În 1918, la sfârșitul primului război mondial, Transilvania, Basarabia și Bucovina s -au [625192]

În 1918, la sfârșitul primului război mondial, Transilvania, Basarabia și Bucovina s -au
unit cu Regatul României ( Marea Unire din 1918). Această unire a fost ratificată în 1920 prin
Tratatul de la Trianon (în cazul Transilvaniei, Crișanei, Banatului și Maramureșului) și prin
Tratatul de la Versailles (în cazul Bucovinei și Basarabiei). România anexase de asemenea
Cadrilaterul, după înfrangerea Bulgariei in 1913 in cadrul celui de -al doilea război balcanic.
Astfel, suprafața și populația României s -au dublat în numai 5 ani, iar cel mai important,
întreg poporul român era cuprins pentru prima oară între granițele unui singur stat.
La 10 februarie 1938 regele Carol al II -lea și -a asumat puteri dictatoriale și a desființat
partidele politice, numind prim miniștrii, ceea ce îi asigura puterea supremă.
Ca urmare a protocolului expansionist adițional secret al Pactul Ribbentrop -Molotov
din 1939 și prăbușirii aliaților occidentali, considerați ca potențialii protectori ai României, la
data de 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică transmite un ultimatum în care României i se dau 48
de ore pentru a evacua Basarabia și nordul Bucovinei, în caz contrar URSS va declara război.
România cedează și după 40 d e ore, Armata Roșie și unități sovietice paramilitare (NKVD)
intră în teritoriile cerute și suplimentar în Ținutul Herței care nu era menționat în ultimatum.
Retragerea Armatei Române, a Jandarmeriei, a Poliției și a zecilor de mii de civili a fost
pripită și haotică, chiar dezastruasă1. Vina suveranului -dictator Carol al II -lea este
determinantă, demonstrând o paralizie de conducere în situații de extremă urgență.
Suplimentar la aceste cedări teritoriale, Ion Gigurtu, președinte al Consiliului de
miniștri, între 4 iulie și 4 septembrie 1940, odată cu venirea sa la putere a declarat că va duce
o politică nazistă pro-Axa Berlin –Roma, antisemită și fascist -totalitară 2,3. În urma Pactului
Ribbentrop -Molotov din 1939, prin acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei
(după ce Gigurtu a decla rat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a
justifica orientarea sa nazistă și aderarea totală a României la Axa Berlin –Roma), România a
cedat Ungariei nordul Transilvaniei, inclusiv orașul Cluj. Vastele teritorii din Transilvan ia
care au fost cedate de Ion Gigurtu în favoarea Ungariei conțineau importante resurse naturale,
inclusiv mine de aur 4. Ion Gigurtu a fost de acord și cu cedarea a 8000 km2 din Dobrogea de
sud în favoarea Bulgariei5.
Față de nemulțumirea opiniei publice și protestele liderilor politici datorate cedărilor
teritoriale și retragereii haotice din Basarabia, regele Carol al II -lea îl numește ca prim –
ministru pe generalul Ion Antonescu. Aceasta, spr ijinit de Garda de Fier, cere regelui să
suspende Constituția României și apoi, să abdice în favoarea fiului său, Mihai. După reușita
puciului, Antonescu își asumă puteri dictatoriale și se proclamă Conducătorul statului. În
conflictul cu Horia Sima și Miș carea legionară Antonescu dobândește sprijinul lui Hitler
promițându -i participarea României la războiul anti -sovietic. În 1941, ca aliat al Germaniei,
România declară război Uniunii Sovietice, sub pretextul de recuperare a teritoriilor pierdute.

România intră în război de partea Germaniei și invadează URSS -ul, reușind să
elibereze Basarabia în vara anului 1941. În pofida poziției liderilor politici Iuliu Maniu,

1 Ioan Scurtu ,Istoria României în anii 1918 -1940: evoluția regimului politic de la democrație la dictatură ,
Editura Didactică și Pedagogică, 1996.
2 Le Figaro, 6 iulie 1940, p. 2.
3 Le Figaro, 9 iulie 1940, p. 1.
4 Le Figaro, 4 septembrie 1940.
5 Le Figaro, 23 august 1940.

Brătianu și a unora dintre generali, de a se opri la fostele frontiere românești, și fidel
prom isiunilor față de Hitler, Antonescu continuă acțiunile militare în teritoriile ucrainene și
rusești. În acest sens, România a devenit principalul aliat al Germaniei în Europa de Est,
furnizând cantități însemnate de petrol, grâu și alte resurse, și trimițâ nd peste 800,000 de trupe
pe frontul de est.
Prin eliminarea regimului lui Antonescu la 23 august 1944 și întoarcerea armelor
contra puterilor Axei, România recuperează nordul Transilvaniei, fapt consemnat și definitivat
de Tratatul de pace de la Paris la 10 februarie 1947.
Teritoriile fostei Românii Mari care nu mai fac parte din România sunt: Basarabia,
jumătatea de nord a Bucovinei, ținutul Herța, Cadrilaterul și Insula Șerpilor.

Iuliu Maniu a fost un om politic ce și -a desfășurat activitatea legată de prefacerile
fundamentale a unei guvernării moderne in România. Din cauza corectitudini lui si exigenței
de care dădea dovadă față de regimurile politice dictatoriale și autoritare, dar și comunismului
impus in ultima perio adă de Moscova, imaginea lui a fost denigrată și lăsată într -o ipostază
negativă până în 1990, după caderea regimului comunist. Fiind pus din nou în scena
persoanjelui pozitiv, aceea imagine ce a dus la contribuția și menținerea fundamentelor
României m oderne.
Iuliu Maniu a provenit dintr -o familie de nobili români din Șimleul Silvaniei,Sălaj.
Numele sub formă prescurtată de Man – specific în Transilvania – este purtat de un
strămoș, Laurențiu. Prin filiația acestuia și în decursul timpuluila bunicul pate rn, Teodor,
căsătorit cu Ivana una dintre surorile lui Simion Bărnuțiu.
Tatăl lui Ioan Maniu a făcut studiile gimnaziale al călugărilor franciscani, după care a
urmat liceul în 1849 la Blaj. La ajutorul lui Simion Bărnuțiu din punct de vedere moral dar și
financiar, termină studiile juridice la Pesta și Viena în 1859, atingându -și scopul dorit de a fi
jurist, pentru a ”sta în față cu orice inamic al românilor” și a apăra ”dreptul neviolabil al
națiunii” lui6.
Devenit jurist în Șimleul Silvanei în 1861, tatăl lui Maniu ia în căsătorie mai târziu, în
1865 pe Carla Coroianu, unde au avut doi fii și trei fice.
Iuliu Maniu născut la 8 noiembrie 1873 în Șimleul Silvanei, co pilărind în Bădăcin dar
și în satul lui natal. Mai târziu urmând școala primară din Blaj, după care liceul calvin din
Zalău, unde în școala primară s -a simțit ca un străin printre maghiari. După ce în 1867,
regiunea Transilvăneană este anexată de Unguri.
În 1890, trece bacalaureatul ca ”premiant” pentru conduita ”ireproșabilă” și sârguința
de ”fier”. Continuându -și studiile conform tradiției, în 1891 a făcut studiile juridice la Cluj,
Budapesta și Viena, unde în 1896 își ia doctoratul în drept7. Maniu dedicându -se națiunii lui,
aceea de român, deși având o copilărie tulburată datorită conflictelor date dintre maghiari și
români, el alege să se m ute la Blaj. În data de 2 octombrie 1898, unde dupa scurt timp obține
funcția de avocat al Mitropoliei române unite, îndeplinită până în 19158.
Avusese o iubită pe nume Clara, o tânără unguroaică farmacistă din Șimleul Silvanei,
dar nu a putut să o i -a de soție din cauza prejudecățiilor din vremea respectivă. Căci Maniu cu
o ascendență politică atât de ilustră se considera chemat să îndeplinescă un rol național.
Ancorarea lui Maniu față de România se făcea prin Bădăcin u n ”locușor” pe pământ
Tansilvănean frumos numit și ”Dealul Țarinei”,o proprietate moștenită de 15 hectare, și unde
locuința era plasată într -un parc ”minunat”.
Unde Bădăcin îl punea în contact cu realitățile unui popor dezmoștenit de o agresiune
străină. M aniu meditând în liniștea din Bădăcin asupra unor planuri de viitor prin preajma
unei biblioteci în care erau păstrate cărți, ci și documente, dar și o bogată corespondență.
De aici întinde punți în diverse părții ale Transilvanei, inclusiv spre România, p unctul
fix care se îndreptau speranțele tuturor românilor de peste Carpații.
Debutul politic al lui Iuliu Maniu este legat de anii studențești.
În 1892, împreună cu studenții sârbi, români și slovaci, constituia o organizație care -ți
propunea să lupte pent ru emanciparea naționalităților din Austro -Ungaria.9

6 Apostol Stan , Iuliu Maniu Biografia unui mare român, Ed. Saeculum I.O., București, 1997.
7 Iuliu Man iu, Trei discursuri, selectate, prezentate și adunate de AL.Aurel și S. Morariu, București, 1991,p.10.
8 Iuliu Maniu, Trei dicursuri, p.10.
9 Apostol Stan, op.cit. ,p.87 -91.

Maniu cu această organizație ”Memorandum” își dorea să acționeze în plan
naționalist, în urma nedreptățiilor pe care le avea din partea maghiarilor. În mintea unor
frunt ași stăruia ca soarta națiunii putea fi hotărâtă de împăratul de la Viena, mai cu seama în
preajma împliniri unui secol de la faimosul Supplex din 1971,când pentru prima dată fusese
formulată ideea independenței politico -administrative a Transilvaniei în cuprinsul Monarhiei
Hasburgice. Unde cea mai spectaculoasă acțiune a PNR, a fost Memorandumul prezentat
împăratului, dar Franz -Josef a refuzat primirea Memorandumului și l -a expediat guvernului
maghiar, intentând proces autorilor: Ioan Rațiu, Gh.Pop de Băs ești, Eugen Brate, Vasile
Lucaciu și Septimiu Albani,dar și altor fruntași ai PNR.
Iuliu Maniu în calitatea sa de președinte al Societății Academice ”Petru Maior”, a
participat la Congresul studențiilor români care s -a ținut la Roman. Trecând ilegal fronti era
României, Maniu vizitează și Bucureștiul, unde asculta pentru prima dată Imnul regal român.
Maniu a fost copleșit de puternice emoții, năpădit de lacrimi, melodia a fost simțită drept:
”venită din cer, de la un cor de îngeri, iar textul de un sens adân c curemurator, cari trecea de
la ureche prin intelect până la ultima celulă a nervilor”10.
O vreme destul de lungă Iuliu Maniu joacă un rol destul de important în așa zisă
consiliere a lui Ioan Rațiu, făcând mai multe deme rsuri și activități legate de nevoile curente
ale românilor de peste Carpați. În 1902 la 4 noiembrie, Ioan Rațiu murea, urmând în funcția
de președinte al partidului George Pop de Băsești.
Maniu nesuportând pasivismul politic cu care se confrunta Partidul la aceea perioadă,
dorea schimbarea lui într -unul activist. În 1905 constantând ca nu s -a făcut nimic de către
fruntașii națiunii, Maniu îșî propuse să reorienteze mișcarea națională. Lansat în campania
electorală din această perspectivă, pe fondul unor r estricții discriminatori pentru români și al
unui vot censitar defavorbail. Maniu se afirma ca un principal exponent al miscării naționale.
El se adresa acelor electori din Vințul de Jos, comitatl Alba, îndemnându -i să voteze
cu steagul ”sfânt” al PNR, căc i numai astfel Transilvania va deveni o țară românească, cu o
limbă și administrație națională. Le mai promitea alegătorilor votul universal și impărțirea la
țărăni a moșiilor. Aceste apeluri, îndraznețe pentru uni provocau îndoieli, dar pentru alți
speran țe11.
Fiind a doua oară când candica, români s -au liderizat cu candidatul lor, încât i -au
acordat lui Maniu o majoritate de 558 voturi, suficiente pentru a -l învinge pe candidatul
guvernamental Erdas Armand care nu a adunat decât 351 de adeziuni.
În acest mod Maniu devenea deputat în Parlammentul de la Budapesta.
Începând cu anul 1906, Budapesta devenea un important centru al activității politice
desfășurate de cei 19 reprezentanți ai românilor din Ungaria. Aici acțion a Maniu aflat în
relații speciale cu colegii mai tineri, îndeosebi cu Vaida, acesta din urma cu legături la Viena,
în cercurile imperiale12. Astfel pe toată perioada mandatului său de deputt apăra interesele
românilor prin diferite discursuri în plen.
El vorbea în Dieta maghiară în numele ”partidului naționalităților”, o alianță a
grupului de parlamentari români, slovaci și sărbi.
Cel de -al doilea război balcanic încheiat în vara lui 1913 prin pacea de la București,
aducea României o creștere a prestigiului, ei extern, în pofida Austro -Ungariei. Pentru

10 Apostol Stan, op.cit. , p.24 -30.
11 Iuliu Maniu, Trei dicursuri, p.54.
12 Al. Vaida -Voevod, Memorii I, ed. Al. Șerban. Cluj -Napoca, 1994, p.124.

conducători români din Transilvania, succesul Bucureștiului , le conferea in guvern poziția
necesară pentru contribuția la consolidare a poziției în tratativele de la Budapesta.
Odată cu declanșarea războiului a Austro -Ungariei cu Serbia 15/28 iulie 1914, marca
in viața lui Maniu și a întregi românimi o cotitură radicală.
Maniu aflat la Blaj la 11 august părea dezorientat, deoarece nu șt ia cum se acționează
la agresiunea monarhiei dualiste, aflând detaliile doar din presă. Aturitățiile maghaire
pretindeau conducătorilor PNR, declarația de loialitate, dar și apeluril de sprijin ce trebuie
acordat. Maniu amintidu -și despre declarațile condu cătorilor celor zece națiuni din statul
dualist. Unde Aurel C. Popovici unul din conducătorii PNR, declara și era pe deplin convins
de viabilitatea planului lui de confederare a Austriei instalat la Viena, prin care se opunea
intrării Transilvaniei în Româ nia. Odată cu încercarea lui Maniu la mobilizarea românilor în
vara anului 1914, autoritățile maghiare au recurs la dezinformare, neconferindu -i încrederea
lui Maniu.
Regele Carol I printr -o telegramă trimisă la Alba Iulia, în cadrul cazarmi, ordonase
trupelor să intre în război alături de Austro -Ungaria. Români luând -o ca o atitudine favorbailă
lor. Preocupat de menținerea României în stare de neutralitate, Tisza, șeful guvernului
maghiar, încerca să smulgă lui Maniu o adevărată declarație de fidelitate c are potrivit lui : ”ar
atrage mult în cumpănă” la București.
Maniu dorind a se explica guvernului de la București, despre mobilizarea românilor în
Transilvani în armatele statului dualist. El a fost impiedicat să ajungă în capitală. Unde Stere
la invitați a lui Maniu revenise la Brașov , întâlnindu -se cu el, înainte de Consiliul de Coroană
de la Sinai care proclamase neutralitate României, ce semnifica două atitudini diametral opue
față de război. Hotărât sa implice România alături de Austro -Ungaria , împot riva Rusiei
pentru eliberarea Basarbiei, afirma Stere. Însă Maniu era de altă părere, deși vedea o
necesitate din asta , credea cu fermitate în prăbușirea monarhiei bicefale are se va îneca în
”mișcări revoluționare”13.
Maniu e ra convins că lupta de emancipare din Transilvania trebuia să fie la scară mare
a intregirii națiuni, fiind stimulat de faptul că în România, gândirea politică și aspirațiile
sufletești ale poporului, mergeau în direcția întregirii naționale.
Maniu cum rel ată în Parlament, în 1921 era printre liderii de peste Carpați, adept al
proclamației de la Blaj din 1848, care făcând din principiul libertății naționale o ”dogmă
politică”, evoluase rapid pe planul formulărilor pragmatice de la independența națională în
cadrul unei monarhii habsburgice confederale spre desăvârșirea unități naționale în cuprinsul
unei Români Mari14. Având o asemenea concepție despre România un război al Romțniei
alături de Puteriile Centrale era de neconceput.
La 9 noiembrie, Al. Marghiloman aflase că șeful guvernului de la Budapeste îi
propusese lui Ionel Brătianu să trimită un om de încredere pentru a se constitui într -un garant
al negocierilor. Ionel Brătianu avea de ales dintre Mihali și Maniu. Se aflase însă ca Tisza
avea rezerve față de Maniu.
Maniu știa despre demersurile lui Tisza, ce își dorea un simulorcu de pace ca să
producă impresia unei împăcuiri dorind o determinare a poporului român de a -l lasa
”adormit”. Astfel primu l contact cu guvernul maghiar, confirmau părerea lui Maniu, potrivit

13 Apostol Stan, op.cit, p.56.
14 Gr. Gafencu, Însemnării politice, București, 1991,p.247

căruia ele jucau un rol diversionist. Acestă primă negociere se soldează cu un eșec, urmată de
o victorie, alegandu -l pe Mihali ca un prim negociator cu guvernul maghiar.
În 1915, unde V aida credea că o rezolvare a presiuni guvernului maghiar asupra
Românilor, este Germania. El văzând o soluție eficienta si de bun augur, pentru românii din
Ungaria15. În 14/28 feb 1915, Vaida trimite o epistolă către diplomatu l român Al. Beldiman,
ăn care dezaprobă reorientarea politicii guvernului de la Budapesta spre Antanta. Cu toate că
Maniu își menține ideea de la începutul războiului, aceea de a trece de partea Antantei. În
urma unor dezbateri și negocieri asupra situație României, Al. Marghiloman consideră
”concesia dată de Germania prea mică, în raport cu marile oferte ale Antantei”16.
În mai 1915, împăratul german recomanda un demers menit a aduce autonomia
românilor din Transilvania în cadr ul Ungariei.
Maniu a primit o telegramă din Viena, unde era chemat să reprezinte comitetul
național al PNR. Wilhelm II trimisese un comisar spre a contacta liderii românilor și ale
cunoaște pretențile pentru a intra România în război. Lui Maniu i s -a alăt urat Vaida, Mihail,
Goldiș, și Aurel C. Popovici. Dacă Aurel C. Popovici și -a ”plâns” poporul și a prezentat
doleanțele lui, Maniu s -a ocupat de ”pretențurile și atitudinea noastră politică în situația în
care ne găseam”17, unde el imprimase tactica prelungirilor cât mai mult al discuților, spre a nu
se ajunge la un acord.
Odată cu demersurile lui Wilhelm II pentru a onvinge guvernul de la București de a
intra România în război de partea Puteriilor Centrale, prin dele gații români, Maniu și ceilalți
membri din Mișcarea națională s -au opus și au declarat ”că nu va acționa în acest sens
niciodată și sub nici o condiție”18. Maniu informându -l în tot acest timp pe Ionel Brătianu.
Contactele menț ionate au întărit lui Maniu și celorlați frutași convingerea în legitimitatea
pretenților autonomiste.
În cursul lunii mai 1915, I.Maniu era recrutat la Aiud, la o sesiune a Congregației,
comitatul Alba , inferioară din 26 mai. Asta a fost ca o răzbunare a guvernului Tisza, pentru
că el ca jurist al Mitropoliei de la Blaj,beneficia de scutirea serviciului militar.
După un scurt stagiu pe frontul rusesc, la 9 iunie 1916, Maniu era ofișe de artilerie în
armata maghiară, regimentul 26, pe frontul sudic în mu nți Tirolului, Italia. Continuând să țină
legătura cu Braniște, dar si cu alți. După o perioadă ajunge la Piave în vara lui 1918, Maniu se
afla concentrat pe frontul Italian, ca și comandant de baterie în regimentul 14 Artilerie. În
acele momente de derut ă și înfrângeri pentru Austro – Ungaria , el dezertează de pe front.
Ajuns la Arad in PNR, primște misiune de a reprezenta afacerile externe și militare ale
Transilvaniei, într -un moment important când fronturile erau dezargonizate de victoriile
Antantei, a ducând confuzie și dezordine. Maniu pleacă la Viena pentru a se face cunoscut ca
reprezentant al unei organizații romțnești din Transilvania, revigorată de prăbușirea monarhiei
Austro -Ungare, precum și de a contribui la regruparea soldaților și ofițerilor români întorși de
pe diferite fronturi, organizându -i în vederea împliniri idealurilor naționale.
La ministerul de război, Maniu îi cere Colonelului Otto Muller, sub forma de
reprezentant al poporului român, să aibă o audiență cu von Straeger Staiger. Astf el Maniu prin
intermediul prințului Jean de Lichtenstein obține o dispoziție pentru constituirea unui
comandament român.

15 Apostol Stan, op.cit., p. 65
16 Apostol Stan, op.cit., p.78
17 Iuliu Maniu, Trei discursuri, p. 156.
18 Apostol Stan, op.cit. p.79.

Odată cu declanșarea haosului la Viena, Maniu s -a oferit să păstreze liniștea. Având
un obiectiv de circa 5000 de oameni, dispunând de 85% români, a dat ordine ca armata lui sa
nu facă nimic în detrimentul păci din Viena, cucerită de bolșevismul Rus. Maniu a notificat
gucernului că soldați și ofițeri români nu i se mai subordonau. Apoi primește comanda
unităților românești din Viena, tra nsferând -o din mâna ofițerilor austrieci, le cei români,
subordonându -se peste 60000 de români.
Maniu a avut un rol important în capitala Austriei pentru România cu ajutorul cu
unităților militare formate din mojoritatea români.
Din centru de la Viena, Ma niu a jucat un rol important si în evenimentele de la praga
care au asigurat renașterea statului Cehoslovac19. Trimitând delegația pentru organizarea
ofițerilor români.
La finele lui octombrie 1918,tratativele eșuează, în aceea și zi, Consiliul Național
Român hotărăște convocarea, la Alba Iulia, a unei Mari Adunări Naționale care să decidă
soarta românilor din Transilvania. Convocarea era redactată de către Vasile Goldiș: „În
numele dreptății eterne, națiunea română să -și spună c uvântul asupra sorții sale. În scopul
acesta convocăm Adunarea națională a națiunii române la Alba -Iulia, cetatea istorică a
neamului, pe ziua de duminică, 1 decembrie 1916, la orele 10”20.Maniu participă la adunarea
de la Alba -Iulia, ca delegat din partea cercului electoral Vințul de Jos, fostul său fief politic
din vremea când era deputat în Parlamentul de la Budapesta.
Și a sosit și ziua cea mare, cea mult așteptată! În acea zi de duminică s -a întrunit în
Sala Cercului Militar din cetatea Albei -Iulia Adunarea Națională a poporului român din
Transilvania, Banat și Părțile ungurene (Crișana și Maramureș – n.a.). Participă 1228 de
delegați, printre care și Maniu, în timp ce afară pest e o sută de mii de oameni fremătau de
nerăbdare să audă și să vadă ceea ce încă părea un vis de neîmplinit. Adunarea va fi prezidată
de Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, iar cel care va citi
rezoluția de unire cu Romania va f i Vasile Goldiș: „Adunarea Națională a tuturor românilor
din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la
Alba -Iulia, în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează Unirea acelor români și a tuturor
teritoriilor locuite de dânșii cu România”21.
În Sala Unirii, precedat de Ștefan Cicio -Pop și Teodor Mihali, intră Iuliu Maniu.
După un moment plin de emoție de tăcere, reprezentanții celor două biserici românești,
ortodoxă și unită, se ridică în picioare și dau tonul aplauzelor și ovațiilor. Era o spontană și
unanimă recunoaștere a operei realizate de Iuliu Maniu ca șef al revolutiei naționale. „În acel
moment când unanimitatea aclamațiilor îl designa ca șef al poporului roman de pe teritoriul
Ungariei, și Adunarea din Alba -Iulia vota rezoluția Unirii cu România, lua sfârșit lupta
începută de Inocențiu Micu. Istoria românilor intra într -o fază nouă”.
Maniu, vizibil emoționat, va susține un discurs patetic referindu -se la trecut, dar
perfect articu lat și logic în punctele sale vizând prezentul și viitorul națiunii române: „Dacă
privim îndărăt la suferințele îndurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat,
nu știm cum să mulțumim lui Dumnezeu, că ne este dat, nouă, celor din generația de acum, să
trăim aceste timpuri de înălțare. În aceste momente ne vom purta vrednic de timpurile pe care
le trăim. Vrednicia națională se judecă după înțelepciunea, cumințenia și înălțarea sufletească

19Apostol Stan, op.cit., p.82
20 Vasile Goldiș, Corespndența (1888 -1934),I, Cluj – Napoca, 1992, p.2 03-204.
21 Apostol Stan, op. cit.,p.74

cu care se aduc hotărâri chemate să croiască soarta no astră”. Și liderul ardelean continua:
„Noi nu voim să devenim din oprimați oprimatori, din asupriți asupritori”.
Adunarea votează rezoluția Goldiș în unanimitate și alege un Consiliu Dirigent care să
administreze afacerile Transilvaniei până la deplina uni re cu țara -mamă, în fruntea căruia este
ales Iuliu Maniu. Era încă o dovadă că Maniu se remarcă la Alba -Iulia drept cea mai puternică
personalitate a românilor, însuși Nicolae Iorga considerându -l „înfăptuitorul“ Unirii.
În urma decesului, la 23 februarie 1919, a lui Gheorghe Pop de Băsești, Iuliu Maniu a
fost ales președinte al Partidului Național Român, cumulând în acest fel cele mai înalte funcții
pe linie „de partid și de stat”, ca să recurgem la o sintagmă scoasă definitiv din istorie în 1989.
Principa lele provocări cu care se va confrunta Maniu, în această dublă calitate, vor fi, în plan
intern, organizarea Transilvaniei din toate punctele de vedere, ca urmare a retragerii
administrației maghiare, iar în plan extern reprezentarea intereselor Ardealului în cadrul
Conferinței de Pace de la Paris, din 1919. Maniu însuși considera că introducerea
administrației românești în Transilvania, reprezintă, după Unire, cea mai remarcabilă realizare
a sa ca om politic.
Altă decizie importantă pe care trebuia să o ia Iuliu Maniu, și nu numai el, era aceea de
a vedea care va fi rolul Partidului Național Român în configurația politică a României Mari și,
evident, care vor fi relațiile partidului cu celelalte organizații politice existente. Se înfruntau în
cadrul PNR dou ă curente de opinii diametral opuse: cel condus de către Octavian Goga, dar și
Vasile Goldiș și alții, care afirmau că rolul istoric al PNR se încheiase odată cu marea Unire,
și că de acum încolo partidul trebuie să fuzioneze cu unul dintre partidele exist ente în Vechiul
Regat, și curentul condus de către Iuliu Maniu, care considera că Partidul Național Român
trebuie să -și continuie activitatea deoarece el „nu este un fruct al capriciului”, ci „este
rezultatul sforțărilor de veacuri ale neamului românesc, d in necesitatea unei libertăți naționale
și a unei democrații nefalsificate. De dragul unor combinații momentane, noi nu putem jertfi
idealul nostru”22.
Părea logic ca partidele național -liberal condus de către Ionel Brătianu și partidul
național român al lui Maniu să fuzioneze, mai ales că aceasta era și dorința regelui F erdinand.
Încă din vara lui 1919, Brătianu îi propusese fuziunea celor două partide lui Maniu, dar
ultimul refuză. „Privind dinspre Transilvania spre București, Maniu constata că, în ciuda unor
principii mai mult sau mai puțin identice, ceea ce deosebea fo rmațiunea lui de partidele
istorice din vechiul regat era mentalitatea liderilor… PNR avea conștiinta că întruchipează
Occidentul și democrația, în raport cu partidele istorice, ce păreau o încarnare a Orientului
bizantin”23.
Speranța că noul partid va reuși să acceadă rapid la putere s -a năruit însă destul de
repede. La 4 iunie 1927, Averescu demisionează și se părea că viitoarea guvernare va fi una
național -țărănistă. Asta însă însemna să nu -l cunoști pe abilul Ionel Brătianu, care, simțind
sfârșitul regelui aproape, dorea să fie la cârma puterii în clipa fatidicului deznodământ regal.
Așa încât, după un efemer guvern de tranziție, condus de Barbu Știrbey (cumnatul lui
Bratianu și confidentul Reginei Maria), Ferdinand încredințează formarea guvernului
aceluiași Ionel Bratianu, adeverindu -se încă o dată afirmația liderului liberal: „Eu plec când
vreau și vin când vreau la putere“.

22 S. Cutișteanu, Gh. I. Ioniță, Electoratul din România în anii interbelici. Mișcarea muncitorească și dem ocratică
în viața electorală din România, ed. Dacia, Cluj -Napoca, 1981, p. 215 -245.
23 Apostol Stan, op. cit. p.103.

Comentând aceste manevre, Iuliu Maniu declara ca: „absolutismul monarhic s -a
prefăcut într -o dictatură pe față“. În realitate, Brătianu nu dorea ca la guvernare să se afle în
momentul morții regelui Ferdinand un partid care, deși își declarase formal adeziunea la actul
de la 4 ianuarie 1926, (îndepărtarea prințului Carol de la tron, în urma ren unțării sale
voluntare), prin liderii săi, Maniu și Mihalache, nu considera chestiunea definitiv închisă.
Maniu declara, de altfel, fără echivoc că „națiunea este suverană și are dreptul să discute orice
chestiune care interesează viitorul ei”, deci inclus iv cea privind succesiunea dinastică.
Vintilă Brătianu, dându -și seama că situația e imposibilă, demisionează pe 3
noiembrie, iar după o săptămână, Regența este nevoită să încredințeze puterea lui Iuliu Maniu.
Prințul Nicolae își va aminti mai târziu că at itudinea lui Maniu era a unui om care „dorește
dominația lui absolută, fără nicio condiție și fără nicio rezervă, ca un biruitor care nu e dispus
să discute și să facă nicio tranzacție cu nimeni“. Într -adevăr, la 10 ani de la momentul Unirii,
Iuliu Maniu c âștiga din nou, obținând cea mai înaltă funcție politică la care ar fi putut aspira
un politician în aceea vreme. Cele mai libere alegeri din perioada interbelică nu aveau decât
să consfințească imensa popularitate a lui Iuliu Maniu și a PNȚ. Scrutinul, de sfășurat pe 12
decembrie 1928, a dat o imensă majoritate parlamentară țărăniștilor, de 77,76%, concretizate
în 507 mandate, pe locul doi clasându -se liberalii cu 6,55% din voturi si 32 de mandate24. De
remarcat că Maniu a oferit locuri pe listele partidului său inclusiv unui număr de ziariști dintre
care îi amintim pe Pamfil Șeicaru și pe Ion Vinea, mult mai bine cunoscut ca poet.
Despre Iuliu Maniu s -a spus că a fost cel mai redutabil om politic de opoziție pe care l –
a avu t România, dar că, în același timp, odată ajuns la putere, ar fi fost lipsit de soluții
constructive pentru țară.
Prestația sa din fruntea Consiliului Dirigent (2 decembrie 1918 -10 aprilie 1920) ne
arată un Maniu capabil de decizii rapide, cu viziune, neob osit și atent la toate detaliile pe care
le sesiza. Ca prim -ministru, Iuliu Maniu a condus trei cabinete (10 noiembrie 1928 -7 iunie
1930; 13 iunie 1930 -19 octombrie 1930; 20 octombrie 1932 -14 ianuarie 1933), guvernarea
țărănistă dintre 1928 -1933 mai fiind acoperită și de două guverne Vaida -Voevod și două
conduse de Gheorghe G. Mironescu25.
Pentru a judeca obiectiv realizările sau neîmplinirile prestației de premier al României
ale lui Iuliu Maniu, trebuie însă să ținem neapărat seama de doi factori, unul extern, celălalt
intern. În primul rând, e vorba de declanșarea marii crize economice dintre 1929 -1933, cel
mai puternic cataclism economic care a lovit vreodată sistemul capitalist. Începută în joia
neagră de 24 octombrie 1929, prin crah ul bursei new -yorkeze, criza a lovit mai întâi S.U.A,
apoi, prin efectul de contagiune, toate statele capitaliste. România n -a făcut excepție, iar cu
profilul ei de economie preponderent agrară, efectul a fost devastator. Între 1929 și 19312,
valoarea expo rturilor a scăzut cu 25%, valoarea producției miniere cu 53%, valoarea
producției agricole cu 42% etc. Șomajul a luat amploare, peste 300.000 de oameni devenind
șomeri până în 193326.
Un factor agravant al crizei a fost dumpingul sovietic, Rusia lui Stalin aruncând pe
piața mondială cantități uriașe de cereale, în special grâu, în speranța adâncirii crizei lumii
capitaliste. Producătorii români de grâu au fost și ei deosebit de afectați, iar PNȚ n -a găsit altă
soluție la această problemă decât să trimită la Moscova, la sugestia lui Virgil Madgearu,

24 Apostol Stan, op.cit. p.115 -119.
25 Ibidem, p.115 -119.
26 Apostol Stan, op.cit., p.185 -204.

eminența economică a partidului, pe un specialist agronom, Niculescu -Arva, care să studieze
organizarea agriculturii sovietice.
Gestionarea crizei s -a dovedit anevoioasă și din cauza faptului că la cârma celor două
importante ministere de resort, finanțele și economia, se aflau doi oameni extrem de
contradictorii. Dacă Popovici era lipsit de îndrăzneală și imaginație, Madgearu, un remarcabil
economist, ar fi putut stăpâni criza. Problema a fost că bugetul a fost alcătuit de Madgearu,
dar pus să -l aplice a fost Mihai Popovici. Programul social -economic schițat de Maniu
preconiza înfăptuirea conceptului de stat țărănesc, adică un cadru politic al unei societăți
alcătuite în mare maj oritate din țărani, proprietari de mici parcele de pământ cultivate cu
mijloace familiale. Pentru a depăși însă limitele unui asemenea gen de agricultură de
subzistență, Maniu propunea asociaționismul cooperatist. Era, practic, o schimbare nu de
accent, da r chiar de paradigmă. Principala grijă a lui Iuliu Maniu se deplasa de la marea
industrie și finanță, cum fusese sub liberali, spre milioanele de țărani care trebuiau să devina
axul economiei naționale din perspectiva rentabilizării muncii acestora. Aceast ă concepție de
sorginte doctrinară țărănistă era logic să fie pusă în practică de ministrul Agriculturii, Ion
Mihalache, fostul președinte al Partidului Țărănesc. Ca urmare, pe 20 august 1929, era
promulgată legea cooperației, punct central al programului PNȚ, urmat de chemarea lui
Mihalache, adresată tuturor plugarilor, de a „se întovărăși” în cooperative, în scopul
practicării unei agriculturi intensive și al mecanizării lucrărilor agricole.
Maniu nu avea de gând să neglijeze industria, dar voia să reviz uiască legislația
protecționistă liberală adoptată în 1924, care îngrădea pătrunderea capitalului străin. Se trecea
astfel de la doctrina liberală „prin noi înșine”, la cea țărănistă, „a porților deschise”. „Din
1928 până în 1930, sub Maniu, românii au făc ut eforturi în scopul îmbunătățirii climatului
pentru investițiile străine”27. O apreciere obiectivă a guvernării Maniu trebuie să cupri ndă însă
și o serie de fapte pozitive, cum ar fi stabilizarea monetară, atenția acordată țărănimii, o largă
amnistie politică, preocupări pentru dotarea corespunzătoare a armatei, încercarea de a
ameliora criza economică prin colaborarea cu statele agrare, precum și o politică externă
extrem de activă, marcată de încheierea unor acorduri și tratate internaționale care să asigure
integritatea statului național unitar făurit în 1919. Să nu uităm că în această perioadă, 1930 –
1931, ministrul de Externe al Român iei, Nicolae Titulescu, este ales în două rânduri
președinte al Adunării Societății Națiunilor.
Totuși, cea mai mare provocare politică internă Maniu a primit -o nu de la muncitorii
nemulțumiți de scăderea salariilor și de șomaj sau de la opoziția liberală , ci de la fostul
principe Carol, îndepărtat de la tron prin actul din 4 ianuarie 1926.
Maniu aprecia calitățile lui Carol (inteligență, cultură, putere de muncă), dar
necunoscându -l precum părinții săi sau Ionel Brătianu nu bănuia de ce porniri josnice și
iresponsabile putea fi stăpânit prințul. Oricum, Maniu, precaut din fire, dorea ca în momentul
previzibil al revenirii lui Carol în țară două chestiuni să fie tranșate clar: refacerea căsătoriei
cu principesa Elena (divorțul dintre Carol și Elena pronunțâ ndu-se deja în iunie 1928),
precum și promisiunea lui Carol că va domni ca un rege constituțional, nu ca un dictator.
Decis să se retragă din viața politică, Maniu dorea să aibă o discuție explicativă cu
Carol al II -lea, simțindu -se răspunzător de aducerea lui pe tronul României. Audiența, care a
durat mai bine de trei ore, a avut loc pe data de 28 iulie la castelul Peleș. Galben și tremurând
de furie, regele a trebuit să asculte expozeul critic al liderului țărănist, care i -a imputat toate

27 David Britton Funderbruk, Politica Marii Britanii față de România, Ed.Științifică și enclclopedică, București,
1983.

greșelile făcute de la revenirea în țară: lipsa de cuvânt în privința funcției de regent pe care
Carol o acceptase în discuția din 7 iunie 1930 cu Maniu, aducerea Elenei Lupescu în țară,
constituirea unui „guvern intim”, pe lângă cel oficial, compus din membri ai camarile i precum
Nae Ionescu, Aristide Blank și Puiu Dumitrescu, încercarea de a -l aduce pe Titulescu premier
în fruntea unui cabinet național -țărănist, impunerea guvernului Iorga etc.
După sugestiva confesiune a reginei Maria, făcută prietenei sale, Cella Delavra ncea,
„Maniu l -a tratat pe Carol ca pe un școlar”, și asta nu i -a plăcut regelui deloc. Cei doi s -au
despărțit în termeni prea puțini amabili, iar Maniu a plecat cu convingerea că regele „îl urăște
și ar voi să scape de el”. Maniu își prezintă demisia din funcția de președinte al PNȚ,
motivând că lupta sa cu suveranul nu trebuie să afecteze partidul. Demisia, deși respinsă de
Comitetul Central Executiv al PNȚ, își produce efectele, șefia partidului fiind preluată, cu
titlu interimar, de către Ion Mihalache.
În Comitetul Executiv din 22 noiembrie 1937, Mihalache, recunoscându -și eșecul, îi
propune lui Iuliu Maniu șefia partidului, deoarece el devenise „simbolul luptei constituționale.
Ultimele cuvinte ale lui Mihalache ca președinte al PNȚ au fost adresate lu i Maniu: Ia
comanda și dă porunca!”28. Preluând îndemnul lui Mihalache, Maniu acceptă să -și reia funcția
de președinte al partidului: „Am ascultat întotdeauna comanda dumitale și când nu -mi plăcea,
trebuie să ascult și această ultimă comandă”.29 Lui Iuliu Maniu i se deleagă întreaga putere de
decizie, aceasta hotărâre rămânând în vigoare până la desființarea PNȚ, în 1947. De acum,
lupta dintre Carol al II -lea și Maniu va fi pe viață și pe moarte, fără compromisuri, până la
distrugerea unuia dintre cei doi protagoniști.
La sfârșitul aceluiași an 1937, Carol al II -lea reușește să dea o lovitură importantă
PNȚ -ului atrăgând de partea sa gruparea centristă din partid , în frunte cu Armand Călinescu,
Mihail Ralea, Virgil Potarca, Mihai Ghelmegeanu etc., care vor primi funcții în guvernul
Goga, dar și în guvernele dictaturii regale dintre 1938 -1940.
Maniu îi exclude din partid pe „dezertori”, admițând în schimb cererea lui Nicolae
Titulescu de a se înscrie ca simplu membru în partidul pe care îl conducea. În perspectiva
noilor alegeri ce se profilau la orizontul lunii martie 1938, Maniu nu mai reînnoiește pactul cu
legionarii, distanțându -se de declarațiile lui Codreanu, care afirma că el dorește alianța cu
Berlin și Roma la 24 de ore de la biruința Gărzii de Fier: „Este direct criminal acel român,
care direct sau indirect, vrea să ducă politica externă în orbita politicii germane”. În schimb,
Maniu se apropie de PNL, înc heind o înțelegere cu Dinu Brătianu, prin care crea practic un
bloc al partidelor democratice. Confruntat cu adversitatea gardiștilor, dar și cu cea a partidelor
tradiționale, Carol al II -lea demite pe 21 februarie guvernul Goga și decide să instaureze un
regim de autoritate monarhică.
Maniu, primit în audiență, îl avertizează: „Majestate, faceți o neiertată greșeală, ale
cărei consecințe sunt incalculabile… Asumând această răspundere personal, Majestatea
Voastră vă expuneți inutil și riscați chiar tronu l”. Era însă prea târziu, regele se decisese deja:
la 27 februarie 1938 intră în vigoare o nouă Constituție, în care puterea reală în stat aparținea
suveranului, iar pe 30 martie partidele politice erau desființate. România intra pentru 51 de ani
în zodia neagră a dictaturilor.
Având în vedere situația dramatică a țării, Iuliu Maniu nu își putea sărbători victoria,
ci trebuia să găsească soluții urgente de apărare a românilor aflați acum în afara granițelor
țării. Deși pregătise o mare manifestație populară pe 15 septembrie 1940 împotriva Dictatului

28 Apostol Stan, op.cit.
29 Ioan Scurtu, Iuliu Maniu activitatea politică, Tipo Moldova, Iași, 2010.

de la Viena, Maniu, la solicitarea lui Antonescu, o contramandează. În schimb, trimite un
amplu memoriu lui Hitler și Mussolini, artizanii raptului Ardealului de Nord, în care le
atrăgea atenția celor doi dictato ri că: „protestează vehement contra sentinței arbitrare care
atribuia Ungariei o majoritate de români, pentru a îngloba țării lor o minoritate de maghiari”
și că „sentința de la Viena nesocotea principiul naționalițătilor și cele mai elementare
concepții d e dreptate”30.
Maniu refuză să gireze politic guvernul lui Ion Antonescu, dar, în mod excepțional,
admite ca un membru PNȚ, eminentul jurist Dimitrie Gerota, să facă parte din cabinet. În
urma asasinării de către legionari a lui Virgil Madgearu, secretar general al Partidului
National -Țărănesc, Gerota își va înainta demisia. În același context al asasinatelor de la Jilava
și al uciderii lui Nicolae Iorga, Maniu nu se va sfii să afirme că: „Deși înverșunat adversar
politic, Iorga a fost o podoabă a științei naționale și universale”.
Maniu salută cu entuziasm eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord în vara anului
1941, dar se p ronunță hotărât împotriva continuării războiului dincolo de Nistru, motivând că
„nu putem lupta împotriva Rusiei, azi aliata Angliei, probabil învingătoare la sfârșitul
războiului”. În timp ce Maniu avea o nestrămutată încredere în victoria democrațiilor
occidentale (SUA și Marea Britanie), mareșalul considera ca inacceptabilă o altă variantă
decât victoria Germaniei. „Din acest antagonism structural dintre cele două formule politice
au decurs toate confruntările – rămase din fericire la nivel epistolar – dintre singuraticul întru
putere mareșal și cei doi lideri (Maniu și Brătianu – n.a.) ai unor partide tradiționale”31,
ajungându -se la p ierderea Basarabiei.
Iuliu Maniu la vârsta de 74 de ani ajunge în închisoarea din Galați, împreuna cu Ion
Mihalache. Unde în 1951, lideri PNȚ sunt transferați în Sighet. Maniu fiind de o noblețe
morală ca și în viața politică. Preferând sa moară decât sa f ie corupt, altfel nimeni nu a
încercat sa -i schimbe conduita. În ultimele luni de viața Maniu își făcea testamentul verbal.
Potrivit testamentul din 1941, Maniu regretă pierderea fratelui său Cassiu, lăsându -i averea
surori lui Cornelia Maniu, în afară d e biblioteca și arhivele pe care le lăsa Capătâiului
mitropolitan greco -catolic din Blaj. La 5 februarie 1953, Iuliu Maniu se stingea din viață.
În perioada interbelică, Iuliu Maniu a jucat un rol important, pentru răscumpărarea
Transilvaniei, formând din nou o Românie Mare, dreptul la vot universal, la fel si doamnele ar
trebuii sa fie bucuroase, odată ce le oferă drept de vot , acestea fiind visul împlinit al lui Iuliu
Maniu, acela de a avea o Românie puternică. El joacă un rol mai mult diplomatic, i n primul
război mondial , dorindu -și foarte mult sa -și vadă România unită. Având o fucție de deputat în
guvernul maghiar, el asigură prin diferite discursuri în plen, siguranța românilor din
Transilvania.
Perioada interbelică, a fost una din cele mai bune perioade pentru România, unde țara
prospera din punct de vedere economic, politic, și diplomatic.

30 Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940, drama românilor dintre Prut și Nistru, ed. Tipo Moldova, Iași,
2010, p. 95 -114.
31 Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940, drama românilor dintre Prut și Nistru, ed. Tipo Moldova, Iași,
2010, p.110..

Bibliografie

Cărți de specialitate:

1. Alexandru, Vaida -Voevod, Memorii I , Ed. Al. Șerban. Cluj -Napoca, 1994.
2. Apostol Stan , Iuliu Maniu Biografia unui mare român , Ed. Saeculum I.O.,
București, 1997.
3. Cutișteanu S., Ioniță Gh. I., Electoratul din România în anii interbelici. Mișcarea
muncitorească și democratică în viața electorală din România , ed. Dacia, Cluj –
Napoca, 1981.
4. Funderbruk ,David Britton, Politica Marii Britanii față de România , Ed.Științifică
și enclclopedică, București, 1983.
5. Gafencu, Grigore, Însemnări politice ,Humanitas, București, 1991.
6. Goldiș ,Vasile, Corespndența (1888 -1934) ,I, Ed. Gheorghe Sora, Cluj – Napoca,
1992.
7. Scurtu, Ioan, Iuliu Maniu activitatea politică , Tipo Moldova, Iași, 2010.
8. Scurtu, Ioan, Istoria României în anii 1918 -1940: evoluția regimului politic de la
democrație la dictatură, Editura Didactică și Pedagogică,București, 1996.
9. Scurtu Ioan, Hlihor Constantin, Anul 19 40, drama românilor dintre Prut și Nistru ,
Ed. Tipo Moldova, Iași, 2010.

Site-uri și ziare:

1. Le Figaro , 6 iulie 1940.
2. Le Figaro , 9 iulie 1940.
3. Le Figaro , 4 septembrie 1940.
4. Le Figaro , 23 august 1940.

UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” DIN CONSTANȚA,
FACULTATEA DE ISTORIE ȘI ȘTIINȚE POLITICE,
Specializarea: RELAȚII INTERNAȚIONALE ÎN SECOLELE XIX – XXI. ISTORIE
ȘI DIPLOMAȚIE.

Iuliu Maniu în perioada interbelică,
Rolul diplomatic în politică, război, si Unirea României.

Masterand,
Orzan Constatin .

Constanța
2017