1.1.Importanța economică a culturii de cartof 1.2.Particularități botanice 1.3 .Cerințele plantei față de factorii climatici 1.4. Tehnologia de… [625477]

CUPRINS
CAPITOLUL I. INTRODUCERE
1.1.Importanța economică a culturii de cartof
1.2.Particularități botanice
1.3 .Cerințele plantei față de factorii climatici
1.4. Tehnologia de cultivare a cartofului
CAPITOLUL II. CADRUL NATURAL AL ZONEI GHIMEȘ
PALANCA, JUDEȚUL BACĂU
2.1. Așezarea geografică, organizarea și modul de folosință a terenului din zona
Ghimeș Palanca
2.2. Studiul hidrologic al zonei
2.3. Studiul climei
2.4. Studiul solului
2.5. Studiul vegetației
CAPITOLUL III. PRINCIPALII AGENȚI PATOGENI DIN
CULTURILE DE CARTOF
CAPITOLUL IV. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN
CULTURILE DE CARTOF
CAPITOLUL V. COMBATEREA INTEGRATĂ A AGENȚILOR
PATOGENI ȘI A DĂUNĂTORILOR DIN CULTURILE DE
CARTOF
4.1. Măsuri de carantină fitosanitară
4.2. Măsuri agrofitotehnice
4.3. Măsuri fizico-mecanice
4.4. Combaterea biologică
4.5. Combaterea chimică
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I
INTRODUCERE
Cartoful este o plantă de cultură ce prezintă o deosebită importanță pentru alimentația
oamenilor,furajarea animalelor și pentru prelucrări industriale.
După anul 1989, suprafața cultivată cu cartof în România s-a redus cu aproximativ
100000 ha, menținându-se constantă, în jur de 250000 ha, în perioada 1993-1999. În ultimii
trei ani s-a constatat o ușoară creștere a acesteia.
Producția medie de 12,5 t ha, înregistrată în perioada 1990-2002 este de trei ori mai mică
decat producția medie realizată în statele membre ale Uniunii Europene, România ocupând
ultimele locuri în Europa din acest punct de vedere. Principala cauză a nivelului scăzut al
producției o constituie utilizarea de către majoritatea cultivatorilor, a unui material de plantat
necertificat, aflat într-o stare avansată de degenerare virotică, reținut an de an din producția
proprie. Motivul îl constituie lipsa posibilităților financiare de reânoire a acestuia. Cantitatea
de sămânță certificată produsă în România reprezintă doar 4-5 % din necesar. La cartof,
calitatea biologică și fitosanitarăa materialului de plantat necertificat, precum și soiul
influiențează nivelul și calitatea producției cu peste 50 %. În țara noastră suprafețele cultivate
cu cartof pentru sămânță au scăzut dramatic după anul 1990, de la 12000 ha cu cartof din
categorii bilogice superioare la numai 553 ha în anul 2000. În anul 2002 suprafața cultivată cu
cartof sămânță, total categorii biologice, a fost de 3453 ha, de aceea s-a luat măsura scutirii de
taxe vamale la cartoful pentru sămânță din categorii biologice superioare, importat din țările
Uniunii Europene.
În ultimii ani, aproximativ 15 % din suprafața cultivată cu cartof în România a fost
plantată în arătura de primăvară, 11 % a folosit cartoful ca plantă premergătoare, iar
fertilizarea cu îngrășăminte chimice s-a făcut parțial și în doze necorespunzătoare. Numai 4 %
din suprafața totală cu cartof a fost amplasată în regim irigat.
În anul 2001 cartoful s-a cultivat pe 276099 ha, realizându-se o producție totală de
3982108 t, respectiv 14423 kg ha. În anul 2001 s-a importat 8868 t cartof șis-a exportat 9803
t. Producția internă satisface în totalitate cererea, cantitățile de cartof importate fiind
nesemnificative. Valoarea cartofului se face, în cea mai mare parte pe piața liberă, cartoful
fiind singurul produs al cărui preț de vânzare cu amănuntul a scăzut în ultimii ani.

Din totalul de 71 de soiuri de cartofi înrregistrate în Catalogul oficial al soiurilor-ediția
2001, 40 de soiuri sunt create în România.
Fiind un produs cu un conținut ridicatîn apă ( 75-80% ), supus atacurilor diferiților
agenți patogeni, cartoful necesită spații corespunzătoare de depozitare care să asigure condiții
optime de temperatură și umiditate în timpul păstrării.
În alimentația oamenilor cartofulse folosește în stare proaspătă sau subformă de
produse uscate sau semipreparate. Este alimentul de bază sau complementar pentru o mare
parte a populației Europei, dar șidin alte țări ale lumii. Consumul anual de cartof pe cap de
locuitor, oscilează între 44 și 140 kg, după cum urmează: Irlanda 140 kg, Olanda 138 kg,
Germania 130 kg, Spania 120 kg, Belgia 118 kg, Franța 108 kg, Anglia 95 kg, Elveția 87
kg, Italia 65 kg. În România consumul anual pe locuitor este de circa 100 kg de tuberculi.
În furajarea animalelor cartoful este valoros pentru porcine, bovine, dar poate fi
utilizat și pentru alte categorii de animale. În acest sens se folosesc tuberculii răniți, cei cu
dimensiuni reduse, rezidurile de la prelucrarea industrială dar și vrejii verzi sau murați. Se
impune prudență înfurajarea animalelor gestante, deoarece solanina care se acumulează,
imprimă gust amar și poate produce tulburări ale tubului digestiv.
În România se prelucrează industrial cantități reduse de cartof, circa 20000 tone, ceea
ce reprerzintă 1 % din producția totală, în special pentru obținerea de fulgi de cartof, făinp,
griș și mai puțin pentru pommes frites,extrudate, chipsuri.
În industria amidonului și a alcoolului, dintr-o tonă de tuberculi se obțin 140 de kg
amidon sau 100 kg dextrină, respectiv 95 l alcool, sau 15-17 kg cauciuc sintetic. Cu toate
acestea fostele fabrici de amidon din cartof și-au încetat activitatea întrucât produsul, deși
foarte solicitat, are un cost de producție ridicat, acestea orientându-se spre producția de
amidon de porumb.
Cartoful prezintă și o serie de avantaje din punct de vedere agrofitotehnic: valorifică
solurile ușoare din zonele umede și răcoroase, produce o cantitate importantă de substanță
uscată pe unitatea de suprafață, favorizează eșalonarea lucrărilor agricole, este o bună
premergătoare, are un potențial de producție teoretic de 134 t ha, potențial care se poate
realiza prin respectarea tehnologiei de cultură.

1.1.Importanța economică a culturii de cartof
Una din principalele culturii agricole căreia îi revine un rol deosebit în alimentația
omului este cartoful. Datorită compoziției chimice echilibrate, cartoful este considerat un
produs valoros, în alimentație numită pe drept cuvânt ,, a doua pâine,, a omenirii.
Importanța economică a acestei culturii rezultă din ponderea acestui produs în alimentația
omului.
Cartoful este o importantă plantă alimentară, furajeră și cu mare pretabilitate pentru
industrializare.
Datorită valorii nutritive ridicate a tuberculilor de cartof, determinată de conținutul în
glucide, proteine, lipide și vitamine, a gustului plăcut și a digestibilității ridicate, cartoful
satisface cele mai diversificate gusturi și cele mai mari exigențe. Prin posibilitățile multiple
de preparare- Catelly a publicat 366 de rețete culinare de peparate din cartof- fie în stare
proaspătă, fie semipreparată. Industrializat sub formă de pommes frittes chips, fulgi de
cartof, extrudate, făină de cartof, cartof deshidratat, conservat sau murat, cartoful este
practic nelipsit din dieta zilnică a omului.Formele semipreparate obținute pe cale industrială
asigură o valorificare superioară a întregii producții și o aprovizionare continuă și ritmică a
populației în tot parcursul anului.
Valoarea energetică a cartofului reprezintă o trime din acea a pâinii, jumătate din cea a
ouălor șicărnii,fiind de două ori mai mare decât a morcovilor și de trtei ori mai mare decât a
verzei sau tomatelor. Aceasta se datorește conținutului ridicat de amidon, unor cantități
însemnate de proteine, vitamine sau săruri minerale în compoziția tuberculului.
În procesul de industrializare a cartofului se folosesc mari cantități de tuberculi pentru
obținerea amidonului, spirtului sau a altor produse derivate ca: glucoză, dextroză, dextrină,
cleiuri, cauciuc sintetic, etc. Pentru industrializarea cartofului au fost create soiuri cu un
conținut ridicat în substanță uscată și amidon și cu o anumită structură preferențială a
grăunciorilor de amidon pentru obținerea cu un randament ridicat a unor derivate dorite. De
asemenea , au fost perfecționate tehnologiile de cultivarepentru obținerea unor randamente
mari de amidon la hectar, s-au optimizat suprafețele arondate fabricilor de prelucrare, s-au
dimensionat economic transportul și valorificarea producției.
În furajarea animalelor, cartoful constituie un nutrț deosebit de valoros. Deși nu se
cunosc soiuri speciale pentru furajarea animalelor, rezultatele furajării cu cartof cazuți de la

sortare sau tăiați pe parcursul operațiilor de recoltare sunt foarte apreciați, îndeosebi în
furajarea porcinelor, a vacilor cu lapte sau a păsărilor, folosit atât sub formă proaspătă cât și
fiert sau opărit și însilozat, sau fiert în amestec cu tărâțe sau cu făină de porumb.
Cartoful se încadrează în sistemele moderne de agricultură durabilă sau ecologică prin
pretabilitatea în structuri optime de asolament cu durată diferită, iar ca urmare a
particularităților sale biologice, cartoful este o premergătoare aproape ideală pentru orzoaica
de primăvară sau pentru lucerniere și trifoioși.
Aceste caracteristici îi conferă culturii de cartof o importanță economică deosebită.
Indiferent de utilizarea cartofului, atât ca aliment, furaj sau ca materie primă în industrie, în
urma valorificării sale se obțin venituri însemnate pentru producători, ceea ce duce și
determină creșterea suprafețelor cultivate cu această cultură.
1.2.Particularitățile biologice ale cartofului
Cartoful este o plantă anuală erbacee. Se înmulțește pe cale vegetativă prin tuberculi și
numai în procesul de ameliorare, prin sămânță.
Rădăcina este formată din ramificații primare ( care pornesc de la colți ) și ramificații
secundare, sau rădăcini stolonifere, care apar în grupe de câte 3-5 în jurul fiecărui stolon.
Sistemul radicular este relativ puțin dezvoltat, reprezintă sub 8-10 % din masa întregii
plante și în anumite condiții sub 5 %. Capacitatea de absorbție este însă bună. Sistemul
radicular pătrunde în sol până la 70-100 cm, mai rar până la 150-200 cm, iar în jurul plantei
se dezvoltă pe o rază de 30-60 cm și în condiții deosebite până la 90 cm. Aproximativ 50 %
din masa totală a rădăcinilor se găsește în stratul arabil.
Dezvoltarea sistemului radicular este influiențată de soi și de tipul de sol. Astfel, este
mai profund și mai extins lateral la soiurile tardive și semitardive. Pe solurile mijlocii și
ușoare rădăcinile pătrund mai adânc, iar pe solurile compacte, se extind lateral.
Tulpina cartofului cuprinde două porțiuni: subterană și aeriană. Tulpina se formează
din mugurii tuberculului la înmulțirea vegetativă sau din sămânță la înmulțirea generativă.

Numărul inițial de tulpini aeriene este la o tufă de 3-8, cu înălțimi între 50 și 80 cm.
Sunt mai valoroase soiurile care au tufa cu internoduri scurte, cu port erect și semicompact,
ceea ce permite executarea mecanizată a lucrărilor de întrținere a culturii, inclusiv
combaterea bolilor și a dăunătorilor, cu mare eficiență.
Creșterea intensivă a părții aeriene la cartof durează între 37 și 80 de zile după răsărit.
În general creșterea încetează când raportul vreji/ tuberculi este de 1:1.
Tulpina subterană este rotundă și nearipată, pe ea formându-se rădăcinile și stolonii.
Stolonii sunt în număr de 12-15 la o plantă și sunt de dorit a fi scurți (sub 15cm )
pentru a asigura formarea grupată a tuberculilor în cuib, ceea ce ușurează recoltarea
mecanizată. Stolonii sunt mai groși decât rădăcinile și poartă solzi la fiecare nod. În condiții
normale de temperatură și durată de iluminare a plantei, în vârful lor se formează tuberculii
prin îngroșare.
Tuberculii la început au forma unor noduli, iar mai apoi cresc în lungime și grosime și
capătă forma caracteristică soiului, care este dată de raportul dintre lungimea și lățimea
tuberculului înmulțit cu 100. Conturul tuberculilor în secține longitudinală esteprezentat în
tabelul nr. 1.
Tabelul nr.1
Forma tuberculilor la cartof
Forma tuberculului Raport lungime-lățime
Rotund 95-105
Rotund-oval 106-120
Oval 121-130
Oval-lung 131-140
Lung-oval spre lung 141-200
Lung > 200
Cele mai multe soiuri au tuberculi rotunzi, ovali și ovali-alungiți, cu grosimea egală cu
lățimea.
Tuberizarea începe la 10-35 zile după răsărirea plantei, iar creșterea durează 45-85 de
zile în funcție de soi. Creșterea tuberculilor este însoțită în prima parte și de creșterea masei
aeriene, în această perioadă planta are cele mai mari cerințe față de apă și substanțe
nutritive.
Masa hectolitrică a tuberculilor este de 60-80 kg. După greutate, tuberculii pot fi:
•Mari- peste 120 g;
•Mijlocii- 80-120 g;

•Mici- 40-80 g (valoroși pentru plantat);
•Foarte mici- sub 40 g ( valorificați la recoltarea extratimpurie )
Compoziția chimică: tuberculul de cartof este foarte bogat în apă. În substanță uscată
predomină amidonul, urmat de proteine și săruri minerale (tabelul nr. 2 ).
Tabelul nr. 2
Compoziția chimică a tuberculilor de cartof
Componente % din substanță proaspătă % din substanță
uscată
Apă 66,1-88,0 –
Amidon 8,7-26,2 72,5-79,15
Proteine brute 0,8-4,9 6,6-14,4
Grăsimi brute 0,04-1,0 0,33-2,94
Celuloză brută 0,2-2,5 1,66-7,3
Cenușă 0,4-1,9 3,15-5,6
Pentru consumul alimentar proaspăt cele mai valoroase soiuri sunt cele care conțin o
proporție mică de amidon (12,5-17 % ) și un conținut mai ridicat de proteine. Conținutul de
amidon se corelează pozitiv cu forma sferică a tuberculilor și cu lungimea perioadei de
vegetație.
Soiurile mai bogate în amidon au o durată de fierbere mai redusă. Pentru industrie sunt
indicate soiurile cu peste 18 % amidon. În industria chipsului, o proporție mare de zahăr
reductor este dăunătoare, fiindcă prin caramelizare depreciază culoarea.
Amidonul din cartof este constituit din amilază și amilopectină. Soiurile mai bogate în
amilopectină au o mai bună consistență la fierbere și se pretează mai bine la obținerea
cleiurilor industriale. Conținutul mare în amilopectină, poate fi determinat prin fertilizarea
cu fosfor în cantități mari.
Proteina se găsește în tuberculul de cartof în medie în proporție de 2 % din substanța
uscată proaspătă. Prezența aminoacizilor esențiali și un raport echilibrat între aceștia dau
cartofului o mai marevaloare alimentară. Cartoful este și o sursă de vitamine și minerale.
100 grame de tuberculi proaspeți conțin: 1,5 g proteină, 1,2 g grăsime, 5,7 g hidrați de
carbon, 0,15 mg vitamina B1, 0,7 mg vitamina B2, 1,0 mg vitamina PP, 11,0 mg vitamina
C și cantități variabile de potasiu, calciu și fier. Prin consumul a 100 g tuberculi se
eliberează 72 calorii.
În organele cartofului se găsește și un complex de alcaloizi toxici, numiți împreună
solanină , ce poate ajunge până la 65 mg la 100 g tuberculi. Solanina imprimă tuberculilor

un gust amar și poate produce tulburări digestive grave. Proporția de solanină crește în
tuberculii expuși la lumină și în timpul încolțirii acestora.
Tuberculul tânăr este protejat de epidermă, strat care se exfoliază ușor după recoltare,
apoi își formează un înveliș secundar de protecție, peridermul sau coaja. Acesta trebuie să
fie elastic și dens pentru a conferi o rezistență mai mare la vătămare.
Pe suprafață se găsesc ochii, formați dintr-un rudiment al frunzei de pe tuberculul
tânăr, numit sprânceană. La subsoara ei se găsesc trei muguri dorminzi. În condiții
favorabile de încolțire, pornește în creștere mugurul din mijloc, cei laterali încolțind mai
ales dacă se rupe cel mijlociu. La cartofii pentru consum, ochii trebuie să fie superficiali,
pentru a permite decojirea fără pierderi mari.
Frunzele sunt formate după germinarea seminței sau pe lăstarii proveniți din tuberculi,
sunt mici și simple. Celelalte frunze sunt compuse și imparipenat sectate, au foliole de
mărimi diferite care alternează, foliola terminală fiind mai mare și unită cu una sau ambele
foliole laterale la unele soiuri. Numărul de frunze pe tulpină oscilează între 8 și 12 în
funcție de soi. Foliolele au forma eliptică, ovală, ovoidală, cu vârful lung acuminat.
Frunzele au culoarea verde-închisă, verde- gălbui sau verde-cenușie, fiind lucioase sau
mate.
Inflorescența și florile . Florile sunt grupate în cime simple sau compuse. Floarea este
formată dintr-un caliciu din cinci sepale lacinate, parțial gamosepal, persistent pe fruct,
corola este formată din cinci petale de culoare albă, violacee deschis sau închis, albastră-
violacee, roză- violacee sau alb-gălbuie, cu tubul scurt și limbul explanat. Androceul este
format din cinci stamine cu filamente scurte, concrescute la bază cu petalele și între ele, cu
anterele conice de culoare galbenă sau portocalie. Pistilul este format din ovarul rotund-
oval alcătuit din 2-4 carpele, cu mai multe ovule, un stil și un stigmat trilobat.
Polenizarea este predominant autogamă. Înfloritul și durata lui variază în funcție de
soi și condițiile climatice. La soiurile timpurii și în zonele mai calde înfloritul este mai slab
și de durată scurtă. Plantele crescute în condiții optime, înfloresc și fructifică mai bine.
Fructul este o bacă de formăsferică, conică, cărnoasă, suculentă, indehiscentă și
polispermă (150-200 semințe ). Baca are culoare verde sau verde pigmentată cu albastru
sau violaceu.
Sămânța este mică, de formă ovoidal –turtită, de culoare alb-gălbuie, cu capacitate
germinativă mai mare în anul al doilea, fiind utilizată în ameliorare.
Fazele de vegetație ale cartofului sunt prezentate în funcție de creșterea organelor
vegetative aeriene și subterane în tabelul nr. 3.

Tabelul nr. 3
Fazele de vegetație la cartof;
Faza Organele plantei în creștere
intensăLungimea fazei
( zile )
1. De la plantat la
răsăritRădăcinile primare și părțile
subterane ale lujerilor15-30
2. De la răsărire la
tuberizare Rădăcini, tulpini, frunze 10-35
3. De la tuberizare la
încetarea creșterii
tufelorToate organele aeriene și
tuberculii, în ritmul cel mai
intens25-45
4. De la încetarea
creșterii tufei, la
ofilirea acesteiaCresc tuberculii, în ritm din
ce în ce mai ăncetinit20-40
Total 70-150
Cunoașterea fazelor de vegetație are scopuri practice:
•intervalul până la răsărire permite stabilirea numărului lucrărilor de îngrijire și a
momentului aplicării erbicidelor;
•precizarea (în zile ) a intervalului de la răsărire la începutul tuberizării, vine în
sprijinul aplicării raționale a îngrășămintelor și a irigației;
•încetarea creșterii tufelor impune modificări ale regimului de irigare prin scăderea
normei de apă;
•după formarea tuberculilor și până la încetarea creșterii tufelor, irigarea și
fertilizarea sunt foarte importante pentru creșterea randamentului la hectar.
Ciclul devegetație al cartofului. Cartoful se înmulțește pe cale vegetativă, prin
tuberculi și numai în lucrările de ameliorare se folosește înmulțirea prin semințe.
Înmulțirea vegetativă se desfășoară astfel: mugurii ochilor de pe tuberculi se formează
colții ( lăstarii ), înainte sau după plantare. Din colții formați în condiții optime de
temperatură și umiditate se dezvoltă rădăcini și tulpini. Tulpinile ajung la suprafața solului,
înverzesc, formează în continuare frunzele, iar tulpinile cresc și ajung la dezvoltarea
maximă în timpul înfloririi. Pe partea subterană a tulpinii cresc rădăcinile și stolonii care se
îngroașă la capăt, formând tuberculii. Tuberculii cresc, de regulă după terminarea creșterii
părților aeriene și ajung la maturitate odată cu partea aeriană.

Ciclul de vegetație al cartofului cuprinde trei etape:
a)repausul germinativ;
b)creșterea lăstarilor (incubația );
c)creșterea plantelor și tuberizarea.
Repausul germinativ (vegetativ )- începe de la recoltarea tuberculilor și durează, în
funcție de soi, 2-3 luni, timp în care nu se formează lăstari, chiar dacă sunt condiții optime
de germinare. Cauzele sunt multiple. Este de dorit ca această fază să fie cât mai lungă la
tuberculii destinați consumului și mai scurtă la materialul de plantat, mai ales în același an.
Repausul vegetativ se poate scurta prin tratare cu tiouree 0.3 % sau pe cale fizică prin
scarificare ( zgâriere) peridermei tuberculilor. Prelungirea duratei de repaus se face
acționând asupra tuberculilor sau a plantei înainte de recoltare. Tuberculii se păstrează la
temperaturi de 2-3o C sau se tratează cu diferite substanțe chimice care inhibă încolțirea:
Cartofin- 2 kg/ t, Superstop sau Luxan 20 ml/t, Keim Stop- 1 kg/t de tuberculi.
Perioada de incubație urmează după ieșirea din stadiul de repaus germinal. Tuberculii
de cartof, în timpul păstrării, formează ca și frunzele, aceeași substanță care stimulează
tuberizarea, numită, convențional ,, hormon de tuberizare,,. Perioada cuprinsă între
încheierea repausului germinal și până la acumularea în cantitate maximă a substanței ce
determină tuberizarea, este numită perioada de incubație. Acest fenomen este ireversibil.
Temperatura ridicată în timpul păstrării grăbește procesul de sintetizare a substanței de
tuberizare și tuberculul își încheie stadiul de incubație înainte de plantare, reducându-se
mult capacitatea de producție a cartofului. Acumularea substanței de tuberizare se face
treptat, cu atât mai repede cu cât temperatura de păstrare este mai ridicată, înregistrându-se
la fiecare doză din aceasta un anumit stadiu fiziologic.Când doza este nulă, tuberculul este
în repaus vegetativ. La o doză slabă începe ,, trezirea mugurilor,,, la o doză ușoară se
formează un singur germene, iar plantarea în această fază determină o creștere lentă. La
doza mijlocie, toți mugurii de pe partea apicală pornesc în vegetație, acesta fiind stadiul
optim de plantare. Când doza este puternică, germenii care se formează sunt filiformi și
ramificați, iar tuberculii plantați în acest stadiu nu manifestă nici un fel de creștere și
tuberizează imediat în pământ. La doza maximă, germenii tuberizează chiar înainte de
plantare, se formează stoloni scurți care dau naștere la tuberculii-fii și planta nu mai răsare.
Factorii care infliențează incubația sunt: condițiile de păstrare a tuberculilor, soiul
cultivat, subatanțele de creștere. Incubația începe mai devreme cu cât tuberculii se păstrează
la temperaturi mai ridicate și are intensitate redusă la temperaturi cuprinse între 2 și 20o C.

Incubația se produce mai repede la întuneric și umiditate relativă a aerului ridicată decât la
lumină și în condiții de uscăciune.
Creșterea plantelor și tuberizarea sunt procese care se desfășoară concomitent sau
consecutiv.
Creșterea foliară depindede factorii climatici (temperatură, lumină, umiditate ), de soi,
dar și de vârsta fiziologică și greutatea tuberculului de plantat. În condiții similare,
intensitatea fotosintezei plantelor provenite din tuberculi mari este superioară intensității
fotosintezei plantelor obținute din tuberculi mai mici. Randamentul fotosintezei a fost
întotdeauna mai scăzut la plantele formate din tuberculi abia ieșiți din perioada de repaus
germinal, comparativ cu cei ieșiți de mai mult timp din acest stadiu.
Inducția tuberizării depinde de factori de mediu și de însușirile plantei. Temperaturi
mai mici de 180C favorizează tuberizarea, iar cele mai mari de 180C determină creșterea
plantelor în detrimentul tuberizării. Cartofii tuberizează în general în condiții de zi scurtă și
depășirea duratei de 13-16 ore determină oprirea tuberizării.
Experiențele au demonstrat și rolul tuberculului mamă și a frunzelor în inducția
tuberizării. Acesta este un proces atât calitativ, cât și cantitativ. Deplasarea tuberizării
necesită prezența unei anumite cantități de substanță de tuberizare, sintetizată în frunze, iar
inducția tuberizării este un proces definitiv și ireversibil când crește concentrația
hormonului de tuberizare atât de mult, încât oprește în totalitate creșterea părților epigee.
Degenerarea cartofului
La toate soiurile de cartof, cu intensitate mai mare la cele timpurii, în condiții climatice
și atacuri de boli din cele mai variate, după un timp, producția începe să scadă. Tuberculii
dau colți mai slabi, filoși, plantele sunt mai debile, unele soiuri pot dispărea chiar. Cauzele
care produc degenerarea sunt controversate. Unii autori menționează cauze climatice, alții
susțin cauze virotice, mai ales acolo unde frecvența insectelor vectoare este mai mare. Cu
timpul se conturează ideea că atât virozele cât și anumite condiții de climă și sol, inclusiv
cele create prin cultivare nerațională, duc la degenerarea cartofului.
Măsurile de prevenire a degenerării constau în producerea materialului de plantat
,,liber de viroze,, provenit din zonele climatice mai puțin favorabile pentru afidele vectoare
și virusuri, zone mai răcoroase și umede, care sunt în același timp potrivite pentru cultura
cartofului.
Materialul inițial, riguros testat este înmulțit în zone închise până la obținerea
cantităților necesare pentru plantat în întreaga țară. În aceste zone se găsesc stații de
avertizare care comunică necesitatea suprimării obligatorii a vegetației aeriene a plantelor în

cazul constatării unui zbor al afidelor peste o anumită intensitate. Pentru a obține producții
mari în aceste condiții, se impun măsuri fitotehnice specifice: preîncolțirea materialului de
plantat, asigurarea unei rotații de cel puțin 4 ani, amplasarea culturii pe soluri mai ușoare,
iar solele vor avea formă pătrată, fertilizare echilibrată și cu doze mici de azot, folosirea
unui material de plantat cât mai uniform.
Culturile semincere de cartof trebuie riguros protejate contra manei, fiind necesare 7-
14 tratamente, iar dacă apare mana, vrejii se înlătură indiferent de nivelul producției.
Plantele trebuie ferite de orice stres, indiferent de zona de cultură, stresul provocând pagube
mari în anul următor, din cauza degenerării materialului de plantare.
1.3.Cerințele plantei față de factorii climatici
Cartoful s-a format la mare altitudine, în climatul ecuatorial tropical, cu precipitații de
cca 2000 mm anual, cu temperaturi medii de 20ș C, și cu durata de iluminare de 12 ore. La
ora actuală, planta este răspândită în întreaga lume și se caracterizează printr-o mare
varietate de soiuri, diferențiate prin acomodarea la temperaturi mai ridicate sau mai
coborâte, prin reacția fotoperiodică, prin cerințele față de apă și în oarecare măsură prin
acomodarea pe soluri mai grele sau mai ușoare, cu un conținut diferit de apă (o mare
plasticitate ecologică).
Cerințele față de căldură. Cele mai mari suprafețe cultivate cu cartof se găsesc între
40ș și 60ș latitudine, la altitudini ce variază între 500m și 900 m. Deși este considerată o
plantă a climatelor temperate, există numeroase soiuri care se comportă bine și în climat
cald, iar în Peru există un institut sub egida FAO, care are ca prim obiectiv obținerea de
soiuri specifice pentru climatul ecuatorial-tropical, pentru altitudini de la 0 la peste 3000 m.
Suma temperaturilor medii zilnice variază între 1500ș și 3000ș C, datorită diferențelor
dintre soiuri, a căror perioadă de vegetație variază de la 60 la 160 de zile.
Necesarul de căldură este diferit de-a lungul perioadei de vegetație. Producții
extratimpurii se obțin la o "constantă termică" de la 1000 la 1300ș C, la mai puțin de 60 zile
de la plantat. Pornirea colților are loc la 6-7ș C, iar răsărirea mai rapidă la 20-21ș C.
Rădăcinile cresc la temperaturi de 4-5ș C,ceea ce permite plantarea timpurie a cartofului
încolțit, cu "puncte radicale" deja formate. Temperaturile optime de formare și creștere a
tuberculilor sunt de 16-18ș C. Temperaturile scăzute după plantare prelungesc mult
intervalul până la răsărire. După răsărire, frunzele plantei sunt distruse la temperaturi de

-0,5ș C, colții pier la -0,8ș C, tuberculii își încetează creșterea la 2-4ș C și pier la -1ș C,
plantele tinere la -2ș C, iar plantele mature la -3șC, vrejii nu cresc sub7-8șC. Recoltarea
cartofului trebuie să se facă la temperaturi mai mari de 6-7ș C,deoarece sub aceste valori
tuberculii devin sensibili la vătămare.
Temperaturile prea ridicate sunt la fel de dăunătoare. La 25ș C nu se mai formează
tuberculii, iar la 29ș C creșterea lor încetează. Vrejii pot rezista până la 42ș C, dar la
temperaturi mai mari de 21-23ș C, se alungesc sau cad, frunzele sunt mai mici cu suprafața
foliară redusă, ceea ce determină scăderea producției.
În țara noastră, acolo unde temperaturile sunt mai mari decât pragurile optime, irigația
poate coborâ temperatura în sol cu 8-12ș C, astfel încât tuberculii pot crește și la 32-35ș C
dacă rezerva de apă din sol este de 70-80 % din Intervalul Umidității Active (IUA).
Temperatura influiențează formarea tuberculilor în interacțiune cu durata de iluminare.
La temperaturi de 16-18ș C formarea tuberculilor are loc și la zi scurtă (12 ore ) și la durată
ceva mai lungă de iluminare. Dacă temperaturile ating și depășesc 20-22ș C,tuberizarea nu
ami are loc decât în condiții de zi scurtă.
Cerințe față de umiditate. Cartoful este una din plantele cele mai pretențioase față de
aprovizionarea cu apă. Secetele, dar și excesul de apă au efecte negative asupra creșterii
plantei și a nivelului producției.
Mai puțin pretențios este cartoful față de apă de la plantat și până la începutul
tuberizării. Experiențele au arătat că se dezvoltă normal la 50 % din IUA. Lipsa de apă în
perioada de formare a tuberculilor împiedică procesul sau eșalonează rezultând tuberculi
mai puțini, cu vârste diferite și cu rezistență neuniformă la fierbere.
Seceta în perioada de creștere a tufei și a tuberculilor micșorează foarte mult
producția, aceasta fiind perioada critică pentru apă a plantei. Seceta temporară provoacă
"puirea" tuberculilor în cuib și încolțirea lor. Seceta asociată cu temperaturi ridicate este
cauza degenerării climatice (fiziologice) a cartofului.
Asociată cu temperaturi ridicate, variația de umiditate determină încolțirea filoasă,
materialul neputând fi folosit pentru plantare. Lipsa pronunțată a apei duce la pieirea în
ordine a stolonilor, a tuberculilor tineri, a frunzelor inferioare și superioare. În acest
interval, rezerva de apă din sol trebuie să fie de peste 70 % din IUA pentru a asigura
creștera normală a plantelor.
În perioada de creștere-maturare a tuberculilor, seceta poate provoca exportul
substanțelor acumulate deja de tuberculi. La recoltare, separarea pământului de tuberculi se
face doar la o umiditate de 16-24 %.

Excesul de apă, după plantat limitează încolțirea și poate determina putrezirea
tuberculilor. De la răsărit la tuberizare,excesul de apă mai ales asociat cu excesul de azot
determină o creștere luxuriantă a vrejilor, concentrarea de auxine în punctele aeriene de
creștere împiedică formarea normală a tuberculilor.
Saturarea solului cu apă în timpul tuberizării,este un factor limitativ al producției,
deoarece prezența oxigenului în sol este hotărâtoare. După formarea tuberculilor, excesul de
apă stânjenește creșterea acestora sau duce la putrezirea lor. Pe solurile cu apă stagnantă, se
obțin tuberculi cu lenticele mărite, cu coaja urâtă, rugoasă, cu gust neplăcut datorită
acumulării de acid care influiențează negativ păstrarea recoltei.
Dacă consumul specific de apă –care variază între 167 și 659 mm, în funcție de soi și
condiții pedoclimatice, cartoful este o plantă de umiditate moderată. În timpul perioadei de
vegetație, o cantitate de 250-550 mm precipitații, sunt suficiente pe soluri mijlocii, cu
condiția unor rezerve în sol la desprimăvărare la nuvelul capacității de câmp. Pentru
soiurile extratimpurii și timpurii, determinante sunt ploile din mai și iunie, iar pentru cele
semitimpurii și semitardive, cele din iunie ,iulie și august. Pe solurile ușoare, nisipoase, un
plus de 80-250 mm repartizate corespunzător pe întreaga perioadă de vegetație, asigură
producții la nivelul potențialului soiurilor. Cercetările mai recente au demonstrat
disponibilitatea cartofului pentru umiditatea moderată, dar permanentă a solului.
Umiditatea relativă a atmosferei, cea mai favorabilă cartofului este de 70-75 %. Pentru
compensare se pot face udări prin aspersiune.
Cerințe față de lumină. Prntru formarea tuberculilor este favorabilă durat scurtă de
iluminare (10-12 ore), iar creșterea tuberculilor este mai puternică în zilele lungi. Cartoful
dă cele mai mari producții la lumină intensă dacă solul este bine aprovizionat cu apă și la
lumină mai puțin intensă atunci când cantitățile de apă pe care le are la dispoziție planta
sunt mai mici decât cele optime.
În privința inducției fotoperiodice sunt diferențieri mari între grupele de soiuri, mai
ales în ce privește creșterea tuberculilor. Prin epoca de plantare și încolțire și prin aplicarea
altor măsuri, cultura cartofului poate fi dirijată mai ușor, comparativ cu alte culturi.
În țara noastră,în zona depresiunilor intra și extramontane, lumina este uneori
insuficientă, iar în zona de câmpie poate deveni dăunătoare provocând arsuri și ofiliri ale
plantelor, dacă apa este insuficientă.
1.4.Tehnologia de cultivare a cartofului

Rotația cuturii
În țara noastră, cartoful se cultivă pentru următoarele destinații:
pentru consum extratimpuriu (recoltat până la 1 iunie);
cartof timpuriu ( în iunie);
cartof de vară (iulie, august);
cartof pentru consum de toamnă- iarnă (august, octombrie);
cartof industrial, furajer;
cartof pentru sămânță.
În funcție de destinație, se aleg soiurile corespunzătoare și se aplică o agrotehnică
diferențiată.
Încadrarea cartofului într-un asolament rațional și alegerea celei mai potrivite plante
premergătoare, contribuie la sporirea producției.
Sunt foarte bune premergătoare pentru cartof ierburile perene și țelina pajiștilor
naturale, leguminoasele perene anuale (lucerna, trifoiul, borceagul, lupinul- ca îngrășământ
verde), după care solul rămâne îmbogățit în materie organică și azot, bine structurat,
condiții foarte bune pentru formarea tuberculilor, cerealele păioase, porumb-siloz,
bostănoase, in pentru ulei și floarea soarelui numai dacă nu s-a manifestat atac de putregai
cenușiu (Bothrztis cinerea ) și alte boli care se transmit la cartof.
Sunt mai puțin indicate ca premergătoare pentru cartof, sfecla de zahăr și porumbul,
deoarece se recoltează târziu. Totuși, porumbul nu poate fi evitat ca plantă premergătoare,
datorită structurii culturilor, a rezistenței cartofului la efectul prelungit al erbicidelor
aplicate la porumb.
Nueste indicată cultivarea cartofului după alte solanacee, datorită bolilor și
dăunătorilor comuni. Deși cartoful se autosuportă 2-3 ani, dacă solul nu este infestat cu boli
și dăunători specifici, în condițiile aplicării tehnologiei moderne, monocultura nu este
admisă.
Cele mai bune rezultate se obțin prinincluderea cartofului de consum în asolamente de
3-4 ani, cel extratimpuriu și timpuriu, în asolamente legumicole, iar cel de toamnă în
asolamente de câmp. De exemolu, în zonele umede, unde suprafețele cu terenuri bune
pentru cartof sunt restrânse, se poate folosi rotația: cerale păiase+ trifoi, cartof, sfeclă.
Cartoful este o foarte bună premergătoare pentru culturile de primăvară, iar cel timpuriu și

pentru grâul de toamnă, deoarece lasă solul afânat și fără resturi vegetale. După cartoful
extratimpuriu și timpuriu, se cultivă în același an varza de toamnă, fasole verde, castraveți,
porumb siloz, porumb verde, iar după cartoful pentru consum de vară se obțin rezultate
foarte bune la grâu, secară, orz de toamnă, triticale, rapiță.
Fertilizarea
Cartoful consumă cantități mari de elemente nutritive. Pentru a forma o tonă de
tuberculi, cartoful extrage din sol 5,6 kg azot, 1,8 kg P 2O5, 7,5 kg K2O, 3,1 kg CaO și 1,6
kg MgO. Pentru obținerea unor producții ridicate, în cadrul practicării unei agriculturi
intensive, este necesară folosirea unor doze mari de îngrășăminte, dar bine echilibrate din
punct de vedere al elementelor nutritive, cu accent pe fertilizarea organo-minerală. Planul
de fertilizare la cartof se stabilește ținând seama de producția planificată și consumul
specific de elemente nutritive. Cartoful reacționează favorabil la toate tipurile de
îngrășăminte.
Gunoiul de grajd este îngrășământul de bază și este foarte bine valorificat, chiar și de
soiurile târzii. Eliberarea elementelor nutritive se face treptat și îmbunătățește însușirile
fizice și biologice ale solului, ceea ce este foarte important, mai ales pentru solurile grele și
reci. Gunoiul de grajd se aplică în doze de 30-40 t/ha,doza mare fiind folosită pe solurile
mai sărace și în zonele mai umede. Sporurile de producție prin folosirea gunoiului de grajd
pot fi cuprinse între 4000 și 7000 kg/ha.(tabelul nr. 4).
Tabelul nr. 4
Influiența gunoiului de grajd asupra producției de cartof
Localitatea t/ha Sporul de recoltă
Kg/ha %
Cluj- Napoca 20 4300 16,0
30 7000 26,0
Suceava 20 3770 29,6
30-40 4270 33,0
Brăila 20 4020 30,0
30 5900 45,0
E poca de aplicare a gunoiului de garjd este vara sau toamna și se recomandă ca
imediatsă fie încorporat sub arătură.

Dintre îngrășămintele chimice, cele mai eficiente sunt îngrășămintele cu azot, dar
combinate cu cele cu fosfor sau cu potasiu, în funcție de tipul de sol și de soiul cultivat.
Azotul este elementul daterminant pentru nivelul producției. La un kg azot se obțin, pe baza
experiențelor din țara noastră între 40și 106 kg tuberculi. Azotul mărește masa medie a
tuberculilor (peste 80 % din tuberculi au peste 80 g). Îngrășămintele cu azot determină un
spor de producție și micșorarea prețului de cost pe unitate de produs. Excesul de azot
devine dăunător deoarece determină creșterea luxuriantă a părții aeriene, ceea ce duce la
scăderea procesului de tuberizare și creșterea tuberculilor. Excesul de azot este dăunător
mai ales dacă este asociat cu temperaturi scăzute, care determină acumularea în tuberculi de
acid clorogenic, care imprimă gust neplăcut, înnegrire la fierbere și micșorează rezistența la
păstrare.
Fosforul determină sporuri de producție mai mici decât azotul, până la 40 kg tuberculi
pentru un kg. Sub influiența fosforului crește mai ales numărul de tuberculi și mai puțin
masa tuberculilor. Fosforul determină creșterea procentului și a dimensiunilor
grăuncioarelor de amidon și sporirea producției de amilopectină. Fosforul imprimă
rezistență la fierbere și contribuie cel mai mult la formarea unui periderm dens și elastic,
ceea ce determină o mai bună rezistență la păstrare și vătămare. Doze mai mari de fosfor se
dau la cartoful pentru consum de vară și de toamnă și mai ales la culturile semincere, unde
numărul sporit de tuberculi și rezistența la conservare, intereseazp în mod deosebit.
Potasiul aduce sporuri de 10-15 kg tuberculi pentru 1 kg s.a., mai ales în zona foarte
fevorabilă climatic. Potasiul determină mărirea numărului de tubercului și sporirea masei
acestora și trebuie folosit mai ales la soiurile cu perioadă lungă de vegetație, deoarece
menține tufa verde în intervalele de secetă relativă. Alături de fosfor și potasiul participă
direct și indirect la o mai bună rezistență a plantei la boli, la folosirea mai economică a apei
la creșterea procentului de amidon și a rezistenței la păstrare.
Pentru o producție planificată de 25-30 t/ha se recomandă: 100-160 kg N, 60-120 kg
P2O5, 60-120 kg K2O la hectar. Pentru soiurile timpurii se poate folosi limita superioară a
dozei de azot, culturile succesive folosind efectul remanent al acestora. Raportul N:P:K
recomandat este 1:1,5:0,7.
Ăngrășămintele complexe de tipul 13:27:13 sau 23:23:0 dau rezultate foarte bune mai
ales dacă se adaugă și îngrășămintele cu azot pentru echilibrarea dozelor de substanțe
nutritive.
Îngrășămintele cu fosfor și potasiu se încorporează sub arătura de bază, iar cele cu
azot, primăvara, odată cu pregătirea patului germinativ.

Folosirea gunoiului de grajd impune reducerea dozelor de îngrășăminte chimice cu
câte 1,5 kg N, 1 kg P 2O5, 2,5 kg K2O pentru fiecare tonă de gunoi de grajd.
Pe solurile cu pH sub 5,5 se folosesc amendamentecalcaroase în doză de 3-5 t/ha,
aplicate plantei premergătoare.
În cultura irigată sunt necesare doze mari de îngrășăminte, care să asigure o mai bună
valorificare a apei de irigație. Dozele de îngrășăminte chimice sunt: 150-200 kg/ha N, 100-
140 kg /ha P2O5, 60-120 kg/ha K 2O. Dcaă se folosește și gunoi de grajd, dozele de
îngrășăminte chimice se micșorează.
Nivelurile de fertilizare (kg s.a./ha ) în funcție de scopul culturii, sunt redate în tabelul
nr.5.
Tabelul nr.5
Fertilizarea cartofului în fucție de scopul culturii
Scopul cuturii Îngrășăminte (kg s.a./ha)
N P2O5 K2O
Consum toamnă-iarnă 120-140 110-125 70-100
Consum de vară 90-100 80-100 40-60
Consum extratimpuriu
și timpuriu130-160 60-80 60-80
Tuberculi pentru
industrie100-120 120 120
Tuberculi pentru
plantare80-90 120 100-120
Lucrările solului.
Cartoful necesită un sol afânat în profinzime, bine aerat, aprovizionat cu apă și
substanțe nutritive, bine nivelat și mărunțit. Toate lucrările trebuie să evite tasarea și
formarea bulgărilor. Arătura este lucrarea de bază. Pentru a fi de calitate trebuie să fie
uniformă, cu resturile vegetale și îngrășămintele bine încorporate în sol.Acest lucru
presupune discuirea prealabilă a terenului pentru mărunțirea resturilor vegetale și uneori
nivelarea cu NT-2,8.
Arătura se execută imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare, vara sau
toamna,cât mai timpuriu. Adâncimea de arat este de 25-30 cm pe solurile normale și 22-25
cm pe solurile cu strat arabil subțire. În vederea executării unui pat germinativ de calitate,
arătura se nivelează din toamnă, iar pentru soiurile timpurii, solul se poate modela tot din
toamnă.

În cultura cartofului, este important ca arătura să fie fără bulgări, deoarece prezența
bulgărilor diminuează producția, face dificilă plantarea mecanizată și aplicarea erbicidelor.
Pe solurile lutoase și luto-argiloase, bulgării se mențin în sol uneori 2-3 ani și au efecte
dăunătoare și asupra plantelor ce vor urma.
Pregătirea patului germinativ se face diferențiat la nivel de solă. Solurile afânate nu
necesită nici o lucrare. Pe solurile compactate superficial se execută o lucrare cu
cultivatorul sau combinatorul (vibrocultor+ grapă cu colți oscilanți), la 80 cm. Solurile
tasate în profunzime se lucrează la 16-18 cm adâncime cu cultivatoarele. Pe solurile
grele,înainte de arătură se execută scarificarea solului, nivelarea arăturii, modelarea, cu
scopul de a crea un sol afânat, nivelat și mărunțit în primăvară.
Pregătirea patului germinativ nu se face pe un sol insuficient zvântat,deoarece mai ales
la lucrarea cu grapa cu discuri se formează felii de sol umed, care se întăresc și aduc la
apariția de bulgări în cuib. Grapa cu discuri de folosește numai dacă rezultă un câmp bine
mărunțit și afânat, fără bulgări și felii umede.
Sunt de preferat cultivatoarele sau combinatoarele, dacă dau rezultate bune, în funcție
de umiditatea solului. Odată cu pregătirea patului germinativ, în primăvară se aplică și
îngrășămintele chimice cu azot ( sau îngrășăminte binare sau ternare ).
Plantatul
Condițiile de calitate ale materialului de plantat.
Tuberculii folosiți pentru plantat trebuie să provină din soiurile zonale, să fie perfect
sănătoși și reânoiți. Înainte de plantare, tuberculii sunt supuși unor operațiuni pregătitoare:
a) sortarea constă în eliminarea tuberculilor bolnavi, vătămați, atipici și a corpurilor
străine. Se face imediat după recoltare, dar și primăvara înainte de plantat. Sortarea
presupune și selectarea după mărime. Pentru plantat se rețin tuberculii cu diametrul cuprins
între 30-45 și 45-60 mm, respectiv, fracțiunea I și II (tabelul nr.6). Pentru folosirea
tuberculilor cu diametrul mai mic, se mărește densitatea de plantare iar tuberculii mai mari
se pot secționa longitudinal.
Tabelul nr. 6
Fracții de calibrare la cartof

Diametrul
tuberculilor
(mm)Fracția de calibrare
I, mică II, mare
Minim 30 45
Maxim 45 60
Secționarea se face la tuberculii cu diametrul peste 60-65 mm, la cei neîncolțiți, cu
câteva zile înainte de plantare, pe direcția longitudinală. Secționarea se face manual (la
tuberculii neîncolțiți) cu mașina de tăiat cartofi, cu cuțite dezinfectate în formalină 2 %,
respectiv praf de cretă amestecat cu fungicide.
b) Încolțirea tuberculilor se face cu scopul de a asigura un avans de 10-15 zile la
răsărire și tuberizare. Un alt avantaj este faptul că se rețin pentru plantare numai tuberculii
corespunzători, plantarea se poate face mai timpuriu deoarece tuberculii încolțiți rezistă la
temperaturi scăzute, cultura este mai uniformă și se obțin sporuri de 3-10 t/ha, tuberculi.
Încolțirea este esențială la soiurile pentru consum extratimpuriu și timpuriu.
În practica agricolă din țara noastră, încolțirea se face în două etape:
Preîncolțirea – așezarea tuberculilor sortați în grămezi de 25-40 cm sau în lădițe, în
camere întunecoase, la temperatura de 15-180 C și umiditatea aerului de 95-98%. Se
țin în aceste condiții 8-10 zile, până se formează colții albicioși de 1-2 mm lungime.
Încolțirea propriu-zisă- se desfășoară în spații luminoase, folosindu-se atît lumina
naturală, cât și cea artificială (un bec de 40 W/m2). Încăperile se încălzesc la 12-180 C
ziua și 10-120 C noaptea, se aerisesc permanent și se menține umiditatea aerului în jur
de 90 %. Tuberculii se așează pe rafturi sau în lădițe de capacitate 10-5 kg care se
stivuiesc câte 10-15 pe două șiruri alăturate cu intervale de 60-70 cm între ele.
Încolțirea propriu-zisă durează 20-30 zile, iar la sfârșit tuberculii corect încolțiți
trebuie să aibă colți lungi de 1,5-2 cm, viguroși, pigmentați în culoarea specifică
soiului.
Pentru a se obține colți sănătoși în timpul încolțirii se aerisește încăperea pentru
menținerea temperaturii pentrua împiedeca alungirea colților. De asemeni se stropește
dușumeaua, sau se pun vase cu apă, pentru menținerea umidității și periodic se schimbă între
ele lădițele pentru a asigura o iluminare uniformă. Se înlătură tuberculii bolnavi sau
degenerați.
Cu câteva zile înainte de plantare se face călirea tuberculilor încolțiți prin aerisirea
trreptată care să reducă temperatura la 10-50 C. Grăbirea încolțirii se poate produce și prin

iradiere cu unde electromagnetice, timp de 10 zile câte 7 minute zilnic. Folosind această
metodă, producția poate spori cu cca 30 %. Pentru stimularea înrădăcinării se poate face
stratificarea tuberculilor cu 6-8 zile înainte de plantare, în coșuri cu turbă, mraniță, rumeguș,
stropite cu soluție de îngrățăminte chimice.
Pentru plantările de vară, tuberculii proveniți din recolta aceluiași an se tratează cu
soluție de thiouree 0,3 %, pentru scurtarea repausului germinal, după care se pun la încolțire
cu 15-20 zile înainte de plantare.
Epoca de plantat.
Plantarea cartofului se face timpuriu, când solul este bine zvântat pentru a nu se tasa și
când la adâncimea de 10 cm, temperatura este de 6-70 C. Epoca optimă de plantare depinde de
zona și scopul culturii.
•în Câmpia de Sud și Vest se plantează până la 15-20 martie, culturile pentru consum
extratimpuriu și timpuriu, în spații protejate se plantează în perioada 5-10 martie;
•în zona de deal, plantarea se face până la 10-15 aprilie;
•în zona de munte, plantarea se va încheia îână la 20 aprilie.
Tuberculii încolțiți se pot planta cu 6-7 zile mai devreme. Pentru cultura a doua
(plantarea de vară) epoca optimă este între 25 iunie și 5 iulie. Plantarea trebuie planificată
încât să se încheie în 8-15 zile, în special în anii cu desprimăvărare târzie.
Scăderile de producție semnificative încep în zonele de câmpie atunci când durata
întârzierii este mai mare de 6-8 zile, iar în zonele favorabile și foarte favorabile climatic, la
10-12 și respectiv 15-18 zile de întârziere a plantatului.
Densitatea de plantare
Densitatea de plantare a tuberculilor determină numărul de tulpini principale la hectar,
care, la o cultură pentru consum, trbuie să fie de cca 250-300000. Densitatea variază în
funcție de scopul culturii, mărimea tuberculilor, în condițiile de cultură (irigare, fertilitatea
solului). Densitatea este cuprinsă între 45000 și 70000 cuiburi/ha (tabelul nr. 7 ), iar planta își
autoreglează numărul de lujeri inițiali ce se dezvoltă viguros.
Unii autori consideră că este mai indicat să se realizeze un număr mai mic de lujeri
inițiali (4-5 la cuib) care asigură producții mai bune, decât un număr mai mare care se
concurează între ele.
Tabelul nr.7

Desimea de plantat
Destinația producției Densitatea la ha în funcție de mărimea
tuberculilor
Fracția I, 30-45 cm Fracția a II a,45-60
cm
Consum extratimpuriu 60000-70000 tuberculi
Consum timpuriu și de vară irigat 60000-65000 50000-57000
Consum
toamnă-iarnăneirigat 55000-60000 50000-55000
irigat 60000-70000 53000-57000
industrializare 57000-60000 50000
Distanța între rânduri
În funcție de metoda folosită la plantat, distanța între rânduri este de 70 sau 75 cm,
măsurată între cele două biloane. Soiurile extratimpurii și timpurii cu tuberculii preîncolțiți, se
pot planta și la 55-60 cm, semimecanizat.
Distanța între cuiburi pe rând variază între 20 și 30 cm, alegându-se valorile necesare
pentru a asigura densitatea normală, funcție de distanța între rânduri. În unele țări se folosesc
distanțe de 80 cm și chiar 90 cm, între rânduri cu avantajele mecanizării și a producției egale.
Adâncimea de plantare
Adâncimea de plantare este diferită de metoda de recoltare, mărimea tuberculilor, tipul
de sol.
Pentru recoltarea mecanizată adâncimea este de cel mult 6 cm, tuberculii mici și cei
secționați se plantează la 4 cm iar în cazul în care solul este nisipos, se folosește adâncimea de
5-8 cm. După așezarea tuberculilor în bilon trebuie să fie acoperiți de un strat de 8-9 cm de
pământ. În anumite situații se poate planta “în plan„ la adâncimea de 6-8 cm.
Metode de plantare
Plantarea cartofului se poate face mecanizat și semimecanizat. Plantarea mecanizată se
face pentru tuberculii neîncolțiți și se pot folosi mașinile 4 SaBP 70,6, 6SaBP 70, 6SAD 75,
reglate pe fracțiuni de calibrare.

Tuberculii încolțiți se plantează cu mașina de plantat răsaduri MPR-5, pe care se
montează echipamentul EPC-4, iar pe terenuri nisipoase se folosește mașina MPCI-6.
Plantarea semimecanizată se efectuează prin așezarea manuală a tuberculilor pe rigolele
deschise de cultivatoare echipate cu rarițe, iar acoperirea se face manual. Plantarea se face în
biloane mici de 8-10 cm înălțime cînd nu se folosesc erbicide și în biloane mari de 14-15 cm
dacă se ca erbicida. Lățimea la bază a biloanelor va fi de 38-42 cm. Biloanele trebuie să fie
uniforme, drepte, afânate, fără bulgări, complet încheiate. Pe nisipuri nu se fac biloane, pentru
a nu mări suprafața de evaporare a apei.
Pentru obținerea de recolte mari, la cartoful extratimpuriu, se recomandă ca începând din
a doua decadă a lunii mai să se facă plantarea în spații protejate (solarii), mulcirea cu folie de
polietilenă, tunele acoperite cu folii de polietilenă sau dublă protejare: mulcire și adăpostire.
Cantitatea de tuberculi necesară la plantare este de 1270-4100 kg/ha, în funcție de
densitate și greutatea medie a tuberculilor (tabelul nr.8).
Tabelul nr.8
Norma de plantare în funcție de desime și mărimea tuberculilor
Fracția materialului de
plantareNecesarul de material de plantare (kg/ha), funcție de desime
Diametrul
tuberculului
mmGreutatea
medie g6350
058000 53300 49400 44400 40400 37000 33300
20-30 20 1270 1160 1070 990 890 810 740 670
30-35 27 1710 1570 1440 1330 1200 1090 1000 900
35-40 37 2350 2150 1970 1830 1640 1490 1370 1230
40-45 52 3300 3020 2770 2570 2310 2100 1920 1730
45-50 71 4510 4120 3780 3510 3150 2870 2630 2360
50-55 95 6030 5510 5060 4690 4220 3840 3520 3160
55-60 123 7810 7130 6560 6080 5460 4970 4550 4100
Lucrările de îngrijire
Îngrijirea culturilor de cartof fără folosirea erbicidelor
De la plantare la răsărire, intervalul este de peste 30 zile, mai mic, de 18-25 zile fiind la
cartoful preîncolțit. În acest interval trebuie distruse buruienile și crusta care se formează mai
ales pe terenurile grele și pe vreme ploioasă.

Combaterea buruienilor se face cu succes dacă lucrările încep imediat ce apar buruienile.
Se execută prima lucrare la 10-14 zile după plantare. Dacă plantarea s-a făcut în biloane,
terenul se lucrează cu grapa plasă, în agregat de 3 câmpuri cu lățimea de lucru de 8,4 m,
pentru a distruge at-t buruienile de pe biloane dar și de pe interval. După 1-4 zile se lucrează
din nou cu cultivatorul echipat cu rarițe pentru refacerea biloanelor. Aceste lucrări se repetă o
dată sau de două ori la intervale de 8-12 zile, înălțimea bilonului crește progresiv, astfel ca la
final să fie de 13-15 cm deasupra tuberculului. Pe solurile tasate, în fața rarițelor se montează
cuțite săgeată, care lucrează terenul la adâncimea de 2-3 cm.
La plantarea plană îngrijirea se face prin 2-3 treceri cu grapa cu colți reglabili, care
distruge crusta și buruienile.
După răsărire, se execută 2-3 lucrări de rebilonare; numai la cartoful extratimpuriu este
suficientă numai o lucrare. Bilonul trebuie să fie încheiat pe coamă pentru a asigura o bună
dezvoltare a tuberculilor, înăbușirea buruienilor și scurgerea apei pe taluzurile biloanelor,
prevenind excesul de apă din zona cuiburilor și infestarea cu mană a tuberculilor de la
frunzele căzute pe bilon.
La culturile irigate, lucrările de îngrijire se corelează cu udările; mai întâi se face udarea
și apoi se efectuează prășitul sau bilonatul, afânând solul și refăcând biloanele. În anii
secetoși, când se fac mai multe udări, numărul lucrărilor de afânare a solului și de refacere a
biloanelor poate fi mare.
Îngrijirea culturilor de cartof când se folosesc erbicide pentru combaterea buruienilor
Buruienile din lanurile de cartof se combat cu mare greutate, deoarece primele faze de
vegetație corespund cu perioadele ploioase din lunile mai și iunie, când nu se poate intra cu
mijloace mecanizate. Pagubele produse de buruieni sunt mari deoarece consumă mari cantități
de apă și elemente nutritive din sol, scad eficiența tratamentelor pentru combaterea bolilor și
dăunătorilor, iar recoltarea mecanizată devine dificilă, toate aceste cauze duc la diminuarea
recoltei cu 20-30 %, chiar în cazul unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu
mijloace mecanice. Combaterea buruienilor se poate face prin metode agrotehnice, pe cale
chimică sau folosind metode de combatere integrată.
Folosirea erbicidelor are avantajul reducerii numărului de lucrări mecanice și prin
aceasta se reduce gardul de tasare al solului, care favorizează răspândirea unor boli, iar în
zonele umede datorită tasării nu se poate respecta momentul optim de execuție al altor lucrări.
Erbicidele pe bază de Prometrin dau rzultate mai bune la cartoful timpuriu și extratimpuriu,
iar la soiurile semitardive și tardive controlul buruienilor este mai eficace dacă se folosesc

erbicide pe bază de Sencor sau Afalon pentru combaterea buruienilor anuale mono și
dicotiledonate (Sinapi sp., Setaria sp., Echinocloa crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp.,
Atriplex sp., Amaranthus sp., Polygonum sp., Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Gallium
aparine, Galinsoga sp., Fumaria sp., Vicia sp., Papaver sp., Thlaspi sp., etc) se folosesc
erbicidele prezentate în tabelul nr.9.
Dozarea erbicidelor se face în funcție de conținutul solului în humus, gradul de
îmburuienare și de speciile de buruieni existante. Epoca de aplicare la majoritatea erbicidelor
este în intervalul de la plantat la răsărit. Deoarece efectul lor nu este mai mare de 40-60 zile,
este cel mai bine ca erbicidele să fie administrate cu câteva zile înainte de răsăritul cartofului
pentru a controla buruienile până în iulie-august.
Tabelul nr.9
Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor monocotiledonate și
dicotiledonate din cultura cartofului
Eebicide
produs comercial Doza (1 kg/ha)
humusMod de aplicare
Erbicide preemergente simple
Gesagrad 50, Cosatrin 50,
Prohelan 50, Prometrex 50,
Igran 50, Afalon 50 (50 %
linuron), Aresin 50 2,0-3,5…..6-8Cu 3-7 zile înainte de
răsărirea cartofului, pe teren
rebilonat
Sencor 70 (70 % metribuzin) 0,75-1,0…..1,5-2,5Cu 1-7 zile înainte de
răsărire, până la 5-10 cm
înălțime la cartof
Lexone 75 GA (75 %
metribuzin0,7-1,0…1,5-2,0Cu 1-7 zile înainte de
răsărire, până la 5-10 cm
înălțime la cartof
Erbicide preemergente complexe
Codal (20% metholachlor+
20% prometryn)6,0-6,5….8,0-10,0 În primele 10 zile de la
plantare; se rebilonează
Dual 500 (50% metholachlor)
sau Lasso (48% alachlor)
Gesagard 50
Sencor 703,0-3,5…5,0-7,0
3,5-4,0…5,5-8,0
2,25-2,5…4,0-6,0
0,5-0,75…1,25-2,0În primele 10 zile de la
plantare; se rebilonează

Lexone 75 Ga 0,5-0,75…1,0-1,25
Erbicide postemergente
Titus (25% remisulfuron) 0,04……0,04 În faza cotiledonată a
buruienilor, până la 6 frunze
adevărate
Basagran 48 (48%bentazon) 3,0….3,0 postemergent
În practică rămân două soluții posibile pentru folosirea corectă a erbicidelor în cultura
cartofului.:
•combaterea buruienilor perene cu mijloace integrate și intervenția contra lor
premergător culturii cartofului, prin folosirea de erbicide neselective, urmând ca la
cartof să se folosească erbicide specifice;
•aplicarea erbicidelor pe bază de Prometrin sau de Terbutin, singure sau în amestec cu
Dual, fie pe bază de metribuzin (Sencor) la 7-10 zile după plantare și întreținerea
suplimentară a culturilor prin lucrări de prășit și bilonare sau o bilonare plus plivit pe
rând în perioada de la răsărire la recoltare. Experiențele au demonstrat că se justifică
întreținerea culturilor prin aplicarea erbicidelor celor mai uzuale și una-două lucrări
suplimentare, caz în care s-au obținut producții apropiate de cele din varianta în care
combaterea buruienilor s-a făcut prin lucrări repetate de prășit și bilonat.
Buruienile- problemă ca Solanum nigrum pot fi combătute cu Basagran, iar pentru
Agropyron repens și Sorghum halpense se aplică erbicide selective postemergente.
Cantitățile de erbicid se dizolvă în 200-400 l apă/ha și se aplică pe toată suprafața cu
MET 1200 sau cu rebilonarea, prin montarea pe cultivatoare a echipamentelor EEP 600 sau
EEP 900. Erbicidarea se face pe toată suprafața solului, iar duzele se montează pe prelungitori
metalici la intervale de 35 cm una de alta și la 80-100 cm în urma pieselor de rebilonat.
S-a constatat că efectul erbicidelor este sporit dacă acesta rămâne ca o peliculă la
suprafața solului și se realizează o combatere eficientă dacă se aplică concomitent cu o
rebilonare.
Combaterea bolilor și a dăunătorilor
Controlul insuficient al culturilor de cartof privind agenții patogeni ai bolilor, cât și
prezența dăunătorilor, constituie adesea cauza unor producții mici și neeconomice.
Dintre numeroșii agenți patogeni care produc boli la cartof, mai frecvent se întâlnesc:
Erwinia carotovora var. Atroseptica (înnegrirea bazei tulpinii), Erwinia carotovora var.
Carotovora (putregaiul umed), Rizoctonia solani (rizoctonioza), Phytophtora infestans

(mana), Fuzarium sp. (putregaiul uscat), Alternaria solani (alternarioza), Corynebacterium
sepedonicum (putregaiul inelar), Synchytrium endobioticum (râia neagră), Streptomyces
scabies (râia comună). Dintre dăunători apare în culturile de cartof Gândacul de Colorado-
Leptinotarsa decemlineata.
Aplicarea la timp optim a tratamentelor este indicată prin buletinele de avertizare, iar
întârzierea cu 4-5 zile a aplicării tratamentelor diminuează cu 70-80 % eficacitatea
tratamentului. Pentru combaterea Gândacului de Colorado se pot folosi următoarele produse
Decis 2,5 EC-0,3 l/ha, Victenon 50WP-0,3 kg/ha, Ekalux S 0,6 kg/hs, Marshal 25EC -1,5
kg/ha, Actara 25 WLT 0,06 kg/ha, Regent 200 SC-0,1 l/ha, etc., când se folosesc mijloace
terestre de aplicare și Dimevur (3 l/ha) sau Carbavur (3 l/ha) pentru tratamente cu mijloace
aero.
Se fac 4-8 tratamente pentru combaterea bolilor și 2-4 tratamente pentru combaterea
Gândacului de Colorado.
Numărul tratamentelor oscilează de la un an la altul, în funcție de soi și zona de cultură.
Rezultate bune se obțin când se alternează produsele de la un tratament la altul. Tratamentul
împotriva adulților hibernanți se recomandă când numărul lor este mai mare de 10 exemplare
la 100 plante. Când avertizările pentru mană coincid cu cele pentru Gândacul de Colorado, se
pot executa tratamente combinate produsele fiind compatibile.
Irigarea culturii
Irigarea este eficientă în toate zonele. Perioada critică pentru apă este de la tuberizare
până la maturare. În anii cu primăveri secetoase se recomandă o udare de aprovizionare sau
imediat după răsărire. Pentru a menține umiditatea solului la 70-80 % din capacitatea de apă a
solului regimul de irigare se dirijează în funcție de nivelul precipitațiilor și de dinamica
consumului de apă la cartof. Consumul total de apă are valori de 3500-7000 m3/ha, 60-70 %
din acest consum se realizează în perioada de formare și creștere intensă a tuberculilor.
Irigarea urmărește ca umiditatea solului să nu scadă sub 50-70 % din Intervalul Umidității
Active, pe adâncimea de 40-70 cm.
Elementele regimului de irigare sunt:
•udarea de aprovizionare- toamna, în stepă cu 700-1000 m3/ha, apă;

•adâncimea de umezire variază între 0,40-0,70 m, funcție de regimul precipitațiilor și
metoda de irigare;
•plafonul minim este de 50-70 % din I.U.A.;
•norma de udare este de 300-500 m3/ha la udarea prin aspersiune și de 400-600 m3/ha la
udarea prin brazde;
•numărul de udări variază de la 3-6 până la 10-12 în funcție de zonă și soi;
•timpul între udări este de 5-7 zile în perioada de consum maxim și 10-12 zile în restul
fazelor de vegetație;
•norma de irigare este de 1600-2400 m3/ha în zona umedă și crește la 3800-4000 m3/ha
în zona de stepă;
•ca metodă de irigare este mai indicată aspersiunea sau udarea prin brezde deschise.
În cazul aplicării irigării se vor respecta particularitățile de cultură ale cartofului în regim
irigat.
Recoltarea, păstrarea și valorificarea producției de cartof
Recoltarea cartofului
Momentul optim de recoltare a cartofului se stabilește în funcție de destinația recoltei,
starea fitosanitară a culturii.
La cartoful destinat consumului extratimpuriu și timpuriu, recoltarea se face când
tuberculii au atins mărimea comercială (30 g), eșalonat, astfel încât producția obținută să fie
eficientă economic, recoltarea începe în luna mai și se prelungește până în octombrie.
Culturile atacate de mană și cartoful de sămânță se recoltează înainte de maturitatea
deplină.
Cartoful pentru consum de vară se recoltează după necesități. Cel pentru consum de
toamnă- iarnă și pentru industrializare se recoltează la maturitate deplină. Aceasta se
caracterizează prin uscarea majorității vrejilor, tuberculii cu coaja suberificată și aderentă la
pulpă, tuberculi care se desprind ușor de stoloni, iar în secțiune au aspect zvântat. Epoca
optimă pentru încheierea recoltatului la cartoful destinat consumului de toamnă-iarnă este de
două săptămâni de la ajungerea plantelor la maturitatea de recoltare.
Recoltarea trebuie făcută pe timp frumos, când solul este reavăn pentru a putea folosi
mijloacele mecanizate și pentru ca tuberculii să se curețe ușor de pământ. La recoltarea de

toamnă, temperatura nu trebuie să fie mai mică de 100 C, deoarece tuberculii devin foarte
sensibili la vătămare.
Metodele de recoltare trebuie alese astfel încât să se reducă exfolierea tuberculilor,
vătămările mecanice care duc la deprecierea calitativă.
Cartoful extratimpuriu și timpuriu se recoltează manual prin smulgerea tufelor și apoi
adunarea tuberculilor. Tufele pot fi dizlocate cu sapa sau cu plugul. Sortarea se face direct din
cuib, pe destinații, se ambalează în lădițe sau saci și se transportă în aceeași zi.
Pentru cartofii ajunși la maturitate deplină, recoltarea se face mecanizat sau
semimecanizat. Recoltarea semimecanizată se face cu mașinile MSC 1 și E 649 care dizlocă
tuberculii din pământ, iar adunarea lor se face manual. La această metodă se recurge numai
când nu se poate folosi combina.
Recoltarea mecanizată se face cu CRC 2 sau cu echipamentul E 684, care scot tuberculii
din sol și-i încarcă în mijloace de transport care merg în paralel. Aceste mașini lucrează bine,
fără vătămarea tuberculilor numai pe solurile ușoare sau mijlocii, plane, natasate, fără bulgări
și buruieni, în culturi cu rânduri drepte și cu tuberculii bine suberificați.
Înainte de recoltare cu combina, vrejii și resturile organice trebuiesc distruse cu 10-15
zile înainte de recoltare, fie pe cale chimică cu Reglone 3-5 l în 600-800 l apă, fie pe cale
mecanică cu MTV 4, când distanța între rânduri este de 70 cm, sau cu CSU, dacă plantarea s-a
făcut la distanța de 75 cm între rânduri.
După recoltare se face sortarea și calibrarea tuberculilor, cu mașini speciale sau manual.
Categoriile de sortare sunt: cartof pentru consum, cartof pentru sămânță, cartof pentru furaj,
tuberculii tăiați sau vătămați.
Pentru a asigura mecanizarea integrală a culturii, lucrările de recoltare, condiționare,
transport, depozitare, trebuie să se desfășoare în flux continuu. Transportul cartofului se face
în vrac, în saci sau în containere.
Păstrarea tuberculilor de cartof
Păstrarea cartofilor este necesară pentru o perioadă de 7-9 luni, pentru a asigura
necesarul de cartof pentru consum din iarnă, darși pentru asigurarea materialului de plantat.
În timpul păstrării se urmărește menținerea funcțiilor vitale la un nivel cât mai scăzut
pentru menținerea calității și evitarea pierderilor calitative.
Cele mai importante procese care au loc în tuberculi sunt: respirația, transpirația, dar și
procese microbiologice. Respirația intensă duce la pierderea unor mari cantități de materie
organică și la creșterea sensibilității față de microorganisme. Prin transpirație tuberculii se

deshidratează, se zbârcesc și își pierd din valoarea culinară. Procesele microbiologice sunt
datorate bacteriilor și ciupercilor, care produc diferite boli, cu pierderi însemnate, până la
alterarea totală.
Păstrarea cartofului este influiențată de:
•capacitatea de păstrare datorită perioadei de repaus germinal a soiului respectiv, dar și
tehnologiei de cultivare. Soiurile cu repaus germinal mai lung (sau prelungit prin
temperaturi scăzute sau tratamente), tuberculii obținuți de pe soluri ușoare, aerate,
fertilizate echilibrat, din culturi neîmburuienate, corect tratate împotriva bolilor și a
dăunătorilor, recoltate la maturitate deplină, pe vreme uscată și fără vătămări mecanice
sunt mai rezistenți la păstrare. La acești tuberculi respirația, transpirația și procesele
microbiologice sunt mai reduse. Înainte de depozitare sunt obligatorii operațiile de
curățire și sortare a tuberculilor.
•Factorii de mediu din depozite: temperatura, umiditatea, aerul, lumina. Temperatura
ridicată intensifică respirația, transpirația, activitatea microorganismelor și scurtează
repausul germinal. Temperatura apropiată de 10 C duce la îndulcirea tuberculilor, iar
sub 00 C se produce înghețarea tuberculilor. La temperaturi diferite de cele optime se
produce zbârcirea, înverzirea, încolțirea, brunificarea și înnegrirea tuberculilor.
La cartoful pentru consum condițiile de păstrare sunt: temperatura 3-50 C, umiditatea
relativă a aerului 85-93 %, întuneric și aerisire permanentă. Temperaturi mai mari de 3-50 C
determină creșterea colților și acumularea de solanină în tuberculi, iar pentru păstrare sunt
necesare lucrări de ventilație. La cartoful pentru sămânță sunt necesare 1-30 C, iar îndulcirea
nu diminuează valoarea biologică a materialului de plantat. Păstrarea tuberculilor pentru
semipreparate industriale necesită 8-120 C, pentru a preveni îndulcirea și caramelizarea în
timpul industializării. Păstrarea acestora este posibilă cu folosirea inhibitorilor de creștere și
cu o ventilație îndelungată.
Păstrarea cartofului se realizează în diferite tipuri de adăposturi: silozuri, șanțuri,
pivnițele și bordeiele pentru cantități mai mici, , mai ales în gospodăriile populației. Pentru
evitarea pierderilor se verifică temperatura și umiditatea și se iau măsurile necesare.
În cantități mari, păstrarea se face în depozite moderne sau în microsilozuri cu ventilație
mecanică pentru dirijarea temperaturii și a umidității relative a aerului, unde tuberculii trec
prin următoarele faze (tabelul nr.10).
Tabelul nr.10

Fazele prin care trec tuberculii în depozite
Perioada durata
(zile)Ventilarea
de zvântare 1-3 Continuă, cu aer la 18-200 C
de vindecare a rănilor 7-14 Zilnică, în 4-5 reprize a 4 ore cu aer la 15-200 C
de răcire 30-40 Zilnică, în 2-3 reprize a 4 ore, cu aer la 4-100 C
de păstrare propriu-zisă 90-180 Zilnică, în 4 reprize a câte o oră, cu aer la 2-40
C
Se ventilează și la concentrație mare de CO 2
de încălzire în vederea
pregătirii pentru livrare7-14 Zilnică, câte 2-4 ore cu aer la 7-160 C, pentru a
preveni vătămările
Depozitele speciale se consruiesc la suprafața solului, cu o capacitate mare (3000-25000
t) cu o structură total prefabricată și o bună izolare termohidrică. În interior sunt
compartimentate în celule mari separate de o sală de condiționare. Aerul din depozite trebuie
să fie mai sărac în oxigen (11-13 %) și mai bogat în bioxid de carbon ( până la 3 % ).
Microsilozurile sunt construcții simple, cu capacitatea de 600-1000 tone, străbătute de-a
lungul lor de canale de ventilație din grătare de lemn. Este necesar să se acopere în primul
rând canalul de ventilație, prisma de cartof formându-se de la capătul opus ventilatorului.
Umplerea se face până la o înălțime de 4 m, iar acoperirea se face cu baloți de paie și folie de
polietilenă, apoi alt rând de baloți sau un strat de paie (coceni) gros de 20 cm.
Pentru mecanizarea tuturor operațiilor, depozitele și macrosilozurile sunt dotate cu
mașini și utilaje cum sunt: buncăre mobile, benzi transportoare, elevatoare, lopeți mecanice,
instalații de condiționat cartoful pe cale umedă sau uscată, electrostivuitoare, cântare
automate.
Pentru reducerea pierderilor din timpul păstrării se recomandă tratamente împotriva
putregaiurilor uscate și tratamente pentru inhibarea încolțirii.
Acestea din urmă se aplică numai la cartofii pentru consum și numai la tuberculi curați și
zvântați. Se pot folosi diferite produse: Cartofin, Keim- stop, etc.
Valorificarea cartofului
Cartoful se cultivă astăzi în toate continentele cu fluctuații relativ mari de randament de
la un an la altul, datorită sensibilității la variații ale elementelor climatice, la boli și dăunători.

Cartoful are domenii variate de utilizare. El asigură o producție mare la unitatea de
suprafață, valoarea alimentară este în primul rând energetică, iar substanțele din tubercul au
un coeficient ridicat de digestibilitate.
Datorită acestor considerente, cartoful este un aliment valoros folosit în hrana oamenilor,
intră în componența a numeroase feluri de mâncare, iar unele țări în amestec cu făina de grâu,
înlocuind pâinea. În ultimii ani și în țara noastră s-a dezvoltat industria semipreparatelor
culinare pe bază de cartof: pommes frittes, chips, făină și fulgi de ovăz.
Proteinele din tuberculul de cartof au valoare biologică foarte ridicată. De asemeni
tuberculii sunt bogați în vitamine, în special vitamina C (10-35 mg/100 g substanță
proaspătă), PP, B1, B2, B6, H.
În hrana animalelor, cartoful este valoros în primul rând pentru porcine și bovine, dar și
la alte specii. Se folosesc mai ales tuberculii răniți la recoltare sau de dimensiuni mici. Tot în
hrana animalelor se folosesc și reziduurile de la industrializarea cartofului.
Cartoful este folosit camaterie primă în industrie pentru obținerea de amidon, alcool,
dextrină și glucoză.
Din punct de vedere fitotehnic, cartoful este un bun valorificator al terenurilor ușoare.
Este o plantă de mare importanță în zonele umede și răcoroase, acolo unde cerealele nu
reușesc în cultură. Cartoful folosește cu mare rentabilitate îngrășămintele organice și chimice
și apa de irigații. Este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor (cu excepția
plantelor din familia Solanaceae), deoarece lasă terenul afânat și curat de buruieni, iar soiurile
timpurii și extratipurii eliberează terenul devreme, lăsând timp suficient pentru lucrările de
toamnă.
În cultura cartofului apar și o serie de incoveniente: fenomenul de degenerare care
necesită reînoirea periodică a materialului de plantat, boli și dăunători care pot produce
pagube enorme, dificultăți în realizarea condițiilor optime de păstrare, cantitatea mare de
material de plantat necesară pentru un hectar, pretenții mari ale plantei față de variațiile
climatice și de sol.

CAPITOLUL III
PRINCIPALII AGENȚI PATOGENI DIN CULTURILE DE
CARTOF
Descrierea agenților patogeni ai cartofului
Cartoful este una dintre plantele care pot fi atacate de o multitudine de agenți patogeni
care produc viroze (virusurile), micoplasmoze, bacterioze (bacteriile) și micoze ( ciuprcile ).
3.1.Virusurile fitopatogene au fost cunoscute mai târziu decât bolile pe care le produc,
determină apariția unor boli infecțioase, fiind astfel, unul din factorii limitativi ai producției

agricole. Cartoful este atacat de numeroase virusuri ( circa 9 boli virotice mai grave ), care îi
pricinuiesc pierderi mari de recoltă și la noi în țară. Producția de 40 q/ha, care poate fi
obținută într-o cultură de cartof sănătoasă este dimunuată până la 16-18 q/ha în culturile
virozate.
Virusurile sunt entități cu o structură aparte și nu organisme, de aceea vor fi prezentate
doar unele caracteristici referitoare la modul de transmitere, manifestare, rezistență la factorii
de mediu.
3.1.1.Virusul X al cartofului – Potato virus X- produce mozaicul X al cartofului.
Simptome. În prima parte a perioadei de vegetație, până la înflorire plantele virotice
prezintă un mozaic slab internervurian. Simptomele dispar în perioada caldă de vară la
temperaturi mai mari de +240 C sau în perioadele cu temperaturi sub 100 C, pentru ca toamna
să se observe zone necrotice pe limb sau pețiol.
Agentul patogen- Potato virus X- face parte din grupa Potexvirus și poate produce
incluziuni citoplasmatice în celulele epidermei și mezofilului. Virusurile au o moleculă de
ARN, de 515 x 15 nm și prezintă o formă flexuoasă iar prin agregate dau particule alungite
sau fibroase în celulele benzilor clorotice dintre nervuri. Virusul prezintă trei tulpini ce dau
simptome diferite. Temperatura de inactivare variază între 70-760 C, virusul fiind deosebit de
rezistent.
Virusul se transmite de la un an la altul prin tuberculii infectați precum și prin contactul
dintre frunze și rădăcini. Pe lângă cartof, virusul mai infectează și alte specii de plante din
familiile Solanaceae, Amaranthaceae, Chenopodiaceae .
3.1.2.Virusul Y al cartofului- Potato virus Y- produce un mozaic sever sau streak sau
boala petelor și a dungilor necrotice de pe frunze și tulpini.
Simptome. Pe lângă simptomele caracteristice de mozaic, însoțite de ondularea și
încrețirea frunzelor, la soiurile sensibile apar pe tulpini și pe frunze, pete și striuri necrotice de
culoare brun închis sau chiar neagră-albăstruie. La temperaturi mai ridicate, simptomele sunt
mai puțin evidente. Plantele provenite din tuberculii infectați rămân pitice, au tulpinile rigide
și frunzele sunt puțin încrețite. Tuberculii se formează în cantități mai reduse și sunt de
dimensiuni mici.
Agentul patogen- Potato virus Y- are forma filamentoasă, este inactivat la 50-600 C,
rezistă pe frunzele infectate aproape un an. Se transmite prin tuberculii infectați și mai puțin
prin afide. Unele tulpini se transmit și prin contactul dintre plante, iar experimental s-a
transmis și prin semințe. Virusul infectează mai multe specii de plante, mai ales din familia
Solanaceae.

3.1.3.Virusul răsucirii frunzelor cartofului- Potato leafroll virus – produce răsucirea
frunzelor de cartof, o boală frecventă în țările cultivatoare de cartof.
Simptome. În perioada de vegetație plantele infectate prezintă frunzele cu marginile
foliolelor din vârful tulpinii curbate spre fața superioară și ușor răsucite spre cornet. Soiurile
sensibile au foliolele răsucite și clorozate datorită antocianilor. În fază avansată se răsucesc
toate foliolele, devin rugoase, casante, dau un sunet metalic la atingere. În sol se formează
tuberculi mai mici, ce vor da în anul următor plante mici și cu frunze puternic răsucite la scurt
timp după răsărire.
Agentul patogen- Potato leafroll virus – are particule izometrice de 24 nm în diametru,
temperatura de inactivare este de 700 C. Se transmite prin intermediul insectei Myzus
persicae, care rămâne cu potențial infecțios toată viața.
Cartoful poate fi atacat și de alte virusuri, însă cele descrise apar cu frecvență mai mare.
În practică diferențierea se face dificil și de aceea virozele sunt tratate împreună.
Figura nr.1 Virusul X al cartofului

Figura nr.2 Virusul X la tuberculi
Figura nr.3-Virusul Y al cartofului

Figura nr.4- Virusul Y la tuberculi
Figura nr.5- Virusul răsucirii frunzelor la cartof

Figura nr. 6- Virusul răsucirii frunzelor cartofului-tuberculi

3.2. Micoplasmele produc boli infecțioase, au caracter generalizat, fiind cunoscute ca
boli ale îngălbenirii și proliferării, după simptomele pe care le produc.
Stolburum solanaceelor este o boală deosebit de păgubitoare, mai ales în regiunile de
stepă din sudul țării și în unele zone cu climat mai cald din Transilvania.
3.3. Bacteriozele cartofului sunt boli produse de bacterii fitopatogene, dintre cele mai
frecvente fiind înnegrirea bazei tulpinii și putregaiul moale și râia comună.
3.3.1.Înnegrirea bazei tulpinii și putregaiul moale (umed) al cartofului sunt boli
deosebit de păgubitoare mai ales în timpul depozitării unde, în anumite condiții pagubele
pot fi între 10-70 %.
Simptome. Boala se manifestă pe frunze, tulpini și tuberculi. Tulpinile se înnegresc la
bază, se subțiază și putrezesc. Frunzele au o culoare verde-gălbui cu luciu metalic și se
răsucesc spre fața superioară, devenind rigide. Dacă atacul se manifestă de timpuriu,
plantelenu mai formează tuberculi subterani, în schimb apar pe tulpină, tuberculi mici, aerieni,
circulația substanțelor fiind împiedicată prin obturarea vaselor. Tuberculii atacați nu prezintă
semne de îmbolnăvire la exterior, în secțiune,se observă o brunificare inelară, în dreptul
vaselor conducătoare. În această zonă țesuturile sunt distruse, apar caverne pline de
mucilagiu, întregul tubercul transformându-se în final într-o masă moale, semilichidă. Dacă se
asociază și alte bacterii saprofite, putrezirea este mai rapidă și tuberculii emană un miros
neplăcut de acid butiric.
Agentul patogen- Erwinia carotovora var. Atroseptica și Erwinia carotovora var .
Carotovora- are formă de bastonaș, peritrichă, Gram negativă, aerobă, facultativ anaerobă.
Temperatura optimă de dezvoltare este de 25-300 C, iar cea latentă de 470 C. Este foarte
rezistentă, poate rămâne după recoltare și în tuberculii atacați. Se transmite prin contact, apă
de ploaie, melci, insecte și de la un an la altul prin tuberculii infectați.
3.3.2.Râia comună a cartofului apare mai ales în condiții de practicare a monoculturii.
Simptome. Tuberculii atacați prezintă pe suprafața lor pustule plate, adâncite sau
proeminente, de cîțiva milimetri în diametru și neregulate ca formă. Pe un sol cu umiditate
mică, boala evoluează, pustulele crapă, confluează și pe suprafața tuberculilor apar cratere
negre.
Agentul patogen- Streptomyces scabies – este o actinomicetă aerobă, bogat ramificată
monopodial, neseptată, incoloră, de 0,7 µm în diametru și care are mai multe rase fiziologice.
Persistă în tuberculii atacați până la 8 luni, iar în sol poate rezista de la un an la altul în
resturile vegetale. Bacteria fiind aerobă, pe vreme secetoasă când solul este aerat, atacă

tuberculii prin lenticelele tinere. Plantele gazdă sunt din diferite familii botanice
(Chenopodiaceae, Solanaceae, Amaranthaceae ) ceea ce determină respectarea asolamentului
ca mijloc de prevenire a apariției bolii.
Alte bacterioze care pot apărea în cultura cartofului sunt: putregaiul inelar al tuberculilor
( Clavibacter michiganensis ssp. Sepedonicus sin. Corynebacterium sepedonicum ), veștejirea
bacteriană a cartofului ( Pseudomonas solanacearum ) dar și alte boli cu frecvență redusă.
3.4. Micozele sunt boli infecțioase, cu caracter localizat sau generalizat, care determină
pierderi mari de recoltă și sunt produse de ciuperci fitopatogene.
3.4.1.Râia neagră este o boală foarte gravă, de carantină internă și externă. Focarele din
țara noastră sunt localizate mai ales în județele Suceava, Maramureș, Cluj, Hunedoara,
Brașov și Bihor.
Simptomul caracteristic al bolii constă în apariția pe suprafața organelor atacate
(tuberculi, tulpini aeriene, stoloni, uneori frunze bazale), dar mai frecvent pe tuberculi, a unor
excrescențe buretoase de culoare galbenă- brună până la neagră, de dimensiuni variabile și cu
aspectul unei inflorescențe de conopidă. Spre toamnă, tuberculii se dezorganizează,
excrescențele încep să se rupă în porțiuni mai mici, iar tuberculii puternic atacați putrezesc.
Stolonii pe care apar excrescente nu mai formează tuberculi și după căderea tumorilor
prezintă mici cicatrici.
În cazul atacului timpuriu planta are puține tulpini și frunze, iar la atacurile tardive boala
nu se poate depista decât după recoltare, în vegetație tufa prezentând chiar un aspect de ,,
mătură de vrăjitoare,,.
Agentul patogen- Synchytrium endobioticum – are un corp vegetativ (gimnoplast), care se
dezvoltă intracelular. Ciuperca este un parazit obligat, ciclul de viață având două faze
distincte: asexuată și sexuată. Cercul de plante gazdă cuprinde specii ale genului Solanum:
Solanum lycopersicum, S. nigrum, S. dulcamara, Hioscyamus niger, Physalis sp . Parazitul
rezistă în resturile vegetale de plante din sol, sub formă de sporangi de rezistență, timp de 9-
10 ani, în unele condiții chiar 16 ani.
Intensitatea atacului este influiențată de numărul akinetosporangilor din sol (la peste
5000 pe cm2 are loc infecția maximă) și condiții optime de mediu (reacție acidă a solului,
umiditatea solului 60-80 %, temperatura 18-200 C). Infecția se produce numai la temperaturi
peste 50 C și încetează la peste 300 C. Pagube mari se înregistrează în verile reci cu
temperaturi sub 180 C, mai ales în condiții de monocultură sau rotații de scurtă durată.

Figura nr.7-Tuberculi atacați de Erwinia carotovora var. atroseptica

Figura nr.8-Tuberculi de cartof atacați de Streptomyces scabies

Figura nr. 9-Tuberculi atacați cu Synchytrium endobioticum

Figura nr. 10- Tuberculi atacați de Phytophtora infestans

Transmiterea agentului patogen, se face prin zoospori în cursul vegetației iar de la un an
la altul prin akinetosporangii din sol sau din particulele de sol aderente la tuberculii sănătoși,
mașini agricole, mijloace de transport sau prin gunoiul de grajd provenit de la animale hrănite
cu tuberculi infestați.
3.4.2.Mana cartofului este o boală deosebit de gravă, care cauzează pagube importante
atât cantitative, cât și calitative.
La noi în țară este mai frecventă în zonele deluroase și muntoase cu umiditate mai
ridicată și cu deosebiri în anii ploioși. În afară de cartof mai atacă tomatele, vinetele și unele
specii de solanacee sălbatice.
Boala se manifestă pe frunze, pețiol, tulpină, tuberculi, caracteristic fiind atacul pe
frunze. Pe acestea apar la început pete untdelemnii, marginale sau apicale, care în scurtă
vreme se brunifică datorită necrozării țesuturilor, ajungând în final brun-negre, înconjurate de
o aureolă galbenă în care ciuperca își continuă activitatea destructivă. Pe partea inferioară a
frunzelor în dreptul acestei zone apare o eflorescență foarte fină de culoare albă, formată din
conidiofori și conidii. Dacă timpul este favorabil, petele se măresc rapid și confluează,
cuprind întreaga frunză, care se brunifică, se răsucește și se usucă. Atacul se manifestă la
început pe frunzele bazale și apoi progresează spre cele superioare. Pe pețiol, tulpină, apar
leziuni brune până la purpurii-negre. Tuberculii sunt infectați în câmp, dar pot suferi infecții și
în timpul infectării și chiar al depozitării. La începutul ei nu pot fi deosebiți de cei sănătoși,
decât în cazul în care se secționează, iar la periferie, sub epiderm se observă un inel de culoare
brună- cenușie sub formă de dungi și un putregai uscat sau umed mai ales în cazul în care se
asociază unele bacterii. În condiții de umiditate, pe suprafața tuberculului apar conidiofori sau
conidii. Pagubele în depozite datorate acestei forme de atac sunt foarte mari.
Agentul patogen este Phytophthora infestans , o ciupercă cu un aparat vegetativ
sifonoplast, ce parazitează mezofilul frunzei și se extinde centrifug.
Transmiterea bolii de la un an la altul se face prin tuberculii mănați care au rămas în
stocul materialului de plantat. Tuberculii mici rămași în sol pot constitui o sursă de infecție
numai în cazul monoculturii, când dau samulastră gata infectată, însă, dacă se practică un
asolament corespunzător, cu o rotație de cel puțin 3 ani, această sursă nu trebuie luată în
considerare. Primele infecții se observă la 35 zile de la plantat, dacă precipitațiile sunt reduse
(0,5-4 mm/zi) sau chiar mai repede, dacă precipitațiile sunt abundente.
Pentru prevenirea pierderilor cauzate de mană se recomandă cultivarea soiurilor cu
rezistență sporită la atacul agentului patofen care produce boala.

3.4.3.Alternarioza cartofului sau arsura timpurie apare în zonele sau perioadele
secetoase și călduroase ale anului, putând produce pagube similare cu ale manei, 25-50 %
când este pe foliaj și chiar mai mari dacă boala se extinde pe tuberculi.
Boala se manifestă în timpul înfloritului pe frunze prin formarea unor pete brune cu
zonalitate concentrică, se confluează și zone mari din frunză, sau frunzele se vestejesc. Pe
tuberculi atacul este mai rar și se manifestă prin pete brune închis, ușor scufundate, în dreptul
cărora are loc o putrezire neagră a pulpei.
Gradul de atac și pagubele variază în funcție de stadiul de dezvoltare a plantelor în
momentul în care se produce infecția și în funcție de virulența și agresivitatea parazitului.
Atacurile pe plantele tinere produc cele mai mari pierderi.
Agentul patogen- Alternaria porii var. Solani și Alternaria tenuis – are un tal filamentos
cu o creștere centrifugă în funcție de alternanța zi-noapte. Pe suprafața petelor produse pe
diferite organe ale plantei, apar conidiofori scurți, bruni, noduroși care poartă lanțuri simple
sau ramificate de conidii în formă de butelie, uneori cu gât destul de lung, muriforme, brune,
cu episporul neted sau ușor verucos. Conidiile fiind ușor luate de vânt sau de insecte produc
infecții repetate, ele germinând foarte rapid, chiar în decurs de o oră, la temperaturi mai
ridicate, ciuperca fiind termofilă. Infecția se face prin stomate și răni, uneori, ciuperca poate
penetra chiar cuticula frunzei. Ciuperca iernează saprofit pe resturile de plante sau pe
tuberculi sub formă de miceliu de rezistență și chiar conidii.
3.4.4.Rhizoctonioza cartofului- apare de obicei în primăverile reci și umede, când
agentul patogen atacă rădăcinile, stolonii, tulpinile dar și tuberculii.
Atacul timpuriu la tuberculii abia plantați este deosebit de grav deoarece aceștia nu mai
formează lăstari, sau sunt slab dezvoltați, bruni, ușor putrziți, și abia ies la suprafața bilonului.
Pe tulpini apar pete verzi- gălbui, apoi violet, care se vor transformă în pete necrotice și vor
produce uscarea tulpinilor de la vârf spre bază.
Plantele atacate mai târziu au lăstarii îngroșați, cu tuberculi aerieni la subțioara frunzelor
și cu baza tulpinii acoperită de un manșon de miceliu alb-cenușiu, sub care țesuturile sunt
putrezite. Pe stolonii atacați nu se formează tuberculi, sau dacă apar sunt mici, deformați și cu
peridermul rugos. Pe tuberculi apar pustule în formă de crustă, ce devin prin deshidratare și
înnegrire, formațiuni sclerotice de 1-4 mm în diametru, ușor implantate în tuberculi. La
manevrarea tuberculilor, microscleroții se rup și cad, infestând solul.
Agentul patogen – Rhizoctonia solani – este polifag, atacând frecvent plantele de cartof,
sfeclă, fasole, dar și alte plante din alte familii botanice.

Ciuperca are un tal alungit cu o ramificare caracteristică, cu celule alungite, hialine, apoi
brune ce se ramifică și se formează pâsle ușor vizibile. Prin deshidratarea pâslei miceliene
apar scleroții variabili în sol până la 3-4 ani. În depozitele umede scleroții pot emite hife ce
vor infecta tuberculii în special în zona ochiurilor. Ciuperca formează rar bazidiofructe, iar
bazidiosporii, în cazul în care apar pot fi vehiculați de vânt și pot produce infecții pe părțile
aeriene ale plantelor.
Ciuperca se transmite de la un an la altul prin pseudoscleroții de pe tuberculi și prin cei
care rămân în sol. Infecția este favorizată de prezența nematozilor în sol, de solurile compacte
și reci și de temperaturile scăzute din prima parte a perioadei de vegatație.
3.4.5.Vestejirea în masă a cartofului- apare mai ales acolo unde nu se respectă un
asolament riguros.
Plantele se vestejesc brusc, în faza de înflorire, iar foliolele se răsucesc și se usucă.
Tulpinile mai rămân verzi, dar au crăpături longitudinale prin care se observă o colorație
cenușiu- violacee. Tulpinile putrezite se usucă rapid, se smulg ușor și prezintă numeroși
scleroți mici și negri. Rădăcinile și stolonii sunt putreziți și acoperiți cu mici scleroți mici și
negri. Rădăcinile și stolonii sunt putreziți și acoperiți cu mici scleroți, iar tuberculii recoltați
de la plante bolnave sunt mici, moi și zbârciți.
Agentul patogen este Colletotrichum atramentarium ce are miceliul reprezentat de un tal
filamentos, care parazitează baza tulpinii, rădăcinile, stolonii și tuberculii, se extinde radiar iar
spre toamnă formează scleroți negri de 0,1-0,5 mm. Pe aceștia se vor forma conidii ce pot
produce infecții secundare pe rădăcinile adventive, pe care apar noi scleroți în toamnă.
Agentul patogen rezistă ca saprofit în sol pe resturi de plante, iar în anul următor la
temperaturi optime de 280 C infectează plantele prin răni sau direct prin străpungerea
țesuturilor. De la o plantă la alta, transmitarea bolii se face prin intermediul conidiilor, iar de
la un an la altul, prin microscleroții de pe tuberculi, din zona ochiurilor sau din solul aderent.
Alte micoze care pot apărea în cultura cartofului sunt: râia neagră ( Spongospora
subteranea), putregaiul roz al tuberculilor ( Phytophtora erytroseptica ), uscarea timpurie a
cartofului (Verticillium sp.), putregaiul uscat al tuberculilor ( Fusarium sp.), putregaiul alb
(Sclerotinia sclerotiorum ) etc.
La cartof se pot întâlni și boli produse de antofite fitopatogene, respectiv antofitoze, cum
ar fi: cuscuta (Cuscuta sp.), lupoaia (Orobanche sp.).

Figura nr. 11 Tuberculi de cartof atacați de Rhizoctonia solani

Figura nr.12- Vestejirea în masă a cartofului

CAPITOLUL IV
PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE CARTOF
Din datele FAO rezultă că, în lume, peste un miliard de oameni consumă cartofi,
cultura acestei plante ocupând 15 milioane de hectare, cu o priducție de peste 250 milioane de
tone anual.
Cultura cartofului reprezintă un agroecosistem complex, mai sărac în zoofagi, care
asigură atât hrana populației umane cât și celei animale.
Dăunătorii cartofului sunt numeroși dintre care îi amintim:
4.1.Gândacul de Colorado- Leptinotarsa decemlineata Say., ordinul Coleoptera ,
familia Chrysomelidae
Răspândire. Gândacul de Colorado este originar din America de Nord, din podișurile
înalte ale statului Colorado, de unde și denumirea populară a dăunătorului
În Europa, dăunătorul a fost semnalat pentru prima dată în anul 1876 în portul Bremen
din Germania. Apoi a fost semnalat în alte țări din Europa (Germania, Anglia, etc), însă de
fiecare dată focarele au fost lichidate.
Introducerea definitivă a gândacului de Colorado în Europa s-a făcut în anul 1922, când
s-a descoperit un mare focar, în apropierea orașului Bordeaux.
În prezent aria de răspândire a acestui dăunător cuprinde majoritatea țărilor din Europa,
America de Sud, America de Nord și nordul Africii.
În țara noastră, gândacul de Colorado a fost semnalat prima dată în anul 1952, în comuna
Săpânța, județul Maramureș. Treptat, dăunătorul s-a extins și în alte regiuni, astfel că în
prezent se găsește răspândit în toată țara.
Descriere. Adultul are 10-12 mm lungime. Corpul este oval, bombat dorsal, de culoare
galben-portocalie; capul și pronotul galben-roșcate. Pe cap există o pată triunghiulară neagră,
iar pe pronot 11 pete negre, dintre care cea mediană mai dezvoltată și de forma literei V.
Caracteristic este prezența pe elitre a 10 dungi negre, mărginite de șiruri de puncte, de unde și
denumirea de ,,decemlineata,,. Aripile posterioare sunt portocalii. Abdomenul prezintă 3-4
rânduri de pete negre.
Oul este oval alungit, galben-portocaliu, de 1,2-1,5 mm lungime.

Larva la apariție, este de culoare roșie închisă, cu mici tubercule negre pe părțile laterale
ale mezo și metatoracelui și pe primele segmente abdominale.
Larva neonată are 8-10 mm lungime, are corpul alungit, convex dorsal, de culoare
galbenă, cu nuanțe portocalii; capul este negru. Toracele și părțile laterale ale abdomenului
sunt prevăzute cu pete negre. Picioarele sunt brun- închis.
Pupa are 8-10 mm lungime; corpul este bombat de culoare portocaliu – roșcat, exceptând
partea posterioară a abdomenului care este cenușie.
Biologie și ecologie. Iernează caadult în sol, la adâncimicuprinse între 10-90 cm și are
două generații pe an: prima generație se dezvoltă în lunile mai și iunie, iar a doua în lunile
iulie și august.
În timpul iernii o mare parte din adulții hibernanți pot fi distruși, atunci când temperatura
solului la adâncimi de 10 – 40 cm coboară sub 00 C.
Apariția adulților în primăvară începe în a treia decadă a lunii martie și se continuă până
la sfârșitul lunii mai. Primii adulți încep să apară atunci când temperaturile medii zilnice trec
de 100 C, pe o perioadă de 10 – 12 zile. Maximum de apariție se înregistrează obișnuit la
sfârșitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, la temperaturi medii zilnice cuprinse între 14-210
C. La majoritatea insectelor copulația începe înainte de intrarea în hibernare și se continuă în
primăvară.
Ouăle sunt depuse în grupe (62-95 ouă) pe partea inferioară a frunzelor de cartof sau alte
solanacee cultivate sau spontane (tomate, vinete, măselariță, etc. ); o femelă poate depune
până la 2000 de ouă. Durata incubației variază între 4-15 zile,în raport cu factorii climatici.
Larvele apar în a doua decadă a lunii mai și evoluția lor durează între 14-30 zile. În cursul
dezvoltării larvele năpârlesc de 3 ori, trecând prin 4 vârste.
La completa dezvoltare larvele părăsesc plantele de hrană și se retrag eșalonat în sol
pentru împupare. Ajunse în sol, larvele își confecționează un cocon din particule de pământ în
care se transformă în pupe, stadiu care durează 8-13 zile. Întreg ciclul de dezvoltare de la ou
la adult durează în general 22-50 zile.
Noii adulți încep să apară treptat din a doua decadă a lunii iunie. În această perioadă se
pot găsi diferite stadii (ouă, larve, pupe) din generația hibernantă, având loc o suprapunere a
generațiilor; aceasta datorită pontei prelungite în primăvară.
Adulții după o scurtă perioadă de hrănire cu frunzele de cartof încep să depună ouă.
Larvele apărute se hrănesc cu frunzele de cartof sau alte solanacee, având însă o evoluție mai
scurtă, cuprinsă în general între 12-21 zile. Ele ajung la maturitate la sfârșitul lunii iulie, iar
primii adulți din această generație încep să apară din prima decadă a lunii august. Acești

adulți se pot întâlni până în toamnă târziu pe diferite plante solanacee și mai ales pe vinete,
iarodată cu răcirea timpului se retrag în sol pentru hibernare.
La gândacul de Colorado se cunosc o serie de prădători și paraziți, care contribuie în unii
ani la reducerea populației acestui dăunător. Astfel ca prădători cu importanță mai mare sunt
speciile: Perillus bioculatus F:, Zicronacoerulea L., Picromerus bidens L., și Calosoma
sycophanta L iar ca paraziți muștele Doryphorophaga doryphorea Riley și Meigenia
mutabilis Fall, și ciuperca Beauveria bassiana Vuill.
Plante atacate și mod de dăunare. Atacă specii de plante cultivate și spontane din
familia Solanaceae: tomate, pătlăgele, vinete, cartof, ciumăfaia, zârna, măselarița, mătrăguna.
Adulții rod frunzele sub formă de orificii neregulate. În unii ani, adulții care apar în vară,
pot ataca tuberculii de cartof sau fructele de pătlăgele vinete.
Larvele din primele vârste de dezvoltare perforează frunzele sub formă de mici orificii,
iar pe măsură ce înaintează în vârstă rod frunzele în întregime, uneori și lăstarii. La atacurile
puternice, din plante rămân numai resturi de tulpini, cultuirle putând fi compromise.
Măsuri de prevenire și combatere. Măsuri agrotehnice,ce constau în executarea
prașilelor în timpul perioadei de vegetație și a arăturii adânci de toamnă, pentru distrugerea
stadiilor din sol (larve, pupe, adulți) și dimunuarea rezervei biologice a dăunătorului.
Aplicarea tratamentelor chimice ce se fac la avertizare, la apariția larvelor de vârsta I-a și
a II-a , pentru ambele generații.

Figura nr.13 Gândacul de Colorado ( Leptinotarsa decemlineata )

4.2.Nematodul chistic palid al cartofului- Globodera pallida (Stone) Behrens
Răspândire. Pentru nematozii aurii ai cartofului și speciile înrudite având chiști
globuloși, Skarbilovich în 1959 a creat un subgen Globodera care a fost apoi ridicat la gen de
Behrens în 1975. În general cele două specii de nematozi, G. Pallida și G. Rostochiensis se
tratează împreună datorită pe de o parte asemănării lor majore cât și faptului că sunt dăunători
periculoși ai culturii cartofului. Este posibil ca în viitorul apropiatfiecare patotip al celor două
specii să fie considerat organism de carantină, fiind însă evident faptul că unele patotipuri au
o distribuție largă, iar altele nu și că unel sunt mai imporatante din punct de vedere economic
decât altele.
Originea celor două specii este în America de Sud în munții Anzi, fiind introduse, în
Europa, la mijlocul secolului XIX odată cu extinderea culturii de cartof, iar apoi în Europa,
namatozii au fostrăspândiți cu cartofii de sămânță în alte regiuni ale globului. Răspândirea
prezentă cuprinde zonele temperate până la nivelul mării și zonele tropicale numai la
altitudine, în această arie, răspândirea speciilor sau patotipurilor este în funcție de răspândirea
cartofului.
Cartoful este planta-gazdă cea mai importantă, dar sunt atacate la fel de mult și tomatele
și vinetele, alături de late specii ale genului Solanum sau hibrizii lor pot fi gazde ale celor
două specii de Globodera. Aceste specii de nematozi sunt foarte importante pentru cultura
cartofului de consum dar și pentru producerea de amidon din cartof.
Descriere. Stone, în 1973, a descris o nouă specie de nematod auriu al cartofului, înainte,
cea mai mare parte a semnalărilor și informațiilor privitoare la morfologie, se refereau la
specia H. Rostochiensis care cuprinde cele 2 specii, de aceea nu prea se sșie specia cercetată
sau prezentată în publicațiile mai vechi. Descrierea celor două specii și a diferitelor stadii de
dezvoltare seamănă. Formele juvenile la stadiul al doilea sunt vermiforme, de circa 470 µm
lungime, cu gura prevăzută cu un stilet puternic necesar înțepării pereților celulari, iar coada
efilată. Aspectul general al masculilor este similar celui al formelor juvenile, dar în treimea
posterioară a cozii, scurtă și boantă, se remarcă organele copulatoare. Femelele sunt sferice cu
gât evident ieșit afară și conținând esofagul și glandele asociate, forma chiștilor este similară
formelor adulte, dar cu cuticula de culoare cafeniu-închis, iar organele interne degenerate.
Biologie și ecologie. Substanța eliminată în sol de rădăcinile plantelor-gazdă, determină
eclozarea ouălor din sol, incluse în chiști, iar larvele juvenile de stadiul II, apar și infestează
rădăcinile. Fiecare nematod, sau stadiu al acestuia, se hrănește cu un grup de celule al

periciclului, cortexului sau endodermei și transformă respectivele celule atacate, într-un
sincițiu sau așa numita celulă de transfer. Nematodul rămâne la locul primului atac, toată viața
sa, iar în cursul dezvoltării sale, el trebuie să parcurgă încă două stadii juvenile pentru a
deveni în final mascul sau femelă. Femelele își modifică forma, se umflă, putând traversa
diferite zone ale suprafeței rădăcinilor, dar rămânând prinse de rădăcini, nu pot migra în sol.
Femelele sunt fecundate de masculi, care sunt vermiformi și activi, dar după acuplare,
masculii mor iar femelele rămân în continuare pe rădăcini și în interiorul lor ouăle se
dezvoltă. Femelele sunt de culoare albă atunci când ies la suprafața rădăcinii, cele de G.
pallida rămânând în continuare albe. La completa dezvoltare a femelelor, ele mor, cuticula lor
se întărește, devenind maronie și transformându-se într-un chist ce protejează cele
aproximativ 500 de ouă din interior. La maturizarea completă a chiștilor, aceștia se detașează
de suprafața rădăcinii și se pot regăsi pe sol, unde ouăle fie eclozează imediat și atacă alte
rădăcini, fie rămân în stare de repaus ca sursă de inoculum pentru culturile viitoare din anii
următori.
Identificarea speciilor este posibilă prin observarea culorii femelelor, care corespunde cu
stadiul de dezvoltare, fie o trecere la la alb la galben la G. rostochiensis sau alb uniform la G.
pallida. După Kort, 1974, citat de Romașcu în 1978, cele două specii de Globodera au mai
multe patotipuri, existând 3 patotipuri la G. pallida. Unele patotipuri se identifică prin
incapacitatea lor de a se multiplica pe soiuri de cartofi speciali, iar alte patotipuri prezintă
diferite capacități de a se multiplica pe diferite soiuri de cartof. Sistemul de clasificare a
patotipurilor este recunoscut pe plan mondial, dar se referă mai ales la patotipurile semnalate
în Europa.
Plante atacate și daune. Nematozii sunt principalii dăunători ai cartofului în zonele
temperate sau reci, mai ales atunci când, pentru patotipurile existente în zona de cultură, nu
există soiuri rezistente în sortimentul de cultură. Această situație este mai evidentă în cazul
speciei G. pallida datorită lipsei soiurilor de cartof rezistente. După Brown, 1969, citat de
Romașcu în 1978, mărimea pagubelor evidențiată prin producția de tuberculi, este strâns
corelată cu cantitatea de ouă de namatozi pe unitatea de sol, estimându-se o pierdere de circa
2 t, de cartofi/ha, pentru fiecare 20 ouă/gram de sol. În cazul unor populații foarte numeroase
ale nematodului, determinate în principal de lipsa rotației culturilor de cartof, pierderile se
estimează până la 80 % din recolta potențială. În câmp, nu există simptome specifice ale
atacului de nematozi, observându-se totuși deseori, zone de cultură cu plante nanice,
îngălbenite, ogilite sau moarte, sau chiar fără simptome evidente, mărimea tuberculilor poate
fi redusă.

Figura nr.14- Nematodul chistic palid al cartofului ( Globodera pallida)

4.3.Globodera rostochiensis Behrens- Nematodul chistic galben al cartofului
Răspândire. G. Rostochiensis este mai frecvent întâlnit decât G. pallida în cea mai mare
parte a zonei Europei și Mării Mediterane, dar mai puțin frecvent în sudul Regatului Unit al
Marii Britanii și Irlandei de Nord. G. rostochiensis este o specie identificată prima dată în
Germania de Rostock, este prezentă în Europa, Africa, Asia, America de Nord, America
Centrală, America de Sud, focare fiind semnalate în Australia în 1986 și 1991, Ocenia.
Cartoful este planta-gazdă cea mai importantă, dar sunt atacate la fel de mult și tomatele
și vinetele, alături de alte specii ale genului Solanum sau hibrizii lor pot fi gazde ale celor
două specii de Globodera. Aceste specii de nematozi sunt foarte importantepentru cultura
cartofului de consum dar și pentru producerea de amidon din cartof.
Descriere. Specia a cărei descriere este asemănătoare cu a speciei precedente. Larva este
mai subțiată spre partea posterioară având stiletul de 0,023-0,026 mm lungime. Aspectul
general al masculilor este similar celui al formelor juvenile, dar în treimea posterioară a cozii,
scurtă și boantă, se remarcă organele copulatoare. Masculul este vermiform, cu lungimea de
0,9-1,23 mm, lățimea de 0,003-0,025 mm. Lungimea stiletului este de 0,024-0,036 mm, lipsit
de striuri transversale ά=39,50, β=11,1-13, γ=10-22, iar spiculul are 39µ. Femela are formă
aproape sferică (diametrul de 0,5-0,8 mm) cu o prelungire îngustă, scurtă „gâtul” (1-1,33
mm), cu care se prinde de rădăcinile plantei gazde, culoarea variind, în timpul verii este albă,
iar toamna galbenă spre maron, în funcție și de vârstă. Gâtul evident ieșit afară, conținând
esofagul și glandele asociate, forma chiștilor este similară formelor adulte, dar cu cuticula de
culoare cafeniu-închis, iarorganele interne degenerate. Oul are lungimea de 0,09-0,12 mm iar
lățimea de 0,037-0,061 mm.
Biologie și ecologie. Specie a cărei biologie și ecologie sunt asemănătoare cu a speciei
precedente. Primăvara atunci când condițiile sunt favorabile, reproducerea se poate face și
prin ouă nefecundate (partenogeneză), fiind mai rar întâlniți masculii. Apariția larvelor active
în sol începe la 120 C, iar dezvoltarea în masă se face la peste 150 C. În mod normal în
culturile de cartofi larvele apar în iunie, numărul lor crescând în iulie și august, apoi
descrescând până la sfârșitul lunii octombrie, având o generație/an, uneori două sau cu
excepție 3 generații/an.
Identificarea speciilor se face criteriile răsturnate de la G. pallida. Principalul criteriu de
determinare este aspectul cuticulei regiunii anal-vulvare, pe care este situat și orificiul anal.
Cuticula în jurul vulvei este fără spini, iar la femelele tinere structura cuticulei este în formă

de zig-zag. După Kort, 1974, citat de Romașcu în 1978, existând 5 patotipuri la G.
rostochiensis, iar cele mai utilizate soiuri de cartof rezistente (rezistență bazată pegena H1
provenite din clone de S. tuberosum subsp. andigena) sunt rezistente numai la patotipuri de
G. rostochiensis. Unele patotipuri se identifică prin incapacitatea lor de a se multiplica pe
soiuri de cartofi specifice (rezistență monogenică), iar alte patotipuri prezintă diferite
capacități de a se multiplica pe diferite soiuri de cartof. Sistemul de clasificare a patotipurilor
este recunoscut pe plan mondial, dar se referă mai ales la patotipurile semnalate în Europa.
Plante atcate și daune. Nematodul G. rostochiensis, preferă solurile nisipoase și
turbăriile. Specie ce atacă și produce aceliași tip de daune ca și specia precedentă. În câmp, nu
există simptome specifice ale atacului de nematozi, plantele atacate sunt pipernicite, cu
frunzele bazale încrețite șiîngălbenite, iar la un atac puternic, se dezvoltă un număr foarte
mare de radicele, rădăcina principală estemică și putrezește foarte ușor, uneori în semincerii
plantele nu înfloresc.

Figura nr.15- Globodera rostochiensis – Nematodul chistic galben al cartofului

4.4.Afidele (păduchii) cartofului
În România, se consideră că este vorba de un complex de specii, dintre care cităm:
Aulocarthum solani Kalt- Păduchele pătat al cartofului, Mzzus persicae Sulz- Păduchele verde
al piersicului, Macrosiphum euphorbiae- Thom.- Păduchele dungat al cartofului, Aphis fabae
Scop.- Păduchele negru al sfeclei, Aphis frangulae Kalt.- Păduchele călinului, Aphis nasurti
Kalt.- Păduchele verigarului, Phorodon humuli Schr.-Păduchele verde al hameiului,
Rhopalosiphum padi, R. Insertum și M. Ascolanicus.
Răspândire. Speciilde de afide sunt întâlnite peste tot în România, nu numai în zonele
cultivatoare de cartof, structura speciilor și mărimea populațiilor depinde de zonă, cultură,
condițiile climatice și perioada analizată.
Descriere. Speciile de afide semnalate în cultura de cartof au fost prezentate în
Entomologie Horticolă Specială. Sunt insecte mici de câțiva mm, având forme aripate și
aptere, dar și forme sexupare, sexuate, de fundatrix sau fundatrigene, uneori având diferențe
morfologice semnificative.
O poziție oarecum specială o are specia Aulacorthum solani Kalt.- Păduchele pătat al
cartofului, specie polifagă, semnalată de Borcea în 1908 pe frunzele de cartof, ce poate fi
menținut în seră în tot timpul anului, înmulțindu-se partenogenetic, fără să apară formele
sexuate atunci când durata luminii crește la 18 ore/zi și temperatura la aproximativ 22,50 C,
scoate în evidență influiența acestor doi factori, lumina și temperatura, asupra apariției unor
forme de evoluție a insectei.
Biologie și ecologie. În general iernează sub formă de ou de rezistență (specia M.
persicae iernează aproape exclusiv ca ou pe specii de Prunus, Aphis fabae iernează ca ou la
baza mugurilor sau în rugozitățile scoarței arbuștilor speciilor de Eunomyces sau Viburnum,
Aphis nasturti iernează în stadiu de ou pe Rhamus cathartica, Rhopalosiphum padi pe specii
de Prunus), dar și ca femele în spații călduroase ( Aulacorthum solani are , în România, un
ciclu de dezvoltare anholociclic și holociclic în Canada, la 22,50 C, are generația la 12,7 zile,
o perioadă medie de reproducere de 25,8 zile și o fecunditate medie de 60,3 larvă/femelă, iar
faptul ca poate fi menținut în seră în tot cursul anului, fără să apară forme sexuate când durata
luminii crește la 18 ore/zi și temperatura la aproximativ 22,50 C, evidențiază influiența,
luminii și temperaturii, asupra apariției formelor insectei) așa cum arată Enoiu și Donescu. În
privința dezvoltării și reproducerii, specia Aulacorthum solani crescută la temperatura medie

de 22,50 C, prezintă o durată medie a dezvoltării de 12,7 zile, o perioadă medie de reproducere
de 25,8 zile și o fecunditate de 60,3 larve/femelă.
Primăvara apar din ouă, formele fundatrix, care prin partenogeneză și sau vivipare dau
naștere la fundatrigene, din care apar virginogene ptere sau/și aptere, care după o serie de
cicluri partenogenetice dau naștere la forme sexupare din care apar formele sexuate ce după
fecundare depun ouă de rezistență, formă sub care majoritatea afidelor iernează.
Formele aripate, femelele virgine ptere, zboară atunci când se înregistrează 15-170 C, ele
având un fototropism pozitiv deosebit, se ridică vertical deasupra culturii,plantelor, locurilor
unde a iernat sau/și format.
Dezvoltarea populațiilor de afide este dependentă de condițiile climatice, ce determină și
numărul de generații pe an. Ploile distrug afidele aripate și aptere, pe care le doboară de pe
plante, umiditatea relativă crescută favorizează dezvoltarea fungilor entomopatogeni.
Plantele atacate și daune. În general speciile polifage, ce atacă numeroase specii de
plante din diferite familii botanice. Păduchii formează colonii pe partea inferioară a frunzelor
ce se răsucesc, formând pseudocedii, în cazul unui atac puternic, frunzele se îngălbenesc și se
usucă, dar în afară de pagubele directe, afidele transmit boli virale. Afidele cartofului, specii
ale genurilor Myzus, Aphis, Macrosiphum , sau Aulacorthum sunt deosebit de importante
pentru transmiterea virusurilor cartofului, având în vedere că aceste boli compromit cultura și
poate ceea ce este mai important, se transmit prin materialul săditor, fiind apoi o sursă de
infecție pentru alte plante.
Afidele prin aparatul lor bucal adaptat pentru înțepat și supt efectuează testări ale
țesuturilor prin înțepăturilimitate și dese. Transmiterea virusurilor de către afide poate fi de tip
nepersistent (virusuri de stilet) sau de tip persistent. Transmiterea de tip nepersistent a
virusurilor Y, M, A are loc în urma înțepăturilor scurte (10-16 secunde), făcute în epiderma
plantelor surse de virus.
După Lambers și colab. (1970) și Harten (1983), sunt citate circa 50 de speciide afide ca
potențiali vectori ai virusurilor nepersistente, dintre care 9-10 specii sunt cele mai răspândite
și deci periculoase, iar dintre acestea, în România, constituie o preocupare speciile: Myzus
persicae, Macrosiphum euphorbiae, Aphis fabae, Aphis frangulae, Aphis nasurti, Phorodon
humuli, Rhopalosiphum padi, R. Insertum.
După Harten, transmiterea de tip persistent se face prin colectarea, prin înțepare și
sugere, a virusului din floemul unei plante bolnave, după care acesta să fie eliminat cu
dejecțiile sau virusul străbate țesuturile insectei până în hemolimfă. Pentru acest mod de

transmitere a infecțiilor virale sunt semnalate 9-10 specii, dintre care,cele mai importante
sunt: M. persicae, M. ascalonicus .
Afidele imigrante în cultura cartofului, devin vectoare în urma hrănirii pe plantele
infectate de virus și transmit boala, prin hrănirea pe plante sănătoase. Formele ptere sunt, în
special vinovate de infectarea culturilor de cartof, creșterea numărului de afide aripate este
datorat fie creșterii coloniilor de afide, pe vârfurile de creștere, apariției suprapopulației și
migrării pe noi plante, fie îmbătrânirii plantelor, ce își modifică compoziția chimică a sevei.
Pagubele produse de afide au devenit deosebit de mari după 1989, când au fost
desființate, practic, zonele închise de producere a cartofului de sămânță.
4.5.Gnorimoschema operculella Zeller- Molia cartofului
Răspândire. Specia originară din Statele Unite. Molia cartofului este răspândită în
prezent în regiunile tropicale și subtropicale și există tendință evidentă de extindere a
arealului. În Europa, specia este prezentă în țările riverane Mării Mediteraniene, mai ales în
zona nordică a Africii, în America, Australia, Asia. În România specia este identificată într-o
serie de transporturi de cartof sosite din Orientul Apropiat.
Descriere. Fluturii, de culoare generală, ocru-cenușie sau cu nuanțe gălbui, au anvergura
aripilor de 10-15 mm, dar uneori pot atinge 17 mm. Palpii de culoare cenușie-deschis, cu solzi
negricioși. Antenele sunt setiforme, fine, lungi până la extremitatea abdomenului. Aripile
anterioare au formă alungită, terminal fiind ovale, de culoare închisă gri-brună spre gălbui, cu
pete, mai mari sau mai mici. Pete mai mici sunt situate în regiunea mediană și pe marginea
anterioară a aripilor. Aripile posterioare sunt evident, mai înguste și mai scurte, terminate cu
un vârf ascuțit, prezentând o culoare generală alb-murdar. Aripile au pe margini franjuri, la
aripile posterioare mai lungi, la cele anterioare mai scurte, lipsind pe marginea costală pe o
zonă de 2/3, începând de la baza aripii. Masculii sunt mai mici ca femelele, prezentând pe
aripile posterioare un grup de peri de culoare alb-gălbuie, situați pe marginea anterioară, iar
pe ultimul segment abdominal un smoc de peri alb-gălbui. Oul are 0,36-0,50 mm și este de
culoare alb-sidefiu, iar înainte de eclozare devine cenușiu închis. O femelă depune un număr
variabil de ouă (40-160), în funcție de condițiile climatice în care dăunătorul își desfășoară
activitatea. La momentul ecloziunii, larva, de culoare cenușiu deschis, are 1 mm, iar la
completa dezvoltare 10-12 mm și culoare alb-gălbui, roz sau gri-verzui. Capul, protoracele,
partea dorsală a inelului anal și picioarele toracice sunt de culoare brun- negricioase spre
negru, segmentele prezintă sclerite, prevăzute cu peri transversali, închiși la culoare,

chetotaxia acestor peri fiind de bază în sistematica genului și determinarea speciei în stadiul
de larvă. Pupa, are o culoare galben-verzuie spre brun-roșietic, fiind ovoidă și cu un cremaster
care își poartă cârligul îndreptat spre partea posterioară.
Biologie și ecologie. În arealul de răspândire, adulții apar primăvara devreme, atunci
când temperatura medie este de +8o C, zburând seara și noaptea, iar aproape imediat după
apariție, are loc copularea și în sfârșit după aproximativ 10-48 ore femelele încep depunerea
pontei, care are loc până la 4-5 zile de la eclozarea larvelor din primele ponte depuse.
Ouăle pot fi depuse izolat sau în grupuri mici pe părțile aeriene ale plantei, părți ce
servesc de altfel drept hrană larvelor în timpul dezvoltării acestora.
Având în vedere că dăunătorul poate ataca și în depozite, aici ouăle sunt depuse pe
tuberculii din locurile de păstrare, la baza mugurilor.
Perioada de incubație durează 3-4 zile la o temperatură optimă de dezvoltare de +25o C,
dar nu se dezvoltă sub +10o C.
Odată apărute, larvele fac galerii în frunzele, tulpinile sau eventual tuberculii diferitelor
plante gazdă, putând totuși trăi aproximativ 1-3 zile fără să se hrănească.
Durata dezvoltării larvare este variabilă, depinzând de condițiile de mediu, cel mai scurt
interval este de 6 zile la +35o C, dar în medie se consideră pentru acest fenomen 15 zile,
existând însă situația în care dezvoltarea larvară durează câteva luni, în cazul unor temperaturi
scăzute. Numărul de generații/an depinde de condițiile climatice. În sudul Franței sunt
semnalate 4-6 generații/an.
Plante atacate și daune. Sunt atacate plantele de cultură, cartoful, tutunul, tomatele,
ardeiul dar și alte plante cultivate și spontane din familia Solanaceae.
Atacul pe frunze se manifestă prin formarea de galerii în parenchimul frunzei, între
epiderma superioară și cea inferioară, galerii de obicei sunt formate pe nervuri, la început pe
nervura principală, galeriile prezentându-se sub forma unei țesături formată din fire de mătase
cu excrementele larvelor care sunt eliminate în exterior.
Larvele pot trece de pe o frunză pe alta sau chiar pe alte părțiale plantei, putând ataca
organele exterioare, dar și părți subterane.
Atacul se manifestă pe tuberculi fie în câmp fie în depozitele de cartofi, caz în care este
deosebit de periculos deoarece infestarea masei de tuberculi se produce deosebit de ușor,
larvele pot trece de la un tubercul la altul, iar dezvoltarea este neîntreruptă.
Pe tuberculi atacul începe de la baza mugurilor, pe unde larva pătrunde în masa acestuia,
într-un tubercul putându-se găsi mai multe larve.

Figura nr.16 Gnorimoschema operculella- Molia cartofului

CAPITOLUL II
CADRUL NATURAL AL LOCALITĂȚII PALANCA
2.1. Așezarea geografică, organizarea și modul de folosință a terenului
localității Palanca
Comuna Palanca, unitate economică-administrativă, este situată la extremitatea vestică a
județului Bacău, pe parcursul superior al râului Trotuș, acolo unde valea râului se lărgește și
este străjuită de culmile munților Tarcău spre N-NE și culmile munților Ciuc spre S-SV, la 30
km, de orașul Comănești și la 60 km, de orașul Miercurea Ciuc.
Comuna Palanca se învecinează la Nord- Nord Vest cu comuna Ghimeș, la Vest cu
județul Harghita, la Sud cu comuna Agăș, la Est cu comunele Agăț și Brusturoasa, unități
administrative ce fac parte din județul Bacău.
Suprafața agricolă ocupă 4132 ha, suprafața forestieră 4921 ha, iar suprafețele
neproductive 248 ha, ocupând în total 9301 ha. Pe lângă frumusețile naturale, bazinul superior
al Văii Trotușului, constituie un important punct geografic, Pasul Ghimeș-Făget-Palanca,
fiind o trecătoare importantă care face legătura dintre Moldova și Transilvania, servind încă
din timpul lui Matei Corvin cale strategică, drum comercial pentru locuitorii dintr-o parte și
alta a munților.
2.2.Studiul hidrologic al zonei
Hidrografia zonei e dominată de râul Trotuș, râu cu un bazin hidrografic mare și
deci cu perioade de debite foarte mari.
Dintre afluienții Trotușului cei mai importanți de pe raza comunei Palanca sunt: Pârâul
Șanț, Pârâul Popoi, Pârâul Ciugheș. Râul Trotuș are o albie dezvoltată, unitară și rectilinie.
Afluenții au albii reduse iar pantele mari de scurgere scad brusc la intrarea în albia
majoră a Trotușului, fapt ce favorizează producerea inundațiilor locale. Apele râului
Trotuș sunt încadrate de clasa apelor bicarbonate cu un grad mijlociu de mineralizare între
200-500 mg/l. Debitul Trotușului și a afluienților importanți este în medie constant, 30%
din debitul provenit din pânzele freatice ale bazinului superior al râului Trotuș, din precipitații
în zona montană în perioada caldă a anului, care au fost frecvente până în urmă cu doi ani

când țara noastră a început să se confrunte cu o secetă neobișnuită pentru poziția sa
geografică, precum și din topirea zăpezii primăvara.
Debitele medii lunare (până acum doi ani) minime au avut probabilitatea de 80% în cazul
unui debit de 1,20 mc/s și 95% pentru un debit de 0,886 mc/s. Debite maxime se produc de
regulă primavara (aprilie-mai) și provoacă topirea zăpezilor în zona montană, combinata cu
ploi. În timpul marilor viituri, nivelurile pot crește cu 3-3,5 m pe râul Trotuș și 2,5-3 m pe
afluenți, producând inundații locale. Legat de regimul scurgerilor trebuie să avem în vedere și
debitul solid care este determinat de formele de relief și de litologia acestora. În zona Ghimeș-
Palanca scurgerea solidă înregistrează valori între 0,1 t/ha/an și 0,25 t/ha/an. Turbitatea apei
este redusă cu valori medii de 100 g/mc.
Analizele efectuate asupra apei potabile din fântâni și rețeaua de alimentare cu apa a
zonei au parametrii cuprinși între limitele admise.
2.3. Studiul climei

Ținând cont de linia izotermică (linie ce unește puncte cu aceeași temperatură) ce trece
prin dreptul depresiunii Ghimeș-Palanca, clima zonei este temperat-boreală de munte.
Elementele componente ale climei sunt: temperatura, precipitațiile și vânturile, după care se
poate determina clima.
Depresiunea Ghimeș-Palanca și valea largă a Trotușului cu frecvente inversiuni de
temperatură, imprimă o nota deosebită în climatul montan. Datorită așezării, dinamica
atmosferei fiind mai moderată, cantitatea precipitațiilor este mai redusă 600-700 milimetri
anual.
Temperatura se caracterizează printr-un regim moderat al oscilațiilor temperaturii aerului,
prin amplitudini termice anuale cuprinse între 10°-12°C. În ultimii ani s-au înregistrat veri
secetoase cu temperaturi pana la 38°C, pe când iernile în general sunt răcoroase, însă cu dese
inversiuni de temperatură. În mod obișnuit pe văi se localizează masa de aer rece și umed, în
timp ce către culmi și chiar pe culmi predomină timp senin cu soare și temperaturi mai
ridicate. Umiditatea aerului fiind între 80-90%, iar vântul dominant este pe direcția de la N-V
la S-E.
Tăria vânturilor este de 2 grade (date înregistrate de Ocolul Silvic Comănești). Local se
semnalează brizele de munte și de vale, de acțiunea cărora este legată în jumătatea caldă a
anului formarea deasupra culmilor muntoase a norilor cumulus.

Norii și ceața reprezintă primele forme de condensare a vaporilor de apă din
atmosferă. Apariția norilor cumuliformi este legată de circulația brizelor. Pe timp frumos,
aproape în fiecare zi la amiază, culmile înalte ale munților sunt înconjurate de nimburi de nori
cumulus. Și cețurile sunt legate de activitatea brizelor, ca rezultat al acumulării în timpul
nopții, a aerului rece de pe culmile înalte pe fundul văilor și depresiunilor, care pierd mai greu
caldura câștigată în timpul zilei. După răsăritul soarelui, odată cu începerea circulației brizei
de vale, cețurile se pun și ele în mișcare și se urcă spre culmile și vârfurile înalte, dând
naștere la nori cumuliformi și chiar la precipitații. Dacă cețurile urcă spre vârf, e semn de
ploaie, iar dacă dispare, nu va ploua.
Datorită așezării, dinamica atmosferei este mai moderată. Temperatura se caracterizează
printr-un regim modest al oscilațiilor temperaturii aerului, prin amplitudini termice anuale
cuprinse între 10°C – 12°C. În ultimii ani s-au înregistrat veri secetoase cu temperaturi până
la 38°C și ierni în general răcoroase, cu dese inversiuni de temperatură. Umiditatea aerului
este între 80 – 90%, iar vântul dominant este pe direcția de la N-V la S-E.
Vara ploile torențiale alimentează bazinul hidrografic. În timpul marilor viituri
nivelurile pot crește cu 3-4 m pe Trotuș și 2,5-3 m pe afluenți, producând adesea inundații
locale.
2.4. Studiul solului
Din punct de vedere geomorfologic, vatra localității se dezvoltă în principal pe terasa
inferioară a râului Trotuș și în secundar pe paleoalbia pârâului Popoi și pe terasa medie din
vecinatatea acestui pârâu.
Teritoriul pe care se dezvoltă localitatea prezintă condiții hidro-geotehnice favorabile
pentru construcții și dezvoltării gospodărești. Valea Trotușului are o deschidere ce depășește 2
km la nivelul liniei neinundabile în sectorul Comănești si Dărmănești.
Totalitatea teritoriului intravilan al localității cuprinde funcție de litologia terenului și
condițiile geotehnice, următoarele zone:
1. zona A Albia majora si Lunca inundabila;
2. zona I Terasa inferioara;
3. zona M Terasa medie ;
4. zona D Dealurile subcarpatice premontane.

Râul Trotuș are în general o albie majoră bine conturată cu maluri stabile construite din
aluviuni grosiere și chiar din stratele stâncoase ale rocilor de bază din vechime. Pentru orice
obiectiv sau construcție apropriată acestei zone este necesară o atentă studiere a condițiilor
de comportament, funcție de comportamentul râului de-a lungul anilor.
Stratificația terenului este în general uniformă și cuprinde: stratul de terasă constituit
din pietriș cu bolovăniș și nisip, stratele de bază constituite din gresii, sisturi argilo –
marnoase (adâncimea de 5-6 m), pe capetele stratelor de bază acumulându-se și o mica pânză
de apă.
2.5. Studiul vegetației

Vegetatia
În depresiunea Ghimeș, respectiv Palanca sunt păduri de amestec între fag și gorun. În
partea de S-V a teritoriului administrativ își fac apariția molidul și pădurile amestecate de
rășinoase și fag. Destul de rar întâlnim: scorușul, paltinul și zada.
Fauna
Speciile de arbuști puțin numeroase sunt: socul roșu, coacăzul de munte, afinul. În
covorul ierbos se evidențiază: macrișul iepurelui, feriga și multe specii de mușchi verzi, iar
în pajiștile secundare paiușul roșu.
Speciile de păsări: cocoșul de munte, pițigoiul de munte, pițigoiul de brădet, mierla,
forfecuța, corbul, porumbelul popesc, porumbelul de scorbură, turturica, ierunca,
privighetoarea, ciocănitoarea, pupăza, șoimul, graurul.
Mamifere: ursul, cerbul, râsul, jderul de scorbură, veverița, scorușul, viezurele, lupul,
vulpea, mistrețul, iepurele, pisica sălbatică, precum si alte specii de șoareci și șobolani. În apa
râurilor: păstrăvul indigen, lipanul, boișteanul, scobarul.
Toate la un loc combinate cu relieful, clima și fauna reprezintă surse importante pentru
activității de agrement și turism cu condiția protecției ecologice în fața factorilor poluanți.

CAPITOLUL V
COMBATEREA INTEGRATĂ A AGENȚILOR PATOGENI ȘI
A DĂUNĂTORILOR DIN CULTURILE DE CARTOF
5.1. Măsuri de carantină fitosanitară
Controlul insuficient al culturilor de cartof privind agenții patogeni ai bolilor cât și
prezența dăunătorilor, constituie adesea cauza unor producții mici și neeconomice.
Pentru a se evita aceste urmări, pentru cultura de cartof se iau o serie de măsuri, dintre
care și masurile de carantină fitosanitară.
În România acțiunile de prevenire și combatere a agenților patogeni și dăunătorilor sunt
reglementate prin Legea 5/1982 privind protecția plantelor cultivate, a pădurilor și regimul
pesticidelor cât și prin unele Ordine și Instrucțiuni ale M.A. și Silvicultură cu privire la
circulația produselor agricole.
Organizarea carantinei fitosanitare, măsurile ce se impun pentru protejarea plantelor
împotriva agenților patogeni, dăunătorilor și buruienilor de carantină, au fost stabilite prin
HCH 352/1952.
Ministerul Agriculturii și Alimentației, în temeiul hotărârii guvernului nr. 785/1992,
emite ordinul 33 din 29 iulie 1994 prin care:
-se aprobă lista dăunătorilor și agenților fitopatogeni supuși măsurilor de carantină pe
teritoriul Europei și pe teritoriul României;
– se aprobă elaborarea unor programe speciale de urmărire și de combatere pentru o serie de
dăunători și agenți patogeni;
– anual, sau ori de câte ori va fi nevoie, compartimentele de specialitate din minister, vor
prezenta propuneri motivate;
– în activitatea de carantină fitosanitară, toate organismele interne, cu atribuții în acest
domeniu vor respecta lista adoptată de țările membre a OEPP, care cuprind agenții de
carantină nesemnalați în Europa.
Principalii agenți patogeni de carantină fitosanitară la cartof sunt:
•Synchytrium endobioticum- Râia neagră a cartofului;
•Verticillium spp.- Veștejirea cartofului;

•Pseudomonas solanacearum- Bacterioza vasculară a cartofului;
Principalii dăunători ai cartofului de carantină fitosanitară sunt:
•Leptinotarsa decemlineata- Gândacul de Colorado;
•Aphis spp. (afide);
•Melollontha melolontha- Cărăbușul de mai.
Exigențele specifice de carantină necesită inspectarea câmpurilor unde cartofii de
sămânță sau vegetalele cu rădăcini sunt plantate fiind destinate exportului și prelevarea de
mostre de sol, după o metodă acreditată. Probele sunt ridicate înainte de recoltare și după
scoaterea precedentei culturi de cartof pentru a examina eșantioane de sol studiate în
laborator.
Materialul vegetal săditor se controlează amănunțit la PCTF prin metodele generale și
specifice recomandate pentru depistarea nematozilor, transporturile găsite contaminate se
returnează sau se supun procesului de industrializare.
5.2. Măsuri agrofitotehnice
Măsurile agrotehnice au o importanță mare mai ales în dimunuarea densității numerice a
nematodului tulpinilor și tuberculilor cartofului. Dintre acestea Romașcu (1978) recomandă:
– utilizarea la plantare de tuberculi sănătoși, proveniți din culturi sănătoase, libere de viroze,
mai ales atunci când se urmărește obținerea de elite și superelite;
– distrugerea buruienilor din culturile de cartof cu Topogard pentru împiedicarea
permanentizării namatodului;
– sortarea tuberculilor după recoltare, pentru separarea celor sănătoși de cei atacați sau
suspecți de atac;
– executarea după recoltare, a unei arături adânci pentru încorporarea în sol a buruienilor și a
resturilor de tuberculi și vreji.
Rotația culturilor are importanță nu numai pentru nematodul tulpinilor și tuberculilor, ci
și în cazul râiei negre a cartofului. Perc. Brodie (1976), studiind timp de 5 ani efectul rotației
culturii cartofului, a constatat că, în comparație cu monocultura, densitatea numerică a
nematodului tuberculilor de cartof scade în sol când se folosesc soiuri rezistente, nematocide
eficace și când se practică o rotație a culturii rațională.
În cazul nematodului tulpinilor și tuberculilor de cartof (Ditylenchus destructor) se
recomandă ca în câmpurile de selecție, de înmulțire și în terenurile infestate să se facă o

rotație de 3-4 ani, deoarece solul, care este a doua sursă principală de infestare, unde
nematozii rămân activi, poate produce o nouă infestare a culturilor pe o perioadă de
aproximativ 3 ani. Asolamentul cu cereale după cartof reduce de 2-5 ori gradul de infestare cu
nematozi.
Protecția eficientă a culturii cartofului se realizează prin aplicarea în complex a tuturor
verigilor tehnologiei în spiritul luptei integrate.
Dintre măsurile agrofitotehnice una dintre cele mai importante este rotația culturilor.
Deoarece prin sol se transmit sau permanentizează cei mai mulți agenși patogeni și dăunători,
se recomandă a nu se amplasa cultura cartofului după alte solanacee, precum și după alte
plante care au patogeni sau dăunători comuni.
Cu toate că lucernierele și trifoiștile sunt în general bune premergătoare, se știe că în
solul eliberat de aceste culturi rămâne o rezervă însemnată de viermi sârmă și nematozi, care
dăunează culturii cartofului.
Sunt considerate bune premergătoare cerealele păioase, porumbul, floarea-soarelui și
leguminoasele pentru boabe.
În amplasarea judicioasă a culturii cartofului trebuie să evităm solele care au fost tratate
cu insecticide clorurate pentru că aceste produse se acumulează în tuberculi.
Intervențiile asupra mediului înconjurător pot feri plantele de îmbolnăviri. Astfel,
scăderea în spațiile protejate a umidității atmosferice, dublată de creșterea temperaturilor
mediului duce la diminuarea atacului unor agenți patogeni. În condiții de depozitare,
produsele vegetale trebuie ținute la o temperatură și umiditate cât mai scăzute, nefavorabilă
dezvoltării agenților patogeni. Umiditatea trebuie în așa fel reglată încât să se evite
deshidratarea produselor depozitate ca legume și fructe, dar să nu favorizeze putrezirea umedă
a acestora, produsă de bacteria Erwinia carotovora .
La Gândacul de Colorado măsurile agrofitotehnice care se aplică pentru combaterea sa
constau în executarea prașilelor în timpul perioadei de vegetație și a arăturii adânci în toamnă,
pentru distrugerea stadiilor din sol (larve, pupe, adulți) și diminuarea rezervei biologice a
dăunătorului.
La nematozii cartofului cel mai sigur mijloc de combatere agrofitotehnic este rotația
culturilor (anii fără cultură de cartof reduc populațiile de nematozi, 7 ani este o perioadă
recomandată curent), dar în situații când nu se poate face, se pot cultiva soiuri de cartofi
rezistente, dacă există pentru patotipurile din zonă, și se poate trata solul cu nematocide
avizate.

5.3. Măsuri fizico-mecanice
Acest grup de metode prezintă un caracter curativ permițând reducerea atacului unor
agenți patogeni și dăunători folosind lumina solară, electricitatea sau forța mecanică.
Metodele mecanice propriu zise se referă la sortarea manuală a tuberculilor de cartof
înainte de depozitare.
Tuberculii destinați pentru plantare se sortează înlăturându-se cei atacați de putregaiul
umed, fuzarioză și mană și apoi se supun operației de preâncolțire, care constă în menținerea
timp de 2 săptămâni la temperatura de 15o C în spații special amenajate.
Eliminarea plantelor virozate și atacate de dăunători este o altă metodă fizico-mecanică.
Această lucrare se face cu scopul de a înlătura din cultură focarele de infecție cât mai devreme
, pentru a împiedica contaminarea cuiburilor vecine. Momentul efectuării controlului este ales
în timpul înfloritului, când simptomele sunt cel mai bine evidențiate și când caracterele de soi
sunt bine conturate, făcându-se concomitent și eliminarea plantelor din soiuri străine.
Eliminarea cuiburilor virotice se face prin smulgerea tufei și adunarea tuberculilor deja
formați; materialul rezultat se introduce în saci de polietilenă, se scoate din cultură și se
distruge prin ardere în locuri special destinate acestei operații.
Evitarea rănirii mecanice a plantelor. În loturile semincere contaminarea plantelor se
poate face și prin contactul între plantele atacate și piesele active ale agregatelor cu care se
execută unele lucrări de întreținere.
Alegerea momentului recoltării și întreruperea prematură a vegetației este o măsură care
are ca scop să evite contaminarea tuberculilor cu virusuri și mana cartofului. Se știe că
virusurile circulă în plantă putând ajunge și în tuberculi, dacă la maturitatea tuberculilor se
întrerupe legătura cu partea aeriană a plantei, se reduce mult posibilitatea de contaminare a
acestora.
Împotriva afidelor se iau o serie de măsuri pentru a reduce numărul populațiilor de afide
și de prevenire a răspândirii lor și implicit a bolilor virotice. Se caută eliminarea populațiilor
ce apar primăvara, prin tratarea și distrugerea gazdelor primare și a celor secundare
intermediare, prin dezinfecția serelor, a răsadnuțelor, solariilor, depozitelor, adăposturilor în
care pot hiberna diferite specii de afide.

La Gândacul de Colorado, pe suprafețe reduse, populațiile pot fi diminuate substanțial și
prin metoda colectării manuale a adulților și larvelor sau prin distrugerea ouălor depuse pe
frunze.
Pentru Gnorimoschema operculella, atunci când se identifică, tuberculii și ambalajele
infestate se distrug, dar în situații cu totul deosebite, atunci când există condiții tehnice se
poate face gazarea materialului cu bromură de metil și se supun procesului de carantină.
5.4. Combaterea biologică
În cadrul conceptului de luptă integrată, pe lângă măsurile chimice de prevenire și
combatere și cele de ameliorarea rezistenței plantelor la boli, măsurile de luptă biologică s-au
impus ca o necesitate în vederea menținerii stării de echilibru necesare în agrosisteme între
diferitele grupe de organisme existente, pentru a diminua intervenția în mediul ambiant prin
metode chimice.
Măsurile biologice de prevenire și combatere acționează asupra interrelațiilor dintre
microorganismele patogene și antagoniștii lor în vederea reducerii sau inactivării inocului
parazitar sau să intervină în procesele de infecție prin măsuri care să protejeze plantele.
Lupta biologică împotriva agenților patogeni se poate realiza prin folosirea
bacteriofagilor, a hiperparaziților, a antagoniștilor, chiar și a insectelor ce distrug unii
patogeni, precum și prin utilizarea antibioticelor, a fitoncidelor cât și prin premuniție.
Bacteriofagii utilizați pot fi specifici, pentru o singură bacterie sau pot fi polivalenți ca
bacteriofagul ce distruge mai multe specii din genul Bacterium.
Hiperparazitul Trichoderum viride distruge hifele de Rhizoctonia solani, Pythium de
Baryanum, Botrytis cinerea, Sclerotinia sclerotiorum , prezentând un micoparazitism
necrofitic.
În cazul Gândacului de Colorado și mana cartofului, pentru combaterea lor se folosesc
inhibatori de creștere, cum sunt Oxiclorura de Cu și acetatul de trifenil Sn, combat bine mana
cartofului și reduc densitatea numerică a larvelor gândacului de Colorado.
La gândacul de Colorado se cunosc și o serie de prădători și paraziți, care contribuie în
unii ani la reducerea populației acestui dăunător. Astfel, ca prădători (la ouă și larve) cu
importanță mai mare sunt speciile: Perillus bioculatus F., Zicrona coerulea L., Picromerus
bidens L.(Heteroptera) și Calosoma sycophanta L (Coleoptera) iar ca paraziți muștele

Doryphorophaga doryphorae Riley și Meigenia mutabilis Fall, (la larve) și ciuperca
Beauveria bassiana Vuill. (la adulți).
4.5. Combaterea chimică
Tratamentele aplicate la sol înainte de plantare, în solurile ce urmează a fi plantate cu
cartof și în care se constată că există larve de viermi sârmă cu o densitate de peste 2 larve la
m2 se recomandă tratarea solului cu Lindatox 3 în cantitate de 30-40 kg/ha. Tratamentul se
aplică plantei premergătoare și nu direct la cultura cartofului în anul respectiv. Cu această
ocazie sunt distruse și larvele de Melolontha melolontha etc.
Combaterea manei . Deoarece de intensitatea atacului de Phytophthora infestans care
produce mana depinde calitatea și nivelul producției, împotriva acestu agent patogen se iau
cele mai riguroase măsuri de prevenire. Se organizează pe lângă stațiile de avertizare din
zonele cultivatoare de cartofi parcele de alarmă, plantele cu tuberculii infectați artificial prin
incizarea și introducerea unor porțiuni de tuberculi mănați natural.
Pentru combaterea manei se folosesc produsele cuprice: zeama bordeleză (8 kg sulfat de
Cu la hectar) și oxiclorura de Cu (4-5 kg/ha), care au remanență mai mare, să se administreze
în perioadele ploioase, iar în restul timpului se pot face tratamente cu Zineb 3,2 kg/ha, Brestan
60- 0,6 kg/ha, Polyram combi 2,4 kg/ha, Macozeb 1,6 kg/ha. Recent au apărut produse
sistemice ca Ridomil ce se utilizează în cantitate de 250 g la hectar.
Tratamentele se efectuează cu mașini terestre sau cu avionul și elicopterul. Pentru
stropirile din avion s-au condiționat produse ca: Oxivor ce se aplică în doză de 10 l/ha,
Nacuvor 2 sau Nacudivor 45 ce se utilizează în cantitate de 12,5 l/ha. Produsele se folosesc
fără a fi diluate fiind în special condiționate pentru administrarea din avion cu duze speciale.
Combaterea alternariozei. Alternaria porri f.sp. solani numită și mana timpurie a
cartofului deoarece apare cu 1-2 săptămâni mai devreme ca Phytophtora infestans , necesită o
stropire în plus față de mană, numai în condiții când atacul se dovedește a fi foarte puternic.
După ce încep să se aplice tratamente împotriva manei, acestea sunt eficace și pentru
prevenirea atacului de alternarioză.
Combaterea gândacului de Colorado. Pesticidele avizate în țara noastră pentru
combaterea gândacului de Colorado sunt:
a)produse piretroide: Decis 2,5 EC- 0,3 l/ha, Fastac 10 EC-0,1 l/ha, Karate 2,5 EC-0,2
l/ha, Polytrin 200 EC-0,15 l/ha, Supersect-0,125 l/ha;

b)produse organofosforice: Eculax 25 EC-0,75 l/ha, Pyrinex 48 EC -1,5 l/ha, Ultracid 20
EC – 1,5 l/ha, Onefon 80 PS-1,5 kg/ha;
c)produse carbamice: Sevin 85 WP- 1,0 kg/ha,Padan 50 DP-1,0 kg/ha, Marshall 15 EC-
1,5 l/ha, Victenon 50 WP-0,50 kg/ha;
d)produse diverse: Nomolt 15 SC- 0,15 l/ha, Consult 10 EC- 0,20 l/ha, Regent 200 SC-
0,20 l/ha, Mospilan 70 WP- 0,06 kg/ha;
e)amestecuri de pesticide: Nurelle D 50/500 EC-0,5 l/ha, Ecalux S-0,6 l/ha.
Se recomandă ca în timpul perioadei de vegetație să se alterneze produsele, pentru
eliminarea fenomenului de rezistență la pesticide.
Combaterea nematodului auriu al cartofului. Tratarea solului înainte de plantare cu
nematocide: Nemafos, Nemagon, Temik, sub formă de granule de 25-40 kg/ha.
Combaterea nematodului tulpinilor și tuberculilor de cartof. Tratamente chimice la
materialul de plantat, prin îmbăierea tuberculilor în zeamă sulfocalcică, timp de 30-60 minute.
Înainte de plantare, terenurile infestate vor fi tratate cu produse nematocide: Basamid G 98-
500 kg/ha, Dazomet 90 G- 600 kg/ha etc.

CONCLUZII
Cultura cartofului este una dintre principalele culturii din lume și din Româmia, având o
importanță deosebită atât în domeniul alimentar cât și în industrie. Cartoful este atacat de o
serie de agenți patogeni și de dăunători care au fost prezentați pe tot parcursul proiectului.
Dintre aceștia daunele cele mai mari le produc mana cartofului, alternarioza, iar dintre
dăunători gândacul de Colorado și afidele. Pentru combaterea și prevenirea lor sunt necesare o
serie de măsuri de combatere, care asigură integritatea și calitatea producției de cartof.
Combaterea integrată a bolilor și dăunătorilor din cultura de cartof reprezintă un întreg
sistem de măsuri care trebuie să fie eficient din punct de vedere economic.
Întârzierea plantării, duce la pierderi de producție și la cheltuieli suplimentare cu
fertilizarea și combaterea care, dacă e suplimentată poate determina obținerea de producții
mari dar cu cheltuieli sporite, afectând astfel profitul ce s-ar putea obține în cazul plantării la
epocă optimă.
Combaterea bolilor și dăunătorilor e unul din factorii cei mai importanți care asigură
producții mari și cu venituri suplimentare substanțiale. Acestea trebuiesc aplicate cu
discernământ pentru a conserva solul și mai ales flora microbiană a acestuia și a nu provoca
dezechilibre la acest nivel.

BIBLIOGRAFIE
1.Aglaia Mogârzan, Fitotehnie, Editura ,,Ion Ionescu de la Brad,, Iași, 2004;
2.Ioan Roșca, Entomologie agricolă specială, Editura didactică și pedagogică R.A.,
București,2003;
3.Mihai Talmaciu, Entomologie agricolă, Editura ;;Ion Ionescu de la Brad,, Iași, 2005;
4.M. Hatman, I. Babeș, Al. Lazăr, T. Perju, T. Săpunaru, Protecția plantelor cultivate,
Editura Cereș, București, 1986;
5.T. Baicu- A. Săvescu, Sisteme de combatere integrată a bolilor și dăunătorilor pe
culturi, Editura Cereș, București, 1986;
6.Viorica Iacob, Eugen Ulea, Mircea Hatman, Fitopatologie Generală, Editura Cante' S,
Iași.
7.www.google.ro