R:.L:. Diamant nr. 146, Or:. București PLANȘĂ DE ARHITECTURĂ COSMOGONIA influența hindi în scrierile eminesciene ianuarie 6018 A:.L:. Planșă de… [625254]

I:. G:. M:. A:. A:. U:.
R:.L:. Diamant nr. 146, Or:. București
PLANȘĂ DE ARHITECTURĂ
COSMOGONIA
influența hindi în scrierile eminesciene
ianuarie 6018 A:.L:.
Planșă de Arhitectură: COSMOGONIA; ianuarie 6018 A :.L:.; Fr :. Ovidiu R :. BONCOTĂ ; R:.L:. Diamant 146 1

Venerabile Maestru, Luminat Orient, Iubiți Frați,
Încep planșa dezvăluind din primul moment subiectul central: cosmogonia sau cosmogeneza
ilustrată atât în vedele hinduse: Rig-Veda cât și în opera eminesciană Scrisoarea I, operă ce s-a născut
din acest fior cosmogonic și năzuința de a cuprinde, în vaste proiecții literare, procesele Universului în
devenirea lor. Pe Eminescu nu l-a atras numai modelul biblic în a explica geneza, ci și latura
metafizică, condensată în gândirea și literatura sanscrită. De aceea, Eminescu foloseste imagini
mitologice consacrate ca și în „Îmnul creațiunii lumii” din Rig-vēda.
Multitudinea de subiecte dezbătute în vasta-i operă, reușeste să capteze total atenția: condiția
nefericită a omului de geniu în lumea mediocră a cadrului terestru, relația dramatică dintre om și timp,
precum și nașterea, evoluția și stingerea omului și a universului. Eminescu atinge motive existențiale:
cosmogonia prezentată într-un mod ce împletește filosofia schopenhaueriană, mitologia românească și
unele idei aparținând culturii hinduse: trecerea ireversibilă a timpului, nașterea și moartea precum și
ideea că omul nu este propriul stăpân al vieți sale.
Imnul Creațiunii apare ca un lait-motiv al operei Eminesciene – Scrisoarea I. Cel mai vechi
document literar al grupului de popoare indoeuropene, Rig-Veda, nu puteau să îi scape marelui
îndrăgostit de valorile universale, Mihai Eminescu care îl restituie culturii românești. Majoritatea
scrierilor filosofice indiene sunt scrise sub formă de SUTRA (care în Coran se numesc sura). Sutrele
sunt construcții sintetice bazate pe un vocabular ales cu atenție și de cele mai multe ori în versuri
pentru a putea fi transmise oral cu o mai mare ușurință. În India se spunea ca "autorii de sutre mai
curând și-ar da un fiu decât să adauge un cuvânt în plus". O altă caracteristică importantă a literaturii
teologico-filosofice indiene este aceea că ea s-a păstrat intactă de-a lungul mileniilor, fără reformulări
sau adăugiri ulterioare. Primele cuvinte din imnul Creațiunii sunt următoarele:
"Atunci nu era nici neființă, nici ființă; nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat."
Mihai Eminescu, la rându-i, notează în Scrisoarea I: "La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă"…
Cuvântul "neființă" (scris ASAT) pare a fi introdus pentru prima oară de Eminescu (germ. Nichtsein);
iar "ființă" (scris SAT) este traducerea lui Sein; cu această accepție pare să fi fost întrebuințat numai de
Eminescu.
"Ce acoperea? Unde? Sub a cui ocrotire erau apele? Era oare un adânc fără fund?"
În Scrisoarea I această interogație vedică devine: "Fu prăpastie? genună? Fu noian întins de
apă?". Se poate observa cu ușurință că Eminescu încearcă să conserve sensul originar. După un
comentariu din Satapatha-Brahmana lumea era pe atunci numai gândire, pentru că gândirea nu era nici
ceva real, nici ceva nereal. Și această gândire a dorit să se manifeste ca ceva creat, își dori o
personalitate (atman).
"Atunci nu era moarte, nici nemurire; semnul nopții și al zilei (încă) nu era."
"Liber sufla fără suflare acest Unul; mai presus de el nu mai era nimic altceva".
Eminescu scrie în limbajul poetic care îl caracterizează: "Când pătruns de sine însuși odihnea
cel nepătruns"… Unul este Brahma.
"La început era întuneric învăluit de întuneric; acest Tot era o întindere nedeslușită de ape"
"Germenul care era ascuns în haos, acest Unul s-a născut prin puterea căldurii"
Aici „căldură” vine din cuvântul sanscrit tapas care de poate traduce și prin "asceză", dar aici
exprimă năzuința lăuntrică fierbinte, care precedă actul creațiunii.
În următoarele pasaje din Rig-Veda este scris că "Acest Unul a devenit Totul" […] pe atunci nu
era cine să vadă, nu era vedere și nici obiect care să fie văzut, iar în Scrisoarea I: "Unul e în toți, tot
astfel precum una e în toate" sau "Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază" și mai departe:
"Căci era un întuneric ca o mare fără-o rază"…
(5:40) "Dar deodat-un punct se mișcă… cel dintâi și singur. Iată-l
Cum din haos face mumă iar el devine Tatăl…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fâșii,
De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii…
De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Planșă de Arhitectură: COSMOGONIA; ianuarie 6018 A :.L:.; Fr :. Ovidiu R :. BONCOTĂ ; R:.L:. Diamant 146 2

Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.".
Imnul Creațiunii continuă cu următoarele cuvinte (folosind în locul cuvântului "dor" din poezia
lui Eminescu, cuvântul "dorință"):
"La început s-a ivit deasupra acestuia dorința, care a fost cea dintâi emanație a spiritului." În
toate religiile indiene se consideră că această karma "se face vinovată" de reîncarnarea spiritului de-a
lungul a numeroase vieți, până când, consumânu-se datorită practicilor spirituale, EU-l poate atinge
eliberarea, recâștigând condiția de nemanifestare (pe plan fizic). Brahmanii și hinduișii consideră că
dorința, de fapt, pornirile sexuale necontrolate ale lui Brahma poartă vina existenței lumii și a
suferinței. Acesta este motivul pentru care, brahmanii nu au construit niciodată un templu pentru
adorarea lui Brahma și, totodată motivul pentru care buddhiștii au considerat că zeii nu au nicio
legătură cu eliberarea spiritului. Eliberarea din lumea lui Dumnezeu (la hinduși) sau a suferinței (la
buddhiști), se putea realiza prin două căi: a ascezei sau prin yoga.
Spuneam mai devreme că tapas înseamnă "căldură" dar și "asceză". De fapt, asceza, conform
unei practici foarte vechi însemna: „a sta așezat între patru focuri cu soarele deasupra capului”. Cine
putea să rămână senin și să se simtă fericit în aceste condiții se considera că este eliberat. Eliminarea
dorinței era urmărită permanent de adepții acestei căi.
"Legătura cu ființa au găsit-o înțelepții în neființă cercetând cu înțelepciune în inima lor"
Inima reprezintă nucleul ființei, lăcașul EU-lui profund personal, am putea spune al inteligenței
emoționale (buddhi – înțelepciunea). El nu se confundă nici cu manas (mintea al cărei instrument este
gândirea logică) și care se află în creier și nici cu atman (eul universal) care se află deasupra capului
(în așa numitul "Lotus cu o mie de petale"). Pentru a avea acces "mai direct" la acest eu, călugării
buddhiști se rad în cap dar și pentru a scăpa de complicațiile îngrijirii podoabei capilare și se îmbracă
în portocaliu, o culoare "veselă" pentru stimularea pozitivă a afectivității. Căutarea esenței spirituale în
inimă se regăsește atât în yoga cât și în rugăciunea isihastă a inimii de la creștinii greco-ortodocși.
Imnul Creațiunii se încheie cu următorul fragment:
„Raza lor luminoasă era îndreptată de-a curmezișul; a fost oare un dedesubt? a fost oare un
deasupra?"
„Puterile creatoare erau; puterile primitoare erau; puterea pasivă era dedesubt, puterea activă
deasupra"
„Cine știe într-adevăr, cine ar putea spune aici (pe pământ), de unde s-a născut, de unde-i
această creațiune?"
„Zeii s-au ivit după crearea acestei lumi; atunci cine știe de unde s-a născut?"
„De unde s-a născut această lume, dacă a făcut-o sau nu, Cel care-i stăpânul ei în cerul cel mai
înalt, numai acela știe – sau nu știe nici el."
Eminescu exprimă toate acestea extrem de concis: "N-a fost lume pricepută și nici minte s-o
priceapă". Într-adevăr mintea pare incapabilă de a ajunge la adevăr în acest sens. Considerând un alt
vers din Scrisoarea I, "Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncep eterna
pace…", acesta mă trimite cu gândul la buddhism și la conceptul de nirvana; nirvana fiind o stare de
non-manifestare și în același timp de omnipotență.
Înțelegerea lui Eminescu asupra mitologiei și filosofiei indiene este condiționată de nivelul
cercetărilor europene ale vremurilor sale în indianistică, cercetări care erau insuficiente. Buddhismul
era ceva mai bine cunoscut și interesul lui Schopenhauer pentru buddhism s-a transmis și asupra lui
Eminescu.
Deși influențele indiene în opera lui Eminescu se regăsesc indirect în numeroase locuri ale
operei sale (fie prin împrumutarea unor idei din filosofia indiană, fie doar prin utilizarea unor nume
proprii indiene), se consideră că cea mai „buddhistă” dintre creați este "Rugăciunea unui Dac".
Mihai Eminescu ne împrospatează gândirea cu idei ce vor rămâne etern valabile și nedeslușite.
Trecerea ireversibilă a timpului, nașterea și moartea, a omului și a universului, precum si ideea ca omul
nu este propriul stăpân al vieți sale, sunt doar cateva idei prezentate de Maestrul poeziei românești în
aceste două opere ce pot fi, ușor, catalogate drept mistice.
George Calinescu spunea că “Mihai Eminescu rămâne fundamental, un poet al nașterii și al
morții”. Ce poate fi mai simplu, dar, în același timp mai complicat ca această excelentă definire a
poetului, și a omului, Mihai Eminescu?
Planșă de Arhitectură: COSMOGONIA; ianuarie 6018 A :.L:.; Fr :. Ovidiu R :. BONCOTĂ ; R:.L:. Diamant 146 3

Continui planșa mea cu o paralelă între viață și moarte așa cum poate nu v-ati gândit până
acum: paralela între momentul conceperii fiecăruia dintre noi ca fiintă vie, până la neființă, pururea viu
în gândul și sufletul urmașilor noștri; între primele zile ale vieții și morții deopotrivă, între sărbatoarea
dezvoltării fătului și durerea pomenirea celui trecut la Orientul Etern:
În primele zile:
– embrionul sau copilașul care se dezvoltă își semnalează prezența prin substanțe placentare și
hormoni. Abia acum, mama își dă seama că este însărcinată. Tot acum putem asimila primele zile de la
concepție, puterii lui Dumnezeu de a da viață, de a da SUFLET embrionului, de a exista energetic pe
acest pământ. Acum comunicarea energetică a noului suflet cu mama și cu universul începe să ființeze.
– în ipoteza gravă a morții, tot în primele zile (a treia zi, în ziua înmormântării de regulă),
pomenim sufletul care părăsește trupul, ridicându-se la ceruri către judecata de apoi.
La 9 zile
– la 9-14 zile, după oprirea menstruației mamei, semn clar al prezenței sarcinii, putem afirma
existența sufletului nenăscutului.
– la 9 zile după moarte, pomenim pentru că răposatul să se învrednicească de părtășia/ de
împăcarea cu cele 9 cete îngerești și în amintirea ceasului al nouălea, al Domnului (înainte de a muri pe
cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moștenească și morții nostri).
La 40 de zile
– se poate înregistra activitatea bioelectrică a creierului, iar începând cu ziua a 45-a s-a reușit
înregistrarea electrică a activității inimii (electrocardiograma), deși ea a început să bată mult mai
devreme (Stossel, 1998).
– prin paralela vieții și morții, la 40 de zile (sau șase săptămâni), se face pomenirea în amintirea
Înălțării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, „pentru că tot așa să se înalțe și
sufletul răposatului la cer", constatăm începerea descompunerii celui trecut la orizontul Etern, peirea
lui fizică mergând în armnoie cu apariția primele organe la embrion.
La 3, 6 și 9 luni
– facem pomeni La 3, 6 și 9 luni în cinstea Sfintei Treimi, iar pentru nenăscuți în jurul acelorași
date efectuăm ecografii obligatorii, pentru detectarea eventualelor malformații, determinarea sexului
fătului, diagnosticarea sindromului Down, evaluarea mărimii fătului și estimarea greutății acestuia.
Pomenirile sau parastasele sunt jertfe ce se fac în numele celor morți. Numele de parastas vine
din limba greacă și înseamnă a mijloci, a sta în locul cuiva, de la faptul ca noi, cei vii, mijlocim la
Dumnezeu pentru cel plecat la Orientul Etern.
Am zis!
Planșă de Arhitectură: COSMOGONIA; ianuarie 6018 A :.L:.; Fr :. Ovidiu R :. BONCOTĂ ; R:.L:. Diamant 146 4