Secția Teologie Asistență-Socială, An I, Semestrul I [626024]

Universitatea ,, Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Teologie Ortodoxă ,, Dumitru Stăniloae”
Secția Teologie Asistență-Socială, An I, Semestrul I
Lucrare de seminar
Psihologia contemporană,
o perspectivă ortodoxă
Îndrumător, Susținător,
Conf. dr. Camelia Soponaru Andrei-Nicolae Mihai

Iași, 2017

1

CUPRINS
Psihologia contemporană, o perspectivă ortodoxă …………………………………….. 1
Un pic de istorie religioasă și nu numai…………………………………………………………… 4
Anul 33 – Nașterea Bisericii Ortodoxe……………………………………………… 4
Anii 325 – 787 – Cele Șapte Sfinte Sinoade ……………………………………… 4
1054 – Marea Schismă ……………………………………………………………………. 5
Epoca luminilor …………………………………………………………………………….. 5
Revoluția Franceză ………………………………………………………………………… 6
Charles Darwin ……………………………………………………………………………… 7
Karl Marx ……………………………………………………………………………………… 8
Ajungem astfel la Psihologia contemporană ……………………………………………………. 9
Sigmund Freud …………………………………………………………… 9
Subconștientul – necunoaștere sau plagiat? ……………………..…. 13
Carl Gustav Jung …………………………………………………………15
Revoluția sexuală și Noua Eră ……………………………………………. 20
Câteva controverse ………………………………………………………………………………………. 21
Există defapt bolile psihice? Ce sunt acestea?……………………………………………….. 22
Concluzii……………………………………………………………………………….. 24
Bibliografie:………………………………………………………………………………………………………. 30
2

3

Motto: “Fără duhovnici buni se golesc bisericile,
dar se umplu clinicile de psihiatrie.”
Sfântul Paisie Aghioritul (1924 – 1994)
Un pic de istorie religioasă și nu numai
În anul 33 – după alții în anul 30 – Hristos moare pe cruce, învie și la 40 de zile
se înalță la cer. După alte 40 de zile Duhul Sfânt se pogoară de la Tatăl prin Fiul în ziua
Cincizecimii, peste Sfinții Apostolii. În acea zi ia oficial naștere Biserica Creștină, al
cărei cap este Hristos, cel înviat și înălțat la ceruri, în Trupul Căruia ne mișcăm toți cei
botezați. În anul 49 este întrunit Sinodul Apostolic în cadrul căruia se pun bazele
dogmatice ale credinței noastre ortodoxe așa cum a propovăduit-o Hristos. Până în anul
95 sunt scrise toate cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor și Apocalipsa Sfântului Ioan
Teologul.1 Urmează o perioadă martirică deosebit de însângerată în care mii și mii de
creștini sunt persecutați, torturați și uciși în moduri inimaginabile pentru credința lor în
Hristos și în Sfânta Treime. În 313, prin Edictul de la Milano emis de Sfântul
Constantin cel Mare, creștinilor li se recunoaște credință, iar persecuțiile iau sfârșit. Este
perioada de înflorire ale Sfinților Părinți ai Pustiei Egiptului (Pateric).
Între 325 și 787 , sub oblăduirea Sfântului Duh, au loc într-o simfonie
duhovnicească cele Șapte Sinoade Ecumenice care statornicesc dreapta credință așa cum
ne-o relevă Hristos în Sfânta Scriptură și Sfinții Săi Apostoli. Aceste Sfinte sinoade
statornicesc învățătura ortotodoxă de credință sintetizată în Crez, fixează Pascalia,
condamnă pe rând diverse și numeroase erezii (abateri de la adevărul de credință așa
cum a fost el relevat de Dumnezeu), declarând pe rând: dumnezeirea Duhului Sfânt;
folosirea numelui de Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) referitor la Fecioara Maria;
cele două naturi ale Mântuitorului Iisus Hristos după hristologia Sfântului Maxim
Mărturisitorul, conform căreia Hristos are atât o fire naturală (umană), cât și o fire
dumnezeiască; condamnă iconoclasmul și stabilește cinstirea icoanelor (arătând că
adorarea Îi este datorată doar lui Dumnezeu, iar cinstirea acordată icoanelor trece la
prototipul acestora). Toată această perioadă este presărată cu întâmplări minunate,
atestate istoric, zguduitoare și suprafirești menite a întări și îndrepta credința oamenilor
în Dumnezeu și în hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice.
1În anii 50 Sfântul Apostol Matei termină de scris Evanghelia sa în limba aramaică, în anii 70 Sfântul Apostol Marcu, în
anii 80 Sfântul Apostol Luca, urmat de Sfântul Apostol Ioan în anul 96, care cu doar un an înainte a scris Apocalipsa.
De asemenea, cartea Faptele Apostolilor a fost scrisă de Sfântul Apostol Luca în anul 85.
4

În 1054 are loc Marea Schismă – ruptura dintre Biserica Romei (acum Biserica
Romano-Catolică) și Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și
Ierusalim (în prezent, Biserica Ortodoxă). În ciuda datelor vehiculate de anumiți istorici,
motivele acestei rupturi au ținut exclusiv de partea adevărurilor de credință, nu celor de
altă factură, precum cea politică sau administrativă. Cu toate că insistența romanilor
începând încă din 494 pentru afirmarea primatului Romei peste toată Biserica și setea lor
de putere au întreținut o tensiune constantă timp de mai multe secole, primele rupturi în
cadrul Bisericii au apărut din cauza unor alterări progresive ale adevărurilor de credință
care s-au produs în Biserica Romei culminând până la căderea în erezie, începând de la
adaosul Filioque, fapt anatemizat în cadrul Sinodul Fotian din 879-880 și acceptat chiar
și de catolici până în secolul al IX-lea. De atunci și până acum catolicii s-au adâncit în
idei din ce în ce mai eretice, dintre care amintim pe cele mai grave: purgatoriul2,
imaculata concepție3, celibatul preoților, botezul fără cufundare, anularea posturilor și
multe altele, dintre care cea mai gravă este infailibilitatea papală, care spune că papa
este fără greșeală, dar și mai grav, că dacă papa spune ceva și Sfânta Scriptură altceva,
atunci papa are dreptate.
Concomitent, Ortodoxia a păstrat – din punct de vedere mistic – până în zilele
noastre, neatinse și nediluate adevărurile de credință așa cum au fost ele predanisite de
Hristos. Între timp, datorită înțelegerii defectuoase a credinței creștine, lumea occidentală
a fost răvășită și zguduită de Inchiziție și Cruciade. În sânul Bisericii Catolice au apărut
numeroase revolte și răzvrătiri, aceasta sfărmându-se treptat în mai multe facțiuni unite
sub numele de Protenstantism – care la rândul lor au sădit deziluzii în inimile
credincioșilor occidentali – devenind astfel principala pepinieră a sectelelor
contemporane. Privind în istorie de la ruptura din 1054, se observă că și din punct de
vedere antropologic și sociologic societățile catolice și ortodoxe au cunoscut un drum
diferit nu doar în doctrine, ci și în viața de zi cu zi. Sub imboldul apăsărilor duhovnicești
inerente oricărei ființe omenești, dar fără posibilitatea vindecării, lipsiți de adevărata
teologie, credincioșii occidentali au suferit mari pervertiri și deziluzii spirituale,
îmbrățișând astfel filozofii și ideologii după duhul lumii, începând cu raționalismul,
iluminismul, deismul, umanismul și culminând cu ateismul, Revoluția franceză și
Socialismul.
Apogeul gândirii apusene s-a concretizat în secolul al XVIII-lea, numit și Epoca
luminilor. Denumirea de iluminism provine din faptul că reprezentanții acestui curent
2Eresul romano-catolic care spune că între Rai și Iad, există un loc cu un foc purificator, numit purgatoriu, unde sufletele
păcătoșilor merg să-și plătească păcatele pentru care nu au plătit pe pământ. Ei vor sta acolo o perioadă de timp,
depinzând de gravitatea păcatelor, apoi merg în Rai.
3Eresul catolic care spune că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, s-a născut (ea) din Sfântul Duh, fără păcatul
strămoșesc.
5

aveau încredere absolută în rațiunea umană, fiind convinși că aceasta este unica capabilă
de a lumina lumea, lume care nu putea fi cunoscută decât cu ajutorul rațiunii umane,
aceasta având forța necesară înțelegerii legilor care o guvernează. Scrierile iluminiștilor
erau marcate de un puternic curent materialist, susținând că lumea este o realitate
obiectivă care există indiferent de voința omului sau chiar a Divinității. Unii iluministi
erau atei (Diderot), dar secolul luminilor a fost mai degrabă deist decât ateu. Deiștii
acceptau existența lui Dumnezeu ca o forță primară a Creației, prea desăvârșită să fi
apărut prin simpla evoluție a materiei, la întâmplare. Însă aceștia negau întruparea
Divinității și amestecul ei în treburile lumii, ale universului. Dumnezeu a participat la
Creație doar ca element primordial, dar acum era atât de îndepărtat încât nu putea
interveni în problemele umanității. Simpla acceptare a existenței lui Dumnezeu le părea
suficientă, respingând reprezentarea Fiului pe Cruce, clasică în teologia catolică. Actele
de credință, spun deiștii, nu spun nimic. Ele sunt acceptate de oameni printr-o simplă
operație intelectuală și corespund nevoii de a-și afirma credința în simpla existență a lui
Dumnezeu. Perioada iluministă este responsabilă pentru răspândirea la scară largă a celor
mai antihristice idei din istoria lumii, idei ce în contemporaneitate sunt considerate a fi
dreptare în toate domeniile – inclusiv în cele ce țin de Științe, Educație și Psihologie.
Epoca iluminiștilor a dezvoltat conceptul de drept natural. Acesta se referea la
dreptul individului de a se dezvolta liber, fără constrângeri, în conformitate cu legile
naturii. Scrierile iluministe, fie că țineau de literatură, religie sau filozofie, debordau de
anticlericalism, iar preoții erau ținta unor permanente persiflări. Iluminiștii vedeau în
religie un instrument al despotismului și considerau religiile "temnițe ale rațiunii umane",
Biserica fiind văzută ca un dușman al științei și progresului. Totuși, este demn de notat că
majoritatea celor aflați în spatele acestor idei erau oameni mistici, care îmbrățișaseră cu
fervoare și entuziasm misterele oculte și credințele păgâne.
Consecința acestui curent este Revoluția Franceză (1789-1799) – pe care nu o
vom trata aici – eveniment prin care se preamărește zdrobirea creștinismului și zidirea pe
cenușa sa a așa numitei „Ere a Rațiunii”- în fapt instituirea în mod oficial primei
orânduiri socialiste și atee din lume, a unei orânduiri cu desăvârșire masonică.
Începând cu secolul al XIX-lea, Psihologia începe să se contureze ca o disciplină
de sine stătătoare.
Cele expuse mai sunt sunt definitorii pentru varianta actuală a sistemului
psihologic mondial, ca program instituționalizat la nivel de glob. Cum sunt datele de mai
sus definitorii? Ele prezintă într-o manieră istorică ceea ce este cel mai important pentru
existența omului: adevărul de credință așa cum l-a exemplificat Mântuitorul Iisus Hristos
de la tatăl, adevăr care prin Sfântul Duh s-a păstrat viu și neștirbit în Biserica Creștin-
6

Ortodoxă sau Biserica lui Hristos, Biserică (Adevăr) din care Apusul la un moment dat a
căzut. Acel moment este definitoriu pentru întreaga gândire teologică, filozofică (din care
și psihologia s-a desprins) și științifică de mai departe. Apusul, adăpat cu o credință
denaturată și golită de Viața cea adevărată sporește în toate științele cunoscute,
inventează altele noi, refugiindu-se din brațele Creatorului, în brațele creației, artelor,
științei umane și ale tehnologiei. Despărțit de Dumnezeu, Apusul, însingurat, posomorât
și trist, pierde dimensiunea și viziunea Sfințeniei, a Împărăției lui Dumnezeu și deci,
prilejul Fericirii. Cade în deznădejde, revoltă, ateism, hulă, sectarism, libertism,
libertinaj, ignoranță și în final în idolatrie, păgânism, secularism, nihilism și
consumatorism. Toate realizările Apusului, în materie de cunoaștere și progres, poartă
după căderea Bisericii Catolice, mai mult sau mai puțin – după caz – aceste peceți
nefaste. Nimeni nu poate nega că toate aceste idei și curente s-au născut în Apus! Din
Apus, toate aceste idei s-au extins în timp, încet și sigur în toată lumea. Până la urmă și
moda, tot din Apus a luat ființă și s-a tot acolo s-a desăvârșit…
Căderea Apusului este nu este aceea că L-a căutat pe Dumnezeu în mod greșit și în
locuri greșite, ci pur și simplu că nu și-a putut admite greșeala. Astfel, Apusul a încetat a-
L mai căuta pe Dumnezeu. A sfârșit prin a-L urî, a-L distorsiona, a nu mai crede în El sau
a-L „crea” pe Dumnezeu după chipul omului. Astfel, omului nu i-a mai trebuit mult, până
ce a exclamat schizofrenic: „Eu sunt Dumnezeu!”
Cei care au ajutat cel mai mult la această idee și cu ajutorul cărora a fost răspândită
în întreaga lume au fost Charles Darwin (1809-1882) și Karl Marx (1818-1883).
Despre cei doi cu toții știm mai mult sau mai puțin.
Ceea ce știm cu toții este aceea că Charles Darwin a zguduit lumea prin teoria sa
(neadevărată dealtfel) că omul se trage din maimuță. Acestă opinie este total contrară
Sfintei Scripturi – Cărții Facerii, mai exact. „Este locul să afirmăm aici că acest concept
pseudoreligios de "evoluție" pe care Creștinismul l-a respins întotdeauna, este de milenii
un concept constitutiv al gândirii hinduse si el nu lipsește din nici una din aplicările ei
practice.”4
Fără a diseca prea mult teoria – deoarece sunt atât de multe argumente pur
științifice împotriva ei încât s-ar putea scrie câteva volume bune pe acestă temă și acesta
reprezintă în sine un subiect aparte5 – nu precizez decât ca la elaborarea ei s-a plecat de
4Părintele Serafim Rose, „Ortodoxia și Religia Viitorului”, Editura Sophia, București, 2010
5„Există enorm de multă confuzie în legătură cu evolutia. Unii zic: „Crestinii ortodocsi nu se ceartă cu evolutia" sau doar
folosesc sintagma „evolutia călăuzită de Dumnezeu". O asemenea întelegere a evolutiei este destul de primitivă:
presupune considerarea ei ca „realitate stiintifică" de tipul heliocentrismului. De fapt, cei ce se opun evolutiei sunt
adeseori asemuiti cu Biserica Romano-catolică împotrivindu-se lui Galilei, ba chiar unii crestini ortodocsi se tem să nu
fie socotiti „naivi" sau să rămână în urma curentelor intelectuale sau modelor timpului. Dar întreaga doctrină a
evolutionismului este mult mai complexă decât un simplu „fapt stiintific" sau chiar o „ipoteză". Ea este o doctrină – o
credintă care cuprinde multe domenii ale gândirii, si nicidecum doar stiinta; si este destul de coerentă spre a putea vorbi
7

la o multitudine de principii false, dintre care cele mai notabile sunt aceea că Darwin a
considerat celula ca organism extrem de simplu (în condițiile în care în interiorul celulei
se află un adevărat univers), ignorarea așa numitei ”explozii din cambian”, teoria că ne-
am născut dintr-o „supă primordială” și că a confundat adaptarea speciei cu evoluția
acesteia. Pe scurt, însă, „triumful darwinismului implica moartea lui Dumnezeu,
pregătind înlocuirea religiei biblice cu o nouă credintă întemeiată pe naturalismul
evolutionist. Noua credintă urma să devină temei nu doar al stiintei, ci si al guvernării,
legii si moralei. Urma să fie filosofia religioasă oficială a modernității.”6
Despre Karl Marx, socialism, comunism, ateism științific ș.a.m.d nici nu cred că
mai este nevoie să vorbesc. De notat că cel care a inventat acest sistem, care nu este
decât o parodie și o imitare lugubră a vieții creștinești de obște, a fost un creștin fervent,
făcând de altfel parte și dintr-o Ligă creștină de tineri, pe care ulterior a convertit-o
integral la ateism.
Rolul lui Darwin și Marx asupra pervertirii gândirii contemporane și a tuturor
aspectelor ideologice care compun viața modernă este greu de estimat. Neo-marxismul
este practic curentul care domină cuprinsul politic, social și cultural al întregii societăți
„civilizate” contemporane. Corectitudinea politică este fără tăgadă un produs prin care
marxismul s-a camuflat mai departe în viața socială și politică a lumii. De ce discutăm
despre toate acestea într-o lucrare de despre Psihologie? Pentru că întregul spectru al
Științei, Artei și Literaturii, Medicinei, Filozofiei și Psihologiei este filtrat prin acest
filtru al evoluționismului, corectitudinii politice și, după cum vom vedea mai jos, al
revoluției sexuale. Simplu spus: toate acestea au schimbat pur și simplu și poate într-un
mod ireversibil modul de gândire și psihologia individului și a societății în general.
Schimbările ideologice au devenit din foarte lente (din sec. al XI-lea și până la debutul
secolului al XVII-lea) rapide (sec. al XVII-lea și până la debutul secolului al XX-lea ),
apoi foarte violente și dese, astfel că cei mulți dintre noi nici nu mai știm ce este aceea
normalul.
despre ea ca despre o doctrina mai mult sau mai putin închegată. V om vedea că ea este o conceptie cu totul aparte asupra
realitătii, cu propriile premise si deductii filosofice si teologice aparte. In special în teologie ea oferă o alternativă
deliberată la crestinismul ortodox în privinta mai multor dogme cheie.
Gresita întelegere a evolutiei din partea unora dintre crestinii ortodocsi vine dintr-o lipsă de cultură filosofică.
a. Nu au o atitudine critică fată de „descoperirile" stiintifice (desi, în deplin acord cu spiritul modern, au o atitudine
critică fată de Scriptură !) si nu pricep natura „dovezilor" stiintifice despre care se presupune că vin în sprijinul evolutiei,
nici nu stiu cum să deosebească faptele de filosofie. Ei sunt intimidati fără motiv de „expertii stiintifici" si nu-si dau prea
multă osteneală să cerceteze problema ei însisi.
b. Nu înteleg „duhul vremii" care a dat nastere evolutiei, primind deci în chip naiv „realitatea stiintifică" a evolutiei, dar
respingând culminarea filosofiei evolutiei, precum la Teilhard de Chardin, nevăzând că ele formează un întreg; fara
filosofie nu ar fi existat niciodată „realitatea de fapt" a evolutiei.
c. Nu înteleg filosofia Sfintilor Părinti – întreaga lor perspectivă asupra firii si asupra unor probleme aparte, precum
natura lucrurilor individuale.” – Părintele Serafim Rose (în eromonah Damaschin Christensen, „Viata si lucrarile
Parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, București, 2005 )
6Phillip E. Johnson, Defeating Darwinism by Opening Minds, Inter Varsitv Press, Downers Grove, Illinois, 1997, pp. 98-
99
8

Psihologia, dezvoltându-și o adevărată latură cameleonică, demonstrând că nu are
un caracter de sine stătător, „up-gradându-se” după nevoile timpului și ale ideologiilor
stăpânitoare, respirând duhul vremii, a devenit apanajul propagandelor de tot felul,
inclusiv consumeriste, a devenit un vehicul cu ajutorul căreia, prin mijloace media, mase
întregi de oameni pot fi manipulate fără a avea nici cea mai mică idee despre acest fapt7.
Întrebarea pe care ne-o punem tot mai mulți sună astfel: sub pecetea acestui neo-
marxism cultural, ce rol vor juca Justiția, Psihologia și Psihiatria?
Cert este că lucrarea demonică pe care diavolul a început-o prin Darwin și Marx s-
a desăvârșit printr-o alta: doctrinele lui Freud și Jung!
Ajungem astfel la Psihologia contemporană
Sigmund Freud (1856 – 1939) este principalul responsabil pentru ceea ce va
deveni mai târziu Revoluția sexuală. Acesta a identificat corect modul de gândire a celui
căzut, cât și o suită de derapaje în care acesta se adâncește prin căderea sa; problema este
însă aceea că Freud nu ajută pe cel căzut să se ridice, pe cel bolnav să se vindece, ci
dimpotrivă îl adâncește și mai mult în căderea sa, făcându-l să accepte păcatul (căderea),
să îl îmbrățișeze și chiar să îl iubească. Freud nu oferă soluția mântuirii nici în contextul
veșniciei și nici măcar în contextul prezentului, prin aceea că soluțiile sale nu îl ajută pe
om să scape de păcat și de consecințele/ problemele ce derivă din acesta, ci dimpotrivă.
Soluția lui Freud este una total antihristică: păcatul nu e păcat, ci e ceva firesc ce trebuie
îmbrățișat, satisfăcut, consumat, altfel – susține dânsul – se vor naște fobiile, angoasele,
frustrările. În concepția sa totul pleacă de la sex – libido (desfrânare), omul fiind prin
excelență o ființă sexuale, toată viața omului fiind determinată de aceasta. Însuși
bebelușii poartă în ei pulsiunile sexuale, Freud susținând că relația mamă-făt nu este o
relație de atașare spirituală, sufletească, ci una pur sexuală.
Cu toate că a punctat bine faptul că ceea ce denumim astăzi vârstă preșcolară este
decisivă pentru personalitatea ulterioară a copilului, el limitează acest spectru susținând
că aceasta se întâmplă deoarece în acest interval de timp copilul își descoperă identitatea
sexuală, precum și plăcerea atingerii zonelor intime, mai mult decât atât, perioada dintre
3 și 6 ani fiind denumită de Sigmund Freud „stadiu falic”, fiind caracterizată de ceea ce
psihanalistul a denumit complexul lui Oedip la băieți și complexul Electrei la fetițe –
baieții dezvoltă o legătura specială cu mama, ceea ce duce la o rivalitate între băieți și
tați, fetițele având în această perioada o legătura speciala cu tații, mama devenind o
"rivală" a acestei relații. Fericirea și împlinirea individului este determinată strict de
7Este binecunoscut că marile firme de Advertising au angajate adevărate armate de psihologi și consilieri sociali, cu
scopul de a exploata cât mai mult slăbiciunile și patimile consumatorilor.
9

împlinirea și satisfacerea vieții sexuale, indiferent de perversiunile pe care aceasta le
presupune. Obturarea lor este un lucru greșit, care poate duce la grave boli psihice, la
dărâmarea individului, dar chiar și a societății.
Freud a susținut chiar că marii delicvenți și criminali ai lumii au avut grave
probleme sexuale, cenzurându-și pornirile desfrânate, motiv pentru care au și devenit
criminali. Din acest punct de vedere înțelegem de ce psihologii și psihanaliștii
contemporani consideră mai mult decât firească și, mai mult decât atât, impetuos
necesară educația sexuală de la vârste cât mai fragede, începând chiar din grădiniță,
inclusiv prin imagini explicite (pornografice); promovarea masturbării de la vârste cât
mai timpurii, inclusiv preșcolare, ca un exercițiu benefic din punct de vedere fizic, dar
mai ales psihologic; promovarea homosexualității în școli nu ca perversiune sexuală și
implicit păcat, ci ca un comportament sexual normal și de îmbrățișat sau a ideilor că ar
trebui să ne lăsăm copiii a-și alege propria sexualitate (o fată poate să-și aleagă a fi băiat,
un băiat o fată, sau ambii să își aleagă că nu sunt nici băiat, nici fată). Urmașii lui Freud
au ajuns chiar la concluzia că masturbarea și sexualitatea se relevă nu în perioada
adolescentină, ci apare la copii între 2 și 7 ani, psihanaliștii susținând că aceasta este ceva
perfect normal, sănătos și că părinții nu ar trebui să interzică sau să pedepsească acest
comportament, ci să îl tolereze sau chiar încurajeze. Toate aceste noțiuni și prescripții
educaționale care au devenit normă juridică în alte părți ale lumii (SUA, Anglia, Belgia,
Olanda, Germania, Suedia, Finlanda etc.) și care reprezintă adevărate aberații din punct
de vedere medical, cât din punct de vedere duhovnicesc nici nu mai vorbim, sunt rodul
ideologiei freudiene pe care psihologia și în general tot ceea ce ține de gândirea lumii
contemporane le-a îmbrățișat pe deplin. Acestea au devenit norme nu numai ale
Psihologiei, ci și a politicii internaționale contemporane, devenind lucruri care determină
în mod sensibil și definitoriu viața intimă și socială a fiecărei persoane contemporane,
viziunea sa despre absolut orice, începând cu Dumnezeu, religie, propria persoană, lume,
etc.
Freud, alături de Darwin și Marx, nu poate reprezenta pentru oricare creștin
praticant și lucid, dar mai ales pentru creștinii adăpați de lumina Scripturilor și a
Filocaliei, unul dintre cei mai mari antihriști ai tuturor timpurilor. Nu e deloc greșit, nici
controversat a-i considera pe Darwin, Marx și Freud ca fiind cei mai mari antihriști ai
epocii moderne. De ce? În afară de ideile și ideologiile pe care aceștia le-au emis și
promovat, cei trei au schimbat fundamental teoriile despre Educație, Psihologie,
viziune de viață. Toți trei au socotit omul în esență un animal. Prin cei trei, societatea la
nivel global, a trecut definitiv de la modelul creștin la modelul secularizat antihristic. În
ceea ce-l privește pe Freud, din mii de exemple, nu e nevoie să enumerăm decât unul
singur, care are drept fundament viziunea sa psihologică: în Ghidul pe care Organizația
10

Mondială a Sănătății îl cere statelor să îl aplice în privința Educației sexuale se stipulează
că, la vârsta de 0-4 ani, copiii trebuie să fie informați despre „descoperirea propriului
corp și a propriilor organe genitale, masturbarea infantilă precoce”. În țările sus citate
materia „Educația sexuală” este obligatorie (de exemplu în Germania de la cârsta de 9
ani) și se cunosc numeroase cazuri de părinți care au ajuns la pușcărie, acesta pentru
simplu fapt că nu au acceptat ca pruncii lor să participe la aceste ore, acesta după ce, în
cadrul orelor au fost învățați „să se atingă”.
„Chiar dacă modele Psihologiei și Psihanalizei s-au mai schimbat după cel de-al
doilea război mondial, aceasta s-a petrecut defapt numai în aparență. „Pentru că nucleul
dur, ceea ce rămâne când zorzoanele psihanalizei când sunt date la o parte, este, fără
îndoială, de neatacat pentru toată modernitatea.
Ideea, de pildă, că educația copiilor trebuie administrată în afara contextului
religios reprezintă o axiomă atât a psihanalizei cât și a celorlalte teorii moderne, care îi
sunt mai mult sau mai puțin tributare. Pentru Freud, dar nu numai, relația copilului sau a
omului cu Dumnezeu semnifică o patologie, și nu o normalitate. “religia este
compatibilă cu o nevroză infantilă, și (…) umanitatea va depăși această fază
nevrotică, așa cum mulți copii, crescând, își depășesc nevroza, întru totul similară” ,
scria patriarhul psihanalizei în “Moise și monoteismul”. De aici se nasc deosebiri uriașe
de abordare și se cască diferența între două lumi. Dar nu se rezumă doar la atât. Pledoaria
pentru urmărirea necenzurată a plăcerilor, satisfacerea instinctelor celor mai de jos, în
absența cărora ar apărea nevrozele, inversarea raportului între procreere și activitate
sexuală, reprezintă doar câteva dintre contribuțiile semnificative ale lui Freud la bagajul
de înțelepciune contemporan. (…) Chiar dacă este adevărat că promotorii coruperii
copiilor nu și-au extras argumentele doar din panoplia freudiană, contribuția maestrului
vienez la pansexualismul contemporan, declinat în special prin arta secolului XX,
rămâne greu de egalat.”8
„Ceea ce distinge radical antropologia freudiană de cea creștină este faptul că
antropologia creștină concepe modul de ființare al făpturii umane prin raportare la
Dumnezeu, în vreme ce antropologia freudiană îl concepe independent de Dumnezeu și,
într-o anumită măsură, în opoziție cu Dumnezeu, dat fiind că relația omului cu
Dumnezeu este una patologică. Poziția lui Freud față de Dumnezeu și religie nu este o
poziție științifică, neutră, ci poziția unui ateu militant și a unui opozant convins. Freud
recunoaștea influența pe care a exercitat-o asupra lui Feuerbach, părintele ateismului și
materialismului modern, care la- marcat și pe Marx. După cum Marx spune că „religia
este un opium pentru popor”, Freud afirmă la rândul său că „efectul consolării religioase
poate fi comparat cu acela al unui narcotic.” Pentru Freud, Dumnezeu nu este altceva
8Episcop Grigorie Grabbe, „Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre”, Editura Anacronic, Domnești, 2016
11

decât un „concept vid”, (…) religia nu este altceva decât o iluzie (…), o nevroză colectivă.
Ritualele religioase sunt analoage și compatibile cu ritualurile nevrozei obsesionale.
Doctrinele religioase sunt compatibile cu ideile religioase.”9 Chiar și pentru cei care nu
au auzit de Freud, nu-i așa că aceste idei sună foarte cunoscut? În zilele noastre, aceste
idei țin de mainstream-ul cultural, politic și (pseudo)științific, și, din păcate, și pe de cel
educațional.
Iubirea pe care o are omul pentru Dumnezeu are, după Freud, o natură exclusiv
sexuală, ținând de fapt de libido, așa cum tot de libido ține și iubirea pe care o are omul
pentru părinții, copiii și semenii săi. Principala și cea mai importantă energie umană este
pentru Freud aceea sexuală, evoluția și diferențierea acestei energii sexuale reprezentând
originea și cauza tuturor activităților umane, inclusiv a celor mai elevate. Scopul vieții
devine eminamente unul sexual sau, mai bine spus, împlinirea sexuală totală. Fericirea
omului, spune Freud, înseamnă satisfacție instinctuală: „iubirea sexuală (genitală)
procură ființei omenești sentimentul trăirii celei mai puternice satisfacții, și ea îi oferă
propriu-zis modelul oricărei fericiri.”10
În afară de toate aceste idei care privesc urmările nefaste ale psihologiei freudiene
în special asupra copilului și familiei, sunt și acele „fructe” otrăvitoare referitoare la
adulți, știut fiind faptul că în cazul persoanelor mature cu probleme psihologice,
întrebarea care se naște pe buzele unei majorități covârșitoare a psihologilor
contemporani este aceea despre cum stăm cu viața sexuală sau când am desfrânat ultima
dată, abstinența fiind considerată ca un adevărat călcâi a lui Ahile. Ceea ce Freud și
urmașii săi n-au înțeles este aceea că sexualizarea gestionată prost duce la distrugerea
persoanei umane, nicidecum la salvarea sa.
Creștinii ortodocși știu că energia sexuală nu reprezintă decât o urmare nefastă a
păcatului strămoșesc, ea neexistând înainte de acesta, o abatere adâncă, extrem de
periculoasă, o urmare care îl poate lipsi pe om cu totul de Dumnezeu și duce în iad;
există însă și salvarea, această energie fiind nu numai îngăduită omului, ci putând deveni
chiar și o incredibilă virtute, în condiția castității (în Taina căsniciei) și, în cel mai înalt
grad, al abstinenței (monahismul), virtuți pe care dacă omul le va respecta, nu numai că
nu va păcătui, ci acestea îl vor ajuta la regăsirea stării firești și depline ale omului de
dinainte de cădere și chiar mai mult decât aceasta!
Freud însă, în lipsa sa de Dumnezeu, nu poate închipui decât două căi în viața
omului: „atacarea și nimicirea celorlalți pentru a se păstra pe sine în viață sau atacarea și
9Jean-Claude Larchet, „Inconștientul spiritual sau Adâncul neștiut al inimii”, Editura Sophia, 2009
10S. Freud, „Le Malaise dans le culture”, Paris, 1995, în Jean-Claude Larchet, „Inconștientul spiritual sau Adâncul neștiut
al inimii”, Editura Sophia, 2009
12

nimicirea propriei persoane”11, totul desfășurându-se între libido și agresivitate. Însă
creștinismul explică clar că această agresivitate (mânie, iuțime), pe care Freud a
identificat-o corect, dacă va fi folosită împotriva păcatului – nu împotriva aproapelui sau
sinelui, așa cum steril și-a imaginat Freud ca singure posibilități – îl duce pe om la
mântuire sigură! La început omul a fost iubitor de Dumnezeu, apoi din egoism a căzut.
Abătându-și mintea (sufletul) de la Dumnezeu, îndepărtându-se de El, întorcându-i
spatele, în locul iubirii s-au născut patimile pe care Freud le-a văzut, dar într-un mod
total viciat, fără a oferi scăpare din acestea, ci adâncire.
„În ce constă, de fapt, terapia freudiană? Într-o simplă și cu totul banală constatare
a cauzei suferinței, dereglării de comportament. Adică, pacientul trebuie să-și descopere
viața (iar un bun psihanalist este acela care știe să-l determine să o facă), revenind la
amintirile care l-au marcat încă din copilărie, denumite de Freud „imagini tablou”, așa
încât aceste amintiri obsesive să capete forma unei povești cu sens, sens care, după
părerea lui Freud, trebuie să dezlege neliniștea și boala. (…)
Totuși trebuie să spunem aici că metoda lui Freud nu a dat vreodată roade, căci în
nici unul din cazurile sale celebre (Cazul Dora, Cazul omului cu șobolani sau Cazul
omului cu lupi), pacienții nu au cunoscut schimbări în bine după ședințele cu Freud.
Insuccesul lui Freud ca medic nu este un secret pentru specialiști, de aceea
tratamentul medicamentos, care presupune și el exagerările sale, predomină în spitalele
de psihiatrie. Cu toate acestea, metoda freudiană de sondare a subconștientului rămâne
valabilă pentru majoritatea psihiatrilor și psihologilor, fiind tributară viziunii
reducționiste și fataliste ale aceluia. Adică, psihiatrul consultă pacientul după metoda lui
Freud și trage concluziile tipice acestui fel de sondare, însă, fiind cunoscut eșecul
înaintașului, îl îndoapă pe bolnav cu pastile care nu-l pot vindeca, dar îl pot
tranchiliza.”12
O problemă foarte gravă în legătură cu Freud este și aceea că lui i se atribuie
meritul de a fi primul om care a vorbit despre subconștient, ceea ce nu este
adevărat13, fiind, se pare, „un fals camuflat cu bună știință”14. Subconștientul a
constituit obiect de cercetare pentru asceții creștini începând cu secolul V , fiind dezbătut
sistematic în scrierile unor autori precum Sf. Grigore de Nyssa, Ioan Casian sau Evagrie
Ponticul. În special Evagrie Ponticul acordă acestui subiect o atenție deosebită,
propunând o clasificare a viselor și a fantasmelor în funcție de temperament și felul
11Jean-Claude Larchet, „Inconștientul spiritual sau Adâncul neștiut al inimii”, Editura Sophia, 2009
12Ieromonah Savatie Baștovoi, „Între Freud și Hristos”, Editura: Cathisma, 2005
13Pentru aceasta vezi Evagrie Ponticul „În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutății și Replici împotriva lor”,
Editura Deisis, Sibiu, 2006 și Gabriel Bunge „Akedia. Plictiseala și terapia ei dupa avva Evagrie Ponticul sau sufletul în
luptă cu demonul amiezii”, Editura Deisis, Sibiu, 2007
14Ieromonah Savatie Baștovoi, „Între Freud și Hristos”, Editura: Cathisma, 2005
13

patimilor/ necesităților care îl încearcă pe ascet. Schema evagriană este reprodusă de
Freud în celebra sa „Interpretare a viselor”, fiind chiar mai puțin curajoasă, ca să nu spun
mai puțin interesantă decât cea a predecesorului său creștin pe linie psihanalitică.
Iată și un fragment din Tratatul despre alcătuirea omului al Sfântului Grigore de
Nyssa: „Noi susținem că numai lucrarea trează și statornică a gândirii poate fi socotită
rod al cugetului, pe când jocul arătărilor din vis îți are existența numai într-o activitate
imaginară a spiritului nostru, care e plăsmuită de întâmplare, îndeosebi de partea
nerațională a sufletului nostru”. „… Ele [visele] fie că se nasc în porțiunea din creier
rezervat memoriei ca niște ecouri ale preocupărilor zilnice, fie – ceea ce se întâmplă mai
des – ele sunt concretizarea unor stări afective ale corpului. Așa se explică de ce omul
însetat are senzația că se află lângă izvor, pe când cel dornic de hrană se vede în fața unui
ospăț cu bucate multe, iar tânărul aproape sugrumat de plăcerile trupești e pradă și el
unor vise asemănătoare”.
Nu știm în ce măsură Freud a cercetat scrierile autorilor creștini pomeniți mai sus,
de altfel suficient de cunoscute și în Apus, căci dacă le-a cunoscut, ar trebui să fie
învinuit de plagiat. (Întrebarea care se pune este aceea: dacă putem presupune că Freud
nu a cunoscut aceste scrieri, ce putem despre istoricii Medicinei, Teologiei și
Psihologiei? – nota mea)
Dacă atunci când definesc subconștientul și mecanismul prin care acesta străbate
în gesturile conștiente ale omului atât Freud, cât și scriitorii creștini vorbesc la fel, chiar
izbitor de la fel, nu tot așa stau lucrurile atunci când se pune problema în ce măsură omul
este victima propriului subconștient.
E adevărat că Freud, spre deosebire de scriitorii creștini, nu pomenește nimic de
visele profetice sau premonitorii, pentru el visele fiind doar o satisfacere inconștientă a
necesităților fiziologice sau retrăirea inconștientă a unor discuții, obsesii, impresii care
capătă formă, uneori forme distorsionate, în somn, când cenzura lăuntrică, dobândită prin
educație, nu mai este activă.
Totuși visele premonitorii există. (…) Întâmplări de acest fel (vise premonitorii,
viziuni, vedenii care se împlinesc – nota mea), pe care oameni diferii în vremuri și locuri
diferite le trăiesc fiecare în felul său, mă fac să contrazic teoria freudiană cum că toate
visele sunt făuriri ale subconștientului. În acest sens, cercetările lui Freud sau au fost
insuficiente, sau au fost nesincere.
Avem un Freud care propune o teorie trunchiată, decupând în mod brutal cerul din
sufletele oamenilor și care, chiar și în această formă terestră și tenebroasă nu este deloc
originală, reproducând cercetările care au fost expuse și sistematizate cu 15 secole mai
devreme. (…)
14

Asceții creștini afirmă că subconștientul este controlabil, adică poate fi supus
voinței, prin exercițiul sfințeniei, chiar până și în starea de somn. În schimb Freud
propune o viziune fatalistă asupra psihicului uman în care subconștientul, care este văzut
ca o acumulare a tuturor lucrurilor rele și urâte pe care orice om dorește să le uite, dă
buzna în viața activă a fiecăruia, declanșând gesturi și acțiuni inevitabile și deseori
imprevizibile.
Dacă Freud crede că subconștientul influențează conștientul, sfinții creștini susțin
că și conștientul influențează și poate schimba subconștientul, curățindu-l. Freud nu
recunoaște această mișcare inversă, pentru că nu recunoaște nici măcar rostul binelui și al
armoniei. Freud pur și simplu normalizează nebunia, ca fiind proprie omului. Singura
condiție este ca nebunia să nu doară.
Boala sufletului, perversitatea, chiar agresivitatea criminală, beția, halucinațiile au
fost declarate izvor de inspirație pentru artiști și scriitori. De pildă, suprarealismul este un
curent care și-a propus să exploreze subconștientul. Delirul și visele bolnave, în loc să fie
tratate au ajuns să fie autoprovocate de o serie întreagă de artiști prin recurgerea la
alcool, droguri și situații extreme, gen vagabondaj, viol sau chiar crimă. Personajele
odioase, cum ar fi ucigașii în serie sau violatorii, sunt prezentați din unghiuri favorabile
care le atenuează vina, făcîndu-i chiar simpatici. Toate acestea își au rădăcina în viziunea
unui doctor, care nu s-a vindecat niciodată pe sine însuși, deoarece convingerea lui era că
nu există nebuni, ci doar moduri diferite de receptare a realității.”15
P
Un alt exponent al Psihologiei contemporane, deși diferit de Freud, mult mai
prietenos și uman, cu o filozofie mult mai complexă și fascinanță, se anunță a fi unul și
mai periculos din punct de vedere duhovnicesc: Carl Gustav Jung (1875 – 1961).
În timp ce Freud s-a declarat în mod fățiș ateu, Jung a manifestat un interes
profund față de religii, afirmând chiar că „este evident că angoasa nu e provocată de
învățăturile religioase, ci mai curând de lipsa lor” și că „fiecare om suferă mai întâi
pentru că a pierdu ceea ce religiile în vigoare au oferit dintotdeauna adepților lor, și
nimeni nu este cu adevărat vindecat atâta vreme cât nu și-a găsit atitudinea religioasă.”
Apariția ideilor lui Jung au entuziasmat și entuziasmează valuri de creștini,
bucuroși pentru că acesta pur și simplu a crezut în divinitate. Alții chiar s-au grăbit a-l
numi un adevărat creștin. Așa să fi fost? ….
15Ieromonah Savatie Baștovoi, „Între Freud și Hristos”, Editura: Cathisma, 2005
15

Personal, pe Carl Jung îl consider un caz tipic și evident de înșelare demonică și un
personaj mult mai antihristic decât Freud – cu care a și fost prieten – și aceasta datorită
carismei sale și a înfățișării sale nobile, a felului flagrant în care a amestecat adevărul cu
minciuna, erezia cu dreapta credință. Poate fără a-și fi propus aceasta în mod explicit,
noblețea sa exterioară, sensibilitatea, finețea îl încadrează în cea mai perfidă și
periculoasă specie de amăgitori sau antemergători ideologici (profeți) ai lui Antihrist:
„smerit, liniștit, urând cele nedrepte, (…) bun, iubitor de săraci, (…) cu bună așezare, lin
către toți(…) și se va meștesugi cu vicleșug ca să placă tuturor, și să fie iubit de mulți. Și
daruri nu va lua, cu mânie nu va grăi, mâhnit nu se va arăta, și cu chipul bunei rânduieli
va amăgi lumea.”16
Nu este greșit a-l considera pe Jung unul din părinții fondatori ai religiei/ mișcării
New Age, el adorând toate religiile sau, mai bine spus, „respectând” toate religiile,
considerându-se pe sine și filozofia sa deasupra tuturor tradițiilor și ideilor religioase –
de altfel un fenomen foarte des întâlnit în gândirea contemporană. Dar el a fost în acest
caz un deschizător de drumuri. Cât despre înclinațiile sale religioase, Jung a fost mai
degrabă atras de diferite forme de păgânism – precum hinduismul – și ocultism, decât de
creștinism. Părintele Serafim Rose (1934 – 1982), cel care l-a cunoscut pe celebrul
profesor Allan Watts (un apropiat al lui Jung), fiindu-i chiar elev pentru o vreme, ne
informează: „în cadrul romano-catolicismului există o mișcare de asimilare a
învățăturilor lui Carl Jung, unul dintre părinții fondatori ai mișcării New-Age. Jung, care
luase parte la ședințe de spiritism și recunoștea că are „spirite călăuzitoare”, învăța că
excluderea „părții întunecate” este un defect fatal al creștinismului și este necesar ca la
Sfânta Treime să se adauge și al patrulea ipostas – Lucifer! Teoriile lui sunt ridicate în
slăvi în seminariile și atelierele de studii romano-catolice, iar psihoterapia să se practică
în anumite biserici romano-catolice de către călugării și călugărițele din unele mănăstiri.
Bisericile episcopaliene și protestante (mai ales cele metodiste) au intrat și ele în această
mișcare: există pastori protestanți care practică analiza junghiană.”17
Lucrurile au devenit și mai grave! Aceste idei și filozofii (pentru că în fapt nu țin
de Psihologie) au pătruns puternic și în spațiul ortodox. A avea la îndemână bagajul
duhovnicesc al Sfinților Părinți, care practic sunt fondatorii adevăratei și unicei
psihologii reale este reprezintă un sacrilegiu sau cel puțin arată sărăcia duhovnicească
atât a păstorilor, cât și a celor păstoriți, amăgirea, depărtarea de Dumnezeu și de cuvântul
scris de Sfântul Duh prin inima și mâna Sfinților Părinți. A considera că Sfânta Treime
este imperfectă practic distruge credința creștină, iar a spune că este imperfectă fără
16Sfântul Efrem Sirul „Despre a doua venire a Domnului și Antihristul”, în „Apostazia și Antihristul după învățătura
Sfinților Părinți”, Editura Sophia, București, 2014
17Ieromonah Damaschin Christensen, „Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, București, 2005
16

Lucifer, acest lucru este o blasfemie în toată regula. Însă acest dualism bolnav reprezintă
cu exactitate concepția New-Age.
Ce am putea spune, însă, despre un om care afirmă că este ghidat, inspirat de
„spirite călăuzitoare”? Orice trăitor creștin ortodox știe cine sunt aceste duhuri și de unde
provin ele…
În confesiunile sale, Jung efectiv descrie cum a fost înrâurit de demoni încă din
fragedă copilărie, după ce vizualizase câteva ilustrații cu zeitățile hinduse Brahma,
Vishnu și Shiva, de imaginea cărora fusese fascinat, căzând într-o reverie ciudată,
„originala mea revelație” după cum o denumește, o viziune obscenă în care s-ar fi
închinat unei zeități care avea aspectul unui falus: „Pe această platformă se afla un
minunat tron împodobit cu aur. Nu mai sunt sigur, dar parcă era o pernă roșie pusă pe el.
Era un tron magnific, tronul unui rege adevărat dintr-un basm. Ceva stătea pe el, despre
care m-am gândit mai întâi că era un trunchi de copac de doisprezece-cincisprezece metri
și de aproximativ un metru și jumătate grosime, ajungând până aproape de tavan. Dar era
dintr-o compoziție curioasă: era făcut din piele și carne goaăl, și în partea de sus era ceva
ca un cap rotund fără niciun chip și fără păr. Pe partea superioară a capului era un singur
ochi, privind nemișcat în sus.”18 Deasupra falusului copilul Jung vede o „aură de
strălucire”, denumind falusul „un dumnezeu subteran care nu trebuie numit”. Notabil
este că Jung a consemnat că având această viziune a fost încercat de un sentiment de
teroare extremă – fapt ce întărește și mai mult prezența unui demon.19
De altfel, Jung recunoaște că anumite „călăuze” care l-au inspirat s-au dovedit a nu
fi atât de prietenoase: “… exista o putere demonică în mine, și de la început nu a existat
nicio îndoială că trebuia să găsesc sensul fanteziilor care se petreceau în mintea mea.
Când am îndurat aceste atacuri ale inconștientului, am avut o convingere neclintită că mă
supusesem unei voințe superioare, și acel sentiment a continuat să mă încerce, până când
am îndeplinit sarcina. (…) De la început am conceput confruntarea mea voluntară cu
inconștientul ca un experiment științific care mă conducea și în al cărui rezultat eram
interesat vital. Astăzi aș putea spune la fel de bine că, a fost un experiment care a fost
făcut pe mine. (…) Am avut multe necazuri cu ideile mele. Era un demon în mine, și în
cele din urmă și-a dovedit decisiv prezența sa. M-a copleșit, și dacă am fost uneori
nemilos, am fost așa pentru că eram în strânsoarea demonului. Nu l-am putut opri
niciodată. Eu trebuia să mă grăbeasc să-l prind în viziunea mea. Deoarece contemporanii
mei, e de înțeles, nu au putut percepe viziunea mea, s-au grăbit să o vadă mai degrabă o
prostie.”20 “… O altă figură ridicându-se din inconștient. El s-a dezvoltat din figura lui
18C.G. Jung, „Memories, Dreams, Reflections”, Random House Inc, 1989
19Vezi Sfântul Ignatie Briancianinov „Despre înșelare”, Editura Anestis
20C.G. Jung, „Memories, Dreams, Reflections”, Random House Inc, 1989
17

Ilie. Eu l-am numit Filimon. Filimon era un păgân și a adus cu el o atmosferă egipteano-
elenistică, cu o colorație gnostică.” Jung l-a creditat pe acest demon ca fiind cel care l-a
învățat “obiectivitatea psihică, realitatea psihicului” Mai exact: “Psihologic, Filimon a
reprezentat revelația superioară. El a fost o figură misterioasă pentru mine. Uneori el îmi
părea destul de real, ca și cum care ar fi fost un suflet viu… (…) Filimon și alte figuri din
fanteziile mele mi-au adus o perspectivă extrem de importantă, că există lucruri în suflet
pe care nu eu le produc, dar care se produc singure și au propria lor viață. Filimon a
reprezentat o forță distinctă de mine.”21 Jung l-a considerat pe Filimon un “guru
fantomatic” sau un “spirit profesor”, așa cum i-a fost explicat de către un bătrân indian,
prieten al lui Ghandi.22
„Primordială pentru Jung este experiența psihologică a lui Dumnezeu, sub aspectul
cunoașterii Sale. Hristos reprezintă pentru Jung un simbol al Sinelui, adică omul central,
care a echilibrat în sine toate dimensiunile personalității sale conștiente și inconștiente.
De aceea, nu ne miră faptul că pentru Jung Învierea lui Iisus nu a fost una reală, ci a
constituit un eveniment psihologic. Iisus ar reprezenta varianta eroului mitic care înviază
după activitatea sa, oferind viață cunoștințelor și aspirațiilor lui.
Jung consideră de asemenea că Iisus ar fi reprezentat unealta rabinilor de a se
elibera de sub tutela romană, așa cum doamna Annie Besant, aparținând societății
teosofice ar fi încercat să-l impună lumii pe Krishnamurti.
Referindu-se la mărturiile învierii, psihanalistul Jung conchide că înviații din morți
erau de fapt oameni neînviați la o nouă viață, una plină de spiritualitate. Prin urmare,
învierile din morți ar fi reprezentat niște metafore ale unei profunde înnoiri religios-
morale ale oamenilor acelor timpuri.
Jung îi condamnă pe creștini, că pentru a convinge oamenii de natura „divină” a lui
Iisus au recurs la stratagema învierii corporale a Lui, de parcă n-ar fi avut suficientă
încredere în realitatea învierii spirituale a lui Iisus.
În acest sens, Jung continuă: „este curios că creștinii au rămas atât de păgâni încât
nu înțeleg existența spirituală în afara corporalismului, ca eveniment psihic” (C. G. Jung,
„Psihanaliza fenomenelor religioase”, Ed. Aropa, 1998, p. 97). Prin urmare, învierea este
un eveniment psihic.
Observăm că tendința lui Jung este aceea de a traduce psihologic toate
evenimentele religioase nu numai creștine, ci în general. Nu o dată persoana devine parcă
un mecanism, condusă de impulsurile inconștientului. În acest fel justifică Jung
21C.G. Jung, „Memories, Dreams, Reflections”, Random House Inc, 1989
22Sursa: proscrit.wordpress.com
18

transformarea lui Pavel pe drumul Damascului, prin procesul enentiodromiei, termen
heraclitian care desemnează faptul că orice lucru se transformă în opusul lui.
Sfântul Pavel nu a încercat să cosmetizeze adevărul învierii, altfel, nu ar mai fi
rostit vorbele prin care își punea întreaga viață la dispoziția acestui adevăr: „Dacă Hristos
n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră…” (Prof. Bogdan Ionescu)23
În concepția lui Jung, creștinismul se află pe aceeași treaptă cu celelalte religii.
Oricine afirmă această idee, fie că își dă seama sau nu, pe lângă faptul că propovăduiește
o idee eretică, afirmă indirect că Jertfa pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos a fost una
inutilă sau un capriciu al Dumnezeirii, de vreme ce toate religiile sunt egale și oamenii se
puteau mântui oricum și prin alte căi, deja existente; ori tocmai pentru orbecăirea
oamenilor și neputința lor de a ajunge la Dumnezeu, a coborât Dumnezeu prin Hristos pe
pământ, toate religiile și filozofiile până atunci fiind neputincioase, create ori de om, ori
de diavol Psalmul 95, 5, afară de Legea Vechiului Testament, dar care și aceasta fără jertfa
Mântuitorului fiind neputincioasă de a dezrobi omul din robia Diavolului în care el
singur s-a dat și restaurarea sa desăvârșită și veșnică.
Adevărul este că filosofia lui Jung este una lipsită de substanță, nestatornică,
contradictorie, marcată de un oportunism duhovnicesc greu de descris și explicat,
pornind probabil din vanitatea emițătorului ei. Jung este când creștin, când păgân, când
idolatru, antihristic, ba chiar și ateu!24 Păgân și idolatru când spune următoarele: „În
vremurile clasice, atunci când astfel de lucruri erau înțelese corect, Eros era considerat un
zeu a cărui divinitate depășea limitele noastre umane și care, prin urmare, nu ar putea fi
nici înțelese și nici reprezentate în vreun fel …. Eros este un kosmogonos, un creator și
tată-mamă a tuturor conștiințelor înalte”; ateu, văzându-l pe “Dumnezeu” ca proiecție a
minții “inconștiente” a omului: “Dacă vrem să știm ce se va întâmpla în cazul în care
ideea de Dumnezeu nu mai este proiectată ca o entitate autonomă, iată răspunsul minții
inconștiente a omului: inconștientul produce o nouă idee a omului ”in loco dei”, de om
divinizat sau divin, întemnițat, ascuns, protejat, de obicei, dezumanizat și exprimat prin
simbolism abstract “; păgân și ostil creștinismului când afirmă, după moartea mamei
sale, în urma unui vis: „A fost Wotan, zeul strămoșilor mei alemanici, cel care a dus-o pe
mama la strămoșii ei …. Dar misionarii creștini au făcut din Wotan un diavol. Însă el
însuși este un zeu important … un spirit al naturii care revine la viață …. Astfel, visul
meu îmi spune că sufletul mamei mele a fost dus în cel mai mare teritoriu al sinelui care
23Sursa: http://laurentiudumitru.ro/blog/2008/10/16/invierea-lui-hristos-in-viziunea-lui-carl-gustave-jung/
24"Viata religioasă a persoanei nu este nicidecum afectată de ocultism sau de spiritism. Căci spiritismul este, într-o măsură
foarte largă, o mișcare "religioasă". Diavolul nu ne ia religiozitatea… Este însă o mare diferență între a fi religios și a te
naște din nou din Duhul lui Dumnezeu. Și este trist să constatăm că cei mai mulți dintre creștini de astăzi, indiferent de
denominațiune, sunt mai curând oameni "religioși", decât creștini adevărați". (Kurt Koch, Between Christ and Satan –
între Hristos si Satan – Kregefi Publications, 1962)
19

se află dincolo de segmentul moralei creștine, dus în acea integritate a naturii și a
spiritului în care conflictele și contradicțiile sunt rezolvate; antihristic, deoarece îl
plasează pe Hristos ca fiind un plagiat al anticului dumnezeu-om Osisris-Horus, zeu care
l-a inspirat anterior pe Aleister Crowley (1875 – 1947), tot prin vedenii, să inventeze cel
mai satanic sistem magic și ideologic care există, sistem care a impregnat toată cultura
contemporană, inclusiv fenomenul New Age, concepțiile politice moderne, filozofiile de
viață, etc. Jung consideră pe Hristos echivalent cu zeii Mithra, Phoenix, Adonis, iar în
alte scrieri asimilându-l zeității Mana al animiștilor ori zeului Mercur al grecilor. Cea mai
extremă afirmație a sa este aceea că Hristos este frate cu Lucifer, amândoi fiind copiii lui
Dumnezeu, afirmație pe care efectiv îmi tremură mâna și inima când o scriu. Practic, nu
cred că suntem departe de adevăr dacă afirmăm că Jung nu credea faptul că Iisus Hristos
așa cum este El descris și prezentat în Sfânta Scriptură a Noului Testament a existat
vreodată, nici că însăși Sfânta Scriptură ar fi altceva decât mitologie și simbolism, alături
de alte mitologii „arhetipale”, după cum însuși le numea.
Cu toate că Jung a promovat acceptarea pe scară largă a ideii că experiența
spirituală poate fi separată de adevărul religios, „psihologia” lui Jung este cu atât mai
periculoasă, cu cât aceasta nu se poate despărți ideologic de religie, fiind fundamentată
pe idei și concepții religioase. Practic dacă scuturi ideile religioase din filozofia lui Jung,
aceasta rămâne fără conținut. Psihologia lui Jung nu este nici psihologie, nici măcar
filozofie, ci este pur și simplu religie, una eretică, ori, mai bine descris, una pur
antihristică.
P
Aceste două „psihologii” – cea a lui Jung și a lui Freud – dimpreună cu
„filozofiile” lui Darwin, Marx și Nietzche, reprezintă vehicolele care au pornit în anii
‘60 așa numita „Revoluție sexuală” , o mișcare socialistă grotescă de depravare prin sex
și droguri prin care conceptul de dragoste dintre bărbat și femeie a fost iremediabil redus
la acela de sex și care s-a extins la nivel global, atacând ca o carie toate conceptele
sociale culturale,f ilozofice și politice sănătoase care mai supraviețuiseră până în acel
timp în „lumea civilizată”. Roadele? Transexualism, homosexualism, feminism,
identitate de gen, eutanasiere, secularizare, ateism, corectitudine politică, New-ageism și
ultima redută, care se arată a fi, poate, chiar religia lui Antihrist: Transhumanismul .
Toate acestea nu ar fi putut exista fără Freud și Jung, cum nu ar fi putut exista nici fără
evoluționismul lui Darwin și socialism-comunismul lui Marx.
20

Niciun creștin adevărat nu ar putea avea nici cea mai mică părtășie cu metodele lui
Freud, darămite ale lui Jung.
„Aceia care nu primesc întregul adevăr dumnezeiesc, ci doar o parte din el, și care-
l amestecă cu minciuna nu aparțin turmei lui Hristos. Tot astfel și aceia care în aparență
sunt în staul, dar lăuntric se rup de El, de dogmele și canoanele Lui, nu sunt mădulare ale
Lui. Aceasta va deveni limpede dacă nu acum, atunci neîndoielnic la înfricoșătoarea
Judecată a lui Hristos.
Duhul umanist înșelător al timpurilor noastre schimbă duhul clasic evanghelic și
așează pecetea sa de gândire chiar și asupra creștinilor ortodocși învățați. Acest duh
umanist înșelător este întru totul limpede împotriva Sinoadelor Ecumenice și atrage pe
mulți către încălcarea Adevărului. I Tesaloniceni 2, 3
Păziți-vă de câini! Păziți-vă de lucrătorii cei răi!(Filip. 3, 2) Luați aminte să nu vă
fure mințile cineva cu filosofia și cu deșarta înșelăciune din predania omenească,
după înțelesurile cele slabe ale lumii, și nu după Hristos!(Col. 2, 8) De ce el este atât de
tăios față de învățătorii cei mincinoși? Pentru că, fără discuție, învățăturile cele
mincinoase sunt otravă pentru suflet, iar purtarea fără discernământ către ei și împlinirea
unor asemenea învățături duc la pieirea veșnică. Neputințele morale pot uneori să
slujească pentru smerirea omului și conducerea lui către mântuire întru Domnul prin
pocăința cuvenită. Însă erezia este de-a dreptul pierzare.” (Arhimandrit Serafim Alexiev)
Câteva controverse
O idee cu adevărat plină de intrigă pentru un creștin ortodox este și aceea despre
cum privește psihologia contemporană o experiență spirituală normală pentru orice
rugător. Așa cum bine sublinia ironic un renumit medic psihiatru și psihanalist american
de origine maghiară: „Dacă tu vorbești cu Dumnezeu, acesta înseamnă că te rogi; dacă
Dumnezeu vorbește cu tine, asta înseamnă că ești schizofrenic” .25 Ce putem spune, însă,
de alte experiențe sufletești și duhovnicești care pot apărea în viața creștinilor și cu care
Biserica experiază de două mii de ani: Sfânta Împărtășanie în care Hristos se află în mod
concret; arătările minunate, răpirile în rugăciune, viziunile (care pot fi adevărate sau
înșelări demonice); stările harice; intruziunile concrete ale Sfinților în viețile noastre (pe
baza cărora se și înaintează în multe dintre cazuri dosarele de canonizare); vindecările
minunate; asalturile demonice, care pot fi văzute sau nevăzute; demonizările;
25Thomas Stephen Szasz, membru al Academiei Americane, psihiatru și psihanalist, profesor de psihiatrie la Universitatea
de Stat din New York, Upstate Medical University din Syracuse, New York, membru al Asociației Americane de
Psihiatrie și al Asociației Americane de Psihanaliză. În original: „If you talk to God, you are praying; If God talks to you,
you have schizophrenia.”
21

exorcismele etc. Ce părere are psihologia contemporană despre toate acestea și altele?
Poate face psihologia contemporană diferența între psihoză, nevroză sau îndrăcire, în
contextul în care dacă spui ceva de îndrăcire unui psiholog, riști tu însuți a fi catalogat
bolnav psihic?
Există defapt bolile psihice? Ce sunt acestea?
Cât despre boala psihică în lumina învățăturii creștin-ortodoxe , în urma
studiilor și cercetărilor mele atât teoretice, cât și practice, am ajuns la concluzia că
aceasta nu există decât atunci când la nivel de creier există o malformație fiziologică
clară. În opinia mea, concepția psihologică contemporană despre boala psihică este de
obicei – dar nu întotdeauna – eronată, pe când Psihiatria are o concepție total greșită
despre bolile mentale. Intuind prin prisma învățăturilor patristice, bolile psihice nu
există din punct de vedere medical, ele sunt boli ale sufletului – patimile din om –
sau reprezintă o consecință mai mult sau mai puțin gravă în plan psihic și social al
acestora. Altceva este, însă, atunci când există o problemă de ordin fizic la nivelul
creierului, o malformație fiziologică – însă nu vorbim aici de dezechilibre ale
substanțelor chimice (neurotransmițători) la nivel de creier (serotonina de exemplu), care
pot apărea din diverse motive sufletești sau fizice, ci de malformații clare la nivelul
creierului, cum ar fi în ecefalopatie, de exemplu.
Bolile psihice precum depresia, anxietatea pot apărea din motive sufletești, din
pricina unor emoții, dar și din motive fizice: oboseală, foame, sete etc. Totuși, consider
că nici din acest motiv, aceste afecțiuni nu țin de domeniul medical, ci de o inclinație a
minții (a sufletului, nu a creierului) de reacționa greșit din punct de vedere duhovnicesc.
Frustrarea, depresia, anxietatea, isteria, teama sau alte „boli psihice” apar atunci dispare
răbdarea creștinească și încrederea în Dumnezeu și intervine îndoiala, cârtirea, gândurile
rele, îngrijorarea și sunt consecințe ale acestei stări de cădere, de o subtilă necredință sau
mai bine spus de necredincioșie, în sensul de o neîncredere până la capăt în Dumnezeu:
„cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.” Matei 10, 22 Aceste așa numite „boli
psihice” sunt de fapt o intruziune a diavolului, o influență a sa prin poarta păcatului:
„ceea ce te biruiește, aceea te și stăpânește.” 2 Petru 19 Este bine știut că, în afară de câteva
excepții, diavolul are putere (drepturi) asupra omului atât cât îi dă omul prin păcat. Ce
putem spune însă de cel care necredincios, ignorant, ateu sau care pur și simplu nu
cunoaște pe Dumnezeu? Acesta este la cheremul duhurilor necurate care populează
văzduhul, afară de situația în care își ascultă conștiința – Glasul lui Dumnezeu din om –
pe care o au toți oamenii din naștere, fără deosebire, dar care poate fi ignorată, călcată și
în ultimă instanță astupată, mortificată, cu toate că ea niciodată nu moare, nu dispare
desăvârșit. Mai mult, potrivit Sfinților Părinți, orice om are acces la cunoașterea cea
22

adevărată, deoarece cunoașterea cea adevărată nu vine din studiu intens și acumulare de
informații, ci aceasta se naște din luare aminte!26
Dovada că cele enumerate mai sus sunt adevărate o prezintă însăși Sfânta Scriptura
în evocarea teribilei încercări a Dreptului Iov. Dacă acesta s-ar fi clintit și o secundă din
încrederea și credința în Dumnezeu, dacă ar fi ascultat glasul care l-a îndemnat să
cârtească („Blesteamă pe Dumnezeu” Iov 2,9), atunci cu siguranță Dreptul Iov ar fi căzut în
puterea Satanei care asta și aștepta („ia întinde-ți mâna și atinge-Te de osul și de carnea
lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în față!” Iov 2, 5) și s-ar fi umplut pe dată de revoltă,
depresie, anxietate, hulă, remușcare sau poate chiar îndrăcire (nebunie), „adică de boli
psihice” – moartea duhovnicească („și mori! Iov 2,9”).
Din punctul de vedere enumerat în ideea de mai sus, Psihologia este mai aproape
de adevăr decât Psihiatria, care tinde să rezolve totul prin medicamentație. Pe de altă
parte, eroarea majoră a Psihologiei este aceea că nu se mai raportează la Dumnezeu, la
noțiunile de păcat și mântuire, într-un cuvânt la veșnicie, ea nu mai crede nici măcar în
conștiință ca voce a lui Dumnezeu, nici nu mai ia în seamă acest principiu. A dispărut din
Psihologie ideea de ”Glas al Conștiinței”, acesta putând cu ușurință fiind catalogat drept
halucinație auditivă.
Totuși, bolile psihice fiind de natură duhovnicească, deține Psihologia cheia
vindecării lor? Consider că nu, știind că legăturile diavolului, care sunt la fel de reale și
cătușele unui întemnițat, nu se rup decât prin Sfintele Taine, în primul rând prin Sfânta
Taină a Pocăinței, care se finalizează prin spovedania la un părinte duhovnic. Psihologia
nu poate decât să estompeze, să atenueze o boală, dar de cele mai multe ori o maschează,
o agravează sau, cel mai adesea, nici nu o descoperă. De multe ori o agravează, prin
aceea că în ultimul timp a devenit un obicei în Psihologie ideea new-ageistă de a
îmbrățișa păcatul, aceea că nu există bine sau rău, că orice experiență este bună. Ne mai
înglobând noțiunea de păcat și de cădere, psihologia nu deține pârghiile de a-l salva cu
adevărat pe om, ci dimpotrivă, cu cât înaintăm mai mult în modernitate, psihologia
devine din ce în ce mai puțin o știință – dacă a fost vreodată o știință în sensul strict al
cuvântului – și din ce în ce mai mult o filozofie, o învățătură antihristică, ce se îmbină
foarte mult cu filozofia New-Age, cu teozofia, păgânismul și ocultismul prin aceea că
folosește în mod curent hipnoza, exercițiile yoga, meditațiile de tip zen, incantațiile și
mantrele etc.
Psihologia contemporană nu mai vede păcatul ca sursă a tuturor relelor de pe
pământ, ci suferința, uitând învățătura Sfântului Duh care a vorbit prin Sfinții lui
Dumnezeu că suferința acceptată e mântuitoare, că suntem străini și peregrini pe acest
26Cei trei titani împotriva mântuirii: neștiința, uitarea și nepăsarea!
23

pământ, în acestă vale a plângerii, în acestă viață care nu e decât o încercare adâncă și
definitorie în drumul nostru către Mântuire și întâlnirea lui Dumnezeu, că nu suferința
este răul de pe pământ, ci păcatul este răul de pe pământ. „Prin multe necazuri ni se cade
să intram întru Împarația Cerurilor.” (Faptele Apostolilor 14, 22)
În centrul Psihologiei contemporane – ca în mai toate sistemele de astăzi – se află
omul, numai omul, fără Dumnezeu. Există sau nu există Dumnezeu, Psihologia nu se mai
preocupă cu aceasta – dacă s-a preocupat cu adevărat vreodată – ba mai mult decât atât,
preferă vizibil mault varianta că nu există, iar dacă există pare a fi mai mult un înger
luciferic de lumină. Plăcerea omului, fericirea hedonistă, egocentrismul, omul ca propriu
Dumnezeu – acestea sunt ideile care transpiră din psihologia contemporană: „Puterea ești
tu, tu ești alfa și omega, totul pleacă de la minte, în tine stă puterea vindecării. Fii pozitiv,
crede în tine!” Aceste idei sunt opusul sau ignoră cu totul adevărul definitoriu pentru
orice creștin ortodox: Fără Hristos sunt nimic . „Nihil sine Deo.”
Concluzii
Noi ca și creștin-ortodocși cunoaștem că fără harul lui Dumnezeu nimic nu este
posibil și “nu există vreun medic mai presus de un duhovnic experimentat, care insuflă
încredere prin sfințenia sa, care îndepărtează de la făpturile cele sen sibile ale lui
Dumnezeu gândurile ce li se aduc de aghiuță și care vindecă suflete și trupuri fără
medicamente, doar cu harul lui Dumnezeu.”27 Altfel spus, fără harul lui Dumnezeu
vindecarea nu este posibilă; însă cum putem ști unde este și unde nu este harul lui
Dumnezeu? Această întrebare este vitală în cazul problemelor duhovnicești și sufletești,
deoarece dacă pentru problemele trupești contează, dar poate nu definitoriu și nu
întotdeauna, cum și cine este este ca individ cel care te tratează, pentru problemele legate
de suflet acest fapt este fundamental. Dacă în cazul trupului o pierdere sau o eroare de
alegere are repercursiuni în plan finit – cel al vieții pământene – o alegere greșită din
punct de vedere spiritual poate avea repercursiuni negative în veșnicie, ceea ce ar
constitui pentru om tragedia finală: pierderea mântuirii. Temelia vieții în ortodoxie este
dreapta credință. Fără dreapta credință sau dorința sinceră de a o dobândi – căutarea,
faptele bune ale omului pot deveni inutile sau chiar păgubitoare în veșnicie; aceasta o
spune Mântuitorul în cuvintele “fără Mine nu puteți face nimic”Ioan 15,5, “dacă rămâneți
întru Mine și cuvintele Mele rămân în voi“Ioan 15, 7, “cine nu adună cu Mine risipește”Matei
12, 30 și mai ales “Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește.”Ioan 14,
21 Cu alte cuvinte, “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor,
ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”, adică acela care respectă poruncile lui
27Sfântul Paisie Aghioritul (1924 – 12 iulie 1994)
24

Dumnezeu întocmai, fără deosebire, fără a relativiza, a adăuga sau a ciunti. Numai astfel
ne învață Scriptura și Sfinții Părinți că se poate ajunge la dragostea adevărată de
Dumnezeu și de aproapele, la adevărata știință și cunoștință.
În condițiile în care peste o treime din populația totală a lumii suferă de tulburări
mintale și acestă stare se află într-o continuă și rapidă creștere, problema Psihologiei este
una de o reală importanță, sau mai bine spus, problema vindecării oamenilor. Din punct
de vedere creștin-ortodox, lucrurile în acestă viață sunt pe viață și pe moarte: totul are
rezonanță în veșnicie, orice gând, orice ideea, orice faptă, totul acoperit de mila lui
Dumnezeu, fără de care nu s-ar putea mântui nimeni. Credem în mila lui Dumnezeu,
această credință ne ajută să ne ridicăm din căderi, dar nu trăim la întâmplare în baza
acestei mile, căci aceasta ar fi obrăznicie în fața lui Dumnezeu. „Împărăția Cerurilor se
ia cu silă și silitorii o răpesc pe ea.”(Matei 11,12) Nu tot ceea ce este frumos este și bun,
frumosul nu este frumos decât prin prisma Adevărului, deoarece „unele căi par drepte în
ochii omului, dar sfârșitul lor duce în fundul iadului.”Solomon 14, 12
Psihologia pesemne că nu e rea în mod definitoriu, ea poate cuprinde și idei de un
real folos, pe când Psihologia contemporana influențată de Jung, Freud și alții ca ei, e
malefică în mod definitoriu, deoarece amestecă într-un mod diavolesc adevărul și
minciuna! Demonizarea și îndrăcirea au devenit o practici de bunăvoie acceptate și chiar
râvnite în cadrul acestei discipline: „Apariția spiritismului a fost un eveniment de
importanță majoră în istoria psihiatriei dinamice, deoarece acesta a oferit, în mod
indirect, psihologi și psiho-patologi cu noi abordări asupra minții. Scrierea automată, una
dintre procedurile introduse de spiritiști, a fost preluată de oamenii de știință ca o metodă
de explorare a inconștientului.” (Henri Ellenberger)28
Pornind de la ideea că Psihanaliza descrie realist o parte din viața interioară a
omului căzut, consider că dacă ar rămâne în limitele acestei idei și la aceea de a observa,
Psihologia ar putea reprezenta un domeniu cu adevărat util societății contemporane:
combaterea criminalității, studierea dependențelor de orice tip, morala și etica în
dezvoltarea noilor tehnologii ș.a.m.d. Din păcate Psihologia – ca un tot unitar – nu s-a
limitat la aceste meniri și s-a îndepărtat tot mai mult de aceste cauze nobile (care încă
totuși se păstrează), intruzionând pe un teritoriu în care este total depășită: salvarea
omului.
Singura formă de Psihologie care poate cu adevărat vindeca este o Psihologie de
tip creștin, dacă ar mai fi nevoie de așa ceva – în contextul în care deja există Sfânta
Scriptură, scrierile Sfinților Părinți și, cel mai important: Biserica, cu toatele tainele sale.
28Henri Frédéric Ellenberger (1905 – 1993) psihiatru canadian, istoric al medicinei și criminalist, considerat fondatorul
istoriei psihiatriei. Ellenberger este în principal amintit pentru cartea „Descoperirea inconștientului”, un studiu
enciclopedic al istoriei psihiatriei dinamice publicat în 1970.
25

Restul ține de înțelepciunea lumii, care în ochii lui Dumnezeu este nebunie. Nesmerenia
lumii nu poate accepta aceasta. Aici este și sâmburele revoltei. Însă trebuie să ținem cont
– excluzând fără compromis tot ceea ce este murdar și satanic – și de faptul că
Psihologia este creată nu numai de omul care îl cunoaște pe Hristos sau de omul care
luptă împotriva lui Hristos, ci și de omul aflat în drum spre Acesta.
Cel mai de neînțeles fapt este reprezentat de tendința creștinilor de a aluneca în tot
felul de științe și filozofii exterioare creștinismului, atâta timp cât creștinismul
înglobează singur calea spre perfecțiune, sper fericire, spre mântuire. Mulți spun:
„scrierile Sfinților Părinți au fost scrise pentru atunci, regulile s-au schimbat”. Adevărul
este, însă, total opus. Părinții din vechime nu au scris pentru ei înșiși, atunci exista Viața,
ortopraxia, trăirea ortodoxă în Duh și adevăr. Nu! Sfinții Părinți au scris eminamente
pentru noi, cei de pe urmă, ne-o spune clar poate cel mai mare lucrător al rugăciunii
inimii din timpurile apropiate, Sfântul Paisie Velicikovski (de la Neamț)29, reiterat de
Cuviosul Serafim Rose30:
„Ajungând să-i iubească pe Sfinții Părinți și adevărata bună-cinstire ortodoxă în
copilărie, Cuviosul Paisie, la vârsta de 17 ani, a văzut că nici în cele mai bune școli
ortodoxe din Rusia nu i se dădea învățătura curată a Sfintei Ortodoxii din izvoarele
patristice, ci mai degrabă ceva la mâna a doua și amestecată dimpreună cu zadarnice
învățături păgâne; și mai mult decât atât, că accentuarea exagerată a laturii formale al
existenței Bisericii, în concordanță cu eforturile Guvernului de a face din Biserică un
departament de „stat”, promova în special ideea că oamenii îmbisericiți, clerul și chiar
călugării, ocupă un loc bine determinat în aparatul organizației Bisericești. Această
accentuare exagerată a unui aspect real, dar cu totul secundar al vieții bisericești tindea să
întunece aspectul principal: iubirea și osârdia pentru adevărata ortodoxie și adevărata
evlavie (bună-cinstire), singura care însuflețește pe fiecare creștin ortodox adevărat, fie
cleric, călugăr sau mirean ….
Astăzi, situația ortodoxiei este destul de diferită și cu mult mai rea decât pe vremea
Starețului Paisie …. Un tânăr ortodox de 17 ani de astăzi, de obicei nu a fost crescut așa
cum se cuvine și în chip conștient în învățătura și buna-cinstire ortodoxă; sau, dacă a fost
crescut astfel, atunci ritmul tot mai rapid al păgânizatei lumi moderne lucrează cu putere
la negarea educației sale; cel mai adesea el nu a ajuns să-i iubească pe Sfinții Părinți și
Dumnezeieștile slujbe încă din pruncie și să înseteze mai mult…. Pentru un astfel de tânăr
slab înrădăcinat în ortodoxie, partea omenească a Bisericii devine cel mai adesea centrul
atenției sale, iar atât de răspânditele certuri și nedreptăți meschine dintre oamenii
29Sfântul Paisie Velicikovski (de la Neamț), n. 21 decembrie 1722, Poltava – d. 15 noiembrie 1794, Mănăstirea Neamț.
30Extras din cartea scrisă de Ieromonah Damaschin Christensen, „Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”, Editura
Sophia, București, 2005
26

Bisericii sunt suficiente să-i abată atenția cu totul de la Biserică sau, dacă totuși își
păstrează vreun interes religios,să-l îndrepte spre una din sectele religioase sau sociale
care înfloresc astăzi sau chiar către larg mediatizata viațaă a drogurilor și imoralității.
Într-adevăr, noi cei de astăzi avem mau multă nevoie să ne întoarcem la izvoarele
adevăratei Ortodoxii, decât Cuviosul Paisie! Situația în care ne aflăm este fără ieșire! Și
totuși mila lui Dumnezeu nu ne lasă și chiar și astăzi putem spune că există o mișcare a
adevăratei Ortodoxii … care însetează de mai mult decât ortodoxia „obișnuită”,
neputincioasă în fața atacurilor unei lumi experte în nimicirea de suflete…. Nu este cu
putință ca flacăra adevăratei osârdii ortodoxe șă se stingă înainte de cea de a doua Venire
a lui Hristos;și dacă această flacără există, nu este cu putință ca Hristos Dumnezeul
nostru să nu arate celor osârduitori cum să ducă o viață ortodoxă adevărată și insuflată.
În fapt, mesajul Cuviosului Paisie ne este adresat direct și în mod deosebit nouă,
creștinilor de pe urmă. În „Svitok”, el spune că Sfinții Părinți și-au scris cărțile
„prin deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu, ca în vremurile de pe urmă
această dumnezeiască lucrare să nu cadă în uitare.”
Auzi tu oare, creștinule ortodox al vremurilor de pe urmă? Scrierile Sfinților
Părinți, chiar și acelea care se ocupă de cele mai înalte forme de viețuire
duhovnicească, au fost păstrate pentru noi , astfel încât chiar atunci când ni s-ar părea
că nu mai sunt bătrâni purtători de Dumnezeu, să avem totuși cuvintele de nerătăcite ale
Sfinților Părinți, care să povățuiască spre o viețuire bineplăcută lui Dumnezeu și plină de
osârdie. Deci se înșală aceia care învață că, aproape fiind sfârșitul lumii, trebuie să stăm
liniștiți, să nu depunem eforturi prea mari, ci doar să păzim învățătura ce ne-a fost
predanisită și să o dăm înapoi Domnului, la a doua Venire ca pe talantul cel îngropat al
robului celui nevrednic(Mat. 25, 24-30)!… Să ne trudim, dar, cât mai este ziuă, cu timpul și cu
armele pe care preamilostivul nostru Dumnezeu ni le-a dat !”31
31Tot cel ce citește sa ia aminte: (1) Astazi nu mai sunt parinți asemenea Cuviosului Paisie. Dacă ne închipuim că sunt,
putem să ne păgubim sufletele în mod ireparabil… În aceelași timp, trebuie să avem cinstire pentru părinții și bătrânii
noștri duhovnicești, care, cel puțin, cunosc mai multe decât noi și fac tot ce pot ca să-și călăuzească fii duhovnicești în
condiții proape imposibile. mulți tineri din ziua de astăzi caută un guru și sunt gata să devină robi oricui le iese în cale;
însă vai celor ce, profitând de aceste împrejurări, se proclamă singuri:„Stareți purtători de Dumnezeu”, șasemenea celor
din vechime: unii ca aceștia nu fac decât să se amăgească pe ei înșiși și pe ceilalți. orice părinte duhovnicesc ortodox va
spune deschis ucenicilor săi că puțina stăreție rămasă astăzi este departe de cea reprezentată de Fericitul Paisie și Stareții
de la Optina. (2) Tipul de obște călăuzită de către Starețul Paisie este dincolo de posibilitățile vremurilor noastre.
Episcopul Ignatie Briancianinov spunea că o asemenea viețuire nu fusese dată nici vremii sale – , când Optina era la
apogeu; și cât a decăzut viața ortodoxă de atunci și până acum! un asemenea „cer pe pământ” este cu neputință astăzi, și
nu atât pentru că nu ar mai fi Stareți purtători de Dumnezeu care să o cășăuzească, ci că nivelul duhovnicesc al celor care
i-ar urma este incredibil de scăzut… Dar să ne învățăm să folosim la maximum avantajele limitate pe care le avem (și
care sunt totuși un „rai pe pământ”, dacă le comparăm cu viața lumească de astăzi”), nedistrugând puținele obști
ortodoxe rămase, cu critica noastră egoistă și deșartă… (3) Vremurile noastre cer, mai înainte de orice altceva, o lucrare
smerită și tăcută, cu împreună-simțire și dragoste pentru ceilalți nevoitori pe calea vieții duhovnicești ortodoxe și o
adâncă hotărâre care să nu se descurajeze din pricina atmosferei nefavorabile… Dacă împlinim aceasta, chiar și în
vremurile noastre cumplite, putem avea nădeje – cu mila lui Dumnezeu – să ne mântuim sufletele.
27

De aceea concluzionez că, poate, în Psihologie s-ar putea aplica cuvântul Sfântului
Vasile cel Mare și anume că din înțelepciunea profană e bine să culegem, precum albina
din floare, firicelele de nectar, desigur, acolo unde ele există… și totuși… când avem pe
Sfinții Părinți, Psihologii Desăvârșiți, cei care nu au dedus, ci chiar au cunoscut pe
Creatorul, care au trăit în El prin Duhul Sfânt, cei care au au vorbit cu personal Hristos,
care „lucru străin de gân durile îngerești și ome nești vorbești cu ei, de multe ori, ca și
cu niște prieteni ai Tăi adevărați”32, de să pierdem timpul?!33
Psihologia contemporană este total tributară duhului lumii, duh despre care Hristos
spune fără echivoc că este duhul lui Antihrist. Discernământul duhovnicesc este
definitoriu: „Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la
Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume. În aceasta să cunoașteți
duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup, este de
la Dumnezeu. Și orice duh, care nu mărturisește pe Iisus Hristos, nu este de la
Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care ați auzit că vine și acum este chiar în
lume.”Ioan 4, 1-3 Definitorie este și teologia – cunoașterea lui Dumnezeu. Consider fără
absolut nici o ezitare că dacă oamenii ar cunoaște Scriptura și scrierile Sfinților Părinți și
dacă ar aplica ceea ce scrie acolo, psihologia nu ar mai avea absolut nici o relevanță. Însă
din perspectiva trăirilor umane, cel puțin pentru cei lipiți de cunoștința lui Hristos poate
că Psihologia a avut lucrarea ei. Mă întreb însă: oare până la urmă a ajutat ea omul cu
ceva în ceea ce contează și anume să îl aducă mai aproape de mântuire, mai aproape de
Dumnezeu? Poate nu… sau poate că ca ceea ce numim astăzi psihologie să nu mai fie
defapt Psihologie!
Cred cu tărie că din perspectiva veșniciei, a mântuirii omului și a luptei sale cu
păcatul, cât și a luptei diavolului cu omul, așa cum socialismul nu reprezintă în esență
decât un surogat, o imitație bolnăvicioasă, o caricatură a viețuirii creștine de obște – cu
scopul de a o înlocui cu altceva – tot așa, scopul ultim al inventării Psihologiei de tip
contemporan este acela de a perverti înțelegerea creștinilor despre mântuire și,
împreună cu ajutorul psihiatriei, de a înlocui Taina Sfintei Spovedanii , despre care
Sfântul Ioan Gură de Aur spune fără loc de interpretare:
„Omul ce va greși și va păcătui înaintea lui Dumnezeu, iar mai pe urmă se va căi și
se va îngrețoșa de păcatele sale și va părăsi acele pângărite păcate ale lui și va conteni de
32Rugăciunea a șaptea, a Sfântului Simeon Noul Teolog, înainte de Sfânta Împărtășanie
33„Sfinții Părinți ai Bisericii noastre, ca vase ale Duhului Sfânt, sunt cei mai buni psihoanaliști. Acest har îl au și
duhovnicii, ca administratori și iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu. În Taina Spovedaniei credinciosul, cu harul lui
Dumnezeu, dobândește cunoaștere de sine, identificându-și patimile și slăbiciunile care îl despart de Dumnezeu.
Duhovnicul cu luminarea Duhului Sfânt, care cercetează adâncurile inimii, discerne patimile, și cel ce se spovedește este
pus față în față cu sinele său real și recunoaște boala acestuia, fără să fie traumatizat, fără să deznădăjduiască și fără
încercarea de a se autojustifica.” (Arhimandrit Atanasie Anastasiou, Spovedania-îndrumar, Editura Sofia, București,
2004, p. 109, preluat de pe http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/duhovnicii-cei-mai-buni-psihoanalisti)
28

a mai păcătui înaintea lui Dumnezeu și va începe a posti cu multă înfrânare și își va
veșteji trupul său și își va usca oasele sale cu foamea și cu setea și cu plângerea și cu
vărsarea lacrimilor celor din toate zilele, cu nimic nu se va folosi de aceste multe
osteneli ale lui până când nu-și va spune și nu-și va mărturisi toate păcatele sale
duhovnicescului său părinte, luând de la dânsul dezlegare și iertare de păcate.
Pentru că lui i s-a dat pe pământ dumnezeiasca putere de a lega și a dezlega și a ierta
păcatele oamenilor, precum și Proorocul zice: ,,întâi, spuneți tu și mărturisește toate
păcatele tale și atunci vei lua îndreptare și iertare și ușurare de sarcina cea grea a
păcatelor tale”. Iar cel ce se numește răutate veche, vrăjmașul nostru diavolul, știind
aceasta, că prin spunerea și mărturisirea păcatelor la duhovnicescul părinte omul ia
dezlegare și iertare și ușurare de toată sarcina cea grea a păcatelor sale, foarte se silește și
se nevoiește ca să smintească și să oprească și nicidecum să nu lase pe om, nici măcar cu
gândul, să se gândească la mărturisire. Așa au ieșit mulți din această lume amăgitoare
fără mărturisire și dezlegare și iertare pentru cele ce au păcătuit întru petrecerea vieții
celei vremelnice, lucru care este preaînfricoșat! Mult jalnică și vrednică de nemângâiată
plângere este această despărțire și ducere din lumea aceasta a acestora, necâștigându-și ei
câtuși de puțină ușurare de sarcina cea grea a păcatelor lor. Iar pe cei ce cu adevărată
mărturisire se mărturisesc și cu multă osârdie se pocăiesc și canonul cel ce li s-a dat de la
duhovnicescul lor părinte bine îl păzesc, pe aceia în vremea ducerii din lumea această
amăgitoare, adică la darea sufletului, îngerii îi întâmpină pe ei, făcându-le lor mângâiere
și preaslăvită cinste, cu multă dragoste primindu-i pe ei ca și pe niște doriți prieteni ai lor,
bucurându-se și veselindu-se, și cu multă dragoste călătoresc împreună cu dânșii la
Ierusalimul cel de sus. Cu ale căror rugăciuni, să ne învrednicim și noi păcătoșii acelei
preaslăvite fericiri și sfinte mângâieri. Amin”
29

Bibliografie:
•Sfânta Scriptură, Ediția Sfântului Sinod, 1914
•Jean-Claude Larchet, „Terapeutica bolilor mintale”, Editura Sophia
•Jean-Claude Larchet, „Inconștientul spiritual sau Adâncul neștiut al inimii”, Editura Sophia, 2009
•Arhim. Simeon Kraiopoulos „Te cunoști pe tine însuți? Viața duhovnicească și problemele psihologice”, Editura
Bizantină, București, 2008
•Părintele Filothei Faros „Mitul bolii psihice”, Editura Egumenița, Galați, 2009
•Evagrie Ponticul „În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutății și Replici împotriva lor”, Editura
Deisis, Sibiu, 2006
•Evagrie Ponticul „Ieromonah Gabriel Bunge, „Akedia. Plictiseala și terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau
sufletul în lupta cu demonul amiezii”, Editura Deisis, Sibiu, 2007
•Sfantul Nectarie din Eghina „Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute”, Editura Sophia, 2012
•Ieromonah Savatie Baștovoi, „Între Freud și Hristos”, Editura: Cathisma, 2005
•C.G. Jung, „Memories, Dreams, Reflections”, Random House Inc, 1989
•Thomas S. Szasz, „The Myth of Mental Illness: Foundations of a Theory of Personal Conduct”, New York: Harper
& Row, 1974
•Phillip E. Johnson, „Defeating Darwinism by Opening Minds”, Inter Varsitv Press, Downers Grove, Illinois, 1997
•Episcop Grigorie Grabbe, „Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre”, Editura Anacronic, Domnești,
2016
•Virgiliu Gheorghe, „Pornografia, maladia secolului XXI”, Editura Prodomos, 2011
•Virgiliu Gheorghe, Andrei Dîrlău, „Fata nevăzută a homosexualității”, Editura Christiana, 2014
•Virgiliu Gheorghe „Stiința și războiul sfârșitului lumii. Fața nevăzută a tele-viziunii”, Editura Prodormos, 2016
•Andrei Drăgulinescu „Adolescenții și revoluția sexuală”, Editura Institutul de cercetari psihosociale si bioetica,
2016
•Părintele Arsenie Boca, „Ridicarea căsătoriei la înalțimea de Taină. Îndrumător duhovnicesc, Editura Agaton, 2009
•William S. Lind; Andrei Dîrlău; Irina Bazon „Corectitudinea politică. "Religia" marxistă a noii ordini mondiale”,
Editura Sophia, 2015
•Părintele Spiridon, „Pecetluirea lăuntrică”, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2014
•Sfântul Ignatie Briancianinov „Despre înșelare”, Editura Anestis
•Apostazia și Antihristul după învățătura Sfinților Părinți, Editura Sophia, București, 2014
•Sfântul Ignatie Briancianinov „Experiențe ascetice” (Cuvântul despre luare aminte), Editura Sophia, 2008
•Arhiepiscopul Averchie Taușev, „Nevoința pentru virtute. Asceza într-o societate modernă secularizată”, Editura
Sophia, 2016
•Arhiepiscopul Averchie Taușev, „Marea Apostazie”, Editura Elivasaros
•Părintele Serafim Rose, „Ortodoxia și Religia Viitorului”, Editura Sophia, București, 2010
•Părintele Serafim Rose, „Sufletul după moarte. Experiențe contemporane de după moarte în lumina învățăturii
ortodoxe”, Editura Sophia, București, 2010
•Ieromonah Damaschin Christensen, „Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, București, 2005
•Aldous Huxley „Minunata lume nouă”, Edirura Polirom, 2011
30

•Aldous Huxley „Reîntoarcere în minunata lume nouă”, Edirura Polirom, 2013
•George Orwell „O mie nouă sute optzeci și patru”, Edirura Polirom, 2012
•Apostazia și Antihristul după învățătura Sfinților Părinți, Editura Sophia, București, 2014
•Sfântul Nicodim Aghioritul, „Hristoitia (Bunul moral al creștinilor)”, Editura Egumenița, Galați, fără an
•Părintele Cleopa, „Cum înșeală diavolul pe om”, Editura Anestis
•Părintele Cleopa, „Despre neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu”, Editura Anestis
•Pentru anumite date biografice s-a folosit wikipedia.com
•S-au folosit și diferite idei și informații prezentate în numere diverse ale publicației „Familia Ortodoxă”
31