Modelul explicativ al globalizãriiModelul explicativ al globalizãrii [625247]

57
Modelul explicativ al globalizãriiModelul explicativ al globalizãrii*
/G6E
Marin Dinu
Profesor universitar doctor
Academia de Studii Economice București
Abstract. Wording the explanatory model of the globalization is the purpose of this article. The idea
of globalization is indisoluble linked to the idea of order of the world and it is the premise on which the
analyses is based. On its turn the order has a sens when it is associated to the ordonation principle. Theessential data of the actual international order shows that adversity is the principle of ordering: a partof the international system has the tendency to central other part if it is possible (and in our time it ispossible) all the component parts of the whole world. Therefore we ourself still find out in the era ofpre-globalization because the ordinator principle, that of the competition, has not been changed, inwhich the parts are disputing among them the non-conflictual functions, competences, dependences etc.
Key words: adversity; pre-global era; competition; global era; explanatory model.
/G6E
Globalizarea este perceputã în douã moduri la fel de
inadecvate: a) ca un nou concept care repotențeazã
continuitatea modalitãților de control al variabilelor unor
probleme generale și b) ca o soluție așteptatã la blocajelede înțelegere a limitãrilor accesului la putere în sistemul
internațional. În prima variantã globalizarea este acreditatã
drept o formulã ce prezervã în chip anistoric configurațialumii, în timp ce a doua variantã este destinatã sã eternizeze
funcțiile top down ale sistemului internațional. Dacã nu ar
acoperi o zonã consistentã statistic a preferințelor, celedouã moduri de încãrcare a conceptului de globalizare ar
fi simple speculații. Mediile academice sunt și ele racordate
la aliniamentele acestor viziuni.
Ipostaze contextuale
Sensul uzual al conceptului de globalizare se
calchiazã fie pe cea ce reprezintã starea genericã de
globalitate, fie pe universul de semnificații iradiat deglobalism (Beck, 2003). În cazul stãrii de globalitate
este vorba de problemele universale și anistorice, de
genul subdezvoltãrii, cu pandantul sãu social – sãrãcia,
la care niciun regim internațional nu a reușit sã deasoluții pe deplin operaționale. Cât privește globalismul,
el exprimã un stadiu al evoluției interdependențelor în
care un actor al vieții internaționale are un rolpreponderent în gestiunea resurselor (economice,
culturale, militare, științifice, politice etc.) ale planetei.
Suprapunerea sensului globalizãrii pe cel al stãrii de
globalitate trimite acest concept în categoria celor ce
au însoțit dintotdeauna confruntarea omenirii cu sine
însãși: cu ceea ce este, ceea ce are, ceea ce poate sã facãși cum reușește sã facã (Held, 1993). Ceea ce nu s-a reușit
sã se rezolve – se știe – a fost transferat de cãtre individ
în seama supranaturalului și de cãtre comunitãți în seamasupranaționalului. Trebuie marcat distinct intervalul în
care statele s-au deprins sã împingã aceste probleme mai
ales în seama internaționalului.
* Ideile acestui articol au fost prezentate în cadrul The Preconference for the International Economic History Congres , „Identity, Globaliza-
tion and Universality in the Eastern and Central European Economic Area – Evolutions and Involutions in the Modern and Contempo rary
Period: Experiences, Meanings, Lessons”, organizatã de Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, 4-5 mai 2006, și al celei de-a XVI-a sesiuni
științifice „Economia cunoașterii și globalizarea”, Universitatea „Petru Andrei” din Iași, 18-20 mai 2006. Forma actualã a art icolului este
adaptarea din englezã a comunicãrii și conține nuanțãri ale ideilor dezbãtute în cele douã manifestãri științifice.

Economie teoreticã și aplicatã
58Globalismul țintește situația în constituția lumii în
care existã o singurã supraputere, componentele
sistemului internațional fiind, în forme diverse și subtile,dependente de deciziile, interesele, comportamentul și
evoluțiile supraputerii (Brzezinski, 2000). Este limpede
cã aceastã configurație a lumii reprezintã o formulã degestiune a puterii în relațiile internaționale, adicã se
referã la ideea de ordine (Nye, 2005).
Cele douã concepte-sosii ale globalizãrii ne
sugereazã, pe de o parte, cã globalizarea este tendința
spre universalizare în viziunea omenirii despre ea însãși,
scoțând în evidențã ceea ce are comun sau o afecteazãîn ansamblu, și, pe de altã parte, cã evoluția a dus natu-
ral la o asimetrie a distribuției puterii pe planetã, de tip
dependențã de un centru care gestioneazã solitar puterea,asigurând funcționalitatea regimului internațional.
Globalitatea vizibilizeazã problema și globalismul dã
soluția! La un loc, cele douã concepte înlocuitoare aleglobalizãrii par sã ofere matricea în reperele cãreia se
asigurã coerența și consistența vieții internaționale în
formula noii ordini globale. Dar, în aceste condiții, dece mai vorbim de globalizare?
Relativizarea sensului
În ultimele decenii s-au consacrat mai multe perspec-
tive de abordare a globalizãrii. Cea mai abundentã în
analize este perspectiva economicã, având drept punct
de pornire studiul economiilor de scarã și desfãșurându-secu stãruințã asupra i nternaționalizãrii piețelor. Astãzi
încep sã fie tot mai frecvente analizele perspectivei
politice, centrate pe problematica noii ordini și țintindconstituția societãții globale. O largã audiențã au și
studiile vizând perspectiva hegemonicã, preocupate de
descifrarea mecanismelor controlului global alresurselor, cu varianta accesului la puteri (economice,
politice, militare, culturale etc.). Nu puține sunt
analizele ce relevã perspectiva ezotericã, încercând, întrealtele, sã acrediteze ideea programaticã a unei uniuni
politice a elitei planetare.
Un corp distinct îl fac studiile despre modelele de
integrare (Dinu, Socol, Marinaș, 2005), debutând cu cele
privind analiza teoriei economice a federalismului și a
constituirii federațiilor.
Este o constatare greu de rãsturnat cã toate
perspectivele de analizã a globalizãri sunt în mod fatal
parțiale și pe deasupra se supun regulii opțiunii pentrusensurile conceptelor înlocuitoare, globalitate și
globalism. Putem vorbi de aproximãri conceptuale, deși
de puține ori suntem în situația fericitã de a gãsi într-unstudiu informații legate strict de globalizare sau cel puțin
sã opereze cu diferențele specifice dintre cele treinoțiuni. Situația nu este singularã. Menționãm cazul și
al altor concepte cu sensuri suprapuse, cum ar fi cele de
tranziție, transformare, reformã, cu trimiterile la proceselede emergențã postcomunistã. Se practicã, în mod
surprinzãtor, un fel de devãlmãșie sensualã în discursul
globalizãrii, ca și al tranziției postcomuniste (Dinu,2003).
Un aspect ce confuzioneazã și mai mult ceea ce ar
trebui sã fie o teorie a globalizãrii (deși este doar obibliografie!) constã în propensiunea ideologicã a
analizelor. Cele mai frecvente deviații interpretative
sunt cele marcate de viziunile deterministe, adeseoriîn maniera materialismului dialectic și istoric.
Acestea explicã evoluțiile doar pe seama strãpun-
gerilor tehnologice ale revoluției informaționale,care determinã prin „noile forțe de producție”
schimbãri în „structura” lumii. În astfel de construcții
teoretice primeazã mijloacele în raport cu scopurileglobalizãrii.
O categorie diferitã de studii mizeazã pe puterea de
inducție a idei de ordine reprezentatã de statul-națiuneși a înclinației statelor de a coopera pentru soluționarea
problemelor globale. În aceastã direcție ne aflãm în
situația de a constata cã instituționalizareainterdependențelor în formula Bretton Woods s-ar putea
sã se eternizeze prin reformare, cu scopul de a face
necesarã preeminența rolului statului-națiune în
gestionarea regimului internațional. Ceea ce reveleazã
aceste studii este faptul cã schimbarea globalã scuteștede rãspunderi sufixul inter și de disfuncții cooperarea
între state.
Teoria conspirației a fãcut la rândul ei ravagii în
explicarea globalizãrii. Întrucât aceasta ambiționeazã
sã aibã ultimul cuvânt în tot ceea ce se întâmplã în lume,
meritã sã fie lãsatã deoparte!
Trebuie sã observãm cã fiecare traseu de analizã este
preocupat de critica celorlalte, astfel încât ele își
anihileazã reciproc forța explicativã. Rezultatul absolutal contribuției însumate a studiilor despre globalizare
este cã ea se dovedește prea ușor a fi… ceea ce știm cu
toții cã este!
Tentația ideologiilor
Faptul cã un concept este acreditat cu așa de diferite
sensuri trebuie sã aibã o explicație. Poate fi gãsitã, în
cazul globalizãrii, o explicație și plauzibilã, și credibilã?Încãrcarea cu alte sensuri decât cele la care ne-am aștepta
sã fie îndreptãțit conceptul de globalizare pentru a avea
cel puțin identitate în dezbaterile teoretice actuale, dacãnu valoare epistemologicã și euristicã în egalã mãsurã,
nu este chiar inocentã (Dinu, 2006).

59
Modelul explicativ al globalizãriiPutem, fãrã îndoialã, constata faptul cã are loc o
încrâncenatã rezistențã la a acoperi sensurile globalizãrii
în fel și chip. Pentru a nu strica viziunea tutelarã seexercitã o presiune informaționalã pentru a se accepta
la nivelul comunitãții științifice sensul, de globalism
mai ales, pe care l-ar sugera ca megatendințãglobalizarea. Cumva, în maniera corectitudinii politice,
globalizarea trebuie sã însemne ceva anume, exact ce
este bine sã reprezinte status-quo-ul distribuției de putereîntr-o ordine globalã regularizatã de o singurã
superputere. Sugestia este atât de atractivã încât
încãrcãtura de sens a globalizãrii rãspunde unui criteriuminimal de plauzibilitate, de a se suprapune pe o texturã
a realitãții identificabilã și congruentã cu un șir de fapte,
evenimente, fenomene observabile.
Dacã globalizarea reflectã status-quo-ul sistemului
internațional actual înseamnã cã acest concept intrã
într-o clasã mai largã de concepte, care istoricește auaproximat diferitele formule de status-quo, de la
conceptul de imperialism pânã la cel de hegemonism.
Aceastã suitã de concepte reprezintã situațiile în care,în mai micã sau mai mare proporție, un stat instituie un
regim de dependențã sau de subordonare a altor state.
Eticheta exactã a formulei actuale a status-quo-ului estecea de „republicã imperialã” (Aron, 1972), cu variațiile
lingvistice de „imperiu american” (Todd, 2003), „putere
soft” (Nye, 2004), „imperiu ușor” (Ignatieff, 2003) sau
„pop internaționalism” (Krugman, 1996), încercând
fiecare sã aproximeze în fapt procesul de difuzie avalorilor americane la nivelul planetei, ceea ce în
limbajul comun se numește „americanizarea lumii”.
Economiștii de orientare neoliberalã asimileazã
globalizarea cu procesele marcate de supremația pieței,
cu accent pe poziția dominantã a piețelor financiare,
centrate pe funcția dolarului de monedã internaționalãde rezervã.
Închiderea sferei
Cheia în interpretarea proceselor de globalizare o
are ceea ce numim principiul ordonator, adicã regula debazã a configurãrii vieții internaționale. Admitem
ipoteza cã istoria omenirii se poate împãrți în douã
perioade: 1) cea în care regula a fost fãcutã de principiuladversitãții, pe care o numim perioada preglobalã
și 2) cea în care regula este fãcutã de principiul
competiției, pe care o numim perioada globalizãrii.
Ce s-a întâmplat pânã acum? Principiul adversitãții
a impus regula în care o parte controleazã mereu altã
parte. În fapt, întreaga istorie poate fi explicatã cafenomenologie a principiului adversitãții (de la lupta
de supraviețuire la cea de dominare, de la viața triburilorla democrația Atenei lui Pericle, de la Imperiul Roman
la hegemonia americanã, dar și de la lupta de clasã la
ura de rasã, de la conflictele religioase la rãzboiul rece,pânã la formele adversitãții fațã de entitãți sublimate de
genul terorismului, cartelurilor crimei organizate etc.).
Ordinea rezultatã din principiul adversitãții a produs
polarizare (economicã, ideologicã), sisteme politice
închise (state strãjuite de granițe geografice, economice,
ideologice, rasiale) sau cooperare subminatã desuveranitatea naționalã (de interesele divergente ale
statelor).
Stadiul în care ne aflãm este cel în are o parte (un
stat) controleazã întregul (globul), gestioneazã
discreționar puterile globale, exercitã unilateralismul
deciziilor și favorizeazã nivelarea diversitãții (inclusivculturale). Este vorba evident de o formulã arhitecturalã
a vieții și regimului internațional la care s-a ajuns pe cãi
pașnice.
Întrebarea esențialã este: rezolvã acest mod de
organizare a lumii problemele acumulate în istorie de
tipul sãrãciei, violenței, poluãrii, identitãții? Ne aflãmîn situația evolutivã a formulelor de organizare gene-
rate de același principiu al adversitãții. În varianta sa
maximalã de exprimare, problemele eventual sereformuleazã, cãci soluționarea nu constituie un algoritm
al gestionãrii ordinii internaționale, instrumentele și
funcțiile acesteia fiind neschimbate. Chiar dacã o parte
hegemonizeazã astãzi sistemul global, fãrã sã se schimbe
principiul ordonator nu se depãșesc consecințeleadversitãții. Nu este întâmplãtor cã rãspunsul este
sugerat de urmãtoarea aserțiune: „America este nu numai
prima și singura superputere cu adevãrat mondialã, ciși, probabil, ultima” (Brzezinski, 2000).
Depãșirea situației nu înseamnã o repoziționare din
bunãvoințã a SUA în regimul internațional, ciîntemeierea ordinii internaționale pe un alt principiu.
Schimbarea principiului
Miza absolutã este funcționalizarea unui alt principiu
ordonator, care sã asigure depãșirea situației de blocajîn care se aflã evoluția regimului internațional și
constituția ordinii internaționale.
Situația de fapt aratã cã în lume acționeazã astãzi și
alți actori decât cei care au produs ordinea în care un
stat controleazã toate celelalte state ale lumii. Dacã este
sã spunem lucrurilor pe nume, întregul, astãzi, nu maieste rezultatul însumãrii mecanice a pãrților. Ceva se
adaugã, chiar o diferențã specificã, reprezentatã de
funcțiile unor noi actori pe lângã statele-națiuni, cum arfi organizațiile civile cu vocație transnaționalã,
companiile globale, fondurile de risc („turma

Economie teoreticã și aplicatã
60electronicã” (Friedman, 2002), circulația liberã a
factorilor, mai ales a capitalului financiar, grupurile de
interese transnaționale, auditorii globali etc. Astãzivorbim de noi formule de producere a bogãției, centrate
pe economia bazatã pe cunoaștere, de noi instrumente
de genul derivativelor, creãrii nișelor de piațã,influențãrii consumului prin publicitate. Ideea de con-
trol pare sã piardã din relevanțã într-o lume în care
pãrțile, atât de diverse și cu comportamente consoli-date, tind sã imite întregul, în orice caz sã iasã din grila
inflexibilã a structurii interstatale.
Globalizarea apare ca o formulã nouã de organizare
a lumii cu scopul de a rezolva în alt mod, nonconflictual,
alocarea resurselor, ca și problemele dezvoltãrii care nu
și-au gãsit rezolvarea pe principiul adversitãții.Globalizarea este, deci, o problemã politicã de ultimã
instanțã, ce presupune constituția unei societãți globale,
care sã gestioneze economia globalã, ca și toate celelaltecompartimente ale guvernãrii globale. Analiza
globalizãrii este, în fapt, analiza societãții globale. Orice
alte aliniamente se subordoneazã aliniamentului soci-etal. Aspectele tehnice, spectaculoase, au relevanțã
globalã doar în raport cu efectele asupra societãții
globale (telecomunicații, internet etc.), iar aspecteleeconomice pun în evidențã funcția socialã a economiei
(depãșirea riscului economiei offshore, între altele).
Globalizarea se aratã a fi procesul de structurare a
societãții globale, pe câteva caracteristici proprii: a) ca
formã a modernitãții societatea globalã este de naturãpostnaționalã; b) evoluțiile vizeazã procese supra , dupã
eșecul proceselor inter , de la internaționalele de toate
culorile pânã la sistemele instituționale de cooperareinterstatalã; c) are consistența unui proces constructivist,
cu arhitecturã instituționalã, bazat pe reguli de joc
nonconflictuale (nonviolente), de risc calculat și pecriterii postrandamentale, antropice și ecologice, cu
sisteme creative postcorporatiste și postindustriale;
d) este un proces postcapitalist (în sens clasic și istoric),inovativ în materie de resurse (cunoștințele aduc valoare
adãugatã preponderentã), cu formule nonpiațã pentru
câștigul de bunãstare (rezolvã problema „20 versus80 la sutã”, inclusiv prin metode eticiste, și e) este un
proces al diversitãții congruente cu unitatea
(globalizarea este, în fapt, glocalizare).
Aceste caracteristici sunt consecința efectivizãrii
principiului competiției, cu aspectul sãu esențial cã totul
se redisputã, nimic nefiind definitiv, ierarhiile suntdinamice, intrãrile și ieșirile din sistem sunt cu adevãrat
liberalizate. În baza principiului competiției deschise
și mereu reluate, globalizarea vine cu o nouã ordine încare se încearcã sã nu mai fie posibile vechile nevroze
ale istoriei. Din acest punct de vedere, globalizarea esteo a doua modernitate a lumi (Beck, 2003), dupã cea
declanșatã de revoluțiile industriale și naționale, cele
care au adus clivajele pe relația inter(național) șiintra(social), adicã adversitatea și conflictele
internaționale ca și lupta de clasã, inclusiv conflictele
sociale din epoca postindustrialã.
Proba viitorului
Omenirea mizeazã pe ceea ce are comun și poate fi
pus în comun, pe ceea ce îi aseamãnã între ei pe oameni.
Diferitul creativ stã la baza diversitãții locale, cea de-adoua dimensiune funcționalã a globalizãrii. Competiția
se manifestã la acest nivel cu prioritate, unde se
selecteazã agenții globali. Dimensiunea localã constituieun sistem deschis cu autoorganizare.
Trecerea de la perioada preglobalã, marcatã de
principiul adversitãții, la perioada globalã, marcatã deprincipiul competiției, este una conflictualã. Motivele
constau în: a) schimbarea setului de valori (suveranitate,
interguvernamentalism, hegemonie etc.); b) diminuareafuncțiilor unor actori (statul-națiune, partide, companii
naționale etc.); c) reforma instituționalã (Fondul
Monetar Internațional, Banca Mondialã, OrganizareaNațiunilor Unite, Organizația Mondialã a Comerțului
etc.); d) schimbarea procedurilor (guvernare centralizatã,
alocarea politicã a resurselor, controlul național al
piețelor etc.).
Starea conflictualã dintre partizanii formulelor
preglobale și cei ai globalizãrii se vede cel mai bine în
proiectele de regionalizare (Uniunea Europeanã,
bunãoarã). Dintre cele trei proiecte de integrareregionalã, doar construcția europeanã se aflã pe un traseu
pe care dovedește cã încearcã sã aplice principiul
globalizãrii. Uniunea Europeanã reprezintã o dezvoltarea unor structuri supranaționale, prin transfer de
suveranitate („mise en commune”), apar actori cu
identitate europeanã prevalentã (de la agenți economicipânã la instituții), decizia se ia într-un sistem de
guvernare multinivel, cu partajarea responsabilitãților,
se aplicã metode de coordonare a politicilor pentru aminimiza eșecurile pieței. În același timp, procesele de
convergențã omogenizeazã accesul la ofertã, ridicând
periferia la nivelul standardelor centrului, proceseleeconomice servesc formãrii societãții europene, ca
aproximare a ideii de societate postnaționalã,
eminamente globalã, principiul competiției este țintitprin obiective precum coeziunea socialã atinsã prin
creștere economicã. Deci se instituie reguli ale
competiției în care miza se repune mereu în joc. ÎnUniunea Europeanã se prefigureazã o ordine
instrumentalã prin care sã se asigure accesul liber la

61
Modelul explicativ al globalizãriiîndreptãțiri, de tipul libertãților, și la ofertã, prin
competiție reglementatã, pentru a nu fi excluzivã.
În sensul sugerat de construcția europeanã,
globalizarea, prin noul principiu ordonator, încearcã sã
rezolve problemele globalitãții și sã depãșeascã
globalismul, care este cel mult o globalizare deviantã.
Recurs la ideal
Ca univers de semnificații, ca fenomenologie și ca
finalitate, globalizarea se aratã a fi altceva decât
globalitatea și globalismul, ca și în raport cu orice altãformã istoricã pe care acestea au luat-o în perioada
preglobalã structuratã de principiul adversitãții. Ca
practicã socialã, globalizarea are funcția de ainstituționaliza societatea globalã, soluția așteptatã
pentru depãșirea consecințelor primei modernitãți,
construitã pe clivaje. Economic, globalizarea sedesfãșoarã dincolo de postindustrialism, încãrcând
aliniamentele noii economii, bazatã pe cunoaștere și pe
tendințele postrandamentale, de tip ecologic.Componenta socialã genereazã identitatea globalã, de
tip postnațional, funcționalizând mecanismele
compensatorii ale diversitãții locale, în variantainstituționalã a societãții civile și asociativitãții
plurimotivate. Din punct de vedere politic, globalizarea
exerseazã guvernarea globalã, cu funcție supranaționaã
(comunitarã, globalã etc.), dar și localã, marcând în faptconsacrarea actorilor extrastatali ce ocupã segmente
funcționale, atribuții și îndreptãțiri de o extensie
sugeratã prin tendințele efectivizate ale liberei circulațiia persoanelor, serviciilor, capitalurilor și bunurilor. În
fapt, societatea globalã va evolua pe un traseu prefigurat
de federalismul permisiv recentrãrii identitãților dupãrepere autoasumate în orizontul plurivalent global-lo-
cal. Reprezentarea intereselor pãstreazã suportul
valorilor, mecanismelor și criteriilor testate dedemocrație.
Sub aspect esențial, globalizarea este procesul de
funcționalizare, pe baza principiului competiției, aeconomiei globale, care, în cadrul societãții globale,
de tip postnațional, devine aptã sã creeze structuri de
decizie și acțiune pe relația global-local, pentrusoluționarea problemelor globale și asigurarea
echilibrului ofertã-îndreptãțiri.
Caracterul proiectiv, departe de a reprezenta o nouã
tentație de tip utopic, este concordant cu preeminența
dimensiuni raționale a umanitãții, eliberatã de
propensiunea adversitãții odatã cu abordarea inovațieica resursã inepuizabilã și preponderentã, refãcând pe
acest suport nonrandamental armonia dintre natura
umanã și natura-mamã.
Fãrã acest înțeles, globalizarea este un proces mimat,
golit de conținut, o cale de a grãbi colapsul singurului
sistem deschis cu autoorganizare de tip inovativ-rațional
pe care-l oferã evoluția vieții pe Terra.
Bibliografie
Aron, R. (1972). République impériale. Les Etats-Unis dans le
monde 1945-1972 , Calmann-Levy, Paris
Bacevich, A. (2002). American Empire , Harvard University
Press, Cambridge
Bell, D. (1999). The Coming of Post-Industrial Society . A Ven-
ture in Social Forecasting , Basic Books, New York
Beck, U. (2003). Ce este globalizarea. Erori ale globalismului
– rãspunsuri la globalizare , Editura Trei, București
Brzezinski, Z. (2000). Marea tablã de șah. Supremația
americanã și imperativele sale geostrategice , Univers
Enciclopedic, București
Dinu, M. (2003). Modelul explicativ al paradigmelor economice.
Cazul tranziției postcomuniste, în volumul „Educație
economicã. Actualitate și perspective”, Editura Economicã,
BucureștiDinu, M. (2004). Globalizarea și aproximãrile ei , Editura
Economicã, București
Dinu, M. (2006). Relevanța postraționalã a paradigmelor
difuze , în „Economie Teoreticã și Aplicatã”, nr. 1 (496),
martie
Dinu, M., Socol, C., Marinaș, M. (2005). Modelul european de
integrare , Editura Economicã, București
Friedman, L. Th. (1990. The Lexus and the Olive Tree. Under-
standing Globalization , Farrar, Straus and Giroux, New
York
Friedman, L. Th. (2005). The World Is Flat . A Brief History of
the Twenty-first Century , Farrar, Straus and Giroux, New
York
Fukuyama, Fr. (2004). Viitorul nostru postuman. Consecințele
revoluției biotehnologice , Humanitas, București

Economie teoreticã și aplicatã
62Giddens, A. (2000). Runaway World: How Globalization is
Reshaping our Lives , Routledge, New York
Held, D. and McGrew, A. (2002). Governing Globalization:
Power Authority and Global Governance , Polity Press,
Cambridge UK
Held, D. et al (1999). Global Transformation: Politics, Eco-
nomics and Culture , Stanford University Press, Stanford
Ignatieff, M. (2003). Empire Lite , Vintage Books, New York
Krugman, P. (1996). Pop Internationalism , MIT Press,
CambridgeNye, J.S. Jr. (2004). Soft Power. The Means to Succes în World
Politics , Public Affairs, New York
Nye, J.S. Jr. (2005). Descifrarea conflictelor internaționale.
Teorie și istorie , Editura Antet, România
Rodrik, D. (1997). Sense și Nonsense în the Globalizaton De-
bate, Foreign Policy, Summer, pag. 19-37
Stiglitz, J. (2005). Globalizarea. Speranțe și deziluzii , Editura
Economicã, București
Todd, Em (2002). Aprés l’empire. Essai sur la décomposition
du systéme américain , Gallimard, Paris