Nu poți fi un bun vânător fără să iubești vânatul, fără să nu îl respecți, fără să nu îi dai o șansă, obligându -te nu o dată să lași cătarea la o… [625010]

VÂNATUL CU TROFEE

Sima N. Ioan
Anul I -Cinegetică ID

Nu poți fi un bun vânător fără să iubești vânatul, fără să nu îl respecți, fără să nu îi dai o
șansă, obligându -te nu o dată să lași cătarea la o parte și să privești cu ochiul minunăția apărută
pe o piatră de colț sfidând abisurile și schimbându -ți hotărârea de o clipă de a apăsa pe trăgaci.
Un vânător adevărat este adesea un vânător învins de verdele sau albul ce -l înconjoară, de viaț a
pădurii ce freamătă în jur. (ARISTIDE STAVROS, “ Freamătul munților ”, editura Albatros,
București 1986) .
Vânătoarea s -a constituit ca îndeletnicire umană încă din cele mai vechi timpuri.
Vânătoarea s -a înscris într -un ansamblu de preocupări ce urmăreau c unoașterea cât mai amplă și
amănunțită a animalelor și păsărilor, înțelegerea obiceiurilor și modurilor lor de viață, căutându –
se ca prin aceasta să se poată influența pozitiv habitatul vânatului, apărându -se echilibrul
ecologic . (ȘTEFAN IVĂNESCU, “ Pădurea vânătoarea și turismul ”, editura Spo rt-Turism 1983).
Speciile de vânat cu importanță economic ă rezul tată din practicarea vânătorii, a trofeelor
obținute, a valorificării producției de carne sau de blănuri fac parte din punct de vedere
systematic din clasele mamifere și păsări. (VADIM NESTEROV, “ Bolile vânatului ”, editura
Ceres, București 1984).
Sunt considerate trofee pentru vânători doar anumite părți caracteristice din corpul
animalelor dobândite prin vânătoare. Unele dintre trofee sunt considerate convenționale:
coarnele cu cranii sau părți din acestea la cervide și bovide, colții la mistreți, blănurile și craniile
la câteva specii de vânat prădători (urs, lup, râs, pisică sălbatică) și doar craniile la altele (vulpe,
viezure). Alte trofee sunt con siderate neconvenționale: cranii la cerb și la ciută, osul penian la
urs, la lup, la vidră și la vulpe, părul din “barba” caprei negre, „pana pictorului” la sitar, la
cocoșul de munte, „crucea Hubertus ” la cerb și la capra neagră. Un trofeu, indiferent de categoria
acestuia se obține prin vânătoare, fiind rezultatul întrecerii între simțurile vânatului și aptitudinile
vânătorului, finalizate fiind prin victoria vânătorului. (NECULAI ȘELARU, “ Manual pentru
examenul de vânător ”, editura Cynegis Edit 2009 ).
Principalele specii cu trofee sunt:
Cerbul , cerbul carpatin (Cervus elaphus), este răspândit în pădurile întinse de foioase și
rășinoase din zona montană și a dealurilor. Duc o viață colectivă doar în perioada de boncănit și
în deosebi în lunile de iarnă, când se constituie în grupe formate din female și tineret și separate
masculii adulți. Preferă locurile cu vegentație fragedă și terenuri cu ape, în care vara și toamna se
scaldă. Evită vecinătatea animalelor domestic. ( VADIM NESTEROV, “Bolile vânatului”,
editura Ceres, București 1984).
Taurul adult are lungimea trunchiului, inclusiv cea a capului până la 240-250 cm, coada
este de 12 -16 cm și înalțimea la greabăn e până la 155 cm. Greutatea corporală este influențată
de sex, vârstă, anotimp și diferite faz e biologice din ciclul anual al vieții . Greutatea cea mai mare
este atinsă de taur la începutul perioadei boncănitului. (ȘTEFAN IVĂNESCU, „Pădurea,
vânătoarea și turismul”, editura Sport -Turism 1983).

Cerbul poartă coarne care alcătuiesc „trofeu l”. Pe cilindrii frontali, care constituie
prelungiri ale osului frontal, cresc formțiuni cornoase denumite coarne. La cerbul carpatin, ca și
la restul speciilor din familia cervidelor, coarnele (de natură osoasă) apar la mascul și sunt situate
pe cilindri i frontali de pe care cad în fiecare an.
Căpriorul (Capreolus capreolus). Datorită răspândirii largi este cea mai importantă
specie de vânat mare și cel mai mic reprezentant din familia cervidelor. Masculul, denumit
„căprior ”(sau țap ), se recunoaște ușor după existanța coarnelor și după “pensula” de păr din jurul
organului genital. Are lungimea corpului de 95 -135 cm, înălțimea la greabăn de 67 -75 cm și
greutatea de 25 -30 kg. Femelele, denumite “căprioare” , sunt ceva mai mici. Se recunosc ușor
după pata alb ă de păr din jurul anusului, denumită “oglindă”, care la femelă este mai mare și are
în mijlocul ei un smoc de păr. Longevitatea căpriorilor este de 12 -15 ani. Trofeul este constituit
din carnele masculului. (CORNELIU POPESCU, PAUL DECEI, „Economia vânat ului și
salmonicultura”, editura Didactică și Pedagogică, București 1985).
Mistrețul (Sus scofa). Este un animal nerumegător, cu stomacul simplu . Masculul,
denumit „ vier” are lungimea până la 200 cm, înălțimea la greabăn până la 100 cm și greutatea
poate atinge 250 -300 kg. Femela, sau “scroafă”, are numai 150 cm lungime; tineretul până la
vârsta de 1 an poartă denumirea de purcei sau “godaci” și în prima iarnă ating 25 -35 kg.
Longevitatea mistrețului este de circa 20 de ani. (CORNELIU POPESCU, PAUL DECEI,
„Economia vânatului și salmonicultura”, editura Didactică și Pedagogică, București 1985).
Colții constituie trofeul la mistreți, ei fiind bine dezvoltați numai la vier; scroafa bătrână
are și ea colți, însă mici. Colții numiți „armă ”, care cresc la maxilarul inferior, sunt cei mai mari;
cei din maxilarul superior se numesc “colți ascuțitori”, deoarece au rolul de a ascuți permanent
colții armă. Vârsta de 10 ani marchează cea mai mare creștere a colților în lungime, după această
vârstă creșterea fiind mică și tocirea constant, colții încep să scadă în lungime. (AURELIAN
NEACȘU, CORNELIU POPESCU, CRISTU NICOLAU, “Vânatul cu trofee”, editura Ceres,
București 1982).
Ursul ( Ursus arctos ). Este cel mai mare reprezentant din ordinul Carnivora, familia
Ursidae. Nu prezintă dimorfism sexual. Masculul, denimit „urs ”, poate ajunge la peste 250 cm
lungime, înalțimea la greabăn de 130 -135 cm și greutatea totală peste 400 kg. Femela, denumită
“ursoaic ă”, ceva mai mică, ajunge la peste 200 cm lungime, 100 -110 c m înălțime la greabăn și la
greutatea de peste 300 kg. Longevitatea este de 30 -35 ani. Trofeele la urs sunt craniul și blana.
(CORNELIU POPESCU, PAUL DECEI, „Economia vânatului și salmonicultura”, editura
Didactică și Pedagogică, București 1985).
Dat fii nd contextul expus, vânătorul modern este chemat, spre deosebire de cel de
altădată, să mențină cu arma echilibrul agro -silvo -cinegetic, precum și vigoarea și sănătatea
vânatului. Cu alte cuvinte, vânătorul este chemat să facă, din pasi une și pe cheltuială proprie, un
lucru cara altfel ar trebui realizat prin muncă salarizat, de către profesioniști special pregătiți în

acest sens. Așa a devenit vânătoarea din zilele noastre un hobby util echilibrului în natură, dar și
societății din care face parte vânătorul. (NECULAI ȘELARU, “ Manual pentru examenul de
vânător ”, editura Cynegis Edit 2009).

Bibliografie
1. ARISTIDE STAVROS , “Freamătul munților ”, editura Albatros , București 1986
2. ȘTEFAN IVĂNESCU , “Pădurea vânătoarea și turismul ”, editura Sport -Turism 1983
3. VADIM NESTEROV , “Bolile vânatului ”, editura Ceres , București 1984
4. NECULAI ȘELARU , “Manual pentru examenul de vânător ”, editura Cynegis Edit 2009
5. CORNELIU POPESCU, PAUL DECEI , „Economia vânatului și salmonicultura ”,
editura Didactică și Pedagogică , București 1985
6. AURELIAN NEACȘU, CORNELIU POPESCU, CRISTU NICOLAU , “Vânatul cu
trofee ”, editura Ceres , București 1982 .