Kupdf.com Septimiu Chelcea Loredana Ivan Comunicarea Nonverbala Gesturile Si Posturapdf [625217]

Septimiu Chelcea
Loredana Ivan
Adina Chelcea
Comunicarea nonverbală;
gesturile și po�tur�
Cuvintele nu sunt de-ajuns
comunicare . ro

Tehnoredactor: Florin Paraschiv
Toate drepturile asupra acestei ediții aparțin Editurii Comunicare. ro, 2005
SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice ,,David Ogilvy"
Strada Povemei �, București
Tel./fax: (021) 313 5895
E-mail: difuzare@comunic are.ro
www.editura.comunicare.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
CHELCEA, SEPTIMIU
Comunicarea nonverbală: gesturile și postura:
cuvintele nu sunt de-ajuns / Septimiu Che1cea, Loredana Ivan,
Adina Chelcea. -București: Comunicare.r o, 2005
Bibliogr.
Index
ISBN 973-711-014-5
1. Ivan, Loredana
II. Chel cea, Adina
316.772.2

Cuprins
Prefață / 11
CAPITOLUL 1
Comunicarea nonverbală:
istoric, structură, forme, funcții și disfuncții / 13
Precizări conceptuale / 13
Studiul comunicării nonverbale: scurt istoric / 19
În căutarea unei definitii psihosociologice / 23
Aparitia limbajului verbal / 27
Comunicare verbală/comunicare nonverbală / 30
Structura comunicării nonverbale / 35
Functiile și disfunctiile comunicării nonverbale / 38
CAPITOLUL 2
Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală / 41
Kinezica sau studiul mișcărilor corpului / 41
Proxemica sau perceptia și utilizarea spatiului / 43
Teritoriul și spatiul personal / 51
Artefactele / 52
Expresiile faciale / 58
Oculezica sau contactul vizual / 65
Haptica sau contactul cutanat (atingerile cutanate) / 70
Vocalica sau paralimbajul / 80
Olfactica: semnalele olfactive / 86
Cronemica: perceptia și semnificatia utilizării timpului / 91

CAPITOLUL 3
Mesajele corpului uman:
cercetări experimentale și stereotipuri sociale / 97
Somatotipoiogia / 98
Fiziognomonia și frenologia / 104
Frenologia / 110
Fata -.ovalul luminos" / 111
Elementele componente ale fetei / 113
Ochii -.oglindă a sufletului"? / 119
Mâinile: elogiul lor / 121
CAPITOLUL 4
Gesturile, postura și mersul / 129
Clasificarea gesturilor / 130
Semnificatia gesturilor / 138
Postura / 150
Mersul / 155
CAPITOLUL 5
Ipostaze ale comunicării nonverbale / 159
La ce servește comunicarea nonverbală? / 159
Flirtul, cuplul marital și comunicarea nonverbală / 162
Comunicarera nonverbală in viata de zi cu zi / 164
Violenta in comunicarea nonverbală / 166
Comunicarea nonverbală in clasa școlară / 169
Comunicarea nonverbală in organizatii / 172
Comunicarea nonverbală in viata politică / 174
CAPITOLUL 6
Antrenarea competenței de comunicare nonverbală 179
Ce este competenta de comunicare nonverbală? / 181
Factori determinanti ai competentei de comunicare nonverbală / 181
Tehnicile nonverbale de manipulare / 187
Măsurarea competentei de comunicare nonverbală: testul PONS / 189
Exercitii pentru cristalizarea competentei nonverbale / 199

Anexe / 205
Anexa A / 205
Anexa B / 206
Bibliografie / 207
Indice de autori / 225
Indice de subiecte / 231

MOlibus COrporis elfaciei.
positionibus. non verbis.

În comunicarea interpersonală, cuvintele nu sunt de-ajuns. Uneori, apelul la cuvinte este chiar inutil (când
este zgomot, când distanța dintre interlocutori este mare, când nu cunoaștem limba vorbită de celălalt etc.).
Gesturile și postura, împreună cu mimica, utilizarea spațiului, contactul vizual, atingerile corporale, îmbrăcă­
mintea, mirosurile, tonul vocii, reprezentarea timpului însoțesc și, uneori, înlocuiesc cuvintele. Toate acestea
alcătuiesc comunicarea nonverbală. Dialogul fără cuvinte -iată subiectul acestei cărți: mai precis, al acestui
manual universitar destinat studenților de la facultăți le cu arie curriculară socioumană.
În primul capitol am fixat cadrul discuției. Ce se înțelege prin sintagma "comunicare nonverbaIă"? Este
unul și același lucru cu comportamentul nonverbal? Ce teorii și experimente s-au înregistrat de-a lungul
timpului, de la primele fonnulări generalizatoare din Antichitate până în zilele noastre? În această secțiune
a cărții am analizat definițiile date actelor de comunicare nonverbală și am propus o definiție psihosociologică
a tennenului.
Astfel, prin comunicarea non verbală am înțeles transmiterea voluntară sau involuntară de informații și
exercitarea ilifluenței prin intermediul elementelor com portamentale și de prezențăjizică ale individului sau
ale altor unități sociale (grupuri și comunități umane), precum și percepția și utilizarea spațiului și timpului,
ca și a artefactelor. Am fonnulat cinci axiome ale comunicării nonverbale: 1) comunicarea non verbală este
filogenetic și ontogenetic primordială; 2) în relațiile interpersonale directe este imposibil să nu comunicăm
nonverbal; 3) comunicarea nonverbală reprezintă un element în sistemul comunicării umane și trebuie analizată
ca atare, nu independent de comunicarea verbală; 4) comunicarea nonverbală se realizează printr-un sistem
de semne și semnale (discrete și analogice), de coduri și de canale de transmitere a infonnatiei și trebuie
analizată integral, nu fiecare element separat; 5) în comunicarea nonverbală, semnificația semnelor transmise
prin multiple canale trebuie stabilită în tennenii probabilităților și în funcție de contextul socio-cultural concret.
in acord cu Mark L. Knapp (1990, 51), profesor de Speach Communication la University ofTexas, Austin,
și autor al unor lucrări de referință în domeniu, am clasificat comunicarea nonverbală după modalitățile
senzoriale implicate, în principal, în receptarea semnalelor: 1) cum privim (caracteristicile fizice și
îmbrăcămintea); 2) cum auzim (tonul vocii); 3) cum mirosim; 4) cum ne mișcăm -individual sau în conjuncție
cu alții (gesturile, postura, privirea, expresiile faciale, atingerile corporale și proximitatea); 5) cum afectează
mediul înconjurător interacțiunile umane și cum afectează acestea, la rândul lor, mediul înconjurător
(dispunerea spațială a mobilei, temperatura, prezența altor oameni, zgomotele ș.a.m.d.).
Am consacrat, în funcție de rezultatele cercetărilor științifice, subcapitole mai extinse sau mai restrânse
kinezicii (studiul mișcărilor corporale), proxemicii (percepția și utilizarea spațiului), artefactelor
(îmbrăcăminte, podoabe, lucruri create de oameni), expresiilor faciale (exprimarea afectivității), oculezicii
(privirea și contactul vizual), hapticii (atingerile corporale cutanate), vocalicii (par alimbajul), semnalelor
olfactive și cronemicii (percepția și semnificația utilizării timpului). Ne-am condus în demersul nostru după
dictonul eruditului scriitor, filosof și om politic roman Lucius Annaeus Seneca (4 î.e.n.-65 e.n.), care, în
Epistolae, scria: Sed etiamsi omnia a veteribus inventa sunt, hoc semper novum erit, usus et inventorem ah
aliis scientia ac dispositio ("Chiar dacă toate descoperirile ar fi fost făcute de predecesori, va mai rămâne

12 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
totuși întotdeauna ceva nou, și anume felul de a întrebuința, știința și felul de a orândui cele descoperite de
alții").
În finalul lucrării noastre, în capitolul "Antrenarea competenței de comunicare nonverbaIă", am prezentat
unele modalități și instrumente de evaluare științifică a abilității de codificare și decodificare a mesajelor
nonverbale și am propus câteva exerciții pentru autoevaluarea acestor abilități.
Autorii acestui prim manual universitar de comunicare non verbală din literatura românească de specialitate
se simt obligați să facă următoarele precizări. Am abordat comunicarea nonverbală axial în perspectivă
psihosociologică. Scurtele incursiuni în domeniile lingvisticii, semioticii, teoriilor comunicării, sociologiei,
etologiei, psihologiei, antropologiei, istoriei, artei sau religiei nu trebuie privite decât ca un modus probandi
și nu ca o tratare inter se. Lucrarea se adresează celor preocupați, prin profesia pe care o exercită sau pentru
care se pregătesc, de cunoașterea interacțiunilor umane și a proceselor de influențare socială, precum și celor
care doresc, prin cunoașterea de sine și a celorlalți, să dobândească sau să-și amplifice competența de comu­
nicare interpersonală, de grup sau publică.
Comunicarea non verbală: gesturile și postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns nu este o operă de vulgarizare,
cel puțin în intenția autorilor. Mai mult, scopul ei subiacent este de a curăța "mahalale le psihologiei" -cum
numea Gordon W. Allport (1961/1981) zonele nobilei științe despre om rămase în exploatarea diletanți lor,
adesea șarlatani și escroci. Lucrarea noastră încorporează datele cercetărilor științifice pe plan mondial și
național, precum și reflecțiile și investigațiile autorilor.
Diferitele categorii de cititori pot adopta strategii de lectură diferite. Cei interesați de sporirea competenței
de comunicare sunt sfătuiți să înceapă de la exercițiile inserate în ultimul capitol. După ce vor fi aflat cum
să decodifice limbajul corporal și cum să transmită mai acurat semnale nonverbale, se pot apropia și de
capitolele cu caracter teoretic mai pronunțat. Nu este necesar să citească trimiterile bibliografice. Este suficient
să acorde credit probității autorilor. Cu totul altfel ar fi bine să procedeze studenții de la facultăți le de științe
ale comunicării, jurnalism, relații publice, psihologie sau sociologie. Ei ar trebui să evalueze critic aserțiunile
noastre, în acest scop fiind necesar să consulte cât mai multe surse bibliografice. Pentru această categorie
de cititori am introdus după fiecare capitol o listă cu termeni-cheie și probleme recapitulative, iar la stărșitul
cărții, o bibliografie selectivă. În fine, cei interesați să-și formeze sau să-și dezvolte cultura umanistă pot
proceda la o lectură flotantă: să deschidă cartea la întâmplare și să citească două-trei pagini. Dacă nu vor
ațipi, este bine să abordeze primul capitol, trecând apoi la cel de-al doilea, la cel de-al treilea ș.a.m.d., până
la indicele de teme.
Autorii sunt convinși că lucrarea lor este perfecti bilă, fapt pentru care își exprimă disponibilit atea de a
dialoga cu cititorii pe Internet la adresa schelcea@yahoo.com sau direct la Facultatea de Comunica re și Relații
Publice din cadrul Școlii Naționale de Științe Politice și Administrative.
Prof univ. dr. Septimiu Chelcea
noiembrie 2004

Septimiu Chelcea
Capitolul 1
Comunicarea nonverbală:
istoric, structură, forme, funcții și disfuncții
Pentru a avea "idei clare și distincte", confonn dictonului cartezian, trebuie să ne precizăm
de la începutul discuției tennenii. Este ceea ce vom face în acest capitol. Vom propune apoi
o definiție a comunicării nonverbale din perspectivă psihosociologică și vom atrage atenția
asupra unor probleme științifice controversate, precum apariția limbajului, evoluția societății
umane, relația dintre comunicarea verbală și comunicarea non verbală. Vom analiza mai
aprofundat structura, funcțiile și disfuncțiile comunicării nonverbale.
Precizări conceptuale
Cuvintele nu sunt de-ajuns. În sprijinul lor vin gesturile, postura, mimica ș.a.m.d. De ce?
Răspunsul vizează funcțiile comunicării nonverbale. Care este structura comunicării nonver­
bale? Cu alte cuvinte, ce semne, coduri și canale de comunicare folosim? Dar mai întâi să
precizăm înțelesul tennenilor fundamentali ai comunicării nonverbale cu care vom opera în
continuare, unnând îndeaproape excelenta lucrare Modele ale comunicării pentru studiul
comunică rii de masă a lui Denis McQuail și Sven Windahl (1982/2001, 11-1 3). �rin "comunicare" vom înțelege orice transmitere a infonnațiilor, ideilor și emoțiilor de
la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la alta prin intennediul mesajeloL
Dacă etimologia conceptului de "comunicare" este clară: communi co.are, avi, atum sellll1ifică,
în limba latină, acțiunea de a face ceva comun, de a împărți cu cineva, de a împărtăși (vezi
Gh. Guțu, 1993, 89), nu același lucru se poate spune despre înțelesul tennenului în literatura
de specialitate. În unnă cu peste treizeci de ani, Franck E.x. Dance (1970) enumera nu mai
puțin de cinsprezece sensuri ce pot fi asociate tennenului de comunicare:
1) schimb verbal de gânduri sau idei; 2) proces prin care noi îi întelegem pe altii și, alternativ, ne străduim
să fim ințeleși de ei; 3) interactiune (chiar la nivel biologic); 4) proces care ia naștere din nevoia de a reduce
incertitudinea, de a acționa efectiv și de a apăra sau întări eul; 5) proces de transmitere a informatiilor, ideilor,
emoțiilor sau priceperilor prin folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.); 6) transfer,
schimb, transmitere sau împărtășire; 7) proces care unește părțile discontinue ale lumii vii; 8) proces care
face comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau al unora; 9) totalitatea mijloacelor de transmitere
a mesajelor militare, a ordinelor etc. (telefon, telegraf, radio, curieri); 10) proces de indreptare a atentiei către
o altă persoană în scopul reproducerii ideilor; II) răspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism
la un stimul; 12) transmiter e a informatiei (care constă din stimuli constanti) de la o sursă la un receptor;
13) proces prin care o sursă transmite un mesaj către un receptor cu intentia de a-i influența comportamentele

14 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
ulterioare; 14) proces de tranziție de la o situație structurată În general la o altă situație, aflată Într-o fonnă
perfectă; 15) mecanism prin care se exercită puterea (apud Gh.-I. Fârte, 2004, 16).
Comunicarea poate fi "verbală", când informația este transmisă prin limbajul articulat (oral
sau scris), sau ,,nonverbaIă", când nu folosim acest limbaj. Termenul de "comunicare nonver­
bală" are o sferă mai largă decât cel de "comportament nonverbal", care desemnează modifi­
carea intenționată sau neintenționată a poziției corpului unei persoane În raport cu un sistem
de repere spațiale sau schimbarea poziției componentelor corporale ale acestuia (cap, trunchi,
membre etc.) În raport cu un sistem de axe rectangulare, În afara acțiunii directe a altor persoane
prin producerea sau limitarea forțată a mișcărilor corporale sau prin deplasarea În spațiu a respec­
tivelor persoane Iară acordul acestora.
Ca și comunicarea verbală, comunicarea nonverbală poate fi modelată În termenii de emi­
țător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect,feedback și context al actelor de comunicare.
"Emițătorul" este sursa mesajelor; ,,receptorul" este destinatarul. "Mesajul" are o semnificație
care este "codificată" (tradusă într-un cod, Într-un sistem de semne, adecvat canalului de comu­
nicare și receptorului) de către emițător și "decodificată" (re-tradusă) de către receptor.
Decodificarea mesajelor comunicării nonverbale trebuie să aibă În vedere contextul cultural,
informațiile culturale asociate unui act de comunicare. Unele culturi sunt Înalt contextuale (se
acordă o importanță deosebită contextului În stabilirea sensului unei comunicări), altele sunt
slab contextuale. în culturile înalt contextuale, durata discuțiilor de.l?rezentare a unei firme, de
exemplu, este mai mare decât în culturile slab contextuale. Când se stabilesc Întâlniri de afaceri,
trebuie să se aibă În vedere acest element al cronemicii, al comunicării nonverbale prin
intermediul perceperii și utilizării timpului (a se vedea subcapitolul rezervat cronemicii). Sunt
Înalt contextuale culturile chineză, coreeană, japoneză și slab contextuale culturile nord-ameri­
cană, din Australia și din Europa de Nord -după cum s-a constatat în unele cercetări (R.E.
Dulek, J.S. Fielder și J.S. Hill, 1991). în culturile slab contextuale un gest rămâne un gest,
semnificația lui este luată În considerare Iară a fi ajustată după împrejurări. Acest lucru se va
vedea foarte clar când vom discuta despre tabuul atingerilor (contactul cutanat). Apreciem
că În ceea ce ne privește, ca români, aparținem unei culturi mediu contextuale, ca și grecii,
spaniolii sau italienii. Totuși, să luăm aminte la semnalele nonverbale, să fim atenți cum le
decodificăm și, totodată, să ne controlăm cât mai bine gesturile, postura, expresiile faciale
etc., dacă dorim să dobândim o competență de comunicare nonverbală.
Problema abilității de decodificare a mesajelor nonverbale a concentrat atenția multor
cercetători. S-au înregistrat diferențe în funcție de variabilele gen (gender) și vârstă. C. Lancelot
și S. Nowicki (1997) au descoperit că o dată cu creșterea În vârstă se obțin rezultate mai bune
în decodificarea mesajelor transmise de postură și gesturi, dar vârsta receptorului nu influen­
țează performanța în decodificarea expresiilor faciale. Cercetările conduse de Judith A. Hall
(1984) au relevat că femeile decodifică mai exact mesajele nonverbale, indiferent de vârsta
și sexul emițătorului. Până acum nu s-au formulat însă explicații teoretice privind apariția
acestor diferențe. Au fost avansate doar ipoteze privind influența culturii și socializării: femeile,
având un status social mai scăzut comparativ cu bărbații, sunt încurajate încă din copilărie
să dea atenție mesajelor nonverbale. De remarcat că superioritatea femeilor în decodificarea
mesajelor nonverbale este specializată: este evidentă doar În legătură cu comunicarea vizuală,
nu și În ceea ce privește paralimbajul, domeniu în care bărbații dau dovadă de aptitudini

Comunicarea nonverbală: istoric, structură, forme, functii și disfunctii 15
superioare. Problema este interesantă și așteaptă să fie cercetată, dat fiind faptul că poziția
femeii în societatea modernă s-a schimbat. S-au mai păstrat diferențele privind decodificarea
mesajelor?
Într-o comunicare nonverbală, funcția de codificare este realizată prin contracția voluntară
sau involuntară a mușchilor scheletici și faciali, schimbarea tonului și ritmului vorbirii, utili­
zarea spațiului și a timpului, a unor artefacte etc. Mesajele sunt transmise utilizându-se diferite
"canale de comunicare": vizual, auditiv, tactil, olfactiv. În comunicarea nonverbală, unul și
același mesaj poate fi transmis concomitent prin mai multe canale senzoriale. "Te iubesc" se
spune, în limbajul nonverbal, prin modul de a privi (contact vizual), dar și prin tremurul vocii
(paralimbaj), prin îmbrățișare și sărut (atingeri corporale) și -de ce nu? -prin semnale chimice
(comunicare olfactivă). Sigur, importanța diferitelor canale de comunicare (senzoriale) este
mai mare sau mai mică în funcție de mesaj. Pentru a exprima acordul sau dezacordul este
suficient să mișcăm capul în sus și înjos sau de la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta,
transmițând mesajul "Da/Nu" printr-un singur canal, cel vizual. Pentru alte mesaje, cum ar
fi "Te iubesc" sau "Te urăsc", sunt folosite canale multiple. Care dintre acestea este cel mai
important, transmite cele mai multe informații acurate (exacte) rapid decodificabile? Pentru
a răspunde la o astfel de întrebare, trebuie să avem în vedere constrângerile filogenetice, care
au determinat ca speciile, în evoluția lor, să-și formeze canale senzoriale în combinații uluitor
de diverse. Celebrul etolog Edward O. Wilson (1975/2003, 194) propune, spre reflecție, un
"triunghi al importanței canalelor senzoriale" la diferitele specii, inclusiv la om (Figura 1.1).
Fig. 1.1. Importanța relativă a canalelor senzoriale În grupuri selectate de organisme. Apropierea
grupului dejiecare colț indică, după unele criterii absolut subiective și intuitive, utilizarea
proporțională a canalului În repertoriul de semnale al speciei. Canalele tactile și electrice nu sunt
incluse (după E.O. Wilson, 1975/2003, 194)
Chimic Insecte sociale
Microorganisme
Molii Acustic
Păsări
Rozătoare
Maimuțele
Lumii Vechi
Șopârle arboricole
Fluturi
Vizual
Pornind de la "triunghiul lui E.O. Wilson", se poate imagina o "piramidă a importanței cana­
lelor senzoriale la om", luându-se în considerare patru canale de comunicare (vizual, acustic,
tactil, olfactiv), nu trei. Piramida pe care o avem în vedere sugerează că de la individ la individ
în cadrul speciei Homo sapiens sapiens, în funcție de context, de mesaj, de modul de socializare
și, nu în ultimul rând, de caracteristicile psihice ale persoanelor, se va acorda în mod subiectiv

16 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
importanță mai mare sau mai mică unui canal de comunicare sau altuia, fiind posibile o infini­
tate de combinații între canalele de comunicare senzoriale utilizate în comunicarea non verbală.
Cu totul general, se poate spune că, ceteris paribus, cu cât mesajele sunt mai complexe, cu atât
mai intens sunt antrenate canalele senzoriale și combinarea lor este cu atât mai extinsă. Dragostea
maternă, un sentiment deosebit de complex, se exprimă prin contactul corporal mamă-copiI frec­
vent și îndelungat (comunicare tactilă), prin comuni carea olfactivă (nou-născuții își recunosc
mamele încă de la vârsta de două luni după miros), prin canalul vizual (privire, contactul vizual)
și auditiv (tonul vocii, accentuarea cuvintelor , gângurit etc.).
Rămâne deschisă întrebarea dacă la om comunicarea nonverbală beneficiati numai de patru
canale (vizual, auditiv, tactil, olfactiv), știut fiind că abilitatea indivizilor umani de a recepta
stimuli (semnale) și de a stabili cu aceștia un raport de sens include -după A. Uhtomski –
sensibilit atea: 1) tactilă; 2) termică; 3) vizuală; 4) auditivă; 5) vibratorie; 6) proprioceptivă;
7) ortostatică și de echilibru; 8) gustativă; 9) olfactivă; 10) introceptivă; Il) dureroasă (apud
P. Popescu-Neveanu, 1978, 650). Dacă restrângem aria sensibilității umane la receptarea
stimulilor din lumea înconjurătoare, nu ni se pare hazardat să ne gândim și la alte forme de
comunicare nonverbală, de exemplu la "comunicarea termică", la "comunica rea dolorifică"
sau la "comunica rea vibratorie". Decodificăm diferit o strângere rece de mână, comparativ
cu o strângere călduroasă de mână; strângerea mâinii tip menghină generează alte reprezen­
tări decât una tip "pește mort". În unele cazuri, de exemplu la nevăzători, sensibilitatea vibra­
torie este performantă. S-a descoperit recent că elefanții comunică prin emiterea și receptarea
semnalelor vibratorii de la o distanță de doi-trei kilometri. Cât de sensibili sunt oamenii la
stimulii vibratori? Nu cunoaștem să se fi făcut cercetări științifice concludente în această
direcție. La unele specii de animale (de exemplu, la peștii electrici) funcționează eficient canalul
de comunica re electric. Edward O. Wilson (1975/2003 , 193), pe baza cercetărilor lui H.W.
Lissmann (1958), apreciază: "Nu știm dacă electrocomunicarea apare la alte animale decât
peștii electrici deoarece fenomenul poate fi relevat numai prin tehnici speciale. Avantajele
acestui canal senzorial sunt considera bile. Ca și sunetul, câmpurile electrice pot fi detectate
în întuneric și se propagă în jurul obstacolelor obișnuite. De asemenea, ele sunt puternic
direcționale și, în măsura în care se dovedesc a fi folosite de relativ puține specii, oferă un
mare grad de particularizare". Mutatis mutandis, am putea considera telepatia ca fiind un alt
canal de comunica re la om. Ne-am pronunțat cu alt prilej (S. Chelcea și A. Chelcea, 1990,
94-125) despre așa-numitele "fenomene psi" (parapsihologie); acum formulăm doar întrebarea :
comunicarea extrasenzorială a informațiilor (gândurilor, emoțiilor etc.) la distanță se subsu­
mează comunicării verbale sau comunicării nonverbale? Cercetări le științifice viitoare vor
lămuri -nu ne îndoim nici o clipă -și această enigmă.
Comunicarea nonverbală se realizează cu ajurorul semnelor și semnalelor. Unii autori nu
fac deosebire între cei doi termeni, preferând să analizeze semnele (J.K. Burgoon, D.B. Buller
și w.G. Woodall, 1989/1996, 15-17). Alți autori, cum ar fi Edward O. Wilson, vorbesc despre
semnale, înțelegând prin acest termen "orice comportament ce comunică informație de la un
individ la altul, indiferent dacă el servește și alte funcții" (E.O. Wilson, 1975/2003, 157). Vera
F. Birkenbihl (1979/1999) utilizează exclusiv termenul de "semnal" când analizează "limbajul
corpului". Personal, considet că termenii de ,,semnal" și ,,semn" pot fi utilizați interșanjabil, deși
s-ar recomanda să se întrebuințeze termenul de "semnal" când se are în vedere comportamentul

Comunicarea nonverbală: istoric, structură, forme, functii și disfunctii 17
nonverbal și tennenul de "semn" când ne referim, spre exemplu, la somatotipuri, la artefacte
sau la mirosul emanat de propriul nostru corp.
Semnalele sunt de două feluri: a) discrete (sau digitale); b) gradate (sau analogice). În
continuare, vom folosi dihotomia semnale digitale/semnale analogice. Semnalele digitale (de
tipul off-or-on) semnifică prezența/ab sența, da/nu etc. Semnalele analogice semnifică intensi­
tatea. "Semnalele analogice sunt directe, plastice sau reprezintă o analogie, în timp ce semnalele
digitale sunt simbolice, abstracte, adesea «complicate» și, probabil, specific umane" -este
de părere Ve ra F. Birkenbihl (\ 979/1999, 17), citându-l pe Paul Watzlawick (1974). Stabilirea
contactului vizual între interlocutori reprezintă un semnal digital; durata contactului vizual
este, însă, un semnal analogic. Atât la oameni, cât și la animale predomină semnalele gradate
sau, în tenninologia lui Thomas A. Sebeok (1962), "semnalele analogice". Combinarea semna­
lelor digitale și analogice caracterizează comunicarea pe scară animală. Din combina rea lor
rezultă așa-numitele "semnale compozite", care pot avea semnificații noi, diferite de cele ale
fiecărui semnal separat. Pumnul strâns și brațul ridicat (semnal discret) exprimă revolta. În
combinație cu zâmbetul (semnal gradat), semnifică bucuria victorie i.
Semnalele pot fi congruente (lat. congrnens -care se potrivește) sau incongruente . Așadar,
semnale care se potrivesc și semnale care nu se potrivesc. Cu cine sau cu ce să se potrivescă?
Să se potrivească unele cu altele, să transmită aceeași infonnație, să fie echivalente. Când
persoana pe care o întâlnești îți spune "Ce bine îmi pare că te văd!" și face în același timp o
"mutră acră" (buzele lipite, colțurile gurii și maxilarul inferior în jos, riduri în zona nasu lui
și a ochilor), ceva este în neregulă: a transmis semnale incongruente. Nu vă grăbiți să trageți
concluzia că vă disprețuiește. S-ar fi putut ca, în clipa în care a rostit cuvintele care exprimau
bucuria revederii, să fi călcat în ceva urât mirositor! Așadar, congruența/incongruența semna­
lelor se referă, în primul rând, la echivalența infonnațiilor transmise verbal și nonverbal. Incongru­
ența semnalelor verbale și nonverbale a generat o problemă de cercetare extrem de import antă,
cea a minciunii. Nepotrivirea poate să apară și în cadrul semnalelor nonverbale. Ochii "spun"
una, gesturile, alta.
De asemenea, congruența/incon gruența se poate ref eri la potrivirea semnalelor cu situația
social-concretă și cu caracteristicile psiho-socio- demografice ale persoanei. Nu folosești
parfumuri seducătoare când te duci la o ceremonie funerară; nu porți fustă mini când ai ajuns
la vârsta a treia. Trebuie să ne punem mereu întrebarea "ce se cade/nu se cade" într-o anumită
situație, pentru noi și pentru alții. Să te prezinți nebărbierit, cu o cămașă ponosită, în blugi la
un interviu de selecție pentru funcționari bancari -nici nu se poate o alegere mai bună pentru
a eșua! Să-ți pui o bluză îndrăzneț decoltată și o fustă de care să tragi mereu ca să-ți acopere
ce nu mai poate fi acoperit, să te machiezi ca pentru o serată când te duci dimineața la examenul
de definitivat în învățământ este păcat. Faci drumul degeaba. Când percepem astfel de semnale
incongruente, aflăm pur și simplu că sunt incongruente, dar nu știm de ce -preciza cu deplin
temei Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 129). Să recapitulăm. Congruența/incongruența se referă
la potrivirea/nepotrivirea dintre: a) semnalele verbale și nonverbale; b) semnalele nonverbale
transmise prin diferitele canale de comunica re; c) semnalele nonverbale și situația socială
concretă; d) semnalele nonverbale și caracteri sticile psiho-socio- demografice ale persoanei.
Semnalele incongruente sunt, adesea, generate de persoane nesigure de adevărul mesajelor
verbale transmise sau care vor în mod deliberat să ascundă adevărul. "Incongruența nu are

18 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
putere de convingere!" (V.F. Birkenbihl, 1979/1999,26). Acest lucru ar trebui să-I știe politi­
cienii, vânzătorii, managerii, profesorii -în general, toți profesioniștii persuasiunii.
La animalele nevertebrate și la vertebratele inferioare (de exemplu, la pești), pentru fiecare
semnal există un singur răspuns. Comunicarea este, deci, stereotipă. Întreaga populație a acele­
iași specii reacționează la un semnal aproximativ în același mod. "Sărăcia generală a diversității
semnalului în comunicarea dintre animale contrastează puternic cu productivitatea aparent
nesfărșită a limbajului wnan" (E.O. Wilson, 1975/2003, 158). Comparativ cu semnalele din
,
comunicarea nonverbală umană, nwnărul semnalelor folosite de speciile animale este foarte
redus. Se apreciază că numărul maxim de semnale de care au nevoie animalele pentru a se
adapta la mediu variază între 10 (Ia pești) și 37 (Ia maimuța rhesus, una dintre primatele cele
mai apropiate de om din punctul de vedere al complexității organizării sociale. Totuși,
"semnalele paralingvistice ale fiecărei culturi wnane, printre care gesturile cu mâna și ridicarea
sprâncene lor, sunt, în mare, comparabile numeric cu manifestările animalelor; în medie, o
persoană folosește 150-200 de gesturi nonverbale «tipice» în timp ce comunică" (Martin H.
Moynihan, 1970, citat de E.O. Wilson, 1975/2003, 157).
În analiza comunicării nonverbale se face distincție între semnale și ,,metasemnale", adică
semnale despre alte semnale, care schimbă semnificația lor. Zâmbetul sau privirea pot fi
metasemnale în comunicarea haptică, prin contactul cutanat. Atingerea cu mâna a brațului
celuilalt semnalizează simpatia sau antipatia în funcție de dublarea acestui gest de zâmbet
sau de coborârea sprâncenelor, de privirea încordată și împingerea înainte a capului. De ase­
menea, "semnalele supranormale" (exagerate) sunt analizate deosebit de "semnalele normale"
(obișnuite).
Ajunși în acest punct al discuției, ar trebui să precizăm că vom înțelege prin termenul de
"cod" un sistem de semne, semnale și reguli de folosire a lor împărtășit de membrii unei culturi
sau subculturi. Orice cod are următoarele caracteristici: a) depinde de un acord prealabil între
cei care îl folosesc și care împărtășesc același fundament cultural; b) îndeplinește o funcție
comunicativă sau de identificare socială; c) este transmisibil prin mijloace de comunicare sau
canale care îi sunt aplicabile (J. Fiske, 199012003, 90).
Cu referire la comunicarea nonverbală, R.P. Harrison (1974) -citat de Judee K. Burgoon,
David B. Buller și W. GiIl Woodall (1989/1996, 18) – a identificat patru tipuri de coduri:
1) coduri de execuție (mișcările corporale, expresiile faciale, privirea, atingerile și paralim­
bajul); 2) coduri spațio-temporale (utilizarea spațiului și a timpului); 3) coduri artefactuale
(utilizarea materialelor și a obiectelor -de la îmbrăcăminte la arhitectură); 4) coduri mediatoare
(efectele speciale produse de interpunerea media între emițător și receptor -de exemplu,
unghiul de filmare).
În ceea ce ne privește, vom clasifica modurile de comunicare după canalul de transmitere
a informațiilor: 1) vizual (somatotipurile, prezența fizică, expresia facială, postura, gesturile,
distanța, spațiul, artefactele); 2) auditiv (vocalica sau paralimbajul); 3) tactil (contactul cutanat,
atingerile); 4) olfactiv (mirosul). Suntem conștienți că și această clasificare are un grad de
artificialitate, ca și celelalte clasificări propuse până în prezent (clasificările bazate pe mesaj
sau pe scop). Deși limitativă, ea ne permite totuși să grupăm datele de cercetare într-o manieră
convenabilă.

Comunic area nonverbală: istoric, structură, forme, functii și disfunctii 19
Studiul comunicării nonverbale: scurt istoric
Ca și în cazul psihosociologiei (S. Chelcea, 2002), preocupă rile de cunoaștere a modului
cum comunicăm fără a ne sluji de cuvinte au o îndelungată preistorie și o foarte scurtă istorie.
Preistoria domeniului de studiu al comunicării nonverbale acoperă perioada din Antichi­
tate până spre sfărșitul secolului al XIX-lea. "În tradiția vestică, în cele mai vechi încercări
de abordare sistematică a acțiunilor expresive, atât în scrierile din Grecia și, mai târziu, din
Roma, gesturilor li s-au acordat, într-un fel sau altul, o mare importanță" (A. Kendon și C.
Miiller, 2001, 1). Să ne gândim că primul profesor de retorică publică din Roma, Marcus Fabius
Quintilia nus (c. 35-96 e.n.), a consacrat unul dintre cele douăsprezece volume ale compen­
diului Institutio oratoria (Formarea vorbitorului în public) pronunției (vocii și gesturilor).
Acest volum (al XI-lea), singurul care s-a păstrat până în zilele noastre, "ne oferă infonnații
detaliate despre limbajul trupului folosit de orator în concepția romanilor" (F. Graf, 199112000,
42). Ne vom referi la lecțiile de oratorie ale lui Marcus Fabius Quintilianus privind postura
și gesturile care potențează discursul când vom discuta despre comunicarea nonverbală în
politică (capitolul 5).
În primele decenii ale secolul al XVII-lea se înregistrează o renaștere a interesul pentru
studiul gesturilor -apreciază Adam Kendon și Comelia Miiller în editorialul primului număr
al revistei Gesture (2001) . La Veneția, Giov anni Bonifacio publică în 1616 lucrarea Arte de'
Cenni. La Londra, John Bulwer publică Chironomia (1644). În secolele unnătoare, scrierile
despre posibilitățile cunoașterii oamenilor după constituția lor corporală, după configurația
feței și a craniului, ca și după expresiile faciale -așa cum se va vedea -se înmulțesc.
În cadrul istoriei științei despre comunica rea nonverbală se poate vorbi despre precursori
până la jumătatea secolului XX (Ch. Darwin, D. Efron, E. Kretschmer, W.H. Sheldon), despre
fondatori, între anii 1950 și 1980 (R.L. Birdwhistell, 1.R. Davitz, P. Ekman, L.K. Frank, E.T.
Hali, R. Rosenthal), iar despre cercetătorii de azi ai domeniului, în ultimele două, trei decenii
(R. Akert, M. Argyle, J.K. Burgoon, D.B. Buller,1. Corraze, M.L. Knapp, 1. Streeck, w.G. Woodall
și mulți alții). Încercarea noastră de a identifica etapele de dezvoltare a câmpului de cercetare
a comW1icării nonverbale are, inevita bil, o anumită notă de artificialitate: etapele nu au granițe
temporale rigide, se întrepătrund, iar unii clasici ai domeniului sunt contemporanii noștri.
Credem totuși că identificarea etapelor și a temelor centrale ale fiecărei etape ne ajută să înțe­
legem caracterul cumulativ al cunoașterii științifice, în general, și al studierii acestui tip de
comunicare, în special.
Precursorii. Se acceptă cvasiunanim că lucrarea lui Charles R. Darwin Expression of
Emotions in Man and Animals (1872) constituie primul reper în istoria propriu-zisă a cercetării
proceselor comunicării nonverbale. În timp, influența lucrării lui Darwin (1809-1892) a fost
copleșitoare. Unii specialiști apreciază chiar că anul 1872 marchează apariția psihologiei sociale
(de exemplu, R.M. Farr, 1996). Chiar dacă asupra acestui lucru părerile sunt împărțite, rămâne
în afara oricărei discuții faptul că Charles Darwin, analizând expresia emoțiilor la om și la
animale, a fundamentat un nou domeniu de studiu: comunicarea nonverbală (deși nu a folosit
tennenul ca atare).
Dată fiind importanța științifică și filosofică a lucrării Expression of Emotions in Man and
Animals, vom încerca să relevăm elementele care o recomandă ca fiind prima abordare riguros

20 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
științifică a comunicării nonverbale, acceptându-se cvasiunanim că principala funcție a comuni­
cării nonvervale o constituie exprimarea emoțiilor.
În primul rând, în lucrarea citată, fondatorul teoriei despre evoluția plantelor și animalelor
prin selecție naturală arată că oamenii, indiferent de cultura căreia îi aparțin, au în comun
aceleași elemente de exprimare nonverbală a emoțiilor. Inițial, Expresia emoțiilor la om și
animale a fost gândită ca un capitol al lucrării Descendența omului și selecția sexuală (1871).
Va trebui deci să privim cele două lucrări ca formând un tot organic -așa cJm atrăgea atenția
acad. Vasile D. Mârza (1967), cel care a prefațat traducerea în limba română a lucrării de
care ne ocupăm. În cele două volume, Charles Darwin expune o serie de dovezi irefutabile
privind filiația omului cu animalele inferioare lui, ceea ce conduce la ideea unității raselor
umane. Din acest punct de vedere, așa cum scria Friedrich von Schiller în Imnul bucuriei
(1785), adoptat ca imn al Europei, "Toți pe lume frați noi suntem". Charles Darwin aduce
numeroase dovezi în sprijinul ipotezei că stările emoționale sunt exprimate la fel la toate
popoarele, în toate culturile lumii. Altfel spus, exprimarea emoțiilor este înnăscută sau
instinctivă. Dacă lucrurile nu ar sta așa, "expresiile sau gesturile convenționale, dobândite de
individ în perioada timpurie a vieții, s-ar fi deosebit probabil la diferitele rase, întocmai ca și
limbile pe care le vorbesc" (Ch. Darwin, 1872/1967, 13). Faptul că "aceeași stare psihică este
exprimată în toată lumea cu o uniformitate remarcabilă [constituie] o dovadă a strânsei asemă­
nări a structurii corporale și a dispoziției mintale a tuturor raselor omenești" (idem, 14).
În al doilea rând, Charles Darwin demonstrează că exprimarea emoțiilor antrenează nume­
roase semne, astfel că inferența de la ceea ce este direct observabil la ceea ce este subiacent
(stările psihice) trebuie să ia în considerare simptomul, nu semnul izolat. Buna dispoziție,
râsul și surâsul, de exemplu, se exprimă prin obrajii și buza superioară mult ridicate, prin
crețurile transversale fine de pe pielea pun ții nasului, prin dezvelirea dinților anteriori ai
maxilarului superior, prin formarea unei cute nazo-labiale foarte pronunțate (care unește aripa
fiecărei nări cu colțul gurii), prin ochii vii și strălucitori și prin retragerea colțurilor gurii și
a buzei superioare, cu ridicările astfel produse (Ch. Darwin, 1872/1967, 115-116). Pe baza
unor astfel de observații am formulat cea de-a doua axiomă a comunicării nonverbale. În
cărțile de popularizare, din păcate, se acreditează ideea că se poate deduce starea psihică a
persoanelor după diferite semne izolate. Sunt propuse chiar dicționare pentru stabilirea semni­
ficației psihice a expresiilor faciale: ,,ridicarea unei singure sprâncene = curiozitate, surpriză
sau dezaprobare; ridicarea sprâncene lor ;== surpriză sau dezaprobare; coborârea sprâncenelor
indică mânie sau dezaprobare" (Body Language, 1996/1999, 109). Charles Darwin, când
vorbește despre mâhnire, analizează schimbarea poziției sprâncenelor în corelație cu alte semne:
"fața devine palidă, mușchii se relaxează, ochii coboară, capul atârnă pe pieptul contractat,
buzele, obrajii și maxilarul inferior se lasă toate înjos prin propria lor greutate. Toate trăsăturile
feței sunt alungite; se zice că unei persoane care aude vești proaste i se lungește fața" (Ch.
Darwin, 1872/1965,99). În limbajul colocvial al tinerilor, în România, se spune: "I-a căzut
falca". În capitolul al VII-lea al lucrării Expresia emoțiilor la om și animale poziția oblică a
sprâncenelor este explicată pe șase pagini (in folio), luându-se în considerare "ridicarea
extremităților interioare ale sprâncenelor și lăsarea înjos a colțuri lor gurii. Despre expresiile
faciale vom vorbi într-o altă secțiune a cărții noastre, acum dorim numai să relevăm contribuția
lui Charles Darwin ·la fundamentarea unor axiome ale comunicării nonverbale.

Comunic area nonverbală: istoric, structură, forme, functii și disfunctii 21
Abordarea interdisciplin ară în studiul comunicării nonverbale reprezintă, de asemenea, o
contribuție esențială a lui Charles Darwin. În Expresia emoțiilor la om și animale întâlnim
considerații de natură biologică, de anatomie și fiziologie, de antropologie socială, de
psihologie și sociologie, de istoria artelor și beletristică. Sunt sintetizate observați ile medicilor,
psihologi lor, sociologilor și informațiile primite de la misionari sau protectori ai băștinașilor.
Este citat de mai multe ori William Shakespeare (H enric al VIII-lea, Neguțătorul din Veneția,
Henric al V-lea, Hamlet, Romeo și Julieta). Când descrie bucuria extremă, face trimitere la
Odiseea lui Homer, și anume la întoarcerea lui Ulise:
Telemac,
Ridicându-se, plângând, tatăl și-l îmbrățișă,
Tot amaru-ngrămădit de ei doi se revărsă.
De milă demni, boceau și-n griji amare
Au tot plâns cât ziua a fost de mare,
Și numai după lungă căutare
Telemac vorba-și găsi (Odiseea, XVI, 27)
The last, but not the least, prin Expresia emoțiilor la om și animale, Charles Darwin aduce
însemnate contribuții la metodologia cercetării comportamentului nonverbal și, implicit, a
comunicării nonverbale. S-a lacut apel la metoda comparativă. Pentru prima dată s-a utilizat
fotografia în studiul comportamentului wnan. Informațiile au fost culese cu ajutorul chestio­
narului și al observați ei directe și indirecte. Chestionarul utilizat, pus în circulație în 1868,
nu este reprodus, dar pe baza celor 16 întrebări adăugate în manuscris ne putem da seama
cum era alcătuit (Anexa A). La chestionarul din 1886 s-au primit 36 de răspunsuri de la diferiți
observatori: misionari din Africa și Australia, Noua Zeelandă, Bomeo, Arhipelagul Malaezian,
India, ca și de la diferiți specialiști din Statele Unite ale Americii sau Germania, la care s-au
adăugat observații din Marea Britanie ale autorului. S-a procedat la o prelucrare calitativă a
datelor, Charles Darwin fiind, prin aceasta, un mare precursor al cercetării calitative în general.
Cititorul atent al lucrării Expresia emoțiilor la om și animale nu poate să nu remarce grija
cu care autorul a menționat numele celor care i-au oferit informații, declar ându-se profund
îndatorat pentru aceasta. Personal, am fost impresionat de delicatețea cu care Charles Darwin
scuză "erorile anatomice" ale sculptorilor greci din Antichitate care au reprezentat "mușchii
mâhnirii": "ei au dus cutele transversale de-a lungul întregii frunți, comițând astfel o gravă
eroare anatomică [a se vedea statuile lui Laocoon și Arrotino, cum a remarcat dr. Duchenne].
Este totuși mai probabil că acești observatori uimitor de exacți să fi sacrificat intenționat
adevărul pentru frumusețe, decât să fi comis o eroare" (Ch. Darwin, op. cit., 103).
Istoricul preocupări lor de cunoaștere a comunicării nonverbale trebuie să ia în considerare
și lucrările lui Emest Kretschmer (Physique and Character, 1925) sau William Sheldon
(Varieties of Human Physique, 1940) din domeniul somatotipologiei, ca și studiul lui David
Efron (Gesture and Environment, 1941), care relevă importanța culturii în comunicarea
nonverbală. Despre semnificația acestor contribuții la conturarea ariei de studiu a comunicării
nonverbale vom discuta în capitolele 3 și 4.

22 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
Fondatorii. Primele studii care au în titlu sintagma "comunicare non verbală" au apărut
la jumătatea secolului trectut. Se pare că Jurgen Ruesch (psihiatru) și Weldon Kees (fotograf)
au fost cei dintâi care au inclus termenul de "comunicare nonverbală" în titlul unei cărți
(Nonverbal Comunication: Notes on the Visual Perception ofHuman Relations, 1956). Cei doi
autori au arătat că în comunicarea umană sunt implicate șapte sisteme diferite: 1) prezența
fizică și îmbrăcămintea; 2) gesturile sau mișcările voluntare; 3) acțiunile înt:ân1pIătoare; 4) urmele
acțiunilor; 5) sunetele vocale; 6) cuvintele rostite; 7) cuvintele scrise (apud M.L. Knapp, 1990,
51). Ni se pare demn de remarcat faptul că în concepția celor doi autori cinci din cele șapte
sisteme implicate în comunicarea umană sunt de natură nonverbală. De asemenea, comparând
aria decupată de către Jurgen Ruesch și Weldon Kees pentru comunicarea non verbală cu dife­
ritele clasificări propuse pentru acest tip de comunicare, putem să ne dăm seama de modul
cum a evoluat cunoașterea comunicării. Este de reținut că abia în urmă cu patru decenii s-au
publicat primele lucrări consacrate studiului sistematic al acestei forme de comunicare.
Dintre lucrările de pionierat ale domeniului sunt de menționat, în primul rând, cele semnate
de antropologul american Roy L. Birdwhistell (Introduction to Kinesics, 1952; Kinesics and
Context: Essays in Body Motivation Communication, 1970), Edward T. Hali (Silent Language,
1959; Beyond Culture, 1977), L.K. Frank (Tactile Communication, 1957). În anii '60 ai
secolului trecut s-a înregistrat ceea ce Mark L. Knapp și Judith A. Hali (2002, 20) numesc o
"explozie nucleară" în aria de cercetare a comunicării nonverbale. J.R. Davitz publică rezul­
tatele investigațiilor privind expresia vocală a emoțiilor în The Communication of Emotional
Meaning (1964), Robert Rosenthal face cunoscute descoperirile sale privind influența subtilă
a experimentatorului asupra subiecților de experiment (Experimenter Eflects in Behavioral
Research , 1966) și modul în care profesorii influențează rezultatele școlare ale elevilor prin
comportamentul lor nonverbal (Pygmalion in the Classroom, 1968). "Probabil că articolul
lui Paul Ekman și Wallace V. Friesen despre originile, utilizarea și codificarea comportamen­
tului nonverbal ["The repertoire ofnonverbal behavior: Categories, origins, usage, and coding",
1969 -n.n.] este lucrarea teoretică clasică a anilor 1960" -consideră Mark L. Knapp și Judith
A. Hali (2002, 21), de la care am preluat aceste date de istorie a studierii comunicării nonver­
bale. Conform autorilor anterior citați, anii '70 aduc lucrări de sinteză (M. Argyle, 1975; R.L.
Birdwhistell, 1970; P. Ekman, 1972; E.H. Hess, 1975; A Mehrabian, 1972; M.F.A Montagu,
1971; AE. Scheflen, 1972). Sunt de menționat și studiile din domeniul proxemicii (R. Sommer,
1970), oculezicii (M. Argyle și M. Cook, 1976; R. Exline, 1971), vocalicii (F. Goldman-Eisler,
1968), atracției fizice (E. Berscheid și E.H. Walster, 1974).
În 1970, jurnalistul și scriitorul american Julius Fast publică o lucrare de sinteză a cercetă­
rilor din domeniu. Lucrarea sa, Body Language, devenită best-seller, favorizează cunoașterea
de către publicul american larg a problematicii comunicării nonverbale. În scurt timp, în școlile
elementare, colegii le și universitățile din Statele Unite ale Americii încep să se predea cursuri
de comunicare nonverbală. în 1976 apare prima revistă de specialitate, Journal of Environ­
mental Psychology and Nonverbal Behavior, transformată apoi în Joumal ofNonverbal Behavior,
care își continuă apariția și azi.
Perioada contemporană. În fine, după 1980 și până azi au apărut numeroase lucrări
teoretice și de cercetare empirică (D. Archer, R. Akert și M. Constanzo, 1993; M.L. Knapp,
1984; M.L. Patterson, 1983, 1984; J. Streeck și M.L. Knapp, 1992). Cercetarea comunicării

Comunic area nonverbală: istoric, structură, forme, functii și disfunctii 23
non verbale a trecut de la studierea situațiilor noninteractive la studierea interacțiunilor, de la
studierea unei persoane la studierea persoanelor care interacționează, de la studierea unui
comportament izolat la studierea concomitentă a mai multor comportamente, de la măsurarea
frecvenței și duratei comportamentelor non verbale la studierea proceselor psihice subiacente
acestor comportamente, de la studierea prin Încercarea de a controla factorii de context pentru
a nu influența comunicarea nonverbală la studierea efectelor produse de acțiunea acestor factori,
de la studierea doar a interacțiunii face-to-face la studierea rolului mesajelor nonverbale În
comunicarea mediată de noile tehnologii, de la studierea fie a culturii, fie a factorilor biologici
în determinarea comportamentului non verbal la studierea influenței conjugate a acestor determi­
nanți (M.L. Knapp și J.A. Hali, 2002, 22).
Caracterizân d perioada contemporană, Mark L. Knapp (1990, 53-54) distinge câteva ten­
dințe ale studiilor privind comunicarea nonverbală: a) renunțarea la studiul separat al mișcă­
rilor diferitelor părți ale corpului (membrele superioare, fața, ochii etc.) și centrarea pe cercetarea
contribuției acestor mișcări combinate la transmiterea anumitor mesaje; b) schimbarea strategiei
de cercetare, În sensul creșterii ponderii studiilor bazate pe observația comunicării nonver­
bale în condițiile ,,naturale", nu În condițiile "artificiale" ale laboratoru lui experime ntal; c) urmă­
rirea modului În care unele semnale interacționează cu alte semnale.
Pentru că -așa cum s-a văzut -domeniul de cercetare a comunicării nonverbale este relativ
nou și pentru că a fost abordat din perspectiva mai multor discipline (etologie, semiotică,
psihologie, sociologie, lingvistică, științele comunicării etc.), este firesc să fie populat cu obser­
vații disparate, cu cercetări ad hoc, În care variabilele și modelele sunt mai degrabă eclectice
decât subordonate unor teorii sau paradigme consistente.
În căutarea unei definiții psihosociologice
Întrebarea "Ce este comunicarea nonverbaIă?" nu este gratuită, chiar dacă unora li s-ar
părea naivă. În fond, toată lumea Își dă seama că ,,nonverbal" Înseamnă "fără cuvinte". Dar
modul cum rostim anumite cuvinte face parte din comunicarea nonverbală. Nu orice mesaj
"fără sonor" intră În sfera comunicării nonverbale și nu orice comunicare vocală este comu­
nicare verbală. Unii cercetători (de exemplu, M.L. Knapp și lA. Hali, 2002) apreciază că
American Sign Language nu reprezintă comunicare nonverbală, deși surdo-muții, când Își
transmit unii altora gânduri le și emo țiile, nu se slujesc de cuvinte. Pe de altă parte, ne dăm
seama după cum râd oamenii dacă sunt bucuroși sau nu, dacă sunt sinceri. În acest caz, comuni­
carea este vocală, dar nu și verbală.
În literatura de specialitate sunt menționate nu o singură definiție a comunicării nonverbale,
ci mai multe -și toate (sau aproape toate) sunt acceptabile. Depinde din ce perspectivă este
abordat procesul de transmitere a semnalelor nonlingvistice. Noi căutăm o definiție
satisfăcătoare din punctul de vedere al psihosociologiei. Să alegem dintre cele care s-au propus
deja sau să formulăm o definiție proprie, În acord cu perspectiva pe care am adoptat-o?
Probabil că Thomas A. Sebeok (1977) avea dreptate când remarca faptul că termenul de
comunicare nonverbală este "unul dintre conceptele semiotice cele mai prost definite" (apud
l Corraze, 1980/2000, 15). Determinativul "nonverbal" este Într-adevăr neclar: pe de o parte,
comunica rea non verbală se referă și la aspectele sonore ale comunicării verbale (de exemplu,

24 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
intensitatea vocii, pauzele etc.), pe de altă parte, comunicarea verbală nu are totdeauna calități
lingvistice propriu-zise (de exemplu, folosirea onomatopeelor). Din această cauză, expresia
"limbajul silențios" nu este decât o metaforă, și nu un termen echivalent pentru "comunicarea
nonverbaIă". Să începem deci periplul conceptual. Mai întâi, se cuvine să facem precizarea
că termenul de comunicare nonverbală a fost utilizat pentru prima dată într-o lucrare științifică
în 1956 de către Jurgen Ruesch și Weldon Kees (apud E. Bamouw, 1989, 209).
În The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology, Miles L. Patterson (1995,405) ia
în considerare două accepțiuni ale termenului de comunicare nonverbală: "În general, se referă
la transmiterea de informații și la influențarea prin reacțiile fizice și comportamentale ale
indivizilor". În afara sensului larg al termenului, profesorul de la University of Missouri,
St. Louis, aduce în discuție și faptul că "unele definiții, totuși, restrâng «comportamentul
comunicatiV» doar la reacțiile intenționale sau orientate spre un scop și/sau la reacțiile care
posedă un înțeles cvasiuniversal" (ibidem). Definiția propusă de Miles L. Patterson este, din
punctul nostru de vedere, aproape safisfăcătoare. Nu se precizează însă dacă transmiterea de
informații și influențarea se realizează într-un cadru social și cultural concret, ceea ce îi conferă
identitate psihosociologiei ca știință a interacținii umane în societate (vezi S. Chelcea și
P. Buț, 2003).
Jacques Corraze (1980/2000, 15), în lucrarea de succes Les communications nonverbales,
aflată la a șasea ediție, afirmă: "Prin comunicare nonverbală se înțelege ansamblul de mijloace
de comunicare existente între ființele vii, care nu utilizează limbajul uman sau derivatele
nesonore ale acestuia (scrisul, limbajul surdo-muților etc.). Se procedează prin excludere și
prin includere în același timp. Nu este reținută comunicarea om-mașină, dar în sfera conceptului
de «comunicare nonverbală» este cuprinsă și comunicarea dintre animale". în fond, Jacques
Corraze este etolog, interesat de evoluția formelor de comunicare pe scară animală și la om.
"Termenul de comunicare nonverbală se aplică la gesturi, postură, orientarea corpului, particu­
laritățile somatice -naturale sau artificiale -, chiar la organizarea obiectelor și la raporturile
de distanță dintre indivizi, prin care se emite o informație" (1. Corraze, 1980/2000, 16). Din
enumerare lipsesc unele forme de comunicare nonverbală, după părerea noastră, deloc de
neglijat: de exemplu, semnalele transmise prin olfacție.
În International Encyclopedia of Communication, Adam Kendon (1989, 209) definea
comunicarea non verbală prin enumerare: ,,mișcările corpului, gesturile, expresiile faciale și
orientarea [corpului], postura și spațiul, atingeri le și pronunția și acele aspecte ale vorbirii
precum intonația, calitatea vocii, ritmul vorbirii și, de asemenea, tot ce poate fi considerat
diferit de conținutul actului vorbirii, de ceea ce se spune". Și de această dată enumerarea este
incompletă. Nu sunt amintite unele forme de comunicare importante, precum constituția corpo­
rală (somatotipurile) sau artefactele. Personal, cred că definițiile prin enumerare rămân nesatis­
făcătoare. Ar trebui să căutăm definiții prin gen proxim și diferență specifică.
Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall (1996/1998, xviii), când definesc
comportamentul nonverbal, au în vedere, în principal, funcțiile acestuia: "Noi credem că pro­
cesul de comunicare nonverbală poate fi înțeles cel mai bine analizând funcțiile, scopurile
și finalitățile sale". Ca urmare, autorii anterior citați își construiesc tratatul fondându-se pe
asumpția că "sistemul total al comunicării nonverbale include un amestec de semne și simboluri
cu diferite grade de conștientizare, intenționalitate și structurare (propositionality)". Este
evidentă în această definiție perspectiva comunicațională. De altfel, lucrarea celor trei autori,

Comunic area nonverbală: istoric, structură, forme, functii și disfunctii 25
profesori la University of Arizona și la University of New Mexico, are ca subtitlu Dialogul
nevorbit (The Unspoken Dialogue). Chiar dacă vom adopta o altă definiție a comunicării, vom
folosi lucrarea lui Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall (1996/1998, 4-8),
considerând-o ca fiind cea mai complexă și completă lucrare la care am avut acces. În lucrarea
citată, cei trei autori relevă importanța comunicării nonverbale, susținând argumentat că acest
tip de comunicare:
a) este omniprezent, însoțind în permanență comunicarea verbală;
b) poate forma un sistem lingvistic universal, utilizat și înțeles dincolo de barierele geo-
grafice;
c) poate conduce atât la înțelegerea, cât și la neînțelegerea situațiilor;
d) este filogenetic primordial, în sensul că în evoluția omului precede limbajul verbal;
e) de asemenea, este ontogenetic primordial, știut fiind că încă de la naștere (și chiar înainte
de naștere) "candidații la umanitate" transmit semnale nonverbale mamelor;
f) este primordial în interacțiunile umane: înainte de a spune un cuvânt, comunicăm prin
diferite canale nonverbale (gesturi, postură, păstrarea distanței etc.) cine suntem și în ce relație
ne aflăm cu interlocutorii;
g) poate exprima ceea ce prin cuvinte nu se cuvine sau nu se poate exprima (de exemplu,
în relațiile intime);
h) este, pentru majoritatea adulților, mai de încredere decât comunicarea verbală.
După analiza unora dintre cele mai des citate definiții ale comportamentului nonverbal, a
venit timpul să ne pronunțăm. ințelegem prin comunicare nonverbală interacțiunea umană
bazată pe transmiterea de semnale prin prezența fizică și/sau prin comportamentele indivizilor
Într-o situație socio-cul turală determinată. În mod explicit, definiția noastră exclude unele tipuri
de comunicare (comunicarea om-mașină, comunicarea om-animale, comunicarea infraumană)
și reține, ca notă definitorie a perspectivei psihosociologice, interacțiunea. În același timp, relevă
importanța contextului socio-cultural în care se desfășoară procesul de comunicare.
Pentru înțelegerea mai deplină a problemei noastre de studiu, se impune precizarea concep­
telor de bază cu care vom opera: semn, semnal, simbol, semnificație, cod, mesaj, canal de comu­
nicare. Nu vom analiza în profunzime conținutul acestor concepte. Cei interesați pot consulta
lucrarea lui John Fiske Introduction to Communication Studies (1990), recent tradusă în limba
română (Introducere În științele comunicării, 2003), pe care am folosit-o și noi.
Pornim de la un exemplu din viața de zi cu zi. Pe stradă, doi tineri discută. La un moment
dat, unul dintre ei spune apăsat, cu pauză prelungită între cuvinte: "Nu te-ai ținut de promi­
siune!" și își atinge de două-trei ori obrazul cu vârful degetului arătător. Celălalt își pleacă
privirea și tace. S-au înțeles. Reiau discuția pe o altă temă. Avem de-a face cu o "comunicare
interpersonaIă". Ea se deosebește prin câteva caracteristici atât de comunicarea intrapersonală,
cât și de comunicarea în grup, comunicarea organizațională, comunicarea publică și cu atât
mai mult de comunicarea în masă (Tabelul 1.1).
Urmărind Tabelul 1.1, desprindem cu ușurință caracteristicile comunicării interpersona le:
se realizează între un număr mic de persoane, într-o interacțiunef ace-to-face (când sunt doar
două persoane, avem de-a face -ca în exemplul nostru -cu o "comunicare diadică"), este
informală, feedback-ul este imediat, rolurile celor care comunică sunt flexibile (succesiv,
persoanele au rol de emițător și de receptor). Dar în ce constă comunicarea dintre cei doi tineri?

26 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Simplu spus, în influențarea comportamentului și/sau a stării psihice a celuilalt cu ajutorul
semnelor.
Tabelul 1.1. Caracteristicile interacțiunii și nivelurile comunicării (după S. Trenholm și A. Jensen, 2000, 25)
Caracteristicile interactiunii
Număr de persoane
Distanla dintre persoane
Natura feedback- ului
Rolul comunicării
Adaptarea mesajului
Scopul
Nivelul situational al comunicării Mic
Mică
Imediată
Informal
Specifică
Nestructurat
Intrapersonal
Interpersonal Mare
Mare
intârziată
Formal
Generală
Structurat
Grup mic Public
Organizational in masă
Ce sunt însă semnele? "Semnul este ceva fizic, perceptibil de către simțurile noastre; el
se referă la altceva decât la sine însuși și este dependent de recunoașterea de către cei care îl
utilizează a faptului că este semn" (J. Fiske, 19990/2003, 63). Cuvintele sunt semne; și tonul
vorbirii; și pauzele prelungite; și atingerea obrazului cu arătătorul; și privirea plecată. Toate
aceste semne au înțelesuri împărtășite de cei care comunică. Așadar, semnul are asociat un
concept referitor la realitatea exterioară. Sunetele ce se aud când cineva pronunță cuvântul
"promisiune" (sau literele aștemute pe hârtie) semnifică o obligație morală asumată. Nerespec­
tarea acestei obligații este blamabilă. A atinge obrazul cu degetul arătător este, de asemenea,
un semn care are aceeași semnificație: blamarea. În omenia românească, se și spune: "Nu
vreau să-mi bată obrazul". Lucrurile par cât se poate de simple. Par, dar nu sunt deloc așa.
Le simplificăm noi pentru a putea intra în miezul problemei: comunicarea nonverbală.
Să recapitulăm. Orice comunicare constă din utilizarea semnelor prin intermediul concep­
telor produse atât de către semn, cât și de către experiența persoanelor cu obiectul la care se
referă semnul. În concepția filosofului american Charles S. Peirce (1839-1914), fondatorul
pragmatismului și unul dintre pionierii semioticii, "Un semn, sau representanteu, este ceva
care ține locul a ceva pentru cineva, în anumite privințe sau în virtutea anumitor însușiri. El
se adresează cuiva, creând în mintea acestuia un semn echivalent, sau poate un semn mai
dezvoltat. Semnul acesta pe care-l creează îl numesc interpretantul primului semn. Semnul
ține locul a ceva, anume al obiectului său. El ține locul acestui obiect nu în toate privințele,
ci cu referire la un fel de idee, pe care am numit-o uneorifundamentul representamentului"
(Ch. S. Peirce, 1897/1990, 269). Așadar, semnul perceptibil generează în mintea celui ce îl
utilizează un concept mental, interpretantul semnului, în funcție de experiența pe care acesta
o are. Așa se face că putem percepe același semn (un cuvânt sau un comportament) rară să
îl asociem cu același concept. Pentru români, arătătorul care bate obrazul are atașat conceptul
de "blam", nu și pentru iranieni, de exemplu. Iranienii -mi s-a spus de cătreAlibeman Eghbali
Zarch, doctor în sociologie la Universitatea din București -, când dezaprobă acțiunea cuiva,
duc arătătorul la mustață (semnul bărbăției). Dar și pentru români interpretantul poate diferi
de la o persoană la alta, astfel că blamul înseamnă pentru cineva pierderea definitivă a stimei
de sine și pentru altcineva doar știrbirea acesteia.

Comunic area nonverbală: istoric, structură, forme, functii și disfunctii 27
Apariția limbajului verbal
În celebrul Discurs asupra originii și fundamentelor in egalității dintre oameni (1754/l958,
97), Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) spunea: "Primul limbaj al omului, limbajul cel mai
universal, cel mai energic și singurul de care a avut nevoie mai înainte de a fi trebuit să con­
vingă niște oameni adunați la un loc este strigătul natural". Și în continuare: "Oamenii au
înmulțit inflexiunile vocii, adăugând la acestea gesturile, care, prin natura lor, sunt mai expre­
sive și al căror sens depinde mai puțin de o determinare anterioară. Ei exprimă deci obiectele
vizibile și mobile prin gesturi, iar cele care impresionează auzul le exprimă prin sunete imita­
tive". Așadar, limbajul uman își are originea în exprimarea sonoră a emoțiilor, ca o formă de
comunicare nonverbală.
Recent, Douglas S. Massey (2002, 1-29) a analizat rolul emoțiilor în viața socială. Din
studiul profesorului de sociologie de la Universitatea din Pennsylvania sunt de reținut mai
multe idei directoare. În cele ce urmează încercăm o sinteză a lor. Societatea umană a apărut
în urmă cu mai mult de șase milioane de ani și a evoluat pe baza inteligenței sociale rezultate
din diferențierea și rafinarea emoțiilor. În primul deceniu al secolului XXI, omenirea va trece
Rubiconul din punct de vedere demografic: mai mult de jumătate din populația de pe Terra
va trăi în mediul urban, ceea ce echivalează cu o schimbare a mediului de viață al speciei
Homo sapiens sapiens. Dacă în perioada romană mai puțin de cinci la sută din omenire trăia
în orașe, în documentele ONU (1999) se estimează că în 2025 un sfert din populația Globului
va trăi în orașe de peste un milion de locuitori și că cele mai mari orașe vor fi -la orizontul
anului 2015 -în ordine numerică: Tokio, Bombay, Lagos, Dacca, Sao Paolo, Karachi, Ciudad
de Mexico, New York, Jakarta și Calcutta. Aceste schimbări demografice vor modifica, Iară
îndoială, stilul de viață al omenilor și, implicit, comunicarea interpersonală.
În evoluția umanității, Douglas S. Massey a identificat șapte ere: 1) societatea prehabi­
liană (existentă cu 6-2,5 milioane de ani în urmă); 2) societatea timpurie-veche (oldawan
society), existentă între apariția uneltelor de piatră (în urmă cu 2,5 milioane de ani) și 1,5
milioane de ani; 3) paleoliticul (înainte cu 1,5 milioane- 150 000 de ani); 4) neoliticul (înainte
cu 150000-10000 de ani); 5) societatea agrară, apărută cu 12000-10 000 de ani în urmă și
continuând să existe până către anul 1800 e.n.; 6) societatea industrială (între începutul
secolului al XIX-lea și jumătatea secolului XX); 7) societatea postindustrială, cea în care am
intrat după 1980, când introducerea pe scară largă a computerului a schimbat în întregime
viața socială (Tabelul 1.2).
Să recapitulăm, împreună cu Douglas S. Massey: 300000 de generații au trăit în societățile
de vânători-culegători, 500 de generații în societățile agricole, nouă generații în societățile
industriale și o generație în era postindustrială. Acest lucru este bine de știut când analizăm
comunicarea nonverbală, Întrucât "trecutul este prezent" și noi nu suntem numai ființe
raționale: "Ceea ce ne-a făcut oameni este adiționarea unei judecăți (mind) raționale la baza
emoțională preexistentă" (D.S. Massey, 2002, 2). Trecerea de la Homo habilis la Homo erectus
a fost însoțită nu numai de dublarea capacității craniene, de la cca 500 cc la I 000-1 100 cc,
dar și de lateralizarea cerebrală, de diferențierea funcțională a celor două emisfere ale creierului,
cu consecințe în planul comunicării. Concomitent cu sporirea volumului masei cerebrale, s-a
produs și mărirea numărului indivizilor care trăiau în același grup, de la aproximativ 90 la

28 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
120, ceea ce înseamnă, teoretic, 6 000 de relații diadice. Sintetizând o bogată literatură de
specialitate, Douglas S. Massey conchide că la Homo erectus inteligența era totuși de natură
prelingvistică, funcțiile cognitive de bază fiind mimetice, constând din imitarea prin vocalizare,
expresii faciale, mișcări ale ochilor, postură și gesturi. Probabil că în această fază a evoluției
umane expresiile faciale aveau rolul central în comunicarea emoțiilor. De aici și universalitatea
exprimării faciale a emoțiilor și recunoașterea lor, dincolo de variațiile culturale.
Tabelul 1.2. Evoluția societății umane (după D.S. Massey, 2002, 5)
Caracteristici Tip de societate
Prehabiliană Timpurie-veche Paleolitic Neolitic Agrară Industrială Postindustrială
Aparitie, in
6 miI. 2,5 miI. 1,5 miI. urmă cu ani 50000 10000 200 20
Durata in ani 3,5 miI. 1 miI. 1,5 miI. 40000 10000 180 20+
Nr. generatii 175000 50000 75000 2000 500 9 1+
Locuitori H. africanus H. habilis H. erectus Homo sapiens
Volum
cranian 450 cc 500 ce 1 100-1400 cc 1450 cc
Subzistenta Culegători Vânători-culegători Agricultur ă Industrie Informatie
Piatră Cremene, Bronz, fier Siliciu, plastic Unelte Perisabile Piatră Oteluri aliate șlefuită bronz
Tip de Episodică Mimetică Mitică Teoretică cultură
Tip de Mobilă De vânătoare Tabără Tabără/sat Megalopolis locuire de bază Oraș
Mârimea
comunitătilor 65 75 145 155 1 miI. 20 miI. 30 miI.
Total
populatie 50000 100000 1 miI. 6 mii. 1 miliard 6 miliarde 9 miliarde
Se acceptă cvasiunanim că omul modem a apărut în urmă cu 150 000 de ani și a migrat pe
toate continente le: în Europa și Asia acum 50 000 de ani, în Australia acum 40 000 de ani, în
Africa acum 20 000 de ani, în Americi, în urmă cu 10 000 de ani. Acum aproximativ 50 000
de ani s-a produs ceea ce specialiștii au numit ,,revoluția cognitivă" (1. Tattersall, 1995) sau
"revoluția simbolică" (Ph.G. Chase, 1999). Utilizarea de către sumerieni, în unnă cu 10 000
de ani, a unor semne grafice pentru a marca schimburile comerciale și apoi inventarea scrisului
(în cultura sumeriană, în unnă cu 5 000 de ani s-au utilizat semne grafice pentru silabe, iar
în cultura feniciană, în unnă cu circa 4 000 de ani a apărut primul alfabet fonetic, dezvoltat
apoi de greci și de ;'omani) au pus bazele "culturii teoretice" -definită de Merilin Donald
(1991) ca "un sistem de gândire logic, fondat pe experiență și raționalita te, în măsură să producă
predicții acurate despre evenimentele din natură și din societate" (apud D.S. Massey, 2002,
12). Se înțelege că au acces la cultura teoretică numai cei care practică în mod curent scris­
cititul. Comunicarea verbală scrisă -atât interpersonală, cât și în masă (presa scrisă, cărțile,
unele filme sau emisiuni TV etc.) -a fost și este limitată de analfabetism, După unele statistici,

Comunic area nonverbală: istoric, structură, forme, functii și disfunctii 29
la începutul erei industriale, pe la 1800, circa 85 la sută din populația Terrei era constituită din
analfabeți. O sută de ani mai târziu, la începutul secolului XX, aproximativ două treimi din
totalul populației erau neștiutoare de carte. Se apreciază că la începutul secolului XXI proporția
analfabeților a scăzut la o pătrime din totalul populației lumii. Comunicarea nonverbală nu are
astfel de limitări.
O altă teză a lui Douglas S. Massey merită toată atenția în explicarea teoretică a comunicări i
nonverbale. Este vorba despre limitele raționalității. Sociologul american afirmă că "deciziile
umane, comportamentele și structurile sociale nu pot fi modelate doar ca funcții ale raționalității
[ … ]. Emoționalit atea rămâne o forță puternică și independentă în activitatea umană, influențând
percepțiile, colorând memoriile, legând oamenii laolaltă prin atracție, reglându-le comporta­
mentul prin sentimentele de vină, rușine și mândrie" (D.S. Massey, 2002,20). În sprijinul celor
afirmate sunt aduse următoar ele fapte: 1) în evoluția omului, emoționalitatea precede o perioadă
îndelungată raționalitatea; 2) raționalitatea – ca abilitate de a evalua costurile și beneficiile
potențiale ale acțiunilor ipotetice și de a utiliza aceste evaluări în planifica rea acțiunilor – a
apărut relativ târziu în evoluția omului; 3) gândirea simbolică se manifestă deplin doar în ultimii
50000 de ani; 4) posibilitatea de stocare prin scris a apărut în urmă cu 45000 de ani; 5) accesul
majorității omenirii la "cultura teoretică" s-a făcut pe parcursul ultimilor 5000 de ani, prin
practicarea scris-cititului; 6) în prezent, cogniția emoțională precede cogniția rațională, cele
două tipuri de procese funcționând în strânsă conexiune.
Am rezumat unele argumente din studiul O scurtă istorie a societății umane: originea și
rolul emoției În viața socială de Douglas S. Massey (2002) pentru a convinge că: a) în procesul
îndelungat al hominizării comunica rea nonverbală premerge comunica rea verbală; b) unele
forme de comunicare nonverbală (de exemplu, expresiile faciale ale emoțiilor) sunt de natură
ereditară; c) atât comunicarea verbală, cât și comunicarea nonverbală au, deopotrivă, compo­
nente emoționale și raționale; d) de-a lungul istoriei și în prezent, comunicarea non verbală
este practicată pe scară mult mai largă decât comunicarea verbală scrisă.
Relativ recent, oamenii de ștință au demonstrat că gesturile sunt esențiale pentru limbajul
verbal. Până de curând se accepta cvasiunanim că în evoluția omului expresiile verbale au
înlocuit gesturile și i se atribuia comunicării nonverbale, ca primă funcție, repetarea, dublarea
comunicării verbale. În realitate, "gesturile și cuvintele sunt inseparabile" (M. Pacori, 2001).
Spre o astfel de concluzie conduc cercetările lui Robert Krauss și Ezequiel Morsella de la
Universit atea Columbia din New York, care au arătat că performarea unei vorbiri fluente,
nuanțate este legată de gesticulație. Noi facem mai puține gesturi când vorbim despre lucruri
abstracte decât atunci când descriem obiecte sau diferite scene concrete. Inhibarea gesturilor
în timpul vorbirii are consecin țe negative asupra comunicării verbale, care devine astfel mai
inexactă și mai puțin nuanțată -după cum remarca Bemard Rime (citat de M. Pacori, 2001).
Se cunoaște astăzi și mecanismul neurofiziologic al legăturii dintre cuvânt și gest, teoria lui
Guido Gainotti fiind larg acceptată. Potrivit acestei teorii, când numim un obiect sau un
fenomen, noi înregistrăm informația în zona cerebrală lingvistică, dar și în zonele motorii ale
creierului. În aceste zone sunt stocate acțiunile pe care le-am făcut când am învățat să utilizăm
obiectele sau am încercat să aflăm modul lor de funcționare . Când ne reamintim numele respec­
tivelor obiecte, ne reamintim și acțiunile cu aceste obiecte. Contracțiile musculare (gesturile)
ne ajută să ne reamintim numele obiectelor -susține Guido Gainotti. Fără a intra în amănunte,

30 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
pe baza cercetărilor psihoneurologice de ultimă oră, putem afmna că cele două forme de comu­
nicare (verbală și nonverbală) sunt organ ic asociate, comunicarea nonverbală având și o funcție
de facilitare a fluenței și nuanțării limbajului verbal.
Comunicare verbală/ comunicare nonverbală
Există comunica re ori de câte ori o entitate socială poate afecta o alta și modifica reacțiile
acesteia prin transmiterea unei informații, și nu printr-o acțiune directă. Edward O. Wilson
(1975/2003,33) înțelegea prin comunicare orice "acțiune din partea unui organism (sau celule)
care schimbă modelul de probabili tate a comportamentului într-un alt organism (sau celulă)
într-o manieră adaptati vă". Definiția propusă de către fondatorul sociobiologiei merită să fie
reținută, pentru că include și exclude în același timp. Include atât actele de comunic are
intenționate, cât și pe cele neintenționate; include schimbul de informații uman și infrauman,
dar exclude comunicarea în care nu sunt implicate două organisme. De acord cu Edward O.
Wilson, vom spune și noi că numai metaforic se poate vorbi despre o comunica re intraper­
sonală, "diferită de comunica rea cu alții prin aceea că este mută, are loc în mintea noastră,
este mai deconect ată (disconnected), mai repetitivă și mai puțin logică decât alte forme de
comunicare" (S. Trenholm și A. Jensen, 2000, 24). În orice act comunicațional există un emi­
țător, un receptor, un mesaj, un canal de comunica re și un efect asociat comunic ării. În timp
ce comunicarea verbală uzează de facilitățile limbajului, ca formă de relaționare specific
umană, comunicarea nonverbală uzează de mișcări faciale, posturale, corporale mai mult sau
mai puțin conștiente, comune relaționării în lumea umană și animală.
Distincțiile dintre "comunica rea vocală" și "comunicarea nonvocaIă", pe de o parte, și
"comunicarea verbală" și "comunica rea nonverbaIă", pe de altă parte (asupra căreia au atras
atenția John Stewart și Gary D' Angelo, 1980, 22), ne pot ajuta să înțelegem mai bine natura
comunicării verbale și nonverbale. Pe baza acestor distincții, Ronald B. Adler și George
Rodman (1 994/1996, 149) au imaginat un tabel cu dublă intrare care ne permite să identificăm
tipurile de comunica re umană (Tabelul 1.3).
Tabelul 1.3. TIpuri de comunicare (după R.B. Adler și G. Rodman, 1994/1997, 149)
Comunicarea verbală
Comunicarea nonverbală Comunicarea vocală
Limbajul oral
Tonul vocii, pauzele În rostirea
cuvintelor, caracteristicile vocale Comunicarea nonvocală
Limbajul scris
Gesturile, mișcările, prezenta fizică,
expresiile faciale etc.
Ansamblul elementelor nonverbale -mimică, privire, gesturi, postură etc. -întreține conver­
sația și dă semnificație mesajului verbal, îl reanimă. În relația de comunicare, elementele nonver­
bale sunt percepute simultan cu cele verbale și decodifica te împreună. Comunicării nonverbal e
îi este specific un paradox: din punctul de vedere al emițătoru lui, semnalele emise au un
caracter involuntar (dacă este vorba de reacții naturale, spontane), însă din punctul de vedere
al receptorului informația primită nu este eliberată de intenție, emițătorul purtând responsa­
bilitatea celor tran smise. Comunica rea prin intermediul limbajului este considerată un aspect

Comunicarea nonverbală: istoric, structură, forme, functii și disfunctii 31
care diferențiază specia umană în raporturi le cu alte specii. K.J. Hayes și C. Hayes (1953)
au încercat să învețe un cimpanzeu să vorbească, nereușind decât pronunția stâlcită a câtorva
cuvinte monosilabice. Prirnatele nu au un aparat vocal suficient de dezvoltat, simi lar cu cel uman,
și de aceea însușirea limbajului articulat este foarte dificilă. Totu și, maimuțele superioare sunt
capabile să imite cu ușurință gesturi ale oamenilor și s-au înregistrat succese remarcabile în
deprinderea acestora cu limbajul gestual al surdo-muților (American Sign Language -Ameslan).
Modalitățile nonverbale de comunicare apropie specia umană de reprezentanții altor specii
infraumane (K. Lorenz, 1963/1988). Identificăm, în cadrul fiecărei specii, declanșatori sociali
de semnalare care se articulează și coordonează comportamente : forme, culori, mirosuri, mișcări,
determinând un anume răspuns din partea indivizilor din cadrul aceleiași specii. De asemenea,
uzăm de declanșatori sociali cu funcție expresivă ca și în lumea animală: femeile poartă toc uri
pentru a ieși în evidență, iar bărbații aleg haine care le accentuează mărimea pieptului și a
umeri lor. În plus, la toate speciile de animale la care raporturile sociale sunt diferențiate există
un sistem de semnale rituale care permit fiecăruia să stabilească și să mențină relații între
membrii grupului și să evite conflictele -gesturi, postUri, mimici care sunt utilizate pentru
a declanșa supunerea sau oponența față de congeneri (O. Morris, 1963/1991).
Comunicarea verbală este strâns legată de manifestările existente la nivelul creierului. Antro­
pologul francez Paul Broca (1865) a localizat limbajul la nivelul emisferei cerebrale stângi,
arătând că afectarea acestei zone determină grave tulburări de vorbire. C. Wemicke (1874)
10calizează limbajul la nivelul părții posterioare a emisferei stângi, prima circumvoluțiune tem­
porală. În ceea ce privește emisfera cerebrală dreaptă, aceasta poate juca un rol în comprehen­
siunea verbală dacă răspunsurile sunt date prin mijloace nonverbale. Emisfera cerebrală dreaptă
este, de asemenea, implicată în înțelegerea mesajelor scrise și în special a celor grafice.
Prin comunicarea nonverbală se înțelege, așa cum am mai spus, transmiterea de informații
și exercitarea influenței prin intermediul elementelor comportamentale și prin prezența fizică
a individului sau a altor unități sociale (grupuri și comunități umane), precum și percepția și
utilizarea spațiului și a timpului, ca și a artefactelor. În sens restrâns, unii autori înțeleg prin
"comportamentul comunicativ" doar acel comportament orientat sau intențional și care are
o semnificație universală.
Din punct de vedere teoretic și metodologie, analiza comunicării nonverbale s-a dezvoltat
pe trei mari dimensiuni: a) analiza indicatorilor (studierea aparenței fizice, a artefactelor); b) fac­
torii determinanți ai comunicării nonverbale (ereditatea, cultura, apartenența la gen, contextul
etc.); c) funcțiile comunicării nonverbale.
În toate aceste direcții s-au acumultat observații dintre cele mai interesante. De exemplu,
Maurice Patterson (1983) consideră că influența genetică își aduce contribuția la patru mari
tendințe în comuni carea nonverbală: codificarea și decodifica rea reacțiilor expresive, atenția,
monitorizarea vizuală a semenilor și diferențierea de gen în decodificare. Pe de altă parte,
perspectiva culturală scoate în evidență faptul că forma și semnificația gesturilor care însoțesc
sau nu vorbirea sunt diferite de la un cadru cultural la altul. Diferența culturală explică și
preferințele diferite ale indivizilor și grupurilor de a interacționa cu partenerii lor. După Judith
A. Hali (1984), persoanele de sex feminin au o capacitate expresivă (de codificare) și una
receptivă (de decodificare) mai mari în comparație cu persoanele de sex masculin. Această
diferență de gen este, în opinia autorului, determinată de influențele biologice și sociale. Stilul
personal de comunica re nonverbală este legat de personali tatea individului. Astfel, cercetările

32 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
• ·d ț–ersoanele anxioase introvertite au tendința de a folosi la nivel scăzut au scos 10 eVI en a ca p ,
. • .. . . .. . onverbala -tață de cei extravertiți Nu în ultImul rand, factom sltuațlOnah ȘI comUnIcarea n , .
așteptările conduc individul la o gestionare atentă a comunicării nonverbale (de exemplu, în
timpul unui interviu).
Distincția teoretică și metodologică dintre comunicarea verbală și cea non verbală nu trebuie
să-I conducă pe cercetător la ignorarea aspectelor legate de complexitatea procesului de comu­
nicare, la existența unei interdependențe pennanente între cele două tipuri de comunicare.
Inseparab ilitatea semnalelor verbale și non verbale a fost subliniată încă de Ray L. Birdwhistell
(1952), unul dintre pionierii cercetării comunicării nonverbale, care compara încercarea de
a studia comunica rea nonverbală, separat de cea verbală cu aceea de a studia fiziologia umană
fără a lua în considerare inima. În același sens se pronunța și Adam Kendon (1983, 17, apud
M.L. Knapp și J.A. HaU, 2002, 11): "Este o observație comună că atunci când o persoană
vorbește intră în acțiune sistemul muscular [ … ]. Gesticulația este organ izată ca parte a aceleiași
unități superioare a acțiunii prin care este organizată vorbirea. Gesturile și vorbirea sunt accesi­
bile ca două moduri de reprezentare distincte, dar au aceeași coordonare".
Părerea răspândită la nivelul simțului comun confonn căreia cele două modalități de
comunicare pot opera separat, prin comunicarea nonverbală transmițându-se mesajele emoțio­
nale și prin comunicarea verbală, ideile, nu rezistă unei examinări riguroase. De asemenea,
atribuirea unei ponderi exagerate comunicării nonverbale în transmiterea infonnațiilor este
nefondată. F.H. Geidt (1955) a demonstrat printr-un experiment limitele comunicării nonver­
bale: a filmat interviul unui medic cu un pacient. Filmul a fost proiectat unor grupe experi­
mentale în trei condiții diferite: fără sonor; fără sonor, dar cu textul discuției transcris; cu sonor.
Impresia asupra pacientului a fost diferită. Acest experiment pune sub semnul Întrebării fai­
moasa proporție a transmiterii infonnațiilor în comunicareaJ ace-to:face: 55 la sută prin lim­
bajul corporal, 38 la sută prin paralimbaj și abia 7 la sută prin limbajul verbal, stabilită de
Albert Mehrabian și colaboratorii săi în 1967 și reluată apoi (A. Mehrabian, 1971, 1972). De
altfel, Herb Oestreich (1999), bazându-se pe cercetările neurolingvistului C.E. Johnson (1994),
ne îndeamnă să lăsăm deoparte aceste cifre. Peter J. OePaulo (1992, 64) accentuează că o
astfel de estimare depinde în cel mai înalt grad de context și explică ubicuitatea citării respec­
tivei proporții prin pledoaria pro domo sua a practicienilor, a consilierilor de imagine etc.
Personal apreciez că "mitul 55-38-7" ar trebui reexaminat, pentru că ne conduce, în cele
din unnă, la întrebarea: "De ce a mai trebuit să fie inventat limbajul verbal, din moment ce
infonnația se transmite în proporție de 90 la sută prin limbajul nonverbal?" Renunțarea la
acest mit este justificată și prin faptul că În alte cercetări s-a constatat că ponderea infonnațiilor
transmise prin cuvinte este mult mai mare. Ray L. Birdwhistell (1977) susține că în relațiile
interpersonale prin cuvinte se transmit 35 la sută din infonnații, corpul și vocea of erind 65
la sută din totalul infonnațiilor. A.G. MiUer apreciază că 82 la sută din infonnații sunt transmise
cu ajutorul mișcărilor corpului și al vocii, iar restul de 18 la sută, prin limbajul verbal.
Ca și alți cercetători, considerăm că limbajul nonverbal și limbajul verbal operează Împre­
ună, se sprijină reciproc în procesul comunicării umane. În acest sens, fonnulăm unnătoare le
axiome ale comunicării nonverbale:
1. Comunicarea non verbală este filogenetic și ontogenetic primordială.
2. În relațiile interperso nale directe este imposibil să nu comunicăm nonverbal.

Comunic area nonverbală: istoric, structură, forme, functii și disfunctii 33
3. Comunicarea nonverbală reprezintă un element în sistemul comunicării umane și trebuie
analizată ca atare, nu independent de comunica rea verbală.
4. Comunicarea nonverbală se realizează printr-un sistem de semne și semnale (discrete
și analogice), de coduri și de canale de transmitere a informației și trebuie analizată ca atare,
nu fiecare element separat.
5. În comunicarea nonverbală, semnificația semnelor transmise prin multiple canale trebuie
stabilită în termenii probabilităților și în funcție de contextul socio-cult ural concret.
Axiomele comunicării nonverbale trebuie interpretate în ansamblul axiomelor comunicării
stabilite de Școala de la Palo Alto, în vederea fondării unei științe a pragmaticii comunicării
umane:
1. Este imposibil să nu comunicăm.
2. Orice comunicare prezintă două aspecte: conținut și relație, cel de-al doilea aspect înglo-
bându-I pe primul, prin aceasta realizându-se o metacomunicare.
3. Natura relațiilor depinde de punctuația secvențelor de comunicare dintre parteneri.
4. Oamenii utilizează două moduri de comunicare: digital și analogic.
5. Schimbul de comunica re este simetric sau complementar, după cum se bazează pe egali­
tate sau pe diferență (P. Watzlawick, J.H. Beavin și D.D. Jackson, 1957/1972,45-69).
Dat fiind faptul că preocupări le de cercetare științifică a comunicării nonverbale sunt relativ
recente și contribuțiile la explica rea acestui tip de comunica re provin din arii de cunoaștere
multiple (psihologie, antropologie, lingvistică, sociologie, etologie, istorie ș.a.), până în prezent
nu s-au cristalizat încă teorii propriu-zise în legătură cu comunica rea nonverbală, teorii care
să fie unanim (sau cvasiunanim) acceptate. Există în această direcție încercări notabile, precum
și numeroase tentative de inventariere și sistematizare a variabilelor independente, pe baza
cărora s-au construit ipoteze consistente, ca substitut al teoriei.
Dair L. Gillespie și Ann Leffler (1983, 121) consideră că în explicarea comportamentului
nonverbal (și a comunicării nonverbale) se poate apela la cele patru paradigme clasice ale
comportamentului uman, în general: a) paradigma etologică/sociobiologică, centrată pe ideea
determinării genetice a comportamente lor; b) paradigma enculturație/soc ializare, structurată
pe asumpția caracterului oarecum arbitrar al determinării comportamentu lui, dar stabil la
nivelut indivizilor datorită inculcării normelor și valorilor sociale prin socializare; c) paradigma
stării interne, care susține că, indiferent dacă sunt înnăscute sau dobândite, comportamentele
non verbale fluctuează în funcție de caracteristicile indivizilor, de starea lor psihică internă;
d) paradigma resurselor situaționale, focalizată pe teza caracterului dobândit al comporta­
mentelor non verbale, care sunt influențate de cultură și de starea psihologică internă a indivi­
zilor, dar care sunt dependente de constrângerile situaționale. Vom discuta despre utilitatea
acestor patru paradigme când vom vorbi despre proxemică. Precizăm însă de acum că Dair
L. Gillespie și Ann Leffler apreciază că paradigma resurselor situaționale oferă cea mai impor­
tantă contribuție la teoretizarea comportamentului nonverbal și, ipso facto, la teoria comunicării
nonverbale. Amintim totodată că problema diferențelor generate de cultură în realizarea
comunicării nonverbale nu este de dată recentă. Încă A.C. Haddon et al. (1901) s-au întrebat
în ce măsură diferitele culturi ale lumii generează abilități de comunicare nonverbală specifice.
Aceeași problemă a fost abordată apoi de numeroși cercetători (vezi G.M. Guthre et al., 1971).
În 1965, Michael Argyle și Janet Dean au formulat "teoria echilibrului" în comunicarea
.. nonverbală, pornind de la asumpția că nivelul de apropiere (level of intimacy) se stabilește

34 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
de către ambii interlocutori: dacă o persoană ridică nivelul de apropiere, manifestat prin micșo­
rarea distanței, prin sporirea frecvenței contactului vizual, prin zâmbet și prin alte semnale
verbale și nonverbale, cealaltă persoană tinde cu aceeași forță să restabilească echilibrul, mărind
distanța, evitând privirea celuilalt ș.a.m.d. Teoria echilibrului nu explică decât unele tipuri
de interacțiuni, nu este În Întregime acurată.
M.L. Patterson (1976) a propus "modelul stimulării" (arousal model): dacă o persoană
Își schimbă nivelul de implicare, cealaltă persoană este stimulată fie În sens pozitiv, fie în
sens negativ. În primul caz, schimbarea este reciprocă, În cel de-al doilea, schimbarea este
compensatorie. Dacă cea de-a doua persoană nu arată nici o schimbare a nivelului de implicare,
Înseamnă că schimbarea realizată de prima persoană a fost nesemnificativă.
Teoreticienii comunicării nonverbale și-au pus problema existenței unor semnale univer­
sale, la care toți cei peste șase miliarde de oameni de pe Terra să răspundă la fel. Charles
Darwin (1872) credea că expresiile faciale ale emoțiilor sunt similare, dincolo de diversitatea
culturală. Unii cercetători modemi, precum Robert Ardey (1966), susțin că anumite semnale
-cum ar fi "scărpinatul în cap" -se întâlnesc la toate popoarele, la toți oamenii; sunt, deci,
universale, având aceeași semnificație (nehotărâre, Încurcătură) la toate popoarele. Cercetările
desÎașurate de Paul Ekman, E.R. Sorenson și Wallace V. Friesen (1969) în Bomeo, Brazilia,
Japonia, Noua Guinee, SUA au condus la concluzia că populația din aceste țări recunoaște
emoțiile exprimate în fotografiile standard.
Totuși, alți cercetători resping ideea universalității unor semnale. W. La Barre (1947/1972)
aduce în discuție un număr Însemnat de semnale non verbale pentru a demonstra că gesturile
și emoțiile au o bază culturală. Ray L. Birdwhistell (1968) consideră că "nu există nici un
singur semnal al limbajului corpului care să poată fi considerat drept un simbol universal
valabil" (apud v.F. Birkenbihl, 1979/1999, 203). Paul Watzlawick (1978), subliniind diferențele
culturale în interpretarea unor gesturi, dă următorul exemplu: a-ți curăța sau chiar a-ți tăia
unghiile în prezența altor persoane decât cele din familie este un comportament acceptabil
în SUA. La noi, o persoană care Își face toaleta unghiilor în public este considerată cel puțin
"lipsită de educație". În unele culturi (În Italia, de exemplu) se Încurajază utilizarea gesturilor
pentru susținerea comunicării verbale. În alte culturi (precum În Japonia sau Thailanda) se
recomandă controlul asupra gesticulației (D. Matsumoto, 1996, 300).
Probabil că cel mai judicios este să spunem că unele semnale nonverbale sunt universale
(ereditare), iar altele sunt învățate (datorate culturii). Albert E. Schetlen (1964/1972, 226)
susține că "În ceea ce privește comportamentul social al oamenilor, el nu este nici universal,
nici individual și unic pentru fiecare persoană. Susținerea scheleto-musculară a comporta­
mentelor umane este determinată biologic și transmisă prin mecanisme genetice [ … ]. Abilitatea
de a vorbi este universală, dar limbajul este determinat cultural. Deci, pentru a înțelege semnifi­
cația gesturilor, posturilor, intlexiunilor vocii și expresiilor afective, este necesar să privim
critic transcultural, dincolo de clase și instituții". În acest sens se pronunță și Robert Muchem­
bled (199412000, 124-125) când afirmă că "toate gesturile pot părea naturale, dar ele sunt,
În egală măsură, culturale [ … ). Gesturile sunt, de fapt, intermedieri care permit trecerea de la
natură la cultură, adică de la corp (sex, senzație) la comportament, acesta din urmă fiind trans­
mițătorul mentalităților colective".

Comunicarea nonverbală: istoric, structură, forme, functii si disfunctii 35
Structura comunicării nonverbale
Analiza structurii comunicării nonverbale impune luarea în considerare a codurilor , mode­
lelor și scopurilor specifice implicate (JK. Burgoon, D.B. Buller și w.G. Woodall, 1996/1998,
18). În comunica rea non verbală se folosesc seturi de semne, coduri, care prin combinare dau
o anumită structură. De exemplu, semnalele vizuale pot fi asociate semnalelor olfactive. De
fapt, aceste semne sunt stimuli senzori ali care impresionează simțurile omului '(văz, auz, pipăit,
miros). Pe baza semnelor și canalelor de transmitere a lor s-au propus multiple clasificări ale
comportam entelor nonverbale și ale comunicării nonverbale.
Dintre cele mai vechi clasificări, în literatura de specialitate se amintește gruparea comuni­
cării nonverbale în trei categorii, propusă de J. Ruesch și W. Kees (1956): a) limbajul semnelor
(sign language), incluzând gesturile; b) limbajul acțiunilor (action language), incluzând mișcă­
rile corpului implicate în diferite activități (de exemplu, hrănirea, alergarea) ; limbajul obiectelor
(object language), care încorporează dispunerea intenționată sau neintențio nată a obiectelor
în spațiu în vederea utilizării lor. Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall (1996/
1998, 18), de la care am preluat inf ormațiile despre această clasificare, sunt de părere că încer­
carea lui J. Ruesch și W. Kees nu a avut succes pentru că era nediscriminatorie, grupând în
aceeași categorie tipuri de comunicare disimilare, și pentru că lăsa deoparte modalități de comu­
nicare importante (de exemplu, paralimba jul, cronemica).
În studiul "The repertoire ofnonverbal behavior: Categories, origins, usage, and cod ing",
devenit clasic, Paul Ekman și Wallace V. Friesen propun (1969) un sistem de categorii pentru
clasificarea comportamentelor non verbale, pe care îl reproducem în Tabelul IA.
Așa cum remarcau Daniel Druckman, Richard M. Rozelle și James E. Baxter (1982, 26),
clasificarea comportamentelor nonverbale propusă de Paul Ekman și Wallace V. Friesen ia
ca unitate de înregistrare mișcările corporale observabile de către o altă persoană rară utilizarea
unor echipamente speciale; denumirea claselor de comportamente este mai mult denotativă
decât conotativă; sistemul însuși reflectă interesul autorilor pentru determina rea emoțiilor pe
baza decodificării comportamentelor nonverbale. Vom relua discuția despre "sistemul Eckman­
Friesen" în capitoiul despre gesturi, postură și mers.
Clasificarea comunicării non verbale datorată lui A.T. Dittman (1972) are în vedere sursa,
receptorul, codificarea și decodificarea, precum și canalele de comunica re (Tabelul 1.5).
Albert Mehrabian (1972) ia în considerare trei dimensiuni pentru clasificarea comunicării
nonverbale: evaluarea, statusul și sensibilit atea (responsivenes).
O altă clasificare o datorăm lui R.P. Harrison (1974), care împarte comunica rea nonverbală
în patru categorii: a) coduri de executare (performance codes), asociate mișcărilor corpului,
expresiilor faciale, privirii, atingerii și activităților vocale; b) coduri spațio-temporale (spatio­
temporal codes), referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizării spațiului și timpului;
c) coduri artefact (artefact codes), utilizate în mesajele primite de la obiecte; d) coduri media­
toare (mediatory codes), referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea între emițător
și receptor (de exemplu, unghiul camerei de luat vederi în transmisiile TV).
Dale G. Lethers (1986) a identificat următoare le canale de comtmicare nonverbală: expre­
siile faciale, mișcările ochilor, postura, proxemica, aspectul fizic, factorii suprasegmentali,
precum intonația, timbrul și volumul vocii, și atingeri le cutanate (după Ch. U. Larson, 2001/
.. 2003,271).

36 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Tabelul 1.4. Clasificarea comportam ente/or nonverba/e propusă de P. Ekman și W V. Friesen
(după D. Druckrnan, R.M. Rozzelle și lE. Baxter, 1982,27)
Tipuri de comportamente nonverbale
1. Embleme: mișcări care substituie cuvintele.
2. IIustratori: mișcări care acompaniază vorbirea
și o accentuează, o modifică, o punctează etc.
3. Reglatori: mișcări ce mențin sau semnalează
o schimbare a rolurilor de ascultător/vorbitor.
4. Expresii faciale (Affect displays).
5. Adaptori: automan ipulări sau manipulări ale
obiectelor legate de nevoile individuale
sau de starea emotională a persoanelor. Caracteristici ale comportamentelor nonverbale
1. Utilizarea
Conditii exteme
Relatia cu comportamen tul verbal
ConștienVlntenționalitate
Feedback extem
Tipul de infonnație transmisă
codificată idiosincretic;
sens;
infonnativă;
comunicativă;
interactivă
2. Originea
Răspuns înnăscut
Învătat în mod special
Învățat social și cultural
3. Codificarea
Acte codificate extrinsec
Acte codificate arbitrar
Acte codificate iconic
Acte codificate intrinsec
Clasifica rea comunicării nonverbale poate fi făcută, în principal, după modalitățile senzo­
riale implicate în receptarea semnalelor. Mark L. Knapp consideră că domeniul comunicări i
nonverbale ,Jnclude următoarele fapte: 1) cum privim (caracter isticile fizice și îmbrăcămi ntea);
2) cum auzim (tonul vocii); 3) cum mirosim; 4) cum ne mișcăm -individual sau în conjuncție
cu alții (gesturi le, postura, privirea, expresiile faciale, atingeri le corporal e și proximitatea) ;
5) cum afectează mediul înconjurător interacțiu nile umane și cum afectează acestea, la rândul
lor, mediul înconjurător (dispunerea spațială a mobilei, temperatura, prezența altor oameni,
zgomote le ș.a.m.d.)" (M.L. Knapp, 1990,51).
În ediția a cincea a lucrării Nonverbal Communication in Human Interaction, Mark L.
Knapp și Judith A. Hali (1978/2002, 7) sunt de părere că "teoria și cercetarea asociate cu
comunicarea nonverbală se focalizează asupra a trei unități primare: a) structura environmentală
și condițiile în care are loc comunicarea; b) caracteri sticile fizice ale celor care comunică;
c) diferitele comportamente manifestate de către cei care comunică". Astfel, sub raportul

Comunicarea nonverbală: istoric, structură, fonne, functii și disfunctii
Tabelul 1.5. Aspecte ale mesajelor luate În considerare În clasificarea propusă de A.r Dittman
(după D. Druckman, R.M. Rozzelle și lE. Baxter, 1982,24)
Toate mesajele pot varia in functie de:
A. Emitător sau codifica tor: 37
Mesajele pot varia in ceea ce privește controlul intentionat, cât de mult controlează emitătorul transmiterea
mesajului.
B. Receptor sau decodificator:
Conștientizarea mesajului: mesajul poate fi subliminal (deci neconștientizat) sau poate fi perceput in mod
conștient.
C. Canalul de comunicare;
Continuumul specificitătii comunicative
Comunicativ ………………………………………… …………………….. ……………………….. Expresiv
Limbaj Expresii faciale Vocalizare Mișcări corporale
D. Valoarea informativă a mesajului:
Limbaj Expresii faciale Vocalizare Mișcări corporale
Discret …………………………………… ………………………………… …………. …………….. Continuu
Necesitatea celei mai mari
capacităti de transmisie a
canalului (valoarea
infonnativă cea mai mare a
mesajului și atentia cea mai
in altă a decodificato rului) Necesitatea unei capacităU de
transmisie a canalului mai
redusă (valoarea Informativă a
mesajului mai redusă și atentia
decodificato rului mai slabă)
structurii environmentale și al condițiilor de comunicare, studiul comunicării nonverbale are
în vedere "caracteristicile mediului fizic" ce pot influența comunicarea interpersonală (stilul
arhitectural, iluminatul, decorațiun ile interioare , temperatura, fondul sonor și muzical), precwn
și "spațiul fizic" (utiliz area și perceperea spațiului, ceea ce poartă și numele de "proxemică",
"ecologia grupurilor mici" sau "teritorialitatea") . Sub raportul caracteristicilor fizice ale persoa­
nelor care comunică, se studiază: gesturile, postura, comportamentul de atingere, expresiile
faciale, mișcările ochilor, comportamentul vocal.
Cei mai mulți cercetători (J.K. Burgoon și TJ. Saine, 1978; R.G. Harper, A.N. Wiens și
J.D. Matarazzo , 1978; M.L. Knapp, 1978; L.A. Malandro și L. Barker, 1983; J.K. Burgoon,
D.B. Buller și w.G. Woodall, 1996) acceptă o clasificare rezultată din combinarea codurilor
și mediilor de transmitere a mesajelor. "Kinezica" (așa-numitul limbaj corporal) include
mișc8jile corpului, expresiile faciale și privirea. Studiul privirii poartă și nwnele de "oculezică"
(oculesics). Activitățile vocale alcătuiesc "paralimba jul" sau "vocalica" (vocalics). Studiul
percepției și al modului de utilizare a spațiului poartă nwnele de "proxemică" (proxemics),
iar studiul percepției și al modului de utilizare a timpului este denumit "cronemică" (crone­
mics). ,,Aspectul fizic" (physical apparence), "artefactele" (artefacts) și "semnalele olfactive"
(olfactica) sunt considerate, de asemenea, categorii separate ale comunicării nonverbale și
sunt studiate ca atare, chiar dacă se recunoaște că oamenii transmit semnale simultan prin
mai multe canale, fapt pentru care este necesară abordarea integrată a comunicării nonverbale
-așa cum cereau, între alții, A.M. Katz și y.T. Katz (1983).

38 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Funcțiile și disfuncțiile comunicării nonverbale
A analiza funcțiile comunicării nonverbale Înseamnă a răspunde la Întrebarea: ,.De ce
apelăm la acest tip de limbaj?" Altfel spus, trebuie să vedem care sunt intențiile, motivele și
scopurile acestei forme de comunica re. Să amintim – respectând crolologia -câteva dintre
funcțiile luate În considerare de autorii de referință.
Paul Ekrnan (1965) a identificat cinci funcții ale comunicării nonverbale: a) repetarea
(dublarea comunicării verbale – spunem "da" și dăm din cap de sus în jos și de jos În sus,
spunem cuiva că adresa căutată este pe o stradă la dreapta și în același timp arătăm cu mâna
încotro să se îndrepte); b) substituirea (înlocuirea mesajelor verbale – o față posomorâtă ne
spune că persoana în cauză nu se simte bine etc .); c) compl etarea (colaborarea la transmiterea
mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai bună decodificare a lor); d) accentuarea/moderarea
(punerea în evidență a mesajelor verbale, amplificarea sau, dimpotrivă, diminuarea celor spuse:
când scandăm sloganuri, ridicăm brațul și arătăm pumnul; când admonestăm un prieten,
expresia facială poate arăta că nu ne-am supărat foarte rău); e) contrazicerea (transmiterea
de semnale în opoziție cu mesajele verbale – spunem că ne bucurăm că ne-am întâlnit cu o
persoană cunoscută, dar privim în altă parte când Îi întindem mâna, ne văităm că nu avem
din ce trăi, dar ne afișăm cu bijuterii sau haine scumpe).
Michael Argyle (1975/1988) ia în considerare patru funcții: a) exprimarea emoțiilor; b) trans­
miterea atitudinilor interpersonale (dominanță/supunere, plăcere/neplăcere etc.); c) prezentarea
personalității; d) acompanierea vorbirii, cafeedback, pentru a atrage atenția ș.a.m.d.
După Maurice Patterson (1991), comunicarea non verbală îndeplinește următoare le funcții:
a) transmite informații; b) gestionează interacțiunile; c) reflectă gradul de apropiere; d) exercită
influență; e) controlează sentimentele; t) facilitează satisfacerea unor obiective sau interese.
Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall (1989/1996, 19-21), când analizează
comunica rea nonverbală, au în vedere următoar ele funcții, dincolo de rolul ei în producerea
și procesarea comunicării verbale: a) structurarea interacțiunii (înaintea începerii comunicării
propriu-zise, servește drept ghid implicit pentru desfășurarea acesteia, indicând cum se va
desfășura comunica rea, ce roluri vor juca persoanele implicate în actul comunic ării etc.); b)
identifica rea sau proiectarea identității sinelui (selj-identity), funcție ce se referă la modul de
codificare (encoding side) și de decodi ficare (decoding side) a mesajelor; c) formarea impresiei
(modul în care sunt percepute persoanele după comportamentul lor nonverbal, formarea primei
impresii); d) exprimarea și managementul emoțiilor; e) managementul relației de comunicate;
t) managementul conversației (managing conversations); g) managementul impresiei (selj-pre­
sentation ); h) influența socială (rolul comunică rii nonverbale în procesele de persuasiune);
i) înșelarea și suspiciunea de înșelare.
În literatura română, Gheorghe- Ilie Fârte (2004, 118-119), trecând în revistă caracteristicile
cOI"Qunicării nonverbale, acceptă că actele nonverbale de limbaj au șase funcții: repetarea,
substituirea, completarea, inducerea în eroare (ascunderea versus dezvăluirea), reglarea, subli­
nierea. Gesturile de ilustrare (ilustratorii) dublează prin repetare mesajul verbal, sporind șansele
de înțelegere corectă a lui. Substitui rea presupune înlocuirea unui cuvânt sau a unei expresii
verbale cu un gest sau cu o combinație de gesturi. Gheorghe- Ilie Fârte ne aduce aminte că în
perioada comunistă, când voiam să-i avertizăm pe interlocutori că cineva este ofițer de secu­
ritate (și deci să nu mai critice sau să nu mai spună bancuri politice despre "iubitul conducător"),

Comunicarea nonverbală: istoric, structură, forme, functii și disfunctii 39
atingeam de mai multe ori cu arătătorul lipit de degetul mijlociu umărul, semnalând că respectiva
persoană are epoleți, că este gradat. Funcția de completare este evidentă când cineva are
dificultăți în utilizarea codului verbal (de exemplu, când discutăm cu un străin fără să cunoaș­
tem foarte bine limba în care acesta vorbește). Ascunderea (încercarea de a induce în eroare)
sau, dimpotrivă, dezvăluirea (asocierea spontană a unor acte de limbaj non verbal) reprezintă
de asemenea funcții ale comunicării nonverbale, ca și reglarea (de exemplu, marcarea prin
"dregerea vocii" a începutului comunicării verbale sau semnalarea prin coborârea vocii că
suntem pe cale de a încheia discursul) și sublinierea (de exemplu, pronunțarea într-o altă tonali­
tate a cuvintelor-cheie pentru a fo caliza atenția ascultători lor). În paranteză fie spus, prezenta­
torii TV folosesc cam anapoda sublinierea: ridică sau coboară vocea oarecum la întâmplare,
de regulă la sfârșitul enunțurilor. În astfel de situații este îngreunată alocarea de semnificații
mesajelor. Aproximativ aceleași funcții sunt amintite și de Doina-Ștefana Săucan (2002, 73):
repetarea, substituirea, complementaritatea, accentuarea, reglarea, contrazicerea.
Pentru noi, dificultatea precizării funcțiilor comunicării nonverbale provine din traducerea
în limba română a funcțiilor identificate de Paul Elanan și Wallace V. Friesen (1969): redun­
dancy (dublarea mesajelor verbale), substitution (înlocuirea mesajelor verbale), complemen­
tation (amplifica rea -elaborating -mesajelor verbale), emphasis (punerea în evidență a
mesajelor verbale) și contradiction (transmiterea unor semnale opuse celor transmise verbal)
(apud J.K. Burgoon, D.B. Buller și w.G. Woodall, 1989/1996, 19), la care se adaugă funcția
de reglare. Dacă în prezentarea funcțiilor comunicării nonverbale am apela la verbe, nu la
substantive -așa cum a procedat Joseph A. DeVito (1983/1988, 135-136) -, lucrurile s-ar
simplifica. Vom spune, așadar, că "limbajul corpului" (body language) este utilizat pentru:
1) a accentua (to accent) o anumită parte a mesajului verbal; 2) a întări (to complement) tonul
general sau atitudinea transmisă prin mesajul verbal; 3) a contrazice (to contradict) în mod
deliberat mesajul verbal; 4) a regla (to regulate) transmiterea mesajelor verbale; 5) a repeta
(to repeat) ce s-a spus verbal; 6) a înlocui (to substitute) unele cuvinte sau mesaje verbale.
Și în legătură cu funcțiile comunicării nonverbale ne pronunțăm pentru standardizarea
terminologiei, pentru respectarea strictă a paternității (unii autori români "uită" să amintească
de la cine și-au "împrumutat" ideile) și cronologiei teoriilor, modelelor explicative, clasifică­
rilor etc. De asemenea, atragem atenția asupra faptului că domeniul de studiu al comunicării
nonverbale este relativ necristalizat, că în acest câmp de cercetare apar continuu și rapid
cunoștințe noi. Dacă ne referim la funcțiile comunicării nonverbale, ar trebui să avem în vedere
și o a șaptea funcție, cea de facilitare a fluenței și nuanțări i limbajului verbal – așa cum au
arătat cercetările recente de psihoneuro logie.
Dar în literatura de specialitate se discută și despre disfuncții le comunicării nonverbale:
a) parazitarea mesajului; b) întreruperea comunicării (apud I. Chiru, 2003, 33). Se poate spune
că gesturile de ilustrare sporesc uneori redundanța, parazitând mesajul. De asemenea, "ooo"-uri le,
"aha"-uri le, "îhî"-urile segmentează mesajul, împiedicând de multe ori comunica rea.
Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall (1996/1998,20) atrag atenția asupra
faptului că nu trebuie să acordăm comunicării nonverbale o poziție secunda ră, de auxiliar al
comunicării verbale, iar funcțiile trebuie analizate în parteneriat cu comunica rea verbală, chiar
dacă, uneori, comunicarea non verbală se realizează independent de cea verbală. Astfel, comuni­
carea nonverbală participă la producerea și procesarea mesajelor, ajută la definirea situației

40 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
chiar inainte de a incepe comunicarea verbală, structurează interacțiunea, senrește la proiectare a
seif-ului, la formarea impresiei, la exprimarea și la controlul emoțiilor, prec um și la managementul
relațiilor interpersonale și al impresiei.
Cuvinte-cheie
Axiomele comunicării non verbale
Cod
Codificare
Comunica re
Comunicare non verbală
Comunicare verbală
Context sociocultural
Decodificare
Probleme recapitulative Funcțiile comunicării nonverbale
Mesaj
Metasemnal
Semn
Semnal
Semnal supranormal
Semnificatie
Când a fost utilizat pentru prima oară termenul de comunicare non verbală În titlul unei lucrări științifice?
Care sunt notele definitorii comune ale comunicării non verbale?
De ce comunicarea nonverbală este considerată primordială?
Când a apărut lim bajul verbal?
Ce consecinte au cele cinci axiome ale comunicării nonverbale pentru cercetarea concretă?

Septimiu Chelcea
Capitolul 2
Semne, semnale, coduri și canale
În comunicarea nonverbală
Vom discuta în acest capitol despre componentele comunicării nonverbale clasificate după
canalul senzorial implicat (văz, auz, tact, olfacție) și în funcție de importanța semnalelor nonver­
bale transmise prin intermediu acestor canale. Începem prezentarea cu semnalele recepționate
în principal de către analizatorul vizual (kinezică, proxemică, expresii faciale, oculezică, arte­
facte), continuăm cu semnalele transmise prin canalele auditiv (vocalica) și olfactiv și încheiem
cu cronemica, adică percepția timpului, care nu beneficiază de un organ receptor specializat,
ci presupune un proces psihic complex, senzorial și de gândire în același timp.
Kinezica sau studiul mișcărilor corpului
Termenul ,,kinesics", derivat de la cuvântul din limba greacă ce desemnează mișcarea, este
o invenție lingvistică datorată antropologului american Ray L. 8irdwhistell (1918-1994), care
l-a utilizat pentru prima dată în Introduction to Kinesics (1952) și apoi în Kinesics and Context
(1970), cu înțelesul de "studiul mișcărilor corpului în relație cu aspectele nonverbale ale
comunicării interpersonale" (apud S. Jolly, 2000, 133). Termenul ca atare s-a încetățenit în
vocabularul științei comunicării. În International Encyclopedia of Communications (1989,
voI. 2, 380), Adam Kendon definește termenul ,,kinesics" ca "studiul funcției de comunicare
a mișcărilor corpului în interacțiunileface-to-face". În limba română, termenul se întâlnește
în lucrările de specialitate sau în literatura de informare științifică sub diferite transliterații:
kinesică, kinezică, kinetică, chinetică. Pe parcursul lucrării de față, când mă voi referi la știința
construită de către Ray L. 8irdwhistell, voi folosi cuvântul ,,kinezică", iar când voi analiza
semnalele trasmise cu ajutorul corpului (gesturi, postură), voi folosi termenul de "mișcări ale
corpului". Termenii "limbajul trupului" sau ,Jimbajul corpului" sunt improprii abordării științi­
fice a comuni cării nonverbale, ca și termenii "limbajul spațiului", "limbajul vorbirii" sau "lim­
bajul hainelor".
Teoria lui Ray L. 8irdwhistell se fondează pe asumpția potrivit căreia comunica rea prin
mișcările corpului este sistemică și învățată social. Fondatorul kinezicii înțelege prin comuni­
care "procesele dinamice structurate referitoare la interconexiunea sistemelor vii, [ … ] un sistem
multicanal emergent din (și reglator al) activitățile multisenzoriale influențabile ale sistemelor
vii" (R.L. 8irdwhist ell, 1967, 80, apud S. Jolly, 2000, 133). Întrucât mișcările corpului pot
fi studiate la diferite niveluri (fiziologic, psihologic, culturologic), Ray L. 8irdwhistell împarte
kinezica în: pre-kinezică (studiul bazelor fiziologice ale mișcărilor corpului), micro-kinezică

42 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
(studiul sistematic al kinemelor reuni te în clase morfologice) și kinezica socială (studiul
constructelor morfologice în relație cu interacțiunile sociale). Inspirându-se din lingvistică,
Ray L. Birdwhistell a încercat să identifice cele mai mici unități de semnificație ale mișcărilor
corpului, pe care le-a numit "kineme" (kineme), prin analogie cu fonemele și morfemele
(Tabelul 2.1).
Tabelul 2.1. Echivalența lingvistică a unităților kinezice
Unitătile kinezice
kineme
kinemorfeme
complex de kinemorfeme
constructii de complexe kinemorfice Echivalenta lingvistică
foneme sau morfeme
cuvinte
propozitii
Analizând filmele proiectate cu încetinitorul, antropologul american a ajuns la concluzia
că la om există 50 până la 60 de kineme universale. Diferențele culturale în comunicarea
nonverbală ar consta din variația internă a kineme lor, nu din utilizarea unor kineme diferite.
Utilizarea kinemelor este învățată social și nici un kinem nu funcționează singur (trebuie să
remarcăm că Ray L. Birdwhistell nu a dat un înțeles foarte precis termenului de ,,kinem").
În experimentele realizate, Ray L. Birdwhistell dădea sarcină unui actor sau unui student
să execute diferite mișcări corporale, pe care grupul de studenți trebuia să le sesizeze. Experi­
mentatorul întreba: "Face acest om ceva diferit prin aceasta?" În legătură cu aceste experi­
mente, Julius Fast (1970, 162) remarcă două lucruri: în primul rând că subiecții (studenții) •
nu erau întrebați despre semnificația gesturilor, ci doar dacă există vreo diferență în expresia
corporală, și, în al doilea rând, că în analiza mișcărilor corpului s-a pornit de la "punctul zero",
reprezentat de populația americană din clasa de mijloc (Punctul zero înseamnă poziția inițială
în raport de care se fac diferențieri). Ambele remarci critice sunt justificate: ne interesează nu
acuitatea vizuală a subiecților, ci semnificația diferitelor mișcări ale corpului; pe de altă parte,
extrapolarea rezultatelor experimentale de la studenții americani la ansamblul populației Terrei
nu are nici bază statistică, nici bază teoretică. "Punctul zero" al americanilor este altul decât
"punctul zero" al europenilor sau arabilor. De asemenea, este diferit la reprezentanții marii
burghezii și la cei care trăiesc în sărăcie (Chelcea, 2004, 17).
Totuși, fondatorul kinezicii are contribuții foarte semnificative în analiza comunicării
nonverba le. Așa cum aprecia Julius Fast (1970, 160), concepția lui Ray L. Birdwhistell despre
mișcările corpului are meritul principal de a fi relevat că nici un semnal corporal nu are
semnificație separat de alte semnale și de context. În concepția sa, comunica rea prin mișcările
corpului este sistemică, fiind posibilă descrierea ei independent de comportamentul particular
al fiecărei persoane: "problema este de a descrie structura mișcărilor corpului astfel încât să
putem măsura semnifica ția mișcărilor particulare sau a complexelor de mișcări în procesul
comunicării" (R.L. Birdwhistell, 1970, 77, apud S. Jolly, 2000, 136). Stephen Jolly (2000, 136)
observă că abordarea structuralistă a comunicării non verbale este forțată. A. T. Dittman (1971,
341) -citat de Stephen Jolly (2000, 138) -conchide: "ipoteza de bază a kinezicii, potrivit
căreia comunicarea nonverbală are aceeaș i structură ca și comunicarea verbală, nu este viabilă",
dat fiind faptul că nu există nici o probă că fenomenele kinezice sunt structurate lingvistic,
în virtutea unor relații structurale independente".

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală 43
După mai mult de o jumătate de secol de la formularea acestui principiu, întâlnim lucrări
despre "limbajul corpului" care au structura dicționarelor. Pe o coloană sunt înșirate gesturile,
pe altă coloană, semnifica țiile: brațe atâmând -nonșalanță; brațe depărtate, coate strânse –
concentrare; brațe depărtate – egocentric; capul ridicat -orgoliu; capul drept -voință de
acțiune; capul aplecat lateral – sentimental ism; capul plecat – introvertire; frunte înaltă și
rotunjită -putere de abstracție; frunte largă -extensia facultăților intelectuale; frunte îngustă
-vederi limitate; gesturi ample -exaltare; gesturi rotunde -afectivitate; gesturi spre dreapta
-extravertire; gesturi spre stânga -introvertire; gesturi în sus -ardoare; gesturi în jos -inhibiție
etc. (c. Blin, 1996/ 2002, passim). ,,Astfel de judecăți sunt -opinează Vera F. Birkenbihl
(1979/1999, 40) -atât «false», cât și «nefolositoare unei mai bune înțelegeri a limbajului
corpului»". Subscriem fără rezerve acestei opinii. Mai mult chiar, afirmăm că astfel de judecăți
sunt nu numai false și nefolositoare, ele sunt de-a dreptul dăunătoare și periculoase în comuni­
carea interpersonală, în stabilirea relațiilor interumane. Se plasează în afara științei (vezi
axiomele comunicării nonverbale).
Ray L. Birdwhistell are, de asemenea, meritul de a fi imaginat un sistem de pictograme
cu ajutorul căruia pot fi descrise mișcările corpului. Reproducem din lucrarea lui Judee K.
Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall (1986/1996, 40) simbolurile folosite de Ray L.
Birdwhistell pentru kinemele faciale (Fig. 2.1).
Combinarea simbolurilor kinemelor în kinemorfeme (similare cuvintelor) conduce la
descrierea mișcărilor (la formarea propozițiilor).
Sistemul de notare a mișcărilor corpului imaginat de Ray L. Birdwhistell mai cuprinde:
"marcatori kinezici" (kinesic markers), care au rolul de a arăta aranjamentul sintactic al
kinemelor în vorbire, desemnând pronumele, pluralul, fo rma verbe lor, propozițiile și adverbele;
"stres kinezic" (kinesic stress), cu funcția de organizare a diferitelor combinații lingvistice,
precum frazele; "semne de legătură" (kinesicjunctur es), care servesc la conectarea kinemelor
separate.
Din cele arătate s-a putut remarca, pe de o parte, efortul autorului de a pune la punct un
sistem de cuantificare a comportamentelor expresive și, pe de altă parte, dificultatea de a opera
cu el. Kinezica -putem spune -reprezintă o pagină din istoria studiului comunicării nonver­
bale. Ca teorie, kinezica lui Ray L. Birdwhistell este inadecvată.
În capitolele următoare vom prezenta stadiul actual al cercetărilor privind comunicarea
nonverbală prin intermediul mișcărilor corporale – gest urile, postura și mersul.
Proxemica sau percepția și utilizarea spați ului
Comunicăm, desigur, cu mâinile, cu ajutorul expresiilor faciale, al privirii, dar comunicăm
și prin modul în care folosim un anumit spațiu. Oamenii politici care țin un discurs apropiați
spațial de auditoriu, cu privirea îndreptată spre cei cărora li se adresează obțin un alt efect
decât cei care, să spunem, se plasează la o distanță apreciabilă față de ei, mențin privirea în
pământ, stau cu mâinile la spate sau cu o mână în buzunar când își rostesc discursul.
În științele socioumane, termenul "spațiu" este utilizat atât pentru a desemna o realitate
fizică (de exemplu, densitatea spațială, adică numărul de persoane pe metru pătrat sau pe kilo­
metru pătrat), cât și pentru a arăta calități psihosociale. De exemplu, Emory S. Bogardus (1933)

44 Comunic area nonverba lă: gesturile și postura
Fig. 2.1. Simbolurile utilizate de Ray L. Birdwhistell pentru kinemele faciale
(după J.K. Burgoon, D.B. Bulier și w.G. WoodaIl, 1986/1996,40)
1. Fală lipsită de particularităli
2. Ridicarea unei sprâncene
3. Sprânceană coborâtă
4. Contractarea sprâncenelor spre
mijlocul feței
5. Contractarea sprâncenelor pentru
incurajarea audienței
6. Sprâncene ridicate
7. Ochii mari
8. Făcut cu ochiul
9. incruntare laterală
10. incruntare totală
11. O pauză cu două clipiri
12. O pauză cu cinci clipiri
13. Privire laterală
14. Cent rare pe audiență
15. Ochi holbați
16. Rotirea ochilor
17. Ochi intredeschiși
18. Ochii peste cap
19. Ochi ca girofarul, stânga-dreapta
20. Ochi strălucitori
21. Contractarea laterală
a pleoapei inferioare
22. Nară increțită
23 .• FIăcări pe nas" (nări mărite)
24. Nări micșorate
25 .• Nas de iepuraș"
26. iși trage nasul
27. Adulmecare in stânga
28. Adulmecare in dreapta -0-
–
-""-J
V
…… . . ..
– ,……..
00
O
, ….
/ …..
" ./ , ,,-
.,.. , /,
>-r< )-.. 0
or
)-,<}-r(' S
(p�
q�
®�
��
�9
eo
-e eJ-
'� � ..
O O{
L1S
.s�.s
,Â(
.6.
\J
Â
V'""'I
rv 29. A vorbi spre stânga
30. A vorbi spre dreapta
31. Colțurile gurii in sus
32. Zâmbet discret
33. Gura relaxată
34. Collurile gurii in jos
35. Limba in obraz
36. Buzele țuguiate
37. Dinții incleștați
38. Zâmbet larg
39 .• Zămbet pătrat"
40. Gura deschisă
41. Trecerea limbii peste dinți (incet)
42. Trecerea limbii peste dinți (repede)
43. Umezirea buzelor
44. Mișcarea buzelor
45. Fluierat
46. Bosumflare
47. Retragerea buzelor
48 .• Gura pungă"
49. Atenționare sonoră
50. Gură relaxată
51. Bărbia indreptată inainte
52 .• Gura mască"
53. Mestecat
54. Tâmplele increțite
55 . .A da din urechi"
56. Mișcarea totală a scalpului C>
C>
�
'-'
r–1
y-y
�
P\
�
"trr:II
e:a
@
S@L.
Q@L
c;::::J
<:::O
W
�d-
" "
�
'"
'" /
-0-
/ '"
' /
-p,-I
E:9
�
't::::;j
�
A
E-l
'-'"VVV""
–
….-

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală 45
a inventat Scala distanței sociale, Pitirirn Sorokin (1943) a vorbit despre "spațiul sociocultural",
Kurt Lewin, (1948) a creat un sistem de "psihologie topologică". Propunând o abordare
sistemică a proximități i, Gaei Le Boulche (2001) face o serie de precizări și de distincții foarte
importante. Astfel, în limba franceză cuvântul proximite (provenit din lat. proximitas, proximus)
se întâlnește pentru prima oară într-un text juridic din 1479, cu referire la actele de succesiune.
După secolul al XVI-lea, cuvântul "proximitate" începe se fie utilizat și pentru a desemna
poziția obiectelor în spațiu și apoi pentru a indica ordinea cronologică a evenimentel or. Deci,
etimologic, cuvântul "poximitate" își are originea în trei domenii de referință: drept, spațiu,
timp. Pe baza acestor constatări, Gaei Le Boulche, profesor de la Universitatea Paris IX
Dauphine, definește ontologic proximitatea în funcție de distanță: "Proximitatea este o judecată
de valoare referitoare la perceperea unei distanțe, distanța fiind o expresie a raportului dintre
două obiecte distincte în drept, în spațiu și în timp" (G. Le Boulche, 2001, 3).
Astfel definită, proximitatea poate fi măsurată în secunde, metri, număr de generații într-o
familie etc. Dar tennenul de "proximitate" are și o conotație subiectivă, fapt care impune și
o abordare calitativă, nu numai cantitativă. Gaei Le Boulche propune și o definire funcțională
a proximității cu referire la percepția realității sociale în raport de tripticul: nonne juridice,
spațiu și timp. Fără o raportare a omului la ceea ce este pennis prin lege să facă și ceea ce
este interzis, fără o raportare la un spațiu și la o organizare în timp a acțiunilor, viața socială
nu ar fi posibilă. "Proximi tatea, care evaluează distanța pentru fiecare element al tripticului,
este centrată pe percepție" -apreciază Gaei Le Boulche 2001, 7).
Tennenul de "proxemică" a fost inventat de către Edward T. Hali (n. 1914), care l-a utilizat
pentru prima dată în studiul cu titlul "Proxemics -The study of man 's spatial relations and
boundaries" (1963). Într-un alt studiu, "Proxemics" (1968), antropologul american mărturisește
că în preocupări le sale de cercetare a "spațiului social ca bio-comunicare" s-a inspirat din
lucrările lingvistului Benjamin Lee Whorf (1956) și ale antropologului Edward Sapir (1927),
considerând că tezele despre limbaj ale acestora (existența unor coduri nescrise, dar înțelese
de către toți) sunt aplicabile tuturor modelelor culturale. În studiul amintit, Edward T. Hali
subliniază că problema spațiului există și în lumea animală, arătând că îi datorăm etologului
elvețian H. Hediger (1950, 1955) primele cercetări privind comportamentul animalelor în
mediul natural și în captiv itate (la circ, în grădinile zoologice). "H. Hediger (1961) a făcut
distincția între speciile de contact și speciile de noncontact și a descris operațional tennenii
de distanță personală și distanță socială. EI a demonstrat că distanța critică este atât de precisă,
încât poate fi măsurată în centimetri" (E.T. Hali, 1968,86). Mutatis mutandis, se discută astăzi
despre "culturi de contact" (de exemplu, cultura arabă sau cultura mediteraneană) și "culturi
de noncontact" (cum este cea americană sau nord-europeană). În culturile de contact se
încurajează atingerile corporale (contactul cutanat) atât în spațiul privat, cât și în spațiul public.
Culturile de noncontact descurajează astfel de comportamente. La o întâlnire de afaceri, a
îmbrățișa un investitor american, a-I lua pe după umeri sau a-I bate pe spate cu mâna pentru
a-ți exprima ospitalitatea, bucuria este cu totul deplasat din punctul de vedere al americanu lui.
Nu vrem să spunem că din această cauză investitorii americani au cam ocolit până acum
România. Dar -cine știe?! -poate și faptul acesta mărunt să fi contribuit.
În lumea animală, H. Hediger a identificat cinci distanțe: a) "distanța de fugă", distanța
care îi permite unui animal să scape prin fugă dacă simte apropierea altui animal; această
distanță poate varia între 10 cm și 500 m; b) "distanța critică" sau "distanța de atac", de la

46 Comunicarea non verbală: gesturile și postura
care fuga pentru a scăpa de atacatori nu mai este posibilă; c) "distanța personală" sau "distanța
interpersonală" dintre două exemplare din aceeași specie; ea rezultă din confruntarea tendin­
țelor de "a fi împreună" și de "a fi singur" -după modelul explicativ propus de Michael Argyle
și Janet Dean (1965) -și se păstrează cu strictețe (vezi, de exemplu, bancurile de pești);
d) "distanța de apropiere", pe care animalele o păstrează într-un teritoriu (spațiul revendicat
și apărat de către un individ, o "familie" sau o turmă); e) "distanța socială", pe care un individ
o menține față de ceilalți membri ai grupului (pierderea ei produce anxietate).
Pe baza studiului distanțelor la animale, Edward T. Hall (1959/1973) face măsurători ale
pragurilor de receptare a vocii, delimitând patru distanțe interumane: a) ,,Distanța intimă" (de
până la 40-50 cm), în care poți simți prezența celuilalt, mirosul, respirația. Este un spațiu de
protecție pentru individ, accesibil numai persoanelor foarte apropiate, parteneru lui, iubitei sau
iubitului, celui mai bun prieten, propriilor copii. Apropierea interlocutorilor, acceptarea lor
în zona distanței intime exprimă o apropiere psihologică. b) "Distanța personală" (50-75 cm),
în care indivizii își pot atinge mâinile, definește limita contactului fizic cu ceilalți. La acest
nivel nu putem detecta căldura, respirația celuilalt și, în general, avem dificultăți în a menține
contactul la nivelul ochilor. Dacă acest spațiu este încălcat, ne simțim inconfortabil, lucru
sesizabil prin mișcări excesive la nivelul corpului (partea inferioară, în special). În anumite
situații, însă (Ia o petrecere), nu părem deranjați de această "invadare". Reacția față de inva­
darea spațiului personal este în funcție de tipul de relație pe care o avem cu interlocu torul
(dacă manifestăm atracție față de acesta, gradul de toleranță este mai mare). c) "Distanța
socială" (1,5-3 m) este distanța în care pierdem detaliile privind interlocutorul. Este distanța
la care se desfășoară cele mai multe dintre interacțiunile individuale obișnuite, tranzacțiile,
afacerile cu caracter formal. Disp unerea mobilierului unui birou ține seama de respectarea
acestei distanțe. Contactul la nivelul ochilor este foarte important pentru a menține un nivel
optim al comunicării, vocea este mai ridicată, iar inflexiunile vocii au rolul de a reduce distanța
socială. d) "Distanța publică" (3-6 m) este distanța în care individul este protejat și poate deveni
defensiv dacă este atacat. La acest nivel pierdem foarte multe detalii ale comportament ului
interlocutor ului: expresiile feței, direcția privirii, dar suntem îndeajuns de aproape pentru a-i
urmări acțiunile. Fiecare dintre cele patru distanțe identificate de Edward T. Hali se distinge
prin canalele de comunicare (simțurile) cu care se operează. De exemplu, în cazul distanței
intime operează olfacția, contactul cutanat, sensibilit atea termică, însă analizatorul vizual joacă
un rol minor. În cazul distanței publice, văzul și auzul au cea mai mare importanță, senzațiile
tactile fiind practic eliminate.
Luând în calcul nu numai distanțele de la care poate fi receptată vocea (șoaptele, vocea
normală și strigătele), dar și posibilitățile de contact cutanat, temperatura, mirosul, detectarea
expresiilor faciale etc., Edward T. Hall și colaboratorii săi ajung la măsurători mai fine, pe
care Marc-Alain Descamps (1989/1993, 126) le prezintă într-un tabel sintetic (Tabelul 2.2).
Tabelul 2.2. Zonele de distanță Hall (după M.-A. Descamps, 1989/1993, 126)
Distanța
indepărtată
Apropiată Publică
7,50 m
7,50-3,60 m Socială
3,60-2,10 m
2,10-1,25 m Personală
1 ,25-{),75 m
0,75-{),45 m Intimă
0,45-{),15 m
0, 15-{),OO m

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală 47
a) "Distanța intimă apropiată" (intimate close) permite contactul cutanat, receptarea miro­
sului corporal al celuilalt, a căldurii corpului său. Comunicarea verbală se face în șoaptă, folosin­
du-se chiar un limbaj nearticulat. De la această distanță (0-0,15 m) pot fi văzute în detaliu
expresiile faciale. Este distanța dintre mamă și nou-născut, dintre persoane în timpul actului
sexual, dintre sportivi (Ia box, lupte etc.) sau dintre indivizii care călă toresc împreună Într-un
vehicul supraaglomerat.
b) "Distanța intimă neapropiată (intimate not close) este cea care le permite persoanelor
să se țină de mână, să-și simtă reciproc mirosul corporal. Comunicarea verbală este suavă.
O astfel de distanță (0,15–0,45 m) este caracteristică discuțiilor în familie, dar și în unele locuri
publice (în aeroportu ri, de exemplu).
c) "Distanța personală apropiată" (personal close) este distanța propice confidențelor
(0,45–0,75 m). Se disting foarte bine trăsăturile feței, se simte slab căldura corporală a celeilalte
persoane, iar mirosul acesteia (eventual, parfumul utilizat) nu se simte decât dacă este foarte
puternic.
d) "Distanța personală neapropiată" (personal not close) asigură percepția exactă a celuilalt,
în ansamblu și în detaliu, Se poate comunica fără a striga. De la distanța de 0,75-1,25 m între
parteneri nu se mai simte nici căldura, nici mirosul emanat de corpul interlocutorului.
e) ,,Distanța socială apropiată" (social close). De la această distanță (1,25-2, \O m) discutăm
cu străinii. Le vedem bine și fața, și corpul în întregul lui. Este distanța dintre vânzător și
client, dintre colegii de birou.
f) ,,Distanța socială neapropiată" (social not close) impune comunicarea cu voce tare, estom­
pează diferențele de status. La această distanță (2,10-3,60 m) au loc discuțiile formale, imperso­
nale, ca și discuțiile în grupurile mici. În discuțiile de salon, comunicarea verbală este susținută
adesea de gesticulație.
g) "Distanța publică apropiată" (public close) impune să se vorbească foarte tare și rar,
accentuându-se fiecare cuvânt. O astfel de distanță se menține între oamenii politici și alegători
în cadrul mitinguri lor electorale, între liderii sindicali și manifestanți. De la această distanță
nu se mai pot distinge expresiile faciale sau culoarea ochilor celui care vorbește. Se văd însă
constituția corporală, îmbrăcămintea etc. În sălile de conferință și în amfiteatrele universitare
se fac expuneri păstrându-se distanța publică apropiată (3,60-7,50 m).
h) "Distanța publică neapropiată" (public not close) solicită puternic vocea celui care vor­
bește. Este distanța scenică, a oamenilor politici, a actorilor și a prestidigi tatorilor. Comunicarea
este puternic controlată. Se apelează la gesturi cu valoare simbolică (pumnul și brațul ridicate,
arătătorul și degetul mijlociu în forma literei V etc.). De la această distanță, conform regula­
mentelor, se dă comanda în armată.
Edward T. HalI (1968) consideră că în proxemică trebuie luate în considerare trei feluri
de spații: fixe, semifixe și dinamice. Teritoriul locuit de o comunitate umană este considerat
ca un spațiu fix. Totuși, pentru popoarele migratoare din trecut sau pentru nomazi teritoriul
era mai degrabă spațiul semifix, chiar dinamic. Același lucru se poate spune și despre nomazii
de azi. Mobilele dintr-o încăpere sunt și ele fixe sau semifixe. Modul în care le dispunem în
spațiu comunică o serie de caracteristici culturale și psihologice ale celor care le utilizează.
Facem aici doar o singură remarcă: tendința actuală este de a trata dispunerea mobilei (la locul
de muncă, la întreprindere sau firmă) ca spațiu semifix. În instituțiile de învățământ, fixarea
de podea a băncilor și pupitrelor este de domeniul trecutului. Când, la o facultate, s-au

48 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
amenajat spații de învățământ noi, cei mai mulți studenți au fost de părere că mesele de
scris și scaunele nu ar trebui să fie fixate în podea, Iăsându-li-se studenților posibilitatea
de a aranja mobilier ul în conformitate cu preferințele personale. Spațiul în care interacțio­
nează două sau mai multe persoane este prin excelență dinamic, în funcție de tipul de interac­
țiune și de durata acesteia.
Așadar, spațiile și distanțele prezentate nu sunt fixe și pot varia în funcție de norme determi­
nate cultural. "Ceea ce pentru un american înseamnă apropiere, pentru un arab poate însemna
distanțare" (E. T. Hali, 1963/1972, 247). Așa cum remarca Edward T. Hali (1968, 86), "fiecare
organism trăiește în lumea lui subiectivă, care este o funcție a aparatului perceptiv propriu".
Din această cauză, pentru proxemică este important să se cunoască în detaliu fiziologia și
anatomia analizatorului vizual, ,,senzorium-ul", care la diferite popoare este diferit programat. •
Popoarele latine și cele din Orientul Mijlociu micșorează distanțele în intercțiunile umane,
comparativ cu cele nordice. Statusul interlocutorilor este una dintre variabilele care pot deter­
mina creșterea sau micșorarea distanțelor personale. G. Hearn (1957, 269) a teoretizat că
"persoanele care au putere socială au dreptul de a stabili nivelul distanței pe care o permit în
interacțiunea cu ceilalți". De asemenea, factorii contextuali generează tendințe de mărire sau
de micșorare a distanței față de interlocutor. Cu cât spațiul fizic în care ne aflăm este mai larg,
cu atât tindem să micșorăm distanța interpersonală. Spațiul în care se conversează va fi mai
mare într-un apartament decât pe stradă și va fi mai mic într-o încăpere spațioasă decât într-una
îngustă. În plus, subiectul în jurul căruia se desfășoară interacțiunea poate genera variații ale
spațiului de interacțiune. Când vorbim despre probleme personale sau împărtăș im secrete,
menținem o distanță mai redusă decât atunci când vorbim despre probleme cu caracter general
sau când avem discuții formale. Menținem o distanță mai mică dacă suntem lăudați decât atunci
când suntem criticați (J. De Vito, 1987).
Micșorarea distanței față de cei cu care comunicăm este un semn de solidaritate clar. O
distanță mai mică permite intrarea în funcție a mai multor canale de transmitere/receptare a
mesajelor: în afara canalului vizual, intervin auzul, simțul tactil, sensibilitatea termică și
olfactivă (A. Montagu, 1971; M. Wiener și A. Mehrabian, 1968; L. Zunin și N. Zunin, 1972).
Diferențele legate de sex și de vârstă se reflectă în distanțe de relaționare diferite. Femeile
interacționeză menținând distanțe personale mai mici decât bărba�i, iar când este vorba despre
perechi de sex opus, distanța se mărește. În mod similar, copiii interacționea ză mai aproape
de adulți, comparativ cu interacțiun ile cu parteneri de aceeași vârstă. Distanța interpersonală
este un determinant al interacțiunilor sociale care suportă influențe nu numai din perspectivă
culturală, ci și din perspectivă socializatoare. În plus, afectele pozitive sau negative față de
interlocutor pot determina distanțe de interacțiune diferite: prietenii mai aproape decât necunos­
cuții, persoanele cu care cooperăm mai aproape decât cele cu care suntem în competiție.
Într-un experiment realizat de B. Harris, J. Luginbuhl și J.E. Fishbein (1978) s-a analizat
modul în care indivizii răspund la violarea spațiului personal, variindu-se densitatea indivizilor
în situația socială dată. Când densitatea este scăzută, atribuirea cauzei încălcării spațiului
personal este la nivelul intrusului, astfel că subiectul se poate simți amenințat. Răspunsuri le
la încălca rea spațiului personal pot fi diverse: de la schi mbări de poziție la interpunerea unor
bariere simbolice sau răspunsuri verbale adresate agresorului. Când densitatea este ridicată,
intruziunea poate fi percepută ca rezultat al aspectelor situaționale exterioare intrusului. Pe
de altă parte, densitatea socială ridicată poate intensifica tensiunea asociată încălcării spațiului

Semne, semnale, coduri și canale În comunicar ea nonverbală 49
personal, pentru că influența stimulilor externi depășește nivelul de saturație. Rezultate le experi­
mentului au arătat că bărbații au reacționat mai puternic la încălcarea spațiului personal în
condiții de densitate scăzută decât în cele de densitate ridicată doar atunci când intrusul a
fost un alt bărbat. Pentru bărbați, densitatea socială a determinat și frecvența anumitor răspun­
suri: privirea peste umăr, fuga etc. este mai probabil să apară în situații cu densitate ridicată.
S. Fisher și Donn Byrne (19 75) arată că bărbații răspund mai negativ decât femeile la invaziile
frontale, în timp ce femeile răspund mai negativ decât bărbații la invazi ile laterale.
Distanța fizică este legată de procesele psihice ale atenției prin faptul că indivizii rețin mai
bine stimulii (E. Walster și E. Berscheid, 1969). Proximitatea determină repetarea stimul ului,
intensificarea acțiunilor care conduc, probabil, la o creștere a atractivității față de stimuli. Nu
avem sentimente de plăcere sau neplăcere față de persoanele cu care nu interacționăm. în
același timp, există tendința indivizilor de a se plasa proxim față de cei pe care-i iubesc. Studiile
care au încercat să arate că există o legătură între distanță, manipula tă la un moment dat, și
nivelul atracției exprimate au dat rezultate contradictori i. J. Schiffenbauer (1976) susține că
relația distanță/atr acție este mediată de calitatea intera cțiunilor dintre participanți. Cu alte
cuvinte, dacă un individ apropiat spațial realizează aprecieri la adresa subiect ului, el este plăcut
mai mult decât un altul aflat "Ia depărtare ". Dacă însă individul situat proxim face aprecieri
negative, el poate fi plăcut mai puțin decât un altul aflat "la depărtare".
Într-un studiu efectuat de A. Kahn și T.A. McGaughery (1977) s-a analizat dacă o persoană
care alege să stea "lângă" este percepută mai pozitiv decât o alta care alege să stea "departe".
În condițiile în care intenția celuilalt de a se așeza "aproape", respectiv "departe", nu este ambi­
guă, există o relație între distanță și nivelul atractivității, însă nwnai când subiecții sunt de sex
opus. Acest lucru arată că interpretarea situației nu se face în termeni strict de proximitate,
ci mai degrabă în termeni sexuali. Dorința de acceptare a partenerilor de sex opus și de domi­
nare în grup determină atracția față de partenerul de sex opus care se așază "aproape". Experi­
mentul sugerează că există un pattern diferit de abordare a relației atracție/proximit ate în funcție
de sex: bărbaț ii au arătat semnificativ o mai mare atrac ție față de femeile care se așezau "lângă"
decât față de cele care alegeau să se așeze "Ia distanță", pe când femeile manifestau o mai
mare atracție pentru bărbaț ii care se așezau "Ia distanță". Acest lucru conduce la concluzia
că bărbații reacționea ză diferit la anumite aspecte ale proximității cu persoanele de sex opus.
Pentru bărbați, apropierea, atenția acordată dezvoltă atracție, pentru femei depărtarea celuilalt
este sursă de evaluare. Atribuirea situațiilor este diferită: femeile consi deră că așezarea "lângă"
a bărbaților este datorată întâmplării, și nu intenției, pe când așezarea "Ia depărtare" este intenț io­
nată. Pe de altă parte, băI:bații sunt, în general, inițiatorii unor situații de apropiere în relațiile
dintre sexe. Efectele noncomune (S.E. Jones și K.E. Davies, 1965) sunt cele care favorizează
anumite atribuiri. Bărbații aflați "lângă" și femeile "departe" pot fi văzuți ca situații normale,
pe când "bărbați departe" și "femei aproap e" sunt situații inedite, care transmit informații supe­
rioare, și individul "inferează existența unei corespondențe" între proximitate și intenție.
S-a pus problema dacă distanța fizică dintre două persoane constituie un bun predictor
pentru atractivitate, dacă pot fi făcute inferențe de la apropierea fizică la cea psihică. Cercetări le
realizate de A.R. Allgeier și Donn Byrne (1973, 213) au condus la concluzia, prin analiză de
varianță, că există o relație pozitivă între distanța la care se poziționează indivizii și similaritatea
atitudinilor lor -anxietate, ostilitate și depresie psihică.

50 Comunicar ea nonverbală: gesturile si postura
În proxemică se face distincție între "spațiul sociopet" (lat. petD, "a se îndrepta spre") și
"spațiul sociofug" (lat. jugio, "a se îndepărta de"). Această distincție a fost analizată pentru
prima dată de psihiatrul american Humphrey Osmond (1957) și a fost teoretizată de către
Edwani T. Hall (1963). Albert Mehrabian și Shari S. Diamond (1971) au probat prin studii
experimentale riguroase că dispunerea spațială a persoanelor (cu posibilitatea contactului
vizual) influențează comunicarea. Când cei care comunică se pot privi în ochi, durata comuni­
cării este mai mare. În fond, rezultatele experiment ului sunt în acord cu "efectul Steinzor".
În 1950, Bemard Steinzor a observat că factorul spațial influențează discuțiile în grup în jurul
mesei rotunde (dar nu numai): schimbul de informații cel mai intens se realizează cu persoana
așezată diametral opus. Așa se face că la discuțiile oficiale șefii delegații lor stau față în față,.
că atunci când la un dineu vrem să facilităm inițierea conversați ei între persoane care nu se
cunosc le așezăm de o parte și de alta a mesei, una în fața celeilalte, având însă grijă ca lățimea
mesei să nu fie mai mare de 1,5 m (limita inferioară a "distanței sociale").
Ceea ce într-o cultură este considerat spațiu sociopet, în altă cultură poate trece drept spațiu
sociofug și invers, menționea ză Edward T. Hali (1968, 91), arătând în detaliu modul în care
este codificat de către indivizii aparținând unor culturi diferite input-ul senzor ial. Conform
cercetărilor sale, american ii din clasa de mijloc proveniți din nordul Europei apreciază distan­
țele vizual. La arabi, sensibilitatea olfactivă joacă un rol important în stabilirea distanței dintre
interlocutor i. Și celelalte sim țuri intervin în proxemică: simțul tactil, termic, auditiv.
Considerăm, alături de Edward T. Hali (1968, 94-95), că simțul spațiului constituie o sinteză
a impulsurilor senzoriale vizuale, auditive, kinestezice, olfactive, termice. De altfel, reputatul
antropolog american era de părere că în proxemică trebuie avute în vedere opt dimensiu ni:
postura, spațiul sociopetl sociofug, factorii kinestezi ci, codul atingeri lor, combinațiile retinei,
codul termic, codul olfactic și scala intensității vocii. Apreciem, de asemenea, că "legea proxe­
micii" formulată de Edward T. Hali, potrivit căreia "dintre toate lucrurile egale într-un anumit
fel, cele care sunt mai apropiate de individ (momentan) sunt mai importante decât cele îndepăr­
tate (străine, de altădată, mai târzii)" (apudG. Le Boulche, 2001, 7), are o mare putere explicativă
în studiul relațiilor interpersonal e. În fond, proximitatea este o judecată de valoare asupra
distanțelor, puternic influențată cultural. În Statele Unite ale Americii, este acceptată "distanța
intimă" între două femei care conversează. În țările arabe sau mediteraneene această distanță
este acceptabilă și pentru convorbirea dintre doi bărbați (e! J. Fast, 1970, 30). Așa se face că
în reportajele televizate din Iran, Irak, Arabia Saudită, Egipt etc. putem observa adesea cum
bărbații merg pe trotuar ținându-se de mână, ceea ce la noi s-ar interpreta ca un semnal sexual.
"Dă-mi mâna!" sau "a cere mâna" semnifică "Te iubesc!", respectiv "a cere în căsătorie".
Apreciem că programul de cercetare pe care l-a stabilit Edward T. Hali își păstrează în
bună măsură și astăzi actualitatea. Reproducem lista problemelor pe care cercetarea în domeniul
proxemicii le-ar avea de studiat:
1. Câte feluri de distanțe mențin oamenii?
2. Prin ce se diferențiază aceste distanțe?
3. Ce fel de relații, activități și emoții sunt asociate fiecărei distanțe?
4. Cum pot fi clasificate spațiile fixe, semifixe și dinamice?
5. Ce reprezintă spațiul sociopet și spațiul sociofug?
6. Delimitările spațiale:

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală 51
a) Cum sunt stabilite?
b) Cât de durabile sunt?
c) Ce constituie violarea lor?
d) Cum sunt marcate?
e) Dacă și cum poate fi cunoscut ce se petrece în interiorul spațiului delimitat?
7. Există o ierarhie a formelor de spațiu (de exemplu, mai intime, mai sacre, mai publice)?
8. Legat atât de (1), cât și de (7), există o ierarhizare a distanțelor? Ce este permis și în
ce circumstanțe în cadrul fiecărei distanțe?
9. Cui îi este permis să atingă corpul celuilalt și în ce circumstanțe?
10. Există tabuuri ale atingerii, privirii, ascultării, mirosirii celuilalt?
II. Ce nevoi sunt asociate acestora? În ce sens și în ce tip de relații?
12. Care este natura senzorium-ului implicat pentru diferitele tipuri de relații din cursul
normal al vieții de fiecare zi?
13. Ce tip de spațiu este necesar pentru aceste relații?
14. Care sunt referințele la spațiu în lexic?
15. Există o utilizare a spațiului pentru a exprima supraordonarea sau subordonarea?
Teritoriul și spațiul personal
Gaei Le Boulche (200 1, 8) are dreptate când afirmă că pentru un individ teritoriul este
definit de "ansamblul proximităților". Etologii înțeleg prin teritoriu spațiul în care trăiește un
ansamblu de indivizi din aceeași specie. Avem, așadar, de-a face cu un "teritoriu individual"
și cu un "teritoriu colectiv". Aceste teritorii sunt marcate într-un fel sau altul. Edward O. Wilson
(197512003, 385) descrie modul în care lemurienii cu coadă inelată (Lemur catta), care trăiesc
în pădurile din sudul și vestul Madagascarului, marchează teritoriul printr-un sistem complex
de comunicare olfactivă: ,,Atât femelele, cât și masculii marchează cu secreții genitale ramurile
mici și verticale. Ei stau în mâini, se țin de creangă cu picioarele la înălțime cât mai mare și
își freacă organele genitale în sus și în jos cu mișcări scurte. Masculii folosesc și marcarea
palmară, răspândind pe crengi o secreție mirositoare și frecând suprafețele cu antebrațele și
cu mâinile". Ca și secrețiile glandulare, produsele metabolice de descompunere eliberate prin
urinare și defecație sunt utilizate în regnul animal pentru delimitarea teritoriului. Și oamenii
își marchează teritoriul, dar nu prin mijlocirea hormoni lor sau dejecțiilor, ci cu ajutorul limba­
jului articulat și al simboluril or. Spunem: "proprietate privată", "orașul meu", "țara mea" etc.
Fixăm borne de hotar între județe, punem drapelul de stat la graniță ș.a.m.d.
Gaei Le Boulche (2001, 8) introduce o distincție importantă pentru studiul sociologic al
proximității și al spațiului. Proximita tea poate fi pozitivă sau negativă. Apropierea locuinței
de o grădină publică sau de locul de muncă reprezintă o proximitate pozitivă, în timp ce o
casă de toleranță lângă o mânăstire sau o cârciumă în vecinătatea unei școli este o proximitate
negativă (în acest sens există și reglementă ri juridice). Ansamblul proximităților pozitive
determină "teritoriul ales" (territoire choisi), constituit din proximitățile pe care individul
le-a dorit. Dimpotrivă, ansamblul proximităților nedorite, pe care nu individul le-a ales în
mod voluntar, reprezintă "teritoriul suportat" (territoire subi). În mod firesc, indivizii urmăresc
să maximiz eze teritoriul ales și să reducă teritoriul suportat. Distincția introdusă de Gaei Le

52 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
Boulche ne ajută să înțelegem relațiile interetnice, mai general, relațiile interpersonale, pentru
că teritoriul reglează interacțiunile sociale. EI poate genera relații de cooperare, dar și conflicte.
Ne apărăm în mod deschis teritoriul, dar și prin stratageme mai subtile. Avem colțișorul nostru
în camera de zi, biroul propriu etc. Reacționăm când aceste spații sunt "invadate" de alții. În
funcție de statusul social pe care îl avem, de puterea socială proprie, exercităm controlul asupra
unui teritoriu mai întins sau mai redus.
A rtefacte le
Îmbrăcămintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunică apartenența persoanei la genul
biologic (bărbat/femeie), la o clasă de vârstă (tânăr/maturIbătr ân), la o categorie socio-econo­
mică (țăran/orăș ean; patron/m uncitor), la o profesie sau alta (militar, preot etc.). Este imposibil
să fii îmbrăcat și să nu transmiți celorlalți ipso Jacto cine ești și cum percepi tu lumea.
În continuare voi aduce în discuție unele cercetări referitoare la psihosociologia vestimen­
tației, punând în evidență valoarea de comunica re a hainelor. Susan B. Kaiser (1985, 7) are
dreptate cînd afinnă, în prefața la The Social Psychology oJClothing and Personal Adornment,
că "îmbrăcămintea și înfățișarea sunt simboluri vizibile care influențează interacțiunile cu alții,
comunicarea interpersonaIă".
Vestimentația: determinări geografice, istorice și culturale. Când analizăm vestimen­
tația în contextul comunicării nonverbale trebuie să luăm în considerare detenninările geogra­
fice, cult urale și istorice. De la Polul Nord la Ecuator, oamenii își protejează corpul împotriva
gerului sau a căldurii excesive: îmbracă haine adecvate, diferite în ceea ce privește materialele
(blănuri, stofe, voaluri), culoarea (reflectantă sau absorbantă a razelor solare)� croiala (strânsă
pe corp sau le jeră). Istoria își spune și ea cuvântul. Îmbrăcămintea din Europa Occidentală de
azi, de exemplu, abia dacă mai amintește de cea din Evul Mediu, când -așa cum apreciază
Franc;:oise Piponnier (1999/2002, 166) -majoritatea populației se mulțumea cu un minimum
de veșminte, adesea cu un singur rând de haine și ceva lenjerie de corp. Stofele și culoarea
erau calitativ mediocre; croiala rudimentară, strâmtă. Același istoric al culturii precizează că
"adoptarea generală a costumului bărbătesc croit pe talie, compus dintr-o vestă scurtă și din
pantalon strâmt, nu are loc decât spre sfărșitul secolului al XV-lea. Portul feminin se distinge
acum cu ușurință; înainte el se deosebea doar printr-o lungime ceva mai pronunțată, printr-o
aranjare a pieptănăturii și alegerea unor stofe colorate ce caracterizează feminitatea" (ibidem ).
"Războiul corsetului" ilustrează cât se poate de bine detenninarea istorică a îmbrăcăm intei.
"Platoșa ciudată" – cum numea istoricul francez Michelle Perrot (1985) corsetul -și-a făcut
apariția în lumea aristocrată în secolul al XIV-lea. "Timp de cinci secole, moraliști, medici și
fabricanți de balene pentru corsete se vor întrece, unii -în rafinarea discursului despre virtuțile
ținutei, alții -în îmbunătățirea mijloacelor tehnice. Generații întregi deprind astfel profesia
defonnării corpului femeilor -tot mai rigid, tot mai strâns, mai departe de fonnele suple și
de legănă rile animalului" (J.-C. Kaufmann, 1995/1998,20). Marea Revoluție Franceză a adus
și eliberarea corpului femeii, impunându-se o idee nouă: îmbrăcămintea simplă și confortabilă
(8. Fontanel, 1992, apud J.-C. Kaufmann , 1995/1998,20). "Epopeea costumului de baie"
relevă și ea modificarea pudorii de-a lungul timpului. Jean-Claude Kaufmann (1995/1998,
31) ne asigură că, pe la 1840, costumul de baie "consta dintr-o cămașă și un pantalon acoperit

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală 53
de un mic jupon, pentru a ascunde fonnele". Aproximativ în aceeași perioadă a apărut moda
"vestă-chilot de baie".
Împotriva atacurilor violente ale moraliști lor, în anii '20 ai secolului trecut a triumfat moda
"costumului de baie colant", mulat pe corp. Apoi a unnat micșorarea lui în dublu sens: "partea
de sus, din ce în ce mai puțin sus și cea de jos, tot mai jos, până când umer ii, brațele și picioarele
se arată publicului și soarelui" (ibidem). Moda "monobikini" a apărut pe la 1960. Sânii goi
la plajă și-au început cariera în 1964 la Saint-Tropez și apoi sutienele au căzut în lanț, mai
rapid sau mai lent, pe toate plajele …
Detenninarea culturală a hainelor poate fi unnărită prin semnificația culorilor, diferită de
la o societate la alta. "Semnificația simbolică pe care o capătă câteodată unele culori la noi
se deosebește din temelii de aceea pe care le-o dau populațiile primitive" -aprecia lulius E.
Lips (1955/1959, 80). Marele etnolog gennan aduce în sprijinul celor afinnate numeroase
exemple: în Africa apuseană, albul este "culoarea diavolului", nu "culoarea nevinovăției"; la
tribul Pangave, violetul este culoarea morții; pentru tribul Athuabo din Africa răsăriteană, negrul
este "culoarea bucuriei". Sigur că alegerea culorii vestimentației suferă și influența climei: în
zonele calde este preferată culoarea albă a hainelor, în general, largi; în zonele mai reci, culori
închise și haine strânse pe corp.
Hainele, simbol al identității personale și sociale. Gilson Monteiro, profesor la Universi­
tatea din Amazonas (Brazilia), spunea că ,,haina reprezintă oglinda sinelui, marchează separarea
dintre clasele sociale" (apud Maria Olga Dias Ribeiro de Santana, 2004). Mai mult, hainele,
care sunt în egală măsură pentru a acoperi goliciunea trupului și pentru exprimarea sinelui,
oferă indicii despre caracteristicile psiho-morale ale persoanelor, dar și despre grupurile sociale.
Jean Chevalier și Alain Gheerbrant (1991) arătau că pentru unele popoare orientale o cusătură
dreaptă semnifică integritate psiho-morală, tighelul orizontal, pace în inimă (apud Maria Olga
Dias Ribeiro de Santana, 2004).
Hainele și, mai ales, unifonnele sunt un simbol al puterii sociale pe care o ai la un moment
dat. Ele influențează stima de sine, dar și comportamentu l celorlalți. "În Prusia wilhelmiană,
civilii erau obligați să se dea la o parte de pe trotuar când trecea un ofițer în unifonnă", semnala
Henri H. Stahl (1968, 125). Într-un secol și jumătate lucrurile s-au schimbat, dar puterea socială
a unifonnelor s-a păstrat, cum au relevat și cercetările lui Leonard Bickman (1974), la care
ne vom referi, citându-l pe Robert B. Cialdini (1984/2004, 274): "Procedeul de bază al lui
Bickman era să ceară trecătorilor de pe stradă să fie de acord cu vreo solicitare ciudată (să
ridice de pe jos o pungă de hârtie aruncată acolo, să aștepte pe partea opusă indicatorului pentru
stația de autobuz) . În jumătate din cazuri, soli citantul- un bărbat tânăr -era îmbrăcat în haine
de stradă obișnuite, în restul cazurilor era îmbrăcat în unifonnă de agent de pază. Indiferent
de felul solicitării, mult mai mulți oameni se supuneau solicitantului când acesta purta uniformă".
Referitor la puterea de influențare a hainelor "cu autoritate", experimentul natural proiectat
de M. Lefkowitz, R.R. Blake și 1.S. Mouton (1955) într-un oraș din Texas ni se pare cât se
poate de revelator. Cei trei cercetători au folosit ca asociat (complice) un bărbat de treizeci și
unu de ani, care în cadrul experiment ului avea sarcina să treacă strada pe roșu, în timp ce alți
pietoni așteptau schimbarea culorii semaforului. Când complicele purta ,,haine cu autoritate",
respectiv costum de foartă bună calitate și cravată scumpă, trecătorii care erau la semafor l-au
unnat într-un număr de trei ori și jmătate mai mare decât atunci când era îmbrăcat cu o cămașă
ieftină și pantaloni de lucru.

54 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
La începutul deceniului al treilea al secolului trecut apărea la Londra prima lucrare de
psihologie a veșmintelor, The Psychology of Clothes de Jean C. Fliigel (1930). Psihologul
britanic lansa teoria satisfacerii prin îmbrăcăm inte a nevoii contradictorii de a fi decent, de a •
atrage atenția și de a proteja corpul de intemperi i. Ca și Georg Simmel (1 908), Jean C. Fliigel
a vorbit despre "paradoxul modei", care constă dintr-o dublă mișcare: cea a pături lor inferioare
de a adopta moda clasei superioare și tendința reprezenta nților acestei clase de a renunța la
moda care începe să fie imitată, inventând o modă nouă. Moda, mai arată autorul citat, este
asociată cu tendința de a te face remarcat, mai bine zis remarcată, întrucât mai toate cercetările
psihosociologice au arătat că femeile sunt mai interesate de modă, în particular de vesti­
mentație, decât bărbații. Explicația: concurența pe piața matrimonială. În timp, lucrările care
analizează hainele ca simbol al identității personale și sociale s-au înmulțit exponențial, chiar
rară a lua în calcul mulțimea de cărți și reviste despre modă.
În legătura cu moda, este de reținut observația sociologului german Georg Simmel
(1858-1919) referitoare la schimbarea ei: moda "se adresează numai păturilor de sus. De îndată
ce păturile de jos încep să-și însușească moda și să depășească limitele fixate de cele de sus,
să spargă unitatea apartenenței lor simbolizate astfel, păturile de sus abandonează această modă
și se dedică alteia noi, prin care ele se diferențiază din nou de masele largi" (G. Simmel,
191111998,34).
În 1938, Emst Harms a publicat în The American Journal ofSociology un studiu cu titlul
"Psychology of clothes" ("Psihologia hainelor"), în care discută teoriile despre semnificația
hainelor.
Teoriile culturologice și sociologice au dat o explicație suprasimplificată motivelor pentru care oamenii se îm­
bracă. îmbrăcămintea nu este motivată numai de decență, pentru împodobire sau protejare [corporală] sau –
așa cum susține teoria unilaterală oferită de Freud -numai de motive sexuale. Îmbrăcămintea este motivată în
primul rând de environment. Totuși, chiar dacă scopurile îmbrăcămintei sunt determinate de condițiile de mediu,
forma îmbrăcămintei este determinată de caracteristicile personalității și, în special, de caracteristicile mintale.
Forma îmbrăcămintei este influențată de mediul fizic și de condițiile sociale, incluzând relațiile sexuale, costumația
[ moda], castele, clasele sociale și relațiile religioase, metafizice sau alte relații suprasenzoriale. îmbrăcămintea
este fundamentală în lumea emoțiilor. Nu este numai un mod de acoperire a corpului, ci și un fel de imitație
prin care oamenii exprimă unele dintre sentimentele sociale subiective (E. Harms, 1938, 239).
Critica lui Emst Harms la adresa teoriilor despre apariția și evoluția îmbrăcămintei își păs­
trează actualitatea. Este greșit să explicăm un fenomen social complex printr-un singur factor
cauzal, fie pudicitatea, frumosul, protejarea corpului de intemperii sau sexualitatea. În legătură
cu rolul îmbrăcămintei, Georg Simmel (1911/1998, 96) spune:
Pentru etnografia actuală, este cert că acoperirea sexului -ca și vestimentaț ia în genere -nu a avut inițial
nici o legătură cu simțul rușinii, ci, dimpotrivă, a jucat numai rolul unei împodobiri sau al unei intenții asemă­
nătoare, țintindu-se prin acoperire o ațâțare erotică: este știut că, la triburile care-și duc viața în pielea goală,
numai prostituate le se îmbracă. Curelușele și șorțulețele care îndeplinesc funcția foii de viță sunt deseori atât
de sumare și fixate în așa fel încât, în general, nu acoperirea pare să fie scopul lor; bineînțeles că este vorba
de alt rol. Și care este scopul reiese din alt fapt: că, într-un număr extrem de mare, ele sunt colorate în cele
mai țipătoare culori și înzorzonate în modul cel mai bătător la ochi. Scopul lor este, deci, evident, de a atrage
atenția asupra acestor organe.

Semne, semnale, coduri și canale in comunicar ea nonverbală 55
Probabil că în modul în care ne îmbrăcăm intervin, într-o proporție sau alta, de la caz la
caz, atât motivația de protejare a corpului, cât și pudicitatea și dorința de a atrage atenția.
Când, de exemplu, tinerii și tineri le merg la discotecă, îmbracă haine care mai degrabă să atragă
sexual decât să le protejeze corpul; hainele purtate de tinerii din găștile de la colțul străzii nu
au funcție estetică, dimpotrivă. Lipsa decenței în modul de a se prezenta al unor elevi (și eleve)
din licee sau al unor studenți (și studente) pune problema violenței limbajului nonverbal.
Această chestiune este la ordinea zilei și în alte țări. În SUA, spre exemplu, susținătorii
uniformelor școlare, ca simbol al statusului tinerilor și ca mod de reprezentare a organizaț iei
școlare, se confruntă cu cei care văd în uniforma școlară și în introducerea de norme oblig atorii
pentru vestimentația studenților o îngrădire a libertății de exprimare a personalității și o piedică
în libera angajare a tinerilor în sensul afirmării identității lor (L.O. Hollman el al., 1996,276).
O teorie generală asupra îmbrăcămintei își așteaptă încă autorul. Trebuie să amintim totuși
că referitor la îmbrăcăminte s-au acumulat multe fapte de observație.
La jumătatea secolului trecut etnologul american Alfred L. Kroeber (1876-1960), analizând
gravurile din perioada 1787-1936, a descoperit un anume "ritm al modei": în cultura occiden­
tală, la fiecare cincizeci de ani vestimentația se schimbă în caracteri sticile ei fundamentale
(tipurile permanente) și la intervale mai mici, poate de la an la an, în detalii (tipurile aberante).
Observând numai schimbarea detaliilor, s-a creat impresia, la nivelul simțului comun, că moda
se subordonează hazardului, fiind un fenomen aleatoriu. Că lucrurile nu stau așa o dovedește
corelația dintre lungimea fustei și prosperitatea economică (Figura 2.2).
Desmond Morris spune că lungimea fustei este un "barometru economic", dar, curios, în
perioadele de declin economic moda dictează lungirea fustei (în loc să se facă economie la
materiale), iar în perioadele de prosperitate economică se poartă minijupa. Am înțeles că în
anul 2005 în România va fi detronată minijupa și va deveni regină a modei fusta a cărei lungime
acoperă rotula genunchilor … Dar dezgolirea trupului femeilor va continua. La fel ca la costu­
mul de baie, vestimentația femeilor cunoaște o dublă mișcare, însă întrucâtva diferită: partea
de sus se ridică tot mai sus și partea de jos coboară de la talie în jos.
În cultura noastră occidentală, femeile își arată "originea biologică", buricul, pe care îl
împodobesc cu cercei și pietre (semi)prețioase. În țările arabe, femeile nu Iasă privirii nici
măcar glezna …
Consider că am adus în discuție suficiente exemple pentru a susține ideea că vestimentația
unei persoane ne ajută să o 10calizăm geografic și să stabilim cărei culturi îi aparține. Pornind
de la îmbrăcăminte, ne putem da seama de gustul estetic al acesteia, de firea ei: este o persoană
conformistă, care dorește să treacă neobservată, sau o persoană independentă? De asemenea,
vestimentația poate spune ceva despre mentalități (Figura 2.3). Iată, de exemplu, cum este
creionată mentalitatea adolescenților de azi. În cadrul cursului postuniversitar despre limbajul
corpului de la Yale -New Haven Teachers Institute, Patricia K. Flynn analizează designul
vestimentației adolescenților ca simbol identitar (Curriculum Unit 85.06.03) pornind de la
următoarele asumpții, pe care le prezentăm pe scurt:
1. Îmbrăcămintea adolescenților este o formă de comunicare nonverbală (înaintea prezen­
tării verbale, cu ajutorul vestimentației se transmit informații depre apartenența la genul social,
vârstă, clasă socială, ocupație, origine etnică și despre caracteristicile psiho-mo rale de persona­
litate).

56 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
Fig. 2.2. Moda feminină (după D. Morris, 1982/1986,348)
1921 1922 1923 1924 1925 1926 1927 1928 1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 1938 1939
\ 1\ } Y Y
Scurtare a fustelor -tumullul anilor '20 Lungirea fustelor -Marea Criză
1940 1941 1942 1943 1944 1945 1946 1947 1948 1949 1950 1951 1952 1953 1954 1955 1956 1957 1958
\. y J '–.,–J
Scurtarea fustelor – Lungirea fus le lor –
economia activă de război ausleritatea de după război
j!�Ji( il i ". Jv�(tj. \ ….
I ,�f�'\ iir .� ! i vm' L
-'""-, L�� '-li..:,. � Li'::. L.:G.
1959 1960 1961 1962 1963 1964 1965 1966 1967 1968 1969 1970 1971 1972 1973 1974 1975 1976 1977 \ J, ) Y T
Scurtarea fustelor -avăntul anilor '60 Lungirea fuste lor -noua recesiune
2. Îmbrăcămintea adolescenți lor reprezintă valorile identitare de grup și exprimă nevoia
de a fi diferiți de adulți (cu ajutorul îmbrăcămintei, adolescenții le comunică părinților că sunt
altfel decât ei).
3. Diferențierea îmbrăcămintei adolescenți lor simbolizează nevoia de autonomie, dorința
adolescenți lor de a fi independenți (adolescenții comunică astfel protestul lor și faptul că sunt
rebeli).
4. Diferențierea îmbrăcămintei adolescenților față de îmbrăcămintea adulților este un feno­
men istoric relativ recent (până la jumătatea secolului trecut, hainele adolescenți lor semănau
foarte mult cu hainele adulților. Generația anilor' 50 a fost etichetată ca "generația tăcută".
După cel de-al Doilea Război Mondial, în contextul prosperității economice, moda vestimen­
tației adolescenți lor începe să se diferențieze de cea a adulților).
5. Vestimentația adolescenți lor de după 1980 are conexiune cu vestimentația adolescenților
din anii '50-'60 (moda manifestă o tendință de ciclici tate; ceea ce pare o inovație în îmbrăcă­
mintea unei generații nu este decât o derivație din trecut).
6. Vestimentația adolescenți lor de după 1980 este influențată de mass media (datorită tehno­
logiilor de comunicare moderne, adolescenții tind să imite vedetele TV, starurile muzicale etc.).

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală 57
Fig. 2.3. Vestimentatia ca simbol identitar
Patricia K. Flynn s-a referit la adolescenții din SUA, dar unele dintre concluziile la care
a ajuns au o valabilitate mai generală, dat fiind și procesul de "mcdonaldi zare".
Vestimentația și statusul social. Dacă haina nu îl face pe om, cel puțin ea îl reprezintă
foarte bine ca persoană cu o anumită poziție în ierarhia socială. În Roma antică purtau togă
(o bucată de postav alb, de circa 4,50 m lungime și 3 m lățime, care se înfășura pe corp) doar
oamenii liberi (cetățenii), nu și străinii sau sclavii. Toga purtată de tineri era tivită cu roșu (toga
proetexta). Îmbrăcau toga albă numai după ce împlineau șaptesprezece ani, în cadrul unei
ceremonii ce avea loc în Forum. În Egiptul antic, purtau sandale numai persoanele cu poziție
socială înaltă. Alison Lurie, autoarea cărții The Language of Clothes (1981), spune textual:
"Grecii și romanii detenninau clasa socială din care făcea parte o persoană după culoare, după
numărul veșmintelor cu care se îmbrăca și după podoabele aplicate pe haine" (apud P.K. Flynn).
Trebuie să recunoaștem că lucrurile nu s-au schimbat prea mult în cultura noastră europeană
mCI azI.
Într-o lucrare intitulată sugestiv The Power ofDress, Jacqueline Murray (1989) a identificat
în lumea afacerilor trei tipuri de vestimentație: 1) hainele specifice corporații lor, purtate mai
ales de avocați, directori și bancheri (design simplu, de culoare gri sau bleumarin pentru costu­
mele bărbătești, din stofă flanelată, alb imaculat sau albastru deschis pentru cămăși, iar pentru
femei, bluze, rochii din bumbac ori din pânză de in); 2) haine menite să comunice, utilizate
cu precădere de persoanele implicate în market ing, educație, industrii le în expansiune (costume
și rochii practice, relaxante, semitradiționale, din împletituri și țesături cu ochiuri largi, cu impri­
meuri odihnitoare sau în dungi); 3) haine inovatoare, întâlnite mai ales la artiști, la cei ce lucrează
în domeniul publicității, la vânzătorii cu amănuntul sau la proprietarii de magazine de lux
(largi, design excentric, culori țipătoare) (apud Ch. U. Larson, 200112003, 287).
Anat Rafaeli și Michael G. Pratt (1993) au operaționalizat conceptul de "vestimentație
organizațională" (organizational dress), luând în considerare trei dimensiuni: caracterist icile
îmbrăcămintei (culoarea, materialul și stilul vestimenta ției), omogenitatea îmbrăcămintei și
atributele comparative ale acesteia (variabilitatea și unicitatea) (Tabelul 2.3).

58 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
Tabelul 2.3. Operalionalizarea conceptului de "vestimentarie organizarion a/ă"
(după A. Rafaeli și M.G. Pratt, 1993,36).
Aspectul vestimentatiei Posibilităti Operationlizare
Atributele vestimenta tiei Albastru, roșu, auriu Ce culoare?
Fibre naturale, sintetice Din ce este făcut materialul?
Formal, cauzal Care este stilul?
Omogenitatea vestimentatiei Omogenit ate aleatoare Cât de liberă este variabilitatea
Omogenit ate si ratificată vestimenta tiei angajatilor și variabilitatea
Omogenitate completă dintre subgrupele organizatiei
Evidentierea prin vestimentatie Variabilitate ridicată Cât de diferită este vestimenta tia,
Variabilitate moderată comparativ cu membrii
Variabilitate scăzută din afara organizatiei
Expresiile faciale
Studiul expresiilor faciale a debutat în a doua jmnătate a secolului al XIX -lea. Să ne amintim
de celebra lucrare a lui Charles Darwin Expresia emoțiilor la om și animale (1872/1967). în
timp, s-a adunat un munte de fapte de observație, s-au emis diferite ipoteze și s-au elaborat
tehnici din ce În ce mai sofisticate pentru Înregistrarea contracției mușchilor faciali din care
rezultă expresiile faciale. Charles Darwin (1872/1967, 14) a ajuns la concluzia că "aceeași
stare psihică este exprimată În toată lumea cu o uniformitate remarcabilă: acest fapt este, prin '
el Însuși, interesant, ca o dovadă a strânsei asemănări a structurii corporale și a dispoziției
mintale a tuturor raselor omenești". Totuși, observa Charles Darwin (1872/1967, 18), utilizarea
mușchilor feței (În nmnăr de 55, după Moreau) diferă de la o persoană la alta (de exemplu,
"capacitatea de a-și arăta caninii de o singură parte" sau "capacitatea de a-și ridica aripile
nărilor").
După ce a fost imediat acceptată de către oamenii de știință, o dată cu extinderea cercetărilor
comparative interculturale după 1930 teza universalității expresiei emoțiilor a Început să fie
contestată și, În cele din urmă, abandonată ..
Într-un studiu din 1938, psihologul american Otto Klineberg (1899-1979) a contestat deschis
teza universalității expresiei faciale a emoțiilor , avansând ipoteza determinării culturale a lor.
Zâmbetul, spre exemplu, ar exprima emoții diferite la populațiile din Orient, comparativ cu
cele din Occident. Pentru un european , zâmbetul înseamnă bună dispoziție, plăcere sau ironie.
Zâmbetul unui japonez poate să semnifice și acordul cu pedeapsa administrată, și asocierea
la indignarea celui care administrează pedeapsa. Din astfel de exemple, mai mult decât din
fapte de observație sistematice, Otto Klineberg a tras concluzia că expresiile emoțiilor au o
specificitate culturală distinctă.

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală 59
Cercetările experimentale interculturale inițiate de Paul Ekrnan în deceniul al șaptelea al
secolului trecut susțin însă teza universalității expresiilor faciale ale emoțiilor.
În 1965, când Paul Ekrnan (n. 1934) a început să studieze expresiile faciale, majoritatea
antropologilor erau convinși de faptul că gesturile și emoțiile au fundamente culturale, că sunt
învățate în procesul socializării (ipoteza relativismului). Paul Ekrnan a pornit de la ipoteza
că expresiile faciale sunt programate ca o parte naturală a emoțiilor. Pentru că toți oamenii
aparțin aceleiași specii și toți au același număr de mușchi faciali (43 de mușchi faciali), este
de așteptat ca oriunde în lume emoțiile să se exprime în același mod, să fie recunoscu te ca
atare. Fiecărei emoții îi corespund câte două expresii faciale: una programată ereditar, aceeași
în toate culturile; alta, reprezentând o abatere de la expresia programată , variază de la o cultură
la alta. În sprijinul ipotezei universalității expresiilor faciale ale emoțiilor, Paul Ekman invocă
cercetările lui H.C. Triandis și w.w. Lambert (1958), care au cerut unui număr de studenți
americani și greci, precum și locuitorilor unei mici localități din insula Corfu (insulă grecească
din Marea Ionică) să acorde note de la 1 la 9 unor fotografii reprezentând persoane care expri­
mau diferite stări emoționale, după cum le consideră agreabile sau dezagreab ile. Studenții,
în ciuda diferențelor etnice, au dat note foarte apropiate, spre deosebire de locuitorii din mediul
rural, care au introdus unele discordanțe în notare. Această primă cercetare comparativă
interculturală, care înclina balanța în favoarea tezei universalității expresiei emoțiilor, nu a
fost scutită de critici metodologice întemeiate: s-a prezentat fotografia unei singure persoane
(o actriță care exprima diferite emoții), nu s-a verificat implicarea în sarcina de notare a subiec­
ților (s-ar fi putut ca studenții să fie mai motivați să evalueze fotografiile), emoțiile nu erau
naturale (se știe astăzi că există diferențe notabile între zâmbetul spontan și cel "artificial").
Mai concludentă este însă cercetarea din 1970 a psihologului de origine turcă M. Ciiceloglu,
care a înlocuit fotografiile cu desene stilizate ale expresiilor faciale. S-au utilizat 60 de desene
compuse din patru tipuri de poziții ale sprâncenelor, trei tipuri de poziții ale ochilor și cinci
tipuri de configurații ale gurii. Pentru identificarea emoțiilor cărora le corespund (pe baza
unei liste de 40 de emoții), desenele au fost prezentate unor grupuri de studenți japonezi, turci
și american i. Aproximativ un sfert dintre desenele rezultate din combinarea elementelor amin­
tite s-au dovedit imposibile sub raportul contracției mușchilor faciali. S-a ajuns la concluzia
că expresiile faciale ale emoțiilor sunt, dacă nu determinate, cel puțin condiționate biologic
(anatomo-fiziologic).
Cercetări le coordonate de Paul Ekrnan au demonstrat că expresiile faciale ale emoțiilor
sunt universale. Studenții aparținând unor grupuri etnice foarte diferite (americani, argenti­
nieni, brazilieni, chilieni, japonezi) au identificat emoțiile corespunzătoa re expresiilor faciale.
S-au prezentat 30 de fotografii ale unui număr de 14 persoane care exprimau șase emoții
considerate fundamentale: bucurie, dezgust, frică, furie, surpriză, tristețe (Tabelul 2.4).
După cum se observă cu ușurință, procentajul acordului în evaluarea emoțiilor la studenții
din experiment este foarte ridicat. Nu cumva accesul generalizat la mass media (tipărituri,
filme etc.) în cele cinci țări stă la baza acestui acord? Pentru a elimina o asemenea ipoteză, Paul
Ekrnan, E.R. Sorensen și W.V. Friesen (1967) au montat un experiment în care subiecții erau
persoane din Insulele Bomeo, din Arhiplela gul Malaez, din Noua Guinee. Dat fiind faptul că
subiecții de experiment erau neșcolarizați, rezultatele nu au fost concludente. În 1971, experi­
mentul a fost reluat pe populația papua din Noua Guinee: 189 de adulți trebuiau să identifice
emoțiile redate în trei fotografii, conform unor scurte povestiri. Copiii băștinașilor aveau o

60 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Tabelul 2.4. Recunoașterea emoțiilor după expresiile faciale În experimentele lui P Ekman. W V. Friesen
și P Ellsworth. 197/ (după L.T. Benjamin et al., 1990,377)
Evaluarea Bucurie Dezgust Surpriză Tristele Furie Frică
Cultura I Procentul concordanlei cu evaluarea nr. subiecti
99 Americani 97 92 95 84 67 85
40 Brazilieni 95 97 87 59 90 67
119 Chilieni 95 92 93 88 94 68
168 Argentinieni 98 92 95 78 90 54
29 Japonezi 100 90 100 62 90 66
sarcină mai simplă: trebuiau să identifice emoțiile redate de două fotografii. De această dată
procentajul acordului dintre populația papua și populația din țările industrial izate s-a dovedit
a fi ridicat, conducând la concluzia universalității expresiilor faciale ale emoțiilor. Paul Ekman
(1993, 384), referindu-se la cercetări le făcute Împreună cu Wallace V. Friesen, afirmă: "Noi
am găsit evidența universalității în expresiile spontane și în expresiile deliberate. Noi am postulat
reguli de manifestare (display 17.Iles) -prescripții cultural-specifice despre cine poate să dezvă­
luie o anumită emoție, cui și când -pentru a explica modul În care diferențele culturale pot
ascunde universalit atea expresiilor și am arătat experimental cwn apar acestea". Așadar, la
întrebarea "Sunt expresiile faciale universale sau cultural specifice?" nu există un răspuns tran­
șant: diferite aspecte ale expresiilor sunt atât universale, cât și cultural specifice.
Recent (13 septembrie 2003), s-a anunțat într-o emisiune de știri (TVR 1) că în SUA a
fost pus la punct un sistem de ecografie cu ajutorul căruia părinții pot vedea pe un ecran ima­
ginea tridimensională a fătului, distingându-se momentele În care acesta zâmbește. Este și
aceasta o dovadă a caracterului ereditar al expresiilor faciale.
Surâsul, de exemplu, este universal și are aceeași semnificație în toate culturile și la toate
popoarele lumii. Până și oile, despre care se credea că nu strălucesc prin vioiciunea creierului,
diferențiază figura wnană Încruntată de cea zâmbitoare . Un experiment realizat de specialiștii
de la Universitatea Cambridge -conform Magazinului științific difuzat de BBC (26 iunie
2004) -a pus În evidență că 90 la sută dintre oile testate au recunoscut figura umană schematică
a unui om care râde.
Zâmbetul și râsul. Numeroși filosofi și oameni de știință au Încercat să pătrundă esența
râsului și a surâsuJui (Th. Hobbes, B. Spinoza, R. Descartes, lmrn. Kant, Ch. Darwin, H. Bergson,
P. Ekman și Încă mulți alții). Charles Darwin (1 872/1967, 111) aprecia că ,,râsul pare să constituie,
În primul rând, expresia simplei bucurii sau fericiri". Cât privește caracterul Înnăscut al râsului
și surâsului (zâmbetului), Charles Darwin aducea În discuție cazul Laurei Bridgman (studiat
de F. Lieber, 1851), "care, din cauza orbirii și a surzeniei, nu a putut dobândi vreo expresie
prin imitare, totuși, atunci când i s-a comunicat prin limbajul gesturilor o scrisoare de la un
prieten iubit a râs și a bătut din palme, iar obrajii i s-au Îmbujorat" (ibidem). Motivele pentru
care omul râde sunt variate, dar mecanismul râsului este totdeauna același: inspirație adâncă,
scurte contracții spasmodice ale toracelui, În special ale diafragmei. De aici și vorba: "Râdeau
de se țineau cu mâinile de burtă". "În timpul râsului, gura este mai mult sau mai puțin larg

Semne, semnale, coduri și canale in comunicar ea nonverbală 61
deschisă, cu colțurile mult trase înapoi, precwn și puțin în sus, iar buza superioară este puțin
ridicată" -observă Charles Darwin, care ilustrează cele spuse cu o planșă cu desene și fotografii
reprezentând diferite grade de râs și de surâs.
Am subliniat că, uneori, râdem din tot corpul (deși se spune ,,râdem din tot sufletul"). Râdem
de ,,ne doare burta" sau ,,ne tăvălim pe jos de râs". În fond, este vorba despre contracțiile muscu­
lare și despre stimularea secreției unor endorfine, fapt ce menține sau amplifică veselia. Pe
astfel de date, probate științific, se bazează terapia prin râs și, până la un punct, concursurile
"Cine râde mai mult". Claudia Schăfer a observat că putem evalua intensit atea râsului (pe o
scală de la 1 la 10) după manifestările nonverbale antrenate gradual:
1) Întâi surâsul și apoi izbucnirea În râs.
2) Gura se deschide din ce În ce mai larg.
3) Colțurile gurii se deplasează tot mai În lateral, spre urechi.
4) Nasul se încrețește.
5) Sunetul se apropie tot mai mult de strigăt sau lătrat.
6) Ochii se Închid "cu lacrimi", iar pielea din jurul lor face dungi multe și mici.
7) Capul cade tot mai mult pe spate și umerii se ridică.
8) Apare o mișcare de legănare a trupului.
9) Persoana se auto îmbrățișează (autoatingere), cuprinzându-și trupul cu mâinile.
10) Declanșează un mod oarecare de a bate din picioare (apud Șt. Prutianu și M. Danileț, 2004, 231).
Deși s-au acumulat multe date de cercetare despre râs și surâs, adevărul este că, în multe
privințe, zâmbetul și râsul au rămas o enigmă. Multă vreme s-a crezut că plâng și animalele,
dar râsul este specific omului. Totuși, cercetările etologice au arătat că zâmbetul și râsul pot
fi întâlnite, în linie directă, și la primate. Conform ipotezei lui J .A.R.A.M. van Hooff (1972),
zâmbetul uman a derivat din comportamentul de "arătare a dinților", care constituie un semnal
social filogenetic primitiv (Figura 2.4). "La om -spune Edward O. Wilson (1975/2003, 185)
-rânjetul tăcut și gura deschisă relaxată par să fi con vers pentru a forma doi poli într-o serie
nouă, gradată, mergând de la un răspuns prietenos general (zâmbet) lajoc (râs)".
Primatele recurg la comportamentul de arătare a dinților când întâlnesc stimuli contrari­
anți, manifestând în același timp tendința puternică de a părăsi locul, de a fugi. Dezvelirea
dinților se intensifică pe măsură ce comportamentul de fugă este zădărnicit de agresor. La
cimpanzei, acest comportament este frecvent întâlnit pentru a semnala contactele nonagresive,
chiar prietenoase. Pe de altă parte, "relaxarea prin arătarea gurii deschise" este însoțită deseori
de emiterea unor vocalizări scurte. Aceste două semnale: "a arăta dinții" și "a arăta gura des­
chisă" au evoluat la om spre zâmbet și, respectiv, spre râs. Dacă este adevărat că ființele wnane
moștenesc zârnbetul și râsul de la primate, tot atât de adevărat este și faptul că normele culturale
ne impun când și în legătură cu ce ne este permis să râdem sau să zâmbim.
Prin cultură, cele două comportamente s-au nuanțat foarte mult. Limba română are circa
360 de epitete pentru a califica estetic zârnbetul și aproximativ 325 de epitete pentru a reda carac­
teristicile și particularitățile psihice ale persoanei care râde. Preluăm unele exemple din Dicțio­
narul de epitete al limbii române (1985) de Marian Bucă. Tudor Arghezi identifica un zârnbet
diafan; Dimitrie Anghel, un zâmbet duios ca o geană de zi; Camil Petrescu sesiza zâmbetul
întristat ce mărește gura; Mihail Sadoveanu remarca zâmbetul însorit; Mih ai Eminescu, zârn­
betul trist.
Pentru a-l sancționa pe cel care nu are dreptul să râdă de alții -dacă are cineva acest
privilegiu! -, la români există zicala "Râde ciob de oală spartă". Foarte probabil că și la alte

62 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Fig. 2.4. Filogenia semnalelor faciale la primate (apud E.O. Wilson, 1975/2003, 186)
kch �d��,��'�;:':
-� ·PRIMITIV .:;
./ \
rânjet zgomotos -rha � � GUENONS �
� ��._(CERCOPITHECUS) ,-' �\ '
1=\ 1
rha �; �'TIl w,: .. _� MACACI {!t -'1] –
:. �}.. '.' (MACACA):! /
' – ,
. .. /" I � CIMPANZEU I tlpăt rânJi! � r�, .. (PAN) ___ �
m. :., �{f«�.,,�I�
I I .. _.� .. i"�
"'��"" .�: •.. .:. ':!'!' ……. " ., .. �.
OM . '" "\'. :::1:'.,f w etalarea gurii
deschise În stare
de relaxare
popoare există proverbe care reglement ează acest comportament complex ce exprimă o
mulțime de sentimente, stări psihice normale și patologice. Normele referitoare la râs vari�ză
de la o cultură la alta și de la o epocă la alta, dar totdeauna râsul funcționea ză ca un "gardian
al ordinii publice" (M.-A. Descamps, 1989/1993, 164). În acest sens, romanii spuneau: Ridendo
castigat mores (Prin râs se îndreaptă moravuri le). Într-o lucrare scrisă în spiritul filosofiei
antice, Joseph-Ma ria Bochenski (1902-1995), gânditorul de origine poloneză, fost rector al
Univiersității din Freiburg, îndemna în Manual de înțelepciune pentru oamenii de rând (1994/
2003, 72) să ne apropiem de ceilalți cu surâsul pe buze.
Dar când devin zâmbetul și râsul, din contracții ale mușchilor faciali, modalități de
comunicare non verbală? Observarea sistematică a preferințelor vizuale ale ființei umane în
primele ei săptămâni de viață a evidențiat orientarea primară către congeneri. Nou-născutul
este atras vizual de tot ce-I înconjoară, în mod deosebit de obiectele mobile, cu contururi
curbilinii, strălucitoare, colorate, cu elemente în relief (R. Ahrens, 1954). Or, așa cum remarca
R.L. Fantz (1975), chipul uman posedă toate aceste atribute. Iată de ce nou-născuții își privesc
părinții și își contractă instinctiv mușchii faciali (părinții se amăgesc crezând că au fost
recunoscuti și că li se zâmbește). Se poate susține că ființa umană este programată biologic
să se orienteze către semeni (Th.G. Decarie, 1980).
În stadiul actual al cercetării științifice nu se cunoaște destul de bine cum se realizează
achizițiile cognitive și socio-afective care îi permit nou-născutului să-și identifice părinții și

Semne, semnale, coduri și canale În comunicar ea nonverbală 63
să le decodifice fizionomia. Unii cercetători -de exemplu, G.c. Carpenter, 1970 -plasează
începutul acestor procese în primele două săptămâni de viață. Alți cercetători (H.D. Fitzgerald,
1968; J.L. Laroche, 1976) plasează apariția capacității de diferențiere a chipului mamei de
al altor persoane la vârsta de 12-20 de săptămâni. G.M. Olson (1981) stabilește că mai devreme
de cinci săptămâni deosebirea dintre fizionomia mamei și cea a altor persoane nu este sigură.
Și L.R. Sherrod (1979) constatase inexistența acestei discrimin ări la copiii mai mici de cinci
luni. Abia atunci zâmbetul comunică. Se acceptă totuși că discriminarea vizuală la nou-născuți
se realizează după vârsta de trei luni, iar comunicarea prin surâs se realizează în etape (M.-A.
Descamps, 1989/1993, 163). În luna a treia, nou-născuții Încep să-și concentreze atenția spre
partea mobilă a feței (partea de jos); în luna a patra, reacționează prin zâmbet când persoanele
din jur, nu neapărat părinții, Își mișcă buzele. Așadar, zâmbetu l, ca "manifestare pozitivă și
fragilă a expresivității în devenire" (M. Bemard, 1976), se bazează pe datul înnăscut, dar se
construiește În timp prin achiziții psihologice și sociale.
Paul Ekrnan a catalogat 18 tipuri de zâmbete care nu sunt simulate. Zâmbetele "naturale"
se deosebesc de cele false, "artificiale", prin aceea că durează mai mult și că în performarea
lor participă atât mușchii feței, cât și cei ai ochilor (culores oculi). În cazul zâmbetelor false
se contractă doar mușchii din jurul ochilor, apărând la coada ochilor riduri ("Iaba gâștii"), nu
și mușchii feței. În lucrarea Limbajul corpului pentru manageri, Horst H. Riickle (1979/1999,
pp. 151-154) analizează opt tipuri de zâmbete. Le prezentăm într-o formă sintetică:
1) Zâmbetul voit, fabricat, chinuit (colțurile gurii drepte, buzele drepte și lipite). Apare și dispare repede. Poate
exprima jena.
2) Zâmbetul dulceag (întinderea și subțierea buzelor; însoțește universalul "da").
3) Zâmbetul "pe sub mustață" (buzele tensionate și lipite; exprimă vointă, dar și retinere).
4) Zâmbetul depreciativ (colțurile gurii sunt retrase putin înjos, este afișat de persoanele blazate, ironice, poate
exprima acordul și dezacordul, în același timp).
5) Zâmbetul relaxat (lipsit de tensiune, exprimă bucuria, dragostea, pretuirea celuilalt).
6) Zâmbetul strâmb (un colț al gurii este tras în jos și celălalt în sus; exprimă o amabilitate forțată, un conflict
intern; este ,,zâmbetul subalternului" nevoit să asculte o glumă "bătrână" a șefului).
7) Zâmbetul care exprimă frica (buzele sunt trase lateral, iar gura este puțin întredesc hisă; colțurile gurii sunt
trase spre urechi).
8) Zâmbetul condescendent, resemnat (răsfrângerea înainte a buzei inferioare; adesea, este însoțit de înclinarea
capului spre dreapta și/sau ridicarea și tremuratul umeri lor).
Râsul-poate este mai corect să spunem ,,râsuri le", pentru că este vorba, așa cum am arătat,
de multe reacții complexe În care intervin componente cognitive, afective, morale și pe care
le subsumăm oarecum forțat termenului de ,,râs" -apare relativ târziu, deși de timpuriu nou­
născuții "râd cu ochii". Ca și în cazul zâmbetului, se pune problema determinării momen­
tului În care contracți ile spasmodice ale diafragmei și ale mușchilor faciali, acompaniate de
vocalizări ritmice, devin semnal în cadrul comunicării nonverbale, cu alte cuvinte, când dobân­
dește râsul o funcție simbolică.
În 1981, Marc-Alain Descamps, F. Detienne, N. Terrasson, C. Givre și P. Dung au cercetat,
apelând la observația directă, comportamentul publicului la Cirque d'Hiver din Paris. Populația
observată (48 de persoane, bărbați și femei, 24 de adulți și tot atâția copii cu vârsta cuprinsă
între trei și doisprezece ani) a fost caracterizată după cum: 1) nu reacționa în nici un fel;
2) zâmbea; 3) râdea; 4) râdea în hohote, antrenând tot corpul. Rezultate le au arătat că diferențierea

64 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
pe sexe nu a influențat reacțiile publicului. Clovnii (ob servația s-a făcut asupra unui număr
de clovnerie, în care au fost identificate 28 de momente ce declanșau râsul) au izbutit să smulgă
mai mult zâmbete decât hohote de râs, dar diferențiat pe categorii de vârstă: o dată cu vârsta
sporesc și zâmbetele (25% la adulți; 21 % la copiii de șase ani; 13% la cei de trei ani). Același
lucru s-a observat când au fost codificate reacțiile pozitive la situațiile comice (46% la adulți;
42% la copiii de șase ani; 29% la copiii de trei ani). S-a mai observat că atunci când râd, copiii
antrenează tot corpul, În timp ce adulții reacționează astfel mult mai rar (71 % la copii, 29%
la adulți). Marc-Alain Descamps (1989/1993, 166-167), după care am reprodus rezultatele
acestui studiu, conchide că la vârsta de trei ani copiii conștientizează că vin la circ pentru a
râde, dar râsul lor este mai degrabă o imitație a râsului adulților. La vârsta de șase ani, râsul
exprimă sentimente de plăcere proprii, reprezintă o eliberare de energie plenară.
Stereotipul potrivit căruia femeile au o expresivitate facială mai mare decât bărbații conține
cel puțin un sâmbure de adevăr. Cercetările științifice realizate, Între alții, de B.W Eakins și
R.G. Eakins (1 978), M. LaFrance și C. Mayo (1979) susțin această concluzie. Se pare că femeile
au o capacitate superioară de codificare a diferitelor tipuri de emoți i. Conform unui studiu al
lui S.F. Zaidel și Albert Mehrabian (1969) femeile transmit mai exact semnalele emoțiilor
negative, În timp ce bărbații transmit mai exact semnalele despre emoțiile pozitive (apud J.K.
Burgoon, D.B. Buller și WG. Woodall, 1989/1996, 235).
S-a mai constatat, de asemenea, că femeile zâmbesc mai mult decât bărbații. Este, fă:ră
îndoială, un rezultat al socializă rii. L.R. Brody (1993) a constatat că fetițele sunt încura jate să
exprime emoțiile pozitive (happiness expression), băieții, pe cele negative (anger expression).
Apoi, prin profesiile practicate (vânzătoare, educatoare, stewardese, coafeze, asistente medicale
etc.), chiar li se impune femeilor să zâmbească. Este bine cunoscut zârnbetul profesional al
prezentatoarelor TY. Pentru femei, zâmbetul este un fenomen interacțional, în timp ce pentru
bărbați este o expresie emoțională -sunt de părere M. LaFrance și C. Mayo (1979). Probabil
că din această cauză mulți nu se încred în zâmbetele femeilor. Chiar copiii acordă mai multă
însemnătate zâmbetului tatălui decât celui al mamei, așa cum a rezultat dintr-un studiu al lui
D.E. Bugental et al. (1970). S. Beekrnan (1975) a descoperit că zâmbetul femeilor este asociat
sentimentelor de anxietate, disconfort, deferență și stinghereală, spre deosebire de zâmbetul
bărbaților, care este corelat cu dorința de afiliere și cu sociabilitatea. Judee K. Burgoon, David
B. Buller și W Gill Woodall (1989/1996, 236) sunt de părere că diferențele privind semnificația
zârnbetului la femei și la bărbați se datorează modului în care aceștia au fost socializați: femeile,
să utilizeze zâmbetul pentru a interacționa; bărbații, pentru a-și exprima sentimentele de prie­
tenie și bucurie. T.L. Davis (1995) a ajuns la concluzia că femeile maschează cu o expresie
facială pozitivă mai bine decât bărbații stările de nemulțumire.
Marianne LaFrance și Marvin A. Hecht (1999) analizează zâmbetul ca expresie a unei
emoții pozitive, dar și ca obligație profesională. Profesorii, ca și vânzătorii la ivirea cumpărăto­
rilor potențiali este bine să zâmbească. Zâmbind mereu, vor dobândi o față prietenoasă, ceea
ce îi va ajuta în activitatea lor. Mai general spus, toți ar fi bine să zâmbim mai mult, dacă nu
chiar să râdem mai mult. Având un scop, acela de a depăși situațiile stresante, el nu este un
"râs prostesc". În unele clinici s-au introdus programe speciale în care pacienții, de regulă
copii, sunt făcuți să râdă. Organizația umanitară din Germania "Kinder und Krebs" (Copiii
și cancerul), de exemplu, a inițiat un astfel de program.

Semne, semnale, coduri și canale În comunicarea nonverbală 65
Zâmbetul și râsul sunt expresia bunei dispoziții, dar -așa cum s-a văzut -și o modalitate
de producere a ei. Deci să descrețim fruntea prin ușoa ra decontractare a mușchilor , "ceea ce
netezește fruntea, înlătură orice urmă de încruntare, arcuiește puțin sprâ ncenele și ridică pleoa­
pele. De aici și expresia exporrigerejr ontem, descrețiți fruntea, a fi vioi și vesel" (Ch. Darwin,
1872/1967, 119). La bucurie, fața se luminează; la mâhnire, se lungește. Expresiile "i-a căzut
falca" sau"i s-a lungit fața" traduc adesea foarte exact supoziția "s-a supărat de moarte". Este
vorba despre contracția "mușchiului tristeții", care trage colțurile gurii înjos. Când zârnbetul
este însoțit de lăsarea colțurilor gurii în jos, este semn de batjocoră.
Întrebat ce înțelege prin "a fi bine dispus", un copil a răspuns: "Să râzi, să vorbești și să
săruți". Charles Darwin (1872/1967, 119) comentează: ,,Ar fi greu să dai o definiție mai adevă­
rată și mai practică", adăugând: "La toate rasele umane, expresia de bună dispoziție pare să
fie aceeași și este ușor de recunoscut" (ibidem).
Și celelalte emoții de bază -surpriza, groaza, mânia, dezgustul, tristețea -se pot citi pe fețele
oamenilor întocmai ca și bucuria. În acest scop, Paul Ekman și Friesen V. Wallace (1978) au
pus la punct un "Sistem de Codificare a Acțiunilor Faciale" (Facial Aclion Coding System –
FACS) cu ajutorul căruia pot fi identifica te 44 de "unități de acțiune" faciale (Action Units­
AUs), cele mai mici unități care pot fi anatomic distincte și vizual distinctibile. Scorul FACS
măsoară în AUs schimbarea (acțiunea facială) prin raportare la "fața neutră". Unele AUs au
trei niveluri: slab, moderat și intens. Scorurile FACS sunt direct proporționale cu intensitatea
emoțiilor. Sistemul imaginat de Paul Ekman și Friesen V. Wallace a impulsio nat cercetarea
expresiilor faciale (S. Ikeda și M. Tsuji, 1995; H. Kobayashi el al., 1993; D. Matsumoto el
al., 1992, 1999,2001; M. Wiggers, 1982). Recent, doi cercetători ja ponezi, Kimihiro Suzuki
și Kenichi Naitoh (2003), utilizând în experiment "fețe statice" (fotografii prototipice ale emo­
țiilor), au găsit o corelație foarte semnificativă statistic între evaluările celor șase emoții funda­
mentale și scorurile FACS. Rezultatele acestui experiment susțin teza universalității expresiei
și recunoașterii emoțiilor.
Oculezica sau contactul vizual
În cadrul relațiilor interpersonale, privirea (eye-contact) oferă un feedback important despre
reacțiile celuilalt. Într-un studiu de sinteză recent, C. Neil Macrae et al. (2002, 460) apreciază
că "direcția privirii este un mijloc prin care oamenii și alte animale pot transmite informații
sociale relevante". În anumite contexte, prelungirea contactului vizual poate însemna ostilitate
și furie, în alte contexte este un semn de prietenie, de iubire, în general, de interes pentru per­
soana celuilalt (M. Argyle și M. Cook, 1976; K. Kellerman et al., 1989; C.L. Kleinke, 1989).
Experimentele realizate de Michael Argyle și Janet Dean (1965) au pus în evidență că
indivizii tind spre un echilibru al distanței în relațiile interpersonale și adoptă, conform acestei
distanțe, un anumit model de contact vizual. În timpul interac țiunilor sociale, oamenii se uită
în ochii celorlalți în repetate rânduri, însă privesc mai mult când ascultă ceea ce vorbește
celălalt, menținând privirea trei până la zece secunde. Dacă privirea îndreptată spre celălalt
se prelungește, se instalează disconfortul interlocut orului. Elliot Aronson (1999) remarca faptul
că în cultura americană "a nu privi în ochii celuilalt" când vorbește poate genera suspiciune

66 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
și, de asemenea, a vorbi cu cineva care poartă ochelari de soare poate produce disconfort psihic.
În alte culturi însă a privi în ochii celuilalt este considerat o lipsă de respect, mai ales față de
persoane cu poziții sociale superioare. Cercetările realizate în Nigeria, Porto Rico, Thailanda
sau Japonia au arătat că tinerii, copiii nu sunt încurajați să realizeze contacte directe la nivelul
ochilor cu profesorii lor sau în interacțiunile cu alți adulți. În schimb, arabii utilizează nume­
roase contacte le nivelul ochilor în relațiile interpersonale, cu o durată care ar putea fi stânje­
nitoare pentru indivizii din alte culturi. În general, populațiile din Asia, Indiile de Vest, ca și
portorica nii sau afro-americanii consideră că a privi direct în ochii altor persoane este nepoli­
ticos, o încercare de intimidare sau un semnal având conotație sexuală.
Fără contact la nivelul ochilor, oamenii nu simt că interacționează, nu comunică pe deplin.
Georg Simmel (1908) aprecia contactul vizual ca asigurând, "dintre toate relațiile interumane,
reciprocitatea desăvârșită" (apud M. Argyle și J. Dean, 1965,289) și că individul "se dezvăluie
pe sine în privirea care îl primește pe celălalt în sine; în același act prin care subiectul uman
caută să-și recunoască obiectul, se predă la rândul său obiectului. Nu putem primi prin ochi
fără a da în același timp" (apud S. Dungaciu, 2003, 113).
Schimbul de priviri, așadar, introduce reciprocitatea în relațiile interumane. În legătură
cu privirea, trebuie să analizăm intensitatea ei -"cantitatea" de contact vizual -, care poate
varia de la zero (a nu privi interlocutorul) la sută la sută (mutual gaze), dar și direcția privirii.'
De asemenea, putem analiza durata privirii (care dintre interlocutori reușește să-I privească
pe celălalt mai mult timp). Intensitatea privirii este mai mare când subiectul ascultă decât atunci
când el însuși vorbește (în raport de trei la unu), iar în ceea ce privește direcția privirii, indivizii
privesc în sus la sfărșitul unor fraze din cadrul discursului sau la finalul discursului și privesc
înainte la începutul unor fraze lungi (M. Argyle și J. Dean, 1965, 290).
De asemenea, în timpul discursurilor mai puțin personale, când conținutul discursului se
bazează pe elemente cognitive, argumente logice, intensitatea privirii este mai ridicată decât
în cadrul discursurilor personale. Există diferențe individuale în ceea ce privește intensitatea
privirii, femeile fiind angajate în contacte la nivelul ochilor mai mult decât bărbații. Direcțio­
narea privirii depinde și de tipul de relație care se stabilește între partenerii de discuție, fiind
mai mare dacă partenerii sunt atrași unul de celălalt sau se află în relații de cooperare decât
dacă sunt în conflict.
Analizând funcțiile privirii, Michael Argyle și Janet Dean (1965, 291) menționează:
1) Căutarea infonnației: indivizii caută un răspu'ns al acțiunilor lor în ochii celorlați, care este absolut
necesar pentru adaptarea în continuare a discursului.
2) Semnalarea deschiderii canalului de comunicare: dacă în cadrul unei conversații între două persoane
unul dintre interlocutori întoarce privirea către un al treilea, aceasta înseamnă închiderea canalului de comu­
nicare cu prima persoană. Contactul la nivelul privirii include obliga�a de a interacționa. Dacă un vânzător,
spre exemplu, se Iasă privit, el își manifestă disponibilitatea de a fi la dispoziția clientului.
3) Ascunderea și exhibițion ismul: tendința unor persoane de a se ascunde de privirea celorlalți și, în sens
contrar, tendința altora de a se face remarcate.
4) Stabilirea, confinnarea relațiilor sociale: privirea poate fi un indicator al tipului de relație socială care
se stabilește între interlocutori (atracție, supunere, dominare etc.).
Atracția față de persoanele cu pupi lele dilatate a fost dovedită în cadrul unui studiu experi­
mental realizat de M. Niedenthal și N. Cantor (1982).

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală 67
Un interes aparte pentru cercetare l-a suscitat privirea "ochi în ochi" sau ,,holbarea" (mutual
gaze), considerată un gest îndrăzneț în cadrul multor culturi. În Japonia, de exemplu, a privi
interlocutorul în ochi este un semn al lipsei de respect. Se recomandă a privi "mărul lui Adam"
(zona nodului cravatei). Acest gest este strict legat de raporturile de dominanță și amenințare
atât la om, cât și în lumea animală. Totuși, interpretarea trebuie realizată în funcție de context,
uneori "privirea în ochi" semnificând solicitarea ajutorului (E. Goffman, 1971). Dacă două
persoane, să spunem A și 8, intră într-o încăpere și A se uită fix la 8, putem înțelege că avem
de-a face cu un raport de dominare: 8 este tensionat și își poate muta privirea eliminând
disconfortul sau poate, la rândullui, să-I privească pe A, creându-i acestuia disconfort. Jocul
de putere va continua până ce unul dintre interlocutori va coborâ privirea, recunoscându-se
"învins". Totuși, în sens strict, "privirea ochi în ochi" are o durată cuprinsă între 1,5 și 3
secunde, dincolo de care există mișcări ale ochilor de evitare, clipire, redirecționare a privirii.
Într-o suită de experimente realizate de A. Mazur, E. Rosa et al. (1980) s-a constatat că mutual
gaze determină un răspuns specific și că un actor poate transmite informații manipulând intensi­
tatea acestor răspunsuri, utilizând "semnale ale sprâncenelor". Mai mult, răspunsurile subiec­
ților la "privirea în ochi" sunt un bun predictor al gradului de dominație al individului în grup,
într-o situație specifică.
Referitor la raporturi le de dominanță și legătura lor cu intensitatea privirii, cercetătorii
american i John F. Dovidio și Steve L. Ellyson (1982) au arătat că atunci când indivizii privesc
mai mult interlocutorul când vorbesc și tind să nu aibă acest comportament când ascultă, ei
sunt percepuți ca fiind dominanți.
Întrebarea de la care pleacă cei doi cercetători americani este dacă domi nanța, exprimată
prin privire, poate fi decodificată la nivelul receptori lor. John F. Dovidio și Steve L. Ellyson
definesc "dominanța vizuală" (visual dominance) ca raport între timpul petrecut privind inter­
locutorul în timp ce subiectul vorbește și timpul petrecut privind interlocutorul în timp ce
subiectul ascultă. Un număr de 246 de studenți (129 bărbați și 117 femei) au fost selectați să
participe la acest studiu. Au fost proiectate două experimente care să verifice modul în care
visual dominance (definită în modul precizat mai sus) este decodificată la nivelul recepto­
rilor. În primul experiment, subiecții au fost rugați să evalueze persoanele care apăreau în
înregistrări' video alb-negru lipsite de sonor. Înregistrările cuprindea u bărbați, respectiv femei
care conversau cu o altă persoană de același sex. Conversația era filmată în așa fel încât se
puteau observa atent elementele nonverbale ale feței subiectului din înregistrare, inclusiv
privirea acestuia, când camera era poziționată în dreptul interlocutorul ui. Fiecare înregistrare
avea o durată de 200 de secunde, timp în care persoana-stimul afișa un comportament nonverbal
diferit din punct de vedere al dominanței vizuale: 1) dominanță ridicată: 55 la sută privesc
interlocutorul când vorbește, 40 la sută privesc interlocutorul când ascultă; 2) dominanță medie:
40 la sută privesc interlocutorul când vorbește, 60 la sută privesc interlocutorul când ascultă;
3) dominanță scăzută: 25 la sută privesc interlocutorul când vorbește, 75 la sută privesc interlo­
cutorul când ascultă. Înregistrările au fost realizate în așa fel încât alte elemente specifice
conversați ei, ca pattern-urile vorbirii, frecvența zâmbetelor sau a expresiilor faciale, să fie
menținute constante.
Rezultatele acestui prim experiment au arătat că visual dominance, în sensul conside rat de
experimentatori, a fost decodificată de receptori. Subiecții care au privit în mai mare măsură
când s-au adresat interlocutor ului, comparativ cu situația când l-au ascultat pe acesta, au fost

68 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
evaluați ca fiind mai puternici, indiferent de apartenența lor la gen. Totuși, acest experiment
nu arată ce legătură există între visual dominance și percepția puterii persoanei-stimul. De
aceea John F. Dovidio și Steve L. Ellyson au proiectat un nou experiment care să detalieze
concluziile primului. Subiecții (54 studenți și 54 studente) s-au oferit voluntar să participe la
experiment. Ei nu mai participaseră la experimentul anterior. Au fost distribuiți în mod aleatoriu
să analizeze înregistrările video, de același tip ca și în experimentul anterior, dar respectând
nouă condiții experimentale – o combinație dintre: a) trei procente specifice gradului în care
persoana-stimul privește interlocutorul când i se adresează (25%,50%,75%); b) trei procente
specifice gradului în care persoana-stimul privește interlocutorul când îl ascultă (25%, 50%,
75%). Fiecare dintre cele nouă înregistrări avea o durată de 200 de secunde, în care o persoană­
stimul (un bărbat) conversează cu un partener de același sex.
Rezultatele celui de-al doilea experiment au susținut concluziile primului studiu, arătând
că există o relație liniară direct proporțională între procentul în care individul privește atunci
când vorbește cu interlocutorul și perceperea nivelului dominanței la acesta și o relație liniară
invers proporțională între frecvența cu care individul privește interlocutorul când îl ascultă
și perceperea dominanțe i. Concret, indivizii au fost văzuți ca fiind mai puternici cu cât raportul
vorbit-privit a crescut și au fost văzuți mai submisivi cu cât raportul ascultat-privit a crescut.
În același timp, creșterea proporției vorbit-privit a fost asociată cu descreșterea evaluării
persoanei în cauză ca fiind "prietenoasă" sau ,,mulțumită". În felul acesta, experimentul arată
că respondenții pot decodifica în mod inexact raporturi le de putere într-o conversație între
persoane de același sex, luând în consider are raportul dintre timpul în care una dintre persoane
privește când vorbește și timpul în care privește când ascultă. Interesant este că studiul probează
un gen de raționalit ate a subiecților în interpretarea relațiilor de putere, folosind elemente
nonverbale. Teoria actorului rațional nu poate fi lăsată în afara discuției.
Orientarea privirii este strâns legată de motivația nevoii de afiliere și, alături de mișcările
corporale, determină un anumit echilibru la nivelul proximității între două persoane. Michael
Argyle și Janet Dean (1965, 292) consideră că subiacente privirii sunt nevoia defeedback și
nevoia de afiliere. Pe baza acestor asumpții, cei doi cercetători de la Universitatea Stanford
au formulat "teoria conflictului afiliativ" (The afiliative conflict theory), conform căreia ne
așteptăm să existe un echilibru al intensității privirii (contactului vizual) unei persoane aflate
în relație cu o alta, echilibru conferit de situația concretă, dar și de distanța socială dată. Michael
Argyle și Janet Dean sugerează că, în primul rând, contactul vizual are rolul de a controla nivelul
de intimitate al interacțiunii (intimitatea fiind considerată funcție a contactelor vizuale, proximi­
tății fizice și "cantității zârnbetelor"). Astfel, cu cât indivizii sunt plasați mai aproape unii de
ceilalți, cu atât contactul vizual este mai redus, privirile au o durată mai mică. Efectul apro­
pierii fizice este și mai puternic dacă persoanele sunt de sex opus (DJ. Knight, D. Langmeyer
și D.C. Lundgren, 1973,390). Pentru a exista un "echilibru al intimității", cele două persoane
aflate în contact procedează la o situație de compromis. Dacă intimitatea crește, individul va
genera reducerea ei până la niveluri normale fie prin redirecționarea privirii, fie prin mărirea
distanței fizice față de interlocu tor.
Edward T. Hali (1959/1973) a observat că americanii nu stau la o distanță mai mică de
20 cm când vorbesc cu un străin de același sex. Dacă sunt forțați să stea mai aproape, reacțio­
nează prin orientarea privirii în altă direcție decât spre interlocutor. De asemenea, dacă subiecții
sunt așezați în grupuri de câte zece persoane, se observă că indivizii tind să vorbească mai

Semne, semnale, coduri și canale in comunicar ea nonverbală 69
degrabă cu cei aflați la o distanță de două locuri de ei decât cu cei aflați imediat lângă. Pentru
contactul vizual există o distanță socială maximă și minimă.
Michael Argyle și Janet Dean (1965) susțin -pe baza studiilor experimentale -că subiecții
stabilesc un punct de echilibru Între distanță și privire, situat mult mai aproape dacă subiecții
au ochii Închiși. Subiecții au fost invitați să privească o persoană așezându-se "atât de aproape
de interlocutor Încât să se simtă confortabil". Există, sub acest raport, diferențe Între adulți și
copii, aceștia din unnă menținând un punct de echilibru mai apropiat indiferent de situație. Într-un
experiment similar, cei doi cercetători americani au așezat interlocutorii față În față, pe scaune
situate la distanțe de până la 25 cm. Unul dintre interlocutori, "complice al experimentato­
rului" (confederate ofthe experimenter), privea continuu la "subiectul naiv". Acesta din urmă
a variat intensitatea privirii În funcție de distanța care-l despărțea de complice. Practic,
intensitatea privirii a descrescut o dată cu creșterea proximității fizice mai mult la perechile
de sex opus. Dacă se modifică unghiul În care sunt dispuși cei doi interlocutori, s-a observat
că efectele distanței au fost mai mari când aceștia erau așezați la 90 de grade și mai mici când
erau dispuși la 180 de grade. Subiecții s-au angajat Într-o serie de mișcări pentru a reduce
intimitatea și pentru a restabili echilibrul: au privit În jos, și-au ascuns ochii cu mâna, și-au
reglat vocea, și-au suflat nasul, au acoperit o parte a corpului cu mâna.
Ar mai fi de adăugat faptul că privirea are determinări culturale: negrii privesc interlocutori i
când li se adresează, albii, când ascultă ce spun aceștia; În țările arabe, femeilor nu le este
permis să-i privească În ochi pe bărbați.
Mișcarea ochilor a fost cercetată și din perspectivă psihofiziologică, unnărindu-se ,,răspun­
surile pupilare" și "electro-oculo grafia" prin măsurarea diametrului pupilelor și a modificării
direcției privirii. La apariția unor stimuli, pupilele Își măresc diametrul cu până la 1 mrn. Cu
ajutorul unei aparaturi nu foarte sofisticate pot fi măsurate modificări ale diametrului pupilelor
de până la 0,50 mrn, iar direcția privirii, ca și schimbarea acesteia, pot fi Înregistrate pentru
o durată de până la 100 ms (Barrett, 1995/1998, 165).
Dale C. Leathers (1986) a descoperit șase funcții ale modalităților de a privi:
1) "Funcția atenției" semnalează că interlocuto rii își acordă reciproc atenție, sau unilateral, sau nu-și acordă
deloc atenție (privesc în altă parte decât la cel cu care vorbesc sau se uită la el și nu îl văd, trecând peste el
cu privirea).
2) "Funcția reglatoare", prin care este marcată durata convorbirii (începutul și sÎarșitul ei).
3) "Funcția de putere", exprimând diferențele de status social.
4) "Funcția afectivă", indicând emoțiile pozitive sau negative.
5) ,,Funcția de formare a impresiei", comuni când modul în care individul dorește să fie perceput.
6) "Funcția persuasivă", de sporire a credibilității prin menținerea contactului vizual.
Așa cum susține D.K. Orban (1999, 9), "prin ochi exprimăm un comportament cognitiv
și emoțional. Dăm impresia de gândire profundă, confuzie sau neatenție. Ne dezvăluim emoțiile
de frică, mânie, furie și tristețe [ … ]. Nu ne dăm seama câte mesaje ascunse sunt deconspir ate
prin contactul vizual" (apud Larson, 200112003, 272). Mișcarea ochilor În sus Însoțește, de
regulă, efortul de a ne reaminti ceva, iar coborârea lor (privirea În pământ) poate exprima
vinovăție, ascunderea adevăratelor sentimente, o stare de disconfort psihic. A privi într-o parte
Înseamnă a-i comunica celuilalt lipsa de interes pentru ce spune. A-I privi În ochi exprimă

70 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
sinceritate, dar și o amenințare. În "instituțiile totale" analizate de Erving Goffinan (1961/2004,
27), un "test de supunere", prin care se urmărește înjosirea persoanel or, îl constituie comanda:
"Uită-te la mine când îți vorbesc !". Acest ordin are scopul de a înfrânge voința individului
instituționalizat. Sunt subliniate situația lui de inferioritate, statusul social superior și puterea
celuilalt.
Nu nwnai agresivit atea și dominanța pot fi exprimate prin modul de a privi. Unii autori
(M. Argyle și M. Cook, 1976) sugerează că privirea poate semnala dorința de afiliere și edu­
cația. Probabil că exprimarea afilierii prin privire -așa cum opinau BJ. Feher și R.Y. Exline
(1987) -își are rădăcinile în copilărie, știut fiind că, la vârstele mici, copiii văd în persoanele
adulte cea mai sigură sursă de protecție.
Erving Goffman (196912003) a atras atenția asupra faptului că prin mișcarea ochilor
(privirea rapidă a unei persoane și comutarea privirii spre altceva) semnalăm recunoașterea
prezenței celuilalt, fără a urmări să intrăm în relație cu acesta. Este vorba despre ,,neatenția
civilă" (sau "neatenția politicoasă"), care are o "importanță fundamentală în viața noastră de
zi cu zi" -după cum aprec ia sociologul Anthony Giddens (1997/2000, 80).
Cercetări le comparative interculturale (cross-cultural research) au pus în evidență existența
unor modele (pattern-uri) diferite ale modului de a privi. În așa-nwnitele culturi "de contact"
(contact cultures, în care se încurajează atingerile cutanate ale interlocutorilor), s-a constatat
că indivizii se angajează mai frecvent în schimburi de priviri, îi privesc în ochi pe interlocutori,
practică atingeri le corporale mai mult decât cei din culturile de ,,noncontact" (C. Watson, 1970).
Numeroase studii au arătat că în cultura arabă oamenii nu se privesc direct unii pe alții când
interacționează, așa cwn o fac europenii sau americani i (E.T. Hali, 1966; O.M. Watson, 1970).
Cineva dintr-o altă cultură, de exemplu un militar român aflat în misiune în Irak, ar putea să
interpreteze ascunderea privirii ca un semn de ostilitate. Într-o epocă a globalizării, a învăța
cum să interpretăm semnalele non verbale devine o necesitate.
Haptica sau contactul cutanat (atingerile cutanate)
Pielea este un organ viu, nu un înveliș incapabil de a recepta și transmite semnale. Face
parte din corpul nostru, nu marchează doar limitele lui, nu este doar un țesut care acoperă
întreaga suprafață a corpului, un "sac" în care sunt vârâte alte organe. Pielea este un identițial,
arată cărei "rase" sau culturi îi aparținem, ce status social avem, stima de sine, starea de sănă­
tate, vârsta etc. Industria cosmeticii și dermatologia arată câtă importanță acordă societatea
"învelișului" corpului uman. Numărul de epitete atrase de cuvântul "piele" sugerează, de ase­
menea, valorizarea socială. În limba română -conform Dicționarului de epitete întocmit de
Marian Bucă (1985,220) -sunt consemnate 70 de determinări cu funcție artistică. Pielea poate
fi alunecoasă, bătucită, fragedă, gingașă, lucitoare, tânără etc., în afara coloristicii: albă, brună,
cărămizie, ciocolatie, gălbuie, oacheșă, pământie, roz, smolită, trandafirie, tuciurie, vânătă.
În funcție de structura anatomo-fiziologică, prin piele -ca analizator -receptăm semnale
referitoare la diferențele de presiune (sensibilitatea tactilă), de temperatură (sensibilitatea
termică) și stimulii algici (sensibilitatea dolorifică). Relațiile interpersonale depind și de infor­
mațiile cutanate. În același timp, contactul cutanat, adesea, are o semnificație erotică, iar ter­
menul ca atare este utilizat ca un eufemism pentru a desemna relațiile intime. Noi vom utiliza

Semne, semnale, coduri și canale În comunicarea nonverbalâ 71
tennenul de "contact cutanat" (touch) cu sensul cel mai larg, acela de "atingere a oricăror părți
ale corpurilor a două persoane" (O. Grusky, P. Bonacich și M. Peyrot, 1984, 715).
Cercetările lui H.F. Harlaw (1959) pe pui de Macaca mulatta, o specie de maimuțe, au
pus în evidență importanța contactului cutanat în organizarea comportamentelor, chiar pe scară
infraumană. H.F. Harlaw a făcut distincție între nevoia alimentară a puilor de macaci și nevoia
lor de contact (contact comfort). S-a constatat că atașamentul puilor față de femela-mamă nu
este detenninat numai de faptul că aceasta îi hrănește. Astfel, după ce erau hrăniți pe un
"surogat de mamă" conf ecționat din sânnă și bucăți de stofă colorate, puii de macaci continuau
să rămână agățați de surogatul de mamă, așa cum se întâmplă în condiții naturale, când ei
stau agățați de blana femelelor-mamă. S-a observat că fie și numai prezența unui "surogat de
mamă" în spațiul de viață al puilor de macaci are efecte pozitive asupra organizării compor­
tamentului. Maimuțele private de prezența mamei sau a "surogatu lui de mamă" aveau tendința
de a se izola, fiind înspăimântate de apariția în preajmă a obiectelor noi. Puse în contact cu
alte maimuțe, private și ele de contactul cutanat cu mamele sau cu "surogatul de mamă", acestea
dezvoltau un comportament agresiv, ajungându-se până la răniri mor tale.
Importanța comunicării umane prin canalul cutanat i-a preocupat de timpuriu pe oamenii
de știință interesați de procesul de socializare a copiilor, ca și pe cei ce au încercat să studieze
psihosociologic iubirea. Jacques Corraze (198012001, 176-9) trece în revistă unele dintre cele
mai semnificative cercetări referitoare la comunica rea nonverbală prin canalul cutanat. Sunt
semnalate începuturi le: observațiile lui Erasmus Darwin, datate 1794. Este vorba de preistoria
cercetării comportamentului nonverbal. Dintre fondatorii domeniului de cercetare sunt citați
L.K. Frank (1957), S.M. Jourard (1966), M.H. Klaus (1970), H.R. Scheffer și P.E. Emersdon
(1964), A. Bomeo Williams (1966); dintre contemporani , Hoffman și Teyber (1985), R. Heslin
și D. Boss (1980), B. Major (1981), T. Nguyen, R. Heslin și M.L. Nguyen (1975). Pe baza
cercetărilor științifice ale acestora s-a ajuns la o serie de concluzii interesante. Contactul cutanat
dintre mamă și copilul nou-născut se realizează încă din primele momente de viață ale acestuia.
Mamele încep prin atingerea cu mâna a extremităț ilor copilului, în primul rând a degetelor
de la mâini, apoi de la picioare. Perioada în care atingerea cutanată a copiilor are frecvența
cea mai mare este la vîrsta de unu-doi ani, fetițele fiind privilegia te față de băieței. Reacțiile
copiilor la atingeri le cutanate ale mamei nu sunt unifonne. Există copii care resping îmbrăți­
șarea mamelor (non-cuddlers), copii care doresc îmbrățișarea (cuddlers) și, desigur, o categorie
intennediară.
Importanța contactului fizic dintre persoane este relevată și de situațiile de izolare în cazul
unor boli contagioase. Nea tingerea corpului induce un stigmat: este, de exemplu, situația per­
soanelor infectate cu HIV, bazată pe prejudecata că maladia s-ar putea transmite și în alt mod
decât prin sânge sau spermă.
O dată cu trecerea din stadiul de nou-născut la cel de copil mic, apoi de preșcolar, școlar,
adolescent și tânăr, se instituie tabuuri în legătură cu atingerea corp ului. Sidney M. Jourard
(1966) a avut curiozitatea să afle de la studenți care sunt zonele de contact cutanat permise
părinților, prietenilor de același sex și de sex opus. Analizând răspunsurile primite de la 168
de studenți și 140 de studente, a rezultatat o ,,hartă" a corpului uman masculin și, respectiv,
feminin (Figura 2.5).
În Figura 2.5 zonele de contact sunt diferit hașurate, în funcție de numărul studenților (în
procente) care au declarat că pennit atingerea acestor zone de către părinți (mamă, tată) și

72 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
Fig. 2.5. Zonele de contact cutanat ale corpului bărbaților șifemeilor pentru părinți și prieteni stabilite
de s.M. Jourard (după D. MOrTis, 1982/1986, 231)
Bărba\i Femei
Atingere de către mamă
Atingere de către
prieteni/prietene de același sex
D 0-25%
.51-75% Bărba\i Femei
Atingere de către tată
Atingere de către
prieteni/prietene de sex opus
• 26-50%
[:;\: . .1 76-100%
de către prieteni (de același sex și de sex opus). Se constată chiar din aceste declarații (care
trebuie, totuși, privite cu prudență) că femeile primesc mai multe mesaje cutanate decât bărbații,
că majoritatea contactelor cutanate sunt permise prietenilor de sex opus și că nu există diferențe
în funcție de sex în ceea ce privește zonele de contact cutanat cu părinții. Zonele cutanate cel
mai frecvent atinse de alte persoane sunt cele ale mâinilor, brațelor, umerilor și ale feței.
Dar care este ecoul emoțional al acestor atingeri? Cercetările au condus la concluzia că, în
general, femeile agreează mai mult decât bărbații contactul cutanat. În Figura 2.6 sunt prezen­
tate zonele corporale care generează emoții pozitive sau negative când sunt atinse de către
persoane străine de același sex sau de sex opus și de către prieteni intimi, de același sex sau
de sex opus.
Așa cum remarcă W.S. Rogers (2003, 112), s-ar fi ajuns la o "hartă a plăcerii atingeri lor
corporale", dacă în studiu ar fi fost incluse și persoane homosexuale.

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală
Fig. 2.6. Zonele corporale ale bărbaților și femeilor și emoțiile generate de atingerea cutanată
(dupa W.S. Rogers, 2003, III)
Același sex
Persoană străină
Bărbat Femeie
Prieten(ă) apropiat(ă)
Bărbat Femeie Sex opus
Persoană străină
Bărbat Femeie
Prieten(ă) apropiat(ă)
Bărbat Femeie
• Foarte plăcut
• Moderat
O Foarte neplăcut 73
Studiul realizat de Sidney M. Jourard are, fără îndoială, serioase limite (se bazează pe decla­
rațiile subiecților intervievați, a cuprins un număr relativ mic de persoane, s-a desTașurat numai
în mediul universitar), fapt pentru care rezultatele nu pot fi generalizate. Chiar și în aceste
condiții, el are meritul de a fi relevat că atingerea corpului altuia este reglementată social și
cultural, la fel ca și contemplarea acestuia.
Erving Goffman (1967) a remarcat printre cei dintâi că persoanele cu status superior au
privilegiul contactului cutanat. Un subaltern acceptă ca șeful lui direct să pună brațul pe umărul
lui. Dacă persoana cu status social inferior ar încerca să facă același lucru superiorului său,
acesta, foarte probabil, ar reacționa negativ. În viața de zi cu zi putem lesne observa astfel
de situații. În 1973, Nancy M. Henley a făcut observații sistematice în diferite locuri publice
și a constatat că femeile recepționează mai multe semnale cutanate din partea bărbaților decât
emit: 42 la sută semnale cutanate de la bărbați la femei și 25 la sută de la femei la bărbați. Nancy
M. Henley (1977, 109) precizează că aceste atingeri nu au în mod necesar conotație sexuală.
Explicația pe care o dă acestei constatări se înscrie în aceeași paradigmă a diferenței de status,
bărbații bucurându-se de un status social superior. Conform aceleiași paradigme, s-a constatat
că persoanele cu status social superior sunt cele care inițiază cel mai adesea contactul cutanat.

74 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
Așa cum conchidea B. Major (1981, 26), "actul de atingere corporală implică o relație de
putere" (apud J. Corraze, 1980/2001, 184).
La aceeași concluzie au ajuns și Oscar Grusky, Phillip Bonacich și Mark Peyrot (1984)
când au studiat contactul fizic în familie. Cei trei sociologi americani și-au propus să testeze
următoarele ipoteze derivate din literatura de specialita te referitoare la semnificația atinge­
rilor cutanate în alte contexte decât cel al familiei: a) în cadrul familiei, membrii cu status
social mai înalt inițiază mai multe contacte fizice și primesc mai puține atingeri cutanate decât
persoanele cu status mai scăzut; b) membrii de familie preferați au o probabilitate mai mare
de a primi atingeri cutanate decât ceilalți. Datele cercetării lor susțin puternic prima ipoteză,
constatându -se că inițierea contactelor cutanate a fost mai frecventă la părinți decât la copii,
iar receptarea atingeri lor de către părinți din partea copiilor a fost mai scăzută; și mai scăzută
a fost a taților decât a mamelor, precum și a copiilor mai mari față de cei mai mici. Cea de-a
doua ipoteză nu s-a confirmat.
Cercetările științifice în acest domeniu nu sunt deloc numeroase și s-au realizat aproape
exclusiv în spațiul anglo-american. Generalizarea rezultatelor trebuie făcută cu prudență, știut
fiind că atingerile corporale sunt puternic reglementate cultural și contextual. Unele constatări
merită, totuși, să fie luate în considera ție: a) inițierea contactelor cutanate este asimetrică, bărbații
atingând mai frecvent femeile decât femeile pe bărbați; b) inițierea atingerilor cutanate depinde,
în afara apartenenței la gen, de vârstă, de tipul relați ilor dintre persoane, de contextul situațional
și, nu în ultimul rând, de statusul social; c) femeile, cu deosebire cele de vârsta a treia, se anga­
jează mai frecvent decât bărbații în atingerea corporală a persoanelor de același sex; d) atin­
gerile corporale dintre persoanele de același sex sunt mai frecvente decât între persoanele de
sexe opuse (c! J.K. Burgoon, 1989/1996,96).
În spațiul public, este interesant de urmărit în direct sau la televizor vizitele șefilor de state.
Iată un exemplu: când Vladimir Putin, președintele Federației Ruse, l-a vizitat în vara anului
2003 pe George Bush Jr. la ferma din Texas, președintele SUA l-a întâmpinat prietenește, atin­
gându-l cu palma pe spate. A exprimat prin aceasta nu numai sentimentele lui de prietenie,
dar și faptul că este șeful unicei superputeri mondiale. O lună mai târziu, în împrejurări asemă­
nătoare, l-a luat pe după umeri pe Silvio Berlusconi, prim-ministrul Italiei și președintele Consi­
liului Europei la acea dată. Aceste semnale cutanate au fost transmise în fața camerelor de
luat vederi: telespectatorii au putut să deslușească fără echivoc relațiile de putere.
Atingerile corporale sunt strict reglementate social și cultural. Prezentăm două secvențe
comporta mentale: în 20 03, la căsătoria fiului prim-mini strului Turciei, Recep Tayyip Erdogan,
a fost invitat de onoare și Silvio Berlusconi. După ceremonie, acesta i-a felicitat pe tinerii căsă­
toriți, dând mâna cu mirele și încercând să facă același lucru și cu mireasa. Aceasta s-a retras
câțiva pași. În cultura islamică este interzisă atingerea corpului femeilor de către persoane
străine, după cum este interzisă și privirea chipului acestora (fapt pentru care fața le este aco­
perită cu un văI).
La începutul lunii martie 2004, regina Marii Britanii a făcut o vizită în Franța. Presa brita­
nică s-a scandalizat. Ce s-a întâmplat? Președintele Franței, Jacques Chirac, conducând-o pe
regină, într-un moment de curtoazie a atins cu mâna umerii acesteia. Fotografii au surprins
acest "gest de ghida j" și presa britanică a explodat: regina nu poate fi atinsă!
Gestul de ghidaj reprezintă unul dintre cele 14 tipuri principale de gesturi pe care le-a descris
Desmond Morris. În realitate, spune autorul citat, au fost observate 457 de tipuri de contacte

Semne, semnale, coduri și canale in comunicar ea nonverbală 75
corporale, dar multe dintre ele se întâlnesc rarisim și au importanță redusă în comunicarea
nonverbală. Ne vom referi în continuare doar la câteva dintre cele mai frecvente atingeri cuta­
nate pe care le-a descris Desmond Morris (1977/1986,140-153).
Strângerea mâinii, ca salut sau gest de despărțire, este un tip de atingere corporală cutanată
puternic socializată și îndelung studiată. Există reguli culturale și sociale care reglementează
această formă specializată de atingere: cine întinde primul mâna, în ce ordine se strâng mâinile
(când o persoană este prezentată unui grup) și, mai ales, cum se salută prin strângerea mâinii.
La noi, ca și în multe alte țări europene, inițiază salutul prin întinderea mâinii persoanele cu
status social superior, doamnele, persoanele mai vârstnice. Când sunt laolaltă mai multe persoane,
mâinile se strâng pe rând: doamnele între ele, doamnele și domnii, domnii între ei (A. Marinescu,
1995/2002, 47). Dacă se încalcă aceste norme, concluzia nu poate fi decât una singură: persoana
în cauză nu a fost deplin socializată. Dar în cadrul aceleiași culturi există diferite moduri de
a întinde și de a strânge mâna, transmițându-se astfel inf ormații despre identitatea persoanei,
despre relațiile dintre persoane și despre sentimentele persoanelor care se salută prin strângerea
mâinii.
Pentru că modelul salutului prin strângerea mâinii este cultural determinat, indivizii își
exprimă sentimentele adăugând și alte semnale: apropierea spațială, contactul vizual prelungit,
zâmbetul, atingerea și a altor părți ale corpului (antebraț, umeri) decât mâinile (Figura 2.7).
Alian Pease (l9 8111993, 54) apreciază că poziția pal mei îndreptată în sus sau în jos când
întindem mâna pentru salut transmite informații despre atitudinea noastră față de celălalt:
Fig. 2.7. Exprimarea sentimentelor prin modul În care ne sa/utăm prin strângerea mâinii
(după D. Morris, 1972/1986, 141)

76 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
dominare, supunere, egalitate. Întinderea mâinii cu palma în jos ar putea exprima tendința de
dominare a celuilalt. Dovada: un studiu "întreprins asupra unui număr de 54 de oameni de afa­
ceri cu funcții de conducere și cu succese în activitatea lor a dezvăluit că 42 dintre ei nu numai
că au avut inițiativa strângerii mâinii, dar au și utilizat-o în varianta dominatoare a acesteia"
(ibidem). Întinderea mâinii cu palma în sus semnifică exact contrariul, acceptarea superiori­
tății celuilalt.
Același specialist australian în comunicarea non verbală și în crearea imaginii, Alian Pease
(op. cit., 59 sqq), descrie câteva moduri de a strânge mâna: ,,mănușă", "pește mort", ,,menghină",
apucarea vârfului degetelor, a încheieturii mâinii, a cotului, a brațului sau a umărului. Fiecare
modalitate de a strânge mâna semnifică altceva: maniera "mănușă", denumită și "strângere a
de mână a politicieni lor", exprimă dorința celui ce inițiază gestul de a fi considerat un om onest,
demn de încredere, bun prieten; strângerea de mână tip "pește mort" provoacă o senzație foarte
neplăcută și constituie un indiciu al deficitului de energie; strângere a mâinii tip ,,menghină",
când nu trădează o fire agresivă, arată cel puțin necunoașterea normelor sociale. Și celelalte
moduri de a strânge mâna pot comunica stări psihice, sentimente, dorințe, felul în care am
fost socializați. Atenție însă, interpretarea psihologică și sociologică a strângerii de mână trebuie
să țină seama de informațiile transmise prin celelalte canale de informare, de situația concretă
și de comunicarea verbală.
Vom spune, așadar, că strângerea mâinii ca "semn de legătură" (tie-sign) transmite voluntar
sau involuntar informații de natură psihologică, sociologică și culturală. În unele culturi (nord­
americană sau europeană, de exemplu), copiii sunt învățați să-i privească în ochi pe cei cu
care dau mâna. În alte culturi (de exemplu, în India), copiii învață regula namaste (să plece
privirea, să se încline în fața celuilalt, să adopte o poziție de supunere, de rugă chiar. În Thailanda
se practică același ritual de salut, sub numele de wai (R.E. Axtell, 1991/1998, 18).
Eschimoșii și vechile populații din Samoa și din Insulele Filipine se salutau atingându-și
nasuri le, fapt ce ar părea rară sens dacă nu am ști că semnalele olfactive servesc și la recunoaș­
terea similarității genetice. Populația maori din Noua Zeelandă -ne asigură Roger E. Axtell
(1991/1998, 19) -exprimă chiar și azi bucuria reîntâlnirii celor dragi frecându-și nasurile
(Figura 2.8).
Herbert Spencer (1820–1903), unul dintre fondatorii sociologiei, remarca în First Principles
o/Sociology (1870) că atingerea nasuri lor reprezintă mai mult decât un gest de salut: prin miros
persoanele în cauză se identifică și se recunosc unele pe altele ca făcând parte din același grup.
Sărutarea mâinii. Într-un faimos text de antropologie istorică, Jacques Le Goff (1978/
1986c, 202) definește vasalul ca fiind ,,homme de bouche et de main" (om de gură și de mână).
În Evul Mediu european, ritualul de vasalitate pune în joc vorbirea, gestul și obiectele. Cât
privește gestul, întâlnit în a doua fază a intrării în vasalitate, acesta era sărutul. Textele din
secolul al XIIl-Iea subliniază că sărutul era dat în semn de fidelitate și de credință. Este un
gest, probabil, de origine spaniolă sau orientală. Ca ritual, este de origine precreștină. Teologul
roman Tertulian (c. 155-<:.222), căruia i se atribuie formula Credo quia absurdum (Cred pentru
că este absurd), l-a condamnat ca fiind păgân. Sărutul liturgic apare pe vremea Sfăntului Pavel
-consemnează Jacques Le Goff (1978/1986c, 203).
Azi, în cultura noastră sărutarea mâinii a rămas o formă de salut demodată, care poate fi
jignitoare atât pentru bărbat, cât și pentru femeie: simboliz ează vasalitatea bărbaților și

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală 77
Fig. 2.8. Salutul la populația maori din Noua Zeelandă (după R.E. Axtell, 1991/1998,20)
considerarea femeii doar ca "obiect de amor". În general, bărbații care sărută mâna femeilor,
dar mai ales cei care fac acest gest pe stradă sau în aer liber, departe de a arăta -așa cum
crede Aurelia Marinescu (199512002, 48) -că sunt foarte politicoși și bine crescuți, nu reușesc
decât să arate că nu știu pe ce lume trăiesc. Ca și femeile care spun ,,Merci" după ce li se
sărută mâna. Schițarea unui gest de îmbrățișare prin atingerea ușoară a umerilor și apropierea
buzelor de obraji exprimă în întregime bucuria revederii, prețuirea noastră. Atenție însă la
diferența de status social și la tipul de cultură (de contact sau de noncontac t). Sărutarea ambilor
obraji ca semn de salut a devenit un obicei. În zadar încercăm să-I oprim condamnându-I în
codul bunelor maniere. Altfel stau lucru rile când este vorba despre sărutul pe gură.
Sărutul pe gură. În interpretarea lui Jacques Le Goff (1978/1986c, 195), sărutul pe gură
"pare să țină de credințe care recomandă schimbul fie de răsuflări, fie de salivă. EI invocă
schimbul de sânge în alte tipuri de contracte sau de alianțe foarte solemne. [ … ] Schimbul de
răsuflări sau de salivă, aidoma celui de sânge, se face între egali sau, mai precis, îi face egali
pe cei ce le schimbă". Pentru unele populații primitive, de exemplu indienii miskito din Hon­
duras, felul nostru de a săruta pe gură este scârbos, fiind privit ca o formă mai ușoară a caniba­
lismului. Etnologul german Iulius E. Lips (1895-1950), din a cărui lucrare Obârșia lucrurilor
(1955/1958, 348) am preluat această informație, consemnează în continuare că, la respectiva
populație, când doi oameni se întâlnesc, se salută frecându-și nasurile, iar pe copiii mici îi sărută
tot cu nasul, spunând că "le ascultă mirosul".
Etologii includ sărutul pe gură în categoria "gesturilor-r elicvă" (retic gesture) , provenind
din practica primitivă (întâlnită izolat și azi) de hrănire a copiilor prin introducerea în gura
acestora a alimentelor mestecate de mamă (O. Morris, 1977/1986, 148). Când îndrăgostiții se
sărută introducând limba unul în gura celuilalt, desigur că nu știu că repetă un gest sublimat al
împărțirii hranei. Pentru ei, sărutul pe gură, variat ca durată și modalități, reprezintă un semn
de iubire cu conotații sexuale. Fiecare vârstă are modul ei de a săruta. La vârsta iubirii înf ocate,
partenerii de cuplu își strivesc buzele minute în șir; la vârsta a treia, abia dacă își ating o frac­
țiune de secundă buzele: "iubirea-pasiune" s-a transformat în "iubire-ca maraderie". Nu-i de
mirare. Interesant este însă că sărutul pe gură a trecut din sfera privată în sfera publică. Să nu
uităm că în anii '60 ai secolului trecut a avut loc o "revoluție sexuală".
îmbrățișările sunt și ele semne de legătură, adesea cu semnificație sexuală. Când două
persoane se întâlnesc după o perioadă de timp mai mare, se îmbrățișează. Se exprimă în acest

78 Comunic area nonver bală: gesturile și postura
fel bucuria revederii. La fel fac și cimpanzeii: "se pot înclina [ … ], se pot săruta, îmbrățișa,
atinge sau mângâia" (J . van Lawick-Goodal l, 1971/1985,279). Concluzia autoare i este că:
De fapt, dacă trecem În revistă Întreaga gamă de comunicar e pozițională și gestică a cimpanzeilor, pe de o
parte, și cea a oamenilor, pe de altă parte, vom găsi cazuri izbitor de asemănătoare. Ar reieși fie că omul și
cimpanzeul și-au dezvoltat gesturile și postura Într-un mod vădit similar, fie că undeva, În negura trecutului
foarte Îndepărtat, au avut un strămoș comun; un strămoș care comunica cu semenii săi cu ajutorul sărutului
și Îmbrățișăr ii, atinsului și mângâiatului, precum și prin apucarea mâinilor.
Dar omul și-a dezvoltat uimitoarea capacitate de comunica re verbală, astfel că gesturile
trebuie interpretate totdeauna prin luarea în considerare și a mesajului verbal. Ce spun oamenii
când se îmbrățișează? Și cât de sinceri sunt? Incongruența mesajelor verbale și nonverbal e,
când apare, este rezolvată de cele mai multe ori în favoarea comunicării nonverbale. Trebuie
luate în considerare și tipul de cultură, și situația socială concretă. Îmbrățișarea partenerilor
pe tm ring de dans și cea a fotbaliștilor pe stadion au semnificații diferite. De asemenea, trebuie
avută în vedere și starea de sănătate psihică a persoanelor: se spune despre Adolf Hitler că
nu suferea nici să fie atins de o altă persoană, nici să atingă pe cineva. Medicii lui au declarat
că, din această cauză, le era foarte greu să-I consulte.
Autoatingerile. Frecarea ochiului, a pleoapei inferioare la extremitatea nazală a ei poate
să însemne: "N-am văzut nimic rău", dar și "îndepărtarea inducerii în eroare, îndoiala sau
minciuna pe care le vede" (Pease, 1981/1993,81). Prin acest gest o persoană evită să-și pri­
vească în față interlocutorul pe care îl minte. La fel, atingerea nasului -ca versiune deghizată
a gestului de acoperire a gurii -semnifică încercarea subconștientă de oprire a cuvintelor
mincinoase pe care o persoană începe să le rostească. Originea acestui din urmă gest poate
fi de natură fiziologică: s-a demonstrat că, attmci când o persoană minte, terminațiile nervoase
provoacă senzația de fumicare, ceea ce face ca respectiva persoană să-și frece nasul cu degetele
(ibidem). Pentru interpretarea acestui gest, trebuie avute în vedere contextul social concret,
precum și conținutul comunicării verbale. De asemenea, știut fiind că bărbații își freacă ochii
viguros și că, de regulă, îi lasă în jos când mint, iar femeile fac acest gest ca o mișcare tandră
(urmare a socializării, a codului btmelor maniere care le interzice "gesturile robuste" sau a grijii
de a nu-și strica fardul), se impune un "scepticism ponderat" (Ch. U. Larson, 1989/2003) în
receptarea acestui mesaj nonverbal, ca de altfel a oricărui mesaj, fie el verbal sau nonverbal.
Atingerea nasului cu degetele are semnificații diferite în zone culturale diferite (în funcție
și de degetele cu care faci respectiva mișcare). Roger E. Axtell (1991/1998,71) arată că în
Marea Britanie gestul de atingere laterală a nasului cu degetul arătător traduce, probabil, intenția
de confidențiali tate, ceva de genul "Rămâne numai între noi!". În Italia, același gest, ușor
diferit de la o regiune la alta, transmite o avertizare prietenească: "Fii atent!". La noi, a lovi
ușor și repetat nasul cu degetul arătător are, în mod obișnuit, semnificația "Să-ți fie rușine!".
Atingerea nasului cu arătătorul și cu degetul mijlociu depărtate în formă de V, palma fiind
îndreptată spre fața celui care face gestul constituie în unele țări (de exemplu, Arabia Saudită,
Mexic) o insultă (Figura 2.9). Nasul simbolizează falusul, iar degetele depărtate , labiile (Axtell,
1991/1998, 72). Tot o insultă, cu aceeași simbolistică, o constituie introducerea nasului în
cercul format de arătător și degetul mare (asemănător gestului specific pentru OI<). În Colum­
bia, prin acest gest este arătată o persoană cu orientare sexuală stigmatiz ată (homosexuală)
(Axtell, 1991/1998, 72).

Semne, semnale, coduri și canale În comunicarea nonverbală 79
Fig. 2.9. Gest obscen (În Arabia Saudită și În Mexic)
Unele atingeri ale nasului au o semnificație universală: de exemplu, atingerea vârfului
nasului cu degetul mare, în timp ce degetele celelalte răsfirate freamătă parcă ar cânta la flaut
(AxteII, 1991/1998,73) (Figwa 2.10). Copiii mai ales își dau astfel cu tifla, în semn de batjocură.
Strângerea nasului cu vârful degetelor mare și arătător este, de asemenea, consideră Roger
E. Axtel, un gest universal. EI semnifică "Ceva miroase urât". Autorul menționat ne informează
că la Hollywood prin acest gest se exprimă o judecată de valoare: "Pelicula vizionată este
lipsită de valoare". Există și autoatingeri ale nasului întâlnite numai în unele țări sau culturi.
Rotirea în jurul nasului a cercului format din degetul mare și arătător se întâlnește numai în
Franța și semnifică dorința sau invitația de a consuma băuturi alcoolice (AxteII, 1991/1998,
74). Tot în Franța, Roger E. AxteII a observat gestul de autoatingere a nărilor cu vârful indexului
și al degetului mare, semnificâ nd ușurința de a face un anumit lucru (Axtell' 1991/1998,74).
În Japonia, când o persoană vorbește despre sine, adesea își atinge vârful nasului cu extrem i­
tatea degetului arătător.
Autoatingerea obrazului cu degetele constituie, de asemenea, gesturi cu semnificații diferite.
În Iran, a duce arătătoru l la mustață echivalează cu "a bate obrazul", cum se spune la noi. De
Fig. 2.10. A da cu tifla

80 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
ce? Pentru că -așa cum am mai spus -mustața, În țara lui, este semn de bărbăție. În trecut,
pentru a Întări cuvântul dat, i se trimitea celui față de care te-ai angajat un fII de păr din mustață.
Acesta pecetluia Înțelegerea. În Italia, răsucirea arătătoru lui În obraz este un gest prin care
un macho semnalează apariția unei tinere foarte drăguțe. Același gest În Germania -observă
Roger E. Axtell (1991/1998, 75) -transmite mesajul "Este nebun!".
Paul Ekrnan (1977) observa că În interpretarea autoatingerilor trebuie să avem În vedere
ce părți ale corpului se ating. Cel mai adesea, mâinile ating celelalte "zone geografice ale
corpului". Una semnifică atingerea capului cu mâna și alta, atingerea șoldului. În multe culturi
a duce degetul la târnplă Înseamnă "a gândi", iar mângâierea șoldului cu mâna transmite un
semnal sexual.
Desmond Morris (1977/1 986, 154) numește "auto-intim" (selj-intim acy) acest tip de miș­
care ce mimează inconștient contactul cutanat cu o altă persoană. Ne mângâiem barba, probab il,
pentru că am dori să fim mângâiați de alții. Plimbăm limba pe buze pentru că ne-ar plăcea
să fim sărutați ș.a.m.d.
Vocalica sau paralimbajul
Anticii credeau că Sermo imago animi est; vir qualis. talis est oratio (Vorbirea este imaginea
Spiritului; cum este omul, așa este și felul său de a vorbi). Se înșelau ei oare?
În primele decenii ale secolului trecut, antropologul și Iingvistul american Edward Sapir
(1884-1939) a publicat un studiu de mici dimensiu ni, Speech as a personality trait (1927),
care a fost retipărit In diferite readings (de exemplu, J. Laver și S. Hutchenson, 1972), fiind
considerat un text de referință în încercarea de a cunoaște trăsăturile de personalitate pe baza
analizei modului de a vorbi. Edward Sapir apreciază că analiza comportamen tului verbal trebuie
realizată la mai multe niveluri. Vocea, care poate fi considerată din anumite puncte de vedere
un gest, reprezintă nivelul de bază, fundamental al analizei (E. Sapir, 1927/1972,73). Pe baza
caracteristicilor vocii putem deduce dacă persoana în cauză este sentimentală sau nu, dacă
este a unui bărbat sau a unei femei ș.a.m.d. Edward Sapir atrage atenția și asupra "aspectelor
dinamice ale vocii". Se referă în acest sens la intonație, la ritmul și continui tatea vor birii, la
pronunție.
Aproximativ în aceeași perioadă, doi reputați psihosociologi americani, Gordon W. Ailport
și Hadley Cantril, au realizat un studiu de referință: Judging personality from voice (1934).
Evaluarea personalității după voce -de fapt, titlul studiului citat -răspundea la acea dată,
când radioul reprezenta cel mai important mijloc de comunica re În masă, unei necesități de
cunoaștere: ce trăsături de personal itate au oamenii politici, artiștii, comentatorii cărora nu
le auzim decât vocea? O primă Încercare de a afla dacă vocea dă informații despre personali­
tatea celui care vorbește la radio o datorăm cercetăto rului englez T.H. Pearl (1931), care a făcut
următoru l experiment: 4 000 de ascultători radio au fost chestionați în legătură cu profesia,
locul de rezidență, vârsta și locul de naștere ale unui număr de nouă prezentatori de la British
Broadcasting Company, de ambele sexe, de diferite vârste și profesii de bază. T.H. Pearl a
urmărit în special importanța accentului și a dialectului în evaluarea personalității. A descoperit
că vocea relevă cel mai acurat sexul și vârsta vorbitorului. Locul de naștere al vorbitorilor
nu a putut fi stabilit cu precizie. Nici profesia de bază. Și aceasta din cauza stereotipurilor

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală 81
vocale. La rândul lor, Gordon W. Allport și Hadley Cantril au condus zece experimente, cu un
total de 587 de subiecți (studenți), care erau rugați să evalueze vârsta, profesia, preferințele poli­
tice, orientarea valorică, precum și unele trăsătwi de personalitate ale vorbitorilor (de exemplu,
introversiu nea/extravers iunea, ascendența/submisivitatea), al căror discurs fusese înregistrat
pe bandă magnetică. Analiza datelor experimentelor a condus la formularea a două concluzii
principale: 1) vocea oferă informații corecte despre caracteristicile de personalitate; 2) vocea
nu relevă toate trăsăturile de personalitate cu aceeași acuratețe.
Alte cercetări au urmărit să testeze dacă pot fi stabilite somatotipurile descrise de Kretsch­
mer (vezi capitolul 3) pornind de la caracteristicile vocii (M. Bonaventura, 1935; P.J. Fay și
W.C. Middleton, 1940), dacă există vreo corelație între voce și coeficientul de inteligență sau
între voce și valorile sociale împărtășite de vorbitori (P.J. Fay și w.c. Middleton, 1939, 1940).
Rezultatele acestor investigații sunt contradictorii. Totuși, trecând în revistă experimentele
făcute în prima jumătate a secolului trecut, E. Kramer (1963) apreciază că, în general, ele
atestă existența unei relații între caracteristicile vocii și trăsăturile de personalitate. Interesul
pentru studiul relației dintre voce și personalitate a renăscut o dată cu conturarea preocupă­
rilor de cercetare a comunicării non verbale.
În studiul comunicării non verbale, aspectele legate de caracteristicile vocii sunt denumite
"paralimba j" (în sensul de "împreună cu limbajul", nu "împotriva limbajului" -cum s-ar putea
crede pe baza analogiilor cu "parasolar", "paratrăzn et" etc.) sau "vocalică" (în concordanță termi­
nologică cu alți termeni utilizați în studiul comunicării nonverbale, precum "kinezică", ,,hap­
tică" sau "proxem ică"). Termenul de "elemente extralingvistice" este mai general decât cel de
"paralimbaj", incluzând și manifestări ca plânsul, râsul, tușitul etc. (J. Corraze, 2000). Aceste
manifestări transmit informații despre emițător, despre personalitatea sau starea sa de spirit în
timpul conversați ei (A. Gilles și A. Guittet, 1997). Din acest punct de vedere, distingem: a) carac­
teristicile fonice ale vocii: intonația, intensitatea, timbrul, accentul; b) râsul, plânsul, respirația;
c) repetarea inconștientă a unor sunete, adesea arătând angoasa sau neliniștea; d) articularea cuvin­
telor și intonația; e) ritmul, debitul vorbirii, structurarea vorbirii în timp, pauzele. Multe dintre
manifestările para-sau extralingvistice sunt determinate cultural. Ele dau indicații despre
regiunea geografică, despre grupul de apartenență și chiar despre statusul social al individul ui.
Pentru că termenul de "paralimbaj" a intrat de mult în vocabularul limbii române, îl vom
folosi și noi în continuare, deși nu estț: scutit de unele ambiguități. Modalitățile paralingvistice
se referă la modifică rile de ritm în comunicarea verbală, la intensitatea și tonalitatea vocii.
Nu numai oamenii comunică prin sunetele emise de aparatul lor vocal (abstracție făcând
de limbajul oral). W.H. Thorpe (1972) a descris comunicarea prin sunete vocale la animale
și la om. Numeroase cercetări au fost făcute pe primate, înregistrându-se sunetele vocale ale
acestora. S-a studiat achiziția paralimbajului la copii. D. Matsumoto și H. Kishimoto (1983)
au testat abilitatea copiilor de decodificare a stărilor afective (bucurie, surpriză, tristețe, ener­
vare) după caracteristicile vocii: copiii americani în vârstă de cinci ani au reușit să identifice
corect doar emotia de surpriză, spre deosebire de covârstnicii lor japonezi, care au identificat
corect emoțiile de surpriză și tristețe. La vârsta de șase ani copiii americani testați au putut să
recunoască toate cele patru emoții, iar copiii japonezi, la șapte ani (apud JK. Burgoon, D.B.
Buller și w.G. Woodall, 1989/1996,59). Alte cercetări (de exemplu, cele ale lui D.E. Bugen­
taal, 1970, 1974) au pus în evidență dificultățile copiilor de a decodifica sarcasmul, mesajele
mixte în care există un conflict între paralimbaj și kinezică (vezi discuția despre congruența
și incongruența semnalelor).

82 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Intonația. Se știe că "tonul face muzica". Unii dintre noi sunt însă afoni (gr. aphonos,
mut), nu au învățat să cânte corect și se vaită că nu au "ureche muzicală", în loc să exerseze.
Niciodată nu este prea târziu. Sesizați diferența dintre ce se transmite prin propoziția ,.Atacul
terorist s-a soldat cu moartea a o sută cinci persoane, între care unsprezece copii" și propoziția
,.Atacul terorist s-a soldat cu moartea a o sută cinci persoane, între care unsprezece copii"?
Cuvintele sunt aceleași, accentul este diferit. În cea de-a doua propoziție intonația subliniază
numărul mare de victime și atrocitatea crimei. Fără intenție, uneori prezentarea știrilor la radio
sau TV deformează sensul mesajelor prin intonația nefirească sau neprofesionistă. Oricine
poate continua exercițiile spre a-și forma "ureche muzicală" urmărind (radio)jurnalul de
actualități. Poate că nu este cazul, dar îmi stă pe limbă o glumă nevi novată despre tonalitate
și accent. Un student străin, care învăța limba română, îl întreabă pe un coleg român: "La
voi, pe ce se pune accentul, pe prima silabă sau pe ultima silabă a cuvântului, de exemplu,
intelectuali"? Răspunsul studentului român nu a întârziat nici o clipă: "La noi, pe intelectuali
nu se pune nici un accent !" Dacă nu ați zâmbit, să vă mai spun una: Mark Twain a întârziat
într-o vizită. Când a ajuns, i-a spus gazdei care, împreună cu ceilalți invitați, își făcuse griji:
"Stimată doamnă, îmi pare nespus de rău că vin atât de târziu, dar a trebuit să-i sucesc gâtuI
bătrânei mele mătuși și asta a durat ceva mai mult decât îmi închipuisem". "Ce minunat că
ați venit totuși!" – a exclamat gazda. Dacă nici acum nu ați zâmbit, sunt obligat să vă spun
poanta, cu toate că o glumă nu se explică, așa cum un tablou nu se povestește: adesea, la petre­
ceri mai ales, noi vorbim unul pe lângă altul, nu unul cu altul. Deducem sensul mesa jului nu
din cuvinte, ci după intonație -atrăgea atenția Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 174), de la
care am preluat acest exemplu. .
Dar să lăsăm glumele și să vedem ce spun cercetările științifice. Mary B. Harris (1974)
a studiat reacțiile agresive generate de apelurile telefonice greșite, în funcție de caracteristicile
apelului (modul de adresare, conținutul comunicării și tonul vocii). S-a constatat că modul
de adresare pe un ton agresiv în cazul unui apel telefonic greșit provoacă răspunsuri mai
agresive din partea persoanei deranjate decât adresarea politicoasă, pe un ton cald, prietenos.
Cei vechi spuneau: Serm o dulcis frangit iram (Vorbirea blândă domolește mânia). J .S. Kleinfeld
(1974), cercetând experimental efectele comunicării nonverbale calde (prietenoase) și ale
comunicării neutre asupra procesului de învățământ, a ajuns la concluzia că, alături de alți
factori, caracteristicile vocalice au contribuit la sporirea randamentului studenți lor, la sporirea
performanței lor în achiziționarea cunoștințelor. Concluziile acestui studiu au aplicativitate
directă: stilul "călduros" de comunica re nonver bală intervine pozitiv în activitatea de învățare;
există diferențe culturale în ceea ce privește pregnanța influenței acestei dimensiuni (călduros/
neutru) de la un grup etnic la altul (în experimentul său, 1.S. Kleinfeld a descoperit că studenții
eschimoși erau mai puternic influențați de stilul de comunica re nonverbală călduros decât
studenții americani albi.
Timbrul vocii. S-a observat (A. Pease și B. Pease, 19991200 1, III) că femeile suprapon­
derale tind să folosească o "voce de școIăriță", probabil pentru a compensa dimensiunile
corporale și a declașa un comportament de ocrotire din partea celorlalți, a bărbaților îndeosebi
(vezi paragraful despre fețele neotenice). Pe de altă parte, s-a constatat că, în afaceri, femeile
cu voce mai joasă sunt considerate mai inteligente, mai autoritare și mai demne de încredere.
Este vorba despre un stereotip în evaluarea femeilor care practică profesii rezervate altădată

Semne, semnale, coduri și canale in comunicar ea nonverbală 83
bărbaților: în mentalul multora, un manager trebuie să fie inteligent, de încredere și autoritar.
Ca bărbat, el are vocea mai joasă. De aici și credința că femeile care au vocea apropiată ca
timbru de cea a bărbaților posedă calități intelectuale atribuite în trecut reprezentan ților "sexului
tare" -dacă se poate vorbi despre așa ceva. Alian Pease și Barbara Pease sunt de părere că
"femeile preferă vocile mai joase la bărbați pentru că indică un nivel crescut de testosteron,
ceea ce înseamnă o virilitate mai putemică" (ibidem). O astfel de explicație poate dezvălui preju­
decata că femeile nu se gândesc decât la orgasm și nu se satură niciodată de sex -prejudecată
denunțată de către înșiși autorii cita ți când arată că femeia obsedată sexual nu este decât ,,rodul
imaginației bărbaților și reprezintă sub unu la sută dintre femei" (ibidem, 252).
Intensitatea vocii. "Să nu ridici vocea când vorbești cu mine!" sau "De ce țipi așa, nu
poți să vorbești civilizat?!". Am auzit de atât ea ori astfel de reproșuri, încât nici nu ne mai
întrebăm ce semnificație are intensitatea vocii în actul de comunicare. Pare de la sine înțeles.
Cineva încearcă să se impună atenției prin sporirea intensității vocii: vorbește "tare". Este un
semnal de luptă. Și nu este de mirare că îi percepem pe cei care, la un moment dat, ridică
vocea ca fiind persoane agresive. Uneori ne înșelăm. Intensitatea vocii nu constituie decât
un semnal, care -așa cwn am arătat (vezi axiomele comunicării nonverbale) -ne poate induce
în eroare dacă îl interpretăm izolat de celelalte semnale, rupt de context.
Dar și cei care reduc intensitatea sonoră a vocii în anumite contexte, când cer sau când
transmit o informație, vor să atragă atenția asupra lor, urmăresc anumite avanta je sau vor să
apară într-un anumit fel (persoane de încredere, discrete, devotate etc.). În fond, zvonurile se
șoptesc, nu se strigă. Nici bârfa. În sălile de examene nu se poate să nu se găsească un student
(de cele mai multe ori, o studentă) care să nu ceară o lămurire în șoaptă. "Tare, să audă toată
lumea, nu este nimic de ascuns!" -tună vocea profesorului. Cum interpretăm aceste decala je
în intensitatea vocilor? Cum îi decodificăm pe cei care ne șoptesc în ureche "aria calomniei?"
Sigur, trebuie să luăm în considerare conținutul comunicării verbale, să integrăm într-un sistem
semnalul paralingvistic și celelalte semnale nonverbale, să ne raportăm la contextul social
concret al comunicării. Este clar însă că aceia care rostesc "mai încet" anumite cuvinte vor,
în mod conștient, să le sublinieze importanța. Pe de altă parte, apreciază Vera F. Birkenbihl
(1979/1999, 193), pronunțarea unor cuvinte sau propoziții cu glas deosebit de scăzut, chiar
ținând mâna la gură, poate c0Il:stitui un semnal de sine stătător, care semnifică o stare de neplă­
cere sau de nesiguranță. Ați sesizat cât de clar rostesc profesorii cuvintele intrate în vocabularul
științei, cu care sunt familiarizați, și cât de neclar, cu voce "slabă" pronunță termenii noi, pe
care nu-i stăpânesc foarte bine? Dacă nu ați observat acest lucru, încercați să o faceți de acwn
încolo. Dar nu nwnai în ceea ce îi privește pe profesori. Teoreticianul c1asicismului, scriitorul
francez Nicolas Boileau-Despreaux (1636-1711), a formulat în Art poetique (1674) ceea ce
s-ar putea numi "legea clarității" în actul comunicăr ii: "Ceea ce concepi bine se enunță în
mod clar și cuvintele pentru a le exprima îți vin cu ușurință".
Ritmul vorbirii. Se acceptă larg ideea că ritmul vorbirii este mai important decât intonația
pentru înțelegerea mesajelor verbale. Dar transmite acest element al paralimbajului mai multă
informație despre emițător, contextul socio-cultural etc.? Într-adevăr, cel care vorbește mai repede
este mai inteligent sau face dovada că s-a familiarizat cu cuvintele pe care le rostește? Vorbesc
mai repede (număr de silabe pe minut) cei care au un bun exercițiu în domeniul la care se referă.

84 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
Aceasta și pentru că "înghit" unele silabe. Un ofițer va spune "gealul" și camarazii lui vor înțe­
lege rară nici o dificultate că vine generalul, respectiv comandant ul. Practica prescurtă rii cuvin­
telor prin suprimarea silabelor intermedia re se subordonează și tendinței de "mcdonald izare
a societății". Elevii spun "proful" și "diriga" nu pentru a brava, ci pentru a economisi timp în
comunicarea informală. Nu este nimic rău. Dar dacă folosesc acest procedeu de sporire a
ritmului vorbirii prin "înghițirea" silabelor într-o comunicare formală (într-un cadru oficial),
ei transmit nu numai ce intenționau să transmită, ci și faptul că nu apreciază corect situația
concretă sau că nu respectă normele de politețe.
Vera F. 8irkenbihl (1979/1999,183), referindu-se la viteza vorbirii, introduce o distincție
foarte interesantă: raportarea la o viteză "absolută" (pentru limbile indo-europene, din care
face parte și limba română, o vorbire relativ rapidă înseamnă circa 500 de silabe pe minut),
dar și la viteza ,,medie" (specifică fiecărei persoanei). După ritmul vorbirii, putem identifica,
uneori cu destulă precizie, țara sau zona din care provine o persoană sau alta, nivelul ei de
școlaritate, chiar și profesia sau preferințele și interesele culturale. Francezii și italienii au un
ritm de vorbire mai rapid decât germanii sau românii. Între români, oltenii vorbesc mai repede
decât ardelenii sau moldovenii. Cei cu studii superioare emit mai multe silabe pe minut decât
persoanele cu studii elementare, mai ales când vorbesc despre domeniul lor de activitate. Pe
de altă parte, ruperea ritmului vorbirii normale a unei persoane transmite un semnal: ceva nu
este în regulă. De ce mărește sau încetinește ritmul vorbirii o persoană care își povestește viața
exact când se referă la iubirile trecute? Nu există un singur răspuns: este de presupus că retră­
iește o experiență agreabilă sau, dimpotrivă, dezagreab ilă. Singuru l lucru care se poate spune,
și acesta cu o anumită probabilitate, este că persoana în cauză și-a modificat starea afectivă.
Pauzele În actul vorbirii. Deși nu au nici un conținut, pauzele din actul vorbirii transmit
informații despre caracteris ticile psihologice ale emițătoru lui sau despre intențiile receptorulu i,
despre natura relațiilor interpersonale sau despre contextul sociocultural în care se desrașoară
comunicarea. Ca semnal paralingvistic, pauzele pot fi inconștient realizate, dar și intenționate.
Unii oameni doresc să atragă atenția asupra a ceea ce spun ridicând tonul; alții o fac mai subtil,
prin întreruperea comunicări i, făcând pauze înaintea cuvintelor pe care vor să le sublinieze.
Un profesor universit ar, îndreptân du-se împreună cu asistentul său spre sala de curs, face consi­
derații asupra subiectului prelegeri i: "Problema a fost pusă [pauză] magistral chiar de către
[pauză] Max Weber în faimosul său discurs despre [pauză] Sensul «neutralității axiologice»
în științele sociologice și [pauză] economice". Interesant este faptul că de câte ori face pauze
în vorbire profesorul se oprește din mers, obligându-l pe asistent să rămână sau să se întoarcă
lângă el. Nu am observat vreodată ca asistentul să puncteze cu pauze replica dată profesorului
și mai ales să stea în loc, silindu-l pe acesta să-și încetinească mersul. Pauzele subliniază deci
nu numai cuvintele, dar arată și diferența de status social dintre interlocutori.
Uneori, pauzele semnalează nevoia persoanelor de a reflecta înaintea formulării răspun­
sului. În situațiile de examen acest lucru este ușor de observat. Alteori, facem pauze în vorbire
"pentru a da celuilalt posibilitatea de a se exprima" (Y.F. 8irkenbihl, 0p. cit., 189). Când
observăm că interlocutorul nostru vrea să vorbească (trage aer în piept, ridică privirea, deschide
gura sau ridică mâna sau două degete), ne oprim discursul-dacă suntem atenți sau dacă suntem
politicoși, ceea ce în cazul de față este cam același lucru. Firește că mai sunt și pauze în vorbire
care semnalează "evadarea din câmpul comunicării" (distragerea atenției), ca și "pauze strate­
gice" (care au funcția de a-i face pe ceilalți să vorbească).

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală 85
Componenta sonoră a râsului. Când am analizat expresiile faciale, am atras atenția asupra
valorii de comunicare a râsului și am subliniat că, pentru a desluși semnificația acestui act
de comunicare, trebuie să luăm în calcul toate componentele acestui comportament complex,
între care și cele legate de vocalică. Din punct de vedere sonor, râsul poate fi: ascuțit, behăit,
bâzâitor, bubuitor, chicotit, clar, convulsiv, cristalin, fonf, gâlgâit, gângav, gros, guturai, hârâit,
hohotitor, intens, intermitent, înăbușit, încet, înfundat, melodios, nechezat, pițigăiat, prelung,
răgușit, răsunător, sacadat, săltăreț, sec, sincopat, sonor, spart, strident, subțire, șuierat, zglobiu,
zgomotos (M. Bucă, 1985,247).
Sub raportul semnificației, râsul are determinări culturale specifice. Mahadev L. Apte (1985,
16) consideră că zâmbetul și râsul, ca răspunsuri comportament ale, ca rezultate ale activității
cognitive și intelectuale de percepere și evaluare a stimulilor declanșatori ai umorului (incon­
gruența, exagerarea, distorsiunea și combinația neobișnuită a elementelor culturale), sunt intim
conectate la cultură și pot servi la cunoașterea valorilor sociale. Antropologul citat a analizat
diferențele culturale privind umorul și normele sociale care îl reglementează. EI înțelege prin
umor: a) experiența cognitivă, adesea neconștien tizată, care implică redefinirea inte.rnă a reali­
tății socioculturale, având ca rezultat o stare de bucurie spirituală; b) factorii socioculturali
externi ce declanșează această experiență cognitivă; c) plăcerea derivată din această ex periență;
d) manifestările externe, zâmbetul și râsul. În fiecare cultură se stabilește cu precizie cine are
dreptul să râdă de alții (îndeobște femeile mai puțin decât bărbații și copiii mai puțin decât
adulții) și în ce împrejurări este interzis râsul (la adunări solemne, la ceremonii funebre etc.).
Diferitele feluri de a râde au nu numai semnificații, dar și denumiri diferite. De exemplu,
populația Marathi din vestul Indiei (aproximativ patruzeci de milioane de oameni) desem­
nează prin onomatopee opt tipuri de râs. Râsul gingaș al unui copil se numește ,,huduhudu",
dacă este zgomotos, ,,hadahada". Râsul vulgar, obscen este desemnat prin ,faidifaidi", iar
râsul aprobator prin "hashas". Râsul în hohote este denumit ,,hodohodo", cel nechezat, ,,hihi";
râsul batjocoritor, ,/âsJâs", iar cel de complezență, ,,haiahaia".
În cultura europeană s-a constatat că, atunci când râd, oamenii accentuează o vocală sau
alta, exprimând prin aceasta – cu o probabili tate acceptab ilă -diferite stări psihice și intenții
comportamentale. Directoarea Institutului German de Studii Cerebrale, Vera F. Birkenbihl
(1979/1 999, 196-198), enumeră câteva moduri de a râde:
1) Râsul "în A". "Haha" exprimă bucuria și lipsa stresului. Este râsul primordial, contagios.
2) Râsul "în E". "Hehe" (râs behăit) exprimă disprețul, batjocura, o amenințare. Nu este contagios.
3) Râsul "în 1 ". "Hihi" (râs de "gâsculiță"), adeseori involuntar, exprimă o bucurie răutăcioasă, reținută.
4) Râsul "în O". "Hoho" este asociat cu uimirea și disprețul; uneori, exprimă o doză de neîncredere.
5) Râsul "în U". "Huhu" exprimă teamă și spaimă (cu greu s-ar putea spune că este vorba despre râs).
Vera F. Birkenbihl atrage atenția că este dificil să clasifici râsul și că în interpretarea acestuia
trebuie să se țină seama de situația concretă în care se găsesc persoanele care râd. Totuși, Horst
H. Riick1e (1979/1999, 156-157), prezentând aceeași tipologie a sonorității râsului, susține
că "tipul de vocală, gradul de tensiune nervoasă și intensitatea sunetului dau informații supli­
mentare asupra naturaleții râsului, precum și asupra conținutului său".
Manifestări sonore fără conținut verbal. În lucrările de analiză a comunicării nonverbaIe,
sub acest titlu apar: pIescăitul, oftatul, gemetele, dresul vocii, tușitul și râgâitul. Dacă pIescăitul
(un fel de "ț" accentuat și uneori prelungit) apare ca o constantă în vorbirea unora (trădând

86 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
o anwnită lipsă a controlului în exprimarea verbală), gemetele și oftatul au fost interpretate
-în psihanaliză, dar și în viața de zi cu zi -ca fiind semnul unei dureri profunde. Cât de
nefericit sună "Of, Doamne !" și cât de frecvent îl auzim. Un astfel de oftat nu poate fi decât
sincer -cred cei mai mulți dintre noi, împărtășind durerea astfel exprimată. Cei care și-au
făcut un obicei din a se văita (pe un ton plângăreț, agrementat cu multe oftaturi) nu-i atrag
pe ceilalți, dimpotrivă, îi îndepăr tează. Un motiv în plus să ofteze!
Dresul vocii, ca și tușitul (când nu are o explicație medicală) oferă o anumită informație
despre interlocutori. Cei care își dreg ritmic vocea, tușesc și -de ce să nu o spunem?! – râgâie
"par să se elibereze de ceva". Încearcă "să elimine simbolic acel ceva" -este de părere Vera
F. Birkenbihl (1979/1999, 199).
În încheierea discuției despre vocalică, ilustrăm cu cercetarea lui J.R. Davitz (1964)
posibilitatea diferențierii emoțiilor prin luarea în calcul a unui ansamblu de semnale
paralingvistice, nu doar a unuia singur (Tabelul 2.3).
Tabelul 2.3. Caracteristicile para lingvistice ale emoțiilor (J.R. Davitz, 1964,63,
după M.L. Knapp, 1990,62)
Emotia Intensitatea
Supărarea Tare
Tristetea Redusă Nivelul
inalt
Jos Timbrul
Zgomotos
Răsunător Viteza
Rapidă
Lentă Inflexiunea Ritmul
Neregulată Neregulat
in coborăre Neregulat Rostirea
Rapidă
Neclară
Dincolo de aceste date de cercetare științifică, există multe observații necontrolate și mult
mai multe speculați i, toate păcătuind prin ignorarea gândirii probabiliste și prin încălcarea
"axiomelor comunicării nonverbal e".
Olfactica: semnalele olfactive
În primele luni ale anului 2004, s-a anunțat în presă că "Un furnizor britanic de servicii
Internet intenționează să lanseze pe piață un dispozitiv cu esențe de parfum, care poate fi
conectat la computer, la fel ca o imprimantă" (The Times, știre preluată de Evenimentul zilei,
din 20/02/2004, nr. 3649, p. 20). Dispozitivul are douăzeci de arome de bază, care prin
combinare pot produce 60 de mirosuri diferite. Curând, îndrăgosti ții își vor putea transmite
e-mail-uri … parfumate. Și ce miros este mai suav decât cel al iubitei?
Mirosul este un semnal, și Încă unul dintre primele utilizate În evoluția vieții pe pământ.
Semnalele chimice au avantaje (ocolesc obstacolele, se transmit și prin Întuneric, au o mare
eficiență energetică și o gamă de transmitere a informațiilor considerabilă) și dezavanta je
(lentoarea transmisiei, atenuarea) (E.O. Wilson, 1975/2003, 188-189).
Încă din Antichitate se cunoaște rolul esențial al mirosului în lumea animală. Aristotel
remarcase, ca o curiozitate, atracția fluturi lor pentru anumite mirosuri, dar abia la sf'arșitul
secolului al XIX-lea entomologul francez Jean Henri Fabre (1823-1915) a demonstrat că la
anwnite specii de fluturi masculii sunt atrași de mirosul emanat de femeIe. în prezent, etologii
studiază feromonii, supranwn iți și "socio-hormoni", dat fiind rolul lor în organizarea vieții
gregare. Termenul de "feromoni" a fost introdus în vocabularul științelor biologice în 1959

Semne. semnale. coduri și canale in comunicarea nonverbală 87
și denumește substanțele volatile și odorante secretate de animale. Identificați mai întâi la
insecte, s-a descoperit că și mamif erele secretă socio-honnoni. Așadar, semnalele olf active
servesc multor specii de animale (furnici, șoareci, albine) pentru recunoaștere, apărare, grupare,
orientare în spațiu și, mai ales, pentru identificarea partenerilor sexuali. La albine, de exemplu,
feromonii împiedică dezvoltarea altor regine și declanșează dansul nupțial. Musculița Droso­
phila melanogaster își alege partenerul după miros. De altfel, Charles Darwin admitea că, în
evoluția speciilor, masculii cei mai odorifici atrag mai multe fem eie și, în consecință, au mai
mulți descendenți .
Identifica rea în structura genetică a unei fonnații numită major histocompatibility complex
(MHC) a condus la supoziția că și oamenii folosesc feromonii ca semnal olfactiv pentru recu­
noașterea similarității genetice. Se acceptă – pe baza cercetărilor lui N. Nicolaides (1974)­
că fiecare individ posedă un miros distinctiv, o "semnătură chimică" și un mecanism de recu­
noaștere olfactivă a similarității genetice (R. Lewis, 1984), în cadrul căruia feromonii au un
rol important. Feromonii sunt substanțe chimice care "servesc atât sistemului endocrin pentru
dezvoltarea schimburilor în cadrul organismului (primer pheromones), cât și pentru a provoca
un răspuns imediat din partea unui organism-țintă (relase pheromones)" (E.E. Filsinger și R.A.
Fabes, 1985, 352).
Experimentele realizate de C. Wedekind et al. (1995) au condus la concluzia că femeile
preferă bărbații în funcție de MHC-ullor: unor femei tinere li s-a cerut să miroasă tricouri le
purtate 48 de ore de diferiți bărbați și să evalueze care emană mirosul cel mai plăcut. Tendința
a fost de a alege tricouri le purtate de bărbații care aveau MHC-ul diferit de propriul lor MHC
(apudW.S. Rogers, 2003, 112). Concluzia pare indubitabilă: comunicarea olfactivă intervine
în alegerea partenerului de cuplu. De altfel, experimentele pe animale au arătat că eliminarea
mirosului degradează comportamentul sexual al animalelor. Un șoarece cu centrul olfactiv
distrus devine incapabil să identifice femelele. La hamsteri, extirparea bulbului olfactiv compro­
mite definitiv comportamentul sexual. De asemenea, s-a probat experimental că sensibilitatea
olfactivă intervine decisiv în atașamentul femelei față de propriii pui. Dacă în primele douăspre­
zece ore după ce îi nasc vacile nu-și miros vițeii, dacă nu au "priză de contact olfactiv", îi
resping. Dacă în acest răstimp li se aduce un vițel nou-născut, altul decât al lor, respectivul
vițel este acceptat ca descendent propriu. Acceptarea pe baza prizei de contact olfactiv este
totală în primele minute după naștere, în proporție de 30 la sută după o oră, de 10 la sută
după șase ore și lipsește complet dacă nou-născutul este prezentat după douăsprezece ore.
Astfel de cercetări au, firește, aplicabilit ate în zootehnie, dar sugerează direcții de studiu și
în ceea ce privește comportamentul uman, dat fiind faptul că sistemul olfactiv este similar
din punct de vedere anatomic și electrofiziologic la multe specii, pennițând comparații între
comportamentul uman și comportamentele animalelor , dar -firește -nu extrapolări.
Experimentele din puericultură au pus în evidență primordialitatea sensibilității olfactive
și la om: între copilul nou-născut și mamă se stabilește pe această bază o legătură biunivocă
încă de la expulzarea fătului (R.H. Porter și lD. Moore, 1981; R.H. Porter, J.M. Cemoch și
F.J. McLaughlin, 1983). R.H. Porter și colaboratorii săi (1981, 1983) au descoperit că mamele
au capacitatea de a identifica mirosul maieului propriului copil (comparativ cu mirosul maieului
altor copii) și chiar de a diferenția mirosullenjeriei de corp a copiilor lor, băieți sau fete. În
experimentele pe care le-au deslașurat, mamele au identificat cu precizie mirosul scutecelor

88 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
nou-născuți lor, chiar în condițiile în care postpartum nu au avut decât puțin timp contact cu
copiii lor nou-născuți. Alte cercetări experimentale au evidențiat că nou-născuții recunosc
mirosul laptelui matern încă de la vârsta de o lună (M.J. Russel, 1976). La două zile după naștere,
copiii nu reușesc o astfel de performanță, dar după o săptămână sau două reușesc destul de
bine, iar la vârsta de șase săptămâni reușita este deplină (M.J. Russell, 1976). -Legătura olfactivă
mamă-copil se diminuează pe măsura creșterii în vârstă a copilului: la vârsta de 2-3 ani recunosc
mirosul matern aproximativ 70 la sută dintre copii, iar când împlinesc 4 ani doar 50 la sută au
o asemenea performanță. Psihologul H. Montagner, care a constatat experimental acest lucru,
apreciază că mirosul are un rol hotărâtor în legătura afectivă dintre mamă și copil.
Spre această concluzie converg cercetările psihologice, sociologice și medicale de până
acum. Investigațiile trebuie continuate, pentru că nu s-au produs încă probe irefutabile în
legătură cu natura răspunsului la stimulii olfactivi: sunt răspunsuri înnăscute sau învățate?
Ce se poate spune este că "relațiile sociale se bazează în parte pe procesele fiziologice, iar
comunicarea chimică prin miros nu poate fi ignorată ca mecanism" (E.E. Filsinger și R.A. Fabes,
1985,352).
Este adevărat că în comunica rea interpersonală adulții se servesc într-o mai mică măsură
de semnalele olfactive, comparativ cu cele vizuale și auditive. Totuși, oamenii sunt capabili
de performanțe deosebite: mirosul de mosc (o substanță secretată de o specie de animale
rumegătoare din Asia și care are efecte în planul sexualității) îl receptăm chiar într-o concen­
trație care nu depășește 0,00004 miligrame pe litru, ceea ce corespunde dizolvării într-un bazin
de apă cu lungimea de 1 lan, lățimea de 250 m și adâncimea de 10 m a unei cantități de numai
100 de grame de mosc. Interesant este că femeile, comparativ cu bărbații, reacționează diferit
față de mirosul de mosc: bărbații îl consideră foarte agreabil, în timp ce femeilor le produce
repulsie. Cel puțin acestea sunt constatări le experimentale comunicate de Marcel Guillot în
1965 la cel de-al IV-lea Simpozion mediteranean asupra sensibilității olfactive. Și mai intere­
santă este constatarea cercetătorului francez că aceleași femei care respinseseră hotărât mirosul
de mosc au apreciat ca fiind "delicios" parfumul în compoziția căruia moscul constituia ingre­
dientul de bază. Experimentul la care ne-am reierit pune în evidență fenomenul de culturalizare
a sensibilității olfactive, dar ridică și întrebarea: este diferită sensibilitatea olfactivă a femeilor,
comparativ cu bărbații? Răspunsul este un "Da" prudent.
În 1952, Jacques Le Magnen a descoperit că femeile sunt mai sensibile decât bărbații numai
la anumite substanțe odorifice (de exemplu, la mirosul oxadolidului). Sensibilitatea olfactivă
a femeilor crește în perioada ciclului menstrual, atingând pragul cel mai ridicat în momentul
ovulației. Sensibilitatea olfactivă crescută a femeilor nu este evidentă decât după pubertate și
până la menopauză. Unii cercetători consideră chiar că mirosul reprezintă un veritabil caracter
sexual secundar. Hipersensibil itatea olfactivă crește la femeile gravide, fapt ce explică accesele
de vomă în timpul sarcinii. Interesantă este și constatarea privind fluctuația sensibilității olfac­
tive diferențiată la bărbați și femei: sensibilitatea olfactivă a femeilor este mai accentuată dimi­
neața decât seara, în timp ce la bărbați sensiblitatea olfactivă este maximă după-amiaza. Au
aceste date de cercetare vreo semnificație în comunicarea nonverbală? Răspunsul nu poate
fi decât unul pozitiv.
Erik E. Filsinger și Richard A. Fabes (1985, 354-356) invocă o serie de cercetări care
probează rolul comunicării olfactive (în particular, al feromonilor) în relațiile sociale. Primele
investigații le datorăm lui J.J. Cowley și colaboratorilor săi (1977), care au constatat că

Semne, semnale, coduri și canale În comunicarea nonverbală 89
feromonii influențează evaluarea persoanelor. În experimentul pe care l-au montat, au cerut
unor subiecți de sex masculin să citească și să evalueze CV-urile unor ipotetice candidate pentru
ocuparea unor posturi de muncă. Subiecții de experiment au fost rugați să poarte măști
chirurgicale În tip ce citesc respectivele CV-uri. Unele măști chirurgicale erau impregnate cu
substanțe mirositoare care conțineau feromoni, altele nu (subiecții de experiment nu cunoșteau
această stratagemă). Când purtau măști odorificate, subiecții de experiment (bărbați) evaluau
candidatele mai negativ decât În condițiile În care măștile chirurgicale nu erau impregnate
cu substanțe mirositoare. M. Kirk -Smith el al. (1978) au recurs la aceeași stratagemă a măștilor
chirurgicale neimpregnate și impregnate cu substanțe mirositoare (androsteno l). Subiecții de
experiment (bărbați și femei) trebuiau să evalueze, pe o scală cu 15 adjective bipolare ("Dife­
rențiatorul semantic" al lui Ch. Osgood), o serie de fotografii de bărbați, femei, animale, flori
și construcții. Când purtau măști chirurgicale impregnate cu androstenol (o substanță din
componența feromonilor), femeile evaluau persoanele din fotografii (bărbați sau femei) ca
fiind mai sexy, mai atractive. Efectul feromonilor asupra evaluării atractivității fizice a persoa­
nelor a fost pus În evidență și de alte studii (S.L. Black și C. Biron, 1982; E.E. Flisinger el
al., 1984).
Aplicațiile studiilor asupra sensibilit ății olfactive și a rolului mirosuri lor în viața socială,
inclusiv În comunica rea nonverbală, nu sunt deloc nesemnificative -așa cum am văzut. Ele
sunt oarecum dificil de realizat și pentru că nu s-a reușit până În prezent o clasificare adecvată
a mirosurilor . Nu știm bine ce Înseamnă "miros plăcut" sau "dezagreabil", ,,miros Înțepător"
sau "acru", ,,miros proaspăt" sau "stătut" etc. Variabilitatea aprecierii mirosurilor de la o per­
soană la alta și de la o cultură la alta ridică un obstacol, nu ușor de trecut, în Încercarea de a
clasifica mirosurile. Adesea, se substituie conținutul obiectual al mirosului cu tonusul emoțional
al senzației olfactice. În legătură cu aceasta, Charles S. Peirce (1905/1990, 274) a remarcat
tendința mirosurilor de a se reprezenta pe ele Însele, precum și puterea lor de a aduce În minte,
prin asociație, calități psiho-morale:
Parfumul preferat al unei doamne mi se pare că este oarecum în concordanță cu ființa sa spirituală. Dacă ea
nu folosește nici unul, natura sa va fi lipsită de parfum. Dacă folosește parfumul de violete, va avea ea însăși
aceeași finețe și delicatețe. Am cunoscut două femei care foloseau parfumul de trandafir. Una era o artistă,
fată bătrână, o grande dame, cealaltă era o femeie tânără, căsătorită, foarte gălăgioasă și foarte iritantă. în
mod ciudat însă, ele semănau. În ceea ce le privește pe cele care folosesc parfumul de heliotrop, de franfipan
etc., atât cât știu despre ele, îmi este de ajuns. Neîndoios, există o asemănare subtilă între parfum și impresia
pe care mi-o fac despre natura unei femei.
Edward O. Wilson (1975/2003, 385) descrie o spectaculoasă "luptă de duhori" Între doi
masculi lemurieni cu coadă inelată (despre care am amintit și În legătură cu marcarea terito­
riului). De obicei, confruntarea În perioada Împerecherii, care atinge apogeul În luna aprilie,
debutează printr-o semnalizare chimică facilitată de fluturarea cozii, ce duce mirosul secrețiilor
glandulare spre adversar. "Lupta de duhori" Își are corespondent În expresia vulgară: "În săbii
să ne luptăm sau În ciorapi să ne mirosim? !" De fapt, miros frumos persoanele care nu miros
deloc și miros și mai frumos persoanele care folosesc săpunul, apa de colonie și parfumuri le
adecvate vârstei, sexului și contextului sociocultural concret.
Din păcate, o psihosociologie a mirosurilor Încă nu s-a scris, deși o serie de savanți au contri­
buții foarte semnificative (P. Berger și T. Luckman, 1967; 1. Dollard, 1957; E.T. Hall, 1967;

90 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
O. Kineberg, 1935; G. Simrnel, 1908) la cristalizarea acestui domeniu al cunoașteri i, dând
răspunsuri la întrebări precum: "Ce efecte au diferențele culturale și de stil de viață asupra
percepției și generării mirosurilor? Ce mentalități sociale sunt atribuite percepțiilor și generării
acestor mirosuri? Ce funcții sociale au mirosurile? Mai specific: de ce negrii și persoanele
din clasele de jos sunt stereotipizate ca fiind «urât mirositoare»? Cum este utilizat mirosul
urât pentru justificarea respingerii interacțiunilor? Care este semnificația socială a tabuului
flatulațiilor? Care este dinamica manipulări i mirosuri lor? Pentru ce, de exemplu, se parfumează
oamenii? Au relevanță socială utilizarea substanțelor mirositoare utilizate în desfășurarea
serviciului religios?" (G.P. Largey și D.R. Watson, 1972, 1021). La aceste întrebări provoca­
toare intelectual, formulate de Gale P. Largey și David R. Watson, se pot adăuga altele: influen­
țează mirosurile stereotipizarea grupurilor etnice sau profesionale? Există o "amintire flash"
a mirosuri lor? Cum se explică "haloul mirosurilor"? Dar manipularea comportamentală prin
utilizarea parfumuri lor? Ce forme a luat, de-a lungul timpu lui, conflictul deodorizarea/odori­
zarea corpului uman? Merită să se dea un răspuns științific acestor întrebări. Unele lucruri
se cunosc; altele rămân să fie studiate.
Filosoful și sociologul german Georg Simrnel credea că ,,mulți dintre cei care ar fi dispuși
la eforturi și sacrificii importante în folosul claselor defavorizate nu se împacă, însă, pentru
nimic în lume cu contactul direct cu cei care miros a sudoarea muncii cinstite" (apud S.
Dungaciu, 2003, 116). Ideea discriminării sociale pe bază de miros a fost reluată de sociologii
americani Gale P. Largey și David R. Watson (1972), care au pus în evidență că prejudecățile
sociale și rasiale au ca falsă justifica re "mirosul urât" al țăranilor, muncitoril or, negri lor sau
evreilor și, adăugăm noi, al romi lor.
De ce -așa cum observa antrop ologul Edward T. Hali (1969, 119, apud G. P. Largey și
D.R. Watson, 1972, 1022) -atunci când, în lumea arabă, intermediarii pețesc o fată, adesea
o miros și o resping dacă nu ,,miroase dulce"? Este posibil să afli după miros dacă o tânără
este virgină sau nu -așa cum comenta Havelock Ellis (1928)? Tabuul "vânturilor urât mirosi­
toare" s-a împământenit târziu. În De civili tate morum puerilium (Despre buna creștere a
copiilor), publicată în 1530, Erasmus din Rotterdam afirma că "nu este civilizat să pretinzi
unui tânăr să-și rețină vânturi le, ventris flatum retineat, căci, sub aparența de urbanitate, se
poate îmbolnăvi" (apud N. Elias, 1939/2002, 177). Procesul civilizării urmează regula: "Faptele
ce nu demult erau permise sunt interzise astăzi" -conchide Norbert Elias (1939/2002, 124).
Această regulă operează și în legătură cu olfacția, dat fiind faptul că Homo sapiens sapiens
este atât receptor, cât și producător de mirosuri.
Ca și în cazul frumuseții fizice (The beautiful is good), mirosurile generează un halou:
Who smells good is good (Cine miroase bine este bun). Managementul impresiei prin mirosuri
se bazează pe acest stereotip. Pentru a mirosi social acceptabil, actorii sociali au la dispoziție
două practici fundamentale: deodorizarea (spălarea cu săpun, gargara cu apă de gură, periajul .
dinților) și odorizarea (utilizarea loțiunilor și parfumurilor). Gale P. Largey și David R. Watson
(1972, 1028», tratând în profunzime cele două practici, observă că "identitatea olfactivă este
asociată cu identificarea rasială, de clasă și sexuală; iar utilizarea parfumuri lor este strâns legată
de prezentarea și manipularea acestor identificări". Mi se pare sagace observația celor doi
profesori americani că utilizăm practicile deodorizare/odorizare pentru a respinge stigmatizări le
sociale (apartenența la grupurile sociale considerate inferioare) și că, uneori, exponenții grupu­
rilor defavorizate folosesc parfumuri ieftine, iar cei ai clasei de mijloc apelează la parfumuri
fine pentru a lăsa impresia că fac parte din categoria persoanelor cu status social superior.

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală 91
Cronemica: percepția și semnificația utilizării timpului
Etimologic, tennenul de "cronemică" (chronemic s) -invenție lingvistică propusă de Edward
T. Hall (1959) pentru a desemna studiul funcției de comunicare a timpului (perceper ea, structu­
rarea și utilizarea lui) -conține particula "crono" (gr. chronos, referitor la timp), ca și tennenii
"cronografi e", "cronometrie", "cronometru" etc. În mitologia greacă, cel mai tânăr dintre titani,
Cronos, ajuns stăpânullumii după ce și-a detronat tatăl, își devora copiii de îndată ce se nășteau
(pe Demeter, Hades, Hera, Hestia, Poseidon), temându-se să nu fie la rândul lui detronat.
Legenda spune că, prin șiretlicul soției sale, Rhea, unul dintre copii a scăpat (Regina Mater
i-a dat lui Cronos să înghită în locul nou-născutului o piatră învelită în scutece). Astfel a fost
salvat Zeus, părintele tuturor zeilor și al oamenilor, personificarea cerului. La romani, Cronos
era Saturn, în cinstea căruia se organizau Satumaliile, după cum la Atena se organizau Croniile.
Sunt memorabile cuvintele lui Seneca: Tempus nos avidum devorat et chaos ("Pe noi ne înghite
timpul cel lacom și neantul"), ca și versurile lui Ovidiu: Tempus, edax rerum, tuque, invidiosa
vetustas, /Omnia destruitis … ("Timpule, devorator al lucrurilor; și tu invidioasă trecere a vremii,
toate le nimiciți … " (apud E. Munteanu și L.-G. Munteanu, 1996, 306).
Edward T. Hali (1988, 142) consideră că "Timpul constituie una dintre bazele pe care se
sprijină orice cultură și în jurul căreia se structurează toate activitățile. Înțelegerea diferenței
dintre timpul monocronic și timpul policronic este esențială". Timpul monocronic este inter­
pretat ca fiind liniar, tangibil și divizibil În părți din ce în ce mai mici și mai precise (ani, luni,
săptămâni, zile, ore, minute, secunde, sutimi și miimi de secundă). Spre deosebire de acesta,
timpul policronic se caracterizează prin efectuarea mai multor activități deodată și printr-o
implicare mai puternică a oamenilor în aceste activități. Istoricul francez Jacques Le Goff
atrăgea atenția că "timpul liniar" (specific economiei industriale) coexistă cu "timpul circular"
(asociat ciclurilor naturii, ritmului biologic). Analizând profunzimile Evului Mediu occidental,
marele istoric francez vorbește despre conflictul dintre "timpul bisericii" și "timpul negusto­
rului" ca despre "unul dintre evenimentele majore ale istoriei mentale a acestor veacuri, când
se elaborează ideologia lumii moderne, sub presiunea al unecării structurilor și practicilor
economice" (Le Goff, 1978/1986, 93). Timpul bisericii, ritmat de slujbele religioase, de clopo­
tele care le anunță, este un timp teologic: Începe cu Dumnezeu , este liniar, are o direcție și
un sens, tinde către Dumnezeu. În 1355, locuitorii din Aire-sur-la-Lys primeau autorizație să
construiască un turn ale cărui clopote să anunțe începerea muncii în postăvării și a tranzacțiilor
comerciale. Timpul se laicizează și se raționalizează. Pentru negustori, timpul Începe să aibă
preț, el relevă distanța parcursă, "este măsurabil, chiar mecanizat, dar și discontinuu, tăiat de
opriri, de momente moarte, afectat de accelerări sau de încetiniri" (idem, 104). Activitatea
meseriași lor și a negustorilor impune măsurarea mai exactă a timpului. Timpul clopotelor este
luat de timpul orologiilor. Dar să-I lăsăm pe Jacques Le Goff (1978/1986a, 102) să povestească:
"Orologiile acestea ce se înalță pretutindeni în fața clopotnițelor bisericilor semnifică marea revoluție a mișcării
comunale în ordinea timpului".
Și mai departe, Într-un text despre timpul muncii:
,.De fapt, clopotul muncii, tras, fără îndoială, de frânghii, ceea ce înseamnă cu mâna, nu prezintă nici o inovație
tehnică. Progresul hotărâtor către orele precise îl constituie, evident, inventarea și răspândirea orologiului

92 Comunicarea nonverbală: gesturile și po stura
mecanic, a sistemului roții cu dinți, care promovează, în sf'arșit, ora în sens matematic, a douăzeci și patra
parte a zilei. Cel ce depășește această etapă esențială este, cu siguranță, secolul al XIV-lea. Principiul acestei
invenții este însușit la sfârșitul secolului al XIII-lea, iar al doilea sfert de veac al secolului al XIV-lea îl vede
aplicat în orologiile urbane, a căror arie geografică este tocmai cea a marilor zone urbane: Italia de Nord,
Catalonia, Franța septentrion ală, Anglia meridională, Flandra, Germania" (Le Golf (I978/1986b, 125).
Dezvoltarea societăților umane și mai ales mcdonaldi zarea presupun ghidarea activităților
din ce în ce mai mult după timpul obiectiv, ,,măsurat cu ceasul" (c/ock time), iar nu după timpul
personal sau subiectiv. În culturile monocrone, precum America de Nord și Europa, punctuali­
tatea este înalt valorizată. Nu același lucru se poate spune și despre culturile policrone din
Africa sau din America de Sud. Se spune despre americani că sunt întrecuți numai de nemți
și de suedezi in ceea ce privește orientarea activităților în funcție de timp. La noi, s-a împămân­
tenit expresia "punctualitate nemțească". În America Latină a întârzia la o ședință sau la orele
de curs nu reprezintă ceva negativ.
În The Silent Language, Edward T. Hali susține că în orice cultură se pot distinge trei
sisteme temporale distincte: timpul tehnic, timpul fonnal și timpul infonnal. Timpul tehnic,
măsurat uneori cu o precizie uluitoare -zborurile cosmice sunt un bun exemplu -, arată gradul
de dezvoltare al științei și tehnicii la un moment dat. În momentul aselenizării, modulul misiunii
Apollo Il nu mai dispunea decât de o cantitate de combustibil pentru încă zece secunde de
zbor. Pentru a deveni Homo faber, strămoșii noștri au trebuit să ajungă Homo metricus. Judee
K. Burgoon, David B. Buller și W. Gill Woodall (1989/1996, 128) apreciază că "timpul tehnic
este mai puțin relevant pentru codul cronemic". În schimb, timpul fonnal (modul tradițional
în care este în mod conștient privit timpul) și, mai ales, timpul infonnal (regulile și expectațiile
legate de percepția și utilizarea timpului, pe care le-am învățat în cursul socializării și de care
nu ne dăm totdeauna seama) furnizează o serie de infonnații despre tipul și nivelul socializării,
despre stima de sine sau despre atitudinea față de ceilalți.
Punctualitatea reprezintă unul dintre cele mai importante elemente din sistemul timpului
infonnal. Desfășurarea relațiilor interpersonale depinde într-o mare măsură de punctualitatea
partenerilor. A te lăsa așteptată sau – de ce nu?! -așteptat poate fi un truc pentru a te face și
mai mult dorit, poate indica lipsa de importanță pe care o acorzi întâlnirii, dar poate fi și un
semn al incapacității persoanei în cauză de a organiza activitățile, ca să nu mai vorbim de
lipsa bunului simț. ,A fi la timp" depinde de contextul situațional concret. În unele situații,
a întârzia cinci minute impune să-ți ceri scuze, să explici ce s-a întâmplat sau să inventezi
un motiv plauzibil cât mai credibil cu putință. "Nu a venit tramvaiul !" sau "Nu am găsit taxi!"
sunt scuze care nu mai prind, chiar dacă reprezintă cauza reală a întârzierii. În alte situații, a
depăși cu 15-30 de minute ora fixată pentru o întâlnire -o vizită la domiciliul unui coleg, de
exemplu -este aproape obligatoriu. ,,Am sosit exact la ora fixată !" nu bucură niciodată gazda,
cel puțin în cultura noastră.
În situații oficiale nu ai voie să întârzii nici cinci minute. Mi-a povestit un coleg că la
angajare a fost chemat de rectorul instituției de învățământ superior să se prezinte la ora 10
a.m. Cu cinci minute înainte era deja în anticameră. La 10 punct a sunat telefonul. Secretara
l-a anunțat că rectorul il roagă să nu se supere că va fi nevoit să mai aștepte puțin. Colegul
nostru se gândea că va aștepta în continuare zeci și zeci de minute. În realitate, după circa
cinci minute ușa cabinetului se deschide și rectorul își invită noul angajat, scuzându-se: ,,Am
fost sunat de la minister. A trebuit să răspund. Dar chiar dacă nu mă suna nimeni, tot nu vă

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală 93
primeam la ora fixată. Ați fi putut să credeți că un rector nu are nimic de făcut. .. ". Se pare
că cei doi universitari adoptaseră același model cultural (displaced-point time pattern). Inutil
să mai spunem că interviul de angajare s-a soldat cu încadrarea în institut a colegului nostru,
care își amintește cu plăcere de acel episod, mai ales că rectorul a dispus să i se acorde ca
salariu "maximum din ceea ce este legal".
Uneori, a-i ține la ușă pe subordonați face deliciul șefilor. Așa își exprimă aceștia impor­
tanța, uitând că suntem trecători prin viață și prin funcții. A lua din timpul altora este nici mai
mult, nici mai puțin decât o hoție; doar time is money. Și o lipsă crasă de politețe. Șefii care își
bat joc de timpul altora ar trebui să-și amintească mereu povestea cu Harry Truman, președin­
tele Statelor Unite ale Americii la sTarșitul celui de-al Doilea Război Mondial. La scurt timp
după ce devenise președinte, a acceptat să dea un interviu unui jurnalist reputat. Jurnalistul
a fost lăsat să aștepte mai mult de 45 de minute. Când a întrebat dacă mai are mult de așteptat,
răspunsul lui Truman a fost sec: încă 45 de minute! Și a și explicat: "Când eram tânăr senator
de Missouri, acest jurnalist m-a făcut să-I aștept o oră și jumătate".
Relațiile interpersonale au de suferit și atunci când modelele culturale de utilizare a timpului
sunt disimilare: o persoană adoptă modelul "timpului precis" (displaced-point time pattern),
cealaltă, modelul "timpului imprecis" (diffused-point time pattern). Într-o asemenea situație,
prima persoană se prezintă exact la ora fixată pentru întâlnire în oraș, cea de-a doua, care
consideră timpul mai lax, apare după 20-30 de minute. Cele spuse sunt valabile, în general,
pentru cultura europeană și pentru populația urbană. În mediul rural tradițional, măsurarea
timpului după elemente naturale, după mersul soarelui pe bolta cerească etc. nu operează atât
de drastic. De asemenea, în unele culturi, de exemplu în Brazilia, punctualitatea are alți para­
metri -după cum raportează R. Levine et al. (1980). Pentru un om de afaceri din SUA, a fi
la timp la o întâlnire prestabilită are conotația "omului de succes"; în Brazilia, conotația omului
de succes este de a întârzia (apud G. Johnes, 1996/1998, 342).
R. Levine și E. Wolff au prezentat în revista Psychology Today (1985, 28, 35) rezultatele
unei investigații care arată diferențele culturale în ceea ce privește importanța acordată măsu­
rării timpului în diferite societăți, luând ca indicator exactitatea ceasurilor (Tabelul 2.4).
Tabelul 2.4. Exactitatea ceasurilor În diferite țări (după G. Johnes, 1996/1998, 342)
Japonia
SUA
Taiwan Deviatii exprimate in minute
Marea Britanie
Italia
Indonezia
Notă. Numerele mai mici arată ceasuri mai exacte O, 56
O. 90
1,19
1,20
1,50
3,25
Se observă cu ușurință că japonezii au, în cea mai mare măsură, sentimentul valorii tim­
pului, dar și capacitatea tehnică de a-l măsura cu exactitate. Punctualitatea trebuie evaluată
și după modelul cultural, dar și după perf ormanțele în măsurarea timpului. Ar fi bine venită
o investigație privind exactitatea ceasurilor publice din București.

94 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Strâns legat de punctualitate, timpul de așteptare transmite un semnal cronemic puternic.
Așteptarea se subordonează modelelor culturale de utilizare a timpului (L. W. Doob, 1971) și
are o Încărcătură subiectivă puternică. Când ne așteptăm iubita/iubitul, timpul zboară; când
așteptăm liftul, ne enervăm pentru cele câteva secunde pierdute. Venim la gară în mod obișnuit
cu 15 minute înainte ca trenul să tragă la peron -și considerăm acest lucru firesc -, dar ni se
pare o veșnicie răstimpul de încărcare a programu lui la computerul personal, măsurat în secunde.
Referitor la timpul de așteptare, să vă mai spun o poveste. În anii studenției, aveam un profesor
care obișnuia să întârzie cam mult la ore. Prezența la cursuri era obligatorie. În grupa noastră
tocmai se transferase de la Universitatea din Cluj o studentă, care nu strălucea decât prin
drăgălășenie. După zece minute de așteptare , cluj anca s-a ridicat din bancă și ne-a întrebat:
"Ce facem, nu plecăm?!" Cu greu am convins-o să mai așteptăm încă cinci minute. Când
cele cinci minute au trecut, colega nou-venită a sărit în picioare și … dusă a fost. Noi am rămas
în așteptare. La un moment dat, ușa s-a deschis brusc și noi, crezând că, în sfârșit, a venit profe­
sorul, ne-am ridicat să-I salutăm. "Periuțelor !" -ne-a apostrofat noua noastră colegă, trântind
ușa în urma ei. Ce o fi fost în capul ei? Probabil, un displaced-point time pattern.
Abordarea sociologică a utilizării timpului relevă lucruri foarte interesante. Din această
perspectivă, E.P. Thompson (1965) a descris două tipuri de timp: "timpul măsurat după activi­
tăți" și "timpul măsurat după ceas" (" task"-and-" c/ock"-oriented notation o/time). Timpul
măsurat în funcție de activități este specific epocii preindustriale, fiind -după autorul citat –
mai apropiat de om ca înțelegere (humanely comprehensible). La noi, În zonele rurale se vor­
bește și azi de "lucru cu ziua", de "zi-lumină" sau de ,,zi-muncă", fără a se preciza dacă este
vorba de 8, 10 sau 12 ore. Timpul măsurat cu ceasul presupune o dihotomie clară între muncă
și timpul liber. Este definitoriu pentru revoluția industrială; înseamnă bani! Dar -așa cum
remarca N. Paolucci în lucrarea Tempi postmoderni (1993) -,,nu poți să schimbi în întregime
timpul în bani" (apud J. Gershuny și o. Sullivan, 1998,71).
În studiile sociologice consacrate "bugetelor de timp" se face distincție între "timpul
științific" (determinat matematic) și "timpul social", care implică anumite trăiri emoționale,
pozitive sau negative.
Cuvinte-cheie
Artefactele
Cronemica
Cultură de contact
Cultură de noncontact
Distanța intimă
Distanța personală
Distanța publică
Distanța socială
Expresiile faciale
Față neotenică
Haptica
Intonația
Kinezica
Moda
Oculezica Paralimbajul
Proxemica
Râsul
Semnalele olfactive
Spațiul sociofug
Spațiul sociopet
Teritoriul
Timbrul vocii
Timp monocronic
Timp policronic
Vestimentația
Vocalica
Vocea
Zâmbetul

Semne, semnale, coduri și canale in comunicarea nonverbală 95
Probleme recapitula tive
Care este sistemul conceptual al kinezicii?
Descrieți mișcarea ochilor spre dreapta și gura deschisă folosind sistemul de pictograme propus de Ray
L. Birdwhistell.
Ce semnificație au cele patru tipuri de distante stabilite de Edward T. Hali?
În ce cazuri zâmbetul este o obligație prof esională?
Zâmbesc mai mult femeile decât bărbații? De ce?
Care sunt funcțiile hainelor?
Arătați cum funcționează simbolismul culorilor hainelor pe care le purtăm.
În ce constă "paradoxul modei"?
Descrieți stilul dv. de a strânge mâna persoanelor cunoscute cu care vă întâlniți.
Ce relație există între statusul social și atingeri (contact cutanat)?
Prin ce se caracterizează fețele neotenice?
Ce caraceteristici ale vocii intervin în comunicarea nonverbală?
Arătați cum influențează mirosul spatiul de interacțiune a persoanelor.
Care este deosebirea dintre timpul monocron ic și timpul policronic?

Septimiu Chelcea și Adina Chelcea
Capitolul 3
Mesajele corpului uman:
cercetări experimentale și stereotipuri sociale
Să ne fie îngăduit să începem discuția despre mesajele corpului uman reproducând un
fragment din Antoniu și Cleopatra de William Shakespeare (Actul III, scena 3).
CLEOPATRA
E tot atât de-naltă ca și mine?
SOLUL
Mai scundă e, lumină ți a-voastră.
CLEOPATRA
Dar glasu-i auziși? Vorbește tare?
Vorbește stins?
SOLUL
Vorbește stins, stăpână.
CLEOPATRA
Nu va putea atuncea s-o iubească.
[ … ) Glasul
Cel stins și talia pitică nu pot
Iubire să inspire. Mersul oare
Îi e măreț? [ … J
SOLUL
Mi s-a părut că se târește. Mersul
Sau statul ei sunt una. Nu arată
Decât un trup neînsuflețit. Statuie, Și nu ființă vie pare.
CLEOPATRA
[ … ] Nu e
Nimic În ea În stare să atragă.
[ … ] Ce vârstă-i dai?
SOLUL
Treizeci de ani a depășit, desigur.
CLEOPATRA
Dar fața-i este lungă? E rotundă?
SOLUL
Rotundă e din cale-afară.
CLEOPATRA
Chipul
Când au rotund, femeile sunt proaste.
Dar, spune-mi, ce culoare are păru-i?
SOLUL
E castaniu, și fruntea-i este mică.
CLEOPATRA
[ … ] Ființa-aceea nu-i deosebită.
Constituția corporală ne este dată de la naștere, chiar dacă asupra acestei ,,materii prime
a personalității" mai putem interveni într-o mică măsură prin dietă, exerciții fizice, stil de
viață sau artefacte. În acest capitol vom discuta despre relația dintre constituția fizică și perso­
nalitate, dar și despre stereotipurile sociale care stau la baza "prejudecăților corp orale".

98 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Somato tipologia
Legătura dintre constituția corporală și trăsăturile psihologice ale persoanei a fost stabilită
încă din Antichitate. În timp, s-au elaborat diferite tipologii biologice și observațiile privind
corespondența dintre o anumită constituție fizică și caracteristicile normale sau patologice
ale persoanei s-au nuanțat. Astăzi, nici un specialist nu conte stă că între corp -ceea ce Gordon
W. Allport (1961/1981, 69) numea ,,materia primă a personalității" -și trăsăturile psiholo­
gice ale oamenilor există un ,,raport de determinare lateralizat", în sensul că influența predomi­
nantă vine dinspre biologie spre psihologie și doar într-o mică măsură și foarte lent dinspre
factorii psiho-socio -culturali spre prezența fizică a oamenilor. Avem în vedere colectivități le
umane numeroase, marile ansambluri umane, popoarele și grupurile de popoare.
Hipocrat din Kos (460-375 î.e.n.) a descris "tipurile temperamentale" sangvin, melancolic,
coleric și flegmatic după predominanța în organismul uman a uneia dintre umori (hormones):
sânge, bilă neagră, bilă galbenă și flegmă. Amestecul acestor umori ar asigura starea de sănătate.
Concepția părintelui medicinei se bazează pe sistemul filosofic al lui Empedocle (490-430
î.e.n.), potrivit căruia natura este compusă din patru elemente necreate, indestructibile și imua­
bile: aer (cald și umed), pământ (rece și uscat), foc (cald și uscat), apă (rece și umed).
Teoria temperamentelor umorale, foarte răspândită în Antichitatea timpurie, preluată și
dezvoltată de medicul grec Galenus (130-200 î.e.n), care a identificat nouă tipuri tempera­
mentale, este pusă în discuție de știința modernă, dar denumirea tipurilor (sangvin, melancolic,
coleric, flegmatic) s-a păstrat, caracterizând -așa cum a demonstrat savantul rus Ivan Petrovici
Pavlov (1849-1936), laureat al Premilului Nobel pentru medicină (1904) -tipurile de activitate
nervoasă superioară (Tabelul 3.1).
Tabelul 3.1. TIpuri de activitate nervoasă superioară ,
Tipuri
Sangvin
Melancolic
Coleric
Flegmatic Caracteristici ale activită lii nervoase superioare
Putemic, echilibrat, mobil
Slab
Putemic, neechilibrat, excitabil
Pute mic, echilibrat, inert
Paul Popescu-Nevea nu (1978, 753) arăta că tipurile generale de activitate nervoasă superi­
oară descoperite de Ivan Petrovici Pavlov "au fost stabilite luându-se drept criteriu următoarele
însușiri ale proceselor nervoase fundamentale (excitația și inhibiția) : 1) forța proceselor ner­
voase, care se manifestă în capacitatea de acțiune și de rezistență a țesutului neuronal și care
are la bază, probabil, capacitatea neuronului de a înmagazina și utiliza o cantitate mai mare
sau mai mică de «substanță funcțională» ; 2) mobilitatea proceselor nervoase, manifestată în
rapiditatea cu care apar, se întrerup sau se înlocuiesc una pe alta excitația și inhibiția, având
la bază viteza variabilă a dezagregării «substanței funcționale» din neuron; 3) echilibrul proce­
selor nervoase, constând din distribuția egală sau inegală a forței (după cercetările noastre)
și a mobilității între cele două procese nervoase fundamentale".
Deși nu există tipuri temperamentale pure (aproximativ 60 la sută dintre noi aparținem unor
tipuri intermedia re și mixte), la nivelul limbajului de zi cu zi îi caracterizăm cu foarte multă
ușurință pe unii că sunt flegmatici, pe alții că sunt melancolici ș.a.m.d. Interesant ni se pare

Mesajele corpului uman: cercetări experimentale și stereotipuri sociale
Fig 3.1. Reprezentărilefiziognomice ale celor patru temperamente: J) melancolic; 2) coleric;
3)flegmatic; 4) sangvin (după Allport, 196111981,53)
3 4 99
rezultatul unui experiment relatat de Gordon W. Allport (1961/1981, 52): peste 80 la sută dintre
subiecții testați au recunoscut reprezentă rile celor patru tipuri temperamenta le (Figura 3.1).
Experimentul invocat de noi arată că percepția celorlalți se bazează pe stereotipurile pe
care le dobândim prin observarea celorlalți. Nu este nimic rău, chiar dacă nu ne dăm seama
ce indicii am luat în considerație când am apreciat că cineva aparține unui tip temperamental
sau altuia. Rău este când stereotipul se transformă în prejudecată: persoanele sangvine sunt
superioare, cele melancolice nu au valoare socială, sunt incapabile de performanță, cele colerice
sunt plasate în anticamer a criminalității etc.
În Franța, în primele decenii ale secolului trecut, o serie de medici, precum Vincent Sigaud
(1912), Marc Auliffe (1922) și F. Tissot (1935), au legat caracteristicile psiho-mo rale de unul
sau altul dintre marile sisteme fiziologice, identificâ nd patru tipuri umane:
1) "tipul digestiv", având corpul și capul ca o pară, in ceea ce privește constituția fizică, și o fire jovială,
in ceea ce privește caracteristicile psihologice;
2) "tipul respirator", cu trunchi bine dezvoltat, ca un triunghi cu baza pe umeri, caracterizat prin energie
și vitalitate;
3) "tipul muscular", detectabil prin forma dreptunghiulară a capului și corpului și prin firea placidă și
conciliantă;
4) "tipul cerebral", care se particularizează prin statura măruntă, fața de mari dimensiuni, ca un triunghi
cu vârful În jos și, asociate acestor caracteristici fizice, inclinația spre speculații abstracte și spre utopii (vezi
Descamps, 1989/1993, 25).
Fără a cunoaște această tipologie, mulți dintre noi sunt dispuși să folosească etichete de
genul "Popescu este un tip intelectu al, Georgescu un digestiv" etc. Se fac astfel suprageneralizări

100 Comunicarea nonverbal ă: gesturile și postura
care ne ajută să ne orientăm în hățișul relațiilor interperso nale, dar nu ne oferă în nici un caz
o bază solidă pentru cunoașterea științifică a personalității.
Psihiatrul german Ernest Kretschmer (1888-1964) a publicat în 1921 lucrarea Structura
corpului și a caracteru lui, care s-a bucurat de succes. Pe baza observați ilor clinice, Ernest
Kretschme r a stabilit că persoanele picnice (gr. pyknos, gras) au temperament cicloid, iar
persoanele de tip constituțional leptosom (gr.leptosom, corp subțire) au temperament schizoid.
Între cele două extreme (cicloid -schizoid) se află tipul temperamental intermediar, cu o struc­
tură anatomo-morfologică atletică. Din punct de vedere psiho-moral, ciclotimicii ar fi "oameni
dintr-o bucată", spontani, dar incapa bili să efectueze concomitent mai multe activități, având
o slabă distribuție a atenției. Ciclotimicii au o gândire concretă, bogată în imagini plastice,
fiind foarte buni povestitori. Se exprimă mai bine oral decât în scris. Sunt sugestiona bili și
ușor de convins. Altruismul, generozitatea, căldura sufletească, sentimentul că "ai pe cine te
baza", spontaneitatea contactelor umane, senzația de bună dispoziție îi recomandă pe ciclo­
timici în relațiile interpersonale. La polul opus, schizotimicii s-ar caracteriza prin originali­
tate, înclinație spre analize abstracte și sistematizări riguroase. Au atenția larg distributivă.
Schizotimicii devin mai degrabă scriitori originali decât oratori străluciți. Din punct de vedere
caracterial, schizotimicii reprezintă puritatea, devotamentul pasionat, altruismul nelimitat,
abnegația desăvârșită.
Chiar dacă tipologia lui Ernest Kretschmer a rămas doar ca moment în evoluția încercărilor
de stabilire a somatotipurilor, este uimitoare asemănarea cu tipologia propusă de Cari Gustav
Jung, în sensul că ciclotimicii sunt, de regulă, extravert iți, iar schizotim icii, în cele mai multe
cazuri, introvertiți.
Psihiatrul elvețian Cari Gustav Jung (1875-1961) a clasificat oamenii, după cum se nipor­
tează la mediul înconjurător, în două tipuri generale, extravertit și introvertit, la care a adăugat,
firește, un tip intermedia r. După psihiatrul elvețian, "cei care gândesc, simt și acționează sau,
într-un cuvânt, trăiesc conformându-se nemijlocit condițiilor obiective și cerințelor acestora,
atât în sens bun cât și în sens rău, sunt extraverți" (C.G. Jung, 1921/1994, 17). Spre deosebire
de tipul extravert it, tipul introvertit nu se orientează cu precădere după obiect, ci după factorii
subiectivi. "Gândirea introvertită se orientează în primul rând după factorul subiectiv [ … ].
Nu duce, așadar, de la experiența concretă înapoi la lucrurile obiective, ci la un conținut subiec­
tiv" -spune Cari Gustav Jung (1921/1994, 71). Pentru exemplificare, psihiatrul elvețian se referă
la Charles Darwin, care "ar putea reprezenta tipul de gândire extravertită normal; Irnrnanuel
Kant ar putea fi desemnat ca tip opus, ca tip de gândire introvertită normal. După cum primul
evocă faptele, al doilea evocă factorul subiectiv. Darwin se avântă spre vaste întinderi ale
realității faptice obiective, în timp ce Kant se oprește asupra criticii cunoașterii în genere. Dacă
luăm un Cuvier și i-I opunem pe Nietzsche, facem contrastul și mai puternic" (idem, 83).
Tipologia lui Cari Gustav Jung a fost dezvoltată de psihologul englez de origine germană
Hans Jiirgen Eysenck (1916–1997). Extravertitul este o persoană orientată spre lumea exterioară,
evită singurătatea, caută inițiativa și în grup își asumă rolul de conducător, este agreat de ceilalți.
Înfruntă riscul, este optimist, iubește viața plină de neprevăzut. Extravert itul tipic simte nevoia
comunicării cu ceilalți, are mulți prieteni, acționează rapid, este gata de ripostă, tinde spre agre­
sivitate și își pierde ușor stăpânirea de sine și controlul sentimentelor. În opoziție cu el, introvertitul
se caracterizează prin centrarea asupra lui însuși, prin orientarea către sine. Persoanele intro­
vertite sunt contemplative, liniștite, rezervate față de alții. Deosebit de sensibile, persoanele

Mesajele corpului uman: cercetări experimentale și stereotipuri sociale 101
introvertite sunt înclinate mai mult spre lumea abstracțiilor decât spre viața practică, dau dovadă
de timiditate și lipsă de încredere în ele însele. Își autoanalizează perpetuu sentimentele, iau
lucrurile în serios și fac planuri de viitor, evitând acțiunea sub impulsul momentului, duc o
viață ordonată.
Gordon W. Allport (1961/1981, 71) manifestă o anumită rezervă față de tipologia lui Emest
Kretsc1uner, arătând că psihiatrul elvețian "nu avea o modalitate sigură de a măsura constituția
fizică și a neglijat factorul vârstă: schizofrenia tinde să apară mai devreme în viață decât tulbu­
rările maniaco-depresive și într-un moment în care constituția fizică tinde să fie zveltă". În
schimb, acordă credit tipologiei și modului de lucru ale profesorului William H. Sheldon, de
la Universitatea Columbia, și ale colaboratorilor săi, Stanley S. Stevens și William Boose.
William H. Sheldon (1889-1977), de profesie medic, își bazează tipologia constituției corpo­
rale pe dominanța uneia dint re cele trei foițe blastodennice: "endomorful" are o constituție
"rotunjită", burta mare, oasele și mușchii puțin dezvoltați (asemănător picnicului din tipologia
lui Emest Kretschmer); "mezomor ful" are o constituție fizică "pătrată", cu oasele și mușchii
bine reprezentați (asemănător tipului "muscular"); "ectomorful" (astenic), caracterizat prin
brațe și picioare lungi, dezvoltare musculară deficitară și constituție liniară (asemănător tipului
leptosom în viziunea lui Emest Kretschmer) (Figura 3.2). Confonn teoriei lui William H.
Sheldon, fiecărui tip constituțional îi corespunde un temperament de bază (Tabelul 3.2).
William H. Sheldon a imaginat și o modalit ate mai precisă de măsurare a corpului uman,
propunând să se acorde un punctaj de la 1 la 7 pentru fiecare dintre caracteristicile tipurilor
endomor f, mezomorf și ectomorf care pot fi identificate la una și aceeași persoană. Astfel,
fiecare individ primea nu una, ci trei note. Tipuri le extreme notate cu 7-7-7 sau cu 1-1-1
sunt pure abstracții. În realitate se întâlnesc diferite combinații, ca spre exemplu: mai mult
endomorf decât mezomorf și cu atât mai mult decât ectomorf (fonnula 5-4-2). În plus,
diferitele părți ale corpului pot primi scoruri care în final vor fi însumate: torsul poate fi
mezomorf aproape perfect (notat cu 6), picioarele ectomorfe medii (notate cu 4) ș.a.m.d. Astfel
de tipuri constituționale au fost numite "tipuri displastice", corespunzând unor tipuri
temperamentale mixte. William H. Sheldon a observat că unii bărbați prezintă asemănări
Tabelul 3.2. Tipurile constituționale și temperamentale (după W.H. Sheldon, 1940)
Tipul constituțional Caracteristici fizice Temperament Caracteristici psihice
Aparatul digestiv dezvoltat; Relaxare, reacții lente, instinctiv,
Endomorf mușchii și oasele pu�in Visceroton sociabilitate, stimă de sine, amabilitate,
dezvoltate; brațele scurte, automulțumire, somn adănc, atracție pentru
constituție corporală .rotunjită". confort și măncare, toleranță.
Oasele și mușchii bine dezvolta�i; Energic, dominator, atracție pentru risc,
Mezomorf robuști, pielea groasă și păroasă, Somatoton curaj, nevoie de autoafirmare și tendință
spre aventură, buni luptători, claustrofobie, constituție corporală .pătrată". duritate față de suferința sa sau a altora.
Extremități lungi; dezvoltare Reacții rapide, incordat, anxios, reținut in
Ectomorf musculară deficitară; zvelt, fragil Cerebroton gesticulație, ezitant, nevoie de singurătate,
și delicat, constitutie corporală gândire introvertită, inclinații spre știință și
liniară. filosofie, agorafobie și sociofobie.

102 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Fig. 3.2. TIpurile constituționale stabilite de WH. Sheldon (/940)
Masculin Feminin
Tipul A: endomori
Tipul B: ec/omori
Tipul C: mezomori
corporale cu femeile, și viceversa. A demunit ginandromorfie "constituția feminină a bărbaților"
și "constituția masculină a femeilor".
în cercetările realizate de William H. Sheldon și colaboratorii săi (au fost fotografiați
aproximativ 4000 de studenți, față, spate și profil) s-a găsit un coeficient de corelație r (rho)
ridicat (+80) între tipurile constituționale (în număr de 76) și tipurile temperamentale (a
observat studenții timp de un an și a măsurat, pe o scală cu șapte trepte, un număr de 50 de
caracteristici psihologice) (Tabelul 3.3).
Cercetările lui William H. Sheldon și ale colaboratorii săi, între care Stanley S. Stevens
(1906-1973) a rămas un nume de referință în teoria măsurării psihologice, au probat unitatea
dintre corp și psihic: corpul exprimă cu acuratețe caracteristicile psiho-morale. S-ar părea că
avem dovada indubitabilă a acestui adevăr. Totuși, alte cercetări (H. Winthrop, 1957; S. Dia­
mond, 1967) au constatat o corelație moderată sau chiar o corelație zero (absența oricărei

Mesajele corpului uman: cercetări experimentale și stereotipuri sociale 103
Tabelul 3.3. Rezultatele testului de corelație r În cercetările lui WH. Sheldon
(după M.-A. Descamps, 1989/1 993,30)
Endomoli Mezomoli Ectomoli
Visceroton + 79 -23 -40
Somatoton -29 + 82 -53
Cerebroton -32 – 58 + 83
corelații). De acord cu Gordon W. Allport (1961/1981, 74), vom spune și noi că "există ceva
adevărat în formula lui Sheldon (un fapt care confirmă numai credința noastră tradițională în
această paralelă fiziognomică)". Fără a pretinde că atinge problema de fond (relația dintre
constituția corporală și caracteristicile psihologice ale persoane i), Marc-Alain Descamps
(1989/1993, 32) aduce în discuție cercetări care confirmă că avem tendința de a asocia tipurilor
constituționale anumite trăsături psiho-morale. M. Bruchon-Sch weitzer (1981) a prezentat unui
număr de 40 de adulți 18 planșe cu siluetele celor trei tipuri identificate de William H. Sheldon
(bărbați și femei, față, spate și profil), cerându-li-se să facă portretul psiho-moral al persoanelor
respective). A fost pus în evidență stereotipul legat de modul de atribuire a caracteristicilor
psiho-morale în funcție de tipurile mezomorf, endomorf și ectomorf. În cercetările proprii,
Marc-Alain Descamps a găsit că tipul constituțional mezomorf este preferat, că femeile sunt
mai severe în ceea ce privește evaluarea volumului corporal, apoi tinerii, care evaluează mai
pozitiv corpurile musculoase (Tabelul 3.4).
Numeroase cercetări psihosociologice (Cavior el al., 1975; Kagan, 1964; Jones, 1957; Mussen
și Jones, 1957; Staffieri, 1967) au pus în evidență că ,,mezomorfismul reprezintă idealul cultural
pentru bărbați", că bărbații cu constituție corporală mezomorIa sunt considerați mai atractivi
Tabelul 3.4. Trăsăturile psiho-mor ale atribuite siluetelor reprezentând cele trei somatotipuri (N = 60)
(după M.-A. Descamps, 1989/1993, 33)
Tipul constitutional
Mezomoli
Endomoli
Ectomoli Somatotipul masculin
Trăsături dezirabile = 76: dinamic 45;
sportiv 20; inteligent 7; curtenitor 4 …
Trăsături indezirabile = 66; timiditate 22;
inlumurat 21; agresiv 10; prost 9 …
Trasături dezirabile = 55: gentil 21; calm 17;
viguros 9; plin de viată 8 …
Trăsături indezirabile = 92: apatic 74;
complexat 9; antipatic 8 …
Trăsături dezirabile = 67: inteligent 20;
visător 18; gentil 13; riguros 2 …
Trăsături indezirabile = 64: inchis in sine 22;
timid 14: Iragil13; maniac 5; agresiv 4 … Somatotip ulleminin
Trăsături dezirabile = 115: decisă 60: sigură
pe sine 42; sociabilă 13 …
Trăsături indezirabile = 42: masculinitate 9;
intolerantă 9; proastă 4 …
Trăsături dezirabile = 76: matemă 19;
inlantilă 15; dulce 9; plină de viată 14.
viguroasă 10; multumită de sine 9 …
Trăsături indezirabile = 63: neglijentă 36;
complexată 17; proastă 6 …
Trăsături dezirabile = 76: discretă 22; sigură
pe sine 20; dulce 6; umor 4 …
Trăsături indezirabile = 80: meschină 49;
bolnăvicioasă 16; veștejită 15 …

104 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
sexual și mai eficienți fizic (S.8. Kaiser, 1985, 72). Se pare, de asemenea, că bărbații -cel puțin
cei american i, pentru că cercetări le au fost realizate în Statele Unite ale Americii, în anii '80
ai secolului recent încheiat – apreciază [a femei somatotipu[ mezomorf.
Fiziognomonia și frenologia
În prezent, se acceptă că există trei mari clase de fizionomii: a) negroidă (ochi mari și rotunzi,
nas cu nări largi, buze groase, pielea și părul negru); b) caucaziană (ochi de mărime medie,
albaștri, nas pregnant, buze de grosime medie, pielea aIbă, părul blond); c) mongo[oidă (ochi
de culoare închisă, nasul scurt, buze subțiri, pielea gălbuie, părul de culoare închisă). Aceste
caracteristici, fiind relativ stabile și, în bună măsură, independente de voința indivizilo r, nu
constituie un cod de comunicare nonverba[ă (J.K. Bourgoon, 0.8. Buller și W.G. Woodall,
1989/1996,53). Totuși, ele trebuie luate în considerare în încercarea de a identifica subcultura
sau cultura căreia îi aparțin persoanele. Trebuie însă avut în vedere și faptul că există, în cadrul
fiecărei clase de fizionomii, mari variații de la o comunitate [a alta și, în cadrul comunităților,
de [a o persoană [a alta. În plus, unele caracteristici pot fi modifica te în acord cu standardele
de frumusețe (vopsirea părului, chirurgie plastică, cosmetică et c.).
Chipul omului nu este mut; el ne spune ceva despre viața psihică a persoanei. "Fața, ca
element unic, fizic, maleabil și public, este primul simbol al seif-ului" -aprecia Anthony
Synnot (1989, 607). Unicitatea rezultă din aceea că nu există doi oameni care să aibă fețele
identice. În buletinul de identitate sau în pașapoarte suntem identificați prin fotografia feței,
nu a altor părți ale corpului. Fața constituie un element fizic; este, "ca urmare, intimă și perso­
nală, dar fața este în același timp «făcută», «înfrumusețată» și subiect al modei" (ibidem). Deși
fața ne aparține, ea se arată celorlalți, este publică. În fine, fața este maleabi[ă pentru că, prin
cei optzeci de mușchi faciali, pot fi compuse peste 7 000 de expresii -spune Anthony Synnot.
"Omul cu o mie de fețe" nu constituie o excepție. Fiecare dintre noi prezentăm mii și mii de
fețe. Dintre toate, una singură credem că ne reprezintă și "o compunem" ori de câte ori vrem
să arătăm cine suntem. Iată de ce rupem fotografiile care nu ne reprezintă și le păstrăm pe
cele în care credem că suntem noi cu adevărat.
Anaxagora (500-428 î.e.n.), filosoful grec condamnat [a moarte pentru necredința în zei,
spunea: "Ceea ce se arată este o imagine a ceea ce nu poate fi văzut". Filosofii din Antichitate
nu puteau să nu facă legătura între suflet și "ovalul luminos" al ființei. Îi obliga să recunoască
această legătură concepția dominantă a unității universului. Într-o lucrare deloc conformistă,
psihiatrul sovietic Vladimir Levi (1975/[ 978) face trimitere [a "titanul Antichității", care aprecia
că "oamenii ale căror brațe ajung la genunchi sunt îndrăzneți, viteji, cinstiți și spontani în rapor­
turile cu ceilalți. Omul cu păr zbârlit este fricos. Oamenii care au buricul nu la mijlocul pânte­
cului, ci mult mai sus, n-au o viață lungă și sunt impotenți. Omul cu gură Iăbărțată e îndrăzneț
și cutezător" (apud Levi, 1975/1978,9). În cea mai veche lucrare de fiziognomonie, de numai
24 de pagini, intitulată Physiognomonica și atribuită lui Aristotel, se recurgea la o translație,
de altfel denunțată de știința modernă, de la animal la om: nasul butucănos ca botul boului
constituie un semn de lenevie, nasul cu nările depărtate, ca ale porcului, trădează prostia, nasul
proeminent, ca un cioc de corb, exprimă imprudența etc. Se presupunea că dacă figura unui om
prezintă asemănări cu înfățișarea unui animal, atunci va avea și caracteristicile respectivului

Mesajele corpului uman: cercetari experimentale si stereotipuri sociale 105
animal: dacă fața lui sugerează botul unei vulpi, atunci va avea un caracter vicl ean; o figură
leonină va exprima vitejie ș.a.m.d. Dincolo de astfel de speculații, peste care se poate trece
cu vederea, Gordon W. Allport (1961/1981,52) consideră că în Physiognomonica lui Aristotel
"trei aserțiuni își găsesc un sprijin în cercetarea și teoria modernă: a) deși judecățile pot fi bazate
pe orice trăsătură mobilă, cele mai revelatoare sunt expresia facială, mișcările și gesturile;
b) «este o prostie să te bazezi pe un singur semn; vei avea mai mare încredere în concluziile
tale când găsești câteva semne care împreună indică un singur drum»; c) structura oaselor,
țesutul corpului și corpul (constituția) dezvăluie ceea ce este înnăscut și relativ neschimbător
(temperamentu l), în timp ce structura musculară și mișcarea dezvăluie trăsăturile dobândite
ale personal ității".
"Fiziognomonia animală" fo ndată de Aristotel a fost preluată și dusă până la limită în Evul
Mediu, când "științele oculte" au exploatat doctrina unității universului, punând în corespon­
dență sufletul cu zodiacul și figura omului cu cele șapte animale zodiacale. Așa s-a ajuns să
se vorbească despre "oameni lunatici", sau ,,marțieni", sau ,jupiterieni" și să se identifice chipuri
umane de "tip bovin" sau "leonin" ș.a.m.d. Astrologii studiau bolta cerească pentru a evalua
caracteri al oamenii și pentru a le prezice viitorul. În secolul al XV-lea, în preocuparea pentru
cunoașterea individualității psiho-morale s-a produs o deplasare spectaculoasă: medicii au
luat locul astrologilor . S-a trecut de la studiul poziției planetelor pe bolta cerească la observarea
atentă a trăsături lor feței. În perioada Renașterii, s-au înmulțit considerabil tratatele despre
fizionomii și, o dată cu ele, și speculatiile în jurul semnelor prevestitoare de fericire sau neno­
rocire. Cine s-ar mai gândi azi că ridurile ar putea prezice soarta omului? Cine ar lua în serios
concluzia că o figură umană vag asemănătoare cu cea a unui berbec trădează firea încăpățânată
a omului? Și totuși … În secolele al XVI-lea și al XVII-lea astfel de asocieri se bucurau de
credit. Lucrarea De Humana Physiognomonia a lui Gian-Battista Porta, apărută în anul 1602,
a contribuit semnificativ la fondarea "științei fiziognomoniei" (Figura 3.3).
Fig. 3.3. Imagini din De Humana Physiog nomonia (/602)

106 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Anumite "semne" -configurația buzelor, a nasului, a bărbiei etc. – au fost puse în strictă
corespondență cu caracteristicile psiho-morale. Filosoful englez Francis Bacon (1561-1626)
credea că fiziognomonia "este o artă profitabilă, care ne îngăduie să-i deosebim pe cei buni
de cei răi, pentru a-i frecventa pe unii și a-i evita pe ceilalți".
Johann Kaspar Lavater (1741-1801) a reprezentat momentul de glorie al fiziognomoniei,
dar și începutul amurgului ei. Lucrarea lui Desprejiziogn omonie (1775) a cunoscut numeroase
ediții (până în 1885, nu mai puțin de 18 ediții). "Dacă vrei să cunoști firea unui om, privește-i
fața" -afinna Johann Kaspar Lavater, care a fonnulat o sută de reguli pentru a întreprinde cu
succes acest lucru. Voga fiziognomoniei s-a datorat calităților de excepțional observator al com­
portamentelor expresive de care a dat dovadă Johann Kaspar Lavater, care credea că evaluarea
psihologiei unei persoane după trăsăturile și proporțiile feței depinde de bunăvoința lui Dum­
nezeu și de calitățile mistice ale celor aleși. Johann Kaspar Lavater era pastor. Spovedaniile
enoriașilor lui din Ziirich l-au ajutat să compună un album al fețelor umane, la care a adăugat
caracterizări psihologice laconice sau mai ample, nu de puține ori surprinzătoare prin profun­
zime și veridicitate (deși a înregistrat și eșecuri lamentabile, cum s-a întâmplat când a confundat
un criminal condamnat la moarte cu un om politic al vremii). Cu toate că faima pastorului elve­
țian cucerise Europa (la ședințele sale de fiziognomonie lua parte societatea înaltă a timpului)
și partizanii lui îl considerau un adevărat profet, criticii fiziognomoniei nu au întârziat să apară.
Cel mai înverșunat critic al lui Johann Kaspar Lavater a fost filosoful și fizicianul Georg
Lichtenberg, care "a atacat fiziognomonia într-un eseu în care a expus cu o măiestrie până
azi neegalată teza confonn căreia nu trebuie să ne bizuim pe aparențe" (Levi, 1975/1978, 12).
Georg Lichtenberg i-a reproșat lui Lavater că vede mai multe lucruri în nasurile scriitoril�
decât în opera lor (aluzie la faptul că Johann Kaspar Lavater afinnase că geniul lui Goethe era
dezvăluit de fonna vârfului nasului acestuia) și că, dacă ar fi să aplicăm în practică învățături le
fiziognomoniei, ar trebui să-i spânzurăm pe unii oameni pentru fonna nasului lor, chiar înainte
de a fi comis vreo crimă. În Fenomenologia spiritului (1807), Georg Wilhelm Friedrich Hegel
(1770-1831), cel mai de seamă reprezentant al filosofiei clasice gennane, a respins, de ase­
menea, fiziognomonia ca știință. Spre deosebire de Hegel, filosoful gennan Arthur Schopen­
hauer (1788-1860) a fost un adept convins al fiziognomon iei. Într-unul din celebrele sale eseuri
scria: "Ceea ce exteriorizează omul este o imagine a ceea ce este în interior și fața este o
expresie și o revelare a caracteru lui" (apud A. Synnott, 1989,627).
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Cesare Lombroso (1835-1909) a încercat să
depisteze răuIacătorii după stigmatele figurii și după confonnația craniului. În lucrarea Uomo
criminale (1876), medicul penitenciarelor din Padova susținea că infractorii pot fi identificați
după maxilarele lor masive, proeminența deosebită a pomeților, orbitele și arcadele supraor­
bitale exagerat reliefate, urechile clăpăuge și cărnoase. Iată cum îi descria Cesare Lombroso
pe cei înclinați spre viol: urechi lungi, cranii turtite, ochi oblici foarte apropiați, nas turtit,
lungimea excesivă a bărbie. Hoții s-ar identifica prin mobilitatea obrajilor, ochii mici, îngrijorați
și în pennanentă mișcare, sprâncene stufoase, nasul turtit, fruntea joasă. Ucigașii, în fine, s-ar
particulariza prin craniu îngust, maxilare puternice, umerii obrajilor proeminenți. Cât de
hazardat este să dai crezare semnelor figurii lombroziene? Să ne gândim că Johann Wolfgang
von Goethe (1749-1832) avea fruntea joasă și teșită, după cum rezultă din portretele sale din
anii 1777-1778. Este adevărat că în ultimii săi ani de viață o serie de pictori l-au înfățișat pe

Mesajele corpului uman: cercetări experimen tale și stereotipuri sociale 107
cel mai de seamă scriitor, gânditor și om de știință german cu o frunte înaltă, foarte proeminentă
(A. Zedies, citat de VF. 8irkenbihl, 1979/1999,38). La fel au procedat mai târziu și sculptorii
(vezi Larousse, p. 1260), care, în semn de respect pentru genialul autor al dramei Faust, i-au
înălțat fruntea, probabil pentru ca să nu contrazică teoria lui Cesare Lombroso.
Fiziognomonia a înregistrat o anumită revigorare în secolul XX prin reapariția preocupă rilor
privind "caracter ologia" și prin încercările de aplicare a ei, inclusiv a "fiziognomoniei chine­
zești", în lumea afacerilor. Parcă scrise cu patru sute de ani în urmă, multe lucrări redactate
azi susțin aceleași speculații depășite de cunoașterea științifică. Reproducem, într-o formă
sintetică (Tabelul 3.5), corespondența pe care o face Clement Blin (1996/2002, 23-24) între
forma nasului și caracteristi cile psiho-morale ale persoanei.
Tabelul 3.5. Corespondența dintre forma nasului și caracteristicile psiho-morale ale persoanelor
(după C. Blin, 1996/2002,23-24)
Nasul
Puțin proeminent (mic, scurt)
Proeminent (mare, lung)
Drept
Concav (vârful ridicat)
Cocoșat
Câm
Convex
Căzut (cu vârful căzut)
Coroiat
Linia nasului subțire
Linia nasului Iată
Extremitate rotundă
Extremitate ascuțită
Extremitate bilobată
Bază îngustă (strâmtă)
Bază larcă (dilatată) Caracteristicile psiho-morale ale persoanei
[Fire) rezervată, modestie, indecizie, inhibiție
Extravertire, afinmare, alegere, decizie, ambiție
Sensibilitate, delicatețe
Receptivita te, încredere, adaptare
Perspicacitate, subtilitate
Capricios, curios, impulsiv, spiritual
Voluntar, autoritar, organizator, dominator
Serios, rezervat, prudent, chibzuit, răbdător, melancolic
indrăznel. întreprinzător, independent (autodeterminare)
Delicatețe, discemămân t (rezistență nervoasă)
Putere, vitalitate (rezistență organică)
Bunăvoință, sensibilitate puțin nuanțată
Neîncredere, critic, impertinență, ascetism
Spirit duplicitar, ambivalent, viclean, descurcăreț
Retragere in sine, cerebralitate, control
Extravertire, puterea instinctelor, impulsivitate
Ca să dăm crezare unor astfel de corespondențe, ar trebui să știm care a fost metoda prin
care s-au colectat datele, ce conținut au termenii cu ajutorul cărora s-au făcut caracterizările
psiho-morale, care este universul populației vizate (întreaga populație de pe Terra, africanii,
asiaticii, europenii etc.). Ar trebui, de asemenea, să ne debarasăm de cunoștințele acumulate
în domeniul psihologiei științifice, dând crezare unor observații nesistematice și mai ales
necontrolate -ceea ce ni se pare absurd. Totuși, pe piața de carte din România asemenea lucrări
au succes la vânzare. Sancta simplicitas !
Suntem programați ereditar să reacționăm diferit când percepem diferite fețe. "Puii de om",
cu fața numai ochi și obrajii de faianță, cu fruntea bombată și capul mult prea mare în raport
cu corpul, declanșează așa-numitul "comportament parental de ocrotire". Noi credem că
atractivitatea "figu.rilor drăgălașe" -despre care vom discuta când vom analiza mesajele figurii
umane – se bazează pe această programare ereditară.
Constatarea că reacționăm diferit după cum percepem anumite caracteristici ale feței se
verifică și în cazul persoanelor considerate atrac tive din punct de vedere fizic. Există, cel puțin
în cultura occidentală, o preferință pentru fețele ovale, mai ales când este vorba despre femei.

108 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
În 1984, Marc-Alain Descamps, E. Mevel și E. Jeanbeme au lacut următorul experiment: au
prezentat unui număr de 48 de persoane (24 de bărbați și 24 de femei, câte 12 introverți și
12 extraverți din fiecare sex) șapte desene reprezentând tot atâtea tipuri de fețe de femei (Figura
3.4), cerându-li-se să le clasifice în ordine, în functie de preferinta lor, să le asocieze unul
sau mai multe adjective (după o listă alcătuită de către cercetători) și să indice meseria persoa­
nelor din desene.
S-a constatat preferința, în primul rând, pentru femeile cu față ovală (indice + 65), apoi
pentru cele cu fața rotundă (indice + Il). Celelalte tipuri de fețe au produs o impresie negativă:
fața triunghiulară (-4), fața dreptunghiul ară (-8), fața pătrată (-25). Fața cu receptori i senzoriali
de dimensiuni mari (ochi, nări, buze) este preferată (indice +6,5) celei cu receptorii senzoriali
de dimensiuni reduse. S-a constatat, de asemenea, că funcționează un stereotip în atribuirea
Fig. 3.4. Cele șapte tipuri de figuri feminine utilizate În experiment
(după M.-A. Descamps, 1989/1993,51)
Triunghiu lară Ovală Dreptunghiulară
Rotundă Pătrată
�!��
\� .. AI �� � �
�,�� �,�
Receptori senzoriali
închiși deschiși

Mesajele corpului uman: cercetări experimentale și stereotipuri sociale 109
caracteristicilor psiho-morale dif eritelor tipuri de fețe, precum și prejudecata asocierii dintre
tipul feței și prof esie. O investigație asemănătoare a avut ca stimuli șapte desene ale tipurilor
de fețe masculine, cu aceleași caracteri stici și denumiri ca în experimentul anterior. Cu puține
deosebiri, rezultatele celui de-al doilea experiment, realizat tot în 1984 de Marc-Alain Descamps
în colaborare cu C. Figeac și A. Lewkovitch, susțin concluziile amintite (Tabelul 3.6).
Dincolo de faptul că a pus în evidență stereotipuri le legate de fața femeilor și a bărbaților,
Marc-Alain Descamps (1998/1993, 48) aduce în discuție rolul elementelor constitutive ale
feței și capului (fiuntea, ridurile, ochii, nasul, gura, bărbia, urechile, părul) în formarea impresiei
despre ceilalți. Nu vom reține aceste considera ții. Literatura problemei este extrem de bogată
în tipologii: J. Brun-Ros, de exemplu, descrie 81 de tipuri de nas, 58 de frunte, 50 de bărbie,
43 de ochi, 18 de buze etc. Cu astfel de tipologii nu se poate lucra, dat fiind numărul enonn
de combinații ce pot apărea. Este totuși de reținut că, după Marc-Alain Descamps, nasul este
organul care vorbește cel mai mult. Ideea nu este chiar nouă. În secolul al XIX-lea se bucura
de credit, dacă avem în vedere că în 1848 la Londra vedea lumina tiparului o lucrare cu titlul
Nasologia: Sau sugestii pentru o clasificare a nasuri/or (Nasology: Or Hints Towards a
Classification of Noses) de Eden Warwick. Nasul este considerat omologul penisului sau al
clitorisului, după cum buzele femeilor sunt omoloagele labiilor organului genital. În maga­
zinele cu suvenirur i din Amsterdam turiștii pot cumpăra sau pot fi mirați să vadă o pereche
de ochelari fixată pe un penis -se înțelege, din material plastic -întocmai ca pe nas. Confonn
Tabelul 3.6. Asocierea dintre caracteristicile psiho-morale și tipurile de fețe ale femeilor și bărbaților
în experimentele realizate de Marc-Alain Descamps et al. (după M.- A. Descamps, 1989/1993, 52-56)
Tipul fetei
Ovală
Rotundă
Pătrată
Dreptunghiulară
Triunghiul ară
Cu receptorii
senzoriali mari
Cu receptorii
senzoriali mici Femeilor/caracteristici psiho-morale și profesii
Persoană plăcută, calmă, chibzuită, serioasă.
De profesie, infirmieră.
Persoană deschisă, voioasă, amabilă, plină de viață,
înțelegătoare, sensibilă, tolerantă, plăcută, dar putin
cam apatică, influențabilă, indecisă, supusă, ștearsă,
rezervată , sceptică. De profesie, vânzătoare .
Persoană încăpățânată, decisă, voluntară, autoritară,
dură, hotărâtă, severă, tenace, exigentă. De profesie,
cadru de conducere sau militar.
Persoană energică, voluntară, autoritară, dură, severă,
grosolană, exigentă. De profesie, șef de atelier.
Pe�soană serioasă, plăcută, tristă, timidă. De profesie,
profesoară sau artistă. Bărbatilor/caracteristici psiho-morale
Persoană plăcută, calmă, deschisă,
de încredere, amabilă, sensibilă.
Persoană plină de viată, veselă,
bonomă, îngăduitoare, gurmandă.
Persoană virilă, putemică, voluntară,
sigură de sine.
Persoană sportivă, curajoasă, decisă,
autoritară.
Persoană intuitivă, visătoare,
inteligentă, subtilă.
Persoană plină de viață, bonomă, Persoană deschisă, senzuală, expansivă, plină de viață, veselă, amuzantă, îngăduitoare, seducătoare. De profesie, stewa rdesă.
Persoană închisă în sine, timidă, putin inteligentă,
misterioasă, ascunsă. De profesie, muncitoare. gurmandă, satisfăcută de sine.
Persoană închisă în sine, rece,
severă, rigidă, tacitumă,
dezagreab ilă, anxioasă, artăgoasă.

110 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
"teoriei autoimitației" propusă de etologul Desmond Morris (1967/1991, 63), "sânii pronunțați,
emis ferici ai femelei trebuie cu siguranță să fie copii ale feselor cărnoase, iar buzele roșii,
puternic definite ale gurii trebuie că sunt copii ale labiilor roșii". Între alte argumente în
susținerea teoriei autoimitației, etologul britanic se referă la folosirea de către femei a rujului
(se știe că în stimularea sexuală atât buzele, cât și labiile genitale își accentuează roșeața prin
intensificarea vascularizației sangvine). Moda "rujării" cu albastru-auriu, cu verde etc. nu
sprijină în nici un caz supozițiile lui Desmond Morris.
Frenologia
Spre sTarșitul secolului al XVIII-lea s-a inventat o nouă știință, "frenologia", care pretindea
că nu fața, ci craniul, cu protuberan țele lui, oferă cheia descifrării caracteristicilor psiho-mo­
rale ale oamenilor. "Noua știință" susținea că "bosele" -protuberanțe ale cutiei craniene, ușor
identificabile prin pipăire -ar exprima dezvoltarea zonelor corticale subiacente, responsabile
de anumite funcții intelectuale sau răspunzătoare de comporta mentele morale ale indivizilor.
Medicul vienez Franz Joseph Gall (1758-1828), părintele frenologiei, de fapt al "organo logiei",
cum îi plăcea să o numească, a stabilit ,,harta cranioscopică", incluzând 27 de bose sau "organe"
(ale facultăților intelectuale, aptitudinilor și dispozițiilor morale). Franz Joseph Gall cr�a
că facultăți le morale și intelectuale sunt înnăscute. /
În secolul al XIX-lea "hărțile frenologice" au dobândit o recunoaștere largă printre oamenii
de știință, care s-au străduit să inventarieze cât mai multe bose, descoperind noi și noi "organe".
Termenul de "frenologie" a fost inventat de Thomas Forster și popularizat de asistentul lui Franz
Joseph Gall, după ce s-a despărțit în 1815 de magistru. Johan Gaspar Spurzheim (1776-1832),
căci despre el este vorba, prin lucrările sale (în special Phrenology. or the Doctrine ofthe Mind,
publicată la Londra în 1825), ca și prin conferințele ținute în Anglia și America, inclusiv la
Universitatea Harvard, unde a fost bine primit, a contribuit masiv la difuzarea cunoștințelo r
de frenologie. Reproducem harta frenologică utilizată de Johan Gaspar Spurzheim (Figura 3.5).
Fig. 3.5. Harta frenologică a lui J.G. Spurzheim (1825)
Fortele și organele psihicului
1. Amativitate 18. Caracter miraculos
2. Dragoste pentru urmași 19. Idealitate
3. Tendinta de a locui 20. Voioșie
mereu in același loc 21. Imitatie
4. Aderentă 22. Individual itate
5. Combativitate 23. Configuratie
6. Destructivitate 24. Mărime
7. Secretivitate 25. Greutate și rezistentă
8. Dorintă de acaparare 26. Colorit
9. Inventivitate 27. Orientare
10. Respect fată de sine 28. Calcul
11. Dorintă de aprobare 29. Ordine
12. Prudentă 30. Eventualitate
13. Bunăvointă 31. Timp
14. Veneratie 32. Melodie
15. Fermitate 33. Limbaj
16. Conștiinlă 34. Comparatie
17. Sperantă 35. Cauzalitate

Mesajele corpului uman: cercetări experimentale și stereotip uri sociale 111
Mai târziu, frenologul american J. W. Refield a descoperit aproape două sute de astfel de organe
pe care le-a trecut sistematic pe hartă (Figura 3.6).
Fig. 3.6. Hartafrenologică
Pe parcursul secolului XX au fost destul de numeroase încercările de modernizare a freno­
logiei. În acest sens, au adus contribuții psihiatrul britanic Bemard Hollander (1864-1934), care
a publicat lucrarea Scientific Phrenology (1902), psihologul belgian Paul Bouts (190� 1999),
care a propus fonnarea unei științe de sine stătătoare , "fiziognomia", prin integrarea perspecti­
velor frenologiei, tipologiei și grafologiei. În fine, în 1983 psihiatrul Peter Cooper a fondat
"The London Phrenolog y Company Ltd.", cu scopul de a repune în drepturi moștenirea lui
Franz Joseph Gall.
Așa cum aprecia Gordon W. Allport (1961/1981,58-64), frenologia a debutat ca o încercare
onestă de a descoperi elementele fundamentale ale personalității, dar s-a transfonnat treptat
într-o escrocherie foarte rentabilă pentru promotorii ei. Lucrarea lui Franz Joseph Gall (Ana­
tomie et physiologie du systeme nerveux en general, et du cerveau en particulier. avec observa­
tions sur la posibilite de reconnaÎtre plusieurs dispositions intellectuelles et morales de
l'homme et des animaux par la conjiguration de leur tete, 4 volume, publicate între 1810 și
1819, revăzută în 1825 și tradusă în engleză în 1935) prefigurează psihologia diferențială și
psihofiziologia. După ce a cunoscut o adevărată vogă, frenologia a fost respinsă și catalogată
drept "pseudoștiință". Astăzi, criticile sunt mai nuanțate. Totuși, puțini sunt cei care îi acordă
credit total. Autorii acestei lucrări nu se numără printre ei.
Fața -"ovalul luminos"
Oricât de seducătoare ar fi la prima vedere, fiziognomonia și frenologia nu sunt prop riu-zis
științe, chiar dacă au contribuit prin unele date de observație la dezvoltarea cunoașterii
personalității. Afinnații de tipul "Fața relevă nu numai starea de spirit a persoanei, dar și carac­
terul, sănătatea, personalitatea, viața sexuală, popularitatea, abilitatea de a face bani, statusul
social și aspirațiile" (M.L. Knapp, 1980, 179) sau pretenții de tipul ,,Arătați-mi fața mamei
dv. și eu vă voi spune cine sunteți" (K. Gibran, 1962) sunt calificate de către Anthony Synndtt

112 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
(1989, 616), de la care am Împrumutat aceste exemple, drept "extravagante și nesubstanțiale".
Cercetările moderne nu au găsit nici o corelație statistic semnificativă Între arhitectura feței
sau a craniului și trăsăturile psiho-morale. Chiar localizarea zonală strict delimitată a funcțiilor
cerebrale este astăzi pusă sub semnul întrebării. Încercări le recente de repunere în drepturi a
fiziognomoniei sunt privite cu scepticism de către oamenii de știință, deși unele rezultate
experimentale bine controlate sunt tulburătoare. De exemplu, revista Psychology Today (febru­
arie, 1982) comunică rezultatele surprinzătoare, ca să nu spunem șocante, la care au ajuns
Roger Squier (SUA) și John Mew (Marea Britanie). Studiind biografiile standard și răspunsu­
rile la chestionarele de personalitate, corelate cu radiografiile faciale, cei doi cercetători au
ajuns la concluzia că oamenii cu față prelungă și bărbia ascuțită sunt mai degrabă veseli,
insistenți peste măsură și cu spirit practic, totuși puțin cam naivi. Oamenii cu fața scurtă și
pătrată sunt, de regulă, capricioși, imaginati vi și foarte perspicace. Revista menționată ne mai
in formează că, pe baza biografiilor Întocmite după un anumit punctaj, Roger Squier a reușit
să descrie cu exactitate trăsăturile feței unor persoane pe care nu le-a văzut niciodată. Astfel
de date de cercetare urmează să fie explicate, nu respinse. Se acceptă cvasigeneral că "fața
indică vârsta, genul, rasa -cu un anume grad de acuratețe -, de asemenea starea de sănătate
și statusul socio-economic, starea de spirit și emoțiile și, probabil, caracterul și personalitatea"
(A. Synnott, 1989, 607) /
În ceea ce ne privește – așa cum ne-am mai pronunțat (A. Chelcea și S. Chelce!li1 986,
84-89) -, acordăm credit abordării relației dintre figură și psihologia oamenilor sugerată de
Marcel Sendrail (1967/1983), bazată pe interacțiunea psihic/fizionom ie. Nu este exclusă,
firește, influența elementelor exterioare acestei relații (de exemplu, hiperactivitatea glandelor
endocrine poate marca atât fața oamenilor, cât și psihologia lor), dar, abstracție Iacându-se
de cazurile patologice, acțiunea reciprocă dintre chip și personalitate poate Întemeia ceea ce
savantul francez a denumit "știința figurii omenești". Aducem câteva argumente în acest sens.
Trăsăturile feței bine proporționate, conform canoanelor de frumusețe acceptate Într-o
anumită societate, la un anumit moment dat, generează -de cele mai multe ori – o fire opti­
mistă, Încredere și stimă de sine, spirit de colaborare, bunătate și Îngăduință față de alții, chiar
ingeniozitate. Persoana privită cu simpatie datorită chipului ei plăcut răspunde cu același
sentiment de simpatie. Contactele umane Îi produc satisfacție și, ca urmare, caută să le inițieze
și să le Întrețină. Fiind totdeauna acceptată cu plăcere În comunica rea interumană, o astfel
de persoană își exersează și Își dezvoltă capacitatea de exprimare a ideilor, dobândește curajul
de a afirma puncte de vedere personale, devine -În cele din urmă – mai … inteligentă. Pe de
altă parte, o figură umană disproporționată nu Iasă nemodificată psihologia persoanei. William
Shakespeare prezintă În drama istorică Richard al III-lea un caz exemplar. Reproducem un
fragment din monologul lui Richard, duce de Gloucester (mai târziu regele Richard al III-lea),
în traducerea lui Dan Duțescu (1964):
Dar eu, ce nu-s strunjit pentru hârjoane
Și nici să mă răsfăț în dulci oglinzi,
Eu, crunt, ciuntit, ce nu pot să mă-nJoi
Pe lângă-o nimfă legănată-n șolduri;
Eu, cel necumpănit deopotrivă,
Prădat la trup de firea necinstită,

Mesajele corpului uman: cercetări experimentale și stereotipuri sociale
Ne-ntreg și scâlciat. prea timpuriu
Zvârlit în lumea așa vie. și-încă
Așa pocit. scălâmb. că pân . și câinii
Mă latră când șonticăiesc pe drum [ .. .}
Deci. cum n-am să pot să fiu nici curtezan.
Nici să mă-mbii la galeșe taifasuri.
Mi-am pus în gând să fiu un ticălos.
Urând huzurul zilelor de azi.
(Actul 1, scena 1) 113
Comenta riile ni se par de prisos. Ne permitem doar să semnalăm natura probabilistă a
relației dintre portret și personalitate. Nu este exclus ca un chip hidos, compensatoriu, să
conducă la formarea unei personalități de o desăvârșită frumusețe psiho-moraIă. Apoi, tot în
perspectivă psihosociologică, se cuvine să atragem atenția asupra riscurilor de a stabili cores­
pondențe directe, punct cu punct, între o trăsătură fizionomică și o însușire psiho-caracteriaIă.
Eliminarea prejudecăților bazate pe asemenea corespondențe curăță terenul pentru studierea
sistematică a comunicării non verbale. Nu au nici un temei asociațiile care se fac, la nivelul
cunoașterii spontane, între înălțimea frunții și inteligență, între viclenie și buzele subțiri sau
între senzualitate și buzele cărnoase, între divergența axelor oculare și înclinația spre visare
etc. Astfel de prejudecăți populează "mahalale le psihologiei": sprâncenele drepte exprimă
obiectivitate, cele arcui te, subiectivit ate; sprâncenele unite sunt semnul ideilor fixe, iar cele
foarte depărtate, semnul sensibilității; sprâncenele abia conturate denotă delicatețe, iar cele
groase, tărie de caracter. Urmând parcă aceste prejudecăți, femeile își pensează sprâncenele,
în timp ce bărbații și le zbârlesc …
Dar nu numai configurația externă înrâurește viața psihică a omului; și trăirile psihice își
pun în timp amprenta asupra figurii fiecăruia dintre noi. Suferința fizică și psihică sapă pe
obraji urme de neșters. Colțurile gurii păstrează în cutele formate bucuria sau tristețea. Pe
frunte, șanțuri le adânci povestesc despre furtuni le interioare. Fericirea dă strălucire chipului
wnan. Nu totdeauna, dar probabilitatea de influențare depășește hazardul. Iată pentru ce credem
că "știința figurii omenești" nu este prea veche, ci, dimpotrivă, prea nouă. Ne place să credem
că cercetarea științifică riguroasă a interacțiunii dintre procesele psihice și fizionomie va arăta
că și în acest domeniu "formele semnifică".
Elementele componente ale feței
Cercetări le experimentale de până acum au arătat că diferite elemente ale feței (fruntea,
sprâncenele, ochii, nasul, gura, bărbia), luate separat și în combinație, influențează formarea
impresiei despre celălalt. În acest sens, sunt citate experimentele realizate de E. Brunswik și
Lotte Teiter (1937). Cei doi psihologi germani au prezentat 41 de "fețe schematice" subiecților
de experiment, solicitându-Ie să le evalueze sub raport psiho-moral. Fețele schematice se
diferențiau după distanța dintre globii oculari, înălțimea frunții, poziția și lungimea nasului
și după poziția gurii. S-a constatat că există o anumită omogeni tate a aprecierilor (Figura 3.7)

114 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Fig. 3.7. Fețele schematice utilizate În experiment de E. Brunswik și L. Teiter, 1937
(după G.w. AlIport, 1961/1981,477)
normal mărginit vesel, sincer,
tânăr bătrân, inăcrit blând, trist,
intelectual sarcastic,
calculat,
negustor
și că gura -nu ochii, cum cred cei mal mulți -reprezintă trăsătura facială cea mai importantă
pentru fonnarea impresiei. Rămâne deschisă problema validității externe a acestor experiment e.
Rezultatele obținute pe fețele schematizate pot fi extrapolate la fețele oamenilor în viața de
zi cu zi?
În continuare, vom încerca să deslușim contribuția fiecărui element constitutiv �dței la
fonnarea impresiei despre ceilalți. Menționăm încă o dată că nici un semnal nonverbal nu
trebuie privit ca o monadă. în plus, în legătură cu semnalele transmise de elementele feței nu
am identificat prea multe cercetări științifice bine controlate, în schimb am întâlnit o puzderie
de speculații care trebuie preluate cu "scepticism cumpătat șifeedback adecvat" – după fonnula
lui Charles L. Larson (200112003, 46). Ochilor le-am rezervat un subcapitol aparte , dată fiind
literatura beletristică și științifică bogată ce le-a fost consacrată.
Fruntea. Dacă înălțimea frunții nu ne spune prea multe lucruri despre caracteristicile
psihice ale persoanei -în ciuda stereotipului des întâlnit că fruntea dreaptă și înaltă este semnul
inteligenței superioare, iar fruntea îngustă și teșită, semnul lipsei de inteligență și al porniri lor
agresive -, cutele de pe frunte semnalizează ceva. Cutele lungi și verticale de deasupra rădăcinii
nasului -numite și "cutele luptătorului" – sunt asociate cu voința, cu efortul de concentrare
(se mai numesc și "cutele concent rației"). Ele se conturează stabil după vârsta de 20 de ani.
Cutele orizontale generate de contracția ,,mușchiului atenției" sunt asociate cu ridicarea
sprâncenelor și deschiderea maximă a pleoapelor. Ele pot exprima mirarea, frica sau înțelegerea
bruscă a situației. Depinde de împrejurările sociale concrete. Așa-num itele "cute încrețite",
apărute pe frunte la intersecția cutelor verticale și orizontale, semnifică mâhnire, năpăstuire,
o neputință chinuitoare (vezi H.H. Riickle, 1978/1999, 125).
Sprâncenele. În ABC-ul cunoașterii de sine Clement Blin (199612002, 22) descrie nouă
tipuri de sprâncene (abia conturate, arcuite, căzute, de faun, drepte, foarte depărtate, groase,
oblice, unite) și asociază fiecărui tip caracteristici psiho-morale (de exemplu, sprâncene le unite
exprimă intransigență, idei fixe, blocaje afective; cele arcuite, receptivitate, afectivitate, subiec­
tivitate). Un întreg folclor. Reținem totuși că sprâncenele arcuite și abia conturate (mai degrabă
combinația lor) reprezintă un semn de feminitate, iar sprâncenele grose, zbârlite, un semn al
masculinității.

Mesajele corpului uman: cercetări experimentale și stereotipuri sociale 115
Dar analiza expresiei faciale nu se rezumă doar la exprimarea afectelor indivizilor, cercetă­
torii încercând să determine legătura dintre anumite elemente ale feței și modificar ea relațiilor
interpersonale. Într-un studiu experimental, C.F. Keating, A. Mazur și M.H. Segall (1977)
sugerează că pozițiile diferite ale sprâncenelor transmit informații despre statutul dominant!
dominat al interlocutorilor. În urma analizei unor fotografii ale unor bărbați de diferite rase,
având sprâncen ele dispuse în mod diferit, subiecții au judecat ca fiind mai "dominanți" bărbații
care aveau sprâncenele "coborâte", în comparație cu cei care aveau sprân cenele ,,ridicate". Rezul­
tatele au fost consonante când în fotografii au fost prezentate personaje din desene animate.
Într-un studiu similar, U. Mueller și A. Mazur (1996) au analizat relația dintre trăsăturile feței
și promovarea în cariera militară. Cei doi cercetători au evaluat, folosind Scala dominanță-sub­
misivitate, caracteristicile faciale ale unor elevi, absolvenți ai unei școli militare, raportându-se
la fotografiile lor de la absolvire. Caracteri sticile astfel evaluate au fost corelate ulterior cu
promovabilitatea în carieră. Deși pe termen mediu (doi ani) nu s-a determinat o legătură semni­
ficativ statistică între caracteri sticile care exprimă dominanța și probabilitatea promovări i, pe
termen lung (peste 20 de ani) prezența anumitor trăsături faciale a corelat semnificativ cu promo­
varea în carieră. Studiul arată că absența unor trăsături fizice corespunzătoare modelului tipic
specific poziției respective poate constitui, pe termen lung, un obstacol în promovarea în carieră.
Micile legende care însoțesc viața militară ("avea față de general", "părea născut să fie
general") pot avea, în fapt, bază reală de interpretare. În timp ce variabile ca educația părinților,
background-ul familial cu privire la cariera militară nu s-au dovedit semnificative pentru prezi­
cerea rangului militar, prezența unor trăsături dominante ale feței a constituit un bun predictor,
mai ales pentru a distinge între pozițiile medii și cele deosebit de înalte.
Ridicarea bruscă a sprâncenelor este unul dintre semnalele de salut cele mai răspândite, este
un mod de a spune "da" -apreciază Horst H. Riick1e (1978/1999, 126). Autorul anterior citat
spune: "Este posibil ca sprâncenele să ia 40 de poziții diferite. Acestea, cuplate cu poziția pleoa­
pelor și cu încreți rea fr unții, pot genera unjoc infinit al exprimării mimice". Ar fi contrapro­
ductiv să le descriem. Atragem totuși atenția că sprâncenele trase în jos, cuplate cu ridicarea
obrajilor prin contracția mușchilor feței, protejează ochii și se observă când râdem sau plângem.
Nasul. Ce legătură este între nas și obrăzn icie? De ce se spune "Și-a luat nasul la purtare"?
Ipoteza că nasul constituie un organ care imită penisul, susținută de Desmond Morris (1 976/
1991,60), deși foarte discutabilă, sugerează următoarea traducere : "Și-a luat nasul la purtare"
= "Își arată organul genital în public", ceea ce este obscen și intră sub incidența legii juridice
referitoare la bunele moravuri .
În afara nasului mic și a nasului scurt, primul exprimând, chipurile, modestie, cel de-al
doilea, ambiție (sfântă naivitate!), sunt amintite următoare le tipuri de nas: cârn, căzut, cocoșat,
concav, convex, drept. Între alții, Clement Blin (1996/2002,23) stabilește o corespondență directă
între forma nasului și anumite trăsături psihice: cine are nasul căzut este melancolic, persoanele
cu nasul cârn sunt capricioase etc. Nu s-a făcut nici o statistică pentru a verifica astfel de aso­
cieri. Sunt simple speculații. Totuși, unele observații au valoare de generalizare, sunt susținute
de datele experimentelor științifice (de exemplu, înroșirea nasului și mărirea lui când o persoană
nu spune adevărul). De asemenea, se acceptă cvasiunanim că modifica rea circumferinței nărilor
semnalează o stare de excitație, că strâmbatul din nas (apari ția cutelor oblice pe laturile nasului)
indică dezgust, neplăcere, perplexitate. În acest sens, se și spune despre o persoană greu de

116 Comunicar ea nonver bală: gesturile și postura
satisfăcut: "Cam strâmbă din nas!". Horst H. Riickle (1978/1999,143) consideră că "strâmbatul
din nas, alternat cu un zâmbet, generează o notă de cochetărie în special la femei, dând farmec
persoanei respective".
Gura. Se apreciază că gura este "centrul bucuriei și al durerii". Luându-se în calcul și buzele
(subțiri sau cărnoase, ieșite în afară ambele sau doar una dintre ele), se vorbește despre gură
cărnoasă și sinuoasă, cu buza inferioară protuberantă, cu buza superioară protuberan tă, cu
comisurile căzute, cu comisurile ridicate, încleștată, mare, mică, proeminentă, subțire și recti­
linie (C. Blin, 1996/1999,25). Și în legătură cu forma și mărimea gurii s-au construit stereoti­
puri -îi dezarnăgim pe cei care cred că se poate descifra în câteva secunde psihologia persoanei
pe baza limbajului corporal- lipsite de orice sâmbure de adevăr. Conform acestor stereotipu ri,
gura proeminentă, cu ambele buze groase și ieșite în afară ar trăda dorințele instinctuale ale
persoanei, gura cărnoasă și sinuoasă ar fi proprie persoane lor sentimentale, iar cea subțire și
rectilinie ar exprima cerebralitate. Absurd! Dar, cum spunea Lucius Annaeus Seneca, Recti
apud nos /ocum tenet error, ubi publicus factus est (Când a devenit cunoscută de toată lumea,
greșeala ține pentru noi locul a ceea ce este corect).
Spre deosebire de forma ei, mișcarea gurii transmite, conștient sau inconștient, sernhale
care pot fi decodific ate destul de acurat. Psihologul Ernest Korff -citat de Horst H. Riickle,
1978/1999, 144) – a stabilit că mișcarea scurtă și nervoasă și tremurătu rile mușchiului gurii
indică o nervozitate accentuată, constituie un semnal de alarmă. Gura deschisă poate marca
intenția de a vorbi, dar și mirarea, imposibil itatea de a înțelege ceva. Gura închisă în mod
voit exprimă dorința de a întrerupe schimbul de replici. Când spunem "i-am închis gura"
înseamnă că l-am lăsat rară replică pe interlocutor, că l-am adus în starea de a se retrage de
la discuții. Când îl caracterizăm pe cineva că "este gură mare", ne referim nu atât la faptul
că vorbește mult, cât mai ales că vorbește fără teamă. "Gura legată" (închisă, cu buzele strânse)
arată închiderea în sine. Ca și la sugari când refuză hrana, la adulți acesta este modul de a spune
,,nu". Să nu ne grăbim însă să tragem concluzii. Mai întâi să facem conexiunea dintre semnalele
gurii cu semnalele transmise de celelalte elemente componente ale feței, cu alte gesturi, cu
postura; să luăm în considerare situația socială concretă, statusul social al persoanel or, aparte­
nența la gen (gender), la clasa de vârstă, starea de sănătate (un început de pareză modifică
forma gurii) etc. Abia după aceea, cu toată prudența ce se impune în evaluarea celorlalți, să
ne pronunțăm, dar -atenție! -în termeni probabilistici.
Maturitatea feței. Ne putem întreba: care anume trăsături ale feței exprimă dominanță
sau, și mai general, care trăsături ale feței sunt asociate cu un anumit tip de personalitate?
Trăsăturile care exprimă dominanță la diferitele specii de animale sunt, în general, cele care
arată maturizarea sexuală (K. Lorenz, 1963/1988). Caroline Keating (1985) susține că trăsătu­
rile asociate maturității fizice sunt semnale ale dominanței în lumea umană, la fel ca și în
rândul celorlalte specii. Indivizii cu maxilare puternice (semnal care indică maturizarea dentiției
în lum�a primatelor), cu fața proeminentă, cu buze subțiri și păr puțin (semnal asociat cu
înaintarea în vârstă) sunt percepuți ca fiind mai dominanți. Într-un studiu transcultur al, Caroline
Keating a prezentat mai multe fotografii ale unor adulți cu trăsăturile feței diferite. Fotografiile
au fost prezentate în perechi, iar subiecții au fost rugați să spună care față este mai dominantă

Mesajele corpului uman: cercetări experimentale și stereotipuri sociale 117
în raport cu cealaltă. În zece din cele unsprezece culturi analizate, anumite tipuri de fețe au
fost văzute ca dominante de către majoritatea evaluatori lor. Studiul a relevat faptul că bărbații
cu trăsături dominante sunt considerați mai atractivi atât de către femei, cât și de către bărbați,
subliniind faptul că atractivitatea la bărbați este strâns legată de dominanță. În schimb, între
atractivitate și dominanță se manifestă o relație inversă în evaluarea femeilor. Caracteristicile
imature, copilărești, juvenile joacă un rol însemnat în definirea atractivității la femei (1. Eibl­
Eibesfeldt, 1995). Din acest punct de vedere, dimensiu nile ochilor și proeminența buzelor
sunt asociate caracterului dominantlnondominant al celui evaluat. Caro line Keating susține că
identificarea caracteristicilor dominante ale feței la bărbați a fost mai ușoară pentru subiecții
evaluatori decât identificarea acestora la femei. Probabil că alte elemente nonverbale sunt
determinante în evaluarea dominanței feminine.
Asimetria feței. O serie de cercetări au pus în evidență relația dintre asimetria facială și
viața psihică. S-a constatat că atunci când asimetria este accentuată, de cele mai multe ori avem
de-a face cu o persoană nevrotică (G. Lindzey et al., 1952). S-a avansat chiar ideea -care
trebuie să fie în continuare verificată experimental -că partea dreaptă a feței exprimă, de obicei,
self-ul public al persoanei, în timp ce partea stângă, viața psihică inconștien tă. O analiză a
modului de a poza în atelierele fotografice sau ale pictorilor ar putea aduce argumente în
favoarea acestei intuiții. Cu titlu explorator, Îară o bază statistică suficientă, înclin ăm să credem
că așa stau lucrurile. Analizând portretistica Renașteri i, directoarea Secției de artă a Renașterii
de la Walters Art Gallery din Baltimore, Joaneath Spicer (199112000, 84), ajunge la concluzia
că "în majoritatea narați uni lor tratate pictural, limbajul corpului exprimând stăpânirea de sine
este asociat cu autoritatea", arată deci self-ul public. "Halebar dierul" (1526) din gravura lui
Hans Sebald Behrn lasă să i se vadă partea dreaptă a feței, la fel ca și "Portdrapelul" (1617)
pictat de Evert van der Maes. Guvernatorul Indiilor de Est, Mattheus van den Broeck, pozează
pictorului Samuel van Hoogstraten astfel ca să i se vadă partea dreaptă a feței. Dintre cei 22
de ofițeri imortalizați în pictura lui Pieter Isaacsz "Compania din Amsterdam a căpitanului
Jacob Geritsz Hoing" (1596), 17 privesc astfel încât să li se lumineze jumătatea din dreapta
a capului. Analiza ar merita să fie extinsă. Numai portretele din Renaștere au această particula­
ritate, sau portretele din orice perioadă? Și în fotografii se păstrează aceeași tendință de a poza?
Pictorii și fotografii sunt cei care au intuit funcțiile asimetriei fa ciale, sau cei care "le-au oferit
chipul" spre a-l picta sau fotografia?
O altă ipoteză la fel de îndrăzneață a fost lansată de soții F.G. Lynn și D.R. Lynn (19 38):
dacă persoanele au o lateralitate manuală și facială dreapta (după cum ridică în sus colțul gurii
când zâmbesc), atunci ele sunt mai expansive și mai bine integrate social decât în cazul în
care au lateralitate încrucișată. Și această ipoteză merită să fie verificată.
Am adus în discuție aceste cercetări și ipoteze pentru a susține concluzia noastră potrivit
căreia știința despre figura umană abia dacă se conturează, în nici un caz nu este veche și
depășită. O dovadă în acest sens o aduc cercetările privind frumusețea corporală, realizate în
ultimele decenii de către psihosociologi (E. Berscheid și E.H. Walster, 1979), sociologi (W.
Chapkis, 1988; G.L. Patzer, 1985), antropologi (S.A. Boone, 1986; R. Brain, 1979) sau istorici
(M. Thevoz, 1981).

118 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Haloul atractivității. Cercetările psihosociologice (T.F. Cash et al., 1977; K.L. Dion et
al., 1972; R.L. Dipboye et al., 1977) au relevat că persoanele atractive obțin mai ușor locuri
de muncă la interviurile pentru angajare și primesc referințe mai pozitive de la locul de muncă
decât persoanele mai puțin atractive din punct de vedere fizic. Tony Malim (1997/2003, 83)
relatează despre experimentul lui D. Landy și H. Sigall (1974) prin care s-a verificat relația
dintre atractivitate și evaluarea performanțelor. Cercetătorii au redactat două eseuri: unul bun
și altul slab. Studenților li s-a spus că eseuri le au fost scrise de către studente și au fost rugați
să evalueze calitatea lor. Eseul bun a fost însoțit o dată de fotografia unei studente atractive
și altă dată de fotografia unei studente mai puțin atra ctive. La fel s-a procedat și cu eseul slab.
În ambele cazuri eseul studentei atractive din punct de vedere fizic a fost evaluat cel mai bine.
Alte cercetări (K.L. Dion et al., 1972; H. Sigall și N. Ostrove, 1975; J.E. Stewart, 1980)
au relevat că persoanele atractive sunt considerate ca fiind mai fericite, au o probabilitate mai
mare de a se căsători și de a avea o căsătorie reușită, iar în procesele juridice (în sistemul cu
jurați) primesc pedepse mai blânde decât persoanele neatractive. În relația dintre atrac tivitatea
fizică a persoanei învinuite și gravitatea pedepsei intervine ca variabilă-test "tipul de infr�
țiune". Pe bază experimentală Diane S. Berry și Leslie Zebrowitz McArthur (1988) au găsit
că atunci când infracțiunea este săvârșită cu intenție de către o persoană atractivă (cu "față
de copil"), pedeapsa aplicată este mai severă decât în cazul persoanelor mai puțin atractive
(cu față matură). Care ar putea fi explicația? Se consideră că persoanele adulte cu față de copil
(ceea ce induce impresia de naivitate) s-au folosit de acest atribut pentru a face acte reprobabile.
Dacă însă infracțiunea a fost săvârșită rară intenție, atunci pedeapsa pentru persoanele atractive
este mai mică decât cea aplicată infractorilor cu figură neatractivă.
Frumusețea fizică a unei persoane include, între cei mai importanți factori, armonia, propor­
ționalitatea, atractivitatea feței. Denise Jodelet (1994) a descoperit că, atunci când privesc o
persoană pe stradă, 39 la sută dintre cei intervievați declară că evaluează frumusețea feței
(45% apreciază frumusețea corpului). Anthony Synnott (1989, 608) este de părere că în cultura
occidentală există o "mistică a frumuseț ii" (ceea ce este frumos este bun și ceea ce este bun
este frumos), cu rădăcini în gândirea lui Aristotel. Ne amintim că Stagiritul spunea: "Frumu­
sețea este mai puternică decât orice scrisoare de recomandare" (vezi H.J. Eysenck și M. Eysenck,
1981/1998, 29). În Metafizica, Aristotel considera că frumusețea constă în ordine, simetrie
și propor ție. Înțelegând în acest fel frumusețea, Aristotel se despărțea de concepția lui Platon,
al cărui discipol în Academie fusese. Pentru Aristotel, frumusețea oglindește în exterior ceea
ce este În interior; pentru Platon, frumusețea este binele Însuși: frumosul este binele și binele
este frumosul. În dialogul Banchetul este dezvoltată teoria platoniciană a frumosului, care
culminea ză în frumusețea absolută, care transgresează sexul, sexualita tea și simpla frumusețe
fizică (c! A. Synnott, 1989,611).
Americanii -remarcă Tony Malim (1997/2003, 83) -consideră atractive figurile feminine
asemănătoare cu cele ale copiilor (ochii mari, nasul scurt, bărbia mică). Probabil că nu numai
americanii văd astfel de figuri ca "drăgălașe". Credem că peste tot în lume ceea ce este tânăr
este frumos și că explicația atractivității "figurilor drăgălașe" este programată ereditar – așa
cum am mai arătat -, nu este legată de "potenți alul individului de a aduce pe lume copii"­
cum crede același Tony Malim (ibidem). Un experiment realizat de Leslie Zebrovitz McArthur
și Diane S. Berry (1987) pe subiecți coreeni susține ideea universalității atractivității figurilor

Mesajele corpului uman: cercetări experimentale și stereotip uri sociale 119
umane care exprimă imaturitate și a stereotipului de atribuire a calităților psiho-mo rale ale
copiilor persoanelor cu "față de copil".
Persoanele adulte care au "față de copil" (baby face) -ochii mari, coborâți spre jumătatea
feței, nasul mic -sunt percepute ca având și atributele copilăriei: sinceritate, submisivitate,
naivitate, neagresivitate. Acest lucru a fost pus în evidență de numeroase cercetări (D.S. Berry
și L.Z. McArthur, 1986; c.F. Keating, 1985; L.Z. McArthur și K. Apatow, 1983). În astfel
de cercetări s-au folosit desene (fețe schematice) sau fotografii ale persoanelor. De aici și critica
artificialității experimentelor realizate în domeniu. Diane S. Beny și Leslie Zebrovitz McArthur
(1988, 24) semnalau și o altă limită a cercetărilor experimentale referitoare la impactul fețelor
de copil asupra impresiei despre persoana-țintă: în situațiile experimentale figura umană era
singura sursă de informații în crearea impresiei. În viața de zi cu zi, în mod real, ne facem o
părere despre persoanele pe care le întâlnim pentru prima oară sau despre persoanele cu care
interacționăm constant percepând fața lor, prezența fizică în ansamblu, comportamentul lor
verbal și nonverbal.
Adam J. Rubenstein, Judith H. Langlois și Lori A. Roggman (2002) se întreabă: Ce face
ca o față să fie atractivă? Înainte de toate, autorii menționați denunță falsitatea mitului că
"frumusețea se află în ochii celui care privește". Ne-am obișnuit să spunem: "Nu-i frumos
ce-i frumos, ci este frumos ce-mi place mie". Dar acest lucru nu este deloc adevărat.
În concluzie, vom susține și noi ceea ce spune Anthony Synnott (1989, 610): "Semnifi­
cația frumuseții este imensă, psihologică și sociologică, economică și literară, filosofică și
chiar teologică; ea are legătură cu comWlicarea non verbală, cu evaluarea stării de spirit și a carac­
terului, cu mobilitatea socială, cu comportamentul de ajutorare de orice fel, cu sexualitatea
și cu atribuirea de calități personale și morale; mai mult, frumusețea poate fi văzută ca fiind
fizică sau spirituală, interioară sau exterioară, naturală sau artificială, subiectivă sau obiectivă,
pozitivă sau chiar negativă".
Ochii -"oglindă a sufletului"?
I se atribuie filosofului și omului politic roman Marcus Tullius Cicero (106-43 î.e.n) afir­
mația: "Fața exprimă totul, iar fața este dominată de ochi". Animi sedem esse in oculis (Sediul
sufletului se află în ochi) -credeau ant icii. În secolul al XVI-lea era dominantă părerea consem­
nată de Erasmus din Rotterdam în De civilitate morum puerilium (1530) că "ochii larg deschiși
sunt semn de stupiditate, cei prea fixați un semn de indolență, cei ce privesc prea acut sunt
înclinați spre gâlceavă, prea vioaie și grăitoare este privirea celor lipsiți de rușine" (apud N.
Elias, 1939/2002, 97). Chiar și astăzi, mulți cred că ochii dezvăluie caracteristicile psiho-mor ale,
structura psihică a persoanei. Hipo crat (c. 460-375 Le.n.) spWlea că "ochii sunt oglinda sănă­
tății". Este vorba despre un stereotip al gândirii la nivelul "simțului comun". De ce s-a format
acest stereotip? Ce informații transmit ochii și ce semnificație socială are privirea? Vom încerca
să schițăm răspunsuri la aceste întrebări firești, făcând trimitere la cercetările medicale,
antropologice, psihologice și sociologice.
Ochii stabilesc un adevărat record în ceea ce privește asocierea de epitete cu valoare stilis­
tică. În Dicționarul de epitete al limbii române (1985) SWlt menționate 606 epitete evocative
și apreciative. În primul rând, caracteristicile cromatice: în afara ochilor albaștri (cu douăspre­
zece nuanțe), ochii mai pot fi măslinii, murgii, opalini, oțelii, pistruiați, smoliți, viorii etc. –

120 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
în total, 60 de culori și nuanțe cromatice. Este dificil să separăm epitetele evocative de cele
apreciative. Caracterizând ca azurii (epitet evocativ) ochii unei persoane, implicit facem și o
evaluare, astfel că determinativul "azurii" apare și ca epitet evaluativ. Dovadă a ambivalenței
evocativ/evaluativ stau și versurile lui Mihai Codreanu:
Văzui mulți ochi frumoși pe lume,
Albaștri, negri, verzi, căprui,
Dar toți îmi par deșarte glume
Pe lângă ochii cenușii.
Totuși, unele determinări stilistice permit evidențierea, în primul rând, a impresiei produse,
fiind mai încărcate de subiectivitate. În limba română, numărul epitetelor apreciative referitoare
la ochi este mai mare decât cel al epitetelor evocative. În legătură cu expresia ochilor, există
aproximativ 270 de calificative stilistice apreciative. Am întâlnit cu toții ochi admirativi,
afectuoși, ageri și chiar adoratori . Ne-am ferit și ocolim cu grijă ochii agresivi, aroganți, barbari,
bestiali, crunți, cumpliți, demenți, desfrânați, detestabili, dușmăno și, farisei, fioroși, furibunzi,
ghețoși, groaznici, haini, hămesiți, hrăpăreți, hulpavi, isteriei, insolenți, inumani, invidioși,
ironiei, încruntați, îndărătnici, îndobitociți, înfiorători, înghețați, înspăimântători, înșelători,
înverșunați, leneși, lingușitori, milogi, mânioși, mincinoși, naivi, năprasnici, neiertători, nepă­
sători, nerușinați, nevrednici, obraznici, păcătoși, pișicheri, pizmași, pângăritori, placizi, pofti­
cioși, prăpăstioși, prostiți, răi, reci, sarcastici, sceptici, scârbiți, siniștri, șireți, tâmpi, tâmpiți,
trândavi, veninoși, vicleni, vicioși, violenți, vrăjmași, zănatici (exemplele sunt luate din M.
Bucă, 1985). Ne-au copleșit, de când suntem capabili să păstrăm imagini în memorie, ochii
blajini, blânzi și calzi ai mamei. Ne amintim copilăria "cu ochi duioși, adânci și buni" (Aron
Cotruș). Căutăm, pe urmele lui Mihai Eminescu, răsplata ochilor "cerești". Ana, copiliță "cu
ochi dulci, dezmierdători", evocată de Vasile Alecsandri, "ochii focoși, dulci și negri" răcoriți
în umbra genelor prelungi, care l-au ispitit pe Dimitrie Bolintineanu, sau cei scăpărători, lim­
pezi, puri și zâmbitori cântați de poeți nu sunt doar creații artistice, ci sunt deopotrivă semnale
în comunicarea umană non verbală.
Poeții, prozatori i, dramatur gii, dar și unii savanți au acceptat fără rezerve că ochii reprezintă
"oglinda trupului și a sufletului" -cum remarca psihologul francez George Dumas (1866-1947).
Aceasta nu reprezintă decât o ipoteză și un stereotip, este adevărat, larg răspândit. Una este
acuratețea impresiei, caracterul adevărat al caracteristicilor psiho-morale, și altceva consensua­
litatea impresii lor, împărtășirea de către populație a acelorași semnificații pe baza stereotipu­
rilor comune.
Dacă ne referim la valoarea de adevăr a inferențelor dintre culoarea și forma ochilor și
psihologia persoanei, trebuie să spunem că receptorii vizuali sunt la fel de expresivi ca și recep­
torii auditivi. Adică muți.
Marc-Alain Descamps (1989/1993, 57-59) trece în revistă stereotipurile legate de culoarea
ochilor la diferite popoare, amintind că, încă la începutul erei noastre, în Zahar, s-a stabilit
o corespondență între culoarea ochilor și anumite trăsături de personalitate. Astfel, în această
carte sfântă a evreilor se spune că ochii negri denotă vigoarea spiritului și virilitatea sentimen­
telor; albastrul ochilor îl dezvăluie pe cel care râde fără motiv; ochii galbeni aparțin melan­
colicilor. La musulmani, culoarea cenușie a ochilor îi semnalează pe păcătoși și pe inamici.
Alchimistul și medicul elvețian Paracelsus (1493-1541) credea că ochii cenușii exprimă indecizia

Mesajele corpului uman: cercetări experimentale și stereotipuri sociale 121
și instabilitatea psihică a persoanei, iar ochii negri sunt semn al sănătății, spiritului fenn, cura­
jului și onoarei. La englezi se spune că ochii albaștri semnifică bunătate și gentilețe, iar ochii
negri, senzualitate și domina rea pasiunilo r. La români există povața: "Ochii verzi niciodată
să nu-i crezi!"
Mâinile: elogiul lor
Henri Focillon (1881-1943), care a conferențiat și la universitățile din București și Cluj,
spunea cândva că mâinile "sunt aproape niște ființe animate [ … ] înzestrate cu duh energic
și liber, cu o fizionomie -fețe Îară ochi și Îară glas, dar care văd și vorbesc" (Focillon, 1972,
43). Istoricul de artă și esteticianul franc ez era convins că "aptitudinile stau Înscrise În relieful
și În desenul lor: mâini subțiri experte În analiză, degetele lungi și mobile ale celui deprins
să raționeze, mâini profeti ce scăldate În fluide, mâini spirituale, a căror inacțiune chiar are
grație și sens, mâini tandre. [ … ] Mâna este acțiune: ea creează și, uneori, ai zice că gândește.
În repaus, nu-i o unealtă fără suflet, părăsită pe masă ori spânzurând de-a lungul trupului:
obișnuința, instinctul și voința de acțiune meditează În ea și nu-ți trebuie mult exercițiu ca să
ghicești gestul pe care vrea să-I facă" (ibidem). Ce elogiu mai vibrant poate fi adus mâinii?
Marii artiști ai tuturor timpurilor au intuit că mâinile sunt "aproape ființe vii":
Rembrandt ni le înfățișează în toată diversitatea detenninată de emoții, caractere, vârste și condi�i; mâna
larg deschisă, încremenită în mirarea sa, înălțându-se, încărcată de umbră, către lumină, aparținând unui martor
al Învierii lui Lazăr; mâna activă și puternică a profesorului Turp, ce ține în vârful unei pensete un mănunchi
de artere, în Lecția de anatomie; mâna lui Rembrandt desenând, mâna fonnidabilă a Sfântului Matei scriind
Evanghelia dictată de un înger; mâinile bătrânului olog din Gravura de o sută de florini. alături de mănușile
grosolane ce-i atârnă la brâu" (H. Focillon, 1995, 105).
Mâinii i s-au Închinat poeme ce au intrat În patrimoniul literaturii universale. Reproducem
câteva strofe din Vicente Aleixandre, tălmăcite În românește de Andrei Ionescu și publicate
În Secolul 20 (1972, 3-4, 69).
MÂNA
Este efortul omenesc, desigur.
Priviți această mână cu cinci degete deschizându-se.
Mâna care desparte marea de uscat și construiește diguri.
Mâna care trece ușor peste clape,
ca pâcla-faptul zilei, și irizează sunete,
ori cade greu și face să răsune
tot vuietul din lume. Ori se-oprește
și-atunci rămâne
doar tăcerea tremurând ă.
E mâna ce ridică lumea
Cu ajutorul unei pârghii,
Și-nalță turnuri, doruri infinite,

122
ori mătură ca vântul dunele,
și face să se spargă valul.
A ceastă mână ar putea, desigur,
Fir cu fir iarba muntelui să numere,
și-n liniște să doarmă după ce-a-nălțat
cupola care-n fundul văii strălucește.
Gingașa mână care, rând pe rând,
A mângâiat aceste chipuri, mâna
Care ivindu-se-n balcon privit-a
Speranța-n ochii verzi ai unei fete. Comunicarea nonverbalâ: gesturile și postura
Mâna care-a spus" te iubesc" cuprinzând înfiorată
Mijlocul domniței.
Mâna care a tras spada făcând să curgă sânge
Și să geamă zidurile întunecate.
Mâna cu pielea zbârcită, cu bătături în palmă.
Dar ce spun eu? Mâna în care a înflorit un trandafir.
Nu-l atinge! Mâna care ar putea să schimbe lumea peste noapte.
Mână liniștită, în umbră, cumplit de nedreaptă.
0, mână, mână de om care-a fost sau va fi iubire.
Să strălucească efortul omenesc într-o pace veșnică.
Mâna care strânge frățește alte mâini,
Și toate înconjoară vast pământul.
În discursul ținut la Congresul de chirurgie (Paris, 17 octombrie 1938), atât de cerebralul
scriitor francez Paul Valery observa cu uimire că nu există un Tratat despre mână. Dar un
astfel de tratat există încă din 1909. L-a scris psihologul român Nicolae Vaschide (1873-1907),
în egală măsură o glorie a României și a Franței (Daniel Clauzel spunea despre Nicolae Vas­
chide că ,,Par son genie et son lEuvre a honore la Romanie et la France"). Este adevărat că
lucrarea Essai sur la psychologie de la main (peste 500 de pagini) a rămas neterminată și a
apărut postum. Dar iată ce scria Nicolae Vaschide: "Mâna definește ființa umană mai mult
decât ochiul, mai mult decât oricare alt domeniu senzorial, și fazele vieții noastre lasă în aceasta
mai multe trăsături decât în alte părți" (apud M. Bejat, 1972, 205). "Fără teama de a depăși
granițele cunoștințelor noastre științifice -spunea Nicolae Vaschide (1909, 481) -, mâna poate
procura noțiuni suficiente despre caracterul individual". Ch. Richer scria în "Prefața" cărții
lui Nicolae Vaschide: "Există mâini îndrăznețe și mâini timide, mâini senzuale și mâini mistice,
mâini de acțiune și mâini de vis [ … ]. Sufletul se reflectă în structura ființei noastre, în fizio­
nomia, trăsăturile feței și configurația mâinilor [ … ]. Mișcările mâinii traduc în mod fidel miș­
cările sufletului. Fiziologia a putut să stabilească, prin observații minuțioase și precise, că
fiecare emoție are ecou asupra mușchilor mâinii și că frământările aproape imperceptibile
ale degetelor trădează agitația interioară [ … ]. Amenințarea, mânia, oroarea, rugăciunea nu pot
fi bine exprimate dacă mâna nu vorbește o dată cu vocea și ochii" (apud M. Bejat, 1972, 209).
Pornind de la supoziția că mâna vorbește despre starea psihică a persoanei, vom spune câteva
cuvinte despre o nouă disciplină științifică pe cale de a se cristaliza, dermatoglifia, arătând

Mesajele corpului uman: cercetări experimentale și stereotip uri sociale 123
totodată tributul plătit chiromanției și șarlatanilor care se consideră specialiști în descifrarea
caracterului oamenilor după configurația palmelor. Amintim că Nicolae Vaschide a studiat
timp de zece ani practicile chiromanțil or, fizionomiștil or, ale grafologilor și ghicitorilor în cărți
și în cafea din Franța începutului de veac XX. Concluzia: chiromanția este doar în aparență
o știință ocultă. Când nu este practicată de impostori și de șarlatani, ea poate oferi informații
credibile despre psihologia persoanei. "Viitorul și prezicerea evenimentelor sunt lucruri
îndoielnice" – preciza Nicolae Vaschide -, iar pentru cunoașterea psihologică a persoanei
trebuie să utilizăm ,,nu numai datele mâinii, ci de asemenea ale fizionomiei și, în mod secundar,
toate informațiile furnizate de limbaj și mai ales informațiile verbale și prin gesturi, care schi­
țează, care subliniază și care facilitează ghicirea unui caracter, a unei fizionomii intelectuale"
(apud M. Bejat, 1972,207). Cele afirmate de primul psiholog experime ntalist român de talie
internațională despre cunoașterea persoanei după configurația mâinilor sunt valabile pentru
întregul comportament nonverbal și pentru problematica actuală a comunicării nonverbale:
totdeauna trebuie să avem în vedere integrarea semnalelor provenite prin intermediul cât mai
multor canale de inf ormație. În mod deosebit, va trebui să integrăm aceste informații în sisteme,
cel mai important fiind sistemul comunicare nonverbală-comunic are verbală.
Chiromanția pretinde că ar descrie după liniile din palmă (Figura 3.8) profilul psihologic
al persoanei, tendințele afective, calitățile și defectele psiho-morale.
Fig. 3.8. Liniile și semnele palmei În chiromanție

124 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
De asemenea, "specialiștii în chiromanție" susțin că sunt capabili să prevadă evenimentele
din viața omului. Pentru a dobândi un plus de credibilitate, unii folosesc computerele, ca și
când aceste "unelte geniale" nu ar fi programate tot de oameni, în acest caz de șarlatani. Circulă
o anecdotă. Un om căruia i se prezisese de către chiromantul ajutat de calcula torul electronic
o viață lungă și fericită, destul de sceptic, a Întrebat: "Dar este adevărat? Răspunsul a fost:
"Ce interes are, domnule, computerul să te mintă?!".
Spre deosebire de chiromanție, "dermatoglifia" propusă de Michael Allan Park, specialist
În antropologie fizică, după cum suntem informați de revista Science et vie (iulie 1983), nu
prevede evenimente, ci stabilește corelații Între anumite caracteristici epidermice (dermatoglife),
starea de sănătate și constantele comportamentale. Dermatoglifele sunt desenele papilare situate
pe fața internă a degetelor, în regiunea volară (a palmei) și în cea plantară (a tălpilor). Ampren­
tele digitale -prin intermediul cărora poliția îi identifică pe răufăcători -reprezintă o clasă
specială de dermatoglife. Antropologii studiază dermatog lifele nu pentru a-i identifica pe
indivizi, ci, dimpotrivă, pentru a vedea dacă desenele papilare de un anumit tip sunt comune
unor grupuri umane.
S-au stabilit trei tipuri de desene ale epidermei: în formă de arc, de buclă și în formă de
spirală (Figura 3.9). Bineînțeles, se întâlnesc și tipuri intermediare, precum și subtipuri.
Studiile de până acum au pus în evidență faptul că tipul desenelor și dimensiunile lor sunt
moștenite genetic, se transmit în cadrul aceleiași familii. O astfel de constatare legitimează
utilizarea dermatoglif elor În două direcții de cercetare științifică: a) dermatoglifele, ca și alte
caracteristici transmise ereditar (de exemplu, grupa sanguină), pot ajuta la descifrarea evoluției
grupurilor umane; b) stabilindu-se corelații statistic verificate Între anumite caracteristici ale
tabloului dermatoglific și bolile genetice, dermatoglifele pot fi utilizate În semiologie (parte
a medicinei care se ocupă cu studiul semnelor diferitelor boli). Michael Allan Park consideră
Fig.a 3.9. Cele trei tipuri de desene papilare studiate de dermatoglifie

Mesajele corpului uman: cercetări experimentale și stereotipuri sociale 125
că O anumită caracteri stică dennatoglifică este de natură genetică atunci când apare foarte
frecvent la persoanele descendente din aceeași familie și care suferă de o anomalie congenitală.
Aceasta nu Înseanmă că toate persoanele care au respectiva particularitate dennatoglifică sunt
cu certitudine marcate de anomalia luată în discuție. Totuși, dacă se studiază un număr mare
de persoane care prezintă o anomalie genetică, se constată existența unor particularități denna­
toglifice Într-o proporție mai mare decât la restul populației, ceea ce Îndreptățește avansarea
ipotezei referitoare la legătura dintre respectiva maladie și o anumită configurație a desenului
epidennic.
Cercetări le întreprinse pe un eșantion de copii bolnavi de mongolism (o maladie datorată
unei aberații cromozomiale -trisomia perechii cromozomiale 21 -care induce debilitate min­
tală și o configurație facială caracteristică) au evidențiat frecvența mai mare a dennatoglifelor
de tip buclă, comparativ cu populația care nu suferă de această maladie. Tipul dennatoglific în
buclă se întâlnește, de asemenea, frecvent la persoanele afectate de maladii cardiace con genitale.
O altă aberație cromozomi ală -trisomia perechii cromozomiale 18 -condamnă nou-născutul la
o moarte precoce. Ea se asociază cu o frecvență mai ridicată a amprente lor digitale de tip arc.
S-a relevat, de asemenea, prezența în mai mare măsură a acestui tip dennatoglific la persoanele
cu "sindromul Klinefelter", cauzat de aberații ale perechii cromozomiale 23. Așa cum se știe,
fonnula perechii cromozomiale 23 este Xv. Unele persoane au fonnula XYY. Persoanele în
cauză suferă de anumite tare fizice și, foarte adesea, de înapoiere mintală. În afara celor care
au sindromul Klinefelter, și alte categorii de bolnavi prezintă o proporție ridicată de dennatoglife
în arc: cei cu insuficiență cardiacă congenitală, debilii mintal și bolnavii de schizofrenie. Am­
prenta în spirală sau cu elemente ale spiralei a fost reperată frecvent la persoanele care prezintă
fonnula XO a perechii cromozomiale 23. Cea mai mare parte a fetușilor cu această anomalie
cromozomială sunt expulzați prin avort spontan. Cei care totuși se nasc sunt marcați de "sin­
dromul Tumer" (Ia bărbați, talie mică, pieptul foarte dezvoltat; la femei, uterul redus, ovarele
absente). Inteligența lor este nonnală. Între alte categorii patologice asoci ate cu predominarea
amprentelor în spirală este și "Choreea Huntington" -afecțiune neurologică ereditară mani­
festată la adulți prin mișcări involuntare dezorganizate și adesea prin debilitate mintală.
Cercetarea dennatoglifelor nu are nimic de-a face cu chiromanția. Chiromanții iau în consi­
derare alte semne de pe epidenna degetelor: cruci, stele, raze, cărora le atribuie semnificații
diverse după degetul sau falanga unde se află. De exemplu, în Tratat de chiromanție de Kanna­
dharay se spune că o stea pe ultima falangă a degetului arătător -"degetul lui Jupiter" -indică,
atunci când apare aproape de extremitatea degetului, o primejdie; când apare la jumătatea
degetului, indică aptitudinile diplomatice ale persoanei etc. În chiromanție, liniile palmei –
linia capului, a inimii, linia vieți i, centura lui Venus și încă altele -au un rol central. Ele vorbesc,
chipurile, despre personali tatea individului, dezvăluie caracteristicile psiho-morale și fiziolo­
gice, prezic evenimentele din viața omului. Nu același lucru se întâmplă în dennatoglifie: nu
sunt luate în considerare aceleași semne, observați ile au o bază statistică verificată, raționa­
mentul este de tip probabilist. Se pornește de la observarea liniilor provenite prin flexiunea
mâinii și a degetelor (de exemplu, pliurile de pe fața internă a degetelor) și se fac corelații
cu anomaliile genetice. Sunt avute în vedere concomitent mai multe semne. De exemplu, "Iinia
siminală" -numită astfel pentru că se întâlnește și la maimuțe -apare la circa doi la sută dintre
indivizii umani. Această linie, care rezultă din unirea liniilor capului și inimii (din chiromanție),
indică trisomia perechilor cromozomi ale 18 și 21 și reprezintă un semn pentru "sindromul
Turner", anomaliile mâinilor și picioarelor, nanism și polidactilie etc.

126 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Cercetările în domeniul dermatoglifiei sunt Într-o fază de Început. Ele au, rară Îndoială,
importanță pentru actul medical. Pe noi ne interesează Însă pentru a ilustra teza potrivit căreia
formele semnifică. Dermatogl ifia nu pretinde "a citi" În desenul epidermei degetelor sau după
cutele rezultate din flectarea mâinii decât corelațiile cu anomaliile genetice, având o marjă
de incertitudine calculată. Este foarte riscant -pornind de la particular itățile epidermei dege­
telor sau a palmelor -să inferăm creativitatea, puterea de voință, sensibilitatea, sociabilit atea
și alte caracteristici psiho-morale.
Dincolo de observa țiile de bun simț că mâna unui agricultor arată altfel decât mâna unui
pianist, chirurg sau romancier, s-a demonstrat prin studii experimentale riguroase că În
societățile contemporane funcționează un sistem de inferențe de la configurația fizică a mâinilor
la psihologia persoanei. Marc-Alain Descamps (1989/1993,41-42) prezintă un astfel de experi­
ment realizat pe un număr de 34 de manichiuri ste și vânzătoare din Paris, cu vârsta cuprinsă
Între 30 și 50 de ani. Au fost identifica te șase tipuri constituționale ale mâinilor: 1) mâna Iată
și scurtă; 2) mâna conică și Îngustă; 3) mâna pătrată; 4) mâna îngustă și lungă; 5) mâna spatulată
(ca o 10pățică), având degetele terminate cu un bulb; 6) mâna rotundă (Figura 3.10).
Fig. 3.10. Tipuri de mîini (după M.-A. Descamps, 1989/1993,39)
1. Lată 2. Conică
3. Pătrată 4. Îngustă
5. Spatulată 6. Rotundă

Mesajele corpului uman: cercetări experimentale și stereotip uri sociale
Tabelul 3.7. Trăsăturile psiho-mor ale asociate diferitelor tipuri de mână
(după M.-A. Descamps, 1989/1993,41-42)
Tipul de mână Caracteristici psiho-mor ale asociate 127
Lată si scurtă Altruism, franchețe, găndire concretă, reacții lente, persoane dezinteresate, muncitori manuali.
Conică
si ingustă
Pătrată
Îngustă
și lungă
Spatulată
Rotundă Inteligentă, franchete, optimism, sinceritate, altruism, incredere in sine, spontaneitate,
persoane imaginative, medici
Franchete, duritate, consecvență, curaj, altruism, serviabilitate, violență, muncitori manuali.
Inteligență, sănătate șubredă, fire artistică, frumusețe, egoism, agresivitate, fragilitate,
activități artistice.
Inteligență concretă, perseverență, lipsă de imaginație, activități fizice.
Altruism, misticism, influențabilitate, ipocrizie, sentimentalism, activități intelectuale de birou.
S-a constatat că diferitelor tipuri de mână (inclusiv de degete) li se asociază trăsături de
personalitate distincte (Tabelul 3.7).
Marc-Alain Descamps menționează că alte trăsături de personalitate, precum firea materia­
listă, metodică, sentimentală etc. (s-a prezentat o listă cu 18 trăsături psiho-morale), nu au
fost asociate net unui tip constituțional de mână. Această cercetare nu arată decât că există o
stereotipiz are a atribuirii trăsăturilor de personalitate prin inferență plecând de la constituția
fizică a mâinilor. Rezultatele nu pot fi generalizate și cu atât mai mult nu ne este permis să
le extrapolăm la populația din alte zone culturale, de pildă din România. Rămâne în sarcina
psihosociologilor de aici de a relua experimentul și de a imagina alte modalități de studiere
a stereotipu rilor despre mână.
Cuvinte-cheie
Atractivitate fizică
Ciclotimic
Extravertit
Fața
Fiziognomonie
Frenologie
Frumusețe
Probleme recapitulative lntrovertit
Leptosom
Mâinile
Picnic
Schizotimic
Somatotip
Arătați care sunt caracteristicile constituționale ale picnicilor.
Prin ce se deosebesc, din punct de vedere psihologic, extravertiții de introvertiți?
Dumneavoastră cărui tip soma tic aparțineți?

128 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
Ce se înțelege prin "față lombroziană"?
Care sunt componentele feței și ce informații probab ile transmit ele?
De ce merită să fie elogiate mâinile?
În ce constă "haloul frumuseții"?
Prin ce se deosebește dermatoglifia de chiromanție?

Septimiu Che/cea și Loredana Ivan
Capitolul 4
Gestur ile, postura și mersul
Jean-Cla ude Schmitt (1990/1998, 193) considera că "gesturile sunt imagini care se mișcă,
un spectacol". Participăm zilnic la acest spectacol, fără să-i dăm prea multă atenție. Dar ce
se înțelege prin termenul de "gest"?
Poate că cea mai bună introducere la o discuție despre gesturi o constituie etimologia.
Cuvântul ca atare provine din limba latină (gestus). În limba română, cuvântul "gest" desem­
nează atât mișcările corpului uman, în special ale mâinilor și brațelor, cât și anumite compor­
tamente și acțiuni ale omului, în general, purtarea lui în societate. Adevărul este că -așa cum
remarcau Adam Kendon și Comelia Miiller în editorialul primului număr al revistei Gesture
(2001, 1, 1) -termenul de "gest" face parte din categoria "conceptelorj uzzy", al căror conținut
semantic este dificil de precizat.
Desmond Morris (1982/1986, 38) definește gesturile ca fiind "orice acțiune care transmite
un semnal vizual unui spectator". Din defmiția dată de bine cunoscutul etolog britanic, pe care
o adoptăm în studiul nostru, decurge că, intenționat sau nu, schimbarea poziției corpului în spațiu,
mișcarea observabilă a capului, trunchiului, mâinilor și picioarelor întră în categoria gesturilor.
De altfel, această asumpție este consonantă cu prima axiomă a Școlii de la Palo Alto. Paul
Watzlawick, Janet H. Beavin și Don D. Jackson (1967/1997, 87), analizând "proprietățile
simple ale comunicării" -care joacă rol de "ax iome" -, spun: "Dacă admitem că într-o interac­
țiune orice comportament are valoa re de mesaj, adică este o comunicare, rezultă că nu putem
să nu comunicăm, fie că vrem sau nu". Formulată pe scurt, prima axiomă a teoriei comunicării
este aceasta: "Nu se poate să nu comunicăm" (idem, 89).
Menționăm totuși că unii cercetători fac distincție între "semnal" și "indiciu" (sau "indi­
cator" -am spune noi). Eric Buyssens, Jeanne Martinet, Georges Mounin și Louis Prieto, citați
de Mihai Dinu (1997, 13), apreciau că intențional itatea constituie nota definitorie a gesturilor.
Cu alte cuvinte, zâmbetul intenționat este un gest (semnal), iar cel spontan este un indiciu
(semn). Caroline Hummels și Pieter J. Stappers (19 98, 591) consideră, de asemenea, că "inten­
ționalitatea (meaning) este centrală pentru definiția gesturilor". În dezacord cu modul curent
de clasificare a gesturilor, cei doi autori anterior citați propun o nouă clasificare, luând în consi­
derare referențialul acestora: "gesturile se referă (simultan) la patru aspecte, și anume la spațiu,
informație pati că, simboluri și emoții" (ibidem).

130 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Clasificarea gesturilor
În ceea ce privește clasificarea gesturilor, sunt acceptate mai multe taxonomii. Le vom
prezenta în ordinea elaborării lor. În final, vom aborda tipurile de gesturi în funcție de părțile
corpului cu ajutorul cărora ele se realizează.
Clasificarea propusă de Paul Ekman și Wallace V. Friesen
Clasificarea propusă în 1969 de către cei doi specialiști americani grupează elementele
comunicării nonverbale în cinci clase, având la bază originile, funcțiile și coordonarea acestora:
a) embleme; b) ilustratori; c) expresii faciale; d) reglatori; e) adaptori. Prezentăm pe scurt
această clasificare întâlnită în kinezică și acceptată în prezent de către cei mai mulți cercetători .
Emblemele (emblems) sunt "gesturi substitutive" (redeesatz -cum le numea H. Wespi,
1949). Termenul de "emblemă" a fost preluat din lucrarea lui David Efron Gesture and
Environment (1941). Ele țin loc de cuvinte și pot alcătui un limbaj (de exemplu, limbajul surdo­
muților). Se consideră că astfel de gesturi reprezintă o traducere directă a cuvintelor, propozi­
țiilor și frazelor în semne, emblemele fiind folosite mai ales când comunicarea verbală nu
este posibilă, de exemplu, în cazul muncitorilor care lucrează într-un mediu fizic în care nivelul
zgomotelor este ridicat. Sunt utilizate însă și în convor birile obișnuite, când vrem să fim siguri
că interlocutorii au înțeles exact ce dorim să spunem. În comunicarea nonverbală, emblemele
subliniază și dublează cuvintele.
Emblemele sunt elemente nonverbale al căror înțeles este cunoscut de majoritatea mem­
brilor grupului și sunt folosite intenționat pentru a transmite anumite mesaje. Caracterul lor
intenționat este perceput de receptor, care atribuie emițătorului responsa bilitatea pentru cele
transmise. Ca și alegerea cuvintelor pentru a ne exprima cât mai elegant sau cât mai convin­
gător, avem un control aproape deplin asupra utilizării emblemelor . Interesant este că emble­
mele sunt puțin dependente de context, menținându-și semnificația indiferent de variațiile
acestuia. Paul Ekman și colaboratorii săi de la Universitatea din Calif ornia au diferențiat, după
identitatea dintre forma gestului și forma obiectului desemnat, "emblemele referențiale",
codificate iconic, de "emblemele convenționale". Distincția dintre cele două tipuri de embleme
nu este ușor de făcut. A mișca repetat capul de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga
reprezintă o emblemă iconică (referențiaIă) sau artificială (convențională)? Dar lăsarea pleoa­
pelor și înclinarea capului în cazul Oirtului? Originea unor embleme nu ridică probleme. Ca
exemplu, Paul Ekman (1977) arată că exprimarea prin gesturi a sinuciderii descrie modali­
tatea cea mai frecvent întâlnită de suprimare a propriei vieți: în Japonia medievală sabia, în
Noua Guinee ștreangul, în Statele Unite ale Americii pistolul (Figura 4.1).
Atingerea vârfului degetului mare cu vârful arătătorului, formând un cerc, păstrând celelalte
degete drepte și palma orientată spre spectator, traduce cuvinte ali correct (este în regulă).
OK -inițialele transcrierii greșite a cuvintelor ali corect sau a numelui localității Old Kinder­
hook, în care s-a născut unul dintre președinții SUA din secolul al XIX-lea, care a folosit aceste
inițiale în campania sa electorală (vezi A. Pease, 1981/1993, 18) -s-a răspândit în toată lumea.
Este o expresie a "mcdonaldi zării" comunicării nonverbale. Și alte gesturi, de exemplu semnul

Gesturile, postura și mersul
Fig. 4.1. Emblema sinuciderii la diferite popoare (după P. Ekman, 1977)
A-japonezi
B -americani
C -populatia din Noua Guinee
B 131
C
pentru oprirea unei mașini pe autostradă, substituie cuvintele. Ele se însușesc în procesul
socializării, uneori rară conștiința învățării explicite. Semnificația lor este arbitrară și poate fi
diferită de la o cultură la alta sau chiar de la o perioadă la alta în cadrul aceleiași culturi. În
Franța sau în Laos, a forma din cele două degete un "inel" înseamnă ,,nimic" sau pur și simplu
"zero". În Japonia, același gest sugerează cuvântul "bani". În unele țări mediteraneene, precwn
Grecia sau Turcia, respectivul semn indică ,,homosexualitatea" sau o invitație vulgară la o partidă
de sex, iar în statele arabe exprimă ostilitatea, este o insultă (dacă este însoțit de arătarea dinților).
Mihai Dinu (1997, 229) aduce în discuție emblemele utilizate în limbajul gestual al popu­
lației Aranda din Australia, care utilizează peste 500 de semne făcute cu degetele, cu mâinile,
cu brațele și cu partea superioară a corpului. Interesant este că trecerea de la mișcarea degetelor
la cea a mâinilor ș.a.m.d. este dictată de creșterea distanței dintre cei care comunică. Emble­
mele sunt utilizate când distanța dintre emițător și destinatar este mare, când există bruiaj puternic,
în cazul necunoașterii limbii celeilalte persoane, al interdicției religioase a anumitor cuvinte
sau în cazul convențiilor artistice (spectacolele de pantomimă). Paul Ekman arată că, indiferent
de cultură, emblemele au fimcții clar definite: insulta ifuck you); semnalarea distanței în relațiile
interpersonale ("vino mai aproape", "vorbește mai încet"); aprecierea activități i sau performan­
țelor celorlalți ("foarte bine", "excelent"); semnaliza rea despărțirii; semnalizarea unor răspun­
suri pozitive sau negative la diferite solicitări; comentarea unor stări emoționale sau fizice.
Emblemele sunt utilizate de obicei în pauzele din tre conversa ții, la începutul sau la sfâr­
șitul unei exprimări sau însoțind anumite cuvinte pentru a le accentua. Ele pot fi folosite atât
de către persoana care vorbește, cât și de către cea care ascultă. A.T. Dittmann (1972) a atras

132 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
atenția asupra emblemelor folosite de cei care ascultă, care – uneori însoțite de paralimbaj
(ahaa, mm-hmrn etc.) – exprimă dorința de a se continua discuția.
Anumite grupuri socio-prof esionale (oameni de afaceri, stewardese, brokeri) dezvoltă pro­
priile embleme, care facilitează comunicarea și contribuie la construirea identității membrilor
grupului. Analiza acestor embleme poate releva pattern-uri de comunicare specifice grupului
respectiv . Dacă emblemele sunt înalt codificate, este posibil ca membrii grupului respectiv
să-și construiască identități puternice, iar grupul să fie închis outsider-ilor.
Paul Ekman (1977) a raportat că numărul emblemelor este diferit de la o cultură la alta.
În cultura clasei mijlocii din SUA au fost inventari ate ceva mai puțin de o sută de embleme,
dar în cultura studenților din Israel au fost identificate câteva sute de gesturi de substituție.
Limbajul emblemelor se învață mai rapid decât limbajul verbal, este de părere Paul Ekman,
adăugând că în cercetările sale transculturale nu a găsit nici o emblemă universală. Totuși,
structura anatomică face ca unele embleme să fie identice sau aproape identice în diferite culturi
(de exemplu, înclinarea capului pe palmă ca pe o pernă și închiderea ochilor). Același autor
sugerează că există embleme care sunt utilizate doar de către femei când vorbesc cu femeile
sau de către adulți când se adresează autoritar copiilor.
Deși astăzi se cunosc multe lucruri despre rolul emblemelor în comunicarea nonverbală,
multe dintre întrebări le pe care le-a formulat Paul Ekman (1977) își așteaptă încă răspunsul:
la ce vârstă sunt încorporate emblemele în repertoriul de gesturi al copiilor în diferite culturi?
Cum sunt achiziționate emblemele? Copiii recunosc emblemele înainte de a începe să le utili­
zeze? Ce embleme folosesc persoanele bilingve?
Ilustratorii (illustrators) sunt elemente nonverbale care însoțesc și completează mesajul
verbal. Și asupra utilizării ilustratorilor avem un bun control. Definiția hazlie a conceptului
de gentleman, care circula în Occident la începutul anilor '60 ai secolului trecut, sugerează
foarte lămuritor ce sunt ilustratorii: "un gentleman este un domn care o poate descrie pe Marylin
Monroe fără să-și folosească mâinile" (vezi M. Dinu, 1997, 234).
Fig. 4.2. Folosirea mîinilor pentru a descrie corpul unei femei

Gesturile, postura și mersul 133
În mod curent noi spunem, spre exemplu, "Hai să merg em!" și executăm o mișcare a capului
sau a mâinii în direcția de mers. Sau vrem să subliniem că un anumit obiect are formă rotundă
și descriem un cerc cu ajutorul mâinii. Ele sunt bine învățate și este greu să execuți mișcări
improprii. Suntem doar parțial conștienți de ilustratori, ei par naturali, universali, cu o semnifi­
cație mai puțin flexibilă decât emblemele. Ilustratorii nu sunt folosiți independent de limbajul
verbal, fiind, astfel, elemente care unesc comunica rea verbală cu cea nonverbală. Paul Ekman
și Wallace V. Friesen (1972) au identificat opt tipuri de ilustratori realizați cu mâinile:
1) bastoane (batons), mișcări prin care sunt accentuate anumite cuvinte;
2) ideografe (ideographs), mișcări cu ajutorul cărora se arată direcția gândirii;
3) mișcări deictice (deictic movement s), implicând sublinierea celor spuse;
4) mișcări spațiale (spatial movements), descriind relațiile spațiale;
5) mișcări ritmice (rhythmic movements), care indică tempoul discursului sau al altor acțiuni;
6) kinetografe (kinetogra phs), prin care se arată funcționarea corpului uman sau comportamentele ani­
malelor;
7) pictografe (pictogra phs), mișcări care descriu o imagine;
8) sublinieri le (underliners), mișcări prin care se scoate În evidență un cuvânt, o propoziție sau un pasaj
din discurs.
Putem simplifica, spunând că există ilustratori care sunt legați de ritmul vorbirii (motor
movements) și ilustratori legați de conținutul vorbirii (lexical movements) (U. Hadar, 1989).
De asemenea, putem spune că majoritatea ilustratorilor implică mișcările mâinilor și ale
brațelor, nefiind exclusă nici antrenarea altor părți ale corpului uman, de exemplu, capul sau
picioarele.
Expresiile faciale (affect display) le indică celorlalți un sens al stării noastre afective: comu­
nică bucuria, surpriza, tristețea, oboseala etc. (Figura 4.3).
Fig. 4.3. Expresiile faciale ale emoțiilor primare
a) mânie
b) surprizâ
c) dezgust
d) frică
e) bucurie
f) tristele
d e

134 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
Expresiile emoțiilor ne pot și trăda când vrem să ne prezentăm într-o anumită lumină, dife­
rită de cea interioară. Desigur, putem controla într-o anumită măsură, în mod conștient, mișcă­
rile afective. Exprimarea emoțiilor este mai puțin dependentă de mesajul verbal, comparativ
cu ilustratorii, de exemplu, și mai puțin controlabilă decât emblemele. Expresiile emoțiilor
pot fi neintenționa te (reflectând stări emoționale spontane) sau intenționate (când individul
își propune să exprime anumite trăiri emoționale sau în arta teatrală).
Reglatorii (regulators) mențin și controlează interacțiunea cu interlocutori i. Când ascultăm
vorbele altora nu rămânem pasivi, ci facem o serie de gesturi: dăm din cap, direcționăm privirea
spre interlocutor , mișcăm buzele sau folosim anumite semnale paralingvistice. Acestea sunt
cultural detennina te și asigură un feedback vorbitorului, arată ceea ce se așteaptă de la el.
Astfel de mesaje pot traduce mesajele verbale: "continuă" "nu cred asta", "este imposibil",
"vorbește mai tare", "fii mai explicit". Vorbitorul primește aceste indicii nonverbale fără a le
conștientiza. În funcție de acuratețea percepției, vorbitorul își va modifica discursul în direcția
cerută de reglatori .
Adaptorii (adaptors) reprezintă gesturi stereotipe pe care le realizăm în spații private sau
publice, în condiții de concent rare sau tensiune psihică (de exemplu, pentru femei răsucirea
unei șuvițe de păr sau pentru bărbați mișcarea ritmică a picioarelor în poziția șezând). Aceste
gesturi au "un rol de supapă prin care se consumă surplusul de tensiune generat de acomodarea
la o anumită situație (includem aici și situațiile de comunicare)" -sunt de părere Alina Coman
și Claudiu Coman (2002, 32). Prin astfel de gesturi ne satisfacem nevoia de confort, ne relaxăm,
menținem comunicarea interpersonală sau exprimăm statusul (Figura 4.4).
Unii specialiști (bunăoară, R.B. Adler și G. Rodman, 1994/1997, 161) denumesc astfel
de gesturi "manipulatori" (de exemplu, scărpinarea obra zului sau masa jul feței, frecarea pal­
melor sau a degetelor etc.). Paul Ekman și Wallace V. Friesen (1969) au utilizat tennenul de
"auto-adaptori" (seif-adaptors). În cercetarea kinezică inițiată de Ray L. Birdwhistell (1952,
Fig. 4.4. A-ți răsuci mustața -un vechi gest auto-adaptor specific italian, care semnifică intenția
de a/ace avansuri uneifemei (după R.E. Axtell, 1991/1998,86)

Gesturile, postura și mersul 135
1970), se face distincție între "alter-adaptori" (gesturile muncilor manuale), "auto-adap tori"
(mișcările pentru satisfacerea nevoilor biologice) și "adaptori obiectuali" (mișcările care fac
uz de obiecte, dar nu în scopul pentru care acestea au fost confecționate. De exemplu, discutând
cu partenerii în jurul mesei sau la birou, răsucim uneori ceașca de cafea, dar nu o ducem la
gură, apropiem de noi și apoi depărtăm paharul cu apă etc.). În ceea ce privește adaptorii
obiectuali, acceptarea unora sau a altora este pennisă în funcție de nonnele culturale existente
la un moment dat: fumatul în public este un adaptor acceptat în spațiul european și din ce în
ce mai blamat în cel nord-american. Prin contrast, mestecatul gwnei în public, gest tipic
american, aruncă o lumină nefastă asupra individului în multe țări europene, în special în
Gennania (K.B. Judee, D.B. Buller și w.G. Woodall, 1989/1996,47), Fwnatul pipei este un
gest adaptati v încuraj at în mediile academice, având chiar funcții identitare.
Mișcările de adaptare au caracteristici diferențiale în "scenă" și în "culise" -după tenni­
nologia lui Erving Goffinan (1959). Spre exemplu, când un individ este singur, se poate scărpina
nestingherit în cap, Își poate drege zgomotos vocea sau sufla nasul cu putere. În public, el
folosește acești adaptori doar parțial și amplitudinea mișcărilor este diminuată -dacă persoana
În cauză este bine crescută, Folosirea adaptorilor în public are, prin excelență, o detenninare
culturală. S-a constatat experimental că persoanele care intenționează să-i înșele pe ceilalți
Își freacă mai des mâinile decât persoanele care comunică sincer (B.F. Dooley, 1994); de ase­
menea, Își scarpină nasul mai frecvent.
Spre deosebire de embleme, care au o semnificație precisă, adaptorii transmit infonnații
vagi, imprecise. Ne putem face o impresie despre o persoană studiindu-i adaptorii, dar numai
probabilistic. În general, adaptorii sunt interpretați ca semnale ale disconfortului, nervozită ții,
tensiunii psihice.
Clasificarea propusă de Desmond Morris
Desmond Morris împarte gesturile primare În șase categorii: a) expresive; b) mimate; c)
schematice; e) simbolice; f) tehnice; g) codificate.
Gesturile expresive (expresive gestures) sunt cele care apropie specia umană de cea ani­
mală și care, în concepția lui Desmond Morris, constituie universal ii ale interacțiu nilor umane.
În categoria acestora intră expresiile faciale, care dau sens stărilor noastre emoționale și scapă
controlului voluntar. Categoria gesturilor expresive este similară celei numită de Paul Elanan
și Wallace V. Friesen (1969) affect display. Ele sunt apropiate gesturilor Întâmplătoare, însă
nu îndeplinesc o funcție mecanică, ci una comunicati vă. Gesturile expresive au evoluat și s-au
diversificat în funcție de influențele culturale și în acord cu contextul nonnativ din care indi­
vidul face parte. În Japonia, spre exemplu, femeile nu sunt încurajate să zâmbească larg, pe
când În cultura occidentală acest tip de zâmbet este valorizat pozitiv.
Gesturile mimate (mimic gestures) sunt cele În care emițătorul Încearcă să imite cât mai
exact o persoană, un obiect sau o acțiune. Sunt specific wnane, deși capacități de a mima
anumite comportamente se Întâlnesc și în rândul primatelor. Din categoria gesturilor mimate
fac parte: 1) mimetismul social -când, spre exemplu, afișărn un zâmbet larg la întâlnirea cu
o persoană pe care nu ne face deloc plăcere să o vedem; 2) mimetismul teatral -încercarea

136 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
deliberată de a imita anumite acțiuni, persoane. În cazul acesta, performanța actorului se leagă
fie de numărul de repetări ale vizualizării situației, persoanei date (de experiența cu obiectul),
fie de capacitatea lui empatică, de ușurința cu care se poate transpune în pielea personajului;
3) mimare parțială -în care performerul încearcă să imite obiecte, situații care sunt circum­
scrise în cadrul situațional ca nefiind conforme cu realitatea -spre exemplu, când un individ
mimează că zboară. Gesturile de mimare parțială sunt făcute mai ales cu ajutorul mâinilor:
sugerarea că avem un pistol în mână, sugerarea unui animal cu ajutorul palme lor sau a degetelor
sunt astfel de gesturi menite să indice forma unui anumit obiect/situații care este cunoscut
receptorului; 4) mimare în gol sau în absența relaționării cu un obiect anume -spre exemplu,
când un individ mimează senzația de foame ducând mâinile la nivelul gurii și mișcând ușor
buzele pentru a sugera mestecarea hranei.
Gesturile schematice (schematic gestures) sunt strâns legate de gesturile mimate, repre­
zentând variante prescurtate ale acestora. Ele se dezvoltă din nevoia de a imita în scurt timp
mai multe comportamente, acțiuni. Se procedează prin extragere, un element fiind reținut,
iar celelalte, omise sau reduse ca importanță. Extragerea trebuie să se realizeze în așa fel încât
restul să mai poată fi încă înțeles, însă procesul comportă un ansamblu de variații locale, cul­
tural-geogr afice. Spre exemplu, gestul unui indian din America pentru semnalizarea unui cal
constă din organizarea a două degete de la o mână paralel cu cele disimilare de la cealaltă
mână. Pentru un englez, semnalarea unui cal se poate realiza prin flectarea ușoară a genun­
chilor, asemenea unui călăreț, și mânuirea unor frâie imaginare.
Gesturile simbolice (symbolic gestures) semnifică o calitate abstractă. Această categorie
de gesturi comportă numeroase variații culturale și, uneori, originea lor este obscură. Spre
exemplu (preluăm un exemplu dat de Desmond Morris), imaginea "încornoratu lui" în Italia
se semnalează prin simbolizarea unor coarne la nivelul tâmplelor cu ajutorul degetelor arătă­
toare sau cu degetul arătător și cel mic al unei mâni. Coarnele simbolizează în acest context
faptul că individul a fost înșelat de partener.
Gesturile tehnice (technical gestures) sunt specifice unei anumite prof esii și au semnifica­
ție doar în cadrul activității respective. Privite de către un nespecialist, ele sunt lipsite de semni­
ficație, însă deprinderea lor face parte din procesul socializării individului în acord cu normele
grupului profesional din care face parte și adaptarea la prescripți ile de rol. O serie de profesii
uzează de un limbaj tehnic: polițiști, pompieri, marinari, dar și chelneri, vânzători, agenți de
bursă sau șoferi uzează de gesturi tehnice, care trebuie să fie discrete, să comunice rapid și
în timp util o informație anume. Când un șofer acționează succesiv lumina farurilor, el transmite
celorlalți conducători auto aflați pe aceeași șosea apariția unui detector radar în apropiere.
Gesturile codificate (coded gestures) se aseamănă cu cele tehnice, pentru că sunt specifice
unor receptori care fac parte dintr-o anumită categorie, avizată, însă diferă de acestea prin faptul
că ele se combină pentru a forma structuri cu sens după modelul limbajului vorbit (Figura 4.5).
Limbajul gestual al surdo-muților (American Sing Language -Ameslan) este un exemplu
de codifi care a gesturilor. Totuși, în definirea comunicării nonverbale anumiți autori nu includ
limbajul surdo-muților, considerându-I un derivat al limbajului vorbit, și nu o modalitate de

Gesturile, postura și mersul 137
Fig. 4.5 … Te iubesc''' În limbajul surda-muți/ar
comunica re complementară acestuia. Spre exemplu, așa cum am mai spus, Jacques Corraze
(2000, 15) definește comunicarea nonverbală ca fiind "ansamblul mijloacelor de comunicare
existent între indivizii care nu uzează de limbajul uman sau de derivatele acestuia Iară sunet:
scrisul, limbajul surd o-mut etc."
J.B. Bavelas (1994) introduce un model funcționalist de analiză a gesturilor, în raport cu
rolul acestora în conversație, centrându-se pe valoarea simbolică a elementelor nonverbal e.
În cadrul "gesturilor folosite în conversație" (conversational gestures), J.B. Bavelas distinge
"gesturile legate de conținutul discuției" (topic gestures), care corespund "emblemelor" și
"ilustratorilor" din clasificarea lui Paul Ekman, și "gesturi interactive" (interactive gestures),
care nu aduc, prin ele însele, informații suplimentare, ci doar potențează discursul, asemenea
,,reglatori lor". La nivelul gesturilor interactive se face distincție între: a) gesturi făcute în grabă
(delivery gestures), precum indicarea direcției, a adresei, semnalarea împărtășirii unei păreri
sau unei idei comune; b) gesturi "de citare" (citing gestures) pentru reglarea feedback-ului la
nivelul receptorulu i; c) gesturi de căutare (seeking gestures) a ajutorului, a relaționării; d) gesturi
de reciprocitate (turn gestures), gesturile prin care se răspunde altora sau se solicită un răspuns.
Gesturile interactive sunt utilizate în interacțiunile de tip face-to-face, în special pentru a include
actorii sociali în procesul comunicațional.
Clasificarea luată În considerare de Roger E. Axtell
Autor al unor lucrări best-seller, Roger E. Axtell (1991/1998, 4-5) ia în considerare trei
mari categorii de gesturi: a) gesturi instinctive, cum ar fi scărpinatul nasului când suntem gata
să spunem o minciună; b) gesturi codificate (sau tehnice), utilizate, de exemplu, de brokeri;
c) gesturi achiziționate, dobândite de oameni ca membri ai anumitor culturi. Unul și același
gest dobândit poate avea semnificații diferite într-o cultură sau alta, iar originea lor este adesea
neclară (de exemplu, originea semnului OK).

138 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
Semnificația ges turilor
Noi credem că gesturile ar putea fi grupate și după părțile corpului cu care sunt executate,
distingându-se astfel gesturi realizate cu: a) mâinile; b) capul; c) trunchiul; d) picioarele.
Menționăm că această clasificare ne-a fost sugerată de lucrarea lui Nicolae Vaschide Essai
sur le psychologie de la main (1909), în care, în capitolul al XIII-lea intitulat "Strângerea de
mână și gestul", sunt analizate nwnai gesturile realizate cu ajutorul mâinilor. Vom urma
abordarea sugerată de savantul Nicolae Vaschide, cel care spunea despre sine că nu este decât
un paysan du Danube. Horst H. Riickle (1979/1999, 117-212) procedează în același fel: ia
în discuție rând pe rând modalită țile de exprimare cu ajutorul mișcărilor capului, umerilor și
trunchiului, brațelor, mâinilor și degetelor și, în fine, cu ajutorul picioarelor. Vom prelua din
lucrarea de succes a specialistului german o serie de informaț ii, și anume cele bazate pe
cercetări concrete, nu pe intuiții prea puțin verificate experimenta l, precum unele clasificări.
Spre deosebire de Horst H. Riickle, vom începe cu relevarea semnificației gesturilor făcute
cu mâinile. Ele sunt emblematice pentru specia Homo sapiens sapiens: cap sau picioare au
și animalele, mâini -numai oamenii.
Gesturile realizate cu mâinile
Începem cu acestea pentru că sunt cele mai frecvente și în același timp cele mai nuanțate.
Flora Davis (1971/1973, 80) estimează că putem face 1 700 de gesturi cu mâinile, în combinație
cu postura, cu articulația mâinii și cu degetele. M.H. Krout -citat de Roger E. Axtell (1991/
1998, 7) – a identificat 5 000 de gesturi realizate cu mâinile. În primul tratat de retorică, De
institutione oratoria, Marcus Fabius Quintilia nus (c. 35-96 e.n.) remarca: "Și alte părți ale
corpului ajută celui care vorbește; însă mâinile s-ar putea spune că vorbesc singure. Cu ele cerem,
promitem, chemăm, îndepărtăm, amenințăm, rugăm, exprimăm oroarea, teama, indignarea, opo­
ziția, bucuria, tristețea, îndoiala, aprobarea, părerea de rău, măsura, cantitatea, nwnăruI, timpul".
Gesturile realizate cu mâinile pot fi descompuse în gesturi făcute cu degetele, cu palmele,
cu pumnii și cu brațele. Desigur, avem de-a face cu o descompunere mentală, pentru că în reali­
tate la gesticulație mai totdeauna participă mâna în întregime, chiar corpul în întregul lui.
Cum se va arăta în continuare, degetele intervin frecvent în comunicarea nonverbală. Pro­
verbul "Sunt cinci degete la o mână, dar nici unul nu este egal cu celălalt" se aplică foarte bine
și în legătură cu gesticulația. Utilizarea degetelor în comunicarea nonverbală este foarte inegală.
Degetul arătător participă la realizarea multor gesturi, cu semnificații dintre cele mai dife­
rite: de la declarații de iubire la admonestări și insulte. Paradoxal, deși se numește "arătător",
codul bunelor maniere ne interzice să arătăm cu el; în orice caz, nu persoane (A. Marinescu,
1995/2002, 40). Se pare că interdicția de a arăta cu degetul o persoană nu funcționează la
americani. Am văzut de atâtea ori la TV și chiar pe viu (vizita președinților Bill Clinton și apoi
George W. Bush la București) cum înaltele personalități americane de la tribună sau de pe
scara elicopterului prezidențial îndreaptă arătătorul spre o persoană din public pe care cu sur­
prindere o remarcă și căreia îi zâmbesc. Credem că este vorba de un truc pentru a afișa un
zâmbet elegant. Altfel nu ne explicăm de ce arătarea cu degetul a unei persoane din public se
face când nu există … public (când elicopterul prezidențial decolează de la Casa Aibă).

Gesturile, postura și mersul 139
Arătătorul dus la pălărie echivalează cu un salut (este adevărat, gestul este sancționat de
codul bunelor maniere). Este vorba de "salutul cu un deget". Expli carea originii acestui gest
sublimat al descoperirii capului (scoaterea păIăriei) conduce, în registrul culturologi c, la
tumirurile medievale (când cavalerii își ridicau viziera spre a li se vedea fața), iar în registrul
etologiei, la gestul de domolire a agresivității prin expunerea În fața celuilalt a părții celei
mai vulnerab ile (capul, la om; venajugulară, la lupi -așa cum remarca Desmond Morris În
Maimuța goală, 1967/1991).
În România, ca și în SUA, cu arătătorul și brațul ridicat (ușor înclinat) chemăm, de exemp lu,
J�chelnerul să facă nota de plată sau să nu Întârzie să ne servească.
Când chemăm spre noi un copil, mai ales dacă avem ceva a-i reproșa, îndreptăm arătătorul
spre el și ÎI îndoim de câteva ori. Celelalte degete sunt ghemuite în podul palmei, palma fiind
orientată în sus. Tot cu arătătorul ridicat cerem să se facă liniște (de exemplu, în sala de cursuri).
Cu el admonestăm, mișcând mâna în sus și în jos. Balansând mâna de la stânga la dreapta,
cu pumnul strâns și cu arătătorul în extensie, transmitem un refuz sau ne declarăm dezacord ul.
Arătătorul orientat spre o persoană are rol de "baghetă" și marchează poziția dominantă
a celui care recurge la acest gest. Desmond Morris (1977/1986, 88) arată că se întâlnesc două
versiuni ale gestului: poziția frontală a baghetei ifrontalJorefinger baton) și poziția verticală
a baghetei (raisedJorefinger baton). Semnificația celor două gesturi diferă. în primul caz, se
subliniază importanța obiectului spre care este îndreptat arătătoru l sau, când arătătorul este
orientat spre o persoană ori un grup de persoane, se exprimă o atitudine asertivă, autoritară.
Pe afișe le electorale din 2004 unii candidați cer din fotografie votul cetățenilor, îndreptând
arătătorul către trecători.
Descrierea unui cerc în jurul urechii cu arătătorul întins și celelalte degete flectate comunică,
în unele țări (în Argentina și România, de exemplu), intenția de a telefona. Este interesant că
gestul se păstrează și azi, când nu se mai folosesc telefoanele cu disc. Și mai interesant este
faptul că în America de Nord, Germania, Franța și Rusia -după cum menționează T. Morrison,
w.A. Conaway și G.A. Borden (1994) și R. Schneller, 1992) -gestul, amintind de istoria telefo­
niei, transmite că ceva s-a dereglat în capul interlocutorului ("Ești nebun!"). În fine, arătătorul
mâinii drepte dus la tâmplă, celelalte degete fiind flectate și degetul mare ridicat, semnifică
sinuciderea cu pistolul.
Arătătorul împreună cu degetul mare formează embleme (de exemplu, substitutul termenu­
lui OK, despre care am mai vorbit, sau înlocuiește cuvântul "bani"), ca și în combinație cu degetul
mijlociu (de exemplu, V pentru "victorie"). Arătătorul și degetul mijlociu formând litera V
semnifică într-adevăr "victorie" sau "pace" numai dacă podul palmei este orientat spre interlocu­
tori, spre public. Dacă podul palmei este orientat spre cel care transmite semnul, gestul devine
insultător (Up yours /). Roger E. Axtell (1991/1998,49) relatează despre gafa președintelui SUA,
George Bush, care, străbătând în limuzina sa străzile orașului Sydney, a salutat cu semnul V mulți­
mea alinia tă pe traseu. Numai că podul palmei era orientat spre propria-i persoană … Un ziarist
a surprins gestul și l-a imortalizat într-o fotografie care a fost imediat publicată în ziarele din
Australia. Sub fotografie stătea scris: "Președintele îi insultă pe australieni". S-a întâmplat în 1993.
Interesant este că "semnul victoriei", bine cunoscut azi în cultura occidentală, prin anii
'60 ai secolului trecut avea încă pentru persoanele vârstnice din Statele Unite ale Americii o
semnificație obscenă, simbolizând picioarele desTacute ale unei femei. Comentând această
situație, Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 217) conchide că "până și semnalele «împământen ite»
în cadrul unei culturi se pot transforma".

140 Comunicar ea non verbală: gesturile și postura
În combinație, arătătorul și degetul mic, ambele ridicate și celelalte strânse în podul palmei,
transmit o insultă: "Ești încornorat !", "Soția, iubita te înșală!". Podul palmei este îndreptat spre
cel căruia i se transmite mesajul. Se pare că acest gest a fost folosit mai întâi de italieni, ca
echivalent al cuvântului comuta. Acum are circulație internațională.
Fig. 4.6. Gest insultător in Europa și America (după R.A. Axtell, 1991/1998, 50)
Gestul se adresează unei persoane înșelate de către soție sau, mai general, unei persoane
stupide. În Brazilia și Venezuela -aflăm de la Roger E. Axtell -acest semn transmite o urare
de succes. În unele țări din Africa, o variantă a gestului despre care vorbim transmite un
blestem, iar în SUA respectivul gest a fost adoptat ca semn de recunoaștere a fanilor unor echipe
de fotbal (de exemplu, în Texas), ca și de unele găști din marile orașe.
Fig. 4.7. Gest insultător în Africa (după R.A. Axtell, 199111998,51)
Dacă facem o statistică a gesturilor realizate cu degetul arătător (singur sau în combinație),
constatăm că arătătorul este cel mai expresiv dintre cele cinci degete, mai ales dacă luăm În
considerare și autoatingerile (a obrazului sau a târnplei), dar și gesturile în care sunt sincronizate
degetele arătătoare de la mâna dreaptă și de la mâna stângă. Când îți freci degetele arătătoare

Gesturile, postura și mersul 141
vrei să spui că două persoane au relații speciale: au interese comune, fac afaceri împreună,
sunt în cârdășie. În SUA, gestul de frecare a degetelor arătătoare traduce admonestarea "Să­
ți fie rușine!" În Egipt, acest gest exprimă invitația de a merge împreună (Figura 4.8). La
români, respectivul gest are semnificația unei complicități.
Fig. 4.8. Diferențe culturale În interpretarea unui gest
Încrucișa rea arătătoru lui cu degetul mi jlociu transmite, pentru nord-americani și europeni,
urarea de succes (Good luck). Roger E. Axtell (1991/1998, 109) explică semnificația acestui
gest ca derivând de la semnul crucii (Figura 4.9).
Fig. 4.9. Urarea de succes la europeni și la nord-american i
Uneori, cu degetele arătătoare dirijăm un cor (invizibil) sau o orchestră; alteori, cu degetul
arătător de la mâna dreaptă introdus în cercul format de degetul mare și arătătorul mâinii stângi
facem gesturi obscene. Frecarea arătătoru lui de degetul mare, în timp ce degetele celelalte
sunt strânse în podul palmei, transmite mesajul de așteptare a unei plăți, solicitarea unei sume
de bani, adesea necuvenite.
Degetul mare. Mâna cu degetul mare în poziție verticală și cu celelalte degete strânse
echivalează, în SUA, Rusia sau Franța, cu adresarea unei felicitări pentru lucrul bine lacut;
în Nigeria este considerat un gest nepoliticos, prin care se exprimă dezaprobarea totală, iar
în Japonia, China și Coreea este utilizat în numărătoare, indicând cifra patru (vezi Franzoi,
199612000, 40). Când au fost eliberați din închisoarea Abu Ghraib la jumătatea lunii mai 2004,
mulți irakieni arătau soldaților americani și reporterilor TV pumnul strâns și degetul mare în

142 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
poziție verticală. Cum să interpretăm acest gest, știind că în țările arabe degetul mare orientat
în sus reprezintă o insultă? (R.A. Axtell, 1991/1998, 108).
Pentru piloți și cosmonauți, acest gest semnifică "totul este OK". Originea gestului se pierde
în negura timpului. În Roma antică, viața unui gladiator deosebit de curajos era cruțată dacă îm­
păratul îndrepta degetul mare în sus; dacă îl îndrepta înjos, gladiatorul era condamnat la moarte.
Roger E. Axtell (1991/1989,45) consideră că industria cinematografică a Hollywood-ului
ar fi "vinovată" de punerea în circulație a acestei explicații și îl citează pe Desmond Morris,
care aprecia că este vorba de traducerea greșită a expresiei latine pollice versa prin "îndreptarea
degetului mare în jos". În realitate -susține Desmond Morris -, când se rostea crunta condam­
nare, nu era obiceiul de a se orienta policele înjos. Mai mult, nici pronunțarea verdictului impe­
rial "el va trăi" nu era semnalizată prin ridicarea policelui. Ilustrând legenda regelui Arthur,
pictorul, scriitorul și poetul Dante Gabriel Rosetti (1828-1887) redă condamnarea la moarte
de către rege a soției sale necredincioase. Regele stă pe jilț, are brațul stâng întins și pumnul
cu degetul mare îndreptat înjos. Chiar dacă originea semnului -emblemă despre care am amintit
rămâne neclară, cinematograful l-a pus în circulație aproape în întreaga lume; în orice caz,
în America de Nord și în Europa. Pentru autostopiști, degetul mare ridicat și brațul flectat
spre umăr transmite solicitarea de a fi luat ca pasager în direcția în care rulează automob ilul.
Să nu utilizăm acest gest când ajungem în Nigeria: acolo el semnifică insolență, obrăznicie.
În Australia, ridicarea bruscă a pumnului cu degetul mare în sus echivalează cu o înjurătură.
Germanii folosesc degetul mare pentru numărul unu, nu degetul arătător. În SUA, degetul mare
nu servește la numărare decât pentru reprezentarea cifrei cinci.
Americanii încep numărarea pe degete ridicâ nd mai întâi arătătorul, apoi degetul mijlociu
ș.a.m.d. În Europa, numărarea începe, de regulă, prin ridicarea degetului mare, apoi a arătăto­
rului, a degetului mijlociu ș.a.m.d. De aici pot ieși mici încurcătur i: dacă un european, să zicem
un român, aflat în vizită la New York cere trei hot dog, arătând vânzătoru lui degetul mare,
arătătorul și degetul mic, ar putea să primească doar două. Nu-i nici o nenorocire. Ne amuzăm
de pățanie. Abia avem ce povesti prietenilor când ne întoarcem acasă! Dar dacă în cadrul coope­
rării NATO vrem să semnalăm unui militar american faptul că se apropie de noi trei blindate
inamice? Număratul pe degete ar putea să ne coste viața.
Degetul mare poate fi utilizat și pentru a ridiculiza o persoană. Însoțit de un zâmbet-zefle­
mea, mișcarea peste umăr a brațului cu pumnul strâns și cu degetul mare îndreptat spre cineva
anume îl ridiculizează, arată lipsă de respect.
În trecut, dar și astăzi, în comunitățile nealfabetizate amprenta degetului mare ține loc de
semnătură. Amprenta acestui deget, mai mult chiar decât a celorlalte, ajută poliția să-i identifice
pe răufăcători.
Introducerea degetului mare între arătător și degetul mijlociu, cu pumnul strâns, transmite
la români, cel mai adesea, o înjurătură gravă, are o conotație sexuală (Figura 4.10).
În Brazilia, respectivul gest (purtând denumireafiga) are semnificația unei urări: "Noroc"!
În spațiul ex-iugos lav, încărcătura ofensatoare a gestului este mult redusă. Roger E. Axtell
(1991/1998,92) ne asigură de faptul că gestul, care la romani simboliza introducerea penisului
între labii, are înțelesul ,,nimic": nu este scandalos ca o mamă care refuză să-i cumpere copilului
o înghețată, de exemplu, să-i arate acestuia degetul mare între arătător și degetul mijlociu. Și
în România "gestul impudic al celor trei degete" poate avea semnificația "nimic". Nu credem
însă că o doamnă se poate compromite, Iacându-I …

Gesturile, postura și mersul 143
Fig. 4.10. Gest obscen
Alte gesturi făcute cu vârful degetelor arătător, mare și mi jlociu unite au semnificație religi­
oasă (semnul crucii la ortodocși).
Așa-numitul gest "punga mâinii" (itaI. mana a barsa) exprimă stări psihice dintre cele mai
nuanțate, de la enervare la blândețe. Despre respectivul gest, Roger E. Axtell (1991/1989,91)
spune că este emblematic pentru italieni: punga mâinii, pizza, spaghetti și Turnul din Pisa
le-ar conferi identitate italienilor. Cu excepția vestitului turn înclinat, ceilalți identițiali și-au
pierdut specificitatea. Gestul "punga mâinii" este întâlnit la multe popoare europene (Figura
4.11 ).
Fig. 4.11. Gest tipic italian: mano a borsa
Degetul mijlociu. Romanii l-au supranumit digitus impudicus. Desmond Monis (1994) amin­
tește că împăratu l Caligula (31-41 e.n.), proverbial prin cruzimea și extravaganța sa, obișnuia
să întindă mâna spre a-i fi sărutată, făcând acest gest scandalos (apud Axtell, 1991/1998, 31).
Fig. 4.12. Digitus impudicus

144 Comunica rea nonverbală: gesturile și postura
Semnificația de insultă sexuală a acestui gest s-a păstrat și azi (Figura 4.12). Se Înregistrază
unele particularități: arabii îndreaptă digitus impudicus Înjos, românii În sus. Sugerând falusul,
mișcarea rapidă înainte-înapoi a palmei cu degetul mijlociu În poziție orizontală echivalează
cu o insultă sexuală. Firește că acest gest, specific genului masculin, nu ar trebui -în spiritul
bunelor maniere -să fie utilizat în nici o împrejurare. EI are însă circulație în lumea bărbaților
prea puțin educați și chiar, ca un teribilism, foarte rar, printre femei (Figura 4.13).
Fig. 4.13. Varianta arabă a insulte;
Inelarul parcă nici nu ar exista în comunicarea nonverba lă. Nu cunoaștem vreun gest care
să fie Iacut exclusiv cu el, în afara aceluia de a-I întinde spre a i se pune inelul la căsătoria reli­
gioasă. Nici în combinație cu celelalte degete nu participă la limbajul gesturilor.
Degetul mic nu joacă nici el un rol activ în transmiterea prin gesturi a semnificații lor. Parti­
cipă, însă, împreună cu arătătorul -așa cum am arătat -la transmiterea unor insulte. Degetul
mic și degetul mare în extensie (celelalte degete rămânând strânse în podul palmei) în Hawaii
are înțelesul: "Fii calm", "Relaxează-te".
În multe țări din Europa, între care și în România, dacă mâna este ridicată În dreptul gurii,
iar cele două degete sugerează o mișcare de rotație, atunci este clar îndemnul de a bea împreună
băuturi alcoolice. În American Sign Language, degetele mic, arătător și mare extinse (cu podul
palmei spre interlocutor) fac o declarație de dragoste: "Te iubesc!".
În SUA, staruri le muzicale, oamenii politici, cei care se adresează unui public fidel obiș­
nuiesc să-și exprime sentimentele de gratitudine prin intermediul acestui gest, care nu are nici
o semnificație În țările europene.
Palmele și pumnii. "Frecarea palmelor" exprimă o evaluare pozitivă a ceea ce va urma:
o afacere "pe cinste", un aranjament foarte plăcut, o acțiune de mult dorită. Alian Pease
(1981/l993, 67) atrage atenția că și viteza cu care oamenii își freacă palmele semnifică. Agenții
comerciali își freacă mâinile rapid pentru a-i convinge pe clienți că li se propun bunuri și
servicii de cea mai bună calitate. La fel procedează și clientul când dorește să arate că se
așteaptă să fie foarte bine servit. Frecarea lentă a palmelor transmite inconștient alt mesaj:
lipsă de sinceritate, viclenie, gânduri ascunse. Ca și în legătură cu orice alt gest, pentru a inter­
preta corect frecarea palmelor trebuie luată în consid erare situația socială concretă: este vorba

Gesturile, postura și mersul 145
despre un profesor care, frecându-și palmele, explică lecția elevilor, de o persoană care așteaptă
pe o vreme geroasă tramvaiul în stație, de un chelner care ne întreabă ce mai dorim etc.
"Lipirea palmelor cu degetele întrepătrun se" exprimă o atitudine negativă, cu atât mai
accentua tă cu cât mâinile astfel încleștate sunt ținute mai sus. Mâinile încleștate înaintea feței,
așezate pe masă sau lăsate în poală (sau lăsate înjos când stăm în picioare) dezvăluie o stare
de frustrare -așa cum au relevat cercetările efectuate de C. Nierenberg și H. Calero (apud
A. Pease, 1981/1993, 68).
"Mâinile în poziție de coif" sau "coiful-turn" -cum a denumit Ray L. 8irdwhistell poziția
oblică a palmelor cu degetele care se ating configurând o piramidă -comunică încrederea în
ei înșiși a celor care fac acest gest, mai ales a persoanelor cu status social superior. După
cercetările și observațiile lui Alian Pe ase (1981/1993, 69), acest gest este folosit în relațiile
interpersonale asimetrice (șef/subordonat, avocat/client etc.), indicând siguranța, încrederea
de sine. "Coiful turn îndreptat în sus" se întâlnește mai frecvent când persoanele în cauză își
expun opiniile, iar "coiful-turn îndreptat în jos" când respectivele persoane ascultă părerile
celorlalți. Unele cercetări au relevat că femeile fac apel la acest gest mai mult decât bărbații
(c. Nierenberg și H. Calero, 1971).
Fig. 4.14. Gesturile de acoperire aferei lafemeile din Japonia

146 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Același sociolog iranian pe care l-am mai invocat, Alibeman Eghbali Zarch, arăta, întinzând
brațul cu podul palmei în jos și cu degetele care se strâng și se relaxează, cum sunt chemați
oamenii să se apropie. La noi, același înțeles îl are gestul făcut cu mâna, dar cu podul palmei
în sus. Desmond Morris (1977/1986, 94-100), analizând "semnalele de ghidare", prezintă într-o
histogramă cu bare frecvența chemării "Vino încoace!" cu podul palmei în sus și, respectiv,
în jos la diferite populații (Figura 4.15).
Fig. 4.15. Frecvența utilizării gestului de chemare .. Vino Încoace!" realizat cu podul palmei in sus
și, respectiv, Înjos la diferite populații (după D. Morris, 1977/1986,99)
100% 100%
–
,-
–
–
,-1-
50% ,-50%
–
–r–
– –
-� rn
.!lI ni S ni .!lI ni S ni .!lI ni � ni .!lI ni S ni
C> "O c: 'c � 'c (ij 'Cii C> "O 'c � 'c (ij 'Cii c: !!! ni 'E 'c c: !!! ni � 'c c: ni � c: ni � « a. � « a. � (5 u.. cn ni 1- (5 u.. cn ni 1-cn cn
Când în anul universitar 2003/2004 unul dintre autorii acestui capitol (Loredana Ivan) a bene­
ficiat de un stagiu de specializare în Olanda, la Groningen, a avut surpriza să constate frecvența
cu care studenții duceau mâna în fața ochilor și priveau printre degete. Astfel exprimau ei o anumită
neîncredere în ceea ce auzeau, prefăcându-se că nu sesizează anumite lucruri care contraziceau
realitatea. Pe coperta unei cărți despre politicile publice, Ruimte rond regels (Spațiul dintre
reguli) de Wieger Bakker și Frans van Waarden (1999), întâlnim acest gest, care poate fi
considerat specific olandez, așa cum "punga mâinii" îi identifică pe italieni (Figura 4.16).
Marea diversitate a gesturilor făcute cu mâinile (cu palmele și pumnii, cu degetele) îndrep­
tățesc aprecierea lui Edward A. Adams că "gesturile făcute cu mâinile sunt economice, rapid
utilizate și mai prompt executate decât răspunsuri le verbale" (apud F. Davis, 197111973,72).
Gesturile realizate prin mișcarea capului
La mai toate popoarele și populațiile, exprimarea dezacordului (negația) se face în același
fel, prin mișcarea repetată a capului de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga. Această
constatare îndelung verificată prin cercetări comparative intercultura le, ca și faptul că

Gesturile, postura și mersul 147
Fig. 4.16. A privi printre degete: un gest specific olandez
nou-născuții însoțesc refuzul hranei și senzațiile dolorifice'cu aceeași pendulare orizontală a
capului constituie un argument în favoarea ipotezei caracterului înnăscut, ereditar al unor
gesturi cu semnificație socio-culturaIă. Deși la naștere copiii nu au cortexul deplin funcțional,
în primele zile de viață ei comunică refuzul hranei prin mișcarea capului de la stânga la dreapta
și de la dreapta la stânga; de aici s-a tras concluzia că acest gest este un reflex prestabilit ereditar
și că este coordonat de măduva spinării. Totuși, faptul că în unele țări, precum Bulgaria, Turcia
sau Grecia, acordul se exprimă prin mișcarea capului de la stânga la dreapta și de la dreapta
la stânga, iar dezacor dul, prin aplecarea și ridicarea repetată a capului pune sub semnul întrebării
determinarea biologică a gesturilor ce se substituie cuvintelor "da" și "nu". Etologul german
lrinaus Eibl-Eibesf eldt (1979) consi deră că gestul resp ectiv derivă din tendința de a te debarasa
de un lucru oarecare: pur și simplu, instinctiv, scuturăm capul când vrem să îndepărtăm ceva
ce ni s-a așezat pe creștet. Gestul firesc al antropoidelor de a se scutura de frunze sau de insecte
s-a fixat genetic și a dobândit valoare de semnal social. Cu ajutorul lui ne înțelegem fără nici
un cuvânt. Mișcarea de sus în jos și de jos în sus a capului semnifică aprobarea, acordul cu
cele relatate verbal. Asociată cu zâmbetul și cu privirea directă, mișcarea de sus în jos și de
jos în sus a capului are valoarea unui salut la distanță. Acest gest este întâlnit, în mod stereotip,
la populațiile din Asia și Europa, ca și la populațiile din America și Africa. Și acest compor­
tament social are rădăcini biologice.
Horst H. Riickle (1979/1999, 161-171) clasifică modalitățile gestuale ale capului în șapte
categorii: 1) mișcarea capului îndreptată înainte; 2) capul plecat; 3) datul din cap; 4) înălțarea
capului; 5) mișcarea capului spre spate și în sus; 6) înclinarea laterală a capului; 7) legănarea
capului. În afara acestor categorii, specialistul german în comunicare nonverbală atrage atenția
și asupra combinațiilor de mișcări ale capului cu mișcări ale altor părți ale corpului. Prezentăm,
sub forma unui tabel, semnificațiile cele mai probabile ale acestor mișcări, atrăgând atenția că
nici un semnal non verbal nu are semnificație singur (Tabelul 4.1)

148 Comunicarea nonverbala: gesturile și postura
Tabelul 4.1. Semnificația mișcărilor realizate cu capul (după H.H. Riickle (1979/1999, 161-171)
MișCările realizate
cu capul
,. Îndreptarea
capului inainte Semnificatia
,. Arata interes fată de interlocutor.
2. Supunere, lipsă de vointă și de sperantă; in timpul salutului, aplecarea capului exprimă
amabilitate; in functie de durata păstrării capului plecat se exprimă sentimentul de rusine; 2. Aplecarea capului in combinatie cu orientarea privirii, capul plecat are semnificatie agresivă ("taurul gata de
3. Datul din cap
4. Înăltarea capului
5. Mișcarea capului
spre spate și in sus atac") sau, dimpotrivă, ingăndurare.
3. Pe verticală și repetat, este receptat ca acord, aprobare, intelegerea celor spuse de
interlocutor; insotit de ridicarea sprăncenelor și de intredech iderea gurii, datul din cap
exprimă un interes maxim pentru informatiile transmise.
4. Sigurantă de sine, sentimentul propriei valori, capacitatea de a actiona, mândrie;
ridicarea bătoasă a capului indică orgoliu și arogantă.
5. Arată "deconectarea", starea de .visare", dorinta de detașare; mișcarea inapoi a capului
poate fi și expresia unei dinam ici agresive.
6. Înclinarea laterală 6. Spre umărul drept, transmite un semnal de simpatie, lipsă de vointă, renuntare; spre
a capului
7. Legănarea
capului umărul stâng, exprimă scepti cism, o atitudine cri1ică, solicitarea de informatii suplimentare.
7. Exprimă atât acordul, cât și dezacordul, lipsa de siguranlă., predispozitia spre
compromis; asociată cu ridicarea umerilor și cu colturile gurii lăsate În jos, semnalează
indecizia și dezamăg irea În anumite situatii.
Din punct de vedere științific, problema este de a se stabili dacă există un paralelism între
expresia verbală și gesturi sau dacă gesturile reprezintă în sine un limbaj. Altfel spus, în prezent,
se confruntă două teorii: teoria echivalenței gest-cuvânt și teoria subordonării gesturilor față
de activitatea lingvistică.
Pierre Feyereisen și Xavier Seron (1984), studiind modificarea comunicării gestuale în
cazul persoanelor cu leziuni cerebrale, aduc în discuție aspecte noi privind legătura dintre
gesturile simbolice efectuate cu mâinile și comunicarea verbală. Unele Iezi uni ale emisferei
cerebrale stângi, care afectează vorbirea, determină în același timp și incapacitatea produ­
cerii gesturilor simbolice. Bolnavii cu tulburări ale limbajului (afazicii) prezintă dificultăți
in imi tarea gesturilor convenționale, fiind în imposibili tatea de a efectua, la cerere, gesturi
cu semnificație socio-cult urală (de exemplu, ducerea la obraz a degetului arătător, atingerea
cu același deget a nasului etc.). Astfel de constatări au fost interpretate diferit. Se pare că trebuie
revizuită vechea concepție despre specializarea strictă a emisferei cerebrale stângi pentru
funcțiile simbolice, care stă la baza teoriei echivalenței gest-cuvânt (corespunzând noțiunii
de "asimbolie": ansamblul tulburărilor asociate afaziei -agrafie, alexie, gesticulație incorectă,
dificultăți de înțelegere a pantomimei etc.).
Pierre Feyereisen și Xavier Seron apreciază că abandonarea noțiunii de "asimbolie" (pro­
pusă în 1870 de Finkelburg) impune depășirea viziunii care explică patologia limbajului și a
gesturilor simbolice printr-o tulburare centrală unică. De asemenea, ințelegerea corectă a
relațiilor complexe dintre sistemele verbale și nonverbale de comunica re impune abordarea
fenomenului de studiu într-o perspectivă interdisciplinară (psihologică, neurofiziologică, psihia­
trică, sociologică, antropologică, etologică).

Gesturile, postura și mersul 149
Gesturile realizate prin mișcările trunchiului
Prin Înclinare sau răsucire, partea superi oară a corpului poate transmite semnale clare:
acordul sau dezacordul, interesul sau dezinteresul, agresiune sau frică (Tabelul 4.2).
Tabelul 4.2. Semnificațiile Înclinării tnmchiului (după H.H. Ruckle (1979/1999, 175)
Înclinarea trunchiului înainte semnifică: Înclinarea trunchiului înapoi semnifică:
1. Apropiere 1. Retragere
2. Interes 2. Dezinteres (preocupare pentru propriile gânduri)
3. Agresiune 3. Fugă
4. Planificarea unei activități 4. Lipsa planificării unei activități legate de partener
Mișcările trunchiului, ca și celelalte semnale nonverbale, nu trebuie interpretate în sine,
ci în conexiune unele cu altele și în funcție de situația socială concretă, precum și de diferențele
culturale. Cu privire la semnificația mișcărilor trunchiului, analiza distanțelor, a salutului și
a posturii oferă informații utile pentru decodificarea mesajelor nonverbale (a se vedea subca­
pitolele respective). Adăugăm și faptul că mișcările trunchiului pot contrazice semnificația
mișcărilor realizate cu ajutorul altor segmente corporale. Horst H. Riickle (1979/1999, 176)
analizează astfel de compor tamente, numite "ambivalente" (Tabelul 4.3).
Tabelul 4.3. Semnificațiile comportamentelor ambivalente (după H.H. Riickle (1979/1999, 176)
Senzatii contradictorii
1. Frică și interes Moduri de exprimare ale corpului:
1. Cineva duce mâinile la spate, dar în același timp se apleacă înainte, de exemplu,
pentru a putea privi mai bine un text problematic sau un obiect.
2. Dezinteres și interes 2. Cineva își răsucește trunchiul, dar își întoarce fața pentru a observa partenerul de
3. Agresiune și frică discuție. Acest comportament corespunde celui care se numește "privire tăioasă".
3. Persoana își apleacă trunchiul mult înainte, dar în același timp își trage picioarele
mult înapoi (șezân d). O exceptie este cazul în care picioarele trase înapoi sunt pregătite
pentru a sări.
Gesturile realizate cu picioarele
Picioarele nu servesc numai la mers; ele transmit semnale, "vorbesc" atât când se mișcă
(vezi subcapitolul despre mers), cât și atunci când stau locului. Este curios că expresia "a
scrie cu picioarele" se întâlnește destul de frecvent, dar nu am auzit niciodată spunându-se
despre cineva că "vorbește cu picioarele". "Stă pe picioarele lui" se spune despre cineva sigur
pe sine. În mod concret, sentimentul de siguranță se exprimă prin repartizarea greutății corpului
pe ambele picioare distanțate la 1 0-20 de cm unul față de celălalt, genunchii fiind relaxați.
"Dacă picioarele sunt strâns lipite unul de altul-spune Horst H. Riickle (1979/1999, 210) ­
aceasta exprimă supunere și frică (la fel ca atunci când strângem mâinile pe lângă corp). Astfel,
scopul acestui gest, de a deveni «mai înguști», este realizat, dar în același timp ne reducem capa­
citatea de a sta în picioare. Cine stă astfel se clatină cu ușurință, la fel ca firul de iarbă în vânt".
Dar expresiile "L-am prins pe picior greșit!" sau ,,A pomit-o cu stângul" ce vor să spună?
Că există o "specializare" a picioarelor: la cei mai mulți dintre noi, dreptul este "piciorul de

150 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
joacă" și stângul "piciorul de sprijin". Sprijinirea pe piciorul drept înseamnă, după unii autori,
obiectivitate, analiză critică, logică, iar sprijinirea pe piciorul stâng semnifică receptivita te
în stabilirea de relații. Horst H. Riick1e (op. cit., 211) ilustrează cele spuse mai sus prin analiza
celebrului tablou care îi înfățișează pe împăratul Napoleon Bonaparte, țarul Alexandru 1 al
Rusiei și Frederic, regele Prusiei la semnarea Tratatului de pace de la Tilsit (1807). Cele trei
capete încoronate se sprijină pe piciorul stâng, semn al dorinței de a continua relațiile, lucru
subliniat și de ținerea reciprocă a mâinilor.
Schimbarea frecventă a sprijinului de pe un picior pe altul poate semnifica modifica rea
dispoziției psihice a interlocutor ului. Este bine deci să urmărim continuu poziția picioarelor,
nu numai gura celui cu care conversăm.
Dincolo de diferitele clasificări ale gesturilor, rămâne în afara oricăror discuții că mișcările
corpului transmit un număr impresionant de semnale. Judee K. Burgoon, David B. Buller și
W. Gill Woodall (1989/1996,33) sintetizează rezultatele investiga țiilor referitoare la mișcările
corpului (Tabelul 4.4).
Tabelul. 4.4. Estimarea numă11Ilui gesturilor În comunicarea nonverbală
(după J.K. Burgoon, D.B. Buller și w.G. Woodall (1989/1996, 33)
1. Oamenii pot produce aproximativ 700 000 de semnale fizice diferite (M. Pei, 1965)
2. Fața umană are capacitatea de a produce 250 000 de expresii (R.L. Birdwhistell, 1970)
3. Mușchii faciali produc aproximativ 20000 de expresii faciale (R.L. Birdwhistell, 1970)
4. in comunicarea nonverbală În clasa școlară, s-au observat 7 777 de gesturi distincte; În clinicile medicale,
circa 5 000 (Krout, 1935)
Postura
S-a spus că postura este un "gest încremenit". În opoziție cu mișcarea fluidă a corpului,
postura se raportează la poziția fixă a corpului. Dar cât de fixă poate fi "poziția fixă" a corpului?
Gordon W. Hewes (1957), citat de Jacques Corraze (2000, 147), spune: "Corpul uman este
capabil să-și asume o mie de posturi, adică de poziții pe care poate să le păstreze un anume
timp fără a resimți oboseala". Se impune deci luarea în considerare a factorilor fiziologici, dar
și a celor psihosociali. Suntem de părere că durata unei poziții a corpului se evaluează în funcție
de situația socială concretă. Cine nu a fost impresionat de nemișcarea militarilor când fac de
gardă la drapel? Ce profesor nu a fost deranjat de schimbarea frecventă a poziției în bancă a
elevilor? Intervin însă și alți factori în evaluarea "fixității" corpului: temperamentul persoanelor,
caracteristicile socioculturale și, de ce nu, factorii de climă, temperatura, de exemplu. Nu stăruim
asupra acestui aspect, care merită, de altfel, discutat. Atragem însă atenția asupra diferenței
care trebuie să fie făcută între "poziția corpului" și "postură". La om, pozițiile corpului sunt
limitate: ortostatică (verticală), decubit (orizontală) și șezând. Gama posturilor este mult mai
largă; semnalele sunt mult mai variate (Figura 4.17).
Edward T. HaU (1963/1972, 247) a propus un sistem de notare a posturilor în comunica rea
interpersonală, care -recunoaște autorul-"este departe de a fi perfect", dar cu care se poate
opera fără dificultate. "Una dintre cele mai importante operații în notarea proxemică -spune
Edward T. HaU (1963/1972, 254) -este determinarea sexului și a posturii de bază ale

Gesturile. postura și mersul 151
Fig. 4.17. Atlasul posturilor (lragment) (după G.w. Hewes, 1957)
JL !i.! .. ! 1l.4" 4 .. �" i.
�� �.t�� .. fh;���
�� A &Q Â. �&" t!.��.
�.!w�. !;.A .. � !_.A�mA
�4 .. !.Ar! A�..Q A��.
� A �-&. �.. �n. �-� ••
1)1 1Ia
interlocutorilor (dacă stau în poziție ortostatică, șezând sau culcat). [ … ] Sexul și posturile de
bază pot fi notate în oricare dintre cele trei sisteme, în funcție de interesul investigatorului:
sistemul pictografic (iconic), silabic mnemonic sau prin numere de cod" (Tabelul 4.5).
Tabelul 4.5. Sistemul de notare a comportamente/ar proxemice propus de E. T. Hali (1963/1972, 255)
Bărbat in postura culcat bie
Bărbat in postura șezând b/ș 3
Bărbat in postura ortostatică blo 5
Femeie in postura culcat fie 2
Femeie in postura șezând flș 4
Femeie in postura ortostatică flo 6
Conform acestui sistem de notare, 56 semnifică un bărbat și o femeie în postura ortostatică
în timp ce conversează. Persoana activă este notată prima. O femeie în postura ortostatică VOf­
bindu-i unui bărbat în aceeași postură este simbolizată prin numărul 65. Între paranteze pot
fi trecute în dreptul fiecărui simbol anumite date despre subiecți (vârsta, statusul social etc.).
În ceea ce privește orientarea corpului în comunicarea interperson ală, Edward T. Hall (1963)
o clasifică după criterii geometrice, după unghiul format de respectivele persoane: față către
față (face-to-face), profil către profil (side-to-side), spate către spate (back-to-back). Orientarea

152 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
corpului transmite semnale ce trebuie interpretate în funcție de tipul de interacțiune, de apar­
tenența la gen (gender) și la cultură.
Edward T. Hali (1963) a descris orientarea corpurilor umane în discuțiile "Ia masa rotundă"
în funcție de axa spațiu sociofuglspațiu sociopet.
Robert Sommer (1959) a observat că persoanele care stau la o masă pătrată sau dreptun­
ghiul ară pentru a conversa se așază pe diagonala colțului mesei, nu "față către față" sau "profil
către profil". Stau "față către față" nu cei care cooperează, ci aceia care se opun unii altora.
Facilitarea sau inhibarea contactului vizual constituie, după cercetătorul citat, factorul deter­
minant al modelului de orientare a corpului în timpul conversați ei. Într-o altă cercetare , Robert
Sommer (1965) a constatat că poziționarea persoanelor la o masă pătrată sau dreptunghiul ară
depinde de sarcina ce trebuie rezolvată. Cercetătorul american a administr at un test creion­
hârtie unui număr de 151 de studenți de la cursurile introductive de psihologie. Studenții au
fost rugați să precizeze cum se așază față de un prieten de același sex în patru situații diferite:
a) la o șuetă înaintea începerii cursului (conversație); b) când studiază împreună pentru același
examen (cooperare); c) când studiază pentru examene la materii diferite (coacțiune); d) când
concurează pentru a stabili cine rezolvă mai repede o serie de probleme (competiție).
S-a constatat cu ușurință că persoanele care vor să discute și să lucreze împreună se așază
una lângă cealaltă, că în cazul coacțiunii distanța dintre cele două persoane se mărește, devenind
maximă în situațiile de competiție. Când disc ută, oamenii preferă să stea de o parte și de cealaltă
a colțului mesei; când cooperează, preferă poziția "profil către profil" (sau "umăr la umăr").
În situațiile de competiție, persoanele tind să ocupe pozițiile opuse. Interesant este că plasarea
persoanelor în diferite locații impulsionează fie cooperarea, fie competiția. În cercetările sale,
Robert Sommer a obținut rezultate asemănătoare când s-au pus în discuție preferințele studen­
ților pentru așezarea în jurul unei mese rotunde. Concluzia este una singură: "diferite sarcini
sunt asociate cu aranjamente spațiale diferite" (R. Sommer, 1965/1972, 297).
Așadar, prin termenul de "postură" se înțelege poziția corpului sau a părților sale față de
repere determinate. Albert Mehrabian (1972) aprecia că postura este mult mai expresivă decât
gesturile.
După Jacques Corraze (2000, 143), "în comunicarea nonverbală, se utilizează două tipuri
de repere: orientarea unui element al corpului raportat la altul sau la corpul însuși (trunchiul
vertical, capul plecat, în extensie etc.); orientarea corpului sau a părților sale În raport cu alte
corpuri (fața spre interlocutor, corpul aplecat Înainte etc.)". În funcție de aceste două tipuri
de repere vom interpreta și noi semnalele transmise de genunchi.
Dacă avem în vedere poziția emițătorului față de receptor, acesta poate avea o orientare
frontală, posterioa ră sau laterală. Orientarea frontală este adesea semnalul agresivității, al forței
și puterii, în timp ce orientarea posterioa ră este simbolul urmăririi interlocutorului sau al dimi­
nuării ostilității. Orientarea laterală, menită să blocheze înaintarea partenerului, poate fi inter­
pretată, de asemenea, ca expresie a agresivității. Jacques Corraze (2000, 146) arată că În
interacțiunile umane se pot identifica postura care exprimă dominația -capul pe spate, pieptul
bombat, piciorul Înainte, genunchiul flexat, mâinile În șold -și postura care exprimă seducția
feminină -picioarele dispuse încrucișat la nivelul genunchi lor sau chiar mai sus de genunchi
("picior peste picior"), scoaterea în evidență a picioarelor și a sânilor, capul lăsat pe spate.
Filosoful și psihologul american William James (1842-1910) a identificat, pe baza studiilor
experimentale în care se cerea subiecților evaluarea unui număr de 347 de fotografii, patru

Gesturile, postura și mersul 153
posturi fundamentale: a) atitudinea de apropiere (acordarea atenției), în care corpul este înclinat
în față; b) atitudinea de respingere (refuz), de ocolire, de retragere față de celălalt; c) atitudinea
de expansiune, care exprimă aroganță, orgoliu, agresivitate (capul, trunchiul și umerii sunt
în extensie); d) atitudinea de contracție, caracteristică dezamăgirii, stărilor depresive, în care
capul "atârnă" flexibil și umerii sunt aduși (The Philosophy of Experience, 1910).
Psihologul francez Henri Wallon (1879-1962) susținea că modularea posturii are rol esențial
în exprimarea emoțiilor (Les reactions dans les crises doues o /'emotion, 1920). Cercetările
cu privire la modificarea tonusului muscular în funcție de reacțiile emoționale au rezultate
contradictorii (J. Corraze, 2000). Creșterea tonusului muscular este asociată răspunsur ilor
individuale la numeroase situații de stres, dar variațiile în funcție de particularitățile individuale
sunt mari. Uneori, modificările tonusului muscular sunt insuficient percepute ca să putem vorbi
de "comunicare nonverbaIă". Putem spune că modificările de postură, hiper-sau hipotonifierea
au loc ca răspuns la situații sociale specifice, dar și în funcție de caracteristicile personale ale
indivizilor analizați.
Psihiatrul maghiar Sandor Ferenczi (1875-1933) a descoperit că anumiți indivizi devin
inhibați de mișcările din jur în timpul activității intelectuale și au nevoie ca în timp ce gândesc
să-și suprime mișcările; alții, dimpotrivă, au nevoie de a fi distrași, de a se mișca în timpul
activității intelectuale. Primii asociază activității intelectuale o "amorțire a corpului"; cea de-a
doua categorie asociază activității mintale o mobilizare a corpului. Felix Deutsch (1952) susținea
că modificările posturii reflectă și însoțesc expresiile nonverbale la nivel inconștient, astfel
că raportarea la mesajul verbal este absolut necesară pentru interpretarea posturii.
O temă ce a suscitat interesul cercetăto rilor o constituie tipologia posturii. David B. Givens
(1999) menționează categoriile propuse de William James (1932): 1) înclinarea ușoară spre
interlocutor, care denotă "a acorda atenție"; 2) retragerea sau răsucirea corpului în altă direcție,
semnificând "negare", "refuz"; 3) expansiunea, care denotă îngâmfare sau aroganță; 4) încli­
narea trunchiului, aplecarea capului, strângere a umeri lor și micșorarea toracelui ar fi carac­
teristice depresiei și deprimări i. Albert Mehrabian (1972) vorbește despre două dimensiuni
fundamentale ale posturii: postură directă (immediacy) și postură relaxată.
Albert E. Scheflen (1964/1972, 238) apreciază că în interacțiunea dintre persoane există
trei dimensiuni de bază ale posturii: 1) includere/neincludere (inclusivene ss/non-inclusiveness );
2) orientarea paralelă a corpului sau vizavi (vis-o-vis or parallel bodily orientation); 3) con­
gruențălincongruență (congruence/ noncongruence). Prima dimensiune se referă la spațiul de
activitate al interlocutori lor și accesul în grup. Dacă două persoane se angajează într-o conver­
sație, de exemplu, doi tineri -o fată și un băiat -care se iubesc, ei delimit ează un anume spațiu,
își orientează corpul unul spre celălalt și închid spațiul pentru celelalte persoane, întorcând
spatele către acestea. Întreaga poziție a corpului, relaxa rea membrelor inferioare și ridicarea
celor superioare contribuie la închiderea spațiului către ceilalți. Într-un grup, lucruri le se petrec
în același fel. Anumitor persoane care sunt străine de grup li se baricadează, prin orientarea
corpului, accesul în spațiul de discuție. Rămân în spatele celor care discută, în rândul al doilea.
Cercul nu se lărgește. Este un semnal de respingere. În situațiile în care din varii cauze spațiul
intim -vezi zonele de distanță Hall-este transgresat, prin postură (orientarea corpului, încru­
cișarea brațe lor și a picioarelor) se semnalează disconfortul psihic. Luând în calcul cea de-a
doua dimensiune, Albert E. Scheflen identifică două moduri de plasare a indivizilor în spațiu:
poziția vizavi și poziția paralelă. În cadrul poziției tip "față către față", comunicarea este directă

154 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
și reciprocă (de exemplu, interacțiunea dintre medic și pacient, dintre prof esor și student sau
în cadrul unui cuplu de îndrăgostiți). Într-un grup de trei persoane, poziția vizavi semnalează
simpatia, interesul, aprobarea pentru persoana în fața căreia te plasezi și neglijarea celeilalte
persoane. Dacă postura este paralelă, înseamnă că cei doi interlocutori se îndreaptă spre un
al treilea, cu care vor să împărtășească informațiile. În grupurile de patru persoane, se pot
observa două orientări posturale paralele sau două orientări posturale vizavi. În astfel de cazuri,
nu mai este necesar să investighezi distribuirea simpatiilor în cadrul grupului. Afli cu o maIjă
de eroare acceptabilă totul dintr-o privire.
Cum poate fi interpretată situația în care o parte a corpului (capul și trunchiul) este orientată
vizavi de o persoană, iar cealaltă parte (bazinul și picioarele) spre cealaltă persoană? Această
postură mixtă denotă intenția persoanelor de a menține unitatea grupului, tendința de a nu
face abstracție de nimeni. Cea de-a treia dimensiune se referă la gradul de similaritate între
posturile interlocutorilor. Se face distincție între "posturile congruente" și "posturile incongru­
ente". Posturile pot deveni identice în timpul comunicării (aproape perfect congruente) sau
parțial identice (doar anumite părți ale corpului sunt orientate similar). La rândullor, posturile
congruente se divid în posturi "direct congruente" și "congruente în oglindă". Ambele tipuri
de congruență posturală se întâlnesc și în pozițiile vizavi, și în posturile paralele, clasificate
astfel în baza primei dimensiuni . Albert E. Scheflen denumește acest fenomen "ecou postural".
El se menține prin schimbarea posturii pe parcursul interacțiunilor în grup și semnifică, de
cele mai multe ori, simpatie reciprocă, acceptarea celorlalți, coeziunea grupului. Albert E.
Scheflen a urmărit aceste schimbări posturale în cadrul ședințelor de psihoterapie, dar desci­
frarea semnificației posturii aduce informații utile pentru analiza și optimizarea vieții cotidiene
și în organizați i.
Absența congruenței poate fi un semnal al diferenței de status sau de opinii. Postura încor­
dată a unuia dintre interlocutori poate genera încordare și la celălalt, iar creșterea congruenței
posturale, mai ales în partea superioară a corpului, constituie simbolul calității relațiilor
interpersonale. Relaxarea crește când atracția interpersonală se diminuează, dacă este vorba
de un interlocutor de sex feminin. În cazul a doi interlocutori de sex masculin între care există
antipatie se instalează încordarea și absența concordanței posturale. De asemenea, statutul
inferior al emițătorului în comparație cu receptorul generează tensionare și creșterea incongru­
enței posturale, situația de amenințare a emițătorului având același efect. Așadar, pentru analiza
posturii trebuie să se ia în considerare nivelul relației dintre interlocutori, atracția dintre ei și
statusul socio-economic.
Flora Davis (1971/1973, 92) este de părere că "fiecare individ are un mod caracteristic de
a-și menține propriul corp când stă, se ridică sau când se plimbă. Este ca un fel de semnătură".
Postura poartă în sine urmele trecutului și exprimă destul de exact starea psihică de moment
a persoanei, dacă nu și trăsăturile de personalitate. Umerii aplecați poartă povara unei vieți
pline de greutăți; cei ieșiți în evidență prin bombarea toracelui exprimă siguranță de sine,
dominare, sfidarea celorlalți, pregătirea pentru o confruntare agresivă.
Modificările posturii pot fi analizate și în funcție de gradul de accesibilitate al spațiului
intim pe care îl permite subiectul. Jacques Corraze (1980/2001, 150-161) comentează un expe­
riment condus de J .P. Spiegel și P. Michotka (1974) în care li s-a cerut unor subiecți să evalueze,
pe unsprezece scale bipolare (de exemplu, natural-artificial, pudic-impudic, rece-cald, apro­
piere-depăr tare), nouă fotografii corespunzând modificărilor posturale (la nivelul brațelor) ale

Gesturile, postura și mersul 155
zeiței frumuseții și iubirii, Venus, din tabloul Nașterea lui Venus (1480) de Sandro Botticelli
(1444-1510) (Figura 4. 18).
Fig. 4.18. Nașterea lui Venus (pictură de Sandro Botticelli, 1480)
Cu cât brațele acesteia ascundeau mai mult anumite porțiuni ale corpului, cu atât ea era
percepută mai pudică, exprimând respingerea, mai rece, mai timidă, mai preocupată de sine.
De asemenea, au existat diferențe între bărbați și femei în ceea ce privește modul de apreciere
a acestor fotografii. Bărbații tind să aprecieze mai mult posturile care pennit accesul către
spațiul intim, în timp ce femeile preferă posturile care interzic acest acces (Figura 4.19). Însă
postura poate să conțină elemente contradictorii (o mână acoperă corpul și cealaltă limitează
accesul în "spațiul proximal" (spațiul care corespunde suprafeței epidennei). în relațiile de
curtare întâlnim adesea aceste semnale posturale contradictorii, în care au loc succesiuni de
mișcări de înaintare și retragere față de partener. Ele contribuie Ia menținerea, și nu Ia întreru­
perea tensiunii asociate interacțio nării.
Mersul
Gordon W. AIlport (1961/1981, 483) avea dreptate când spunea că "mersul este în mod
special un domeniu de studiu fascinant". În ciuda acestui adevăr, cercetările menite să releve
legătura dintre felul în care merg oamenii și caracteristicile lor psihice nu sunt deloc numeroase.
În schimb, cercetarea medicală a tacut progrese însemnate, știut fiind că "mersul furnizează
multe date semiologice de o deosebită valoare, începând cu medicina generală și tenninând
cu specialități ca ortopedia, neurologia, pediatria etc." (V. Enătescu, 1987, 143).

156 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
Fig. 4.19. Desenele utilizate experimental de 1.P Spiegel și P Michotka. 1974
(după 1. Corraze, 1980/2001, 158)
În legătură cu mersul, pot fi măsurate următoare le caracetristici: regularitatea, viteza,
presiunea, lungimea pasului, elasticitatea, precizia direcției și viabilitatea. La aceste caracte­
ristici A.C. Wilsmann (1931) mai adaugă un atribut referitor la mișcarea de ansamblu, pe care
l-a numit "ritm" (apudG.W. Allport, 1961/1981,483).
Horst H. Riickle (1979/1999, 213) este de părere că cele mai semnificative aspecte ale
mersului sunt: tempoul (lungimea pasului și tensiunea mișcării), ținuta capului și a trunchiului,
traiectoria mișcării, poziția vârfurilor picioarelor, tactul și ritmul. Se pare că pașii lungi și
ritmul alert indică dorința indivizilor de a-și atinge mai repede scopurile, nerăbdarea lor.
Specialistul german în comuni care nonverbală analizează în lucrarea Limbajul corpului pentru
manageri nu mai puțin de unsprezece feluri de a merge:
1) ritmic (exprimă o stare psihică pozitivă, bucuria);
2) sacadat (dictat de apariția bruscă a unor motive);
3) cu trunchiul țeapăn (exprimă mândrie, orgoliu, aroganță);
4) repede sau încet (indică dorința de a ajunge mai repede la o țintă sau de a amâna atingerea
unei ținte neplăcute);
5) cu "pași uriași" (specific persoanelor extravertite, exprimă râvna, zelul);

Gesturile, postura și mersul 157
6) cu "pași mici" (caracteri stic persoanelor introvertite, exprimă dorința de a schimba
direcția, pentru a evita orice per icol);
7) împiedicat (arată conflictul interior al persoanel or, lipsa de siguranță, timiditatea);
8) relaxat (propriu persoanelor dezin teresate, triste, lipsite de un țel);
9) pe vârfuri (dă posibilitatea de a te apropia pe furiș sau de a începe să fugi după cineva;
10) legănat (este un mers demonstrativ, al persoanelor care afișează siguranță de sine);
II) inadecvat (cu pași foarte mari și cu elan nejustificat, exprimând lipsa de preocupar e).
Pentru evaluarea mersului propriu, ca și al altora, este bine de știut că lungimea medie a
unui pas simplu (distanța dintre călcâiul piciorului în contact cu solul și vârful celuilalt picior)
este de 0,65 m la bărbați și de 0,50 m la femei, că viteza mersului este de 110-130 de pași
simpli pe minut (aproximativ 5-6 km pe oră). De asemenea, ar trebui să știm că în mod normal
lărgimea pasului (distanța dintre călcâi și linia de marș) este de circa 5-6 cm, iar vârfurile
picioarelor au o deschidere de 12-13 cm.
În cercetarea medicală românească preocuparea pentru înregistrarea și analiza mersului
este veche și cu bune rezultate (V. Enătescu, 1987, 153). Fondatorul școlii românești de neuro­
logie, Gheorghe Marinescu (1863-1938), a Tacut primele încercări de înregistrare a mersului
cu ajutorul tehnicilor cinematografice în 1898. Utilizarea acestor tehnici permite descom­
punerea mișcărilor și analiza, clișeu cu clișeu, a filmului. Medicii români au imaginat metode,
tehnici și aparate originale pentru analiza mersului, mai precis a distribuției apăsării pe supra­
fața plantară (baropodo metru electronic, dispozitiv captator pentru măsurarea presiunii pa­
șilor ș.a.).
W. Wolff (1931) a descoperit experimental un lucru interesant: fiecare dintre noi ne recu­
noaștem propriul mers cu o probab ilitate de eroare mai mică decât în cazul persoanelor cunos­
cute. Concluzia că pe baza analizei mersului cunoaștem "ceva mai bine decât la întâmplare
trăsăturile de personalitate" (P. Eisenberg și P.B. Reichline, 1939, apud G.w. Allport, 1961/1981,
484) ni se pare cât se poate de corectă.
Într-o cercetare la care ne-am mai referit (R. Levine și E. Wolff, 1985), s-a măsurat timpul
(durata medie) în care cetățeni din diferite țări parcurg o distanță de 30 de metri. S-au înregistrat
rezultate edificatoare în ceea ce privește valoarea acordată timpului în diferite culturi (Ta­
beluI4.6).
Tabelul 4.6. Viteza de mers În dțferite țări (R. Levine și E. WoltT, 1985)
Japonia
Marea Britanie
SUA
Italia
Taiwan
Indonezia Timpul exprimat in secunde
20,67
21,59
22,49
23,39
25,44
27,16
Datele din tabelul prezentat ne îndeamnă să reflectăm atent când judecăm oamenii după
mers. S-ar putea ca o persoană pe care o considerăm leneșă pentru că merge încet să nu fie
așa, ritmul ei de mers fiind în acord cu modelul cultural. Acest lucru este cu atât mai important
din perspectiva globalizării, când comunicarea transculturală este la ordinea zilei.

158 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
Aprecierea ritmului de mers are dimensiune culturală, cum am mai spus: un moldovean îl
întreabă pe un oltean în cât timp parcurge o distanță de o sută de metri. În zece minute -fu
răspunsul. "Da' ce, mă, te crezi săgeată? !", replică după o pauză de gândire moldoveanul.
Cuvinte-cheie
Gest
Clasificarea gesturilor
Comportament ambivalent
Ecou postural
Emblemele
Expresii faciale
I1ustratorii
Probleme recapitulative Orientarea corpului
Adaptorii
Reglatorii
Dimensiunile posturii
Postura
Mersul
Care este deosebirea dintre "emblemele iconice" și "emblemele artificiale"?
Prin ce se deosebesc emblemele de ilustratori?
Există embleme universale?
Care este istoria semnului victoriei?
Dar originea semnului prin care se exprimă OK, "Este foarte bine"?
Descrieți dimensiunile de bază ale posturii (după Albert E. Scheflen).
Ce semnale cu valoare psihosociologică transmite postura?
Dar felul În care mergem?

Septimiu Chelcea. Adina Chelcea și Loredana Ivan
Capitolul 5
Ipostaze ale comunicării nonverbale
În acest capitol dorim să examinăm la ce servește comunicarea nonverbală și să unnărim
desfășurarea "dialogului tăcut" în diferite contexte, în vederea dobândirii și sporirii competenței
în transmiterea și interpretarea semnalelor corporale, pentru a fi mai eficienți în acțiunile
noastre. Nu ne-am propus să inventariem exhaustiv modalitățile de intervenție a comunicării
nonverbale, ci doar să sugerăm, pe baza cercetărilor științifice, importanța codificării și decodi­
ficării corecte a mesajelor nonverbale.
La ce servește comunicarea nonverbală?
Mark L. Knapp (1990, 59) consideră că transmitem semnale nonverbale pentru a comunica
cine suntem, pentru a arăta ce tip de relații am stabilit cu ceilalți, ce sentimente avem față de
aceștia, pentru a-i influența și pentru a înțelege mai bine ce vor ei să ne comunice.
Comunicarea identității personale și sociale. Nimeni nu contestă faptul că, folosind
semnalele nonverbale, putem transmite infonnații despre vârsta și sexul nostru, despre statusul
socio-economic, despre profesie, aria geografică din care provenim, precum și despre anumite
caracteristici ale personal ității noastre sau despre starea psihică în care ne aflăm (inteligență,
preferințe, atitud ini, emoționalitate, stres, nesiguranță etc.). Putem să deosebim, de exemplu,
un oltean de un ardelean după ritmul vorbirii, un preot de un polițist după tonalitatea vocii,
un om inteligent de unul mai inteligent decât piatra după felul în care face pauze în vorbire.
Când nu putem vedea decât ochii interlocutoril or, oculezica ne ajută să identificăm apartenența
unei persoane la un gen biologic (bărbat/femeie) sau la o anumită etnie. Femeile, comparativ
cu bărbații, își privesc interlocutorii un timp mai îndelungat -firește, în cultura europeană
sau americană. În alte culturi, cea arabă, de exemplu, a privi îndelung în ochi pe cineva consti­
tuie o impolitețe.
Se înțelege că detenninarea identității unei persoane nu se realizează pe baza unui singur
tip de semnal-vizual sau auditiv, ca în exemplele pe care le-am adus în discuție. Dacă dorim
să aflăm profesia unei persoane, dacă este preot sau ofițer, Iară a întreba direct, vom lua în
considerare nu numai tonalitatea, ci și intensit atea vocii, îmbrăcămintea (unifonnele), înfăți­
șarea, semnalele olfactive etc. Ce se întâmplă însă când întâlnim un preot militar, care nu
poartă nici o unifonnă? Lucrurile se complică. Unele semnale transmit infonnații despre identi­
tatea personală și socială mai acurat decât altele (artefactele, în cazul nostru). Le-am putea

160 Comunicarea non verbală: gesturile și postura
numi "semnale centrale", întrucât înjurullor se structurează semnificația mesajelor; așa cum
,,nucleul central" dă coerență repreze ntărilor sociale (J.-CI. Abric, 1994), și "trăsături le centrale"
schimbă imaginea de ansamblu despre o persoană (S.E. Asch, 1946).
Comunicarea despre relațiile cu ceilalți. Cu ajutorul gesturilor, posturi i, privirii sau utili­
zării spațiului oamenii comunică, intenționat sau nu, relațiile pe care le au cu ceilalți, pe care
doresc să le stabilească. Când am discutat despre proxemică, haptică și oculezică, am prezentat
"semnele de legătură" (tie-signs) identifi cate de Desmond MOrTis (1977). Atingerile cutanate,
distanța/apropierea de celălalt, felul în care este privit etc. trădează dorințele noastre, oferă
informații despre relațiile interpersonale (simpatie, repulsie, iubire, indiferență, subordonare,
dependență, dominanță etc.) -așa cum au relevat, între alții, S.L. Ellyson și J.F. Dovidio (1985).
Cercetări le lui Albert Mehrabian (1969) au pus în evidență semnalele nonverbale asociate
relațiilor de simpatie: persoanele care se simpatizează comunică prin atingeri cutanate mai
frecvente, prin poziția mai deschisă a mâinilor și picioarelor, ca și prin apropierea spațială și
schimbul de priviri, postura relaxată, orientarea corpului spre celălalt, expresiile faciale pozi­
tive, timbrul cald al vocii. Persoanele care se simpatizează își dezvăluie sentimentele, adesea,
prin "sincronia" posturii și a gesturilor (interacti onal syncrony), prin coordona rea temporală
și ritmică a semnalelor nonverbale.
Pe de altă parte, autorul lucrării de mare notorietate Nonverbal Commun ication (1972) –
Albert Mehrabian – descoperă că domina nța în relațiile interpersonale se exprimă prin rezer­
varea unui spațiu mai mare sau a unui teritoriu supradimensionat pentru persoanele deținătoare
de putere (a se compara biroul unui director cu ghereta portarului aceleiași firme), prin perfor­
marea unor gesturi mai largi, intensit atea mai mare a vocii, mâinile în șold, locul mai înalt
pe care se așază.
Comunicarea emoțiilor și sentimen telor. Mark L. Knapp (1990, 61) opinează că mișcă­
rile corpului reprezintă mai degrabă un indicator al intensității emoțiilor decât un indicator
al tipului de emoții pe care le resimțim. Când ședințele de catedră se prelungeau peste măsură,
unul dintre străluciții noștri profesori, fumător înrăit (până să facă infarct), începea să-și treacă
țigara pe sub nas, să o răsucească, să-i îndese tutunul, bătând-o în cartonul pachetului de țigări
bulgărești, BT. Nu nerăbdarea de a fuma, ci frustrarea intensă se exterioriza printr-o astfel
de conduită.
Același Mark L. Knapp (ibidem) apreciază că fiecare dintre emoțiile fundamentale (sur­
priza, teama, furia, dezgust ul, fericirea, tristețea) poate fi exprimată printr-o anumită parte a
feței, care funcționează ca o cheie pentru identificarea respectivei emoții. De exemplu, în cre­
țirea nasului constituie cheia pentru dezgust; ochii holbați oferă informația crucială pentru deco­
dificarea surprizei etc. Interesant este că înregistrarea expresiilor faciale reprezintă un bun
predictor al comportamentelor. Paul Ekman et al. (1971) au constatat că subiecții de experiment
(băieți) care, urmărind scene de violență la televizor, au exprimat plăcerea prin mimica lor
s-au angajat într-o mai mare măsură în comportamente agresive după vizionarea programu lui
TV, comparativ cu subiecții care nu au exprimat facial astfel de emoții. Înregistrând expresiile
faciale, putem, așadar, să prevedem comportamental cu o probab ilitate accepta bilă.

Ipostaze ale comunicării nonverbale 161
Influențarea altora și propria noastră influențare. Mai toate lucrările referitoare la
persuasiune, fie ele tratate academice sau cărți de infonnare științifică, includ capitole sau,
dacă nu, ref eriri la influențarea altora prin comunicarea nonverbală. Persuasiunea. Receptare
și responsabilitate de Charles U. Larson (200112003, 269-293) și Psihologia persuasiunii de
Kevin Hogan (1996, 72-92) sunt doar două lucrări, dintre multe altele, la dispoziția cititorilor
din România interesați să-și sporească potențialul persuasiv. Astfel, s-a pus în evidență că
agenții comerciali care își ating clienții când le prezintă mărfurile au mai mult succes decât cei
care nu apelează la comunicarea nonverba lă. S-a demonstrat – ceea ce era lesne de presupus –
că femeile frumoase au capacitatea de a schimba în mai mare măsură atitudinile bărbaților
comparativ cu cele mai puțin atrăgătoare . Nu întâmplător la angajarea ca vânzătoare aspectul
fizic contează atât de mult. Kevin Hogan (1996, 85) ne asigură că "în peste jumătate din totalul
cazurilor, managerii decid dacă să angajeze sau nu pe cineva înainte ca respectiva persoană
să deschidă gura" și recomandă solicitanților, pentru a-i influența pe angajatori, să aibă:
1) Îmbrăcăm inte potrivită pentru prezentarea persuasivă;
2) o înfățișare îngrijită din toate punctele de vedere, de la pieptănătură până la lustrui rea
pantofilor;
3) un miros plăcut, în general; a nu se exagera cu parfumul;
4) respirație proaspătă;
5) stil elegant;
6) greutate controlată.
Experimentele conduse de Albert Mehrabian și M. Williams (1969) au demonstrat că, în
general, cu cât se apelează mai mult la "gesturi lubrifiante" -cum le-am numit noi -și mai
puțin la gesturi care exprimă dominanța, cu atât probab ilitatea de a-i persuada pe alții este
mai mare.
înțelegerea exactă a comunicării. Semnalele nonverbale au un rol important în realizarea
exactă a comunică rii verbale atât în ceea ce privește codificarea mesajelor, cât și în legătură
cu decodifi carea lor. Așa cum s-a arătat, între comunicarea verbală și comunica rea nonverbală
există o interdependență puternică. Comunica rea nonverbală susține comunica rea verbală cel
puțin în două moduri: a) prin repetarea celor spuse verbal; b) prin completarea mesajelor
verbale (M.L. Knapp, 1990, 64).
Uneori, comunicarea nonverbală contrazice cele spuse prin viu grai. Problematica discre­
panței dintre cele două fonne de comunicare a conturat un domeniu de cercetare extrem de
interesant din punct de vedere științific și deosebit de semnificativ sub raportul aplicațiilor
practice. Este vorba despre detectarea minciunii sau despre comportamentul simulat.
Managementul interacțiunii. O altă funcție a comunicării nonverbale, menționată ca atare
de Mark L. Knapp, este aceea de a marca începerea și încheierea actelor de comunicare.
Contactul vizual, z�' betul, 'nclinarea capului și a trunchiului, mișcarea mâinilor, orientarea
palmelor arată că sunte aeschiși pentru comunicare, că avem sentimente pozitive față de
interlocut or. Mutar privirii spre o altă persoană sau în altă direcție, a da rapid din cap în
semn aprobator, strângere a precipitată a lucrurilor (a hârtii lor de pe birou, introducerea cărților
în servietă ș.a.m.d.) sunt tot atâtea semnale care exprimă dorința de a pune punct unei conversaț ii.

162 Comunica rea nonverbală: gesturile și postura
Flirtul, cuplul marital și comunicarea nonverbală
Flirtul. Acest "orgasm fără coit" urmează itinerarul schițat de sexologul Auguste Forel:
mângâierea din priviri, atingeri le insesizabile ale veșmintelor, apoi ale pielii, strângerile de
mâini -ca preliminarii. Jocurile dragostei constau din apropierea genunchilor, a gambelor,
din mângâieri și sărutări. Flirtul -conduită de tranziție la jumătatea drumului între "gâsca
albă" și "tânăra eliberată" -reprezintă o "conversație mută a apetitului sexual", așa cum aprecia
Alain Corbin (1985/1995, 191). Flirtul constituie o temă frecvent abordată de cercetătorii din
domeniul comunicării nonverbale și nu numai. Între alții, relativ recent, K.L. Egland, B.H.
Spitzberg și M.M. Zomeier (1996) au analizat flirtul în legătură cu competența de comunicare.
În cadrul "sexualității de așteptare", Alain Corbin (1985/1995, 189) a analizat rafinamente le
flirtuluijuvenil, apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea. Surprinzător, dar flirtul se desfășoară
după aceleași reguli pe întregul mapamond. Cel puțin, așa sugerează cercetările desfășurate
de Irinăus Eibl-Eibesfeldt (1985/1998,58). Priviți tânăra din Figura 5.1. Recunoașteți rituali­
zarea comportamentului de fugă-retragere, invitația la urmărire, ca în jocurile de curtare ale
mamiferelor?
Fig. 5.1. Etogramajlirtului la tinerele din tribu/ african Himba (după 1. Eibl-Eibesfeldt)
4
2
3 6

Ipostaze ale comunicării nonverbale 163
Protagonista nu este actriță, ci o tânără oarecare din tribul de păstori africani Himba. Cu
siguranță că nu a văzut nici un film artistic în care eroina flirtează, pentru simplul motiv că
populația Himba trăiește izolat, într-un stadiu de civilizație arhaic. Și, totuși, cât de fam iliară
ne este expresia sentimentului de cochetărie (ambivalența acord/refuz) pe care tânăra îl Încearcă:
1) după stabilirea contactului vizual, Își reține zâmbetul; 2) Înclină capul și privește lateral;
3) iscodește cu�privirea și face ochii mici; 4) întoarce capul; 5) Își ascunde surâsul; 6) stabilește
contactul vizual, zâmbește și privește cu coada ochiului -semn complex al acceptării relației
intime.
În etograma flirtului la tinerele din tribul Himba recunoaștem rafinamentul cochetări ei,
În care femeia îmbină cu abilitate în același timp refuzul și dăruirea și despre care Georg
Simmel (1911/1998, 95) spunea:
Cochetăriei Îi este caracteristică privirea cu coada ochiului, cu capul pe jumătate Întors. În această privire
se află un refuz al sinelui, un refuz de care, totuși, este legată o fugiti vă dăruire a sinelui, către care ți se
atrage atenția -este drept, pentru o clipă -, deși În același timp, simbolic, prin cealaltă direcție a capului și
a corpului este subînțeles refuzul. Această privire nu poate dura fiziologic mai mult de câteva secunde, în
așa fel încât acordarea sa presupune inevitabil și Întoarcerea sa În altă direcție. Ea, privirea, are farmecul
intimității, al tainei, care nu poate dura prea mult, și din această cauză da și nu se amestecă aici inseparabil.
Cuplul marital. Când am citit studiul de caz "Soții" din lucrarea Semnalele corpului. Cum
să înțelegem limbajul corpului de Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 230-231), mi-am amintit
brusc de sfatul pe care îl dădea un medic, de altfel foarte apreciat, pacientelor care se prezentau
pentru consult acuzând cefalee, insomnii, stări depresive. Era prin anii '60 și făceam practică
studențească (S. Chelcea) la Cabinetul de neurologie și psihiatrie dintr-un mare spital din
București (spitalul -monument arhitectonic – a fost dărâmat pentru a face loc bulevardului
Victoria socialismului, astăzi Bulevardul Unirii). Ca și Napoleon Bonaparte când își alegea
mareșalii, medicui, al cărui nume l-am uitat, punea o singură Întrebare și dădea unul și același
sfat. Întrebarea era: "Cum te Împaci cu soțul?", iar sfatul: "Schimbă cocoșul!" Pacientele se
înduioșau povestind ce buni capi de familie sunt soții lor, câtă grijă au de copii, cum aduc În
casă tot ce trebuie etc. "Să lăsăm asta. La pat cum sunt?" Se aștemea o tăcere ca un strigăt de
ajutor. Și acum venea necruțător ver dictul. "Nu pot să fac așa ceva, am copii!". Replica napo­
leoniană a medicului Încheia consultați a: "Ți-am spus să schimbi cocoșul, nu copiii!" Atunci
nu l-am aprobat pe "distinsul" doct or, trecut binișor de 65 de ani. Nu îl citisem pe Sigmund
Freud (nu ne fusese recomandat la facultate … ) și, în plus, aveam o moralitate adolescentină,
desigur, intârziată. Nu apreciez nici acum, când mă apropii de vârsta medicului în cauză, altfel
decât ca fiind condamnabile din punct de vedere deontologic asemenea "rețete", deși am citit
cu atenție Prelegerile de psihanal iză ale lui Sigmund Freud (1856–1939) și încă alte scrieri
de-a dreptul seducătoare, fie în traducere, fie în original (Întroducere în psihanaliză, Psihopato­
logia vieții cotidie'1e, Totem et tabou, Die Traumdeutung ș.a.). Dacă ar fi să dau un sfat soților
-nu neapărat soțiilor -, i-aș îndemna să-și analizeze comunicarea și, dacă este cazul, să încerce
să transmită partenerului (partenerei) de cuplu marital și semnale erotice, nu numai semnale
de apreciere a statutului de gospodină, de mamă sau de cap de familie. Când unul dintre soți
percepe, pe baza semnalelor nonverbale, că nu mai este atractiv pentru celălalt, va emite și
el/ea mai puține semnale de tandrețe. Acest lucru va fi perceput de către partenerul/ partenera
de cuplu marital, fapt ce va detennina o reducere și mai accentuată a semnalelor din sfera

164 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
sexualită ții. Astfel, prin "circularitate comportamentală" – concept folosit de Herbert Blumer
(1900-1987) pentru explicarea sporirii emoționalității indivizilor în starea de mulțime -, soții
se îndepărtează unul de celălalt și încearcă să obțină tandrețe de la o "puicuță" sau de la un
alt "cocoș". Înainte ca situația să scape de sub control, cei în cauză ar trebui să aibă curajul
să întrebe deschis: "Ce semnifică lipsa ta de tandrețe? Cum să fie interpretată «obosela» invo­
cată în fiecare seară înainte de a merge în dormitor? Dar prelungirea treburilor la masa de
lucru sau în bucătărie până când unul dintre soți adoarme?" Gluma potrivit căreia ajung pe
divanul din cabinetul de psihanaliză femeile care nu sunt mulțumite în patul lor ascunde mult
adevăr (credem că rândurile acestea nu ar trebui citite de copiii sub 16 ani decât cu acordul
părinților … Păcat că s-a instituit o bulină numai pentru filme, nu și pentru cărți!).
Cercetările psihosociologice au arătat că în cuplurile maritale fericite decodificarea mesa­
jelor nonverbale este corectă: atât soțul, cât și soția înțeleg foarte exact semnalele nonverbale
pozitive și negative. Cităm în acest sens studiul lui V. Manusov (1995) referitor la raportul
dintre satisfacția în relațiile interpersonale intime și abilitatea de comunica re nonverbală în
diadele romantice. Studiul se bazează pe teoria echilibrului, potrivit căreia în relațiile interper­
sonale fiecare dintre parteneri dezvoltă un set de așteptări față de celălalt. Când aceste așteptări
sunt satisfăcute, comunica rea non verbală este bună. Dacă totuși apar discrepanțe între așteptă­
rile reciproce și comportamentul nonverbal efectiv, atunci intervine fe nomenul de "compen­
sare" ca tendință de restabilire a echilibrului. Se pare că fenomenul compensării apare mai
frecvent în diadele în care partenerii provin din culturi diferite, să zicem, el egiptean, ea brita­
nică (să nu vă gândiți neapărat la Lady Oi, prințesă de Wales, și la iubitul ei Dodi Al Fayed !).
Cercetările din acest domeniu au mai evidențiat că rata semnalelor nonverbale negative
reciproce este mai mare în cuplurile nesatisfă cute în relațiile intime. Laurel J. Dunn apreciază
că diferențele culturale referitoare la exprimarea emoțiilor generează frecvent discrepanțe între
comporta mentele nonverbale așteptate și cele efectiv desfășurate.
Comunicar ea nonverbală in viața de zi cu zi
Nu se poate să nu comunicăm verbal și nonverbal. Este o axiomă nu numai a comunicării
umane, dar și a vieții sociale, în general. Când luăm în considerare mesajele verbale și când
ne bazăm pe cele nonverbale? Experimentul realizat de Michelle Eskritt și Kang Lee (2003,
25) sugerează un răspuns credibil: când mesajul este "natural", așa cum se întâmplă în mod
obișnuit în viața de zi cu zi, majoritatea oamenilor iau în conside rare semnalele verbale; când
se observă o incongruență între mesajele verbale și nonverbale, cei mai mulți se ghidează
după semnalele nonverbale. Cei doi cercetători canadieni au experimentat pe copii de trei,
patru și cinci ani. Noi credem că, și sperăm să nu greșim, concl uziile experimentului pot fi
extinse, dar cu prudență (în funcție de cultură și situația socială concretă).
Se pune însă problema: la ce vârstă încep copiii să-și dea seama de discrepanța dintre cele
două tipuri de semnale? Unele cercetări au descoperit că încă în perioada preșcolară copiii
au dezvoltată această abilitate (F. Sapp, K. Lee și D. Muir, 2000). M. Banerjee (1997) a demon­
strat experimental că la vârsta de trei ani copiii disting la o persoană când simte și trăiește în
mod real o emoție. La șase ani, copiii sunt capabili să detecteze emoțiile pe baza expresiei faciale
și să facă inferențe referitoare la cauzele care le-au produs.

Ipostaze ale comunicării nonverbale 165
De asemenea, se pune întrebarea: cine dă dovadă de o mai mare sensibilitate (sensitivity)
în comunica rea nonverbală? Cercetările psihosociologice (de exemplu, S.T. Fiske et al., 1996;
N.M. Henley, 1977, 1995; M. La France și N.M. Henley, 1994; S.E. Snodgrass, 1985, 1992)
au cQ,ndus la concluzia că persoanele cu status social inferior sunt mai sensibile la semnalele
nom4�rbale decât cele cu status social superior (vezi J.A. Hall și J.D. Carter, 2002, 79). Dar
de ce subordonații decodifică mai acurat semnalele nonverbale decât persoanele care dețin
puterea? N .M. Henley (1977) explică această regularitate prin motivația mai puternică a subor­
donaților de a dobândi avantaje de pe urma cunoașterii cu exactitate a stării afective a șefilor.
Alți autori (de exemplu, J.K. Burgoon, 1978, 1983; S.T. Fiske et al., 1995, 1996; R. Hastie,
1984) fac apel la teoria violării expectațiilor rolului (violated role expectations), potrivit căreia
suntem mai atenți și păstrăm mai bine în memorie comportamentele care contrazic așteptările
noastre referitoare la rolul pe care îl joacă diferite persoane. De menționat că în 1979 Robert
Rosenthal și colaboratorii săi au defmitivat Testul PONS (Proftle oJNonverbal Sensitivity) pentru
măsurarea abilității de decodificare a comportamente lor nonverbale. Testul PONS a fost aplicat
în numeroase cercetări care au corectat unele ipoteze, cum ar fi cea privind capacitatea mai mare
a femeilor sau a persoanelor cu status social mai scăzut de a decodifica mesajele nonverbal e.
De exemplu, JudithA. Hall și A.G. Halberstadt (1994) au pus în evidență că femeile cu status
ocupațional înalt, comparativ cu femeile cu status ocupațional scăzut, au un scor mai ridicat
la Testul PONS când semnalele verbale indică submisivitate, dar sunt egale cu acestea când
este vorba de mesaje non verbale de altă natură.
În relațiile cotidiene cu ceilalți, prin comunicarea verbală și mai ales nonverbală transmitem
informații despre identitatea noastră personală și socială. Albert E. Scheflen (1972) dă un
exemplu cât se po ate de elocvent:
În SUA, deși toată lumea vorbește limba engleză, alegerea distanței dintre partenerii de discuție variază în
funcție de originea acestora, iar în cazul în care au origini diferite pot să apară neînțelegeri . Astfel, americanii
de origine engleză stau, de regulă, la un metru unul de celălalt. Evreii-americani aleg, într-o astfel de situație,
o distanță mult mai mică, încât interlocutorii se pot atinge. Un neevreu poate gândi despre comportamen tul
unui evreu unnătoarele: "Evreii sunt agresivi, înfigăreți și aroganți". Interlocutorul său, evreu de origine,
poate gândi însă că nu este bine venit și poate spune: "Interlocutorul meu este rece, neprietenos și distant"
(după H. Riickle, 1979/1999, 23).
Așadar, mai mult decât prin vorbire comunicăm date despre identitatea noastră prin ale­
gerea distanței (vezi subcapitolul despre haptică). Dar nu numai despre identitatea personală
și socială, ci și despre starea noastră emoțională, despre relația cu celălalt. Ați remarcat cât
de aproape stau unul de celălalt doi tineri care se iubesc și ce distanță păstrează între ei soții
ajunși la vârsta a treia?
În altă ordine de idei, vrem să atragem atenția asupra importanței gesturilor pe care le-am
numit, prin anal ogie cu comunic area verbală, "gesturi lubrifiante". Ele au funcția de a păstra
și de a consolida bunele relații interpersonale. Refuzând o solicitare din partea unei persoane,
oricare ar fi ea, sau o propunere a unei persoane cunoscute, un "Nu!" hotărât ar putea genera
frustrare, ruperea relației și chiar o ripostă agresivă. Dacă spunem un "Nu" clar, dar pe un
ton amical, însoțit de gesturi lubrifiante, ne putem păstra bunele relații cu ceilalți. "Secretul
de a refuza o solicitare fără a provoca durere constă în asocierea semnalelor clare de "Nu"
cu semnale tot atât de clare de aprobare. Cu alte cuvinte, persoana rugată trebuie să semnalizeze

166 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
nonverbal și verbal că nu poate satisface dorința prietenului, dar că ar vrea ca ei să rămână
prieteni" (S. Quilliam, 1997/200 1, 118). Concret: când spuneți "Îmi pare rău, nu sunt de
acord''', zâmbiți cu regret, cereți-vă scuze printr-o grimasă, băgați capul între umeri, uitați­
vă jenat în altă parte decât la interlocutor. Dacă sunteți opriți pe stradă și întrebați de o anumită
adresă pe care nu o cunoașteți, opriți-vă o clipă, nu răspundeți din mers chiar dacă sunteți
grăbiți, schițați un zâmbet trist, deschideți brațele larg și, arătând palmele, scuzați-vă: "Regret,
nu locuiesc în această zonă, nu pot să vă ajut'''.
Și semnalele paralingvistice de genul "mmhmrn", "ahaa", "ohoo" etc. au o funcție lubri­
fiantă, ca și "datul din cap" aprobator. Ați observat cât de des dau din cap aprobator prezen­
tatoarele de știri TV când primesc răspunsuri prin telefon de la persoanele intervievate? Vă
îndemnăm să o faceți și dv.
S-a constatat și prin observații cotidiene, dar și prin studii experimentale că persoanele
cu status social mai scăzut apelează mai frecvent la astfel de "gesturi suportive", de susținere
a conversației decât persoanele cu status social înalt. Cathryn Johnson, Stephanie J. Funk și
Jody Clay-Wamer (1998, 368) au pus în evidență, printr-un studiu experimental într-un colegiu
american, că femeile au o rată a comportament elor suporti ve statistic semnificativă mai ridicată
decât bărbații (t( 1,117) = 3,386, p < 0,001).
Violența În comunicarea nonverbală
Violența este o subspecie a agresivității, distinctivă prin intensitatea forței comportamentului
verbal sau acțional ofensiv, care are ca scop umilirea, vătămarea sau chiar suprimarea altor
persoane care sunt motivate să evite acest tratament. Așa cum precizează Russell G. Geen
(1995/1996, 669), teoriile agresivității sunt aplicabile și în explicarea violenței. Comporta­
mentul agresiv îmbracă forme de manifestare variate, de la violență (de exemplu, vătămarea
corporală) până la forme de agresivitate simbolică, de exemplu, calomnia sau insulta (A.H.
Buss, 1961) (Figura 5.2). Insulta și jignirea reprezintă comportamente agresive directe și active,
care pot fi realizate nu numai prin comunica rea verbală, ci și prin comunica rea non verbală
Fig. 5.2. Violența limbajului non verbal: gest obscen

Ipostaze ale comunicării non verbale 167
(gesturi insultătoare și gesturi obscene) (R.E. Axtell, 1991/1998). În același timp, comporta­
mentul nonverbal (postura, mimica și privirea) are funcția de declanșator (trigger) al agresivi­
tății (E.H. Hess, 1962, apud T. Malim, 1997/2003). De asemenea, prin comunicarea nonverb ală
poate fi domolită agresivitatea (O. Morris, 1977/1991). Pe plan mondial, există cercetări și
monografii privind comunicarea nonverbală în care sunt menționate gesturile insultătoare și
obscene (vezi R.E. Axtell, 199111998; O. Morris, 1982/1986), dar nu s-a realizat -după infor­
mațiile pe care le avem – o prezentare integrală a violenței în comunica rea nonverbală.
În România de azi, obscenitatea în comunica rea nonverbală se întâlnește, din păcate, și
în mediile școlare și academice, nu numai la periferia societăți i. Preluăm din mass media două
cazuri. La un bal al bobocilor din județul Hunedoara, organizat vineri, 13 februarie 2004, dansul
candidaților la titlul de Miss Boboc și de Mister Boboc a fost considerat obscen de către mai
multe persoane, care au părăsit sala în semn de protest. Despre ce s-a întâmplat ne informează
ziarul Adevărul din 16 februarie 2004: "Tinerii au început să facă numeroase gesturi, pe care
cei prezenți le-au considerat obscene [ … ]. Polițiștii hunedoreni s-au sesizat din oficiu și au
întocmit dosar penal pentru ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice" (,,Deva.
Liceeni acuzați de obscenit ăți la Balul Bobocilor". Adevărul, 2004, nr. 4237, p. 12). Același
cotidian, în ediția din 12 iulie 2004, publică fotografia unui magistrat bucureștean care își
arăta partea dorsală și urât mirositoare vecinilor, cărora le adresase injurii, îi amenințase cu
pistolul (deținut în mod legal) și le spărsese geamurile. Toate acestea au fost înregistrate pe
casetă video și difuzate în emisiunile de actualități ale multor canale TY. Fesele judecătorului
F.Y. au fost, cu siguranță, cele mai mediatizate din România. Ministrul justiției a cerut Procura­
turii să se autosesizeze pentru a-l cerceta penal pe judecătorul F.Y. din cadrul Tribunalului
București (vezi "Florea Vișan, judecătorul stripper nu mai are dreptul de a purta armă", Ade­
vărul, 2004, nr. 4362, p. 14). În paranteză fie spus, titlul sus-menționat introduce o anumită
ambiguitate. Cuvântul ,�tripper" (derivat de la strip) desemnează în limba engleză atât o
persoană care "se dezbracă până la piele", cât și "a fi bine făcut" (to strip well) -când este
vorba despre bărbați (Dicționar englez-român, 1974, 696). Dacă s-ar fi făcut trimitere la
,,magistratul hulig:m", cititorii ar fi înțeles mai bine despre ce este vorba. În final, F.V. a fost
destituit. Arătarea feselor este un gest obscen, întâlnit la populațiile aflate pe treapta de jos
a dezvoltării culturale. Etologul Irenaus Eibl-Eibesf eldt (1984/1996, 196) a constatat că la
boșimani există reguli precise de batjocorire a cuiva:
Fetele batjocoresc prin două forme de prezentare genitală: a) ele se așază în fața celui pe care vor să-I ridicu­
Iizeze și-și ridică cache-sexul; b) se întorc cu spatele la el și fac o plecăciune adâncă. În ambele cazuri sunt
prezentate organele genitale. Această mișcare poate fi cu ușurință confundată cu mișcarea de arătare a feselor.
Totuși, mișcarea și comportamentele adiacente sunt diferite. În ultimul caz, fetele obișnuiesc să-și pună nisip
Între fese, care este eliberat în momentul aplecării În fața celui ridiculizat. Este vorba probabil de o defecare
ritualizată.
Dincolo de cazurile semnalate în mass media, observațiile cotidiene ne obligă să luăm act
de frecvența tot mai mare a gesturilor obscene în comunica rea nonverbală. Pe stradă, în stațiile
de metrou, în spațiile dintre blocuri și unde nu te aștepți poți vedea copii și tineri care practică
un limbaj nonverbal violent. În curtea unei instituții de învățământ superior din București am
asistat la o secvență de compor tament nonverbal obscen: un tânăr (probabil student) răstigni se
pe capota unui automobil o domnișoară (probabil studentă). Tânărul mima actul copulației.

168 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
Comportamentul tânărului este blamabil, ca și atitudinea de nepăsare a profesorilor și studen­
ților, care manifestau față de acesta o "neatenție politicoasă" -ca să folosim terminologia lui
Erving Goffman. În fața unei școli de cartier, un copil (probabil elev) înjura, amenințând că
își va băga un anumit organ într-un anumit orificiu. Înjurătura era dublată de gesturi tabu.
În baruri, la discoteci și chiar pe stradă, mulți bărbați procedează, probabil Iară să-și dea
seama, la o prezentare ritualizată a organului genital: își ating cu mâna partea din față a panta­
lonilor, schițând gestul de ridicare a falusului (Figura 5.3).
Fig. 5.3. Gest obscen
Nu este un semn al bărbăției, ci, în cel mai nevinovat caz, un semn de proastă creștere.
Am semnalat câteva ipostaze ale "violenței limbajului corporal" și ale "violenței în limbajul
corporal". Distincția violența limbajului/viole nța în limbaj a fost propusă de Tatiana-Slama
Cazacu (2001). În ceea ce ne privește, am particula rizat această ipoteză discutând despre
"limbajul corporal" și, mai general, despre comunicarea nonverbală (Figura 5.4).
Fig. 5.4. Violența În limbajul non verbal: gest de amenințare

Ipostaze ale comunicării nonverbale 169
Degetul mare introdus între arătător și degetul mijlociu (pumnul fiind strâns) – ca gest
obscen -aparține categoriei "violența limbajului nonverbal"; degetul mijlociu ridicat și palma
orientată în sus -ca amenințare sexuală -face parte din categoria "violența în limbajul
nonverbal". Uneori, acest gest este tacut cu palma orientată spre fața (gura) persoanei amenin­
țate, intensitatea violenței fiind astfel sporită.
Expunerea în public a organelor genitale reprezintă, de asemenea, un gest obscen din cate­
goria violenței limbajului nonverbal; mimarea mișcărilor de copulație face parte din violența
în limbajul nonverbal.
Mimica lărgește perimetrul violenței limbajului nonverbal: a holba ochii, a scoate limba
spre persoana pe care o dezavuăm exprimă un anume grad de agresivitate.
Violența limbajului nonverbal, ca și violența în limbajul non verbal se exprimă și prin alte
forme de comunica re nonverbală (haptică, proxemică, oculezică, artefacte, vocalică, olfacție),
nu numai prin gesturi (kinezică) sau mimică (expresii faciale).
În domeniul hapticii se înscriu comportamentele de atingere a altor persoane. Constituie
violență în limbajul nonverbal atingerea corpului altei persoane fără asentimentul acesteia.
Atingerea corpului altei persoane este reglementată social și cultural. Există tabuuri. Sidney
M. Jourard (1966) a condus o cercetare în care a identificat zonele de contact cutanat permise
părinților, prietenilor de același sex și prietenilor de sex opus. Atingerea zonelor care nu sunt
permise diferitelor categorii de persoane poate fi privită ca violență în limbajul nonverbal
(de exemplu, atingerea cu mâna a sâni lor sau a feselor de către persoane nedorite).
Violarea spațiului personal (distanța intimă, de 40-50 cm) este resimtită ca o agresiune.
Profitând de aglomerație, unele persoane nu țin seama de zonele de distanță stabilite de Edward
T. Hall (1959) și, prin aceasta, folosesc un limbaj nonverbal violent.
Privirea, ca element al oculezicii, poate transmite semnale non verbale violente. Expresia
metaforică "L-a săgetat cu privirea" redă foarte exact ce dorim să relevăm: ochii rănesc! În
loc să mângâie, privirea ucide bunele relații interpers onale.
În cadrul vocalicii sau al paralimba jului, intensitatera vocii agresează. De multe ori, în
mijloacele de transport în comun, pe stradă și chiar în curtea școlilor tinerii și chiar persoanele
mai puțin tinere strigă unii la alții, nu își vorbesc. Regula bunei cuviințe elementare de a nu-i
deranja cu vorba pe ceilalți este sistematic încălcată când mai mulți tineri se adună în grup.
Prin componenta sonoră a râsului, unele persoane doresc să atragă atenția asupra lor. Râsul
"în E" (Hehe, râs behăit) exprimă disprețul, batjocura sau transmite o amenințare (V.F. Birken­
bihl, 1979/1999, 196). Așadar, și paralimba jul contribuie la violenta limbajului nonverbal.
Comunicarea nonverbală În clasa școlară
Suntem cu toții de acord că o bună comunicare între elevi și între profesor și elevi are efecte
benefice pentru procesul educativ (D.-Ș. Săucan, 2002). O cercetare recentă a pus în evidență
o corelație pozitivă între dezvoltarea cognitivă, abilitatea de comunica re, atracția interpersonală
și prietenie (B.R. Burleson și W. Samter, 1996). Dar au elevii aceleași abilități de decodificare
a mesajelor nonverbale ca și elevele? Au profesorii o competență de comunica re nonverbală
înaltă? Poate că cele spuse în continuare îi vor face pe cei de la catedră, ca și pe cei care stau
în bănci, să acorde mai multă atenției comunicării non verbale.

170 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Contactul vizual. Vera F. Birkenbihl (1979/1999,207) ne îndeamnă să ne imaginăm o clasă
într-o școală din Germania în care învață laolaltă copii din familii de germani, turci, iranieni
sau portoricani. Dacă prof esoara vrea să afle care dintre elevi a făcut o "ispravă", întrebându-i
și privindu-i în ochi pe fiecare în parte, s-ar putea să greșească luând lăsarea privirii în jos
drept un semnal universal de recunoaștere a vinovăției. Copiii din Porto Rico Iasă ochii în
jos în semn de respect, nu de vinovăție, așa cum s-au obișnuit să facă mai toți copiii din Europa.
Comunicarea nonverbală și "efectul Pygmalion". Despre ce este vorba? Legenda spune
că Pygmalion a sculptat o statuie din fildeș întruchipând o femeie nespus de frumoasă. S-a
îndrăgostit de opera sa. Implorată de Pygmalion, zeița iubirii, Afrodita, a dat viață statuii.
Aceasta este legenda. Publius Ovidius Naso o știe cel mai bine … Realitatea asupra căreia au
atras atenția Robert Rosenthal și Leonnore Jacobson (1968) este că în clasa școlară profesorii
își fac o imagine despre elevi și reacționează față de aceștia în funcție de imaginea creată de
ei, nu în funcție de comportamentul efectiv al elevilor. Michael Birkenbihl (1977) găsește
că, "în sens figurat, termenul de «efectul Pygmaliofl» desemnează faptul că un profesor își
face o idee foarte exactă despre un elev, iar apoi îl formează după această idee! Înseamnă că
imaginea pe care o am despre altul i se transmite acestuia, chiar dacă nu articulez nici un
cuvânt". Cum?
1) Profesorii care credeau că au de-a face cu un elev bun aproape că îi zâmbeau acestuia, dădeau aprobator
din cap, se aplecau înspre el și îl priveau insistent în ochi (toate acestea fiind simptome ale unui limbaj «pozitiv»
al corpului!).
2) Elevii buni primesc mereu mai mult feedback, indiferent dacă răspunsurile lor sunt corecte sau nu!
3) La elevii de la care profesorii așteaptă mai mult, reacțiile -de laudă sau de dojană! -se manifestă
mai puternic și mai clar.
4) Copiii [considerați -n.n.] dotați primesc mai multe laude și mai puține dojeni. Asta înseamnă: profesorii
își rezervă critica pentru elevii ((proști»!
5) Copiilor de la care așteaptă mai mult profesorii le acordă mai multă asistență în adevăratul sens al
cuvântului.
6) Pe elevii de la care așteaptă mai mult, profesorii îi stimulează să răspundă mai des. Îi solicită mai
frecvent, le dau probleme mai grele de rezolvat, le acordă mai mult timp pentru răspuns și îi ajută până gasesc
soluția corectă (M. Birkenbihl, 1977/1999,243).
În lucrările sale ulterioare, Robert Rosentahl (1973, 1974) a pus în evidență existența "ef ec­
tului Pygmalion" și în afara clasei școlare (vezi Radu Lucian-Geng, 2003, 129-131). Se pare
că "efectul Pygmalion" este declanșat, în proporție de 95 la sută, de semnalele limbajului cor­
poral (vezi VF. Birkenbihl, 1979/1999,27).
Vocalica. Ritmul vorbirii reprezintă un factor care influențează desfășurarea activităților
școlare. Profesorul trebuie să pornească de la premisa: cu cât informația pe care doresc să o
transmită elevilor este mai nefamiliară, cu atât ritmul vorbirii trebuie să fie mai lent. Spunând
acestea, îmi sună în urechi vocile imperative ale studenților: "Mai rar !" Deși le replicam că
"popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă" sau că nu am auzit cuvintele "Vă rog",
recunosc acum deschis (S. Chel cea) că în primii ani de predare m-am abătut -și nu o singură
dată -de la regula vizând relația invers proporțională care trebuie să existe între dificultatea

Ipostaze ale comunicării nonverbale 171
înțelegeri i și ritmul vorbirii. Sper ca mărturisirea mea să-i scutească pe alți profesori de inter­
pelarea studenților când predau despre filosofia lui Schopenhauer, sonetele lui Shakespeare
sau critica empiriocriti cismului.
Pe de altă parte, cu cât viteza "relativă" a răspunsurilor profesorului este mai mare, cu atât
mai frecvent a fost pusă întrebarea de către studenți. Cu mult umor, unul dintre profesorii de
economie politică -era înainte de decembrie '89 -ne spunea: "Haideți, că este ușor. Am repetat
de-atâtea ori contradicțiile economiei capitaliste, încât le-am învățat pe dinafară!" Rapiditatea
cu care ni le dicta certifica faptul că le repetase de multe ori …
Efectul contactului cutanat. Ne amintim din discuția despre haptică faptul că atinger ile
cutanate se desfășoară conform unui model sociocult ural, care prevede cine pe cine are dreptul
să atingă (în acord cu statusul social și ocupațional), în ce situație concretă (în spațiul public
sau privat) și ce parte a corpului poate fi atinsă, în funcție de sex și vârstă. La modul general,
atingerile cutanate între profesor și studenți sunt considerate politically incorect, mai ales când
este vorba de studente. În ciuda acestui fapt, Terri D. Bamhouse de la Missouri Westem State
College a desfășurat un experiment prin care s-a demonstrat că atingeri le cutanate dintre pro­
fesori și studenți în cadrul ședințelor de tutoriat au efecte pozitive în planul fo rmării impresiei
despre profesori și al sporirii atașament ului față de instituția de învățămâ nt. Studenților li s-a
cerut să evalueze persoana tutorelui și să spună dacă în viitor intențion ează să viziteze respec­
tiva instituție școlară. Pe unii studenți, profesorul îi atingea ușor o fracțiune de secundă cu
mâna pe antebraț, pe alții nu. Chestionarul de evaluare a tutorelui era anonim. Aleg erea studen­
ților în grupul experimental și în grupul de control a fost aleatorie. Scorul grupului experimental
(al studenților care au fost atinși de mâna profesorului) a fost statistic semnificativ mai mare
(M=40,00) decât scorul grupului de control, cel al studenților pe care prof esorul nu-i atinsese
(M=38,87). Cu cât scorul era mai înalt, cu atât evaluarea profesorului era mai pozitivă. Rezul­
tatele acestui experiment sunt în consonanță cu concluziile altor studii, care arată că atingerile
cutanate între interlocutori sporesc forța mesajelor persuasive și simpatia interpersonală.
În capitolul intitulat "Manipularea relațiilor" din lucrarea Arta de a influența, Alex Mucc hielli
(2000/2002, 94), discutând despre rolul atingerii corporale în crearea proximită ții afective,
relatează un experiment realizat de Robert-Vincent Joule și Jean-Leon Beauvois:
Un experime ntator se plasează la intrarea într-o bibliotecă universitară și îi roagă pe studenții care trec pe
acolo să-i arate drumul spre o destinație anume. În timp ce le vorbește, îi atinge ca din întâmplare pe braț
pe unii dintre ei. Toți studenții opriți (indiferent dacă au fost atinși sau nu) îi arată drumul. Ceva mai departe,
în clădire, un alt experimentator, independent de primul, solicită studenților un serviciu similar: el se adresează
deopotrivă și celor care au fost, și celor care nu au fost atinși. Studenții atinși pe braț formează, din punct
de vedere statistic, un public mult mai disponibil față de solicitarea respectivă (40% dintre cei atinși pe braț
acceptă să-I îndrume pe al doilea experimentator, față de numai 5% dintre cei care nu fuseseră atinși).
Alex Mucchielli apreciază că "atingerea corpului unei persoane este un semn transcultural
al apropierii de acea persoană" (ib idem). Într-adevăr, în cultura europeană, ca și în alte culturi,
obișnuim să-i ținem de braț pe cei pe care îi iubim, să-i îmbrățișăm pe cei care ne sunt dragi,
să ne ținem de mână copiii mici etc. În experiment, atingerea brațului unei persoane necu­
noscute simbolizează intenția de a avea o "relație apropiată" și, în baza normei reciprocității,
subiecții de experiment vor răspunde pozitiv solicitării.

172 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Comunicarea nonverbală În organizații
Intuitiv, oricine își poate da seama că în orice tip de organizații comunica rea nonverbală
contribuie la atingerea scopurilor sau, dimpotrivă, ridicând bariere, induce lipsă de eficiență.
Importanța comunicării în organizații a fost documentată și prin cercetări de teren. G.H. Graham,
J. Unruh și P. Jennings (1991), citați de Peter J. DePaulo (1992, 63), au cerut unui număr de
500 de manageri și de angajați din diferite organizații să evalueze importanța comunicării
nonverbale în activitatea lor. Aproape toate persoanele intervievate (mai precis 94%) au apreciat
că în activitatea lor comunica rea nonverbală este "importantă" și "foarte importantă". Expresia
feței și tonul vocii au apărut cu frecvența cea mai mare ca fiind revelatoare pentru sinceritatea
în comunicare, plasându-se înaintea conținutului mesajelor verbale.
Peter J. DePaulo (1992, 65-66) este de părere că analiza comportament ului non verbal vizează:
1) codificarea și managementul impresiei (semnale nonverbale clare, care să nu contrazică
declarațiile verbale); 2) decodificarea și sensibilitatea nonverbală (recunoașterea cât mai precisă
a semnificației semnalelor nonverbale transmise și o mare atenție acordată comunicării nonver­
bale); 3) modalitatea de evaluare a comportamentului non verbal (instrumentele de înregistrare
și măsurare a formelor și parametrilor semnalelor nonverbale).
În continua re ne vom referi la aplicații ale teoriei comunicării nonverbale la diferitele nive­
luri ale piramidei organizaționale. Începem cu manageri i.
intâlnirile de afaceri. Dacă avem în vedere diferențierea culturilor după gradul lor de
contextuali zare, ca manageri (sau ca responsab ili cu relațiile publice) trebuie să acordăm cea
mai mare atenție statusului parteneri lor de afaceri din culturile intens contextuale: să rezervăin
mai mult timp pentru prezentarea firmei, să le arătăm toată considerația noastră și prin semnale
non verbale: să ne așezăm aproape de ei, să realizăm contacte cutanate cu aceștia, să menținem
contactul vizual cu ei, să ne aplecăm înainte când le vorbim sau le ascultăm discursul – așa
cum remarca Albert Mehrabian (1972) că se exprimă interesul pentru interlocutori. Sigur,
trebuie să avem în vedere toate elementele legate de contextul cultural, de proxemică, haptică,
vocalică, oculezică etc. (Figura 5.5). De asemenea, va trebui să ne gândim și la comuni carea
artefactuală: ce haine să îmbrăcăm, în ce încăpere să purtăm discuțiile, cum să plasăm mobila,
cum să fie decorat interiorul. Reușita afacerilor depinde în bună măsură de competența de
comunicare nonverbală, de cunoașterea modelelor culturale de comunica re, pentru că, nu-i
așa?, "în prezența unui roman, trebuie să te porți ca un roman" (Fig ura 5.6).
Într-o situație transculturală, prevederea ne dictează să presupunem că există diferențe de
comunica re nonverbală (G. Johnes, 1996/1998,345). Să nu le neglijăm și mai ales să nu uităm
de congruență. Se pare că în toate culturile similaritatea semnificației mesajelor verbale și
nonverbale sporește credibilitatea persoanel or, facilitează relațiile interpersonale și de afaceri.
Poate că ar fi bine să reamintim particularitățile comunicării non verbale la americani -așa
cum le-a sintetizat Gary Imai (1996) pe baza lucrării lui Roger E. Axtell (1990) (Tabelul 5.1 ).
Eficacitatea reclamelor comerciale. Acestei probleme i-au fost consacrate numeroase
studii. Nu ne-am propus să le trecem în revistă. Vom semnala, pe baza literaturii de specialitate,
cum intervin diferitele modalități de comunicare nonverbală (proxemica, haptica, expresiile
faciale, vocalica, artefactele etc.) în reclamele comerciale și, mai general, în advertising. Cu

Ipostaze ale comunicării nonverbale 173
Fig. 5.5. Gestul american de despărțire: .. Rămas bun!"
Tabelul 5.1. Gesturile americani/or și semnificația lor (după G. Imai, 1996)
Gestul
1. Americanii strâng măn a ferm, hotărât.
2. Copiii americani sunt învătați să se uite direct
în ochii celorlalti.
3. Bratul ridicat și mișcarea mâinii deschise.
4. Americanii fac cu mâna unei alte persoane și apoi
fac semn cu podul pal mei în jos sau vor ridica degetul
arătător în fată și vor face o mișcare în cerc cu arătătorul. Semnificatia
1. Când se întâlnesc.
2. Când se întâlnesc și când conversează. Dacă nu
procedează așa, exprimă slăbiciune, timiditate.
3. Semnifică .hel/o" sau .good-byff. Astfel, americanii
încearcă să atragă atentia altor persoane.
4. A atrage atentia cuiva.
5. Palma în afară și degetele mijlociu și arătător în formă de V. 5 .• Victorie" sau .Pace".
6. Degetul arătător unit cu degetul mare, formând un cerc,
celelalte degete extinse.
7. Pumnul strâns și policele întins.
8. Arătâtorul și degetul mic întinse și celelalte strânse.
9 F"derat!!!
1 O. Mișcarea repetată a capului de sus în jos
și de la stânga la dreapta. 6 .• Da" sau .Bine".
7. Apreciere pozitivâ: .Excelent!"
8. indemn la agresivitate (strigât de susținere tex ană).
9. Admiratie pentru o femeie frumoasă, sustinere la
evenimen te sportive, aprecierea unuI spectacol.
10 .• Da" și .Nu".
11. Mișcarea circulară a arătătorului lângă tâmplă sau ureche. 11. Ofensă: .Ești nebun!"
Fig. 5.6. Gestul european de despărțire: .. Rămas bun!"

174 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
totul general, vom preciza că afișele publicitare folosesc intens semnalele supranonnale. A
se vedea stilul Disney: supradimensi onarea capului și a ochilor. Începem, oarecum la Întâm­
plare, cu vocalica. S-au cercetat relațiile dintre variabilele prozodice (intensitatea vocii, into­
nație etc.) și credibilitatea mesajului (N. Miller et al., 1976; R.A. Page și J.L. Ballon, 1978),
dintre aceste variabile și imaginea mentală pe care și-o fac ascultătorii despre cei care vorbesc,
În funcție de caracteristicile vocii (M.E. Brooke și Hung Ng, 1986; P. Ekman, 1988. J. Pittarn
și C. Gallois, 1986; D.M. RusceIIo et al., 1988), precum și efectele credibilității sursei asupra
atitudinii ascultători lor față de mesaj (J.-c. Chebat et al., 1986, 1989; J.-c. Mowen, 1980;
R.E. Petty et al., 1983). Recent, doi cercetători din Canada, Claire Gelinas-Cbebat și Jean-Charles
Chebat (2001), au făcut publice rezultatele cercetărilor lor referitoare la influența intensității
vocii și a intonației asupra credibilității mesajului. Pe baza modelului ELM (Elaboration
Likelihood Model), care ia În considerare ruta centrală versus ruta periferică și efectele gradului
de implicare a receptorului în schimbarea atitudinală, cei doi cercetători au ajuns la concluzia
că intensita tea vocii și intonația influențează acceptarea mesajului în situațiile în care ascultă­
torii sunt slab implicați. Datele studiului lor susțin ipoteza rutei periferice a caracteri sticilor
vocii: "În situațiile de implicare redusă, intensitatea mai scăzută a vocii este mai eficace decât
intensitatea ridicată a vocii. În mod asemănător, în aceleași condi ții, intonația slabă este mai
eficientă decât intonația puternică. Combinația intensitate scăzută și intonație slabă produce
eficacitate [în receptarea mesajului reclame lor comerciale -n.n.]" (C. Gelinas-Chebat și
J.-Charles Chebat, 2001,456).
Comunicarea nonverbală În viața politică
Prima audiere a lui Saddarn Hussein în fața Tribun alului Special din Irak, la 1 iulie 2004,
a fost unnărită de milioane de telespectatori din întreaga lume, curioși să vadă ce atitudine
va adopta ex-președintele lrakului, Învinuit de crime împotriva umanități i. La solicitarea BBC,
Patti A. Wood, expertă de reputație internațională în comunica re non verbală și comunicare
profesională, a analizat mesajele corporale ale dictatorului pasibil de condamnare la moarte.
Reproducem din ediția din 3 iulie 2004 a ziarului Evenimentul zilei (nr. 3781, p. 8) concluziile
la care a ajuns Patti A. Wood: "Nu arăta dezorientat, așa cum era în timpul capturări i sale"
[Saddam Hussein a fost capturat de trupele americane și ținut prizonier de război timp de
peste un an de zile, pentru a fi predat autorităților irakiene o dată cu transferul puterii -n.n.].
Totuși, în fața tribunalul ui, Saddam Hussein își pierduse privirea de "conducător absolut, care
te pătrundea ca o rază de laser". În timpul audierii, a privit de mai multe ori Înjos, având umerii
căzuți, ca și când toată lumea apăsa pe umerii lui. Când dădea răspunsuri dinainte pregătite,
emitea semnale de sfidare; când răspundea spontan, părea derutat. "Când te aperi în mod spontan,
spui aceleași lucruri în patru- cinci moduri diferite" -explică experta americană. Multe dintre
răspunsurile lui Sad dam Hussein au fost identice: aceleași argumente, aceleași cuvinte ("Sunt
președintele Irakului", ,.Am acționat confonn Constituției"). "În timpul audierii, acuzatul a
îndreptat acuzator de câteva ori arătătorul spre instanța de judecată. Este vorba despre un gest
de atac, care poate fi interpretat ca o țintire simbolică. EI voia, În mod simbolic, să-i ucidă pe
cei care ÎI judecau" -conchide Patti A. Wood. Ex-președintele Irakului încerca să pară stăpân

Ipostaze ale comunicării nonverbale 175
pe situație: agita pixul în timp ce răspundea (utiliza adaptorii), stătea pe scaun rezemat de
spătar (postură caracteristică celor care dețin puterea), își atingea vârfurile degetelor formând
un coif cu vârful în sus (gest specific celor puternici, care dețin controlul situației). Privirea
fixă (parte a "posturii de ascultare intenționată") semnalează că i se acordă atenție interlocu­
torului, dar și dorința de a-i produce acestuia o stare de disconfort psihic. Patti A. Wood con­
chide că, de la prima înfățișare la tribunal, Saddam Hussein era conștient că nu mai deține
puterea. Lui Salem Chalabi, președintele Tribunalului Special din Irak, i s-a părut că în timpul
audierii Saddam Hussein a fost "foarte reținut și speriat".
Patti A. Wood a analizat și fața președintelui SUA, George W. Bush (cu ocazia prezentării
în fața Congresului SUA, în ianuarie 2003, a raportului despre starea națiunii). Experta ameri­
cană în comunica re non verbală și profesională pornește de la asumpția: "Dacă ochii sunt
fereastra sufletului, gura este fereastra spre adevăr" și observă că zâmbetul cu colțurile gurii
îndreptate în jos afișat de președinte exprimă simțăminte neplăcute, agresivitate, disconfort,
tensiune psihică.
Concluzia: în respectiva împrejurare, George W. Bush era încordat. Starea de neplăcere
se vede și din felul în care oamenii țin, uneori, buzele strâns lipite, schițând ceea ce specia­
liștii în comunica re nonverbală numesc "față de maimuță" (ape-like grimace). În micropauzele
citirii raportului despre starea națiunii, președintele și-a presat și și-a umezit de mai multe
ori buzele, semne ale stresului și disconf ortului unei persoane aflate sub atacul inamicilor .
Patti A. Wood a mai observat că George W. Bush a zârnbit (cu colțurile gurii ridicate, dezvelin­
du-și dinții, făcând riduri În jurul ochilor scânteietori) doar de câteva ori, când era ovaționat
îndelung de către simpatiz anți. În astfel de momente era cu adevărat fericit. Când a declarat
"Eu voi apăra securitatea Americii", președintele a privit intens auditoriul; când a vorbit despre
ajutorul acordat țărilor africane În campania anti-SIDA și despre acțiunile militare împotriva
lui Saddam Hussein, a transmis semnale pozitive. Și-a încheiat cuvântarea cu cuvintele
"Dumnezeu să binecuvânteze America" (Gad bless America). În mod neobișnuit, a rostit aceste
cuvinte arătându-și limba – remarcă Patti A. Wood (2003).
Cele două analize realizate de Patti A. Wood ilustrează cât se poate de bine modul de lucru
al specialistului În comunicare nonverbală și comuni care profesională.
Dar nu numai specialiștii pot sesiza că ceva nu este în regulă când oam enii politici perfor­
mează semnale incongruente. Vă aduceți aminte că incongruența nu convinge. Un caz de
in congruență celebru -invocat de Vera F. Birkenbihl (1979/1999, 21) -îl constituie interviul
televizat al președintelui SUA Richard Nixon. În timpul războiului din Vietnam, când studenții
americani manifestau în fața Casei Albe cerând ultimativ "Opriți războiul!", președintele a
declarat că nu se va lăsa șantajat. În cele din unnă a acceptat să participe la o conferință tele­
vizată. "Cine citea în ziar cuvintele de salut ale lui Nixon, «poate» că le credea! Cine era însă
de față, respectiv unnărea scena la televizor, nu le dădea crezare! Pentru că, în planul conținu­
tului, președintele declara: «Bineînțeles că doresc dial ogul cu voi, tinerii», în timp ce făcea cu
mâna gesturi clare «de respingere» (ca și cum ar fi vrut să-i îndepărteze de la el pe studenți! !)".
Să nu ne Îndepărtăm prea mult nici în timp, nici în spațiu. Și președintele Republicii Socialiste
România transmitea semnale incongruente, desigur, Iară să-și dea seama (nici nu era greu … ).
Cei care au trăit în "Epoca de Aur" își aduc aminte că "iubitul conducător" ne îndemna "să
facem totul" pentru a aduce România "pe culmi de civilizație și progres", pentru ca toți oamenii

176 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
muncii: români, maghiari, gennani și alte naționalit ăți … Auzindu-I, oricine ar fi putut să creadă
intemaționalismul declarat. Gesturile îi contraziceau mesajul verbal. În timp ce rostea (cu pauze
prelungite între cuvinte) ,,români, maghiari, gennani", rotea mâna dreaptă spre sine, spre piept;
când spunea "alte naționalități" (țiganii reprezentau, ca pondere, confonn datelor oficiale, cea
de-a patra minoritate națională), rotea mâna spre afară (semnal de respingere).
Doi cercetăto ri, George 1. Whitehead și Stephanie H. Smith (2002), au avut curiozita tea
să numere de câte ori au gesticulat cu mâinile și de câte ori au zâmbit în timpul discursului
inaugural președinții Dwight D. Eisenhower, John F. Kennedy, Richard M. Nixon, George
W. Bush și William J. Clinton. Ei au pornit de la ideea că utilizarea gesturilor făcute cu mâna
se asociază cu puterea și cu dominanța -așa cum au demonstrat cercetările lui John F. Dovidio
(1982, 1988) și ale colaboratorilor săi. Anterior, Edward T. Hali (1966) arătase că distanța publică
impune vorbitorului o schimbare a stilului de comunicare: sporirea intensității vocii, exagerarea
gesturilor, utilizarea frecventă a gesturilor făcute cu mâna. George 1. Whitehead și Stephanie
H. Smith au presupus -lucru care s-a și adeverit (T abelul 5.2) -că în discursurile lor inaugurale
președinții Statelor Unite ale Americii dau mai mult din mâini decât zâmbesc.
Tabelul 5.2. Frecvența gesturilor făcute cu mâna și a zâmbetelor În timpul discursurilor inaugurale
ale unor președinți ai SUA (G.1. Whitehead și S.H. Smith, 2002, 671)
Gesturi cu măna Zâmbet
Dwight D. Eisenhower 11 O
John F. Kennedy 81 O
Richard M. Nixon 12 3
George W. Bush 84 23
William J. Clinton 85 12
De ce președ inții Dwight D. Eisenhower și John F. Kennedy nu au schițat nici un zâmbet
în discursul lor inaugural, iar președinții George W. Bush și William J. Clinton au zâmbit
copios? Pot fi avansate mai multe explicații leg ate de personalitatea vorbitorilor, de stilul de
comunicar e și de contextul social al momentului solemn. George 1. Whitehead și Stephanie
H. Smith sunt de părere că televizarea discursurilor a condus la apariția și multiplic area
zâmbetelor. Această concluzie merită reținută. Oamenii politici, să ne gândim la prezidențiab ili,
ar trebui să aibă în vedere că discursurile lor sunt televizate, ceea ce impune un control mai
atent al expresiilor faciale și renunțarea la excesul de gesticulație cu mâna. Vă mai aminti ții
ce îi strigau peședintelui Ion Iliescu protestata rii în anii '90? "Nu mai da din mână!".
Denis G. Sullivan și Roger D. Masters (1988, 345-68) au analizat rolul expresiilor faciale
ale candidaților politici în crearea anumitor stări dispoziționale alegătorilor și, respectiv , în
conturarea comportamentului de vot. Ei au presupus că emoțiile imediate ale alegătorilor față
de candidații propuși se combină cu alte surse de infonnații, influențând comportamentul de
vot al acestora. În plus, răspunsul emoțional al subiecților variază în funcție de emoția afișată
de candidat, de relația dintre liderul politic și alegătorul-evaluator și de contextul în care această
emoție este afișată. Denis G. Sullivan și Roger D. Masters au studiat, timp de mai mulți ani,
efectul afișării diferitelor emoții de către candidații politici asupra subiecților evaluatori. Astfel,
diferitele expresii faciale ale președintelui SUA Ronald Reagan au generat, din partea evalua­
torilor, reacții emoționale diferite când s-au folosit înregistrări video ale președint elui, în condiții

Ipostaze ale comunicării non verbale 177
de control al celorlalte variabile. Cei doi cercetători s-au centrat pe influența pe care trei stări
emoționale afișate de candidați: "mulțumir e/liniștire", "mânie/amenințare", "teamă/evitare"
le au asupra reacțiilor emoționale și atitudinilor subiecților evaluatori . Selectarea în materialele
înregistrate a celor trei stări emoționale, când a fost analizat președintele Ronald Reagan, a
generat reacții emoționale diferite din partea evaluatoril or, indiferent dacă materialele înregis­
trate erau prezentate cu sonor sau nu.
În plus, Denis G. Sullivan și Roger D. Masters au analizat reacțiile emoționale pe care expre­
siile faciale afișate de opt candidați (anunțați de Partidul Democrat), la care s-a adăugat preșe­
dintele Ronald Reagan, le-au indus asupra unor subiecți evaluatori. În prima fază experimentu l
s-a derulat în ianuarie 1984, când unii dintre candidații politici erau aproape necunoscuți alegă­
torilor, și a fost reluat în octombrie 1984, cu trei săptămâni înaintea alegerilor.
Înainte ca subiecții (studenți la universități americane prestigioase) să evalueze înregistră­
rile, aceștia trebuiau să completeze un chestionar referitor la orientarea lor politică, expunerea
la media, atitudinea față de cei nouă candidați (pe o scală de tip "termometru, de la 1 la 100)
și, de asemenea, să evalueze competența candidatului pentru poziția pentru care a fost nomina­
lizat și abilitatea sa de lider (pe o scală de șapte trepte). Subiecților le-au fost prezentate aceleași
înregistrări video, în care fiecare candidat afișa două expresii emoționale (selectate din prezen­
tările media): una neutră și cealaltă exprirnând ,,mulțumi re/liniștire". Ulterior, ei au fost solicitați
să descrie emoțiik: afișate de candidați și, de asemenea, să facă referiri la stările lor emoționale
pe scale unipolare de la zero la șase. Fiecare stare emoțională: bucurie, confort, mânie și teamă
a fost redată prin trei adjective distribuite pe scalele unipolare de șase trepte. Pentru a controla
efectul expresiilor emoționale afișate de candidați asupra evaluărilor subiecțilo r, eșantionul
a fost segmentat după cum urmează: jumătate au evaluat candidații în situația de imagine și
sunet a înregistrării (atât pentru emoțiile neutre, cât și pentru "mulțumir e/liniștire"); cealaltă
jumătate din eșantion a evaluat candidații într-o înregistrare similară fără sonor.
Rezultatele studiului au arătat că afișarea unui comportament nonverbal specific poate juca
un rol foarte important în percepția politică. Stările emoționale pe care le-au trăit subiecții
evaluatori la vederea înregistrări lor (desprinse din analiza datelor obținute cu ajutorul chestio­
narului) au fost în strânsă legătură cu starea emoțională transmisă de candidat. Atitudinea subiec­
ților față de candidați (anterior prezentăr ii înregistrărilor video) a fost un factor care a discriminat
între emoțiile încercate de subiecți la vederea înregistrări lor. Însă orientarea politică a candi­
datului, evaluarea dacă acesta este sau nu potrivit funcției pentru care a fost nominaliz at sau
evaluarea dacă este un bun lider nu au influențat răspunsurile emoționale ale subiecților evaluatori.
Experimentul demonstrează că stările emoționale afișate de candidații politici pot induce
reacții emoționale specifice din partea alegătorilor, filtrate prin prisma atitudinii inițiale a subiec­
tului față de candidat. Cum aspectele afective intervin, ele însele, în formarea atitudinilor , putem
considera că expresiile emoționale afișate de liderii politici în campaniile electorale nu sunt
un factor de neglijat, ci unul a cărui influență majoră apare în procesarea informațiilor la nivelul
actorului social și în opțiunea sa politică.
Vom încheia scurta noastră trecere în revistă a cercetărilor referitoare la comunica rea
nonverbală în sfera politicii sernnalând știrea Mediafax, preluată de ziarul Ziua (Nr. 3154 din
25.10.2004, p. 7), potrivit căreia un cercetător român, Marian Costache, a brevetat un "tun cu
arome", demarând prin Agenția MY.Com o campanie de personalizare a mesajelor electorale:

178 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
pentru Partidul Social Democrat – parfum de trandafiri, eventual, trandafiri de la Moldova
(date fiind sigla și bazinul electoral al acestei formațiuni politice); Partidul Democrat ar avea
de ales Între aroma de ardei iute (plantă-simbol În alegerile locale) și parfumul de lăcrărnioare
(aluzie la lacrimile liderului acestui partid vărsate la televizor); Partidului Național Liberal i
se propune moscul (simbolizând simțul posesiunii) sau parfumul de garoafe (floarea de pe sigla
Alianței pentru România, cu care PNL a fuzionat) ; pentru Partidul Național Țărănesc -parfumul
de ambră (aromă ce semnifică vechimea); Alianței Populare i s-ar potrivi un parfum mai dulce
(spre a contrabalansa gustul amar al pierderii șefiei statului de către liderul acestei formațiuni);
În fine, pentru Partidul România Mare și Partidul Noua Generație este indicată ,,aroma therapy",
Întrucât -se arată În comunicatul Mediafax -"liderii acestor formațiuni sunt ușor agitați".
No comment!
Cuvinte-cheie
Semne de legătură
Sincronie gestuală
Sincronie posturală
Gesturi lubrifiante
Gesturi suportive
Circularitate comportamentală
Sensibilitate nonverbală
Violarea expectațiilor rolului
Probleme recapitula tive
Care sunt funcțiile comunicării nonverbale?
Flirtul și personalitatea. Violența limbajului nonverbal
Violența in limbajul nonverbal
Neatenție politic oasă
Efectul Pygmalion
Culturi Înalt contextuale
Culturi slab contextuale
Modelul ELM
în ce fel de cupluri maritale comunicarea nonverbală este mai acurată?
Cum intervine "efectul Pygmalion" in "profeția autorealizatoare"?
Modalități non verbale de "punere În scenă" a statusului social al managerilo r.
Ce pot dezvălui expresiile faciale ale oamenilor politici?

Loredana [van, Adina Chelcea și Septimiu Chelcea
Capitolul 6 �/
Antrenarea competenței de comunicare nonverbală
Sclipitorul romancier englez David Lodge descrie la un moment dat în Muzeul Britanic
s-a dărâmat! (1965/2003, 91) o secvență din viața universitară, observând:
Pozitia trupurilor celor doi părea să ilustreze raporturile dintre ei. Bane se lăfăia în fotoliul dezarticulat al lui
Briggs, cu picioarele rășchirate pe linoleumul maroniu. Briggs stătea lângă fereastră, în picioare, plimbându-și
încurcat degetele pe elementii caloriferului. Pe biroul lui se vedea o sticlă de sherry englezesc. La apariția
mea, Briggs dădu impresia că își îndreaptă trupul său uscă ți v și vlăguit și că își regăsește sinele său caracteristic,
eficient și ușor agitat.
-Intră, intră! Repetă el.
-N-aș vrea să vă întrerup …
-Nu, nu, intră … Sunt sigur că îl cunoști pe profesorul Bane.
Bane dădu din cap cu indiferență, dar destul de binevoitor.
Puteți spune cine avea un status social superior în departamentul universitar, profesorul
Bane sau profesorul Briggs? Cine era mai în vârstă? Discuția dintre cei doi era amiabilă? Îl
simpatizați pe Bane sau pe Briggs? De ce? Dacă ați sesizat că Bane discuta din poziția șezând
cu Briggs, care stătea în picioare, dacă ați reținut că Briggs și-a schimbat postura la apariția
lui Appleby, iar Bane nu, aveți temei să afirmați cu destulă siguranță că Bane era șeful. Briggs
era mai în vârstă, dar speranțele lui de promovare "se veștejiseră". Dis cuția cu recent numitul
șef de catedră nu-i făcea nici o plăcere: stătea lângă fereastră, nu lângă fotoliul ocupat de Bane.
Proxemica este revelatoare . Număra, proba bil, elemenții caloriferului în timp ce "șeful" îi vorbea.
Ar fi vrut ca discuția dezagreabilă pentru el să ia stărșit. Altfel nu ar fi insistat ca Appleby,
doctorandul lui, să intre în birou. Nu știu pe cine simpatizați. Eu, Septimiu Chelcea, mă identific
cu profesorul Briggs, specialist în istoria eseisticii engleze, materie căreia nimeni nu-i dădea
prea multă atenție. Printre atâtea cărți de comunica re politică, o lucrare despre comunicarea
nonverbală, despre postură și gesturi apare de-a dreptul ridicolă. Și totuși …
Abilitățile de comunicare ne asigură, în parte, succesul în viața socială și în profesie. Vera
F. Birkenbihl (1979/1999, 218) apreciază că puterea de a-i convinge pe alții "depinde în
proporție de cca 90 la sută de semnalele limbajului corpului nostru". Comunica rea nonver­
bală contează, firește, în procesele de persuasiune, dar -după opinia noastră – Într-o proporție
mult mai mică și totdeauna În legătură cu comunicarea verbală și cu contextul social concret.
Faimoasa "regulă 55-38-7" a lui Albert Mehrabian și-a pierdut credibilitatea. Dar, cum se

180 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
spune, "Orișicâtuși de puțin, contează enorm". Să nu neglijăm deci congruența semnalelor dacă
vrem să fim persuasivi.
În acest sens, Codul bunelor maniere azi (A Marinescu, 1995/2002) și Codul bunelor maniere
în afaceri (AM. Sabath, 2000) ne pot ajuta. Interacționând cu alții, încercăm să ne organizăm
mesajele în așa fel încât să obținem răspunsu rile așteptate. Suntem atenți la argumentele pe
care le formulăm, la claritatea informațiilor și a expresiilor pe care le utilizăm și doar parțial
conștienți de mesajele nonverbale pe care le transmitem. Elementele nonverbale pot fi neinten­
ționate, dar și în acest caz ele determină comportamente specifice din partea receptori lor, care
le atribuie întotdeauna o semnificație. Astfel că putem fi surprinși -ca profesori, comercianți
sau manageri -că mesajele noastre "foarte clare" nu au fost înțelese de ceilalți. În plus, nu
vom realiza acest lucru imediat, ci după o anumită perioadă de timp, când, uneori, nu mai
putem schimba nimic.
Cele mai multe dintre prof esiile zilelor noastre reclamă contactul cu ceilalți. Indivizii au
rezultate mai bune sau mai puțin bune în domeniul lor de activitate în funcție de competențele
lor sociale (social skills) -,.pattern-uri de comportament care îi permit individului să producă
efectul dorit asupra celorlalți" (S. Moscovici, 1988). Și, de asemenea, o mulțime de persoane
nu-și pot păstra slujba sau nu pot accede la slujbe mai bune datorită lipsei capacității de adap­
tare -"proces de intluențare sau ajustare la celălalt" (1. Capella, 1997).
Competența socială poate fi definită ca "o flexibilitate constantă a comportamentului în
relație cu ceilalți" (M. Argyle, 1983). Conceptul a fost operaționalizat folosind câțiva indica­
tori-cheie: 1) capacitatea individului de a-i influența pe ceilalți și de a-și impune ideile personale
-assertive behaviour (1.P. Galassi et al., 1981; A Lazarus, 1973; S.A Rathus, 1973); 2) modul
în care indivizii oferă sprijin și gratificații celorlalți, devenind populari (H.H. Jennings, 1950;
O. Hargie et al., 1987); 3) modul în care indivizii comunică verbal și nonverbal (M. Argyle,
1988; AR. Hochschild, 1983)l 4) capacit atea indivizilor de "a se pune în locul celuilalt", de
"a juca rolul celuilalt" -empatia (H.1. Eysenck și D. Cookson, 1970); 5) cooperarea, ca modali­
tate prin care indivizii își ajustează scopurile proprii la scopul comun (M. Argyle, 1991; K.A
Dodge, 1985); 6) capacitatea indivizilor de a soluționa probleme (M. Argyle, 1988; R.E. Nisbett
și T.D. Wilson, 1977); 7) prezentarea self-ului sau managementul impresiei (E. Goffinan, 1965);
8) alte competențe asociate diferitelor contexte (M. Argyle et a/., 1981, 1985).
În strânsă legătură cu termenul de "competență socială" este cel de "competență emoțio­
nală", care se referă, potrivit lui Carolyn Saami, la flexibilitate și autoeficiență (self-eJJicacy)
în schimburile emoționale. Pentru a fi "competenți emoțional", răspunsurile noastre emoționale
trebuie să fie "legate de semnificația socială atribuită unui anume context" (c. Saami, 1999,
2). Cu alte cuvinte, răspunsuri le noastre emoționale, redate adesea prin elemente non verbale,
trebuie nu numai să fie adaptate contextului, dar mai ales modului în care acesta a fost social­
mente definit. Tennenul de "autoefi ciență", creat de Albert Bandura (1997), leagă cele două
concepte: atât competența socială, cât și cea emoțională; ele se traduc în capacități prin care
individul poate obține un rezultat dorit.
Un concept relativ nou lansat în literatura de specialitate este cel de "inteli gență emoțio­
nală", care abordează emoțiile într-o manieră ontogenetică și adaptativă: există anumite etape
ale dezvoltării competenței emoționale a individului, la fel cum există etape ale dezvoltării
gândirii. Individul poate deveni rațional, dar și emoțional inteligent prin asimilări și acomodări
succesive. Daniel Goleman, autorul unei lucrări de referință în domeniu, Emotional Intelligence

Antrenarea competentei de comunicare nonverbală 181
(1995), susține că dezvoltarea emoțională este, asemenea dezvoltării logico-raționale, necesară
atingerii succesului.
După cum afirmă Mihaela Roco (2001, 139), termenul de "inteligență emoțională" a fost
lansat de psihologul american Wayne Leon Payne, în 1985, într-o lucrare de doctorat. Ulterior,
acest concept a fost operaționalizat diferit, luându-se în considerare indicatori ca: abilitatea
de a menține și stabili relații cu ceilalți; empatia; abilitatea de a conștientiza și a stăpâni propriile
emoții, flexibilitatea, responsa bilitatea, cooperativitatea etc.
Fie că ne referim la "competența socială", "competența emoțională" sau la "inteligența
emoțională", facem apel la capacitatea noastră de a fi performanți in codificarea și decodif icarea
mesajelor nonverbale, adică de a fi competenți la nivelul comunicării nonverbale. Menținerea
relațiilor cu ceilalți, empatia, capacitatea de a interpreta emoțiile celorlalți, de a ne cunoaște
propriile emoții și de a ni le controla uzează de elemente nonverbale.
Ce este competența de comunicare nonverbală?
Propunem termenul de "competență de comunicare nonverbală" ca echivalent in limba
română al termenului englez non verbal skill, care poate fi tradus și prin "abilitate nonver­
bală" sau "măiestrie non verbală" . Preferăm însă termenul de "competență de comunicare
nonverbală" nu numai pentru că este în consonanță cu cel de "competență lingvistică", ci și
pentru că ni se pare a fi destul de explicit. Pentru Howard S. Friedman, Ronald E. Reggio și
Daniel F. Casella (1988, 205), conținutul termenului de nonverbal skill este dat de expresivi­
tatea emoțională și controlul sinelui (self monitoring), fiind strâns legat de "stilul expresiv",
asupra căruia a atras atenția Gordon W. Allport (1961/1981, 486-489).
Cercetări le experimentale arată legătura dintre abilitatea indivizilor de a transmite sau
interpreta elementele nonverbale și performanțele lor în ceea ce privește anumite aspecte ale
vieții social-profesionale. Astfel, abilitatea de a interpreta elemente nonverbale a fost pusă în
legătură cu capacitatea indivizilor de a distinge între cei care mint și cei care spun adevărul
(P. Ekrnan și M.O. Sulivan, 1991; P. Ekrnan, 1997). Recunoașterea expresiilor faciale (ajJect
display) specifice bucuriei, tristeții, temerii sau urii, când acestea au fost prezentate timp de
mai puțin de 1/25 secunde, a constituit un bun predictor pentru determinarea performanței
indivizilor în detectarea minciunii. J. Hubbard și J. Coie (1994) sugerează că există o legătură
între capacitatea copiilor de a interpreta elementele nonverbale caracteristice diferitelor emoții
și statusul social al acestora -copiii cu abilități ridic ate în detectarea emoțiilor se bucurau
de un status social ridicat. Totuși, legătura dintre capacitatea indivizilor de a codifica/decodifica
elementele nonverbale și succesele lor sociale este insuficient explorată.
Factori determinanți ai competenței de comunicare nonverbală
Când spunem că anumite persoane reușesc să comunice nonverbal mai bine decât altele,
avem în vedere diferențe individuale și culturale. Competența în comunicar ea nonverbală se
dezvoltă diferit în funcție de contextul socio-cultural în care ne naștem și evoluăm ca persoane,
în funcție de interacțiunile pe care le stabilim cu semenii de-a lungul vieții și În funcție de

182 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
anumite caracteristici individuale ale fiecăruia. Pe baza cercetărilor de până acum, se acceptă,
în general, că abilitatea de decodi ficare a mesajelor nonverbale sporește o dată cu vârsta, cu
lărgirea experienței în relațiile cu ceilalți, variind în funcție de caracteri sticile psihologice ale
persoanei, precum și de diferențele socio-ocupaționale și de apartenența la gen.
O primă întrebare pe care ne-o putem pune este aceasta: "De la ce vârstă detectăm și
atribuim sens elementelor nonverbale?" Spre deosebire de limbaj, capacitatea copilului de a
comunica nonverbal se dezvoltă foarte timpuriu, exprimând importanța pe care acest tip de
comunicare l-a avut în evoluția fil ogenetică. Între patru și nouă luni copilul poate reacționa
zârnbind la fețele vesele ale celorlalți. De asemenea, copilul reacționează adecvat la expresiile
faciale neprietenoase și disconfortante. El învață să "citească" fețele celor cu care vine în
contact (în special părinții) pentru a face față unor situații neprevăzute. Astfel, pe măsură ce
creștem, devenim tot mai exacți în interpretarea elementelor nonverbale transmise voluntar
sau involuntar de ceilalți. Cel mai ușor de "citit" sunt expresiile legate de bucurie, fețele zâm­
bitoare generând atribuiri mai rapide din partea subiecților evaluatori . În ceea ce privește expre­
siile negative (mânie, teamă, dezgust), copilul le poate interpreta mai greu și apelează la elemente
de context pentru a face atribuiri. Carolyn Saami (1999, 109) citează un studiu efectuat pe
copii de doi ani de către L. Michalson și M. Lewis (1995). Copiii au putut distinge etichetele
verbale pentru toate cele șase expresii faciale considerate fundamentale (bucurie, surpriză,
mânie, teamă, tristețe, dezgust) și, de asemenea, le-au putut asocia fotografiile corespunzătoare.
Fețele care exprimau bucurie și tristețe au putut fi decodificate în cea mai mare măsură (86%
dintre copii), iar fețele care exprimau dezgust și teamă au fost mai greu decodificate (numai
29% și, respectiv, 14% dintre copii). Într-un studiu ulteri or, D. Theodore Kemper (1987) a
stabilit procentaje diferite asupra modului în care copiii de aproape doi ani pot decodifica
expresiile faciale reflectând emoțiile fundamentale: bucuria (77%), tristețea (50%,) teama
(47%), mânia (43%). Autorul menționat afirmă că, o dată cu dezvoltarea limbajului, până la
vârsta de trei ani, copiii pot recunoaște în proporție de peste 50 la sută și alte expresii faciale
corespunzăto are unor emoții ca dragostea, surpriza, plictiseala, rușin ea, ura, dezgustul, vina
etc. De altfel, recunoașterea expresiilor emoționale numite de Paul Elanan "universale", datorită
prezenței lor la numeroase culturi cercetate (P. Ekrnan și w.v. Friesen, 1969), nu s-a realizat
în proporție de sută la sută nici atunci când subiecții au fost maturi. Procentul celor care au
recunoscut "surpriza" și "dezgustul" a fost mai scăzut decât pentru celelalte expresii emoționale,
care au tins să fie recunoscute de majoritatea populațiilor analizate. Expresia facială caracteris­
tică "dezgust ului" a fost confunda tă de unii subiecți cu ,,mânia", iar "surpriza", cu "teama".
În fapt. unii cercetători (de exemplu, S.S. Tomkins, 1982) vorbesc doar de patru expresii emo­
ționale fundamentale (bucurie, tristețe, mânie, teamă), nu de șase.
Analizând capacitatea indivizilor de a exprima anumite emoții prin manipula rea elemen­
telor feței, mai mulți autori au afirmat că există diferențe de gen, femeile realizând performanțe
superioare în codificarea expresiilor faciale în comparație cu bărbații (apud C. Saami, 1999,
98). Astfel de studii s-au derulat, în general, prin a cere subiecților să mimeze expr esiile faciale
ale bucuriei, tristeții, mâniei etc., care erau ulterior evaluate în raport cu tipul ideal de exprimare
a emoției respective. Analiza rezultatelor (R. Buck, R.E. Miller și W. Caul, 1974; J.A. Hall,
1984; M. Zukermann și S. Przewuzrnan, 1979) susține ideea că femeile au performanțe mai
bune decât bărbații pentru simplul motiv că în cultura europeană sau americană ele sunt mai
puternic încura jate să-și exprime emoț iile și deci învață de timpuriu expresiile faciale care le

Antrenarea competentei de comunicare nonverbală 183
corespund. Pe de altă parte, cercetători i, în special adepții etologiei, cred în similaritățile
culturale, în universaliile exprimării umane, ca răspuns la aceleași necesități adaptative. Alte
cercetări experime ntale au încercat să pună în evidență universalit atea expr esiilor faciale (P.
Elanan și w.v. Friesen, 1969; C. lzard, 1971). Astfel, studiile transculturale au relevat existența
a șase emoții, considerate fundamentale: bucurie, tristețe, mânie, teamă, surpriză, dezgust. Expre­
siile faciale corespun zătoare lor au putut fi ușor codificate și respectiv decodifica te de către
un număr mare de subiecți aparținând unor culturi diferite, inclusiv unor triburi primitive.
Dacă luăm în considerare teza universalității unor expresii emoționale, putem presupune că
performanțele superioare ale femeilor în exprimarea unor emoții și, deci, în codificarea elemen­
telor nonverbale nu se datorează unor influențe culturale sau socializatoare diferite, unor capaci­
tăți individuale diferite.
Disputa devine mai interesantă dacă avem în vedere că rezultatele unor cercetări (D. Fuchs
și M. Thelen, 1988; F. Pittman, 1993) arată că bărbații obțin performanțe ridicate în inhibarea
emoțiilor negative: tristețe, anxietate, teamă, elementele non verbale corespunzătoare acestor emo�i
putând fi observate mai greu de către un receptor atunci când emițătorul este de sex masculin.
Cercetătorii au încercat să dea un răspuns la întrebarea: "Cine are competență de comuni­
care nonverbală mai mare, femeile sau bărbații?". Judith A. HalI (1979), procedând la metaana­
liza studiilor pe această temă, a descoperit că în mai mult de 95 la sută dintre acestea s-a ajuns
la concluzia că femeile reușesc mai bine decât bărbații să codifice și să decodifice mesajele
nonverbale (vezi R.B. Adler și G. Rodman, 1994/1997, 153). De fapt, cine are performanțe
superioare în codificare are performanțe mai bune și în decodificare. În cele mai multe cercetări
pe această temă s-au utilizat instrumente de testare standardizate: Profile of Nonverbal
Sensitivity (PONS) și Communication of Affect-Receiving Ability Test (CAR1). Cele două teste
ar trebui adaptate, validate și etalonate și pentru populația din România. Testul PONS a fost
creat de către Robert Rosenthal et al. (1979) și constă dintr-un număr de secvențe de film
reprezentând comportamente care exprimă dominarea, dezacordul ș.a.m.d. Persoanele testate
au sarcina de a decodifica mesajele nonverbale specifice diferitelor canale (expresia emoțiilor,
proxemică, gesturi etc.) sau mesajelor nonverbale rezultate din utilizarea combinată a mai multor
canale de comunicare (de exemplu, postură și gesturi, postură și voce etc.). CART a fost elaborat
de R. Buck (197G). Testul măsoară sensibilitatea în percepția facială. Sunt incluse 32 de
slide-uri implicând patru teme generatoare de emoții: scenice, sexuale, neplăcute, neobișnuite
(vezi M.L. Knapp, 1990,57).
O serie de cercetări (lA. HalI, 1984; M. LaFrance și C. Mayo, 1979; R. Rosenthal, 1979)
au condus la concluzia că femeile au o abilitate sporită atât în transmiterea mai clară a semna­
lelor nonverbale, cât și în ceea ce privește receptarea mai exactă a acestora (performanță în
codificare și în decodificare). Aceste performanțe sunt explicate prin modul de socializare a
femeilor, care sunt încurajate să fie mai atente decât bărbații la semnalele nonverbale în relațiile
interpersoanle. J.M. Gottman (1979) a descoperit că femeile din cuplurile maritale fericite
sunt mai sensibile la mesajele soților lor decât femeile a căror căsnicie le oferă mai puțină
satisfacție.
Referitor la diferențele dintre sexe în exprimarea emoțiilor, Carolyn Saami (1999, 98) redă
un experiment cop-dus de R. Casey (1993), în care participau copii cu vârste cuprinse între 7
și 12 ani de ambele sexe. Subiecții, antrenați într-unjoc, primeau unfeedbackpozitiv sau negativ
de la un coleg. Fetele au obținut performanțe mai ridicate decât băieții atât în exprimarea

184 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
emoțiilor pozitive, cât și a celor negative, indiferent defeedback-ul primit, în timp ce băieții
au continuat să fie mai puțin expresivi, indiferent de feedback. În plus, fetele au putut detalia
mai bine decât băieții elementele non verbale pe care ele credeau că le-au exprimat. Interesant
este că atât băieții, cât și fetele au declarat că stările lor emoționale interne s-au modificat în
funcție de feedback-ul primit. Aceasta arată că deși subiecții, indiferent de sex, au încercat
aceleași emoții, exprimarea lor a fost diferită la fete față de băieți, fetele conștientiz ând mai
bine legătura dintre elementele nonverbale afișate și stările interne. Diferențele ar putea fi
puse din nou pe seama socializării diferite, însă Carolyn Saarni avansează o ipoteză nouă: a
atribuirilor diferite. Deși bărbații sunt capabili în aceeași măsură ca și femeile să detecteze
modificări ale reacțiilor interioare, se poate presupune că aceștia le atribuie altor cauze decât
trăirilor emoționale.
Aminteam anterior de un experiment care a probat legătura di ntre capacitatea copiilor de
a interpreta elementele nonverbale caracteristice diferitelor emoții și statusul social al acestora
(1. Hubbard și J. Coie, 1994). De asemenea, R. Custrini și R.S. Feldman (apudC. Saami, 1989,
122) au arătat că există o legătură între nivelul competenței sociale și capacitatea copiilor de
a decodifica și, respectiv , codifica elementele nonverbale, dar numai pentru fete: cele cu com­
petență socială crescută (competența socială a fost măsurată în funcție de răspunsurile părinților,
folosindu-se o scală a competenței sociale standardizată -Achenbach Child Behavior Check-list)
au fost capabile să decodifice și, respectiv , să codifice acurat elementele nonverbale specifice
emoțiilor.
Stereotipuri le de gen pot fi o sursă a diferențelor în exprimarea /decodificarea elementelor
nonverba le. Este vorba despr e "imagini din mintea noastră", despre cum ar trebui femeile și,
respectiv, bărbații să se poarte, ce expres ii faciale sunt "adecvate" femeilor sau bărbaților.
S-au evidențiat stereotipuri care leagă apartența la gen de performarea unor anumite profesii
sau de anumite trăsături de personalitate (1. Broverman , 1970). Apartenența la un anumit gen
(gender) și legătura cu exprimarea unor elemente nonverbale reprezintă însă un domeniu insufi­
cient explorat. "În toate culturile, de la femei se așteaptă să fie mai pasi ve, mai dependente,
mai ascultătoare, mai emoționale, interesate mai mult de ce simt alții, mai centrate pe casă și
pe familie. De la bărbați se așteaptă, în schimb, să fiemaiindependenți. maicompetitivi. mai
controlați emoțional, mai raționali și mai puțin interesați de sentimentele altora" (P. Huț, 2000,
179). Influența� de gândirea stereotipă, s-ar putea să nu acordăm suficientă atenție elementelor
non verbale care nu se potrivesc schemei legate de gen. Cu alte cuvinte, s-ar putea ca bărbații
să exprime, spre exemplu, aceleași reacții nonverbale de teamă, însă ele să fie mai ușor decodi­
ficate în cazul femeilor, pentru că intră în schema despre acestea. În plus, dacă la nivelul
simțului comun se acceptă ideea că femeile au o "mai bună intuiție", "sunt mai afective" și
"comunică mai ușor cu ceilalți", aceste elemente schematice pot fi interiorizate de subiecții
care învață să se comporte în acord cu ele.
Un alt factor individual care generează diferențe în modul în care subiecții codifică sau
decodifică elementele nonverbale, amintit anterior, este competența socială a indivizilo r. De
altfel, între competența în comunica rea nonverbală și competența socială există o legătură
biunivocă. Deși unii cercetători au arătat că această legătură se întâlnește îndeosebi la fe te și
mai puțin la băieți, considerăm că merită analizat ce indicatori ai competenței sociale luăm
în considerare. Cercetări le au arătat că această legătură există la copii când se analizează ca
indicatori ai competenței sociale:

Antrenarea competentei de comunicare nonverbală 185
1) Statusul social -subiecții care dovedesc competență în comunica rea non verbală ating
un status social ridicat (J. Hubbard și J. Coie, 1994).
2) Gradul în care subiecții sunt apreciați în grup -preferați ca parteneri de joacă (T. Walden
și 1. Field, 1988). În acest sens, copiii care au obținut scoruri ridicate la testele sociometrice
au dovedit abilități superioare în evaluarea expresiilor faciale.
3) Acceptarea în grup (J. Cassidy, 1992).
4) Adaptarea socială -copiii care au înregistrat scoruri scăzute în ceea ce privește interpre­
tarea exactă a expresiilor faciale au fost evaluați ca având o adaptare socială scăzută (de către
profesori). Interesant este că această legătură a fost mai puternică pentru cei care aveau dificul­
tăți în a sesiza expresia facială specifică mâniei.
5) Maturitatea emoțională. Cercetătoarea olandeză Meenun TeIWogt (1989), studiind compa­
rativ două grupuri de copii, dintre care unul cu probleme emoționale, arată că ambele grupuri
au performat similar în interpretarea emoțiilor, însă cei lipsiți de maturitate emoțională au
manifestat o percepție ridigă, unor situații exagerându -le și altora diminuându-le conotația
emoțională.
Trăsăturile de personalitate joacă un rol important pentru capacitatea individului de a deco­
difica informațiile nonverbale. Archer Akert și Robin Akert (1991, 1998) au înregistrat casete
video conținând douăzeci de scene din viața reală pe care subiecții trebuiau să le decodifice,
raportându-se la elementele nonverbale. Subiecții din materialul filmat nu erau actori, ci
persoane obișnuite, antrenate în conversații cotidiene. După vizionarea fiecărei scene, cu o
durată de aproximativ un minut, subiectului i se adresa o întrebare cu privire la indivizii care
apăreau în imagine. Pentru a răspunde corect la întrebare, subiectul trebuia să acorde atenție
diferitelor elemente nonverbale care apăreau în timpul interacțiun ii. Experimentul a arătat că
45 la sută dintre cele l 400 de persoane supuse experimentului au fost capabile să decodifice
în mod corespunzător scenele prezentate . Indivizii au raportat ulterior că au utilizat mai multe
canale ale comunicării non verbale pentru a da un răspuns: tonul vocii, postura, exp resiile feței,
direcția privirii. Cercetătorii au constatat că anumiți indivizi pot decodifica mai ușor scenele
prezentate, în comparație cu alții, extravert iții performând mai bine decât introvertiții.
O variabilă care poate diferenția între competențele în comunica rea nonverbală este locul
controlului. Termenul "locul controlului" (locus of control) sugerează că, în procesul atribuirii,
anumiți indivizi consideră că evenimentele prin care trec depind de propri ile reacții și com­
portamente și deci sunt controlabile "intern", în timp ce alții consideră că ceea ce li se întâmplă
este datorat destinului, hazardului și, deci, sunt mai puțin controlabile; în acest caz vorbim
de control "extern" individului (J.B. Rotter, 1966). Relația dintre locul controlului și capacitatea
indivizilor de a codifica/decodifica elementele nonverbale este insuficient explorată. Într-un
studiu experimental se arată că există această legătură la copii: cei care credeau că au puțină
influență asupra rezultatelor pe care le obțin au tins să fie mai dependenți de indicii verbali
și nonverb ali transmiși de ceilalți în construcția realității (D.B. Bugental el al., 1992). Interesant
este că "externaliștii" au putut decodifica mai greu anumite elemente nonverbale specifice
unei anumite stări emoționale decât "internaliștii". Cu alte cuvinte, cei la care putem vorbi
de un loc al controlului "intern" au performanțe superioare în detectarea și interpretarea elemen­
telor nonverbale.
Afirmam la începutul acestui capitol că există o legătură indisolubilă între competența indivi­
zilor (socială, emoțională, nonverbală) și contextul socio-cult ural. Concret, societatea în care

186 Comunic area non verbală: gesturile și postura
trăim oferă prescripții nonnative asupra modului În care trebuie să ne manifestăm sentimen­
tele și indică Înțelesul pe care trebuie să-I să acordăm elementelor nonverbale pe care le detectăm
În comportamentul celorlalți. Carolyn Saarni (19 99, 103) afinnă că este inutil să ne Întrebăm
dacă există vreo legătură Între competența noastră emoțională și cultura din care facem parte
atât timp cât competența emoțională este parte a culturii căreia îi aparținem. Oamenii învață
să codifice și să decodifice elementele nonverbale din necesitatea de a descrie stările pe care
le trăiesc, În acord cu înțelesurile social negociate.
Anumite culturi îi Încurajează pe indivizi să-și exprime sentimentele, altele, dimpotrivă, îi
inhibă, unele contexte culturale îi ajută pe indivizi să comunice afectiv, altele, dimpotrivă, să
comunice instrumenta l. Carolyn Saami (1999, 54) oferă câteva exemple sugestive. Două comu­
nități -una primitivă din nord-vest ul Botswanei și cealaltă din Baltimore (SUA) -oferă două
modele de socializare diferite. Prima se centrează pe un model pennisiv de creștere a copiilor,
bazat pe afectivit ate și pe stimularea explorării mediului de către copil. Copiii sunt încurajați
să dezvolte acte de agresivitate minore, ca vânarea sau lovirea animalelor de casă, pregătindu­
se astfel să preia activitățile adulților. Relațiile cu partenerii de aceeași vârstă sunt armonioase,
lipsite de agresivitate, reproducând annonia care domnește în relațiile dintre adulți. Comuni­
tatea din Baltimore este formată din muncitori proveniți din emigranți polonezi, italieni,
irlandezi etc. Copiii sunt stimulați să dezvolte acte agresive față de partenerii de aceeași vârstă
și chiar mamele sunt cele care întrețin aceste animozități, prezente și în lumea celor maturi.
Nu putem testa influența "culturi i", în general, asupra competenței în comunica rea nonver­
bală a indivizilor, ci, mai degrabă, putem lua în considerare anumite dimensiu ni. Geert Hofstede
(1991/1996) sugerează că trebuie să avem în vedere nivelul de individualis m/colectivism
specific culturii respective, nivelul ierarhiei (În ce măsură relațiile se structurează confonn
unei ierarhii), nivelul masculinității (ca măsură în care valorizarea aspectelor instrumentale
prevalează celor de îngrijire), gradul de evitare (în ce măsură relațiile sociale sunt reglate de
nonne, legi, devenind din ce În ce mai previzibile), orientarea spre munca de tip confucianist
(Înțelegând prin aceasta valorizarea relațiilor de lungă durată În muncă). Aceste aspecte –
desigur, nu singurele care diferențiază culturile -surprind necesitatea de a realiza studii transcul­
turale privind competența în comun icarea nonverbală, pornind de la Înțelegerea a ceea ce este
diferit și ceea ce unește culturile analizate.
Să ne gândim la modul în care comunicăm prin utilizarea spațiului personal. Noi, ca euro­
peni, considerăm Încăperea În care lucrăm, biroul ce ne este repartizat ca pe un spațiu personal.
Ne supărăm dacă cineva pătrunde În acest spațiu fără Încuviințare (cu excepția șefilor). Ținem
ușa biroului Închisă. Dacă cineva bate la ușă, îl lăsăm să aștepte mai mult sau mai puțin. Cu
cât statusul social al persoanei este mai Înalt (șef de birou, director, director general etc.), cu
atât se prelungește așteptarea până când se dă semnalul "lntră!". În SUA -ne asigură Vera
F. Birkenbihl (19979/1999, 211) -managerii țin ușa biroului lor deschisă sau Întredeschisă.
Cei care doresc să fie primiți, sesizând momentul favorabil (șeful nu vorbește la telefon, nu
este concentrat în rezolvarea problemelor etc.), se așază În cadrul ușii, cu o mână sprijinită
pe toc sau pe clanță. Apoi Întreabă: "Îmi acorzi un minut, Bill y?". De ce se Întâmplă lucrurile
astfel? Pentru că În cultura europeană managerii consideră Întreaga Încăpere În care lucrează
ca fiind spațiul lor personal, în timp ce managerii americani percep ca spațiu personal doar
masa lor de lucru, nu toată camera. Perceperea spațiului, diferită în cele două culturi, poate
genera neînțe legeri, ca să nu le spunem conflicte. Să nu-i considerăm pe unii "încuiați" și pe

Antrenarea competenței de comunicare nonverbala 187
,� –
ceilalți "neglijenți", să Lnvățăm să codificăm și să decodificăm semnalele în funcție de cultura
în care acționăm. Cumfoeris Romae, Romana vivito more! (Când trăiești la Roma, trăiește după
obiceiul roman !). Ceea ce înseamnă, în ultimă instanță, competență de comunicare nonverbală.
Socializarea diferită a indivizilor este un factor care generează diferențe în modul în care
aceștia receptează și transmit elemente nonverbale. Cu cât învățăm mai multe despre indivizi,
despre comportamentele lor, cu atât putem deveni mai atenți la mesajele nonverbale pe care
ei le transmit. Scopurile pe care un copil și le stabilește sunt de natură să creeze experiențe emo­
ționale distincte. A plăcea sau a vrea ceva ori a nu plăcea și a displăcea ceva permit tânărului
să dezvolte anumite expectații emoționale (N. Stein și T. Tabasso, 1989). Iar toți agenții sociali­
zatori (părinți, grup de prieteni, școală, mass media) contribuie la felul în care individul își
stabilește țeluri, la definirea a ceea ce place și ceea ce respinge.
Tehnicile no nverbale de manipul are
Într-o cercetare experimentală, Jacobs Homik și Shmuel Ellis (1988) arătau că tehnicile
nonverbale pot crește complianța receptori lor când aceștia sunt solicitați să răspundă la
interviuri în incinta unui mall. În plus, dificultatea percepută a sarcinii este redusă când se
apelează la mijloace nonverbale. Experimentul demonstrează valoarea tehnicilor nonverbale
ca tehnici de manipulare. În continuare vom prezenta această cercetare. Vrem să subliniem
că, deși presupoziția de la care pleacă cercetarea este relativ simplă -utilizarea de către
operatori a unor mijloace nonverbale de tipul atingerii sau direcționării privirii către interlocutor
are rolul de a diferenția între numărul celor care acceptă să răspundă la un interviu într-un
mall și calitatea răspunsurilor acestora -, punerea ei în practică necesită un demers procedural
complicat.
În primul rând, cei doi cercetători au plecat de la identificarea unei probleme: aceea că
tehnica intervievării indivizilor în locuri de tipul mall-uri lor s-a răspândit foarte mult în SUA.
Aproximativ 90 la sută dintre cercetările de marketing sunt realizate prin această tehnică, iar
procentul este în creștere și în alte țări. "Interviurile interpelate" sunt preferate datorită flexibi­
lității ridicate și costurilor reduse, dar înregistrează o rată a răspunsurilor destul de scăzută –
44 la sută dintre cei interpelați refuză să răspundă. Firesc, se pune problema folosirii unor
tehnici care să ridice rata răspunsuril or.
Pentru a oferi o soluție acestei probleme, Jacobs Homik și Shmuel EIllis procedează la un
experiment de teren provocat. Subiecții participanți (288 de persoane) au fost aleși pe perechi
(50% femei și 50% bărbați), folosindu-se o metodă de eșantionare deja cunoscută: a fost
stabilită o regulă de eșantionare (legată de direcția din care veneau cumpărătorii, față de un
punct fix considerat central) și un pas de eșantionare (dat fiind faptul că se cunoștea numărul
mediu de cumpărători pentru fiecare locație). Concret, intervievato rii urmau să se posteze la
fiecare intrare în mall, iar locația lor să se schimbe la fiecare patru ore. Interviurile trebuiau
să fie făcute timp de trei zile, la diferite momente din zi. Putem spune că este un tip de experi­
ment cu subiecți complici, în care se încearcă un control riguros al variabilelor și mai ales
reducerea bias-ului legat de intervieva tor.
Experimentul în cauză testează ce se întâmplă cu răspunsurile subiecților în două condiții
experimenta le: 1) situația în care subiecții interpelați sunt atinși pe braț sau pe umăr și, respectiv,

188 Comunicar ea non verbală: gesturile și postura
priviți în ochi; 2) situația în care nu sunt manipulate aceste tehnici nonverbale. Variabila depen­
dentă, respectiv nivelul complianței subiecților intervievați, s-a măsurat prin mai mulți indica­
tori: rata răspunsurilor, dată de numărul total de subiecți care au acceptat să participe la interviu;
calitatea răspunsuril or, măsurată prin nwnăruI de întrebări închise omise în completarea chestio­
narului (rata omisiunilor ) și, respectiv , prin numărul de întrebări deschise la care s-a răspuns
(rata completitud inii răspunsur ilor). Cu cât rata omisiunilor este mai mare, cu atât calitatea
răspunsurilor este mai scăzută și, invers, cu cât rata completitudinii este mai mare, cu atât
calitatea răspuns urilor crește; posibilele erori de răspuns, măsurate prin compararea, pentru
fiecare din itemii din chestionar, a distribuției răspunsuri lor; eroarea de respondent, măsurată
prin compararea distribuției demografice a subiecților din grupul experimental și, respectiv,
din grupul de control; pentru a afla modul în care subiecții intervievați au perceput dificultatea
sarcinii, s-au folosit atât evaluările intervievatorilor, cât și opiniile intervievaților ("impresia
generală este că această cercetare este lipsită de importanță" sau ,,mi-a r face plăcere să particip
și în viitor la asemenea interviuri") (l. Hornik și S. Ellis, 1988, 544).
Intervievatorii (subiecții complici) erau studenți care urmau un curs de marketing și pentru
care participarea la acest experiment făcea parte din activitatea de semina r. Autorii au realizat
o pretestare, pentru a se asigura de validit atea internă a experiment ului: măsoară variabilele
independente ceea ce se presupune că măsoară? Astfel, intervievatorii au fost angrenați într-un
joc de rol, iar comportamentul lor a fost înregistrat cu ajutorul unor camere video. Comporta­
mentele cerute intervievatorilor au fost: atingerea interlocutorului pe mână sau pe umăr și
menținerea constantă a direcției privirii către interlocutor (în situația experimentală), respectiv
comportamentul nonverbal normal (fără atingeri sau direcționări ale privirii) pentru grupul
de contro l. Comportamente le complicilor au fost analizate și, în final, au fost aleși patru studen�
și patru studente pentru a participa la experiment. Intervievatorii aveau sarcina de a interpela
un număr egal de subiecți. Pentru ca variabilele legate de operatorul de interviu să fie contro­
late, aceștia erau rugați să poarte haine obișnuite de zi, nu cunoșteau ipotezele cercetării și
erau atent supravegheați în timpul derulării experiment ului.
Procedura de desfășurare a experimentului era următoare a: intervievatorul se îndrepta spre
un cumpărător (de fiecare dată o persoană singură), îl saluta, îi oferea un mic cadou (o agendă
în valoare de 0,50 $ cu sigla facultății care realiza experiment ul). Toți subiecții au acceptat
până în acest moment întrevederea. Ulterior, studenții se prezentau și îi rugau să participe la
un interviu pentru un proiect pe care îl realizează în cadrul universității. De asemenea, aceștia
precizau că interviul durează aproximativ zece minute și că este confidențial. Intervievatorii
erau zâmbitori și prietenoși pe tot parcursul interviului, transmiteau mesaje verbale asemănă­
toare, însă pentru grupul experimental s-au manipulat atingeri le și privirea, în timp ce pentru
situația de control aceste elemente au fost păstrate la un nivel normal. Ulterior, persoanele
intervievate erau rugate să răspundă la câteva întrebări și, de asemenea, să completeze un
chestionar autoadminist rat, care se introducea într-un plic. Dacă subiectul refuza să răspundă,
intervievatorul nota sexul și reacțiile nonverbale ale acestuia. Ambele chestionare, atât cel
administrat de intervievator, cât și cel autoadmi nistrat, conțineau predominant întrebări închise
și doar câteva întrebări deschise.
Rezultatele experimentului au arătat că într-adevăr atingeri le și direcționa rea privirii sunt
elemente care discrimine ază între calitatea și cantitatea răspunsurilor grupului experimental,
respectiv ale grupului de control. În plus, atingerile și direcțion area privirii spre interlocutor
au avut efectul scontat mai ales la subiecții de sex feminin. Complianța subiecților crește prin

Antrenarea competentei de comunicare nonverbală 189
manipularea elementelor non verbale doar dacă interacțiunea din primele momente cu intervie­
vatorul este percepută ca fiind plăcută, astfel încât să justifice acordul cu interviul. Așa cum
se așteptau, cercetătorii au întregi strat diferențe între răspunsuri le intervievaților în funcție
de sexul intervievato rului, mai ales atunci când subiecții intervievați erau femei.
Telmicile non verbale folosite nu s-au dovedit a avea efect asupra posibilelor erori de răspuns
sau de respondent, ci numai asupra perceperii nivelului de solicitare a sarcinii. Astfel, subiecții
din situația experimentală au evaluat mai pozitiv interviul și mai puțin solicitantă sarcina.
Acest studiu are o implicație metodologică directă. S-a afirmat deja că statusul intervieva­
torului, sexul și vârsta acestuia pot influența numărul de nonrăspunsuri și, deci, mărimea și
structura unui eșantion, dacă avem în vedere o eșantiona re pe cote. Experimentul prezentat
arată că elementele non verbale folosite de operatori pot, de asemenea, influența structura eșantio­
nului obținut și numărul de răspunsuri. Ținerea sub control a elementelor nonverbale se poate
dovedi mai dificilă decât controlul statusului, vârstei sau sexului operatorul ui.
Măsurarea competenței de comunicare nonverbală: testul PONS
Când vorbim � competența nonverbală, ne referim atât la capacitatea de codific are a unor
mesaje nonverbale de către emițător, cât și la cea de decodificare a mesajelor de către receptor.
Cât privește această din urmă competență, devine interesant să analizăm acuratețea indivizilor
umani în ceea ce privește detectarea și interpretarea unor semnale nonvebale prin mai multe
canale de comunicare. Intuiția ne spune că există o largă diversitate interindividuală în legătură
cu acuratețea interpretării mesajelor nonverbale, diversitate legată de caracteristici personale,
de abilități diferite în folosirea acestor canale de comunicare, de aspecte grupale sau ocupațio­
nale și, nu în ultimul rând, de determinanți culturali.
Dincolo de explicarea diferențelor la nivel individual în decodificarea elementelor nonver­
bale, probabil mai interesantă este analiza impactului acestor diferențe asupra anumitor aspecte
din viața indivizilor. Cei competenți în codificarea sau decodificarea elementelor nonverbale
sunt mai inteligenți, mai de succes sau mai buni lideri decât cei care nu dețin aceste compe­
tențe? Și, mai concret, faptul că un individ dovedește acuratețe sporită în detectarea și interpre­
tarea unor elemente non verbale are vreo influență asupra comportamentului său sau asupra
reușitei personale? Se poate el diferenția de altul, care manifestă o acuratețe scăzută sau medie
în decodifica rea elementelor nonverbale? Și, dacă da, în ce fel?
Pentru a răspunde acestor întrebări am avea nevoie de instrumente validate de măsurare
a capacității de codificare, respectiv decodifica re a elementelor nonverbale. Un instrument
de măsurare a capacității de codificare a mesajelor nonverbale nu este cunoscut, date fiind
dificultățile metodologice asociate unui asemenea demers. În literatura de specialitate este
însă cunoscut testul PONS (Profile ofNonverbal Sensitivity) , ca prim instrument de măsurare
a diferențelor individuale în receptarea unor elemente nonverbale prin mai multe canale de
comunicare: vizual, auditiv și, simultan, vizual și auditiv. Concret, capacitatea indivizilor de
a decodifica elemente nonverbale, numită sugestiv "sensibilitate nonverbală" (nonverbal sensi­
tivity), este evidențiată prin aplicarea acestui instrument sub forma unui "profil" al fiecărei per­
soane, prin mai multe canale de comunicare, profil care include scoruri ale decodificării
semnalelor nonverbale specifice: expresiile faciale, mișcările corpului, tonuri le vocii și, de ase­
menea, combinațiile dintre aceste elemente.

190 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Testul PONS este rezultatul unui program de cercetare în domeniul comunicării nonverbale
care a început în Statele Unite ale Americii în 1971, sub conducerea lui Robert Rosenthal, Judith
A. HalI, Robin M. DiMateo, Peter L. Rogers și Dane Archer, program concretizat prin apariția,
în 1979, a lucrării Sensitivity to Nonverba/ Communication. The PONS Test. Deși cercetările
au continuat și după 1980, autorii americani verificând reliabilitatea testului pe eșantioane
diverse sub raportul grupelor de vârstă, ocupațional-pr ofesionale, culturale și așa mai departe,
considerăm că testul PONS a fost utilizat insuficient în cercetări le din domeniul comunicării
nonverbale. Resuscitarea interesului pentru acesta a avut loc o dată cu avansarea paradigmei
"feliilor subțiri" (thin s/ices) (vezi N. Ambady et al. 1992, 1993,2000). De aceea, prezentarea
testului PONS în această lucrare are scopul de a spori interesul metodologic și valorificarea
lui în cercetări viitoare.
Ce este testul PONS? Testul se prezintă sub forma unui material filmat (alb-negru, 16 mrn)
și respectiv auditiv de 45 de minute, care cuprinde 220 de secvențe de câte două secunde extrase
din comportamentul nonverbal al unui emițător. Emițătorul este de fiecare dată aceeași persoană
(o femeie), care exprimă 20 de situații emoționale diferite (de la emoții subtile, de exemplu,
"dragostea maternă", la situații emoționale dramatice – "amenințarea unei persoane". Testul
PONS prezintă unsprezece canale de comunica re (aici, termenul de "canal de comunicare"­
în acepțiunea lui Robert Rosenthal și a colaboratorilor lui -se referă la diferitele aspecte ale
comunicării nonverbale: expresii faciale, mișcări ale ochilor, mișcări ale corpului, posturi,
gesturi ale mâinii etc.), dintre care trei sunt canale "pur vizuale": 1) fața; 2) corpul- de la gât
la genunchi; 3) persoana în întregul său (față și corp până la genunchi); de asemenea, două
canale "pur auditive": 4) vocea -prin eșantionare aleatorie -un ansamblu sonor obținut prin
eșantionarea asupra mesajului verbal înregistrat al emițătorului; 5) vocea -prin filtrarea conți­
nutului -procedeu electronic de îndepărtare a frecvențe lor înalte care păstrează specificitatea
mesajului, fără însă a permite interpretarea conținutul ui; de asemenea, alte șase canale care
reprezintă o combinație a canalelor descrise mai sus: 6) fața și vocea -prin eșanti onare alea­
torie; 7) fața și vocea -prin filtr area conținutului; 8) corpul și vocea -prin eșantionare aleatorie;
9) corpul și vocea -prin filtrarea conținutului; 10) persoana în întregul său și vocea -prin
eșantionare aleatorie; Il) persoana în întregu l său și vocea -prin filtrarea conținutul ui. Fiecare
dintre cele 20 de situații emoționale apare de unsprezece ori, câte o dată pentru fiecare din
canalele de comunica re descrise mai sus, creând astfel un total de 220 de scene care sunt
distribuite aleatoriu în cadrul testului PONS.
În ceea ce privește caracteri sticile persoanei care codifică mesajele non verbale, acestea
constituie una din principalele limite ale testului (când vrem să extindem aria culturală de
aplicare), dar și o bază pentru a compara scorurile obținute de subiecții cărora li se aplică testul.
Femeia emițător, care apare în toate scenele testului, prezenta următoare le caracteri stici, la
momentul elaborării testului: avea 25 de ani, era căsătorită, fără copii, absolventă a unei instituții
de învâțământ superior, de rasă albă, din clasa de mijloc și rezidentă în nord-estul Statelor
Unite ale Americii.
Cum se aplică testul PONS? O persoană căreia i se aplică testul PONS privește sau ascultă
fiecare dintre cele 220 de secvențe specifice unei situații emoționale redată de persoana care
codifică și încearcă să decodifice respectiva situație emoțională. Subiectul utilizează o foaie

Antrenarea competentei de comunicare nonverbală 191
de răspuns cuprinzând itemi cu alegere multiplă. Concret, subiectul căruia i se aplică testul
PONS trebuie să aleagă între două variante de răspuns, dintre care numai una este corectă în
raport cu itemul vizionat sau ascultat; spre exemplu: (A) cicălește un copil sau (8) își exprimă
gelozia. Fiecare item este însoțit de o pauză, sufiecientă pentru subiecți pentru a face o alegere .
Avantaje și limite ale testului PONS. Testul PONS are la bază un model de comunica re
menit să prezică rezultatele interacțiunii dintre doi sau mai mulți indivizi, tranzacțiile și expecta­
țiile interpersonale. Acest model presupune că indivizii se mișcă în spațiul lor social sub
imboldul a doi vectori -tmul care arată profilul persoanei în ceea ce privește claritatea trimiterii
tmor mesaje prin diverse canale de comtmicare și celălalt care descrie capacitatea (sensibilitatea)
individului în ceea ce privește decodificarea acestor mesaje, de asemenea prin mai multe canale
de comunica re luate în considerare. Matriceal, acest model apare ca în Tabelul 6.1.
Tabelul 6.1. Matrice�stului PONS
Scor pentru fiecare canal de comunicare
Subiecți C1 C2 C3 … Ck
S1
S2
S3
…
St
Pentru fiecare pereche de indivizi aflați în interacțiune, scorurile pe canalele pe care un
subiect trimite mesajele pot fi corelate cu scorurile pe canalele pe care receptorul decodifică
mesajele. O corelație ridicată ar însemna un nivel al comunicării optim între cei doi. Cu alte
cuvinte, acest model susține că subiecții cu profiluri similare sau complementa re comunică
mai eficient. Desigur, testul PONS este doar o parte a acestui model, calculând scorurile decodi­
ficării mesajelor de tip nonverbal pentru indivizii aflați în interacțiune și, respectiv, profilurile
acestora. Totuși, valoarea predictivă a testului se înscrie în același registru.
În plan teoretic, preocupări le pentru măsurarea capacității de decodific are a elementelor
nonverbale sunt legate de studierea profeției autorealizatoare (R.K. Merton, 1948/1968), care,
aplicată comtmicării interpersonale, s-ar traduce prin aceea că anumite expectații ale unui
subiect față de cel cu care se află în relație îl pot influența neintențio nat pe acesta din urmă
în a-și schimba comportamentul în direcția dictată de expectaț iile inițiale. Mai mult, Robert
Rosenthal este autorul unor cercetări privind influența expectațiilor profesorilor asupra perfor­
manțelor elevilor și de analiză a "efectului Pygmalion" (R. Rosenthal, 1971, 1976, R. Rosenthal
și L. Jacobson, 1992). Robert Rosenthal el al. (1979, 7) subliniază faptul că modul în care aceste
expectații operează nu este cunoscut, dar este mediat probabil prin intermediul comunicării
nonverbale. Aceasta pentru că profesorii, ca și alți indivizi, au diverse abilități de codificare
și, respectiv, decodifica re; similar, elevii au un profil al codificării/decodificării mesajelor mai
mult sau mai puțin similar cu cel al profesorilor. "Profesorul poate fi mai puțin eficient în efor­
turile sale dacă cel mai bun canal de comunic are în ceea ce privește codificarea mesajelor
transmise nu coresptmde celui mai bun canal de comunicare al elevului care decodifică mesajul".
Așadar, testul PONS poate reprezenta o modalitate aplicati v-met odologică de a da un răspuns
unora dintre semnele de întrebare legate de fenomenul profeției autorealizatoare.

192 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Unul din avantajele testului PONS este prezența celor unsprezece canale de comunic are
prezentate mai sus, care permit comparația între grupuri diferite de indivizi. Chiar dacă două
persoane obțin scoruri asemănătoare la testul PONS, profiluri le lor în ceea ce privește sensi­
bilitatea nonverbală pot fi diferite: unul dintre ei poate fi mai ac urat în decodif icarea feței,
de exemplu, iar celălalt în decodif icarea mișcărilor corpului. Foarte puține studii în domeniul
comunicării nonverbale au luat în considerare mai multe canale de comunicare, iar multe dintre
studiile clasice au făcut apel la fotografii (P. Ekrnan, w.v. Friesen, 1969, C.E. 1 zard , 1971,
M. Argyle, 1975). Față de acestea, instrumentu l propus de Robert Rosenthal și colaboratorii
săi este un progres. De asemenea, înlocuirea cu o persoană "obișnuită" are menirea de a evita
caracterul idiomatic al mesajelor transmise. Mai mult, studiile anterioare care au făcut referire
la capacităț ile de decodific are ale receptori lor (vezi P. Ekrnan, w.v. Friesen, 1969, 1999) s-au
concent rat pe emoțiile conside rate fundamentale (bucurie, tristețe, ură, mânie, teamă, dezgust)
și au neglijat emoțiile mai puțin intense ale vieții cotidiene.
Deși testul PONS răspunde unora dintre limitările instrumentelor utilizate anterior și este
superior din punctul de vedere al realizării tehnice multor materiale filmate cu același scop,
are anumite dezavanta je, inerente, poate, oricărui instrument de cercetare care trebuie să aducă
situațiile de laborator cât mai aproape de viața reală. Unele dintre aceste dezavanta je sunt
asumate de autorii înșiși (Robert Rosenthal el al., 1976, 18-20): 1) Izolarea canalelor de comu­
nicare. În viața reală decodif icăm informația simultan pe mai multe canale. Totuși, sunt situații
când numai anumite canale (spre exemplu, vocea la telefon) ne sunt accesibile sau când acordăm
noi înșine o prioritate unui canal de comuni care în evaluarea celorlalte persoane. Testul PONS
încearcă să se apropie de situații din viața reală prin introducerea canalelor combinate (spre
exemplu, fața și vocea -prin filtrarea conținut ului). 2) Lipsa informației verbale -lucru pe
care îl întâlnim foarte rar în situațiile din viața reală când trebuie să evaluăm o persoană. 3) Nu
toate canalele de comuni care sunt luate în considerare. Desigur, testul prezintă unsprezece
canale nonverbale prin care subiectul poate fi testat comparativ, din punctul de vedere al capaci­
tății sale de decodificare. Lista canalelor de comunicare nu este exhaustivă. 4) Nu este analizată
capacitatea de codificare a emițăto rului, variabilă presupusă constantă de-a lungul celor 220
de itemi, ci doar capacitatea de decodif icare a receptoru lui. Autorii afirmă că un instrument
similar pentru analiza capacității de codifica re a unor mesa je nonverbale este mult mai dificil
de realizat. 5) Reacțiile emoționale exprimate nu sunt spontane, ca în viața reală, ci dirijate.
Desigur, în analiza emoțiilor exprimate de emițător s-au avut în vedere anumite criterii, în
așa fel încât acestea să fie cât mai conforme cu realitatea. 6) Un singur emițător care transmite
mesajele nonverbale. Se trag concluzii asupra sensibilității nonverbale a subiecților pe baza
reacțiilor lor față de o singură persoană care transmite mesaje. Aici dificultățile aplicării testului
în cazul utilizării mai multor canale de decodifica re sunt evidente. 7) Sexul persoanei care
codifică. În literatura de specialitate găsim răspunsuri contrare la întrebarea dacă sexul emițăto­
rului și, respectiv, al receptorului contează când analizăm competența nonverbală a subiecților.
Utilizarea testului PONS cu o persoană emițător de sex masculin a arătat că rezultatele nu
diferă între subiecții bărbați și, respectiv, femei. 8) Faptul că scenele prezentate sunt acontextuale,
fără ca subiecții să cunoască motivul care a provocat emoția respectivă și fără a avea vreo interac­
țiune preliminară cu persoana care transmite mesajele, creează o situație artificială, deși permite
controlul unor variabile a căror influență ar fi fost dificil de urmărit în situații reale. 9) Desigur
că se pune întrebarea dacă subiecții ar fi putut identifica singuri situațiile emoționale respective,

Antrenarea competentei de comunicare nonverbală 193
dacă nu ar fi trebuit să aleagă între două variante de răspuns date, dintre care una este consi­
derată corectă. Problema recunoaștere versus reproducere este prezentă în multiple studii expe­
rimentale de acest gen și a fost combătută prin dezvoltarea de studii comparati ve.
Testul PONS: rezultate experimentale
Diferențe de gen. În mod tradițional, se consideră că femeile sunt mai interesate în a cunoaște
și a interpreta reacți ile emoționale ale celorlalți, sunt mai empatice, mai afective și mai centrate
pe detalii. Studiile din literatura de specialit ate par să confirme cel puțin parțial acest punct
de vedere, rezultatele fiind însă neconcludente. Judith A. Hali (1978) face o trecere în revistă
a principalelor studii care tratează decodificarea elementelor nonver bale și, respectiv, diferențele
de gen. După cum am mai spus, metaanaliza realizată de cercetătoarea americană pare să dea
câștig de cauz, viziunii tradiționale, femeile obținând scoruri relativ mai mari decât bărbații
pe dimensiunile considerate: ele s-au dovedit mai exacte în 82 la sută din studiile care vizează
decodificarea elementelor vizuale, în 57 la sută în ceea ce privește decodificarea elementelor
auditive și în sută la sută în studiile care au utilizat atât elemente vizuale, cât și auditive. Pe
ansamblu, femeile par a fi mai exacte în decodificarea elementelor vizuale decât în decodifi­
carea celor auditive; în schimb, bărbații înregistrează performanțe ridicate în decodificarea
elementelor non verbale specifice canalului auditiv.
Robert Rosenthal et al. (1976), analizând diferențele de gen în relație cu sc orurile subiec­
ților la testul PONS, susțin rezultatele obținute de Judith A. Hall (1978). Femeile au avut scoruri
ridicate când au trebuit să analizeze elemente nonverbale la nivelul feței sau al corpului, iar
bărbații au avut scoruri ridicate în evaluarea elementelor de natură auditivă. Interesant este că
atunci când un grup de evaluatori a fost rugat să se pronunțe asupra performanțelor femeilor
și, respectiv , ale bărbaților la testul PONS, acesta a apreciat diferențele de gen mai pregnante
decât au fost în realitate. Se pare că avem de-a face cu interiorizarea unui model în care femeile
sunt cotate de la bun început ca având performanțe ridicate. Aceasta și pentru că rezultatele
aplicării testului PONS pe grupe diferite de vârstă sugerează că la vârste mici abilitățile de
decodificare ale fetelor și, respectiv , ale băieților sunt relativ similare.
Sigur, ne putem întreba dacă femeile sunt biologic programate astfel încât să aibă o sensibi­
litate nonverb�Iă superioară sau dacă aceasta se dobândește prin învățare socială. În acest sens,
Robert Rosenthal el al. prezintă câteva ipoteze interesante, fără a avansa un răspuns definitiv.
O primă explicație sugerează legătura dintre competența nonverbală și poziția femeii în
societate de-a lungul timpului (S. Weitz, 1974): femeile au dezvoltat capacități superioare de
decodifica re a elementelor non verbale fiind nevoite să facă față unui mediu ostil și oprimant.
A decodifica mesajele celor mai puternici pare a fi fost o cerință adaptativă. O altă explicație
plasează diferențele de gen în competențele nonverbale în zona diferențelor de rol (P.W.
English, 1972). Concret, în multe situații sociale femeile joacă rolul de observatori, în timp
ce bărbații sunt cei care "au inițiativă". Cu alte cuvinte, femeile pot avea o sensibilitate nonver­
bală sporită nu pentru că societatea le atribuie aceste caracteristici, care sunt ulterior interiorizate ,
ci pentru că ele petrec mai mult timp ascultând și analizând în poziția de obseryatori. Este
discutabilă în acest context capacitatea ridicată a bărbaților de decodificare a elementelor nonver­
bale de natură auditivă, așa cum afirmam anterior.

194 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
Grupele de vârstă. Cercetările conduse de Robert Rosenthal et al. (1979) indică o îmbună­
tățire, cu vârsta, a performanțelor subiecților în decodificarea elementelor nonverbale. Scorurile
privind sensibilitatea nonverbală înregistrează o creștere lineară la grupurile de vârstă de 8
până la 25 de ani, stopată ulterior la grupurile de vârste mai ridicate. Mai mult, efectul vârstei
este mai pronunțat în ceea ce privește decodificarea elementelor vizuale decât a celor auditive.
Și mai interesant este faptul că, la vârste mici, copiii par a fi mai preciși în decodificarea
elementelor de natură auditivă și au scoruri modeste și chiar joase în decodifi carea elementelor
de natură vizuală. Aceste rezultate confirmă datele cercetărilor anterioare (D.E. Bugental et
al., 1970), care semnalau faptul că elementele verbale au un impact evaluativ mai puternic
decât cele vizuale asupra copiilor de vârstă mică. Încercând o explicație a sensibilității sporite
a copiilor de vârstă mică atunci când este vorba de canalul auditiv, sunt formulate câteva ipoteze
interesante, care merită analizate. Se poate avansa ideea că într-o anumită etapă a socializării
individului (la vârstă fragedă) este important ca el să învețe să decodifice elementele specifice
canalelor de comunica re care scapă ușor controlului voluntar, care sunt supuse unui non verbal
leakage (ca să folosim termenul lui Paul Ekrnan, 1991). Or canalul auditiv este adesea mai
dificil de controlat decât cel vizual, el fiind acela care "face diferența". Într-un demers adaptativ
devine important pentru individul aflat la începutul vieții să învețe să "citească" acest canal
de comunicare. O altă explicație cade într-o zonă total diferită, legată de psihologia copilului
mic: aflat într-o perioadă de intensă verbalizare, este firesc să fie centrat și să acorde atenție
canalului auditiv în interpretarea realității înconjurătoare. Totuși, lucrarea Sensitivity to Nonverbal
Communication: The PONS Test a arătat că sporirea atenției este legată de perfonnanțe ridicate
în decodificarea elementelor nonverbale doar când este vorba de canalul vizual (elemente ale
feței și corpului) și nu influențează perfonnanțele în decodifica rea elementelor specifice cana­
lului auditiv. Aceasta, împreună cu faptul că itemii de natură pur auditivă sunt mult mai greu
de evaluat în cadrul testului PONS, sugerează că există modalități subtile, parțial conștiente
-sau poate inconștiente -, de decodificare a elementelor nonverbal e specifice canalului auditiv
la copilul mic, care ulterior se manifestă mai puțin o dată cu înaintarea în vârstă. Mai mult, anali­
zele reali zate pe grupuri diferite de persoane mai "complexe" (studenți, clinicieni, artiști) sau
mai ,,simple" (copii, adolescenți , pacienți cu boli psihice) arată că grupurile "complexe" au scoruri
ridicate în decodific area elementelor specifice canalului vizual, iar cele "simple" sunt mai
puțin "sofisticate" în decodific area elementelor specifice canalului auditiv. Rezultatele acestor
cercetări sunt provocatoare, sugerând că socializarea, creșterea nivelului verbalizăr ii, al comple­
xității subiecților sunt însoțite de renunțarea la decodi ficarea mesajelor nonverbale folosind
canalul auditiv.
Diferențele culturale. În disputa universalit ate versus relativism cultural în interpretarea
elementelor nonverbale, Robert Rosenthal et al. dezvoltă ipoteza proximității ca modalitate
de interpretare a diferențelor culturale: culturile similare vor avea pattern-uri comune de
receptare a mesajelor nonverbale. În sprijinul acestei ipoteze, 2 300 de persoane din 20 de culturi
diferite au fost examinate cu testul PONS. Rezultate le au arătat o mare varietate a răspunsurilor
și, respectiv, a scorurilor înregistrate, punând sub semnul întrebării ipoteza universaliilor cultu­
rale în registrele comunicării nonverbale. Mai mult, culturile asemănătoare în cea mai mare
măsură celei americane au fost și cele în care decodifica rea itemilor nonverbali specifici testului
PONS a fost mai acurată. To tuși, aplicabilit atea testului nu poate fi restrânsă la cultura americană

Antrenarea competentei de comunicare nonverbală 195
atât timp cât grupuri de subiecți aparținând altor culturi au înregistrat scoruri simi lare și uneori
mai bune decât cele ale americanilor supuși testului PONS. Diferențe au existat chiar și între
vorbitorii nativi de limbă engleză din diferite țări, ceea ce înseamnă că decodificarea unor mesaje
nonverbale transmise de emițătorul american nu este la fel de rapid realizată, chiar când recep­
torii vorbesc aceeași limbă, dar aparț in unor culturi diferite. Totuși, proximitatea lingvistică,
parte a proximității culturale, a influențat distribuția scorurile la testului PONS pe cele 20 de
culturi analizate: culturile a căror limbă a fost cea mai apropiată de engleză au înregistrat perfor­
manțe superioar�, sugerând că similaritățile în registrul nonverbal se pot traduce în similarități
în comunicarea r10nverbală și că, probabil, modalitatea de transmitere din generație în generație
a limbajului urmează același drum în comunicarea nonverbală.
Pentru a avea o distribuție a proximităților între diferitele culturi, autorii au cerut unor
grupuri diverse de subiecți să ierarhizeze cele 20 de societăți pe o scală de la ,,-10" (foarte
diferit) la ,,+ 1 O" (foarte asemănător) și au calculat mediile ierarhizări lor realizate de evalua­
tori. Analizele au arătat o corelație semnificativă între proximitățile culturilor și rezultatele
subiecților din interiorul culturilor respective la testul PONS, venind clar în sprijinul ipotezei
conform căreia subiecții din culturi similare cu cea americană tind să aibă performanțe ridicate
la aplicarea testului PONS.
Autorii au considerat că este interesant să coreleze rezultatele la testul PONS cu alte varia­
bile de natură socială și structurală: gradul de moderni zare a societății, nivelul comunicării
și al contactelor directe. Rezultatele au arătat că nivelul dezvoltării comunicării în societatea
respectivă are influență asupra modului în care subiecții performează la testul PONS. Mai precis,
cei care au avut rezultate ridicate în ceea ce privește sensibilit atea în comunicarea nonverbală
au fost cei care proveneau din culturi cu sisteme comunicaționale avansate, având, probabil,
o mai mare experiență în decodificarea diferitelor tipuri de mesaje zilnic.
Autorii au meritul de a fi testat și diferențele de clasă (puțin studiate în cercetările experi­
mentale empirice). S-a demonstrat o corelație pozitivă (r = .-0,26, p < 0.0002) între nivelul
ocupației tatălui și scorurile subiecților de sex feminin la testul PONS și o corelație negativă
(r = .56, p < 0.16) pentru subiecții de sex masculin. Rezultatele concordă cu cele ale lui C.E.
Izard (\ 971), c'are a constatat că există o corelație pozitivă între clasa socială și capacitatea
de decodifica re la copii. Autorii nu se pot pronunța asupra relației negative dintre nivelul ocupa­
țional al tatălui și scorul obținut la testul PONS când subiecții sunt de sex masculin. Cercetări
viitoare vor arăta dacă acest rezultat se menține și cum anume îl putem explica.
Diferențele cognitive și psihologice. Rezultatele testului PONS s-au dovedit a corela slab
cu abilitățile general intelectuale ale subiecților. Mai mult, nivelul inteligenței (/Q) s-a dovedit
a fi o componentă dintr-un registru diferit celui măsurat prin testul PONS. S-a constatat, de
asemenea, o relație modestă între scorurile înregistrate la testul PONS și nivelul succeselor
școlare la elevi. O întrebare firească este dacă abilitățile verbale și nonverbale corelează Între
ele. Pentru măsurarea competenței verbale, autorii au folosit scorurile obținute de subiecți la
partea de vocabular a Scai ei Wechsler Adult /ntelligence (WA/S) și, respectiv, rezultatele testului
de vocabular la examenele de absolvire. Ambele au corelat slab pozitiv cu testul PONS. Comple­
xitatea cognitivă și atenția acordată diferitelor canale de comunicare nu au influențat rezultatele.
Autorii au arătat însă că subiecții care sunt mai "independenți față de câmp" sunt buni decodi­
ficatori ai expresiilor nonverbale (este vorba de dependența de câmpul perceptiv, utilizând
Embedded Figures Test, care apreciază capacitatea subiecților de a discrimina Între figuri ascunse).

196 Comunicar ea nonverbală: gesturile și postura
În ceea ce privește stilul de leadership al subiecților și relația cu testul PONS, cercetările
arată că persoanele care sunt orie ntate spre sarcină au și o capacitate mai mare de a decodifica
elementele nonverbale, poate și pentru că ei sunt angrenați într-un număr mai mare de interac­
țiuni. Relația dint re tipul de leadership și sensibilitatea În comunicarea nonverbală poate fi
explicată și prin faptul că cei orientați spre sarcină (și nu spre scop) au raportat un număr mai
mare de prieteni, iar indivizii populari, cu relații sociale diverse, au avut scoruri mai ridicate
la testul PONS.
Rezultatele testului PONS au fost puse În legătură și cu valorile indivizilor: teoretice, econo­
mice, estetice, sociale, politice și religioase, folosindu-se scale de valori (G.w. Allport, P.E.
Veron și G. Lindzey, 1960). Scorurile Înalte în privința valorilor sociale și religioase s-au asociat
unor scoruri ridicate În ceea ce privește competența non verbală a subiecților analizați. În plus,
valorile teoretice au corespuns unor scoruri scăzute la testul PONS. De asemenea, subiecții
care manifestă sensibilitate ridicată pentru comunicarea nonverbală au tins să fie mai puțin
dogmatici (pe Scala Rokeach, 1960) și au înregistrat scoruri modeste pe Scala Machiavel li.
În plus, cei mai acurați subiecți par să fie cei extravertiți, cei apreciați ca fiind de succes (atât
după evaluările proprii, cât și ale celor din jur). Aceste din urmă rezultate și faptul că acuratețea
în detectarea elementelor nonverbale a corelat cu nivelul popularității subiecților ne Îndreptățesc
să spunem că sensibilit atea În comunicarea nonverbală se regăsește În viața reală ca o abilitate
care asigură succesul individului și merită a fi studiată.
Ocupațiile și interesele. În Încercarea sa de a depista minciuna, Paul Ekman (1991) a rea­
lizat numeroase studii comparative, dar nu a reușit să identifice o relație Între acuratețea în
detectarea minciunii și vârstă, sex sau experiență În muncă. Cei 509 subiecți analizați, incluzând
lucrători ai' Serviciului American de Informații, ai Biroului Federal de Investigații, forțe de
poliție și judecători, psihiatri, studenți și muncitori, au arătat o capacitate moderată În a detecta
minciuna, iar diferențele între grupuri nu au fost relevante, așa cum ne-am fi gândit la nivelul
bunului simț. Doar lucrătorii din serviciile secrete au Înregistrat o corelație semnificativă Între
nivelul experienței și acuratețea decodificării.
Referindu-se la relația dintre rezultatele testului PONS și apartenența la diferitele categorii
ocupaționale, Robert Rosenthal și colaborato rii găsesc câteva diferențe semnificative. În primul
rând, se pare că performanțele cele mai bune au fost obținute de actori, specializați în improvizații
(acuratețe 84,7 la sută). Autorii citează studiile realizate de Debra Kimes la Universitatea Cali­
fornia asupra unor studenți cu abilități creative (actori, dansatori, pictori, muzicieni, scriitori),
comparativ cu un grup de control (format din subiecți care nu activează În domeniul artelor).
Rezultatele arată că dansatorii și actorii au obținut performanțele cele mai ridicate În decodifi­
carea elementelor nonverbale. În plus, muzicienii și scriitorii au fost superiori celorlalt e grupuri
În decodificarea elementelor nonverbale folosind canalul auditiv. De asemenea, performanțe ridi­
cate au fost obținute de grupuri de studenți care urmau un seminar pe tema comunicării nonver­
bale (acuratețe Între 77,5 și 79 la sută). Aceasta arată faptul că sensibilitatea față de comunicarea
nonverbală este educabilă și poate fi Îmbunătățită. Profesorii și manageri i au avut scoruri med ii,
similare În decodificarea elementelor nonverbale, semnificativ mai scăzute decât c1inicienii.
De remarcat și faptul că profesorii care au avut performanțe ridicate În decodificarea elemen­
telor nonverbale au fost și cei care au fost evaluați superior În activitățile de predare.
Poate nu În ultimul rând ar trebui să semnalăm că există o legătură Între profilul sensibili­
tății În comunica rea nonverbală și aspecte ale relației dintre parteneri (căsătoriți sau angrenați

Antrenarea competenței de comunicar e nonverbală 197
)
într-o relație romantică). Partenerii care au avut profiluri mai diferite la testul PONS au raportat
o calitate superioară a relației cu partenerul, faptul că se înțeleg mai bine, sunt mai deschiși
unul către celălalt și către cercul de prieteni al parteneru lui. Aceste rezultate susțin teoria nevoilor
complementare inițiată de Robert Winch (1968).
o nouă modalitate de studiere a formării impresii/o r
pe baza elementelor non verbale
Clasicii psihosociologiei au analizat modul în care indivizii își formează impresii în viața
de zi cu zi și cum anume sunt atribuite caracteristici psiho-morale persoanelor cu care stabilim
primele contacte (S. Asch, 1946; E. Jones și K. Davies, 1965; H.H. Kelly, 1972). Cercetările
în zona percepției sociale au adus în discuție problema erorilor de atribuire și a "scurtături lor"
mentale în formarea primelor impresii, evidențiind faptul că, de cele mai multe ori, acestea
nu sunt conforme cu realitatea, sunt inacurate. Într-o primă etapă, studiul percepției sociale
pare să confirme ceea ce auzim adesea în jurul nostru: ,,niciodată să nu te încrezi în prima
impresie".
Ulterior, s-a evidențiat însă valoarea funcțională a primelor impresii: acurate sau nu, ele
ghidează comportamente și prezic reacții ale indivizilor în anumite contexte, deci este important
să înțelegem mecanismele prin care ele se formează. S-a adus astfel în discuție rolul schemelor
mentale, al prototipuri lor (J.S. Bruner și R. Tagiuri, 1954; A. Tversky și D. Kahneman, 1973:
R. Baron și D. Byme, 1974, 1997) în legătură cu modul în care indivizii interpretează
informațiile, pentru a da sens realității sociale care îi înconjoară. Cercetările din zona cogniției
sociale par să confirme teorema lui Thomas: "dacă indivizii definesc situațiile ca reale, ele
devin reale prin consecințele lor". Aplicată percepției sociale, teorema lui William Issac Thomas
(1919-1947) se traduce astfel: nu este important dacă primele impresii sunt acurate sau nu,
adevărate sau false, ci faptul că ele pot deveni reale prin faptul că indivizii se raportează la
ele ca reale. Și nu de puține ori ni s-a spus că "prima impresie contează", așa că am încercat
"să facem impresie".
Mai recent, s-a dezvoltat o altă direcție de cercetare, care a readus în discuție problema acura­
tețeijudecăților noastre, bazate pe informații limitate, dintr-o altă perspectivă: cea a posibilității
de a prezice anumite rezultate ale interacțiuni lor umane. Putem oare prezice anumite comporta­
mente umane sau rezultate ale acestora bazându-ne pe expuneri limitate la persoanele-stimul?
(R. Rosenthal, 1. Hali el al., 1979, 1984, 1992; F.J. Berieri el al., 1995, 1996, 1999; N.Ambady
el al., 1997, 1999,2000). În cadrul acestei direcții de cercetare, Nailini Ambady (2002, 203)
a introdus conceptul de lhin slices, definit ca "un scurt fragment de comportament expresiv
extras dintr-un ansamblu, folosind un procedeu de eșantionar e". Cu alte cuvinte, este vorba de
înregistrarea comportamentelor/a cțiunilor umane în dinamismul lor și de extragerea (aleatorie
sau conform unui pas de eșantionare) unui fragment de maximum cinci minute, care urmează
apoi a fi supus vizionării iaudierii de către unul sau mai mulți evaluatori independenți. Mai mult,
Nailini Ambady și colaboratorii au prezentat studii sistematice arătând că indivizii sunt capabili
să transmită anumite informații prin "variații subtile de comportament". Urmând un lanț argumen­
tativ asemănător celui sociobiologic, această nouă linie de cercetare are în vedere fap tul că oa­
menii, ca și animalele, "pot detecta și se pot comporta în acord cu variații subtile de comportament
și expectații nedeclarate ale celorlalți față de ei" (N. Ambady, 2000, 203). Desmond Morris

198 Comunicarea nonverba lă: gesturile și postura
(1963/1991) sugera că în cadrul fiecărei specii există "el iberatori sociali", semnale care deter­
mină un răspuns specific din partea congeneri lor. De exemplu, este bine cunoscută capacitatea
copiilor de vârstă mică de a intui stările afective ale părinților .
Indivizii au arătat o acuratețe surprinzătoare în judecarea altora, bazându-se pe thin slices,
în ceea ce privește stările interne ale persoanelor-stimul (spre exemplu, anxietatea, depresia),
trăsături de personalitate (ca extraversia sau sociabilit atea), mobiluri ale interacțiunii (minciuna,
înșelătoria, dorința de a "crea impresie"), relațiile sociale (spre exemplu, dominarea sau subordo­
narea), sexul sau orientarea sexuală a acestora. De asemenea, aceste thin slices au dovedit valoare
predictivă și în relație cu performanțele subiecților evaluați – succese asociate muncii lor (cali­
tatea predării, capacitatea de a învăța, volumul vânzărilor etc.) -sau cu rezultatele posibile
ale unor acțiuni individuale -cel mai des studiate, în cazul interviurilor de angajare (E. Babad,
F.J. Bernieri și R. Rosenthal, 1991; N. Ambady et al., 1993; T. Prickett, N. Gada-Jain și F.J.
Bernieri, 2000). Preluăm ca exemplu una din cercetările analizate de Nailini Ambady, și anume
studiul realizat de T. Prickett, N. Gada-Jain și F.J. Berieri First Impression Formation in a Job
Interview. The First 20 Seconds. Cincizeci și nouă de studenți au fost anunțați că vor participa
la interviuri care vizau selectarea lor, încă din facultate, pentru a lucra în companii de mare
anvergură. Interviurile au fost conduse de intervievatori care au primit instrucțiuni precise
de la experimentatori, în așa fel încât să corespundă cu situația anunțată. Ulterior, au fost extrase
primele douăzeci de secunde din fiecare interviu filmat, thin slices care coresplUldeau momen­
telor când subiectul intra pe ușă și se așeza pe scaun pentru a fi intervievat. Aceste fragmente
au fost prezentate unui grup de observatori (,,naivi") care trebuiau să evalueze persoanele-stimul
conform unor caracteristici pe care intervievatorii înșiși le aveau în grila de evaluare: capaci­
tatea de mlUlcă, inteligența, competența, ambiția, încrederea și dacă se poate avea încredere în
persoana- stimul, nervozitatea, căldura, politețea, expresivitatea acesteia și în ce măsură se face
plăcută. Rezultatele au arătat că evaluări le observatorilor ,,naivi", bazate pe thin slices, au corelat
semnificativ cu aprecierile intervievatorilor pe nouă dintre cele unsprezece caracteristici luate
în considerare (ambiția și dacă persoana poate fi considerată "de încredere" nu au fost evaluate
acurat). Mai mult, Nailini Gada-Jain (1999) analizează nivelul "sincroniei interacționale" (simila­
ritatea și coordonarea mișcărilor corporale) între intervievator și intervievat, folosind "thin
slices" de câte treizeci de secunde, și observă că aceasta corelează semnificativ cu modul în
care intervievatorii au raportat că s-au simțit asemănător cu intervievatul, că au apreciat inter­
acțiunea cu acesta și dacă l-ar recomanda să fie angajat. Prin urmare, există mișcări subtile ale
comportame ntului care generează interpretări similare și prezic rezultatele unor interacțiuni.
Pentru a verifica validitatea judecăților bazate pe thin slices, obținute prin diferite canale
de comunic are și respective tipuri de variabile, Nailini Ambady și colaboratorii au realizat o
metaanaliză cuprinzând 26 de studii în care s-a urmat această modalitate de cercetare. Au fost
identificate cinci aspecte care concură la acuratețea judecăților bazate pe thin slices: accesibili­
tatea trăsăturii care se cere evaluată, observab ilitatea, dezira bilitatea socială a respectivei caracte­
ristici, familiaritatea evaluatorului cu persoana-stimul, diferențele individuale în analizarea
persoanei-stimul (acordul între subiecții evaluatori este mai mare pentru lUlele caracteristici
și mai mic pentru altele).
Observab ilitatea caracteristicii care se cere evaluată și nivelul afectiv asociat acesteia (datorită
dezirabilității sociale, valorizării pozitive sau, dimpotrivă, indezirab ilității sale) par a fi cele mai
importante aspecte care generează acuratețe din partea evaluatorilor. Mai mult, observabilitatea

Antrenarea competentei de comunicare non verbală 199
caracteristicii joacă un rol-cheie în această ecuație (variabilele definite ca "înalt observabile",
dar ,,non-afective", au înregistrat cel mai mare grad de încredere . Validitatea judecăților bazate
pe thin slices este legată de tipul canalului de comunicare prin care se transmite infonnația.
Aici rezultatele sunt oarecum intuitive: subiecții sunt mai acurați când au de-a face cu materiale
filmate decât atunci când este vorba de înregistrări audio (N. Ambady et al., 2000, 224). Totuși,
variabila analizată -respectiv, observabilitatea sau afectivitatea -este în strânsă interacțiune
cu canalul de comunicare care permite evaluarea: unele caracteristici (spre exemplu, anxietatea)
s-au dovedit a fi mai bine detectate pe baza unor materiale audio (contrafilt rate) decât pe baza
extraselor de materiale filmate. În plus, un context adecvat este foarte important pentru validi­
tatea evaluărilor bazate pe thin slices. Evaluarea și prezicerea performanțelor școlare ale unui
student, când sunt prezentate materiale filmate de tip thin slices, pot fi sortite eșecului dacă
fragmentul îl prezintă pe acesta plimbându-se în parc și pot fi acurate când fragmentul extras
îl prezintă în timpul orelor de curs. Comportamentul trebuie extras și judecat în contexte rele­
vante. Dată fiind importanța contextului în analizele bazate pe thin slices, una dintre dificul­
tățile cu care se confruntă adepții acestei paradigme este aceea a generalizării rezultatelor în
diferite contexte. Și nu este singura critică adusă acestei noi abordări în studiul competenței
non verbale. Ziva Kunda, cunoscută autoare a unor lucrări în domeniul cogniției sociale, ridică
o observație de natură metodologică, susținând că acuratețea predicțiilor bazate pe thin slices
se datorează agregării datelor la mai mulți subiecți evaluatori. Astfel, susține Ziva Kunda
(1999/2000, 424), "acuratețea la nivelul fiecărui subiect evaluator este inferioară acurateței medii
a grupului de evaluatori și astfel valoarea predictivă este pe ansamblu mai ridicată". Cu alte
cuvinte, în timp ce individul singular nu are nici cea mai vagă idee despre ce va face persoana­
stimul în viitor, într-o anume situație, prin agregarea datelor la nivel de grup valoarea predictivă
a evaluărilor sporește. Ziva Kunda își bazează argumentația pe faptul că indivizii manifestă o
consecvență comporta mentală scăzută de la o situație la alta și, ca urmare, "agregarea evaluărilor"
poate prezice doar anumite predispoziții comportamentale ale persoanei-stimul, în general, și
prea puțin ce va face aceasta într-o situație anume. Totuși, cogniția socială oferă exemple care
susțin existența nevoii de consecvență trans-situațională a indivizilor (L. Festinger, 1957).
Exerciții pentru cristaliz area competenței nonverbale
Cum să cerem ajutorul altora. Solicitați un mic împrumut unui coleg. Apoi, faceți aceasta
față de un altul, folosind o ușoară atingere pe braț/pe umăr. Repetati cererea, direcționând de
data aceasta privirea către interlocutor. În a patra situație folosiți atât atingerea, cât și direcțio­
narea privirii. Folosiți aceeași formulă de adresare și analizați în care dintre cele patru situații
ați avut mai mult sacces. Țineți seama atât de caracterul favorabil, cât și de rapiditatea răspun­
sului. Ați avut mai mult succes cu solicitantii de sex feminin, sau masculin? Cu cei din grupul
din care faceți parte, sau mai degrabă cu cei din celelalte grupuri?
Spațiile vorbesc. Observați, pe rând, distanța la care interacționează studen ții în zilele obiș­
nuite de curs, când se află pe holul facultății sau în sala de curs. Urmăriți câteva cupluri de
studenți, pe rând, cum interacționează uzual în spații de diferite mărimi: în sala de curs, sala
de seminar, holul facultății, pe stradă. Unde au interacționat cel mai aproape? Unde au interac­
ționat cel mai departe? Puteți găsi o explicație?

200 Comunicarea nonverba lâ: gesturile și postura
A păstra distanța. Inițiați o conversație, pe rând, cu o persoană apropiată (prietenă), cu una
pe care o cunoașteț i, dar nu foarte bine, și cu una necunoscută, toate de același sex. Apropiați-vă
în zona distanței personale a interlocutor ului. Ce reacții observați? Faceți aceasta pentru trei
persoane de sex opus. Dintre cele două grupuri, care a înregistrat reacții mai puternice? Repetați
experimentul, pe rând, într-un spațiu aglomerat și, respectiv , într-o încăpere goală.
Proximitate fIZică = proximitate psihică. Într-o sală de lectură cu numeroase locuri libere,
așezați-vă pe locul de lângă o persoană de sex opus, rară să inițiați conversaț ii. Repetați acest
lucru față de persoane cu diferite niveluri de atractivitate. În ce procent persoana vizată a inițiat
o conversație cu dv.? Care dintre subiecți (cu nivel de atractivitate minimă, medie, ridicată)
a inițiat conversații cu dv.? Analizați, de asemenea, tipul conversației inițiate din punctul de
vedere al gradului în care viza persoana dv. pe o scară de la 1 la 7 (unde I reprezintă faptul
că această conversație nu a avut legătură cu propria persoană, 7 -conversația s-a centrat pe
informații despre propria persoană).
Zâmbetul Giocondei. Gioconda lui Leonardo da Vinci (14 52-1519) este, foarte proba bil,
cea mai cunoscută pictură din lume (Figura 6.1).
Fig. 6.1. Mana Usa (Giocolld a)
Geniul Renașterii a lucrat la acest tablou, care o înfățișează pe soția negustorului florentin
Francesco Giocondo, patru ani (1502-1506). Nu s-a despărțit de capodopera sa până la sfărșitul
vieții: a purtat tabloul ca pe o comoară în peregrinări le sale la Roma, Milano sau la Amboise,

Antrenarea competentei de comunicare nonverbală 201
în Franța. Surâsul "leonardesc" -trist și rece, dureros și misterios, ce reunește un "timp pierdut"
și "pune capăt unei fericiri secrete" – a fost interpretat de Sigmund Freud ca exprimând
.,tandrețea, cochetăria, voluptatea surdă, toate misterele unui suflet, ale unui spirit care ne
oferă sclipirea, nu și esența sa, pe scurt, imaginea mamei pe care trebuie să o părăsească, dar
a fost fatal constrâns să nu o uite niciodată" (apud 1. Hasdeu, 1993, 3). Gioconda -spun unii
critici de artă -este încarnarea întregii experiențe amoroase a umanității civilizate.
Zâmbetul enigmatic al Giocondei a inspirat zeci de imitații, dar și câteva ilustrații-parodie
celebre, precum cele semnate de Rick Meyerowitz sau Giinter Blum. Pictoml și sculptoml
columbian Femando Botero (n. 1932) a făcut, în 1977, portretu l Giocondei la 12 ani. Tabloul,
ulei și tempera pe pânză (211,5 x 195,5 cm), se află la Muzeul de Artă Modernă din New
York. Privind cu atenție capodopera lui Leonardo da Vinc i, încercați să descifrați ce vă comunică
zâmbetul Giocondei?
Fig. 6.2. Fernal1da Batero. Monalisa. 1977
Lupta tacită prin strângerea "prietenească" a mâinii. Se întâmplă să ni se întindă mâna
dominator (cu palma orientată în jos), iar noi să nu considerăm ca legitimă atitudinea de
superioritate a celuilalt. Cum să procedăm pentru a marca acest lucm? Cel mai simplu ar fi
să încercăm să aducem palma celuilalt în poziție verticală. Ușor de zis, mai greu însă de realizat,
fără ca acest lucm să nu bată la ochi. Alain Pease (198111 993,55) propune următoarea ieșire
din situație, dezarmându-I pe celălalt: concomitent cu întinderea mâinii să facem cu piciorul
stâng un pas înainte, apoi să aducem în față piciorul drept și să ne întoarcem puțin spre stânga.
De ce este eficace această strategie? (Răspuns: pentru că, unnând sfatul lui Alain Pease,
pătrundem civilizat în zona intimă a celuilalt -vezi zonele de distanță Hali -și îi producem
același disconf ort psihic pe care respectiva persoană ni l-a pricinuit nouă, arătându-i că avem
statusuri sociale egale).
Ce știu (sau nu știu) agenții comerciali. Când un agent comercial vizitează la domiciliu
un posibil cumpărător, fără a se fi anunțat în prealabil, și are inițiativa de a saluta prin întinderea
mâinii, credeți că își sporește șansele de a vinde marfa?

202 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Numai dominanță? În urmă cu ceva timp -era in vara anului 2004 – am asistat la susți­
nerea unei teze de doctorat. Teza, excelentă, de altfel, aborda problema comunicării in tranziția
postcomunistă din România. Am intrat in sala in care urma să aibă loc examenul de doctorat
cu cinci minute inainte de ora fixată. Mai erau câțiva invitați: profesori universitari, rude ale
doctorandei, colegi -cum se obișnuiește in astfel de cazuri. Rămăseseră, totuși, multe scaune
libere. Nu știam cine face parte din comisia de examen, dar am aflat imediat. Unul dintre
profesori se cățărase cu posteriorul pe masa destinată comisiei, stătea cu picioarele lejer desfii­
cute și dădea sfaturi doctorandei de se auzeau și din afara sălii. Presupunerea mea că respectivul
face parte din comisia de doctorat s-a confirmat când a inceput examenul, dar nici acum nu
sunt sigur dacă "spec ialistul in științele comunicării", prin gesturi și postură, voia să-și subli­
nieze poziția dominantă in raport cu intreaga asistență sau mai era vorba și de altceva. Dumnea­
voastră ce bănuiți?
Cine este lasia? (asia din nuvela Soniecika de Ludmila Ulițkaia (1994/2004, 66), probabil
cea mai importantă prozatoare din literatura rusă actuală, este elevă la seral la o școală din
Moscova:
" … ieșea din bancă fără zgomot, ridicând capacul pupitrului, strecurându-se cu o mișcare delicată a șoldurilor.
Se îndrepta spre tablă trecând prin locul îngust dintre bănci, cu partea de jos a corpului rămasă un pic în urma
celei de sus, și abia își aducea piciorul dindărăt, parcă încremenit în vârful degetelor, iar genunchii și-i mișca
de parcă ar fi împins cu ei o rochie lungă de seară dintr-un material greu, și nu o fustiță ponosită. Și talia ei
avea o linie deosebită, și fiecare parte a trupului avea mișcarea ei proprie, și toate la un loc -șijocul imperceptibil
al sânilor, și mișcarea legănată a șoldurilor, și ritmul special al gleznelor -așadar toate la un loc nu erau poze
căutate cu ostentație de cochetă, ci erau însăși muzica trupului de femeie care cere să fie luat în seamă și admirat."
V-o imaginați pe (asia? Este scundă? Este inaltă? Are sprâncenele arcuite sau drepte? Pro­
vine dintr-o familie cu ascendență nobiliară sau dintr-un cămin de copii? Este o prostuță naivă
sau o fată care a cunoscut mulți bărbați? Are o fire independentă? Îi place să citească Sonetele
lui Shakespeare sau Fabulele lui Krâlov? Ce visează să devină?
Autoevaluarea competenței de comunicare nonverbală. Vă propunem un test pentru
autoevaluarea competenței de comunicare nonverbală, mai exact o probă -adaptată de noi
după Nicki Stanton (1995,31) -cu ajutorul căreia vă puteți cunoaște cu aproximație rezonabilă
abilitatea de decodifica re a mesajelor transmise de gesturi și postură.
Priviți cu atenție timp de un minut cele patru posturi schematizate (A, B, C, D) infiițișate
in Figura 6.3. Care dintre adjectivele următoare descriu fiecare poziție?
Agitat Modest Rușinos
Atoateștiutor Mulțumit de sine Supărat
Dezinteresat Nehotărât Surprins
Dominant Neîncrezător Suspicios
Furios Nepăsător Timid
Întrebător Povestind Trist
Mândru Resemnat

Antrenarea competentei de comunicare nonverbală 203
Fig. 6.3
A B
c D
Cercetările psihosociologice au relevat că respect ivele posturi tind să fie asociate conform
Tabelului 6.2.
Tabelul 6.2. Semnificația fiecărei posturi
A B C D
Resemnat Agitat Timid Surprins
Dezinteresat Multumit de sine Rușinos Dominant
Neîncrezător Furios Modest Suspicios
Modest Nepăsător Atoateștiutor Nehotărât
Întrebător Povestind Supărat Mândru
Dacă ați identificat corect cel puțin trei adjective pentru fiecare postură, Înseamnă că nu
ați citit degeaba această carte. Felicitări!
Cuvinte-cheie
Metoda thin slices
Formarea impresiei
Competență de comunicare nonverbală
Competență socială Inteligentă emoțională
Testul CART
Stereotip de gen

204 Comunic area non verbală: gesturile și postura
Probleme recapitulative
Ce se înțelege prin tennenul de "competență de comunicare nonverbaIă"?
Ce este inteligența emoțională?
Ce cercetări au condus la concluzia că femeile au o abilitate mai mare decât bărbații de a decodifica
semnalele nonverbale?
În ce constă Testul CART?
Care este valoarea de cunoaștere a metodei thin slices?

Anexe
Anexa A
DalWin, Charles. [1872] (1967). Expresia emoțiilor la om și animal. București: Editura Acade­
miei R. S. Romania, p. 13.
Întrebările adăugate, în manuscris, la chestionarul pus în circulație de CharIes DalWin în
1867:
1. Mirarea se exprimă prin ochii și gura larg deschise și prin sprâncenele ridicate?
2. Rușinea provoacă înroșirea obrazului atunci când culoarea pielii permite să fie vizibilă?
Și, în special, cât de jos pe corp se întinde roșeața?
3. Atunci când un om este indignat sau sfidător, se încruntă, își îndreaptă corpul și capul, își înalță umerii
și își strânge pumnii?
4. Atunci când reflectează profund asupra vreunui subiect sau încearcă să înțeleagă vreo problemă grea,
se încruntă sau i se înroșește pielea sub pleoapele inferioare?
5. Atunci când este în dispoziție proastă, îi sunt colțurile gurii lăsate înjos și colțul interior al sprâncenelor
ridicat de mușchiul pe care francezii îl numesc "mușchiul suferinței"? în această stare, sprânceana devine
ușor oblică și puțin umflată la capătul interior, iar fruntea este încrețită transversal la mijloc, nu însă pe toată
lățimea ei, ca atunci când sprâncenele sunt ridicate în semn de mirare?
6. Când este în bună dispoziție, îi strălucesc ochii, cu pielea puțin încrețită în jurul și dedesubtul lor și
cu colțurile gurii puțin trase înapoi?
7. Când un om ia în batjocură pe cineva, i se ridică colțul buzei superioare deasupra caninului dinspre
omul căruia i se adresează?
8. S-ar putea recunoaște o expresie de îndârjire sau de încăpățânare, care se manifestă mai ales prin gura
strâns închisă, sprânceana coborâtă și o ușoară încruntare?
9. Se exprimă disprețul printr-o ușoară ieșire în afară a buzelor, prin ridicarea nasului, ca o ușoară aspirație?
10. Dezgustul se manifestă prin lăsarea în jos a buzei inferioare, cea superioară fiind ușor mai ridicată,
și printr-o expirare bruscă, oarecum asemănătoare unei vomitări incipiente sau ca atunci când scuipi?
II. Frica extremii se exprimă, în general, la sălbatici în același mod ca și la europeni?
12. Râsul este dus vreodată la o asemenea extremitate încât să aducă lacrimi în ochi?
13. Atunci când cineva dorește să arate că nu poate împiedica ceva de a fi făcut, sau că el însuși nu poate
face ceva, nu ridică el din umeri, nu își întoarce el coatele spre interior, nu își întinde mâinile spre exterior
și își deschide palmele având sprâncenele ridicate?
14. Când copiii sunt îmbufnați, își țuguiază și li se proemină considerabil buzele?
15. Pot fi recunoscute expresii de vinovăție, de viclenie sau de gelozie, cu toate că nu știu cum pot fi
definite acestea?
16. Se dă vertical din cap la afirmație și lateral la negație?

206 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
Anexa B
Bull, Peter E. (2002). Commun ication under the Microscope. The Theory and Practice of
Microanalysis. New York: Routledge (p. 184).
Metodologia cercetării comunicăr ii non verbale
Peter E. Bull pornește de la ideea că procesele de comunicare pot fi "disecate În cele mai fine detalii cu
ajutorul filmului și tehnologiilor de Înregistrare". Pentru Peter E. Bull, microanaliza reprezintă nu numai o
metodologie distinctă În studiul comunicării, ci și un mod de a gândi acest proces central În viata oamenilor
și În practica socială. Abordarea microanalitică se particularizează printr-o serie de caracteristici:
-studiază comunicarea ca petrecându-se În mod real (as it actually occurs), făcând apel la film, la
înregistrări audio și video;
-ia În considerare comunicarea În ea Însăși, nu ca pe o modalitate de acces spre alte fenomene psihice
sau sociale;
-consideră că toate elementele interacțiunii sunt semnificative; de aici și importanta acordată comunicării
non verbale;
-postulează că orice comunicare are o structură, fie ea secvențială, ierarhică sau organizată în termenii
regulilor sociale;
-apreciază comunicarea ca pe o formă de acțiune, În acord cu teoria conform căreia vorbirea nu are
doar funcția de transmitere de informații (speech act theory);
-analizează comunicarea În context evolutiv, În spiritul concepției lui Charles Darwin;
-studiază comunicarea În mod natural, fără a ignora datele studiilor experimentale;
-comunicarea este văzută ca o abilitate, ceea ce conduce la utilizarea cu predilecție a "analizei discursului"
și a "analizei conversației";
-comunicarea, asemenea oricărei abilități, este analizată În contexte personale și ocupaționale extrem
de variate;
-microanaliza comunicării permite Înțelegerea macroproblemelor sociale, precum rasismul, sexismul
ș.a.m.d.

Bibliografie
Abric, Jean-Claude. (1994). L'organisation interne des representations sociales: systeme central et systeme
peripherique. În C. Guimeli (ed.). Structures et transformations des reprt§sentations sociales. Lausanne:
Delachaux et Niestle.
Academia Republicii Socialiste România. Institutul de Lingvistică. (1974). Dicționar englez-român. București:
Editura R. S. România.
Academia Română. Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan" (1996). Dicționarul explicativ al limbii române
(ediția a II-a). București: Univers Enciclopedic.
Adler, Ronald B. și Rodman, George. [1994] (1997). Understanding Human Communication (ediția a VI-a).
Fort Worth: Harcourt Brace College Publishers.
Albert, S. și Dabbs, J. (1970). Physical distance and persuasion. Journal of Personality and Social Psychology,
15, 265-270.
Allgeier, A.R. și Byrne, Donn. (1973). Attraction toward the opposite sex as a determinant of physical
proximity. The Journal of Social Psychology, 90, 213-219.
Allport, G.w., Veron, P.E. și Lindzey, G. (1960). A study ofvalues (ediția a III-a). Boston: Houghton-Mifflin.
Allport, Gordon W. [1961] (1981). Comportamentul expresiv. În G. W. Allport. Structura și dezvoltarea perso­
nalității (pp. 457-493). București: Editura Didactică și Pedagogică (Pattern and Growth in Personality.
New York: Hoit, Rinehart and Winston. Trad. rom. I. Herseni).
Allport, Gordon W. și Cantril, Hadley. [1934] (1972). Judging personality from voice. Journal of Social
Psychology, 5, 37-53 (retipărit În J. Laver și S. Hutcheson (eds), op. cit., pp. 155-171).
Altman, Irvin. (1 975). The Environment and Social Behavior. Monterey, CA: Brooks/Cole.
Ambady, Nailini și Rosenthal, Robert. (1992). Thin slices of expressive behavior as predictors ofinterpersonal
consequences: A meta-analysis. Psychological Bul/etin 111,2,256-274.
Ambady, Nailini și Rosenthal, Robert. (1993). Half a minute: Predicting teacher evaluations from thin slices
ofnonverbal behavior and physical attractiveness. Journal ofPersonality and Social Psychology, 64 (3),
431-441.
Ambady, Nailini, Bernieri, F.J. și Richeson, J.A. (2000). Toward a histology of social behavior: judgmental
accuracy from thin slices of the behavioral stream. Advances in Experimental Social Psychology, 32,
201-271.
Andersen, Peter. (1999). Non verbal Communication. Forms and Functions. Mountaign View, CA: Mayfield.
Anghel, Petre. (2003). Stiluri și metode de comunicare. București: Editura Aramis.
Archer, D., Akert, R. și Constanzo, M. (1993). The accurate perception of nonverbal behavior: Questions of
theory and research design. În P.D. Blanck (ed.). Interpersonal Expectations: Theory, Research, and
Application . Cambridge: Cambridge University Press.
Ardrey, Robert. (1966). The Territoriallmperative. New York: Atheneum.
Argintescu, N. (1991). Contribuții la problema gustului popular. Canoanele populare ale frumuseții trupești.
În Sociologia percepției artistice (pp. 106-125). București: Editura Meridiane.

208 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
Argyle, Michael. (1969). Sociallnteraction . London: Methuen.
Argyle, Michael. (1983). The Psychology of Interpersonal Behaviour, London: Penguin.
Argyle, Michael. [1975] (1988). Bodily Communicat ion (ediția a II-a). London: Methuen.
Argyle, Michael și Dean, Janet. (1965). Eye contact, distance and affiliation. Sociometry, 28, 289-304.
Argyle, Michael și Cook, M. (1976). Gaze and Mutual Gaze. Cambridge, UK: Cambridge University Press.
Asch, Solomon E. (1946). Forming impressions ofpersonality. Journal of Abnormal and Social Psychology,
41, 258-290.
Axtell, Rogers E. (1990). The Do s and Taboos of Hosting International Visitors. New York: John Wiley &
Sons.
Axtell, Rogers E. (1991). The Do j. and Taboos of Body Language Around the World. New York: John Wiley
& Sons.
Axtell, Rogers E. (ed.). (1993). Do s and Taboos Around the World. New York: John Wiley & Sons.
Babad, E., Bemieri, F. și Rosenthal, R. (1991). Students are judges of teachers' verbal and non verbal behavior.
American Educational Research Journal, 28, 211-234.
Banerjee, M. (1997). Hidden emotions: Preschooler's knowledge of appearance-rea lity and emotion display
rules. Social Cognition, 15, 107-132,
Barbouw, Erik et al. (eds). (1989). Internation al Encyclopedia ofCommunications (4 vol.). New York: Oxford
University Press.
Bamhouse, Terri D. (f.a.). A Study on the effects oftouch and impression formation. Missouri Werstem State
College. Internet.
Baron, A.R. și Byme, D. [1974] (1997). Social Psychology. Massachusetts: Allyn and Bacon.
Bavelas, J.B. (1994). Gestures as part of speech: Methodological implications. Research on Language and
Social Interaction, 27, 201-221.
Bejat, Marian. (1972). Geneza psihologiei ca știință experientală În România. București: Editura Didactică
și Pedagogică.
Berger, Peter L. și Luckrnan, Thomas. [1967] (1999). Constrnirea socială a realității. Tratat de sociologia
cunoașterii. București: Editura Univers (The Social Constrnction ofReality. New York: Random House,
Inc. Trad. rom. AI. Butucelea).
Berges,1. (1975). Les Gestes et la personnalite. Paris: Seuil.
Bemard, M. (1972). L 'Expressivite du corps. Paris: Editions Universitaires.
Bemieri, F. și Gillis, 1.S. (1995). Personality correlates of accuracy in a social perception task. Perceptual
and Motor Skills, 81, 168-170.
Bemieri, F., Gillis, 1.S., Davis, 1.M. și Grahe, J.E. (1996). Dyad rapport and accuracy ofitsjudgement across
situations: A lens model ana1ysis. Journal of Personality and Social Psychology, 71, 110-129.
Berry, Diane S. și Zebrowitz-Mc Arthur, Leslie (1988). What's in a face? Facial maturity and the attribution
of legal responsability. Personality and Social Psychology Bul/etin, 14, 1, 23-33.
Berry, John w., Poortinga, Yype H., Segall, Marshall H. și Dasen, Pierre R. (1992). Cross-cultural Psychology:
Research and Applications. Cambridge: Cambridge University Press.
Berscheid, Ellen și Walster, E1aine H. (1969). Interpersonal Attraction. Massachusetts: Addison-W esley
Publishing Company, Inc.
Berscheid, Ellen și Walster, Elaine H. (1974). Physical attractiveness. În L. Berkowitz (ed.). Advances in
Experimental Social Psychology (voI. 7, pp. 158-215). New York: Academic Press.
Bickman, Leonard. (1974). The social power ofa uniform. Journal of Applied Social Psychology, 4, 47-61.
Birdwhistell, Ray L. (1952). An Introduction to Kinesics. Louisville: University of Louisville.
Birdwhistell, Ray L. (1967). Some body motion elements accompanying spoken American English. în L.
Thayer (ed.). Communication: Concepts and Perspectives. Londra: Macmillan.
Birdwhistell, Ray L. (1970). Kinesics and Context: Essays in Body Motion Communication. Philadelphia:
University of Pennsylvania Press.

Bibliografie 209
Birkenbihl, Michael. [1977] (1999). Train the Trainer. Munchen: Moderne Industrie Verlag (text reprodus
în Birkenbihl, Vera F. [1979] (1999). Semnalele corpului. Cum să înțelegem limbajul corpului. București:
Editura Gemma Press (Signale des Korpers. Trad. rom. R. Procopiescu).
Birkenbihl, Vera. (1998). Antrenamentul comunicării sau arta de a ne înțelege. București: Editura Gemma Press.
Blin, Clement. [1996] (2002). ABC-ul cunoașterii de sine. București: Editura Corint (ABC de la connaisance
de soi. Paris: 1. Grancher. Trad. rom. C. Jinga).
Bochenski, Joseph-Maria. [1994] (2003). Manual de înțelepciune pentru oamenii de rând. Cluj-Napoca:
Editura Limes.
Bogucka, Maria. [1991] (2000). Gesturi, ritualuri și ordine socială în Polonia secolelor XVI-XVIII. În
1. Bremmer și H. Roodenburg (eds). O istorie culturală a gesturi/or. Din antichitate și până în zi/ele
noastre (pp. 173-188). București: Editura Polimark (A Cultural History of Gesture. From Antiquity to
the Present Day. Cambridge, UK: Polity Press. Trad. rom. T. Avacum).
Bonifacio, Giovanni. (1616). Arte de' Cenni.
Borchers, Tim. (1999).lnterpersonal Communication. New York: Allyn & Bacon.
Bower, S.A. și Bower, G.H. (1976). Asserting Youselj. Reading. MA: Addison-Wesley.
Brault, Gerard 1. (1963). Kinesics and the c1assroom: Some typical french gestures. The French Review, 36,
4, 374-382.
Bremmer, Jan și Roodenburg, Herman (eds). [1991] (2000). O istorie culturală a gesturilor. Din antichitate
și până în zi/ele noastre. București: Editura Polimark (A Cultural History ofGesture. From Antiquity to
the Present Day. Cambridge, UK: Polity Press. Trad. rom. T. Avacum).
Brody, L.R. (1993). On understanding gender differences in the expression of emotion: Gender roles,
socialization and language. În S. Ablom et al. (eds). Human Feelings: Exploration in Affect Development
and Meaning. New York : Academic Press.
Brown, Timothy A., Cash, Thomas F. și Noles, Steven W. (1986). The Journal of Social Psychology, 126
(3),305-316.
Bruce, Vicki. (1988). Recognising Faces. Essays in Cognitive Psychology. Hillsdale: Lawrence Erlbaum
Associates Ltd.
Bruner, J.S. și Tagiuri, R. (1954). The perception ofpeople. În Handbook of Social Psychology. Cambridge,
Mass: Addison Wesley.
Bucă, Marian. (1985). Dicționar de epitete al limbii române. București: Editura Științifică și Enciclopedică.
Buck, R. (1976). A test ofnonverbal receiving ability: Preliminary studies. Human Communication Research,
2,162-171.
Bugental, D.E. et al. (1970). thi1d versus adult perception of evaluative messages in verbal, vocal and visual
channels. Developmental Psychology, 2, 367-375.
Bull, Peter. (2002). Communication under the microscope. The Theory and Practice of Micro-analysis. New
York: Routlege.
Bulwer, John. (1644). Chironomia.
Burgoon, Judee K., Buller, David �i Woodall, Gill W. [1989] (1996). Nonverbal Communication: The
Unspoken Dialogue (ediția a II-a). New York: McGraw-Hill.
Burleson, B.R. și Samter, W. (1996). Similarity in the communication skills of young adults: Foundations
ofattraction, friendship, and relationship satisfaction. Communication Reports, 9 (2), 127-137.
Buss, Arnold H. (1961). The Psychology of Aggression. New York: Wiley.
Butoi, Tudorel și Butoi, Ioana-Teodora. (2001). Psihologie judiciară. Tratat universitar (2 vol.). București:
Editura Fundației România de Mâine.
Cassidy,1. și Asher, S. (1992). Loneliness and peer relations in young children. Ch ild Development, 63, 350-365.
Cassirer, Ernst. [1946] (1994). Limbajul. În E. Cassirer. Eseu despre om. O introducere înfilozofia culturii
umane (pp. 154-192). București: Editura Humanitas (An Essay on Man. An Introduction to a Phi/osophy
of Human Culture. Yale University Press. Trad. rom. C. Coșman).

210 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
Cazacu, Tatiana-Slama. (2001). iți rup mâna și Îți dau cu ea În cap. România literară, 41, 12-13.
Cernoch, J.M. și Porter, R.H. (1985). Recognition of maternal axilary odors by infants. Child Development,
56, 1593-1598.
Chartier, Roger. [1985] (1995). Practicile scrierii. in Ph. Aries și G. Duby (coord.). Istoria vieții private. De
la Renaștere la epoca luminilor (voI. 5, pp. 136-188). Bucure ști: Editura Meridiane (Histoire de la vie
privee. De la Renaissance aux Lumieres . Paris: Seuil. Trad. rom. C. Tănăsescu).
Chelcea, Septimiu. (1986). Gesturile, postura și psihologia persoanei. în A. Chelcea și S. Chelcea. Cunoașterea
de sine -condiție a Înțelepciunii (pp. 97-103). București: Editura Albatros.
Chelcea, Septimiu. (1990). Rădăcini biologice. î n s. Chelcea și A. Chelcea. Din universul autocunoașt erii
(pp. 7-30). București: Editura Militară.
Chel cea, Septimiu. (2002). Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele? București: Editura
Economică.
Chelcea, Septimiu. (2003). Comunica rea nonverbală: genunchii În sistemul "postură-gest". Psihologie socială,
11,88-102.
Chel cea, Septimiu și I1uț, Petru. (2003). Psihosociologie. în s. Chelcea și P. I1uț (coord.). Enciclopedie de
psihosociologie (pp. 279-294). București: Editura Economică.
Chelcea, Septimiu. [2001] (2004). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative (ediția
a II-a). București: Editura Economică.
Chelcea, Septimiu (coord.). (2004). Comunicarea nonverbală În spațiul public. București: Editura Tritonic.
Chen, Nicole Y., Schaffer, David R. și Wu, Chenghuan. (1997). On physical attr activeness stereotyping in
Taiwan: A revised sociocultural perspective. The Journal of Social Psychology, 137 (1), 117-124.
Chevalier, Jean și Gheerbrant, Alain. (1991). Dicionario de simbolos-mitos, sonhos, costumes, gestos,formas,
figuras, cores, numeros (ediția a V-a). Rio de Janeiro: Jose Olympio.
Chiru, Irena. (2003). Comunicarea interpersonală. București: Editura Tritonic.
Cialdini, Robert B. [1984] (2004). Psihologia persuasiunii. București: Business Tech International Press
(Influence: The Psychology of Persuasion. Trad. rom. M. Budui).
Ciminero, H.R., Cahoun, K.S. și Adams, H.E. (1977). Han'dbook ofBehavioral Assessment. New York: John
Wiley & Sons.
Ciofu, Ion. (1978). Comport amentul simulat. București: Editura Științifică și Enciclopedică.
Cohen, David. (1997). Limbajul trupului În relațiile de cuplu. București: Editura Polimark.
Coman, Alina și Coman, Claudiu. (2002). Tehnici de comunicare și negociere. Curs practic. Brașov:
Universitatea Transilvania Brașov.
Coman, Alina. (2004). Percepții asupra stereotipurilor de gen În publicitate. Sociologie Românească, 2, 1,
101-116.
Corb in, Alain. [1985] (1997). Culise. În Ph. Aries ți G. Duby (coord.). Istoria vieții private. De la Revoluția
franceză la primul război mondial (voI. 8, pp. 80-243). București: Editura Meridiane (Histoire de la vie
privee. De la Revolution ci la Grande Guerre. Paris: Seuil. Trad. rom. N. Zărnescu).
Comelius, Helena și Faire, Shoshana. (1996). Știința rezolvării conflictelor. București: Editura Știință și
Tehnică.
Corraze, Jacques. [1980] (2001). La communication non-verbale (ediția a VI-a). Paris: PUF.
Cunningham, M.R. (1986). Measuring the physical in physical attractiveness: Quasi-experiments on the
sociobiology offemale facial beauty. Journal of Personality and Social Psychology, 59,61-72.
Cvetokovich, George, Baumgardner, Steve și Trimble, Joseph. (1984). Social Psychology: Contemporary
Perspectives on People. New York: CBS College Publishing.
Dance, Franck E.x. (1970). The "concept" of communication. Journal ofCommunication, 20, 201-210.
Darwin, Charles. [1872] (1967). Expresia emoțiilor la om și anaimale. București: Editura Academiei R.S.R.
(The Expressions ofthe Emotions in Man and Animals. Londra: 1. Murry. Trad. rom. E. Margulius).

Bibliografie 211
Davies, Graham, Ellis, Hayden și Shephard, John. (1981). Perceiving and Remembering Faces. New York:
Academic Press.
Davis, Flora. [1971) (1973). Inside Intuition. What We Know About Nonverbal Communication. New York:
McGraw-Hill.
Davis, T.L. (1995). Gender differences in masking negative emotions: Ability or motivation? Developmental
Psychology, 31,660-667.
Davitz, 1.R. (1964). The Communication of Emotional Meaning. New York: McGraw-Hill.
Debicki, Jacek, Favre, Jean-Fran�ois, Griinewald, Dietrich și Pimentel, Antonio Filipe. [1995) (2000). Istoria
artei. Pictură, sculptură, arhitectură. București: Editura Rao (Histoire de l'art. Peinture, sculpture,
architecture. Paris: Hachette Livre. Trad. rom. C. Stancu).
DePaulo, Peter J. (1992). Applications ofnonverbal behavior research in marketing and management. în R.S.
Feldman (ed.). Applications of Nonverbal Behavior. Theories and Research (pp. 63-87). Hillsdale, NJ:
Lawrence Erlbaum Associates, Publishers.
Descamps, Marc-Alain. [1989) (1993). Le langage du corps et la communication corporelle. Paris: PUF.
Deutsch, Felix. (1952). Analytic posturology. Psychoanal ytic Quarterly, 21, 196-214.
DeVito, JosephA. [1983) (1988). Human Communication. The Basic Course (ediția a IV-a). New York: Harper
& Row, Publishers.
De Vito, Joseph A. (1987). Human Communication. New York: Cambridge University Press.
Dinu, Mihai. (1997). Comunicarea umană non-verbală. În M. Dinu. Comunicarea. Repere fundamentale (pp.
208-16). București: Editura Științifică.
Dion, Karen K. (2002). Cultural perspectives on facial attractiveness. În G. Rhodes și Leslie A. Zebrowitz
(eds). Facial Attractiveness. Evolutionar y, Cognitive, and Social Perspectives (pp. 239-259). Westpoint:
Ablex Publishing.
Dion, Karen K., Berscheid, Ellen și Walster, Elaine. (1972). What is beautiful is good. Journal of Personality
and Social Psychology, 24, 285-290.
Dittmann, A.T. (1971). Review of Ray L. Birdwhistell's kinesics and context. Psychiatry, 34, 334-342.
Dittmann, A.T. (1972). Interpersonal messages of emotion. New York: Springer.
Dollard, John. (1957). Caste and Class in a Southern Town. New York: Doubleday.
Donald, Merlin. (1991). Origins ofthe Modern Mind: Three States in the Evolution ofCulture and Cognition.
Cambridge, MA: Harvard University Press.
Doob, L.w. (1971). Pattern ing ofTIme. New Haven, CT: Yale University Press.
Dovidio, John F. și Ellyson Steve L. (1982). Decoding visual dominance: attribution of comrnunicating their
affective states and reported likelihood of expression. Child Development, 59, 1314-1322.
Druckman, Daniel, Rozelle, Richard M. și Baxter, James E. (1982). Nonverbal Communication. Survey. Theory
and Research. Beverly HiIls: Sage Publications, Inc.
Duby, G. [1985) (1995). Viața privată a nobililor toscani În ajunul Renașterii. În Ph. Aries și G. Duby (coord.).
Istoria vieți(private. De la Europafeudală la Renaștere (voI. 3, pp. 195-352). București: Editura Meridiane
(Histoire de la vie privee. De ['Europe feodale ci la Renaissance. Paris: Seuil. Trad. rom. M. Breaza și
M. SIăvescu).
Dulek, R.E., Fielder, 1.S. și Hill, 1.S. (1991). International communication: An exclusive primer. Business
Horizons, 20-25.
Dungaciu, Sandra. (2003). Georg Simmel și sociologia modernității. Elemente pentru o teorie socială a
postmodernității. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Dunn, Laurel J. (f.a.). Nonverbal comrnunication: Information conveyed through the use ofbody language.
Internet.
Eakins, B.W. și Eakins, R.G. (1978). Sex dijJerences in Human Communication. Boston: Houghton Miffiin.
Efron, David. [1941) (1972). Gesture and Environment. The Hague: Mouton.

212 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Egan, Gerard. (1998). The Skilled Helper (ediția a VI-a). Brooks/Cole Publishing Company.
Egland, K.L., Spitzberg, B.H. și Zomeier, M.M. (1996). Flirtation and conversational competence in cross­
sex platonic and romantic relationships. Communication Reports, 9 (2), 105-115.
Eibel-Eibesfeldt, Irinaus. (1972). Similarities and differences between cultures in expressive movements. În
R.A. Hinde (ed.). Nonverbal Communication (pp. 297-312). Cambridge: Cambridge University Press.
Eibl-Eibesfeldt, Irinaus. (1979). Par-delcmos diferences. Paris: Flammarion.
Eibl-Eibesfeldt, Irinaus. [1984] (1995). Agresivitatea umană. București: Editura Trei (Krieg und Frieden aus
der Sicht der Verhaltensforschung. Miinchen: Piper. Trad. rom. V.D. Zamfirescu).
Eibl-Eibesfeldt, Irinaus. [1985] (1998). Iubire și ură. Rădăcinile biologice ale valorilor morale. București:
Editura Trei (Liebe und Hass. Zur Naturgeschichte elementarer Verhaltenswei sen. Miinchen: Piper. Trad.
rom. C. Strungaru).
Eisenberg, W. și Strayer, J. (eds). (1987). Empathy and Its Development. New York: Cambridge University
Press.
Ekman, Paul. (1965). Communication through non verbal behavior: A source of information about an
interpersonal relationship. În S.S. Tomkins și C.E. Izard (eds). AjJect, Cognition and Personality. New
York: Spring er.
Ekman, Paul, Sorenson, E.R. și Friesen, Wallace V. (1969). Pan-cultural elements in facial displays of emotion.
Science, 164,4.
Ekman, Paul și Friesen, Wallace V. (1969). The repertoire of non verbal behavior: Categories, origins, usage
and coding. Semiotica, 1, 124-129.
Ekman, Paul și Friesen, Wallace V. (1972). Hand movements. Journal ofCommunication , 22, 353-374.
Elanan, Paul, Friesen, Wallace V. și ElIsworth, Phoebe. (1972). Emolion in the Human Face. New York:
Pergamon Press.
Ekman, Paul și Friesen Wallace V. (1975). Unmasking the Face. Londra: Prentice Hali.
Ekman, Paul. (1977). Biological and cultural contributions to body and facial movement. În 1. Blacking (ed.).
The Anthropology of the Body. London: Academic Press.
Ekman, Paul. (1996). Why don 't we catch Iiars? Social Research, 63, 3, 801-817.
Ekman, Paul. (1997). Should we caII it expression or comrnunication? Innovation in Social Science Research,
\0,4, 333-344.
Ekman, Paul (1997). Lying and Deception. În N.L. Stein et al. Memory for Everyday and Emotional Events.
New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates, Publishers.
Ekman, Paul. (1999). Facial expressions. În T. Dalgleish și M. Power (eds). Handbook ofCognition and
Emotions. New York: John Wiley & Sons.
Ekman, Paul și O'Sullivan, Maureen. (1991) . Who can catch a liar? American Psychologist, 46, 9, 913-920.
Ekman, Paul și Frank, Mark G. (1997). The ability to detect deceit generalizes across different types of
high-stake Iies. Journal of Personality and Social Psychology, 72, 6, 1429-1439.
Elias, Norbert. [1939] (2002). Procesul civilizării. Cercetări sociogenetice și psihogenetice (voI. 1). Iași:
Editura Polirom (Oher den Prozess der Zivilisation. Soziogen etische und Psychogenetische
Untersuchungen. Frankfurt am Main: Suhrkamp Taschenbuch Verlag. Trad. rom. M.-M. Aldea).
Ellyson, S.L. și Dovidio, J.F. (eds). (1985). Power, Dominance and Nonverbal Behavior. New York: Spring
Verlag.
Enătescu, Virgil. (1987). Analiza comunicării extraverbale. În V. Enătescu. Comunicarea extraverbală (pp.
242-358). Cluj-Napoca: Editura Dacia.
English, P.w. (1972). Behavioral concomitants of dependent and subservient roles. Harvard University Press.
Eskritt, Michelle și Lee, Kang. (2003). Do actions speak louder then words? Preschool children's use ofthe
verbal-nonverbal consistency principle during inconsistent communications. Journal of Nonverbal
Behavior, 27 (1), 25-41.

Bibliografie 213
Exline, R.V. (1971). Visual interaction: The glances ofpower and preference. În 1.0. Cole (ed.). Nebraska
Simposium on Motivation. 1971. Lincoln: University of Nebraska Press.
Eysenck, Hans 1. și Eysenck, Michael. [1981] (1998). Descifrarea comportam entului uman. București: Editura
Teora (Personality Investigations. Trad. rom. M. Gafencu-Cristescu).
Farr, Robert M. (1996). The Roots of Modern Social Psychology. 1872-1954. Oxford, UK: Black well
Publishers Ltd.
Fârte, Gheorghe-Ilie. (2004). Comunicarea. O abordare praxiologică. Iași: Casa Editori ală Demiurg.
Feldman, Robert S. [1987] (1993). Understanding Psychology (ediția a III-a). New York: McGraw-H ill, Inc.
Feldman, Robert S. și Bemand Rime. (1991). Fundaments of Non-verbal Behaviour Studies in Emotion and
Sociallnteraction. Cambridge: Cambridge University Press.
Festinger, Leon. (1957). A Theory of Cognitive Dissonance. Evanston, III: Row, Peterson.
Filsinger, Erik E. și Fabes, Richard A. (1985). Odor communication, pheromones, and human families. Joumal
of Mariage and tlie Family, 47, 2, 349-359.
Fiske, John. [1990] (2003). Introducere În științele comunicării. Iași: Editura Polirom (/ntroduction to Commu­
nication Studies. London. Trad. rom. M. Mitarcă).
Fliigel, 1.e. (1930). Psychology of Clothes. London: Hogarts Press.
Flynn, P.K. (f.a). Body language -The language of contemporary fashion. Yale-New Haven Teachers Institute.
Internet.
Focillon, Henri. (1972). Elogiul mâinii. Secolul 20, 3-4, 43-78.
Focillon, Henri. (1995). Elogiul mâinii. În H. FocilJ'on. Viața formelor. București: Editura Meridiane (Vie
des formes. Trad. rom. L.I. Aslan).
Fontanel, B. (1992). Corsets et soutiens-gorge. Paris: La Martiniere.
Frank, L.K. (1957). Tactile Communication. Genetic Psychology Monogra phs, 56, 209-255.
Franzoi, Stephen L. [1996] (2000). Social Psychology (ediția a II-a). Boston: McGraw-Hill Companies, Inc.
Friedman, Howard S., Riggio, Ronald E. și Casella, Daniel F. (1988). Nonverbal skill, personal charisma,
and initial attraction. Personality and Social Psychology Bul/etin, 14, 1, 203-211.
Fuchs, D. și Thelen, M. (1993). Children's expected interpersonal consequences of display, viewers' emotions
and political support. American Journal of Political Science, 32, 2, 345-368.
Gambrill, E. și Richey, e. (1975). An assertion inventory for use in assessment and research: Behavior Therapy,
6, 550-561.
Geen, Russell G. [1995] (1996). Violence. În A.S.R. Manstead și M. Hewstone (eds). The Blac/ewel/
Encyclopedia of Social Psychology (p. 669). Oxford, UK: Blackwell Publishers Ltd.
Geidt. F.H. (1955). Comparison ofvisual, content, and auditory cues in interviewing. Journal ofConsulting
Psychology, 19,407-416.
Gelinas-Chebat, Claire și Chebat, Jean-Charles. (2001). Effects oftwo characteristics on the attitudes toward
advertising messages. The Journal of Social Psychology, 132 (4), 447-459.
Gershuny, Jonathan și Sullivan, ariel. (1998). The sociological uses of time-use diary anarysis. European
Sociological Review, 14, 1,69-85.
Gherguț, Ligia. (1990). Comunica re și cooperare. În S. Chelcea (coord.). Psihosociologia cooperării și
Întrajutorării umane (pp. 161-76). București: Editura Militară.
Ghiglione, Rodolphe. (1986). L 'Homme communiquant. Paris: A. Colin.
Gibran, Kahlil. (1968). Secrets of the Heart. Kansas City, Miss: Hallmark.
Giddens, Antony. [1989] (2000). Comunicarea non-verbală. În A. Giddens. Sociologie (pp. 82-84). București:
Editura AII (Sociology. Ediția a III-a. Oxford, UK: Blackwell. Trad. rom. R. Săndulescu și V. Săndulescu).
Gimbin, Debora L. (2002). Body Work: Beauty and Selflmage in America Culture. Berkeley: University of
California Press.
Givens, D.B. (2003). The Nonverbal Dictionary ofGestures, Sings and Body Language Cues. Washington:
Center for Nonverbal Studies Press.

214 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Goffrnan, Erving. [1959] (2003). Viața cotidiană ca spectacol. București: Editura Comunicare. ro (The
Presentation of Self in Everyday Lire. New York: Anchor Books. Trad. rom. S. Drăgan și L. Albulescu).
Goffman, Erving. [1961] (2004). Azi/uri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a altor
categorii de persoane instituționalizate. Iași: Editura Polirom (As ylums. Essays on the Social Situation
of Mental Patients and Other lnmates. New York: Anchor Books, Trad. rom. A. MindriIă).
Goffrnan, Erving. [1967]. lnteraction Ritual. New York: Double day.
Goffrnan, Erving. (1979). Gender Advertisemen ts. Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press.
Goldman-Eis ler, F. (1968). Psycholinguistics: Experiments in Spontaneous Speech. New York: Academic
Press.
Goleman, Daniel. (1995). Emotional lntelligence. New York: Bantam.
Gottman, J.M. (1979). Marital lnteractio n: Experimentallnvestigations. New York: Academic Press.
Graham, G.H., Unruh, 1. și Jennings, P. (1991). The impact ofnonverbal communication in organizations:
A survey of perceptions. Journal of Business Communication, 28, 45-62.
Graur, Alexandru. [1962] (1970). "Limba gesturilor" și "limba strigătelor". În AI. Graur. Scrieri de ieri și
de azi (pp. 25-34). București.
Greene, L.R. (1977). Effects of verbal evaluative feedback and interpersonal distance on behavioral compliance.
Journal ofCounseling Psychology, 24, 1, 10-14.
Griffin, Em. (1991). A First Look at Communication Theory. McGraw-Hill, Inc.
Gross, Alan E. și Crofton, Christine. (1977). What is good is beautiful. SOciometry, 40, 1, 85-90.
Grove, Theodore G. (1991). Dyadic lnteraction. Choice and Change in Conversations and Relations hips.
New York: Wm C. Brown Publishers.
Grusky, Oscar, Bonacich, Phillip și Peyrot, Mark. (1984). Physical contact in the faOlily. Journal of Mariage
and the Family, 46,3,715-723.
Guthre, George M., Sinaiko, Wallace H. și Brislin, Richard. (1971). Nonverbal abilities of american and
vietnamese. The Journal of Social Psychology, 84, 181-191.
Gutu, Gheorghe. (1993). Dicționar latin-român. București: Editura Științifică.
Hadar, U. (1989). Two types of geture and their role in speech production. Journal of Language and Social
Psychology, 8, 221-228.
Haddon, A.C. et al. (1901). Reports of the Cambridge Anthropological Expedition to the Torres Straits (2
vol.). Londra: Cambridge University Press.
Hali, Edward T. (1959). The Si/ent Language. New YOIk: Doubleday & Comp.
Hali, Edward T. (1963). Proxemics -The study of man's spatial relations and boundari es. În Man s lmage
in Medicine and Anthropology (pp. 422-425). New York: International Universities Press.
Hali, Edward T. (1966). The Hidden Dimension. New York: Doubleday.
Hali, Edward T. (1968). Proxemics. Current Anthropology , 9, 83-108.
Hali, Edward T. (1981). Beyond Culture. Garden City, NY: AnchorlDoubleday.
Hali, Edward T. (1988). The hidden dirnensions oftime and space in today's world. În F. Poyatos (ed.).
Crosscultllral Perspectives in Nonverbal Communication (pp. 142-152). Toronto: CJ Hogref e.
Hali, Judith A. (1978). Gender effects in decoding nonverbal cues. Psychological Bul/etin, 85, 845 -857.
Hali, Judith A. (1984), Non-Verbal Sex Differences: Commllnication Accuracy and Expressive Style, Baltimore:
Johns Hopkins University Press.
Hali, Judith A. și Halberstadt, A.G. (1994). "Subordination" and sensitivity to nonverbal cues: A study of
married, working women. Sex Roles, 31,149-165.
Hali, Judith A. și Carter, Jason D. (2002). Status roles 'ind recall of nonverbal cues. Journal of Nonverbal
Behavior, 25, 2, 79-100.
Harlaw, H.F. (1959). Love in monkeys. Scientijic American , 200, 68-74.
Harley, Peter. [1993] (1999). lnterpersonal Communication (ediția a II-a). London: Routledge.
Harms, Erns!. (1938). The Psychology of c1othes. The American Journal of Sociology, 44, 2, 239-250.

Bibliografie 215
Harris, Bruee, Luginbuhl, E.R. și Fishbein, Jill E. (1978). Density and personal spaee in a field setting. Social
Psychology, 41, 350-3.
Harris, Mary B. (1974). Aggressive reaetions to a frustrating phone caiI. The Journal of Social Psychology,
92,193-198.
Harrison, R.P. (1974). Beyond Words: An introduction to Nonverbal Communicati on. Englewood Cliffs, NJ:
Prentiee HalI.
Hașdeu, Iulia. (1993). Cine este Mona Lisa lui Leonardo da Vinei? Psihologia, 2, 2-3.
Hayes, Nieky și Orrell, Sue. [1993] (1997). Comunicarea. În N. Hayes și S. Orrell. introducere În psihologie
(pp. 279-99). București: Editura AII (Psychology: An introduction. Ediția a II-a. London: Addison Wesley
Logman Limited. Trad. rom. e.e. Tocan, A. Tureanu și 1. Dumitriu).
Heam, G. (1957). Leadership and the spatial factor in small groups. Journal of Abnormal and Social
Psychology, 54, 269-272.
Hediger, H.P. (1950). Wild Animals in Captivity. Londra: Butterwor th.
Hediger, H. (1955). Studies of the psychology and behavior of captive animals in zoos an circuses. London:
Butterworth.
Henley, Naney M. (1977). Body Politics: Power, Sex, and Nonverbal Communications. New Jersey: Prentice
Hall,Inc.
Heron, John. (1973). The phenomenology of social enconter: The Gaze. Philosophy and Phenomenol ogical
Research, 21, 2, 242-64.
Hess, E.H. (1962). Ethology. în R. Brown et al. (eds). New Directions in Psychology. New York: Hoit and
Rinehart.
Hess, E.H. (1975). The Tell-Tale Eye. New York: Van Nostrand Reinhold.
Hewes, Gordon H. (1953). The one-Ieg resting position. Man, 53, 180-92.
Hewes, Gordon H. (1955). World distribution of certain postural habits. American Anthropologist, 57, 2,
231-244.
Hewes, Gordon W. (1957). The antropology of posture. Scientific American, 196, 123-132.
Hewes, Gordon W. [1973] (1996). Primate communication and the gestual origin of language. Current
Anthropology, 33, 1,65-84.
Hibbels, S. și Weaver, R.L. (1989). Communicating Effectively (ediția a II-a). New York: Random House.
Hinde, R.A. (ed.). (1972). Non-verbal Communicati on. Cambridge University Press.
Hofstede, Geert. (1991). Managementul structurilor multiculturale. Software-ul gândirii. București: Editura
Economică (Cultures and Organizations. Software ofthe Mind). Londra: McGraw-Hill Book Company
Europe. Trad. rom. G. Ochiană).
Hollman, Lillian O. (1996). Dress-related behavioral problems and violence in the public school setting: Pre­
vention, Intervention, and Policy -A holistic Approach. The Journal of Negro Education, 65, 3, 267-281.
Hooff J.A.R.A.M. van. (1972). A comparative approaeh to the phylogeny of laughter and smiling. în R.A.
Hinde (ed.). Non-verbal Communication (pp. 209-241). Cambridge : Cambridge University Press.
Huizinga, Johan. [1924] (1974). Erasm. București: Editura Minerva (Erasmus, ediția a II-a. Haarlem: H.D.
Tjeenk Willink & Zoon H.Y. Trad. rom. H.R. Radian).
Hummels, e. și Stappers, P.l. (1998). Meaningful gestures for human computer interaetion: Beyond hand
postures. în Third iEEE International Con(erence on Automatic Gace & Gesture Recognition, aprilie
/4-/6, /998 (pp. 591-596). Nara.
Hybels, Sandra și Weaver, R. L. (1989). Communicating Effectively. New York: Random House.
I1iescu, Adriana. (1998). Elemente de lingvistică. Comentarii de texte literare. București: Editura Adria-Pres.
I1uț, Petru. (2002). Iluzia locali smului și localizarea iluziei. Iași: Editura Polirom.
I1ut, Petru. (2004). Valori, atitudini și comportamente sociale. Teme actuale de psihosociol ogie. Iași: Editura
Polirom.
Imai, Garz. (1996). Gestures: Body language and nonverbal eommunieation. lnternet. http:// www.esupomona.
edu/-tassi/gestures.htrn.

216 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
International body language. Internet. http://print.factmonster.c om/ipka/A07693 48.html.
Izard, C.E. CI 971). The face of emotion. Englewood Cliffs. Nl: Prentice HalI.
lakubowski, P. și Lange, A. (1978). The Assertive Option. Illinois: Research Press Co.
Johns, Gary. [1996] (1998). Comunicarea. În G. Johns. Comportament organizațional (pp. 325-356). București:
Editura Economică (Organizational Behavior: Understanding and Managing Life at Work. Ediția a IV-a.
Harper Coli ins College Publisher. Trad. rom. 1. Ursachi, 1. Postolache și R. Aron).
lohnson, C.E. (1994). "Buzz". The 7%, 38%, 55% myth. Anchor Point, 8, 7, 32-36.
Johnson, Cathryn, Funk, Stephanie 1. și Clay-Wamer, Jody. (1998). Organizational context and conversation
pattems. Social Psychology Quarterly, 61, 4, 361-371.
Jolly, Stephen. (2000). Understanding body language: Birdwhistell's theory of kinesics. Corporate
Communications: An International Journal, 5, 3, 1933-139.
lones, Doug. (1995). Sexual selection, physical attractiveness, and facial neoteny. Current Anthropology,
36, 5, 723-748.
lones, Stanley E. (1971). A comparative proxemics analysis of dyadic interaction in selected subcultures of
New York City. Journal of Social Psychology, 84, 35-44.
Jourard, Sidney M. (1966). An exploratory study ofbody accessibility. British Journal of Social and Clinical
Psychology, 5, 221-231.
Journal of Communication, 52, 3, 2002 (Special Issue: Research on the relationship between verbal and
nonverbal communication: Emerging Integrations).
Jung, Cari Gustav. [1921] (1994). Descrierea generală a tipuri/or. București: Editura Anima (Psychologische
Typen. Trad. rom. S. Holan).
Kaczorowski, Janusz. (1989). The Good, the Average and the Ugly: Socio-economic Dimensions of Psysical
Attractiveness. Teză de doctorat. McGill University, Montreal.
Kahn, Amold și McGaughery, Timothy. (1977). Distance and liking: When moving close produce increased
liking. Sociometry, 40, 138-144.
Kahneman, Daniel, Tvesky, Amos și Siovic, P. (eds). (1982). Judgement under uncertainty: Heuristics and
biases. New York: Cambridge University Press.
Kaiser, Susan B. (1985). The Social Psychology ofClothing and Personal Adornment. New York: Macmillan
Publishing Company.
Katz, A.M. și Katz, VT. (eds). (1983). Foundations of Nonverbal Communication: Readings, Exercises and
Commentary. Carbondale: Southem Illinois Press.
Kaufinann, Jean-Claude. [1995] (\ 998). Trupuri de femei -priviri de bărbați. Sociologia sâni/or goi. București:
Editura Nemira (Corps defemmes, regards d'hommes. Paris: Nathan. Trad. rom. V Bama).
Keating, Caroline F. (1985). Gender and the physiognomy of dominance and atractiveness. Social Psychology
Quarterly, 40, 1, 61-70.
Keating, Caro line F., Mayur, Alian și Segall, Marshall. (1977). Facial gestures which influence the perception
of status. SociometfY, 40, 4, 374-378.
Kellerman, 1., Lewis, 1. și Laird, 1.D. (1989). Looking and loving: The effects of mutual gaze on feelings
of romantic love. Journal ofResearch in Personality, 23,145-161.
Kelly, Harold H. (1972). Attribution in social interaction. În E.E. lenes et al. (eds). Attribution: perceiving
the causes ofbehavior. Morristown, Nl: General Leaming Press.
Kemper, Theodore D. (1987). How many emotions are there? Wedding the social and ano mic components.
American Journal of Sociology, 93, 2, 263-89.
Kendon, Adam. (1983). Gesture and speech: How they interact. În 1.M. Wiemann și R.P. Harrison (eds).
Nonverballnteraction (pp. 13-45). Beverly Hills, CA: Sage Publications.
Kendon, Adam. (1989). Nonverbal communication. În E. Barow el al. (eds). Internati onal Encyc/opedia of
Communications (voI. 3,209-210). New York: Oxford University Press.

Bibliografie 217
Kendon, Adam. (1989). Kinesics. in E. Barow et al. (eds). International Encyclopedia of Communications
(voI. 2, 380-381). New York: Oxford University Press.
Kendon, Adam. (1990). Conducting Interaction: Patterns of Behavior in Focused Encounters. Cambridge,
UK: Cambridge University Press.
Kendon, Adam. (f.a). An Agenda for Gesture Studies. Internet, www.univie.ac.at.
Kendon, Adam și Miiller, Cornelia. (2001). Introducing Gesture. Gesture, 1, 1-7.
Kirch, Max S. (1979). Non-verbal communication across cultures. The Modern Language Journal, 63, 8,
416-423.
Kleinfeld, 1.S. (1974). Etfects of nonverbal warmth on learning of Eskimo and white students. The Journal
of Social Psychology, 92, 3-11.
Kleinke, c.L. (1986). Gaze and eye contact: A research review. Psychological Review, 100, 78-100.
Klineberg, Otto. (1935). Race Difference. New York: Harper.
Knapp, Mark L. (1980). Essentials of Non verbal Communication. New York: Hoit, Rinehart and Winston.
Knapp, Mark L. (1984). The study of nonverbal behavior vis-a-vis human communica tion theory. in A.
Wolfgang (ed.). Nonverbal Behavior: Perspectives, Applications, and Interculturallnsights. New York:
Hogrefe.
Knapp, Mark L. (1990). Nonverbal communication. În G.L. Dahnke și G.w. Clatterbuck (eds). Human
Communication. Theory and Research (pp. 50-69). Belmont: Wadsworth Publishing Company.
Knapp, Mark L. și Hall, Judith A. [1978) (2002). Nonverbal Communication in Human Interaction (ediția
a V-a). Londra: Wadsworth.
Knight, David 1., Langmeyer, Daniel și Lundgren, David C. (\ 973). Eye-contact, distance, and affiliation:
The rol of observer biass. Sociometry, 36, 3, 390-401.
Kramer, E. [1963) (\972). Judgement of personal characteristics and emotions from non-verbal properties
of speech. Ps ychological Bulletin, 60, 408-420 (retipărit În 1. Laver și S. Hutchenson, eds, op. cit., pp.
173-188).
Kroeber, A.L. (1925). Handbook ofthe Indians of California. Bureau of American Ethnology. Bulletin, 78, 728.
Kroeber, Alfred L. (1948). Anthropology. Nerw York: Harcourt and Brace.
Kunda, Ziva. [1999) (2001). Social Cognition. Making Sense of People. Cambridge, Mss: Bradford Book.
La Barre, W. [1947] (1972). The cultural basis of emotions and gestures. Journal of Personality, 16,49-68
(retipărit În 1. Laver și S. Hutchenson, eds, op. cit., pp. 207-224).
La France, M. și Mayo, C. (1979). A review of nonverbal behaviors of women and men. Western Journal
of Speech Comm:mication, 43, 96-107.
La France, Marianne și Hecht, Marvin A. (1999). Option or obligation to smile. The etfects of power and
gender on facial expression. În P. Philippot, R.S. Feldman și E.J. Coats (eds). The Social Context of
Nonverbal Behavior (pp. 45-70). Cambridge, UK: Cambridge University Press.
Lancelot, C. și Nowicki, S. (\ 997). The association between receptive non verbal processing abilities and
internalizinglextemalizing problems in girls and boys. Journal of Genetic Psychology, 158 (3), 297-392).
Landy, D. și Sigall, H. (1974). Beauty is talent: Task evaluation as a function ofthe peer relationships. Merrill-
Palmer Quarterly, 40, 1-20.
Lange, A. și Jakubowski, P. (1980). Responsible Assertive Behavior. Illinois: Research Press Co.
Langlois, 1.H. și Roggman, L.A. (1990). Attractive faces are only average. Psychological Science, 1, 115-121.
Langlois, 1.H., Roggman, L.A. și Rieser-Danner, L.A. (1990). Infants' ditferential social responses to attractive
and unattractive faces. Developmental Psychology, 26, 153-159.
Langlois, J.H., Ritter, 1.M., Roggman L.A. și Vaughn, L.S. (\ 991). Facial diversity and infant preferences
for attractive fac�s. Developmental Psychology, 27, 79-84.
Langlois, J.H., Roggman, L.A. și Musselman, L. (\ 994). What is average and what is not average about
attractive faces? Psychological Science, 5,4,214-220.

218 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Largey, Gale P. și Watson, David R. (1972). The sociology of odors. The American Journal of Sociology,
77, 6, 1021-1034.
Larson, Charles U. [2001] (2003). Persuasi unea. Receptare și responsabilitate. Iași: Editura Polirom (Persu­
asion: Reception and Responsability, Wardsworth, Thomson Leaming Belmont. Trad. rom. Odette Arhip).
Laver, John și Hutchenson, Sandy (eds). (1972). Communication in Face to Face Interaction. Selected
Readings. Middlesex: Penguin Books Ltd.
Le Boulch, Gaei. (f.a.). Approche systemique de la proximite: dejinitions et discussion. Universite Paris IX
Dauphine.
Le Clere, M. (1974). Manuel de police technique. Paris: Police Revue.
Lefkowitz, M., Blake, R.R, Mouton, 1.S. (1955). Status factors in pedestrian violation of trafic signals. Journal
of Abnormal and Social Psychology, 51, 544-549.
Le Goff, Jacques. [1978] (1986a). Pentru un alt Ev Mediu. Valori umaniste în cultura și civilizația Evului
Mediu (voI. 1, pp. 91-116). București: Editura Meridiane (Pur un autre Moyen Age. Temps, travail et
culture in Occident. Paris: Editions Gallimard. Trad. rom. M. Carpov).
Le Goff, Jacques. [1978] (l986b). Timpul muncii în "criza" din secolul al XIV-lea: de la timpul medieval
la timpul modem. În 1. Le Goff, op. cit., voI. 1, pp. 117-149.
Le Goff, Jacques. [1978] (1 986c). Ritualul simbolic al vasalității. În 1. Le Goff, op. cit., voI. 2, pp. 173-268.
Leroi-Gourhan, Andre. [1964] (1983). Gestul și cuvântul. București: Editura Meridiane (Le geste et parole,
2 voI. Paris, Albin Michel. Trad. rom. M. Berza).
Levi, Vladimir. [1975] (1978). Noi și eu. București: Editura Didactică și Pedagogică (Nous et moi. Moscova:
Mir. Trad. rom. L. Daniel).
Levine, R. et al. (1980). Perceptions of time and punctuality in the United States and BraziI. Journal of
Personality and Social Psychology, 38, 541-550.
Lips, Iulius E. [1955] (1958). Obârșia lucrurilor. O istorie a culturii omenirii. București: Editura Științifică
(Vom Ursprung der Dinge. Leipzig: Volk und Buch Verlag. Trad. rom. L. Jaeger).
Little, K.B. (1965). Personal space. Journal of Experimental Social Psychology, 1, 237-247.
Lodge, David. [1965] (2003). Muzeul Britanic s-a dărâmat. Iași: Editura Polirom (The British Museum is
Falling Down. Trad. rom. R.P. Gheo).
Lorenz, Konrad. [1963] (1988). Despre agresivitate (On Agression). București: Editura Humanitas.
Ludlow, R. și Panton, F. (1992). The Essence EjJective Communication. Prentice Hali International, UK.
Lurie, Alison. (1981). The Language ofClothes. New York: Random House.
Lutz, Catherine și White, Geoffrey. (1986). The anthropology of emotions. American Review of Anthropo­
logy, 15, 405-436.
Macrae, C. Neil et al. (2002). Are you looking at me? Ey gaze and person perception. American Psychological
Society, 13,5,460-464.
Major, B. (1981). Gender patterns in touching behavior. În C. Mayo și N.M. Henley (eds). Gender and
NOI/verbal Behavior (pp. 15-37). New York: Springer-Verlag.
Malandro, Loretta A., Darker, Larry L. și Barker, Deborah Ann. (1989). Nonverbal Communication (ediția
a II-a). Reading, MA: Addison-Wesley.
Malim, Tony. [1997] (2003). Psihologie socială. București: Editura Tehnică.
Manusov, V. (1995). Reacting to changes in nonverbal behaviors: Relational satisfaction and adaptation
patterns in romantic dyads. Human Communication Research, 21 (4),456-477.
Marinescu, Aurelia. [1995] (2002). Codul bunelor maniere astăzi (edita a III-a). București: Editura Humanitas.
Mârza, Vasile D. (1967). Câteva date asupra Expresiei emoțiilor la om și animale. În Charles Darwin. Expresia
emoțiilor la om și animale (pp. V-XI). București: Editura Academiei R.S. România.
Massey, Douglas S. (2002). A brief history of human society: The origin and role of emotion in social life.
American Sociological Review, 67, 1-29.

Bibliografie 219
Matsumoto, David. (1996). Unmasldng Japan: Myts and Realities about the Emotions of the Japanese.
Stanford, CA: Stanford University Press.
Matsumoto, David. (1996). Culture and Psychology. Pacific Grove: Brooks/Cole Publishing Company.
Mauss, Marcel. (I935). Les techniques du corps. Journal de Psychologie Normale et Pathologique, 39,
271-293.
Mayo, C. și Henley, N.M. (1981). Gender and Nonverbal Behavior. New York: Springer-Verlag.
Mazur, Allan et al. (I980). Eye contact: Psychological aspect of communication via mutual gaze. Journal
of Sociology, 86, 1, 50-74.
McEdwards, Mary G. (1985). Women's language: A positive view. The English Journal, 74, 3,40-43.
McNeill, Daniel. (1998). The Face: A Natural History. Boston, Mss: Little, Brown and Co.
McQuail, Denis și Windhal, Sven. [1982] (2001). Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă.
București: Editura Comunicare.ro (Communication Modelsfor the Study of Mass Communication. Trad.
rom. A. Bârgăoanu și P. Dobrescu).
Merhabian, Albert și Ferris, Susan R. (1967). Inference of attitudes from nonverbal communication in two
channels. Journal of Consulting Psychology, 31, 248-252.
Merhabian, Albert și Wiener, Morton. (1967). Decoding of inconsistent communications. Jaurnal of Personality
and Social Psychology, 6, 1, 109-114.
Mehrabian, Albert și Diamond, Shari S. (1971). Seting arrangement and conversation. Sociometry, 1971,
34,281-289.
Merhabian, Albert. [1971] (1973). Silent Messages. Belmont: Wadsworth Publishing Company, lnc.
Mehrabian, Albert. (1972). Nonverbal Communication . Chicago, Il: Aldine-Atherton.
Merton, Robert K. [1948] (1968). The self-fulfilling prophecy. Antiach Review, 8, 193-210.
Michener, Andrew H., De Lam ater, John D. și Schwartz, Shalom H. (1986). Symbolic communication and
language. În A.H. Michener, 1.D. DeLamater și S.H. Schwartz. Social Psychology (133-166). San Diego:
Harcourt Brace Jovanovich, Publishers.
Miller, A.G. (1970). Role of physical attractiveness in impression formation. Psychonomic Science, 19,241-
243.
Miller, A.G. (ed.). (1974). Psychology and Cammunication. VOA Forum Series, Washington DC: US
Information Agency.
Montagu, A. [1971] (1978). Touching: The Human Significance of the Skin (ediția a II-a). New York: Harper
and Row.
Montaigne, M. de. [1571] (1984). Eseuri. București: Editura Minerva (Essais, Paris, 1937. Trad. rom. M.
Seulescu).
Morris, Desmond. [1967] (1991). Maimuța goală. București: Editura Enciclopedică (The Naked Ape. New
York: Dell. Trad. rom. V. Rednic).
Morris, Desmond. [1982] (1986). The Pocket Guide to Manwatching (ediția a III-a). Londra: Triad Grafion
Books.
Morrison, Maria Michelle și Schaffer, David R. (2003). Gender-role congruence and self-referencing as
determinants of advertising effectiveness. Sex Roles: A Journal of Research, 49, 5, 265-275.
Moscovici, Serge (coord.). [1994] (1998). Psihologia socială a relațiilor cu celălalt. Iași: Editura Polirom.
Moynihan, Martin H. (1969). Comparative aspects of communication in New World primates. În D. Morris
(ed.). Primate Ethology: Essays on the Soda-sexual Behavior of Aples and Monkeys (pp. 306-342). Garden
City, NY: Anchor Books.
Mucchielli, Alex. [2000] (2002). Arta de a influența. Analiza tehnicilar de manipular e. Iași: Editura Polirom
(L 'art d'influencer. Analyse des techniques de manipulat ion. Paris: Armand Colin. Trad. rom. M. Calcan).
Muchembled, Robert. [1994] (2000). Ordonarea gesturilor: o istorie socială a sensibilități lor sub Vechiul Regim
din Franța. În 1. Bremmer și H. Roodenburg (eds). O istorie culturală a gesturilor. Din antichitate și

220 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
până În zilele noastre (pp. 121-140). București: Editura Polimark (A Cultural History of Gesture. From
Antiquity to the Present Day. Cambridge, UK: Polity Press. Trad. rom. T Avacum).
Muchembled, Robert. [1998] (2004). Societatea rafinată. Politică și politețe În Franța, din secolul al XVI-lea
până În secolul al XX-lea. Chișinău: Editura Cartier (La Societe policee. Politique et politesse en France
du XVle au XXe siecle. Paris: Seuil. Trad. rom. 1. Dan).
Mueller U. și Mazur A. (1996). Facial dominance of West Point cadets as a predictor later military rank.
Social Forces, 74,3, 883-850.
Mueser, K.T, Grau, B.W., Sussman, S. și Rosen, A.J. (1984). You're only as pretty as you feei: Facial
expression as a determinant of physical attractiveness. Journal of Personality and Social Psychology,
46, 469-478.
Munteanu, Eugen și Munteanu Lucia-Gabriela. (1996). Aeterna latinitas. Mică enciclopedie a gândirii
europene În expresie latină. Iași: Editura Polirom.
MUITay, Jacqueline. (1989). The Power of Dress. Minneapolis: Semiotics.
Murzynski, J. și Degelman, D. (1996). Body language ofwomen andjudgements ofvulnerab ility to sexual
assault. Journal of Applied Social Psychology, 26, 1617-1626.
Neacșu, Gheorghe. (1971). Transpunere și expresivitate scenică. București: Editura Academiei R.S.R.
Neculau, Adrian (coord.). (1996). 29 de teste pentru a te cunoaște. Iași: Editura Polirom.
Neculau, Adrian (coord.). (1997). 26 de teste pentru cunoașterea celuilalt. Iași: Editura Polirom.
Nelson-Jones, Richard. (1995). Human Relationshi p Skills (ediția a II-a): Biddles Ltd.
Nelson-Jones, Richard. (1996). Relating Skills. Redwood Books, Trowbridge, Wiltshire.
Neto, Felix și Pinto, 1. (1998). Gender stereotypes in portuguese television advertisements. Sex Roles: A Journal
of Research , 39, 153-165.
Nierenberg, Gerald 1. și Calero, Henry H. (1973). How toRead a Person Likea Book. New York: Pocket Book.
Oatlrey, Keith și Jenkins, Jennifer M. [1996] (2002). Understanding Emotions. Cambridge, MA: Blackwell
Publishers.
Oestreich, Herb. (1999). Let's dump the 55%, 38%, 7% rule. Transitions, 7, 2, 11-14.
Organizatia Natiunilor Unite. (1999). World Urbanization Prospects. New York: O.N.U.
Orwell, George. [1933] (1994). Vagabond prin Paris și Londra. București: Editura R.A.I. (Down and Out
in Paris and London. London: Secker and Warburg. Trad. rom. A. Dumitrescu).
Orwell, George. [1949] (2002). /984. Iași: Editura Pol irom (1984. London. Trad. rom. M. Gafița).
Osmond, Humphrey. (1957). Function as the basis of psychiatric ward design. Mental Hospitals (Arhitec-
tural Supplement), Aprilie, 23-9.
Pacori, Marco. (2001). Gestures and words are inseparable. La Stampa, 135, 16.
Patterson, Miles L. (1983). Non-Verbal Behavior: A Functional Perspective. New York: Springer-Verlag.
Patterson, Miles L. (1995). Nonverbal communication. În A.S.R. Manstead și M. Hewstone (eds). (1995).
The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology (pp. 405-410). Londra: Blackwell Publishers Ltd.
Pear, TH. (1931). Voice and Personality. Chapman & HalI.
Pease, Alian. [1981] (1993). Limbajul trupului. Cum potji citite gândurile altora din gesturile lor. București:
Editura Polimark (Body Language. How to Read Others' Thoughts by Their Gestures. Ediția a XVIII-a.
Londra: Sheldon Press. Trad. rom. A. Szab6).
Pease, Alian și Pease, Barbara. [1999] (2001). De ce bărbații se uită la meci și femeile se uită În oglindă.
București: Editura Curtea Ve che (Why Men Don � Listen and Women Can � Read Maps. Londra: Orion
Books Ltd. Trad. rom. I.-M. Nistor).
Pease, Alian și Pease, Barbara. [2002] (2003). EI e cu minciuna, ea vorbește-ntruna. București: Editura Curtea
Veche (Why Men Lie and Women Cry. Londra: Orion Books Ud. Trad. rom. E. Neculcea).
Peirce, Charles S. (1931-1958). Collected Papers. Cambridge, Mass: Harvard University Press.
Peirce, Charles S. [1897] (1990). Fragmente semiotice. În C.S. Peirce. Semnificație și acțiune (pp. 268-331).
București: Editura Humanitas (Trad. rom. D. Marga).

Bibliografie 221
Peirce, Charles S. [1905] (1990). Bazele pragmatismului. În C.S. Peirce. Semnificație și acțiune (pp. 273-274).
București: Editura Humanitas (Trad. rom. D. Marga).
Penton-Voak și PelTt:tt, David 1. (2000). Consistency and individual differences in facial attractiveness
judgements: An evolutionary perspective, Social Research, 67, 1, 119-244.
Philippot, Pierre, Feldman, Robert S. și Coats, Erik 1. (eds). (1999). The Social Context of Non verbal Behavior.
Cambridge, UK: Cambridge University Press.
Pietreanu, Maria. (1984). Salutul În limba română. Studiu sociolingvistic. București: Editura Științifică și
Enciclopedică.
Piponnier, Franc;oise. [1999] (2002). Cotidianul. În 1. Le Goff și 1.-c. Schmitt (eds). Dicționar tematic al
Evului Mediu occidental (pp. 157-168). București: Editura Pol irom (Dictionnaire raisonne de l 'Occident
Medieval. Paris: Fayard. Trad. rom. D. Burducea, N. Farcaș, M. Roman, M. Roșioru și G. Puică).
Popescu-Neveanu, Paul. (1978). Dicționar de psihologie. București: Editura Albatros.
Porter, R.H. și Moore, 1.D. (1981). Human skin recognition by olfactory cues. Physiology & Behavior, 27,
493-495.
Porter, R.H., Cernock, 1.M. și McLaughlin, F.J. (1983). Maternal recognition of neonates through olfactory
cues. Physiology & Behavior, 30, 151-154.
Prutianu, Ștefan și Danileț, Mădălina. (2004). Mesajul transcultural al vocii umane. Caiete sociologice, 2,
229-237.
Purvis, James A., Dabbs, James și Hopper, Charles H. (1984). The "opener": Skilled user offacial expression
and speech pattern. Personality and Social Psychology Bul/etin, 10, 1, 61-66.
Quilliam, Susan. [1997] (200 1). Tainele limba jului trupului. Citiți semnalele non-verbale pentru a avea succes
la locul de muncă, În viața socială și În dragoste. București: Editura Polimark (Body Language Secrets.
Read the Signals and Find Love, Wealth and Happiness. Thorsons. Trad. rom. T. Avacum).
Quintilianus, Marcus Fabius. Institutio oratoria.
Radu, Ioan, I1uț, Petru și Matei Liviu. (1994). Psihologie socială. Cluj-Napoca: Editura Exe.
Radu-Geng, Lucian. (2003). Efectul Pygmalion. În S. Chelcea și P. Iluț (coord.). Enciclopedie de psihosocio­
logie (pp. 129-131). București: Editura Economică.
Rădan, Miruna. (1992). Ce este comportamentul asertiv? În V. Ceaușu (coord.). Cabinet de psihologie 2 (pp.
73-80). București: Editura Academiei Române.
Rădan, Miruna. (199:!). Alternativa asertivă și dezvoltarea personalității omului modem. În V. Ceaușu (coord.).
Cabinet de psihologie 2 (pp. 180-185). București: Editura Academiei Române.
Rafaeli, Ana și Pratt, Michael G. (1993). Tailored Meanings: On the impact of organizational dress. The
AcademyofManagement Review, 18, 1,32-55.
Regnier-Bohler, Danielle. [1985] (1995). Ficțiuni. În Ph. Aries și G. Duby (coord.). Istoria vieții private. De
la Europafeudală la Renaștere (voI. 4, pp. 6-112). București: Editura Meridiane (Histoire de la vie privee.
De /'Europe.reodale ci la Renaissance. Paris: Seuil. Trad. rom. M. Breaza și M. SIăvescu).
Revel,1. [1985] (1995). Uzanțele civilității. În Ph. Aries și G. Duby (coord.). Istoria vieții private. De la
Renaștere la Epoca luminilor (voI. 6, pp. 206-263). București: Editura Meridiane (Histoire de la vie privee.
De la Renaissance aux Lumieres. Paris: Seuil. Trad. rom. C. Tănăsescu).
Rhodes, Gillian și Tremewan, Tanya. (1966). Averageness, exaggeration, and facial attractiveness. Psycholo­
gical Sciences, 7, 2, 105-110.
Rhodes, Gillian și Zebrowitz, Leslie A. (eds). (2002). Facial Attractiveness. Evolution ary, Cognitive, and
Social Perspectives (pp. 239-259). Westpoint: Ablex Publishing.
Ritzer, George. [200UJ (2003). Mcdonaldizarea societății. București: Editura Comunicare. ro (The McDonal­
dization of Society. Thousand Oaks: Pine Forge Press. Trad. rom. V. Vușcan).
Roco, Mihaela. (2001). Creativitate și inteligență emoțională. Iași: Editura Polirom.
Rogers, Wendy S. (2003). Social Psychology. Experimental and Critical Approaches . Maidenhead: Open
University Press.
Rokeach, Milton. (1960). The open and c/osed mind. New York: Basic Books.

222 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Rosenthal, Robert. [1966] (1976). Experimenter effects in behavioral research. New York: Appleton-Century­
Crofts.
Rosenthal, Robert și Jacobson, Leonnore. (1968). Pygmalion in the Classroom. Teacher Expectations and
Student Intellectual Development. New York: Hoit, Rinehart and Winston.
Rosenthal, Robert (1971). Teacher expectations and their efIect upon children. În G.S. Lesser (ed.). Psychology
and educational practice. Glenview, III: Scott, Foresman.
Rosenthal, Robert (ed.). (1979). Skill in Nonverbal Communicat ion. Oelgeschla ger, Gun and Hain.
Rosenthal, Robert, Hali, Judith A., DiMateo, M. Robin, Rogers, L. Peter și Archer, Dane (1979). Sensitivity
to Nonverbal Communication. The PONS Test. Baltimore, Maryland: Johns Hopkins University Press.
Rosenthal, Robert și Jacobson, L. (1992). Pygmalion in the classroom: Teacher expectation and pupils '
intellectual development. New York: Irvington.
Roșca, Alexandru și Bejat, Marian. (1976). Istoria științelor În România. București: Editura Academiei R.
S. România.
Rousseau, Jean-Jacques. [1754] (1958). Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni.
București: Editura Științifică (Discours sur 1 'origine et les foundements de 1 'inegalite parmi les hommes.
Trad. rom. S. Antoniu).
Rubenstein, Adam 1., Langlois, Judith H. și Roggman, Lori A. (2002). What makes a face attractive and
why: The role ofaverageness in defining facial beauty. in G. Rhodes și Leslie A. Zebrowitz (eds). Facial
Attractiveness. Evolutionary , Cognitive, and Social Perspectives (pp. 1-33). Weslpoint: Ablex Publishing.
Riickle, Horst H. [1979] (1999). Limbajul corpului pentru manageri. București: Editura Tehnică (K6rper­
sprachefiir Manager. Ediția a XI-a. Lansberg am Lech: Verlag Moderne Industrie. Trad. rom. R.E. Nistor).
Ruesch, Jurgen și Kees, Weldon. (1956). Nonverbal Communication : Notes on the Visual Perception of Human
Relations. Berkeley: University of California Press.
Russell, M.J. (1976). Human olfactory comrnunication. Nature, 260, 520-522.
Russell, Hochschild. (1979). Emotion work, feeling rules and social structure. Journal of Sociology, 83-,
551-575.
Russell, Hochschild. (1983). The Managed Heart. Berkeley: University California Press.
Saarni, Carolyn. (1999). The Development of Emotional Competence. New York: Guilford.
Sabath, Ann Marie. (2000). Codul bunelor man iere În afaceri. București: Editura Vremea.
Santana, Ribeiro de, Maria Olga Dias. (2004). Comunicarea nonverbală. Universitatea București (lucrare
de masterat, nepublicată).
Sapir, Edward. (1927). Speech as a personality trait. American Journal of Sociology, 32, 892-905.
Sapp, F., Lee, K. și Muir, D. (2000). Three-year -olds' difficulty with the apparence-reality distinction: It is
real or is it apparent? Developmental Psychology, 36, 547-560.
Săucan, Doina-Ștefana. (2002). Comunicarea didactică. Expresivitate și stil. București: Editura Atos.
Schetlen, Albert E. [1964] (1972). The significance of posture in communication systems. Psychiatry, 27,
316-331 (retipărit În 1. Laver și S. Hutchenson, eds., op. cit., pp. 225-245).
Schetlen, Albert E. (1972). Body Language and Social Order. New Jersey: Prentice HalI.
Schetlen, Albert E. (1973). How Behavior Means. New York : Gordon and Breach.
Schmidt, Karen L. și Cohn, Jeffrey F. (2001). Human facial expressions as adaptations: Evolutionary Questions
in facial expression research. Yearbook of Physical Anthropology, 44, 3-24.
Schmitt, Jean-Claude. [1 990] (1998). Rațiunea gesturilor În Occidentul medieval. București: Editura Meridiane
(La raison des gestes dans ['Occident medieval. Paris: Gallirnard. Trad. rom. D. Marian).
Schneider, Kenneth și Schneider, Sharon. (1979). Trends in sex roles in television commercials. Journal of
Marketing, 43, 79-84.
Schneller, R. (1992). Many gestures, many meanings: Nonverbal diversity in Israel. în F. Poyatos (ed.).
Advances in Nonverbal Communication: Sociocultural, Clinical, Aesthetic and Literary Perspectives (pp.
213-233). Philadelphia: John Benjamins.
Sebeok, Thomas A. (1962). Coding in the evolution ofsignalling behavior. Behavioral Science, 7, 4, 430-442.

Bibliografie 223
Sebeok, Thomas A. [1994] (2002). Semnele: O introducere În semiotică. București: Edi tura Humanitas (Signs:
An Introduction to Semiotics. Toronto: University of Toronto Press. Trad. rom. S. Mărculescu).
Secord, Paul F. și Backman, Cari W. (1964). Social Psychology. New York: McGraw-Hill Book Company.
Sendrail, Marcel. [1967] (1983). Înțelepciuneaf ormelor. București: Editura Meridiane (Sagesse et delire des
formes. Paris: Librairie Hachette. Trad. rom. AI. Călinescu).
Shakespeare, William. (1964). Antoniu și C/eopatra. În W. Shakespeare. Teatru (pp. 1214-1389). București:
Editura pentru Literatură Universală (Trad. rom. T. Vianu).
Shakespeare, William. (1964). Richard al III-lea. București: Editura Albatros (Trad. rom. D. Duțescu).
Sheldon, William H. și Stevens, Stanley S. (1942). The Varieties of Temperament. New York: Harper.
Sheldon, William H., Stevens, Stanley S. și Tucker, W.B. (1940). The Varieties of Human Physique: An
Introduction to Constitution Psychology. New York: Harper.
Simmel, Georg. (1908). Sociologi e. Leipzig: Duncker & Humblot.
Simmel, Georg. [1911]( 1998). Cultura filozofică. Despre aventură, sexe și criza modernului. București: Editura
Humanitas (Phi/osophische Kultur. Gesammelte Essays. Leipzig: W. Klinkhardt. Trad. rom. N. Stoian
și M. Popescu-Marian).
Simmel, Georg. (1921). Sociology ofthe senses: visual interaction. În R.E. Park și E.W. Burgess (eds).
Introduction to the Sciences of Sociology. Chicago: University of Chicago Press.
Slama-Cazacu, Tatiana. (1964). Comunicarea În procesul muncii. București: Editura Științifică.
Sommer, Robert. (1959). Studies in personal space. Sociometry, 22, 247-260.
Sommer, Robert. (1969). Personal Space. New York: Prentice HalI.
Spicer, Joaneath. [1991] (2000). Cotul în perioada Renașterii. În 1. Bremmer și H. Roodenburg (eds). O istorie
culturală a gesturilor. Din antichitate și până În zi/ele noastre (pp. 82-120). București: Editura Polimark
(A Cultural Hi story ofGesture. From Antiquity to the Present Day. Cambridge, UK: Polity Press. Trad.
rom. T. Avacum).
Spigel, 1.P. și Machotka, P. (1974). Messages of Body. New York: The Free Press.
Stahl, Henri H. (1965). Status-uri, roluri, personaje și personalități sociale. În M. Constantinescu (coord.).
Sociologie generală. Probleme, ramuri, orientări (pp. 121-13 2). București: Editura Științifică.
Stanton, Nicki. (1995). Comunica rea nonverbală. În N. Stanton. Comunicarea (pp. 23-36). București: Editura
Știință și Tehnică SA (Commun ication. Londra: Macmillan Press Ltd. Trad. rom. C. Aniescu, M. Constanti­
nescu și R. Stoenescu).
Stănculescu, Elena și Chelcea, Septimiu. (2003). Empatia. În S. Chelcea și P. I1uț. (eds). Enciclopedie de
psihosociol ogie (pp. 135-136). București: Editura Economică.
Stockwell, Samuel R. și Dye, Alian. (1980). Effects of counseler touch on counseling outcomes. Journal of
Counseling Psychology, 27, 5,443-446.
Strahan, Carole și Zytowski, Donald G. (1976). Impact ofvisual, vocal and lexical cues onjudgements of
counseler qualities. Journal o{Counseling Psychology, 23,4,389-393.
Streeck, J. și Knapp,M.L. (1992) The interaction ofvisual and verbal features in human communication. În
F. Poyatos (ed.). Advances in Nonverbal Communication. Amsterdam: John Benjamins.
Suzuki, Kimihiro și Naitoh, Kenichi. (2003). Useful informat ion for face perception is described with FACS.
Journal of Non verbal Behavior, 27( 1),43-55.
Synnott, Anthony. (1989). Truth and Goodness, mirrors and masks – Part 1: A sociology of beauty and the
face. The British Journal of Sociology, 40, 4, 607-636.
Ștefănescu, I.D. (1973). Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești. București: Editura Meridiane.
Thebert, Yvon. [1985] (1994). Viața privată și arhitectura locuinței în Africa romană. În Ph. Aries și G. Duby
(coord.).lstoria vieții private. De la Imperiul roman la anul o mie (voI. 2, pp. 11-118). București: Editura
Meridiane (Histoire de la vie privee. De l'Empire romain ci I 'an mii. Paris: Seuil. Trad. rom. 1. Herdan).
Thiederman, S. / Body language. Internet. http://equalopportunity.mons ter.comlartcles/body.

224 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Thompson, E.P. (1965). Time, work-discipline, and industrial capitalism. Past and Present, 38, 56-97.
Thorpe, W.H. (1972). The comparison of vocal communication in animals and man. in R.A. Hinde (ed.).
Nonverbal Communication (pp. 27-48). Cambridge: Cambridge University Press.
Todoran, Dimitrie. [1935] (2004). Psihologia recl amei. București: Editura Tritonic.
Trenholm, Sarah și Jensen, Arthur. (2000). lnterpersonal Communication. New York: Oxford University
Press.
Ulițkaia, Ludmila. [1994] (2004). Soniecika. București: Editura Humanitas (Soniecika. Moscova: Slovo. Trad.
rom. G. Russo).
Van Lawick-Goo dall, Jane. [1971] (1985). In umbra omului. București: Editura Meridiane (In the Shadow
of Man. Londra: William Collins Sons & Co. Ltd. Trad. rom. V. Focșeneanu).
Vaschide, Nicolae. (1909). Essai sur le psychologie de la main. Paris: M. Riviere.
Wald, Henri. (1986). Mâna și gestul. În H. Wald. Expresivitatea ideilor (pp. 27-36). București: Cartea
Românească.
Wald, Lucia. (1973). Limbajul gesturilor. În L. Wald. Sisteme de comunicare umană (pp. 128-65). București:
Editura Științifică.
Warwick, Eden. (1848). Nasology: Or Hints Towards a Classification of Noses. Londra.
Washabaugh, William. (1981). Sing language in its social context. Annual Review of Anthropology, 10,
237-252.
Watson, O.M. (1970). Proxemic Behavior: A Cross-cultural Study. The Hague: Mouton.
Watzlawick, Paul, Beavin, Helmick 1. și Jackson, Don D. [1967] (1972). Une logique de la communication.
Paris: Editions du Seuil (Pragmatics of Human Communication. New York: W. W. Norton & Company,
Inc. Trad. fr. J. Morche).
Watzlawick, Paul, Beavin, Helmick 1. și Jackson, Don D. [1967] (1997). Pentru o axiomatică a comunicări i.
in Comunicarea În câmpul social. Texte alese (pp. 87-106). Iași: Laboratorul ,,Psihologia câmpului social"
(Pragmatics of Human Communication. New York: w.w. Norton & Company, Inc. Trad. rom. după
versiunea franceză B. Bălan).
Weber, Max. [1921] (1968). Economy and Society. Totowa, NI: Bedminister.
Weitz, S. (ed.). (1974). Non verbal communi cation: Readings with commentary. New York: Oxford University
Press.
Whipple, Thomas W. și Courtney, Alice E. (1985). Female role portrayals in advertising and communication
effectiveness: a review. Journal of Advertising, 14,3,4-17.
Whitehead, George 1. și Smith, Stephanie H. (2002). The use of hand gestures and smiles in the inaugural
addresses of presidents of the United States. The Journal of Social Psychology, 142(5), 670-672.
Wiemann, John M. și Hiles Howard. (1988] (1989). Interpersonal communication. În M. Hewstone et al.
lntroduction to Social Psychology (pp. 199-221). Oxford, UK: Blackwell Ltd.
Wiener, M. și Mehrabian, A. (1968). A Language within Language: lmmediacy. New York: Appleton-Century­
Crofts.
Wilkins, A.S. (1909). Antichitatea romană. Obiceiuri, organizarea societății. București: Editura Leon Alcalay.
Wilson, Edward O. [1975] (2003). Sociobiolog ia. București: Editura Trei (Sociobiology. Cambridge: The
Belknap of Harvard University Press. Trad. rom. L. Ulrich).
Winch, Robert. (ed.). (1968). Selected studies in marriage and family. New York: Hoit Rinehart and Winston.
Wood, Patti A. (2003). Analysing the face of a president. The Reno Gazette-J ournal (www.pattiwood.net).
Young, Delton W. (1980). Meanings of counseler nonverbal gestures: fixed or interpretive? Journal of
Counseling Psychology, 27, 5,447-452.
Zeidel, S.F. și Mehrabian, Albert. (1969). The ability to communicate and infer pozitive and negative attitudes
facially and vocally. Journal of Experimental Research in Personality, 3, 233-241.
Zunin, L. și Zunin, N. (1972). Contact: The First Four Minutes. New York: Ballantine Books, Random House
Inc.

Indice de autori
Ablom, S., 209
Abric, Jean-Claude, 160,207
Adler, Ronald B., 30, 134, 183,207
Ahrens, R., 62
A1bert, S., 32, 34-35, 50, 64, 152-154, 158, 160-
161,165,172,179-180,207,218,221,224
Aleixandre, Vincente, 121
Allgeier, A.R., 49, 207
Allport, Gordon w., 12, 80-81, 98-99, 10 1, 103,
105, 111, 114, 155-157, 181, 196,207
Altman, Irvin, 207
Anghel, Petre, 61, 207
Apatow, K., 119
Archer, D., 22, 185, 190,207,221
Ardey, Robert, 34
Argintescu, N., 207
Argyle, Michael, 19, 22, 33, 38, 46, 65-66, 68-70,
180, 192, 208
Aries, Philippe, 210
Asch, Solomon E., 160, 197,208
Auliffe, Mare, 99
Axtell, Rogers E., 76-80,134,137-143,167,172,
208
Backman, Cari w., 222
Ballon, J. L., 174
Banerjee, M., 164,208
Barker, L., 37, 218
Bamhouse, Terri D., 171, 208
Bamouw, Erik, 24
Bavelas, J.B., 137,208
Baxter, James E., 35-37,211
Bârgăoanu, Alina, 218
Beauvois, Jean-Leon, 171
Beavin, Helmick 1.,33, 129,223
Beekman, S., 64
Bejat, Marian, 122-123, 208, 221
Berger, Peter L., 89, 208 Berges, J., 208
Bemard, M., 29, 50, 63, 111, 208
Bemieri, F.J., 198,207-208
Berry, Diane S., 118-119,208
Berry, John w., 208
Berscheid, Ellen, 22, 49, 117, 208,211
Bickman, Leonard, 53, 208
Birdwhistell, Ray L., 19, 22, 32, 34, 41-44, 95,
134,145,150,208,211,215
Birkenbihl, Michael, 170, 209
Birkenbihl, Vera F., 16-18, 34, 43, 82-86, 107, 139,
163,169-170,175,179,186,209
Blacking, John, 212
Blake, R.R., 53, 218
Blin, Clement, 43, 107, 114-116,209
Blumer, Herbert, 164
Bochenski, loseph-M aria, 62, 209
Bogardus, Emory S., 43
Bogucka, Maria,209
Boileau-Despreaux, N., 83
Bonacich, Phillip, 71, 74, 214
Bonifacio, Giovanni, 19, 209
Borden, G.A., 139
Boss, D., 71
Bouts, Paul, 111
Brault, Gerard 1., 209
Bremmer, lan, 209, 219, 222
Brislin, Richard, 214
Brody, L.R., 64, 209
Brooke, M.E., 174
Bruner, J.S., 197,209
Bucă, Marian, 61,70,85,119-120, 209
Buck, R., 182-183,209
Bugental, D.E., 64, 185, 194, 209
Bull, Peter E., 206, 209
Bul/er, David, 16, 18-19,24-25,35,37-39,43-44,
64,81,92,104,135,150,209
Bulwer, John, 19,209

226
Burgoon, Judee K., 16, 18-19,24-25,35,37-39,
43-44, 64, 74, 81, 92, 150, 165, 209
Burleson, B.R., 169,209
Byrne, Donn, 49, 197, 207-208
Calero, Henry H., 145,219
Cantril, Hadley, 80-81, 207
Carpenter, G.c., 63
Carter, Jason D., 165,214
Casella, Daniel F., 181, 213
Cash, TF., 118, 209
Cassirer, Emst, 209
Cemoch, J.M., 87, 209
Chartier, Roger, 210
Chase, Philip G., 28
Cheicea, A., 16, 112
Chelcea, S., 16, 19, 24, 112
Chen, Nicole Y., 210
Chevalier, Jean, 53, 210
Cialdini, Robert B., 53,210
Clatterbuck, Geln W, 216
Clay-Wamer, Jody, 166,215
Coats, Erik 1., 217, 220
Cohn, Jeffrey F., 221
Corn an, Claudiu, 134, 210
Conaway, WA., 139
Constantinescu, Miron, 223
Cook, M., 22, 65, 70, 208
Cooper, Peter, III
Corbin, Alain, 162,210
Corraze, Jacques, 19,23-24,71,74,81,137,150,
152-154, 156,210
Cowley, 1.1., 88
Cunningham, M.R., 210
Dabbs, James M., 207, 220
Dahnke, Gordon L., 216
Dance, Franek E.X., 13,210
Dani leț, Mădălina, 61, 220
Darwin, Charles, 19-21, 34, 58, 60-61, 65, 71, 87,
100,205-206,210,218
Dasen, Pierre R., 208
Davies, Graham, 49, 197,210
Davis, Flora, 138, 146, 154,211
Davis, TL., 64, 211
Dean, Janet, 33, 46, 65-66, 68-69, 208
Debieki, Jaeek, 211
Deearie, Th. G., 62
Degelman, D., 219
De Lam ater, John D., 218
DePaulo, Peter J., 32, 172,211
Deseamps, Mare-Alain, 46, 62-64, 99, 102, 103,
108, 109, 120, 126, 127,211 Comunicarea non verbală: gesturile și postura
Deutsch, Felix, 153, 211
DeVito, Joseph A., 39, 211
Diamond, Shari S., 50, 102,218
Dinu, Mihai, 129, 131-132, 211
Dion, Karen K., 118, 211
Dipboye, R.L., 118
Dittmann, A.T, 131, 211
Dobreseu, Paul, 218
Dollard, John, 89, 211
Donald, Merilin, 28, 211, 222
Doob, L.W, 94, 211
Dooley,8.F., 135
Dovidio, John F.,67-68, 160, 176,211-212
Duby, Georges, 210-211, 220, 223
Duke, Charles R., 211
Dulek, R.E., 14, 211
Dungaeiu, Sandra, 66, 90, 211
Dunn, S.D. Jr., 164, 211
Dye, Allan, 222
Eakins, B.W, 64, 211
Eakins, R.G., 64, 211
Efron, David, 19,21, 130,211
Eibl-Eibesfeldt, Irinăus, 147, 162, 167
Eisenberg, P., 157,211
arnan, Paul, 19,22, 34-36, 38-39, 59-60, 63, 65,
80,130-135,137,160,174,181-183,192,194,
196,212
Ellis, Hazden, 90, 187-188,210,215
Ellsworth, Phoebe, 60, 212
Ellyson, S.L., 67-68,160,211-212
Enăteseu, Virgil, 155, 157, 212
Erasmus, 90, 119
Eskritt, Miehelle, 164,212
Exline, R.Y., 22, 70, 212
Eysenek, Hans 1., 100, 118, 180, 213
Eysenek, Miehael, 118, 213
Fabes, R.A., 87-88, 213
Fabre, Jean-Henri, 86
Fantz, R.L., 62
Farr, Robert M., 19,212
Fârte, Gheorghe-Ilie, 14,38,212
Fast, Julius, 22, 42, 50
Favre, Jean-Franc;ois, 211
Feher, 8.1., 70
Feldman, Robert S., 184,211-212, 217, 220
Ferris, Susan R., 218
Fielder,1.S., 14,211
Figeae, c., 109
Fiske, 1.,18,25-26,213
Fiske, S.T., 165
Fitzgerald, H.D., 63

Indice de autori
Fliigel, Jean c., 54, 212
Flynn, P.K., 55, 57, 212
Focillon, Henri, 121,212
Frank, L.K., 19,22,71,212-213
Franzoi, Stephen L., 141,213
Friesen, Wallace V., 22, 34-36, 39, 59-60, 65, 130,
133-135,182-183,212
Funk, Stephanie 1., 166,215
Gainotti, Guido, 29
Galenus,98
Gallois, c., 174
Geidt, F.H., 32, 213
Gelinas-Chebat, Claire, 174, 213
Gershuny, Jonathan, 94, 213
Gheerbrant, Alain, 53, 210
Gibran, Kahlil, III, 213
Giddens, Antony, 70, 213
Gillespie, Dair L., 33
Gimbin, Debora L., 213
Givens, David B., 153, 213
Goffman, Erving, 67, 70,73, 135, 168, 180,213
Goldman-Eis ler, F., 22, 213
Gottman, 1.M., 183,213
Graham, G.H., 172,210,213
Grau, B.W., 219
Graur, AI., 213
Grave, Theodore G., 213, 218
Griinewa1d, Dietrich, 211
Grusky, Oscar, 71, 74, 214
Guittet, Andre, 81
Guthre, George M., 33, 214
Guțu, Gheorghe, 13,214
Hadar, U., 133,214
Haddon,A.C., 33,214
Hali, Edward T., 19, 22, 45-48, 50, 68, 70, 89-92,
95,150-152,169,176,214
Hali, JudithA., 14,22-23,31-32,36,165,182-183,
190,193,197,214,217,222
Har1aw, H.F., 71, 214
Harley, Peter, 214
Harms, Emst, 54, 214
Harper, R.G., 37, 211, 215, 218, 222
Harris, Mary B., 48, 82, 214
Harrison, R.P., 18,35,214,216
Hastie, R., 165
Hayes, Nicky, 31, 214
Heam, G., 48, 214
Hecht, Marvin, 64, 217
Hediger, H., 45, 214
Henley, N.M., 73, 165,214,218
Heron" John, 214 Hess, Edward H., 22,167,214
Hewes, Gordon H., 150-151, 215
Hewstone, Miles, 213, 220, 223
Hiles, Howard, 223
Hill, 1.S., 14, 209-213, 215, 222
Hinde, R.A., 215, 223
Hipocrat, 98, 119
Hofstede, G., 186, 215
Hollander, Bemard, III
Hollman, Lilian O., 55, 215
Hooff, J.A.R.A.M. van, 61-62, 215
Hopper, Charles H., 220
Huizinga, Johan, 215
Hummels, c., 129, 215
Hung, N., 174
Hutchenson, Sandy, 80, 217-218, 222
Hybels, Saundra, 215
Ikeda, S., 65
Hiescu, Adriana, 176, 215
Hul, Petru, 24, 184, 210, 215, 220, 222
Imai, G., 172-173,215
Izard, C.E., 183,192,195,212,215
Jackson, Don O., 33, 129,223
Jeanbeme, E., 108
Jennings, P., 172, 180, 213
Jensen, Arthur, 26, 30, 223
Johns, Gary, 214-215, 221
Johnson, Cathryn, 32, 166, 215
Jolly, Stephen, 41-42, 215
Jones, Doug, 216
Jones, Stanley E., 49,197,216
Joule, Robert-Vincent, 171
Jourard, Sidney M., 71-73,169,215
Jung, Cari Gustav, 100, 215
Jutard, Ph., 216
Kaczorawski, Janusz, 216
Katz, A.M., 37, 216
Katz, A.M., 37, 216
Kaiser, Susan B., 52, 104, 216
Keating,C.F., 115-117, 119,216
Kees, Weldon, 22, 24, 35, 221
Kellerman, 1., 65, 216
Kendon, Adam, 19,24,32,41, 129,216
Kirch, Max S., 216
Kleinfeld, 1.S., 82, 216
Kleinke, c.L., 65, 216
Klineberg, Otto, 58, 217 227
Knapp, Mark L., II, 19,22-23,32,36-37,86, III,
159-161,183,216,222
Knight, David 1., 68, 216

228
Kobayashi, H., 65
Kramer, E., 81, 216
Krauss, Robert, 29
Kretschmer, Emest, 19, 21, 81, 100-10 1
Kroeber, A.L., 55, 217
La Barre, w., 34, 217
La France, M., 122, 165, 217
Laird, 1.0., 216
Lancelot, c., 14, 217
Landy, 0.,118,217
Langlois, Judith H., 119, 217,221
Langmeyer, Daniel, 68, 216
Largey, Gale P., 90, 218
Laroche, 1.L., 63
Larson, Charles U., 35, 57, 69, 78, 114, 161
Laver, John, 80, 207, 216-217, 221
Le Goff, Jacques, 76-77, 91-92, 217, 220
Le Magnen, Jacques, 88
Lee, K., 45, 164,212,221
Leffier, Ann, 33
Lefkowitz, M., 53, 218
Leroi-Gourhan, Andre, 217
Levi, Vladimir, 104, 106, 217
Levine, R., 93,157,217
Lewin, Kurt, 45
Lewis, R., 87,182,216
Lewkovitch, A., 109
Lips, Iulius E., 53, 77, 217
Little, K.R., 217-218
Lodge, David, 179, 217
Luckman, Thomas, 89, 208
Lundgren, David c., 68, 216
Machotka, P., 223
Major, B., 71, 74, 87,218
Malandro, L.A., 37, 218
Malim, Tony, 118, 167,218
Manstead, Antony S.R., 213, 220
Manusov, v., 164,218
Marinescu, Aurelia, 75, 77, 138, 180.218
Marinescu, Aurelia, 157
Mârza, Vasile O., 20, 218
Massey, Oouglas S., 27-29, 218
Matarazzo, 1.0., 37
Matei, Liviu, 121, 220
Matsumoto, David, 34, 65, 81, 218
Mauss, Marcel, 218
Mayo, c., 64,183,217-218
Mazur, A., 67, 1l5, 218-219
McLaughlin, F.J., 87,221
McNeill, Daniel, 218
McQuail,Oenis, 13,218 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
Mehrabian, Albert, 22, 32, 35, 48, 50, 64, 152-153,
160-161,172,179,218,223-224
Mew, John, 112
Michener, Andrew H., 218
Miller, A.G., 32, 174, 182,218
Miller, N., 32,174,182,218
Montagu, A., 22, 48, 218
Montaigne, M. de, 219
Monteiro, Gilson, 53
Moore, 1.0.,87,221
Morris, Oesmond, 31, 55-56, 72, 74-75, 77, 80,
110,115,129,135-136,139,142-143,146,
160,167,198,219
Morrison, T, 139,219
Mouton, 1.S., 53, 218
Mowen, J.-C., 174
Moynihan, Martin H., 18,219
Mucchielli, Alex, 171, 219
Muchembled, Robert, 34, 219
Mueller, U., 115,219
Mueser, K.T, 219
Muir, O., 164,221
Murray, Jacqueline, 57, 219
Murzynski, 1., 219
Musse1man, L., 217
Naitoh, Kenichi, 65, 222
Neacșu, Gheorghe, 219
Neculau, Adrian, 219
Nicolaides, V.N., 87
Nierenberg, Gerald I., 145,219
Nowicki, S., 14,217
Oestreich, Herb, 32, 219
Orban, O.K., 69
Orrell, Sue, 214
Orwell, George, 219
Osmond, Humphrey, 50, 219
Ostrove, N., 118
Page, R.A., 174
Paolucci, N., 94
Patterson, Maurice, 31, 38
Patterson, Miles L., 22, 24, 34, 220
Pavlov, Ivan P., 98
Pear, TH., 220
Pease, Alain, 75-76, 78, 82-83, 130, 144-145,201,
220
Pease, Barbara, 82-83, 220
Peirce, Charles S., 26, 89, 220
Peyrot, Mark, 71,74,214
Philippot, Pierre, 217, 220
Pietreanu, Maria, 220

Indice de autori
Pimentel, Antonio Filipe, 211
Piponnier, Fran�oise, 52, 220
Pittam, 1., 174
Poortinga, Yype H., 208
Popescu-Neveanu, P., 16, 98, 220
Porta, Gian-Battista, 105
Porter, R.H., 87, 209
Poyatos, Femando, 214, 222
Pratt, Michael G., 57-58, 221
Prutianu, Ștefan, 61, 220
Purvis, James A., 220
Quilliam, Susan, 166,220
Quintilianus, 19, 138, 220
Radu, Ioan, 170, 220
Rafaeli, Ana, 57-58
Reggio, Ronald E., 181
Regnier-Bohler , D., 220
Reichline, P.B., 157
Revel, Jacques, 220
Rhodes, Gillian, 211, 221
Rieser-Danner , L.A., 217
Riggio, Ronald E., 213
Rime, Bemard, 29, 212
Ritter, 1.M., 217
Ritzer, George, 221
Roco, Mihaela, 181, 221
Rodman, George, 30, 134, 183, 207
Roggman, Lori A., 119,217, 221
Roșea, Alexandru, 221
Rosen, AJ., 219
Rosenthal, Robert, 19,22,165,170,183,190-194,
196-198,207-208,221
Rousseau, Jean-Jacques, 27, 221
Rozelle, Richard M., 35, 211
Rubenstein, Adam 1., 119, 221
Riickle, Horst H., 63, 85,114-116,138,147-150,
156,165,221
Ruesch, Jiirgen, 22, 24, 35, 221
Ruscello, D.M., 174
Russell, MJ., 88, 222
Sabath, Ann Merie, 180, 221
Saine, T.1., 37
Samter, W, 169, 209
Santana, Dias Ribeiro de, 53, 221
Sapir, Edward, 45, 80, 221
Sapp, F., 164, 221
Săucan, Doina-Ștefan, 39, 169,221
Schăfer, Wilhelm, 61
Schaffer, David R., 210, 219 229
Scheflen, Albert E., 22, 34, 153-154, 158, 165, 221
Schmidt, Karen L., 221
Schmitt, Jean-Claude, 129, 220, 222
Schneller, R., 139,222
Schwartz, Shalom H., 218
Sebeok, Thomas A., 17, 23, 222
Secord, Paul F., 222
Segall, Marshall H., 115, 208, 216
Sendrail, Marcel, 112,222
Shakespeare, William, 21, 97, 112, 171, 202, 222
Sheldon, William H., 19,21,101-103,220,222
Shephard, John H., 210
Sigall, H., 118, 217
Sigaud, Vincent, 99
Simmel, Georg, 54, 66, 90,163,211,223
Sinaiko, Wallace H., 214
Slama-Cazacu, Tatiana, 222
Snodgrass, S.E., 165
Sommer, Robert, 22, 1 52, 222
Sorokin, Pitirim, 45
Spicer, Joaneath, 117, 222
Spigel, 1.P., 223
Squier, Roger, 112
Stahl, Henri H., 53, 223
Stanton, Nicki, 202, 222
Stappers, P. J., 129, 215
Steinzor, Bemard, 50
Stevens, Stanley S., 10 1-1 02, 222
Stewart,J.E., 30, 118
Stockwell, Samuel R., 222
Strahan, Carole, 222
Sullivan, Oriel, 94,176-177,212-213,222
Sussman, S., 219
Suzuki, Kimihiro, 65, 222
Synnott, Anthony, 106, 111-112, 118-119, 222
Ștefănescu, I.D., 222
Tagiuri, R., 197,209
Tattersall, lan, 28
Thayer, L., 208
Thebert, Yvon, 223
Thiedennan, S., 223
Thompson, E.P., 94, 223
Thorpe, WH., 81,223
Tissot, F., 99
Tornkins, S.S., 182, 212
Tremewan, Tanya, 221
Trenholm, Sarah, 26, 30, 223
Tsuji, M., 65
Tucker, WB., 222

230
Uhtomski, A., 16
Ulițkaia, Ludmila, 202, 223
Unruh, J., 172,213
Vaschide, Nicolae, 122-123, 138, 223
Vaughn, L.S., 217
Wald, Henri, 223
Wald, Lucia, 223
Walster, Elaine H., 22, 49, 117,208,211
Warwick, Eden, 109,223
Washabaugh, William, 223
Watson, David R., 70, 90, 223
Watzlawick, Paul, 17,33-34, 129, 223
Weaver, L. Richard II, 215
Weber, Max, 84, 223
Wemicke, c., 31
Whitehead, George I. Smith, 176, 223
Whorf, Benjamin L., 45
Wiemann, John M., 216, 223
Wiener, M., 48, 218, 223 Comunicarea nonverbală: gesturile si postura
Wiens, A.N., 37
Wiggers, M., 65
Wilkins, A.S., 223
Wilson, Edward 0.,15-16,18,30,51,61-62,86,
89,180,223
Windahl, Sven, 13, 218
Winthrop, H., 102
Wolff, W, 93,157
Wood, Patti A., 174-175,223
Woodall, Gill W, 16, 18-19,24-25,35,37-39,43-
44,64,81,92,104,135,150,209
Wu, Chenghuan, 210
Young, Delton W, 209, 224
Zebrowitz, Leslie A., 211, 221, 222
Yebrowitz McArthur, L., 118,208
Zeidel, S.F., 224
Zunin, L., 48, 224
Zunin, L., 48, 224
Zytowski, Donald G., 222

Indice de subiecte
Adaptorii, 36, 134
Alter-adaptori i, 115
Ameslan,31
Artefacte, 37, 52-58
Asimbolic, 148
Asimetria feței, 117
Aspectul fizic, 37
Atractivitatea feței, 118
Atracția, 49
AUs, 65
Auto-adapt orii, 114
Autoatingerile, 78-80
Axiomele comunicării
-nonverbale, 32
-verbale, 33
Bunele maniere, 77
Canal de comunicare, 15-16, 18
Caracterist icile vocii, 81
Capul, 146-148
Chiromanția, 19, 123-124
Clasa școlară, 169
Cochetăria, 163
Codificarea, 15,31, 36, 38
Codurile, 18
-artefactuale, 18, 35
-de executare, 18, 35
-mediatoare, 18,35
-spațio-temp orale, 18,35
Competența
-de comunica re non verbală, 181-204
-emoțională, 180-181, 186
-socială, 180-181
Comportamentul
-nonverbal, 24, 33, 35
-suportiv, 166 Comunicarea, 13-14
-chimică, 15
-diadică, 25
-intra personală, 25
-interpersonală, 25
-nonverbală, II, 14, 22-26, 29-30, 33
-nonvocală, 30
-olfactivă, 86-90
-vocală, 30, 80-86
-verbală, 14,25,28,30,32
Contactul
-vizual, 68, 170
– cutanat, 70-80, 171, 188, 199
Cronemica, 37, 91-94
Culorile, 53
Cultura
-de contact, 45
-de noncontact, 45
-înalt contextuală, 14
-mediu contextuală, 14
-monocronă, 92
-policronă, 92
-slab contextuală, 14
-teoretică, 28
Cuplul marita l, 163-164
Decodificarea mesajelor, 14, 31, 38
Degetele, 138-146
Deodorizarea, 90
Dermatoglifia, 124-126
Direcția privirii, 68
Decenta, 55
Disfuncțiile comunicării nonverbale, 39
Distanța
-critică, 45
-de apropiere, 46
-de atac, 45

232
-de fugă, 45
-interpersonală, 46, 49
� intimă, 46-47, 50
-apropiată, 46-47
-îndepărtată, 46-47
-personală, 45-47
-apropiată, 46-47
-îndepărtată, 46-47
-publică, 46-47
-apropiată, 47
-îndepărtată, 47
-socială, 45-47
-apropiată, 47
-îndepărtată, 47
Dominanță vizuală, 67
Dresul vocii, 85
Durata privirii, 67
Efectul
-Pygmalion, 170
-Steinzor, 50
Emblemele, 36, 130-132
-artificiale, 130
-convenționale, 130
-iconice, 130
-referențiale, 130
Expresia emoțiilor, 19-21, 58, 153, 177
Expresiile faciale, 20, 28, 36, 58-65, 133-134, 153
FACS,65
Fața, 104, 111-121
-de copil, 118
– drăgălașă, 107, 118
-lombroziană, 106-107
-neotenică, 107
-normală, 65
-schematică, 113
-statică, 65
Feromonii, 86
Fiziognomonică, 104-110
Flirtul, 155, 162-163
Frenologia, 110-111
Frumusețea fizică, 118
Fruntea, 114
Funcțiile comunicării non verbale, 38-39, 159-162
-completarea, 38
-inducerea în eroare, 38
-reglarea, 38
-repetarea, 38 Comunic area nonverbală: gesturile și postura
-sublinierea, 38
-substituirea, 38
Funcțiile privirii, 69
Geametele, 85
Gegender, 14
Gesturi
-achiziționate, 137
-auto-intime, 80
-codificate, 136-137
-de despărțire, 173
-de ghidaj, 74
-expresive, 138
-instinctive, 137
-insultătoare, 140
-lubrifiante, 165
– mimate, 135
-obscene, 79,143-144,166
-relicvă, 77
-schematice, 136
-simbolice, 136
-tehnice, 136
Gura, 116
Hainele
-cu autoritate, 53
-inovatoare, 57
-menite să comunice, 57
-specifice corporațiilor, 57
Haptica, 70-80
Haloul atractivității, 118-119
Identitatea olfactivă, 90
I1ustratorii, 36, 132-133
Inteligență emoțională, 181
Intensitatea vocii, 83
Intonația, 82
Îmbrăcămintea, 52
Îmbrățișările, 77-78
Kinezica, 41-43
-micro, 41
-pre, 41
-socială, 42
Kinemele, 42, 44
Kinomorfemele, 42
Legea proxemicii, 50

Indice de subiecte
Limbajul
-acțiunilor, 35
– corpului, 43
-obiectelor, 35
-semnelor, 35
-silențios, 24
-trupului, 41
-verbal, 27-3 1
Locul controlului, 185
Manifestări sonore, 85-86
Manipularea, 187-189
Marcatori kinezici, 43
Maturitatea feței, 116-117
Mâinile, 121-127, 138-146, 176
Mersul, 155-158, 202
Mcdonaldizare, 57
Metasemnale, 18
Micro-kinezica, 41
Mirosurile, 86
Mișcarea ochilor, 69-70
Moda vestimentară, 54-56
Modelul
-stimulării, 34
-timpului, 93
Nasul, 109, 115-1\ 6
Neatenția civilă, 70, 168
Ochii, 114, 119-121
Oculezica, 65-70, 169
Odorizarea, 90
OK, 130, 137, 139
Oftatul,85
Orientarea corpului, 152-153
Orientarea privirii, 68
Palmele, 144-146
Paradoxul modei, 52
Paralimbajul, 81
Parfumuri le, 89
Pauzele în actul vorbirii, 84
Picioarele, 149-150, 152
PONS, 165, 189-197
Postura, 1 50-155
– congruentă, 154
-incongruentă, 154
Privilegiul contactului cutanat, 73-74
Privirea, 65, 175
Proxemica, 37, 43-51, 68 Proxemitate, 45-51
-negativă, 51
-pozitivă, 51
Psihologia vestimenta tiei, 54
Punctualitatea, 93
Râsul, 60-62, 85, 169
Răspunsuri pupi Iare, 66
Reglatorii, 36, 134
Regula 55%, 38%, 7%, 32
Ritmul
-modei, 55
-vorbirii, 83-84
Salutul,77
-prin atingerea nasurilor, 76
Sărutul
-liturgic, 76
– pe gură, 77
-vasalic, 76
Sărutarea mâinii, 76-77
Scala distanței sociale, 45
Schimbarea modei, 55
Semnul, 16, 26
Semnale, 16-17
-analoage, 17
-compozite, 17
-congruente, 17, 1 80
-de ghidare, 146
-de legătură, 76
-digitale, 17
-discrete, 1 7
-gradate, 17
-incongruente, 17
-nonlingvistice, 23
-normale, 18
-olfactive, 86
-para lingvistice, 18, 166
– supra normale, 1 8
-universale, 34
Simboluri, 53
Spațiu, 43, 199-200
-dinamic, 47
-fix, 47-48
-personal, 48, 169, 186
-semifix, 47
-sociofug, 50
– sociopet, 50
Somatotipologia, 21-81, 98-104
Sprâncene le,20, 114-115 233

234
Stereotipuri
-de gen, 184
-sociale, 64, 109
Strângerea de mână, 75-76, 201
-"mănușă", 76
-"menghină", 76
– "pește mort", 76
Teritoriu, 51-52
-ales, 51
-colectiv, 51
-individual, 51
-suportat, 51
Teoria
-autoimitației, 110
-conflictului afiliativ, 68
-echilibrului, 33
Thin slices, 190, 197-199
Timbrul vocii, 82-83
Timpul
-bisericii, 91
-circular, 91
-de așteptare, 94
-fonnal, 92
-imprecis, 93
-infonnal, 92
-liniar, 91
-măsurat după activități, 94
-măsurat după ceasul, 92, 94
– monocron, 91
-muncii, 91 Comunicarea nonverbală: gesturile și postura
-natural, 91
-negustorului, 91
-obiectiv, 91
-policron, 91
-precis, 93
-social, 94
-subiectiv, 94
-tehnic, 92
Tonul vocii, 82
Trunchiul, 149
Tușitul,82
Unifonnele militare, 53
Universalitatea semnalelo r, 34
Vestimentația, 52
-adolescențilo r, 55-57
Viața
-politică, 174-178
-organizațională, 57-58
Violenta, 55, 166-169
Vocalică, 37, 80-86,170-171
Vocea, 80
Zâmbetul, 18, 60-65, 200-20 l
-artificial, 63
-fals, 63
-natural, 63
Zonele
-de distanță Hali, 153, 20 l
-de contact cutanat, 71-73