Aprobat la ședința Catedrei Drept public din: 20.05.2013 , proces -verbal Nr. 10 Examinat de Consiliul facultății de Drept USEM la 24.05.2013 ,… [625782]

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
DREPT INTERNAȚIONAL UMANITAR
(Ciclul I)

AUTOR:
Stela Litra
mg. în drept, lector. univ.

Aprobat la ședința Catedrei Drept public
din: 20.05.2013 , proces -verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultății de Drept USEM
la 24.05.2013 , proces -verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013 , proces -verbal Nr. 9

CHIȘINĂU – 2013

Cuprins

Introducere

Tema1. Considera ții generale privind
dreptul tratatelor interna ționale.
Tema 2. Evoluția istorică și codificarea
tratatelor internaționale.
Tema 3. Clasificarea și conținutul tratatelor internaționale.
Tema 4. Încheierea și intrarea în vigoare a
tratatelor internaționale
Tema 5. Negocierile pentru încheierea tratatelor internaționale
Tema 6. Condițiile de validitate a tratatelor internaționale
Tema 7. Modul de exprimare a consimțămîntului
de a se lega printr -un tratat
Tema 8. Rezervele la tratatele internaționale
Tema 9. Efectele tratatelor internaționale
Tema 10. Modificarea tratatelor multilaterale
Tema 11. Încetarea tratatelor internaționale
Tema 12. Interpretarea tratatelor internaționale
Tema 12. Tratatele internaționale la care
sunt părți organizațiile internaționale

Referințe bibliografice

Introducere
În prezent, complexitatea relațiilor internaționale și dezvoltarea intensă a
cooperării dintre state impun ca soluționarea problemelor importante să se facă pe
baza principiilor și normelor dreptului internațional, cu participarea tuturor statelor.
Mutațiile survenite pe plan politic, economic, social și tehnico -științific au făcut ca
activitatea de cooperare să reprezinte o necesitate st ringentă a înfăptuirii relațiilor
dintre state. Toate acestea definesc rolul fundamental al tratatelor ca mijloc juridic
unic prin care se finalizează raporturile interstatale.
În condițiile dinamicii fără precedent a relațiilor internaționale actuale,
tratatul constituie instrumentul juridic și politic cel mai important, la care recurg
statele, pentru ași reglementa relațiile reciproce, precum și pentru a stabili norme
de drept cu caracter general. Tratatele îndeplinesc acest rol numai în măsura în care
se bazează pe acordul liber de voință al statelor, sînt îndeplinite cu bună credință și
nu contravin legalității internaționale.
O urmare firească a unei asemenea realități a fost acțiunea de codificare
întreprinsă de Organizația Națiunilor Unite, care s -a finalizat prin adoptarea
Convenției de la Viena 1969 privind dreptul tratatelor. Această Convenție asigură
cadrul juridic normal de desfășurare a multiplelor și complexelor raporturi
interstatale , conferind tratatelor rolul de instrumente principale în pr omovarea
cooperării păcii și securității în lume.
Scopul disciplinei este de a familiariza studenții cu cadrul juridic
internațional și național al activității statului și instituțiilor sale în relațiile externe,
precum și cu întreaga problematică a trata telor internaționale.
Sunt analizate concepțiile și teoriile privind tratatele internaționale,
caracteristicile și fazele de încheiere a tratatelor internaționale, capacitatea statelor
de a încheia tratate internaționale, validitatea, menținerea în vigoare a tratatelor,
rezervele la tratatele internaționale, schimbul instrumentelor de ratificare, regulile
de drept internațional privind interpretarea tratatelor internaționale.
Un rol important îl are analiza tratatelor internaționale ca instrumente
juridice ale relațiilor dintre state, practica statelor în materia tratatelor

internaționale, principiile de drept internațional privind respectarea tratatelor
internaționale, efectele juridice ale tratelor față de statele terțe, și față de părțile
contractante, as igurarea condițiilor pentru executarea tratatelor internaționale,
caracteristicile nulității tratatelor internaționale, precum și caracterul ilicit, viciile
de consimțămînt și cauzele de încetare sau suspendare a tratatelor internaționale.
Fără cunoștințe profunde în domeniul dat, astăzi, nu poate fi conceput un
specialist în domeniul dreptului internațional, pentru aceste rațiuni considerăm că
disciplina Dreptul Tratatelor Internaționale are un caracter important și după
complexitatea sa poate forma obiect ul unui curs universitar.

Rezumatul temelor
Tema 1. Considera ții generale privind dreptul tratatelor interna ționale.
În societatea – internațională, formată, în principal, din state suverane și
organizații internaționale create de aceste state, tratatele îndeplinesc un rol
fundamental, în sensul că entitățile care formează societatea internațională sunt
ținute să respecte în raporturile dintre ele, dispozițiile tratatelor la care sunt părți.
Pentru înțelegerea problemelor complexe p e care practica diplomatică și politică
le-a ridicat în decursul timpului în legătură cu încheierea, aplicarea interpretarea,
modificarea, încetarea tratatelor, se impune, mai întоi, clarificarea următoarelor
probleme: definiții, clasificări și denumiri, a rmonizarea dreptului tratatelor.
Ansamblul de norme juridice internaționale, pe baza cărora se formează
tratatele în virtutea cărora ele există, constituie dreptul tratatelor, iar expresia de
„drept al tratatelor" este folosită, aproape în mod constant, pe ntru a desemna acea
ramură a dreptului internațional care se ocupă de tratate1.
Instituția dreptului tratatelor, în sensul cel mai larg, vizează ansamblul
normelor care reglementează formarea (încheierea) și perfectarea înțelegerilor
internaționale, precum și dinamica existenței și încetării lor.
Pe de altă parte, regulile care se aplică în domeniul dreptului tratatelor, au în
vedere categoria largă a celor mai variate înțelegeri internaționale și оși propun
drept finalitate, asigurarea securității juridice a raporturilor convenționale între
subiectele ordinii juridice internaționale, favorizînd o continuă și armonioasă
dezvoltare. Pe verticală, regulile dreptului tratatelor se ocupă de toate fazele
existenței unui tratat, de la apariție, pînă la încetare, i ar pe plan orizontal, sfera de
aplicare a normelor dreptului tratatelor se extinde la orice categorie de tratate
internaționale în accepțiunea lor cea mai largă, indiferent de denumirea, obiectul și
natura lor.
Dreptul tratatelor cuprinde două tipuri de no rme: „Un ansamblu de reguli cu
caracter material, adică acele norme prin care se reglementează aspectele de
substanță legate de formare și existența juridică a tratatelor internaționale (reguli

1 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internațional public, Editura Șansa, București 1997, p. 219

privind condițiile de validitate a tratatelor, efectelor lor, cauzele de încetare etc)",
„Regulile cu caracter procedural, adică normele care guvernează formele privind
fazele de încheiere (procedurile prin care se elaborează textul tratatului, se încheie,
se modifică etc.) sau procedurile prin care relațiile respect ive se stabilesc și оși
ating finalitatea". Cât privește locul dreptului tratatelor în cadrul dreptului
internațional, este de notat că el ocupă o poziție centrală și joacă un rol esențial în
existența ca atare a acestuia. Prin tratat, se stabilesc normele și regulile dreptului
internațional, el constituie sursa și geneza dreptului internațional. Tratatul
reprezintă modalitatea principală de creare și dezvoltare a dreptului internațional,
indiferent de ramura sau de domeniul pe care оl reglementează2. Trata tul este un
act juridic încheiat de state sau de alte subiecte de drept internațional, prin care se
creează, se modifică sau se sting raporturi juridice internaționale. În prezent mai
ales, cînd tratatul este cea mai importantă sursă a dreptului internațio nal, el
constituie calea principală de apariție și dezvoltare a dreptului, sursa și forma sub
care apar normele și regulile pentru toate ramurile de drept internațional. Tratatul le
înlesnește apariția și conferă forma de exprimare, le menține existența și
dezvoltarea lor și tot în dreptul tratatelor, regăsim mecanismul care asigură
efectivitatea acestor norme. Prin aceasta, dreptul tratatelor, nu numai că se află la
originea și în centrul dreptului internațional, dar și într -o strînsă relație de
influențar e (cauzală) a celorlalte ramuri; constituie o fațetă a fiecăruia dintre ele,
regăsindu -se în toate. Tratatul este considerat inerent relațiilor internaționale.3
Ele au fost încheiate din cele mai vechi timpuri. Astfel, de exemplu, în
1975 a fost descoperit un tratat de circa 2500 ani, încheiat între regatul Elba (Siria
de Nord) și regatul Abousal (Eufratul Central).4
Subiectele dreptului tratatelor sunt entitățile cărora regulile acestui sistem
normativ li se adresează pentru a le atribui drepturi, facultăț i și competențe juridice
și, respectiv, spre a le impune, totodată, obligații conexe cu formarea, validitatea și

2 Raluca Miga -Beșteliu, Drept interna țional, Introducere în dreptul interna țional public, Editura ALL, Bucure ști
1997, p. 260 -261
3 Ion Diaconu, Tratat de drept interna țional public, voi. I, Lumina Lex, Bucure ști 2002, p.100
4 Ion Diaconii, op.cit, p.100

stingerea acordurilor internaționale.5 Prin urmare, subiecte ale dreptului tratatelor
sunt părțile la tratatul internațional sau cele față de c are tratatele internaționale
produc efecte. Dreptul tratatelor, nefiind decât o ramură a dreptului internațional,
calitatea de subiect al normelor dreptului tratatelor se identifică, în consecință, cu
aceea de subiect de drept internațional, adică de perso ană juridică internațională.
Subiectele dreptului tratatelor ca și cele ale dreptului internațional, sunt variate și
pot fi clasificate după următoarele criterii: – Din punctul de vedere al structurii pot
fi:
a) subiecte care au o bază teritorială (în mod tipic acestea sunt statele) și,
b) subiecte care nu au o bază teritorială (organizațiile internaționale, Sfîntul
Scaun și Ordinul Suveran de Malta). Aceasta apare ca distincția dintre: –
subiectele primare (statele) și – cele secundare (insurgenții, mișcările de eliberare și
organizațiile internaționale), între care există o serie de deosebiri care se exprimă
pe planul calității lor de subiecte ale dreptului tratatelor.
– Din punctul de vedere al duratei lor istorice pot fi:
a) subiecte a căror formare i storică se identifică cu originea comunității
internaționale (Sfîntul Scaun),
b) subiecte care s -au format în decursul istoriei, dar au drept caracteristică,
elementul definitiv (statele),
c) subiecte a căror personalitate internațională este în mod necesar
temporară (organizațiile internaționale) sau provizorie (mișcările insurecționale).
-Din punctul de vedere al fundamentului legal al capacității juridice pot fi: subiecte
originare, a căror existență decurge, de la origine, dintr -un proces de factor
indepen dent de orice decizie a subiectelor preexistente (statele, insurgenții și
popoarele care au o organizație reprezentativă);
– subiecte ne -tipice de drept internațional, printre care figurează Sfîntul
Scaun, organizațiile internaționale, iar după unele opini i, și individul.6

5 Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Edi ția a Ii -a, revăzută și adгugi tă, voi. I, Lumina Lex, Bucure ști 2000, p. 75
6 Raluca Miga -Beșteliu, op.cit, p. 143 -146

In teoria pozitivistă, expusă de Heilborn și susținută de o parte din
jurisprudența guvernamentală, numai statele pot să se angajeze prin tratat și
exercita drepturile lor internaționale. Indivizilor ni li s -a recunoscut niciodată
capacit atea de a încheia tratatele, nici cu statele și nici cu alte subiecte de drept
internațional. Alături de state, se află insurgenții și mișcările de eliberare națională.
Națiunile sau popoarele care luptă pentru independență pot deveni, la un moment
dat, ti tulare ale unor drepturi și obligații de drept internațional în nume propriu.
Autorii se referă adesea la mișcările de eliberare națională; ori, acestea sunt
expresia organizată a luptei unui popor pentru independență, reprezentanți ai
popoarelor care nu s unt încă constituite ca state.7
Insurgenții ca subiect de drept al tratatelor оși găsesc rațiunea de a fi
recunoscuți întrucât ei duc lupta contra guvernului statului căruia оi aparțin.
Deoarece apar ca un fenomen contrar situației normale și legitime – guvernele, nu
sunt admiși de comunitatea internațională, decât în măsura în care pot să facă
dovada exercitării unora dintre drepturile suverane care sunt în mod tipic, statele.
Insurgenții se impun prin forță și dobîndesc un statut internațional, în raport cu
puterea lor efectivă. Concepția de popor care luptă pentru independență a apărut
odată cu percepția contradicției între afirmarea libertății și independenței și
dominația străină asupra unui popor, exercitată de un imperiu, un stat multinațional
sau o p utere colonială.8
În literatura de specialitate, s -a arătat că expresia „surse ale dreptului
internațional" reprezintă un termen larg care acoperă trei elemente distincte: –
procesul creator (cum devine o normă de conduită, regulă de drept);
– factorii de creare (instituțiile și mecanismele de formare a dreptului internațional);
– produsul final al factorilor de creare care acționează prin intermediul procesului
creator (adică regula de drept ea însăși). Problema care sunt izvoarele dreptului
internațional este controversată. Ca punct de plecare în studiul izvoarelor de drept
internațional este de obicei prezentat articolul 38 din Statutul Curții Internationale

7 Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor voi. I, p. 76
8 Ion Diaconu, op.cit., p.474

de Justiție, anexг la Carta ONU din 1945 și care a reluat în esență articolul 38 al
Statutului Cur ții Permanente de Justiție Internațională din 1920.
Acest text prevede că, în rezolvarea diferendelor internaționale care оi vor fi
supuse, Curtea, care are misiunea de a soluționa „în conformitate cu dreptul
internațional" diferendele ce -i sunt supuse, va aplica:
– convențiile internaționale, generale sau speciale, care stabilesc reguli expres
recunoscute de statele în diferend;
– cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca fiind dreptul;
– principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
– deciziile judecătorești (potrivit articolului 59 din Statut, deciziile Curții au valoare
obligatorie numai pentru părți și cu privire la cazul respectiv) și doctrina celor mai
calificați publiciști ai diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare pentru determinarea
normelor de drept.
Chiar dacă prevederile art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție a
O.N.U. nu constituie propriu -zis o enumerare a izvoarelor dreptului internațional și
în consecință nici a dreptului tratatelor , ele au din caza autorității documentului în
care se află cuprinse, o valoare indicativă în această privință. Formele în care se
exprimă normele de drept internațional (izvoarele) constituie, în mod necesar și
elementele pe baza cărora C.I.J. trebuie să r ezolve diferendele internaționale, cu
toate acestea nu toate elementele enumerate în acest articol au valoarea de izvor de
drept internațional.
Comunitatea internațională s -a aflat încă într -o epocă de tranziție între două
sisteme de ordine publică. Epoca relațiilor internaționale, caracterizată prin:
bipolaritate, cu două blocuri sau alianțe politico -militare simetrice a luat sfоrșit,
deși nu se întrevăd destul de clar contururile și orientările noii ordini mondiale care
lise va substitui. Locul bipolarism ului оl ia sistemul centrelor de putere în cadrul
procesului de reașezare în funcții a noilor actori. In orice caz, în dreptul
internațional există un trecut parcurs, care se exprimă prin normele de drept
existente și un interes prezent, iar fiecare din ac estea implică preferință pentru un
izvor sau altul de drept.

Cutuma internațională, constînd în reiterarea constantă a acelorași
comportamente sociale și în convingerea de a se supune unei obligații juridice,
constituie un izvor important de drept. Cutuma este nelimitată, cât privește
capacitatea sa de a genera norme de drept. Această capacitate are pe de o parte, o
latură obiectivă, care apare și ca un element pozitiv (în sensul că poate crea norme
juridice care țin seama de orice aspect al vieții internaț ionale), iar pe de altă parte,
Io latură subiectivă, care este criticabilă (în măsura în care normele cutumiare
vizează nu numai statele care au contribuit la formarea lor, ci și pe acelea care, ne
existînd în epoca istorică respectivă de creare a ei (cutu mei), nu au contribuit la
acest proces).

Tema2. Evoluția istorică și codificarea tratatelor internaționale.
Comunitatea internațională s -a aflat încă într -o epocă de tranziție între două
sisteme de ordine publică. Epoca relațiilor internaționale, caracter izată prin:
bipolaritate, cu două blocuri sau alianțe politico -militare simetrice a luat sfоrșit,
deși nu se întrevăd destul de clar contururile și orientările noii ordini mondiale care
lise va substitui. Locul bipolarismului оl ia sistemul centrelor de pu tere în cadrul
procesului de reașezare în funcții a noilor actori. In orice caz, în dreptul
internațional există un trecut parcurs, care se exprimă prin normele de drept
existente și un interes prezent, iar fiecare din acestea implică preferință pentru un
izvor sau altul de drept.
Noțiune de tratat internațional în sensul larg al cuvîntului "tratatul este un
acord de voință între subiecte de drept internațional, supus normelor dreptului
internațional".9
Ca operație juridică (negotium iuris) tratatul este un act juridic, definit, în
general, a fi o înțelegere încheiată între două sau mai multe state, prin care se
determină drepturile și obligațiunile lor reciproce și se stabilesc norme de conduită
prin care ele se obligă să le respecte. Tratat internațional înseamnă orice fel de
angajament consensual, făcut în baza dreptului internațional și constituie unul
dintre mijloacele prin care subiectele de drept internațional dobîndesc și оși asumă,

9 Raluca Miga -Beșteliu, op.cit., p. 261

unul față de altul, obligații prin acre se leagă în c onformitate cu dreptul
internațional.10
Convenția de al Viena din 1969 privind codificarea tratatelor definește
tratatul ca fiind un acord internațional încheiat între state în formă scrisă și
guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într -un instrument unic, fie
în două sau mai multe instrumente conexe oricare i -ar fi denumirea sa particulară.
Dicționarul enciclopedic definește tratatul ca fiind o "înțelegere scrisă
încheiată între două sau mai multe state, în vederea determinării, într -un an umit
domeniu, a drepturilor și a bligațiunilor părților contractante sau în scopul stabilirii
unor norme juridice: acord internațional, convenție internațională".11
Autorul francez David Ruzie sugerează că "prin natural or convențională,
născute din acordul de voință a două sau mai multe state (la negocium), cum ar fi
prin caracterul lor scris (l'instrument), tratatele oferă un cadru exact al
angajamentelor lor internaționale". Această aparentă securitate juridică a formei
scrise este la originea eforturilor de codificare întreprinse de la conferințele de la
Haga din 1899 și 1907 este un secol de transformare a normelor cutumiare -nescrise
și adesea incerte în reguli convenționale.
Legea privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova definește
tratatu l internațional ca orice acord încheiat în scris de către Republica Moldova,
destinat a produce efecte juridice și guvernat de normele dreptului internațional,
perfectat fie într -un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe,
oricare ar fi denumirea sa particulară (tratat, acord, convenție, act general, pact,
memorandum, schimb de note, protocol, declarație, statut, act final, modus vivendi,
aranjament etc. toate avînd valoare juridică egală)12
Indiferent de diversitatea definițiilor din l iteratura de specialitate și, a
definițiilor legale din diferite țări, toate acestea au ca punct de pornire, după
părerea mea, definiția dată de Convenția de la Viena 1969.

10 Convien ția de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969
11 Dicționar enciclopedic, "Cartier", Bucure ști 2001, p. 973
12Legea R.M. privind tratatele interna ționale ale Republicii Moldova Nr.595 -XIV di n 24.09.1999, Monitorul Oficial
lR.M.nr.24 -26 din 02.03.2000, art. 2

Sintetizînd putem spune că ceea ce deosebește tratatul de celelalte acte
internațio nale sunt elementele sale definitorii:
• Tratatul este un act juridic de drept internațional public;
• Este încheiat între două sau mai multe subiecte de drept internațional. Ca
părți contractante ale unui tratat internațional apar statele, organizațiile
internaționale guvernamentale și în anumite condiții mișcările de eliberare ale unor
popoare;
Tratatul este încheiat în scopul de a produce efecte juridice între părțile
contractante, prin el se creează, se modifică sau se sting drepturi și obligații ale
părților contractante și se stabilesc norme de conduită obligatorie pentru părțile
sale;
Tratatul internațional poate fi constituit dintr -un singur instrument sau din
mai multe instrumente, inclusiv anexele sale care au aceeași valoare juridică fiind
deopo trivă obligatoriu pentru părțile contractante.13
Denumirea de tratat se atribuie de regulă, documentelor care reglementează
domenii importante ale relațiilor internaționale sau economice; tratate de pace,
prietenie, neagresiune, comerț și navigație etc.
Pactul este denumirea dată unor înțelegeri care, în general, au un caracter
solemn și reglementează probleme politice: Pactul Ligii Națiunilor (1919), Pactul
Briand -Kellogg (1928), Pactul de la Bogota (1948).14
Acordul este termenul aplicabil unor înțelegeri c are intervin în cele mai
variate domenii, în general, precis determinate(economic, financiar, comercial,
cultural).
Protocolul indică, cel mai adesea, documente accesorii la un tratat, în scopul
completării, modificării, sau prelungirii acestuia. Protocolu l poate fi însă și un
tratat de sine stătător.

13 Dumitra Popescu, Adrian N âstase, op.cit, p. 219

14 Ion Diaconu, op.cit., p. 102

Statutul poate desemna uneori actul constitutiv al unei organizații
internaționale sau care se referă la un anumit regim juridic (Statutul Curții
Internaționale de Justiție, Statutul Dunării din 1921).
Alte de numiri folosite în practica diplomatică care desemnează tratate
internaționale sunt: schimbul de note, prin care se reglementează expeditiv o
problemă specifică; modus vivendi, care asigură o soluționare provizorie, pînă la
convenirea unui acord ulterior; gentelmen's agreement care consemnează acorduri
orale.15
Tratatul prin care două sau mai multe state încredințează soluționarea unor
litigii instanțelor arbitrare sau juridice internaționale poartă denumirea de
compromis.

Tema 3. Clasificarea și conținutul tratatelor internaționale.
Clasificarea tratatelor internaționale Varietatea și numărul mare de tratate
internaționale care sunt încheiate și există au făcut necesară clasificarea lor după
anumite criterii:
a) După numărul părților contractante, tratatel e internaționale se clasifică în:
• tratate bilaterale (încheiate de două state sau organizații internaționale);
• tratate multilaterale (la care participă mai mult de două subiecte de drept
internațional). In Actul final al Conferinței de la Viena (1969 ) cu privire la dreptul
tratatelor, tratatele multilaterale generale sunt definite ca tratate care se referă la
codificarea și dezvoltarea progresivă a dreptului internațional și al căror obiect și
scop interesează comunitatea internațională a statelor în întreg ansamblul său.
b) După durata valabilității lor, tratatele internaționale se оmpart în16:
• tratate cu termen (prevăzut în textul lor: 5, 10, 20 ani etc);
• tratate fără termen (de regulă, tratatele de pace, tratatele de delimitare
teritorială, conv ențiile universale și regionale privind codificarea și dezvoltarea

15 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., p.222
16 O.Balan, E.Serbenco, op.cit., p.232

progresivă a dreptului internațional, tratatele de dezarmare). Tratatele cu termen,
însă, au posibilitatea prelungirii lor automate prin tacită reconducțiune, dacă o parte
nu оl denunță înt r-un termen stabilit prin acesta.
c) După posibilitatea de aderare la tratatul internațional, ele se оmpart în
• tratate deschise, care permit statelor să adere la ele și,
• tratate închise, care nu permit statelor să adere la ele.
d) După calitatea părților:
• Tratate internaționale încheiate între state;
 Tratate internaționale încheiate între state și organizații internaționale;
• Tratate încheiate între organizații internaționale;
e) După obiectul pe care оl reglementează:
• Tratate politice (reglementează relații esențiale politice) – tratate de Dace și
tratate privind relațiile diplomatice, tratate de alianță, tratate de prietenie și bună
vecinătate, tratate de garanție, tratate pentru soluționarea pe cale pașnică a
diferendelor internaționale, tratate pen tru limitarea armamentelor, tratate pentru
ielimitarea frontierelor, tratate privind cedarea de teritorii (cu titlul de schimb,
râizare sau compensare) și, tratate prin care se creează în favoarea unui stat irepturi
speciale referitor la teritorii (cesiune în administrare, cesiune în arendă, redarea cu
titlu de sancțiune sau garanție); tratate prin care se creează obligații internaționale
care rămîn strict legate de teritoriu – neutralizarea unor anumite teritorii sau
instituirea unor servituti internaționa le; tratate prin care se creează drepturi în
favoarea cetățenilor proprii (referitor la minorități, drepturile omului).
• Tratate economice – tratate de comerț; acorduri comerciale; tratate de
navigație aeriană; acorduri de colaborare și cooperare economic ă; acorduri
financiare; de plăți și de credit; acorduri de asistență tehnică;
Tratate speciale – acorduri în domeniul transporturilor (feroviar, maritim,
fluvial, aerian și de tranzit); acorduri în domeniul comunicațiilor (telegraf,
telefonie, poștale, pri vind poșta diplomatică și serviciul de curieri etc); acorduri în
domeniul ocrotirii sănătății; acorduri culturale și de colaborare tehnico -științifică
(acorduri de colaborare culturală și schimburi culturale, acorduri privind
deschiderea de centre cultural e, biblioteci, institute etc, acorduri privind schimbul

de specialiști); acorduri în materie juridică (convenții consulare, acorduri privind
asistența juridică în materie civilă, familială și penală, acorduri privind
recunoașterea hotărоrilor judecătorești , transmitere de acte, extrădare, acorduri de
cooperare în domeniul social etc). f) Din punct de vedere al conținutului lor
material avem:
• tratate legi mai sunt denumite și tratate normative, această denumire
desemnează tratatele care conțin reguli generale de comportament, susceptibile,
prin conținutul lor, să fie aplicate de un număr mare de state, dacă nu chiar de
ansamblul comunității statelor.
• Tratate – contract sînt considerate cele care intervin între două sau un
număr redus de state și al căr or obiect оl formează o serie de prestații reciproce la
care se obligă părțile și care, după unii autori, оși încetează efectele de îndată ce
prestațiile respective au fost îndeplinite.
în concluzie, putem spune, că tratatul este actul juridic încheiat de state sau
alte subiecte de drept internațional, prin care se creează, se modifică sau se sting;
raporturi juridice internaționale. Tratatul este considerat inerent relațiilor
internaționale.
Aceste încercări de clasificare sunt însă relative și au numai un caracter
metodologic. Ele nu creează ierarhii sau diferențe de valoare între tratate și nu pot
afecta unitatea fundamentală a regimului juridic al tratatelor.

Tema4. Încheierea și intrarea în vigoare a tratatelor internaționale
Prin încheierea tratatului se înțelege ansamblul de activități desfășurate, de
proceduri care trebuie să fie îndeplinite și de reguli care trebuie să fie observate,
pentru ca tratatul să se formeze, să se perfecteze și să devină obligatoriu pentru
părți, să intre în vigoa re și să existe deci, ca act valabil în conformitate cu dreptul
internațional.
Tratatele internaționale se încheie, de regulă, în formă scrisă. Un tratat
cuprinde: un titlu, în care se anunță pe scurt domeniul reglementat și părțile; un
preambul, care enun ță obiectivele urmărite de părți, precum și contextul politic în
care ele plasează tratatul; prevederile sau clauzele de fond, care enunță normele

stabilite, respectiv drepturile și obligațiile părților; clauzele finale, care prevăd
modul de intrare în vig oare a tratatului, data și locul semnării și cuprind
semnăturile reprezentanților părților. Un tratat poate avea și anumite anexe (părți la
tratatele de pace, declarații de interpretare, protocoale, schimburi de scrisori).
Tratatele bilaterale se elaboreaz ă, de regulă în limbile celor două țări sau, mai rar,
într-o singură limbг de circulație internațională, sau în trei limbi, adăugind la cele
două limbi ale părților o limbг de circulație internațională. Tratatele multilaterale
se încheie în mai multe limbi de circulație internațională.
Negocierea. In dreptul internațional, negocierea este privită din mai multe
puncte de vedere, avînd multiple înțelesuri: fază în procesul de încheiere a
tratatelor, mijloc principal de soluționare a diferendelor internațional e, formă de
lucru în vederea adoptării unei hotărоri sau recomandări, precum și a deciziilor în
cadrul organizațiilor internaționale sau una din funcțiile misiunilor diplomatice.17
Ca instituție politico -juridică, negocierile reprezintă modul normal al unui
stat de a acționa în relațiile internaționale, negocierile constituind esența însăși a
diplomației ca activitate. Negocierile reprezintă faza principală în care se convine
textul unui tratat, dacă nu chiar exclusivă, în procesul de încheiere a unui tratat .18
Negocierile constituie procedura directă de formare a tratatelor, în cadrul
cărora organele competente, оmputernicite a două sa a mai multe state, se
întоlnesc, într -un loc și la o anumită dată, în acest scop prestabilit, pentru discuție,
iar în urma di alogului, rezultă înțelegerea care ia forma unui tratat internațional.
Negocierea reprezintă una din cele mai extinse faze în procesul încheierii tratatului,
în cadrul căruia se succed și se întrepătrund o serie de faze, proiectul tratatului
putînd suferi modificări, în anumite .situații, chiar în cursul adoptării, iar textul
rămîne definitiv numai după autentificarea sa. In cadrul ei se elaborează textul
(conținutul pe articole) al tratatului. Ele se desfășoară între reprezentanți ai statelor,
special abil itați în acest sens, abilitate ce trebuie să rezulte din documente care
emană de la autoritățile competente ale fiecărui stat în conformitate cu dispozițiile
Constituției sau a altor legi interne. Aceste documente poartă denumirea de depline

17 Marcel Sincondo, op.cit, p. 16
18 Aurel Preda -Mătă saru, op.cit., p.226

puteri. In Con venția de la Viena (1969) deplinele puteri sunt definite astfel
„documentul emanînd de la autoritatea competentă a unui stat și desemnînd una
sau mai multe persoane оmputernicite să reprezinte statul pentru negocierea,
adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimțămîntul
statului de a fi legat printr -un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire
la tratat."19
Unele depline puteri sunt laconice (germane), altele sunt prolixe (engleze),
deplinele puteri franceze conț in promisiunea „de a îndeplini și executa tot ceea ce
plenipotențiarul va stipula și semna în numele guvernului R. Franceze",20 fără ca
vreodată să contravină la acestea și nici să permită să fie contravenit la aceasta
direct sau indirect pentru orice cauză și în orice mod sub rezerva scrisorilor de
ratificare, care vor fi admise în bună și cuvenită formă pentru a fi schimbate la
termenul ce va fi cuvenit.
Din punct de vedere juridic, rolul deplinelor puteri este mai puțin important
în prezent, întrucât ele autorizează exclusiv negocierea și semnarea, tratatul
devenind definitiv, numai prin ratificare .

Tema 5. Negocierile pentru încheierea tratatelor internaționale
Negocierea. In dreptul internațional, negocierea este privită din mai multe
puncte de vedere, avînd multiple înțelesuri: fază în procesul de încheiere a
tratatelor, mijloc principal de soluționare a diferendelor internaționale, formă de
lucru în vederea adoptării unei hotărоri sau recomandări, precum și a deciziilor în
cadrul organizațiilor interna ționale sau una din funcțiile misiunilor diplomatice.21
Ca instituție politico -juridică, negocierile reprezintă modul normal al unui
stat de a acționa în relațiile internaționale, negocierile constituind esența însăși a
diplomației ca activitate. Negocierile reprezintă faza principală în care se convine
textul unui tratat, dacă nu chiar exclusivă, în procesul de încheiere a unui tratat.22

19 Conven ția de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art.7
20 Marcel Sincondo, op.cit., p.16
21 Marcel Sincondo, op.cit, p. 16
22 Aurel Preda -Mătă saru, op.cit., p.226

Negocierile constituie procedura directă de formare a tratatelor, în cadrul
cărora organele competente, оmputern icite a două sa a mai multe state, se
întоlnesc, într -un loc și la o anumită dată, în acest scop prestabilit, pentru discuție,
iar în urma dialogului, rezultă înțelegerea care ia forma unui tratat internațional.
Negocierea reprezintă una din cele mai extin se faze în procesul încheierii tratatului,
în cadrul căruia se succed și se întrepătrund o serie de faze, proiectul tratatului
putînd suferi modificări, în anumite .situații, chiar în cursul adoptării, iar textul
rămîne definitiv numai după autentificarea sa. In cadrul ei se elaborează textul
(conținutul pe articole) al tratatului. Ele se desfășoară între reprezentanți ai statelor,
special abilitați în acest sens, abilitate ce trebuie să rezulte din documente care
emană de la autoritățile competente ale fie cărui stat în conformitate cu dispozițiile
Constituției sau a altor legi interne. Aceste documente poartă denumirea de depline
puteri. In Convenția de la Viena (1969) deplinele puteri sunt definite astfel
„documentul emanînd de la autoritatea competentă a unui stat și desemnînd una
sau mai multe persoane оmputernicite să reprezinte statul pentru negocierea,
adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimțămîntul
statului de a fi legat printr -un tratat sau pentru a îndeplini oricar e alt act cu privire
la tratat."23
Unele depline puteri sunt laconice (germane), altele sunt prolixe (engleze),
deplinele puteri franceze conțin promisiunea „de a îndeplini și executa tot ceea ce
plenipotențiarul va stipula și semna în numele guvernului R. Franceze",24 fără ca
vreodată să contravină la acestea și nici să permită să fie contravenit la aceasta
direct sau indirect pentru orice cauză și în orice mod sub rezerva scrisorilor de
ratificare, care vor fi admise în bună și cuvenită formă pentru a fi sc himbate la
termenul ce va fi cuvenit.
Din punct de vedere juridic, rolul deplinelor puteri este mai puțin important
în prezent, întrucât ele autorizează exclusiv negocierea și semnarea, tratatul
devenind definitiv, numai prin ratificare.

23 Conven ția de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art.7
24 Marcel Sincondo, op.cit., p.16

Organele care nego ciază. Negocierile se duc între statele care urmează să
devină părți la tratat (state negociatoare), prin reprezentanții lor оmputerniciți în
acest scop – plenipotențiarii. Aceștia sunt numiți, în acest scop, plenipotențiari,
pentru că guvernele lor le eli berează așa -numitele depline puteri.25
Procedura clasică de încheiere a tratatelor rezultă din uzanțe și este aplicată
în primul rînd, tratatelor bilaterale. Procedura tradițională cuprinde negocierea (în
sensul restrîns), semnarea și ratificarea.
Negociere a se face direct între reprezentanții părților interesate și comportă o
suită de propuneri prezentate de reprezentanții statelor în prezența cărora acordul
trebuie să se realizeze; uneori, un proiect complet este prezentat de o delegație și
sunt discutate contra -propunerile celorlalte delegații, pînă se ajunge la convenirea
textului comun de tratat.26
In trecut, negocierile se făceau în mod frecvent, de către șefii de stat.
Dezvoltarea și diversificarea raporturilor dintre state, mutațiile care au avut loc î n
sfera relațiilor internaționale, între care sporirea numărului statelor, apariția și
dezvoltarea organizațiilor internaționale, multiplicarea obiectivelor ce stau în fața
comunității internaționale, au determinat schimbгri semnificative și asupra
formelo r sau căilor de desfășurare a negocierilor, ca și asupra organelor de stat și
ale organizațiilor internaționale, оmputernicite să negocieze în vederea încheierii
tratatelor.
în prezent, organele supreme de stat (șefii de stat) negociază tratatele, numai
în cazuri excepționale. In această privință însă, constituțiile și legile speciale
privind încheierea tratatelor, existente într -o serie de țări, cuprind anumite
dispoziții în ceea ce privește organele de stat competente și atribuțiile lor la acest
domeniu.27
Potrivit practicii convenționale actuale, negocierile pentru încheierea de
tratate internaționale pot avea loc între state, între state și organizații internaționale
sau numai între organizații internaționale (negocieri instituționalizate).

25 Pierre -Marie Dupuy, Droit internațional public, DALLOZ, Paris 2000, p. 246 -247
26 A.Bolintineanu, A.Năstase, B.Aurescu, Drept internațional contemporan, Editura BECK, Bucureștii 2000, p.26 -27
27 în acest sens vezi Legea R.M. privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova Nr.595 -XIV din 24.09.1999, Monitorul
Oficial al R.M.nr.24 -26 din 02.03.2000; art.2

În funcție de caracterul bi – sau multilateral (restrîns sau general) al
negocierilor, negocierile se pot desfășura într -una din următoarele variante:
• Căi diplomatice obișnuite ori alte căi asupra cărora părțile s -au pus de acord;
această formă este folosită în special, pentru încheierea unor tratate bilaterale sau
cu un număr restrîns de părți.
• Reuniuni restrînse ale reprezentanților statelor (Consiliul Miniștrilor
Afacerilor Externe).
• Conferințe și congrese internaționale – practică folosită în trecut mai ales,
pentru î ncheierea tratatelor de pace și care, în condițiile actuale, a dobîndit o mare
extindere.
• Organizațiile internaționale, în primul rînd ONU, organizațiile specializate.28
Conform Legii RM privind tratatele internaționale ale RM, art.2, prin negociere se
înțelege fază a procesului de încheiere a tratatului internațional, pe parcursul căreia
părțile purced la discutarea elementelor de fond și de formă ale acestuia, în vederea
elaborării textului final.
Conform legislației RM propunerile cu privire la inițierea negocierilor în
verdure încheierii unui tratat internațional se prezintă:
a) Președintelui Republicii Moldova – în cazul tratatelor care urmează a fi
încheiate în numele Republicii Moldova;
b) Guvernului Republicii Moldova – în cazul celorlalte tratate.
Președintele Republicii Moldova sau Guvernul Republicii Moldova adoptă
decizia cu privire la inițierea negocierilor. In cazul tratatelor internaționale
specificate de legislație29, adoptarea deciziei cu privire la inițierea negocierilor,
precum și semnarea, după finalizarea negocierilor, a acestor tratate sînt precedate
de consultarea Comisiei parlamentare pentru politica externă. In continuare
propunerea cu privire la inițierea negocierilor este prezentată de către organul
responsabil pentru încheierea trat atului internațional, de comun acord cu și prin
intermediul Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova. Propunerea
trebuie să conțină argumentarea necesității încheierii tratatului, cu specificarea

28 A.Bolintineanu Vezi Legea R.M. privind tratatele interna ționale ale Republicii Moldova Nr.595 -XIV din
24.09.1999, Monitorul Oficial al R.M.nr.24 -26 din 02.03.2000; art. 11 alin 1., A. Năstase, B Aurescu, op.cit, p. 27
29

eventualelor consecințe de ordin politic, fmanc iar-economic sau de altă natură, pe
care le implică încheierea tratatului, proiectul acestuia, avizele ministerelor și
departamentelor de resort. Ministerul Justiției al Republicii Moldova prezintă
avizul privind compatibilitatea proiectului tratatului cu legislația internă. Inițierea
negocierii unui tratat internațional se efectuează prin intermediul Ministerului
Afacerilor Externe al Republicii Moldova, în baza decretului Președintelui
Republicii Moldova sau a hotărоrii Guvernului Republicii Moldova.

Tem a 6. Condițiile de validitate a tratatelor internaționale
În comunitatea internațională, formată din state suverane, cuprinzînd de
asemenea, organizații internaționale formate din state, din care fiecare are un
obiectiv propriu, „rolul tratatelor estre fun damental". Tratatele, „arhive ale
națiunilor" – cum au fost denumite – „cuprind titlurile tuturor popoarelor,
angajamentele reciproce care le leagă, legile care și le -au impus, drepturile pe care
le-au dobîndit sau pierdut".30
Tratatele internaționale acope ră orice aspect al relațiilor internaționale, în
sensul că acordurile internaționale reglementează, în prezent, relațiile politice,
sociale, economice și juridice ale statelor membre, ale unei comunități
internaționale lărgite, iar întrucât dreptul interna țional operează prin încorporarea
sau aplicarea sa în dreptul intern, regulile sale afectează, indirect, drepturile și
obligațiile indivizilor, precum și relațiile între state ca entități; participarea de state
în activitatea organizațiilor internaționale, în continuă creștere, produce efectele
sale în ordinea juridică națională, în raport cu constituția, legislația și sistemul
judecătoresc.
Tratatul prezintă un procedeu normal de limitare a puterii statale. Fiind o
exprimare formală a puterii statului, tratatul ajunge să o limiteze pe aceasta.
Caracterul de act implică o tranzacție între părțile contractante – ceea ce are ca
rezultat cel puțin, o limitare reciprocă a puterilor .

30 Pierre -Marie Dupuy, Droit internațional public, DALLOZ.Paris 2000, p.245

În sfоrșit, tratatele sunt mijloacele care au făcut posibilă modificarea și
ajustarea dreptului internațional, dintr -un set de reguli în primul rînd prohibitorii,
într-un sistem legal care, inter partes, reglementează modalități ale unei active și
constructive cooperări internaționale. Așadar, tratatele au oferit cadrul
constituți onal și tehnic pentru transformare dintr -o societate internațională
neorganizată, într -una, cel puțin parțial, organizată și să facă posibil un nivel
superior de integrare organică a societății internaționale.
Dacă am face o listă a funcțiilor tratatelor i nternaționale ar rezulta
următoarele:
1) De a permite părților contractante să rezolve pe această cale
diferendele dintre ele.
2) Să dea posibilitatea părților contractante să modifice sau să completeze
normele cutumiare.
3) Contribuie la organizarea societății int ernaționale sub aspectul
integrării ei.
4) Dă naștere, și contribuie la recunoașterea instituțiilor internaționale
(organizațiile internaționale guvernamentale).
5) Permite adaptarea dreptului internațional la noile realități din relațiile
internaționale și dezv oltarea lui inclusiv, la codificarea acestui drept
Condițiile de validitate a tratatelor internaționale. Elementele esențiale ale
tratatului, sunt aceleași, ca și cele pentru contractul de drept intern: capacitatea
părților, consimțămîntul părților exprimat în mod valabil, obiectul și scopul
tratatului.31
a) Capacitatea părților de a încheia un tratat constituie un element esențial
pentru că, în lipsa acesteia actul respectiv nu are valoare juridică.
Părțile contractante ale tratatului internațional t rebuie să aibг calitatea de
subiecte ale dreptului internațional public și acestea sînt statele, organizațiile
internaționale, nterguvernamentale sau alte entități cărora să le fie recunoscută
calitatea de subiect de drept internațional, ca de exemplu: Sfî ntul Scaun are
capacitatea de a încheia tratate, fie în interesul bisericii și în scopuri spirituale

31 Raluca Miga -Beșteliu, op. cit., p. 265

concordate, fie în domeniul temporal; confederațiile de state; uniunea personală,
uniunea reală de state, statele dependente( statele sub protecție, statel e vasale) și
popoarele. Problema subiectelor dreptului tratatelor a fost examinată pe larg în
primul pargraf al acestei lucrări.
b) Consimțămîntul părților exprimat în mod valabil. Consimțămîntul părților
contractante trebuie să fie exprimat de ele în mod liber și fără vicii de
consimțămînt. Consimțămîntul părților înseamnă că părțile și -au adus, în mod
reciproc, la cunoștință, hotărоrea de a se obliga juridicește, dar el mai are și sensul
de acord de voință, de voințe concordante.
Tratatul internațional ap are ca un act consensual, ca un contract, fiind, deci,
un acord de voințe ale statelor, consimțămîntul reciproc al părților este
indispensabil pentru crearea de raporturi convenționale.
Convenția de la Viena din 1969, cuprinde reglementări privind viciile de
consimțămînt, care atrag, după sine, nulitatea tratatului internațional. Ea a reținut
următoarele vicii de consimțămînt:
1. Eroarea
Eroarea constituie o falsă părere pe care o are un stat contractant despre unul
dintre elementele contractului, o repreze ntare inexactă a realității.32
Convențiile de codificare a dreptului tratatelor descriu următoarea regulă:
eroarea poate fi invocată într -un tratat ca viciu de consimțămînt, dacă această
eroare poartă asupra unui fapt sau a unei situații pe care statul o pr esupunea că
există în momentul încheierii tratatului și care constituia o bază esențială a
consimtămîntului dat.
Eroarea trebuie să fi surprins statul, prin reprezentarea total diferită a situației,
imaginea falsă creată fiind cea care a condus la darea co nsimtămîntului și în același
timp, să fie esențială determinantă. Eroarea poate fi invocată ca viciu de
consimțămînt dacă:
a) este o eroare de fapt (de exemplu în cazul tratatelor de delimitare a
frontierelor statelor, în ce privește părțile topografice, care se referă
la baza – esențială a consimtămîntului părții care o invocă).

32 Vasile Cre țu, Drept interna țional public, Editura funda ției „Rom ânia de Mоine", Bucure ști 1999, p. 154

b) această parte contractantă să nu fi contribuit la producerea erorii
c) deși partea contractantă respectivă a avut posibilitatea să o cunoască, ea
n-a ținut seama de ea. Eroarea materială , respectiv greșelile din
textul tratatului nu afectează valabilitatea sa.
2. Dolul tratatului nu afectează valabilitatea sa. Comisia de Drept
Internațional a optat pentru tratarea dolului și erorii în două articole separate, pe
motiv că dolul atacă rădăci na însăși a unui acord de o manieră destul de diferită, de
ceea ce fac falsa reprezentare și o eroare neintenționată și nu numai că dolul tinde
să vicieze consimțămîntul celeilalte părți asupra tratatului, dar distruge orice bază a
încrederii mutuale a păr ților33.
Problema dolului se pune rar în practică, pentru că un diplomat care semnează
tratatul se poate înșela sau poate fi surprins de un doi, dar și acțiunea sa este supusă
supravegherii statului său, iar procedura ratificării ocazionează, în mod necesar,
examinarea înainte ca tratatul să fi devenit definitiv. Organele de stat care intervin
în negocieri sau în ratificare nu se lasă surprinse de manevre dolosive.
Convențiile de codificare a dreptului diplomatic reglementează dolul astfel:
„Dacă un s tat a fost determinat să încheie un tratat în urma conduitei frauduloase a
unui alt stat care a participat la negociere, el poate invoca dolul ca viciu al
consimtămîntului său de a se lega prin tratat. 34" Eroarea dolosivă trebuie să fie
opera unei părți la tratat și să fie esențială pentru a fi admisă și sancționată.
Dolul poate оmbrăca formele unei declarații false, reprezentări false sau alte
procedee înșelătoare. Tratatul dolosiv este ilicit.
Victima dolului poate să mențină în vigoare o parte din clauzele tratatului,
dacă ele sunt pasibile să fie separate de celelalte articole ale sale sau să ceară
nulitatea tratatului în întregime ceea ce constituie o sancțiune оmpotriva părții
vinovate.
3. Coruperea reprezentantului unui stat Prin coruperea acest uia, statul pe
care оl reprezintă este indus în eroare și smulgerea consimtămîntului are loc printr –

33 Raluca Miga -Beșteliu, op.cit, p. 290
34 Convien ția de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art. 49

o fraudă. Coruperea nu poate fi asemănată cu folosirea constrîngerii și nici
confundată cu dolul 35.
Această situație este reglementată prin convențiile de c odificare: "Dacă
exprimarea consimtămîntului unui stat de a fi legat printr -un tratat a fost obținută
prin coruperea reprezentantului său, prin acțiunea directă sau indirectă a unui alt
stat care a participat la negociere, statul poate invoca coruperea ca viciu al
consimtămîntului său de a se lega prin tratat".
Expresia dură de "corupere" a fost folosită în scopul de a preciza că, numai
actele vizînd a cîntări greu asupra voinței reprezentantului de a încheia tratatul pot
fi invocate ca motiv de viciere a e xprimării unui pretins consimțămînt dat de acest
reprezentant în numele statului său. Un simplu gest de curtuazie sau o favoare
minimă, de care un reprezentant ar fi beneficiat cu prilejul încheierii tratatului, nu
poate fi invocat ca un pretext pentru a a nula tratatul.
4. Constrîngerea exercitată asupra reprezentantului unui stat și constrîngerea
exercitată asupra unui stat prin amenințarea cu forța sau folosirea forței.
În mai multe rînduri, s -a invocat la ONU faptul că tratatele au fost impuse
unei părți prin constrîngere36. Astfel, cu ocazia discutării în Adunare a trasării
frontierelor dintre Libia și Egipt cu referire la tratatul de pace cu Italia, Egiptul a
declarat că a fost forțat să cedeze anumite teritorii Italiei, din cauza presiunii
exercitate Re gatului Unit (Egiptul a susținut că acordul din 1925 cu Italia nu era
valid pe acest motiv, iar ca dovadă a reținerii sale de a semna acordul, a arătat că a
refuzat să ratifice acordul timp de 10 ani).
Prezentîndu -și cazul în Adunarea generală cu privire l a Tiolul de Sud, Austria
a susținut același lucru (afirmînd că nu era liberă în timpul cînd a încheiat Acordul
de la Paris din 1946 cu Italia, pentru că țara era ocupată în acel timp de cele patru
Puteri Aliate).
Principalele cazuri în care doctrina a fost , dacă nu consacrată, cel puțin
invocată de una din părțile contractante sunt: ratificarea obținută prin violentă a
ptatelor din 1773 și 1793, prin care se consacră оmpărțirea Poloniei; încheierea

35 Ion Diaconu, op.cit, p. 112
36 Raluca Miga -Beșteliu, op.cit., p. 2 90

tratatului din 1905 și stabilirea protectoratului japonez a supra Coreii, obținută după
ocuparea palatului imperial din Seul de trupele nipone și în urma amenințărilor
directe contra оmpăratului Coreii și a miniștrilor lui; Convenția din 1915, prin care
se instituia controlul financiar al SUA asupra Haiti, impus în urma ocupării
instituțiilor vamale de către trupele americane.
5. Sunt lovite de nulitate și tratatele internaționale care sunt contrare normelor
imperative ale dreptului internațional public existente în momentul оcheierii lor sau
care au apărut după ace st moment.
Cu privire la viciile de consimțămînt, Convenția de la Viena din 1969 prevede:
"Faptul că consimțămîntul unui stat de a fi legat printr -un tratat a fost exprimat ca
violarea unei dispoziții a dreptului său intern privitoare la competența de a în cheia
tratate, nu poate fi invocată de acest stat ca viciu de consimțămînt, oferă numai
dacă această violare n -a fost vădită și nu privește o regulă de importanță
fundamentală a dreptului său intern".37
Obiectul și scopul tratatului . Tratatul internațional trebuie să aibг un obiect,
acordul de voință al statelor fixîndu -se asupra a ceea ce părțile s -au angajat să facă.
în fond, obiectul tratatului reprezintă însăși rațiunea de încheiere a acestuia,
rezolvarea problemelor avute în vedere de părți constituind motivul angajгrii lor.
Obiectul unui tratat оl constituie, întotdeauna, una sau mai multe obligații pe care
și le asumă părțile sau numai una dintre ele. Obiectul unui tratat poate viza orice
domeniu de interes al statelor. Obiectul tratatului trebuie să fie real, posibil și licit;
el trebuie să aibг un conținut obligatoriu.
Scopul reprezintă rezultatul urmărit de autorul unui act juridic; scopul unui
act juridic internațional poate consta în reprimarea unei activități imorale și ilicite
(interzicerea come rțului cu sclavi, a publicațiilor obscene ș.a.), constituirea unei
alianțe, organizarea unei reglementări pașnice etc.
Scopul trebuie să fie licit, să nu fie contrar dreptului pozitiv. Scopul trebuie
să fie posibil aplicîndu -se oricărui domeniu juridic. El ementele accesorii ale
tratatelor sunt:

37 Convien ția de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art. 46

a) Termenul este un eveniment viitor și sigur, de care depinde intrarea în 11
vigoare sau expedierea unui tratat. Termenul la оmplinirea căruia intră în vigoare
un tratat se numește termen suspensiv; termenul la оmp linirea căruia încetează un
tratat se numește rezolutoriu.
b) Condiția este un eveniment viitor și nesigur de care depinde începerea sau
încetarea executării obligațiilor prevăzute de un tratat; condiția poate fi suspensivă
sau rezolutorie.
Elementele acce sorii ale tratatului au un rol important în ceea ce privește
intrarea în vigoare a tratatului sau încetarea efectelor sale.
În concluzie, putem conchide că, astăzi, tratatul este instrumentul privilegiat
al raporturilor internaționale, la care statele recu rg în toate domeniile. Aceasta
decurge din nevoia de reglementare rapidă, determinată de noile tehnologii și
cerințe, din nevoia de reglementare precisă și clară, pe care tratatul o oferă față de
alte moduri de formare a normelor, dar și din dorința noilor state de a participa ele
însele, în condiții de egalitate cu alte state, la formarea normelor care să stabilească
drepturile și obligațiile lor.
Ceea ce ține de viciile de consimțămînt, probleme dificile se ridică cu privire
la tratatele de pace, deoarece acestea sunt adesea impuse statelor învinse. Pornind
de la faptul că folosirea forței și amenințarea cu forța sunt interzise, se poate
susține că tratatele de pace impuse unui stat agresor sunt valabile, dar tratatele de
pace impuse de un stat agresor unu i stat victimă trebuie considerate nule. In
practică, însă, nu întotdeauna agresiunea a fost declarată sa recunoscută ca atare,
iar consecințele ei, inclusiv tratate impuse, nu au fost anulate, ori au încetat ca efect
al altor evoluții.

Tema 7. Modul de e xprimare a consimțămîntului
de a se lega printr -un tratat
Semnarea tratatelor. Prin semnarea tratatelor se înțelege actul prin care
reprezentantul unui stat, оmputernicit în modul cuvenit, semnează tratatul din
partea acelui stat, pune semnătura pe textul acestuia.

După ce s -a realizat înțelegerea dintre părți, ca urmare a negocierilor care au
avut loc între reprezentanții lor, tratatul astfel redactat, este semnat. Semnarea
tratatului deține un loc central în cadrul procedurii de încheiere a tratatului
internațional. Rezultatul pozitiv al negocierilor оl constituie adoptarea și
autentificarea textului cuvenit. Semnarea are, ca una dintre funcțiile sale, pe aceea
de a autentifica. Un text de tratat poate fi însă autentificat și în alte moduri: de
exemplu prin încorporarea lui la actul final al conferinței la care s -a adoptat sau
prin sigilarea textelor.
Ca regulă generală, au dreptul de a semna un tratat, în primul rînd, statele
care au participat la negocieri; dar există în prezent și tratate deschise sem nării
pentru toate statele (inclusiv, cele care nu au participat). Semnarea tratatului se face
de către reprezentanții statelor în acest scop – plenipotențiarii. Această calitate o au
șefii de stat, șefii de guvern, miniștrii afacerilor externe, șeful unei misiuni
diplomatice, orice alt agent diplomatic autorizat în acest scop.
În Belgia, Constituția (art.68) prevede că Regele încheie tratate, dar cu toate
acestea Regele nu semnează niciodată tratatele personal, ci dă depline puteri
ministrului relațiilor externe și șefilor de misiuni diplomatice să semneze.38
Semnarea unui tratat poate fi examinată ca o procedură de autentificare a
textului unui tratat sau ca un mod de exprimare a consimtămîntului de a fi legat
printr -un tratat. Semnarea are valoarea unei c onstatări de fapt, adică constituie actul
de închidere a fazei negocierilor, în cursul cărora instrumentul diplomatic a fost
examinat sub toate aspectele sale, convenit și redactat în formă definitivă.
Consecință firească a actului semnării o constituie ra tificarea; în acest caz,
semnarea autentifică, în mod automat, textul tratatului însuși.
Autentificarea va da textului unui tratat un caracter definitiv; el nu va mai
putea fi modificat, decât cu consimțămîntul părților sau pe calea corectării acestui
text. Semnarea reprezintă și procedura, prin care se exprimă consimțămîntul de a fi
legat juridic prin tratat. In acest caz, tratatul poate să fie obligatoriu și să producă
efecte de la data semnării, fără a mai aștepta ratificarea care intervine ulterior sau

38 Victor Duculescu, Constan ța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constitu țional comparat, Vol.I, Editura Lumina
Lex, Bucure ști 1999, p. 373

niciodată. Exemple de acorduri care au intrat în vigoare, pe data semnării, sunt
numeroase (Pactul de neagresiune ruso -german din 193 9, cele mai multe tratate de
prietenie și asistență mutuală încheiate între fostele țări socialiste etc).
Pe de altă parte , există o practică răspîndită ca atunci cînd acordul este
semnat de părți la date diferite și chiar în locuri diferite, să intre în vigoare la data
ultimei semnături puse pe tratat39.
Convențiile de codificare a dreptului tratatelor consacră semnarea trata tului
ca mod de exprimare a consimtămîntului40. Consimțămîntul unui stat de a fi legat
printr -un tratat se exprimă prin semnătura reprezentantului acestui stat:
a) cînd tratatul prevede că semnarea va avea acest efect.
b) cînd este stabilit, pe altă cale, că stat ele care au participat la negociere
conveniseră că semnarea va avea acest efect.
c) cînd intenția statului de a conferi semnăturii acest efect rezultă din deplinele
puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.
Legea Republicii Moldova privind tratatele, prevede că prin semnare se
înțelege actul de autentificare a textului tratatului internațional, efectuat de către
оmputerniciții statelor, sau modul de exprimare a consimtămîntului Republicii
Moldova de a fi legată prin tratat. T otodată, legea respectivă dă noțiunea tratatelor
în formă simplificată – tratat internațional la care Republica Moldova a devenit
parte prin simplul fapt al semnării, menționînd că încheierea tratatelor
internaționale în forma simplificată are caracter de excepție și este autorizată în
cazul:68
a) tratatelor a căror realizare revine Ministerului Afacerilor Externe al
Republicii Moldova;
b) tratatelor încheiate în vederea realizării unor tratate deja intrate în vigoare;
c) tratatelor încheiate pe un termen de pînă la un an și care nu implică un
angajament financiar.
Este intezisă prin lege încheierea altor tratate internaționale în forma
simplificată, decit cele specificate. Semnarea tratatelor internaționale specificate la

39 Marcel Sincondo, op.cit., p.18
40 Conven ția de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art.l 1

lit.b) și c) necesită оmputerniciri exprese din partea Președintelui Republicii
Moldova sau a Prim -ministrului Republicii Moldova, în forma de depline puteri,
pentru exprimarea definitivă a consimtămîntului Republicii Moldova de a fi legată
printr -un tratat prin simplul fapt al semnării.
Parafarea. Constituie procedura cu care se încheie negocierile, textul parafat
fiind concluzia negocierilor; între parafare și data semnării, este, de regulă, un
interval de săptămîni; în practică însă, s -au văzut cazuri în care, de la parafare pînă
la semnare, s -au scurs și termene mai lungi.
Parafarea constă în aplicarea, pe textul tratatului, a semnăturilor prescurtate –
a inițialelor plenipotențiarilor care l -au negociat. Procedura parafării intervine în
cazul în care unele state nu au prezentat deplinele puteri pe ntru semnarea tratatului
sau în situația cînd subzistă incertitudini sau ezitări, în ceea ce privește acceptarea
definitivă a textului convenit.41
Chiar dacă ambele proceduri au, pe un plan general, aceleași efecte –
autentificarea textului, folosirea și sem nificațiile fiecăruia, sunt mai specifice;
parafarea se face de către toate părțile și оși propune să ateste textul convenit,
semnarea urmînd să aibг loc ulterior; semnarea ad referendum se face de o
delegație (nu de toate) care nu au оmputernicirile neces are sau care ezită să apară
că ar fi semnat (acceptat) textul.
Exprimarea consimtămîntului – constă în exprimarea consimtămîntului
statelor de a deveni părți la tratat. Din momentul în care textul tratatului a devenit
autentic și definitiv, statele semnata re urmează să -și exprime consimțămîntul de a
deveni părți la tratat prin recurgerea la mijloacele juridice prevăzute de legislația
lor internă.
Consimțămîntul exprimat prin ratificare. Prin simpla participare la
negocierea și semnarea unui tratat statele n u se consideră obligate juridic de
dispozițiile acestuia. Pentru ca un stat să fie definitiv angajat juridic prin
dispozițiile tratatului este necesar să intervină un act intern, prin intermediul căruia
organe special abilitate, de regulă, parlamentele naț ionale, analizează dispozițiile
acestuia și decid asupra angajгrii statului. Acest act constituie ratificarea tratatului.

41 A. Bolintineanu ș.a., op.cit., p.27.

Ratificarea tratatelor internaționale este o instituție a dreptului intern al
statelor (dreptul lor constituțional). Charles Rousseau42 definește ratificarea ca fiind
„aprobarea dată unui tratat de către organele interne competente pentru angajarea
internațională a statului; aprobarea și însușirea de către organul competent – de
drept public intern, a tratatului negociat și semnat; ca pro cedură definitivă prin care
le dă tratatelor validate; actul prin care voința statelor este confirmată de către
autoritatea competentă în scopul de a -i da forță de lege. în dicționarul juridic se
arată că ratificarea este „actul juridic prin care un stat о și exprimă consimțămîntul,
prin intermediul organelor sale competente, de a fi legat de un tratat internațional,
semnat de plenipotențiarii săi43".
La baza ratificării tratatelor internaționale de către state stau următoarele
considerente:
• Sunt supuse rat ificării tratatele care prezintă importanță datorită obiectului lor.
De aceea, nu toate tratatele internaționale sunt supuse procedurii ratificării.
• Un alt considerent este dorința părților contractante de a se evita eventuala
controversă privind depășir ea competențelor de către agenții care au negociat și
semnat tratatul.
Ratificarea a dobîndit în prezent valențe deosebite, întrucât în relațiile
internaționale moderne dreptul de a încheia tratate cade sub incidența organelor
caracteristice regimului prez ent activ, ce trebuie consultat înainte, de o angajare
definitivă. Competența în această privință este оmpărțită în majoritatea statelor
între șeful statului și adunările legislative.
Practica ratificării tratatelor internaționale exprimă influența crescîn dă a
parlamentelor statelor în materia încheierii tratatelor internaționale. Ratificarea
unui tratat internațional de către un stat, dă forță juridică tratatului respectiv pentru
organele sale.
Dreptul tratatelor nu cunoaște un termen pînă la care părțile contractante ale
unui tratat trebuie să -l ratifice. Ratificarea este un act de suveranitate a statului. De

42 Chales Rousseau, Droit interna țional public, 1970, p.79
43 V.Hanga, Mic dic ționar juridic, Lumina Lex, Bucure ști 1993; p.158

acea, în practica relațiilor internaționale, multe tratate n -au intrat în vigoare, din
cauză că n -au fost ratificate de către părțile contractante.
De la regula că, ratificarea tratatelor internaționale nu este condiționată în
timp, prin termen, fac excepție acordurile sau convențiile încheiate în cadrul unor
organizații internaționale (de exemplu: Organizația Mondială a Sănătății sau
Organizația Inter națională a Muncii).
Cu ocazia ratificării tratatului internațional de către organul competent al
statului se adoptă „instrumente de ratificare". Instrumentele de ratificare cuprind
declarația organului care a ratificat tratatul internațional că a luat cun oștință de
textul tratatului. De asemenea, ele cuprind eventualele rezerve sau declarații
interpretative, pe care le face statul respectiv față de unele articole și angajamentul
statului de a respecta și aplica tratatul ratificat.44
Din punct de vedere a dr eptului internațional (a dreptului tratatelor) intrarea
în vigoare a unui tratat internațional supus procedurii ratificării sale de către statele
părții diferă. în cazul tratatelor bilaterale, ele intră în vigoare din momentul
schimbului instrumentelor de ratificare între cele două părți contractante. Sunt
cazuri cînd unele tratate bilaterale intră în vigoare după scurgerea unui termen din
momentul schimbului instrumentelor de ratificare.
În cazul tratatelor multilaterale ele intră în vigoare în momentul cînd sunt
depuse un anumit număr de instrumente de ratificare sau toate aceste instrumente,
la depozitarul lor. Depozitarul instrumentelor de ratificare ale unui tratat
multilateral poate fо: statul pe a cărui teritoriu a fost semnat acel tratat; un grup d e
state sau Secretariatul general al ONU etc.
În ceea ce privește caracterele juridice ale ratificării, subliniem faptul că
aceasta este un act pozitiv, explicit, în sensul că organul competent trebuie să -și
exprime voința, printr -un act decizional de a le ga statul printr -un tratat. Rezultă că
ratificarea:
• este un act scris și se referă la ansamblul textului tratatului.
• se notifică de un stat, altui stat sub forma unui document.

44 O. B alan, E. Serbenco, op.cit, p.241

Ratificarea, ca act de voință pentru exprimarea consimtămîntului unui stat de
a deveni parte la un tratat, se face cu îndeplinirea anumitor forme și proceduri care
sunt cerute, atât pe plan intern, cât și internațional, iar între aceste proceduri, pe de
o parte și actul de voință, pe de altă parte, există o strînsă legătură; actul ra tificării
nu se poate realiza, decât cu efectuarea cumulativă a acestor proceduri.
Pe planul dreptului intern, pentru ratificare sau cumulare, intervin acte ale
organelor competente, în formele prevăzute prin dispozițiile constituționale sau alte
acte normative ale statului respectiv 45.
În ceea ce privește procedurile de drept internațio nal ale ratificării sau
aderării, rețin atenția forma actului folosit și procedurile cerute pentru ca acest act
să producă efect.Exprimarea consimtămîntului unui stat de a fi legat printr -un
tratat, prin ratificare are loc:
a) cînd tratatul prevede că aces t consimțămînt se exprimă prin ratificare.
b) cînd este stabilit, pe altă cale, că statele participante la negociere
conveniseră asupra cerinței ratificării.
c) cînd reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării
d) cînd intenția statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din
deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.
Ratificarea constituie un act liber, neexistînd o obligație juridică pentru un
stat de a ratifica tratatul semnat de reprezentantul său, afară dacă, așa cum se
întоmplă uneori s -a angajat printr -un anumit tratat, să semneze ori să ratifice un
anumit tratat sau categorie de tratate.
Ca idee generală, însă reținem: cu cât este mai formal tipul de instrument
adop tat, cu atât mai probabilă este necesitatea ratificării; din moment ce nu există
în dreptul internațional o regulă generală care să stabilească, în ce cazuri statele
trebuie să -și exprime consimțămîntul de a deveni părți la un tratat prin ratificare,
rezul tă că în această problemă, statele respective au latitudinea să stabilească dacă
un tratat este supus ratificării.
Reglementarea în dreptul intern a ratificării.

45 Vezi Legea R.M. privind tratatele interna ționale ale Republicii Moldova Nr.595 -XIV din 24.09.1999, Monitorul
Oficial al R.M.nr.24 -26 din 02.03.2000; art.12

Ratificarea implică două acte procedurale distincte și succesive: primul este
actul organului competent al statului și poate fi calificat ratificare în sensul
constituțional, avînd loc exclusiv în ordinea juridică internă; al doilea este
procedura internațională care perfectează și pune un tratat în vigoare, printr -un
schimb sau prin depunerea for mală a instrumentelor de ratificare, operațiune care
se consumă în sfera relațiilor internaționale.
Condițiile de ratificare a tratatelor internaționale, din punctul de vedere
intern, sunt stabilite în constituțiile sau în alte reglementări de drept intern și
variază, în funcție de sistemul juridic și forma de guvernămînt din fiecare stat. In
determinarea autorității competente a face ratificarea, se ține seama de prevederile
dreptului public național și fiind vorba de însuși consimțămîntul statului, se adm ite
• că autoritatea constituțională cea mai înaltă să intervină. In toate cazurile, cel
care ratifică este parlamentul, în statele autoritare sau cu sistem prezidențial, șeful
de stat sau organul executiv ratifică singur, iar parlamentul, dacă intervine, o face
ulterior pentru a -și da aprobarea.
În sistemul în care ratificarea constituie opera ce cade în competența
executivă a Executivului, șeful statului este cel care ratifică singur tratatele. Acest
sistem, altădată propriu monarhiilor absolute, corespun de regimului monarhic și a
apărut în epoca contemporană ca o practică temporară, în regimurile autoritare,
bazate pe primordialitatea juridică și politică a Executivului: în Italia fascistă și
Germania nazistă.
În sistemul competenței exclusive a Legislati vului ratificarea tratatului se
face de organul legislativ și este caracteristic statelor care practică guvernarea prin
parlament (acesta a fost sistemul Turciei în perioada 1924 -1960, Marea Adunare
Națională de la Ankara fiind singura competență pentru a încheia tratate
internaționale).
Sistemul оmpărțirii competenței Executivului și Legislativului constituie
regula generală, în cele mai multe state46. În această privință, trebuie făcută
distincție între statele europene, rămase în ansamblu fidele regimulu i parlamentar

46 0. Balan, E. Serbenco, op.cit, p.241.

și statele americane, în care se practică regimul prezidențial. Un loc special este
rezervat pentru regimul elvețian care oferă o rezolvare considerată originală.
Regimul parlamentar, cunoscut în țările cu regim parlamentar, din care și
Repub lica Moldova, urmează formula franco -belgiană, care, оși regăsește originea
în art. 68 din Constituția belgiană din 1831, text care a constituit un model pentru
multe constituții europene. In general, actul ratificării emană de la executiv, dar se
prevede obligația de a se obține autorizarea parlamentului pentru ratificare.
Guvernul trebuie să depună proiectul de lege care autorizează ratificarea sau
aprobarea și numai după votarea legii, poate interveni ratificarea de către
președintele republicii sau apro barea de către guvern. Regimul se prezintă sub două
variante: una care implică intervenția obligatorie a parlamentului, fie pentru toate
tratatele (sistem introdus în 1922 în Olanda și în 1963 în Turcia), fie numai pentru
unele dintre ele, considerate ca d eosebit de importante. Cealaltă, aplicată în Franța
și Anglia, este mai răspîndită. Aprobarea parlamentului este necesară pentru
tratatele a căror aplicare cere o modificare sau extrădare, pentru tratatele impunînd
o obligație financiară și pentru tratatel e imlicînd cedarea de teritoriu. Practica
contemporană, așa cum a fost instaurată în 1924, a dus la generalizarea intervenției
parlamentare cu privire la cea mai mare parte a tratatelor importante din punct de
vedere politic (fiind depuse la parlament în d ecurs de 3 săptămîni de la data
semnării).
În Constituția americană se prevede votarea cu majoritatea de 2/3 a Senatului
pentru ratificarea tratatelor. Această dispoziție face ratificarea nesigură, atunci cînd
compoziția Senatului SUA este astfel că o majo ritate de 2/3 este greu de întrunit.
De aceea, s -au introdus în practică procedurile de acceptare sau aprobare, care sunt
la dispoziția șefului statului, uneori cu participarea adunărilor politice, care scapă,
în orice caz, prescripțiilor foarte stricte cu privire la ratificare, conținute în
Constituție.
În sistemul francez, art. 53 din Constituția de la 4 octombrie 1958 prevede:
„tratatele de pace, tratatele de comerț, tratatele sau acordurile referitoare la
organizații internaționale, cele prin care se angajează finanțele și cele prin care se
modifică dis pozițiile de natură legislativă, cele referitoare la starea persoanelor,

cele care comportă cedare, schimb sau adjuncțiuni de teritoriu, nu pot fi ratificate
sau aprobate decât în virtutea unei legi47".
Regimul Elvețian. Originalitatea sistemului elvețian c onstă în faptul că, după
modificarea din 1921 a Constituției, tratatele încheiate pe o durată nedeterminată
sau mai mare de 15 ani, pot fi supuse adoptării sau respingerii poporului, dacă
cererea pentru această procedură este făcută de 30000 cetățeni sau d e 8 cantoane.
Pînă acum, au fost supuse referendumului 2 tratate (Convenția franco -elvețiană din
1921, prin care se desființau zonele libere – respinsă, și Convenția italiano –
elvetiană din 1957 referitor la utilizarea forței hidraulice – aprobată).
Ratifi carea, odată efectuată, declanșează multiple consecințe. Primul și cel
mai important efect оl constituie încheierea tratatului. Ca urmare a faptului că este
un mod de exprimare a consimtămîntului de a fi legat printr -un tratat, ratificarea
produce angajare a subiectului respectiv de drept internațional, devine stat
contractant și chiar parte (dacă tratatul a intrat în vigoare).48
Consimțămîntul exprimat prin aprobare sau acceptare. în conformitate cu
legile interne ale fiecărui stat, sunt supuse aprobгrii sau acceptării de către guvern,
tratatele care nu implică un angajament politic major sau nu se referă la domenii
esențiale ale exercitării suveranității statelor.
Acceptarea sau aprobarea tratatului internațional sunt proceduri simplificate
de ratificare a a celui tratat, deoarece între ratificare și acceptare (aprobare) a unui
tratat nu există deosebiri de fond. In general, acceptarea tratatelor internaționale
sunt de competența guvernelor statelor părți la ele.
Deci „aprobarea" și „acceptarea" sunt alte moduri de exprimare a
consimtămîntului de a fi legat printr -un tratat.
Adoptarea denumirii de acceptare este menită să asigure un instrument cu un
caracter mai puțin formal, decât ratificarea și astfel, să dea posibilitatea guvernelor
să concilieze procedu rile complicate prescrise de dreptul intern al unor state; în
aceste condiții, acceptarea nu permite că nu presupune un nou principiu, dar cu
greu poate fi descrisă ca o procedură distinctă.

47 David Ruzie, op.cit., p. 21 -25.
48 A. Bolintineanu ș.a., op.cit., p. 30

Aderarea sau accesiunea la un tratat internațional – este actul u nilateral al
unui stat, de drept intern, prin care el оși exprimă dorința și consimțămîntul de a
deveni parte la un tratat, pe care nu 1 -a semnat. Ea este o modalitate de drept
internațional de a asigura universalitatea tratatelor internaționale importante .
Aderarea produce aceleași efecte juridice ca și ratificarea unui tratat.
Convenția privind dreptul tratatelor , din anul 1969, stabilește că un stat poate
adera la un tratat internațional, dacă tratatul admite acest lucru (cuprinde clauza de
aderare) sau părțile contractante ale tratatului au consimțămînt asupra posibilității
de aderare, sub o altă formă. Aderarea la un tratat internațional poate fi
condiționată de acceptarea ei de către părțile contractante ale tratatului la tratatele
care admit aderarea în mod limitat. Aderarea la tratate se referă numai la tratatele
multilaterale și intervine în cazurile în care un stat nu a participat la negocierea și
semnarea tratatului dar decide, ulterior să devină parte la acesta. O categorie
specială de tratate o constituie cele care nu prevăd expres clauza de aderare, dar
nici nu interzic aderarea la ele. In acest caz se consideră că este permisă aderarea la
aceste tratate internaționale (ex.: Carta ONU).
Actul de aderare a unui stat la un tratat internațional poa te оmbrăca forma
„instrumentului de aderare" (cea mai des folosită) a unei declarații de aderare a
unei note de aderare. Aceste acte pot fо comunicate statului depozitar al tratatului
multilateral de primul ministru, de ministrul de externe al statului car e aderă sau de
șeful misiunii sale diplomatice din statul depozitar.
Procedeul aderării are și denumirea de accesiune , trebuie însă subliniat că
termenii de aderare și accesiune sunt sinonimi, practica diplomatică consacrînd, la
Conferințele de la Haga di n 1899 și 1907, echivalența lor.
În funcție de natura tratatului, aderarea se realizează prin procedura
ratificării sau aprobгrii.
Considerăm că nu se poate da o definiție rigidă, în raport de care
consimțămîntul exprimat de un stat de a deveni parte la un tratat, să poată fi
calificat, cînd ratificare, cînd aderare. Esențială ni se pare decizia părților
contractante și nu conceptul prestabilit, potrivit căruia să socotim o aderare ca fiind
ratificare sau invers. Statele sunt libere să convină modul în care se poate face

participarea la un tratat, iar ceea ce ele stabilesc prin tratat, nu poate fi calificat, în
funcție de modelul elaborat în doctrină pentru conceptul de „ratificare" sau
„aderare". Forma de participare este stabilită de părți, iar modalitatea fixată de
părțile originare la tratat rămîne decisivă. Modul în care se leagă prin tratate o
organizație internațională.
Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între state și organizații
internaționale sau între aceleași mijloace de exprimare a consimtămîntului:
semnarea, schimbul de instrumente constituind un tratat, actul de confirmare
formală, acceptarea, aprobarea sau aderarea, sau oricare alt mijloc convenit,
singura diferență se reduce la faptul că, în loc de ratificare, se folosește denumi rea
de confirmare formală.
Deci, statele pot deveni părți la tratate:
1. prin simpla semnare;
2. semnare, sub rezerva acceptării, urmată de acceptare;
3. acceptarea (depunerea unui instrument formal la Secretariatul ONU). Acordurile
încheiate de organizațiile internaționale sunt, în mod frecvent, supuse aprobгrii
organelor plenare sau altor organe, după caz.

Tema 8. Rezervele la tratatele internaționale
Rezervele la tratatele internaționale. Convenția de la Viena din 1969
definește rezerva la un tratat ca „o d eclarație unilaterală, indiferent de cum este
redactată sau denumită, făcută de către un stat atunci cînd semnează, ratifică,
acceptă, aprobг sau aderă la un tratat, prin care urmărește să excludă sau să
modifice efectul juridic al anumitor prevederi ale t ratatului în aplicarea lor acelui
stat49".
Rezerva pe care un stat o formulează la un tratat multilateral la care
dorește să participe reprezintă deci o particularitate pe care acel stat оși propune să
o introducă față de regimul juridic general pe care tratatul respectiv оl creează între
statele p ărți. Deci, dacă un stat este satisfăcut de majoritatea prevederilor tratatului,

49 Conven ția de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art. 15, art.2.

dar nu este satisfăcut de una sau mai multe dintre clauze, poate să refuze să fie
legat de aceste clauze, consimțind la restul acordului.
Rezervele reprezintă un mecanism conv ențional aplicabil doar în cadrul
tratatelor multilaterale. 89 In cadrul unui tratat bilateral, formularea unei „rezerve",
deci a intenției unei părți de a exclude sau modifica efectul juridic al unor
dispoziții, asupra cărora se convenise, echivalează cu o revenire asupra textului
tratatului stabilit deja între cele două părți și deci cu o inițiativă implicită de a relua
negocierile.
Statele pot face nu numai rezerve la un tratat internațional, ci și „declarații
interpretative" nu modifică aplicarea tratat ului internațional, în întregime, între
părțile contractante. Intre rezerva la un tratat internațional și o declarație
interpretativă există următoarele deosebiri: rezerva modifică aplicarea prevederilor
tratatului, între statul rezervator și o altă parte contractantă, care a acceptat rezerva.
Declarația interpretativă nu modifică aplicarea tratatului internațional între părțile
contractante. Rezerva оși produce efectul numai în cazul cînd ea este acceptată de
o altă parte contractantă la acel tratat. Decla rația interpretativă nu trebuie acceptată
de o altă parte contractantă, deoarece ea nu produce efecte juridice referitoare la
aplicarea tratatului respectiv.
În ceea ce privește categoriile de rezerve, clasificările au în vedere, fie
criteriul momentului c înd se face rezerva, fie acela al categoriei de tratate la care
această se referă.
Din prevederile art. 23 al Convenției de la Viena 1969 rezultă următoarele
condiții cu privire la formularea rezervelor :
• rezervele să fie exprimate în scris și să fie com unicate statelor contractante și
altor state care au dreptul să devină părți a tratatului. în cazul în care rezerva a fost
formulată la semnarea tratatului, supus ulterior ratificării, acceptării ori aprobгrii,
această rezervă trebuie să fie reconfirmată î n mod formal de statul rezervatar,
atunci cînd acesta оși exprimă consimțămîntul de a fi legat prin tratat.
Referitor la rezervele la tratate făcute de Republica Moldova, atunci trebuie
de menționat că cu ocazia aderării la Convenția europeană a drepturilo r omului,

Republica Moldova nu și -a asumat obligații privind aplicarea Convenției pe
teritoriul Transnistriei.
În concluzie, putem menționa că încheierea tratatelor implică unele activități
și proceduri care trebuie îndeplinite, într -o anumită succesiune ș i coerență:
stabilirea celui care are calitatea de a încheia tratatul (de a negocia și semna) și care
sunt organele prin care se realizează acordul de voință al părților; condițiile de fond
și de formă pe care trebuie să le îndeplinească actul juridic resp ectiv; modul în care
se exprimă consimțămîntul de a fi legat printr -un tratat; fazele prin care trece
această operație de încheiere a tratatelor – negocierea și parafarea textului,
elaborarea și autentificarea acestuia, ratificarea (aprobarea), procedura d e intrare în
vigoare și de înregistrare a tratatelor. Aceste proceduri au în vedere o suită de
activități succesive care au loc: de negociere a tratatului, de exprimare a
consimtămîntului statelor negociatoare de a fi legate prin tratat și de intrare în
vigoare a tratatului.

Tema 9. Efectele tratatelor internaționale
Intrarea în vigoare a tratatelor. Schimbul, respectiv, depunerea instrumentelor
de ratificare, de acceptare, aprobare sau de aderare constituie un moment decisiv,
în cadrul procedurii de încheiere a tratatelor, atunci cînd exprimarea
consimtămîntului de a fi legat printr -un tratat se face pe calea ratificării, acceptării,
aprobгrii sau aderării, deoarece decizia, luată de către organul competent într -un
stat de a angaja statul respectiv, t rebuie să fie adusă la cunoștința celeilalte părți
contractante; în acest moment, se întоlnesc voințele concordante și are loc
încheierea tratatului.
Exprimarea consimtămîntului se realizează în două faze: în prima fază,
parlamentul sau alt organ competent decide ratificarea; în cea de -a doua fază,
această decizie se aduce la cunoștința celeilalte părți contractante și de fapt, în
acest moment se produce întоlnirea celor două voințe contractante și se realizează
tratatul.
Schimbul sau depunerea instrumentel or de ratificare este foarte important,
această procedură constituind punctul de plecare al încheierii și al intrării în

vigoare a tratatului, precum și momentul de la care se calculează durata sa de
valabilitate. Aducerea la cunoștință a actului de ratifi care fie că este vorba de
tratate bilaterale sau multilaterale – are loc printr -o operație, care se numește
procedura de schimb (depunere) a instrumentelor de ratificare.
Legea RM50 prevede că tratatele internaționale intră în vigoare, pentru
Republica Moldova, în conformitate cu modul și termenele stabilite de tratat sau cu
acordul comun al părților. Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova
notifică celeilalte părți contr actante sau depozitarului tratatului internațional
îndeplinirea condițiilor necesare intrării în vigoare a tratatului, efectuează schimbul
de documente corespunzătoare sau le transmite depozitarului.
Efectele tratatelor în ordinea internă. Tratatele prevăd obligații pentru state.
Cu toate acestea majoritatea tratatelor sunt destinate să producă efecte pentru
persoanele fizice și juridice ale acestor state. Pentru a produce asemenea efecte, s -a
pus problema transformării tratatelor în norme de drept intern, aplicabile
persoanelor fizice și juridice, mai ales în cazul în care tratatele nu sunt, potrivit
modului în care sunt redactate, direct aplicabile în dreptul intern. în teorie, această
problemă este tratată în cadrul tezelor moniste și al celor dualiste pr ivind
raporturile dintre dreptul intern și dreptul internațional.
Greutăți considerabile în această privință (raportul dintre dreptul intern și
respectarea tratatelor) se observa în statele Americii Latine, Africii ș.a., care la
timpul lor au fost nevoite să suporte condițiile de inegalitate a tratatelor încheiate
cu marile puteri.
Referitor la efectele tratatelor asupra statelor terțe, în doctrina internațională,
în general, persistă părerea negativă, menționînd că tratatele internaționale obligă
doar acel e state, care au participat nemijlocit la tratat.
În practică, însă, fiecare stat rezolvă problema aplicării tratatelor, în dreptul
său intern, potrivit dispozițiilor sale constituționale. Astfel, în unele state tratatele
sunt încorporate în dreptul intern în mod implicit, prin ratificarea lor, respectiv prin
legea de ratificare. Ele dobîndesc valoare egală legilor interne sau superioară

50 A se vedea Legea R.M. privind tratatele interna ționale ale Republicii Moldova Nr.595 -XIV din
24.09.1999,Monitorul Oficial al R.M.nr.24 -26 din 02.03.2000, art. 18.

acestora. In alte state, tratatele nu sunt încorporate în dreptul intern prin ratificare;
pentru a face parte din dreptul intern, este necesară adoptarea unei legi care să
transpună clauzele tratatului în norme de drept intern.
În Republica Moldova, am putea menționa că aceste criterii sunt combinate.
Conform legislației Republicii Moldova dispozițiile tratatelor internațion ale care,
după modul formulării, sînt susceptibile de a se aplica în raporturile de drept fără
adoptarea de acte normative speciale, au caracter executoriu și sunt direct
aplicabile în sistemul juridic și sistemul judiciar ale Republicii Moldova. Pentru
realizarea celorlalte dispoziții ale tratatelor, se adoptă acte normative
corespunzătoare.
Potrivit Convenției de la Viena, un stat parte nu poate invoca prevederile
dreptului său intern pentru a justifica neîndeplinirea unui tratat.98 De aceea, fiecare
stat are obligația de a lua măsuri pentru a pune legislația sa în conformitate cu
tratatul. In practică, unele state care nu adoptă principiul încorporării implicite a
tratatelor, pînă la adoptarea de legi exprese de încorporare, aplică prezumția
concordanței, conform căreia parlamentul țării nu adoptă legi care să contravină
tratatelor internaționale ratificate de statul respectiv, ceea ce în esență duce tot la
interpretarea legii în conformitate cu tratatul. Interpretarea conformă cu tratatul și
prezumția că nu se adoptă legi contrare tratatului pot permite temporar și parțial
evitarea unor neconcordanțe între tratat și aplicarea legilor. Ele vizează mai ales
tratatele existente la data adoptării legii sau a aplicării ei. Este dificil a aplica
interpretarea co ncordantă sau prezumția concordanței pentru legi sau prevederi ale
lor, care conțin clauze exprese dificil de conciliat cu tratatul. In acest caz, pentru
statele care nu adoptă principiul încorporării implicite a tratatelor, singura soluție
rămîne adoptare a de legi sau dispoziții conforme cu tratatul."
În ceea ce privește efectele tratatelor încheiate de Republica Moldova,
potrivit Constituției statul moldovean se obligă să respecte Carta ONU și tratatele
la care este parte. In domeniul drepturilor omului, se merge mai departe,
prevăzîndu -se că în caz de neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte și legile
ei interne, prioritate au reglementările internaționale. Totodată Cons tituția prevede

că intrarea în vigoare a unui tratat internațional conținînd dispoziții contrare
Constituției va trebui precedată de o revizuire a acesteia.51
Respectare cu bună credință a obligațiilor asumate în conformitate cu dreptul
internațional. Este unul din principiile de drept internațional cele mai vechi și mai
importante pentru dezvoltarea unor relații trainice și ordonate între state.52
Printre documentele de drept internațional care au consacrat acest principiu,
menționăm Protocolul de la Londra din 17 ianuarie 1871, conform căruia
reprezentanții puterilor participante „recunosc că există un principiu esențial al
dreptului internațional potrivit căruia nici o putere nu se poate dezlega de
angajamentele unui Tratat, nici nu -i poate modifica stipula țiile, decât în urma
asentimentului părților contractante, printr -o înțelegere amicală". Conform
preambulului la Pactul Ligii Națiunilor, părțile contractante afirmau că „este
necesar să fie respectate riguros prescripțiile dreptului internațional și să fi e
respectate cu scrupulozitate obligațiile convenționale." Carta Națiunilor Unite se
referă în preambulul său la crearea condițiilor necesare pentru „respectarea
obligațiilor născute din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional" și prevede
în ar t.2 paragraf. 2 că „membrii Organizației trebuie să îndeplinească cu bună
credință obligațiile pe care le -au asumat în virtutea prezentei Carte."
În documentele adoptate în cadrul ONU, menționăm includerea acestui
principiu în Declarația din 1970 asupra pr incipiilor dreptului internațional privind
relațiile prietenești și cooperarea între state, conform Cartei ONU.
Este recunoscută în primul rînd, norma pacta sunt servanda, care se referă la
îndatorirea de a îndeplini cu bună credință obligațiile decurgînd din tratatele
internaționale. în legătură cu aceasta Convenția de la Viena 1969 prevede că „Orice
tratat în vigoare obligă părțile și trebuie să fie îndeplinit de ele cu bună credință."53
De asemenea, Convenția prevede că un stat nu poate să invoce preveder ile
dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. Această prevedere
trebuie pusă și în legătură cu raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional,

51 Constitu ția R.M., art.4, 8.
52 Ion Diaconu, op.cit.,p.317; A. Burian, Principiul egali tății suverane în sistemul rela țiilor interna ționale, Legea și
Viața, Publica ție științifico-practi că, Nr. 4, 2004, p. 5 -6
53 104Conven ția de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art. 26.

pe care multe sisteme de drept оl soluționează în sensul priorității reglementăr ilor
internaționale, precum și Republica Moldova, după cum s -a menționat anterior.
Numeroase alte prevederi ale Convenției din 1969 reflectă principiul respectării cu
bună credință a tratatelor. Este vorba, desigur, de tratatele care sunt licite, respectiv
care sunt conforme cu principiile și normele general -recunoscute ca norme
imperative ale dreptului internațional.
Neretroactivitatea și aplicarea concurentă a tratatelor. în domeniul aplicării
tratatelor, regula generală constă în faptul că dispozițiile u nui tratat nu leagă un stat
parte cu privire la un act sau fapt anterior datei de intrare în vigoare a tratatului.
Mai exact, principiul neretroactivității se aplică și tratatelor, exceptînd cazurile în
care statele atribuie un efect retroactiv tratatului în cauză.54
Încheierea unui număr tot mai mare de tratate creează posibilități sporite de
apariție a unor conflicte între tratatele succesive avînd același obiect și cu un
conținut diferit. Astfel de conflicte sunt mai frecvente la tratatele multilaterale, dar
ele pot apărea și la cele bilaterale. Pentru evitarea unor asemenea situații, practica
convențională conține uneori prevederi de reglementare a raporturilor între tratatele
succesive. Astfel, în această privință, tratatele mai importante prevăd că în c az de
conflict între prevederile ce le instituie și acelea ale unui alt tratat vor prevala
dispozițiile sale.55
Alte tratate inserează clauze care declară tratatul compatibil cu tratatele
încheiate anterior sau cu cele ce se vor încheia în viitor. De exempl u Convenția
asupra mării libere 1958, prevede că dispozițiile convenției nu aduc atingere
convențiilor sau altor acorduri internaționale în vigoare în raporturile între statele
părți la aceste convenții sau acorduri 56.
Avînd în vedere practica internaționa lă, Convenția din 1969 în art.30 a
consacrat unele reguli generale privind aplicarea tratatelor succesive. Astfel, la
baza soluțiilor adoptate de art.30 sunt situate anumite criterii printre care: a)
prioritatea relativă a normelor contradictorii; b) disti ncția între tratate multilaterale
care vizează relațiile bilaterale și cele de tip „integral" sau „independent";

54 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, oop.cit., p.237
55 Carta ONU, art. 103
56 Conven ția asupra mării libere, 1958, art. 30.

c) regulile stabilite în Convenție au un caracter supletiv, în sensul că se aplică
numai dacă tratatele în cauză nu conțin reguli de rezolvare a conflictului dintre
ele.
Convenția din 1969 în art.30 proclamînd preeminența art. 103 din Carta ONU
asupra obligațiilor statelor membre asumate prin alte tratate, stabilește două reguli
principale: 1. cînd un tratat precizează că este subordonat unui tra tat anterior sau
posterior sau că nu trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celălalt, dispozițiile
acestuia se vor aplica cu precădere; 2. cînd toate părțile la tratatul anterior sunt
părți și la tratatul posterior, fără ca cel anterior să fi expirat sau ca aplicarea sa să fi
fost suspendată, tratatul anterior nu se aplică decât în măsura în care dispozițiile
sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior.
Aplicarea tratatelor asupra teritoriului statelor -părți la tratatul internațional. In
principiu, un tratat se aplică pe teritoriul sau cu privire la teritoriul părților
contractate. în alte cazuri însă, se poate aplica, numai pe o parte a teritoriului lor
sau poate avea chiar o aplicare „ultra teritorială", adică să se aplice asupra
teritoriul ui unor state terțe (Tratatul de la Versailles 1919, art. 109 -114). Ca regulă
generală, tratatul internațional produce efecte pe ansamblul teritoriului supus
suveranității sale de stat. Există, prin urmare, o coincidență totală între sfera de
aplicare în s pațiu a tratatului și întinderea teritorială asupra căreia un stat оși
exercită suveranitatea, jurisdicția sa teritorială. Aceasta este o consecință a ideii că,
în lipsa unei stipulații contrare, un angajament are efect asupra întregii ordini
juridice care este delimitată, în cazul unui stat, de teritoriul pe care el оși exercită
jurisdicția, iar în cazul unei organizații internaționale, în raport de organele și
activitățile acesteia. Există o categorie de tratate, pentru care problema efectelor în
spațiu n u se pune, deoarece, din cauza obiectului lor, nu sunt, prin natura lor,
destinate aplicării teritoriale (un tratat de conciliațiune); dar cea mai mare parte a
tratatelor se aplică totuși, prin raportarea la teritoriu și atunci, în măsura în care nu
s-a stabilit, se pune problema de a ști care este cоmpul de aplicațiune.
O întreagă categorie de tratate au ca obiect specific însuși teritoriul, pentru
diferitele scopuri: definirea sferei teritoriale a suveranității statului (tratatele de
pace, cu clauzele lor teritoriale), reglementarea activităților în zona de frontieră

(convențiile privind traficul de frontieră, circulația peste frontieră), stabilirea unei
condiții juridice speciale pentru teritoriul respectiv (demilitarizare, neutralizare,
servitute interna țională).
Tratatul poate conține clauze limitînd aplicarea teritorială și lasă statului –
parte la tratat, dreptul de a determina, el, teritoriile care vor fi supuse tratatului
(clauza colonială) ori subordonează extinderea tratatului consimtămîntului dat d e
autoritățile locale care posedă competențe în domeniul tratatului (clauza
federală).57
Prin urmare, aplicarea teritorială, chiar dacă constituie principiul, aceasta nu
are un caracter absolut și comportă unele excepții.
Este posibil ca sfera de aplicare a unui tratat să exceadă teritoriul de stat sau
teritoriul metropolitan al statelor contractante, înglobînd teritorii nesupuse
suveranității acelui stat (cazul Franței și a Principatului Monaco).
În cazul teritoriilor de peste mare, este posibil ca tratatul să nu se aplice
dependențelor insulare ale statului, chiar dacă acestea nu sunt dependențe coloniale
(Tratatul de la Versailles – Peace Treaty Act 1919, nu a fost extins la insulele
anglo -normande, decât în 1935, cu ocazia aplicării sancțiunilor economice contra
Italiei).
În concluzie, am putea spune că, în trecut, problema aplicării teritoriale a
tratatelor prezenta un interes practic evident, căci de obicei tratatele conțineau așa
numita clauză colonială, potrivit căreia tratatul nu se plică pe teritoriu l coloniilor
decât dacă statul parte metropolă făcea o declarație expresă în acest sens. In
prezent, chiar dacă textele unor tratate nu conțin asemenea clauze, unele state
formulează la ratificare declarații cu privire la neasumarea de obligații privind
părți ale teritoriului lor care nu se află sub controlul guvernului central. Este cazul
Ciprului cu privire la Ciprul de Nord și al Republicii Moldova cu privire la
Transnistria, cu ocazia aderării la Convenția Europeană a drepturilor omului.

Tema 10. Modificarea tratatelor internaționale .

57 A.Bolintineanu, A. Năstase, BAurescu, op.cit, p. 38 -35.

Tema 11. Încetarea tratatelor internaționale
După intrarea în vigoare a unui tratat, pot interveni evenimente de natură să
modifice întinderea aplicării lui, în forma în care a fost încheiat, ori chiar să ducă la
încetarea efectelor lui. încetarea unui tratat, spre deosebire de nulitate, înseamnă că,
de la data la care tratatul respectiv nu mai este în vigoare, el nu mai produce efecte.
Efectele care s -au produs anterior încetării tratatului, s -au produs în virtutea
acestuia și nu sunt puse în discuție, dar pentru viitor, aceste efecte nu se mai pot
produce, pentru că temeiul lor juridic a încetat să mai existe. Nulitatea înseamnă
lipsă de validitate și aceasta exclude producerea de efecte58. Modificarea sau
amendarea t ratatelor Astfel, un tratat poate fi modificat prin acord între părți; în
ceea ce privește tratatele bilaterale , este vorba practic de un nou tratat, încheiat
între aceleași părți contractante, care este supus normelor privind încheierea
tratatelor, dacă tratatul modificat nu prevede norme speciale de modificare. In
general, este urmată o procedură paralelă celei parcurse pentru încheierea tratatului
modificat, cerință impusă de normele dreptului constituțional al fiecărui stat parte.
Statele pot însă recu rge la forme simplificate de încheiere a acordului de
modificare, mai ales dacă prevederile supuse modificării au caracter procedural ori
sunt de mai mică importanță.
În ceea ce privește tratatele multilaterale, Convenția de la Viena cuprinde
norme mai detaliate, care vizează mai ales egalitatea statelor părți în procesul de
examinare și adoptare a acordului de modificare a tratatului multilateral. Astfel,
Convenția prevede că orice propunere care tinde să amendeze un tratat multilateral
în relațiile din tre toate statele părți — pentru acest caz Convenția folosește
noțiunea de amendament – trebuie să fie notificată tuturor statelor contractante și
fiecare din ele are dreptul să ia parte la decizia cu privire la propunerea respectivă,
ca și la negoc ierea și la încheierea oricărui acord care are ca scop amendarea
tratatului. Dacă totuși un stat parte la tratatul multilateral nu acceptă
amendamentul, el nu este obligat prin acesta; între el și celelalte state părți la
tratatul multilateral, acest tratat rămâne în vigoare în forma sa neamendată.59

58 Ioan M. Anghel, Dreptul tratatelor, voi. II, p.9 19
59 A.Bolintineanu, A. Năstase, B.Aurescu, op.cit, p. 44

Orice stat poate deveni parte la tratatul multilateral, în forma sa amendată, statul
respectiv este considerat parte la tratatul modificat față de statele părți la acesta și
parte la tratat în forma sa inițială, față de statele părți care nu au acceptat
amendamentul, dacă în momentul ratificării acesta nu și -a exprimat o altă
intenție.60
Este încă o aplicare a normelor de bază privind autonomia de voință a părților și
relativitatea tratatelor. Convenția d e la Viena din 1969 folosește noțiunea de
modificare, pentru cazul în care două sau mai multe state părți la un tratat
multilateral încheie un acord pentru a modifica tratatul multilateral numai în
raporturile dintre ele. Convenția tratează însă în mod res trictiv această posibilitate.
O asemenea modificare poate interveni, potrivit articolului 41 din Convenție, dacă
tratatul însuși prevede în mod expres o asemenea posibilitate. Dacă tratatul nu o
interzice, ea poate interveni cu condiția de a nu aduce ating ere nici exercitării de
alte state părți a drepturilor decurgând pentru ele din tratat, nici executării
obligațiilor lor și de a nu viza o prevedere a tratatului multilateral de la care
derogarea ar fi incompatibilă cu realizarea efectivă a obiectului și s copului
tratatului luat în ansamblu. Fără a nega în întregime asemenea modificări,
Convenția de la Viena urmărește să protejeze drepturile și obligațiile create pentru
toate statele părți prin tratatul multilateral, în acest scop, se prevede notificarea, d e
către statele părți care doresc să modifice tratatul multilateral în relațiile dintre ele,
a celorlalte state părți asupra intenției lor de a încheia acordul de modificare și a
modificărilor pe care acesta le -ar aduce tratatului. In acest context se situ ează și
revizuirea tratatelor125, care de regulă duce la încheierea unui nou tratat. Noul tratat
poate modifica parțial tratatul anterior sau оl poate înlocui în întregime, deci duce
la încetarea lui.
Procedura revizuirii poate fi prevăzută în tratat sau p oate să intervină la
inițiativa unui stat parte. De regulă, presupune acordul tuturor părților. Se pot
încheia însă noi tratate numai între unele părți, cu condiția să nu fie incompatibile
cu realizarea efectivă a obiectului și scopului primului tratat și să nu aducă atingere
drepturilor celorlalte state părți. în domeniul tratatelor multilaterale, se ajunge

60 Stelian S căunaș, Drept interna țional public, Editura ALL BECK, Bucure ști 2002, p. 74

adesea la tratate succesive, fiecare stat parte rămânând legat față de celelalte state
printr -unul din aceste tratate, la care și ele sunt părți.
Suspe ndarea aplicării tratatelor
Aplicarea unui tratat poate fi suspendată în conformitate cu prevederile sale sau
prin consimțământul părților. Suspendarea poate interveni față de toate statele părți
sau față de un anumit stat parte.61
Suspendarea poate avea lo c și printr -un tratat ulterior, dacă acesta prevede în
mod expres suspendarea tratatului anterior sau se stabilește că aceasta a fost
intenția părților.
Pentru ca tratatul să fie suspendat față de toate statele părți, este necesar
consimțământul tuturor, î n ceea ce privește suspendarea față de un stat parte,
aceasta poate avea loc potrivit prevederilor tratatului sau cu acordul tuturor statelor
părți, inclusiv al celui în cauză. în același timp, însă, două sau mai multe state părți
la un tratat multilateral pot să încheie un acord, pentru a suspenda temporar între
ele aplicarea prevederilor tratatului, dacă acesta prevede posibilitatea unei
asemenea suspendări. în cazul în care suspendarea nu este interzisă, un asemenea
acord poate fi încheiat cu condiția ca suspendarea în cauză să nu aducă atingere
nici exercitării de alte state a drepturilor decurgând pentru ele din tratat, nici
executării obligațiilor lor și să nu fie incompatibilă cu scopul și obiectul tratatului.
Ca și în cazul modificării clauzelor unui tratat multilateral printr -un acord
interese, statele părți care doresc să suspende aplicarea dispozițiilor unui tratat
trebuie să notifice celorlalte state părți intenția lor. 62
Suspendarea aplicării unui tratat liberează părțile între care aplicarea est e
suspendată de obligația de a executa tratatul în relațiile dintre ele, pe perioada
suspendării, fără a afecta în alt mod relațiile juridice stabilite între părți prin tratat.
Pe perioada suspendării, părțile trebuie să se abțină de la orice acte care ar crea
obstacole în calea reluării aplicării tratatului.
Un tratat poate să înceteze în primul rând conform prevederilor sale. Aceasta
poate să fie la un termen prestabilit, dar tratatul poate prevede și alte оmprejurări.

61 Pierre -Marie Dupuy, op.cit., p. 291 -292
62 Stelian S căunaș, op.cit, p. 76

Tratatul poate să înceteze și prin e xecutarea obiectului său, de exemplu construirea
unui obiectiv industrial și efectuarea tuturor prestațiilor prevăzute. In aceeași
ordine de idei, retragerea unui stat parte dintr -un tratat, deci stingerea tratatului față
de acesta – poate avea loc conform prevederilor tratatului. Atât stingerea tratatului
față de toate statele părți, cât și retragerea unui stat parte, pot avea loc oricând, prin
consimțământul tuturor statelor părți.
În legătură cu retragerea anumitor state părți dintr -un tratat multilatera l, s-a
pus problema dacă, prin scăderea numărului statelor părți sub numărul necesar
pentru intrarea în vigoare a acestui tratat, acesta оși încetează valabilitatea. Soluția
dată de Convenția de la Viena este una de eficiență practică, în sensul că tratatu l nu
încetează decât dacă el prevede în mod expres acest lucru63.
Un tratat poate înceta și prin încheierea de către toate statele părți a unui alt
tratat care reglementează aceeași materie, dacă din tratatul ulterior sau din intenția
părților rezultă că materia respectivă trebuie să fie reglementată prin noul tratat sau
dacă prevederile noului tratat sunt incompatibile cu cele ale tratatului anterior, într –
o asemenea măsură, încât este imposibilă aplicarea simultană a ambelor tratate.
Stingerea unui trata t liberează părțile de obligația de a continua executarea
lui, fără a aduce atingere unui drept, unei obligații sau unei situații juridice ale
părților create prin executarea tratatului înainte ca acesta să înceteze. Stingerea
unui tratat poate să aibг loc și prin anulare132. Anularea unui tratat poate să
intervină ca urmare a apariției unei noi norme imperative a dreptului internațional,
în acest caz, obiectul tratatului încetează de a mai fi licit și tratatul este lovit de
nulitate. Potrivit normelor drep tului internațional, tratatele al căror obiect este, în
momentul încheierii lor, contrar unei norme imperative, sunt nule ab initio. In cazul
unui tratat care devine nul și încetează ca urmare a apariției unei noi norme
imperative, cu care este în conflict , încetarea tratatului liberează părțile de obligația
de a continua executarea lui, dar nu aduce atingere nici unui drept, nici unei
obligații ori situații juridice a părților, create prin executarea tratatului înaintea
încetării lui; asemenea drepturi, ob ligații și situații nu pot să fie însă menținute în
continuare, în măsura în care însăși menținerea lor este în contradicție cu noua

63 Convien ția de la Viena 1969, art. 55

normă imperativă. Dreptul internațional combină, în acest caz, protecția valorilor
importante a i căror expresie sunt norme le imperative de la care nici o derogare nu
este posibilă, chiar dacă este vorba de tratate încheiate anterior formării unei noi
norme imperative, și neretroactivitatea aplicării normelor dreptului internațional.
De asemenea, anularea unui tratat poate int erveni ca urmare a constatării
unui viciu de consimțământ, conform prevederilor Convenției de la Viena
(încălcarea competenței de a încheia tratate în numele unui stat, eroarea, dolul,
coruperea reprezentantului statului, constrângerea asupra reprezentantu lui statului
ori asupra statului ca atare). In aceste cazuri, nulitatea tratatului este stabilită prin
procedura de pretenții și răspunsuri între state, conform articolului 65 al Convenției
de la Viena sau potrivit unei proceduri de conciliere, prevăzută î n articolul 66 b și
în anexa la Convenție. Constatarea nulității unui tratat în aceste cazuri are ca efect
încetarea valabilității acestuia.
Constatăm că unele din cauzele de nulitate a tratatelor sunt și acte ilicite
internaționale – doi, corupție, divers ele forme de constrângere exercitate asupra
statului sau a reprezentantului său, ca și includerea în tratat a unor prevederi
contrare unei norme imperative. Instituția nulității tratatelor încheiate în aceste
condiții este, de aceea, și o formă a sancțiuni i decurgând din răspunderea
internațională pentru acte ilicite, o expresie a normei potrivit căreia un act contrar
dreptului internațional nu trebuie să producă efecte juridice.
Convenția de la Viena prevede două tipuri de nulitate – absolută și relativă –
având regimuri juridice distincte, a) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de
statul al cărui consimțământ a fost viciat și poate fi acoperită ulterior prin
confirmare de către același stat. Se sancționează cu nulitate relativă viciile de
consimțămân t rezultând din: încălcarea dispozițiilor dreptului intern al statului
privind competența de a încheia tratate, din eroare, doi, sau coruperea
reprezentantului statului.
b) Nulitatea absolută sancționează viciile de consimțământ rezultând din
constrângerea exercitată asupra statului sau a reprezentantului său și tratatele
contrare unei norme imperative. Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice

parte la tratat și chiar din oficiu, de către o instanță internațională. Nulitatea
absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.
Suspendarea sau încetarea tratatului poate săfie consecința voinței părților
sau poate să independent de voința acestora.
încetarea unui tratat ca urmare a voinței părților poate să ntervină ca efect al
următoarelor cauze:
a) dacă a fost încheiat pe durată determinată;
b) ca urmare a manifestării unilaterale de voință a uneia din părți, prin
denunțare sau retragere, dacă aceste modalități sunt expres prevăzute în textul
tratatului sau sunt acceptate de către toate celelalte părți;
c) în mod tacit, ca urmare a încheierii între aceleași părți a unui nou tratat
având același obiect și care este incompatibil cu tratatul anterior.
încetarea sau suspendarea tratatelor independent de voința părților intervine
în situații care fac imposibilă executarea lor:

a) ca urmare a dispariției totale și permanente a obiectului său, a părților
tratatului, ca subiecte de drept internațional (caducitatea tratatului),
b) ca efect al schimbгrii fundamentale a оmprejurărilor, care au determinat
încheierea tratatului, dacă aceasta afectează în mod esențial baza consimțământului
statului exprimat la data încheierii tratatului (încetarea tratatului).
c) ruperea relațiilor diplomatice și consulare și războiul (încetare sau
suspendare); în cazul ruperii relațiilor diplomatice, relațiile consulare între părțile
beligerante pot continua.;
d) constatarea nulității unui tratat (încetarea tratatelor).
Imposibilitatea executării tratatului
Un tratat poate să înceteze ca urmare a dispariției ori a distrager ii definitive
a unui obiect indispensabil executării lui; în acest caz, executarea devine
imposibilă. Dacă imposibilitatea este temporară, ea are ca urmare suspendarea
aplicării tratatului pe perioada respectivă.
Imposibilitatea executării trebuie să fie i nvocată de unul din statele părți; un
stat parte nu poate însă invoca imposibilitatea de executare, dacă aceasta rezultă

dintr -o încălcare de către el a unei obligații decurgând din tratat sau dintr -o altă
obligație internațională față de orice altă parte la tratat.
Și în acest caz, constatarea imposibilității executării tratatului este supusă
procedurii de comunicări între părți si, în caz de dezacord, procedurii de conciliere
prevăzută în Convenția de la Viena din 1969.
Schimbarea fundamentală a оmprejură rilor (rebus sic stantibus) O altă cauză care
poate fi invocată pentru încetarea efectelor unui tratat este schimbarea
fundamentală a оmprejurărilor, denumită adesea în doctrină rebus sic stantibus136
Este vorba de o schimbare fundamentală a оmprejurărilor față de cele care existau
în momentul încheierii tratatului și care nu a fost prevăzută de părți.
Un stat poate invoca o asemenea schimbare fundamentală a оmprejurărilor
numai dacă existența acestor оmprejurări a constituit o bază esențială a
consimțământului părților de a se angaja prin acest tratat și dacă această schimbare
modifică radical obligațiile care rămân de executat conform tratatului. O asemenea
schimbare fundamentală nu poate fi invocată pentru a înceta un tratat ori a se
retrage d in acesta, dacă este vorba de un tratat de frontieră sau dacă schimbarea
rezultă dintr -o încălcare, de către partea care o invocă, a unei obligații decurgând
din tratat ori a unei alte obligații internaționale față de o altă parte la tratat.
În doctrină, rebus sic stantibus a fost mult timp considerată o clauză tacită,
care ar fi implicită în toate tratatele. în prezent, ea este acceptată ca o normă
cutumiară a dreptului internațional.
Prevederile Convenției de la Viena sunt foarte prudente în ceea ce prive ște
condițiile invocării schimbгrii fundamentale a оmprejurărilor, pentru a înceta un
tratat sau a suspenda aplicarea lui. Ele оmbină preocuparea pentru stabilitatea
raporturilor convenționale, respectarea principiului pacta sunt servanda, pentru
stabilita tea frontierelor existente, ca și pentru respectarea integrității consimțămân –
tului statelor părți și respectarea principiului bunei credințe, încălcarea substanțială
a tratatului.64
Prin încălcare substanțială a unui tratat , denumită și excepție de neexec utare,
se înțelege o respingere a întregului tratat, neautorizată conform normelor dreptului

64 Raluca Miga -Beșteliu, op.cit, p. 287

internațional, sau o încălcare a unei dispoziții esențiale pentru realizarea obiectului
și scopului tratatului.
O parte poate să invoce încălcarea substanțială a unui tratat bilateral de
către cealaltă parte, ca motiv pentru încetarea tratatului sau suspendarea aplicării
lui, în totalitate sau în parte.
În ceea ce privește tratatele multilaterale, încălcarea unei prevederi esențiale
de către un stat parte îndreptăț ește celelalte state părți, acționând prin acord
unanim, să înceteze tratatul ori să -i suspende aplicarea în totalitate sau parțial, fie
în relațiile între ele și statul care a comis încălcarea, fie între toate statele părți. De
asemenea, într -un asemenea caz, un stat parte special afectat prin încălcare poate să
o invoce ca motiv pentru suspendarea aplicării tratatului în întregime sau parțial în
raporturile dintre el și statul autor al încălcării. Orice stat parte la tratat, altul decât
statul care 1 -a încălcat, poate să invoce încălcarea ca motiv pentru a suspenda
aplicarea tratatului în ceea ce -1 privește, în totalitate sau parțial, dacă prin natura
acestui tratat o încălcare substanțială a prevederilor sale de, către o parte modifică
în mod radical situ ația fiecăreia din părți cu privire la executarea ulterioară a
obligațiilor decurgând din tratat.
Desigur, aceste norme au un caracter general; fiecare tratat poate să conțină
norme specifice pentru cazul încălcării prevederilor sale; aceste norme au
prior itate, fiind lex specialis a părților.
Normele referitoare la suspendarea în totalitate sau în parte, ori încetarea
unui tratat multilateral, față de statul care a produs o încălcare substanțială, nu se
aplică în cazul tratatelor și prevederilor acestora c u caracter umanitar, mai ales al
celor care exclud orice formă de represalii față de persoanele protejate prin aceste
tratate . Acest text pare să se refere numai la tratatele privind protecția victimelor
conflictelor armate. Același raționament este valab il însă și pentru tratatele privind
drepturile și libertățile, fundamentale ale omului, deoarece, ca și tratatele cu
caracter umanitar, ele conțin obligații în favoarea persoanei umane și nu sunt
supuse condiției reciprocității; încălcarea de către un stat parte a unui astfel de
tratat față de un număr de persoane, cetățeni ai săi ori ai altui stat parte, nu justifică

încălcarea de către un alt stat parte a tratatului, deci nerespectarea drepturilor
lomului față de alte persoane.
În ceea ce privește alte tr atate, suspendarea sau încetarea lor, ca urmare a
(unei încălcări substanțiale, acționează ca sancțiune față de statul care a produs
încălcarea substanțială. Este sancțiunea specifică dreptului tratatelor, care nu
înlătură răspunderea internațională pentru actul ilicit comis, conform normelor
specifice acestei instituții. Este și o aplicare a principiului general al reciprocității,
liberând statul victimă a încălcării substanțiale de obligația de a respecta obligațiile
convenționale față de statul vinovat d e încălcare.
Alte cauze de încetare a tratatelor. Denunțarea unui tratat este actul unilateral
prin care un stat pune capăt unui tratat, declarând că nu se mai consideră legat prin
acesta.140
Dacă un tratat nu conține prevederi referitoare la stingerea sa și nu prevede
posibilitatea denunțării, el poate fi denunțat numai dacă ,se stabilește că a fost
intenția statelor părți să admită posibilitatea unei denunțări sau dacă dreptul de
denunțare poate fi dedus din natura tratatului.
Denunțarea unui tratat bilat eral de către un stat parte are ca efect stingerea
tratatului.141 Denunțarea unui tratat multilateral are ca efect retragerea statului care –
1 denunță din rândul statelor părți, tratatul rămânând în vigoare între statele care nu
1-au denunțat.142 Pentru a p roteja drepturile celorlalte state părți, Convenția de la
Viena cere statului care dorește să denunțe un tratat să notifice intenția sa de a
denunța cu cel puțin 12 luni înainte. In cazul denunțării unui tratat multilateral sau
al retragerii din acesta a u nui stat, de la data când denunțarea ori retragerea sunt
efective, statul respectiv și celelalte state părți sunt liberate de obligația de a
continua aplicarea tratatului în relațiile acestui stat cu celelalte state părți, fără a se
aduce atingere unui dre pt, unei obligații sau unei situații juridice create prin
executarea tratatului, înainte de denunțare sau retragere. Ruperea relațiilor
diplomatice sau consulare între statele părți la un tratat nu are efecte asupra
relațiilor juridice stabilite între părț i prin tratat, deci nu determină încetarea
acestuia, decât în măsura în care existența relațiilor diplomatice sau consulare este
indispensabilă pentru aplicarea tratatului.143 încetarea calității de subiect de drept

internațional a uneia din părți poate să ducă la încetarea valabilității unor tratate,
conform normelor succesiunii statelor; este vorba îndeosebi de tratatele politice, pe
care noile state de regulă nu le preiau. 65
Războiul duce la încetarea marii majorități a tratatelor (cu excepția celor
privind protecția victimelor conflictelor armate); unele tratate pot fi suspendate pe
perioada războiului, ca de exemplu cele din domeniul poștei, transporturilor
feroviare, telecomunicațiilor. După război, statele în cauză decid ce tratate rămân
în vigoare.
În concluzie, am putea spune că, cauzele de încetare a tratatelor
internaționale le constituie diversele evenimente sau оmprejurări, politice sau
juridice, care fac ca angajamentelor pe care aceste tratate le conțin, efectelor pe
care le produc, să li se p ună capăt, fie în baza tratatelor înseși, fie pe calea anumitor
proceduri, admise și reglementate de dreptul internațional. Stabilitatea tratatelor
este esențială pentru asigurarea securității internaționale. Dar, nefiind imuabile cu
orice preț, tratatele pot fi anulate, modificate sau abrogate, însă nu într -un mod
arbitrar, cu încălcarea normelor imperative ale dreptului internațional sau a
procedurii convenite de părți. Pentru a avea loc anularea, modificară, încetarea sau
suspendarea unui tratat, trebuie să survină оmprejurări bine justificate, recunoscute
ca temei în dreptul internațional.

Tema 12. Interpretarea tratatelor internaționale
Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire
a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora, a soluționării
unor cauze. Problematica interpretării dreptului este deosebit de complexг și ea
cuprinde între bгri ca: în ce ipoteze ale normelor juridice se încadrează o situație de
fapt? Care este sensul deplin al voinței legiuitorului exprimată în norma juridică?
Ce înțeles au termenii și expresiile folosite de legiuitor? Sunt acestea aplicabile sau
nu unor оmp rejurări de fapt stabilite într -o cauză?, etc. 66

65 Ion M. Anghel, Subiectele de drept interna țional. Lumina Lex, Bucure ști 1998, p. 276 -277
66 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, București 1993, p.97

Interpretarea tratatelor internaționale, în cazul nostru, potrivit doctrinei de
specialitate și practicii statelor, constă în a stabili sensul și conținutul exact al
acestora, în scopul aplicării depline a t ratatelor. Cuvântul însuși de interpretare
înseamnă, printre altele, a risipi îndoielile cu privire la sensul, înțelesul pe care оl
are textul tratatului sau unele din clauzele sale67.
Așa cum remarca M. Djuvara interpretarea este într -un anumit fel o „alte rare"
care poate fi neânsemnată în unele cazuri și violentă, chiar, în alte cazuri.68
în cazul interpretării tratatelor, în funcție de scopul ei ea poate fi făcută a stabili
intenția celor care au convenit textul tratatului;
– a găsi sensul unui text fară a c erceta intenția reală a autorilor;
– a stabili consecințele care decurg dintr -un text pentru un caz individual;
– a stabili o regulă pentru un caz care nu a fost avut în vedere de autori;
– a restrânge sau extinde întinderea unui text de tratat.
Date fiind struc tura societății internaținale și specificul dreptului
internațional, ca drept creat de statele suverane, rolul hotărâtor оl are interpretarea
tratatului de către statele părți la tratat, ea având o forță superioară față de alte
interpretări, și poartă denumirea de interpretare autentică.69
Poate fi interpretare juridică internațională, în cazul în care părțile supun un
litigiu unei jurisdicții internaționale, ea fiind obligatorie numai pentru părțile în
litigiu și pentru speța respectivă. De asemenea une le organizații internaționale pot
interpreta actele lor constitutive sau convenții din domeniul lor de activitate,
asemena interpretări având, de regulă, caracter de recomandare.
Desigur, și organele interne ale unui stat, inclusiv cele judecătorești, pot să
interpreteze un tratat, asemenea interpretare având valoare limitată la statul
respectiv și în funcție de competența organului care face interpretarea.
În doctrină s -a argumentat mult în scopul enunțării unor norme generale și a
unor metode riguroase de interpretare. S -au confruntat tezele privind voința

67 Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, voi. II, p. 1169
68 V.Mărgineanu, Iu. Savu, Demersul filosofic al lui Mircea Djuvara privind interpretaea dreptului, Revista
Națională de Drept, .N -8, 2001
69 Mihai Ion Corj, Diploma ția lui Otto von Bismarck în unificarea Germanie i & Dreptul tratatelor, Institutul de
Filosofоe, Sociologie și Drept al Academiei de Științe a Moldovei Institutul Nistrean de Economie și Drept,
Chișinău 2005, p. 199

declarată a părților, așa cum rezultă din înseși dispozițiile tratatului, și „voința
reală" a părților, care trebuie să fie căutată în contextul general al tratatului, la
nevoie în lucrările pregătitoare .70
Convenția de la Viena a stabilit o serie de norme generale, a căror trăsătură
esențială este unitatea de interpretare. Conform normei de bază, un tratat trebuie să
fie interpretat cu bună credință urmând sensul obișnuit atribuit termenilor tratatului,
în contextul lor și în lumina obiectului și scopului lui.
Regula generală constă în obligativitatea interpretării unui tratat cu bună –
credință, potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în
contextul lor și în lumina obiectul ui și a scopului tratatului.
Regula interpretării tratatelor cu bună -credință rezultă din principiul general
al aplicării cu bună -credință a tratatelor internaționale (pacta sunt servanda)5.
În primul rând, trebuie să se dea termenilor unui tratat sensul lor natural și
obișnuit. Dacă aceasta conduce la rezultate clare și care au sens în contextul dat, nu
trebuie să se recurgă la alte mijloace. Dacă însă termenii în sensul lor natural și
obișnuit sunt ambigui sau duc la un rezultat nerezonabil, se recurge l a alte metode
de interpretare. Obiectul și scopul tratatului joacă, de asemenea, un rol central în
interpretarea acestuia. Ele creează relația logică, substanțială între diferite părți ale
tratatului și, în același timp, conferă o dimensiune dinamică inter pretării tratatului,
prin orientarea generală dată acestuia.
Termenii tratatului se interpretează potrivit sensului lor curent, uzual; un
termen va fi înțeles într -un sens special numai dacă se stabilește că aceasta a fost
intenția părților.116
În ceea ce privește contextul interpretării, Convenția prevede că acesta
include, în afara textului, preambulului și anexelor, orice acord care are legătură cu
tratatul intervenit între toate părțile cu ocazia încheierii tratatului și orice
instrument stabilit de un a sau mai multe părți cu ocazia încheierii tratatului și
acceptat de celelalte părți ca fiind în legătură cu acesta. O prevedere a tratatului nu
poate fi astfel interpretată în mod izolat, separată de celelalte prevederi.

70 A.Bolintineanu, A. Năstase, BAurescu, op.cit, p. 40 -41.

Convenția prevede că, în afară de context, se va ține seama de orice acord
ulterior intervenit între părți cu privire la interpretarea tratatului și aplicarea
prevederilor sale, de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care
se stabilește un acord al părților cu privir e la interpretare, ca și de orice normă
pertinentă a dreptului internațional aplicabilă în relațiile dintre părți.
În ceea ce privește normele pertinente ale dreptului internațional aplicabile
între părți, nu este vorba numai de normele în vigoare la momen tul încheierii
tratatului, ci și de evoluția normelor de drept în domeniul respectiv.
Convenția prevede și posibilitatea de a recurge la mijloace complementare de
interpretare, mai ales la lucrările pregătitoare și la оmprejurările în care tratatul a
fost încheiat, fie pentru a confirma interpretarea obținută conform textului tratatului
și contextului în care a fost încheiat, fie pentru a determina sensul exact, atunci
când textul tratatului și contextul încheierii acestuia conduc la un sens ambiguu sau
obscur ori conduc la un rezultat în mod evident absurd sau nerezonabil.
În legătură cu mijloacele complementare, experiența arată că recurgerea la
lucrările pregătitoare este dificilă, având în vedere caracterul adesea contradictoriu
și confuz al negocierilo r; în timp, recurgerea la оmprejurările în care a fost
negociat acordul poate să permită stabilirea intenției părților și a scopului
tratatului.71
În mod evident, Convenția stabilește o prioritate în favoarea textului
tratatului, căci acesta reprezintă expr esia autentică a consimțământului părților,
rezultatul negocierii lor.
În doctrină și în practica internațională sunt menționate ca reguli și: unitatea
de interpretare a tratatului, în sensul de a evita interpretări divergente între
diferitele prevederi; principiul efectului util, astfel încât tratatul să fie interpretat
într-un sens care să ducă la aplicarea lui; interpretarea axiologică, potrivit scopului
urmărit de părți.
Ca metode practice de interpretare, sunt cunoscute:72

71 Pierre -Marie Dupuy, op.cit, p . 300 -301
72Davide Ruzie, op.cit, p. 53; A.Bolintineanu, A. Năstase, B.Aurescu, cp. cit, p. 43 -44.

– interpretarea literală, atribu ind cuvintelor sensul lor obișnuit, dacă un alt
sens nu este în mod evident urmărit sau nu rezultă din context, și acordând
prioritate textului în limba în care a fost negociat tratatul;
– interpretarea logică, pornind de la textul tratatului în ansamblu, de la
articolele legate direct de prevederea care face obiectul interpretării, de la
preambulul tratatului, astfel încât sensul dat să se armonizeze cu al celorlalte
prevederi;
– interpretarea sistematică, prin compararea unui tratat cu altele încheiate de
aceleași părți între ele sau cu alte state terțe;
– interpretarea istorică, ținând seama de condițiile istorice concrete ale
încheierii tratatului;
– interpretarea restrictivă sau extensivă; atunci când sensul unei prevederi
nu poate fi lămurit prin celelalte metode, în practică se tinde să i se dea o
interpretare restrictivă, pentru a evita riscul lărgirii obligațiilor statelor peste cele
pe care și le -au asumat.
Probleme de interpretare de un alt tip pot să apară în cazul în care un tratat a
fost redactat în mai multe limbi, fiecare versiune fiind declarată autentică.
Convenția de la Viena, pornind de la preocuparea pentru unitatea de interpretare a
tratatelor, postulează în primul rând prezumția că termenii unui tratat au același
sens în diferitele texte aute ntice. In situația în care din comparația textelor autentice
rezultă o deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde în cea
mai mare măsură obiectului și scopului tratatului.

Tema 12. Tratatele internaționale la care sunt părți
organizațiile internaționale
Unul din faptele marcante ale epocii contemporane оl constituie larga
dezvoltare a tratatelor încheiate de organizațiile internaționale. Organizațiile
internaționale sunt considerate subiecte „auxiliare" sau „derivate" ale drep tului
internațional, pentru că ele nu reprezintă decât instrumente în serviciul statelor și
vor înceta să existe din punct de vedere internațional, în ziua cînd grupul de state
care le -au creat vor decide să renunțe la ele. Capacitatea organizațiilor

internaționale de a încheia tratate internaționale a fost confirmată în Convenția de
la Viena privind dreptul tratatelor între state și organizații internaționale sau între
organizații internaționale (1986): „capacitatea unei organizații internaționale de a
încheia tratate este guvernată de regulile acestei organizații" (art. 6).
Organizația internațională este, în primul rând, o asociație de state, acționând
ca o entitate distinctă, independentă de statele care o compun. Cu alte cuvinte, ea
este titulară de drepturi și obligații pe care le dobândește prin voința statelor.
Atunci când creează o organizație internațională, statele transferă acestei entități
unele din puterile lor, în baza cărora organizația va promova interesele colective
ale membrilor săi. Pentru realizarea acestui scop, organizațiile internaționale
urmează să realizeze o seamă de funcții publice în virtutea cărora trebuie s ă intre în
contact cu alte entități ale ordinii internaționale, în primul rând cu statele și nu în
ultimul rând și cu alte organizații. Manifestându -se ca atare, ele dobândesc o
personalitate juridică proprie, distinctă de aceea a statelor care le compun ș i
opozabilă erga omnes. Această teză este consacrată în Convenția Națiunilor Unite
asupra reprezentării statelor în organizațiile internaționale interguvernamentale, din
1975, unde se prevede (în art.1) că: „prin expresia organizații internaționale se
înțelege o asociație de state, constituită prin tratat, dotată cu o constituție (act
constitutiv) și organe comune, și posedând o personalitate juridică distinctă de cea
a statelor membre”. Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale se
manifestă a tât în ordinea internațională cât și în ordinea juridică internă a statelor.
Pentru definirea acestei noțiuni, care exprimă calitatea organizațiilor
internaționale ca subiect de drept internațional, se impun anumite clasificări în
legătură cu fundamentul p ersonalității juridice a organizațiilor internaționale,
întinderea și opozabilitatea acesteia și cu formele sale de manifestare.
Temeiul personalității juridice a organizațiilor internaționale. Î ntr-o
interpretare restrictivă, ar părea că numai statele, ca re beneficiază de teritoriu,
populație și guvern, pot avea personalitate juridică internațională, pot fi subiecte de
drept internațional. Dar statele, prin voință proprie, pot crea entități distincte, în
speță organizații interguvemamentale, pe care le înv estesc cu anumite funcții și
competențe, cu scopul realizării unor interese comune.

În 1949, Curtea Internațională de Justiție (CIJ), în avizul său consultativ dat
la crearea Adunării Generale a ONU asupra reparării daunelor suferite în serviciul
ONU, arat ă că „cincizeci de state reprezentând o largă majoritate a membrilor
comunității internaționale (în 1946) au puterea, conform dreptului internațional, de
a crea o entitate posedând o personalitate internațională obiectivă și nu numai una
recunoscută doar d e ele”, în alți termeni, fundamentul personalității internaționale
al Organizației Națiunilor Unite îl constituie acordul de voință al statelor. Prin
analogie, teza a fost considerată ca aplicându -se organizațiilor
interguvemamentale, în general.
Voința st atelor este materializată în actul constitutiv al organizațiilor
internaționale, în care se stabilesc scopurile și principiile de funcționare, domeniul
de activitate, organele de desfășurare a acesteia și competențele acestor organe.
Actul constitutiv delimitează astfel domeniul în care se manifestă personalitatea
juridică internațională a oricărei organizații internaționale. Actele constitutive ale
unor organizații internaționale, cum este cazul Tratatului de la Roma instituind
Comunitatea Economică Europe ană (CEE), prevăd expres că organizațiile
respective au personalitate juridică în dreptul internațional. Constituțiile marii
majorități a organizațiilor internaționale, între care chiar Carta ONU, nu conțin însă
o asemenea prevedere. Se consideră că, din m oment ce statele împuternicesc
organizațiile internaționale să încheie tratate, să pregătească textele unor convenții
ori, în situația ONU, să mobilizeze forțe pentru menținerea păcii și securității
internaționale, o prevedere referitoare la personalitatea lor juridică internațională
apare ca superfluă. Prin atribuțiile și funcțiile cu care sunt învestite prin actul
constitutiv, organizațiile internaționale sunt astfel împuternicite să acționeze pe
plan internațional, ca entități distincte, în conformitate cu reguli guvernate de
dreptul internațional. Personalitatea lor juridică internațională apare ca implicită.
Din acest punct de vedere, actul constitutiv are valoare nu numai prin ceea ce
prevede în mod expres dar și prin ceea ce el presupune. De fapt, ace astă poziție a
fost exprimată de CIJ în avizul consultativ din 1949, atunci când arată că: „După
părerea Curții, Organizația ONU este destinată să exercite funcțiuni și să se bucure
de drepturi — și, ea o face. Acestea nu pot să se explice decât dacă Organ izația

posedă într -o mare măsură personalitate internațională și capacități de a acționa pe
plan internațional”.
Avizul din 1949 al Curții, privește numai Organizația Națiunilor Unite, tipul
cel mai complex de organizație internațională, dar el poate avea aplicabilitate în
cazul tuturor organizațiilor internaționale care, prin actul constitutiv, sunt învestite
cu funcțiuni și capacitatea de a acționa pe plan internațional. Desigur că, în
comparație cu ONU, domeniul de manifestare a personalității juridice a altor
organizații internaționale este diferit. El este, în primul rând, mai puțin cuprinzător.
Limitele personalității juridice internaționale a organizațiilor. Personalitatea
juridică internațională a diferitelor subiecte de drept internațional nu este i dentică.
Ea diferă în funcție de calitatea subiectului, state sau organizații internaționale, iar
în cazul acestora din urmă, de natura competențelor fixate prin actul constitutiv,
din cuprinsul căruia poate să rezulte o întindere mai mare sau mai mică a
personalității lor juridice internaționale, înainte de toate, organizațiile sunt subiecte
derivate de drept internațional fiind create de state, prin voința acestora, ele nu pot
avea o personalitate juridică identică cu cea a statelor.
Considerate separat, fiecare organizație internațională a fost creată pentru a
îndeplini funcții bine determinate. Dacă aceste funcții ca și scopurile organizațiilor
internaționale sunt diferite, nici drepturile și obligațiile acestora nu pot fi aceleași.
Altfel spus, întinder ea personalității juridice internaționale a acestor organizații
diferă de la o organizație la alta, în funcție de actele lor constitutive.
Opozabilitatea personalității juridice a organizațiilor internaționale. Atunci
când, în 1949, CIJ a motivat personali tatea juridică internațională a ONU, a ținut
seama, din punctul de vedere al opozabilității acesteia, de două aspecte:
opozabilitatea față de statele membre și opozabilitatea față de celelalte state
(nemembre).
În acceptarea personalității internaționale a ONU și opozabilitatea acesteia
față de țările membre, Curtea a avut în vedere că aceasta decurge din: 1)
necesitatea îndeplinirii scopurilor pentru care ONU a fost creată; 2) faptul că
dispune de organe cu sarcini speciale pentru îndeplinirea acestor scop uri; 3)
membrii organizației se angajează, prin Cartă, să -i acorde sprijin în realizarea

obiectivelor sale iar, în cazuri speciale, cum ar fi hotărârile Consiliului de
Securitate î n aplicarea prevederilor TEMEI VII din Cartă, se obligă să le accepte și
să le pună în aplicare. Prin analogie, acest gen de raționament poate fi susținut și în
ceea ce privește alte organizații internaționale, a căror personalitate juridică
internațională poale fi mai largă sau mai restrânsă, în funcție de obligațiile asumate
de țările membre prin actul constitutiv, domeniul în care ele operează și natura
organizației – universală sau regională. Astfel, în cazul organizațiilor regionale,
personalitatea lor juridică se manifestă în raporturile cu statele care le compun.
Aceasta nu afectează însă capacitatea lor de a acționa pe plan extern, în
conformitate cu normele de drept internațional, în raporturi cu state din afara
organizației, sau alte organizații.
În privința opozabilității personalității juridice a organizațiilor internați onale
față de statele terțe, nemembre ale respectivei organizații, potrivit unei reguli
cutumiare a dreptului internațional enunțată și în articolul 34 al Convenției de la
Viena privind dreptul tratatelor, un acord nu creează prin el însuși nici obligații și
nici drepturi pentru un stat terț, fără consimțământul acestuia. Ar părea, deci, că
opozabilitatea personalității juridice a organizațiilor internaționale, în raporturile
acestora cu terții, ar depinde de recunoașterea acesteia de către terți. Dar
perso nalitatea organizațiilor internaționale nu este, după cum se exprimă Curtea
referindu -se la ONU, „pur și simplu” o personalitate recunoscută doar de statele
membre, ci „o personalitate internațională obiectivă”, cu alte cuvinte opozabilă
erga omnes.
Organi zațiile internaționale își desfășoară activitățile pentru realizarea
scopurilor pentru care au fost constituite în teritoriul unor state. Ele intră astfel, în
mod necesar, în raporturi juridice cu persoane fizice sau juridice de drept intern,
din aceste st ate. Pentru aceasta se impune ca ele să aibă capacitatea de a fi titulare
de drepturi și obligații în raporturi de drept intern pe teritoriul oricăruia din statele
membre și, după caz, pe teritoriul unor state nemembre.
În practică, exercitarea personalită ții de drept intern a organizațiilor
internaționale privește o situație de ordin special, rezultând din raporturile
organizației cu statul pe teritoriul căruia aceasta își are sediul și una de ordin

general, reflectând tratamentul aplicat organizațiilor in ternaționale, de către toate
țările membre, pe propriul lor teritoriu, în prima situație, între organizație și statul
de sediu se încheie un acord special, în cuprinsul căruia se precizează întinderea și
conținutul prerogativelor respectivei organizații de curgând din actul său
constitutiv, precum și regimul raporturilor juridice pe care organizația le încheie cu
persoane fizice sau juridice din statul de sediu pentru cumpărarea de bunuri,
închirierea unor localuri, prestarea de servicii etc.
Fundamentul legal în virtutea căruia organizațiile internaționale se bucură pe
teritoriul fiecărui stat membru de capacitatea juridică necesară pentru atingerea
scopului și exercitării funcțiilor lor, îl constituie actul lor constitutiv. Articolul 104
al Cartei Națiun ilor Unite prevede că: „Organizația se bucură, pe teritoriul fiecăruia
din membrii săi, de capacitatea juridică care îi este necesară pentru exercitarea
funcțiilor și atingerea scopurilor sale”. După modelul ONU, marea majoritate a
actelor constitutive ale organizațiilor internaționale conțin prevederi similare. Prin
actele constitutive, acceptate și ratificate de statele membre, se permite
organizațiilor internaționale de a acționa ca persoane juridice în dreptul intern al
fiecărui stat membru. Subliniem î nsă că recunoașterea personalității de drept intern
a organizațiilor internaționale, în fiecare din statele membre, nu echivalează cu
asimilarea acestor organizații cu subiectele de drept intern din aceste e state:
organizațiile internaționale dispun de pr ivilegii și imunități derogatorii de la dreptul
comun.
Pentru instituțiile specializate din sistemul ONU, ale căror acte constitutive
nu conțin prevederi exprese privind personalitatea lor juridică de drept intern,
temeiul juridic al acestei personalități se află în Convenția asupra privilegiilor și
imunită ților instituțiilor specializate, adoptată în 1947, recomandată spre semnare
de Adunarea Generală a ONU tuturor statelor membre ale acestei organizații. Dar
și în situația în care nu se poate face apel la prevederile exprese ale unui act
constitutiv sau la o convenție internațională pentru recunoașterea personalității
juridice de drept intern a organizațiilor internaționale, în mod logic, se poate
presupune că atunci când un stat, care a participat la cons tituirea unei organizații
internaționale a admis implicit ca aceasta să acționeze pe teritoriul său și, prin

aceasta a recunoscut, tacit, acestei organizații și o anumită personalitate juridică de
drept intern.
Opozabilitatea . Personalitatea juridică de dr ept intern a organizațiilor
internaționale, decurgând din actul lor constitutiv, este opozabilă tuturor statelor
membre în calitatea lor de părți ale acestui tratat multilateral. Fiecare stat poate să
recunoască această personalitate așa cum este ea prevăz ută în actul constitutiv, dar
poate și s -o lărgească sau s -o restrângă, fie în baza unui acord internațional, fie în
baza unei legi interne. Unele state, cum ar fi SUA, Marea Britanie sau Canada, au
emis legi speciale prin care acordă personalitate juridic ă internă organizațiilor
internaționale la care sunt membre și precizează natura, întinderea și aplicabilitatea
imunităților și privilegiilor acordate, în lipsa unor asemenea legi, sau a unor
prevederi exprese în actele constitutive, ca regulă generală, or ganizațiilor
internaționale nu li se pot aplica, în statele membre, reguli de drept intern care ar
putea prejudicia funcționarea sau îndeplinirea scopurilor pentru care au fost
constituite. Fiind compuse din state suverane care, în baza normelor cutumiare ale
dreptului internațional, se bucură de imunitate de jurisdicție, organizațiile
internaționale nu pot fi supuse unui regim defavorizat.
Aria de manifestare a personalității juridice a organizațiilor internaționale.
Pentru determinarea naturii specifice a personalității juridice a organizațiilor
internaționale, o trecere în revistă a principalelor competențe exercitate de acestea,
în raporturile cu alte subiecte de drept internațional, apare ca un demers necesar, în
calitatea lor de entități independente î n ordinea internațională, distincte de statele
care le compun, organizațiile internaționale intră în raporturi cu statele membre, cu
alte organizații internaționale și, în anumite condiții, cu statele nemembre sau alți
participanți la viața internațională.
Forme de manifestare a personalității juridice. Manifestarea personalității
juridice a organizațiilor internaționale, în calitatea lor de subiecte de drept
internațional, presupune exprimarea acestei calități prin acte distincte, proprii
subiectelor de dr ept internațional, cum ar fi încheierea de acorduri internaționale,
reprezentarea pe lângă alte subiecte de drept internațional sau recunoașterea
acestora, asumarea de obligații și răspunderea internațională.

Înainte de a aborda analiza aspectelor concrete ale participării la activitățile
organizațiilor internaționale – dobândirea sau pierderea calității de membru,
entitățile participante, situațiile speciale de participare la activități, fără dobândirea
statutului de parte contractantă — se impune o prezen tare generală a felului în care
acest proces se înscrie în normele generale de drept internațional.
În principiu, organizațiile internaționale sunt entități compuse din state
suverane. Exercițiul atributelor suveranității statale, ca temei al participării la
activitatea organizațiilor internaționale, nu mai este astăzi un criteriu unic și
absolut al acestei participări. După cum dreptul internațional a consfințit, sub
imperativele evoluțiilor din societatea internațională, recunoașterea calității de
subiect de drept internațional unor entități nestatale, tot astfel asistăm la admiterea
acestor entități – organizații internaționale, state în formare sau mișcări de eliberare
națională – ca participanți, alături de state, la activitățile unor organizații
intern aționale interguvernamentale. După cum vom vedea însă în cele ce urmează,
o asemenea participare nu este, în general, identică, prin conținutul drepturilor și
obligațiilor pe care le implică, cu aceea a statelor.
Spre deosebire de state, organizațiile inte rnaționale nu sunt subiecte ale
ordinii internaționale dotate cu depline competențe politice și juridice. Ele sunt o
creație a statelor iar înființarea lor răspunde necesității realizării unor obiective,
fixate în mod convențional. Având o personalitate co nvențională, și derivată,
calitatea de membru la o organizație internațională trebuie să corespundă, în
consecință, unor criterii de același ordin, în alți termeni, adeziunea unui stat la o
organizație internațională depinde de măsura în care acesta poate să-și asume
obligațiile rezultând din actul constitutiv și poate contribui la realizarea
obiectivelor organizației.
Ca o consecință a calității principalilor participanți – statele suverane – și a
caracterului convențional al modalității de constituire a o rganizațiilor
internaționale, rezultă natura, prin esență voluntaristă, a acestei forme de cooperare
instituționalizată. Nici un stat nu este obligat de a adera la o organizație, și nici de a
rămâne membru al acesteia, dacă interesele sale nu o impun. Stat ele nu pot fi
constrânse să facă parte dintr -o organizație ale cărei obiective nu le acceptă. De

altfel, adeziunea definitivă a unui stat la tratatul de constituire a unei organizații
internaționale și asumarea obligațiilor decurgând din aplicarea acestui tratat sunt
urmarea unor acte interne ale organelor special împuternicite, potrivit prevederilor
constituționale ale fiecărui stat, de a -1 angaja, în calitate de membru al unei
asemenea entități.

Referințe bibliografice:
1. Aurel Preda -Mătă saru, Tratat de drept internațional public, Lumina Lex,
București 2002;
2. A. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional contemporan,
Editura BECK, Bucureștii 2000;
3. A. Burian, Principiul egalității suverane în sistemul relațiilor internaționale,
Legea și Viaț a, Publicație științifico -practică, N2 4, 2004;
4. Cristina Martîniuc, Națiunile către luptă pentru eliberare – subiecte de drept
internațional public contemporan, Revista Națională de Drept, N 23, 2005;
5. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internațional pu blic, Editura Șansa,
București 1997;
6. Dicționar enciclopedic, "Cartier", București 2001;
7. Dicționar de sinonime, Gh. Bulgăr, Editura Palmyra, București 2000;
8. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura
ALL, București 1993 ;
9. Ion Diaconu, Tratat de drept internațional public, voi. I, Lumina Lex, București
2002;
10. Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ediția a Ii -a, revăzută și adăugită, voi. I, II,
Lumina Lex, București 2000;
11. Ion M. Anghel, Tratatul internațional și dreptul intern, Lumina Lex,
București 1999;
12. Ion M. Anghel, Subiectele de drept internațional, Lumina Lex, București 1998,
13. Ilie Mămăligă, Evoluția cutumei în dreptul internațional, Legea și Viața,
Publicație periodică și științifico -practică, decembrie 2004;

14. Ilie Mămăligă, Opozabilitatea normelor jus cogens în dreptul internațional
contemporan, Legea și Viața, Publicație științifico -practică, Nr 4, 2005;

70
15. Mihai Ion Corj, Diplomația lui Otto von Bismarck în unificarea Germaniei &
Drep tul tratatelor, Institutul de Filosofic, Sociologie și Drept al Academiei de
Științe a Moldovei Institutul Nistrean de Economie și Drept, Chișinău 2001;
16. Balan, E. Serbenco, Drept internaюional public, Editura „Reclama",
17. Raluca Miga -Beșteliu, Drept int ernațional, Introducere în dreptul internațional
public, Editura ALL, București 1997;
18. Stelian Scăunaș, Drept internațional public, Editura ALL BECK, București
2002;
19. V.Mărgineanu, Iu.Savu, Demersul filosofic al lui Mircea Djuvara privind
interpretaea dreptu lui, Revista Națională de Drept, N28, 2001;
20. Vuc, D.Popa, Rolul tratatului ca instrument juridic în realizarea cooperării
internaționale, Legea și Viața, Publicație științifico -practică, N2 9, 2004;
21. V. Hanga, Mic dicționar juridic, Lumina Lex, București 199 3;
22. Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept
constituțional comparat, Vol.I, Editura Lumina Lex, București 1999;
23. Vasile Crețu, Drept internațional public, Editura fundației „România de
Mоine", București 1999;
24. David Ruzie, Droit intern ațional public, DOLLOZ, Paris 2002;
25. E.Allan Franswerth, Introduction au Sistem Juridique des Etâts -Urrts, traduit de
1'americain par Bruno Baron -Renault, Paris 1986;
26. Chales Rousseau, Droit internațional public, Paris, 1970;
27. Julio A.Barberis, Nouvelles ques tions concernant la personalite juridique
internaționale, în RCADI, 1983 (I);
28. Marcel Sincondo, Droit internațional public, Ellipses, Paris 1999;
29. Philippe Cahier, Chengements et continuite du droit internațional, 1985;
30. Pierre -Marie Dupuy, Droit internațional public, DALLOZ, Paris 2000.