Învățământ la distan ță [625220]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IA ȘI
FACULTATEA DE ISTORIE
Învățământ la distan ță

ROMÂNIA ÎN SECOLUL XX.
POLITIC Ă ȘI SOCIETATE

PARTEA a II-a

(1940/1944-1989)

Autor și Titular:Lect.univ.dr. Daniel LAZ ĂR

ANUL II
SEMESTRUL II
2015 – 2016

2

SUMAR

INTRODUCERE / 4
I. ANII 1940-1944 / 7

I.1. România în 1940. E șecul suveranit ății de stat / 7
I.2. Statul Na țional-Legionar / 13
I.3. Regimul Antonescu / 15 a. Politica intern ă /15
b. Problema Holocaustului / 19 c. Actul de la 23 August 1944 / 22

II. ANII 1944-1947 / 27

II.1. Ofensiva PCR în via ța politică / 27
a. Condi ționări externe în construc ția regimului totalitar comunist / 27
b. Guvernele Constantin S ănătescu și Nicolae R ădescu / 30
c. Guvernul dr.Petru Groza /33 d. Confrunt ări și evoluții politice dup ă 6 martie 1945 /36
II.2. Politica extern ă a României (1944-1947) / 38
a. Armisti țiul României cu Na țiunile Unite / 38
b. Problema României la Conferin ța de Pace de la Paris / 40
II.3. Viața culturală; repere / 43

3III. ANII 1948-1989 / 48

III.1. Percep ții istoriografice. Implicarea factorilor externi / 48
III.2. Evolu ția regimului politic – expresie a dictaturii partidului unic / 52
III.3. Ideologie și cultură în România comunist ă / 54
III.4. România în rela țiile interna ționale / 56

REPERE BIBLIOGRAFICE / 60

4

INTRODUCERE

Încercarea de a pune în lumin ă realitatea cea mai apropiat ă de zilele noastre – ne referim
la intervalul 1940/1944-1989 – și care face obiectul analizei de fa ță, presupune o serie de
explicații în func ție de subiectul acestui demers și, cu prec ădere, de specificitatea acestei
perioade din istoria României.
Totul pleac ă de la problema – fireasc ă, ne îngăduim să credem – dac ă perioada apar ține,
cu adevărat, unei investiga ții de tip istoric, dar și de la întrebarea în leg ătură cu durata care ar
trebui să treacă de la o epoc ă, de la un moment sau un evenimen t, pentru a se putea spune c ă
acestea apar țin istoriei. Am intrat deja pe un palier la care r ăspunsul este, din multe puncte de
vedere, ambiguu.
Se poate vorbi, îns ă, despre fenomenul dispari ției uneia sau mai multor genera ții –
criteriu necesar și suficient pentru a se creea distan ța necesar ă pentru receptarea corect ă a
trecutului, care devine, astfel, istorie, într-un sens mai apropiat științei ca atare. Pentru a se
contura o anumit ă detașare necesar ă unei cercet ări istorice de calitate, se mai are în vedere un
element – incert și destul de labil, totodat ă – este vorba de timpul după care un cercet ător
reușește să aibă acces la arhivele care îl intereseaz ă.
De la stat la stat, se pleac ă de la 25 de ani, pân ă la 50 de ani sau chiar mai mult. Este cert,
din acest punct de vedere, c ă cel puțin două aspecte complementare – ne referim la
posibilitatea unei percep ții cât mai deta șate de trecutul abia consumat, dar și la calitatea
surselor – marcheaz ă puternic modul în care se scrie istoria recent ă. Motivația unei încerc ări
de expunere a unor probleme de istorie a României pentru intervalul 1940/1944-1989, pe
lângă rațiunile didactice, se reliefeaz ă, din aceast ă perspectiv ă, de la sine.
Referitor la stru ctura pe capitole a demersului nostru, se impun unele considera ții, nu atât
în ceea ce prive ște departajarea pe cele trei sec țiuni – dictat ă de evolu ția scenei politice din

5România – ci, mai ales, refe ritoare la problematica fiec ărei părți. Anii regimului de dictatur ă
antonescian ă (septembrie 1940 – august 1944) sunt domina ți de participarea României la cel
de al doilea r ăzboi mondial în alian ță cu Germania nazist ă, ale cărei urmări au fost dintre cele
mai grave pentru statul român.
Nu lipsesc dificult ățile în străduința de a defini corect caracter ul sistemului politic în cele
două faze ( Statul Na țional-Legionar și regimul Antonescu ) dar și în relevarea actelor de
arbitrariu, abuz și oprimare la care au fost supu și cetățenii României, cu cele mai grave
consecințe pentru evreii din aceast ă țară – victime ale politicii de holocaust.
Anii 1944-1947 sunt domina ți de impunerea coordonatelor unui nou regim dictatorial, de
tip comunist. Prin unele elemente se încearc ă readucerea în actualitate a unor structuri proprii
regimului parlamentar interbelic dar, treptat, derapajul spre totalitarism a în ăbușit orice
speranță în democra ție și prosperitate. Momentele principale – concretizate prin actele de la 23
august 1944, 6 martie 1945, 19 noiembrie 1946 și 30 decembrie 1947 – delimiteaz ă evoluții în
sensul nedorit de români, caracte ristice unui stat de tip totalita r, dominat de partidul unic.
Momentul consumat în decembrie 1947 inaugureaz ă un regim politic cu totul nou pentru
România, regimul republican . Pentru intervalul de timp 1948-1989 suntem îns ă în situația
decriptării unui sistem care s-a recunoscut pe sine, cel pu țin la început, ca fiind expresia
dictaturii proletariatului . Cele peste patru decenii ale regimu lui care s-a autocaracterizat drept
socialist – etapă obligatorie de trecere c ătre comunism – îmbracă forme și etape diferite și care
dobândesc, pe parcurs, o evolu ție sinuoas ă.
Efortul nostru are în vedere în țelegerea tarelor sistemului, dar și a modului în care s-a
impus o structur ă politică nedorită de majoritatea popula ției României. Re ținem, de
asemenea, caracterul opresiv al regimului, precum și unele manifest ări de nesupunere,
conturate într-o stare de revolt ă tacită, accentuat ă până la izbucnirea violent ă din decembrie
1989.
Referitor la întreaga perioad ă care ne st ă în atenție, se impune constatarea unei
dependen țe – într-o m ăsură mult mai mare decât în perioadele anterioare – fa ță de factorul
extern. Începând cu anii celui ce al doilea r ăzboi mondial și până astăzi, cu tendin țe de
accentuare în viitor, evolu țiile și mutațiile de pe continent s-au repercutat puternic în
structurile fundamentale ale existen ței statului român.

6 Reținem doar interesele marilor puteri, c ărora România nu le-a fost str ăină, precum și
schimbările geopolitice din ulti mii 20 de ani, cu prec ădere cele petrecute în Europa Central ă și
de Sud-Est.
Deja aspectele vitale pentru existen ța României nu mai pot fi solu ționate separat, iar
interdependen țele cu lumea exterioar ă s-au amplific ă până la a deveni vitale. Ca atare, istoria
perioadei în discu ție obligă la o corect ă interpretare a raportului intern-extern, f ără exagerări
de o parte sau de alta, dar cu departaj ările de rigoare.
Un succint excurs is toriografic asupra perioadei pleac ă de la o constatare benefic ă, atât
pentru istorici cât și pentru to ți cei interesa ți în cunoa șterea trecutului recent. Ne referim la
existența a numeroase surse de informare, izvoare și lucrări științifice, care au în vedere
întreaga perioad ă, până în prezent.
Este adev ărat că și în cazul izvoarelor și al istoriografiei consemn ăm particularit ăți, în
funcție de cele trei etape în care am împ ărțit istoria anilor 1940/1944-1989. Pentru perioada
războiului și anii 1944-1947 exist ă o literatur ă bogată, inclusiv lucr ări de sintez ă, deja intrate
în patrimoniul istoriografic. Exist ă, de asemenea, o literatur ă memorialistic ă, la care se adaug ă
mereu noi apari ții, volume de documente și alte categorii de izvoare, inclusiv materialele de
arhivă.
Nici anii regimului de dictatur ă comunist ă nu au rămas în afara aten ției istoricilor din țară
și din străinătate. De aceea, dup ă 1990, preocup ările pentru deceniile anterioare din istoria
României au c ăpătat un caracter sistematic, chiar dac ă studiului pertinent, c ăutării adevărului,
i se opune și o literatur ă cu tentă pronunțat neo-propagandistic ă.

7

I. ANII 1940-1944
1. România în 1940. E șecul suveranit ății de stat
Prima jum ătate a deceniului al cincilea al secolu lui trecut a tulburat grav întreaga
societate româneasc ă, cu consecin țe imediate – și de perspectiv ă – dintre cele mai funeste.
Pentru România, victoria Uniunii S ovietice, cu aportul decisiv al Alia ților, a însemnat
consolidarea domina ției acesteia asupra teritoriilor române ști cedate în 1940 și impunerea în
țară, pentru 45 de ani, a unui regi m totalitar de tip comunist.
România, situat ă într-o zon ă geopolitic ă de maxim interes pentru cei doi viitori
beligeranți, Uniunea Sovietic ă și Germania, s-a înscris înc ă de la începutul r ăzboiului printre
victimele în țelegerilor ini țiale dintre Iosif Vi sarionovici Stalin și Adolf Hitler.
Apropierea sovieto-german ă, forjată prin Pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939,
venea să răspundă scopurilor expansioniste care dom inau ambele puteri totalitare.
Îmbunătățirea vizibil ă a raporturilor germano- sovietice din a doua jum ătate a anului 1939,
fără ca Uniunea Sovietic ă să închidă, definitiv, u șa Parisului și Londrei – se mai spera la o
confruntare între Germania și democra țiile occidentale – a dus nemijlocit c ătre ceea ce s-a
numit Pactul de neagresiune , în realitate o în țelegere care a gr ăbit declan șarea noului conflict
mondial.
După ocuparea Cehoslovaciei, în martie 1939, Adolf Hitler, într-o conferin ță ținută cu
reprezentan ții politici, economici și militari, a f ăcut cunoscut c ă urma cucerirea Poloniei și
încadrarea Ungariei și Iugoslaviei în spa țiul vital al Germaniei. Aceasta constituia o prim ă
etapă în planul de cucerire a Europei și care urma s ă se încheie înainte de anul 1941. Cea de a
doua fază a planului nazist viza ocuparea Fran ței, strangularea Angliei și “reunificarea”
Europei prin „decapitarea” Uniunii Sovietice.

8 Desfiin țarea statului cehoslovac a determinat schimb ări de substan ță în atitudinea Angliei
și Franței față de Germania. În sfâr șit, acestea, în țelegând eroarea s ăvârșită în anii preceden ți –
falimentul politicii de “conciliere” cu agresorul – ini țiază ample activit ăți diplomatice pentru
salvgardarea p ăcii. Pe linia ap ărării colective împotriva agre siunii germane au început și
negocierile vizând încheierea unui tratat anglo-fra nco-sovietic.
Guvernul sovietic a înaint at un proiect de tratat, guvernele englez și francez au invocat
păreri și motive contrastante cu viziunea sovietic ă, astfel că negocierile au tergiversat, f ără a
se ajunge la o solu ție acceptabil ă. Chestiunile în disput ă se refereau la acceptul Poloniei și
României de a primi garan țiile oferite de Uniunea Sovietic ă, precum și angajarea în tratat a
Finlandei și a Țărilor baltice. Aceste negocieri prelungite nu l-au împiedicat pe Hitler s ă-și
intensifice preg ătirile pentru declan șarea acțiunilor de r ăzboi, vizat ă fiind Polonia.
Încheierea tratatului anglo-franco-sovietic ar fi putut constitui o piedic ă în calea
planurilor Brelinului de atacare a Poloniei; ca urmare, Hitler a încercat s ă împiedice realizarea
Pactului oriental. În acest sens, diploma ția nazistă a reluat negocierile economice, mai vechi,
cu partea sovietic ă, mai ales c ă aceasta le condi ționa de reglementarea rela țiilor politice dintre
cele două puteri. Dup ă 14 august 1939, în timp ce tratativel e anglo-franco-sovietice au intrat
în impas, au fost intensificate, în schimb, cele germano-sovietice. La 22 august a fost dat
publicității un comunicat în care se specifica faptul c ă guvernele Germaniei și Uniunii
Sovietice au c ăzut de acord s ă încheie un pact de neagresiune.
În ziua de 23 august 1939, la Mosc ova, ministrul de externe german Joachim von
Ribbentrop și omologul s ău sovietic Veaceslav Mihailovici Molotov au semnat Tratatul de
neagresiune dintre Germania și URSS , precum și un Protocol anex ă, secret, ca parte
integrantă a tratatului . Pactul con ținea clauza de neagresiune mutual ă, obligația de a nu
sprijini un eventual atacant, contacte și informa ții reciproce, rezolvarea neîn țelegerilor dintre
părți prin schimb de vede ri sau prin arbitraj.
Mult mai important pentru parteneri și mai grav prin consecin țe era Protocolul secret,
care delimita cele dou ă zone de influen ță – german ă și sovietic ă – și care, în articolul 3,
referitor la România, preciza: “În privin ța sud-estului Europei, din partea sovietic ă este
subliniat interesul pentru Basarabia. Partea german ă declară totalul dezinteres politic pentru
aceste regiuni”.

9 Tratatul asigura URSS c ă nu va fi antrenat ă în războiul pentru care înc ă nu era pe deplin
pregătită, iar prin Protocolul secret se obținea recunoa șterea de c ătre Germania a sferei de
influență pe care aceasta o dorea atât de mult.
La scurt timp dup ă semnarea amintitului “tratat de ne agresiune”, la 1 septembrie 1939 –
după ce Berlinul a înscenat un „atac” polonez asupra sta ției de radio din ora șul de frontier ă
Gleiwitz – trupele german e au invadat Polonia, f ără declarație de război. În timp ce armata
poloneză se opunea ofensivei naziste, fa ță de care Anglia și Franța se mulțumesc doar s ă
constate starea de r ăzboi declarat ă Germaniei, la 17 septembrie Armata Ro șie a pătruns, la
rândul ei, pe teritoriul Poloniei, gr ăbind înfrângerea și dezmembrarea statului.
Neutralitatea României, urmat ă de o apropiere vizibil ă față de Germania – gra ție
convingerii cercurilo r politice conduc ătoare din România c ă Germania va continua s ă dețină
superioritatea militar ă și, implicit, domina ția asupra țărilor din Centrul și Sud-Estul Europei –
nu a putut salva Bucure știul de ac țiunile ostile ale Uniunii Sovietice și Ungariei la adresa
integrității țării. Dimpotriv ă, cu sprijinul Germaniei și al Italiei, Români a a pierdut, în vara
anului 1940, o treime din teritoriul na țional cu o propor ție similar ă a locuitorilor, majoritatea
acestora fiind români.
După intrarea armatelor sovietic e în Polonia, în septembrie 1939, au sporit amenin țările
directe la adresa României. Pe lâng ă aluzii și amenințări, din octombrie 1939 sunt concentrate
trupe sovietice în proximitatea grani ței cu România, în zonele Harkov și Odessa. Deja,
diplomați români și francezi emit p ăreri referitoare la inten ția guvernului sovietic care, dup ă
încheierea campaniei din Finlanda, ar fi urmat s ă ridice problema Basarabiei.
Nu începuse r ăzboiul sovieto-finlande z (noiembrie 1939 – martie 1940) când un personaj
influent al Cominternului, Boris Ștefanov, publica, la 24 noiembrie 1939, articolul Războiul
imperialist și România în care, invocându-se tratativele cu Țările baltice, considera c ă și
pentru “popoarele din România” nu este alt ă cale mai bun ă decât “încheierea imediat ă a unui
tratat de ajutor re ciproc cu URSS, dup ă tipul tratatelor intervenite între URSS și țările
baltice”.
La scurt ă vreme dup ă încheierea r ăzboiului cu Finlanda, soviet icii încep presiunile asupra
României, vizând realizarea prevederilor din articolul 3 al protocolului adi țional secret.
Comisarul poporului pentru afaceri extern e, V.M. Molotov, în amplul discurs ținut la 29

10martie 1940 în Sovietul S uprem, referindu-se la rela țiile cu România, afirma c ă există “o
chestiune litigioas ă nerezolvat ă, aceea a Basarabiei”.
Declara ția lui Molotov marcheaz ă începutul oficial al ac țiunilor sovietice de anexare a
Basarabiei și, totodată, poate fi apreciat ă drept o invita ție subînțeleasă la negocieri de tipul
celor purtate cu țările baltice. Tot în luna martie, noi trupe sovietice au fost aduse la grani ța cu
România, totalizând, dup ă opinia ata șatului militar român la Berlin, între 35 și 46 de divizii.
În situația nou creat ă, regele Carol al II-lea, Gh. T ătărăscu și Grigore Gafencu au hot ărât să
remită o notă lui Wilhelm Fabricius, ministrul german la Bucure ști, în care se exprima dorin ța
guvernului român de a se reglementa “cadrul colabor ării prietene ști cu guvernul Reich-ului”
și se reliefa nelini ștea față de concentr ările de trupe str ăine la grani țele române ști.
Răspunsul german, din 2 iunie 1940, a condi ționat strângerea rela țiilor româno-germane
de măsura în care România era dispus ă să discute eventualele cereri de revizuire a grani țelor
față de vecinii s ăi, ca de exemplu, aceea a URSS în problema Basarabiei.
La 23 iunie 1940, V.M. Molotov l-a in format pe ambasadorul german la Moscova c ă
“soluționarea problemei Basarabiei nu mai permite acum nici o amânare. Guvernul sovietic
tinde acum, ca și înainte, la solu ționarea pe cale pa șnică, însă este decis s ă întrebuin țeze forța
în cazul în care guvernul român refuza o în țelegere pa șnică”. Pretențiile sovietice se extind și
asupra Bucovinei, “care are popula ție ucrainean ă”.
Răspunsul Berlinului men ționa că “acceptă hotărârile Moscovei, cât prive ște Bucovina,
pretențiile sovietice asupra ei sunt pentru german i o noutate”. La 26 iunie, Molotov a declarat
că Moscova s-a decis s ă-și limiteze cererile asupra p ărții de nord a Bucovinei cu ora șul
Cernăuți, dorind ca guvernul german s ă intervină pentru ca România s ă accepte ced ările
impuse, altfel “r ăzboiul e de neocolit”.
Presiunile sovietice asupra României prin cele dou ă Note ultimative, din 26 și 27 iunie
1940, pentru cedarea Basarabiei și nordului Bucovinei – moment în care Grecia, Turcia și
Iugoslavia au sf ătuit guvernul român s ă cedeze, iar Germania și Italia au insistat pentru
satisfacerea imediat ă a cererilor sovietice – au dus la hot ărârea celui de-al doilea Consiliu de
Coroană de a accepta ultimatumul sovietic.
În urma acestei decizii au intrat în componen ța URSS 44.500 km2 și o popula ție de
3.200.000 locuitori din Basarabia, 6.000 km2 și 500.000 locuitori din nor dul Bucovinei, la

11care se adaug ă ținutul Her ța; în total, România a pierdut în favoarea Uniunii Sovietice 50.762
km2 și 3.915.000 locuitori.
Retragerea armatei și a administra ției române din aceste provincii s-a f ăcut sub presiunea
trupelor sovietice, care nu au respectat graficele stabilite și au adoptat o atitudine insolent ă
față de armată și populația refugiat ă.
Ocuparea Basarabiei, Her ței și a nordului Bucovinei a însemnat o adev ărată tragedie, mai
întâi prin modul în care s-a realizat și apoi prin consecin țele sale. Enumer ăm aici câteva dintre
ele: organizarea unui regim de jaf economic, pr in trecerea peste Nistru a unor mari cantit ăți de
produse alimentare și agricole, de utilaje, de material rulant de la c ăile ferate; instaurarea unui
regim de teroare, prin persecu ții și masacre în rândul popula ției române ști; strămutarea a mii
de familii din Ucraina în locul popula ției de origine german ă din Bucovina și sudul Basarabiei
care, prin în țelegerea dintre guvern ele de la Berlin și Moscova, a avut posibilitatea s ă se
îndrepte spre Germania; închiderea și profanarea bisericilor și a altor l ăcașuri de cult,
înlocuirea manualelor române ști cu manuale ruse ști și ucrainiene, numirea în administra ție și
școală a numeroase elemente de alt ă naționalitate, multe aduse de peste Nistru; divizarea,
printr-o împ ărțire administrativ ă abuzivă, a teritoriilor r ăpite; mari distrugeri efectuate de
trupele sovietice în re tragere, în perioada 22 iunie-26 iulie 1941, în fa ța ofensivei unit ăților
române și gemane.
Anexarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Her ța a incitat și a încurajat
cercurile politice revizioniste ungare și bulgare. Ele au interven it la Berlin, la Roma și la
Moscova, reu șind să accelereze începerea ne gocierilor în urma c ărora României a cedat alte
două părți din teritoriul na țional: nord-vestul Transilvaniei și sudul Dobrogei. Hitler a
considerat c ă a sosit momentul s ă satisfacă pretențiile teritoriale ale Ungariei și Bulgariei pe
seama României.
Izolarea politic ă, diplomatic ă și militară a României, precum și interven ția Berlinului în
favoarea statelor revizioniste au agravat situa ția României. URSS a concentrat peste 30 de
divizii, cu dispozitiv ofen siv, la noua frontiera nord-estic ă a țării, urmate de provocarea de
incidente la grani ța dintre cele dou ă țări. Guvernul de la Moscova a f ăcut cunoscut c ă sprijină
revendicările teritoriale ale Ungariei. Unit ăți militare bulgare continuau s ă fie concentrate la
granița de sud. În ziua de 29 augus t, Ungaria se afla în plin ă mobilizare general ă, pe care o și
declarase. Iugoslavia îns ăși avea numeroase for țe militare la grani ța bănățeană. Din partea
Franței și Angliei – previzibil – nu a putut sosi nici un ajutor.

12 Întrunit în grab ă, Consiliul de Coroan ă a hotărât – cu 21 voturi pentru, 10 contra și 1
abținere – asumarea dictatului pr in care s-a trecu t în componen ța Ungariei nord-vestul
Transilvaniei, ceea ce reprezenta 43.492 km2 cu peste 2.609.000 locuito ri, dintre care
majoritatea erau români.
Între timp, s-a preg ătit o nou ă cesiune teritorial ă. La 3 august 1940, Hitler a cerut
guvernului român s ă cedeze Bulgariei partea de sud a D obrogei – Cadrilaterul. Tratativele
româno-bulgare au început la Craiova în ziua de 19 august 1940, negocie rile prelungindu-se.
Ele au atins cel mai mare grad de în cordare la 27 august, atunci când unit ăți militare bulgare
s-au deplasat la grani ța dobrogean ă.
La 7 septembrie, prin Tr atatul de la Craiova, partea român ă a satisfăcut integral cererile
teritoriale ale Bulgariei, cedând acesteia cele dou ă județe din Dobrogea de sud – Durostor și
Caliacra – cuprinzând 6.921 km2 și 362.874 locuitori. Grani ța dintre cele dou ă țări a fost
restabilită pe linia trasat ă în iunie 1878, în urma Congresului de Pace de la Berlin. S-a admis
schimbul de popula ție între cele dou ă părți ale Dobrogei – de nord și de sud – în condi țiile în
care etnicii românii nu dobândiser ă majoritatea în Cadrilater, în ciuda eforturilor sus ținute de
colonizare întreprinse de guvernele României pe parcur sul perioadei interbelice.
Prin actele de violen ță din 1940, factorii extern i au intervenit brutal în procesul firesc de
dezvoltare a României, într erupându-l, impunând prin for ță și amenințarea cu for ța, ruperea
din teritoriul na țional a unor întinse teritor ii, locuite în majoritate de români, cu consecin țe
deosebit de grave: dezorganizarea economiei na ționale, reducerea capacit ății de apărare și de
rezistență a țării. Este explicabil ă, din aceasta perspectiv ă, indignarea unei importante p ărți a
societății române ști, care nu a putut accepta ideea abandon ării fără luptă a unor însemnate
părți ale teritoriului na țional.
Consecin ță a amputărilor teritoriale din vara anului 1940, a dublei amenin țări externe –
sovietică și germană – dar și sub presiunea mi șcării legionare, criza politic ă a dus la abdicarea
regelui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940, și la trecerea prerogative lor regale fiului s ău
Mihai.
Puterea real ă a revenit generalului Ion Antonescu, prim-ministru și conducătorul Statului
Național-Legionar, decretat la 14 septembrie 1940. Fa ță de refuzul liderilor țărăniști și liberali
de a participa la un guvern într-un regim politic de dictatur ă, Antonescu a acceptat un guvern

13cu o majoritate legionar ă, avându-l pe Horia Sima, comandantul mi șcării legionare, ca
viceprim-ministru.

2. Statul Na țional-Legionar
În condi țiile nemul țumirilor generale din țară față de cedările teritoriale din vara anului
1940 și față de regimul autoritar carlist, în fa ța eșecului încerc ărilor de a men ține România
reîntregită, la începutul l unii septembrie Mi șcarea Legionar ă a declan șat ample ac țiuni
destinate înl ăturării regelui Carol al I I-lea de la conducerea țării.
În situa ția creată de gravele tulbur ări legionare de la Bucure ști, Constan ța, Brașov,
Timișoara – o veritabil ă încercare de puci legionar agreat de Germania – înc ă din 3
septembrie Carol al II-lea, dorind s ă-și salveze, cu orice pre ț, tronul, se orienteaz ă către o
personalitate de mân ă forte – generalul Ion Antonescu. Agreat par țial de armat ă, tacit de unii
fruntași politici, sprijinit de legionari și de Germania, generalul prime ște misiunea form ării
noii echipe guvernamentale la 4 septembrie 1940.
Prin dou ă decrete regale din 5 septembrie a fost suspendat ă Constitu ția din 1938, au
sporit substan țial prerogativele pre ședintelui Consiliului de Mini ștri și se restrâng cele ale
regelui. Carol nu a putut rezist a presiunilor din interior, f ără un sprijin din afar ă și, la
insistențele generalului Ion Antonescu, în diminea ța zilei de 6 septembrie 1940 “renun ță la
tron” în favoarea fiului s ău Mihai. Dup ă declarația regelui, Carol nu a “f ăcut decît o delega ție,
fără a abdica în mod formal”.
Sub presiunea legionarilor, deci și să ajungă la guvernare și în condi țiile refuzului
principalilor lideri politici Iuliu Maniu și Constantin I.C. Br ătianu de a contribui la formarea
unui guvern de uniune na țională, s-a ajuns la o solu ție de compromis între speciali știi și
militarii sus ținuți de Antonescu și elementele legionare dornice de putere, în frunte cu liderul
acestora, Horia Sima. Decretul regal din 14 septembrie 1940 a le galizat noua structur ă de

14putere, în formula “statului na țional legionar”, în care ge neralul Ion Antonescu era
“conducătorul statului na țional legionar și șeful regimului legionar”, iar Horia Sima viceprim-
ministru al guvernului” și „comandantul mi șcării legionare”, singura mi șcare politic ă
acceptată legal.
Ordinea statal ă a instituit, în premier ă, un regim totalitar bicefal, ca re se va remarca de la
început prin abuzuri și neînțelegeri, prin exacerbarea actelor de jaf și teroare din partea
mișcării legionare. Divizarea nefireasc ă a puterii la vârf în stat, de unde și o dualitate a
puterii , a determinat nemul țumirea generalului fa ță de modul în care legionarii în țelegeau s ă
conducă.
Într-o scrisoare din octombrie 1940, adresat ă lui Horia Sima, Antonescu se exprim ă
tranșant: “Nu se poate ca un corp s ă meargă cu două capete. Un organism politic, social și
economic, trebuie s ă asculte de o singur ă conducere (…). Dac ă sunt dou ă poliții în stat, dou ă
justiții, două concepții și două conduceri politice și economice (…) pr ăbușirea (…) va veni
vertiginos”. În încheiere, cu o expresie metaforic ă, Antonescu ar ăta: “Nu se poate doi șefi de
orchestră să conducă, în același timp, aceea și orchestr ă”.
Masacrele legionare de la sfâr șitul lunii noiembrie 1940, al ături de ofensiva pentru
preluarea puterii integrale în țară au adâncit disensiunile dintre Antonescu și Mișcare.
Încercarea legionarilor de a-l înl ătura prin for ță pe Ion Antonescu, fapt neacceptat de
Germania, care avea nevoie vital ă de România pentru r ăzboiul împotriva Uniunii Sovietice, a
dus la înfrângerea rebeliunii legionare și, odată cu aceasta, la desfiin țarea Statului Na țional
Legionar, care î și încheie, dup ă patru luni, existen ța. Ion Antonescu a refuzat orice împ ăcare
cu Legiunea – a șa cum sugerase Berlinul – și își va organiza propriul regim pe acelea și
coordonate totalitare: f ără constituție, fără parlament, f ără partide politice.
Eșecurile în politica intern ă, precum și colapsul regimului din 14 septembrie 1940 nu au
împiedicat ac țiunile de politic ă externă, menite s ă scoată Bucureștiul din izolare, în ideea
dobândirii unui altfel de sp rijin pentru reîntregirea țării.
În condi țiile interna ționale date, nu a r ămas ca alternativ ă decât apropierea de Germania.
Interesele în zon ă erau reciproce. În aceste condi ții, Ion Antonescu a ac ționat atât în plan
militar, cât și în plan politic și economic. Al ături de acceptarea, începând cu 10 octombrie
1940, a unei misiuni militare germane, semnificativ ă ca forță, după vizitele lui Antonescu la
Roma (14-16 noiembrie 1940) și Berlin (22-24 noiembrie 1940), România ader ă la Axa

15Berlin-Roma-Tokio . Un nou acord economic cu Germania, semnat la 4 decembrie 1940, a
asigurat o colaborare și în acest domeniu, cu cele mai multe clauze în favoarea Germaniei.
Referitor la politica extern ă a României în momentele dificile de dup ă destrămarea
teritorială, demersurile trebuie judecate în func ție de noile interese na ționale, precum și de
zona de unde puteau veni, cât de cât, noile garan ții internaționale. De aici și orientarea c ătre
Germania, cu pre țul sacrific ării adevăratelor interese ale României, cu pre țul accept ării a ceea
ce s-a numit dominația și subjugarea din partea celei mai mari puteri europene a momentului.

3. Regimul Antonescu
a. Politica intern ă
În evolu ția Statului Na țional-Legionar, în care puterea și excesele lui Horia Sima s-au
amplificat prin tendin ța nedisimulat ă de a prelua integral conducerea țării, apare, treptat, și
fenomenul potrivit c ăruia o disociere a generalului Ion Antonescu și a grup ării sale
guvernamentale fa ță de legiune devenea, din ce în ce mai mult, o chestiune de moment.
Se confruntau, de fapt, “dou ă ideologii și două politici diferite în stat”, de unde și
caracterizarea ca dualistă a exercit ării puterii politice, din in tervalul septembrie 1940 –
ianuarie 1941. Aprecierile globale asupra acestor peste patru luni de guvernare, luate ca un
tot, nu pot trece cu vederea demers urile regimului pentru refacerea și apărarea integrit ății
statale, pentru ap ărarea demnit ății naționale, așa cum era aceasta în țeleasă în epocă, atitudini
evidente dup ă înăbușirea rebeliunii declan șate la jum ătatea lunii ianuarie 1941.

16 Ion Antonescu – care nu numai c ă nu avea un partid propriu, dar nici m ăcar nu făcuse
parte din vreo grupare politic ă – în momentul declan șării crizei guvernamentale din ianuarie
1941 a mizat pe acceptul PNL și PNȚ pentru a forma un guvern de uniune na țională. Refuzul,
previzibil, dac ă avem în vedere profilul cultural și atitudinal al liberalilor și țărăniștilor, ca
apărători ai sistemului democra tic-parlamentar, al celor dou ă partide de a accepta, într-un fel
sau altul, un compromis politic, i-a facilitat lui Antonescu recurgerea la ceea ce el a denumit –
demagogic – “ultima carte politic ă pe care o joac ă un stat”, adic ă constituirea unui guvern
alcătuit, în cea mai mare parte, din militari și tehnocra ți.
Statistic, din cei 25 de membri ai cabin etului, 16 erau militari, restul de 9 erau profesori
universitari și tehnicieni civili. “Guvernul ce am c onstituit – declara Antonescu – are scopul
de a asigura ordinea și a restabili mersul normal al administra ției. Țara are nevoie de lini ște și
muncă. Activitatea administrativ ă trebuie s ă-și reia fără întârziere rosturile sale fire ști,
impunând tuturor prestigiul autorit ății. Un guvern pe baz ă militară – explica, în continuare
primul ministru – este expresia unit ății și a disciplinei pe care o impun împrejur ările de azi pe
întreg cuprinsul țării”.
Caracterul preponderent militar al regimului instaurat în ianuarie 1941 este eviden țiat prin
numirea noilor prefec ți, toți 48 fiind militari activi. Abrogarea Statului Na țional-Legionar,
arestarea și judecarea celor implica ți în rebeliune – pân ă la 25 februarie 1941 sunt aresta ți
9.352 de legionari – anihilarea total ă a acestor “du șmani ai neamului”, a “tâlharilor de la
conducerea și administra ția țării”- expresiile apar țin generalului Antonescu – sunt edificatoare
pentru modul în care era privit ă, din acest moment, aceast ă “gravă plagă națională”, cum îi
caracterizeaz ă, acum, regimul, pe vech ii parteneri de guvernare.
Depășind – numai aparent – dificult ățile tranzi ției către un nou regim, Antonescu a
urmărit să atragă – pro causa sui – în opera de guvernare cât mai mul ți civili. Un fapt
semnificativ, consemnat o dat ă cu intrarea României în r ăzboi, const ă în asocierea la putere,
în calitate de vicepre ședinte al Consiliului de Mini ștri, a profesorului universitar Mihai
Antonescu, care devine, cu rapiditate, loc țiitorul său, “mâna dreapt ă a conduc ătorului statului,
pe care-l reprezenta atât pe plan intern cât și extern”.
Numeroasele remanieri guvernamentale operate pân ă în 1944 denot ă obsesia constantă a
Conducătorului statului de a l ărgi pro forma baza politic ă a regimului, prin atragerea la
guvernare a unor personalit ăți civile, fapt care s-a concre tizat prin schimbarea radical ă a
fizionomiei cabinetului. În august 1944, militarii mai de țineau doar Pre ședinția Consiliului de

17Miniștri și patru departamente, direct legate de securitate (ap ărarea națională, afacerile
interne, înzestrarea armatei și producția de război, economia na țională) și șase subsecretariate
de stat, dintre care patru la Ap ărarea Națională și unul la Interne. În ceea ce prive ște prefecții,
în august 1944, doar nou ă mai erau militari activi.
Potrivit convingerilor sale referitoare la as igurarea unei guvern ări eficiente de c ătre
“tehnicieni, militari sau civili” și în fața refuzului partidelor democratice de a-i oferi cadre
politice, Antonescu a recurs, pe scar ă largă, la utilizarea în procesul de guvernare, cu acceptul
expres al acestora, a unor universitari, func ționari de carier ă sau tehnicieni financiari.
În ceea ce prive ște opțiunile politice ale membrilor guvernului care f ăcuseră parte din
partide, și nu toți au avut acest statut, cei mai mul ți erau liberali sau fo ști membri ai unor
partide de dreapta, situate în afara oric ăror idei și practici dictatoriale, tipice G ărzii de Fier;
fiecare dintre ace știa și-a asumat, îns ă, implicit, toate atributele totalitare ale regimului din
care au consim țit să facă parte.
Urmărind mecanismul exercit ării puterii din partea Conduc ătorului statului, care apare ca
o nouă instituție politică, cu îndatoriri mult sporite în raport cu regele, trebuie men ționată
Adunarea ob ștească plebiscitar ă a națiunii române , convocat ă numai în dou ă rânduri (martie
și noiembrie 1941) și care s-a dorit – demagogic – forma cea mai larg ă de consultare a
populației adulte asupra politicii promovate de guvern.
Alături de Consiliul de Mini ștri, organismul de decizie și execuție cel mai important,
pentru “conducerea și rezolvarea afacerilor cure nte ale statului” a func ționat și un organism
mai restrâns, numit Consiliul de Cabinet, alc ătuit din Conduc ătorul statului și Președinte al
Consiliului de Mini ștri, vicepre ședintele Consiliului de Mini ștri, mini ștrii de la
departamentele Ap ărării Naționale, Afacerilor Interne, Afacerilor Str ăine, Justiție, Economiei
Naționale și Finanțe.
Existen ța acestor organisme – precum și prezența regelui, care avea printre atribu țiile pur
formale și “numirea primului ministru îns ărcinat cu depline puteri” – în condi țiile unei
exercitări discreționare a prerogativelor de c ătre Antonescu, nu au f ăcut loc unui alt tip de
regim, care s ă întruneasc ă, eventual, atribute mai nuan țate decât cele subsumate sensului
autentic și concret al dictaturii.

18 Anii de r ăzboi – a c ărui rațiune, dup ă eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei
trebuie atent cercetat ă și cuantificat ă ca atare – cu toat ă pleiada de suferin țe și sacrificii,
mențin în prim plan hot ărârea regimului – abil sus ținută de mecanismul propagandei – de
continuare a efortului de întregire a țării, grija pentru consolidarea și menținerea tonusului
națiunii, pentru realizarea unui ech ilibru intern prin tolerarea și încercarea de colaborare cu
alte forțe politice, prin contribu ția la efortul general pentru scoaterea României dintr-un r ăzboi
tot mai impopular și într-un mod cât mai onorabil, în sens ul cel mai relativ al termenului.
Unde poate fi situat ă guvernarea antonescian ă, regimul politic definit de Ion Antonescu
ca autoritar ? “Prin lovitura de stat din 6 septembrie – scria Antonescu, în iunie 1941 – în
politica intern ă s-a pus cap ăt unui regim democratic constitu țional”, iar “în ce prive ște
orientarea extern ă așijderea vechilor leg ături interna ționale alături de puterile democratice
apusene”. Ca atare, “în politica intern ă reprezint un regim de autoritate, iar în politica extern ă
sunt și rămân alături de puterile Axei”, conchide Ion Antonescu.
Corolarul acestei pozi ții viza, în esen ță, partidele politice și politicianismul, v ăzute
întotdeauna, de dictatori, ca d ăunătoare pentru state și societăți. Deși pe tot parcursul
regimului s ău Antonescu a tolerat, la un anumit nivel, activitatea principalilor lideri ai
vechilor partide politice – PN Ț și PNL – și a menținut, ocazional, contacte cu ace știa, faptul
devine irelevant în m ăsura în care regimul, în toate ipostazele sale, a continuat s ă se manifeste
în relația cu proprii s ăi cetățeni ca unul dictatorial.
El a întrunit, atât în plan intern cât și extern, atributele clasice ale unui regim de comand ă,
ale cărui dimensiuni au fost puternic amplificat e de situarea României de partea puterilor
Axei, cu toate consecin țele politice și militare care au decurs din asumarea acestei pozi ții.

19b. Problema Holocaustului1

Regimul dictatorial personificat de Ion Antonescu atât în primele luni de guvernare
alături de legionari, cât și în intervalul 1941-1944, a urmat o linie politic ă antisemit ă, care a
inaugurat un regim de teroare și exterminare a popula ției evreiești din România.
Holocaustul împotriva evre ilor, prin toate expresiile sale – dec ăderea din drepturile
cetățenești, persecu ții, deportări, masacre și, mai ales, genocid – se petrece, conform ultimelor
interpretări, începând cu sfâr șitul regimului carlist, fiin d continuat de Statul Na țional-
Legionar și de regimului antonescian ca atare.
Regimul autoritar carlist, în ultimile dou ă luni de existen ță, pe lângă măsurile legislative
antievreie ști din august 1940, se înscrie în po litica de holocaust prin cele dou ă masacre
comise asupra unor evrei din Gala ți și Dorohoi.
Gravele incidente men ționate, alături de alte acte criminale vi zând pe evreii din Basarabia
și Bucovina și din localit ățile de grani ță cu teritoriile cedate, au fost legate tenden țios de unele
atitudini ale evreilor fa ță de armata român ă în retragere, precum și de percep ția și reacția
autorităților față de aceste presupuse incidente. La Gala ți, în ziua de 30 iunie 1940, în jur de
400 de evrei care încercau s ă plece în Uniunea Sovietic ă au fost “masacra ți de o unitate
militară română lângă gara orașului”.

1 În ultimele decenii, istoricii evrei au ajuns la concluzia c ă formula consacrat ă Holocaust (în limba greac ă,
Όλόκαυστος : ardere total ă) trebuie înlocuit ă cu termenul Ha-Shoah (în limba ebraic ă, האושה : nimicire,
catastrofă) mult mai nuan țat în a reda opiniei publice din Israel dimensiunea și amploarea unic ă a fenomenului.
Expresia a fost însu șită de cercet ătorii de la Memorialul Yad Vashem din Ierusalim și instituționalizată ca atare în
literatura de specialitate. Folosirea în paralel a cuvântului Holocaust reprezint ă, până la urmă, descrierea aceleea și realități, unică prin
tragismul ei.

20 Un act similar s-a petrecut la 1 august 1940 la Dorohoi, cu prilejul înhum ării a doi
militari, un român și un evreu. Au fost r ăpuși de gloan țe 50 de evrei, printre care femei și
copii. Chiar dac ă actele criminale men ționate nu sunt, la acest moment, urmarea unor ordine
exprese date de autorit ăți, fiind interpretate ca gesturi personale de retorsiune fa ță de evrei, ele
nu exonereaz ă lipsa de reac ție a autorit ăților administrative și militare în a st ăpâni situa ția
tensionată din țară și de a calma starea de nervozitate cauzat ă de succesivele amput ări
teritoriale la care a fost supus ă România în vara anului 1940.
Legisla ția antievreiasc ă, expresie a politicii antis emite din România anilor 1940-1944, și
care a fost în mare parte publicat ă în volume speciale, este dominat ă de măsuri
discriminatorii, de creare a unui ca dru propice de spoliere a popula ției evreiești, de instituire a
unui regim poli țienesc, în care munca obligatorie sau epur ările din administra ție sunt
percepute ca demersuri necesare în noua stare de fapt.
Menționăm câteva exemple de acte legislative cu referire exclusiv ă la evrei. La 8 august
1940, dou ă decrete-lege au în vedere statutul juridic al locuitorilor evrei din România și
interzicerea c ăsătoriilor între români de sânge și evrei.
Prin mai multe acte legislative, evreii sunt epura ți din institu țiile de cultur ă subvenționate
de stat, medicii și farmaciștii sunt izola ți, iar în domeniul militar evreii sunt a priori excluși de
la serviciul în slujba statului, fiind, în acela și timp, impu și la plata unor taxe pecuniare ori la
prestarea unor munci de interes ob ștesc.
La fel de grave au fost, pentru evrei, aplicarea decretului-lege din noiembrie 1940
referitor la “românizarea” pe rsonalului din întreprinderi și decretele în urma c ărora evreii sunt
deposedați de bunuri. În decembrie 1941 a fost dizolvat ă Federația Uniunii de Comunit ăți
Evreiești, ea fiind înlocuit ă cu Centrala Evreilor din România , condusă de Radu Lecca. Noua
structură administrativ ă a devenit unicul organism – ofic ial – care reprezenta interesele
comunității evreiești.
Revenind la actele de genocid c ărora le-a c ăzut victime sute, mii și zeci de mii de evrei –
problema num ărului victimelor r ămâne încă deschisă la argumente pentru o estimare cât mai
aproape de tragica realitate – anul 1941 se înscrie cu cele mai grave momente: rebeliunea
legionară, pogromul de la Ia și, de la sfâr șitul lunii iunie, precum și masacrarea evreilor la
Odessa, din octombrie 1941.

21 Pogromul de la Bucure ști din zilele rebeliunii legionare, precum și cel de la Ia și, din 21-
23 iunie 1941, au f ăcut printre evrei mii de victime, prac tic asasinate precedate adesea de cele
mai aberante modalit ăți de tortur ă. Se adaug ă peste 1.100 de familii evreie ști care au suferit
jafuri și distrugeri de bunuri, precum și cele 25 de l ăcașuri de cult iudaic care au fost
incendiate sau distruse.
Pogromul de la Ia și, din iunie 1941, comis la pu ține zile dup ă intrarea României în
război, prin dimensiunile pierderilor de vie ți, rămâne printre cele mai tragice din anii
războiului. Astfel, circa 12.000 de evrei au fost împu șcați pe străzile Iașului, între 5.000 și
6.000 evrei au avut acela și tragic sfâr șit în curtea Prefecturii de poli ție, iar peste 5.000 de
victime și-au găsit sfârșitul în cele dou ă “trenuri ale mor ții”, menite a evacua pe evrei din
preajma liniei frontului.
Îmbarca ți în vagoane de marf ă închise, f ără minimul de condi ții în zile caniculare,
mergând pe o rut ă sinuoasă, deoarece nu erau clare localit ățile de destina ție, peste 60% dintre
evreii îmbarca ți în Iași au murit pe parcursul c ălătoriei spre C ălărași. Deși se vorbe ște de
măsuri dure fa ță de cei vinova ți de acest masacru – emi țându-se, în acest sens, chiar un ordin
către armată, în care s-a considerat c ă “dezordinele întâmplate acum câteva zile la Ia și au pus
armata și autoritățile într-o lumin ă nefavorabil ă”, vinova ții au rămas, cu acordul tacit al
autorităților, nepedepsi ți.
La Odessa, dup ă retragerea trupelor sovietice, au continuat actele de diversiune,
incendierile și atentatele. Dintre acestea, cel mai grav s-a petrecut pe 22 octombrie 1941, zi în
care clădirea în care fusese instalat Co mandamentul Militar Român al ora șului a sărit în aer,
act soldat cu moartea a circa 100 de persoane, militari români și germani, între care și câțiva
demnitari – ofi țeri superiori și civili. Represiunea ordonat ă de Ion Antonescu a vizat popula ția
civilă evreiască din oraș, victimele num ărând mai multe mii de evrei. De asemenea, trupele
germane și române poart ă răspunderea dispari ției a circa 175.000 de evrei din Ucraina, odat ă
cu ocuparea acesteia. În “lag ărele morții” de la Bogdanovka și Domanevka și-au găsit
sfârșitul zeci de mii de evrei.
O alt ă modalitate prin care s-a încercat și în România aplicarea Soluției finale a fost
varianta deport ării. La dou ă săptămâni dup ă intrarea României în r ăzboi, la începutul lunii
iulie 1941, printr-o decizi e a Consiliului de Mini ștri a fost declan șată o amplă acțiune de
evacuare și deportare. Num ărul evreilor deporta ți până la începutul anului 1942 se ridic ă la
120.000 de persoane, cifr ă cuprinsă în rapoartele oficiale și la 180.000 de evrei, dup ă alte

22surse. De și ritmul deport ărilor s-a încetinit pân ă aproape de sistare în 1943, intervalul 1941-
1944 consemneaz ă aproape 180.000 de evrei deporta ți în Transnistria, din care peste 87.000
au căzut victime foametei, bolilor și abuzurilor autorit ăților.
Exist ă însă și o altă realitate care trebuie relevat ă; în România regimului antonescian a
permis, din motive care nu fac obi ectul demersului nostru, emigra rea evreilor în Palestina.
Mai mult, autorit ățile au acceptat tranzitul evreilor din Transilvania ocupat ă, Polonia, Ungaria
și Slovacia. Cifra celor pleca ți depășește 13.000 de persoane, f ără însă ca toate cele 31 de
vapoare pe care s-au îmbarcat evreii s ă ajungă în Palestina. În acela și sens se înscrie și
repatrierea deporta ților din Transnistria, început ă la mijlocul anului 1943. Hot ărârea
Mareșalului Ion Antonescu, din martie 1944, referitoare la repatrierea general ă a evreilor din
Transnistria nu a mai fost ulterior posibil ă din cauza evolu ției frontului.
În România, salvarea – pe c ăi oficioase – a unei p ărți însemnate a popula ției evreiești este
o realitate. Datorit ă presiunilor unor demnitari evrei sau clerici, fie și dintr-o anumit ă abilitate
a regimului care a intuit înfrângerea Germaniei, s-a ajuns la fenomenul potrivit c ăruia “în nici
una dintre țările Europei dominate de nazi ști numărul supravie țuitorilor <evrei – n.n.> nu a
fost atât de ridicat (355.972 dup ă o statistic ă întocmită la sfârșitul războiului) ca în România”.
Este adev ărat că Ion Antonescu, din vara anului 1942, a oprit în mare m ăsură masacrele și
populația evreiasc ă a început s ă beneficieze de unele înlesniri în domenii ca organizarea
învățământului, a unor manifest ări culturale ori în via ța spiritual ă. Se vorbe ște chiar despre o
mișcare de rezisten ță care a cuprins in telectuali evrei, printre care cunoscu ții și influenții lideri
Wilhelm Fildermann și dr. Alexandru Șafran, Rabinul șef al comunit ății.
Cu toate controversele, oscila țiile și mutațiile survenite în politica fa ță de popula ția
evreiască, România se înscrie, prin miile de victime, în fenomenul Holocaustului, practicat
cu consecven ță de regimul lui Ion Antonescu pe parc ursul cât România s-a aflat de partea
puterilor Axei.
c. Actul de la 23 august 1944
În contextul desf ășurării celui de al doilea r ăzboi mondial momentul august 1944 – ale
cărui premise și urmări nu pot fi cu nimic minimalizate – reprezint ă, indiscutabil, în plan
extern, o schimbare brusc ă de situație pe frontul din R ăsărit în favoarea Uniunii Sovietice și a
aliaților acesteia, inclusiv prin al ăturarea României frontului antigerman, iar în plan intern, o
mutație guvernamental ă de aceeași anvergur ă.

23 Între premisele interne și externe ale actului în discu ție și care trebuiau s ă ducă la ieșirea
României din r ăzboiul împotriva Uniunii Sovie tice, în prim plan se situeaz ă tratativele cu
aliații potrivnici Axei, desf ășurate la nivel de taton ări în 1942, ulterior generalizate și aproape
permanentizate în 1943 și prima jum ătate a anului 1944. Ini țiativele au apar ținut întregii
palete de for țe politice. Ion și Mihai Antonescu, în numele guvernului, opozi ția, reprezentat ă
prin PNȚ și PNL, Casa Regal ă și, în anumite combina ții, reprezentan ți ai partidelor comunist
și social-democrat.
Aflându-se în conflict nemijlocit cu sovieticii, c ătre aceștia s-au îndreptat, cu prec ădere,
intervențiile române ști, fără a se neglija, îns ă, eventualele garan ții din partea Marii Britanii și
Statelor Unite ale Americii. Cele mai îndelungate și dificile tratative româno-sovietice au avut
loc la Stockholm, acolo unde, începând din to amna anului 1943, noul ministru român în
capitala Suediei, Frederic Nanu, a avut cont acte permanente cu ambasadorul sovietic
Aleksandra Kollontay.
De aici au pornit și propunerile sovietice de armisti țiu cu România înaintate
reprezentantului român pe 12 și 13 aprilie 1944, condi ții minimale, definitivate anterior la
Moscova și care au cuprins sugestiile și adăugirile guvernelor Marii Britanii și Statelor Unite
ale Americii.
Condi țiile propuse acum, u șor amendate la începutul lunii iunie în favoarea României, ca
urmare a respingerii lor de c ătre mareșalul Antonescu, se refer eau la atacarea trupelor
germane cu diviziil e aflate în lupt ă sau posibilitatea de a se oferi for țelor germane o perioad ă
de 15 zile pentru evacuarea României; la acceptarea frontierei cu Uniunea Sovietic ă, care
urma să rămână cea din 1940 (cu recunoa șterea implicit ă a anexării Basarabiei, nordului
Bucovinei și a regiunii Her ța), la desp ăgubiri de r ăzboi, la repatrierea prizonierilor. Era
recunoscut dreptul României asupra întregii Transi lvanii, era reglementat ă trecerea trupelor
sovietice prin Români a spre front, precum și asigurarea unei zone pentru guvernul român,
liberă de trupe str ăine.
În jurul acestor propuneri s-au purtat discu ții până în august 1944, s ovieticii dorind un
armistițiu cu Ion Antonescu. Bucure știul nu se putea îns ă lipsi de garan țiile anglo-americane,
însuși acceptul opozi ției din țară fiind rezervat în privin ța semnării imediate a unei conven ții
de armisti țiu. În aceast ă situație, lovitura de stat din Ro mânia – care, în afara oric ăror condiții
prealabile în plan ex tern a avantajat enorm Uniunea Sovietic ă – nu mai presupunea din partea

24sovieticilor vreun motiv de grab ă în semnarea armisti țiului; documentul va fi semnat la
Moscova abia la 12 septembrie 1944.
Pentru a explica geneza actului de la 23 august 1944, referindu-ne la situa ția internă,
trebuie să plecăm de la amplificarea treptat ă, în dimensiuni și forme diferite de manifestare, a
opoziției față de alian ța cu puterile Axei, fa ță de război și de guvernarea mare șalului
Antonescu. Mi șcarea de rezisten ță antifascist ă și antirăzboinică a cuprins, treptat, toate
categoriile sociale și structurile politice.
De la comuni ști și „partidele istorice” la reprezentan ți ai Palatului, de la muncitori pân ă la
vârfurile elitei industriale și financiare, toate grup ările se întâlnesc – adev ărat, cu interese
distincte și în forme de manifestare specifice – de aceea și parte a baricadei, în opozi ție față de
situația catastrofal ă către care se îndrepta România. Din lunile august-septembrie 1943 încep
discuții la Palat cu Lucre țiu Pătrășcanu și cu reprezentan ți ai armatei.
După apropierea dintre comuni ști și social-democra ți, în ceea ce s-a numit Frontul Unic
Muncitoresc (înființat în aprilie 1944 ), se intensific ă tratativele cu PN Ț și PNL, finalizate prin
constituirea, la 20 iunie 1944, a Blocului Na țional Democrat . Alianța temporar ă a celor patru
partide, fiecare p ăstrându-și identitatea și programul, s-a f ăcut pe baza urm ătoarei platforme:
încheierea “f ără întârziere” a armisti țiului cu Na țiunile Unite, al ăturarea României luptei
împotriva Germaniei, înlocuirea regimului “de dictatur ă” cu un “regim constitu țional,
democratic”, încheierea p ăcii “conform cu interesele statului și poporului român”.
Acordul intra în vigoare imediat, “partidele contractante” obligându-se s ă acționeze în
comun “pentru realizarea punctelor mai sus stabilite”. Între timp, s-a desf ășurat la 13-14 iunie
1944 o consf ătuire a reprezentan ților Palatului, armatei și ai partidului comunist – la care
participă, între alții, Ion Mocsony Stârcea, Mircea Ioani țiu, Gr. Niculescu-Buze ști, generalii
Constantin S ănătescu, Gheorghe Mihail și Constantin Vasiliu-R ășcanu, colonelul Dumitru
Dămăceanu, dar și Emil Bodn ăraș și Lucrețiu Pătrășcanu – în fapt, principalii artizani ai
loviturii de stat. În aceast ă structură și prin consultarea partidelor de opozi ție s-a manifestat
neîncrederea în dorin ța mareșalului Antonescu de a încheia cu adev ărat armisti țiul și se va
ajunge la solu ția actului din august 1944.
Evenimentele interne și externe din zilele de 22 și 23 august și care determin ă și
devansarea arest ării lui Antonescu și a membrilor guvernului – ac țiune stabilit ă inițial pentru
data de 26 august – sunt înc ă discutabile.

25 Faptul c ă mareșalul Ion Antonescu dorea s ă semneze armisti țiul – pentru care se pare c ă
exista deja acceptul sovietic din 22 august – condi ționat de “asentimentul scris al șefilor
partidelor de opozi ție” este o realitate de necontestat. Dar, a șa cum s-a men ționat, alături de o
anumită grabă, justificat ă de amploarea ofensivei so vietice de pe frontul Ia și-Chișinău,
neîncrederea în hot ărârea mare șalului, precum și neluarea în calcul a urm ărilor imediate și de
perspectiv ă ale loviturii de stat au determinat înf ăptuirea acesteia.
Cercetarea pozi ției față de regimul Antonescu și față de război dezv ăluie atitudini
conturate de rezerv ă și îngrijorare, cu prec ădere din partea frunta șilor PNL și PNȚ, mai ales
că înfrângerea Germaniei devenise o cer titudine. La rândul ei, Casa Regal ă, părtașă inițial la
angajarea țării în război, s-a distan țat de Antonescu înc ă din vara anului 1943, ajungând s ă
susțină necesitatea debarc ării regimului dictatorial.
În preg ătirea, declan șarea și reușita actului din august 1944, precum și în lupta pentru
apărarea noii puteri în fa ța tentativei Germaniei de a lichida statul român, armata a avut un rol
bine determinat.
Deși evenimentele din România se const ituie într-unul “din momentele hot ărâtoare pentru
reducerea duratei r ăzboiului”, reprezentând deci un spri jin efectiv acordat sovieticilor și
aliaților – scuti ți de circa șase luni de conflict istovitor – maniera în care s-a înf ăptuit lovitura
de stat a l ăsat România la discre ția Uniunii Sovietice.
Ca efecte imediate, din cauza amân ării semnării Conven ției de Armisti țiu, sovieticii au
capturat peste 130.000 de militari, dintre care pu țini au mai revenit în țară. “României i-au
fost impuse grele condi ții de armisti țiu, care au afectat grav îns ăși temeiurile economice ale
statului și viitorul s ău”, independen ța națională și integritatea teritorial ă. Prin Convenția de
Armistițiu România a intrat, de facto, sub regimul de ocupa ție sovietic ă fiind obligat ă să
accepte cedarea definitiv ă a teritoriilor române ști de peste Prut.
Rezultatul lui 23 august 1944 a reprezentat, în realitate, ocupa ția sovietic ă a țării,
instituirea premiselor constituirii unui regim po litic totalitar impus de la Moscova, jaful
sistematic asupra bog ățiilor țării, continuarea r ăzboiului – cu mari sacrificii – pe teritoriul
Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei pentru ca, în final, cu aportul substan țial din partea
Uniunii Sovietice, România s ă fie tratat ă ca o țară învinsă.

26 Lovitura de stat din augus t 1944 – finalul unui regim controversat și contestat – a l ăsat loc
unei situa ții previzibile, dinc olo de orice declara ții liniștitoare din partea sovieticilor și de
speranțele într-un posibil sprijin di n partea Statelor Unite și Marii Britanii.
Era a șteptată dominația sovietic ă, fapt eviden țiat cu mult înainte de debarcarea lui
Antonescu. “Rusia – nota cunoscutul gazetar Pamfil Șeicaru, în ianuarie 1944 – î și rezervă o
competen ță exclusivă în Europa r ăsăriteană, împotrivindu-se tuturor încerc ărilor aliaților ei de
a reglementa împreun ă grava problem ă poloneză. Ce se poate deduce din aceast ă politică?
Ceea ce am sus ținut întotdeauna și anume c ă Rusia își înșeală aliații, urmărind scopuri strict
sovietice în Europa și în lume. Alian ța cu Anglia și Statele Unite nu folose ște Rusiei decât
pentru câ știgarea primei etape a luptei contra capitalismului anglo-american. Aceast ă primă
etapă este cucerirea Europei cu concursul Angliei și Statelor Unite. Etapa a doua va fi lupta
fățișă a Rusiei Sovietice cu alia ții ei de ast ăzi”.
Previziunile lui Șeicaru au fost confirmate și de Milovan Djilas – membru marcant al
Cominternului – care, în cunoscuta carte Convorbiri cu Stalin, a dezvăluit realele inten ții ale
Uniunii Sovietice nu numai pent ru România, ci pentru toate țările peste care a trecut Armata
Roșie în marșul acesteia spre cucerirea Berlinului.
Nu este mai pu țin adevărat că și o Românie dispus ă la o rezisten ță până la capăt
împotriva Moscovei ar fi fost crunt devastat ă de război, iar consecin țele geopolitice pentru
aceasta ar fi fost dureroase, dat ă fiind situa ția de ansamblu de pe continentul european.

27
II. ANII 1944-1947

1. Ofensiva PCR în via ța politică
a. Condiționări externe în construc ția regimului totalitar comunist
23 august 1944 a adus României – cu consim țământul tacit, generat de împrejur ările
momentului, al Marii Britanii și al Statelor Unite ale Americii – regimul de ocupa ție sovietic ă
și ulterior sistemul totalitar de guvernare.
Urmărind drumul României și al altor state care, dup ă război, au intrat în orbita
comunismului în variantele sale ( titoism, maoism, ceau șism etc) întreb ările firești au în vedere
cauzele și condițiile care au propulsat la puter e partidele com uniste, muncitore ști și socialiste
– de obicei grup ări politice minoritare – și care, într-o desf ășurare normal ă a evenimentelor, nu
ar fi avut nici o șansă reală să acceadă la conducere folosindu-se de pârghiile democra ției.
Statele care vor alc ătui sistemul socialist sub tutel ă sovietică au urmat, în principiu, acela și
drum: cu sprijinul partidelor de stânga aflate într-o veritabil ă ascensiune s-au constituit
guverne prosovietice; ulterior, prin falsificarea alegerilor, se vor forma parlamente cu acelea și
caracteristici; apoi, de la caz la caz, s- a recurs la modificarea formei de guvern ământ prin
proclamarea republicilor populare .
Faza de început, din anii 1944-1947, s-a derulat sub o veritabil ă tutelă sovietică și în
condițiile unor abdic ări repetate de la marile principii din partea puterilor occidentale, care și-
au apărat propriile interese cu pre țul sacrific ării unei părți importante a continentului.

28 Referitor la cele trei mari conferin țe – de la Teheran, Yalta și Potsdam – în consonan ță și
cu alte întâlniri ale mini ștrilor de externe, acestea se ci rcumscriu noii politici interna ționale a
învingătorilor Germaniei naziste în ceea ce prive ște viziunea asupra lumii postbelice. Îns ăși
alcătuirea ONU – în 1945 – cu componen ță restrânsă și pe baza sistemului de veto al
Consiliului de Securitate, este edificatoare.
Conferin țele și întâlnirile amintite mai sus au reliefat și preocuparea pentru noile sferele
de influen ță, atât ale URSS cât și ale lumii occidentale, fapt statuat la discu țiile Celor Mari
din anii 1943 și 1945, la Conferin ța de Pace de la Paris din 1946 și în toată diplomația
postbelică. S-a încercat motivarea acestui “ech ilibru” al sferelor de influen ță prin contribu ția
sa la men ținerea păcii mondiale.
Concret, din prim ăvara anului 1945 și până în primăvara anului 1947 s-a petrecut una
dintre cele mai mari cotituri în istoria rela țiilor interna ționale, întrucât s-a trecut de la
colaborarea politico-diplomatic ă dintre URSS și partenerii s ăi occidentali din coali ția
antihitlerist ă, la o confruntare ideologic ă de anvergur ă, care a intrat în vocabularul diplomatic
sub titulatura de Război rece .
Începând cu anul 1947, dup ă semnarea tratatelor de pace cu Bulgaria, Italia, Finlanda,
România și Ungaria, SUA aplic ă în relația lor cu URSS ceea ce s-a numit Doctrina Truman ,
formulată în martie 1946 și activată în Grecia, iar ca o prelungire a ei, la 5 iunie 1947 era
anunțat Planul Marshall, contestat vehement de c ătre Iosif Visarionovic i Stalin. Deja SUA și
Marea Britanie, “în afar ă de o activitate retoric ă și de agita ție politică” nu își mai manifest ă
interesul pentru Europa R ăsăriteană.
Astfel, Războiul rece – sintagm ă lansată odată cu celebra expresie Cortina de Fier –
devine deja realitate din 1946/1947. Ea fusese coborât ă “de la Stettin, pe Baltica, pân ă la
Triest pe Adriatica […] de-a curmezi șul continentului” – dup ă formula cuprins ă în discursul
incendiar al lui Winston Churchill de la Fulton, Missouri, din 5 martie 1946 – și s-a
încetățenit în rela țiile interna ționale postbelice ca o confruntare cu caracter global între cele
două sisteme cu orânduiri sociale, economice și politice diferite, antren ând cu sine întreaga
comunitate interna țională. “Chiar dac ă nu se foloseau mijloacele tradi ționale de confruntare,
era război, pentru c ă diplomații nu puteau și nici nu voiau s ă reglementeze diferendele prin
negocieri, recte , fiindcă nu puteau și nici nu voiau s ă le reglementeze prin for ță”.

29 Dintre efectele pe termen mediu și lung ale noii st ări de fapt din rela țiile interna ționale se
pot menționa: exacerbarea retoricii confrunt ării, adâncirea disensiunilor prin crearea celor
două alianțe militare – NATO (1949) și Tratatul de la Var șovia (1955) – consolidarea
hegemoniei sovietice în Europa Central ă și de Est, precum și extinderea influen ței acesteia în
alte zone geografice, non-eur opene, cum ar fi Asia de Est și de Sud-Est (Coreea de Nord și
Vietnamul de Nord), America Central ă – cazul Cubei – sau, ulterior, Africa (cazul Angolei).
În ceea ce prive ște expansionismul sovietic și constituirea sistemului socialist, sunt bine
cunoscute consecin țele pentru România și pentru restul statelor incluse cu for ța în sistem.
Referitor la expansionismul sovietic, practic imposibil de st ăvilit din interior , se constat ă
folosirea celor mai diverse mijloace, în func ție de situa ția din fiecare țară: acțiuni politice
bazate în mod direct pe amenin țarea cu for ța militară, subordonarea economic ă, agitarea
problemelor na ționale ș.a.
Ascensiunea a ceea ce s-a numit comunism în Europa s-a realizat, în principal, prin
“revoluțiile” fabricate între anii 1944-1948, sub nemijlocita tutel ă politică și militară a
Uniunii Sovietice. Dac ă în Grecia – unde Armata Ro șie nu a ajuns, dar gherila comunist ă a
încercat bol șevizarea țării – forțele comuniste au fost înfrânte cu ajutorul nemijlocit
americano-britanic, fiind de neconceput o extinde re a hegemoniei Moscov ei în Mediterana de
Est, implicit asupra Orientului Mijloc iu, aflat sub mandat britanic, restul țărilor din Europa
devenite comuniste, precum România, Bulgaria, Ungari a, Polonia, Cehoslovacia și Germania
de Est, au fost ocupate de for țe militare sovietice.
Regimurile ap ărute în aceste țări, similare sub denumirea oficial ă de democrații populare ,
au fost în esen ță regimuri totalitare, cópii fidele ale stru cturilor puterii sovi etice. Procesul de
implementare și consolidare a acestor regimuri cunoa ște, în ceea ce prive ște expresia
exercitării puterii, trei faze relativ distincte: “un guvern de coali ție”, urmat de un guvern de
„falsă coaliție” și, în final, de un guvern de “bloc monolitic” comunist.
În România, celor trei faze le corespund: guvernul format la 23 august, urmat de celelalte
două formule guvernamentale din noiembrie și decembrie 1944, guvernul instaurat la 6 martie
1945 și, ulterior, structurile guvernamentale înfiin țate după 19 noiembrie 1946.

30b. Guvernele Constantin S ănătescu și Nicolae R ădescu

Odată cu înfăptuirea actului de la 23 august 1944, pentru guvernul sovietic nu a mai
contat nici un fel de “angajament ” referitor la respectarea integrit ății teritoriale și a ordinii în
stat.
Primele declara ții politice din 23 și 24 august 1944, constituirea unui guvern
reprezentativ condus de generalul Constantin S ănătescu, repunerea par țială în vigoare a
Constituției din 1923, toate grefate înc ă pe speran ța sprijinului noilor alia ți occidentali, au
situat România pe linia reinstaur ării sistemului democratic interbelic. Existen ța consensului
național, bazat pe stru cturile politice tradi ționale și în care PN Ț era în ascensiune de autoritate
și popularitate, a redat speran ța unei reinstaur ări și consolid ări a rânduielilor cu adev ărat
democratice.

31 Speran țele se vor n ărui imediat ce trupele sovietice încep jaful și spolierea material ă a
României ocupate. Semnarea Armisti țiului, un veritabil și extrem de împov ărător tratat de
pace impus, un act care statua ocuparea de facto a țării, a legalizat jaful și supunerea total ă a
României. R ămân, totu și, cele șase luni – pân ă în martie 1945 – în care s-a mai sperat, pe
măsura evolu țiilor generale, în men ținerea și chiar consolidarea rânduielilor democratice.
Nu vom insista asupra partidelor politi ce, în rândul c ărora nu lipsesc luptele interne,
disensiunile – de tradi ție – manifestate în PNL, cât și în PNȚ sau PSD și care sunt for țate să
cedeze din prerogative atât de comuni ști, care doreau l ărgirea bazei de mas ă, cât și la
presiunea sovietic ă, exercitat ă printr-un nucleu restrâns de reprezentan ți ai acesteia.
Necesitatea de a stabili cauzele și condițiile în care se va implant a sistemului comunist în
România ne conduce c ătre ceea ce a venit din exterior ca factor determinant , dar presupune
și judecarea raportului de for țe în plan intern.
Este un lucru de net ăgăduit că majoritatea popula ției, până în anii 1947/1949 – și pentru
care partidul comunist nu reprezenta nici o speran ță spre mai bine – credea înc ă în
posibilitatea instituirii unui regim de libertate, democr atic. Confruntarea din ce în ce mai
inegală pentru for țele democratice, c ărora li se contrapune part idul comunist, consolidat
artificial, dar servind ca excelent cal troian pentru hegemonia sovietic ă în România, a netezit
calea către preluarea definitiv ă a puterii politice.
Reluând considera țiile referitoare la puternicele dise nsiuni din rândul partidelor de
tradiție, care explic ă, parțial, erodarea puterii și influenței lor în societate, se constat ă lipsa
de strategie în tentativa aces tora de a realiza o structur ă unitară – chiar și temporar ă – care să
se contrapun ă ascensiunii partidului comunist. Ele nu au avut o concep ție unitară și coerentă
nici în torpilarea guvernului Petru Groza, nici în viitoarea campanie electoral ă.
Cât prive ște partidul comunist, care s-a remarcat pân ă în 1944 doar prin faptul c ă se
constituise ca un „partid sectar” care a urmat cu fidelitate linia Cominternului de negare f ățișă
a unei realit ăți istorice confirmat ă atât de voin ța popular ă, cât și de Sistemul de Pace de la
Versailles – ne referim la România Mare – lipsit de aderen ți și unitate în conducere (cu un
organism în țară și altul în str ăinătate), supus oprobriului public din cauza adopt ării liniei
doctrinare antiromâne ști și antinaționale pe tot parcursul perioadei interbelice, acesta se
manifestă după 23 august 1944 ca for ța cea mai motivat ă în preluarea puterii politice în stat,
beneficiiind de o arm ă redutabil ă: logistica doctrinar ă și financiar ă a Moscovei, precum și
sprijinul necondi ționat și nemijlocit al Armatei Ro șii și al guvernului sovietic.

32 În plus – se știe – societ ățile traumatizate de r ăzboi sunt mult mai predispuse s ă accepte
ceea ce sociologii au denumit fascinația stângii . Cazul Fran ței și al Italiei postbelice, de
pildă, sunt relevante. Acea “stafie” de care vorbeau Marx și Engels la 1848 reprezenta o
anumită realitate și în România.
Nociv în perioada interbelic ă, prin promovarea agresiv ă a ideilor sale antina ționale, PCR
a devenit, din 1944, patul germina tiv cel mai potrivit pentru cre șterea și răspândirea
idealurilor comuniste, respectiv a intereselor sovi etice în România. Atât partidul comunist în
sine, care niciodat ă – în pofida semnificativei cre șteri numerice – nu a dep ășit statutul de
simbol al unei idei cu aderen ță redusă în mase, cât și folosirea sa drept vehicol politic pentru
sovietici, pot fi considerate elementele cheie ale mecanismului prelu ării puterii de c ătre
extrema stâng ă în România, dup ă 23 august 1944.
Urmărind să sugerăm doar eforturile interne suficien te pentru a urma calea unui regim
democratic începând cu august 1944, se poate men ționa că, imediat dup ă constituirea
guvernului de uniune na țională din seara zilei de 23 august, s- a emis decretul de amnistie
generală politică și militară, precum și decretul de desfiin țare a lagărelor de concentrare și de
punere imediat ă în libertate a celor aresta ți.
Prin acela și decret erau suspendate imediat toate dispozi țiile administrative cu privire la
domiciliul obligatoriu, sau alte m ăsuri de îngr ădire a libert ății individuale. Prin decretul regal
din 31 august, publicat la 2 septembrie 1944, s-au repus în vigoa re 37 de artico le din cele 138
ale Constitu ției din 1923, România redevenind o monarhie constitu țională.
Pe m ăsură ce s-a încercat o anumit ă normalizare a vie ții de stat, lupta pentru putere a
devenit tr ăsătura fundamental ă a vieții politice din România. Stânga comunist ă, secondat ă pas
cu pas de armata și diploma ția sovietic ă, a început asaltul spre guvern are prin constituirea, la
sfârșitul lunii septembrie și începutul lunii octombrie 1944, a Frontului Na țional Democrat .
În urma presiunilor FND, inclusiv prin p ărăsirea guvernului de c ătre reprezentantul PCR
și cel al PSD, cât și din partea sovieticilo r, care – prin gene ralul V.P. Vinogradov – și-au arătat
nemulțumirea fa ță de “mersul cu totul nesatisf ăcător al aplic ării Conven ției de Armisti țiu”
cerând guvernului S ănătescu “să curme aceast ă politică de tărăgănare”, la 4 noiembrie se
formează un nou guvern, condus de acela și premier, Constantin S ănătescu, dar cu un câ știg
substanțial pentru FND, care de ține acum o treime din totalul departamentelor ( șase ministere
și trei subsecretariate de stat).

33 În condi țiile creșterii presiunilor externe, corelate cu infiltrarea comunist ă în structurile
puterii locale (prefecturi și primării), Constantin S ănătescu, în acord cu PN Ț și PNL, își va
depune mandatul guvernamental la 2 decembrie 1944. Speran țele acestora se bazau pe o
revenire la o guvernare reprezentativ ă, bazată pe oameni politici și nu pe speciali ști. Noul
guvern, numit la 6 decembrie 1944 și în fruntea c ăruia a fost instalat generalul Nicolae
Rădescu a p ăstrat însă vechea structur ă, cu excep ția preluării de către premier a portofoliului
internelor, de ținut anterior de țărănistul Nicolae Penescu.
Acest guvern, bazat pe un acord între PN Ț, PNL și FND, a reprezentat un echilibru
vremelnic între for țele politice în lupta pentru putere. Între 6 decembrie 1944 și 30 ianuarie
1945, acest echilibru temporar a permis s ă se ajung ă la adoptarea unor acte normative
necesare restabilirii ordinei în țară.
Începutul anului 1945 g ăsește în plină ofensivă partidul comunist care, prin intermediul
Frontului Na țional Democrat, public ă la 29 ianuarie un nou program de guvernare. Reu șind să
atragă cunoscutele diziden țe din PNL (Gh. T ătărăscu) și PNȚ (Anton Alexandrescu),
propulsați, în continuare, de sovietici, profitând de deruta general ă din țară, comuniștii se
îndreaptă către preluarea puterii și odată cu aceasta se diminueaz ă substanțial speran țele
reinstaurării unui regim democratic în România.
c. Guvernul dr. Petru Groza

Pe fundalul unor acute provoc ări interne dirijate împotriva for țelor democratice și în
condițiile abținerii de la orice interven ție mai ferm ă în apărarea intereselor României de c ătre

34Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietic ă a trecut, în februarie 1945, la
asaltul decisiv spre încercarea de impunere a unui guvern care s ă-i slujeasc ă interesele.
S-a recurs la presiuni directe, încheiate, practic, cu un dictat referitor la structura viitorului
guvern. Sub pretextul “îngrijor ării” față de situația din România, “unde for țe reacționare se
dedau la acte de violen ță, precum și la sabotaje împotriva armatei sovietice”, sose ște în
România, la 26 februarie 1945, Andrei Ianuarevici Vî șinski, primul loc țiitor al Comisarului
Poporului pentru Afacerile Exte rne al URSS. În prima audien ță de la Palat, di n 27 februarie,
acesta a cerut în mod direct de miterea guvernului generalului R ădescu.
Fără a mai lăsa răgaz suveranului s ă reflecteze și să aștepte răspuns de la misiunile
americană și britanic ă din Bucure ști – între timp informate despre situa ția ivită de
„nerespectarea” prevederilor de la Yalta – în cea de a doua audien ță, din 28 februarie, Vî șinski
– care la argumentarea regelu i referitoare la faptul “c ă guvernul are un caracter constitu țional
și că el corespunde acordurilor de la Yalta” vine cu celebrul r ăspuns “Yalta sunt eu” – preciza
clar că “Uniunea Sovietic ă nu mai tolereaz ă prezența guvernului R ădescu”.
Guvernul a demisionat în aceea și zi. Urm ătoarele dou ă audiențe, din 1 și 2 martie, îl
obligă pe rege s ă renunțe la alte variante guvernamentale, între care una condus ă de prințul
Știrbey. Zilele de 2-6 martie nu duc la nimic nou; PN Ț și PNL, nedorind colaborarea cu
FND, refuz ă participarea la guvern, sper ând în sprijin britanic și american pentru a bloca
intervenția moscovit ă. Între timp, presiunile sovietice se amplific ă.
La 5 martie Comisa rul Poporului pentru Afaceri Extern e, Veaceslav Molotov, a adresat o
notă diplomatic ă Departamentului de Stat și Foreign Office -ului, prin care informa “c ă situația
din România a devenit intolerabil ă datorită permanentelor crize de guvern”, fapt care
determină guvernul sovietic s ă intervină “pe orice cale pentru a pune cap ăt dezordinei
sociale”. Generalul Vinogradov, dup ă ce recurge la gestul extrem de dezarmare a unit ăților
armatei române din interiorul țării, a ordonat încercu irea capitalei de c ătre trupele sovietice,
avioanele ruse ști survolând la joas ă înălțime zona Palatului Regal.
La 6 martie, în condi țiile mobiliz ării unor mase mari de indivizi pe str ăzile Bucure știului,
Vîșinski a telefonat de la ambasada sovietic ă regelui în leg ătură cu noua variant ă de guvern.
Acceptarea noii formule guvernamentale, condus ă de dr. Petru Groza – “nici comunist nici
socialist, mare proprietar agricol legat de interesele țărănimii” – având ca vicepre ședinte și
ministru de externe pe Gh. T ătărăscu, nu mai putea fi amânat ă.

35 Astfel, aducerea guvernul ui dr. Petru Groza “a fost un act str ăin de fiin ța neamului
românesc; el a fost un dict at”. Guvernul, independent de structura sa eterogen ă, cu
personalit ăți din diverse forma țiuni politice, în fapt expresia voin ței FND, s-a situat pe pozi ții
procomuniste, de slujire a intereselor expansioniste și de domina ție din partea Uniunii
Sovietice.
Actul politic de la 6 martie 1945, care presupune r ăspunsuri la numeroasele întreb ări care
nu pot înc ăpea în sinteza de fa ță, ne situeaz ă în miezul evenimentelor care au marcat
fundamental destinele României dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial.
Potrivnic mersului firesc al istoriei și, de aici, contrar speran țelor poporului român,
instaurarea guvernului de la 6 martie, procomunist în esen ța sa, a situat România pe o
traiectorie nedorit ă, impusă din exterior, consecin ță a înțelegerilor prealabile și a politicii de
concesii și domina ție caracteristice lumii postbelice. O succint ă menționare a cadrului
internațional faciliteaz ă înțelegerea drumului urmat de România, drum f ără de alternativ ă în
condițiile date.
Modul cum s-a ac ționat în România, simptomatic pentru f ăurirea sistemului socialist,
îmbracă și ținuta de model pentru sovietici, un experiment care nu se dorea e șuat. Se impune
precizarea c ă aducerea guvernului dr . Petru Groza prin efortu rile decisive ale lui Vî șinski – a
se vedea cele patru audien țe consecutive la Rege dintre 27 februarie și 2 martie – era nu
numai prima consecin ță în timp a acordurilor de la Yalta, dar și “prima încercare f ăcută de
Uniunea Sovietic ă spre a m ăsura dorin ța de rezisten ță a marilor puteri occidentale”, a c ăror
slăbiciune le fusese confirmat ă încă o dată în Crimeea.
Interpretarea acordurilor de la Yalta, sub raportul gradului de cedare în fa ța Uniunii
Sovietice din partea puterilor occidentale las ă și loc de nuan țe. Ceea ce este evident este faptul
că, în spiritul și în virtutea acestor acorduri, sovieticii au ac ționat dup ă propriile interese.
Luând în calcul chiar existen ța „zonelor de influen ță”, deocamdat ă nu atât de sever delimitate
ca teritoriu și putere de domina ție, este evident c ă Uniunea Sovietic ă a violat acordurile de la
Yalta, îns ă este tot atât de adev ărat că, prin modul în care ceilal ți semnatari ai acestui act au
reacționat la ini țiativa Kremlinului, aceasta a însemnat, în practic ă, un cec în alb acordat
Moscovei în aceast ă parte a Europei.

36d. Confrunt ări și evoluții politice dup ă 6 martie 1945
Următorii doi ani și jumătate de dup ă 6 martie 1945 se prezint ă ca teren al unor dramatice
confruntări politice între opozi ție, cu suportul în cele dou ă partide – PN Ț și PNL, între care
primul rămâne portdrapelul lupt ei pentru democra ție – și comuniști, cu alia ții lor vremelnici
(treptat, pe m ăsura consolid ării la putere, comuni știi vor înghi ți sau lichida toate forma țiunile
aliate).
Intervalul martie-decembrie 1945, dominat de eforturi interne și externe pentru
înlăturarea guvernului nereprezenta tiv, s-a încheiat printr-un nou și grav compromis între cele
trei mari puteri, pe seam a României. Uniunea Sovietic ă, care recunoscuse deja guvernul și
reluase rela țiile diplomatice cu România la 23 august 1945, a avut, din nou, câ știg de cauz ă.
Cu prețul unei simple complet ări, prin includerea în guvern a câte unui reprezentant al PN Ț și
PNL, la 5 februarie 1946 SUA și Marea Britanie au recunoscut guvernul României.
Anul 1946 este dominat de al egerile parlamentare din 19 noiembrie, anun țate de guvern
încă din ziua de 5 ianuarie 1946. Pentru opozi ție aceasta a reprezentat o ultim ă mare șansă și
speranță de a reu și să-și reocupe locul pe e șichierul vie ții politice, pentru țară s-ar fi putut
relua calea unei evolu ții democratice. Alegerile “libere și democratice”, a șa cum au fost,
teoretic, concepute, dac ă se impuneau în practica social-politic ă ar fi dat câ știg de cauz ă, în
principal, PN Ț și PNL.
Cu toat ă agitația comunist ă, care este privit ă din ce în ce mai mult cu rezerv ă, partidele
din opozi ție se bucurau de cert ă popularitate și încredere. Presiunea exercitat ă de forțele
guvernamentale înc ă din vara anului 1946, cu prilejul adopt ării Legii electorale și a celei
privitoare la organizarea Reprezentan ței naționale, ulterior campania electoral ă, calificat ă ca
“o încordat ă luptă politică”, urmată de abuzuri la întocmirea listelor electorale și în procesul
de desemnare a candida ților pentru parlament, au prefa țat falsul și demagogia în privin ța
consemnării rezultatului alegerilor.
Desfășurate sub strict control sovietic, refuzându-se prezen ța unor observatori str ăini pe
motive de înc ălcare a suveranit ății naționale, falsul s-a realizat prin atribuirea voturilor altfel
decât rezultaser ă acestea din urne. Astfel, Blocul Partidelor Democratice , condus de
comuniști, preia voturile țărăniștilor (80%) iar pe ale lor le at ribuie liberalilor (12%); totodat ă,
voturile liberalilor vor reveni țărăniștilor (3%). Dar, referitor la alegeri și la rezultatul
acestora r ămân multe probleme nel ămurite. În esen ță, acceptând ideea falsific ării s-ar impune

37să venim cu preciz ări în ceea ce prive ște calea urmat ă și dimensiunile acestui fenomen. Apoi,
nici BPD, o larg ă coaliție de partide și facțiuni politice, nu a fost o for ță nedemnă de a fi luat ă
în seamă.
În 1947, stânga comunist ă își consolideaz ă puterea în stat atât prin semnarea și ratificarea
Tratatului de Pace, cât și prin acte economice și politice interne. Lichid area partidelor politice
de opoziție precum și forțarea includerii curentului social-d emocrat în partidul comunist
veneau să distrugă orice form ă de rezisten ță, amplă și organizat ă, în calea prelu ării întregii
puteri de c ătre reprezentan ții Moscovei.
Procesele împotriva liderilor acestor par tide, din toamna anului 1947, au inaugurat cel mai
radical val de represiune și care va cunoa ște proporții aberante în anii urm ători. În septembrie
1947, dup ă ce utilitatea prezen ței în guvern a grup ării Tătărăscu nu se mai justific ă pentru
comuniști, aceștia declarau: “pare evident c ă relațiile de colaborare cu grupul T ătărăscu se
apropie de sfâr șit”. Într-adev ăr, la 5 noiembrie, Adunarea Deputa ților a adoptat o Moțiune de
neîncredere în Gheorghe T ătărăscu, încă ministru de externe, iar în ziua urm ătoare întreaga
grupare liberal ă a demisionat.
După expresia lui Petru Groza însu și, “eliminându-se adversitatea și antagonismele” din
guvern, prin înl ăturarea oric ărei forme de opozi ție, s-a ajuns la preluarea integral ă a puterii în
stat de către forțele procomuniste și prosovietice. S-a înf ăptuit, astfel, ultimul pas înaintea
atacului decisiv, din 30 decembrie 1947, concretizat prin abolirea monarhiei și proclamarea
republicii populare.
După martie 1945, acel “experiment” al Moscovei pe deplin reu șit, dar, totodat ă și un test
edificator în ceea ce prive ște înfrângerea opozi ției interne și externe, momentul 19 noiembrie
1946, cu toate consecin țele sale în planul politicii generale, precum și ultimele evolu ții interne
și externe din curs ul anului 1947 au dus nemijlocit și previzibil spre înl ăturarea Regelui și
abolirea institu ției monarhice în favoarea unei struct uri statale de tip republican.
Analiza pozi ției institu ției monarhice, a Regelui Mihai, care, dup ă 6 septembrie 1940,
alături de experien ța războiului și a urm ărilor sale imediate, a ajuns și la vârsta
responsabilit ății depline, ridic ă o sumă de întreb ări. În ce m ăsură acesta putea contracara
ofensiva comunist ă și sovietic ă, în condi țiile unor concesii f ăcute acestora înc ă de la 23
august, în ce m ăsură acceptarea silit ă a guvernului dr. Petru Groza, precum și acceptarea
remanierii formale din ianuarie 1946 – ini țiativă aprobată de marile puteri – dar și a

38rezultatelor alegerilor din noie mbrie 1946, prin deschiderea lucr ărilor parlamentului
reprezintă erori imputabile Suveranului ?
Nu au lipsit protestele interne, între care greva regal ă a constituit un moment culminant,
deși contestabil ca solu ție. Pe lâng ă eșecul grevei, “între urm ările acestui insucces s-a num ărat
și acela că milioane de oameni s-au convins c ă țara poate fi guvernat ă și fără regalitate,
creindu-se astfel un precedent pentru actul de la 30 decembrie 1947".”
În ceea ce prive ște poziția Regelui în intervalul august 1944 – decembrie 1947, se pot
emite destule ipoteze, toate acestea având îns ă o legătură minimă cu momentul 30 decembrie
1947. Nu problema monarhului ca persoan ă a interesat, documentele existente neaducând nici
o acuză majoră Regelui, – din contra, nu lipsesc apreci erile generoase – ci caracterul „desuet”
și „incompatibilitatea” institu ției monarhice cu noile realit ăți au fost propuse ca „tem ă de
discuție” de către propaganda oficial ă.
Înlocuirea monarhiei cu republica populară a instaurat, în realitate, o form ă nouă de stat,
străină concepțiilor politice române ști din secolul moderniz ării, de natur ă totalitară și bazată
pe dictatura proletariatulu i, conform tezelor leninisto-tro țkiste.
De altfel, dup ă război, se constat ă, dar din ra țiuni specifice, de la țară la țară, “o adevărată
cavalcadă de prăbușiri a tronurilor” atât în Bulgaria, cât și în Albania, Iugoslavia, Grecia sau
Italia. În ceea ce ne prive ște, odată cu începutul anului 1948 întreaga putere politic ă a revenit
partidului comunist care, dup ă „ingurgitarea” frac țiunii pro-comuniste din Partidului Social
Democrat, în februarie 1948, se va numi, pentru urm ătorii 17 ani, Partidul Muncitoresc
Român .
S-a decis, astfel, cotitura c ătre dictatura de tip comunist, exercitat ă, formal, „în numele
proletariatului” dar, în egal ă măsură, îndreptat ă împotriva întregii societ ăți românești.

2. Politica extern ă a României (1944-1947)
a. Armisti țiul României cu Na țiunile Unite
Începând din august 1944, politica extern ă a României este axat ă pe trei aspecte
dominante: semnarea Conven ției de Armisti țiu, continuarea r ăzboiului în noua sa faz ă,
îndreptat împotriva Germaniei naziste și participarea la tratativele și, apoi, la semnarea

39Tratatului de Pace de la Paris. În aprecierile aces tora se va insista asupra caracterului nedrept,
împovărător al prevederilor armisti țiului și ale tratatului de pace.
Axa acestor dou ă documente vitale este reprezentat ă de actul ie șirii României din
războiul împotriva Uniunii Sovietice, precum și contribu ția acesteia la înfrângerea Germaniei,
fenomene care nu- și găsesc reflectarea nici în armisti țiu – care ar fi trebuit s ă pună bazele noii
cooperări româno-aliate – nici în stipula țiile tratatului de pace, întrucât ambele documente
refuză României statutul de cobeligerant ă și o trateaz ă ca pe o țară învinsă. Cu toate aceste
servituți, reglementarea statutului interna țional al României și-a avut însemn ătatea sa.
Începând cu 23 august 1944, orie ntarea politicii extern e a României încearc ă să se plieze
pe reluarea leg ăturilor tradi ționale, primul pas fiind îns ăși încetarea r ăzboiului împotriva
Uniunii Sovietice și a aliaților săi. Odată cu începutul r ăzboiului împotriva Germaniei naziste
a urmat clarificarea pozi ției față de Ungaria – aliat ă a Berlinului și ocuparea unei p ărți din
teritoriul Transilvaniei. Anun țarea ruperii rela țiilor la 30 august 1944 a fost urmat ă de
declarația Ministerului de Extern e din 8 septembrie 1944 care, referindu-se la atacurile
germano-ungare la adresa României, arat ă că “Ungaria s-a pus în stare de r ăzboi cu
România”.
Odată cu încetarea ostilit ăților contra Uniunii Sovietice și aliaților acesteia f ără nici un fel
de înțelegere sau condi ție prealabil ă, semnarea unei conven ții de armisti țiu se impunea, cel
puțin din punctul nostru de vedere, ca o urgen ță maximă. Bazându-se pe îndelungatele
tratative de pân ă atunci, înc ă din diminea ța zilei de 24 august, ca și în zilele urm ătoare,
guvernul român a tr ecut la noi ini țiative pentru semnarea imediat ă a armisti țiului. Uniunea
Sovietică nu s-a ar ătat deloc gr ăbită, profitând din plin de pe seama situa ției incerte de la
București, care dura de aproape trei s ăptămâni. Întârzierea se va pr elungi nejustificat de mult
și după 30 august, dat ă la care delega ția română a sosit la Moscova.
Așa numita discutare a Conven ției de Armisti țiu pe baza proiectului înmânat delega ției
române în seara zilei de 10 septembrie, s-a r ezumat la întâlnirea din 11 septembrie, dominat ă
categoric de sovietic i – ei au negociat și apoi semnat armisti țiul în numele alia ților, în noaptea
de 12 spre 13 septembrie – și care resping aproape to ate propunerile române ști consemnate în
observațiile prezentate de Ion Christu. De fapt, ambasadorii Marii Britanii și Statelor Unite la
Moscova, Sir Archibald Clark Kerr și Averell Harriman, “n-au intervenit în discu ții sub nici o
formă și niciodat ă, decât cel mult s ă sublinieze și să întărească afirmațiile lui Molotov”.

40 Conținutul Conven ției de Armisti țiu – alcătuită dintr-un preambul, 20 de articole și 6
anexe – avea un caracter mult mai cuprinz ător decât acest gen de documente. Textul prevedea
reglementarea minu țioasă a unor chestiuni de mare însemn ătate, dintre care unele, în mod
normal, ar fi trebuit s ă facă obiectul tratatului de pace însu și: situația teritorial ă, cuantumul și
sistemul de plat ă a reparațiilor de război, clauze militare și politico-administrative, situa ția
prizonierilor de r ăzboi, restituiri etc.
O analiz ă de ansamblu a clauzelor armisti țiului din 12 septembrie 1944, caracterizate prin
impunerea unor grele sarcini economico-financiare și de altă natură, cu implica ții de durat ă, a
pus în eviden ță faptul că România era privit ă ca un stat inamic, înfrânt în r ăzboi. Cu prilejul
discuțiilor de la Moscova, pornind și de la promisiunile f ăcute de reprezentan ții Aliaților
înainte de 1944, delega ții români au ar ătat că țara noastr ă avea dreptul la un statut de aliat sau,
cel puțin, de putere cobeligerant ă.
Controlul îndeplinirii obliga țiilor semnate de România prin Conven ția de Armisti țiu a fost
atribuit Comisiei Aliate de Control , al cărei președinte a fost desemnat mare șalul sovietic
Rodion Malinovski, comandantul Fr ontului 2 Ucrainean. Pe toat ă durata războiului, întreaga
activitate economic ă și administrativ ă, poșta și telecomunica țiile, precum și verificarea
conținutului emisiunilor radiodifuziunii și al celorlalte mijloace de informare în mas ă treceau
sub controlul acestei comisii.
În pofida caracterului împov ărător și a ambiguit ății obligațiilor care i-au fost impuse,
guvernul român a hot ărât să facă tot ce depindea de acesta pentru îndeplinirea lor. În zilele de
15 și 16 septembrie 1944, Consiliul de Mini ștri a luat în dezbatere Conven ția și a stabilit
modalitățile de aplicare a prevederilor ei.
b. Problema României la Conferin ța de Pace de la Paris
Începute dup ă mai bine de un an de la încheierea r ăzboiului în Europa, la 29 iulie 1946,
lucrările Conferin ței de Pace de la Paris au durat trei luni, reunind 21 de state cu drept de vot
– Puteri Aliate și Asociate . Conferin ța a avut mandatul de a dezbat e proiectele tratatelor de
pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda, elaborate de Consiliul Mini ștrilor
Afacerilor Externe ai marelor puteri înving ătoare, în prima parte a anului 1946.
Modalitatea în care a fost conceput ă și organizat ă Conferin ța Păcii, obiectivele ce i-au
fost stabilite, ca și climatul de tensiune și de Război rece care se profila din ce în ce mai

41vizibil în rela țiile interna ționale, au creat României o situa ție complex ă și dificilă, cu
posibilități limitate de ac țiune.
Acestea decurgeau, îndeosebi, din faptul c ă soluțiile date la Paris în 1946 și, apoi, deciziile
concretizate în textele tratatului de pace au fost marcate de o serie de în țelegeri prestabilite –
la Teheran, Yalta, Potsdam sa u cu alte prilejuri – dar și de divergen țele dintre marile puteri, de
persistența elementelor politicii de hegemonie și de împărțire a lumii în zone de influen ță și de
dominație.
Delega ția română, formată din 73 de persoane, a ajuns la Paris la 11 august 1946, dup ă
aproape dou ă săptămâni de la deschiderea conferin ței. La 13 august 1946, șeful delega ției,
Gheorghe T ătărăscu, a expus în ședință plenară o serie de cerin țe ca: recunoa șterea
cobeligeran ței României, a realit ății că aceasta a intrat în r ăzboi începând de la 23 august
1944 și nu de la 12 septembrie, caracterul nedrept al clauzelor privind limitarea excesiv ă a
efectivelor militare și a armamentului. În leg ătură cu clauzele economice se ar ăta că, dacă
acestea ar fi impuse România “nu le-ar putea satisface și, totodată, ar vedea restaurarea sa
economic ă iremediabil compromis ă”.
Dezbateri prelungite și contradictorii au avut lo c asupra problemelor politice și teritoriale,
în legătură cu momentului începerii particip ării României la r ăzboiul antihitlerist și a anulării
Dictatului de la Viena, asupra cerin ței – îndrept ățite – privind recunoa șterea cobeligeran ței. În
final, în preambulul tratatului a r ămas stipulat c ă “la 24 august 1944 România a încetat toate
operațiunile militare împotriva URSS, s-a retras din r ăzboiul contra Na țiunilor Unite și a rupt
relațiile cu Germania și sateliții ei”.
Referitor la data când a început participarea României la r ăzboiul antihitlerist,
documentul a stabilit, contrar adev ărului istoric, ziua de 12 septembrie 1944 – data la care s-a
semnat Conven ția de Armisti țiu. A fost respins ă, de asemenea, propunerea de recunoa ștere a
cobeligeran ței, una din principalele cerin țe, întru totul îndrept ățită, formulat ă de România în
fața Conferin ței.
Problema anul ării Dictatului de la Viena a fost amplu dezb ătută, mai ales datorit ă poziției
delegației Ungariei, ale c ărei preten ții revizioniste au fost comb ătute cu argumente istorice,
economice, etnice, politico-juridice și care au fost respinse de Conferin ță. În aceast ă
problemă, România a fost sprijinit ă de URSS, Fran ța și Cehoslovacia. La 5 septembrie 1946,
Comisia politic ă și teritorial ă pentru România a confirmat anularea Dictatului de la Viena.

42Celelalte frontiere ale României au fost stabilite a șa cum erau acestea la 1 ianuarie 1941 și
cum se prev ăzuse și în Conven ția de Armisti țiu din septembrie 1944; frontiera sovieto-român ă
a fost fixat ă conform celei trasat e în vara anului 1940.
Probleme numeroase și complicate s-au ridicat în leg ătură cu clauzele militare, navale și
aeriene, în leg ătură cu repara țiile și restituirile. Clauzele economice, în general, îndeosebi cele
care se refereau la repara ții și restituiri, au reflectat în mod limpede statutul atribuit României
– de țară învinsă în conflict – precum și tendința marilor puteri de a transfera greul
consecințelor războiului asupra țărilor mai mici și mai vulnerabile în noua dinamic ă a
relațiilor interna ționale.
Proiectul tratatului de pace cu Româ nia a fost votat pe articole în cea de a 37-a ședință
plenară a Conferin ței, în zilele de 10 și 11 octombrie 1946. Peste câtev a zile, la 15 octombrie,
lucrările Conferin ței de Pace de la Pari s s-au încheiat, dar hot ărârile definitive urmau s ă fie
luate de Consiliul Mini ștrilor Afacerilor Externe ai URSS, Marii Britanii, SUA și Franței –
organism împuternicit s ă dea tratatelor de pace redactarea final ă – și care s-a întrunit la New
York, între 4 noiembrie și 11 decembrie 1946.
Urmărind evolu ția dezbaterilor de la Ne w York, guvernul român a f ăcut noi demersuri,
neluate în considerare. În redactarea sa final ă, Tratatul de Pace men ținea, în esen ță, textul
adoptat la Paris, cu p ărți favorabile României, dar și cu părți defavorabile, unele clauze fiind
nu numai grele, ci chiar nedrepte și vexatorii.
După ce guvernul României, în ședința din 1 februarie 1947, s-a pronun țat în unanimitate
pentru acceptarea și semnarea Tratatului de Pace, acesta a stabilit și componen ța delegației
împuternicit ă să îl semneze, la 10 februarie 1947. Cu acest prilej, Gheorghe T ătărăscu,
Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan Voitec și Dumitru D ămăceanu, membri ai delega ției, au remis la
Quai d’Orsay – sediul Ministerului Afacerilor Externe al Fran ței – o not ă cuprinzând
observațiile guvernului român la Tratat ul de Pace, pentru a fi adus ă la cuno ștință
reprezentan ților Puterilor Aliate și Asociate. La 23 august 1947, Adunarea Deputa ților a
hotărât, în unanimitate, ratificarea acestuia.

433. Viața cultural ă; repere

Pentru a întregi imaginea asupra anilor în discu ție sunt necesare și câteva aprecieri
asupra domeniului culturii, sector care a avut la fel de mult de suferit ca și toate celelalte
compartimente ale societ ății. Deși loviturile dure date intelectualit ății, elitelor culturale și
celor mai multe institu ții de cultur ă vor fi foarte vizibile începând cu anul 1948, totu și, și până
atunci, al ături de dificult ățile datorate r ăzboiului și lipsurilor materiale vor opera deja
comandamente politice extrem de motivat e, atât în domeniul culturii, cât și al libert ății de
exprimare.
Înainte de a ne referi la sect oare concrete din feno menul supus investiga ției, este necesar ă
trecerea în revist ă a diferitelor pozi ții politice în domeniu. Din acest punct de vedere, se
impun dou ă observații de principiu. Anii atât de instabili, domina ți de ample ac țiuni în lupta
pentru a men ține sau dobândi puterea politic ă în stat, fapt reflectat constant în programele și
acțiunile partidelor, acord ă o minimă atenție școlii și celorlalte sectoare ale culturii.
Pe de alt ă parte și puținele luări de pozi ții au un caracter general, f ără a se propune,
eventual și soluții. În al doilea rând difer ă, din ce în ce mai mult, abord ările acelora care se
instalează la guvernare, în martie 1945, precum și ale partidelor de opozi ție.
PCR și PSD, în primele declara ții cu caracter programatic – chiar dac ă în anii 1944-1945
acestea se men țin la formul ări cu totul generale – adreseaz ă îndemnuri și pentru intelectuali
pentru a sprijini lupta “pentru câ știgarea drepturilor cet ățenești și democratice”, lansând,
totodată, promisiuni generoase, cu o puternic ă tentă demagogic ă, în vederea ridic ării
“nivelului economic, cultural și sanitar” al tuturor celor ce muncesc.

44 Ștefan Voitec, reprezentant al aripii st ângi din PSD, ministru al educa ției naționale
începând cu 4 noiembrie 1944 în toate guvernele de pân ă la 30 decembrie 1947, în momentul
numirii ca ministru a ținut un scurt discurs, în ziua de 6 noiembrie 1944.
Deși conținutul discursului, axat pe problemele școlii – domeniu principal de activitate al
ministerului – invoc ă din prima fraz ă “vremurile grele”, “în ce prive ște învățământul și cultura
națională” acesta solicita “fapte imediate, iar nu vorbe de șarte”. Referitor la înv ățământ,
acesta trebuia situat “în f ăgașul adevăratelor interese na ționale”, dup ă cum “un suflu nou va
trebui să străbată întregul înv ățământ, de la cel primar pân ă la cel universitar”.
Merit ă reținută realitatea potrivit c ăreia “este o ru șine și o umilin ță de a ne num ăra printre
țările cu cei mai mul ți analfabe ți”, de unde și îndemnul la “stârpirea analfabetismului”, v ăzut
ca una din “sarcinile noa stre primordiale”.
Necesitatea unor m ăsuri reparatorii fa ță de intelectualii care au avut de suferit în
regimurile trecute nu a prevestit nimic bun fa ță de ceea ce se preconiza: “În munca de
dezintoxicare antifascist ă la care pornim, va fi nevoie de o reform ă adâncă a metodelor de
învățământ, de complet ă refacere a programelor și manualelor, de curmarea unor iner ții
nefaste în înv ățământ, de o larg ă purificare a atmosferei îmbâcsite de miasme reac ționare”,
conchidea proasp ătul ministru al educa ției.
Statutul Na ționalităților Minoritare , document din 7 februarie 1945, care includea și o
secțiune cuprinzând Dispozițiuni privitoare la înv ățământ (articolele 18-22) era destul de
generos cu aceast ă categorie, mai ales în privin ța limbii de predare, în fapt cea matern ă. În
același sens sunt formulate problemele școlii și în Rezoluția primului Congres al Uniunii
Populare Maghiare, din 17 mai 1945, care con ține și o solicitare expres ă: “asigurarea din
partea statului a Universit ății maghiare din Cluj, pentru ca ea s ă-și înceapă funcționarea”.
Tot în categoria de documente de acest gen intr ă și Pratforma-Program a Blocului
Partidelor Democrate , publicat ă la 20 mai 1946. Document de propagand ă electoral ă,
platforma cuprindea un capitol pentru “Cultura na țională”, cu referiri la “Instruc țiunea
publică”, “Știință” și “Artă și literatur ă”. Prevederile în domeniile men ționate nu aduceau
nimic nou, tonul agresiv este men ținut, iar pentru art ă se avea în vedere ca ea s ă înceteze „a
mai fi apanajul unei elite”, aceasta trebuind s ă se adreseze maselor populare .

45 Referitor la viziunea partid elor democratice, o abordare mai ampl ă a problemelor culturii
o găsim în Manifestul-Program al PN Ț din 16 octombrie 1944. Cel de al șasea punct,
“Cultura public ă”, solicita, de la început, “o imediat ă și adâncă acțiune de ridicare cultural ă a
maselor”și care să reprezinte “grija c ea dintâi a unei guvern ări democratice”.
Apoi, pe rând, sunt incluse prevederi generale pentru înv ățământul de toate treptele și
profilele. Referitor la înv ățământul superior se prevedea c ă: “Universit ățile și școlile de
învățământ superior vor fi reorganizate ca s ă poată corespunde pe deplin misiunii lor”; “Se va
revizui corpul profesoral universitar pentru a restabili autoritatea moral ă și științifică în
învățământul superior”.
Manifestul-Program al Partidului Na țional Liberal din 19 decembrie 1944 rezerv ă, la
rândul său, un succint capitol (XIII) “ școlii și bisericii na ționale”. Școala și biserica, “mân ă în
mână”, trebuie s ă contribuie la ridicarea maselor, pent ru “îndeplinirea îndatoririlor de om și
de cetățean”. Apoi, se av eau în vedere componentele înv ățământului, fiecare cu specificul s ău,
însoțite de promisiuni materiale destul de generoase.
Problema cea mai acut ă pentru oamenii de cultur ă – libertatea de exprimare – este
abordată, conform cu noile realit ăți, și de către președintele Consiliului de Mini ștri, Nicolae
Rădescu. În cunoscuta cuvântare din 11 februarie 1945, o argumentat ă pledoarie pentru
“păstrarea ordinii, pentru ca s ă putem munci cu to ții în liniște”, Nicolae R ădescu supune
judecății publice chestiunea “înc ălcării unor libert ăți de care fiecare are dreptul, în cadrul
legilor, să se bucure. Este vorba de dr eptul la exprimarea gândirii pr in scris, de care nimeni,
într-un regim democrat, nu poate și nu trebuie s ă fie lipsit”. El reaminte ște, de asemenea,
partizanatul s ău pentru “cea mai larg ă libertate a presei”, dar cu o condi ție, “să se păstreze în
scris o form ă demnă și civilizat ă”.
Era condamnat, totodat ă, gestul unor lucr ători tipografi care, prin refuzul lor de a tip ări
unele comunicate și un ziar – „Dreptatea” n.n. – “cu de la ei puter e”, s-au transformat “în
cenzori ai scrisului”. Acum, când se vorbe ște despre democra ție, este surprinz ător cum
muncitorii “suprim ă atributul cel mai de seam ă al democra ției: libertatea”. Solicitarea final ă,
adresată întregii societ ăți, era pe deplin edificatoare: “Cumin țenie, păstrarea celei mai
desăvârșite ordini și liniști și înhămare la munca grea și spornică, aceasta constituie singurul
mijloc ca s ă nu ne aplec ăm pe povârni șul prăbușirii”.

46 Legiferarea în domeniul înv ățământului se rezum ă așadar la m ăsuri limitate, multe în
detrimentul unei func ționări normale a școlilor de toate gradele. Dup ă prevederile generoase
referitoare la înv ățământul pentru minorit ăți, la care ne-am referit mai sus, tot în cursul anului
1945 se reglementeaz ă unele aspecte ale înv ățământului gimnazial și al celui liceal. La rândul
ei, o lege din 30 martie 1946 instituia gi mnaziul unic, fapt care a produs perturb ări în
învățământul secundar.
Absolven ții celor patru clase primare trebuiau s ă urmeze cursurile celor trei ani de
gimnaziu. În înv ățământul superior, sub pretextul unor “comprim ări administrative” din
motive bugetare, în urma public ării noilor prevederi în „Jurnalul Consiliului de Mini ștri” din
iulie 1947, s-a trecut la masive epur ări pe motive politice, în fapt o continuare a epur ărilor
începute înc ă din 1945.
Merit ă menționată inițiativa eradic ării analfabetismului, fenomen care afecta aproape 5
milioane de adul ți ai României postbelice. În rest, re țeaua școlară, cu modific ările menționate,
a rămas în mare m ăsură aceea configurat ă în perioada interbelic ă, cu o pondere a
învățământului cu caracter practic ( școli normale, profesionale, de arte și meserii, de
gospodării, de agricultur ă, seminariile). Dificult ățile generate de situa ția din țară rămân
multiple și privesc marile problemele: cadre di dactice, elevi, ma nuale, localuri de școală etc.
Cercetarea științifică, fără a aduce rezultate de r ăsunet, s-a bazat pe numele și instituțiile
deja cunoscute. Academia Român ă, în frunte cu personalit ăți marcante, precum Dimitrie
Gusti, Traian S ăvulescu, Constantin I. Parhon, încearc ă reluarea leg ăturilor științifice cu estul
și vestul continentului, ca și revigorarea unor institute și publicații. De fapt, numele din
cercetare se reg ăseau, în mare parte, și în învățământul superior.
Literatura, critica literar ă, lumea artelor tr ăiește aceeași degringolad ă ca și întreaga
societate. Totu și, continu ă tipărirea de c ărți fără prea multe opreli ști, apar noi reviste literare.
Societatea Scriitorilor Români , condusă acum de Victor Eftimiu, se preocup ă de revigorarea
scrisului, dar și de condi țiile de via ță ale scriitorilor. Al ături de genera ția interbelic ă,
reprezentat ă de Tudor Arghezi, Gala Galaction, Mi hail Sadoveanu, Nichifor Crainic, Cezar
Petrescu, George Bacovia, se afirm ă o genera ție deja matur ă, în care se remarc ă, printre al ții,
Tudor Vianu, George C ălinescu, Camil Petrescu, Lu cian Blaga, Ion Barbu. Al ți oameni de
cultură s-au implicat activ și în viața politică, în viața cetății, printre care Mi hail Sadoveanu,
George Macovescu, Mihail Ral ea, Iorgu Iordan, George C ălinescu sau Alexandru Rosetti, fapt

47pentru care au fost ținta unor atacuri în epoc ă, ulterior unii dintre ei pl ătind cu ani grei de
detenție.

48
III. ANII 1948-1989
1. Percep ții istoriografice. Implic area factorilor externi

Cercetarea istoriei României în perioada cuprins ă între decembrie 1947 și decembrie
1989 are drept țel fundamental dezv ăluirea mecanismelor domina ției partidului unic, natura
acestei domina ții în diferitele sale etape, precum și subordonarea statului comunist român fa ță
de o mare putere – URSS – cel pu țin în primul deceniu și jumătate de exercitare a puterii de
către PMR și regimul ilustrat de acesta.
Dincolo de tr ăsăturile și manifest ările tipic totalitare st ă însă existența unui popor,
evoluția sa plurivalent ă, care nu trebuie subestimat ă, ci dimpotriv ă, corect și obiectiv reliefat ă,
în toate încheieturile sale. Cu toate dificult ățile generate de dictatura unei minorit ăți politice și
a unui grup de interese priv ilegiat, societatea româneasc ă a evoluat în parametrii impu și de
realitatea Războiului rece , după cum și regimul impus României de c ătre sovietici a cunoscut
transform ări de substan ță, generate de dinamica muta țiilor survenite pe plan interna țional în
cele patru decenii care au urmat în cheierii celui de al doilea r ăzboi mondial.
Sub raportul cercet ării istorice, ultimii 40 de ani din istoria României nu au fost înc ă
supuși unei analize propriu-zise. Exist ă un vast material informativ, mai vechi și mai nou – ne
referim la cele ap ărute până în decembrie 1989 – care încearc ă să înregistreze mersul
societății în totalitatea la turilor sale, dar acesta este cu totul subiectiv și incomplet . Indiferent
de fața reală a lucrurilor, mai ales când este prezentat politicul, totul apare într-o culoare vie,
optimistă, departe de realit ăți. De altfel, chiar documentele epocii, sintetizate în cuvânt ările lui
Nicolae Ceau șescu, sunt contradictorii și inconsecvente.
Nu lipsesc, totu și, încercările de a dezv ălui greutățile, marile nerealiz ări, puse al ături de
alte vicii de fond ale societ ății române ști postbelice. Scopul acestor demersuri a fost îns ă
profund nesincer, înc ărcat de demagogia specific ă societăților construite pe uzurparea puterii,
ele dovedindu-se, în realitate, fals moralizatoare. Cercetate cu aten ție, totalitatea materialelor

49din literatura de specialitate (istorie, drept, sociologie, economie, politologie, istorie literar ă),
alături de un întreg balast propagandistic, ne dezv ăluie, în subsidiar, re alitatea în tot ceea ce a
avut aceasta mai trist, mai anormal. Chiar dac ă timid exprimate și într-o manier ă aluzivă, din
literatura epocii nu lipsesc îns ă date și fapte care fac, mai mult sau mai pu țin, trimitere la criza
sistemului, la impasul în care se g ăsește acesta. Se poate, deci, prin selec ție, să se valorifice
relativ mult din ceea ce ne-a l ăsat literatura general ă a acestor decenii.
Anii de dup ă evenimentele din decembrie 1989, nea șteptat de tulburi din toate punctele
de vedere, nu au oferit – de la început – lucr ări marcante în planul analizei istorice referitoare
la deceniile de regim totalitar de dup ă 1948. De un interes real în ca tegoria izvoarelor istorice
se bucură, în continuare, literatura memorialistic ă, precum și mărturiile unor personalit ăți
referitoare la trecutul socialist al Româ niei. Dispunem deja de impresionante dezv ăluiri
asupra abuzurilor, actelor cu caracter criminal care au înso țit, mai ales în anii de început,
instaurarea și organizarea regimului totalitar. Aceste m ărturii sunt, practic, și expresia unei
mișcări de rezisten ță permanent ă și cuprinzătoare, acoperind întreaga perioad ă la care ne
referim în acest capitol.
Literatura str ăină și aceea a românilor din exil, num ărând câteva zeci de lucr ări destinate
României contemporane, reprezint ă o contribu ție cu mult mai obiectiv ă și mai loial ă, în
același timp, prin eforturile de a reconstitui realitatea regimului totalitar din România
postbelică.
Dar, și aici, nu lipsesc interese și orientări partizane, resim țindu-se, de multe ori, s ărăcia
izvoarelor și a surselor de de informare. Peste aceste considera ții, trebuie s ă remarcăm două
contribuții de excep ție, datorate exilului românesc: este vorba de cartea lui Ghi ță Ionescu,
Comunismul în România , apărută în Marea Britanie la începutul anilor 60, precum și
excelentul volum al lui Vladimir Tism ăneanu, singura sintez ă coerentă a istoriei PCR de pân ă
acum, care a v ăzut lumina tiparului ini țial în SUA, iar din anul 2005 și în România. Ea se
intitulează Stalinism pentru eternitate. O istorie politic ă a comunismului românesc .
Este adev ărat că în România ultimelor decenii, aprecia Constantin Noica, “tr ăsăturile
negative le covâr șesc în chip evident pe cele care ar putea fi eventual considerate drept
pozitive”; dar, continua filozoful, „nu poate fi epoc ă istorică, indiferent de timp, f ără nimic
pozitiv”. „Func țiile organismului social pot fi încetinite, pervertite, dar niciodat ă cu
desăvârșire blocate, indiferent de regimul politic”, conchide Constantin Noica. Istoricul se
găsește, așadar, în fa ța unei societ ăți plină de controverse și discontinuit ăți, dar totu și în fața

50unei comunit ăți care a rezistat dincol o de ceea ce numim existen ța biologic ă, reușind să se
impună prin valori devenite bunuri na ționale și universale.
*
Pentru a în țelege implantarea și esența regimului comunist, în afar ă de factorul intern –
constituit dintr-un nucleu apatrid, bine r ăsplătit pentru actele sale și, treptat, factor de putere în
noul regim totalitar – trebuie s ă urmărim continuitatea și amplitudinea pres iunii sovietice,
elementul principal în organizarea și consolidarea regimului totalitar din România.
Odată cu preluarea întregului c ontrol politic în plan central și local, dup ă 30 decembrie
1947 s-a recurs la o extrem de rapid ă transformare, dup ă model sovietic, a întregii structuri de
stat, economice, sociale și ideologice. Pentru lumea occidental ă, în speță pentru SUA, era
deosebit de limpede ce soart ă fusese rezervat ă zonei de influen ță sovietice.
Plecând de la faptul c ă “înfrângerea puterilor Axei a l ăsat în lume numai dou ă mari centre
de putere, Statele Unite și URSS”, pe cale de consecin ță “Uniunea Sovietic ă este principala
sursă de putere a comunismului interna țional și numai prin ea comunismul interna țional a
devenit capabil s ă amenințe existența națiunilor libere”.
La fel de deschis se recunoa ște, într-un document american din 1948, c ă “obiectivul final
al comunismului mondial dir ijat de soviete este domina ția întregii lumi. În acest scop,
comunismul interna țional dirijat de Moscova întrebuin țează contra victimelor sale presiunea
politico-militar ă a Uniunii Sovie tice, subversiunea și revoluția internă. Ambele instrumente
sunt sprijinite de imensa putere material ă a URSS și întrebuin țarea lor este înlesnit ă de starea
haotică de după război”.
Deja ofensiva sovietic ă, cea care dirija comunismul interna țional, a reu șit să creeze pân ă
în martie 1948, data când erau consemnate aceste considera ții, “state poli țienești satelite în
Polonia, Jugoslavia, Albania, Ungaria, Bulgaria, România și Cehoslovacia”. “Comunismul
internațional amenin ță Italia, Grecia, Finlanda, Coreea, Țările scandinave și celelalte țări”.
Considera țiile referitoare la zonele de interese, la ac țiunile sovietice pentru impunerea
comunismului, la scopurile urm ărite sunt atât de cl are încât nu mai necesit ă comentarii.
Unul dintre aspectele cu urm ări dintre cele mai grave pentru România se refer ă la opera
de rusificare , aplicată sistematic încep ând cu 1948. Dac ă în sistemul sovietic românii, latini
de origine, erau o entitate cu totul separat ă, pe fundalul unor interese acaparatoare rusificarea

51se constituia într-o solu ție “pașnică” a domina ției rusești. Opera ca atare îmbrac ă forme dintre
cele mai diverse, mergând pân ă la implementarea unor structur i statale similare în ceea ce
privește profilul majorit ății instituțiilor politice și administrative, înso țite de încercarea
însușirii generalizate de c ătre popula ție a limbii ruse. De fapt, modul în care s-a ac ționat poate
fi sintetizat sub un singur generic: rusificarea for țată și rapidă a României .
Acest act – numit de exege ți și stalinizarea României – a atentat la tot ceea ce are o
națiune mai statornic: originea, limba, con știința, cultura, teritori ul, economia, orgoliul
național și cuprinde istoria totalitari smului de tip comunist în toate componentele sale. Ceea
ce era limpede înc ă din epocă, iar retrospectiva istoric ă actuală nu mai las ă dubii, era interesul
aparte a sovieticilor pentru România – aceast ă “insulă latină într-o mare slav ă” – în a-i da o
structură statală identică până la detaliu cu aceea sovietic ă, constituindu-se într-un atac
premeditat la identitatea na țională, în vederea unei asimil ări care putea merge foarte departe.
Nu au lipsit vocile – din ambele p ărți – care vedeau teritoriul românesc devenit republică
sovietică sau component al unor comple xe economice interstatale.
Duritatea regimului stalinist dejist, spre exemplu, apare în viziunea multor istorici
occidentali ca o dovad ă vie a dispre țului și dușmăniei pe care sovietic ii au manifestat-o fa ță de
România, mult mai puternic ă decât în cazul altor state vi itoare socialiste, fiind înc ă vie în
memoria Kremlinului partic iparea României la opera țiuni militare de anvergur ă în inima
teritoriului soviet ic în anii 1941-1944.
Desprinderea treptat ă de sub tutela militar ă a Uniunii Sovietice la câ țiva ani dup ă moartea
lui Stalin, precum și actele de frond ă din deceniul al șaptelea nu au putut asigura îns ă totala
independen ță politică a Bucure știului. În plus, conform opiniei lui Vladimir Tism ăneanu,
„regimul comunist de la Bucure ști a continuat s ă se manifeste drept unul profund stalinist și
după dispariția lui Gheorghiu Dej în sensul prezerv ării, în plan intern, a acelor metode care au
conservat cu aceea și tărie preeminen ța partidului comunist în toate compartimentele societ ății
românești”.

522. Evoluția regimului politic – expresia dictaturii partidului unic

Ce a însemnat în România „dictatura proletariatului”, adic ă esența regimului instaurat în
1948, poate fi sintetizat în pu ține cuvinte; monop olul puterii de ținut de către un partid politic,
cvasi-etatizarea economiei, primatul ideologicului, îngr ădirea drepturilor cet ățenești,
lichidarea vechii elite politice și culturale, precum și a oricărei opozi ții din interiorul și
exteriorul partidului. Arma principal ă a noii puteri devine represiunea în mas ă și teroarea
generalizat ă. Este perioada în care z eci de mii de oameni nevinova ți vor umple închisorile și
vor fi obliga ți să munceasc ă pe noile șantiere – obiective de interes na țional – orice delict de
opinie fiind drastic pedepsit.
Odată cu anul 1948, urm ărind ceea ce însemna comunismul în teorie și în practic ă, ne
întâlnim cu un amalgam de idei incluse în programe excesiv de ideologizate. Congresele
partidului, în num ăr de nouă (VI-XIV), cele cinci conferin țe naționale ale PCR, apoi unele
plenare sunt acele foruri de unde eman ă direcțiile spre care se îndrepta societatea româneasc ă.
Răspunzând, mult ă vreme, comandamentelor Moscovei sau altor cerin țe la fel de str ăine lumii
civilizate și României înse și, legislația, organizarea vie ții statale devin tot mai colaterale și
străine de dolean țele reale ale societ ății.
Analiza acestor documente-program , care numeric au cunoscut o cre ștere constant ă – în
ultimele dou ă decenii, aproape toate cele 20-30 de cuvânt ări ținute anual de Nicolae
Ceaușescu erau considerate “programe de ac țiune” – dezv ăluie în modul cel mai concludent
impasul c ătre care se îndreapt ă societatea româneasc ă.
Totul era doar enun țat, cu motiva ții patriotarde și îmbrăcat în fraze stereotipe. Într-adev ăr,
pentru ceea ce reprezint ă limba de lemn (langue du bois) – conform expresiei consacrate a
cercetătoarei Françoise Thom – sunt tipice cuvânt ările amintite cât și cele rostite cu diferite
prilejuri de c ătre demnitarii regimului, toate mânuind adesea un num ăr de cuvinte și expresii

53date. Destinele României sunt legate, în mare m ăsură, de conduc ătorii partidului comunist și
ai statului, de Gheo rghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceau șescu.
Ambii, considera ți cu state vechi în rândul comuni știlor, au aceea și pregătire general ă
precară, fără un minim de cultur ă, însă nu lipsi ți de inteligen ța nativă și intuitiv ă a
„muncitorului” (Gheorghe Gheorghiu-Dej) și a „țăranului” (Nicolae Ceau șescu). Frustra ți de
anii de deten ție, dar fără conștientizarea faptului c ă slujiseră un partid cu o ideologie
antinațională, însetați de putere, nereceptivi la spir itul democratic – complet str ăin structurii
lor interioare – ei sunt m ăguliți de deșănțatul cult al personalit ății.
Aprecierile comparative nu ofer ă deosebiri de substan ță în ceea ce prive ște capacitatea de
percepție a realit ății, precum și competen țe deosebite în actul de c onducere al celor doi lideri
comuniști români.
Fazele de evolu ție de dup ă 1948, în care trebuie inclus și deceniul marilor speran țe și
deschideri interne și externe (anii 1960-1970), au dus c ătre un nou tip de regim – cel al
dictaturii bicefale – cu tr ăsături fără precedent în istoria comunismului european. Dispre țul
față de om, fa ță de adevăr și dreptate, lezarea demnit ății umane, un cult al personalit ății de
proporții asiatice, au fost elementele funda mentale care au definit puterea politic ă în România
după anii 1971-1975, cu cote alarmante de cre ștere după 1980.
Exercitarea puterii, nu lipsit ă de sincope, modul în care s-a concentrat decizia politic ă
până la nivelul unei singure persoane, dela țiunea și înfricoșarea ca metode de constrângere
reprezintă caracteristicile majore ale regimului tota litar din România. Acestor practici va fi
supusă în mare m ăsură și economia na țională – victima unei politici la fel de înguste și
gregare.

543. Ideologie și cultură în România comunist ă

Domeniul culturii a fost afectat radical de sistemul totalitar, în tendin ța acestuia de a
subordona întreaga societate dogmelor comuniste. Dup ă ce perioada an ilor 1944-1947 a l ăsat
o derută totală în lumea intelectualit ății, a oamenilor de cultur ă în general, reformele din 1948
privitoare la înv ățământ, știință și instituții de cultur ă au dus la o total ă politizare și
discreditare a acestor sectoare.
România a intrat într-un deceniu de umbr ă, de desconsiderare a valorilor reale, f ără
precedent în istoria na țională. Anihilarea personalit ăților și respingerea valorilor trecutului,
promovarea imposturii și a spiritului gregar, înso țită de politizare excesiv ă, sunt dominantele
“obsedantului deceniu”.
Originea social ă și angajarea politic ă ca norme de promovare, al ături de propaganda
deșănțată și subordonarea spiritualit ății unui perimetru de idei stereotipe, apar ținând –
obligatoriu – “clasicilor marxism-lenini smului”, au dus la o stare de criz ă acută, manifestat ă în
diferite doze, pe întreg parcursul perioadei comuniste.
Timida liberalizare de la începutul anilor ’6 0 se va repercuta și în cultur ă. Regimul simte,
acum, nevoia promov ării unor speciali ști, redescoper ă anumite valori ale trecutului mai mult
sau mai pu țin apropiat, nemaifiind ignorate gravele consecin țe ale abandon ării specificului
național. Deschiderea c ătre trecut și spre valorile epocii, concomitent cu extinderea

55contactelor cu exteriorul, între care interesul aparte pentru vestul Europei, determin ă un
veritabil reviriment și în domeniul culturii.
Este și epoca reorient ării cercetărilor istorice spre întreg trecutul na țional, a începutului
revalorific ării vechii istori ografii. Anii ’70, când regimul Ceau șescu a dorit s ă-și facă
instrument de domina ție și din cultur ă, inaugureaz ă o perioad ă de noi dificult ăți și de eforturi
pentru reideologizarea spa țiului public, de aceast ă dată în spiritul noului curent, cel al
comunismului na țional .
Referindu-ne la câteva aspecte mai deosebite, se pot men ționa ca elemente definitorii
subordonarea total ă a culturii fa ță de noile dogme staliniste, campania destinat ă a goli cultura
de propriul s ău univers de valori, de specificul na țional – considerate atitudini “burgheze” și
„cosmopolite” – ruperea acesteia de curentele europene, liberale. S-a f ăcut loc unei
pseudoculturi importată din Uniunea Sovietic ă, s-a urmărit înlocuirea caracterului na țional al
culturii cu o nou ă valență, apatridă, realismul socialist .
Mai mult decât oricare alt sector al vie ții de stat, procesul rusific ării cunoaște în domeniul
culturii cote de neb ănuit. Numai dac ă ne imagin ăm ce puteau însemna aceste modific ări
esențiale în ortografia limbii române, pentru a es camota elementul etimologic latin din scriere,
precum și generalizarea studiului limbii ruse la toate treptele înv ățământului, de la clasa a III-
a primară până în anul III de facultate, avem imaginea unui act eminamente politic, situat în
afara intereselor culturale.
Reforma înv ățământului, din august 1948, copie a si stemului sovietic de educa ție – alături
de gratuitatea, laicizarea și accesibilitatea școlii pentru toate categoriile – vine cu serioase
minusuri în ceea ce prive ște eliminarea unor discipline tradi ționale, specifice școlii române ști;
a fost eliminat ă ca disciplin ă de studiu limba latin ă, s-a redus durata înv ățământului, a fost
schimbat sistemului de notare și de evaluare. Foarte grav au afectat școala româneasc ă
modificările din con ținutul multor discipline, folosirea manualelor traduse din limba rus ă,
introducerea disciplinelor cu o mare pondere ideologic ă, precum și caracterul restrictiv al
accesului în înv ățamântul superior, condi ționat de situa ția politică și material ă a părinților și a
rudelor.
Domeniile crea ției științifice și literar-artistice au avut de înfruntat – în anii ’50 – aceea și
discontinuitate fa ță de valorile trecutului, prin renegarea violent ă a unor mari personalit ăți ca
Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Constantin R ădulescu-Motru, George C ălinescu, Tudor Vianu,

56Ion Barbu ș.a. Mari personalit ăți ale științei și literaturii au f ăcut ani grei de temni ță; îi
amintim pe Gheorghe I. Br ătianu (mort în deten ție), Tudor Teodorescu-Brani ște, Ion
Petrovici, Mircea Vulc ănescu, Ion Vinea, Constantin C. Giurescu, Ioan Lupa ș și mulți alții.
Astfel a debutat cea mai neagr ă perioadă din cultura român ă și care s-a întins pe aproximativ
un deceniu (1948-1960).
Pe fondul unor aspecte de redresare general ă a situației din țară, din anii 1958-1959,
asistăm la o reabilitare a culturii în general, cu progrese rapide în toate domeniile, încetinit ă
iarăși după 1970, dar f ără putința de a mai fi distorsionat ă radical prin ac țiuni punitive,
brutale. Acum î și vor scrie o bun ă parte din opera lor Arghezi și Călinescu, Vianu și Giurescu.
S-au reeditat masiv operele marilor disp ăruți.
La începutul deceniului al optulea, într-un moment de liberalizare și reafirmare spiritual ă,
a intervenit ceea ce înc ă în epocă s-a numit mini-revolu ția cultural ă. Nu atât pentru a da
satisfacție Chinei maoiste, ci mai ales pentru a stopa acea “ploconire în fa ța a tot ceea ce e de
provenien ță străină și în special occidental ă”, Nicolae Ceau șescu – la scurt timp dup ă
întoarcerea din vizitele întreprinse în China și Coreea de Nord – a emis Tezele din iulie ,
punctul de plecare pentru o nou ă campanie ideologic ă și pentru noi m ăsuri restrictive.
Ele au fost amplificate la Congresul al XI-lea al P.C.R. din 1974, la Congresul Educa ției
Politice și Culturii Socialiste din 1976 și au reprezentat elementul fundamental dup ă care s-a
ghidat noua cultur ă a României ceau șiste. Trecutul este subordonat „noii religii a României” –
cultul personalit ății – Nicolae Ceau șescu fiind a șezat de către noii culturnici într-o inedit ă și
grotescă „galerie a neamului”, în care ocup ă – evident – locul central.

4. România în rela țiile interna ționale
În faza ini țială a regimului “de democra ție popular ă”, cu prec ădere până la moartea lui
Iosif Visarionovici Stalin, survenit ă în martie 1953, politica extern ă a țării a fost practic
coordonat ă de la Moscova, dependen ța de URSS fiind total ă. Alături de tratatul din 1948, deja
menționat și care statua subordonarea general ă, apoi economic, prin Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc – CAER (1949), ulterior militar, prin Tratatul de la Var șovia (1955) și în
condițiile prezen ței trupelor sovietice în România, raportur ile de subordonare fa ță de Moscova
devin totale.

57 La mijlocul deceniului al șaselea, dup ă moartea lui Stalin și în condi țiile unor bulvers ări
din țările socialiste – revolta muncitorilor de la Var șovia și revoluția anticomunist ă din
Ungaria, din toamna anului 1956 – apar și în România, cu timiditate, semnele unei relative
atitudini de independen ță. Lichidarea Sovromurilor în 1956 precum și retragerea armatei
sovietice în 1958, pe fundalul unor controverse cu Hru șciov în problema destaliniz ării, au dus
la raporturi externe mai liberalizate.
În realitate, acordul sovietic pentru retragerea Armatei Ro șii a avut la baz ă un calcul mult
mai realist, bazat pe credin ța Moscovei c ă regimul lui Dej este unul stabil și fidel Uniunii
Sovietice. O demonstrase cu prisosin ță Gheorghiu Dej în timpul revolu ției din Ungaria, când
România a reprezentat aliatul cel mai cred incios al Kremlinului în condamnarea și înăbușirea
revoltei anticomuniste de la Budapesta. Ulteri or, conflictul sino-sovietic, în care Bucure știul a
încercat o mediere, a îng ăduit o atitudine de frond ă față de Uniunea Sovietic ă, exprimat ă prin
cunoscuta Declarație din aprilie 1964.
Fără a se putea desprinde total de Moscova, Dej ini țiază campania de derusificare, acord ă
o atenție sporită marilor state occidentale și se manifest ă prin acte majore de politic ă externă.
De fapt, termenul care poa te defini natura pozi țiilor noastre fa ță de Moscova este cel de
autonomie , cu anumite grade de manifestare specific ă față de evolu ția evenimentelor de pe
planul rela țiilor interna ționale.
Deceniul al șaptelea se înscrie prin ac țiuni mai ferme de desprindere de sub tutela URSS,
în paralel cu o cre ștere substan țială a legăturilor cu lumea occidental ă. România nu reprezint ă,
totuși, cazul singular. Apropieri eco nomice de Occident realizaser ă atât Jugoslavia lui Josip
Broz Tito, cât și state incluse de facto în orbita Moscovei, precu m Polonia, Cehoslovacia sau
Ungaria.
În cazul Româ niei desprinderea pare – și este – cu atât mai spectaculoas ă cu cât constat ăm
gradul major de înfeudare la interesele și politica Uniunii Sovietice, caracteristic ă perioadei de
după 1948. O atare muta ție, facilitat ă de noile rela ții internaționale, dar și de dezghețul din
sistemul sovietic, a fost teoretizat ă la Congresul al III-lea al PMR din iunie 1960 și s-a
concretizat prin atitudinea fa ță de CAER, prin refuzul categoric al conceptului “de
specializare” a țărilor din acest bloc economic și prin respingerea evident ă a ideilor referitoare
la constituirea unor “complexe eco nomice interstata le” care urm ăreau includerea României în
„sistemul economic integrat al statelor socialiste” – Planul Valev , inițiat de economistul
sovietic în 1964.

58 Un alt element esen țial îl constituie campania de derusificare, cu prec ădere în domeniul
culturii, apoi și în celelalte sectoare. Trebuie aminti t momentul 1963 – când s-au închis toate
instituțiile și institutele de inspira ție sovietic ă sau destinate a le sluji interesele – apoi
renunțarea la denumirile de sorginte sovietic ă pentru str ăzi, localități sau așezăminte culturale,
precum și abandonarea vechii împ ărțiri teritorial-administrative pe regiuni și raioane
(decembrie 1967).
Științele istorice și filologice încep o veritabil ă campanie de demascare a falsurilor
privitoare la istoria na țională, de reliefare a latinit ății, de dezv ăluire a caracterului acaparator
al Rusiei țariste și apoi al Rusiei Sovietice. Istoria cunoa ște un nou reviriment pe linia
reliefării adevărului în leg ătură cu aspectele mai dificile, sunt repune în circuitul informa țional
operele lui Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, Vasile Pârvan ș.a.
Continuând cursul politicii externe – în spe ță al relațiilor cu sovieticii – inaugurat în
ultima parte a regimului Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceau șescu a adâncit preten țiile de
independen ță, fără însă a fi capabil s ă ajungă la un atare statut. Înainte de orice, îns ăși
înregimentarea României în ceea ce s-a numit “sis temul socialist”, atât din punct de vedere
teoretic, cât și practic, nu putea îng ădui o independen ță reală față de Moscova.
Modul centralizat de organizare politic ă și economic ă conceput la nivel de “sistem
socialist”, cu toate elud ările din partea altor state comunist e – a se vedea cazul Cehoslovaciei,
Poloniei și Ungariei – precum și inapeten ța funciară a regimului ceau șist în a renun ța la bazele
teoretice ale marxism-leninismului au oferit României imaginea unei țări care doar simuleaz ă
independen ța.
Aceste considera ții ne oferă și dimensiunea real ă a “independen ței” de care s-a f ăcut mult
caz după 1965, chiar dac ă etapa a fost marcat ă de unele atitudini radicale: prima țară
socialistă, după URSS, care a stabilit rela ții diplomatice cu RFG (1967), singura țară din
sistem care a men ținut relațiile diplomatice cu Israelul dup ă Războiul de șase zile (1967),
neparticiparea cu trupe la i nvadarea Cehoslovaciei, precum și condamnarea acestei agresiuni
(august 1968), vizita unor înal ți demnitari occidentali în România – Charles de Gaulle în
1968, Richard Nixon în 1969 – aderarea la Fondul Monetar Interna țional și Banca Mondial ă
(1972), înfiin țarea de societ ăți mixte cu capital str ăin în propor ție de 49%, vot singular în
Adunarea general ă ONU în raport cu statele socialiste.

59 Uniunea Sovietic ă a tolerat asemenea pozi ții “rebele” din partea lui Nicolae Ceau șescu
deoarece, prin sistemul dictatoria l intern, cel mai dur di n tot sistemul social ist european, al nu
a periclitat, cu nimic, integritatea sistemului. Mult mai periculoase pentru URSS au fost Polonia, Cehoslovacia, Ungaria și Germania de Est, care, dincolo de “alinierea la dezideratele
externe moscovite”, au pus sub semnul întreb ării – în multe ocazii – tarele sistemului
comunist. Occidentul – dup ă euforia din perioada 1967-1974, când Bucure știul se întrecea în
manifestări de independen ță – a redescoperit fa ță adevărată a regimului ceau șist, un regim de
tiranie dominat de un de șănțat cult al personalit ății, de unde și izolarea caracteristic ă ultimului
deceniu de dinainte de decembrie 1989.
Ultimii 15 ani de “regim ceau șist” înregistreaz ă un accentuat proces de degradare intern ă,
proces care s-a repercutat simetric și în relațiile externe. Dup ă 1975, cu toat ă parada de vizite
și contacte interna ționale, cuplul Ceau șescu pierde vizibil terenul și încrederea cancelariilor,
atât în Vest cât și în Est. Nu au mai putut fi revigorate rela țiile economice cu Occidentul la
nivelul celor din deceniul al șaptelea, dup ă cum nerespectarea flagrant ă a acordurilor de la
Helsinki în problema drepturilo r omului a atras o considerabil ă ostilitate din partea lumii
occidentale.
Ce impunea deceniul al nou ălea, în care România și nu numai aceasta, era în pragul
falimentului general? Fa ță de noile deschideri de dup ă 1981 din Polonia – acolo unde s-a
înființat primul sindicat liber de dup
ă C o r t i n a d e F i e r – Solidarno ść – urmate de momentul
instaurării la Kremlin, dup ă interstițiul marcat de prezen ța a doi aparatcici post-brejnevi ști,
Iuri Andropov și Konstantin Cernenko, a lui Mihail Gorbac iov (aprilie 1985), continuate prin
evoluții spectaculoase în întreg sistemul, r ămânea ca solu ție o mutație radicală în interior c ătre
altceva în locul structurii socialiste falimentare.
În m ăsura în care, “din afar ă”, vremea “adev ăratelor transform ări” venise deja de la
mijlocul deceniului, nu r ămânea decât ca rena șterea societ ății române ști să-și găsească și
“resursele interne”, f ără de care nu se mai putea concepe ie șirea din colapsul socialist.
Decembrie 1989 a dat și pentru România solu ția istorică a ieșirii din tunelul în care a fost
aruncată, în pofida voin ței majorit ății, la sfârșitul celui de-al doilea r ăzboi mondial.

60

REPERE BIBLIOGRAFICE

– Cioroianu, Adrian, Pe umerii lui Marx. O introdu cere în istoria comunismului
românesc, București, Ed. Curtea Veche, 2005
– Constantiniu, Florin, O istorie sincer ă a poporului român , ediția a II-a, Bucure ști,
Ed. Univers Enciclopedic, 1999.
– Durandin, Catherine, Istoria românilor , Iași, Institutul European, 1998.
– Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini pân ă în zilele noastre , ediția a III-a,
București, Humanitas, 1992.
-Tism ăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eterni tate. O istorie politic ă a comunismului
românesc, Iași, Polirom, 2005