DEONTOLOGIA FUNCȚIONARULUI PUBLIC Student : PAULA RUSU Specializare: ȘTIINȚE POLITICE Anul de studiu: III Grupa: I Universitatea “Alexandru Ioan… [625564]

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

1

DEONTOLOGIA FUNCȚIONARULUI PUBLIC

Student: [anonimizat]: ȘTIINȚE POLITICE
Anul de studiu: III
Grupa: I

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

2

CUPRINS

I. Dimensiunea conceptuală
1. Funcția publică
2. Funcționarul public
3. Deontologia

II. Deontologia funcționarului public

III. Deontologia funcționarului public în România

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

3

Capitolul I : Fundamentarea conceptelor
1. Funcția publică
De-a lungul timpului, în ceea ce privește membrii unei societăți, viața socială a
determinat numeroase probleme ale acestora, îndeosebi probleme de factură administrativă.
Aceste probleme au condus spre apariția funcției publice și a funcționarilor care să contribuie,
într-un cadru organizat, la satisfacerea obiectivului general al sistemului administrativ care s -a
consolidat.
Astfel, încă dinante de Revoluția din decembrie 1989, s -au făcut numeroase încercări din
punct de vedere legislativ pentru a contura ideea sinonimă celei de „ funcție publică”. În acest
sens, Antonie Iorgovan afirmă că „prin funcții de stat înțelegem situația jurid ică a persoanei
fizice – investită legal cu atribuții în realizarea competenței unui organ de stat – ce contribuie în
ansamblul drepturilor și obligațiilor care formează conținutul raportului juridic complex dintre
persoanele fizice respective și organul c are l-a investit ”1. De asemenea, Paul Negulescu a rată că
„funcția publică este complexul de puteri și competențe, organizate de lege pentru satisfacerea
unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulți)
persoană fizică, care, exercitând puterile în limitările competenței, urmărește realizarea
scopului pentru care a fost creată funcțiunea ”2.
Din punctul de vedere al raportului social, domeniul administrației publice este alcătuit
dintr -o sumă de colectivități umane care desfășoară anumite acțiuni în favoarea altor oameni.
Continuând pe aceeași idee, problematica oamenilor care lucrează în administrția publică capătă
o deosebită importanță, deoarece oricât de perfecă ar fi organizarea unui organism social și or icât
de bune ar fi legile și deciziile, acestea ar rămâne doar la stadiul de idee, dacă nu se dispune de
oameni competenți, activi și devotați în vederea scopului stabilit. De aceea, se poate afirma
faptul că eficacitatea administrației publice depinde de calitatea umană și capacitatea tehnică a

1 Antonie Iorgovan, “Tratat de drept administrativ”, Ediția a IV -a, Ed. All Beck, 2005, pag. 78
2 Paul Negulescu, “Tratat de drept administrativ”, Vol. II, București, 1934, pag. 163

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

4

celor care alcătuiesc organele administrației publice, a funcționarilor care lucrează în
administrație publică îndeplinind o funcție de stat, o funcție publică3.
Astfel, în cadrul administrației publice, funcția poate fi definită „ ca un ansamblu de
atribuții și responsabilități stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere
publică de către administrația publică centrală și locală ” 4. Din punct de vedere legal, sensul
funcției publice se bazează pe definirea competenței unei autorități sau instituții publice ca fiind
un ansamblu de atribuții stabilite de legea fundamentală sau de alt e legi care conferă drepturi și
obligații pentru realizarea, pe baza preroga tivelor puterii publice, a unei anumite activități
administrative . Legea mai recurge și la termenul de „ responsabilitate” , care însă are mai mult o
semnificaț ie filos ofică, de raportare a individului la sistemul de valori existent, ș i mai puțin una
juridică, având în vedere că în accepțiunea cea mai largă, termenii de răspundere ș i
responsabilitate sunt sinonimi , iar atribuția prevăzută de lege, reprezintă atât un drept, cât și o
obligație , care în final implică răspunderea.

2. Funcționarul public
În lucrarea “Statutul funcționarulu i publi c”5, doamna Verginia Vedinaș definește funcția
publică după cum urmează: „(…) situația juridică legal determinată a persoanei fizice învestită
cu prerogative în realizarea competenței unei autorități publice, în regim de putere publică,
având ca sco p realizarea în mod continuu a unui interes public ”. Autoarea leagă delimitarea
noțiunii de funcționar public de învestirea prin numire, în condițiile legii, într -o funcție publică.
Așadar, în cuvintele autoarei românce , funcționarul pub lic este “persoan a fizică investită
cu o funcție publică cu caracter de permanență în serviciile autorității centrale sau locale, ori în
instituțiile publice care aparțin acestora. Ocuparea funcției de către funcționar, în mod legal se

3 Antonie Iorgovan, “Tratat de drept administrativ ”, Vol. I, Ed. Nemira , București, 1966, pag. 351
4 Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, modificată și completată prin Legea nr.161/2003,
Titlul III – Reglementări privind funcția publică și funcționarii publici
5 Verginia Vedinaș, “Statutul funcționarului public”, Ed. Nemira, București, 1998

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

5

face prin simpla investire sau prin i nvestirea urmată de încheierea unui contract de muncă, sau
prin simpla încheiere a unui contract de muncă ”6.
Accesul la funcțiile publice și la statutul juridic în legătură cu deținerea și exercitarea
funcțiilor respective formează Statutul funcționarului public7. În țara noastră a existat un astfel
de statut al funcționarilor publici din anul 1923. Elab orarea și adoptarea unui statut al
funcționarilor publici este o condiție indspensabilă pentru toate categoriile de funcționari publici.

3. Deontologia
Sintagma „deontologie” provine din cuvintele grecești „deon, deontos ”, care înseamnă
„ceea ce se cuvine ” și „logos ”, care înseamnă „știință ”8. Astfel, conform DEX 2009, deontologia
reprezintă t otalitatea normelor de conduită și obligațiilor etice ale unei pro fesiuni9.
De asemenea, după Lalande10, deontologia este teoria datoriilor, ea vizează situații și
experiențe legate de exercitarea unei activități . Inițial e a a fost folosită pentru prima dată de
juristul și moralistul englez Jeremy Bentham (1748 -1832) în lucrarea sa, "Deontologia sau știința
moralității", în care scrie că „ baza deontologiei este principiul după care o acțiune este bună sau
rea, demnă sau nedemnă, merituoasă sau blamabilă, în raport cu tendința ei de a spori sau
diminua suma fericirii publi ce”. Concepția lui Bentham se înscrie în cadrul curentului utilitarist
în etică, potrivit căruia principiul fundamental al oricărei etici și legislații este „ cea mai mare
fericire a celui mai mare număr de oameni ”11.

6 Verginia Vedin aș, “Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici”, republicată cu modificările
ulterioare, Ed. Lumina Lex, București, 2004, pag 189
7 Legea nr. 188/1999 – Statutul Funcționarului Public
8 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, “Dicționar ortografic, ortoepic și
morfologic al limbii române ”, ediția a II -a revăzută și adăugită (DOOM 2), Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2005
9 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, „ Dicționar ul explicativ al limbii
române”, ediția a II -a revăzută și adăugită (DEX 2009), Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2009, p.278
10 André Lalande , “Vocabulaire technique et critiq ue de la philosophie ”, coord. de Academia franceză, publicat în
„Bulletin de la Société française de Philosophie ”, 1902 -1923
11 Benone Dutescu, “Etica profesiunii medicale”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980, p.13

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

6

Totodată , deontologia se poate defini ca știință a ceea ce trebuie să facem, ca o căutare a
acelui „mijloc” între „prea puțin” și „prea mult” ce există în cadrul fiecărei activități
desfășurate de noi, iar, în particular, de funcționarul public .12
Astfel, deontologia se referă la regulile proprii unei profesii, a cărei exercitare o
guvernează. Vom regăsi o deontologie profesională a avocatului, a judecătorului, a medicului, a
profesorului, a jurnalistului, a salariatului și, plecând de la normele comune consacrate de acesta,
un specific al deontologiei funcționarului public. Regulile deontologice care guvernează o
anumită activitate sau profesie sunt sintetizate în „coduri”, care reprezintă „ (…) în formă
concentrată, sedimentările valorice și normative ale noii societăți exprimate printr -un limbaj
adecvat ”13 . În lucrarea „Introducere în deontologia juridică”14 , a lui Nicolae Cochinescu , este
subliniat faptul că deontologia trebuie să se regăsească în toate formele de exprimare ale
existenței individului. Omul, în acțiunile sale, se exprimă pe sine, propria individualitate,
propriile aspirații, raportându -se în același timp și la nevoile celorlalți, pe care are datoria să nu
le afecteze.

Capitolul II: Deontologia funcționarului public
Una din cele mai importante activități prin c are omul se integrează în viața societății este
activitatea profesională. Tocmai de ace ea, însăși exercitarea oricărei profesii ridică o serie de
cerințe morale, respectare a unor norme în afara cărora nu este posibilă activitatea utilă în folosul
societăți i . Fiecare profesie are, sau poate avea propria ei etică, propria ei deontologie, cu rolul de
a ajuta oamenii și instituțiile să decidă ce este mai bine, pe ce criterii să aleagă și care le sunt
motivațiile morale în acțiune .
Exercitarea unei funcții pu blice se încadrea ză în categoria acelor profesii care prezintă cel
mai mare risc potențial ca, pr in modul în care are loc, să îi afecteze pe cei cu care titularul ei intră

12 Corina Mihaela Rădulescu, „Deo ntologia funcției publice” (suport de curs), Ed. Universității București, 2006,
p. 20
13 Vasile Morar, „Etic și estetic”, București, 1981, p. 27
14 Revista „Dreptul ”, nr. 4/1995, pp. 3 -11

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

7

în contact. Majoritatea funcțiilor publice presupun o relație directă, continuă și n emijloc ită cu
beneficiarii serviciilor publice. În activitatea sa, funcționarul duce la îndepli nire prevederile legii,
care nu sunt întotdeauna just înțelese de cei care cad sub incidența lor. Cei care se adresează unei
autorități publice au, de regulă, un anumit interes care trebuie reglat în limitele legii15.
Tache Bocănială afirmă că d eontologia funcționarului public po ate fi definită ca
reprezentând totalitatea normelor care guvernează comportamentul profesional și privat al
funcționarului public, în vi rtutea statutului său de purtător al autorității publice16.
Aceste norme sunt, la rândul lor, structurate în funcție de realitățile sociale care sunt
avute în vedere, după cum urmează:
– relații din interiorul serviciului public (cu șefi ierarhici, cu ceila lți funcționari
publici, cu întregul personal și cu subalternii);
– relații cu ceilalți subiecți de drept, în afara instituției publice, beneficiari ai
acțiunii funcționarului public ;
– relații cu personalul unor instituții publice și alte persoane juridice c u care
colaborează instituția unde este încadrat funcționarul public ;
– relații cu celelalte instituții ale statului din sfera celor trei clasice puteri;
– relații cu societatea civilă .
Funcționarii publici acționează pe b aza unei varietăți de principii. În acest sens, aducem
în discuție Constituția, legea supremă în stat, cea care asigură „ atât stabilitatea, cât și evoluția
unei comunități politice ”17 în care s e regăsesc multe principii care fundamentează
comportamentul profesional al fu ncționarului public. Alte categorii de acte normative care indică
principiile comportamentul profesional al funcționarului public sunt legile, hotărârile de Guvern,
ordonanțele de Guvern, actele administrației ministeriale (ordine, instrucțiuni, precizări, norme
metodologice), acte ale administrației publice loc ale (dispoziții ale primarilor, hotărâri ale
consiliilor locale și județene, o rdine ale prefecților) , inclusiv regulamente de ordine interioară

15 Emanuel Albu, „Deontologia funcției publice ”, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009, p.36
16 Tache Bocănială, „Deontologie polițienească ”, Ed. ProUniv ersitaria, București, 2010, p.18
17 Constantin Preda, „Ce e România? Filozofia politică a Constituției din 1991”, în Revista Polis, nr. 2/1996, p. 25

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

8

prin care se în scriu norme specifice privind o instituție determinată. Aprec iem că textele de lege
care consacră no rme atât juridice, dar din care se desprind și reguli morale, au o dublă natură, ele
fiind norme juridice și morale în egală măsură.
Potrivit Legii privind Codul de conduită a funcționarilor publici18 reglementează no rmele
de conduită profesională a funcționarilor pu blici. Aceste norme de conduită profesională sunt
obligatorii pentru persoanele care ocupă o funcție publică în cadrul autorităților și instituțiilor
publice ale adm inistrației publice centrale și locale, p recum și în cadrul autorităților
admin istrative autonome, denumite în continuare au torități și instituții publice. Codul de
conduită urmărește să asigure creștere a calității serviciului public, o bună administrare în
realizarea interesului public, precum ș i să c ontribuie la eliminarea birocrației și a faptelor de
corupție din administrația publică .
În știința administrației s -au formulat mai multe obligați i cu caracter moral dintre care
unele au dobândit și caracter de obligații profesionale . Acestea sunt :
• Probitatea
Prin probitate se înțelege în primul rând, corectitudinea de care trebuie să dea devadă un
funcționar în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Exista o dialec tică a corectitudinii exprimată
foarte bine de G. Hegel: ,, Același conținut care este un drept este și o datorie, și ceea ce este o
datorie este un drept ”19. Cu alte cuvinte, funcționarul are dreptul de a exercita o funcție publică
atât timp cât înțelege că acea funcție este o datorie pentru el. Orice alte criterii pentru
neîndeplinirea dato riei duc la lipsa de probitate.20
• Demnitate a
Din sintagma „funcție publică”, tocmai caracterul public al funcției înterzice
funcționarului să se comporte ca ceilalti și să ceară avantaje pentru el sau pentru alții. Sub aspect

18 Lege nr. 7/2004 din 18/02/2004 Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 525 din 02/08/2007 privind
Codul de conduită a funcționarilor publici
19 Georg Wilhelm Friedrich Hegel – „Filozofia spiritului ”, Ed. Academiei, 1996, pg. 316
20 Ion Popescu, Dr agoș Dincă, Victor Alistar, Mădălina Cocoșatu, „Deontologia funcționarilor publici” (suport de
curs), București, SNSPA, p.11

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

9

material, funcționarul este pl ătit pentru a -și exercita funcția, iar sub aspect moral el se bucură de
autoritate, neavând dreptul de a se degrada pe sine sau funcția sa.21
• Reputația
Aceasta reprezintă părerea pe care cei din jur o au față de cineva sau față de felul în care
o persoană este cunoscută sau apreciată, faima, renumele. Ca or ice faimă sau renume, reputația
este dată, în primul rând, de efortul personal al celui în cauză .22
• Interdicția cumulului
Având în vedere că funcția publică este un ansamblu de atribuții, apreciem că o persoană
fizică nu poate, practic, să realizeze, în același timp, atribuțiile a două sau mai multe funcții
publice. În acest sens, profesorul P. Negulescu arăta că, în principiu, funcțiile publice nu se
cumulează, pentru că interesul general cere ca funcți onarul să -și consacre întreaga sa activita te
funcției pe care o îndeplineș te.23
• Imparțialitate a
Cu privire la dreptul funcționarului public de a face parte din partide politice s -au
conturat două opinii contrare: una care consideră administrația ca anexă a politicului și ca atare
posibilitatea ca funcționarii să fie politici; și alta care consideră c ă funcționarul are, în principal,
atribuția de a executa decizia politică, fără a participa la activitățile partidelor. Cu privire la
problema amintită în Legea 188 /1999 privind Statutul funcționarilor publici la art. 42 se
stipulează: ,, Funcționarii publ ici au obligația ca în exercitarea atribuțiilor ce le revin să se
abțină de la exprimarea sau manifest area convingerilor lor politice ”24.
• Subordonarea
Funcț ionarii publici au obligația de a executa ordinele sau instrucțiunile primit e de la șefii
ierarhici. Este evident că această obligație deschide un eori poarta abuzului din partea ș efului

21 Ibidem, pp. 11 -12
22 Ibidem, p. 12
23 Ibidem, p. 12
24 Legea nr. 188/1999 – Statutul Funcționarului Public, art. 42

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

10

făcând posibilă apariția corupției. Tocmai de aceea , prin lege25 se recunoaș te dreptul
funcționarului de a refuza executarea ordinu lui în cazul în care este vădit ilegal ș i/sau
prejudiciază drepturile fundamentale ale persoanei. În această situație, funcționarul trebuie să
anunțe în scris motivul refuzului.26
• Fidelitatea
Această dimensiune etică a funcț ionarului public presupune executarea sarcinilor de
serviciu pentru și în interesul instituț iei la care funcționa rul lucrează. Obligația de fidelitate
cuprinde și discreția necesară cu priv ire la secretele de serviciu cu care funcționarul operează.
Tocmai de aceea, în unele statut e ale funcț ionarilor publici se prevede obliga ția de a păstra
secretul de serviciu o anumită perioadă de timp după încetarea raporturilor de serviciu (între 1 și
5 ani).27
• Respectul față de funcție
Obligația de a respecta funcția constă , în esență , în lim ita de competență (acest termen
exprimă capacit atea unei persoane de a realiza în mod coresp unzător și cu eficiență maximă,
sarcinile care îi revin, tot ea fiind cea care generează performanța, respecti v productivitatea și
eficacitatea). Funcț ionarul public nu trebuie să -și depășească a tribuțiile de se rviciu, așa cum sunt
ele sta bilite prin fișa postului.28

Capitolul I II: Deontologia funcționarului public în România
O preocupare permanentă a legiuitorului român din perioada actuală a fost accea de a
dezvolta reglementarea internă pe baza acquis -ului comunitar, preluând texte normative
europene, fie în temeiul unei recomandări a Uniunii Europene, fie pe fondul impuneri i venite din

25 Legea nr. 188 /1999 – privind Statutul funcț ionarului public, art . 41
26 Ion Popescu, Dragoș Dincă, Victor Alistar, Mădălina Cocoșatu, „Deontologia funcționarilor publici” (suport de
curs), București, SNSPA, p.13
27 Ibidem , p. 13
28 Ibidem , p. 14

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

11

partea acestei entități de a adapta legislația în vederea aderării. Un domeniu reglementar esențial
în cadrul capitolelor deschise de către părți în procesul de aderare a României este reprezentat de
statutul funcționarului public.
Datorită f aptului că dreptul românesc se întemeiază pe concepția pozitivistă, în lipsă de
text expres, în România, multă vreme regulile răspunderii disciplinare, administrative, materiale,
penale și civile au fost identificate cu regulile deontologice. Faptul că sal ariatul încalcă o regulă
de ordine interioară sau prevăzută de lege în general era derivat dintr -un comportament
profesional inadecvat, care atragea necesitatea aplicării unei sancțiuni. Însă deontologia dorește
nu aplicarea unei sancțiuni, ci respectarea legii independent de aplicarea sancțiunii. Altfel spus,
deontologia include noțiunea de responsabilitate. Deontologia trebuie să se raporteze în primul
rând la manifestarea individului din punct de vedere moral, la respectarea regulilor din proprie
conving ere, nu de teama sancțiunii. Așa cum se afirmă într -o lucrare de specialitate,
„funcționarul public trebuie să -și ducă la bun sfârșit atribuțiile, nu pentru că așa i se impune, ci
fiindcă e convins că ele reprezintă rostul său profesional”.
Într-o manieră cronologică, prima reglementare în acest sens o constituie Statutul lui
Cuza din 1864 (Constituția din 1864, denumită oficial Statutul dezvoltător al Convenției de la
Paris, a fost un act cu caracter pur constituțional, adoptat la 2 mai 1864 după „lovitur a de stat” a
lui Alexandru Ioan Cuza. A fost în fapt prima Constituție a României). Astfel, conform
articolului 17 din Statut, toți funcționarii publici, fără excepție, trebuiau să se supună Constituției
și să jure credință Domnitorului29.
Abia prin Consti tuția din 1923 se consideră oportun mom entul adoptării unui S tatut al
funcționarilor publici, concretizat prin Legea din 19 iunie 1923, în vigoare până în 1940 . La 3
noiembrie 1923 a fost adoptat Regulamentul Statutului funcționarilor publici care stabilea în
detaliu regimul juridic al funcționarilor publici din administrația de stat. Un alt moment relevant
în scurta prezentare a istoricului reglementării funcției publice este adop tarea Constituției

29 Statutul Desvoltător Convențiunii din 17/19 August 1858 . A fost propus spre aprobare prin plebiscit în Decretul
nr. 517 din 2 mai 1864 al lui Alexandru Ioan Cuza, publicat în Monitorul – Jurnal Oficial al Principatelor Unite
Române, nr. 99 din 4/16 mai 1864

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

12

României din 1991, iar în temeiul acesteia , adoptarea târ zie, a Statutului funcționarului public,
prin Legea nr. 188/1999. Conduita profesională a funcționarilor publici trebuie să se încadreze în
anumite limite generale, care se completează din punct de vedere special și cu prevederile Legii
nr.188/1999 cu modificările aduse prin Legea nr.161/2003. Aceste limite nu sunt determinate
numai de obligațiile pe care le prevede legea din punct de vedere profesional, ci și din
consacrarea unor interdicții și incompatibilități, care, daca ar fi încalcate, ar atrage n umai
răspunderea disciplinară în prelabil, iar în raport cu gravitatea lor concretă se vor putea încadra și
în fapte care să atragă raspunderea contravențională, civilă sau penală30.
Din punct de vedere moral, în România, funcționarul public are obligația unui
comportamen t bazat pe respect, bună credinț ă, corectitudine și amabilitate, de a nu aduce
atingere onoarei, reputației și demnității persoanelor din cadrul instituției publice în care își
desfășoară activitatea prin întrebuințarea unor expresii jignit oare, prin dezvăluirea unor aspecte
ale vieții private și prin formularea unor plângeri sau sesizări cu caracter calomnios. În
activitatea sa, funcționarul trebuie să adopte o atitudine imparțială și justificată pentru rezolvarea
clară și eficientă a probl emelor cetățenilor, cu respectarea principiului egalității acestora în fața
legii și a autorității publice. În acest scop, funcționarul public trebuie să promoveze soluții
similare sau identice în acceași categorie de situații de fapt, cu eliminarea oricar ei forme de
discriminare bazată pe aspecte privind naționalitatea, convingerile religioase și politice, starea
materială, sănătatea, vârsta, sexul sau alte aspecte.
Conduita funcționarului public român este reglementată de lege și în cadrul raporturilor
sociale la care acesta participă, fără referire la atribuțiile funcției sale sau la autoritatea pe care o
reprezintă. Astfel, funcționarului public ii este interzis ca în raporturile sale cu cetățenii, fără
referire la funcția publică, să uzeze de prerogati vele funcției publice deținute, folosindu -se de
poziția oficială pe care o deține pentru a influența luarea unor decizii sau determinarea luării
anumitor măsuri. De asemenea, el nu se poate folosi de bunurile proprietate publică în interes
personal, ci est e ținut să asigure folosirea resurselor publice în mod eficient, în conformitate c u

30 Legea nr. 188/199 9, privind statul funcționarilor publici, modificată și completată prin Legea nr.161/2003, Titlul
III – Reglementări privind funcția publică și funcționarii publici

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

13

prevederile legale. Ca atare, din prevederile normelor indicate se desprinde ideea că prin Codul
deontologic al funcționarului public legiuitorul a înțeles, în principal, r egulile morale de conduită
pe care funcționarul este ținut să le respecte în cadrul activității desfașurate ca purtător al
autorității publice, dar și ca simplu cetățea n, în relațiile sale cu semenii31.
Legea 7/2004 republicată, numită și Codul de Conduită , evidenț iază principiile care
guvernează conduita profesională unde regăsim urmatoarele: supremația Constituției și a legii,
prioritatea interesului public, asigurarea egalității de tratament a cetățenilor în fața autorităților și
instituțiilor publice, p rofesionalism, imparțialitate și independență, integritate morală, libertatea
gândirii și a exprimării, cinstea și corectitudi nea, deschidere și transparență32.

Concluzii
Dintr -o perspectivă generală a întregii lucrări, se impune precizarea faptului că
deontologia și c onduita profesionistă, ind iferent că este vorba despre un funcționar public sau de
o persoană dintr -o altă categorie profesională, presupune mai întâi de toate loialitate și atașam ent
față de instituția în care persoana respectivă își desfă șoară activitatea ș i unde este remunerată. Nu
este vorba despre o loi alitate față de persoanele care reprezintă sau conduc acea instituție, ci este
vorba chiar de instituție în sine. Totodată, f uncționarii publici trebui e să se adapteze și să
respecte prevederile din Statut și Codul de Coduită. Respectarea acestora va conduce la o mai
bună organizare și funcționare a administrației publice. De asemenea, respectarea acest or
prevederi este importantă și pentru îmbunătățirea relațiilor dintre funcționarii din administrație și
cetățeni.
Acestea fiind spuse, într -un cadru mai general, conform statutelor și codurilor
deontologice ale funcțioarilor publici, se poate reține ideea că deontologia acestui corp de

31 Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, publicată în Monitor ul Oficial nr. 157 din 23
februarie 2004
32 Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 23
februarie 2004

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

14

profesioniș ti are în vedere regulile morale pe care tr ebuie să le respecte , cât și criteriile
răspunderii pentru nerespectarea normelor etice și profesionale.

Bibliografie :
1. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, „Dicționarul
explicativ al limbii române”, ediția a II -a revăzută și adăugită (DEX 2009), Ed. Univers
Enciclopedic Gold, 2009
2. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, “Dicționar
ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române”, ediția a II -a revăzută și adăugită (DOOM 2),
Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2005
3. André Lalande, “Vocabulaire technique et critique de la philosophie”, coord. de
Academia franceză, publicat în „Bulletin de la Société française de Philosophie”, 1902 -1923
4. Antonie Iorgovan, “Tratat de drept admin istrativ”, Vol. I, Ed. Nemira, București, 1966
5. Antonie Iorgovan, “Tratat de drept administrativ”, Ediția a IV -a, Ed. All Beck, 2005
6. Benone Dutescu, “Etica profesiunii medicale”, Ed. Didactică și Pedagogică, București,
1980
7. Constantin Preda, „Ce e România? Filozofia politică a Constituției din 1991”, în
Revista Polis, nr. 2/1996
8. Corina Mihaela Rădulescu, „Deontologia funcției publice” (suport de curs), Ed.
Universității București, 2006
9. Emanuel Albu, „Deontologia funcției publice”, Ed. Fun dației România de Mâine,
București, 2009
10. Geor g Wilhelm Friedrich Hegel – „Filozofia spiritului”, Ed. Academiei, 1996
11. Ion Popescu, Dragoș Dincă, Victor Alistar, Mădălina Cocoșatu, „Deontologia
funcționarilor publici” (suport de curs), București, S NSPA
12. Legea nr. 188/1999 – Statutul Funcționarului Public

Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social -Politice

15

13. Legea nr. 188/1999, privind statul funcționarilor publici, modificată și completată
prin Legea nr.161/2003, Titlul III – Reglementări privind funcția publică și funcționarii publici
14. Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, publicată în
Monitorul Oficial nr. 157 din 23 februarie 2004
15. Lege nr. 7/2004 din 18/02/2004 Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 525 din
02/08/2007 privind Codul de conduită a funcționarilor publici
16. Paul Negulescu, “Tratat de drept administrativ”, Vol. II, București, 1934
17. Revista „Dreptul”, nr. 4/1995
18. Statutul Desvoltător Convențiunii din 17/19 August 1858, publicat în Monitorul –
Jurnal Oficial al Principatelor Unite Române, nr. 99 din 4/16 mai 1864
19. Tache Bocănială, „Deontologie polițienească ”, Ed. ProUniversitaria, București, 2010
20. Vasile Morar, „Etic și estetic”, București, 1981
21. Verginia Vedinaș, “Statutul funcționarului public”, Ed. Nemira, București, 1998
22. Verginia Vedinaș, “Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici”,
republicată cu modificările ulterioare, Ed. Lumina Lex, București, 2004