Caietele Sextil Pușcariu, I II, 201 7, Cluj -Napoca, p. 364380 EUGEN PAVEL [625941]

Caietele Sextil Pușcariu, I II, 201 7, Cluj -Napoca, p. 364–380 EUGEN PAVEL

ȘCOALA ARDELEANĂ
ȘI EDITAREA ȘTIINȚIFICĂ A TEXTELOR

1. O nouă lectură a scrierilor aparținând Școlii Ardelene, tipărituri și manuscrise,
edite și inedite, în consonanță cu stadiul actual al istoriografiei și filologiei româ –
nești, și, implicit, alcătuirea unei crestomații de referință se impuneau în mod strin –
gent. Demersul actual al institutului academic clujean, proiect aflat într -o fază
avansată, își propune să recompună cea mai completă imagine de până acum a
acestei mișcări cultural -ideologice de răsunet, într -un corpus cu numeroase texte
reprezentative și relevante, unele mai puțin cunoscute, reașezate într -o nouă confi –
gurație. O antologare de acest gen presupune, mai întâi, clarificarea conceptului,
fixarea limitelor temporale între care se circumscrie, urmate de un excurs critic al
editărilor anterioare, precum și de expunerea criteriilor care au stat la baza selecției
materialelor.
1.1. Sub aspect terminologic, rămânem, bi neînțeles, tot în sfera acestui generic
consacrat, Școala Ardeleană, deși s -au vehiculat, de -a lungul timpului, și alte denu –
miri mai mult sau mai puțin adecvate. Prima a fost aceea de „școala latinistă”
(Densusianu 1900, p. 17‒25), dublată, în mod izola t, de „școala transilvăneană”,
denumire la care profesorul bucureștean nu va renunța nici peste două decenii,
când își reia cursul în cuprinsul primului volum din Literatura română modernă
(1920). Termenul de „școala latinistă” este preferat și de Sextil P ușcariu, în studiul
său dedicat lui Petru Maior (1921‒1922, p. 111), el persistând în această formulare
(Pușcariu 1929, p. 109) sau în aceea apropiată de „direcția latinistă”, văzută ca „mi –
nunea resurecțiunii poporului român”, „direcția în care avea să se dezvolte spiritul
public în tot cursul deceniilor următoare” (Pușcariu 1930, p. 2). La rândul său,
Mario Ruffini (1941) analizează „ la scuola latinista rumena”, într-o accepțiune
mult mai largă însă. N. Iorga va oscila, la început, între denumiri perifra stice, la fel
de vagi sau aproximative, dar sugestive și percutante: „epoca lui Petru Maior” sau,
mai exact, „școala de renovație a istoricilor din Ardeal” (Iorga 1901, II, p. 155), dar
și „școala istorică ardeleană”, pe care o califică, lapidar, drept „ce a serioasă și
binefăcătoare” (Iorga 1901, II, p. 161). Va opta, în cele din urmă, formal, pentru
sintagma care se impusese deja, reiterând un tip de definire de sorginte romantică:
Școala Ardeleană . Formula nu este însă generalizată de istoric, figurând do ar ca
subtitlu pentru volumul al III -lea din ediția revăzută a Istoriei literaturii românești
(Iorga 1933). Între timp, primii care vor utiliza mai consecvent noul termen vor fi
istoricii. Din dorința de a fi cât mai explicit, Ioan Lupaș abordează aceeași definire
perifrastică, făcând referire la „școala istorică și filologică ardeleană” sau, mai
simplu, după modelul lui N. Iorga, la „școala istorică ardeleană” (Lupaș 1921‒1922 ,
p. 89‒91). Peste un deceniu, în 1933, se va opri la sintagma simplificată, Școa la

Școala Ardeleană și editarea științifică a textelor

365
Ardeleană , trecută însă, nemotivat, ca subtitlu al unei antologii de Cronicari și
istorici români din Transilvania , eșalonată din a doua jumătate a secolului al XV –
lea și până la începutul secolului al XX -lea. Nu era atât o tentație a exhaustivității,
cât o încercare de a contrabalansa faptul că s -a acordat, până atunci, după părerea
sa, „atențiune aproape exclusivă istoricilor din așa -numita «școală ardeleană» de la
începutul secolului al XIX -lea” (Lupaș 1933, I, p. III), deși începuturile istorio gra-
fiei române din Transilvania ar fi mult mai timpurii. Tot la o formulă perifrastică
apelează și Alex. Lapedatu în conferința închinată centenarului morții lui Petru
Maior: „școala istorică și filologică română din Transilvania” (1921‒1922, p. 79).
După o ez itare de ordin terminologic, în care va numi curentul prin expresia „școa –
la ardeleană -latinistă” (Blaga 1943, p. 6‒7), Lucian Blaga va înclina definitiv
pentru aceea de „școala ardeleană”, disociind -o de excesele latiniste din a doua
jumătate a secolului al XIX -lea (1966, p. 132‒133).
În cazul lui D. Popovici, exegetul principal al „epocii «Luminilor»”, care înclina
să definească contextual, cu rigoare metodologică, prima etapă din perioada moder –
nă, astfel de sinonime sunt sporadice: „renașterea cultural ă română”, „renaș terea
ardeleană” (Popovici 1944, p. 499‒500; Popovici 1972, p. 14). Față de sintagma
„școala ardeleană”, pe care o consemnează la un moment dat (Popovici 1942,
p. 521), el se situează pe o poziție nu atât divergentă, cât de distanțare, s ubliniindu –
i o anumită inadecvare prin aplicarea unui „criteriu regional” :
„Studiul de față se aplică celei dintâi dintre aceste epoci. Ea aduce în primul rând
manifestările bogate ale scriitorilor din Transilvania, fapt care a determinat pe cer –
cetătorii anteriori să o desemneze sub numele de «Școala Ardeleană» sau «Renașterea
Ardeleană». […] Mai presus de toate însă, denumirea consacrată prezintă pentru noi
marele dezavantaj că particularizează total un fenomen de circulație universală”
(Popovici 1944, p. 509; Popovici 1972, p. 24).
1.2. Fixarea reperelor cronologice ale mișcării luministe/ iluministe românești i –
a preocupat, în mod firesc, pe cercetătorii fenomenului, cel mai operant dovedindu –
se a fi principiul istorico -literar, în funcție de succesiun ea operelor în tim p. O tenta –
tivă a lui N. Iorga de a determina jaloanele epocii puse sub semnul tutelar al lui
Petru Maior, pe baza unui criteriu istorist, între 1774 și 1821, respectiv între tratatul
de la Kuciuk -Kainargi și mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu (care co –
incide, ca reper cronologic, cu anul morții lui Petru Maior), deși fără relevanță
pentru spațiul transilvan, a avut un ecou destul de pronunțat, cu prelungiri până în
contemporaneitate. După D. Popovici, traiectoria fenomenului este cuprinsă între
anii 1779 și 1829, literatura „Luminilor ” fiind delimitată, așadar, de Cartea de ru –
găciuni a lui Samuil Micu și, ca punct terminus, de publicarea Meditațiilor roman –
ticului Lamartine, în traducerea lui Heliade -Rădulescu. Dincolo de perspectiva in –
tegratoare asupra literaturii române, în general, nici aceste repere nu sunt pe deplin
acceptabile, însuși autorul fiind conștient „cât este de arbitrară o determinare cro –
nologică strânsă” (Popovici 1972, p. 20), oricum, inoperabilă în cont extul Școlii
Ardelene. Ca termen a quo s-a mai propus, frecvent, și anul 1780, care coincide cu

Eugen Pavel

366
apariția primei opere științifice veritabile din cadrul mișcării, Elementa lingu æ
Daco -Roman æ sive Valachic æ, cea dintâi gramatică românească tipărită cu
caractere latine, redactată de Samuil Micu și Gheorghe Șincai. Acest reper are o
anumită greutate, dat fiind că reprezintă, convențional, în istoria limbii române
literare, începutul epocii moderne. Îl vor adopta, printre alții, O. Densusianu, care
consideră că anul respectiv marchează o nouă fază, o adevărată „epocă de rege –
nerare” (Densusianu 1900, p. 17), sau Mario Ruffini (1941), care are în vedere pe –
rioada 1780‒1871, cu o prelungire până la curentul latinist propriu -zis, ilustrat prin
Timotei Cipariu, Augus t Treboniu Laurian și I. C. Massim. Dacă ar fi să -i înglobăm
în această pleiadă de cărturari pe unii dintre așa -zișii precursori sau preilu miniști
(Inochentie Micu -Klein, Gherontie Cotore), afiliați fără rezerve mișcării, sau să luăm
în considerare data scrierii unor opere atribuite cu certitudine lui Samuil Micu ( De
ortu progressu, conversione Valachorum, episcopis item archie piscopis et metrou –
politis eorum , 1774; Brevis historica notitia originis et pro gressus nationis Daco –
roman æ, 1778), începuturi le Școlii Ardelene ar trebui ori cum devansate cu câteva
decenii. În ceea ce privește termenul ad quem , anul 1821 (avansat de N. Iorga) este
acceptat mai mult simbolic, ca „hotarul unor vieți”, de care nu a trecut nici unul
dintre exponenții importanți ai mișcării (Duțu 1968, p. 297). Mai plauzibilă apare
ideea lansată de Dumitru Ghișe și Pompiliu Teodor, după care limita ar trebui să fie
mutată în epoca imediat următoare anului 1821, mai precis „înspre sfârșitul
deceniului pe care îl deschide” (Ghișe , Teod or 1972, p. 18), o graniță, de fapt, și a
bibliografiei naționale retrospective.
Ultima antologie majoră care îmbrățișează cvasiexhaustiv momentul Școlii
Ardelene, alcătuită de Florea Fugariu, este structurată cronologic și include, într -o
primă variantă, 87 de titluri, deschizându -se cu Cartea de rugăciuni din 1779 și
încheindu -se cu Epistolariul românesc al lui Constantin Diaconovici -Loga, din
1841 (Fugariu 1970, vol. I‒III). În aceeași manieră este concepută de Florea
Fugariu și următoarea sa culegere cu același titlu, cu o extindere la 138 de texte,
care încep cu lucrarea istorică amintită mai sus a lui Samuil Micu, din 1778,
reprodusă fragmentar prin intermediul ediției lui A. T. Laurian din 1861, și se
sfârșește cu scrierea lui Ioan Barac, Cei trei fra ți gheboși , apărută în 1843 (Fugariu
1983, vol. I‒II). Desigur, limita superioară este aleasă oscilant, de fiecare dată, dar
imaginea de ansamblu a antologiei este impresionantă, iar utilitatea sa încă nedez-
mințită. I s -a reproșat, totuși, regretatului c lasicist Florea Fugariu, editorul prin ex –
celență al scrierilor iluminiștilor ardeleni, că, în pofida apetenței filologice, aparatul
critic este deficitar, întrucât „adnotarea nu e la înălțimea antologiei” (Ornea 1984,
p. 8). Rezervele noastre vizează, deo potrivă, și imperfecțiunile în privința transpu –
nerii textelor, a încercărilor inoportune de literarizare aplicate, precum și inexis tența
comentariilor și a notelor adiacente, necesare oricărei ediții critice sau diplo matice.

2. Restituirea scrierilor Ș colii Ardelene capătă un anumit impuls încă din prima
jumătate a secolului al XIX -lea, în contextul unei resurecții a spiritului național,

Școala Ardeleană și editarea științifică a textelor

367
fără a se depăși faza romantică a recuperărilor de ordin cultural. O reeditare
semnificativă pentru starea de spirit din epocă este aceea a Istoriei pentru începutul
românilor în Dachia a lui Petru Maior, „pretipărită” a doua oară la Buda, în 1834,
cu sprijinul banului moldovean Iordachi de Mălinescu și cu implicarea efectivă a
lui Damaschin Bojincă, unul dintre ultimii reprezentanți ai curentului. Cartea nu
este doar o simplă retipărire cu caractere chirilice a ediției princeps din 1812, având
unele elemente de noutate. Este editat, astfel, pe lângă Disertația pentru începutul
limbei românești și Disertația pentru litera tura cea vechie a românilor , anexele
tradiționale ale lucrării, și Dialogu pentru începutul limbei română întră nepot și
unchiu, numai cu grafie chirilică, publicat prima dată ca apendice în scrierea lui
Maior din 1819, Orthographia Romana sive Latino -Vala chica , una cum clavi qua
penetralia originationis vocum reserantur , și reluat întocmai în Lexiconul de la
Buda din 1825. Î n partea a doua a ediției sunt redate, în plus, în română, sub
genericul Disputațiile asupra Istoriei pentru începutul românilor în Da chia, cele
trei răspunsuri ale lui Petru Maior din 1814, 1815 și 1816, apărute inițial în latină,
la recenziile severe ale slavistului austriac de origine slovenă Jernej Bartolomeu
Kopitar, apărute în presa vieneză. Replicile cărturarului român sunt tradus e din
limba latină de Damaschin Bojincă, precedate de o motivare privind modul de con –
cepere a ediției:
„Deci pentru ca să se facă tuturor cunoscut cum că prealăudata Istorie au fost
subpusă și criticei a celor mai învățați bărbați, carii, cunoscând mai p e urmă adevărul,
au primit -o ca pre o istorie vrednică de credință, am socotit a fi de trebuință a tălmăci
prezisele disputații românește și a le alătura la svârșitul zisei Istorie. Nici să se mire
cineva, văzându -mă zicând că eu le -am tălmăcit românește, după ce însuș autorul zice:
«e Valachico in latinum translat æ», adecă prentoarse de pe românie pe latinie, pentru că
poate că răpăosatul le va fi avut țesute și românește, dar însă nici știu să le fie dat în
tipariu, nici știu să se afle undeva în manuscri pt, măcar că destul am cercetat aceasta”
(Maior 1834, p. IV).
Întreprinderea lui Bojincă, altfel meritorie ca intenție culturală, nu îndeplinește
condițiile unei ediții moderne, fiind o reproducere relativ fidelă a textului chirilic
din 1812, dar cu unele înlocuiri (nemotivate) sub aspect grafic sau fonetic: străini
(ed. 1834) în loc de streini (ed. 1812), este – iaste , datoare – detoare, dar și seau –
sau, strenepoți – strănepoți , împeratul – împăratul , însămna – însemna , causă –
cauză , deschelecarea – descălecarea , Țesar – Chesar etc. Importantă rămâne totuși
dotarea scrierii lui Maior cu cele trei texte complementare, transpuse în română,
care întregesc modul de receptare a unei opere capitale din patrimoniul mișcării
iluministe ardelene. În cadrul Disputațiilor incluse în ediția din 1834, cărturarul
efectuează nu numai o traducere liniară a tripticului polemic al lui Maior, ci și o
glosare a textului, multe dintre echivalențele sale fiind însoțite de corespondențe
ale termenului în paranteză, uneori și de o precizare a formei din latină. Redăm o
parte dintre seriile sinonimice pe care Bojincă le consemnează, încercând să facili –
teze pătrunderea și acceptarea unui lexic neologic: abuz (rea întrebuințare ), argu –

Eugen Pavel

368
ment (temeiu ), confuzie (învăluială ), consonant ă (nesunătoare ), cultură (luminare ),
deșertul (loc pustiu ), însușește (alipește ), orațiile (cuvântările ), perfecție (covâr –
șire), polită (cioplită ), postpositive (în urmă puse ), reflexiile (luările -aminte ), repe-
tuita (respusa ), scrisoare (epistolă ), serio ase (adevăroase ), tainele (secretele ), vă-
ierarea (jeluirea ), vocale (sunătoare ), deosebire (distinctio ), îndreptată (correcta ),
particularnic (accidentaliter ), pronumile arătătoriu (demonstrativum ).
A treia ediție a Istoriei pentru începutul românilor î n Dachia , scoasă, cu litere
latine, la Budapesta și Gherla, în 1883, sub egida Societății Literare „Petru Maior”,
este deficitară prin modul de reproducere, în care sunt făcute însă multe concesii
ortografiei etimologizante puriste, socotită în Precuvântar e singura „care ne poate
feri mai tare atât de barbarismii limbei, cât și de scrierea după provincialismii
necorecți” (Maior 1883, p. XLII). Deși își propun, în principiu, să lase intacte
forma și topica cuvintelor, editorii improvizați își arogă dreptul d e a opera modi –
ficări de ordin lingvistic esențiale:
„Textul și ordinea cuvintelor încă o am susținut neschimbată. Rectificări am făcut
numai acolo unde au fost erori de tipariu, unde interpuncțiunea nu ni s -a părut destul de
corectă, unde concordațiunea n ominală și verbală a fost eronea și, mai pre urmă, acolo
unde consecința și sistemul ortografic adoptat a adus cu sine” (Maior 1883, p. XLIII).
Altfel spus, intruziunea este vizibilă aproape peste tot. Tendința de modernizare
produce efecte destul de devas tatoare, dintre care reținem doar câteva exemplificări
expuse și în Precuvântare : Spiritul (ed. 1883) – Duhul (ed. 1812), timp – vreame ,
causă – pricină , popor – norod , ginți – ghinte , sceptru ‒ schiptru , Dacia – Dachia ,
Tracia – Trachia etc.
În prelungire a preocupărilor sale istoriografice, desfășurate împreună cu N.
Bălcescu la „Magazin istoric pentru Dacia”, August Treboniu Laurian va scoate,
asistat de Alecu Donici, Anastasie Panu și M. Kogălniceanu, prima ediție integrală
din Hronica românilor și a mai multor neamuri a lui Gh. Șincai (I –III, Iași, 1853 –
1854), transpunerea nefăcându -se însă după manuscrisul autograf, ci după o copie
ieșeană, fructificată parțial și de Gherman Vida, în 1843. Tipărită cu litere chirilice,
ediția nu este scutită de erori de transcriere, cu toate că își impusese „de a nu se
atinge cât de puțin de textul original, modificându -l sau adăugându -l în ceva”, do –
rind să rămână „reproducția credincioasă” a Hronicii. O ediție academică, tot în trei
volume, transpusă cu litere latine, va publica Gr. G. Tocilescu în 1886, realizată
după același manuscris ca ediția anterioară, urmărind să înregistreze textul „cu
toată exactitatea posibilă, cu ortografia, chiar și cu erorile și omisiunile copiei”, dar
fără o critică textuală necesară. La s fârșitul tomului al III -lea este dată o listă de
concordanțe ale unor lecțiuni, rezultată din compararea manuscriselor și a edițiilor
Hronicii de până atunci. Cu toate acestea, ultimele două ediții sunt considerate de
unii exegeți inferioare ediției parția le a lui Alexandru Gavra, apărută la Buda, în
1844 (recte: 1844 –1848), care „e înzestrată cu multe note deslușitoare” (Veress
1927, p. 493). Foarte dedicat moștenirii Școlii Ardelene, Al. Papiu -Ilarian va repro –
duce și comenta în Tezaur de monumente istori ce pentru România câteva lucrări

Școala Ardeleană și editarea științifică a textelor

369
lingvistice ale lui Gheorghe Șincai, respectiv prefața la Elementa lingu æ Daco –
Roman æ sive Valachic æ, ediția din 1805, și Epistola către Ioan de Lipszky, din
1804, ambele în latină (Papiu -Ilarian 1862, I, p. 87‒105).
În condițiile schimbării repetate a sistemelor ortografice, necesitatea editării tex –
telor de extracție iluministă devenea tot mai imperioasă. Dincolo de modul fluc –
tuant în care erau utilizate diferite norme de transpunere, în care transliterația par –
țială se interfera cu o transcriere interpretativă aproximativă, calitatea edițiilor era
marcată, totodată, de ortografia etimologizantă, mai fluctuantă decât cea chirilică,
care lăsa o anumită larghețe în restabilirea formelor lingvistice din cuprinsul
textelor. Mu lte dintre edițiile apărute nu au, așadar, un caracter științific consolidat.
Acuratețea reproducerii textului era trecută deseori pe un plan secund, iar tendința
de modernizare (sau chiar de arhaizare) a limbii se manifesta de multe ori în mod
abuziv. Un exemplu de editare defectuoasă îl constituie publicarea ediției a doua a
Propovedaniilor lui Samuil Micu, la Sibiu, în 1842, cu litere chirilice, „cu bine cu-
vântarea episcopului neuniților din Ardeal, Vasile Moga”, și sub îngrijirea lui
Bucur Bucurenci. Textul este falsificat grosolan, prin adăugarea altor șase propo –
vedanii aparținând lui Petru Maior și operarea unor schimbări lexicale nepermise.
Mai mult, ediția alterată este reluată întocmai, cu litere latine, și la Arad, în 1907
(vezi Tulbure 1908, p. 173–178).
Un manuscris al Istoriei românilor cu întrebări și răspunsuri a lui Samuil Micu,
datând din 1791, considerat pierdut, a fost recuperat, pe porțiuni, în modalități
diferite, la interval de două decenii. Mai întâi, dascălul blăjean Gavril Laslo Po p
tipărește o primă parte la Sibiu, în 1848, cu alfabet chirilic de tranziție, cu titlul
Istorie scurtă a românilor de la Almu, povățuitoriul ungurilor, încoace, scrisă din
un fragment de a părintelui Klein și cu însemnări însemnată , pe care o însoțește,
așadar, cu o serie de note lămuritoare. În 1867, în nr. 10 și 11 din „Sionul româ –
nesc”, foaie bisericească, literară și scolastică, scoasă în limba română la Viena,
Gavril Pop reia tipărirea unor fragmente, de data aceasta cu alfabet latin și orto –
grafie etimologizantă, realizând un conglomerat căruia numai absența originalului
i-a favorizat difuzarea, cu toate că autenticitatea și rigurozitatea acestui „catehism
istoric” pot fi puse la îndoială. De altfel, editorul de la 1867 ținea să -și marcheze
intervențiile, menționând într -o notă: „am suplinit, punând cuvântul «învățase»,
care cuvânt lipsea în manuscris, însă contextul <î>l pretindea” (Micu 1867, p. 128).
În acțiunea de editare propriu -zisă a scrierilor Școlii Ardelene se va implica și
un filolog și li terat de talia lui Ion Heliade -Rădulescu, care va avea inițiativa
publicării scrierii lui Paul Iorgovici, Observații de limba rumânească , tipărită la
Buda, în 1799, în cuprinsul primelor periodice cu o apariție de lungă durată pe care
le întemeiase, „Curierul românesc” și „Curier de ambe sexe”1. În preambul,

1 Scrierea lui Iorgovici a fost editat ă integral, cu alfabet chirilic, în „Curierul românesc”, X, 1839,
nr. 55, 56, 61, 67, 72, în „Curier de ambe sexe”, periodul II, 1838 –1840, nr. 6, p. 82‒118, și reluat ă, în
transcriere cu alfabet latin de tranziție, în „Curier de ambe sexe”, periodul II, 1838 –1840, nr. 6, ediția
a II-a, 1862, p. 79–117.

Eugen Pavel

370
Heliade -Rădulescu își motivează gestul publicistic prin dorința de pune în valoare
o scriere deosebită „pentru frumoasele și folositoarele ei băgări de seamă asupra
limbii”, a cărei editare solicita o m are acribie:
„În această publicare se va păzi cu scumpătate și limba și ortografia autorului, ca să
poată judica filologii noștri cum au fost început bătrânii noștri a cultiva limba, simțind
caracterul și firea limbei, și luându -se după modelul cu care ita lienii, francezii, spaniolii,
din limba poporului alegând bunul, și -au format dialectul și limba literaților” (Heliade –
Rădulescu 1862, p. 79).
Heliade -Rădulescu transcrie cu destulă onestitate cartea lui Iorgovici,
reproducând majoritatea particularitățilo r de grafie datorate scrisului etimologizant,
precum: a – ă, â (romanesci ), e – ă (pecat , remeșițe , seu), e – ea (ave), o – u (no-
mele , rogaciune ), o – oa (scolă ), sce, sci – ște, ști (conosce , sciințe ), cu unele încer –
cări izolate de interpretare: nascut – născut. Apar, sporadic, și unele modificări
fonetice: către – cătră , între – întru , întrebuințează – întrebuințază , sunt – sânt
(izolat), experiențe – experienție , naturale – naturalii , limbei – limbii , logica –
loghica etc. Însă lexicul nu este deloc al terat prin substituiri arbitrare.
Și alte publicații periodice din epocă vor dedica un spațiu corespunzător
editărilor, între acestea figurând „Instrucțiunea publică”2, unde August Treboniu
Laurian va publica în 1861 fragmente din Historia Daco -Romanorum s ive
Valachorum a lui Samuil Micu, după copia din 1778 intitulată Brevis historica
notitia originis et progressus nationis DacoRoman æ seu, ut quidam barbaro
vocabulo appellant, Valachorum ab initio usque ad s æculum XVIII3. După
dispariția revistei, A. T. La urian va continua editarea scrierii lui Samuil Micu, în
foileton, în „Foaie pentru minte, inimă și literatură” din 18624. Pe aceeași linie se
mai înscrie „Sionul românesc”, menționat anterior, unde Grigore Silași va publica
în foileton, începând cu nr. 10 din 15 noiembrie 1865, „fidel și fără pic de
strămutare”, continuând și pe parcursul anului următor, lucrarea lui Petru Maior
Protopopadichia .
O preocupare constantă pentru editarea scrierilor Școlii Ardelene se manifestă
în „Archivu pentru filologie și is torie”, scos la Blaj, de Timotei Cipariu, în care
este publicată lucrarea inedită a lui Petru Maior, Disertație despre articulii limbei
românești (1867, nr. II, p. 27–31), în alfabet de tranziție, urmată de alte fragmente

2 Această revistă pedagogică a apărut la București între 1 septembrie 1859 și iulie 1861, sub
direcția lui A. T. Laurian. Lucrarea lui Micu în latină a fost editată în numărul pe martie –aprilie din
1861, p. 67–118.
3 Copia, proven ind din fondul Muzeului Brukenthal din Sibiu, se păstrează la Arhivele Naționale
Sibiu, colecția Friedenfels, ms. F. F. 3.
4 Va fi publicată, începând cu Liber tertius, caput XXV, în 1862, nr. 11, p. 82–85, nr. 12, p. 89–
93, nr. 13, p. 97–99, nr. 14, p. 108–111, nr. 15, p. 113–115, nr. 16, p. 121–124, nr. 17, p. 129–132,
nr. 18, p. 137–138, nr. 19, p. 145–148, nr. 20, p. 153–156, nr. 21. p. 161–163, nr. 22, p. 169–171,
nr. 23, p. 177–180, nr. 24, p. 185–188, nr. 25, p. 193–195, nr. 26, p. 201–204, nr. 29, p. 225–227,
nr. 30, p. 235–236.

Școala Ardeleană și editarea științifică a textelor

371
gramaticale, apoi de Elegia lui Gheorghe Șincai, împreună cu notele explicative, în
latină și în traducere (1868, nr. XIII, p. 247–256, nr. XIV, p. 274–276, nr. XV,
p. 290–296), precum și de fragmente din Elementa lingu æ Daco‒Roman æ sive
Valachic æ, de Samuil Micu și Gheorghe Șincai, din am bele ediții (1869, nr. XXIX,
p. 564–570, nr. XXX, p. 587–594, IV, 1870, nr. XXXI, p. 602–607). Tot aici, Al.
Papiu -Ilarian editează fragmentar Fundamenta grammatices lingu æ Romænicæ a
lui I. Budai -Deleanu (1870, nr. XXXVI, p. 706–710, nr. XXXVII, p. 721–724), iar
T. Cipariu publică și traduce părți din Orthographia Latino -Valachica din 1805 a
lui Ștefan Crișan -Körösi (1870, nr. XXXVIII, p. 745–750), precizându -și opțiunea
pentru păstrarea integrității textuale: „Sunt însă și unele viția de limbă și de
interpuncțiune, cari noi toate le -am lăsat în loc, neținându -ne îndreptățiți a schimba
ceva în opul altuia” (Cipariu 1870, p. 750). În continuare, filologul blăjean publică
pasaje semnificative din Acatistul cu litere latine al lui Samuil Micu din 1801,
împreună cu imnul Stabat Mater , reproduse ca „mostră de ortografie” (1870,
nr. XXXIX, p. 761–765). Tot Cipariu publicase în 1855, în Acte și fragmente , mai
multe capitole din scrierile istorice ale lui Samuil Micu, Petru Maior și Gheorghe
Șincai, redate în alfab et chirilic, dar și De ortu, progressu, con versione
Valachorum de Samuil Micu și Elegia de Gheorghe Șincai, ambele în lim ba latină.
Ultima scriere este editată fără note, „mai mult ca o curiozitate istorică, decât
pentru valoarea internă a ei” (Cipariu 1 855, p. 277). O mențiune pentru istoricul și
teologul Constantin Erbiceanu, care editează pentru prima oară, „după
manuscriptul autograf existent în Academia Română”, respectiv ms. rom. BAR
565, Procanonul lui Petru Maior, în „Biserica Ortodoxă Română”, to mul XVIII din
1894 (și în extras).
Repunerea în circuitul public a operei lui Ioan Budai -Deleanu a întâmpinat, de
asemenea, piedici greu de surmontat de -a lungul timpului. După ten tativele eșuate
ale autorului de a -și publica Lexiconul românesc –nemțesc , în ultimii ani de viață,
editarea scrierilor sale nu s -a bucurat nici în posteritate de împrejurări mai favo –
rabile. Recuperarea destul de greoaie a manuscriselor ră mase în custodia urmașilor
săi din Galiția, de către neobositul Gheorghe Asachi, în 1868, și publicarea abia în
1876–1877, de către Theodor Codrescu, a primei variante din Țiganiada , într -un
periodic de o mai mică vi zibilitate, „Buciumul român”, au îngustat posibilitățile de
receptare a impresionantei opere a scriitorului rămas atâtea decenii într-un con de
umbră. Mai mult, difuzarea ane voioasă a scrierilor lui Budai -Deleanu a fost înso –
țită, la început, și de o editare deformată, care afecta veridicitatea textului. Astfel,
un profesor din Brașov, Virgil Oniț(iu), era de părere că Țiganiada , căreia el îi
adaugă un sub titlu creat ad -hoc la 1900, Alexandria ai țigănească , trebuia neapărat
„pe înțeles întocmită”, ceea ce l -ar justifica să recurgă la intervenții total inadec –
vate, cum ar fi eliminarea unor strofe și a majorității notelor de subs ol, omisiuni și
substituiri de cuvinte sau in versiuni de versuri față de textul versiunii A. Este de
neînțeles de ce această ediție „ciuntită” va fi republicată peste trei decenii, în 1930,
de Grațian C. Mărcuș, cu girul lui G. Bogdan -Duică. În mare parte , „stilizările” din

Eugen Pavel

372
ediția anterioară sunt preluate, iar lista cuvintelor înlocuite brutal este la fel de
mare: buciumul în loc de trâmbă (versul 181, în original), cuget în loc de scopos
(versul 189), cioroiască în loc de murgă (versul 246), căpitanul în loc de ducul
(versul 343), țâmbale în loc de tândale (versul 587), hodinea în loc de răpăusa
(versul 3786), strigoaiele în loc de strâgele (versul 3796), înholbând în loc de
învolbind (versul 3829), năpârca în loc de vipera (versul 5948) și altele. La fel de
„creator” va proceda Mihail I. Pricopie, când va publica la Cernăuți, în 1931, o
ediție antologică a Țiganiadei (A). Cu toate că ne aver tizează la început că a
respectat „cu sfințenie acțiunea în întregul ei, cât și ideile autorului”, el și -a luat
libertatea de a schimba unele cuvinte cu altele, care i s -au părut că „exprimă mai
clar ideea”, sau de a reduce unele cânturi, „în mod remarcabil”, după spusele sale.
Am întreprins, cu un alt prilej, o analiză a edițiilor care au urmat din operele lui I.
Budai-Deleanu, cu o mențiune specială celor datorate lui Gh. Cardaș, J. Byck și
Florea Fugariu, de un nivel mereu îmbunătățit, cu fiecare nouă apariție, dar care nu
sunt scutite de observații privind o mai mare scrupulozitate necesară în editarea unor
texte literare (Pavel 2012, p. 106‒113). Acest gen de intervenții aberante nu sunt, de
multe ori, accidentale, ci deliberate, învederând o practică perpetuată în multe tipuri
de editări. O întâlnim și la Monseniorul Iacob Radu de la Oradea, care, publicând
pentru prima oară, în 1930, Îndreptarea păcătosului a lui Samuil Micu, o traducere și
o prelucrare din 1780, după Paolo Segneri, ne avertizează, la început, că „pe lângă
dorința noastră de a lăsa cât se poate mai întreg și neatins originalul traducerii lui
Clain, ca să nu fie note și paranteze prea multe, sau unde explicarea ce nu se putea da
în felul acesta ni s -a părut neîndestulătoare, acele expresiuni și cuvinte le -am înlocuit
cu altele mai noi sau mai ușor de înțeles” (Micu 1930, p. 4–5).

3. Stabilirea te xtului de bază al unei ediții presupune, mai întâi, elucidarea unor
chestiuni legate de paternitatea textelor, precum și de originalitatea operelor, în
funcție de accepțiunea din epocă, în care noțiunea de proprietate literară era încă
evazivă, insuficient asumată. Unele scrieri din sfera Școlii Ardelene, dintre care nu
puține sunt traduceri, compilații, prelucrări sau adaptări, trebuie, astfel, reanalizate
și sub aspect auctorial. Un asemenea caz îl reprezintă, de exemplu, Retorica lui
Ioan Piuariu -Molnar, din 1798, comentată de unii istorici literari drept o scriere
originală. Or, așa cum a demonstrat convingător N. A. Ursu, pe baza unor probe de
natură lingvistică, primul manual de retorică din limba română nu -i aparține, de
fapt, medicului oculist sibian , acesta nefiind autorul, nici traducătorul, ci doar
editorul unei traduceri mai vechi din greacă a tratatului de retorică al lui Francisc
Scufos, apărut la Veneția, în anul 1681 (Ursu 2002, p. 332‒346). O altă situație de
infirmare a paternității prestabi lite vizează abecedarul intitulat Povățuitoriul tineri –
mei cătră adevărata și dreapta cetire , apărut la Buda, în 1826, care ar fi „întru
acest chip acum întâia oară lucrat” de Gheorghe Lazăr. Atribuirea, acceptată de N.
Iorga (1901, II, p. 526), era falsă, cartea fiind, în realitate, o plastografiere a lui
Zaharia Carcalechi, o compilație mistificatoare, menită să faciliteze vânzarea ei. Cu

Școala Ardeleană și editarea științifică a textelor

373
toate că Onisifor Ghibu divulgase acest cvasiplagiat (1916, p. 99‒113), scrierea a
rămas în memoria unor istorici lite rari ca aparținând tot lui Gh. Lazăr, ceea ce l -a
determinat pe N. A. Ursu să revină asupra cazului, socotind vina lui Carcalechi
reală, dar nu atât de gravă, privită sub aspectul consecințelor ei imediate pe plan
cultural (2002, p. 431‒437).
Aceste filia ții și atribuiri evidente nu pot fi extrapolate și în cazul altor autori
importanți, ale căror surse literare au fost identificate, fără a li se afecta paternitatea
propriu -zisă. Astfel, s -a sugerat o dependență literară a Predicilor lui Petru Maior
față d e culegerea de Quaresimale (Păresimi) a oratorului iezuit italian Paolo
Segneri, la care apelase și Samuil Micu. Chiar dacă anumite idei, parabole sau
citate biblice sunt comune, tratarea oratorică este diferită, iar predicile nu ar putea
fi etichetate „îm prumuturi nemărturisite”, fiind concepute cu mult discernământ
(Georgescu 1940, p. 12‒24). De altfel, mulți dintre autori nu -și arogau fără scrupul
textele, mărturisind, încă din titlu, atunci când scrierile erau „întoarse” din altă
limbă, iar unele manual e și lucrări educative sau utilitare nici nu erau semnate de
nume precum Gheorghe Șincai sau Petru Maior. În privința traducerilor și a prelu –
crărilor, acestea sunt introduse, de regulă, prin formula „întru acest chip așăzată pre
limba românească”, liberta tea de transpunere și redactare fiind sensibil mai mare în
cazul adaptărilor. Într -adevăr, Samuil Micu nu este cu totul original în scrierile sale
filosofice sau în cele teologice, modele precum Friedrich Christian Baumeister,
Carol Steinkellner, Wenzel Sc hanza sau Honoré Tournely fiind evidențiate de
cercetarea actuală. Prelucrarea lui Micu este, în multe cazuri, destul de personală,
prin rearanjarea expunerii, prin clarificări ale unor pasaje, prin omisiuni sau sim –
plificări față de original, trimiteri, e xemplificări și localizări proprii, încât prin
„infidelitățile” sale pare să -și adjudece și mai mult textul adaptat (vezi și Popovici
1972, p. 202; Micu 1966, p. 42‒43). Crearea unui limbaj filosofic românesc
rămâne contribuția sa decisivă, ceea ce confer ă, de multe ori, transpunerilor și
prelucrărilor sale configurația unor rescrieri mereu înnoite. Interesat de perfectarea
textului, Samuil Micu oferă pe parcursul anilor mai multe variante pentru aceeași
lucrare, în această situație fiind Loghica , „pre limba românească prefăcută” mai
întâi în 1781, revăzută peste doi ani, apoi, așa cum notează el însuși, în 1786 și
1787, „mai ales și mai pre înțăles și cu cuvinte mai bune și mai pre larg s -au scris a
doao oară tot de mine, Samoil Clain” (BAR Cluj, ms. rom. 113, f. 3r), ultima
redactare văzând lumina tiparului în 1799, fără să o semneze însă. La fel, pentru
Dreptul firei și Etica s-au păstrat trei redactări din 1781, 1782 și 1786, semnifica –
tive pentru oscilațiile și cristalizările unei terminologii filosof ice în curs de autono –
mizare (Teodor 1960, p. 242–243), autorul publicând în 1800 doar primele două
părți din tratatul cvadruplu despre Filosofia cea lucrătoare . Același lucru se întâm –
plă și în cazul lui Gheorghe Șincai, care, în Istoria naturei sau a fi rei, pornește de
la masiva lucrare a lui Johann Heinrich Helmuth Volksnaturlehre zur Dämpfung
des Aberglaubens (Știința naturii pentru popor), fără a fi total dependent. Mai ales
în Vocabularium își restructurează datele și devine mai creator, distanțându -se de

Eugen Pavel

374
diferite posibile izvoare, precum J. H. Helmuth, József Benkő sau Peter Sigerus,
întrucât, la fel ca autorii Lexiconului budan, „prelucrează independent un material
lexical extras din surse ce nu trebuie puse obligatoriu în relație de filiație” (Chiv u
2014, p. 98). Sunt acestea suficiente motive pentru a trece multe dintre lucrările
triumvirilor sub numele lor, și nu ca simple traduceri sau prelucrări mecanice, fără
relief, lipsite de o amprentă personală.
Destul de ingenios procedează un teolog maram ureșean, Vasile Ghergheli de
Ciocotiș, care, după cum mărturisește chiar în titlu, „a tradus și adaus” la Viena, în
1819, un cod al bunelor maniere al germanului Gottfried Immanuel Wenzel, intitu –
lat Omu de lume . Depășindu -și condiția de traducător, el dă la început un set de
reguli și corespondențe, Scurtă îndireptare a zicerei afară sau pronunțației litere –
lor dacoromânești , după care dedică pe parcurs un întreg capitol, Cultura limbei și
a graiului , pledoariei pentru ideile romanității și ale latinității . Traducerea se dove –
dește un subterfugiu, un pretext pentru a promova ideile etimologismului pe care le
îmbrățișa.
3.1. În alcătuirea antologiei am decis, pe de altă parte, neselectarea unor scrieri
cu o atribuire nesigură sau forțată și care nu pot intr a, astfel, în patrimoniul Școlii
Ardelene. Avem în vedere, bunăoară, prima gramatică a limbii române scrisă în
limba latină, rămasă în manuscris, cu titlul Institutiones lingu æ Valachic æ, secon –
dată de un Lexicon compendiarum Latino -Valachicum , datate într e 1768‒1776, pe
care Mihai Gherman le -a editat împreună în 2001, atribuindu -le lui Grigore Maior.
Argumentele de ordin paleografic, filigranologic și filologic aduse de Gheorghe
Chivu, în cadrul unei noi ediții exemplare, au tranșat definitiv statutul celo r două
texte, care „nu pot fi puse în relație cu preocupările pentru normarea limbii literare
ale intelectualilor Școlii Ardelene” ( Institutiones 2001, p. 41).
Aceleași rezerve față de includerea în culegere am avut și în legătură cu un
Arhieraticon manuscris, care conține un ex -libris din 1748 al lui Inochentie Micu –
Klein, dar care este numai posesorul scrierii, nu și copistul, așa cum s -a presupus.
La fel, nici Cuvântare despre posturile Besearicii Grecești a Răsăritului , tipări –
tă la Buda, în 1828, tradu să din greacă, nu poate fi pusă cert în corelație cu lucrarea
în latină Dissertatio de Ieiuniis Gr æcæ orientalis Ecclesi æ. Conscripta ab Samuele
Klein de Szad, diocesis Fagarasiensis in Transilvania , apărută la Viena, în 1782,
așa cum s -a acreditat prin in serarea insuficient motivată a ediției românești într -o
antologie a scrierilor lui Samuil Micu (Micu 2010, p. 97–124). În fine, atribuirea
mai recentă a unor Laude în versuri lui Samuil Micu rămâne tot de domeniul
conjecturilor, desigur tentante, dar nu în deajuns documentate.

4. Literatura de expresie latină, parte integrantă a literaturii române, însumează
texte variate cu tematică teologică, scrieri laice în proză (lucrări care aparțin de
domeniile beletristicii, ale istoriografiei, lingvisticii – gramatici, ortografii, dicțio –
nare –, ale etnografiei și medicinei) și în versuri, pe care le -am reprodus atât în
original, cât și în traducere. Astfel, alături de cunoscuta Elementa lingu æ Daco –

Școala Ardeleană și editarea științifică a textelor

375
Roman æ sive Valachic æ a lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai , am incl us și
Lexiconul Walachico –Latino–Hungaricum al lui Ștefan Crișan -Körösi și Gram –
matica Daco -Romana sive Valachica a lui Ioan Alexi, texte needitate până acum.
Ne-am oprit la Dissertatio canonica de matrimonio a lui Samuil Micu, tipărită la
Viena, în 1781, dar am redat și fragmente din versiunea românească incompletă
Despre căsătorie , datată 20 iunie 1782 și aflată în BAR Cluj, ms. rom. 413. Bine
reprezentați, cu un număr semnificativ de scrieri, sunt atât corifeii (așa -zișii trium –
viri și, alăturați lor, Io an Budai -Deleanu și Ioan Piuariu -Molnar), asupra cărora nu
mai insistăm, cât și nume aparent obscure, insuficient vehiculate în istoriile literare.
Un exemplu ar fi cel al lui Vasile Popp, un polihistor cu disponibilități surprin –
zătoare. Alături de lucrăr i de pionierat alcătuite în limba română, între care cea
Despre apele minerale de la Arpătac, Bodoc și Covasna și despre întrebuințarea
acelorași în deschilinite patimi sau prefața la ediția a doua a Psaltirii în versuri a
lui Ioan Prale, din 1827, o ingen ioasă schiță de istorie a literaturii române, doctorul
în medicină și filosofie este prezent în antologie cu mai multe elegii compuse în
latină și cu o scriere insolită de interes etnologic major, apărută la Viena, în 1817,
tot în limba latină: Dissertatio inauguralis historico -medica de funeribus plebejis
daco -romanorum sive hodiernorum valachorum et quibusdam circa ea abusibus
(Disertația inaugurală istorico -medicală despre înmormântările comune la daco –
români sau la românii de astăzi și despre unele supe rstiții în legătură cu acestea).
Alte premiere editoriale absolute din cuprinsul crestomației, texte rămase
inedite până acum, sunt Lexicon Germanico –Latino–Daco -Romanum , al lui Anton
Predetici Nasodi, din 1793 ( BAR Cluj, ms. rom. 457 –459), sau lucrarea lu i Nicolae
Maniu Montan, Orthoepia Latina, Latino –Valachica, Hungarica, Germanica et
Serbo–Valachica. Juxta gustum hodiern æ pædagogi æ in novum ordinem compo –
sita, apărută la Sibiu, în 1826.
4.1. Locul pe care trebuie să -l ocupe textele religioase și teologi ce în acest
context comportă, de asemenea, o analiză specială. Marginalizate sau subapreciate
de exegeza de inspirație marxistă, care le considera „potrivnice ideilor avansate”,
prin „caracterul obscurantist al cărții religioase ca atare” (Lungu 1978, p. 103),
scrierile de această factură nu vin în contradicție cu ideologia Școlii Ardelene, care
nu poate fi redusă doar la o componentă laică, raționalistă. Proliferarea ideilor
Reformei catolice, în spiritul jansenismului și al gallicanismului, a găsit un câm p
prielnic de desfășurare la iluminiștii transilvăneni, atrași de idealurile Aufklärung –
ului mitteleuropean, deciși să preia și să transpună în planul literaturii ecleziastice
noile curente și tendințe doctrinare, morale și pastorale ale vremii. Clerici cu o
solidă formație teologică, clădită în Viena iosefină și la Roma, aceștia au creat o
literatură liturgică, omiletică, catihetică și de teologie morală variată și de mare
profunzime. Cărțile Blajului, începând cu Floarea adevărului , au avut, totodată, un
rol decisiv în procesul de unificare a limbii române literare din jurul anului 1750.
Traducerea Vulgatei și apoi publicarea, pentru a doua oară în cultura română, a
unei noi versiuni integrale a Bibliei au marcat, timp de peste un secol, limbajul
biblic românesc. Desigur, chestiunea originilor, a romanității și a continuității

Eugen Pavel

376
poporului român, a latinității limbii sale, spiritul militant axat pe ideea emancipării
naționale au fost liniile de forță ale mișcării iluministe românești. Ar fi o eroare,
însă, să inventariezi contribuțiile acesteia doar din perspectiva laturii primordiale
național -politice sau din cea referitoare la răspândirea științei popularizate și
„culturalizarea maselor”, fără îndoială importante, dar nu exclusiviste în definirea
curentului de idei.
4.2. Alături de scrierile filosofice, teologice și religioase, trebuie reconsiderate,
într-o nouă abordare de ansamblu, și operele literare. Poziția meteorică a unei
capodopere precum Țiganiada lui I. Budai -Deleanu, defazată față de contextul
literar, nu acoperă nicidecum amplitudinea întregii perioade culturale. Este o epocă
în care gustul literar evoluează spectaculos, printr -o sincronizare accelerată a cul –
turii române cu cea occidentală, fiind introduse genuri și forme literare noi. Am re –
ținut, prin urmare, o paletă mai largă de producții literare, care se deschide cu Occi –
sio Gregorii in Moldavia vod æ tragedice expressa (Uciderea lui Grigore Vodă în
Moldova expusă în formă dramatică ), considerată cea mai veche piesă de teatru
originală române ască, alături de elegiile și odele lui Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu –
Molnar, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Montan, Naum Petrovici și Moise Bota, de
fabulele lui Nicolae Oțălea și Dimitrie Țichindeal, sau de prelucrările versificate
ale lui Ioan Barac, chiar dac ă acestea din urmă se înscriu doar „în registrele inferi –
oare ale artei” (Popovici 1972, p. 452). O notă aparte pentru amplul poem filosofic
Reporta din vis , de Vasile Aaron, așezat, de unii istorici literari, sub raport valoric,
imediat în vecinătatea Țiganiadei, nefiind o simplă imitație, cum se credea (cf.
Popovici 1972, 450), Traducerile din Metastasio, Marmontel, Fénelon sau Giulio
Cesare Croce completează tabloul literar al epocii, deloc sărac.
Școala Ardeleană se definește, așadar, ca o sinteză cultu rală unică, cu opere
scrise în limba română și în limba latină, de o mare diversitate tematică și stilistică,
în care religiosul se întretaie cu profanul, conceptele teoretice cu ideile practice,
spiritul critic partizan cu cel introspectiv, meditativ, dis cursul polemic cu cel expo –
zitiv și analitic, oferind imaginea sui -generis a iluminismului românesc, aflat într -o
ecloziune fără precedent.

5. În funcție de aceste principii și criterii expuse, noua antologie Școala Arde –
leană va fi structurată tematic, c uprinzând 18 2 de titluri, ordonate pe următoarele
categorii de scrieri: istorice, lingvistice, literare, teologice și religioase, filosofice,
didactice și instructive, redate pe baza unor norme riguroase și unitare de transcri –
ere. În cadrul fiecărei secți uni, textele sunt dispuse cronologic. Reamintim că sunt
înglobate texte începând cu primul memoriu al lui Inochentie Micu -Klein, Supplex
Libellus, din 1743, și încheind cu Antropologhia sau scurta cunoștință despre om și
despre însușirile sale , publicată d e Pavel Vasici -Ungureanu, la Buda, în 1830.
Vechea înșiruire pe ani, nediferențiată tematic, preferată în cuprinsul antologiei lui
Florea Fugatiu, ni s -a părut inoperantă, creând impresia unui conglomerat nedife –
rențiat, dificil de parcurs.
A deschide acea stă serie magistrală cu numele lui Inochentie Micu -Klein, înte –
meietorul de facto al mișcării, este un gest emblematic și reparator, întrucât el a

Școala Ardeleană și editarea științifică a textelor

377
schițat cel dintâi, prin „cartha rugătoare” ( supplex libellus ) pe care a lansat -o, un
program ambițios și te merar de renaștere națională, socială, politică și culturală,
prin care semenii săi să obțină un loc corespunzător între celelalte nații, în virtutea
dreptului divin, canonic și natural. Sunt antologați în acest corpus, alături de nume –
le consacrate și de titlurile cunoscute sau amintite deja, și alți autori și opere, multe
originale, cu o notorietate mai mare sau mai mică, dar de care nu se poate face
abstracție în analiza curentului, precum Petru Pavel Aaron ( Păstoriceasca datorie
dumnezeieștii turme vest ită, Păstori ceasca poslanie sau Dogmatica învățătură a
Besearecii Răsăritului cătră cuvântă toarea turmă , Înceaperea, așezământul și is –
căliturile sfântului și a toată lumea Săbor de la Florențiia din ceale vechi gre cești
și latinești spre înțeleagerea și folo sul neamului nostru ), Gherontie Cotore ( Despre
articulușurile ceale de price ), Toma Costin ( Discussio descriptionis Valachorum
Transylvanorum ), Radu Tempea ( Gramatică românească ), Paul Iorgovici ( Obser –
vații de limba rumânească ), Gheorghe Constan tin Roja ( Măiestria ghiovăsirii
românești cu litere latinești, care sânt literele românilor ceale vechi ), Constantin
Diaconovici -Loga ( Ortografia sau dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriito –
rilor limbii românești , Chemare la tipărirea cărților româneș ti și versuri pentru
indreptarea tinerilor , Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor ), Ioan
Bob (Dicționariu rumâ nesc, lătinesc și unguresc ), Ioan Corneli ( Circa illa ortho –
graphi æ in conscribendo dictionario Daco -Romano adhibend æ puncta ), Dimitr ie
Eustatievici ( Scurt izvod pentru lucruri de obște și dechilin în scrisori de multe
chipuri ), Nicolae Horga -Popovici ( Oglindă arătată omului înțelept ), Ioan Monorai
(Scurtă cunoștință a lucrurilor Dachiei și mai ales ale Ardealului și ale altor
mișcări care în zilele ceste mai de curând să întâmplară în Europa ), Theodor Aron
(Scurtă apendice la Istoria lui Petru Maior ), Ioan Teodorovici -Nica ( Cântare
despre începutul și starea de astăzi a românilor ), Alexandru Teodori ( Scurtă ară –
tare despre om și despre întoc mirile lui), Damaschin Bojincă ( Răspundere dezgur –
zătoare la Cârtirea cea în Hale , Diregătoriul bunei -creștere spre îndreptarea
multor părinți și bun -folosul tinerimei române ), Ioan Tincovici ( Înțeleapte învăță –
turi sau regule pentru îndrep tarea nă ravurilor ), Samuil Vulcan ( Tractat despre
vindecarea morburilor popo rului de la țeară ), o parte dintre acestea redescoperită
pe baza unei relecturi proas pete și avizate. Unele dintre textele incluse sunt inedite,
iar pentru operele deja întâlnite în anto logiile precedente au fost alese alte frag –
mente ilustrative. O crono logie cuprinzătoare, comentariile bibliografice, filologice
și istorico -literare minuți oase, precum și notele din final, referitoare la fiecare text,
alături de reperele critice și de un glosar extins de cuvinte, cu forme și sensuri mai
puțin cunoscute, vor în tregi aparatul critic al acestei ediții antologice aflată în pre –
gătire. Asupra princi piilor de editare și de transcriere interpretativă a scrierilor
chirilice și a celor cu orto grafie latină etimologizantă, prin care am urmărit să sta –
bilim, în primul rând, limba textului, vom reveni cu un alt prilej.

Eugen Pavel

378
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

Blaga 1943 = Lucian Blaga, Școala ardeleană -latinistă, în „Vremea ”, XV, 1943, nr. 726, p. 6‒7
(reprod us în idem, Isvoade. Eseuri, conferințe, articole . Ediție îngrijită de Dorli Blaga și Petre
Nicolau, prefață de George Gană, București, Editura Minerva, 1972, p. 169‒181).
Blaga 1966 = Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII -lea, ediție
îngrijită de George Ivașcu, București, Editura Științifică, 1966.
Chivu 2014 = Gh. Chivu, Prima listă de plante și începuturile terminologiei botanice românești , în
Ion Coteanu – in memoriam , ed. Oana Uță -Bărbulescu, Gh. Chivu, București, Editur a Universi –
tății din București, 2014, p. 95–100.
Cipariu 1855 = Tim. Cipariu, Acte și fragmente latine românești pentru istoria beserecei române, mai
ales unite , Blaj, Ti p. Semin. Diecesan, 1855.
Cipariu 1870 = T. Cipariu, Gramatiștii și ortografiștii româ ni (IV), în „Archivu pentru filologie și
istorie”, III, 1870, nr. XXXVIII, p. 745‒750.
Densusianu 1900 = Ovid Densusianu, Școala latinistă în limba și literatura română , în „Noua revistă
română”, I, 1900, nr. 1, p. 17‒25.
Densusianu 1920 = Ovid Densusianu, Literatura română modernă , vol. I, București, Editura Librăriei
Alcalay & Co., 1920.
Duțu 1968 = Alexandru Duțu, Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII (1700 –1821). Studii
și texte , București, Editura pentru Literatură, 1968.
Fugariu 1970 = Școala Ardeleană , vol. I‒III. Ediție critică de Florea Fugariu. Studiu introductiv și
note finale de Romul Munteanu, București, Editura Albatros, 1970.
Fugariu 1983 = Școala Ardeleană , vol. I‒II. Ediție critică, note, bibliografie și glosar de Florea
Fugariu. Introducere de Dumitru Ghișe și Pompiliu Teodor, București, Editura Minerva, 1983.
Georgescu 1940 = Ioan Georgescu, Un izvor literar al lui Petru Maior: Paolo Segneri , Quaresimale ,
în „Studii italiene”, VII, 1940, p. 12‒24.
Ghibu 1916 = Onisifor Ghibu, Din istoria literaturii didactice românești , în AAR, Mem. secț. lit.,
seria II, tomul XXXVIII, 1916, p. 1‒359.
Ghișe , Teodor 1972= Dumitru Ghișe, Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist , Cluj, Editura
Dacia, 1972.
Heliade -Rădulescu 1862 = [I. Heliade -Rădul escu], Paul Iorgovici , în „Curier de ambe sexe”, periodul
II, ediția a II -a, 1862, p. 79.
Institutiones 2001 = Institutiones lingu æ valachic æ. Prima gramatică a limbii române scrisă în limba
latină. Ediție critică de Gheorghe Chivu. Revizia și traducerea t extului latin de Lucia Wald,
București, Editura Academiei Române, 2001.
Iorga 1901 = N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII -lea (1688 –1821) , vol. I–II,
București, Institutul de Arte Grafice și Editură „Minerva”, 1901.
Iorga 1925‒1933 = N. Iorga, Istoria literaturii românești , vol. I‒III, București, Editura Librăriei Pavel
Suru, Editura Fundației „Regele Ferdinand”, 1925‒1933.
Lapedatu 1921‒1922 = Alex. Lapedatu, Petru Maior în cadrul vieții naționale și culturale a epocii
sale, în „Anuarul Institutului de Istorie Națională”, I, 1921 –1922, p. 79‒86.
Lungu 1978 = Ion Lungu, Școala Ardeleană – mișcare ideologică națională iluministă , București,
Editura Minerva, 1978.
Lupaș 1921‒1922 = I. Lupaș, Scrierile istorice ale lui Petru Maior , în „Anua rul Institutului de Istorie
Națională”, I, 1921 –1922, p. 87‒108.
Lupaș 1933 = Ioan Lupaș, Cronicari și istorici români din Transilvania. Școala Ardeleană , vol. I‒II,
Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1933.
Maior 1834 = Petru Maior, Istoria pentru începutu l românilor în Dachia. […] Iar acum pretipărită
prin Iordachi de Mălinescu, secretariul Arhivei Statului a Prințipatului Moldaviei. Cu adaugerea
Dialogului și a Disputațiilor urmate în limba latinească asupra acestei Istorii, și tălmăcite
românește prin D. Damaschin Bojinca, iurisconsultul Prințipatului Moldaviei. În Buda, cu tipariul
Crăieștei Tipografie a Universitatei Ungurești, 1834.

Școala Ardeleană și editarea științifică a textelor

379
Maior 1883 = Din scrierile lui Petru Maior , edate de Societatea literaria „Petru Maior” a junimei
române studioase din Budapesta. Volumul I. Istoria pentru începutul românilor în Dacia ,
Budapesta și Gherla, 1883.
Micu 1867 = Samuil Micu, Fragment istoric besericesc (decopiat din manuscrise de ale lui Samuil
Micu), ed. Gavril Pop, în „Sionul românesc”, III, 1867, nr. 10, 15 mai, p. 113–115, nr. 11, 1 iunie,
p. 126–128.
Micu 1930 = Samuil Clain, Îndreptarea păcătosului , după Paul Segneri și revăzută după original de
Iacob Radu, Oradea, Editura Societății „Sf. Ioan Gură de Aur”, [1930].
Micu 1966 = Samuil Micu, Scrieri filozo fice. Studiu introductiv și ediție critică de Pompiliu Teodor și
Dumitru Ghișe, București, Editura Științifică, 1966.
Micu 2010 = Samuil Micu în mărturii antologice , ediție de Ioan Chindriș și Niculina Iacob, Târgu –
Lăpuș, Editura Galaxia Gutenberg, 2010.
Ornea 1984 = Z. Ornea, „Școala ardeleană” , în „România literară, XVII, 1984, nr. 13, p. 8.
Papiu -Ilarian 1862‒1864 = Al. Papiu -Ilarian , Tezaur de monumente istorice pentru România , tom I–
III, București, Tipografia Națională Ștefan Bassidescu, 1862 –1864.
Pavel 2012 = Eugen Pavel, Arheologia textului , Cluj -Napoca, Casa Cărții de Știință, 2012.
Popovici 1942 = D. Popovici, Contribuția românilor din Transilvania la literatura română , în
„Transilvania”, 73, 1942, nr. 7‒8, p. 520‒525.
Popovici 1944 = D. Popovici, Etape în dezvoltarea literaturii române , în „Transilvania”, 75, 1944,
nr. 8‒9, p. 495‒513 (reluat în Introducere la Popovici 1972, p. 9‒29).
Popovici 1972 = D. Popovici, Studii literare. I. Literatura română în Epoca „Luminilor” , ediție
îngrijită și note d e I. Em. Petrescu, Cluj, Editura Dacia, 1972.
Pușcariu 1921‒1922 = Sextil Pușcariu, Părerile lui Petru Maior despre limba română , în „Anuarul
Institutului de Istorie Națională”, I, 1921 –1922, p. 109‒119.
Pușcariu 1929 = Sextil Pușcariu, Ce e nou în literat ura noastră? , în „Țara Bârsei”, I, 1929, nr. 2,
p. 99‒110.
Pușcariu 1930 = Sextil Pușcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche . Ediția a doua, revăzută și
întregită, Sibiu, Tiparul și Editura Krafft & Drotleff S. A., 1930.
Ruffini 1941 = Mario Ruffini , La scuola latinista rumen a (1780‒1871). Studio storico -filologico ,
Roma, Signorelli, 1941.
Șincai 1853‒1854 = Gheorghe Șincai, Hronica românilor și a mai multor neamuri , tipărită de pe
manuscrisul cumpărat de cătră înălțimea sa Grigorie Alexandru Ghica V oievod, Domnitorul
Moldovei și hărăzită Bibliotecei Școalelor din Iași, tomul I‒III, Iași, în Tipografia Româno –
Franceză, 1853‒1854.
Șincai 1886 = Gheorghe Șincai, Hronica românilor și a mai multor neamuri , edițiunea a doua, tomul
I–III, București, Tipogr afia Academiei Române (Laboratorii români), 1886.
Teodor 1960 = Pompiliu Teodor, Izvoarele lucrărilor de filosofie traduse și prelucrate de Samuil
Micu, în „Studii și cercetări științifice” (Iași). Filologie, XI, 1960, fasc. 2, p. 235–244.
Tulbure 1908 = G . Tulbure, Constatări și lămuriri. Cu privire la „Propovedaniile” lui Klein și
Maior, în „Revista teologică”, II, 1908, nr. 4, p. 173–178.
Ursu 2002 = N. A. Ursu, Contribuții la istoria culturii românești. Studii și note filologice , Iași,
Editura Cronica, 2002.
Veress 1927 = Andrei Veress, Note și scrisori șincaiane , în AAR, Mem. secț. lit., seria III, tomul III,
1927, p. 479‒503.

THE TRANSYLVANIAN SCHOOL
AND THE SCIENTIFIC EDITING OF TEXTS
(Abstract )

The paper points out the landmarks of a new chrestomat hy that will blend the writings of the
Transylvanian School, including prints and manuscripts, whether edited and original. This

Eugen Pavel

380
philological edition is conceived in concordance with the current state of Romanian historiography
and philology. The new corpu s dedicated to the Romanian Enlightenment in Transylvania aims to
reconstruct the most complete picture of this cultural -ideological movement, which crystallized itself
in the first decades of the 18th century. An anthology of this kind is meant to clarify , first of all, the
concept, then to fix the temporal boundaries between which the cultural movement is circumscribed,
followed by a critical overview of the previous editions, and the exposition of the criteria that underlie
the selection of the materials . Depending on the principles and the criteria presented, the new
anthology entitled Transylvania School will be structured thematically, comprising 180 titles, ordered
on the following categories of writings: historical, linguistic, literary, theological and religious,
philosophical, didactic and instructive, which will be reproduced on the basis of rigorous and unitary
transcription rules. The anthology comprises numerous texts, beginning with the first memorandum of
Inochentie Micu -Klein, Supplex Libellu s, of 1743, and ending with Antropologhia sau scurta
cunoștință despre om și despre însușirile sale / The Anthropology or Short Knowledge of Man and his
Attributes , published by Pavel Vasici -Ungureanu in Buda, in 1830. The chrestomathy reconsiders the
place that the religious and theological texts must occupy in the whole movement, taking into account
the fact that they were marginalized and underestimated by the exegesis of Marxist inspiration.

Cuvinte -cheie: definirea conceptului , cronologie , critica ediț iilor, criterii de selecție , tematică .
Keywords: concept definition , chronology , edition criticism , selection criteria , theme .

Academia Română
Institutul de Lingvistică și Istorie Literară
„Sextil Pușcariu”
Cluj-Napoca , str. E. Racoviță , 21
eug.pavel@yahoo.com