Deficienţe De Limbaj [625080]

1 TULBURĂRILE DE LIMBAJ

Cuprins:
A. Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncŃiile psihice
B. Tulburările de pronunŃie sau articulaŃie
C. Tulburări de ritm și fluenŃă a vorbirii
D. Tulburări de voce
E. Tulburări ale limbajului cititOscris
F. Tulburările polimorfe
G. Tulburări de dezvoltare a limbajului

A. Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncŃiile ps ihice

Este binecunoscut faptul că limbajul constituie axu l sistemului psihic, instrumentul care face
posibil fenomenul de conștiinŃă. Psihologii defines c limbajul ca o conduită de tip superior ce
organizează, direcŃionează și ierahizează toate cel elalte componente ale psihicului uman (Vrabie,
D., 2002, p. 101). Astfel, prin verbalizare percepŃ iile și reprezentările dobândesc semnificaŃie,
memoria de lungă durată capătă consistenŃă. De asem enea, în planul gândirii putem spune că
noŃiunile, judecăŃile, raŃionamentul, abstractizare a și generalizarea sunt dependente de dezvoltarea
limbajului. Altfel spus, principiul verbalizării st ă la baza explicării comportamentului individului.
Orice tulburare la nivelul limbajului se repercutea ză într-o afectare a celorlalte procese psihice
dependente de limbaj.
Tulburările de limbaj au o etiologie diversă (facto ri ereditari, malformaŃii, factori neoro-
endocrini etc.) și pot să apară atât la copiii norm al dezvoltaŃi intelectual, cât și la cei cu deficie nŃe
mintale sau senzoriale. În aceste cazuri, handicapu l de limbaj reprezintă o formă secundară a unui
sindrom mai complex. ȘtiinŃa care se ocupă cu studi erea și dezvoltarea limbajului, cu prevenirea și
corectarea tulburărilor acestuia este logopedia. Li teratura de specialitate consemnează următoarele
tulburări ale limbajului:
A. Tulburări de pronunŃie sau articulaŃie (dislalia , rinolalia, disartria);
B. Tulburări de ritm și fluenŃă a vorbirii (balbaia lă, logonevroză, tahilalia, bradilalia,
aftongia, tulburări pe bază de coree, tumultus serm onis);
C. Tulburări de voce (afonia, disfonia, fonoastenia , mutaŃia patologică a vocii);
D. Tulburări ale limbajului citit-scris (dislexia-a lexia, disgrafia-agrafia);
E. Tulburări polimorfe (afazia, alalia)
F. Tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul e lectiv, retardul în dezvoltarea generală a
vorbirii);
G. Tulburări ale limbajului bazat pe disfuncŃiile p sihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia,
bradifazia)

Prezentăm în continuare cele mai importante dintre tulburările de limbaj, din perspectiva
caracteristicilor și formelor de manifestare a aces tora. Cunoașterea particularităŃilor acestor
tulburări de către orice cadru didactic este extrem de importantă, atât din necesitatea identificării
acestora la nivelul elevilor, cât și din perspectiv a susŃinerii și continuării terapiei logopedice cu
exerciŃii ce pot fi valorificate în cadrul activită Ńilor instructiv-educative.

B. Tulburările de pronunŃie sau articulaŃie

DISLALIA

DefiniŃie: Din punct de vedere etimologic, dislalia provine din gr. „dys” care înseamnă
greu, dificil, lipsă , și „lalein” care înseamnă a vorbi , ceea ce se traduce prin „dificultatea vorbirii”.

2 Atunci când tulburarea de pronunŃie este provocată de afecŃiuni de tip organic sau funcŃional
ale organelor periferice ale vorbirii ce conduc la imposibilitatea emiterii corecte a unui sunet (sau
mai multe) vorbim de dislalie periferică . Dacă tulburarea de pronunŃie, articulaŃie se mani festată,
după caz, prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea și inversarea sunetelor, vorbim de o
dislalie centrală sau de evoluŃie .
Caracteristici. Această tulburare nu apare doar la anumiti subiecŃ i. Dimpotrivă, o
întâlnim atât la indivizi normal dezvoltaŃi din pun ct de vedere psihic, cât și la indivizi care au
deficienŃe senzoriale și/sau de intelect. De asemen ea, nu există condiŃionări legate de vârstă. Astfel ,
în perioada antepreșcolară dislalia apare pe fondul dezvoltării insuficiente a aparatului
fonoarticulator, precum și a sistemelor cerebrale r esponsabile de actul vorbirii. De cele mai multe
ori, în această etapă de vârstă eventualele tulbură ri de pronunŃie nu constituie motiv de îngrijorare
pentru părinŃi, mai ales dacă este vorba despre cop ii normal dezvoltaŃi din punct de vedere
intelectual și al aparatului fonoarticulator. Totuș i, dacă în intervalul 3- 6/7 ani se constată
persistenŃa tulburării de pronunŃie, adultul trebui e să solicite începerea terapiei logopedice
individualizate, știut fiind faptul că recuperarea este posibilă și cu atât mai eficientă, cu cât înce pe
mai timpuriu. Dislalia este ușor de recunoscut, deo arece copiii dislalici fac sistematic aceleași
greșeli la anumite sunete, silabe sau cuvinte. Deși înŃeleg vorbirea celor din jur și stăpânesc
conŃinutul cuvintelor, ei nu-l pot reda corect sub aspectul fonetic.
Etiologie. ApariŃia dislaliei poate fi pusă în legătură cu dif eriŃi factori. Unii specialiști
consideră că dislalia este dependentă de factorii e reditari, moșteniŃi pe linie paternă și asociaŃi și cu
unele insuficienŃe motorii. AlŃi autori (Verza, E., 2003, p. 190) apreciază că dislalia se poate dator a:
imitării unor persoane cu o pronunŃie deficitară; m etodelor inadecvate de educaŃie care nu duc la
stimularea vorbirii; încurajării copilului de către adult în pronunŃarea peltică, pentru amuzament;
implantării defectuoase a dinŃilor; anomaliilor apa ratului bucal (buză de iepure și gură de lup);
deficienŃelor cerebrale; insuficientei dezvoltări p sihice a subiectului; deficienŃei auzului
(hipoacuzie, surzenie ușoară); slabei dezvoltări a auzului fonematic.
Tipologie. Dislalia se poate manifesta sub diferite forme, cee a ce a permis clasificarea
acesteia după diferite criterii (Vrășmaș, E.; Stăni că, C., 1997, p. 110):
A. După modul de afectare a aparatului verbo-motor: dislalia organică , generată de
anomalii ale organelor periferice ale vorbirii: max ilare, dinŃi, limbă, boltă palatină; dislalia
funcŃională , ca urmare a funcŃionării deficitare a aparatului fono-articulator (neexersarea mușchilor
limbii, buzelor, vălului palatin, dezvoltarea insuf icientă a atenŃiei auditive).
B. După gradul de extindere a dislaliei : dislalie simplă (este afectat un singur sunet); dislalie
generală (sunt afectate mai multe sunete).
C. După întinderea și structurarea fonemului afecta t : a) dislalia sunetelor: prin omisiune de
sunete (în pronunŃie, sunetul afectat lipsește); pr in alterare (în pronunŃie, sunetul este alterat); p rin
înlocuire de sunete (în locul sunetului corect se p ronunŃă alt sunet); b) dislalia silabelor – cuprinde
tulburările în pronunŃia unor cuvinte.
D. După sunetele afectate : betacism și parabetacism (cand este afectat sunetul “b”);
capacism și paracapacism (cand este afectat sunetul “c”); deltacism și paradeltacism (tulburarea
sunetului “d”); fitacism și parafitacism (tulburarea sunetului “f”); gamacism și paragamacism
(afectarea sunetului “g”); hamacism și parahamacism (tulburarea sunetului “h”); lambdacism și
paralambdacism (afectarea sunetului “l”); mutacism și paramutacism (tulburarea sunetului “m”);
nutacism și paranutacism (cand este afectat sunetul “n”); rotacism și pararotacism (afectarea
sunetului „r”); sigmatism și parasigmatism (afectarea sunetelor „s”, „ș”, „z”, „Ń”, „j”, „ci” , „ce”);
teltacism și parateltacism (tulburarea sunetului “t”); vitacism și paravitacism (tulburarea sunetului
“v”).
După cum se poate observa, în cazul dislaliilor de sunete denumirile specifice în cazul
alterării sau omiterii unui anumit sunet se constru iesc din numele grecesc al fonemului afectat și
terminaŃia „cism”. În cazul înlocuirii sunetului, c uvântului astfel format i se adaugă „ para”.

3 E. După numărul fonemelor afectate : dislalii monomorfe (este afectat un singur fonem);
dislalii polimorfe (sunt afectate mai multe foneme).
F. După locul de formare a fonemelor : dislalia labialelor, dislalia dentalelor, dislalia
lingualelor , dislalia guturalelor etc.
Diagnostic. Terapie. Diagnosticarea dislaliei se realizează de către spe cialistul logoped, dar
există și unele exerciŃii prin intermediul căruia o rice cadru didactic poate suspecta această tulburar e.
Diagnosticul logopedic va avea în vedere:
a) funcŃionarea aparatului fonoarticulator, analiza organelor periferice ale vorbirii: buze,
dinŃi, maxilare, limbă, văl palatin etc.
b) modul de tulburare a sunetului, analizat prin in termediul unor probe verbale.
Astfel, în vorbirea independentă se va urmări: pron unŃia liberă a alfabetului (din alfabetul
ilustrat), denumirea unor imagini (obiecte, fiinŃe, culori, mijloace de transport etc.), analizând
pronunŃia sunetelor, recitarea unor poezii anterior memorate, povestirea liberă sau după imagini etc.
În vorbirea reflectată se vor urmări: pronunŃia sun etelor din alfabet, rar, cu repetarea fiecărui sune t,
pronunŃia reflectată a unor cuvinte (cu sunetul afl at în diferite poziŃii), pronunŃia unor cuvinte car e
conŃin grupuri de vocale și consoane (Vrășmaș, E.; Stănică, C., 1997, p. 116).
În manifestarea dislaliei, nu toate sunetele au ace lași grad de afectare. Sunetele cele mai
afectate sunt: vibranta “r”, siflantele “s”, “z”, ș uierătoarele “ș”, “j”, precum și africatele “c”, “g ”,
“t”, toate acestea apărând mai târziu în vorbirea c opiilor.

Sigmatismul și parasigmatismul

DefiniŃie. Reprezintă o formă de manifestare a dislaliei, o t ulburare în pronunŃia sunetelor
“s”, “ș”, “z”, “j”, “t”, “ce”, “ci”, “ge”, “gi”, ca urmare a deformării, substituirii, omisiunii
acestora .
Tipologie. Sigmatismul se manifestă sub diferite forme, cum a r fi (Verza, E., 2003, p. 192):
/square4 sigmatismul interdental – se manifestă cu precădere în perioada schimbării dentiŃiei și
apare ca urmare a pronunŃării sunetelor respective cu limba între dinŃi;
/square4 sigmatismul lateral – se produce prin aplicarea vârfului limbii pe inc isivii superiori și
prin scurgerea laterală a aerului, în spaŃiul dintr e limbă și molari: lateral dexter (ieșirea aerului se
face prin dreapta); lateral sinister (ieșirea aerul ui se face prin stanga); bilateral (aerul iese prin
ambele părŃi).
/square4 sigmatismul addental – vârfului limbii se sprijină pe arcada dentară, î mpiedicând aerul să
iasă prin spaŃiul interdental, cum este normal.
/square4 sigmatismul palatal – sunetele siflante și șuierătoare sunt pronunŃate cu vârful limbii
ridicat spre bolta palatală.
/square4 sigmatismul strident – se manifestă printr-o sonoritate exagerată a sif lantelor, producând
perturbări la nivelul percepŃiei.
/square4 sigmatism nazal – apare atunci când aerul se scurge, parŃial sau t otal, prin intermediul
căilor nazale, ca urmare a unei deficienŃe a palatu lui moale.
La rândul său, E. Vrășmaș și C. Stănică (1997, p. 1 14) adaugă și:
/square4 sigmatismul sforăit – apare atunci când sunetele se formează pe perete le posterior al
faringelui și aerul iese nazal și oral;
/square4 sigmatismul faringian – sunetele apar răguși, nazal;
/square4 sigmatismul laringian – la pronunŃie participă epiglota, sunetul fiind u șor pufăit.

Rotacismul și pararotacismul

DefiniŃie. Reprezintă o altă formă de manifestare a dislaliei , o tulburare în pronunŃia
sunetului „r”, manifestat prin deformarea, omisiune a, inversarea și inlocuirea sunetului “r”. În
terapie, acesta este sunetul cel mai greu de obŃinu t și de impostat. La copiii mici, deseori sunetul „ r”
este înlocuit cu „l” și, mai rar, cu “d”, “h”, “v”.

4 Tipologie. Conform specialiștilor, cele mai frecvente forme d e rotacism sunt:
a) rotacismul interdental – pronunŃia sunetului “r” se face cu vibrarea vârf ului limbii sprijinit
pe incisivii superiori;
b) rotacism labial – realizat printr-un joc ușor al limbii și vibrare a buzelor;
c) rotacism labiodental – apare prin vibrarea buzei superioare în atingere a cu incisivii
superiori sau vibrarea buzei inferioare în momentul atingerii incisivilor superiori;
d) rotacism apical – în momentul pronunŃiei limba se află lipită de a lveole, ceea ce nu-i
permite să vibreze suficient;
e) rotacism velar – vârful limbii nu vibrează așa cum este normal, c i vălul palatal;
f) rotacismul nazal – orificiul palato-faringian nu se inchide suficie nt, ceea ce generează
vibraŃii la nivelul părŃii posterioare a palatului moale și peretelui posterior al faringelui, iar emi sia
lui “r” este stridentă, cu caracteristici nazale;
g) rotacismul uvular – este produs prin vibrarea uvulei în articulaŃia sunetului “r”;
h) rotacismul bucal – aerul se scurge prin spaŃiile dintre părŃile lat erale ale limbii, forŃând
obrajii să intre în vibraŃii și dând o notă dezagre abilă pronunŃiei (Verza, E., 2003, p. 193).
AplicaŃie
Pornind de la caracteristicile dislaliei, identific aŃi câteva exerciŃii prin care puteŃi susŃine
terapia de corectare a unor sunete afectate.

RINOLALIA

DefiniŃie: Din punct de vedere etimologic, rinolalia provine din gr. „rhino” care înseamnă
nas , și „lalein” care înseamnă a vorbi , ceea ce se traduce prin „vorbire pe nas, vorbire nazalizată”.
Rinolalia este o tulburare de pronunŃie, caracteriz ează prin tulburarea rezonanŃei sunetelor și a
vocii. Cu cât pierderea de aer nazal este mai mare, cu atât vorbirea este mai dislalică și mai greu
de înŃeles (Mititiuc, I., 1999).
Etiologie. În general, rinolalia poate fi rezultatul unor malf ormaŃii localizate la nivelul
vălului palatin sau a dezvoltării insuficiente a vă lului palatin. Altfel spus, rinolalia este o disfun cŃie
instrumentală a organelor de execuŃie a actului vor birii.
Tipologie. Criteriul de bază în stabilirea formelor rinolaliei îl constituie direcŃia pe care o ia
unda expiratorie necesară pronunŃării sunetelor. As tfel, putem vorbi despre:
a) rinolalia aperta (deschisă) – suflul aerului necesar pronunŃării su netelor parcurge
predominant calea nazală, chiar și pentru sunetele nenazale;
b) rinolalia clausa (închisă) – unda expiratorie necesară pronunŃării sunetelor nazale “m”,
“n” se scurge pe traiectul bucal, calea nazală fiin d blocată;
c) rinolalia mixtă – unda expiratorie trece alternativ pe cale nazală și pe traiectul bucal
(Verza, 1995, p. 196)
Caracteristici. Fiecare dintre formele rinolaliei prezintă un anumi t tip de determinare
și se manifestă prin afectarea anumitor sunete. Ast fel, în rinolalia aperta funcŃională vorbim despre
incapacitatea sau motilitatea redusă a vălului pala tului și a mușchilor faringo-nazali, aceștia
nereușind să separe cele două cavităŃi. Aceasta poa te fi generat și de imitarea vorbirii unor persoane
rinolalice sau chiar de către anumite intervenŃii c hirurgicale. În cazul rinolaliei aperta organice sunt
afectate toate consoanele și vocalele, în rinolalia aperta funcŃională acest fenomen fiind mult mai
diminuat, în sensul că vocea este alterată, vocalel e sunt șterse, iar consoanele sunt afectate calitat iv.
În rinolalia clausa sonoritatea sunetelor „m” și „n” este diminuată da că vorbim de o blocare
a narinelor. De asemenea, aceste sunete pot fi omis e sau înlocuite cu „b”, respectiv „d”, dacă este
bolcat naso-faringele. RezonanŃa nazală poate să li psească și datorită vegetaŃiilor adenoide,
polipilor, deviaŃiilor de sept, inflamaŃiilor mucoa sei nazale, tumorilor nasului (rinolalia clausa

5 organică) sau datorită funcŃionării defectuoase a m ușchilor sau vălului palatin care nu poate
deschide traectul nazal în timpul pronunŃării sunet elor (rinolalia funcŃională).
În rinolalia mixtă copiii prezintă anomalii de închidere cât și de ob strucŃie a căilor nazale.
Putem vorbi de o afectare organică sau funcŃională, determinată după caz de deviaŃii de sept,
despicături congenitate, vegetaŃii etc. Vocea este lipsită deforŃă scăzând în intensitate pe parcursul
vorbirii și are caracteristici nazale. (Mititiuc, I ., 1999)
Diagnostic. Terapie. Stabilirea diagnosticului și a măsurilor terapeutic e de tratare a
rinolaliei se realizează în cadrul unei echipe inte rdisciplinare, formate din specialiști în chirurhie ,
logopezi, psihologi și cu suport din partea familie i. Dacă vorbim despre o afectare organică, se
impune pentru început intervenŃia chirurgicaă (de e x., înlăturarea vegetaŃiilor adenoide, refacerea
maxilarului, a vălului palatin, deviaŃia de sept et c.). După aceasta, se vor parcurge celelalte etape
necesare înlăturării nazonaŃei vorbirii:
1. Cunoașterea capacităŃii funcŃionale a aparatului fonator și articulator, examinând:
a) funcŃiile aparatului fonator (deglutiŃie, respir aŃie, fonaŃie) prin procedee diverse: sforăitul,
suflatul asupra unui chibrit aprins cu nările închi se, umflarea balonului, înghiŃirea salivei etc.;
b) structura organică și competenŃa funcŃională a o rganelor aparatului articulator (tonicitatea
buzelor, forma limbii și executarea la cerere a dif eritelor mișcări cu limba, conformaŃia și
funcŃionalitatea vălului palatin etc.).
2. Cunoașterea particularităŃilor articulatorii și fonatorii, examinând vorbirea articulată
3. Cunoașterea nivelului de dezvoltare psihică prin efectuarea unui examen psihologic
(inteligenŃă, memorie, atenŃie, putere de imitaŃie, excitabilitate, nervozitate, echilibru etc).
După ce se stabilește tipul rinolaliei, se urmează programul terapeutic propriu-zis, care
vizează:
1. Formarea elementelor constitutive ale actului fo nator:
a) reeducarea respiraŃiei
b) formarea și dezvoltarea expirului oral prin form area și dezvoltarea suflului bucal;
c) antrenament muscular prin miogimnastică;
d) formarea și dezvoltarea auzului fonematic și a a tenŃiei auditive;
2. Educarea sistematică a vorbirii urmărind:
a) coordonarea și sincronizarea mișcărilor vălului palatin și a mușchilor folosiŃi în
articularea sunetelor.
b) creșterea debitului în pronunŃie de la sunete la cuvânt
c) introducerea vorbirii realizată corect în vorbir ea curentă (Mititiuc, I., 1999)
AplicaŃie
Pornind de la caracteristicile rinolaliei, identifi caŃi posibile modalităŃi de examinare a
vorbirii articulate.

DISARTRIA

DefiniŃie : Etimologic, termenul disartrie provine din gr. „dys” care înseamnă greu, dificil și
„arthria” care înseamnă articulaŃie . Prin urmare, disartria este o tulburare complexă de vorbire,
manifestată printr/o vorbire neclară, confuză, disf onică, disritmică, cu rezonanŃă nazală,
monotonă .
Etiologie. Disartria este determinată de defecŃiunile căilor c entrale și ale centrilor nervoși ce
intervi în procesul de articulare.
Caracteristici. În disartria nu este afectat nici limbajul propriu- zis, nici vorbirea, ci
latura instrumentală. Acest lucru este posibil în c azul persoanelor care au suferit leziuni la nivelul
sistemului nervos central, ceea ce a afectat coeren Ńa impulsurilor nervoase de tip motrico-verval,

6 responsabile de producerea sunetelor. Cu cât mușchi i implicaŃi în vorbire sunt mai grav afectaŃi, cu
atât vorbirea este mai neinteligibilă. La toate ace stea se adaugă și tulburări de fonaŃie, de respiraŃ ie
ce afectează cursivitatea vorbirii. Tulburarea este extrem de frustrantă, mai ales prin faptul că un
disartric constientizează dificultatea și, deși ști e ce mișcări ar trebui să realizeze, nu le poate re aliza .
Tipologie. În funcŃie de sistemul motric afectat, vorbim despr e:
a) Disartrie corticală – este determinată de deficienŃe ale scoarŃei cereb rale care participă la
motricitatea vorbirii. Reprezintă o formă mai ușoar ă, ceea ce determină o reversibilitate mai rapidă.
Disartricul vorbește prea accelerat sau prea înceti nit, prezintă imprecizie în articulare;
b) Disartrie subcorticală – este determinată de tulburări ale căilor sistemu lui piramidal și
extrapiramidal, ceea ce produce: întârziere în dezv oltarea vorbirii (vorbirea apare după 4-5 ani),
articulare incorectă, repetă părŃi din cuvânt, vorb irea este foarte accelerată sau încetinită, adinami că,
monotonă, tulburări de voce (slabă, șoptită sau foa rte puternică, fonaŃie scurtă, simŃind nevoia să
inspire foarte des);
c) Disartrie cerebeloasă – este determinată de tulburări ale căilor cerebelo ase. PronunŃia este
sacadată, neclară , adeseori vorbirea este însoŃită de strigăte spre sfârșitul cuvintelor, sialoree
(secreŃie excesivă de salivă);
4. Disartrie bulbară – este determinată de tulburări ale neuronilor mot ori inferiori ai nervilor
care interesează cavitatea bucală, limba, faringele , laringele și centrii care controlează mișcările
respiratorii. Se manifestă prin articulaŃia incorec tă a sunetelor sau chiar imposibilitatea de a artic ula,
voce instabilă care devine afonă, monotonia vorbiri i, chiar fenomene nevrotice grave (instabilitate
emotivă, iritabilitate, plâns). (Mititiuc, I., 1999 )
Diagnostic. Terapie. Majoritatea specialiștilor atrag atenŃia asupra fap tului că diagnosticarea
acestei tulburări reprezintă o problemă de „fineŃe” , deoarece de multe ori ea poate fi confundată cu
o dislalie care cedează mai greu la terapie. În gen eral, terapia vizează: dezvoltarea motricităŃii
generale și a aparatului fonoarticulator; formarea respiraŃiei verbale. Se realizează exerciŃii
antrenare a aparatului fonoarticulator și de corect are a pronunŃiei. La nevoie, terapia logopedică
poate fi însoŃită și de tratament oferit de către m edic.
AplicaŃie
Pornind de la caracteristicile acestei tulburări, e numeraŃi câteva modalităŃi de corectare a
pronunŃiei.

B. Tulburări de ritm și fluenŃă a vorbirii

BÂLBÂIALA

DefiniŃie: Etimologic, termenul bâlbâială provine din lat. „balbutire” care înseamnă a se
bâlbâi . Vorbim așadar despre o tulburare a controlului motor al vorbirii, în care înlănŃuirea
succesivă a sunetelor din cuvinte nu se mai poate r ealiza după modelul expresiv și firesc .
Caracteristici. De regula, bâlbâiala apare în perioada de dezvolta re a vorbirii, fiind
puternic influenŃată de factori cu potenŃial stresa nt de genul: traumelor, șocurilor, spaimelor, chiar și
după unele boli. FrecvenŃa cazurilor de bâlbâială î n perioada verbală este mult mai mică și este
legată în mod deosebit de stresul intrarii copilulu i la școală. Netratată, bâlbâiala se accentuează în
adolescenŃă când, urmare a conștientizării acestei tulburări de către copil, ea se accentuează,
transformându-se în logonevroză. În acest caz, bâlb âiala se însoŃește de teama de a vorbi, timiditate,
izolare etc.
Tipologie. Există trei tipuri de bâlbâială:

7 a) clonică – manifestată prin întreruperea vorbirii în timpul pronunŃării unor sunete sau
cuvinte, din cauza unor spasme care produc repetare a unor silabe;
b) tonică – din cauza unor spasme foarte puternice pe care l e învinge cu greu, copilul nu
pronunŃa primul sunet;
c) mixtă .
Specialiștii precizează ce cele mai multe probleme apar la silabele care necesită un efort mai
mare de emisie (pl, bl, cr, ca, și), sau la sunetel e care apar mai târziu (r, s, ș, z).
Etiologie. Deși cauzele apariŃiei acestei tulburări nu sunt su ficient clarificate, marea
majoritate a secialiștilor este de acord cu faptul că bâlbâiala are o cauzalitate polimorfă, exprimată
prin interacŃiunea unor factori, dintre care aminti m:
A. Factori somato/fiziologici:
-dominanŃa cerebrală (de exemplu, impunerea mâinii drepte în activitatea de scriere poate
genera un conflict între cele două emisfere cerebra le și, implicit, un conflict al impulsurilor motori i
bilaterale);
-acŃiuni neuro-endocrine (de exe., microleziuni cer ebrale, epilepsie, afecŃiuni endocrine);
-întârzieri în dezvoltarea psiho-fizică a copilului ;
-întârzieri în dezvoltarea vorbirii.
B. Factori psiho/sociali:
-stări de nevroză
-imitaŃia, bilingvismul, greșeli pedagogice (lipsa de înŃelegere);
-stările de stres (spaime, suprasolicitarea nervoa să a copilului mic).
Diagnostic. Terapie. Diagnosticul bâlbâielii este relativ mai ușor de st abilit, chiar și de către
cei care nu au o pregătire logopedică. În privinŃa programului terapeutic, acesta urmărește câteva
obiective majore:
– reducerea intensităŃii factorilor conflictuali ca re întreŃin bâlbâiala;
– călirea psiho-fiziologică pentru creșterea rezist enŃei la factorii de stres;
– exersarea vorbirii fluente prin exerciŃii de pron unŃare ritmică, de reliefare a
elementelor prozodice din propoziŃii cu variaŃia in tonaŃiei, accentului, a intensităŃii, tempoului
(Mititiuc., I, 2005, p. 247).
Specialiștii atrag atenŃia că terapia este mai comp lexă și mai îndelungată odată cu inaintarea
în vârstă. La vârsta școlară mică, terapia bâlbâiel ii implică colaborarea dintre familie, cadru
didactic, colectivul de elevi, logoped și medic. În acest din ultim caz, ne referim la tratamentul
medicamentos care ar avea rolul de întărire a organ ismului, de fortificare a sistemului nervos. La
rândul său, familia trebuie să asigure copilului un regim echilibrat de viaŃă, cu alternarea
perioadelor de odihnă și activitate intelectuală. C adrul didactic trebuie să acŃioneze ca un posibil
psihoterapeut, care să ofere asigure atât echilibru l activităŃilor nervoase, cât și suportul afectiv
necesar pentru depășirea stărilor de teama, timidit ate etc.
AplicaŃie
EnumeraŃi cel puŃin două modalităŃi de colaborare ș coală/familie în susŃinerea terapiei
bâlbâielii.

LOGONEVROZA

DefiniŃie. Reprezintă o formă cronicizată a bâlbâielii, sau, cum o definește Emil Verza
(2003, p. 197), este o bâlbâială pe fond nevrotic. Ea apare ca urmare a conștientizării bâlbâielii și se
manifestă atât prin repetarea sunetelor, silabelor, cuvintelor, cât și prin spasme, a grimase, încorda re
și anxietate generată de teama de a nu greși în mom entul vorbirii. Ea afectează posibilitatea
individului de exprimare globală, independentă.
Cauzele care declanșează logonevroza sunt aceleași ca și în cazul bâlbâielii.

8 Terapie. Având o amprentă nevrotică, terapia logonevrozei se axează foarte mult pe
psihoterapie. Logonevroticul trebuie ajutat să-și d epășească teama de momentele de bâlbâială, să-și
formeze o atitudine pozitivă faŃă de actul comunică rii și faŃă de sine ca vorbitor, să-și reducă emoŃi a
negativă.

TAHILALIA

DefiniŃie: Etimologic, termenul tahilalie provine din gr. „tachys” care înseamnă repede și
„lalein” care înseamnă a vorbi . Prin urmare, tahilalia reprezintă o tulburare a ritmului de
articulare, caracterizată printr/o vorbire prea acc elerată.
Caracteristici. Copilul tahilalic deformează sunetele, se încurcă, nu pronunŃă
cuvintele complet, scurtează cuvintele, elimină pre poziŃiile, pronunŃă fără să respire, rămânând fără
aer. Au greșeli gramaticale în exprimare, fac greșe li de gen, timp și timp, de declinare și de
poziŃionare a cuvintelor. La acești copii, atenŃia este instabilă, ceea ce îi împiedică să urmărească cu
atenŃie atât propria exprimare, cât și vorbirea cel orlalŃi. La alŃi copii, vorbirea este foarte rapidă , dar
corectă gramatical, fără modificări ale sunetelor s au deformări sintactice ale propoziŃiilor.
Necorectată la timp, tahilalia se poate transforma în bâlbâială.
Etiologie. Cauzele care generează tahilalia pot fi atât organi ce, cât și funcŃionale. Unii
specialiști consideră că vorbirea accelerată se pro duce ca urmare a unei posibile disarmonii create
între activitatea scoarŃei cerebrale și capacitatea organelor fonatoare de a o transmite, altfel spus
între ritmul gândirii și capacitatea cde exprimare a ceea ce gândește copilul. Tahilalia are o
puternică componentă nervoasă, fiind însoŃită de mi șcăriale mâinilor, picioarelor, întregului corp.
Diagnostic.Terapie. Copiii tahilalici sunt ușor de identificat, chiar ș i de către cei care nu au
cunoștinŃe logopedice, iar terapia presupune deopot rivă tratament medicamentos pentru fortificarea
sistemului nervos și înlăturarea neastâpărului, și exerciŃii de vorbire. Se va insista pe vorbirea
calmă, liniștită, fluentă. Tahilalicii trebuie să f ie obișnuiŃi să-și regleze ritmul de vorbire. Pentr u
aceasta se poate utiliza metronomul sau marcarea ri tmului prin bătaia mainii, a piciorului, cântat
corelat cu mișcări coordonate. Se va insista, de as emenea, pe exerciŃii de citire, recitare, povestire ,
urmărindu-se pronunŃarea corectă a sunetelor. Vocea va fi variată în intensitate, terminând cu
voce puternică. Se va folosi mult timp vorbirea ref lectată.
Ca urmare a conflictului dintre ritmul vorbirii și cel al gândirii, se urmărește și dezvoltarea
gândirii logice.

BRADILALIA

DefiniŃie: Din punct de vedere etimologic, termenul bradilalie provine din gr. „bradys” care
înseamnă încet și „lalein” care înseamnă a vorbi. Prin urmare, bradilalia reprezintă o tulburare a
ritmului de articulare, opusă tahilaliei, caracterizată printr/o vorbire încetinită, rară.
În cazul copiilor cu defienŃe severe de intelect, t ulburări mintale sau nervoase (de ex., stări
depresive, anxioase, inhibiŃie, stări emoŃionale, e pilepsie, tumori cerebrale), vorbim de o încetinire
exagerată a ritmului de articulare (Verza, E., 2003 , p. 198).
Caracteristici. Copiii cu bradilalie vorbesc tărăgănat, foarte înc et, pronunŃă sunetele
neclar, confuz și le articulează incomplet. Deoarec e vocalele sunt pronunŃate tărăgănat, șters, iar
consoanele sunt slab articulate, dicŃia este și ea alterată. FrecvenŃa bradilaliei este mai mare în ca zul
copiilor extenuaŃi din cauza unor boli, a celor sub nutriŃi sau cu tulburări glandulare. De asemenea,
bradilalia este însoŃită de bradipsihie.
Diagnostic. Terapie. Ritmul încetinit al vorbirii și gândirii face ca br adilalicii să fie ușor de
diagnosticat. Ca și în cazul tahilaliei, bradilalia se bazează și pe medicaŃie, cu scopul de a stimula

9 sistemul nervos. ExerciŃiile de vorbire se axează p e: accelerarea ritmului, prin articulare clară,
precisă, cu forŃa și durata necesară. De asemenea, se insistă pe exerciŃii de educare a respiraŃiei, d e
fortificare a musculaturii aparatului fonorespirato r, de corectare a fiecărui sunet afectat, exerciŃii
pentru susŃinerea finalurilor de cuvânt, exerciŃii de împărŃire a cuvintelor în silabe cu pronunŃarea
clară, corectă, a fiecărei silabe, exerciŃii de cit ire cu ritm variat (lent, moderat, rapid, bine arti culat).
Și în cazul bradilaliei, se poate utiliza metronomu l, dar pentru accelerarea ritmului, până când
acesta se normalizează.
AplicaŃie
ElaboraŃi un set de exerciŃii care să contribuie la corectarea tulburărilor de ritm și fluenŃă
la școlarii mici.

AFTONGIA

Aftongia este un defect de vorbire neînŃeles până în prezent . În timpul vorbirii sau a
încercărilor de a vorbi, în mușchiul limbii apare u n spasm de lungă durată, limba încordată
sprijinindu-se pe o parte sau alta a cavităŃii buca le, vorbirea devenind astfel imposibilă (Mititiuc, I.,
2010, p. 39). Pentru că a fost observată în special la bâlbâiŃi, este considerată ca fiind un simptom al
bâlbâielii, dar poate să apară și în afara ei.

TULBURĂRI COREICE

La persoanele care prezintă astfel de tulburări, se produc întreruperi spasmodice fără indicii
speciale privind dificultatea sunetelor care apare și fără vreo legătură cu o împrejurare exterioară.
Defectele în rostirea sunetelor sunt diverse în fun cŃie de grupul de mușchi afectat de spasme
(Mititiuc, I., 2010, p. 39):
– dacă afectează mușchii respiratori, vorbirea va f i întreruptă de niște gâfâieli scurte și rapide,
de creșteri bruște și explozive ale volumului tonul ui;
– dacă spasmele au loc în laringe, sunetul devine d intr-o dată surd sau invers;
– dacă spasmul apare la nivelul palatului, sunetul este lipsit de precizie, sunetul oral devine
nazal, iar sunetele nazale devin tremurate și nesig ure.
Când copilul își dă seama de nesiguranŃa rostirii s ale, începe să adopte o manieră șovăitoare
în vorbire, care uneori seamănă cu bâlbâiala. Apare în special la copiii între 5-15 ani, mai ales la
fete. Spre deosebire de ticuri care sunt repetate c ontinuu sub aceeași formă, mișcările coreice sunt
diferite și neregulate.

C. Tulburări de voce

TULBURĂRILE DE VOCE

DefiniŃie: Vocea normală se caracterizează prin tărie potrivită, claritatea tonului, un
diapazon potrivit vârstei și sexului, un vibrator u șor, o inflexiune constantă și agreabilă a înălŃimi i și
forŃei în funcŃie de înŃelesul cuvintelor rostite. Defectul vocal este recunoscut ca fiind orice abate re
de la aceste caracteristici.
Etiologie. La baza acestora pot sta diferite cauze (Mititiuc, I., 2010, p. 47):
– organice sau dobândite: malformaŃii ale boltei pa latine, ale palatului moale, deformaŃii ale
dinŃilor și limbii, noduli pe coardele vocale, poli pi, deviaŃii de sept, inflamaŃii laringiene sau ale
mucoasei nazale, tumori ale faringelui etc.;
– funcŃionale: hipotonia palatului moale, paralizii alelaringelui sau coardelor vocale,
folosirea incorectă a vocei;pot să apară ca fenomen e secundare în hipoacuzii, disartrii, afazii,
rinolalii etc.

10 – psihologice: boli psihice, șoc emotiv, stări conf lictuale, disconfort psihic etc.);
– transformări de la nivelul sistemului endocrin pr in schimbările funcŃiei hipofizare și
modificările hormonilor sexuali (de ex. mutaŃia pat ologică, vocea „Falsetto” la bărbaŃi).

AFONIA – DISFONIA

DefiniŃie: Fiind caracterizată de lipsa totală sau parŃială a vocei, poate fi determinată de
starea de funcŃionare a coardelor vocale în vorbire . „Dacă vibrează insuficient, vocea poate fi
diminuată, șoptită, răgușită, monotonă, fără inflex iuni, surdă, nazonantă, fiind vorba de o disfonie.
Dacă e o totală neparticipare a coardelor vocale în vorbire, vocea dispare complet. În timpul vorbirii
glota nu se închide deloc (afonia) sau se închide i nsuficient (disfonia)” (Mititiuc, I., 2010, p. 47).
Etiologie. Poate fi determinată de cauze (Mititiuc, I., 2010, p. 47):
– organice: procese inflamatorii ale laringelui, tumo ri, pareze musculare;
– funcŃionale: reacŃii psihogene, isterice, nevrotice care inhibă zonele centrale și căile de
transmisie vocală;
– tulburari emotive;
– obiceiuri vocale nepotrivite.
În disfonia funcŃională, spre deosebire de cea orga nică, vocea apare în reacŃii reflexe.
Limbajul este normal dezvoltat, dar apar tulburări psihice: fatigabilitate, neatenŃie, excitabilitate
mărită, neîncredere etc.
Diagnostic. Terapie. În tratarea acestei tulburări, se recomandă înlătur area cauzei care a dus
la apariŃia ei, chiar urmarea unui tratament medica mentos pentru echilibrarea sistemului nervos și
creșterea pragului de rezistenŃă la factori de stre s, odihna completă a vocei, apoi reeducarea vocei,
pornind de la o voce șoptită, o fonaŃie ușoară, evo luând treptat spre o voce normală. De obicei este
necesară și psihoterapia care se va face în paralel cu corectarea vocei (Mititiuc, I., 2010, p. 47).
Se recomandă examenul laringoscopic și în funcŃie d e rezultatele acestuia se va stabili
intervenŃia ulterioară – se recomandă intervenŃia c hirurgicală în cazul patologiei active a corzilor
vocale, odihna completă a vocei, urmată de exerciŃi i speciale în cazul folosirii greșite a vocei. În
cazul neregularităŃilor permanente și iremediabile, intervenŃiile medicului sau a logopedului nu sunt
de nici un folos.

FONASTENIA O PSEUDOFONASTENIA

DefiniŃie: Fonastenia este o tulburare de voce de obicei funcŃ ională. Gradul tulburărilor
fonastenice variază de la o neînsemnată disfonie pâ nă la o afonie totală.
Etiologie. Este determinată de folosirea incorectă și abuzivă a vocei și de laringite (Mititiuc,
I., 2010; Verza, E., 2003).
Caracteristici. Fonastenia se caracterizează prin scăderea intensit ăŃii vocei, pierderea
calităŃilor muzicale, întreruperea și rateul vocei, tremurul și obosirea rapidă a
vocei.Pseudofonastenia se întâlnește în special la preșcolari având drept cauze folosirea abuzivă a
vocei și stările emoŃionale. Este bine ca aceste tu lburări să fie prevenite prin măsuri de igienă și d e
profilaxie a vocei. Dacă apar, se recomandă repaos vocal și terapie logopedică. De obicei dau
recidive și apar modificări psihice (iritabilitate, irascibilitate, devin necomunicativi). Tratamentul
medical este ineficient.

RĂGUȘEALA

DefiniŃie: Se caracterizează printr-o voce îngroșată, până la pierderea ei. Poate avea cauze
organice (stenoză laringiană, apariŃia unor noduli pe coardele vocale, inflamări ale cordelor vocale,

11 ale laringelui sau ale căilor respiratorii) sau fun cŃionale, fiind determinate de stări emoŃionale
puternice, de folosirea excesivă a vocei sau de pro asta dirijare a aerului din plămâni spre cavitatea
bucală. Se recomandă tratament medicamentos, repaos vocal și exerciŃii logopedice pentru
restabilirea vocei. (Mititiuc, I., 2010, p.48).

MUTAłIA PATOLOGICĂ

DefiniŃie: Apare la băieŃi, aceștia având o voce bărbătească d e la 8-11 ani sau întârzie
schimbarea vocei, menŃinându-se o voce hârâită, cu oscilaŃii rapide de la un ton la altul. MutaŃia
patologică apare în tulburările endocrine. Vocea de „Falsetto” la bărbaŃi. Este persistenŃa vocei
subŃiri din perioada prepubertală până la adolescen Ńă sau mai târziu. Pot fi mai multe cauze:
dezechilibru sau nedezvoltare glandulară (scurtează coardele vocale), deficienŃa activităŃii
gonadelor, a hipofizei sau amândurora (coardele voc ale menŃinându-se la lungimea lor din
pubertate), abuzul de voce prin cântec (băiatul est e forŃat să cânte soprană în timpul pubertăŃii ceea
ce este foarte contraindicat). (Mititiuc, I., 2010 ).
Prin intervenŃie psihoterapeutică se urmărește inst ruirea vocală. Se vizează dezvoltarea
dorinŃei reale de schimbare a vocei, a suportului m otivaŃional de a face faŃă situaŃiilor jenante ce
însoŃesc procesul de schimbare a vocei.

AplicaŃii:
1. ExplicaŃi de ce este necesară terapia logopedică în cazul tulburărilor de voce ?
2. GândiŃi o strategie de motivare si susŃinere a d orinŃei reale de schimbare a vocei pentru
copiii cu tulburări de voce.

D. Tulburări ale limbajului cititOscris

DISGRAFIA

DefiniŃie: Reprezintă dificultatea de învăŃare a scrierii core cte de copiii normali mintal,
datorită unor insuficienŃe motorii, unor tulburări emoŃionale sau unor afecŃiuni neuropsihice, fără
atingerea semnificaŃiei sistemului simbolic al scri sului. Afectează mai ales procesul de consolidare
și de automatizare a scrierii ca mijloc de comunica re.
Caracteristicile tulburării sunt (Verza, E., 2003, p. 208): însușir ea parŃială a
scrisului, prezenŃa omisiunii, inversării, repetări i, substituirii, confuzii de lietere, o linie sau o tușă
chinuită, tremurată, inegală, forme de mărimi inade cvate între litere, legături absente sau nefirești,
înclinarea exagerată sau inversată, spaŃialitate ig norate, integrare în pagină inestetic, neglijarea
regulilor gramaticale și ortografice.
Tipologie . Forme de disgrafii după Falinski (după Verza, E., 1983):
a) agrafia – incapacitatea totală de a desena și de a scrie (tumoare, leziune cerebrală);
b) paragrafia, când copilul poate să scrie separat literele și nu unite;
c) disgrafia structurală;
d) disoltografia, când nu utilizează semnele de pun ctuaŃie și de ortografie;
e) scrierea defectuasă.

12 DISLEXIA

DefiniŃie: Reprezintă dificultatea in invăŃarea (însușirea și exercitarea) citirii corecte la
copiii normali mintal, datorită unei slabe coordonă ri a proceselor senzoriale, motrice și intelectuale
implicate de actul citirii, precum și a unei influe nte sincronizări a stimulilor grafici externi cu
conŃinuturile ideative referitoare la cuvintele per cepute și citite. Afectează mai ales procesul de
consolidare și de automatizare al citirii, ca instr ument de comunicare-învăŃare.
Caracterisiticile tulburării sunt (Verza, E., 2003, p. 209): poticni re la citirea unui text tipărit
familiar, prezenŃa omisiunilor, înlocuirilor, repet ări, inversarea unităŃilor fonetice, omiterea unor
cuvinte sau rânduri întregi. Copilul dislexic are o voce fadă (lipsită de expresie), ternă (lipsită de
intonaŃie), ignoră semnele de punctuaŃie, este defe nsiv în faŃa textului pe care nu îl înŃelege, nu îl
acceptă și chiar începe să se teamă de actul de a c iti.
Tipologie. Dislexiile sunt împărŃite în după Falinski (după V erza, E., 1983):
– alexie, incapacitatea de a citi, cecitate verbală provocată de unele leziuni în centrii nervoși;
– paralexie, citește literele separat;
– dislexia propriu-zisă (legatenia), nu este capabi l să-și însușească citirea;
– dislexia structurală, când apar omisiuni, adăugir i și înlocuiri.

ALEXIA

DefiniŃie: Reprezintă incapacitate patologică (congenitală sau dobandită) de a înŃelege
limbajul scris, datorită unei asocieri între o tulb urare a gîndirii simbolice cu o formă de agnozie
vizuală, fără ca subiectul să prezinte tulburări al e limbajului oral sau ale capacităŃii de a scrie co rect.
El nu poate citi din cauza unei leziuni a semisfere i cerebrale stângi, care implică un deficit specifi c
de percepere a semnificaŃiei cuvântului scris (Verz a, E., 2003, p. 210).

AGRAFIA

DefiniŃie: Reprezintă incapacitatea de a comunica prin scris, cu toate că persoana prezintă
un nivel mintal normal și o motricitate integră. Ag rafia poate fi constituŃională sau dobândită.
Fenomenul este rar întâlnit și uneori se asociază c u tulburări afazice, caz în care apare ca o pierder e
patologică a posibilităŃii de a scrie (Verza, E., 2 003, p. 210).
Etiologie. Clasificarea etiologiei a tulburărilor citit-scrisu lui după Emil Verza sunt (Verza,
E., 2003, pp. 211-212):
a) factori care aparŃin subiectului:
/square4 moștenire genetică;
/square4 deficienŃe de ordin senzorial;
/square4 gradul dezvoltării intelectuale;
/square4 slaba dezvoltare psihomotorie;
/square4 starea generală a sănătăŃii;
/square4 reacŃiile nevrotice;
/square4 motivaŃia scăzută;
/square4 instabilitatea emoŃională;
/square4 insuccesul școlar;
/square4 tulburările de pronunŃie;
/square4 tulburările de ritm și fluenŃă a vorbirii.
b) factori de mediu:
/square4 naștere grea cu travaliu soldat cu leziuni pe creie r;
/square4 nivelul socio-cultural scăzut al familiei;
/square4 slabul interes manifestat faŃă de pregătirea copilu lui;
/square4 slaba integrare în colectiv a copilului;

13 /square4 metode și procedee necorespunzătoare pentru învăŃar ea citit-scrisului (impuse în
familie).
AplicaŃii
1. ReflectaŃi la activitatea didactică desfășurată împreună cu elevii / copiii din clasa dvs..
AnalizaŃi și exemplificaŃi factorii care au determi nat tulburările de vorbire ale copiilor.
2. Care este corelaŃia dintre slaba intgrare în col ectiv a copilului și manifestarea unei
tulburări de vorbire?
3. IdentificaŃi metode și procedee necorespunzătoar e pentru învăŃarea citit-scrisului, impuse
în familie.
Etiologie. Cauzele acestor tulburări sunt (Verza, E., 2003, p p. 212-213):
1) Cauze care aparŃin subiectului:
• insuficienŃe funcŃionale ale creierului;
• întârzieri și dificultăŃi în limbajul oral;
• sindromul de nedezvoltare a vorbirii;
• deficienŃă mintală;
• meningită, encefalită și sechelele acestora;
• tulburări de orientare;
• lateralitatea inversată, încrucișată și nefixată (f olosirea ambelor mâini în care nu
există partea dominantă);
• nedezvoltarea autopercepŃiei schemei corporale;
• deficienŃe psiho-motrice;
• boli psiho-somatice infantile;
• cauze ereditare.
2) Cauze care aparŃin mediului ambiant (familial și școlar):
• dezinteresul familiei sau hiperprotecŃie sau tolera nŃă excesivă;
• nivelul cultural și material scăzut;
• dezorganizarea regimului zilnic al copilului (nu ar e timp de odihnă);
• absenteismul, neintegrarea în colectivitatea școlar ă; nestimularea la lecŃii,
necunoașterea psihopedagogică a copilului; frecvent area de anturaje nefaste;
• etichetarea prematură ca fiind slab la învăŃătură.
3) Cauze rezultate din intersecŃia celor două cauze anterioare:
• tulburări și carenŃe afective, volitive, comportame ntale;
• situaŃii stresante, stări de șoc;
• bilingvismul sau polingvism.

AplicaŃii
ElaboraŃi o strategie de prevenire și / sau amelior are a cauzelor care aparŃin mediului
ambiant în situaŃia copiilor cu tulburări de scris – citit.

E. Tulburările polimorfe

ALALIA

DefiniŃie: Etimologic, termenul alalie provine din gr. „ a” care înseamnă fără și „lalein” care
înseamnă a vorbi , sau din gr. „alales” care înseamnă fără vorbire , muŃenie . Reprezintă o tulburare
de vorbire manifestată ărin imposibilitatea unei pe rsoane de a vorbi, deși auzul este normal.

14 Caracteristici. Incapacitatea copilului de a vorbi se menŃine până la vârsta de 5 ani,
iar în unele situaŃii, chiar și până la 8-11 ani. Î n această perioadă, neputându-se exprima verbal,
copiii folosesc limbajul nonverbal, „vorbesc” prin mimică și gesturi. În general, copilul tace sau
scoate sunete nearticulate, gângurite, pronunŃă une le sunete imitativ sau chiar cuvinte bi- și
trisilabice, în care domină vocalele (3-6-12 cuvint e) greu de înŃeles de către adult. În alte cazuri,
copilul repetă cuvintele automat (ecolalie), fără a înŃelege vorbirea lor proprie sau pe a celorlaŃi.
Marea majoritate a alalicilor manifestă un anumit t ip de retard fizic și intelectual, deși nu
sunt oligofreni. Această deficienŃă intelectuală se reduce sau dispare odată cu dezvoltarea vorbirii.
Copiii cu alalie au o înfăŃișare rigidă, mișcări ne sincronizate, un echilibru scăzut, unele tulburări ale
direcŃiei de mers, tulburări motorii, lipsă de expr esivitate în mimică, gesturi nesincronizate cu
mesajul pe care îl exprimă. Este retras, preferă si ngurătatea, dar poate reacŃiona și violent dacă
adultul insistă să-l facă pe copil să vorbească.
Etiologie. Specialiștii vorbesc de trei categorii de cauze al e acestei tulburări:
a) Cauze generale : alcoolismul părinŃilor, rudenia de sânge, tubercu loza părinŃilor,
rahitismul;
b) Cauze psihice : lipsa imboldului în vorbire, teama patologică, ne dezvoltarea memoriei,
tonus psihic scăzut;
c) Cauze motorii : întârzierea motoră, deficienŃe generale ale motri cităŃii (Mititiuc, I., 2005)
Tipologie. Există trei forme de manifestare a alaliei:
a) alalia senzorială – sunetul este păstrat, dar copilul nu înŃelege vo rbirea prin cuvinte. El
repetă sunetele și cuvintele doar prin imitaŃie. Se poate confunda cu hipoacuzia, surditatea,
oligofrenia, motiv pentru care copilul trebuie obse rvat mai mult timp.
b) alalia motoră – copilul înŃelege vorbirea celor din jur, dar ei nu pot vorbi
c) alalia mixtă / lipsește atât vorbirea impresivă cât și expresivă, ca urmare a unei afectări
importante a creierului care s-a extins asupra zone lor verbale senzoriale și motoare.
Diagnostic. Terapie. Diagnosticul nu se poate pune înainte de trei ani ( după 5 ani). Terapia
este complexă, de lungă durată și presupune elabora rea, organizarea, dezvoltarea limbajului. La
început accentul se pune pe vorbirea orală. ÎnvăŃar ea scrierii se structurează pe vorbirea orală, în
funcŃie de gradul și forma alaliei. La alalicii sen zoriali se folosește mult mimica și gestul pentru
ușurarea înŃelesului. Cuvintele se leagă de obiecte , se va folosi mult și citirea labială. La alalicii
motori, terapia vizează vorbirea reflectată. Auzind mereu și înŃelegând vorbirea, copilul caută s-o
imite. Se impun și: exerciŃii de dezvoltare a auzul ui fonematic, a atenŃiei auditive, exerciŃii de
gimnastică fono-articulatorie generală și specifică sunetelor.
AplicaŃie
Pornind de la cerinŃele terapiei acestei tulburări, identificaŃi un set de exerciŃii privind
vorbirea reflectată.

AFAZIA

DefiniŃie: Din punct de vedere etimologic, termenul afazie provine din gr. „a” care
înseamnă fără și „phases” care înseamnă cuvânt, vorbire . Este o tulburare severă, de natură central
organică a vorbirii, în diferitele ei aspecte, form e și grade, ce se manifestă de la neînŃelegerea
totală a vorbirii, până la până la dificultăŃi de a rticulaŃie, în înŃelegerea nuanŃelor mai subtile al e
gândirii sau în aducerea aminte a unor cuvinte și e xpresii (Mititiuc, 2005). Este o tulburare a
funcŃiilor limbajului, datorată afectării centrilor nervoși (Verza, E., 1999, p. 202).
Caracteristici. La prima vedere, în planul simptomatologiei, afazi a seamănă cu
alalia. Cu toate acestea, afazicul are o simptomato logie neurologică mai pronunŃată. Mai mult,

15 specialiștii precizează că alalia este congenitală, în timp ce afazia este dobândită. Copilul afazic a re
conservate elemente verbale, dar nu înŃelege și nu vorbește, reacŃionează inert la tot ce-l înconjoară .
IniŃial se manifestă o tulburare mai mare a uneia d in laturile vorbirii (motoare sau senzorială, orală
sau scrisă). Uneori se restabilește foarte curând, peste câteva ore, zile, săptămâni, mai ales la tine rii
traumatizaŃi. De cele mai multe ori revenirea evolu ează lent și treptat.
Etiologie. În general, afazia se datorează unei puternice afec tări cerebrale și se manifestă
mai pregnant la adulŃi, la bătrâni. Printre cauzele responsabile de apariŃia acestei tulburări,
specialiștii enumeră: arterioscleroza vaselor sangv ine, hemoragii, tumori cerebrale, tulburări de
nutriŃie ale creierului, traumatisme craniene închi se sau deschise.
Tipologie. Afazia se manifestă sub două aspecte:
a) afazia motoare – copilul aude și înŃelege vorbirea, dar el nu vorbeș te deși stăpânește
funcŃia motoare elementară a organelor de vorbire, adică își poate mișca limba, buzele. Nu poate
articula, nu-și poate aminti aceste mișcări deși mi șcările organelor periferice sunt păstrate. În
cazurile grave se manifestă și explozii afective, e motivitate exagerată; în cazurile mai ușoare apare
slăbiciunea, starea de epuizare, dificultăŃi de con centrare etc.
b) afazia senzorială / s unt păstrate frânturi de vorbire expresivă: cuvinte și expresii
introductive, și de înlocuire. IniŃial se constată confuzia sunetelor sau silabelor asemănătoare
acustic. În funcŃie de gradul de afectare cerebrală pot apărea manifestări de genul: lipsa reacŃiei la
vorbire, recepŃionarea vorbirii ca pe un zgomot, pe rceperea vorvirii, dar fără a înŃelege ce se
vorbește, înŃelegerea cuvintelor doar dacă sunt pre zente obiectele, tulburarea citirii etc.
Diagnostic. Terapie. Datorită similarităŃii cu alte tulburări, diagnosti cul afaziei se realizează
doar de către specialistul logoped, în urma unui di agnostic diferenŃial. Logopezii precizează că
restabilirea vorbirii la afazici se face numai atun ci când fenomenele acute ale bolii care a provocat
tulburarea încetează și bolnavul se află într-o sta re de liniște relativă. De asemenea, dacă afazia es te
de provenienŃă pur mecanică, trebuie să se aștepte vindecarea completă a rănii și dispariŃia durerilor
de cap și a spasmelor.
Terapia vizează consolidarea laturii semantice. Cuv intele trebuie să dobândească un înŃeles
corespunzător, permanent și stabil. Cuvintele se da u în propoziŃii, nu izolat și în forme
schimbătoare. După ce afazicul își însușește vocabu larul, se înlătură agramatismele, folosindu-se
metoda raŃionamentelor, a însușirii conștiente a se nsurilor categoriilor gramaticale. Se urmărește în
continuare dezvoltarea generală a vorbirii, a scrie rii, prin: dictare, copiere creatoare, citire cu vo ce
tareși în gând, povestiri, compuneri.
Prognosticul logopedic al afaziei este diferenŃiat în funcŃie de vârstă. Astfel, la copii este
înlăturată total, la tineri se obŃin uneori unele a meliorări, iar la varstnici posibilităŃile de refac ere a
limbajului sunt mai limitate.
AplicaŃie
Pornind de la cerinŃele terapiei acestei tulburări, identificaŃi un set de exerciŃii pentru
însușirea vocabularului.

F. Tulburări de dezvoltare a limbajului

MUTISMUL ELECTIV

DefiniŃie. Denumit și mutism psihogen sau voluntar, mutismul electiv reprezintă o tulburare
de limbaj manifestată prin blocarea vorbirii în sit uaŃii de stres afectiv .
Caracteristici. Această tulburare se întâlnește în cazul copiilor c are, deși posedă
limbajul, manifestă o blocare emoŃională gravă ce d uce la inhibarea capacităŃii de exprimare

16 verbală. De cele mai multe ori vorbim de un mutism voluntar care apare la copiii psihotici, labili,
emotivi. Acești copii refuză să vorbească cu anumit e persoane, sau chiar cu toate persoanele, deși
înŃeleg vorbirea și nu au nici deficienŃe intelecti ve. Refuzul poate fi temporar sau pentru o perioadă
mai îndelungată (luni, ani). Cu cât mutismul se ins tituie pe o perioadă mai îndelungată, cu atât va fi
mai afectat vocabularul, exprimarea gramaticală, lo gică, precum și achiziŃiile școlare. La adulŃi,
mutismul este mai rar întâlnit și se asociază cu ne vroza.
Etiologie. Mutismul electiv este cauzat de atitudini greșite ale părinŃilor în educaŃie care
traumatizează afectiv copilul, emoŃii, șoc, stresul , eșecuri școlare repetate, frustrări create de
manifestări afective diferenŃiate ale părinŃilor fa Ńă de copiii din familie. Toate acestea sunt asocia te
și cu un fond ereditar favorizant, sau cu micro sec hele encefalopatice (Mititiuc, I., 1996, p. 280).
Tipologie. Există două forme de manifestare a mutismului elec tiv:
a) Mutismul de situaŃie – copilul refuză să vorbească în anumite situaŃii;
b) Mutismul de persoane – copilul refuză să vorbească cu anumite persoane, deși vorbește cu
părinŃii sau cu prietenii (Verza, E., 1995, p. 204) .
Diagnostic. Terapie. Având un determinism complex, diagnosticul mutismu lui electiv se
stailește de către specialistul logoped. Este vorba de un diagnostic diferenŃial, susŃine Emil Verza,
cu atât mai mult cu cât mutismul se poate confunda cu:
a) Surditatea – absenŃa limbajului copilului este d eterminată de deficienŃele de auz.
b) Alalia – tulburarea este congenitală, are caract er permanent, iar comportamentul verbal al
copilului nu se modifică în raport cu ambianŃa.
c) Autismul – comportamentul verbal este inadecvat și lipsesc total raporturile afective și de
relaŃie ale subiectului cu mediul.
Din perspectivă terapeutică, important este să se e limine factorii care au determinat
mutismul. Se poate recurge la strategii cum ar fi: schimbarea școlii, eliminarea persoanelor care au
provocat reacŃia nevrotică. Cadrele didactice trebu ie să asigure suportul pedagogic necesar, astfel
încât să se prevină handicapul intelectual și insuc cesul școlar.

AplicaŃie
ElaboraŃi un set de procedee de înlăturare a insucc esului școlar în cazul copiilor cu mutism
electiv.

RETARDUL ÎN DEZVOLTAREA GENERALĂ A VORBIRII

DefiniŃie. Reprezintă un blocaj al ritmului evoluŃiei vorbirii , care se abate de la normal .
Dacă până la vârsta de 3 ani copilul folosește un n umăr redus de cuvinte, pronunŃate alterat, nu
poate formula propoziŃii simple (deși aparatul fono articulator este normal dezvoltat, iar auzul este
bun), se poate considera ca având un retard în apar iŃia și dezvoltarea limbajului.
Caracteristici . La copiii cu întârziere în dezvoltarea limbajului vorbirii se constată
un decalaj între vârsta cronologică și nivelul de d ezvoltare a limbajului. Mai mult, există de la
început un decalaj faŃă de copiii normali. Cuvintel e apar după 2-3 ani, într-o formă simplificată,
vocabularul cuprinzând 20-30 de cuvinte. Sunt preze nte vocalele, consoanele dificile fie lipsesc, fie
sunt înlocuite, diftongii se reduc la o vocală, sil abele sunt omise la sfârșitul cuvintelor. De multe ori
propoziŃiile se reduca la un singur cuvânt. Nedezvo ltarea limbajului se poate prelungi până la
intrarea în școală, ceea se poate fi surprins prin: nesurprinderea unităŃii fonetice și grafice a
sunetelor, literelor și cuvintelor; nediferenŃierea sunetelor în cadrul cuvintelor; dificultăŃi în tre cerea
de la vocabularul pasiv în cel activ; necunoașterea tuturor semnificaŃiilor cuvintelor; folosirea
deficitară a singularului și pluralului; folosirea excesivă a substantivelor și verbelor în povestire;
apariŃia cuvintelor parazitare, a repetărilor etc. (Vrășmaș, E., 1995, p. 103).

17 Etiologie . Retardul de limbaj are multiple determinări. Dint re aceștia, se pot aminti: a)
factori neurogeni, peri și postnatală (micro sau ma croleziuni cerebrale, hemoragii difuze); b) factori
somatogeni (boli cronice și infecŃioase); c) factor i psihogeni (abandon, părinŃi cu tulburări de
vorbire,, suprasolicitare verbală, șocuri emotive e tc.); d) factori constituŃionali (inabilitate verba lă,
moștenită pe linie paternă).
Diagnostic. Terapie . Simptomatologia acestei tulburări face ca diagnos ticul să nu fie foarte
greu de stabilit, chiar și de către un cadru didact ic avizat. Specialiștii spun că, în general,
prognosticul este favorabil, întârzierea putând fi eliminată odată cu vârsta. Saltul cel mai mare în
dezvoltarea limbajului la acești copii se înregistr ează în jurul vârstei de 6-7 ani. Activitatea
terapeutică trebuie să respecte anumite cerinŃe: ob ișnuirea copilului să colaboreze cu adultul;
crearea unor relaŃii socio-afective favorabile; înc eperea tratamentului încă de timpuriu; îmbogăŃirea
vocabularului și activarea celui pasiv; dezvoltarea capacităŃii de a verbaliza întâmplările trăite etc .
La școlarii cu retard de limbaj se va insista pe:
/square4 exerciŃii de analiză și sinteză fonetică, de stabil ire a locului sunetului în cuvânt și al
cuvântului în propoziŃie;
/square4 formarea deprinderii de a folosi în vorbire cuvinte cu caracter abstract sau generalizator
(fructe, animale, mobilă etc.);
/square4 dezvoltarea capacităŃii de a povesti întâmplări în succesinea logică;
/square4 povestirea după imagini;
/square4 exersarea unor propoziŃii cu ritmuri, intensităŃi ș i intonaŃii diferite etc. (Vrășmaș, E.,
1995, p. 107).

AplicaŃie
EnumeraŃi câtea tipuri de exerciŃii de analiză și s inteză fonetică, de stabilire a locului
sunetului în cuvânt și al cuvântului în propoziŃie în cazul copiilor cu retard de limbaj .

G. Tulburări ale limbajului bazat pe disfuncŃiile p sihice

Tulburările din această categorie sunt caracterizat e de dereglări generale în formulare,
expresie verbală deficitară și reducerea cantitativ ă a înŃelegerii comunicării. Apărute ca efecte
secundare ale disfuncŃiilor psihice generale, dislo giile, ecolaliile, jargonofaziile și bradifaziile s unt
fenomene de exprimare incoerentă.
DISLOGIA

DefiniŃie . Tulburare caracterizată printr/o insuficientă dezvo ltare a funcŃiilor limbajului,
provenind dintr/o dereglare a sistemului nervos cen tral (Verza, E., 2003, p. 206).

ECOLALIA

DefiniŃie. Reprezintă o tulburare de limbaj manifestată prin repetarea nemotivată,
involuntară a unui cuvânt sau a unei propoziŃii spu se de o altă persoană aflată de faŃă .
Caracteristici. Ecolalia poate fi un simptom al afaziei sau o form ă a ei; în cazul
acesta, bolnavul care repetă cele spuse nu poate gă si el însuși cuvinte nimerite. Există și o altă
formă de ecolalie, cea fiziologică, normală, prezen tă la copiii mici care invaŃă să vorbească; aceștia
uneori repetă ultimile cuvinte ale propoziŃiilor au zite (Verza, E., 2003, p. 206).

BRADIFAZIA

18
DefiniŃie. Reprezintă o tulburare de limbaj care se manifestat ă printr/o vorbire cu un ritm
prea lent, greu de urmărit, care se manifestă mai f recvent la ologofreni . Prognosticul bradifaziei
este favorabil, ritmul vorbirii fiind totdeauna sus ceptibil de ameliorări, deși în unele cazuri nu se
poate obŃine o fluenŃă perfectă (Verza, E., 2003, p . 206).

AUTISMUL INFANTIL

DefiniŃie. Autismul infantil este un sindrom manifestat prin r uperea de realitate a
subiectului, prin absenŃa contactelor cu persoanele din jur, fie ele adulŃi sau copii, și prin
neadecvarea manifestărilor afective.
Caracteristici. ApariŃia limbajului la autiști este întârziată și are la început un
puternic caracter reproductiv calitativ și nu de co municare. Tulburările de limbaj la autiști constau
în (Verza, E., 2003, p. 207): ecolalii imediate, în târziate sau inversate, precum și în folosirea
neadecvată a pronumelui personal; stereotipii și pe rseverări. Vocea copilului imită de obicei vocile
celor din jur. Copilul nu este afectuos și atașat f aŃă de mamă sau de alte persoane; nu protestează,
când mama se îndepărtează de el. Râsul, plânsul și zâmbetul nu sunt adecvate situaŃiilor reale de
viaŃă în care este pus copilul, poate să plângă sau să râdă nemotivat. Copilul autist nu manifestă
frică faŃă de pericolele reale, dar poate să se spe rie de stimuli obișnuiŃi. Comportamentul copilului
se caracterizează printr-o atitudine de izolare faŃ ă de mediu, o totală indiferenŃă faŃă de persoanele
din jur, reacŃii de proteste vehemente, când aceste persoane îi invadează spaŃiul intim. Este neatent
la ceea ce i se spune, dă impresia că nu aude, nu-ș i fixează privirea asupra persoanelor din jur și nu
caută contactul vizual cu aceștia. Copilul autist d emonstrează o bună memorie pentru aranjamentele
spaŃiale și manifestă o nevoie obsesivă pentru imua bil, are o aversiune la schimbări. El este puternic
atras de obiecte lucioase sau altele în mișcare sau în pendulare; iubește muzica și studiază obiectele ,
ducându-le la marginea câmpului vizual lateral prin pipăire, prin zgâriere și prin gustare.

Temă:
IdentificaŃi și descrieŃi două tulburări de vorbire identificate la copiii din școala dvs.
PrezentaŃi activităŃile și strategiile de interven Ńie aplicate .

BIBLIOGRAFIE

1. Burlea, G. (2007), Tulburările limbajului scris/citit , Editura Polirom, Iași
2. Mititiuc, I. (1996), Probleme psihopedagogige la copilul cutulburări de limbaj , Ed. Ankarom,
Iași
3. Mititiuc, I., (2010) – Defectologie – Logopedie. Suport de curs ,

4. Mitituc, I.; Purle, T. (2005), Incursiune în universul copiilor cu tulburări de li mbaj , Editura
Pim, Iași
5. Tobolcea, I. (2000), Orientări psihologice și logopedice în logonevroză , Editura Spanda, Iași
6. Verza, E. (1983) – Disgrafia si terapia ei , Editura Didactica si Pedagogică, Bucuresti.
7. Verza, E. (2003), Psihopedagogie specială , Editura Didactică și Pedagogică, București
8. Vrabie, D. (2002), Psihologia educaŃiei , Editura Geneze, GalaŃi
9. Vrășmaș, E.; Stănică, C. (1997), Terapia tulburărilor de limbaj , Editura Didactică și
Pedagogică, București