ȘOMAJUL CA DEZECHILIBRU MACROECONOMIC MAJOR [625640]

CAPITOLUL I.
ȘOMAJUL CA DEZECHILIBRU MACROECONOMIC MAJOR
După cum menționa A.Marshall, economistul teoretician nu trebuie să
neglijeze posibilitatea utilizării practice a rezultatelor cercetării economice, însă
scopul lui primordial este în a studia și explica faptele, a delimita cauzele unitare și
interdependente care generează diverse consecințe (142,p.97). Reieșind din
aceasta, cercetarea noastră va începe cu o analiză retrospectivă, pentru a arăta
filiatiunea și ruptura ideilor cu privire la mecanismul formării șomajului, o atenție
deosebită fiind acordată celor mai recente teorii care explică acest mecanism. Prin
procedee inductive și deductive vom determina locul și rolul șomerilor pe piața
muncii , iar prin studii cantitative vom aprecia modalitățile de evaluare și
dimensiunile șomajului pe plan mondial și național.
§1.1 ABORDĂRILE TRADIȚIONALE ȘI RECENTE CU PRIVIRE LA
CAUZELE ȘOMAJULUI
Pentru a crea analizelor care urmează un cadru rațional, încă de la început
considerăm necesară delimitarea categoriilor de bază cu care vom opera: piața
muncii, oferta de muncă, cererea de muncă.
Piața muncii reprezintă "spațiul economic în care se întâlnesc, se confruntă și
negociază cererea de forță de muncă, expr imată de către deținătorii de capital în
calitate de cumpărători și oferta de muncă, reprezentată prin posesorii forței de
muncă" (19, p.225).
Cererea de forță de muncă cuprinde ansamblul relațiilor, raporturilor și
conexiunilor privind volumul și structura nevoii de muncă salarizată, care se
formează la un moment dat într -o economie, atât la nivel general, cât și la nivel de
componentă (ramuri, su bramuri, sectoare de activitate). Cererea se exprimă prin
intermediul n umărului de locuri de muncă. Fiind o mărime extrem de complexă, ea
vizează deopotrivă aspecte de ordin cantitativ, calitativ și de structură.
Oferta de muncă exprimă volumul de muncă ce poate fi depus de membrii
societății, în condițiile salariale date, în tr-o perioadă de timp. Reprezentând suma

10
efectelor individuale de muncă a persoanelor care doresc să fie angajate, oferta
totală de muncă reunește totalitatea capacităților fizice și intelectuale pe care
deținătorul lor este în stare și dorește să le ofere în schimbul unui salariu.
Până în perioada anilor 80 ai sec. XX, când s -au conturat noile viziuni asupra
mecanismului funcționării pieței muncii, problemele pieței date ocupau în analiza
pozitivă un loc destul de modest. Totalit atea viziunilor tradiționale le putem
diviza în 2 mari abordări distincte:
1. abordarea liberală neoclasică, conform căreia piața muncii se
autoechilibrează prin flexibilitatea salariilor, șomajul purtând doar un
caracter voluntar;
2. abordarea dirijistă keynesistă, care presupune necesitatea echilibrării
pieței muncii prin stimularea cererii efective, în scopul minimizării
șomajului involuntar.
Să examinăm succint esența acestor abordări pentru a înțelege mai bine
izvoarele și esența v iziunilor recente.
Abordarea tradițională neoclasică
Este important de menționat că pentru neoclasici piața muncii reprezintă un
simplu subsistem al pieței care posedă caracteristici și mecanism de funcționare
similar cu cele ale altor subsisteme – piața f unciară, a capitalului, monetară, etc.,
nici specificitatea bunului schimbat, nici aranjamentele instituționale în care se
efectuează tranzacțiile, nemodificând această apreciere. Ca urmare, nivelul
salariului și dimensiunile ocupării sunt determinate de c onfruntarea liberă a cererii și
ofertei care vin din partea agenților "maximizatori". Logica argumentărilor se
prezintă în felul următor.
Oferta muncii este prezentată de agenți care sunt, totodată, și consumatori de
bunuri. Acești lucrători – consumatori efectuează o alegere între cantitatea de
bunuri pe care doresc să o consume (C) și cantitatea de muncă (h) pe care sunt
nevoiți să o presteze pentru a avea posibilitatea de a consuma. La creșterea
consumului va crește și satisfacția lucrătorilor -consumatori. Invers se va întâmpla

11
in cazul prestării muncii – la creșterea volumului de muncă satisfacția lor se
va reduce pe motivul reducerii timpului lor liber (timpul liber îl vom considera
T – h). Reieșind din aceasta, funcția utilității lucrătorului – U, este crescătoare
față de consum și timpul liber și descrescătoare față de timpul de muncă. De
aici rezultă, conchid neoclasicii, că ofertanții de muncă în alegerea lor
"activitate de muncă — timp liber" se vor orienta la nivelul preferințelor sale,
la prețurile bunurilor de consum și la salariul plătit (w), întrucât lucrătorul –
consumator nu poate consuma mai mult decât îi permite salariul primit,
restricția bugetară fiind c = w h, oferta muncii devine o funcție crescătoare de
mărimea salariului real.
Cât privește cererea de muncă, ea este derivată de cererea de bunuri,
pentru producerea cărora sunt necesare brațele de muncă, întrucât în
economia concurențială nu există probl ema piețelor de desfacere, producția
creându -și propria sa cerere1, producătorii sunt incitați să utilizeze ațâți factori
de producție, inclusiv factorul muncă, cât le permite rentabilitatea, unica
restricție fiind costul muncii (wh). In acest caz, agenții -producători efectuează
o alegere între rezultatele si costurile muncii suplimentare: rezultatele se vor
exprima în bunurile produse intr-o oră suplimentară de muncă -Y
(productivitatea acestei ore fiind denumită productivitate marginală), iar
costurile – în salariul real ce se cere a fi plătit pentru această oră suplimentară
de lucru – w. Întrucât rentabilitatea impune o dimensiune pozitivă a
coraportului dat, reiese că atâta timp cât productivitatea marginală a muncii
va depăși mărimea salariului real, pr oducătorii vor manifesta cerere la brațele
de muncă, aceasta aducându -le profit; ei vor înceta să mai angajeze când
productivitatea marginală și salariul real se vor egala, în acest punct fiind atins
profitul maximal. Ca urmare, orice majorare a salariului real provoacă
reducerea cererii la brațele de muncă, iar orice reducere a lui determină
majorarea acestei cereri. Deci, cererea la brațele de muncă devine o funcție
descrescătoare de mărimea salariului real.
La intersecția curbelor cererii și ofertei de m uncă se stabilește un punct
de echilibru E, cu o triplă semnificație:

1 Legea debușeelor a lui J.B.Say.

12
Figura 1.
Echilibrul pe piața muncii în abordare neoclasică
~ un anumit salariu real de echilibru pentru
lucrătorii unei anumite specialități și
calificări;
~ o egalitate între cantitatea cerută și oferită
de muncă, ce indică o ocupare deplină a
brațelor de muncă;
~ o identitate între productivitatea
marginală a muncii, rata marginală de
substituție a consumului cu timpul liber, și
salariul real.
Acest echilibru, susțin neoclasicii, se stabilește datorită existenței a 2
condiții fundamentale: l. flexibilitatea deplină a salariului real
2. stabilitatea sistemului economic.

Prima condiție presupune că dacă, din careva motive, salariul va deveni
superior nivelului său de echilibru, provocând apariția șomajului (ca urmare a
reducerii cererii la brațele de muncă), "jocul pieței"2 va determina re întoarcerea la
starea de echilibru, asigurând ocuparea deplină prin reducerea salariului. Deci, din
abordarea liberală dată, rezultă că șomajul devine teoretic efemer. Chiar și o
economie în recesiune nu ar trebui să se confrunte cu șomajul, deoarece concurența
între lucrători și cei rămași fără de lucru va impune acceptarea salariilor reduse,
aceste salarii asigurând o ocupare deplină. Neocuparea unor persoane se declară,
astfel , a fi de natură voluntară.
Însă practica economică i -a impus pe neoclasici să găsească, totuși,
explicații la șomajul real existent. Cauza lui este dedusă din existența instituțiilor și
reglementărilor care împiedică libera negociere a salariilor. Astfel, liberalul francez
J.Rueff me nționează că șomajul real este generat de sindicatele care în acordurile

2 Ansamblul mecanismelor și instituțiilor care asigură interacțiunea cererii și ofertei, precum și flexibilitatea
prețurilor.

13
colective de muncă fixează un salariu minimal superior celui de echilibru. Ca
consecință, în cazul recesiunii, producătorii, neputând reduce salariile, sunt n evoiți să
reducă ocuparea; tinerii șomeri necalificați nu se pot angaja, întreprinderile nedorind să
le plătească un salariu minimal superior productivității lor marginale; șomerii ramurilor
în declin se confruntă cu greutăți, căutând un salariu echivalent celui primit anterior.
Reieșind din aceasta, sindicatele sunt considerate drept "cluburi" privilegiate
(membrii sindicatelor primind salarii ridicate și având o ocupare relativ garantată),
care transferă toate greutățile perioadei de criză asupra minorităților defavorizate
(mai puțin apte de a-și apăra interesele). Î n plus, multiplicarea asigurărilor sociale
îndeamnă producătorii la substituirea muncii salariate cu noua tehnică și tehnologie,
iar indemnizațiile de șomaj de proporții, asigurând sub zistența șomerilor, majorează
durata șomajului.
Deci, concluzionează reprezentanții abordării neoclasice, șomajul real este de
factură microeconomică, fiind rezultatul intervenției crescute a statului în
determinarea salariilor și gestionarea forței de mun că. Doar dereglementarea
pieței muncii și flexibilizarea salariilor vor lichida sau minimiza acest
dezechilibru.
Abordarea tradițională keynesistă
Inițiatorul acestei abordări – J.M.Keynes, a înaintat 3 sugestii majore:
1. șomajul nu este un fenomen temporar și voluntar, ci unul permanent și
involuntar;
2. el nu este de sorginte microeconomică, ci macroeconomică;
3. lichidarea sau minimizarea acestui dezechilibru poate fi efectuată doar prin
intermediul intervenției statului în economie.
Ipoteza de la care a pornit Keynes a fost următoarea: reducerea salariilor nu
conduce la diminuarea șomajului. Având un efect stimulator asupra cererii brațelor de
muncă în perioadă medie și lungă de timp, e a, totodată, are un efect negativ asupra
cererii globale în perioadă scurtă de timp, conform următoarei scheme:

Reducerea
producției Reducerea
cererii
efective
Reducerea
ocupării
Reducerea
veniturilor

14
Iată argumentele de rigoare pe care le aduce Keynes în explicația acestui lanț
de retroacțiuni. Volumul folosirii brațelor de muncă (E) este determinat de
intersecția dintre curba cererii globale și curba ofertei globale, respectiv de punctul
în care profi turile scontate de întreprinzători sunt maximale. Oferta globală (S )
decurge din prețul global al producției obținute atunci când se folosesc N persoane,
iar cererea globală (D) decurge din volumul de incasări pe care întreprinzătorii
urmează să -1 obțină f olosind N persoane.
Psihologia societății este de așa natură, încât atunci când se mărește venitul
real global, consumul global crește și el, dar într -o proporție mai mică (AY >AC).
Rezultă, menționează Keynes, că întreprinzătorii ar suferi pierderi dacă î ntregul
spor generat de creșterea ocupării mâinii de lucru ar fi îndreptat spre satisfacerea
cererii de bunuri destinate consumului imediat (neproductiv). Prin urmare, pentru a
fi justificat un astfel de volum mai mare de ocupare, trebuie luat în considera ție un
volum de investiții ( I ) suficient de mare pentru a absorbi surplusul producției
peste cantitatea pe care colectivitatea dorește să o consume la nivelul dat al
ocupării. Dacă nu va exista acest volum de investiții (consum productiv), încasările
întreprinzătorilor vor fi mai mici decât cele necesare spre a -i determina să ofere
volumul respectiv de ocupare.
La rândul lor, volumul investițiilor va depinde, consider ă Keynes, de
imboldul la investiții, iar acesta din urmă depinde de raportul dintre curba
eficienței marginale a capitalului și de complexul de rate ale dobânzii percepute la
împrumuturi.
Prin urmare, nivelul ocupării mâinii de lucru, respectiv numărul de salariați
pe care întreprinzătorii decid să -i folosească, depinde de cererea efectivă generată
de cheltuielile pentru bunurile de consum și cele pentru investiții. Deci, starea de
echilibru în economie se stabilește în condițiile când E — Y = C + I, iar cea de
dezec hilibru când E – Y ≠ C + I . Volumul ocupării nu depinde, astfel, de voința
salariaților de a munci sau nu, el depinde de înclinația spre consum și volumul
investițiilor. Dacă volumul global al producției nu va permite absorbția mâinii de

15
lucru, un șomaj durabil este susceptibil să se instaureze, un șomaj pe care nici un
mecanism autoreglator nu -1 va putea corija.
Tocmai de aceea, consideră Keynes, o intervenție globală și limitată a puterii
publice este necesară pentru a susține cererea efectivă și a asigura gradul necesar
de ocupare. Intervenția statului pentru stimularea consumului se manifestă în
redistribuirea veniturilor păturilor favorizate prin impozite progresive și taxe, iar a
pături lor defavorizate – prin diverse ajutoare și alocații sociale. Se prevede, de
asemenea, creșterea achizițiilor publice. Pentru stimularea investițiilor Keynes a
propus măsuri menite să asigure o eficiență marginală sporită a capitalului:
reducerea dobânzilo r prin promovarea politicii monetar -creditare expansioniste,
menținerea salariului la nivel moderat pentru reducer ea cheltuielilor de producție,
înlesnirea aprovizionării firmelor cu materii prime eftine, reducerea termenelor de
amortizare. Penuria investițiilor private el a propus să fie redusă prin investiții
publice în domenii și ramuri noi, precum și în organizarea lucrărilor publice.
Pe parcursul anilor abordarea keynesistă a cunoscut unele modificări, mai
importante fiind cele introduse de S.Weintraub și G.L.Schackle (35, p. 122). Astfel,
postkeynesistul S.Weintraub afirma că insuficiența cererii efective este dete rminată
doar de caracterul autonom și aleatoriu al deciziei investiționale, consumul jucând
un rol neglijabil. Anume deciziile investiționale individuale, necoordonate la nivel
macroeconomic, prezintă, în viziunea lui, izvorul șomajului. Și mai dur s -a
pronunțat G.L.Schackle, care considera că nivelul șomajului depinde de cererea
globală anticipată, aceasta din urmă fiind determinată de anticipările subiective de
lungă durată ale investitorilor.
O filă aparte în studierea problemei șomajului a deschis -o noua economie a
muncii – set de teorii elaborate în anii 80 -90 ai sec.XX. Din totalitatea lor mai
importante considerăm „teoria contractelor implicite", a „salariului eficient",
„teoria negocierilor", a „dualismului pieței muncii " și a „partajului de profi t". În cele
ce urmează vom încerca să evidențiem laturile comune (filiațiunea) și deosebirile
(rupturile) acestor teorii recente de abordările tradiționale analizate.

16
Teoria contractelor implicite
Teoria dată a fost una din primele realizări ale noii economii a muncii, care și-
a pus scopul să explice rigiditatea salariilor și, ca urmare, existența șomajului.
Reprezentată de C.Azariadis, M.Baily și D.Gordon, teoria dată conține o serie de
categorii n oi, printre care și o tratare originală a incertitudinii.
Esența teoriei se reduce la faptul că nivelul salariilor și al ocupării este
determinat nu de "regulile pieței", ci de condițiile contractelor, numite implicite,
încheiate intre firme și lucrători . Întrucât mediul în care activează agenții este
incert, aceste contracte le ajută să evite anumite riscuri, inclusiv șomajul. După
cum se poate observa, avem o latură comună cu abordarea tradițională neoclasică –
analiza la nivel microeconomic, și o ser ie de rupturi teoretice cu ea. Î n ce se
manifestă aceste rupturi?
După cum se știe, contractul reprezintă un aranjament încheiat între 2 părți
în care se specifică, la momentul zilei, condițiile schimbului în viitor cu toate
impreviziunile care pot să intervină . Deoarece pentru firmă cererea este un
parametru incert, dacă ea ar fi putut să aleagă volumul ocupării și nivelul salariului
după ce ar fi cunoscut dimensiunile cererii pe piața de bunuri (ex post),
incertitudinea ar fi fost redusă la zero, mediul fiind bine cunoscut în momentul
luării deciziilor. Anume în așa mod se prezintă lucrurile în modelele neoclasice
tradiționale. Î n realitate, însă, firma ia decizii în perioada dată, antecedență de timp
(ex ante), aceste decizii putând fi inadecvate din motivul unor "șocuri" ale cererii.
Lucrurile stau întocmai ca în cazul unei gospodării agricole în care productivitatea
muncii poate fi afectată de condițiile climaterice nefavorabile pe care proprietarul
agricol nu le poate cunoaște când ia decizii asupra numărului salariaților și
remunerării lor.
Deci, primul element al rupturii constă în faptul că abordarea neoclasică
tradițională se bazează, referitor la piața muncii, pe decizii ex post, nivelul
salariului și ocupării fiind determinate de jocul liber al cererii și ofertei, pe când
teoria contractelor implicite se bazează pe deciziile ex ante, legate de incertitudinea
cererii pe piață.

17
A doua ruptură teoretică se bazează pe faptul că în abordarea neoclasică
tradițională la modificările conjuncturii se ajustează, prin fluctuațiile lor, salariile, pe
când în teoria contractelor implicite – nivelul ocupării. O conjunctură defavorabilă
va provoca reducerea ocupării și nu a salariilor prevăzute în contract. Astfel,
întreprinderea se transfomă într -un fel de "companie de asigurări" pentru angajații săi,
protejându -i de fluctuațiile excesive ale veniturilor acestora. Prin urmar e,
schimburile de servicii de muncă vor fi însoțite de un produs complementar —
garanția contractuală a unui salariu mai stabil decât în lumea concurențială.
"Asigurații" (lucrătorii) vor plăti întreprinderii o primă , care, diminuând întrucâtva
salariile p rimite, le v a menține stabile în perioade defavorabile ale conjuncturii.
Deci, contractul stabilizează câștigurile salariaților.
Ca lucrătorii să accepte contractul propus de întreprindere , este necesar ca
acesta din urmă să le asigure un nivel de satisfacție cel puțin egal cu acela pe care îl
vor putea obține "în exterior" – fiind în șomaj sau angajați la o altă întreprindere.
Expresia formalizată a acestei condiții este următoarea: E [U] > U*, unde E [U] –
speranța de obținere a utilității, U* – utilitatea de la oportunitățile externe. Astfel avem
a treia ruptură teoretică: dacă abordarea neoclasică tradițională postula că nivelul
salariului depinde de fluctuațiile conjuncturiale, teoria contractelor implici te
consideră că el este în dependență de mărimea oportunităților externe.
Pentru întreprindere avem o altă situație, întrucât în momentul încheierii
contractului ea nu cunoaște mediul înconjurător, ea nu -și poate maximiza profitul, ci
doar speranța de a -1 obține – E [Π]. Prin urmare, funcția întreprinderii va fi
maxE [Π] pentru difer ite variante ale contractului. Î n condiții favorabile , contractul va
asigura o ocupare deplină a brațelor de muncă, pe când în cele defavorabile o parte
din lucrători vor și concediați, stabilindu -se o subocupare cu un șomaj egal N – L2,
unde N – oferta muncii, L 2 – cererea de muncă în condiții defavorabile.
Apare întrebarea: ce tip de șomaj este acesta – voluntar sau involuntar?
Reprezentanții teoriei contractelor implicite răspund la această întrebare într -un mod
cu totul deosebit. Deoarece o parte din lucrători este eliberată, subocuparea
contractuală devine involuntară ex post. Dar, întrucât lucrătorii acceptă contractul

18
propus de întreprindere, înseamnă că ei acceptă și o eventuală eliberare. Deci, în
perioada ex ante subocuparea contractuală devine voluntară. Astfel , avem a patra
ruptură cu abordarea neoclasică tradițională , care recunoștea doar șomajul voluntar.
Deci, în accepțiunea dată, izvoarele șomajului trebuie căutate în dorința
lucrătorilor de a se asigura contra fluctuațiilor salariale.
Pe lângă laturile pozitive și novatoare pe care le conține, teoria contractelor
implicite are, la părerea noastră, și unele puncte vulnerabile:
• ea nu explică de ce agenții, fiind liberi în negocierea condițiilor contractuale,
rămân fideli aranjamentelor încheiate, chiar dacă aceste aranjamente le sunt
defavorabile – ceea ce contravine postulatului raționalității individuale;
• ea nu răspunde la întrebarea: cum se încheie contractele optimale în cazul
informației asimetrice, adică când una din părțile contractante deține un
avantaj informațional – doar asimetria contravine optimalității;
• abordarea contractuală are un pronunțat caracter microeconomic, pe când
șomajul reprezintă un dezechilibru macroeconomic.
Aceste neajunsuri au determinat elaborarea altor teorii recente care explică
existența dezechilibrului șomaj.
Teoria salariului eficie nt
Începuturile teoriei salariului eficient pornesc de la publicația lui J.Yeillen,
apărută în American Economic Review în 1984, actualmente ea fiind o parte
componentă a multor cercetări cu carcter microeconomic. La baza teoriei date găsim
idea lui H. Leibenstein (45, p. l03), formulată încă în 1957, conform căreea
productivitatea individuală este o funcție crescătoare de salariul real. Ca urmare,
majorarea salariului mărește costul direct al muncii dar, totodată, mărește și
productivitatea ei, influien țând nivelul ocupării. Cu apariția acestei teorii în
cercetarea economică liberală s -a introdus o nouă dimensiune a muncii – măsurată
anterior preponderent prin volum, munca începe să fie evaluată prin intensitatea și
calitatea ei.
Repr ezent anții teoriei, în particular J.S tiglitz (9 4, p. 194 -227), susțin că în inaliza
economică, pe lângă costul muncii, se cere a lua în considerație și un alt

19
cost – costul rotației brațelor de muncă, legat de angajarea, eliberarea sau
perfecționarea personalului lucrativ. Drept cost de rotație se consideră costul legat de
înlocuirea unui lucrător care părăsește întreprinderea, cu altul care este angajat. Pentru
a simplifica cercetarea se admite că toți ofertanții brațelor de muncă au a priori
caracteristici productive identice, adică aceleași aptitudini, depun același efort, au
aceeași productivitate a muncii. Î n acest caz întreprinderea se ciocnește cu următoarea
problemă: stabilirea unor salarii mici reduce costul direct al muncii, însă, totodată,
mărește costul de rotație prin eliberarea unor lucrători nemulț umiți de nivelul
remunerării. Care se vede a fi soluția problemei?
Se admite că patronul întreprinderii cunoaște salariile acordate de alte
întreprinderi ("salariul de piață"), precum și comportamentul de mobilitate a
lucrătorilor săi, acest comportament fiind prezentat printr -o "rată a rotației". În
acest caz el poate reacționa dublu:
– să plătească salarii mult inferioare celor de piață, minimizând prin aceasta
costul direct al muncii, dar maximizând costul de rotație;
– să plătească salarii superioare celor de piață, minimizând costul de rotație,
dar maximizând costul direct al muncii.
În realitate, fiecare întreprindere , luată în parte, va alege un nivel intermediar al
salariului, acest nivel fiind denumit de reprezentanții teoriei date "salariu eficient".
"Eficient" deoarece întreprinderea nu are nici un interes de a -1 reduce sub nivelul
existent, aceasta provocând creșterea costului de rotație. Din contra, pentru a atrage
lucrători suplimentari, întreprinderea poate mări întrucâtva salariul față de cel plătit la
întreprinderile concurente. Deci, ruptura cu abordarea neoclasică constă în faptul
că mărimea salariului eficient nu este determinată de coraportul cerere -ofertă, ci de
mărimea costului de rotație.
Dar care va fi comportamentul pe piața muncii în întregime? Identitatea
întreprinderilor presupune că fiecare din ele va alege un nivel similar al salariului,
diferența între salariul de piață și cel practicat de în treprinderi devenind nulă.
Aceasta va genera 2 consecințe: