Programul de studii – Marketing industrial [625219]

Bucure ști
2020
Universitatea POLITEHNICA din Bucure ști
Facultatea de Ant reprenoriat, Ingineria și Managementul Afacerilor
Programul de studii – Marketing industrial

PROIECT
Cercetare stiintifica 2

Conduc ător științific:
Prof. Univ. D r. Ec. Ion PÂRGARU

Materand :
Cătălina-Andreea DUMITRU

Bucure ști
2020 Universitatea POLITEHNICA din Bucure ști
Facultatea de Antreprenoriat, Ingineria și Managementul Afacerilor
Programul de studii – Marketing industrial

Situatia datoriilor europene

Conduc ător științific:
Prof. Univ. Dr. Ec. Ion PÂRGARU

Masterand: [anonimizat]-Andreea DUMITRU

3
Cuprins

Introducere

1. Datoria publică. Cauzele izbucnirii crizei
1.1.Datoria publică
1.2. Cauzele izbucnirii crizei

2. Evoluția și efectele crizei
2.1. Evoluția si efectele crizei

3. Soluțiile crizei
3.1. Soluțiile impuse de Banca Centrală Europeană

4. Viitorul Uniunii Europene
4.1. La ce ne putem aștepta
4.2. Finanțarea viitoare a Uniunii Europene

Concluzii
Bibliografie

4
INTRODUCERE

Criza datoriilor europene reprezintă unul din evenimentele petrecute în economia mondială
în conexiune cu Marea recesiune din 2008 -2009. Aceasta poate constitui un pericol care poate
periclita dezvoltarea economiilor europene, cât și pe cele mondiale. Diferențele dintre nivelurile
de competitivitate și al datoriilor publice din regiuni diferite ale Europei sunt considerate a fi
principalii factori care au declanșat această criză. Deși a fost ținută sub control în mare masură, a
existat po sibilitatea de a se răspândi în diverse zone ale Europei, amenințând stabilitatea și
viitoarea legitimitate a altor zone.
Deși a fost considerată ca având un impact negativ, efectele nu s -au resimțit pe termen
scurt, având în vedere accesibilitatea împrumu turilor în moneda euro. Pe termen lung, s -a pus
accent pe acordarea într -un mod mai riguros a împrumuturilor, astfel încât cel mai mult au avut
de suferit țările de la periferia Europei. Dat fiind faptul că nivelul datoriilor și deficitelor bugetare
cresc use, acest lucru a dus la scăderea credibilității monedei unice. Două procedee au fost folosite
pentru a trece peste impactul crizei: prima măsură a fost de a institui modele de austeritate, care
au avut efecte negative, ducând chiar la apariția unor revol te și schimbări sociale. A doua măsură
a fost constituirea unei noi strategii fiscale și a unui mecanism de stabilitate instituită de către
liderii europeni.
În primul capitol al lucrării este prezentat conceptul de datorie publică și factorii
determinanți ai acesteia. Pentru a se putea realiza o uniune monetară statele trebuiau să
îndeplinească 5 criterii: stabilitatea prețurilor, rata dobânzii, deficitele bugetare, datoria publică și
stabilitatea monedei. Primul capitol se încheie prin prezentarea cauzel or care au stat la baza
apariției crizei datoriilor suverane.
În urmatorul capitol sunt prezentate evoluția crizei și efectele pe care le -a avut aceasta .
În ultimul capitol al cercetarii sunt expuse câteva dintre soluțiile propuse pentru rezolvarea
crize i, printre care: stabilirea unui regim de soluționare viabil pentru instituțiile financiare sau
renunțarea la cursul de schimb și la instrumentele de politică monetară în favoarea autorităților
federale economice.
Ultimul capitol prezintă o nouă abordare pentru viitorul U .E., metodele de realizare a
uniunii monetare, precum și prezentarea viitoarelor abordări ale U .E. cu privire la planul financiar
al perioadei 2021 -2027 .

5
1. Datoria publică. Cauzele izbucnirii crizei

1.1. Datoria publică

Încă de la scrierile clasice ale economiștilor David Hume, Adam Smith și David Ricardo,
rolul datoriei publice a fost o problemă controversată (Rowley, Shugart și Tollison , 2002). Există
puternice forțe politico -economice operative în democrații care tind să împingă volumul dato riei
publice dincolo de nivelurile sociale de dorit. Conflictele politi ce și problemele fiscale obișnuite1
cauzate de guvernele fragmentate reprezintă factori i determinanți ai datoriei publice. Mai mult,
acumularea de datorii permite guvernelor să -și mute poverile fiscale către g enerațiile viitoare. Pe
măsură ce aceste generații sunt insuficient reprezentate sau nu sunt reprezentate deloc în procesul de
luare a deciziilor colective, datoria publică se va acumula și, astfel, va afecta b unăstarea generațiilor
viitoare (Song, Storesl etten și Zilibotti , 2007). Au fost făcute mai multe propuneri cu privire la
modul cel mai adecvat de limitare a acumulării excesive a datoriei publice. Acestea includ limite
explicite ale deficitu lui bugetar și ale datoriilor, precum cele din Tratatul de l a Maastricht .2 Cele
două probleme care evidențiază în mod invariabil aceste reguli fiscale sunt credibilitatea și
flexibilitatea. Da că regulile fiscale sunt stricte , nu vor fi credib ile, deoarece în fața unei recesiuni sau
a unei crize bancare, guvernele n u vor onora constrângerea, iar sancțiunile vor fi , în cel mai bun caz ,
slabe. Dacă regulile fiscale sunt flexibile, guvernele vor profita în mod constant de flexibilitate, iar
în cele din urmă normele nu vor constrânge acumularea datoriilor publice.
Până î n 1987, Sistemul european monetar (S .E.M.) și Mecanismul ratei de schimb (M.R.S.)
păreau că au obținut un succes considerabil în stabilizarea cursurilor de schimb. Aceasta a coincis cu
progresul legislativ către U .E.M. pe alte fronturi. Reuniunea la nivel înalt a C onsiliului European de
la Hanovra din 27 și 28 iunie 1988 a decis că, prin adoptarea Actului Unic European se pregătește
crearea pieței unice europene, statelor membre impunându -se realizarea progresivă a obiectivul ui.
Șefii de stat au convenit să discute despre modalitățile de realizare a acesteia în cadrul reuniunii de
la Madrid din iunie 1989. C omitetul a fost format din Jacques Delors, președintele C omisiei

1 Buchanan și Tullock (1962) și Weingast, Shepsle și Johnsen (1981) au subliniat o tendință de creștere a cheltuielilor, în
timp ce Lane (2003) explică modul în care problema comună a bazinului poate duce la o creștere a datoriilor.
2 O regulă alternativă, promițătoare pentru democrațiile directe sunt referendumuri le fiscale (Feld și Kirchgässner (2001)
și Schaltegger și Feld (2009)).

6
Europene , guvernatorii băncilor centrale și a lți experți. Comitetul a prezentat chiar înainte de
summitul de la Madrid raportul Delors privind U .E.M.. Comitetul a fost de părere că înființarea
U.E.M. trebuie văzută ca un singur proces, dar că acest proces ar trebui să fie realizat în etape, ceea
ce ar fi dus progresiv la scopul final. Este subliniat faptul că înființarea U .E.M. necesita o politică
monetară comună și un grad ridicat de compatibilitate a politicilor economice și coerența într -o serie
de alte politic i public e, în special în domeniul fiscal. R aportul a subliniat că realizarea U .E.M.
necesita noi aranjamente care puteau fi stabilite numai pe baza unei modificări a Tratatului de la
Roma și a unor modificări ulterioare ale legislației naționale.
Potrivit raportului, prima etapă ar fi trebui t să conțină inițierea procesului de creare a
U.E.M.. În această etapă, exista o mai mare convergență a performanțelor economice prin
consolidarea coordonării politicilor economice și monetare în cadrul instituțional existent. Măsurile
economice viz au reducerea disparităților existente prin programe de consolidare bugetară în statele
membre implicate și politici structurale și regionale mai eficiente. În domeniul monetar, accentul ar
fi fost pus pe eliminarea tuturor obstacolelor din calea integrării financiare și pe intensificarea
cooperării și coordonării politicilor monetare.
În cea de -a doua etapă, începută după modificarea tratatului, au fost i nstituiți membrii și
structura de bază ale U .E.M.. Comitetul a subliniat că această etapă trebuia văzut ă ca o perioadă de
tranziție care duce la etapa finală. Procedura stabilită în prima etapă a fost consolidată și extinsă în
continuare pe baza Tratatului modificat . Având în vedere această înțelegere, C omisia Europeană a
realizat următoarele:
1. Un cadru pent ru obiective economice esențiale care vizează realizarea unei creșteri stabile,
cu o procedură de urmărire a monitorizării performanțelor și intervenția în cazul apariției
unor abateri semnificative;
2. Stabilirea unor reguli precise,
3. Asumarea unui rol mai ac tiv ca entitate unică în discuțiile privind problemele care apar în
domeniul economic și al cursului de schimb.
În domeniul monetar, caracteristica cea mai importantă a acestei etape era instituirea
Sistemului European al Băncilor Centrale (S .E.B.C.) pentru a absorbi aranjamentele monetare
instituționale anterioare. S .E.B.C. începe a tranziția cu o primă etapă în care coordonarea politicilor
monetare independente era efectuată de către Comitetul guvernatorilor băncilor centrale. S -a

7
prevăzut că formular ea și punerea în aplicare a unei politici monetare comune ar avea loc în etapa
finală. Raportul subliniază faptul că a doua etapă necesita o serie de acțiuni:
1. Politica monetară națională era executată în conformitate cu orientările monetare generale
stabil ite pentru Comunitatea Economică Europeană (C .E.E.) în ansamblu.
2. O anumită sumă a rezervelor valutare a fost colectată și utilizată pentru a efectua intervenții
în conformitate cu orientările stabilite de S .E.B.C..
3. S.E.B.C. ar trebui să reglementeze siste mul monetar și bancar pentru a realiza o armonizare
minimă a dispozițiilor necesare pentru desfășurarea viitoare a unei politici monetare
comune.
Etapa finală începea cu stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb ale statelor membre și
atribuirea de către instituțiile co munitare a tuturor problemelor moneta re și economice. Se preconiza
că monedele naționale vor fi înlocuite cu o singură monedă comunitară. În domeniul economic,
trecerea l a această etapă a fost marcată de trei evoluții:
1. Politicile structurale și regionale ale C .E.E. trebuiau să fie consolidate în continuare.
2. Normele și procedurile macroeconomice și bugetare ale C .E.E. trebuiau să devină
obligatorii.
3. Rolul C .E.E. în procesul de cooperare politică internațională trebuia să devină mai amplu.
În domeniul monetar, fixarea ir evocabilă a ratelor de schimb intra în vigoare, iar trecerea la o
politică monetară unică și o monedă unică era realizată. S .E.B.C. își asuma toate responsabilitățile,
în special în patru domenii specifice: Formularea și implementarea po liticii monetare, Intervenția pe
piețele valutare, Coordonarea și gestiona rea tuturor rezervelor valutare, Pregătirile tehnice și de
reglementare necesare pentru trecerea la o monedă unică.
După cum s -a convenit, raportul a fost punctul principal de discuție la summit -ul Consiliului
European care a avut loc la Madrid la 24 iunie 1989. În cadrul acestei reuniuni, statele membre au
decis să convoace o conferinț ă care să determine traseul c e trebuia urmat în U .E.M.. Acordul a fost
facilitat de Margaret That cher, prim -ministru britanic, în ziua deschiderii summit -ului. Întrucât
acestea erau condiții minore în raport cu cerințele de creare a U .E.M., toate statele membre au
aprobat raportul și au conveni t la 1 iulie 1990 ca termen limită pentru începerea primei etape.

8
1.2. Cauzele crizei economice

În perioada 2010 -2011, zona euro a fost lovită de o criză clasică de b alanțe de plăți, însoțită
de o „ oprire bruscă ” a fluxurilor de capital transfrontalier către țările periferice (Wolf , 2014, Merler
și Pisani -Ferry , 2012). Spre deosebire de narațiunea dezvoltată de creditori în cadrul Consiliului
European, criza fiscală din multe țări periferice a fost rezultatul, ma i degrabă decât cauza, a crizei
financiare (De Grauwe și Yuemei , 2013; Wolf 2014). Criza fiscală din Grecia a acționat ca un
detonator. Pe de o parte, a alertat autoritățile și opinia publică din Germania și din celelalte țări „ de
bază” asupra pos ibilități i unor încălcări grave ale regulilor fiscale comune.3 Pe de altă parte, a
avertizat investitorii de pe piețele financiare cu privire la riscul unei neîndepliniri a obligațiilor
suverane într -un sistem în care nu este garantată furnizarea de lichidități car e să asigure răsturnarea
ordonată a suveranelor în dificultate – având în vedere interdicțiile de f inanțare a deficitelor publice
și salvarea statelor suve rane insolvente . De la lansarea euro și până la criză, au existat mari fluxuri
de capital venind din țări din zona euro, cum ar fi Germania, Franța și Olanda, către țăr i din periferia
zonei euro, cum ar fi : Irlanda, Portugalia, Spania și Grecia. O parte importantă a acestora a fost
investită în sectoare necomerciale – locuințe și servicii guvernamentale/c onsum. Aceasta înseamnă
că activele nu au fost create pentru a a juta la rambursarea investiției . Când a început criza zonei euro
– declanșată în cele din urmă odată cu criza globală – fluxurile de capital transfro ntaliere au încetat.
Această oprire bruscă în finanțarea investițiilor a condus la preocupări legate de viabilitatea băncilo r
și, în cazul Greciei, chiar legate Guvern. Legăturile strânse dintre băncile din zona euro și Guvernele
naționale au oferit multiplicatorul care a făcut criza sistemi că.
Aceste deficite publice au amplificat dezechilibrele economice în zona monetară economică
eterogenă și au făcut economiile unor state membre vulnerabile la criza globală. În urma acesteia,
Grecia, Irlanda și Portugalia au avut crize de datorie guvernam entală, ceea ce a amenințat, în cele
din urmă, coeziunea întregii zone euro. În Spania, o criză a datoriei publice a fost evitată deoarece
băncile au obținut fonduri europene pentru recapitalizare. Însă, aceasta a fost o reflectare a acelorași
deficiențe f undamentale. Cu toate acestea, problemele apar atunci când creșterea împrumuturilor
publice alimentează cheltuielile de consum în locul investițiilor care sporesc capacitatea și
productivitatea, așa cum s -a întâmplat în Grecia și Portugalia . În cazul Spani ei și Irland ei creșt erea

3 Procedura privind deficitul excesiv prevăzută la articolul 125 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(TFUE) , însoțită de Pactul de stabilitate și creștere.

9
împrumuturilor private a fost motivată de o asumare de riscuri excesivă stimulată de o reglementare
insuficientă și suprave gheată de sectorul bancar . În 2008, Institutul de Cercetare Economică și
Socială considera că creșterea P .I.B.-ului în Irlanda va fi negativă astfel reprezentând o scădere
accentuată, de la o creștere de 5,3% în 2007 și o lungă secvență de rate ridicate de creștere de la
mijlocul anilor 1990. Mai mult decât atât, mișcarea în termeni comerciali4 este de asemenea
negativă, astfel încât recesiunea în veniturile reale va fi -2,6% în 2008. Anumite recuperări se
preconizează în 2009 – cu o creștere estimată 2% – cu o posibilă revenire la o creștere de trend de
aproximativ 3,5% în 2010. Factorul principal în spatele acestei încetiniri este contracția dramatică
din sectorul locuințelor, ceea ce înseamnă că investițiile agregate vor scădea cu 15% în 2008 și cu
încă 4,5% în 2009. Chiar dac ă sectorul exporturilor continua să crească5, rata de creștere era sub
așteptări și a fost îngreunată de scăderea competitivității costurilor6. Scăderea cu 6 puncte
procentuale din P .I.B. într-un singur an a fost alocată poziției fiscale. Scăderea veniturilor fiscale a
fost deosebit de pronunțată deoarece Irlanda se baza pe impoz itul pe active7, care au fost abundente
în anii de creștere a valorii activelor. O problemă pe termen scurt pentru guvernul irlandez era cum
să elaboreze un răspuns al politicii fiscale la încetinirea creșterii economice, operând în limitele
Pactului de cr eștere și stabilitate.
Principala problemă a izbucnirii crizei în Spania a fost faptul că băncile insolvente au dus la
o supraîndatorare a Guvernului spaniol , iar în cazul Greciei a fost faptul că băncile au fost doborâte
de insolvența propusă de către Guvern. În cazul băncilor din Span ia, nevoia lor de capital poate fi
asigurată doar de o instituție europeană, Mecanismul European de Stabilitate (M .E.S.). De
asemenea, având în vedere că guvernul grec nu era în măsură s ă își susțină băncile, numai M .E.S.
putea salva sistemul bancar grec. Astfel, B .C.E. și băncile centrale naționale ar trebui să preia
controlul asupra băncilor pe care le -au recapitalizat. Pe term en mediu, crearea unui Fond european
de asigurări și compensare a depozitelor (E .D.I.R.F.) ar făcut sistemul bancar european mai rezistent
la șocurile naționale și la contagiunea din cazurile grecești și spaniole (Schoenmaker și Gros , 2012).
Cu toate acest ea, criza atât în Grecia, cât și Spania amenința supraviețuirea sistemului și, prin
urmare, necesita o soluție imediată, înainte ca soluția pe termen lung să devină operațională. În
Grecia, băncile dețineau ob ligațiuni guvernamentale echivalente , în val oare nominală, cu peste

4 Importantă în special pentru o economie deschisă
5 Cu exportul de servicii deosebit de puternice
6 Atât datorită acumulării unei creșteri rapide a salariilor, cât și a valorii euro față de dolar și lira sterlină, monedele ce lor
două țări din Irlanda
7 În special tax ele de timbru asupra tranzacțiilor imobiliare

10
200% din capital. Sistemul bancar grec a trebuit, prin urmare, să fie recapitalizat în contextul
operațiunii privind Inițiativa Sectorului Privat (P .S.I.). Cea mai simplă soluție ar fi fost
naționalizarea, urmată de re -privatizare o dată ce programul de ajustare a reușit să stabilizeze
economia. Cu toate acestea, toată lumea a fost de acord că guvernul grec ar constitui cel mai grav
dintre toți potențialii proprietari ai sistemului bancar din țară (chiar și pentru o perioadă interimar ă).

11
2. Evoluția și efectele crizei
2.1. Evoluția crizei

În anul 2008 a izbucnit criza creditelor subprime, moment ce a avut importante urmări
asupra crizei datoriilor suverane din Europa. Cauza centrală a izbucnirii crizei a fost considerată
consumul abuziv subvenționat din credite externe. Ca o consecință agențiile de rating și piețele au
inițiat o micșorare a rating -ului cu privire la achitarea obligațiilor emise de statul grec. După
problemele întâmpinate în acoperirea datoriilo r, a fost introdus un proiect de salvare la începutul
anului 2010. Situația Greciei a fost una distinctă, având în vedere conjunctura viitorului fiscal, care
nu avea un parcurs pozitiv după introducerea revizuirilor bugetare. Poziția în care se afla statul grec
a fost publicată în mass -media, iar rezultatul a fost învinuirea Guvernului de iresponsabilitate
fiscală. După formarea programului de salvare în mai 2010, Grecia a beneficiat de un credit de 110
miliarde de dolari în locul introducerii unor reduceri stricte. Ulterior a fost introdus și un al doilea
proiect de salvare.
La sfârșitul anului 2010, Irlanda a apelat la un alt pachet de salvare. În mai 2011, Portugalia
a beneficiat de un pachet similar cu cel al Irlandei. La mijlocul anului 2011, centrul cr izei s -a mutat
în Italia. Statul italian avea datorii foarte mari, de trilioane de dolari, astfel încât introducerea unui
program nu ar fi putut fi o rezolvare. În 2012, Italia a introdus un set de măsuri de austeritate
important. Mai apoi criza și -a făcut simțită prezența și în Spania.
Principalul fundament al acestor crize răspândite de -a lungul Europei a fost consumul abuziv
al statelor aflate la periferie, întreținut de un optimism mai puțin realist pentru perioada următoare.
Acest optimism reprezintă punctul general în toate statele afectate, însă diferit a fost doar domeniul
afectat. Un alt punct comun a fost efectul final – criza datoriilor. Potrivit teoriei consumatorului,
pentru un viitor mai bogat ar trebui să aibă loc o creștere a cons umului, mai întâi la nivel individua l,
iar mai apoi la nivel de grup. După implementarea programelor de salvare toate țările afectate au
cunoscut o dezvoltare imediată a productivității față de medie. Creșterea P .I.B.-ului a fost susținută
de cererea consumatorilor atât din sectorul public, cât și din cel privat. Urmare a acestei creșteri a
consumului și a P .I.B.-ului a avut ca rezultat o majorare a datoriilor.

12
Majorarea datoriilor a fost considerată o problemă în special pentru Irlanda și Spa nia, unde
vânzările imobiliare crescuseră foarte mult, iar activitatea în construcții era enormă. La început
”nivelurile scăzute ale datoriei publice scăzute de dinainte de criză ale Irlandei și Spaniei au oferit o
oarecare siguranță că aceste țări ar pute a absorbi costurile fiscale probabile ale unei crize bancare de
dimensiuni medii” (Lane, 2012). Însă legătura dintre deficit și P .I.B. s-a mărit. Fondul Monetar
Internațional (F .M.I.) indică un impact relativ redus al crizei împrumuturilor subprime asupra
Spaniei. Însă la sfârșitul anului 2008, a avut loc spargerea bulei din sectorul imobiliar și din cel al
construcțiilor, astfel mărindu -se rata șomajului și micșorându -se veniturile populației.

13
CAPITOLUL 3. Soluțiile crizei

3.1. Soluțiile impuse de Banca Centrală Europeană

Guvernele au ezitat asupra modului de rezolvare a dificultăților financiare ale băncilor,
lăsând în loc structuri bancare fragile. Această problemă era deos ebit de stringentă în zona euro,
guverne le așteptându -se ca B .C.E. să continue să furnizeze finanțări ieftine, subminând
independența băncii. B .C.E. avea o dilemă , trebuia să aleagă fie între instabilitatea financiară în
cazul în care eșecul băncii respective pune în pericol sistemul financiar, fie împrumuturile de
urgență în derulare cu standarde colaterale reduse.
Un pas necesar pentru reducerea efectelor negative a fost stabilirea unui regim de soluționare
viabil pentru instituțiile financiare. Un astfel de regim ar trebui să respecte reguli comune și să fie
gestionat de o "autoritate de restructurare"8, separată de B .C.E., utilizând fonduri din partea
sectorului bancar și guvernului pentru recapitalizarea băncilor atunci câ nd sistemul este pus în
pericol .
Era nevoie de un cadru politic care să concilieze necesitatea de a menține B .C.E. separată de
activitățile de restructurare a băncilor. Se propunea un cadru în c are atât B .C.E., cât și Autoritatea
pentru Restructurare9 să inițieze restructurarea băncilor pe cont propriu și să aibă acces la
informațiile relevante privind situația financiară a băncilor. B.C.E. și Autoritatea pentru
Restructurare trebuia u să aibă acces la aceleași informații despre sănătatea financiară a băncilor,
deoarece, altfel, nu puteau stabili în mod convingător dacă este necesară restructurarea bancară.
Întrucât supravegherea bancară era parțial încredințată B .C.E., aceasta avea o anumită putere de
declanșare și un acces mai ușor la informații. Cu toate acestea, cadrul d e politici prezentat nu
depindea de fap tul că supravegherea banca ră din zona euro va depinde pe deplin către B .C.E. sau
nu10.

8 Această autoritate ar putea fi o nouă instituție europeană și / sau un grup de autorități naționale de supraveghere și
restructurare.
9 Acest lucru necesită aranjamente juridice atente, deoarece atât B .C.E., cât și Autoritatea pentru Restructurare ar avea
dreptul de a revoca autorizația unei bănci în a -și desfășura activitatea.
10 Într-adevăr, au existat motive întemeiate de a separa supravegherea bancară și politica monetară, deoarece aceasta ar fi
ajutat și l a asigurarea independenței B .C.E. (Consiliul de consilieri universitari al Ministerului Federal al Economiei și
Tehnologiei, Berlin 2012; și Gersbach 2011)

14
Odată ce restructurarea băncilor aflate în dificultate financiară a fost inițiată, detaliile
planului de restructurare au fost lăsate la dispoziția Autorității de Restructurare, în conformitate cu
principiile stabilite în prealabil. Pierderile cauzate ar trebui să fie suportate mai întâi de acționari, iar
apoi de creditori. Băncile afectate ar putea fi, de asemenea, recapitalizate. Fondurile necesare ar fi
oferite de industrie și de autoritățile fiscale care finanțează Autoritatea de Restructurare.
Perm ițând celor două autorități să inițieze un proces de restructurare a băncii ar aduce două
beneficii imediate. Primul beneficiu este reprezentat de scăderea toleranței necuvenite într-un sistem
diarhic (în care există două autorități). Pentru B .C.E. existau stimulente pentru declanșarea timpurie
a restructurării, deoarece inactivitatea putea provoca pierderi de capital și o inflație mai mare pe
termen mediu. Acestea, la rândul lor, ar fi putut dăuna reputației bancherilor centrali și le -ar fi putut
amenința independe nța. Cu toate acestea, B .C.E. s-a confrunta t cu dificultăți atunci când a decis
dacă să declanșe ze restructurarea băncilor cărora le -a împrum utat fonduri pentru garanții, care ar fi
putut avea o valoare mai mică .
Cel de -al doilea beneficiu este reprezentat de acordarea dreptului de inițiativă a B .C.E. care
reprezintă totodată, un impuls pentru ca Autoritatea de Restructurare să acționeze. Reputația
Autorității de Restructurare ar fi putut avea de suferit dacă era forțată să acțione ze în continuare. În
general, se aștepta ca o astfel de organizație diarhică să consolideze si stemele bancare din zona euro .
În caz contrar, aceasta rămânea subordonată autorității fiscale ("dominanța fiscală")11 și / sau
industriei financiare ("dominanța financiară")12 . Desigur, coordonarea acestor două instituții în
diarhie era un factor central în asigurarea funcționării optime. În special, a fost important ca cele
două organe de decizie să aibă posibilitatea de a întreprinde o astfel de coordonare, înai nte ca unul
dintre ele să declanșeze restructurarea. În plus, drepturile furnizorilor de capital trebuiau protejate.
Acest lucru se putea realiza prin reguli de decizie în care voturile erau ponderate în funcție de cotele
de capital ale statelor membre.
Participarea băncilor centrale la restructurarea băncilor a fost obișnuită în multe situații din
istoria băncilor cu probleme financiare. Băncile centrale au fost create pentru a supraveghea băncile

11 Dominanța fiscală poate lua mai multe forme. Presiunea recentă exercitată asupra băncilor grecești de a cumpăra
datorii grecești su verane, de exemplu, a implicat o slăbire a bilanțului băncilor, ceea ce ar obliga Eurosistemul să își
asume un risc suplimentar.
12 Dominanța fiscală și financiară este analizată în cadrul prezentat în Brunnermeier și Sannikov (2012).

15
și pentru a gestiona crizele recurente de lichiditate în s istemul bancar13. Cu toate acestea, în cazul în
care băncile centrale au devenit independente, separarea operațiunilor lor de autoritatea fiscală a fost
principiul direct. Mulți observatori considerau că independența operațională asigura faptul că
băncile c entrale se putea concentra pe stabilitatea prețurilor și, în grade diferite, pe stabilizarea
producției. Acest tip de independență ar fi trebuit să reducă riscul ca băncile centrale să fie forțate să
facă achiziții de obligațiuni de stat .
În mod firesc, concepția de independență ridica mai multe probleme. În principiu, cele două
autorități care au putere de declanșare ar putea acorda prea multă importanță evaluărilor pesimiste
ale potențialului de recuperare al unei anumite bănci. Adică, una dint re cele do uă autorități se putea
grăbi să facă o restructurare b anală. Cu toate acestea, nu era vorba despre o preocupare majoră,
deoarece ambele autorități nu aveau nici un motiv să reacționeze în mod excesiv la chestiunea
restructur ării și fiecare dintre ele putea să utiliz eze evaluarea celeilalte autorități atunci când decide a
dacă va restructura o bancă sau nu. Acordarea puterii de declanșare a B.C.E. în cadrul unei diarhii
putea să nu fie suficientă pentru a garanta independența. Într-adevăr, discuțiile în curs privind rolul
adecvat al băncilor centrale în regimurile speciale de soluționare a problemelor băncilor au subliniat
faptul că un astfel de cadru trebuie să garanteze că trezoreria își asuma responsabilitatea fiscală
deplină pentru restructurarea băncilor. În caz contrar, independența băncii ce ntrale putea fi pusă în
pericol (Nier, 2009). Un mecanism de soluționare adecvat, împreună cu fondurile obținute printr -o
taxă pentr u sectorul bancar și autoritățile fiscale era o condiție prealabilă pentru combaterea
dominanței financiare în zona euro (Sapir, Hellwig și Pagano , 2012). De fapt, era o condiție
prealabilă pentru orice tip de aranjament care vizează protejarea independenț ei B.C.E.. Adăugarea
puterii de declanșare a competențelor B .C.E. părea o acumulare de puteri care ar fi trebuit să facă
obiectul unui control strict legalizat din punct de vedere democratic.

13 Publicația „The Econ omist” citează pe Charles Goodhart: "Funcțiile monetare (macro) ale băncilor centrale au fost în
mare parte repartizate în funcțiile de supraveghere" (Economist 2011).

16
CAPITOLUL 4. O evaluare pentru viitorul Uniunii Europene

În figura următoare este expusă structura uniunii bancare:

l

Figura 4.1. Structura Uniunii Bancare

[ Sursa: Consi liul Uniunii Europene,
https://www.consilium.europa.eu/ro/policies/banking -union/ ]

În special, trebuie să finalizăm Uniunea bancară europeană prin adăugarea unui al t pilon:
un fond european de garantare a depozitelor. În acest fel, Uniunea Bancară ar putea oferi U .E. o
versiune limitată a unei uniuni fiscale, care ar funcționa automat, indiferent de deciziile politice și
fără câștigători sau perdanți ex ante. Există opinii diferite cu privire la instituția care ar trebui să
gestioneze un astfel de fond. De exemplu, p otrivit Comisiei Europene (2015 ), fondul european de
garantare a depozitelor ar putea fi gestionat de Comitetul unic de rezoluț ie (Juncker și colab., 2015; Acesta este format dintr -un
ansablu de texte legislative
care sunt obligatorii tuturor
instituțiilor financiare și
tuturor produselor
financiare la nivelul întregii
UE. Principiile acestuia
cuprind cerințe de capital
pentru bănci , metode
optimizate de gar antare a
depozitelor și reguli pentru
gestionarea băncilor .
Mecanismul unic
de rezoluție
Fondul european de
garantare a depozitelor STRUCTURA UNIUNII BANCARE
Mecanismul unic de
supraveghere

Mecanismul unic de
supravegh ere este
autoritatea de
supraveghere bancară
supranațional al UE , în
cadrul căruia sarcina
pentru monitorizarea
instituțiilor financiare
este efectuată de BCE,
în coordonare cu
organele de
supraveghere naționale.
Sistemele de garantare a
depozitelor (SGD) sunt
procedee ale fiecărui stat
membru prin care se
restituie depunătorii (până
la o limită definită) în
cazul în care banca
națională intră în
dificultate și depozitele nu
mai sunt disponibile.

17
Schoenm aker și Wolff 2015; Gros 2012 ). Cu toate acestea, dezbaterea nu ar trebui să se concentreze
asupra acestei întrebări, ci asupra a ceea ce contează cu adevărat, ceea ce în acest caz creează un
astfel de fond cât mai curând posibil.

Prin urmare, B .C.E. a devenit creditorul de ultimă instanță pentru toate guvernele statelor
membre ale zonei eur o.
Odată cu criza și deteriorarea în consecință a situației economice din întreaga Europă,
sectorul bancar avea nevoie, de asemenea, de o reformă pentru a o curăț a, pentru a -și asigura
stabilitatea și buna funcționare. Setul de măsuri de reformă incluse în Basel III a contribuit la
atingerea acestui obiectiv: acestea au vizat consolidarea reglementării, supravegherii și gestionării
riscurilor din sectorul bancar (B ank for International Settlements , 2011). Aceste măsuri au fost
completate de activitatea Autorității bancare europene, al cărei obiectiv principal a fost menținerea
stabilității financiare în U .E. Acest lucru a permis creșterea economică și ocupării forțe i de muncă în
cadrul U .E.
Cu toate acestea, este adevărat că mai sunt multe de făcut, mai ales la nivel național, și
trebuie să se pună în aplicare mai multe reforme – pașii întreprinși deja au fost necesari pentru a
rezolva criza, dar nu sunt suficienți pentru a asig ura stabilitatea viitoare a zonei euro.

4.1. La ce ne putem aștepta

Arhitectura instituțională a monedei s -a îmbunătățit într -adevăr datorită consolidării
Uniunii bancare și introducerii mecanismelor de integrare și control economic. La rândul său,
B.C.E. și-a asumat un rol tot mai important nu numai în creșterea economică a zonei euro, ci și în
întreaga U .E., compensând astfel lipsa voinței politice din partea guvernelor naționale de a introduce
reforme le economice propuse în planurile naționale de reformă . În cele din urmă, dezbaterea
continuă cu privire la necesitatea de a se forma o uniune fiscală, singura modalitate prin ca re zona
euro să supraviețuiască . Pentru aceasta, ar trebui să ținem cont de tr ei probleme , care sunt adesea
uitate.
În primul rând, condiția necesară pentru buna funcționare a unei uniuni fiscale14 nu există
încă. Criza a forțat U .E. să salveze țările apropiate de colaps, ceea ce a fost în mod repetat just ificat
de argumentul efect ului de „contagiune” – transferurile au fost privite ca un rău mai degrabă decât

14 Adică atingerea unui gras minim de solidaritate între cetățenii europeni.

18
prin principiul solidarității, așa cum ar fi trebuit să fie cazul. Schuman a fost primul care a făcut apel
la solidaritate ca o condiție necesară pentru ca U .E. să funcționeze (Fondation Robert Schuman ,
2011); 60 de ani mai târziu, solidaritatea e ste departe de a fi consolidată.

În al doilea rând, nu se poate acționa ca și cum euro ar fi neutru din punct de vedere
ideologic în ochii europenilor. În plus, nu p utem acționa sau deschide dezbateri fără să ținem seama
de faptul că o parte semnificativă a populației europene nu împărtășește obligațiile care decurg din
integrarea economică mai avansate . Susten abilitatea unei uniuni fiscale, în versiunea sa cea mai
avansată, necesită constituționalizarea unei discipline bugetare stricte, a unor reforme structurale și a
flexibilității pieței pentru a putea elimina influența fluctuațiilor politice. Stabilitatea necesară pentru
o uniune fiscală nu poate depinde de program ele politice, dar, în ciuda acestui fapt, suntem dep arte
de a ajunge la un consens.
În cele din urmă, dacă se dorește o uniune fiscală durabilă, trebuie să avem în vedere faptul
că U .E. este încă o uniune a națiun ilor suverane și independente și că vor s ă rămână astfel. Prin
urmare, orice soluție oferită trebuie să respecte democrațiile parlamentare pe care se întemeiază U .E.
și trebuie să includă elemente recunosc ute ale suveranității naționale. Având în vedere aces te
restricții, care sunt incontestabile , este ușor de concluzionat că s ingura cale deschisă este aceea de a
crea o versiune limitată a unei uniuni fiscale. În acest sens, ar trebui să ne întrebăm care ar fi ultimul
scop al unei versiuni limitate a unei uniuni fiscale. În acest sens, ținând seam a de restricțiile
menționate mai sus, încercarea de a menține stabilitatea financiară printr -o supraveghere eficientă a
efectelor crizei bancare ar fi un obiectiv lăudabil. Având in vedere istoria economică, multe
schimbări sociale au fost precedate de cri ze bancare, care, prin legăturile lor cu statul, au ajuns
adesea să dăuneze vieții cotidiene a cetățenilor.
Este adevărat că, deocamdată, controalele ex -ante privind poziția fiscală a statelor membre
au fost efectiv consolidate, iar mecanismul unic de rez oluție reprezintă un pas important spre
schimbare pe calea stabilității financiare. Este, de asemenea, adevărat că toate statele membre au
acceptat rolul "aproape creditorului în ultimă instanță" al B.C.E. – inclusiv al Germaniei. Această
opțiune fiscală a r putea lua forme diferite, însă un fond european de garantare a depozitelor care să
asigure economiile cetățenilor europeni ar fi cel mai adecvat. Acest tip de fond ar permite ca
moneda unică să aibă aceeași valoare pentru toate regiunile și țările din U .E., ceea ce este tocmai
condiția necesară pentru buna funcțion are a oricărei uniuni monetare.

19
Desigur, problemele rezultă din situațiile și condițiile diferite ale țărilor și ale sistemelor
lor bancare. Există însă și modalități diferite de finanțare a fo ndului, în unele cazuri prin mai mulți
bani publici și, în alte cazuri, cu mai puțini bani publici. Și, desigur, s -ar putea să nu fie posibil ă
finanțarea unui fond care să permită încheierea unei crize sistemice. Dar ideea unui astfel de fond
este ca acest a să fie un factor de descurajare suficient de puternic, reflectând astfel angajamentul
țărilor din zona euro față de moneda unică. Nu există precedente de succes ale unei uniuni monetare
în care fondurile naționale de garantare concurează între ele. Cu to ate acestea, au existat experiențe
pozitive ale sindicatelor bancare. Acesta este cazul pentru S .U.A. și pentru Federal Deposit
Insurance Corporation. Articolul lui Daniel Gros (2012) care compară criza bancară din Nevada și
Irlanda oferă o ilustrație bună – aceste două crize sunt perfect comparabile din cauza dimensiunii
celor două economii și a bulei imobiliare. S .U.A. este o uniune bancară și, prin urmare,
responsabilitatea pentru problemele banc are este federală; în schimb, responsabilitatea U .E. pentru
pierderile bancare rămâne național ă. După cum spune Gro s în textul său, băncile insolvente din
Nevada au fost naționalizate de către Federal Deposit Insurance Corporation, care a acoperit
pierderile și a transferat operațiunile către bănci mai puternice , toate fără a întrerupe sistemul bancar
al Nevadei. Pe scurt, mecanismul de salvare din Nevada este automat, fără legătură cu deciziile
politice și nu are câștigători, însă are perdanți ex -ante: cetățenii plătitori de taxe din a căror bani se
plătesc ach izițiile . Automatizarea acestuia accelerează procesul de luare a deciziilor și împiedică
țările să -și apere propriile poziții naționale. Această automatizare este exact ceea ce ar avea nevoie
un fond europ ean de garantare a depozitelor.
Trebuie să punem c apăt ideii că Uniunea bancară este o chestiune de solidaritate. Nu este
un mecanism de transfer de la nord la sud, iar istoria arată că nici o țară nu este sigură de crizele
bancare care afectează nu numai stabilitatea financia ră, ci și partenerii lor . Suc cesul Uniunii bancare
este o chestiune de eficiență și până când nu va fi finalizat ă cu un fond european de garantare a
depozitelor, nu vom putea beneficia de întregul potențial al monedei unice. În plus, nu vom putea
asigura o funcționare optimă a mecanis melor de transmisie a politicii monetare și nici nu vom putea
preveni episoadele de fragmentare financiară , cum ar fi cele care au urmat crizei din 2008. Există
interpretări diferite cu privire la ceea ce î nseamnă fragmentarea financiară.
Pe de -o parte, acestea se referă la diferențele dintre piețele financiare naționale și regionale
și nivelurile de stabilire a prețurilor, reglementările divergente între diferite jurisdicții, incoerențele
dintre reglement ările financiare chiar și în cadrul aceleiași jurisdicții și așa mai departe .

20
Pe de altă parte, diferențele dintre nivelurile de stabilire a prețurilor sau termenii de
finanțare nu ar trebui considerate fragmentare în măsura în care rezultă din diferite le modele de
afaceri, din riscul specific al întreprinderii sau din prima de risc legată de performanța economică
internă relativă, regimuri sau interpretări diferite ale standardelor globale. Fragmentarea financiară
este în general rezultatul unor reglem entări necoordonate și/sau extrateritoriale. În unele țări,
autoritățile de reglementare au încurajat băncile să stimuleze împrumuturile naționale în detrimentul
operațiunilor transfrontaliere, în timp ce în alte țări, băncile străine trebuie să -și restruc tureze
operațiunile într -o singură jurisdicție în societăți holding locale capitalizate și finanțate separat.
Consecințele fragmentării financiare au fost: Incertitudinea creată de măsurile de reglementare
inconsistente și divergente care subminează capaci tatea instituțiilor financiare de a -și desfășura
activitatea, deteriorarea condițiilor financiare și a impactului asupra economiei reale și eficiența
redusă a politicii monetare.
Această versiune completă a Uniunii bancare ar trebui să se încheie, cel pu țin pentru
moment, cu dezbaterea privind o uniune fiscală. O Uniune bancară care funcționează prin
mecanisme automate, independente de politică, fără câștigători sau perdanți ex ante și cu o singură
autoritate de supraveghere, ar produce, probabil, rezulta te similare unor versiuni mai profunde ale
integrării fiscale care ar fi neviabile din punct de vedere politic.

4.2. Finanțarea viitoare a Uniunii Europene

Anul 2019 este ultimul din cadrul financiar multianual actual (2014 -2020) și pregătirea
planului financiar U .E. post-2020 , care este deja în curs. În mai 2018, Comisia și -a depus
propunerile pentru perioada 2021 -2027 în Cadrul Financiar Multianual (C .F.M.) și pentru un nou
sistem de resurse proprii, respectiv cheltuielile și veniturile bugetului . Au urmat o serie de propuneri
legislative suplimentare pentru programe noi și continue de cheltuieli și fonduri în cadrul
următorului C .F.M. (denumite "regulamen te sectoriale") , duc ând la începerea unor negocieri
cruciale nu numai pe probleme financiare, ci și pe prioritățile sale viitoare și viziune a de acțiune
pentru următorul deceniu. Deși toate aceste propuneri legislative sunt adesea denumite "pachetul
financiar multianual", ace stea urmează proceduri diferite, cu roluri diferite pentru Pa rlament și
Consiliu. Consimțământul Parlamentul ui este necesar înainte de adoptarea de către Consiliu a
Regulamentului privind C .F.M. (articolul 312 din T .F.U.E.). Reglementările sectoriale sunt, la

21
rândul lor, convenite î n cadrul procedurii legislative , cu Parlamentul (articolul 289 și articolul 294
din T .F.U.E).
În plus, în conformitate cu tratatele, Consiliul European definește direcțiile politice
generale și prioritățile Uniunii și nu exercită funcții legislative. Prin e xperiența ultimului C .F.M.,
negocierile demonstrează că Parlamentul European joacă un rol decisiv în luarea deciziilor, inclusiv
pe cifre și pe multe aspecte detaliate ale programelor de chelt uieli. Atingerea unui acord este
excepțional de complicată de această dată d in cauza schimbării politici i Parlamentului și ale
Comisiei .
Cu toate acestea, acest obiectiv a fost zdrobit de decizia Consiliului European de la
summitul din decembrie de a con tinua activitatea la Consiliu în vederea obținerii unui acord numai
în toamna anului 2019.

➢ Propunerea Comisiei: conținutul și obiectivul
Propunerea Comisiei privind cadrul financiar multianual 2021 -2027 a fost construită pe
baza unei dezbateri mai ample privind viitorul U .E. și a finanțel or sale, provocările create de criza
economică, criza migrației și amenințările teroriste, precum și consecințele retragerii Regatului Unit
din U .E.. Stabilirea unui nou C.F.M. a fost o oportunitate de a ține seama de noile priorități politice
stabilite de statele membre în Declarația de la Bratislava din septembrie 2016 și în Declarația de la
Roma din martie 2017 și de a le traduce în acțiuni și mijloace financiare pentru a le realiza. De
asemenea, Comisia a avut o șansă să modernizeze bugetul U .E., să-i îmbunătățească zonele care
oferă o valoare adăugată europeană reală, să simplifice procedurilor de cheltuieli și , nu în ultimul
rând, să reformeze sistemului de resurse proprii.
Toate aceste aspecte sunt, într -o oarecare măsură, reflectate în propunerile Comisiei.
C.F.M.-ul propus este de 1.134.583 milioane euro pentru perioada 2021 -2027. Este echivalentul a
1,11% din venitul național brut (V.N.B.) al U .E.-27 și reprezintă o ușo ară scădere în comparație cu
cota actuală a C .F.M. de 1,16% din V .N.B. U.E.-27 (adică, ajustată de Brexit). P ropunerea Comisiei
oferă mai multă finanțare unor domenii precum piața unică, inovarea și cercetarea, acțiunea privind
mediul și clima, migrația și gestionarea frontierelor. De aceea au fost propuse reduceri pentru
politica de coeziune ( -10%) și politica agricolă comună ( -15%).
Pentru prima dată, propunerea privind C .F.M. include un buget dedicat pentru securitate și
apărare și pentru in strumentele care spr ijină U .E.M.. Propunerea include instrumente îmbunătățite și
noi care să facă bugetul mai flexibil și capabil să răspundă rapid cerințelor neprevăzute.

22
În plus, Comisia propune noi măsuri pentru a asigura viitorul U .E.: cheltuielile s unt
protejate de riscurile legate de deficiențele generalizate în ceea c e privește statul de drept în U .E.
Aceste schimbări ar putea ajuta pentru a rezolva problema statelor membre care se concentrează pe
asigurarea unui " randament echitabil" din bugetul U .E. și să declanșeze o anumită modificare a
modului în care sunt percepute contribuțiile naționale.

➢ Poziția Parlamentului: ambiții și negocieri
Parlamentul European a susținut de mult reforme le bugetului U .E. Poziția puternică a
Parlamentului de a construi un buget ambițios, orientat spre rezultate, capabil de a răspunde unor
provocări neprevăzute, a fost exprimată în rezoluțiile sale privind așteptările asupra C.F.M. după
2020 și U .E. precum și în mandatul de negociere adoptat la 14 noiembrie 2018. Acesta din urmă
cuprinde atât veniturile din C .F.M., cât și veniturile U .E. și, astfel, se va reflecta în mandatele
Parlamentului pentru negocierile legislative care au condus la adoptarea programelor U .E.
(regulame nte sectoriale). Parlamentul consideră că propunerea Comisiei este insuficientă, având în
vedere toate angajamentele existente, provocări și noi priorități. Estim ează că plafonul C .F.M. ar
trebui stabilit la 1,3% di n V.N.B.-ul U.E.-27, în valoare de 1.324.089 milioane euro.
Așa cum se specifică în rezoluție, o astfel de sumă ar fi trebuit să permită finanțarea
politicilor de coeziune și agricole comune din cadrul financiar multian ual 2014 -2020 și să
consolideze o serie de programe și politici ale U .E., în special cele care sprijină creșterea economică,
cercetarea și inovarea, tineretul și lupta împotriva șomajul și abordarea provocărilor migrației.
Având în vedere obligațiile U .E. în conformitate cu Acordul de la Paris, Parlamentul subliniază
faptul c ă contribuția bugetară la obiectivele ce țin de schimbări climatice ar trebui să atingă cel puțin
25% în anii 2021 -2027 și 30% cât mai curând posibil, cel târziu până în 2027.
În ceea ce privește modificările propuse în sistemul de re surse proprii, Parlamentul
consideră că acestea reprezintă un pas important spre o reformă mai ambițioasă, dar se așteaptă la o
abordare ambițioasă și o extindere a listei cu potențiale noi resurse și forme de venit.
Având în vedere că mandatul de negocie re al Parlamentului este finalizat, toți ochii se
îndreaptă către statele membre reprezentate în Consiliul U .E. și în Consiliul European. Discuțiile
care au avut loc arată că diferențele de opinie cu privire la multe aspecte rămân semnificative.
Acestea se referă la aspecte orizontale, cum ar fi dimensiunea generală a C .F.M.,
flexibilitatea sa și introducerea unui instrument bugetar pentru zona euro, precum și la aspecte

23
specifice ale diferitelor programe de cheltuieli, inclusiv pachetele financiare ale acestora (în special
pentru coeziune și agricultură), criterii de alocare și mod alități de punere în aplicare. A mânarea
deciziei privind următorul C .F.M. până în toamna anului 2019 oferă statelor membre mai mult timp
pentru a cl arifica acest e probleme , iar politicienii au avut ocazia de a se implica în campania
electora lă în dezbaterea privind pri oritățile U .E..

24
Concluzii

Cele mai importante cauze ale izbucnirii crizei datoriilor suverane au fost: consumul abuziv
subvenționat din credite externe, eșecul politicilor publice de reformare a sectorului guvernamental,
precum și supraîndatorarea guvernelor.
În anul 2008 a izbucni t criza creditelor suprime, moment ce a avut importante urmări asupra
crizei datoriilor suverane din Europa. După problemele întâmpinate în acoperirea datoriilor, a fost
introdus un proiect de salvare la începutul anului 2010.. Criza financiară internațion ală din 2008,
declanșată de problemele legate de împrumuturile pentru locuințe suprime și securitizarea prin
obligațiuni și swap -uri pe riscul de credit, a condus la o recesiune economică profundă în majoritatea
țărilor industrializate. Aceasta a evidenția t nu numai fragilitatea sistemului bancar european, ci și
deficiențele în proiectarea formei specifice de Uniune Economică și Monetară stabilită între mai multe
state membre ale U .E.
Prima strategie economică potențială urmărește cadrul prin care autorită țile monetare naționale
caută o rată de creștere economică pe termen lung, oferind un climat favorabil expansiunii industriale
prin reducerea ratelor dobânzilor pe termen lung. În consecință, cu cât nivelul împrumuturilor din
sectorul public pe piețele mon etare internaționale este mai ridicat, cu atât este mai mare prețul
împrumutului în ceea ce privește ratele dobânzilor pe termen lung.
În concluzie, criza din Europa și replicile naționale diverse cu privire aceasta au accentuat
interdependența dintre băn ci și guvernele statelor. Mai mult, rezolvările naționale diferite au condus
la împărțirea pieței unice, a serviciilor financiare, contribuind astfel la perturbarea creditării economiei
reale. În consecință, liderii Uniunii Europene au stabilit că U .E.M. trebuie consolidată mai mult și că
un procent al acestui efort va implica constituirea unei uniuni bancare.

25
BIBLIOGRAFIE

1. Ali, M. El -Agraa (2011) – ”The European Union – Economics and policies”
2. Baldwin , R., Giavazzi , F. (2015) – ”The Eurozone Crisis – A Consensus View of the Causes
and a Few Possible Solutions”
3. Bank for International Settlements. (2011). Basel III: International regulatory framework
for banks . Basel: Bank for International Settlements
Communications. http://www.bis.org/bcbs/basel3.html
4. Barro, R. (1979) , „On the Determination of Public Debt”
5. Barro, R ., D., Gordon (1983), „ A Positive Theory of Monetary P olicy in a Natural Rate
Model”
6. Board of Academic Advisors at the Federal Ministry of Economics and Technology, Berlin
(2012), “On the Stability of the European Financial System”
7. Brunnermeier, M .K, Y. Sannikov (2012), “Redistributive Monetary Policy”
8. Brunnermeier , M.K., Gersbach H (2012) , ” True independence for the ECB: Triggering
power – no more, no less”, https://voxeu.org/article/true -independence -ecb-triggering –
power -no-more -no-less,
9. Buiter, W. H., Corsetti, G. , Roubini, N. (1993) „Excessive deficits: sense and nonsense in
the Treaty of Maastricht ”
10. Buti, M., Deroose , S., Gaspar , V., Nogueira , Martins J . (2010), „The Euro: the First
Decade ”
11. Buti, M., Jollès M ., Salto M . (2019), ” The euro – a tale of 20 years: The priorities going
forward”, https://voxeu.org/article/euro -tale-20-years -priorities -going -forward
12. Buti, M ., A. Sapir (1998), „Economic Policy in EMU: A Study ”
13. C.E.U. (Commission of the European Union) (1998), „Convergence report 1998’, European
Economy”