Dan-Valeriu Olăianoș [624992]

Licență

Dan-Valeriu Olăianoș [624992]

Byadmin ianuarie 1, 2024

Dan-Valeriu Olăianoș
ÎNTRE DOUĂ VIEȚI

Dan-Valeriu OL ĂIANOȘ
ÎNTREDOUĂ
VIEȚI

Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României
OLĂIANOȘ, DAN VALERIU
Între dou ă vieți / Dan-Valeriu Olăianoș. – Brașov :
Libris Editorial, 2016
ISBN 978-606-8814-16-2
821.135.1-31
Director editorial: Dana Anghelescu
Design copertă: WizzdesignCorectură: Ioana-Zenaida RotariuTehnoredactare: Irinel Merlușcă
© Libris Editorial, 2016
Libris Editorial
Str. Mureșenilor, Nr. 14, Brașov, RomâniaTel: 0268 477 799, Fax: 0268 477 798E-mail: [anonimizat]: www.libris.ro
Librăria online www.libris.ro
Respect pentru oameni și cărți
Tipărit în România

Această carte este dedicat ă soției mele, Ramona , care a
crezut tot timpul în mine și mi-a fost al ături mereu.
Mi-ai oferit și-mi oferi în continuare acea dragoste
necondiționată de care am atâta nevoie!
De asemenea, lucrarea de fa ță îi este dedicat ă și ϔiului
meu, Vlad , pe care îl iubesc enorm. Într-o zi vei citi aceast ă
carte și mă vei întreba:
„Tată, mai trăiește domnul Simion?”

„Căci toți se nasc spre a muri
Și mor spre a se na ște.”
Mihai Eminescu,
„Luceafărul”
„Când vom termina de completat toate c ălătoriile
și aventurile multiplelor vie ți, se presupune c ă ne vom
întoarce înapoi la Surs ă împreun ă cu tot ce-am acumulat
de-a lungul lor. Atunci ele devin integrate. În acest fel, devenim celule ale întregului”.
Dolores Cannon.ÎNTRE DOUĂ VIEȚI

9CUVÂNT ÎNAINTE
Îmi place săcred că lucrarea de față reprezintă un roman, dar poate
ﬁ numită și o ﬁ cțiune în proză de dimensiuni reduse, concentrată,
compusă dintr-un „mini-mozaic” de trei nuvele, aparent fără nicio legatură între ele.
Am structurat oarecum atipic conținutul acestei cărți: trei
capitole, dintre care primele două sunt denumite „manuscrise” , iar ultimul este denumit „Domnul Simion” .
Primul capitol, „Am fost executat prin împușcare” , este o nuvelă
psihologică, clasică, cu un puternic accent pe stările suﬂ etești
ale personajelor, ﬁ ind o cercetare în amănunt a vieții interioare,
ajungand în unele momente chiar o investigare a „nelămuritului” inconștient.
Cel de-al doilea capitol, „O complicată problemă în justiție” , este
o nuvelă pe care eu o numesc „ﬁ lozoﬁ co-polițistă” , caracteristică
romanului nou, ﬁ ind de fapt o antiteză a genuluiclasic al primei
nuvele, în care accentul cade, de data aceasta, mai mult pe acțiune decât pe psihologiile personajelor.
Ultima nuvelă, „Domnul Simion” , aparține curentului realist,
cu ipostaza clasică a naratorului omniprezent. Cronologic, este ultimul capitol al acestei cărți și la fel de bine putea ﬁ si primul, dar

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
10am considerat că voi realiza o cursivitate epică mult mai bună prin
această organizare „mai ciudată” a cărții.
Tema predilectă și evidentă a întregului roman este reîncarnarea,
un concept mitic, cunoscut, dar nu foarte întalnit în literatura noastră. Precizez că această temă nu a f ost scopul în sine al elaborării
acestei lucrari. Prin această carte, am dorit de fapt să observ interacțiunea acestei teorii ﬁ lozoﬁ co-religioase cu trei ﬁ cțiuni
diferite între ele din punct de vedere literar, încercând să ating un
subiect foarte puțin explorat de către scriitorii români.
Această carte s-a structurat în timp ce lucram la ea, aș putea zice
că s-a scris singură.
Urez cititorilor lectură plăcută și îi rog să aibă răbdare cu această
carte până la ﬁ nal, întrucât este o lucrare cu totul și cu totul aparte,
enigmatică, o scriere care, cu siguranță, te pune pe gânduri.

11CAPITOLUL I
MANUSCRISUL
„AM FOST EXECUTAT PRIN
ÎMPUȘCARE”
14 Decembrie 2000, Brașov, Cartierul Florilor. Nu era o oră
târzie, dar întunericul pusese deja stăpânire pe oraș. Era o seară încremenită de un ger nemilos, dar frumoasă, cu o lună
plină, mare și rotundă. Pe trotuarul aproape pustiu se zărea o siluetă mare de bărbat. Omul părea îmbrăcat într-o haină lungă, aproape până în pământ și, când trecea prin dreptul luminii unei lămpi stradale, se vedea clar că e un bărbat foarte înalt, cu pielea deschisă la culoare și părul cârlionțat. Chipul acestuia era palid, dar frumos.
Robert străbătea trotuarul cu pași mari și repezi, aproape
fugea. Alerga în căutarea căldurii, întrucât gerul era năprasnic, minus 20 grade Celsius.
Fusese la serviciu și acum se întorcea acasă. Lucra ca
funcționar la primăria Brașov, la Serviciul Achiziții Publice, iar în acest an împlinea 10 ani la acest loc de muncă. Era tipul omului aﬂ at în pătura de mijloc a societății, mai precis tipul
angajatului adaptat complet la munca de birou.
Apartamentul în care locuia împreună cu soția sa, Rebecca,
și cu cei doi copii era situat la etajul al doilea al unui bloc

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
12amplasat exact la mijlocul străzii Lămâiței. Blocul era vechi,
dar extrem de curat și de dichisit, spre deosebire de blocurile
învecinate care te întâmpinau încă de la intrare cu paliere igrasioase și mucede.
Robert urca scările cu un pas din ce în ce mai lent, semn
că obosise. Auzea dinspre locuința sa niște voci, dar și un zgomot de fond, un televizor cu sonorul dat tare. Sunetul era deslușit, Robert și-a dat seama că era chiar vocea răgușită a lui Nicolae Ceaușescu, în procesul său celebru, care se auzea foarte clar dinspre apartamentul său:
„Răspund doar în fața Marii Adunări Naționale și a
poporului, nu a celor care au organizat lovitura de stat…” .
Dar cineva mai avea o discuție în prag, cu ușa larg deschisă.
Vecina din apartamentul alăturat era condusă la plecare de Rebecca, soția sa, femeile purtând o ultimă discuție de
complezență, înainte să se despartă. Pașii grei ai bărbatului au fost auziți și amândouă s-au oprit pentru o clipă să vadă cine este.
Respirând adânc de câteva ori, bărbatul a intrat în
apartament, nu înainte de a-și exprima nedumerirea față de sonorul televizorului dat foarte tare. Rebecca a aﬁ șat un
zâmbet copilăros și i-a explicat calm că urmărea procesul Ceaușeștilor. Documentarul nu avea o sonorizare foarte bună, aceasta ﬁ ind pricina volumului dat la maximum, iar
bâzâitul de fond era foarte deranjant. Mirarea lui Robert a continuat, îndreptată acum către motivele vizionării acelui subiect din nou. Stia foarte bine de ce întreabă. În urmă cu doar o zi femeia mai văzu același proces, cap-coadă.
– Nu știu, dar de ﬁ ecare dată când apare procesul pe ecran,
parcă sunt absorbită de el, a explicat femeia. Nu mă dezlipesc de lângă televizor!
– Mda…A inceput sezonul…, a venit și replica.Robert se referea bineînțeles la faptul că în ﬁ ecare an, în
luna decembrie, la toate televiziunile curgeau documentare despreNicolae Ceaușescu.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
13Spre deosebire de soția sa, el nu era deloc interesat de
subiect. Dar chiar deloc. Dintotdeauna a fost discret în ceea ce privește problema Revoluției. Filozoﬁ a lui de viață era
deﬁ nită printr-o sinta gmă simplă: „Ce-a fost a fost și absolut
nimic n-are cum să schimbe acest lucru!” . Aducea de multe ori în discuție cuvintele cuiva: „Trecutul trebuie să ﬁ e mort
de-a binelea ca să suporte o autopsie” . Pentru el trecutul nu era cu adevărat mort, dar îl dorea îngropat pentru veșnicie. Era adeptul prezentului, un mic Eckhart Tolle al Brașovului de atunci. Citatul său preferat era: „În viața de zi cu zi, ai nevoie de trecut și de viitor, dar identitatea ta nu trebuie să provină din ele” . E adevărat, nu a fost interesat de subiect nici la momentul „prezentului” din decembrie `89. Deși și la Brașov s-au dat lupte, nu a participat la Re voluție, dar nu
din lașitate sau indiferență, ci din simplul moti v că în acele
zile mama lui era grav bolnavă și era imperios necesar să ﬁ e
lângă ea. Pentru Robert, mama lui era mai importantă decât orice problemă, ﬁ e ea și națională.
Revenind la acea zi, cina în familie a decurs în condiții
excelente, fără să mai existe vr eo aluzie la revoluția din 1989,
chiar dacă televizorul încă bâzâia, dat încet, despre celebrul proces. Cele două fete ale familiei Cezar, Amalia și Olimpia, participau și ele la discuțiile de la masă, chiar dacă aveau vârste fragede, de 7, respectiv 10 ani. Adevărul era că gândeau ca niște oameni mari deja, ochii lor ageri trădau maturitate. Fire foarte comunicativă, Olimpia se exprima de ﬁ ecare dată
foarte clar și dădea dovadă de o inteligență ieșită din comun pentru vârsta ei. În același timp deborda de personalitate și creativitate, arătând și o energie parcă formată special pentru a demonstra toate aceste calități. Cele două surori erau nedespărțite și își împărtășeau gândurile, completându-
se reciproc. Totuși Amalia, deși nu realiza încă, avea o oarecare

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
14rivalitate față de sora ei mai mare, o concurență care era
inconștientă și străină deocamdată pentru ea. Fără să-și dea seama, era într-o competiție continuă cu Olimpia, ﬁ ind
împinsă de la spate mai ales de beneﬁ ciile oferite de o vârstă
mai mică.
Fata cea mare era născută pe 30 mai 1990, chiar în ziua
cutremurului care a zguduit serios România în acel an. Nu dădea nimeni importanță acestui fapt, cu excepția bunicului din partea mamei, Mihai, care ținea să aducă aminte la ﬁ ecare aniversare a Olimpiei că aceasta s-a născut într-o zi
cutremurătoare. „La propriu” adăugă el întotdeauna. Soții Cezar se grăbeau să-l certe, dar doar la început. În anii ce-au urmat îl ascultau, dar fără să mai zică nimic. Bătrânului îi intrase în cap povestea și nu-i ieșea indiferent ce ar ﬁ spus
unul sau altul.
Deodată la masă Rebecca și-a adus aminte de ceva și,
alarmată, s-a întors către soțul ei și i s-a adresat cu un surâs rece:
– Robert, știi cine m-a vizitat astăzi la birou?– Nu…Cine? întrebă soțul, un pic buimac și fără să-și ridice
ochii din farfurie.
– Învățătorul Apostol!Robert și-a ridicat atunci ochii spre soția lui și apoi spre
Olimpia, aruncând un „dar de ce” timid.
Dumitru Apostol era dascăl la Școala Generală nr.11
din Brașov. În prezent era învățătorul de la clasa a treia a Olimpiei.
– Nu mi-a zis, continuă femeia. Era în trecere. M-a invitat
la o ședință mâine dimineață și m-a rugat să-ți transmit să vii și tu. Mai târziu mi-am adus aminte că trebuia să-l mai întreb ceva.
– Ce anume?– Dacă numai noi doi suntem chemați sau va ﬁ o ședință
cu toți părinții.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
15– Mda…Era bine de știut…
În tot acest timp, Olimpia nu zicea nimic, se uita în farfuria
ei și se juca cu furculița în piureul de cartoﬁ , de parcă ar ﬁ vrut
să construiască ceva cu el. Fetița auzise discuția, dar neștiind exact despre ce este vorba, a ales să păstreze tăcerea, dorind să pară sinceră la o eventuală întrebare.
Întrebare care a
venit previzibil, din partea tatălui, dar pe un ton foarte calm:
– Olimpia, tu știi despre ce e vorba?Cu o mică ironie, nespeciﬁ că vârstei fragede, fata a
răspuns râzând:
– Nu, tată! Nu știu! Sigur îmi aminteam dacă făceam vreo
boacănă!
Cu voce tare, pe un ton impasibil, Robert i se adresă apoi
soției:
– Eu nu știu dacă mă pot învoi mâine dimineață! Nu cred
că e o așa mare problemă dacă mergi numai tu!
Adăugă în continuare, de data asta, mai mult pentru el și
destul de încurcat:
– Mi se pare un pic ciudat, totuși! De obicei, o ședință cu
părinții era anunțată cu cel puțin două săptămâni înainte… Și acum, de pe-o zi pe alta… Foarte interesant…
Olimpia a auzit și a spus:– Tată, din cauză că începe vacanța săptămâna viitoare și
nu mai are când să vă cheme!
Vocea Olimpiei s-a auzit simplu și clar. Părinții ei au fost
oarecum convinși de acest răspuns și n-au mai continuat cu polemicile. A rămas ca R ebecca să meargă totuși singură
la întâlnirea cu învățătorul din ziua următoare, Robert considerând că este suﬁ cientă prezența soției.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
16* * *
Rebecca era conta bilă la o societate de asigurări, deja
de aproape 8 ani și avea biroul foarte aproape de școala unde învățau cele două fete ale ei. Clădirea înaltă din sticlă fumurie unde lucra femeia se aﬂ a cam la o stație de autobuz
distanță de Școala Generală nr.11. Nu de puține ori, mai ales în pauza de masă care era destul de lungă, femeia își vizita cele două ﬁ ice la școală, pentru a le vedea și pentru a se
asigura că sunt bine. Atenția mamei era îndreptată acum mai
mult asupra fetei mai mici, întrucât Amalia intrase în acel an în clasa întâi, iar acomodarea cu școala la vârsta de 7 ani nu este ușoară pentru niciun copil, drept urmare îngrijorarea mamei era ﬁ rească.
În ziua respectivă, ﬁ ind încă la birou, gândurile Rebecăi
erau îndreptate de data aceasta mai mult spre Olimpia și la întâlnirea pe care urma s-o aibă cu învățătorul ei mai târziu. Simțea că ceva nu este în regulă și avea acest sentiment ori de câte ori îi fugea gândul la fata ei cea mare.
Această
presimțire nu-i dădea pace deloc. Își amintea și de cuvintele
soțului ei și realiza că, într-adevăr, nu era deloc obișnuit ca învățătorul să anunțe o ședință cu părinții de pe-o zi pe alta.

Orele au trecut cum au trecut, iar la sfârșitul programului
de lucru al Rebecăi, a avut loc întâlnirea cu învățătorul Olimpiei.

Dumitru Apostol era tipul învățătorului clasic, un
om extrem implicat și foarte priceput în tot ce însemna activitatea didactică, dar care punea mare preț și pe cele extrașcolare. Era „specializat” pe serbări școlare și excursii, iar copiii îl iubeau pentru asta.
Era un om de vârstă mijlocie,
cu părul rar, cu o față scurtă, dar simandicoasă și cu niște

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
17ochi mici care de la depărtare abia se vedeau. Rebecca era
foarte mulțumită de el și îl lăuda de ﬁ ecare dată când avea
ocazia, spunând despre el că un învățător mai bun ca el nu există. Îi părea rău că nu s-a nimerit să-i ﬁ e și Amaliei dascăl,
dar nu a avut ce face. Îi plăcea o vorbă de-a lui: „Fii bun ca să trăiești mai mult” le spunea el to t timpul copiilor. Știa de la
Olimpia.
În acea zi Rebecca se îndrepta spre cancelaria profesorilor,
dar l-a întâlnit întâmplător pe dascăl pe holul școlii. Mergea și el tot spre cancelarie. După ce au schimbat câteva amabilități, femeia și-a cerut scuze pentru eventualele neplăceri pe care le-ar ﬁ cauzat Olimpia, deși învățătorul nu apucase să spună
nimic legat de ﬁ ica ei. Chiar îi zise:
– Doamna Cezar, dar eu n-am zis nimic rău de Olimpia!După un moment de confuzie și derută, Rebecca întrebă
cu o jumătate de gură, sﬁ oasă:
– Înseamnă că m-ați chemat astăzi pentru altceva, nu?– Da, oarecum, a răspuns zâmbind Apostol. Haideți cu
mine în cancelarie să vă arăt ceva!
În drum spre cancelarie dascălul n-a mai zis nimic,
sporind și mai abitir curiozitatea Rebeccăi. Când au ajuns au constatat că biroul era aproape gol în acel moment, doar un profesor cu un catalog sub braț sorbea repede dintr-o ceașcă de cafea, dând impresia că se grăbește să ajungă la vreo clasă. Curând au rămas singuri. Apostol s- a căutat și a scos atunci
din buzunar o legătură de chei mici și, după ce a identiﬁ cat o
cheiță de sertar printr e ele, s-a aplecat să descuie un dulăpior
de lângă masă. A ridicat repede niște hârtii puse deasupra. Era clar pentru femeie că fuseseră pregătite dinainte. De fapt, erau două foi mari de desen și niște foi mai mici, de caiet, pe care se vedea un scris caligraﬁ c, de mână. Apostol i
se adresă atunci Rebeccăi cu un glas moale:
– Doamna Cezar, v-am chemat astăzi aici pentru un motiv
foarte simplu! Doream să discu tăm despre niște desene și

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
18niște compuneri realizate de Olimpia în ultima perioadă, la
școală!
Rebecca nu știa cum să reacționeze. De fapt, a rămas
impasibilă, doar l-a rugat pe învățător să continue, așteptând cu nerăbdare să aﬂ e pentru ce a fost chemată în
acea zi:
– Vă rog să continuați, a îngânat ea.– Am aici două desene foarte interesante, reluă Apostol
cu aceeași moliciune a vocii, ținând foile în așa fel încât Rebecca să poată vedea. Sincer, mie mi s-au părut foarte ciudate, mai ales că au fost desenate de o fetiță de 10 ani, deși unora le-ar veni greu să creadă că un copil de vârsta aceasta poate realiza așa ceva!
Femeia s-a încruntat pentru o clipă și a renunțat apoi la
politețuri, aproape smulgându-i dascălului acele desene din mâini. Dorea să le observe mai bine, de aproape. Din start a fost mai mult decât uluită de cele auzite. Rebecca avea niște ochi foarte înguști, aproape ca două linii, de chinezoaică, dar acum aceștia se făcuseră mari deasupra acelor foi.
Primul desen înfățișa execuția soților Ceaușescu, în acea
teribilă zi de Crăciun din anul 1989. Era exact imaginea execuției prin împușcare pe care toată lumea o cunoștea și era evident că desenul fusese făcut de un copil, dar exista ceva absolut rarisim din punct de vedere al amănuntului.
Fetița desenase inclusiv praful care ieșea din zidul găurit de gloanțe din spatele lor, chiar și modul în care zbura, din inerția șocului, căciula din blană a lui Nicolae Ceaușescu. Nimeni nu putea să privească nepăsător un asemenea desen.
Învățătorul observase expresia de uimire profundă de pe
fața femeii. A continuat totuși:
– Primul ca primul, dar uitați-vă la al doilea desen! E
de-a dreptul șocant!
Nu apucase să termine și Rebecca deja făcuse aceiași ochi
mari pe cea de-a doua planșă.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
19– Să știți că nu mi-am dat seama imediat despre ce e vorba,
continuă învățătorul. Dacă vă uitați mai bine, veți vedea că desenul face referire la aceeași execuție, numai că este privită dintr-un alt unghi de vedere. E ca și cum Nicolae Ceaușescu face o poză cu ochiul minții plutonului de execuție din fața
sa, înainte să moară. Se poate vedea chiar și cameramanul în dreapta, îl observați aici?
Bărbatul și-a pus arătătorul pe o mică umbră ce semăna
vag cu un om, dar căruia i se distingea foarte clar o cameră veche de ﬁ lmat pe ce voia să ﬁ e umărul drept.
Atunci femeia a răspuns cu o întrebare, cu un glas ușor
speriat:
– Dar aici, în dreapta jos… umbra asta, ce reprezintă? Să nu-
mi spuneți că e…
– Sincer, așteptam să mă întrebați, o întrerupe Apostol.
Asta mai mult ca sigur este Elena Ceaușescu. Vedeți? E ca și cum Nicolae o privește cu coada ochiului în ultimele lui clipe de viață. Se cunoaște faptul că el a murit primul, decedând pe loc, iar până când și-a dat duhul Elena, a mai durat câteva minute.

– Totuși, nu pot să cred așa ceva, este deja prea mult, zise
femeia cu o jumătate de gură. Chiar sunt făcute de fata mea?
Rebecca nu știa ce să creadă. De fapt, nu voia să creadă ceea
ce vede și ceea ce i se relatează și făcea eforturi uriașe pentru a găsi argumente în sensul dorit de ea. Fără succes însă. Ceea ce spunea învățătorul Apostol era perfect credibil, iar acest lucru îi cauza nervozitate. De fapt, îi era ciudă pe ea însăși și regreta situația inedită în care se aﬂ a. Era o împrejurare aparent fără
ieșire, pe care nu o putea ignora, chiar dacă acest gând i-a trecut prin minte.
Venind parcă să adâncească și mai mult misterul, după ce a
luat și celelalte hârtii din sertar, învățătorul a continuat apoi:
– Doamna Cezar, am aici și două compuneri realizate de
Olimpia la orele de limba română! Ia ascultați ce zice aici! Am

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
20și subliniat: „Ziua de Crăciun mai este cunoscută și ca ziua în
care Ceaușescu Nicolae și El ena au fost împușcați în anul
1989. Ei au fost omorâți pentru că au făcut foarte mult rău țării noastre.” Compunerea trebuia să ﬁ e despre sărbătorile
de iarnă, le-am dat copiilor temă pentru acasă să redacteze o lucrare cu titlul” Cum îmi petrec vacanța de iarnă” și uitați ce lucrare a realizat fata dumneavoastră!!!
Paradoxal, Rebecca parcă își mai revenise în ﬁ re și se
pregătea să zică și ea ceva, dar din nou învățătorul Apostol o întrerupe:
– Asta a fost săptămâna trecută! Acum o lună le-am dat
copiilor temă pentru acasă să descrie o stare suﬂ etească.
Știți ce mi-a compus Olimpia?
– Nu…– A scris despre frica de a muri prin împușcare!!! A
dat și amănunte, abs olut groaznice, du pă părerea mea! A
scris că dacă un om este atins de glonț, durerea ﬁ zică este
insuportabilă, te simți de parcă ți-au fost smulse mâinile cu totul, iar dacă ești împușcat în față, vei simți instantaneu gust de sânge și metal în gură.
– Sunt profund șocată, a exclamat răspicat femeia,
exasperată de veștile despre fetița ei. Trebuie să existe o explicație pentru toate acestea!
– Mai grav e că Olimpia a citit această compunere în fața
întregii clase! Eu ieșisem pentru câteva minute din clasă atunci! Vă dați seama ce impact a avut asupra celorlalți copii!
Dumitru Apostol a tăcut apoi pentru câteva momente,
întrucât a dorit ca Rebecca să-și revină în ﬁ re. Văzând că
femeia este încă nervoasă, înva țătorul a îndemnat-o să
inspire adânc și să se liniștească. Se vedea că era tulburată, dar Apostol și-a luat în cele din urmă inima-n dinți spunându-i:
– Doamna Cezar, eu v-am chemat astăzi să purtăm o
discuție vizavi de comportamentul Olimpiei! Eu nu știu ce

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
21să zic, poate dumneavoastră aveți o altă explicație pentru
toată situația de față!
Rebecca s-a uitat la dascăl cu o privire ascuțită, de parcă
a găsit instantaneu răspunsul și er a nerăbdătoare să-l spună,
dar nu știa cum să înceapă. În același timp, era dezamăgită de propria rușinare, își dorea foarte mult să arate că este detașată, dar nu reușea nicicum.
-Domnule Apostol, a început ea. Consider că fata mea este
un copil cu o inteligență peste medie, iar faptul că a realizat aceste lucrări pentru mine nu înseamnă nimic rău!
– Într-adevăr, aveți dreptate! Cred însă că Olimpia și-a
format o obsesie foarte periculoasă legată de acest subiect al Ceaușeștilor și că trebuie să facem în așa fel încât tulburarea s-o tratăm din fașă! De aceea v-am și chemat astăzi aici! Vreau să găsim împreună o soluție la această prob lemă și vreau să vă
cer acordul pentru ca fata să ﬁ e văzută de psihologul școlii. Nu
e vorba doar despre preocuparea fetiței pentru un astfel de subiect, eu cred că obsesia acesteia pentru asemenea detalii
ciudate este incredibil de dăunătoare!
– Cu tot respectul, eu nu consider că fata mea are vreo
tulburare! N-are nici o absolut nicio prob lemă și nici nu vreau
să aud de psiholog!
– Așa este, dar…– Vă rog să mă lăsați să termin! Spuneați ceva de o posibilă
explicație. Eu sunt de părere că Olimpia a văzut și a auzit detalii despre acest subiect la televizor sau ne-a auzit pe noi în casă vorbind, nu știu… Pur și si mplu, informațiile acestea i-au
rămas în cap și le-a expus când a avut ocazia la școală. Nu cred că e nici primul și nici singurul copil care imită un adult sau care vorbește sau scrie despre ceva văzut la televizor!
Femeia a vorbit clar și răspicat și de data asta pe un ton
destul de ridicat, punându-l pe învățător într-o postură oarecum defensivă. A încercat să pară calmă, dar era pur și simplu doborâtă de avalanșa de gânduri, de întrebări

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
22chinuitoare: „Dacă fata mea are totuși o tulburare psihică și
are nevoie de ajutor?” , „Oare ar trebui s-o vadă un psiholog?” sau „Oare suntem eu și Robert de vină cu ceva?”
Învățătorul n-a mai apucat să reacționeze în niciun fel,
întrucât Rebecca a aruncat un „la revedere” și a părăsit rapid cancelaria. Deși nu a fost o alegere prea diplomată, aceasta era soluția cea mai simplă găsită atunci de femeie. Trebuia să încheie repede acel episod și să-și pregătească apărarea în liniște, împreună cu soțul său.
Era supărată și dezamăgită și
lăsa parcă înadins să se vadă acest lucru, iar nerăbdarea femeii atingea cote maxime când se gând ea la ce urma să-i răspundă
Olimpia când va da ochii cu ea.
Chiar după acel moment, telefonul femeii se auzea
țiuind din poșetă. Era Robert, dar R ebecca a încheiat repede
conversația, cu lacrimi în voce:
– Nu pot să zic mai multe acum! Vorbim acasă!

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
23* * *
În acea după-masă, Robert n-a mai avut răbdare deloc. Chiar
dacă trebuia să participe la o ședință de lucru în seara acelei zile, s-a scuzat politicos față de șeﬁ pentru a putea ajunge mai
repede acasă, renunțând să participe la întrunire. Sentimente complexe și contradictorii l-au încercat pe drumul spre casă, în special îngrijorarea, dar printre ele își făcea loc și speranța că totul este în regulă cu ﬁ ica sa, deși între timp, nu reușise să
mai vorbească deloc cu Rebecca.
Ca un făcut, troleibuzul în care se aﬂ a s-a defectat pe
Bulevardul 15 Noiembrie, când mai erau două stații până la destinație. Într-un fel, această situație i-ar ﬁ dat apă la moară,
deoarece Robert era din cale-afară de superstițios. Avea el multe defecte, dar superstiția lui îmbrăca forme exagerate.Surprinzător, de data aceasta nu a realizat potrivirea situației cu superstiția, întrucât era efectiv capturat de gânduri. A coborât și a luat-o pur și si mplu pe jos din zona Tribunalului
Brașov până acasă.
Pe drum a vorbit totuși cu Rebecca, care l-a liniștit
spunându-i că totul este în regulă și că nu are de ce să-și facă griji. „Te aștept acasă, dragul meu” a spus ea duios. În vocea ei
s-a simțit totuși un suspin înăbușit repede, dar pe care Ovidiu l-a recunoscut fără să vrea. Bărbatul spera în continuare ca totul să ﬁ e bine până la urmă.
Într-un ﬁ nal, a ajuns acasă. Înainte de a intra în apartament
l-a încercat o anumită senzație, ceva între deziluzie și optimism, dar acest sentiment bătea totuși mai mult spre dezamăgire. I s-a conﬁ rmat presentimentul. În gen eral, Rebecca îl aștepta
la ușă când urma să intre, însă, de data aceasta, soția lui nu îl aștepta ca de obicei, ci se aﬂ a în bucătărie. Lua masa împreună

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
24cu cele două fete, într-o liniște perfectă. Din nou s-a dovedit a
ﬁ atipic pentru familia Cezar, ai cărei membri nu cinau decât
împreună.
– Bună seara și poftă mare, rosti bărbatul cu vocea obișnuită.Un singur glas se auzi atunci, de copil:– Tati, hai și tu la masă!Era fata cea mică, Amalia.Fetița îl privi drept în ochi pe tatăl ei, strângând parcă și
mai tare ursulețul de pluș de care nu se despărțea niciodată, nici măcar la masă. Robert se așeză confortabil pe scaunul lui și fără să menționeze altceva, a întrebat-o direct pe soția să cum a decurs întâlnirea cu Apostol. Femeia i-a povestit dintr-o suﬂ are tot, lăsându-l pe Robert cu gura căscată. În tot acest
timp, bărbatul se uita la Olimpia, dar avea mai mult o privire ﬁ xă, visătoare, parcă își tot căuta prin gânduri o soluție la
problemă. A vrut să spună ceva, dar înainte de asta, Rebecca a venit repede lângă el și i-a șoptit la ureche că trebuie neapărat să vorbească mai departe între patru ochi. S-au retras amândoi în living, iar Rebecca i s-a destăinuit repede soțului său:
– Robert, înainte să vorbești cu Olimpia, vreau să-ți zic eu
despre ce este vorba! Am ajuns la concluzia că e mai bine să știi de la mine…
– Ce e? Mă sperii!– Am discutat cu ea imediat ce m-am întors de la școală și
am întrebat-o direct ce i se întâmplă, ce e de fapt cu ea. De ce a scris acele compuneri și de ce a desenat ce a desenat… Și știi ce mi-a răspuns?
– Ce?– Ține-te bine… N-o să-ți placă deloc ce o să auzi! E
incredibil!
– Rebecca, iar mă sperii! Spune-mi, te rog…
– Îți spun ce mi-a zis cu cuvintele ei. Mi-a zis că a mai trăit o
dată, că suﬂ etul ei a mai fost în cineva într-o viață anterioară.
Și nu în oricine, Robert! Susține că a fost Nicolae Ceaușescu!!!

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
25Bărbatul s-a cutremurat din tot corpul. Îndreptându-și
umerii și-a privit soția din cap până în picioare și a rămas
pentru moment fără cuvinte. Cu un glas ci udat, a îngăimat
apoi mai mult pentru el:
– N-are cum să ﬁ e adevărat!
În continuare, de data asta mult mai sigur pe el și uitându-
se în ochii soției, a exclamat tare și răspicat:
– Dacă mi-ar ﬁ zis altcineva ce mi-ai spus tu acum, aș ﬁ
crezut că este nebun! Fără a bsolut nicio îndoială, Rebecca!
Femeia s-a apărat, un pic supărată:– N-ai decât să-ți întrebi personal fata! Eu ți-am zis exact
ce mi-a povestit ea!
Înainte s-o cheme pe Olimpia, Robert și-a întrebat soția
dacă ea crede o astfel de poveste.
– Eu nu cred, i-a răspuns ea. Și nici nu am cea mai mică
intenție să te fac să crezi așa ceva, dar Olimpia spune ceva și simt că ea crede ce spune. Mă sperie și învățătorul care e de părere că fata noastră are o problemă! Foarte tare mă sperie…
Vrând-nevrând, Olimpia auzise toată această discuție a
părinților săi, întrucât distanța dintre bucătărie și living nu era mare și nici cei doi nu făcuseră eforturi uriașe pentru a nu ﬁ auziți. Se aștepta să ﬁ e chemată de tatăl ei și chiar voia
acest lucru. Dorea din tot suﬂ etul să ﬁ e ascultată în sfârșit de
cineva. Lumea trebuia să aﬂ e ce are de spus.
Câteva minute mai târziu, în living se aﬂ a Robert față
în față cu Olimpia. Rebecca nu mai era de față, ieșise în momentul în care intrase fata în încăpere.
– Tăticule, începu ea. Știu că sunteți supărați, dar mă
bucur că ați aﬂ at acum! Trebuia să mă liniștesc…
– Fata tatii, povestește-mi, te rog, de la început! Ce s-a
întâmplat?
Glasul duios al tatălui, devenit chiar foarte drăgăstos, i-a
sporit mult încrederea fetiței care a continuat:

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
26– Totul a început de la o si mplă joa că! Într-o zi, mă jucam
elastic cu prietena mea, Oana. La un moment dat, niște băieți m-au rugat să le aduc o minge care a trecut pe lângă noi. Mingea se oprise exact unde se uneau doi pereți de blocuri. Am rămas cu ochii pe unul dintre ziduri, pentru că era scorojit, iar din loc în loc se vedeau niște găurele, de parcă ar ﬁ fost lovit
de gloanțe! Atunci am avut prima amintire!
– Precis ce ți-ai amintit?– Tată, nu pot să zic ce mi-am amintit…Prin cap mi-a
trecut atunci ceva, dar nu știu cum să le numesc… Erau niște luminițe… ca niște licurici… sau ca niște poze. Erau niște oameni în fața mea cu puști mari și care se pregăteau să tragă în mine!
– Poate „frânturi de memorie” vrei să spui!– Da…Cred că da! De parcăaș mai ﬁ trăit o dată…
– Déjà-vu…Fata nu cunoștea termenul, dar Robert i-a explicat foarte
repede, ca un adevărat cunoscător:
– Senzațiile de déjà-vu sunt niște sentimente ciudate prin
care oamenii au iluzia că au trăit deja o experiență cu care se întâlnesc de fapt pentru prima dată.
A urmat atunci o mică pauză în care tatăl parcă a mai vrut
să zică ceva, dar a tăcut. Avea un lapsus.
Fetița a dat de înțeles că a priceput ce înseamnă„déjà-vu” . A
continuat apoi:
– Asta a fost acum doi ani. De atunci și până acum amintirile
s-au înmulțit… Pozele de la început s-au transformat în ﬁ lme!
De fapt, cred că erau aceleași amintiri, doar că erau din ce în ce mai… nu știu cum să spun… mai…
– Detaliate?– Da! Le înțelegeam mai bine!– Dar de ce n-ai zis nimic
niciodată?
– Din cauză că nu știam ce sunt…Când…– Și?…

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
27Tatăl o întrerupe, dar se oprește imediat observând că
vorbeau concomitent. Și fata a încetat să vorbească, dar Robert a încurajat-o prin gesturi să continue. Olimpia a spus mai departe:
– Când cineva vorbea de Ceaușescu mă simțeam tare ciudat
și îmi veneau acele amintiri. Mă durea și capul câteodată…
Fata a tras aer în piept și a continuat cu lacrimi în ochi:– Tăticule, eu sunt sigură că înainte să mă nasc am fost
Nicolae Ceaușescu!
Bărbatul a avut la dispoziție atunci un singur moment de
uimire profundă, întrucât exact a tunci a intrat și Rebecca în
cameră. În momentul acela, vocea lui Robert a devenit brusc foarte serioasă:
– E o mare prostie ce spui tu acum! Tu te auzi ce vorbești? E
incredibil! Cum poți să crezi așa ceva?
S-a uitat atunci către soția sa și, uitând că Rebecca știa
înaintea lui toată povestea, o întrebă, e adevărat, mai mult retoric:
– Tu ai auzit ce zice ﬁ ică-ta? Credeam că le-am auzit pe
toate până acum!
Olimpia coborât ochii în pământ și a rămas cu privirea
așa. S-a înroșit la față din cauza emoției și a lacrimilor care începeau s-o năpădească.
Văzând-o așa, femeia a luat oarecum apărarea fetiței,
întrebând-o pe un ton mult mai blând față de cel al soțului său:
– Draga mea, când aveai de gân d să ne spui și nouă? Suntem
tare îngrijorați, să știi. Hai, nu mai plânge!
Olimpia hohoti atunci într-un plâns care nu părea să ﬁ e de
copil…
– Hai, gata, a încercat s-o calmeze și tatăl, nedorind să scape
situația de sub control.
Robert era mai speriat decât arăta, își ținea fata în brațe și
în același timp, peste umerii fetei, o întrebă pe Rebecca în așa

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
28fel încât Olimpia să nu audă, mimând:” Ce facem?” . Ridicatul
din umeri al femeii l-a descurajat pe moment, dar a continuat să-și îmbărbăteze ﬁ ica și să se gândească la o posibilă soluție
a întregii probleme. „Trebuie s-o vadă un psiholog, poate nu e nimic grav” , își spunea el cu optimism, în gând. „Trebuie s-o determine cineva să-și revină în ﬁ re!” , și-a continuat el ideea.
Robert a luat-o deoparte pe soția sa și i-a spus:– Rebecca, te rog să iei legătura cu învățătorul și să-i
transmiți că suntem de acord ca Olimpia să ﬁ e văzută de
psihologul școlii…
– Dar, Robert…– Niciun „dar”! Trebuie să luăm măsuri cât mai repede!
Dacă trece timpul, s-ar putea să ﬁ e prea târziu…
– Prea târziu pentru ce? Tu te auzi ce vorbești? Fata mea nu
e nebună…
– Adică cu cât așteptăm mai mult, cu atât problema se
cronicizează și o să ﬁ e din ce în ce mai greu ca Olimpia să ﬁ e
vindecată…Asta am vrut să spun…
– Tu chiar mă sperii… Nu cred că e o problemă așa de gravă,
Robert! Eu zic să mai așteptăm! Să vedem cum evoluează!
Bărbatul s-a uitat ﬁ x la soția sa și i-a spus doar că anumite
probleme nu trec de la sine, apoi n-a mai adăugat nimic, simțind că, indiferent ce ar ﬁ spus atunci, n-ar putea schimba
opinia Rebeccăi.. A zâmbit sumbru și a părăsit camera.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
29* * *
Și lucrurile au rămas deocamdată așa pentru familia
Cezar… Era sfârșitul anului 2000, iar Robert aștepta mai mult ca niciodată să treacă cât mai repede sărbătorile și Anul Nou. Chiar dacă își dorea cu disperare ca Olimpia să ﬁ e văzută de
un psiholog cât mai repede, a înțeles că era destul de complicat ca ea să înceapă chiar atunci ședințel e de psihoterapie. Spera
în sinea lui că timpul va rezolva problema, deși nu avea deloc argumente în sensul acesta.
Zilele au trecut repede, parcă după dorința lui… Olimpia
nu a mai fost văzută însă de niciun specialist, întrucât chiar în prima zi a anului 2001 a fost dusă de urgență la spital. Făcuse aprindere la plămâni, care se agravase neﬁ ind tratată
corespunzător, dar care, din fericire, nu reprezenta deloc o amenințare pentru viața ei. A trebuit să rămână totuși aproape două săptămâni la spital, sub tra tament și supraveghere. După
cum era și normal, Rebecca s-a dovedit a ﬁ foarte îngrijorată
pentru fata ei, ﬁ ind tot timpul lângă ea. Nu a scăpat-o din ochi
aproape deloc, pe toată perioada internării.
Mai erau cam trei zile până la externarea din spital. Într-o
noapte, destul de târziu,Olimpia dormea adânc, pe când Rebecca nu avea somn deloc. Femeia stătea în scaunul ei, față în față cu Olimpia și își privea copilul cum dormea. Urmărind-o în felul acesta, spera că va adormi și ea cât mai curând. Nu s-a întâmplat așa, întrucât, chiar când ațipise pentru o clipă, a observat cu coada ochiului că fata începuse să se frământe puternic și să vorbească în somn. La început nu era inteligibil, vorbea foarte încet, bolborosea chiar, dar a început să scoată niște sunete din ce în ce mai tari și mai clare, astfel încât se distingea exact ceea ce spun e.” Istoria mă va răzbuna!” a

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
30repetat rar de câteva ori, parcă știind că este ascultată, spre
disperarea femeii care nu știa cum să reacționeze.
Cu inima strânsă, a lăsat-o să continue, știind că-i va
face mai mult rău dacă va încerca s-o trezească. Spera să se termine cât mai curând acest coșmar. Olimpia a început chiar să țipe aceleași cuvinte, dar numai de vreo două ori și s-a oprit, epuizată. Plânsula năpădit-o imediat, iar broboane mari de transpirație îi șiroiau pe fața micuță și roșie. S-a aruncat efectiv asupra mamei sale, pentru a ﬁ ținută în brațe. Avea
nevoie de ea mai mult ca niciodată.

– Gata! Sunt aici, draga mea, îi șoptea Rebecca și o strângea
puternic în brațe.
– Te iubesc, mămico, răspund ea drăgăstos fetița și strângea
și mai mult la pieptul mamei sale. Răsuﬂ a încă foarte greu, ca
de la o sperietură zdravănă.
– Nu e nimic! Ai avut un coșmar, doar atât, o liniști în
continuare femeia.
Rebecca își ținea ﬁ ica strâns în brațe și o legăna din când
în când foarte ușor. Avea o privire pierdută și ﬁ xă și se
gândea la ce e de făcut mai departe. În simplitatea lui, acest gând conﬁ rma totuși o situație destul de complicată pentru
familia Cezar: fata cea mare se credea reîncarnarea lui Nicolae Ceaușescu și își intrase pe deplin în acest rol.
„Istoria mă va răzbuna” se auzea în mintea femeii,
exact ca ecoul unui tren care se îndepărta. Știa prea bine ce reprezentau aceste cuvinte, doar a citit fascinată de atâtea ori istoria celebrului proces. Erau chiar ultimele cuvinte spuse de Nicolae Ceaușescu înainte să moară.
Își dorea să creadă că tot ce se întâmplă cu fata ei e doar
rodul imaginației, dar simțea că e ceva mai mult de atât. Intuiția de mamă îi spunea acest lucru… În același timp, să ruga în gând ca totul să ﬁ e doar un vis sau o halucinație.
Nu și-a terminat bine gândul și a auzit-o pe Olimpia
fredonând domol o melodie. Mama s-a uitat înspre fata ei, mai

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
31ales la buzele acesteia, dorind să i se conﬁ rme că aude într-
adevăr acel cântec. Fata se dezlipi de lângă pieptul mamei și se ridică din pat. Se îndrepta spre fereastră, fredonând din ce în ce mai tare melodia. Pentru Rebecca, cântecul a început dintr-o dată să sune cunoscut. Era, fără doar și poate, „Internaționala” comunistă.
Fata îl intona bucuroasă, ca un adevărat pionier, punând
accentul pe caracterul militant al melodiei, atât cât putea ea, cu vocea ei de copil. În timp ce cânta, făcuse și ochii mari, întrucât era foarte surprinsă de ea însăși, la fel ca și mama ei, de altfel. Corpul său nu mai asculta de comenzi. Era uimită de cât de bine cunoștea acel cântec, dar în același timp, era și foarte speriată. Își dorea să încheie, dar nu reușea, efectiv ceva n-o lăsa. Până la urmă, melodia a început să se poticnească sub povara sughițului de plâns al fetei.
A început să plângă zgomotos, moment în care Rebecca a
luat-o din nou în brațe. De data asta însă, plângea și ea, dar foarte încet. Nu dorea să ﬁ e simțită de fetița ei, simțea că va
face mai mult rău decât bine.
Ca și când nu ar ﬁ fost de ajuns că sunt speriate, Rebecca și
Olimpia au fost surprinse apoi de o voce de femeie:
– E totul în regulă? întrebă o asistentă medicală.Era o femeie în vârstă și destul de corpolentă. Intrase în
încăpere foarte încet, fără să ﬁ e auzită.
– Da, a murmurat Rebecca,surprinsă în același timp și de
vocea groasă a asistentei. Am avut un coșmar, atâta tot! Nu-i așa, fetița mamii?
S-a uitat duios la Olimpia, așteptând ca aceasta să-i
răspundă.
– Da, mămico! A fost doar un coșmar! Am o rugăminte la
tine…
– Orice, draga mea…– Vreau să ﬁ u singură acum…
Mama a luat-o atunci de mână și a întrebat-o:

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
32– Olimpia, nu te simți rău, nu?
– Nu, mamă, îi răspunse fata, puțin deranjată de întrebare.
Vreau doar puțină liniște!
Rebecca n-a mai zis nimic atunci, doar a ieșit din încăpere,
împreună cu asistenta. S-a uitat totuși înapoi spre Olimpia, dar a întors repede privirea, simțind că este urmărită de copilă.
Femeia s-a uitat la ceas, era deja 5 dimineața. Nici nu
ajunsese bine în hol și a început să-și sune insistent soțul, fără să țină cont deloc de ora matinală.
Robert a venit la spital într-un suﬂ et și după ce a fost pus
în temă cu ce s-a întâmplat în acea noapte, au stabilit amândoi să-i facă urgent fetei o programare la un psiholog.
Au început să facă planuri, toate păreau să ﬁ e bune și
frumoase, doar că întreaga lor discuție a fost auzită de asistenta Dimache, cea care intrase mai d evreme în camera Olimpiei.
Asistenta se aﬂ a în casa scării, chiar deasupra soților Cezar,
astfel încât a auzit a bsolut tot ce-au vorbit aceștia despre
copilul lor.
Spre ﬁ nalul discuției dintre soți, chiar a coborât pe
lângă ei, prefăcându-se că nu auzise nimic. Rebecca a oprit-o
totuși din drum:
– Vă rog să mă scuzați, ați mai intrat la Olimpia? E fetița
mea, de la camera 208…
Surprinsă, asistenta medicală a răspuns repede:– Nu știu nimic! Dacă vreți, mă duc să văd acum ce face!– Nu, lăsați… O să mergem noi la ea! Mulțumesc, oricum…Asistenta a plecat mai departe, marcată de cele auzite mai
devreme.
Chiar dacă mai trebuia să rămână internată pentru o
perioadă, Olimpia a fost totuși externată în după-amiaza acelei zile. Mai târziu, în drum spre casă, pe Robert l-a „lovit” o amintire care-i dădea o oarecare speranță de a rezolva problema ﬁ icei sale. Vara trecută participase la întâlnirea
de 20 de ani de la terminarea liceului și fusese impresionat să constate că un fost coleg de liceu, pe care nu-l cunoscuse

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
33foarte bine în acea vreme, ﬁ ecare învățând în clase diferite,
devenise un reputat psiholog, cunoscut în toată țara. Și Robert
auzise de acest psiholog de la televizor, dar nu-i trecuse deloc prin cap că ar putea ﬁ chiar un fost coleg de liceu.
Numele Liviu Vasiliu era de notorietate națională, iar
ideile sale erau publicate des în reviste de specialitate, apărea de multe ori și la televizor la invitațiile unor moderatori. În mod special la întâlnirea cu pricina i-a rămas în minte faptul că Vasiliu avea experiență mai ales în cazurile cu minori.
– Ce zici, Rebecca? Să-l sun? și-a întrebat Robert soția, după
ce i-a povestit despre el.
– Nu știu ce să zic! Din ce mi-ai spus tu, este foarte bun ca
psiholog, dar numai să nu ﬁ e prea scump!
– Nu contează cât costă, Rebecca! E vorba de fata noastră!
Aș da oricât numai să știu că este bine!
– Așa este, dragul meu! Aﬂ ă, te rog, numărul lui și haide
să-l sunăm!
Bărbatul s-a oprit pentru o clipă, a început să se caute
prin buzunare, și-a scos portofelul și, după câteva secunde, a exclamat foarte încântat:
– Știam eu! Uite, Rebecca, am cartea lui de vizită! Am
schimbat câteva vorbe atunci și nu m-a lăsat să plec fără să-mi lase numărul lui de telefon!
– Sună-l acum! Femeia a fost repede temperată de Robert, care i-a atras
atenția că este totuși o oră foarte matinală pentru un astfel de apel.
-Mda, nu mi-am dat seama, dar te rog să iei legătura cu
el astăzi! Între timp, vreau s-o pregătesc psihic pe Olimpia pentru ce urmează!
Își zise apoi, dar numai pentru ea: „Nu știu pe mine cine
mă va pregăti… poate numai bunul Dumnezeu! Ajută-ne, Doamne, să trecem și peste încercarea asta!”
Parcă citindu-i gândurile, Robert a continuat și el, de data
asta cu voce tare:

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
34– Efectiv mi-e groază prin ce va trebui să treacă fetița
noastră, dar altă soluț ie n-avem acum! Dar tu ce zici, o ﬁ
adevărat ce spune?
– Robert, chiar mă dezamăgești! În primul rând, reîn-
carnarea este o prostie despre care nici nu ar trebui să de-schidem discuția și în al doilea rând, e un mare păcat să crezi în așa ceva!
Deși la prima vedere nu părea, femeia era foarte
credincioasă de felul ei. Absolut tot ceea ce reprezenta altceva
față de ortodoxism și de învățăturile creștine, considera că este un mare păcat și nu se sﬁ a să-și strige în gura mare părerile.
Cu atât mai mult ideea de reîncarnare îi dădea ﬁ ori, întrucât
acest concept îl socotea ca ﬁ ind o credință păgână, opusul
evident al creștinismului, bazat, după cum prea bine se știe, pe Învierea lui Isus Christos, existența raiului, a iadului și altele. Nu menaja pe absolut nimeni când trebuia să apere valorile
creștine în care credea orbește, nici măcar pe soțul ei. Robert, ﬁ re sceptică, de multe ori mai avea câte ceva de adăugat sau de
întrebat raportat la religie, dar în ultima vreme nu mai dorea să intre deloc în polemică cu soția lui, știind foarte bine că nu va ajunge la niciun rezultat în felul acesta, așa că se abținea de la comentarii.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
35* * *
– Asta înseamnă că sunt nebună, mamă? a întrebat fetița
după ce mama i-a explicat că va trebui să înceapă ședințele la psiholog.
Aceasta era întrebarea de care îi era cel mai frică Rebeccăi
și de care știa că nu va scăpa. Doar era cea mai întâlnită prejudecată legată de mersul la psiholog și apărea la toată lumea, indiferent de vârstă. Rebec ca a încercat să imprime
situației un aer detașat, luându-și în brațe copilul și șoptindu-i
cu zâmbetul pe buze:
– Nu, fetița mea! Nu ești nebună, ești comică doar! Chiar îmi
vine să râd când te aud ce spui!
– Nouă așa ni s-a spus la școala de către domnul învățător!
– Ce ???
– Că suntem nebuni dacă mergem la psiholog…– Nu cred! Sigur ai înțeles tu greșit, drăguța mea!– Nu, mamă! Așa ne-a zis!Rebecca s-a oprit pentru un moment, apoi a continuat:– Uite, o să-l întreb eu personal dacă așa s-a exprimat, bine?
Dar îți spun încă o dată că dacă mergi la psiholog nu ești nebună
deloc! Și eu am mers la unul când eram mai tânără!
– Și tu? a întrebat fetița foarte uimită.– Da! Și eu am mers de câteva ori și mi-a prins bine, să știi!Rebecca mințea… Mințea pentru că nu avea de ales. Trebuia
să pară credibilă și s-o convingă pe Olimpia în sensul dorit de ea… Numaidecât. Această mică minciună a fost înghițită de Olimpia și se vedea cu ochiul liber că se liniștise, ceea ce însemna că acceptase să înceapă acele ședințe.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
36Între timp, Robert obținuse deja programarea la cabinetul
psihologului Vasiliu și chiar era foarte bucuros că urma ca
Olimpia să ﬁ e primită peste numai două zile.
Ziua respectivă a venit foarte repede, iar părinții Olimpiei
au intrat în biroul lui Vasiliu chiar mai curând decât fuseseră programați pentru acea zi.
Vasiliu l-a întâmpinat încă din ușă pe fostul său coleg de
liceu:
– Salut, Robert! Mă bucur că ați reușit să veniți mai repede!
După cum ți-am zis la telefon, un client m-a anunțat în ultimul moment că nu mai poate veni astăzi și m-am gândit să vă sun…
– Bună, Liviu…Mă bucur că m-ai sunat și mă bucur că ne
revedem! Ți-o prezint pe soția mea, Rebecca!
Arătând apoi spre fetița lui, a continuat, ca în glumă:– De data aceasta, nu amvenit cu mâna goală, după cum
vezi! Am venit cu un mic pacient… Ea este fata mea cea mare, Olimpia!
– La mine nu există pacienți, eu am doar clienți, se amuză
Vasiliu. Pacienții sunt în altă parte! Spune-mi, te rog, ce vârstă are fetița?
– 10 ani! În luna mai împlinește 11!– OK!Pentru moment, n-au mai urmat alte întrebări, psihologul
scuzându-se pentru câteva minute, întrucât tocmai îi sunase telefonul mobil. La un semn al lui, asistenta sau mai bine-zis secretara a invitat întreaga familie într-o cameră alăturată, care părea să ﬁ e camera de ședințe.
Încăperea avea un cadru foarte primitor, care strălucea de
eleganță și raﬁ nament, iar atmosfera era relaxantă, atât vizual,
cât și olfactiv. Era slab luminată, dar nu îndeajuns încât să ﬁ e
un impediment vizual, dimpotrivă, oferea ochilor o senzație extrem de liniștitoare. În mijloc era o măsuță ce părea a ﬁ din
lemn de bambus, iar de-o parte și de alta tronau două canapele mari din piele neagră. La celelalte capete ale mesei nu exista

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
37nimic, nici măcar un scaun, semn că psihologul nu avea ședințe
foarte aglomerate. Mirosul de lumânări parfumate era plăcut, dar foarte puternic și venea dinspre colțurile mai ascunse ale camerei, unde mai multe lumânări colorate ardeau în niște sfeșnice care păreau de argint. Secretara s-a îndreptat spre un home-cinema și a pornit o muzică de meditație la un volum foarte mic, dar care se auzea din toate părțile camerei…
Atmosfera a devenit așadar completă, plăcută, din toate
punctele de vedere. Familia Cezar aștepta cuminte ca Liviu Vasiliu să vină și să înceapă ședința, toți pe aceeași canapea, după îndemnul secretarei. Peste scurt timp, acesta a intrat în cameră și a dat pentru moment impresia că este foarte grăbit. A rugat-o pe secretară să iasă câteva minute afară, împreună cu Olimpia pentru a discuta mai întâi cu părinții ei.
– Bună ziua din nou, spuse jovial psihologul după ce s-a
așezat pe canapeaua din fața lor. Haideți să începem cu începutul! Robert, tu mi-ai spus în mare la telefon despre ce e vorba, dar acum vreau să aud și detaliile! Deci, să începem…
– Da, să începem cu începutul, l-a imitat bărbatul. A tușit de două ori pentru a-și potrivi glasul, apoi a
continuat:
– Liviu, chiar nu știu ce să mai cred! De câteva luni bune,
fetița noastră se poartă destul de ciudat. Am observat și noi acest comportament, dar am pus totul pe seama vârstei. Ne-am alarmat cu adevărat doar în momentul în care învățătorul ei ne-a conﬁ rmat că are o problemă. Rebecca a fost informată
că ﬁ ica noastră a realizat câteva compuneri și desene la
școală, toate foarte ciudate. Toate aveau legătură cu execuția Ceaușeștilor…
Robert a tras apoi aer în piept și a spus dintr-o suﬂ are:
– Liviu, fata mea se crede reîncarnarea lui Nicolae
Ceaușescu!
Aproape toate cuvintele au fost pronunțate de bărbat cu o
foarte mare timiditate în voce, semn că Robert nu era deloc în

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
38largul lui când vo rbea despre acest su biect. A mai vrut să zică
ceva, dar ceva îl reținea…
Vasiliu s-a uitat la Robert cu niște ochi pătrunzători, dar
fără să pară surprins de spusele acestuia. Văzând că s-a oprit, a continuat el:
– Prin ce anume? Sau mai bine zis, cum se manifestă
această credință în reîncarnare a fetei? Prin ceea ce face sau doar prin vorbe? Sau poate ambele…Exempliﬁ că, te rog!
Înainte de a întreba, Vasiliu se uitase mai întâi la Robert,
iar în ﬁ nal la Rebecca, care s-a simțit datoare să răspundă ea:
– Cred că prin ambele, a răspuns femeia. La început, doar
prin fapte. Probabil a creat acele desene sau compuneri la școală fără să-și dea seama de motivele pentru care le face. Totul era instinctiv, mă gândesc. Ulterior, fetița a început să vorbească tot mai mult cu privire la acest subiect.
– În ce sens?– A început să ne dea detalii despre viața pe care a avut-o
înainte de viața prezentă. Erau niște detalii incredibil de exacte și aș putea adăuga, extrem de morbide… Ți se făcea
pielea de găină… De exemplu…
Psihologul n-a lăsat-o să termine:– Am înțeles! Detaliile le voi discuta cu Olimpia! Dar
oare un motiv pentru care fata are acest comportament nu ar putea ﬁ și televizorul, ziarele? Copiii sunt foarte ușor
inﬂ uențabili de media, să știți!
Nerăbdător să răspundă, R obert a așteptat totuși ca Vasiliu
să-și termine ideea și a spus:
– Ne-am gândit de la început la acest aspect și chiar speram
ca acesta să ﬁ e motivul și că totul se va rezolva de la sine, dar
din păcate, nu a fost așa.Olimpia chiar are o problemă! Cel puțin așa credem noi… De curând, a început chiar să cânte „Internaționala” , fără să vrea.
– Până la urmă, din acest motiv ne aﬂ ăm și astăzi aici, a
continuat Rebecca. Vrem să aﬂ ăm dacă fetița noastră are într-
adevăr o problemă, iar dacă răspunsul este da, atunci…

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
39Femeia nu și-a terminat ideea, a lăsat capul în jos și se
vedeau foarte clar și câteva lacrimi. Forțându-se să nu plângă, n-a mai adăugat niciun cuvânt în acel moment.
Vasiliu s-a ridicat atunci în picioare și a început să vorbească
ca un adevărat profesor, plimbându-se din loc în loc:
– De obicei, începu el, părinții depistează o problemă la
copil în momentul în care îl aud pe acesta exprimând anumite idei ieșite din comun. Pentru sănătatea psihologică a copilului este foarte important ca cei din familie să descopere foarte repede problemele care pot apărea, de regulă acestea ﬁ ind
cauzate de situații care aduc dezamăgire, frustrare, dar mai ales suferință copilului. Ajutorul poate ﬁ dat atât de părinți,
dar în cazurile mai grave, poate ﬁ și un ajutor de specialitate.
Într-adevăr, copiii care nu găsesc ajutor de nicăieri este posibil să dezvolte în viitor probleme emoționale. În acest caz, observ că nu este vorba despre altceva, este o suferință hai s-o numim „ușoară” , dar și atipică, cauzată de niște amintiri dintr-o viață anterioară…
Cuplul îl asculta cu foarte mare atenție. Soții Cezar nu
comentau absolut nimic, neschițând niciun gest pentru a nu-l
întrerupe pe psiholog. Robert chiar și-a șters de pe frunte sudoarea inexplicabilă, într-un fel în care să nu ﬁ e observat
de nimeni. Nu aveau ce să facă… Doar să asculte…
Între timp, la recepție, secretara a încercat de câteva ori să
converseze cât de cât cu micuța Olimpia, fără succes însă.Într-
un ﬁ nal, văzând atitudinea retrasă a fetei, s-a lăsat păgubașă.
Fata era foarte tăcută și tristă. Răsfoia o revistă, uitându-se mai mult în gol, și ﬁ ind total absentă. Olimpia era o fată
frumoasă, cu tenul deschis, luminos, dar în acea zi părea că fețișoara ei devenise măslinie, chiar și culoarea ochilor se schimbase parcă, dintr-un căprui deschis în niște ochi negri ca smoala. Până și cârlionții ei cei șateni se făcuseră mai închiși la culoare. Era în continuare tăcută, în lumea ei pierdută, doar
cu gândurile ei. La un moment dat, gura ei micuță a început să se miște încetișor, dar fără niciun sunet, ca într-un ﬁ lm mut.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
40Exact atunci părinții ei au ieșit din cameră, ﬁ ind imediat
urmați de Liviu Vasiliu, care vorbea în continuu cu ei, vocea
devenindu-i la un moment dat sacadată. Văzându-și părinții, Olimpia s-a dezmeticit rapid. A lăsat revista din mână și s-a ridicat în picioare. Totuși, era încă dezorientată.
– Olimpia, hai repede la mine, i-a strigat mama pe un ton
poruncitor.
Fetița s-a înfățișat sﬁ oasă în fața lor. Luându-și în serios
rolul de tată, Robert a îngenuncheat, i-a luat copilei fața în mâini și i-a spus cu o voce domoală, uitându-se în același timp spre psiholog:
– Fetița mea, dânsul este domnul Liviu, este prietenul
nostru și dorește să stea de vorbă cu tine câteva minute. Te rugăm să intri alături cu el, să-i răspunzi la tot ce te întreabă și să ﬁ i cuminte, da?
Olimpia a răspuns timid cu o întrebare scurtă:– Și voi?– Noi o să ﬁ m aici, draga mea, a liniștit-o Rebecca.
– Vreau să veniți și voi cu mine, s-a smiorcăit lung fetița,
bătând și din picior.
Psihologul a intervenit:– Nu durează mult! Haide mai întâi să-ți arăt papagalii
mei!
– Aveți papagali? întrebă fetița cu entuziasm.– Da, am doi! Haide să-i vezi, a răspuns Liviu și a luat-o de
mânuță în cameră.
Psihologul și-a atins rapid scopul, stârnind curiozitatea
copilei, care și-a schimbat foarte repede atitudinea de pasivitate, devenind brusc foarte bucuroasă și încrezătoare.
Într-adevăr, lângă o lampă cu abajur albastru dintr-un colț
al camerei, pe o măsuță rotundă trona o colivie de culoare albă în care se jucau doi papagali, care deveniseră, la vederea oamenilor, destul de zgomotoși.Colivia era dintr-o sită deasă și mare, prea mare parcă pentru cei doi papagali micuți.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
41Fata s-a apropiat într-un suﬂ et de colivie și a exclamat
încântată:
– Uite ce drăgălași sunt! Îi ador!Liviu a strâmbat jovial din nas:– Sunt drăguți, dar câteodată mă cam deranjează!– De ce?– Sunt foarte zgomotoși! Uneori nici nu mă pot concentra
din cauza lor!
– Pe mine nu m-ar deranja…Tot timpul mi-am dorit să am
papagali, canari…
Fără vreo secundă de ezitare, psihologul, foarte mulțumit
de el însuși, a strigat:
– Sunt ai tăi! Ți-i fac cadou, Olimpia!Vizibil surprinsă, fata a făcut un pas înapoi și, cu ochii mari
cât cepele l-a întrebat pe Liviu dacă e adevărat. A fost o unică întrebare, categoric copilărească, în speranța vădită că cel care oferă nu se va răzgândi.
– Cu o singură condiție, a continuat Vasiliu. Aș dori să-mi
răspunzi sincer la câteva întrebări!
N-a apucat să termine bine și Olimpia s-a și repezit asupra
fotoliului mare din piele, așteptând să ﬁ e interogată.
Profesionist, Liviu Vasiliu a intrat treptat și destul de lent în
miezul problemei. Întrebările de introducere ale psihologului au început să curgă ﬁ resc, iar răspunsurile fetei au fost scurte
și la obiect, cel mai multe ﬁ ind de genul „da” sau „nu” .
Afară, părinții așteptau deja de aproape o oră. Pentru
ei timpul trecea, dar stătea în același timp. Așteptau cu înfrigurare vești și erau cu ochii permanent pe ușa biroului. Brusc, parcă de nicăieri, secretara lui Vasiliu a trecut într-un suﬂ et pe lângă ei, ușa biroului deschizându-se larg pentru ca
aceasta să intre. Se vedea că era speriată. Liviu a închis imediat ușa după ea.
– Robert, ceva s-a întâmplat, a exclamat femeia. Eu mă duc
înăuntru!

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
42Bărbatul nu a schițat niciun gest. Doar se uita spre ușa
care tocmai se închisese. Rebecca s-a ridicat, dar fără să facă altceva. A rămas cu ochii pe soțul ei, așteptând un semn.
– N-o ﬁ nimic, a încercat Robert s-o liniștească. Mai stai
puțin și dacă…
N-a apucat să termine… Din încăpere se auzeau strigătele
înﬁ orătoare ale fetiței.
Soții Cezar au dat năvală în birou, iar acolo îi aștepta o
scenă de nedescris: Vasiliu, împreună cu secretara lui erau deasupra fetiței și încercau s-o aducă în simțiri. Olimpia făcuse o criză puternică, cu țipete și cu convulsii. Extrem de tulburați, părinții fetei au rămas pe moment nemișcați la vederea acestor scene. Femeia chiar s-a întors cu spatele, având ambele mâini la gură. Nu îndrăznea să privească.
Psihologul a țipat disperat:– Nu stați așa, sunați la 112!Se uita doar la secretară, dar îndemnul era adresat tuturor.Până să vină ambulanța, fata își revenise, dar toți trecuseră
printr-o sperietură zdravănă. Totul a fost din cauza unor întrebări directe ale psihologului, în urma cărora Olimpia făcuse o criză foarte urâtă. Vasiliu s-a simțit rușinat de această întâmplare, mai ales că nu pățise niciodată în toată cariera lui să cheme ambulanța pentru unul dintre clienții săi. A înghițit în sec și a acceptat mustrările soților Cezar, care n-au întârziat să apară.
Bineînțeles, cel mai mult conta cămicuța își revenise.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
43* * *
Era o zi ploioasă, parcă prea ploioasă pentru un început
de februarie. Ploua cu stropi mărunți, aproape fără încetare, doar câteva pauze făceau ca peisajul urban să-și mai tragă suﬂ etul. Părea că și vântul se oprea de tot în acele pauze…
În acea zi, chiar dacă programul de lucru i se terminase
de mult, Robert se aﬂ a încă la serviciu și asta pentru că la
primărie era în plină desfășurare un control de la Curtea de Conturi, care viza inclusiv departamentul în care lucra și el. Cu toate acestea, vrând-nevrân d, gândurile bărbatului tot
spre Olimpia fugeau.
Din fericire, fetița începuse de la un timp să se comporte
absolut normal pen tru un copil de vârsta ei, semn că poate
acea criză din biroul psihologului a avut rolul ei în ceea ce privește vindecarea. Nimeni nu știe dacă Vasiliu i-a provocat intenționat acea criză, cu toate că așa i-a dat de înțeles lui Robert ulterior, într-un moment de sinceritate. Bineînțeles, părinții aveau în continuare dubii, ceva le spunea că nu trebuie să se bucure încă, dar atitudinea din prezent a fetei era pe punctul să învingă deﬁ nitiv această impresie…
Fetița n-a mai continuat ședințele de psihoterapie, după
indicațiile psihol ogului. Vasiliu dorea să observe evoluția
în timp a Olimpiei și să intervină doar în vreun ipotetic moment nefericit.
În doar o lună de zile, viața familiei Cezar intrase deja pe
un făgaș cât de cât normal sau măcar așa aveau sentimentul cei doi părinți. În ultima vreme nu mai vorbeau foarte mult între ei, se trezeau dimineața și plecau ﬁ ecare la treburile
sale, uneori fără să schimbe nici măcar un cuvințel.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
44În acea zi, la serviciul lui Robert era neliniște mare. Din
cauza reviziei, angajații din primărie erau îngrijorați, vorbeau toți cu glas tare și alergau care încotro, făcând slalom printre mesele lucrătorilor din birouri. Toate birourile erau efectiv năpădite de mormane uriașe de documente. Nu exista om în acea instituție care să nu caute ceva prin hârtii, inclusiv Robert, dar se vedea că el o face fără prea mare interes și chiar fără să-i pese de eventualele consecințe.
Toate acestea formau un tablou clasic de muncă de birou. O
muncă evident asiduă, dar care nu-i displăcea funcționarului Cezar. Pentru o astfel de muncă se pregătise intens mulți ani și, chiar dacă uneori își dorea ca activitatea pe care o desfășoară să ﬁ e mai puțin stresantă, prefera acest lucru
în detrimentul unei munci ușoare, dar lipsită de provocări. De asemeni, îi plăcea atmosfera din primărie, care de foarte multe ori, datorită colegilor, era plină de bună dispoziție.
Afară, în acele momente, o echipă de la o televiziune
națională dădea târcoale instituției. Robert aﬂ ase întâmplător
de acest lucru de la un coleg care dăduse nas în nas cu ei, la intrarea în clădire.
– Sunt de la Antene, a exclamat colegul Silviu. Oare ce-i
cu ei pe aici?
– Nu știu! Nu te-au întrebat nimic?– Au vrut să mă întrebe, dar le-am dat cu ﬂ it!
– De ce???– Din principiu, a r ăspuns râzând Silviu.
– Ești nebun! Poate are legătură cu controlul ăsta de la noi,
cine știe…
– Eu nu cred! Ar ﬁ un subiect prea banal pentru ei. Doar
dacă ar ﬁ găsit ăștia ceva grav prin hârtii…
Silviu Stamatian s-a îndepărtat atunci de Robert, nu
înainte de a se servi cu un covrig de pe masa acestuia. Aproape în același timp, telefonul de pe biroul său a început

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
45să sune. Foarte enervant, ca de ﬁ ecare dată. Din receptor se
auzea tare voc ea foarte subțire a secretarei:
– Robert, de ce nu răspunzi? Te caută un domn și o doamnă
de la televiziune, poți să vii un pic?
Buimac, bărbatul i-a răspuns că va coborî de îndată. „Oare
despre ce-o ﬁ vorba?” se întreba el în gând. „Ce treabă o ﬁ
având televiziunea cu mine?”
În hol îl așteptau o domnișoară blondă, înaltă și foarte
frumoasă și un bărbat micuț și gras, îmbrăcat vintage, în bluejeans din cap până-n picioare, care ținea în mână o cameră de ﬁ lmat mare.
Cu un microfon frumos colorat în mână, femeia
dădeasemne de nerăbdare, dar l-a abordat pe Robert calm și foarte politicos:
– Andreea Rada mă numesc, reporter Antena 1! Dumnea-
voastră sunteți domnul Robert Cezar?
Bărbatul a făcut semn din cap că da și apoi a continuat,
oarecum defensiv și scărpinându-se timid la ceafă:
– Cu ce vă pot ajuta? Să știți că nu sunt abilitat să dau
interviuri în numele primăriei!
– Domnule Cezar, a continuat la fel de respectuos
reporterița, dar noi nu suntem aici să vă întrebăm despre serviciul dumneavoastră.
– Atunci ce aveți cu mine? a întrebat repede și nedumerit
Robert.
Uitându-se în dreapta și-n stânga și văzând că deja lumea
părea foarte atentă la discuția lor, reporterița l-a rugat pe Robert să găsească un loc ferit de priviri curioase, pentru a putea continua conversația în liniște.
Dar bărbatul, dorind să arate ori că nu este genul de om
care să se ascundă ori că era nerăbdător să aﬂ e motivul vizitei
Antenei 1, i s-a adresat răstit:
– Vă rog să-mi spuneți aici despre ce este vorba!

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
46Reporterița n-a mai insistat. A răspuns repede și succint,
chiar dacă era mirată de atitudinea bărbatului:
– Este vorba de fata dumneavoastră, Olimpia!– De Olimpia???– Da! Este adevărat?– Ce să ﬁ e adevărat?
– Că se crede reîncarnarea lui Ceaușescu?Contrariat, Robert a ezitat pe moment, apoi a continuat,
de data aceasta, foarte iritat:
– Dar cum vă permiteți să veniți aici și să mă întrebați o
asemenea idioțenie? Voi vă auziți ce vorbiți???
Bărbatul se înroșise și făcuse ochii mari.– Domnule Cezar! a intervenit și cameramanul. Nu trebuie
să vă supărați așa…
– Ba o să mă supăr! Vouă chiar nu vă e rușine? Dar cine vă
credeți?
Lăsând tonul vocii un pic mai jos, le-a atras atenția că din
acel moment, nu mai dorește să vorbească cu ei. Fără să mai spună nimic altceva, Robert a plecat atunci spre biroul său, lăsându-i pe reporteri cu ochii în soare, întrucât simțea că situația va degenera dacă va mai rămâne acolo.
Iritabilitatea de mai devreme nu-i stătea deloc în caracter.
Aceasta era generată, în primul rând, de starea de epuizare psihică din ultimele luni a bărbatului. Încerca să pară stăpân pe sine în orice situație, dar se pare că unele momente mai tumultuoase îi trădau slăbiciunea psihică.
Pentru el cele două fete ale sale reprezentau centrul
universului. Amalia și Olimpia erau ceea ce contau cu adevărat, dincolo de toate aspectele vieții. Iar faptul că niște străini îl chestionau fără jenă despre problema care i-a măcinat suﬂ etul în ultima perioadă, nu–i dădea liniște și
reacționa cât se poate de urât când se simțea călcat pe coadă. Dădea în clocot pur și simplu numai la simplul gând ca cineva

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
47își bate joc de o problemă pe care atât el, cât și Rebecca, încă
o considerau gravă.
La întoarcerea în birou, bărbatul și-a găsit pe masă telefonul
mobil, uitat fără să-și dea seama în toată vânzoleala de mai devreme. Telefonul era aprins, semn că tocmai îl sunase cineva, iar când s-a uitat mai bine, avea șase apeluri nepreluate, toate de la soția sa. Chiar înainte s-o sune, Rebecca îl suna din nou:
– Alo! Dar de ce nu răspunzi, dragă? Te sun de o oră!Nelăsându-și soțul să răspundă, a continuat: – Au venit niște oameni de la televiziune la noi acasă!– Când???– Astăzi!Uimit și mâhnit în același timp, știind despre ce este vorba,
bărbatul a reacționat foarte dur la adresa reporterilor, scăpând și câteva înjurături. Dar șocul abia atunci urma:
– Robert, să știi că au luat un interviu cu fetița noastră… Eu
nu am vrut, dar Olimpia a insistat foarte mult să vorbească cu ei. Nu te supăra, dragul meu, dar nu i-am putut rezista…
– Și tu unde ai fost? Sper că ai fost lângă ea măcar…– Nu, nu m-a lăsat.! Olimpia m-a rugat să nu…Femeia s-a oprit și n-a mai încercat să se disculpe. A început
să suspine ca un copil, știind că a greșit. Înmuiat, bărbatul n-a mai comentat nimic vizavi de subiect. I-a transmis doar că va ajunge în curând acasă și că dorește s-o găsească calmă.
Peste aproximativ o oră, acasă la familia Cezar atmosfera
era, paradoxal, una destinsă. Robert a început cu întrebarea care nu-i dăduse pace deloc în timp ce conducea spre casă:
– Rebecca, dar de unde au aﬂ at oare toată povestea? Eu
n-am discutat cu nimeni… Nu mai știe nimeni… În afară de familia noastră și de Liviu Vasiliu… Atât!
– Oprește-te! Am aﬂ at cine s-a dus la televiziune…
– Cine???– O mai ții minte pe asistenta care s-a ocupat de Olimpia
cât a fost în spital?

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
48– Mda…Oarecum!
– Reporterița mi-a spus, neoﬁ cial, bineînțeles, că acum
ceva timp, s-a prezentat la ei o doamnă, Dimache, care le-a povestit, cu lux de amănuntetoată povestea Olimpiei. Eu cred că a auzit tot ce-am vorbit atunci, la spital, Robert…
– Dar cum poate ﬁ cineva așa? Să ﬁ i atât de josnic? Se întrebă
retoric bărbatul. Eu o dau în judecată pe femeia aia!!!
Dădea, totodată, și semne de resemnare, după tonul moale
al vocii.
– Îmi pare rău, dragul meu…– N-are de ce să-ți pară, nu e vina ta…Au urmat câteva momente de tăcere, în care ambii soți se
gândeau la cum vor proceda în continuare. Robert a mers pe ideea de a nu-i lăsa sub nicio formă pe cei de la Antena 1 să publice interviul cu copilul lor minor. Nici Rebecca nu a fost de acord cu transmiterea interviului.
Fiind totuși mai maleabilă, femeia ar ﬁ fost de acord cu
acordarea unui interviu, dar doar după ce Olimpia împlinea măcar 15 ani. Nu-și voia fata afectată emoțional în vreun fel, mai ales după episodul din biroul psihologului.
– În regulă, așa facem, a concluzionat Robert, ﬁ ind de acord
cu soția sa. Poate până atunci, timpul le va rezolva altfel.
Bărbatul a realizat atunci că era foarte obosit, dar parcă,
în același timp, și sătul de poverile vieții de care simțea că nu poate să scape. În acea seară devenise incapabil să se mai poată concentra mai departe și, găsindu-și patul, a adormit aproape instantaneu.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
49* * *
Anii au trecut repede, cinci la număr, însă cu multe eforturi
din partea soților Cezar, dintr-un anumit punct de vedere. Olimpia, devenită între timp o adolescentă foarte inteligentă, nu părea să-și ﬁ pierdut interesul de a-și arăta încântarea de
ﬁ ecare dată când venea vorba despre reîncarnarea ei. Nu de
foarte multe ori însă, Robert și Rebecca aveau grijă mereu ca fata lor cea mare să ﬁ e ținută cât mai departe de subiect.
Fata ajunsese din ce în ce mai conștientă de preexistența
ei și nu încerca deloc să ascundă acest lucru, poate și din cauza ﬁ rii ei extrovertite. Părinții se declarau de multe ori
neputincioși în fata evidenței, iar interviul pe care Olimpia ținea neapărat să-l acorde ar ﬁ putut însemna pentru ei și un
soi de descătușare psihică. Parcă nici ei nu mai voiau să țină la secret acest aspect din viața lor, iar publicarea acelui interviu reprezenta o mare ocazie în acest sens.
Contractul pe care l-au semnat cu televiziunea speciﬁ ca
răspicat că interviul va avea loc în lipsa părinților, fără prezența acestora nici măcar în spatele vreunei ferestre sau oglinzi.
Mult-așteptatul interviu al Olimpiei Cezar s-a desfășurat în
data de 08.08.2006. În seara aceleiași zile, video-ul needitat a ajuns în mâinile părinților, împreună cu promisiunea Antenei 1 de a nu difuza acest interviu până la acordul lor deﬁ nitiv.
Era totuși vorba despre interogarea unui minor, legile
ﬁ ind foarte stricte în legătură cu acest aspect, iar televiziunea
dorea să nu riște abs olut nimic. În deﬁ nitiv, Antena 1 era
mulțumită că va avea exclusivitate în acest caz, de aceea, chiar dacă părinții fetei nu ar ﬁ fost de acord cu anumite pasaje
din interviu, acestea puteau ﬁ tăiate, iar o poveste mai mică

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
50sau mai mare tot ar ﬁ putut ﬁ făcută publică. Cel puțin, așa
gândeau ei…
Nerăbdarea a pus stăpânire pe soții Cezar în acea zi. Sub
comanda grăbită a lui Robert, player-ul a început să ruleze interviul, iar imaginea fetei a început să se proiecteze în ochii lor, ușor înlăcrimați de emoție. La început, totul era privit de părinți ca o succesiune de imagini, exact ca într-un ﬁ lm mut,
primele întrebări din interviu evoluând rapid, chiar absurd de repede. Olimpia, în schimb, răspundea la întrebări ca un om mare, ceea ce-i făcea pe părinți să ﬁ e mândri și, totodată, să se
relaxeze în fața televizorului.
Punctul culminant a apărut, după cum era de așteptat,
în momentul în care reporterița a început să dezbată ceea ce urmărea de fapt: subiectul reîncarnării. Fata părea în continuare foarte sigură pe ea…
A venit o primă și directă întrebare:– Ce anume te face să crezi că în viața anterioară ai fost
Nicolae Ceaușescu?
– Sunt foarte sigură de asta, a răspuns tare fetița.– Da, dar cum de ești așa de sigură?Olimpia a stat un pic pe gânduri. A continuat apoi,
răspunzând sec:
–În primul rând, visele…–Continuă…–De când eram foarte mică, am avut multe vise ciudate! Am
început să le scriu pe hârtie! Pe ﬁ ecare în parte, dar doar pe
cele anormale!
– ”Anormale” ,repetă zâmbind reporterița. Dar ce reprezen-
tau ele de erau anormale?
– Toate mă arătau pe mine, dar ca bărbat într-o altă viață.
Toate erau p ur și simplu acele vise care-ți par a ﬁ adevărate…
– Cine erai? Cine era acel bărbat?– Eram Nicolae Ceaușescu! Știu sigur… Într-un vis se făcea
că mă uitam într-un ciob mare de oglindă spartă și l-am văzut
pe el…

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
51După o scurtă pauză, șirul de întrebări a fost reluat:
– Ai vorbit de vise… Dar oricine visează multe și nevrute…
Nu înseamnă neapărat ceva, să știi! Dar spune-mi, te rog, în viața de zi cu zi, când ai realizat prima oară că ești reîncarnarea lui Nicolae Ceaușescu?
– Nu știu sigur… A răspuns fetița. Cred că la documentarele
despre Ceaușescu…
– Cum adică?– Mă uitam la televizor și-mi dădeam seama că știu dinainte
ce o să se întâmple…
– Ca de exemplu?– Vuietul mulțimii, huiduielile de la ultimul discurs! Le-am
presimțit pur și simplu, înainte să se întâmple. Ca o emoție
puternică…
Părinții fetei priveau în continuare, dar nu mai erau
relaxați. Au început să urmărească mai departe cu foarte mare atenție, dar și cu inima strânsă…
Interviul a continuat în aceeași notă:– Și părinții tăi? Te cred?– Nu! Mama îmi spune că mă crede, dar sunt sigură că nu
e așa…
– Și tatăl tău?– Tata? Tata nici nu vrea s-audă…Fiori grei de emoție le-au invadat atunci trupurile celor doi
soți, dar urmăreau în continuare totul, cu foarte mare interes.
La o următoare întrebare, legată de fuga cu elicopterul
a dictatorului, fetița a răspuns că Nicolae și cu Elena nu au părăsit niciodată Bucureștiul cu elicopterul, ci cu două mașini, ambele Dacia 1310, de culoare albă. Cea în care se aﬂ a Nicolae
era condusă de maiorul Florian Raț, cel care îl înlocuise pe aghiotantul de serviciu al dictatorului, Vasile Tălpeanu, care dispăruse în acea zi, iar cealaltă, în care se aﬂ a Elena, era
condusă de aghiotantul ei, căpitanul Marian Rusu. Acesta din urmă este cel care a avutideea diversiunii cu acel elicopter.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
52A fost foarte periculos să se de plaseze cu acele Dacii, dar
numai așa, credeau ei, aveau șanse de scăpare. Elenei îi era foarte frică de un posibil atac cu rachete asupra elicopterului.
În același timp, Nicolae era convins că lovitura de stat
putea ﬁ contraatacată printr-o rezistență, pe care dorea s-o
organizeze la Pitești sau Târgoviște. În schimb, Elena nici nu voia să audă de așa ceva. Ea dorea să fugă din țară.
Pe ﬁ gura reporteriței se putea vedea, din ce în ce mai
intens, o curiozitate îndreptățită, mai ales la aﬁ rmația fetei
că multe lucruri pe care istoria le-a consemnat într-un fel, în realitate nu s-au petrecut așa. Un exemplu a fost prezentat
deja, cel referitor la fuga Ceaușeștilor din decembrie 1989. I-a cerut apoi Olimpiei să mai prezinte câteva exemple în acest sens.
Fata a relatat apoi un episod din viața de familie a
Ceaușeștilor, mai precis încercarea de lovitură de stat a nimeni altuia decât Nicu Ceaușescu, ﬁ ul mult-iubitului conducător.
– Băiatul meu, Nicușor… Adică, ﬁ ul lui Nicolae, se corectă
fetița.
Olimpia încerca să vorbească despre Nicolae Ceaușescu la
persoana a treia, fără succes însă.
– Da’ ce-i cu Nicușor? A întrebat reporterița încet.– A încercat să ia puterea pe la începutul anilor 80. Eu nu
am știut nimic. Am aﬂ at de la Elena care pusese Securitatea pe
urmele lui Nicușor.. Dorea să aﬂ e, mai degrabă, cine îi băgase
în cap ideea răsturnării noastre de la putere.
– Și…?– Securitatea ne-a spus că unul dintre prietenii lui Nicușor,
Jean Maurer, era în spatele acelei idei, dar nu l-au prins. Reușise să fugă la timp în Germania.
– Și? Cum s-a sfârșit totul?– Elena l-a convins până la urmă că nu e bine ce face. Dar
nu l-a mai lăsat multă vreme să se vadă cu cineva… Nicușor n-a mai avut niciun prieten de atunci.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
53– Pare plauzibil, a completat reporterița. Din câte știu, Nicu
Ceaușescu era mai liberal de felul lui. A călătorit mult în vest și probabil i-a plăcut ce-a văzut în capitalism…
– Da, așa este, aprobă Olimpia.A sorbit apoi dintr-un pahar cu apă, fără să ridice privirea.
Mulțumită pentru cursul interviului de până atunci,
domnișoara Rada a băut și ea lacom din paharul aﬂ at în fața
ei, apoi a continuat:
– Să revenim… Ce-ți mai aduci aminte?– Foarte multe… Unele îmi sunt foarte clare, pe altele le văd
ca prin ceață. Zilele revoluți ei mi le amintesc cel mai bine…
– Da, probabil că sunt mai recente, a completat reporterița.
Atunci, te rog să-mi spui ce-ți amintești legat de ultimele zile din viața lui Ceaușescu.
– Am fost prinși în apropiere de Târgoviște…– Exact cum se știe…– Da… Numai că n-am fost forțați să aterizăm. N-am fost
niciodată în vreun elicopter, eram în două mașini, cum am mai spus. Am luat atunci hotărârea să schimbăm și mașinile. Elena se temea că au dat prin stații numerele noastre de înmatriculare.
– A fost ideea Elenei? Să abandonați mașinile?–Nu! A mea! În momentul în care am coborât, am avut un
șoc imens. Ceilalți au fugit și ne-au lăsat singuri. Am rămas doar eu și cu Elena. Țin minte foarte bine acea pădurice unde ne-am ascuns atunci.
– Și ce-ați făcut mai departe?– Am așteptat ascunși. Era un loc în care puteam vedea de
la distanță cine se apropie pe drum. La un moment dat, am văzut că vine o Dacie neagră. Avea numărul 3005 și era de Dâmbovița. Văzând că nu este de București, am îndrăznit… Am ieșit doar eu, mai întâi și i-am făcut șoferului semn să oprească.
– Îți aduci aminte și numărul mașinii… Impresionant!

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
54Pe bună dreptate, era impresionant. Fata relata totul de
parcă faptele au avut loc cu o zi în urmă, insistând totodată și asupra amănuntelor. Reporterița o privea uluită și, în același timp, cu foarte mare admirație. În același timp, părea că o crede pe fată.
Olimpia s-a ridicat pentru o clipă să-și aranjeze fusta, apoi
a continuat:
– Mașina era condusă de un bărbat cam de 50 de ani. M-a
recunoscut imediat. Omul era foarte cumsecade și ne-a primit pe amândoi înăuntru. Eu am stat în dreapta lui, iar Elena, pe bancheta din spate, în dreptul m eu. Totuși, eram bănuitori,
mai ales Elena.
– A vorbit ceva cu voi?– Doar la început… Țin minte că radio-ul mașinii era pornit
și a început să se audă tare, la un moment dat ”Jos Ceaușescu” . M-am speriat și am oprit chiar eu aparatul. Ulterior, omul n-a mai zis nimic. Doar a condus.
– Unde?– L-am rugat să ne ducă la Miliția din Târgoviște. Asta
pentru că, înainte de a pleca din Comitetul Central, generalul Stănculescu mi-a spus că trebui e să iau neapărat legătura
cu un anume Panait. Era colonel la Miliția Târgoviște. Eu tot timpul am sperat să organizez ceva…
–O rezistență…–Da, dar n-a fost cazul! Am fost trădat de toți atunci, inclusiv
de generalul Stănculescu. Mi-am dat seama în momentul în care colonelul Panait ne-a arestat.
– Și ce s-a întâmplat apoi?– Am fost duși la garnizoana din Târgoviște. Acolo am fost
păziți nonstop. Chiar și când mergeam la baie aveam câte un milițian în spate.
– Cred că erați speriați…– Da…Eram morți de frică, mai ales eu, dar nu voiam să
arăt. Elena repeta într-una că am fost trădați și mă tot întreba

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
55„oare cine? oare cine?” Eu îi răsp undeam tot timpul că nu mai
contează cine ne-a trădat, pentru că sigur vom ﬁ omorâți.
Eram convins că a fost o lovitură de stat organizată de străini, dar în sinea mea, speram totuși să scăpăm cu viață. Peste ceva timp, ni s-a comunicat că au ajuns la Târgoviște membrii „Tribunalului Militar” , cei care aveau să ne judece mai târziu.
– Și a început procesul…– Da… A început mascarada…– La fel îl numeai și atunci, zise reporterița râzând. Tot
„mascaradă” …
Scurta completare a reporteriței a reprezentat doar o pauză
pentru Olimpia, care și-a continuat ideea:
– Noi fuseserăm practic condamnați deja, înainte de proces.
Nu mai aveam practic nicio șansă!
– Olimpia, parcă totul se leagă acum! Am aﬂ at de curând,
dintr-un documentar, că într-unul dintre elicoptere cu care au venit cei care urmau să-i judece pe soții Ceaușescu se aﬂ au
și cele două prelate verzi cu care au fost înfășurate cadavrele ulterior. Deci procesul era de fapt doar o simplă formalitate.
– Da? Asta n-am știut…– Dar spune-mi… Procesul cum a fost? A fost cum l-am
văzut cu toții?
– Nu chiar… Au tăiat câteva momente! Cele mai importante,
chiar!
– Exemple, te rog!– De exemplu, am solicitat să-l am ca avocat pe Dobrescu,
avocatul meu personal. Mi s-a respins această solicitare și văd că au tăiat de pe casetă acel moment. În schimb, ceea ce a văzut toată lumea a fost că am fost apărați de către doi avocați din oﬁ ciu, care mai mult ne-au acuzat decât apărat…
– Dar eu știu că n-ați recun oscut nicio clipă acel tribunal…
– E adevărat. Cu toate astea, n-am tăcut deloc.. Erau totuși
în joc două vieți omenești: a mea și a Elenei. Eu chiar am sperat
tot timpul că vom ﬁ achitați sau, în cel mai rău caz, că nu vom
ﬁ condamnați la moarte, ci doar vom ﬁ încarcerați.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
56Reporterița părea că este de acord cu tot ce spune Olimpia.
Era totuși posibil ca acest interes extrem pe care îl arăta pentru acest subiect să ﬁ fost mai puternic decât o eventuală
dezaprobare.
Fata s-a scuzat apoi politicos. Avea nevoie de o pauză
pentru a merge la toaletă. Filmarea ﬁ ind needitată, pentru
soții Cezar care urmăreau interviul, această tăcere a avut loc și în timp real, dar fără ca ei să se miște din fața televizorului. Prin această întrerupere, Olimpia parcă pregătea terenul pentru ceea ce urma. Fata avea să discute fățiș tocmai despre cum a avut loc moartea Ceaușeștilor, șocant de diferită față de cum fusese prezentată tuturor.
Ca și cum ar ﬁ relatat o poveste de groază lângă un foc de
tabără, Olimpia a început să vorbească, cu o tonalitate gravă:
– După ce s-a citit sentința, am fost legați și scoși afară
din acea sală, pe hol. Ne-am îndreptat spre stânga, dar nu a trecut mult și judecătorul Popa a ieșit după noi și a început să strige ca ars la militarii care ne escortau. Eu nu l-am văzut, doar îl auzeam, pentru că și eu și Elena eram cu spatele la el și nu ne-a lăsat nimeni să ne întoarcem. Dar îl simțeam că se mută dintr-un loc în altul, ﬁ ind foarte agitat.
– Ce striga?– Îmi amintesc perfect: „Nu-i omorâți acum! Au drept de
recurs!”
– Și ce s-a întâmplat apoi?– Cineva a început să vorbească cu el. Eu nu i-am
recunoscut vocea. Judecătorul se mai calmase și vorbea foarte încet cu acea persoană. Se făcuse liniște, dar tot nu distingeam ce discutau cei doi. Un singur lucru am auzit, spre ﬁ nalul discuției.
– Ce anume?– L-am auzit pe judecător zicându-i acelei persoane că va
rămâne scris „cu drept de recurs” pe sentință.
– Și apoi ce s-a întâmplat?

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
57– Ceva șocant! L-am auzit pe acel cineva cum se apropie de
noi și ne poruncește să ne punem în genunchi. Și am mai auzit ceva teriﬁ ant: un sunet de pistol căruia i-a fost trasă piedica.
– Și ce a urmat? a întrebat speriată reporterița.– Trei împușcături, rapide și una după alta. În Elena. Era
în dreapta mea și m-am uitat speriat cum a căzut pe o parte. Ticălosul ne împușca pe la spate. Am vrut să mă întorc să-i văd fața, dar n-am reușit.
– Incredibil…– Da…Am mai apucat doar să mai trag o dată aer în piept.
Am auzit un pocnet sec și imediat am simțit o căldură în spate, în dreptul inimii. Simțeam că mă sufoc și că nu mă mai pot mișca. Mi-am pierdut cunoștința atunci.. Am murit…
– Incredibil, a repetat șocată reporterița. Deci soții
Ceaușescu erau deja morți înainte de…
–Da, o întrerupe Olimpia. Cred că am fost rezemați de acel
zid pentru simularea execuției.
Interviul s-a oprit atunci brusc atunci. Nu se mai vedea
nimic, iar pe ecran a apărut un fundal negru… Soții Cezar au rămas stupeﬁ ați în fața televizorului.
O liniște mormântală s-a așternut apoi peste acel
apartament din Brașov. O dată cu o mare de întrebări…

59CAPITOLUL II
MANUSCRISUL
„O COMPLICATĂ PROBLEMĂ
DE JUSTIȚIE”
Ovidiu Licsandru și cu prietenul lui cel mai bun, Radu
Solomon, erau pe o bancă în parc în acea zi, așteptând că soțiile lor să se întoarcă de la cumpărături. Ovidiu era procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din București, iar Radu era prietenul lui cel mai bun, avocat în cadrul Baroului București. Fiind duminică, erau la plimbare cu soțiile prin oraș și, ﬁ indcă se cam plictisiseră de cumpărături,
au hotărât să le lase pe femei să-și vadă în continuare de ale lor, iar ei să se mai plimbe și să mai stea de vorbă. Fiind vară și foarte plăcut afară, au decis să meargă în parcul Herăstrău.
După o oarecare liniște, în mod spontan, Ovidiu s-a uitat la
Radu și i s-a adresat cu voce tare:
– Ce bine că mi-am adus aminte! De mult vreau să te întreb…– Ce anume? a răspuns uimit Radu.– Să zicem că astăzi mori și peste câțiva ani buni apare pe
stradă un copil care mă tra ge de mânecă și îmi spune: „Eu
sunt, Radu, prietenul tău cel mai bun! M-am întors!” Ce-ai face în locul meu?

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
60Radu s-a scărpinat nedumerit pe cap și, după câteva mo-
mente, i-a răspuns:
– Nu știu dacă l-aș crede!Ovidiu continuă la fel de energic:– Dar nu te vei gândi toată viața la acel copil și-ți vei spune
„Dar totuși dacă… dacă este adevărat?”
– Da, cred că asta se va întâmpla… Mă va pune sigur pe
gânduri… Dar ce-ți veni? Știu că tu nu crezi în viața de după moarte. Ești ateu. Credeai că suﬂ etul, spiritul, cum vrei să le
zici, dispar pentru veșnicie…
– Da, așa este! Așa credeam, până când…Discuția dintre cei doi prieteni s-a încheiat instantaneu
atunci, întrucât o ploaie rapidă de vară a început să răpăie pe neașteptate. Au fugit repede spre mașina lui Ovidiu și, în același timp, și-au anunțat la telefon soțiile să-i aștepte la intersecția dintre străzile Măcelariu și Neagoe Vodă.
Vara acelui an, 2014, a fost ﬁ erbinte. Mai ales în București.
Din când în când, o ploaie venită parcă de nicăieri mai răcorea cumva arșița zilei.
Exact așa se petrecuse și în acea zi, când cei doi prieteni,
Ovidiu și Radu, au fost surprinși de ploaia venită din senin. Peste ceva timp se aﬂ au în mașină, împreună cu soțiile lor,
ude leoarcă. Drumul spre casă a fost lung atunci sau cel puțin așa a părut, întrucât Ovidiu conducea foarte încet din cauza ploii care biciuia efectiv parbrizul, împiedicându-l pe acesta să vadă bine șoseaua.
În planul vieții personale, relațiile strânse stabilite
între cei doi prieteni au trecut, în modul cel mai ﬁ resc, de
altfel, și asupra familiilor respective, în primul rând asupra soțiilor Dana și Raluca. Cea mai mare parte a timpului liber îl petreceau împreună dar, având în vedere că toți lucrau în Magistratură, acest timp liber era foarte limitat și se rezuma de cele mai multe ori doar la ziua de duminică. Astfel, ca să nu
piardă acea zi din cauza vremii, cei doi prieteni au decis să-și petreacă cu toții restul zilei la Ovidiu acasă.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
61* * *
Ovidiu și Dana locuiau într-un cartier de vile, la marginea
orașului, într-o casă frumoasă, tipic americană. Casa avea un living mare care comunica direct cu cele două dormitoare mari, cu bucătăria și cu baia.
Nu peste mult timp, femeile intrau deja cu cafelele
aburinde în living și, într– o tăcere respectuoasă, au așezat cănile de porțelan pe măsuța de sticlă din fața soților lor. Peste alte câteva momente, Dana și Raluca s-au retras în bucătărie pentru a pregăti împreună cina, iar cei doi prieteni au rămas din nou singuri, prilej cu care Ovidiu a pus următoarea întrebare:
– Radu, tu crezi în reîncarnare?– Nu știu ce să zic! Nimeni n-a dovedit asta niciodată, doar
știi!
– Sincer, eu am început să cred! Am citit de curând că există
peste un miliard de oameni în lume care cred în reîncarnare. Știai asta?
– Nu…– Chiar unii dintre cei mai mari oameni de știință!Radu s-a mai gândit:– Deși nu înseamnă că, doar pentru că erau oameni știință,
aveau și dreptate, totuși poate ei știau ceva ce noi nu știm…
– Chiar aici am vrut s-ajung, Radu! Eu știu ceva… N-am mai
povestit nimănui până acum, nici măcar soției mele. Poate părea nebunesc, dar este cât se poate de real.
– Chiar te rog să-mi spui! Ce este?– Nu știu dacă îți mai amintești, dar acum 15 ani am avut
un caz de omor…Nu foarte special, aș putea spune. A fost chiar clasic. Pe scurt, a fost vorba de o crimă pasională, un bărbat

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
62își omoară soția după mai multe neînțelegeri în familie, în
special legate de viitorul divorț, de custodia ﬁ icei lor și altele.
Țin minte de parcă totul s-a întâmplat ieri. Lucram în acea perioadă la Parchetul București, eram chiar în primul an de activitate ca procuror. În acea vreme aveam un program foarte aglomerat, eram la serviciu până noaptea târziu, dar nu-mi displăcea acest lucru, eram la început și eram tare dornic de aﬁ rmare, doar mă știi cât de ambițios sunt.
– Te cunosc prea bine, spuse Radu zâmbind.– La un moment dat, primesc un telefon de la superior
pentru a-mi repartiza un caz. Mi-a spus să merg la o adresă de pe Bulevardul Magheru unde se petrecuse o crimă nu cu mult timp în urmă. Ajung acolo foarte repede. Omorul se petrecuse cu câteva ore înainte, iar când am ajuns acolo soțul victimei, un anume domn Bărbuceanu, stătea pe o canapea în sufragerie cu mâinile în palme și spunea încontinuu, obsedant, dar foarte încet:„Sunt un nenorocit!” „Sunt un nenorocit!” . Lângă el era un polițist pe care-l cunoșteam și care mi-a făcut semn să merg în bucătărie. Holul apartamentului era întunecos, semn că se arsese acolo un bec, iar în fundul coridorului era o oglindă, iar
pe aceasta se reﬂ ecta o lumină venită din dreapta ei. Din cauză
că ușa bucătăriei era deschisă, lumina dinăuntru pătrundea în hol contrastând cu întunecimea acestuia. M-am apropiat de bucătărie și am găsit acolo doi agenți de poliție, împreună cu medicul legist care era aplecat asupra cadavrului.
– Bănuiesc că era cadavrul soției…– Da, al ei era. Era corpul unei femei în jur de 40 de ani la
prima vedere. Am aﬂ at mai târziu că era mult mai tânără, avea
31 de ani, îi împlinise cu o săptămână în urmă. Prima impresie atunci a fost fața acesteia. Nu era o femeie foarte frumoasă, se vedea că era îmbătrânită prematur, era parcă prea slabă, dar avea trăsături blânde, prietenoase, în ciuda amprentei lăsate de problemele de familie pe care le-am descoperit mai târziu.
– Și care a fost cauza decesului?

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
63– Întrucât era al doilea sau al treilea cadavru pe care-l
văzusem până atunci, eram un pic speriat. Îți spun sincer că și acum sunt la fel, nu-mi place deloc să văd oameni morți. Știu, o să-mi zici că sunt procuror și că sunt nevoit să văd cadavre, că face parte din meseria mea, dar și eu îți spun că prefer să nu dau ochii cu așa ceva. De aceea, l-am rugat pe medicul legist să ieșim împreună afară, în hol, pentru a discuta referitor la cauza morții, ora aproximativă a decesului și altele. Aici mă refer la detaliile pe care medicul legist le putea aﬂ a la fața
locului, la prima vedere.
– Și?…– Femeia murise violent în urmă cu puțin timp. Avea
urme de cuțit pe tot corpul, dar nu înjunghierea fusese cauza morții. Medicul legist mi-a spus că asﬁ xierea mecanică a
produs decesul, cel mai probabil prin strangulare cu o sârmă sau un cablu. Bineînțeles că necropsia ulterioară a conﬁ rmat
tot ce spusese atunci legistul și anume că gâtul femeii fusese
strangulat cu o sârmă subțire, car e fusese înnodată și răsucită
de mai multe ori. Chiar mă gândeam cât de exactă este și medicina asta, o persoană decedată are numai câteva semne pe corp dar poți să constați atâtea lucruri, e o adevărată știință, ce să mai zic! Și, stupeﬁ ant, a mai descoperit ceva: femeia era
însărcinată în luna a patra.
– Ce-ai făcut mai departe?– M-am întors în camera în care se aﬂ a Bărbuceanu și, deși
la prima vedere îmi păruse un introvertit arogant, așteptam totuși să mărturisească crima. L-am rugat să-și recunoască fapta, întrucât toți care-și recunosc infracțiunile se simt mai liniștiți și-și acceptă împăcați pedeapsa. În plus, știi și tu, se poate obține și o pedeapsă mai mică, judecătorii ﬁ ind mai
îngăduitori cu cei care înch eie acorduri de recunoaștere a
vinovăției.
– Și? A recunoscut că el a ucis-o?Ovidiu a făcut semn că nu și a continuat apoi:

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
64– N-a recunoscut nimic, dar eu speram să-l conving mai
târziu, la secție. Era clar ca lumina zilei ca el este autorul, dar nu a vrut să dea nicio declarație decât în prezența avocatului. Ba mai mult, criminaliștii au găsit ascuns în baie, după un calorifer, un costum bleumarin, care prezenta, pe mânecă și pe rever, pete de sânge proaspete.
– Trebuia interogat…– Da! Mai târziu, la secție, în prezența avocatului, am început
interogatoriul. Prima întrebare a fost dacă și-a omorât soția, iar răspunsul a venit imediat. Mi-a zis că se jură pe Dumnezeu că n-a omorât-o el și că probabil a intrat un hoț în casă, iar ea l-a surprins. Spunea că nu avea de ce s-o omoare și că și-a iubit soția ca pe ochii din cap, chiar dacă au mai existat neînțelegeri între ei.
– Ovidiu, dar eu chiar nu înțeleg! Atunci de ce își reproșa în
hol că e un nenorocit?
– Exact asta l-am întrebat și eu! Mi-a răspuns că se simțea
vinovat de faptul că lăsat-o singură în acea zi, când putea să refuze invitația prietenilor săi. Mai departe, l-am întrebat de costumul cu pete de sânge găsit în baie, care părea să ﬁ e
principala probă în dosar. Mi-a replicat că, într-adevăr, acel costum îi aparținea și că îl purtase în momentul în care și-a găsit soția fără suﬂ are, dar s-a murdărit de sânge când a luat-o
în brațe, când încerca s-o readucă la viață. Ulterior, când a realizat că poate ﬁ acuzat chiar el de uciderea soției lui, s-a
speriat și s-a schimbat repede cu alte haine, înainte să vină poliția. A recunoscut că a făcut o mare greșeală, dar a pus totul pe seama fricii.
– Dar mobilul crimei? Care ar ﬁ putut ﬁ ? a întrebat Radu.
– Nu era deloc cazul vreunui psihopat căruia îi plăcea să
omoare oameni! În situația de față era vorba ﬁ e de o crimă
cu premeditare, ﬁ e de o crimă pasională. Am cercetat mai
târziu și ipoteza jafului urmat de crimă, dar Bărbuceanu sau altcineva n-au putut dovedi că lipsește vreun obiect din casă

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
65și nici nu s-a demonstrat că s-a căutat ceva anume, neexistând
dezordine în apartament. Mobilul jafului a picat, deci. Oricum, această ipoteză am respins-o încă de la început.
– Trebuia să cercetezi istoricul cuplului…– Am făcut și asta! Am întrebat vecinii dacă au existat
certuri între cei doi, dacă au observat sau auzit violente ﬁ zice
sau verbale între soții Bărbuceanu, dar n-am aﬂ at nimic
concludent. Unii vecini spuneau ceva, alții altceva. Până la urmă am aﬂ at de la ﬁ ica lor în vârstă de 11 ani ceea ce bănuiam
atunci și anume faptul că de mulți ani cei doi soți se certau aprins aproape în ﬁ ecare zi, uneori cu loviri din partea soțului.
Motivul principal era gelozia excesivă a bărbatului, avea tot timpul impresia că soția îl înșeală. Trist era că de cele mai multe ori certurile și uneori bătăile se petreceau în fața ﬁ icei
lor, Florina.
– Aveai, deci, un martor important… Fata a fost de față când
a a avut loc crima?
– Nu! În acea zi era la bunicii din partea mamei și nu a văzut
crima, dar mi-a relatat ulterior că mama ei își dorea de la un timp divorțul și chiar a început să facă demersurile pentru acesta, prin avocat. Implicit, dorea custodia Florinei și chiar i s-a plâns ﬁ icei că îi este teamă pentru viața ei. Florina mi s-a
părut o fetiță foarte deșteaptă, vorbăreață și părea că a trecut cu bine peste șocul morții mamei. Cel puțin, la acel moment, așa mi s-a părut…
Radu era din ce în ce mai curios și ardea de nerăbdare ca
Ovidiu să ajungă la punctul culminant al cazului.
– Și? Spune-mi ce s-a întâmplat mai departe?– Venise între timp și informația că Valentina era însăr-
cinată în momentul morții. Soțul a negat de la început că ar ﬁ avut cunoștință de sarcina acesteia, dar eu am bănuit că
acesta ar ﬁ fost principalul mobil al crimei: faptul că Valentina
Bărbuceanu nu era însărcinată cu soțul ei, ci cu altcineva. Emanuel ar ﬁ aﬂ at acest lucru, a urmat apoi o ceartă violentă

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
66între cei doi, care a culminat în ﬁ nal cu strangularea cu sânge
rece.
– Păi, asta însemna o pedeapsă mult mai mare! E vorba de o
crimă comisă cu sânge rece asupr a unei femei gravide…
– Da, așa este! Bărbuceanu risca pedeapsa maximă,
închisoare pe viață, întrucât era deja vorba de omor deosebit de grav…
– Mai departe, a început procesul, nu?–Da! Eu am pledat pentru crimă, dar nu cu premeditare,
ci în formă ei pasională, iarBărbuceanu a pledat nevinovat. Am cerut pedeapsa maximă, întrucât, chiar dacă acea crimă n-a fost plănuită dinainte, omorul a fost deosebit de grav. Mai mult, inculpatul nu și-a recunoscut fapta.
– Numele ăsta de „Bărbuceanu” îmi tot spune ceva. Nu a
fost cumva prezentatorla TV?
– Ba da, Emanuel Bărbuceanu…La PROTV a fost! -Așa… Emanuel Bărbuceanu, îmi aduc aminte acum!– Avea o emisiune culinară duminica, dar nu a fost pentru
mult timp pe ecran, deoarece nu prea a avut succes la public
emisiunea. În schimb, în București era cunoscut drept un bucătar foarte bun, era de o viață bucătarul restaurantului „Ambasador” .
– Acum îmi aduc aminte și de caz, a fost și mediatizat parcă…– A fost, dar nu îndelung mediatizat. În acea perioadă,
cazul s-a intersectat ca știre cu Mineriada din 1999, care a fost, bineînțeles, principala știre la acea dată. Dar cazul meu era
cunoscut, mai ales de către bucureșteni. Emanuel Bărbuceanu nu era un om din mulțime, nu era un tip obișnuit. Într-adevăr, era un bucătar foarte cunoscut, dar cred că mai degrabă ﬁ gura
lui le rămăsese oamenilor în min te. Avea o față slăbănoagă,
prelungită de bărbiță roșcată și niște ochi negri, indescifrabili, parcă vedea prin tine. N-avea cum să nu ți se întipărească în minte o astfel de ﬁ zionomie, o așa față atipică.
Radu i-a făcut apoi semn prietenului său să continue.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
67– Procesul s-a desfășurat în cea mai mare sală din Tribunalul
București, care devenise neîncăpătoare de la început și până la aﬂ area verdictului. Procesul în sine nu a durat mult, spre
surprinderea mea. În acea vreme procesele atât cele civile, cât și cele penale durau de regulă destul de mult, doar și tu știi asta. Am dovedit atunci și că fătul nenăscut nu-i aparținea soțului, ci unei persoane necunoscute, a cărei identitate n-am
aﬂ at-o nici până acum. Se conﬁ rma deci, mobilul principal al
crimei: gelozia excesivă bazată pe inﬁ delitatea soției. După
cum spuneam, în cazul meu, verdictul ﬁ nal s-a dat după un
an și jumătate, Bărbuceanu ﬁ ind găsit vinovat pentru omor
deosebit de grav și condamnat la închisoare pe viață. Același verdict a venit și la Curtea de Apel, ﬁ ind identic cu cel de pe
fond. A fost o victorie importantă pentru mine, era cel mai important caz câștigat de mine până atunci și eram tare mândru!
– Deci totul s-a terminat atunci…– Da, așa am crezut și eu! Până acum șase luni când… S-a
întâmplat ceva și te rog să mă asculți până la capăt, cu răbdare, pentru că ce-ți voi spune acum ți se va părea o întâmplare foarte ciudată, chiar de domeniul fantasticului.
– Te ascult, Ovidiu!– Era prin martie, anul acesta, și chiar țin minte că era o zi
de miercuri. Eram la serviciu, în pauza de masă. De obicei, iau
masa la ”Il Gusto” , dar vremea din acea zi era foarte urâtă, așa că am decis să mănânc la birou. Tocmai terminasem de comandat la ﬁ rma de catering când îmi bate cineva foarte timid în ușa
lăsată întredeschisă. Era un băiat cam de 13-14 ani, cu ochelari rotunzi, tipul adolescentului miop. Era totuși frumușel și cu o ținută îngrijită, observasem atunci că avea și o revistă de știință sub braț, „Știința și Tehnica” , parcă. „Domnu’ procuror Licsandru?” mă întreabă. După ce-i răspund,nelăsându-mi
timp pentru un eventual refuz de a-l primi în audiență, s-a așezat pe scaunul din fața biroului meu și a continuat așa: „Vă

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
68rog să mă scuzați dacă vă deranjez, dar vă rog să-mi acordați
câteva minute. Numele meu este Octavian Benchea. Am vorbit și cu câțiva avocați, dar am ajuns la concluzia că cel mai bine e să discut direct cu dumneavoastră.” Trebuie să recunosc că m-a făcut curios puștiul. L-am încurajat apoi să-mi spună despre ce este vorba și, crede-mă, în minutele ce-au urmat, l-am ascultat stupeﬁ at.
– Ce ți-a spus?
– Fii atent ce mi-a zis! Mi-a spus franc ca el este, nici mai mult
nici mai puțin, decât reîncarnarea Valentinei Bărbuceanu, cea care a fost ucisă de Emanuel Bărbuceanu în 1999.
Radu s-a uitat
la interlocutorul său extrem de mirat, a scos
chiar o exclamație de uimire profundă și se pregătea desigur să pună o întrebare, dar Ovidiu nu l-a lăsat să zică nimic, continuând să-i împărtășească întâmplarea:
– Mi-a zis că nu a știut nimic până de curând, când a fost la
un medic psihiatru, care l-a supus la o ședință de hipnoză. A apelat la acel doctor, întrucât avea mari probleme cu somnul, striga în timp ce dormea, ba chiar, de câteva ori, observase cu uimire dimineața că își blocase singur ușa de la dormitor cu un scaun, fără să știe. În somn se agita, lovea cu pumnii în aer și striga obsesiv: „Copilul meu! Copilul meu!” Băiatul a povestit că a avut probleme foarte mari încă de la vârsta de șapte ani. A început să manifeste tot felul de fobii. Prima dată a început să se teamă să rămână singur, dar părinții au considerat că această frică este una perfect normală, caracteristică vârstei. Apoi, în jurul vârstei de 11 ani, în urma unei banale dureri de gât, copilul susținea că acea durere se manifesta ca și când cineva l-ar ﬁ strangulat cu o sfoară. La început medicii nu și-
au dat seama cu ce se confruntă și au decis să-i scoată băiatului amigdalele. Un chist, din fericire benign, s-a dezvoltat în acea regiune, dar, surprinzător, i-a dispărut după ce a fost la medicul psihiatru.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
69– Și ce i-a zis doctorul? I-a rezolvat problema? Se știe că
medicii ăștia psihiatri sunt mai ciudați.
– Spre surprinderea lui, da! Dar numai după ce l-a supus,
după cum spuneam, la o ședință de hipnoterapie. Asta presupunea să-l întoarcă cu mintea în trecut și chiar l-a adus într-una din viețile anterioare, unde a descoperit că se numea Valentina Bărbuceanu. A aﬂ at ulterior din presă toată povestea
acelei crime din anul 1999. În câteva luni, s-a vindecat complet de insomnie și de toate tulburările mentale care nu-i dădeau pace de mult.
– Dar de unde și până unde i-a venit ideea de a veni la
tine? Într-adevăr, povestea e halucinantă, dar s-a tratat, s-a vindecat, ce mai voia de la tine?
– Acum vine partea interesantă a poveștii… Optând pentru
vindecare cu orice preț, doctorul psihiatru i-a răscolit băiatului momente pe care sigur n-ar ﬁ dorit să le retrăiască. Inclusiv,
de fapt, mai ales, tragicul moment al morții Valentinei.
– Chiar și-a amintit crimă?– Da, în detaliu chiar! Femeia rămăsese singură în acea
seară, soțul ei era plecat cu prietenii săi. După ce făcuse o baie ﬁ erbinte, femeia s-a așezat pe canapeaua din sufragerie și a
început să dezlege rebusuri, pasiunea ei de când era mică. Dar mai mult aștepta. Nu aștepta în mod special să se întâmple ceva. Aștepta pur și si mplu să vină Emanuel de la întâlnirea cu
prietenii săi, pentru că nu putea să doarmă fără el. Chiar dacă relațiile dintre cei doi soți nu mai erau ca în tinerețe, unele tabieturi casnice au rămas, iar acesta era unul dintre ele. Femeia nu putea să doarmă știindu-se singură în casă. La un moment dat, a auzit un zgomot pe hol, dar era ferm convinsă că doar i se păruse. Avea și o mică problemă medicală la urechea stângă, dar și un prosop imens pe cap. S-a întors la rebus și a reușit să dezlege rapid trei cuvinte, dar când a ridicat ochii, în fața ei se aﬂ a un tânăr cam de 20 de ani și destul de modest
ca înfățișare ﬁ zică. Ochii femeii erau ațintiți când asupra

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
70bărbatului, când asupra sacul ui negru de nailon din mâinile
hoțului, care se vedea că era burdușit cu tot felul de obiecte. Primele secunde au fost de nedumerire totală și extrem de tăcute. S-au transformat în curând într-o tăcere tensionată, întrucât au devenit amândoi foarte speriați unul de celălalt, dar fără ca vreunul dintre ei să zică ceva. Hoțul intrase în casă nestingherit, crezând că nu se aﬂ a nimeni în locuință și fusese
surprins, întrucât Valentina dezlega integrame într-o tăcere de mormânt.
– Ce a urmat apoi?– Cu un glas sugrumat de frică, i-a dat de înțeles că poate
să ia ce-și dorește din casă, numai să nu-i facă nimic. Că nu va spune nimănui nimic.Hoțul s-a speriat atunci și asta din două motive: pentru faptul că nu purta mască în acel moment, iar femeia îl va putea recunoaște ulterior, dar mai ales de chipul speriat, precum și de tonul disperat al rugăminților acesteia. Bărbatul s-a repezit cu ochii ieșiți din orbite asupra Valentinei. Prima oară, după câteva lovituri surde în față, a încercat s-o stranguleze cu mâinile goale, apoi a luat un cablu subțire pe care-l avea la îndemână și pe care l-a înfășurat de mai multe ori în jurul gâtului victimei.
– Exact așa a constatat și medicul legist că a avut loc decesul,
a exclamat Radu.
– Da, dar una e să ofere detalii o persoană care constată un
deces și alta e când îți povestește persoana care susține că a trăit pe viu un astfel de mo ment. Este pur și simplu teriﬁ ant.
Băiatul mi-a relatat acel moment de groază într-un mod care efectiv mi-a zburlit părul de pe mine. Chiar nu l-am mai lăsat să continue, pentru că se vedea că este extrem de afectat.
– Ce-a fost mai important ți-a spus…– Da, dar nu l-am crezut! Deși eram contrariat de cât de
bine cunoștea acest copil amănunte din dosar pe care sigur n-avea de unde să le cunoască. E adevărat că pe moment nici nu știam ce să nu cred mai întâi: faptul că băiatul susținea

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
71că el fusese în viața anterioară Valentina Bărbuceanu sau ca
aceasta nu fusese omorâtă de soțul ei, Emanuel, ci de un hoț care pătrunsese în casă.
– Și ce s-a întâmplat apoi? – Băiatul îmi cerea nici mai mult nici mai puțin decât să fac
toate demersurile pentru eliberarea lui Emanuel Bărbuceanu din închisoare spunând că este dispus să ﬁ e martor în
proces. Ba mai mult, susținea că-l poate recunoaște oricând pe adevăratul criminal dacă l-ar vedea. Am rămas ca trăsnit. Numai la așa ceva nu mă gândisem.
– Nu pot să cred…– Ba da! Trebuie să crezi! Nu mai durează foarte mult
șiîncepe procesul. Nu prea am avut ce să fac. Spre surprinderea mea, puștiul cunoștea destul de bine mersul din justiție, astfel încât, în acea zi mi-a și înmânat înainte să plece o cerere deja completată și semnată. Era cu privire la redeschiderea dosarului penal în cauză.
După o tăcere destul de lungă, dialogul de atunci dintre cei
doi prieteni a luat sfârșit. Ac easeară ploioasă de duminică a
continuat cu cina pregătită cu soțiile lor.
Dar Radu era șocat. În acea vilă de la periferia răsfățată a
Capitalei s-au spus lucruri nemaiauzite până atunci.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
72* * *
Peste câteva luni a început procesul. Ovidiu arăta că este
puțin stânjenit în acea zi și era încă surprins de el însuși. Nici acum nu-și imagina cum de și-a dat acordul pentru redeschiderea acestui dosar. Nu se mai pomenise un asemenea caz în justiție, era o speță unică în țară și poate chiar în lume. Fiind procuror, trebuia să lupte ca Emanuel Bărbuceanu să rămână în închisoare, unde to t el îl băgase, dar conștiința
lui parcă dădea unele semne de îndoială. Părea că îl crede pe Octavian, acea poveste îi părea credibilă, în ciuda opiniei lui de până atunci față de subiectul reîncarnării. Totuși, pentru el, credința în reîncarnare nu era pe deplin formată.
Procesul nu s-a întins pe o perioadă lungă de timp și asta
pentru că întreaga cauză se baza, în principal, pe o singură
mărturie, cea a lui Octavian Benchea. Cazul a atras atenția întregii lumi, întrucât era un caz unic, nemaiîntâlnit. Toată mass-media românească era în extaz atunci, dar și presa internațională. Jurnaliștii au reacționat imediat și au publicat, în ultimele ore, știri cu titluri de genul:” Soția omorâtă s-a întors și declară: soțul meu e n evinovat!” , ”Reîncarnarea soției
pune justiția pe jar. Oare Emanuel Bărbuceanu e nevinovat?” sau ”După 15 ani de detenție, poate ﬁ eliberat chiar de soția sa
ucisă!” etc.
În acea zi, sala cea mai mare a Tribunalului București
era neîncăpătoare, iar vocile oamenilor prezenți creșteau în intensitate, ﬁ ecare făcând presupuneri despre ce ar
urma se se întâmple în acest caz. Aproape în același timp în care judecătorul și-a făcut apariția în sală, în liniștea care se așternuse, o ușă foarte îngustă se deschisese și își făcuse apariția Bărbuceanu, încătușat și încadrat de doi polițiști.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
73Era parcă o umbră a fostului om de televiziune, cei 15 ani de
pușcărie grea îi schimbaseră bineînțeles cursul vieții și, în
primul rând îl transformaseră complet pe el ca om. Fizionomia deținutului era foarte severă, oarecum împietrită. Era un bărbat scund, slab, cu aer s lugarnic, departe de imaginea
inițială a lui Bărbuceanu, aceea a bărbatului viguros și de neatins. Abia intrat, privirea sa a trecut repede peste toată lumea și s-a oprit asupra lui Octavian Benchea, pe care l-a cântărit din cap până-n picioare și a schițat la ﬁ nal un zâmbet
destul de schimonosit.
Când judecătorul a intrat în sala de judecată, publicul s-a
ridicat în picioare, fără să mai scoată vreun sunet. Acesta era îmbrăcat în robă, era tras la față, palid, serios, avea o ﬁ gură
parcă Omul legii din muzeul ﬁ gurilor de ceară. Avea un nume
șocant de predestinat: Dreptu. Da, numele său era Dreptu Constantin.
Răsunătorul proces a fost început de către apărarea lui
Bărbuceanu, pledoaria de început a avocatului Sematovici ﬁ ind o revelație din toate punctele de vedere. Discursul a fost
atipic, ca și cazul în sine. Avocatul vorbea atât de rar, alegându-și cuvintele cu o încetineală in credibilă, necaracteristică lui,
dând impresia că pledoaria nu se mai termina. A subliniat în mod deosebit faptul că Benchea nu avea de unde să cunoască
detaliile acelui omor, decât dacă nu cumva l-ar ﬁ trăit el însuși.
În sprijinul apărării lui Bărbuceanu a depus mărturie
și un student indian de la Politehnica București pe nume Ailesh Padukone, coleg de facultate cu fratele mai mare al lui Octavian, care a vorbit despre conceptul reîncarnării în hinduism. Avocatul a făcut ceea ce trebuia atunci, a încercat să
convingă instanța și asistența de veridicitatea transmigrației suﬂ etului, lucru ce va sta la baza strategiei de apărare.
Indianul, care vorbea foarte bine românește, a fost primul
care a depus mărturie în acea zi:
– Domnule judecător, hinduismul este doar una dintre
marile religii care cred în reîncarnare. Soarta unui hindus este

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
74determinată de toate faptele sale și de consecințele acestora
de-a lungul etapelor succesi ve ale existenței. Acest destin este
numit karma. O viață corectă în prezent constituie garanția unei existențe superioare mai târziu, iar o viață vicioasă în prezent va avea drept consecințe reîncarnarea într-o stare inferioară. Acest lanț continuu al nașterii și morții este încheiat doar atunci când suﬂ etul atinge o stare de perfecțiune.
Toate vorbele indianului au fost spuse parcă dintr-o suﬂ are,
fără pauze, semn că pregătise în prealabil această mărturie. Judecătorul stătea nemișcat și asculta cu mare interes, dar fără să se întoarcă spre martor, cu capul sprijinit în palme și privind puțin într-o parte. În sală era o liniște impresionantă.
– Mai aveți ceva de adăugat? l-a întrebat judecătorul pe
martor.
– Nu, a răspuns bărbatul, care încă nu-și revenise după
declarația la foc automat pe care o dăduse. Se vedea că avea emoții și după glas și după respirație.
După ce procurorul a refuzat să pună întrebări, judecătorul
a zis cu voce tare:
– Văd că domnul procuror nu are întrebări. Am eu totuși o
întrebare pentru martor, iar după aceea o să-i dau cuvântul domnului avocat. DomnulePadukone, vă rog să-mi spuneți dacă în țara dumneavoastră sau altundeva în lume s-a dovedit vreodată vreun caz de reîncarnare. Când spun „dovedit” , mă gândesc bineînțeles la o dovadă de necontestat. Întreb acest lucru pentru că, sincer, n-am auzit până acum de un astfel de caz și, cu siguranță aș ﬁ auzit dacă s-ar ﬁ întâmplat undeva în
lume…
După câteva secunde de gân dire, indianul a răspuns::
– Din ceea ce cunosc personal, pot aﬁ rma că cele mai
credibile cazuri cu privire la reîncarnare sunt cele în care la mai mulți copii cu amintiri din vieți trecute s-a observat prezența surprinzătoare a unor semne din naștere pe trupuri în zone ce corespundeau exact cu răni fatale care le-au fost

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
75produse în momentul morții. Mai sunt, bineînțeles, amintirile
din viețile anterioare, induse prin hipnoză…
– În ce țară au fost cazurile acestea? a întrebat din nou
judecătorul, nelăsându-l pe bărbat să-și ducă ideea până la capăt. Mă refer la semnele din naștere la copii…
– Cele mai multe în India…– Și nu vi se pare ciudat că într-o țară a cărei religii are la baza
conceptul de reîncarnare se întâmplă cele mai multe cazuri? Eu cred că toate acele semne la copii sunt simple coincidențe, alimentate de credințele popular e în reîncarnare. Revenind la
întrebarea mea inițială, a ajuns vreun caz în justiție și a fost dovedit ca adevărat? Mă refer la cazurile despre care ați vorbit mai devreme.
– Nu, niciun caz. Cel puțin, din ce cunosc personal…– Așa am bănuit și eu, trase concluzia judecătorul. Vă
mulțumesc și îl rog pe domnul Sematovici să-i adreseze martorului întrebări. Bineînțeles, dacă are.
– Aș dori să-l întreb pe domnul Padukone dacă dumnealui
personal crede că Octavian Benchea este reîncarnarea Valentinei Bărbuceanu.
La această întrebare Ovidiu a obiectat, motivând că opinia
personală a martorului nu este relevantă, obiecțiune cu care judecătorul a fost de acord. Atunci avocatul Sematovici a declarat că nu mai are nicio întrebare pentru martor. Avea pregătite mai multe întrebări, dar și-a dat seama că toate au același caracter ca și prima, adică sunt nerelevante pentru caz, drept urmare a renunțat, evitând ploaia de obiecțiuni din partea procurorului pe care o anticipa.
În tot acest timp, Bărbuceanu s-a arătat nepăsător,
reprimându-și cu succes orice ex presie, orice emoție. Nu
arăta că este interesat în vreun fel de desfășurarea procesului, deși știa că tot cazul a fost repus în dezbatere tocmai pentru posibila lui eliberare din închisoare. Se vedea de departe acest dezinteres, avea chiar o detașare incredibilă cu care

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
76privea totul, ca semn că ori nu credea că procesul va avea un
deznodământ fericit pentru el ori starea psihică pe care o avea atunci nu-l lăsa să judece obiectiv.
După ce primul martor și-a terminat intervenția, a urmat să
vină ca martor Octavian Benchea, principalul pilon din întreg procesul, individul pe baza căruia s-a clădit toată apărarea lui Bărbuceanu. Avocatul i-a făcut o intrare clar atipică, însoțită de vuietul publicului din sală:
– Doamnelor și domnilor, acum se va pronunța o voce de
dincolo de mormânt!
Judecătorul l-a taxat imediat:– Domnule avocat, vă rog să vă potoliți cu astfel de aﬁ rmații!
Mulțumesc!

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
77* * *
În acea zi Octavian părea mult mai matur decât anii pe
care îi avea, exagerat de matur. Era mai serios, iar privirea îi era mai dură. La fel și vocea lui, deși se simțea că o îngroașă special pentru a nu-și arăta vârsta sau poate pentru a arăta lumii că zice adevărul. Chiar și prin îmbrăcăminte încerca să-și ascundă anii. Era îmbrăcat într-un costum verde-închis, demodat și zdrențăros și, după felul în care îi venea la umeri, părea cu un număr mai mare decât statura lui, semn că fusese împrumutat special pentru acest proces ori cumpărat la mâna a doua. De asemenea, se vedea de la o poștă că se simte stânjenit îmbrăcat în costum, neﬁ ind obișnuit cu
această ipostază.
Martorul a pășit în boxă foarte emoționat, la început nu-
și putea ridica nici măcar ochii din podea. După ce a luat o înghițitură zdravănă de apă, și-a mai revenit puțin și a avut chiar curajul de a-și plimba privirea de la un capăt la celălalt al sălii, de la stânga la dreapta, observând întreaga asistență care aștepta în liniște desfășurarea mărturiei sale.
Depunerea jurământului a mers ușor:– Juri să spui adevărul, adevărul întreg și numai adevărul,
așa să te ajute Dumnezeu?
– Da, a jurat băiatul cu mâna dreaptă pe Biblie.– Vreau să înțelegi că declarația mincinoasă se pedepsește
cu închisoarea, l-a atenționat judecătorul, cu un timbru foarte serios al vocii.
– Înțeleg, domnule judecător!– Te rog să iei loc și să ﬁ i atent la întrebările ce ți se vor
adresa, iar răspunsurile să le dai cu multă răbdare și în funcție de cum îți dictează conștiința. Ne-am înțeles?

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
78Judecătorul îi făcuse acest instructaj detaliat cunoscând
foarte bine vârsta lui Octavian. Nu voia să lase nimic la voia întâmplării în acest proces, nu neapărat pentru faptul că acest caz se bucura de o mediatizare enormă, ci mai ales pentru că era genul de judecător ale cărui principii de viață și profesionale nu se lăsau călcate în picioare.
După ce Octavian a depus jurământul, prima întrebare a
judecătorului a fost dacă-și menține declarația inițială, la care băiatul a reacționat pe loc, răspunzând aﬁ rmativ. Următoarea
întrebare l-a luat oarecum pe nepregătite:
– Aveți vreun interes personal în ceea ce privește eliberarea
lui Emanuel Bărbuceanu din închisoare?
– Nu… N-am niciunul, răspunse ușor bâlbâit Octavian.Judecătorul a sesizat că răspunsul martorului nu a fost
foarte convingător, drept urmare a continuat pe aceeași temă:
– Aveți vreun grad de rudenie, indiferent cât de îndepărtat
ar ﬁ , cu Emanuel Bărbuceanu?
– Nu sunt rudă cu acest domn și vă poate conﬁ rma și dânsul!
Octavian a răspuns, de data aceasta, foarte sigur pe el,
refuzând să accepte că fusese înfrânt în chiar primul schimb de vorbe pe care îl avusese cu judecătorul.
Mai departe, mărturia băiatului a fost identică cu declarația
pe care a dat-o în scris, lăsând impresia că a învățat-o pe de rost.
Toată lumea cunoștea, în mare, cazul Bărbuceanu din
1999. Acum, la tribunal, oamenii își reaminteau și ascultau consternați detaliile referitoare la acea crimă, relatate cu exactitate de către băiat. Chiar și pentru judecător totul era o mare enigmă, pur și simplu nu realiza de unde cunoaște cu
o asemenea precizie toate amănuntele acelui caz de omor, pe care cu siguranță n-ar ﬁ avut de unde să le știe dintr-o altă
sursă.
După ce Octavian a terminat, judecătorul a rămas efectiv
fără cuvinte și, fără să-și schimbe atitudinea cu care obișnuise

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
79asistența, s-a lăsat copleșit de o tăcere totală, neﬁ ind în
măsură să mai pună vreo întrebare. I-a spus încet băiatului să elibereze boxa, atât de încet încât numai Octavian se pare că a auzit.
În același timp,
procurorul Licsandru era cu ochii pe hârtiile
din fața lui, dar se uita și pe sub sprâncene la toată scena, schițând din când în când câte un zâmbet, dar nu neapărat pentru că i se părea ceva amuzant. Era bucuros în sinea lui că le venise și altora rândul de a rămâne cu gura căscată, exact cum a rămas și el când auzise prima dată declarația lui Octavian la el în birou. N-a dorit să pună întrebări în acel moment, dând chiar semne că se grăbește.
În schimb, avocatul a utilizat la maxim toate metodele
cunoscute pentru a convinge asistența de veridicitatea acelei mărturii, chiar atrăgând atenția că o declarație neverosimilă la prima vedere nu înseamnă automat că ea este neadevărată.
Băiatul a părăsit boxa martorilor lăsând pe toată lumea pe
gânduri, mult mai mult față de începutul procesului, inclusiv pe judecător, care a decis să amâne cazul pentru 30 de zile, în vederea continuării cercetării judecătorești și pentru citarea celorlalți martori din dosar, în scopul audierii lor.
Cazul era în continuare pe prima pagină a ziarelor și pe
buzele majorității oamenilor, nu exista om care să nu-și dea cu părerea referitor la acest proces.
Acest prim termen nu a făcut decât să alimenteze și mai
mult toate supozițiile și polemicile din presă, din televiziune, dar mai ales de pe internet. Octavian Benchea era urmărit peste tot de paparazzi, iar televiziunile se băteau pentru exclusivitatea de a-l avea invitat. Băiatul a refuzat pe toată lumea, implorând să ﬁ e lăsat în pace. A promis totuși că va
acorda interviuri doar după verdictul procesului, indiferent care va ﬁ acesta.
Următorul termen din dosar a venit cu și mai mult interes
din partea opiniei publice. Sala era din nou neîncăpătoare, iar

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
80judecătorul făcea eforturi supraomenești pentru a menține
liniștea, de multe ori pierzându-și cumpătul. Atunci când își mai venea în ﬁ re, deși îi șiroiau sudori reci pe față, dar mai
ales, ținând să arate lumii că nu degeaba era cunoscut drept cel
mai de temut judecător din țară, se adresa mulțimii prezente în sală astfel:
– Prima persoană care va mai scoate vreun cuvânt de acum
înainte va ﬁ invitată afară din sală! Cu escortă!
Judecătorul spunea aceste cuvinte cu o voce puternică
și autoritară, privind țintă către public, lăsând impresia că se uită în ochii ﬁ ecărui om prezent în sală și, chiar și fără
binecunoscutele lovituri de ciocănel, lumea amuți pe loc, ca hipnotizată. Nu se mai auzea nici musca și văzând că nu mai face nimeni nicio remarcă, judecătorul reluă cursul procedurilor în cauză, mai precis audierea martorilor prevăzuți pentru acel termen. După ce a făcut prezența acestora, l-a invitat în boxă pe primul martor din acea zi. Era vorba de polițistul criminalist care s-a ocupat de cazul de omor al lui Emanuel Bărbuceanu. Numele lui era Ene Sorin și ieșise la pensie chiar în acel an. Deși trecuseră 15 ani de la acel moment, fostul polițist a detaliat cu exactitate toate datele din dosar. Octavian era în sală și știa bine ca martorul conﬁ rmase întocmai tot ce
declarase și el la termenul anterior. Peste douăzeci de minute primul martor ieșea deja din boxă, iar judecătorul anunța pe cel de-al doilea martor, în persoana doctorului psihiatru Veia Dumitru, cel care l-a avut ca pacient pe Octavian Benchea.
– Vă rog să vă spuneți numele și cu ce vă ocupați!– Mă numesc Dumitru Veia și sunt medic psihiatru la
Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia” București. Sunt, de asemenea, și profesor universitar la catedra de psihiatrie din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București.
– Îl cunoașteți pe domnul Benchea Octavian? L-ați avut ca
pacient?

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
81– Da, l-am avut ca pacient de la vârsta de 9 ani și până în
prezent, adică îl am în evidență de 6 ani.
Înainte de a-i adresa următoarea întrebare, judecătorul l-a
asigurat pe doctor că poate răspunde liniștit la orice întrebare adresată de instanță cu privire la secretul medical, deoarece conﬁ dențialitatea doctor-pacient rămâne fără obiect în cadrul
unei anchete judecătorești.
– Care sunt circumstanțele care au stat la baza luării în
evidență ca pacient a lui Octavian Benchea? a continuat judecătorul.
– Pacientul a ajuns la mine adus de părinți, bineînțeles,
pentru că suferea de tulburări grave de somn. Dezvoltase concomitent și o stare generală de anxietate, indusă de anumite fobii.
– Ce tratament i-ați prescris?
– Pacientul ﬁ ind foarte tânăr, am prescris la început o
medicație mai ușoară, urmând să ajustez tratamentul din
mers, în funcție de cum evolua starea acestuia.
– Și? A avut vreun efect?– Din păcate, nu pot aﬁ rma că pacientul și-a revenit în
totalitate în urma tratam entului medicamentos.
– Ce a urmat apoi?– Cu consimțământul scris al părinților, am aplicat o
metodă pe care unii o consideră controversată. L-am supus pe Octavian unor ședințe de hipnoză regresivă.
– Și ați descoperit ceva?– La început, nu! Pacientul era foarte tânăr, iar amintirile
pe care le avea din trecutul lui scurt nu erau relevante. Am decis atunci să-l întorc mai departe în timp, într-o existență anterioară.
– Este posibil acest lucru?– Da, este posibilă întoarcerea mentală într-o viață
anterioară, singura condiție este ca subiectul să ﬁ trecut prin
cel puțin o reîncarnare. Până acum, n-am întâlnit pe nimeni
care să nu ﬁ avut o existență anterioară.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
82Judecătorul își făcuse ochii mari de uimire, împingându-și
corpul pe spate. I-a făcut semn totuși doctorului să continue.
– Iar în ceea ce-l privește pe Octavian, mi-a comunicat sub
hipnoză ca în viața precedentă a fost o femeie care s-a numit Valentina Bărbuceanu, spunându-mi cu lux de amănunte toată povestea morții prin care trecuse.
Președintele instanței i-a mulțumit doctorului pentru
intervenție, nu înainte de a-l întreba dacă mai are ceva de adăugat. Veia a dorit să transmită doar că după ședințele de hipnoză pacientul Octavian și-a revenit complet, el ﬁ gurând
în continuare în ﬁ șele medicale ale cabinetului său, dar doar
pentru monitorizarea în continuare a stării de sănătate.
Procurorul Licsandru a luat cuvântul apoi, subliniind
doar faptul că ședințele de hipnoză nu pot ﬁ considerate sub
nicio formă probe în justiție, întrucât nimeni nu le poate dovedi acuratețea sută la sută. În același timp și oarecum surprinzător, avocatul n-a avut nicio întrebare pentru medic, semn că fusese mulțumit de declarația acestuia și așa voia să rămână. Îi era frică să nu-i pună din greșeală vreo întrebare care să-l pună în încurcătură și să-i strice toată strategia.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
83* * *
– Aș dori să-l chem să depună mărturie pe domnul Benchea
Stelian, a spus tare procurorul, vorbe în urma cărora s-a ridicat instantaneu un murmur întrebător al publicului. Dilema generală a fost imediat sp ulberată de judecător:
următorul martor era chiar tatăl lui Octavian. Neavând întrebări pentru martor, președintele instanței a dat cuvântul direct procurorului, care l-a supus imediat interogatoriului:
– Domnule Benchea, vă rog să ne spuneți de ce ați venit
astăzi aici!
– N-aș ﬁ depus niciodată mărturie dacă acest proces ar ﬁ
decurs așa cum doream și cum mă așteptam să decurgă, dar a existat un moment la termenul precedent în care am simțit că trebuie să intervin neapărat.
– La ce moment vă referiți precis?– Este vorba despre mărturia pe care a dat-o ﬁ ul meu,
Octavian! Nu contest ceea ce a declarat, ci posibile motive pentru care a ales să redeschidă acest dosar.
– Adică?– O să vă povestesc cât mai pe scurt…– Vă rog…– Acum douăzeci de ani, pe când lucram la Combinatul
Siderurgic Galați, am avut un accident de muncă foarte grav, am avut atunci arsuri de gradul trei și patru pe ambele picioare. Totul se întâmplase din vina mea, nu am asigurat cum trebuie un recipient în care se aﬂ a metalul pus la răcire. Problema
mea cea mai mare era lipsa banilor, întrucât accidentul se întâmplase exclusiv din vina mea, iar angajatorul nu a vrut să mă despăgubească cu niciun leu. Erau altfel legile pe atunci… Ei bine, singurul om care m-a ajutat atunci cu toate

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
84cheltuielile, inclusiv tratamentele costisitoare ulterioare
spitalizării a fost prietenul meu, de fapt fostul meu prieten din copilărie, Emanuel Bărbuceanu, pentru care îi sunt și îi voi ﬁ recunoscător mereu.
– Și ce legătură are tot ce-ați povestit dumneavoastră cu
cazul de față? a întrebat ușor prefăcut procurorul, aproape retoric.
– Eu cred că băiatul meu a vrut să-i ﬁ e recunoscător cumva
acestui om și a recurs la această strategie… Dar nu este corect așa… Chiar aș ﬁ vrut să-l văd în libertate pe omul care mi-a
salvat viața… Mai mult decât orice pe lumea asta… Dar nu așa…
Apoi, uitându-se spre Octavian i-a strigat cu lacrimi în ochi:– Fiule, nu e bine ce faci! Te iubesc, dar nu e bine ce faci!S-a produs atunci un adevărat vuiet în sală, drept pentru
care judecătorul a recurs la ciocănel strigând încontinuu: „Liniște, vă rog! Liniște!!!” . În acest timp, Octavian respira greu și se uita cu ochii înlăcrimați la tatăl lui, simțind în spate toate privirile din sală apăsându-i pe umeri. Se purta foarte ciudat atunci, emoțional nu se simțea deloc bine, era moleșit de parcă ar ﬁ luat un pumn de somnifere, dar încerca să-și
ascundă toate aceste reacții, dorind să pară gol de sentimente în fața publicului.
Din boxa inculpaților, așa încă tușat cum era, Bărbuceanu se
uita la fostul său prieten și a încuviințat din cap la mulțumirile acestuia și, ca și cum n-ar mai ﬁ fost nimic de zis, s-a uitat în
altă parte, încercând să-și ascun dă dezamăgirea. Simțea acum
că nu mai are nicio șansă să iasă din închisoare.
Procurorul îi privea pe toți cei prezenți în sală și aștepta
răbdător să se facă liniște. A continuat apoi:
– Domnule Benchea, presup un că știți că, dacă nu se
lămurește situația din acest caz, ﬁ ul dumneavoastră, Octavian,
va ﬁ probabil judecat pentru mărturie mincinoasă și riscă
închisoarea.
– Da, cunosc foarte bine această posibilitate!

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
85– Și atunci, întrebarea mea este de ce! De ce îi riscați ﬁ ului
dumneavoastră libertatea prin ceea ce declarați? Vă rog să mă credeți că mi se pare foarte ciudat și cred că nu numai mie, ca un tată să depună mărturie împotriva ﬁ ului său.
– Domnule procuror, motivul pentru care am venit
astăzi aici să depun mărturie este tocmai ca ﬁ ul meu să nu
facă închisoare. El a făcut o imensă greșeală de care nu este conștient în momentul de față, greșeală pe care eu încerc s-o repar acum. Sper ca prin declarația mea de astăzi băiatul meu nu va ﬁ judecat prea aspru, nu doresc sub nicio formă
ca Octavian să facă pușcărie pentru o declarație făcută la repezeală. M-am gândit mult înainte să vin astăzi aici. Mi-am dat seama că dacă nu fac nimic acum, mai târziu, când tot adevărul ar ﬁ ieșit la iveală, cu siguranță băiatul meu n-ar mai
ﬁ avut nicio șansă.
– Asta numai instanța va putea decide, a intervenit
judecătorul. Dacă se conﬁ rmă ceea ce ați declarat, se va
deschide un nou dosar penal pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă pe numele ﬁ ului dumneavoastră și dacă va ﬁ trimis
în judecată, va putea ﬁ condamnat sau nu, în funcție de ce va
decide judecătorul cauzei. Iar circumstanțele atenuante vor rămâne să ﬁ e aplicate sau nu tot de către instanță, bineînțeles!
-Nu poți ﬁ niciodată sigur dacă circumstanțele atenuante
vor ﬁ luate sau nu în considerare, a completat și procurorul.
Stelian Benchea se uita scurt cân d la judecător, când
la procuror, având chipul unui condamnat la moarte. Cu siguranță nu era răspunsul pe care-l aștepta din partea celor doi, dar, neavând ce face, trebuia să joace hora până la capăt, cum se spune. A realizat dintr-o dată că nu mai putea să dea înapoi în acel moment…
Procurorul a încheiat atunci audierea lui Stelian Benchea.
Lui Ovidiu i se citea pe față și din gesturi bucuria, întrucât simțea că a câștigat acest caz. Era sigur că Bărbuceanu va rămâne în pușcărie, acolo unde l-a trimis chiar el cu 15 ani în
urmă.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
86Paradoxal, Emanuel Bărbuceanu părea mult mai încrezător
față de cum era la început sau probabil doar lăsa această impresie. Asta pentru că acum părea genul de om pentru care
posibilitatea de a i se întâmpla ceva rău era aproape exclusă. Era detașat, de tot și de toate atât prin înfățișare cât mai ales prin privire. Cu acest calm irațional, inexplicabil, aștepta deznodământul procesului, ca un spectator la un ﬁ lm cu scene
de roman polițist, spectacol care nu-l privea nicidecum pe el. În fond și la urma urmei, nu avea nimic de pierdut. Avea doar de câștigat așa că s-a încredințat bucuros în mâinile hazardului.
Ultimul pe lista martorilor de audiat era chiar el. A fost
chemat să depună mărturie de către judecător, și toată scena deplasării sale din locul acuzaților în care se aﬂ a și până în boxa
martorilor s-a desfășurat după un întreg ritual. Bărbuceanu împreună cu cei doi polițiști au urmat o procedură care în ochii neavizați a părut aproape comică. Cele prea multe descătușări la o mână și apoi iar încătușări la ambele mâini ale deținutului stârneau hohote de râs în sală.
– Domnule Bărbuceanu, i se adresă judecătorul după ce
jurământul a fost dat, știu că ați declarat la primul proces că sunteți nevinovat, dar având în vedere anii pe care i-ați petrecut în închisoare, aproape 15 la număr, care au reprezentat un sfetnic bun, ca să zic așa, eu vă întreb acum încă o dată dacă ați ucis-ope Valentina Bărbuceanu, fosta dumneavoastră soție?
Răspunsul bărbatului a uimit pe toată lumea:– Sunt vinovat, dar n-am omorât-o eu! – Adică cum? Nici așa, nici așa? a întrebat judecătorul,
stârnind unele râsete în sală.
– Domnule judecător, eu am fost găsit vinovat de către o
instanță din această țară, chiar dacă nu am comis acea crimă. Asta am vrut să spun…
– Așa, deci… E drept, nu m-așteptam la un alt răspuns… a
zis președintele instanței doar pentru el parcă. Dar dacă vă

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
87știți nevinovat, în acest răstimp de ce n-ați mai urmat nicio
cale de atac? Ați ﬁ putut beneﬁ cia de cel puțin două apeluri
în ultimii 15 ani. Să nu-mi spuneți că nu aveați cunoștință de
lucrul acesta.
Bărbuceanu s-a îndreptat de spate, și-a dres glasul, care era
un pic răgușit, și a răspuns:
– Aveam cunoștință, dar n-am făcut nimic, pentru că nu
mai cred deloc în justiție!
A făcut o pauză semniﬁ cativă, apoi a continuat cu vocea la
fel de răgușită ca la început:
– Fără supărare, dar după tot ce mi s-a întâmplat nu mai
am încredere deloc în justiție, cu atât mai puțin în justiția din România. Cred doar în dreptatea divină!
Judecătorul a lăsat impresia că nu l-a luat prea în serios pe
Bărbuceanu și a continuat:
– În ﬁ ne… Vă rog să relatați ce s-a întâmplat exact în acea zi!
Mă refer la ziua în care Valentina Bărbuceanu a fost ucisă. Tot ce puteți să-mi spuneți în legătură cu acea zi…
De data aceasta, Bărbuceanu nu și-a mai dres vocea,
continuând să vorbească cu vocea răgușită. Prin acest gest dorea parcă să dea de înțeles că nu vrea să ascundă absolut
nimic.
– Ziua de 7 ianuarie 1999 a fost una obișnuită atât, pentru
mine, cât și pentru Valentina. Era într-o zi de joi. Țin minte pentru că în ﬁ ecare săptămână, în ﬁ ecare zi de joi, seara, mă
întâlneam cu câțiva prieteni de-ai mei pentru a juca remi la locuința unuia dintre noi, prin rotație. În acea seară era rândul prietenului meu cel mai bun, Ciprian Rădulescu, să găzduiască partida la el acasă. Era și un meci de box transmis în direct la televizor în acea seară, așa că motivele pentru a ne întâlni atunci deveniseră deja mai multe.
Judecătorul îl întrerupe pentru o clipă:– Am studiat dosarul de acum și scrie aici ca domnul Ciprian
Rădulescu, prietenul dumneavoastră, a decedat în urmă cu
câțiva ani, în urma unui accident de parașutism. E adevărat?

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
88– Da, așa este…
– Oricum, și gazda de atunci a partidei de remi și
participanții au declarat la unison că ați fost acolo în acea seară și ați plecat împreună cu ei. Pe la ce oră ați plecat spre casă, vă mai amintiți?
– Da, era în jur de ora zece seara. Îmi amintesc perfect
cât era ceasul, pentru că un alt prieten de-al meu de atunci, Mihai, tocmai își cumpărase un ceas de mână, care mi-a atras atenția și, înainte să ne despărțim, chiar am purtat o discuție referitoare la marca și la prețul acestuia. Bineînțeles, mi-a rămas în memorie și ora acelei zile.
– Mai departe… Ați ajuns acasă…– Am parcat mașina în locul obișnuit și m-am îndreptat
spre apartament. Fiind iarnă și gheață pe trotuar, înainte să intru în scara blocului, am alunecat și m-am lovit cu bărbia și cu cotul de banca din fata scării blocului. Nu a fost grav, dar mă durea destul de tare, mai ales bărbia. Cred că-mi dăduse și sângele, dar ﬁ ind frig, n-am băgat de seamă. Mă țineam totuși
cu mâna de bărbie…
Bărbuceanu a fost din nou întrerupt:– Nu cred că are relevanță …De ce ne spuneți asta?– Păi, vă spun de ce. Una din probele acuzării de atunci a fost
și că au găsit pe corpul meu an umite urme, chipurile făcute în
urma luptei dintre mine și soția mea, înainte s-o omor… Ceea ce este complet neadevărat. În ﬁ ne…
– Continuați…– Din momentul în care am pășit în scara blocului, m-a
cuprins o senzație premonit orie. Simțeam că ceva plutește
în aerul acela urât de bloc, că ceva grav s-a întâmplat. Era o senzație vagă, nedeﬁ nită, dar era acolo, în subconștientul meu.
Am găsit ușa apartamentului întredeschisă. Deja se adunaseră mai mulți vecini acolo, dar niciunul nu avusese curaj să intre în apartament. Nu știa nimeni ce se întâmplase, au văzut ușa întredeschisă și s-au gândit la ce e mai rău, pentru că era destul

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
89de târziu în acea seară și nu răspundea nimeni la strigătele lor.
M-au văzut că vin, mi-au făcut loc să intru în locuință, iar unul dintre ei mi-a zis în șoaptă că a anunțat poliția, care trebuia să ajungă în curând. Vă mărturisesc deschis că n-am fost în viața mea mai speriat ca atunci.
– Dumneavoastră ați găsit cadavrul?– Da! Era întinsă în bucătărie, cu fața în sus! Am încercat
s-o readuc la viață, dar nu am făcut decât să mă murdăresc de sânge…
S-a făcut liniște atunci. Bărbuceanu n-a mai zis nimic,
așteptând să vină următoarea întrebare, ca un elev silitor care știe răspunsurile la lecție.
Judecătorul, fără să-și ridice ochii de pe niște hârtii, spuse:– Mă scuzați, vă rog! Mă uitam pe rechizitoriul de atunci.
Aici scrie așa: „Se presupune că inculpatul a ajuns la domiciliu în jurul orei 22, unde, pe fondul unei crize de gelozie și a unor probleme mai vechi cu soția sa, s-a produs o altercație spontană cu victima. Confruntarea dintre cei doi soți a început în sufrageria apartamentului, continuând apoi în bucătărie, unde victima s-a retras pentru a se apăra. Acolo l-a așteptat pe soț cu un cuțit, dar inculpatul a reușit să o dezarmeze imediat. Cu același cuțit a înjunghiat-o de mai multe ori în diverse locuri, culminând cu strangularea victimei cu un cablu. La puțin timp după comiterea faptei, inculpatul a părăsit locuința, întorcându-se aproape imediat înapoi, ca să creeze impresia că atunci venea spre casă de la întâlnirea pe care a avut-o mai devreme. Sunt indicii clare că victima nu a murit imediat. Astfel, se bănuiește faptul că inculpatul s-a întors la locul faptei, dar văzând că partea vătămată era încă în viață, a strangulat-o din nou cu același cablu, de aici și natura omorului deosebit de grav de care este acuzat.” Ce aveți de spus domnule Bărbuceanu?
Aproape instantaneu, acesta a dat răspunsul tare, dorind
să-l audă toată lumea:

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
90– Exact ce am spus la început: nu sunt vinovat! Întreg
rechizitoriul acela este o aberație! În primul și primul rând nu aveam de ce să-mi omor soția. Într-adevăr, aveam niște probleme în căsnicie, dar hai să ﬁ m serioși, cine nu are? Dacă
toți bărbații care au probleme în căsnicie și-ar omorî soțiile, unde s-ar ajunge?
Această ultimă întrebare a lui Bărbuceanu a sunat și a
rămas în sală ca un ecou, probabil din cauză că acesta vorbise atunci mai tare decât de obicei.
– Vă mulțumesc, domnule Bărbuceanu. Domnule procuror,
domnule avocat, dacă aveți întrebări…
Cei doi în cauză au făcut semn că nu au nicio întrebare.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
91* * *
Nemaiﬁ ind niciun martor de audiat, au avut loc apoi
pledoariile de încheiere. Mai întâi cea a procurorului, urmată aproape imediat de cea a avocatului. Ovidiu a susținut o pledoarie destul de stufoasă, încercând să pară cât mai convingător în fața judecătorului. S-a axat în principal pe mărturia lui Stelian Benchea, tatăl lui Octavian, și a încercat din răsputeri să desconsidere puternic teoria reîncarnării, chiar acordându-i pe alocuri subiectului câte o notă de comic, susținând că, în condiții normale, totul ar ﬁ văzut ca o farsă
bine pusă la punct.
În schimb, avocatul Sematovici a mers din nou pe ideile
de bază ale apărării, cele două pledoarii ale acestuia, cea de început cu cea de ﬁ nal formând o simetrie aproape perfectă.
A adus din nou în discuție faptul că Octavian nu avea de unde să cunoască atât de bine toate detaliile acelei crime, deci cu siguranță a trăit el însuși acel omor. De asemenea, a reamintit asistenței mărturia-șoc a studentului indian cu privire la teoria reîncarnării. Simțindu-se îndr eptățit să aibă ultimul
cuvânt, a invocat în plus o ipoteză șocantă: conform legii karma, oamenii care au parte de morți violente, cum a fost cazul Valentinei Bărbuceanu, dacă nu-și găsesc liniștea în viața următoare, în viitorul trup, pot muri oricând. A susținut, deci, că Octavian Benchea este în pericol de moarte dacă nu se face dreptate în acest caz.
Ceea ce a aﬁ rmat apoi judecătorul a fost frapant pentru
toți:
– Verdictul se va da astăzi, după o pauză de o oră! Inculpatul
va rămâne în sală!

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
92Nu se mai întâmplase de mult ca un proces penal să se
apropie de ﬁ nal atât de repede, după doar două termene.
Mai ales că acest caz fusese atât de mediatizat… Sau poate că tocmai atenția excesivă de care s-a bucurat aceasta speță l-a determinat pe judecător să încheie cât mai repede cazul. Parcă a așteptat de la început ca martorii să ﬁ e audiați cât mai
repede, dând chiar impresia că ar ﬁ terminat totul încă de la
primul termen, dacă nu ar ﬁ fost nimeni să depună mărturie.
Acesta nu era deloc un semn bun pentru Bărbuceanu. Sau
cine știe? Ar ﬁ fost loc oare și de o mare surpriză? Oare un
condamnat la închisoare pe viață să ﬁ e eliberat după aproape 15
ani de detenție în urma unui proces bazat pe o mărturie legată de reîncarnare? Ar ﬁ posibil ca un om să-și recâștige libertatea
doar pentru că un alt om și-a amintit anumite detalii din viața anterioară? Nu se știe, dar un lucru este absolut sigur: este
primul caz din întreaga lume care pune în dezbatere un astfel de subiect. Prin acest proces, judecătorul știa că nu se pune la încercare doar pe sine, ci se supune provocării un întreg sistem judiciar, ceea ce creează în același timp și un precedent foarte periculos.
Peste ﬁ x o oră judecătorul a intrat în sală făcând niște pași
ca de somnambul și uitându-se destul de urât spre public, întrucât era din nou surprins și supărat pe vacarmul care se iscase iar. A rămas în picioare lângă scaun, lăsând să se vadă chiar și de la depărtare o expresie a feței extrem de serioasă. Lumea din sală a tăcut, s-a ridicat și s-a așezat foarte repede în scaune, așteptând cu suﬂ etul la gură verdictul.
Președintele instanței a început să citească verdictul,
menționând mai întâi articolele din Codul Penal, plicticoase pentru marea majoritate, dar necesare pentru conformitate și pentru greﬁ er. Rostea răspicat și tare ce avea de spus, pe
un ton apăsat și pătrunzător. A ajuns repede la partea care interesa pe toată lumea, formulând sec:
– Se respinge ca nefondată cererea formulată de către
inculpat! Cu drept de apel în termen de 15 zile de la pronunțare!

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
93Lovi apoi foarte puternic în pupitru cu ciocanul lui mititel
din lemn, ca și când era prima oară când făcea acest lucru.
Judecătorul Dreptu și-a format de-a lungul carierei un
obicei atipic, nemaîntâlnit aproape nicăieri în România: după ﬁ ecare pronunțare își motiva imediat judecata. În general,
argumentările instanțelor erau de o durată de cel puțin câteva săptămâni, ei bine, acestui judecător nu-i plăcea să amâne niciun moment motivarea.
Nici în acea zi, argumentarea judecătorului nu s-a lăsat
așteptată, aceasta venind aproape imediat:
– Cuvintele martorului Octavian Benchea cântăresc mult,
dar acestea nu reprezintă decât o mărturie, mincinoasă sau nu. În acest moment nu îl acuz pe martor că a jurat strâmb, poate el vede adevărul în tot ceea ce a declarat, dar pentru noi toți ceilalți mărturia lui poate reprezenta o minciună. Am hotărât să resping apelul din două motive. Unu: avem declarația tatălui lui Benchea care arată că ﬁ ul său, Octavian, a dat o
depoziție neadevărată, aducând în discuție și un motiv destul de întemeiat pentru acest fapt. Și cel de-al doilea argument pentru decizia mea de astăzi are legătură cu însuși laitmotivul acestui proces și anume cu conceptul de reîncarnare. Pentru mine, acest subiect nu este palpa bil, nu are substanță și clar
nu are ce căuta într-un tribunal. Nu există nicio probă ﬁ zică
care să dovedească existența reîncarnării și nici nu cred că va exista vreodată. Am ținut totuși să duc până la capăt acest proces din dorința de a nu crea un precedent. Sau mai bine-zis de a crea un precedent de respingere a acestor spețe, hai să le numim mistice. Vă mulțumesc!
Judecătorul a părăsit sala la fel de agale precum intrase,
lăsând pe toată lumea să dezbată anunțul său. Publicul nu părea să ﬁ e surprins de verdict, deși unii erau chiar
dezamăgiți, nu neapărat pentru că-l doreau pe Bărbuceanu ieșit din închisoare. În sinea lor, dacă verdictul ar ﬁ fost
altul, teoria reîncarnării ar ﬁ avut în viitor o șansă de succes

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
94în plus. Bineînțeles, o șansă de a ﬁ recunoscută oﬁ cial, deși
nimeni nu credea cu adevărat că s-ar putea întâmpla așa ceva, nici chiar dacă, prin absurd, verdictul ar ﬁ fost în favoarea
lui Bărbuceanu. Era totuși un concept ﬁ lozoﬁ co-religios, o
chestiune abstractă. Er a, bineînțeles, total diferită de ceva
material care poate ﬁ dovedit cu probe.
Octavian era de două ori trist. O dată pentru că nu a reușit
ceea ce și-a propus de la început și anume eliberarea lui Emanuel Bărbuceanu. Al doilea motiv de supărare era de fapt de îngrijorare, întrucât era conștient de o eventuală acuzație de mărturie mincinoasă. Poate datorită vârstei sau ﬁ rii mai
sperioase, se vedea clar în acele momente că nu era un om cu stăpânire de sine. Încerca, dar fără succes, să nu devină o
unealtă în mâinile fricii. Nu voia să-i vadă nimeni emoția, așa
că a părăsit imediat sala.
Procurorul Ovidiu Licsandru era bucuros de rezultat, dar
încerca să pară modest disimulându-și satisfacția printr-o falsă seriozitate. Și-a strâns hârtiile și a ieșit din sală printre primii, nedorind să dea cu ochii de nimeni. De asemenea, oamenii prezenți s-au risipit în mare grabă, sala de tribunal
golindu-se foarte repede.
Cum era de așteptat, în zilele următoare, presa românească
și cea străină au prezentat și comentat pe larg acest verdict, arătând totodată și o urmă de regr et față de lipsa elementului-
surpriză în acest caz care, bineînțeles, ar ﬁ produs un efect
mult mai puternic în rândul opiniei publice.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
95* * *
Săptămânile care au urmat au trecut apoi nu foarte liniștit
pentru Octavian Benchea, de fapt a fost o perioadă destul de agitată pentru el. Din cauza stresului continuu acumulat foarte repede, timpul s-a scurs fără să ﬁ e conștientizat foarte
bine. Relația cu tatăl său s-a îmbunătățit, dar acest lucru s-a desfășurat treptat, întrucât la început se simțea destul de dezamăgit din cauza lui. Probabil că și-a dat seama într-un ﬁ nal că tot ce s-a întâmplat în sala de judecată a fost într-
adevăr o dovadă din partea părintelui său că tot ce-a urmărit a fost doar să-i ﬁ e lui bine și să nu aibă probleme mult mai
mari în viitor cu justiția. S-a convins până la urmă că așa a fost. O singură înfrigurare i-a rămas în continuare în suﬂ et, o
singură temere. Era legată tot de justiție. Din această cauză era
neliniștit, palid și frământat de gând uri cât era ziua de lungă.
Se gândea ca nu cumva toată intriga pe care a produs-o să nu rămână totuși cu urmări pentru el. Avea în cap bineînțeles vreo posibilă acuzație de sperjur care l-ar zdruncina serios și care i-ar afecta iremediabil viitorul.
Până la urmă, inevitabilul s-a produs. Octavian a fost acuzat
oﬁ cial de mărturie mincinoasă. De ce i-a fost frică n-a scăpat,
dar a primit totuși vestea cu calm, fără prea multă emoție, pe când se aﬂ a în locuința sa din cartierul Giulești. Stătea cu
hârtia în mână, complet nemișcat și părea că nu se gândește la absolut nimic, dar surprinzător, su râdea, de parcă fusese
anunțat că a câștigat ceva. Sigur se pregătise îndelung atât emoțional, cât și mental pentru această clipă.
În ﬁ nal, totul a ieșit bine pentru Octavian. Nesperat de
bine, chiar. A semnat un acord de recunoaștere a vinovăției în fața procurorului și a primit doar o amendă administrativă în

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
96valoare de 1.000 lei. Se vedea de la o poștă că era mulțumit și
în același timp, recunoscător. Se aștepta, bineînțeles, la ce era mai rău și, scăpând doar cu o amendă, putea să răsuﬂ e ușurat,
în sfârșit. „Slavă Domnului că s-a terminat cu bine!” își spuse băiatul și în gând. „Tata a procedat corect, cine știe ce mi s-ar ﬁ întâmplat în viitor. E mai bine așa!” își continuă el gândul și,
concomitent, îi apăru și un zâmbet liniștitor pe față. Chipul tânărului se calmase și se luminase, deoarece neliniștea din suﬂ etul său sensibil luase sfârșit.
În tot acest timp, procurorul Ovidiu Licsandru își continua
activitatea la fel ca înainte. Își vedea de treabă cu aceeași abnegație. Nu părea să ﬁ e altfel, în sensul că importanța pe
care a avut-o dosarul lui Bărbuceanu nu l-a schimbat în niciun fel. Era tot el, procurorul cel ambițios, harnic și loial pe care-l știa toată lumea. E drept, a fost cel mai comentat și urmărit caz pe care l-a avut în toată cariera lui. Altul în locul lui poate ar ﬁ proﬁ tat de notorietate pentru o ascensiune profesională
mult mai rapidă, dar Ovidiu n-a vrut să proﬁ te deloc de
această situație. Și-a atras pe merit o largă popularitate, acesta e adevărul, dar pentru el cel mai important era că și-a făcut foarte bine datoria.
Timpul s-a scurs apoi pe un făgaș normal, până într-o zi
când ceva cu totul deosebit s-a întâmplat.
Ovidiu era la restaurantul „Burebista” de pe str. Batiștei
din București și lua masa de prânz împreună cu prietenul său, Radu. Chiar în momentul în care cei doi se ridicau de la masă pentru a pleca spre serviciu, Radu a primit un telefon de la un oﬁ țer de poliție pe nume Enciu. Îl căuta de fapt pe Ovidiu, dar
neavând numărul de telefon al acestuia, l-a apelat pe Radu, știind că cei doi sunt prieteni.
– Da, este cu mine, a răspuns poli ticos Radu. Îl întreb acum.
Ovidiu, poți vorbi, te rog, cu Achim Enciu? E comisarul secției 10. Zice că e ceva foarte important și că sigur te va interesa.
– Da, cum să nu! Dă-mi-l, te rog!

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
97– Să trăiți, dom’ procuror! Comisar Achim Enciu de la secția
10 sunt! V-am deranjat cu următoarea problemă: la noi la secție s-a prezentat în urmă cu aproximativ o oră un cetățean care a mărturisit o crimă…
Ovidiu îl întrerupe:– Da… Păi, știți ce trebuie să faceți… Urmați procedura, iar
dosarul va ﬁ repartizat unui procuror…
Enciu s-a bâlbâit un pic la început, apoi a continuat cu
încredere:
– Da, dar… A mărturisit c-a omorât-o pe Valentina
Bărbuceanu… Știți… Crima din `99… Și… mă gândeam că poate sunteți interesat…
A intervenit o pauză scurtă atunci. Ovidiu scăpase telefonul
pe jos, probabil din cauza emoției. L-a ridicat repede și l-a întrebat pe Enciu, sărind peste alte întrebări:
– Unde este exact secția 10, parcă în Centrul Vechi, nu?
Vreau să vin acum acolo!
– Da, în Centrul Vechi!– Să nu-l lăsați să plece pe individ!– Nu! Sub nicio formă!A închis apoi telefonul și i l-a înmânat înapoi lui Radu,
străduindu-se să-și mențină o expresie calmă. Însă lui Radu nu-i scăpase acea clipă și l-a întrebat:
– Are legătură cu Bărbuceanu, așa-i?Ovidiu n-a dat niciun răspuns, dar nici nu trebuia. Radu
a înțeles. L-a însoțit apoi pe prietenul său până la secția cu pricina.
De la restaurant până în Centrul Vechi nu era mult, dar
ﬁ ind oră de vârf, din cauza aglomerației din traﬁ c, au făcut
aproape o oră până la destinație. Ovidiu era extrem de tulburat și nerăbdător să ajungă cât mai repede la secție, iar faptul că întârzia îi crea o stare de nervozitate maximă. Nici măcar prietenul său cel mai bun nu-l mai văzuse așa, dar nu zicea nimic, de teamă să nu-i accentueze dispoziția rea, mai ales că

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
98era și la volan. Într-un ﬁ nal au ajuns și, ﬁ indcă cu puțin timp
înainte izbucnise un mic incendiu la intrarea în secție, au dat și ei repede o mână de ajutor, întrucât pompierii nu ajunseseră încă. Au reușit chiar să scoată repede niște documente și câteva calculatoare. Nu a fost ceva grav, s-a făcut mai mult
fum, îndeajuns însă să creeze panică. Toată lumea din secție ieșise afară, inclusiv cei care erau reținuți în acel moment. Aceștia erau păziți afară mai ceva ca președinții de țară.
O voce timbrată, de polițist, s-a auzit dintr-o dată din
spatele lui Ovidiu, tare:
– Domnu’ procuror Licsandru?– Da, eu sunt, a răspuns Ovidiu, puțin surprins.– Comisar Enciu Achim, s-a prezentat polițistul și i-a strâns
brațul cu ambele mâini. Am vorbit mai devreme la telefon!
L-a salutat în același fel și pe Radu.Între timp, veneau spre ei doi polițiști, care încadrau un
om încătușat. Reținutul părea că are în jur de 40-45 de ani, era foarte înalt și foarte slab, iar cămașa șifonată cu care era îmbrăcat și barba neîngrijită îi dădeau o alură clasică de
vagabond. Ovidiu a făcut imedia t legătura. Era individul care
a mărturisit mai devreme că a ucis-o pe Valentina Bărbulescu în 1999. Totuși, dorea o conﬁ rmare din partea comisarului, așa
că, după ce a aruncat și o privire în jur, spre ceilalți reținuți, a întrebat scurt, uitându-se spre insul înalt și slab:
– El este?– Da, a răspuns imediat En ciu. Zanea Florea se numește!
– Recidivist?– Are antecedente penale, dar sunt destul de vechi. E în
evidența poliției de foarte mult timp, dar în ultimii ani s-a mai cumințit, ca să zic așa. N-a mai apărut cu nimic.
– Pentru ce fapte? a întrebat și Radu, care se uita spre
intrarea în secție, vrând să vadă dacă mai sunt probleme cu incendiul.
– Furturi, mai ales din locuințe! A fost condamnat și la
câțiva ani de închisoare mai demult tot pentru furt.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
99Zanea era păzit riguros de cei doi oﬁ țeri de poliție. Stătea
oarecum ghemuit, cu ambele mâini pe aceștia și părea nesigur
pe picioare, dând impresia că va cădea imediat dacă nu ar ﬁ
fost sprijinit de polițiști. Avea tot timpul privirea în pământ, ca un om împovărat de griji.
Ovidiu dădea dovadă în continuare de impaciență, dorind
să cunoască cât mai repede tot:
– Și? Ia, spune-mi… Ce a declarat individul ăsta astăzi?Polițistul n-a răspuns atunci și s-a uitat spre intrarea în
secție. Pompierii veniți tocmai plecau. Atunci l-a întrebat din priviri pe un coleg de-al său dacă se poate intra înăuntru. După ce a primit răspunsul aﬁ rmativ, comisarul i-a invitat pe cei doi
bărbați în secția de poliție, spunându-le, de data aceasta încet:
– Declarația lui Zanea e la mine pe birou, a scris-o mai
devreme. Vă rog să mă urmați, văd că acum se poate intra în sediu!
Le-a făcut semn și polițiștilor care erau cu prizionierul să-i
urmeze și ei. Le-a atras atenția apoi cu niște vorbe care i-au zburat din gură ca niște gloanțe:
– Să nu cumva să-l scăpați din ochi!– Domnule comisar, dar unde-l ducem acum? a întrebat
unul dintre ei.
– La beci! Să nu uitați de formulare, trebuie să le semnez eu
cu domnul comisar-șef!
Zanea și-a ridicat acum sﬁ os privirea și se uita la toată
lumea cu o stupoare amestecată cu îngrijorare, de parcă ﬁ ecare
cuvânt al comisarului ar ﬁ fost o amenințare disimulată,
îndreptată doar către el. Se holba la comisar cu ochii sticloși de spaimă, dar doar pentru că acesta era întors cu spatele la el. Dacă s-ar ﬁ întors cu fața, cu siguranță ar ﬁ coborât din nou
privirea în pământ. A fost dus repede în celulă, împreună cu ceilalți reținuți de afară, ﬁ ind în total patru la număr în acea
zi. Nimeni nu zicea nici „pâs” .

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
100În biroul lui Enciu, procurorul Ovidiu Licsandru citea deja
declarația dată de Zanea cu o oră în urmă. Radu Solomon și comisarul stăteau tăcuți și nemișcați pe scaune și așteptau. Procurorul citea stând în picioare, dar se plimba din loc în loc, parchetul vechi din acel birou scârțâind grav sub greutatea pașilor săi. Era un obicei de-al său. Așa făcea de ﬁ ecare dată
când era absorbit de ceva important: citea în picioare și se plimba. Pasajele importante din declarație le-a repetat cu voce tare și își clătina din când în când capul în stânga și în dreapta, modulându-și vocea din loc în loc, în funcție de cât de surprins era. Radu și cu Enciu se uitau și ei uimiți la Ovidiu, așteptând să încheie și să aﬂ e concluziile.
După ce a terminat, Ovidiu s-a așezat brusc pe un scaun și a
rămas pentru o secundă cu fața ascunsă în palme, încremenit,
iar apoi, ridicându-și privirea buimacă, s-a uitat spre un punct ﬁ x și a exclamat:
–Trebuie să redeschid dosarul! A doua oară!

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
101* * *
Zanea Florea a fost arestat preventiv imediat și a fost pus sub
acuzare pentru uciderea la data de 7 ianuarie 1999 a Valentinei Bărbuceanu. Și brusc, spre stupefacția tuturor, toată povestea a luat o cu totul altăturnură. Era cât se poate de evident că acuzatul spunea adevărul, întrucât pe lângă mărturisirea crimei, exista și o probă ﬁ zică care-l lega direct de omucidere.
Era vorba de o bucată de cablu despre care a declarat că este arma crimei și pe care a adus-o el însuși la poliție în ziua în care a dat declarația. A fost trimisă, bineînțeles, la laborator și s-a constatat că, deși trecuseră mulți ani, existau încă urme umane al căror ADN aparținea victimei. Procurorul a realizat că nu există probă mai concludentă decât aceasta, era o probă de natură să ducă la rezolvarea cauzei. Condamnarea lui Zanea Florea era doar o chestiun e de procedură, era doar o
formalitate, deoarece acuzarea deținea atât mărturia prin care acuzatul își recunoștea vinovăția, cât și arma crimei care îl lega, fără nicio urmă de îndoială, de acel omor.
„Onorată instanță, s-a dovedit fără putință de tăgadă, că
Zanea Florea este cel care a ucis-o pe Valentina Bărbuceanu.” spunea procurorul. Acesta a cerut condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 15 ani de închisoare.
A luat în calcul circumstanța atenuantă a recunoașterii
vinovăției, în caz contrar pedeapsa era închisoare pe viață. Totul s-a judecat pe procedura simpliﬁ cată, Zanea ﬁ ind găsit
vinovat de omor deosebit de grav, iar sentința a venit foarte repede pentru inculpat: 15 ani de detenție, minimul prevăzut în codul penal pentru această faptă. Individul a acceptat pedeapsa în mod deliberat, fără să se opună în vreun fel. Nici măcar nu a mai făcut recurs la această condamnare.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
102De la acest moment, lucrurile au evoluat rapid, în bine am
putea spune pentru Emanuel Bărbuceanu, care a fost eliberat din închisoare, după 15 ani de detenție. E un chin suﬂ etesc
groaznic ca un om nepătat să facă un an de închisoare, darămite 15. Acum, Bărbuceanu era o epavă, era un om aruncat de furtuna vieții în acel colț al indivizilor nedreptățiți de soartă și era clar că nici măcar d espăgubirile imense pe care
ar ﬁ urmat să le primească din partea statului nu-l vor scoate
nicicând din această condiție.
Întemnițarea inițială a lui Emanuel Bărbuceanu s-a dovedit
a ﬁ o gravă eroare judiciară. Apare aici o mare întrebare:
oare justiția română era pregătită să recunoască această greșeală? Nu doar să valideze eroarea, ci și să conﬁ rme
maniera, procedeul prin care s-a ajuns la această greșeală, și anume conceptul uimitor și in comprehensibil referitor la
reîncarnare? E adevărat, după această întrebare se succed previzibil următoarele: cum r ămâne cu Octavian Benchea?
Ce se mai poate spune referitor la mărturia acestuia? Adevăratul ucigaș al Valentinei Bărbuceanu a conﬁ rmat
tot ce a spus Octavian în cadrul procesului, ceea ce conduce doar spre o singură nelămurir e: cum a fost posibil ca cineva
să-și amintească cu lux de amănunte cum a fost ucis în viața anterioară și mai are și tăria de caracter să depună mărturie despre această experiență în cadrul unui proces public? O reacție normală de răspuns la aceste întrebări poate ﬁ găsită
numai și numai în regiunile superioare ale vieții spirituale, puțini oameni având acces acolo.
Replica oﬁ cială a justiției a fost previzibilă: datorită unei
regretabile erori, un om nevinovat a fost condamnat la 15 ani de închisoare. A corectat această greșeală, e adevărat destul de târziu, prin condamnarea adevăratului criminal. Nici măcar o vorbă despre reîncarnare, despre mărturii din viața anterioară, despre Octavian Benchea… Nimic, absolut nimic.
Justiția se comporta ca cineva care își întoarce capul și nu

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
103dorește să vadă ceea ce este evident, indiferent câte probe de
necontestat i s-ar pune pe tavă și indiferent câte trageri de mânecă ar exista. Oﬁ cial, reîncarnarea nu există. Punct.
Totuși, se mai pun niște întrebări, iar cea mai importantă
dintre ele este din sfera lui „dacă” . Oare greșeala justiției ar mai ﬁ fost remediată dacă nu ar ﬁ existat mărturia lui
Octavian Benchea? Unii vor aﬁ rma că mai devreme sau mai
târziu, adevărul tot ar ﬁ ieșit la suprafață. Alții, în schimb, nu
sunt de acord și îi acordă lui Benchea tot creditul referitor la descoperirea adevărului, întrucât mustrarea extremă de conștiință a lui Zanea Florea a intervenit doar în momentul mediatizării acestui proces, iar remușcările din adâncul suﬂ etului adevăratului criminal au ieșit la suprafață
concomitent cu rejudecarea cazului, îndemnându-l în extremis să se predea.
Într-un ﬁ nal, caracterul iterativ al poveștii Bărbuceanu s-a
dizolvat, dar în urma acesteia au rămas în continuare foarte multe întrebări.
Ca și când nu ar ﬁ fost îndeajuns, a mai apărut un element
purtător de mister, care a dat ﬁ ori și celui mai sceptic individ.
Este vorba de chiar ziua în care Emanuel Bărbuceanu a fost eliberat din închisoare, mai precis ziua de 2 decembrie 2014.
Era o zi cenușie de marți, extrem de caldă pentru data
din calendar, care pentru Emanuel a însemnat sfârșitul nefericitului chin de a ﬁ la închisoare, iar pentru Octavian
Benchea acel moment a reprezentat tot un sfârșit…
Băiatul a fost lovit grav de o mașină în timp ce traversa pe
trecerea de pietoni, la intersecția dintre strada Sevastopol și Calea Victoriei. Principala cauză a fost faptul că, în timp ce trecea stradă, asculta muzică la căști. Poate totuși auzea strigătele oamenilor. Era culoarea verde pentru el, dar nu a contat deloc pentru un șofer care l-a spulberat fără nicio urmă de frână, spre stupoarea celor prezenți. Impactul a fost inevitabil și puternic. După accident, oamenii care au fost de

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
104față priveau înmărmuriți, dar niciunul n-a avut curaj să se
apropie. Moartea sperie totuși. Șoferul mașinii s-a apropiat de băiat, dar nu a apucat decât să-i audă ultimele vorbe: „Nu-i nimic, voi avea o moarte bună!” .
Da, moartea a venit pe o ploaie aprigă de decembrie, pornită
din senin, imediat ce Octavian și-a dat ultima suﬂ are. Norii
negri parcă au așteptat mai întâi ca băiatul să moară…
Tot ce a vrut moartea să dovedească în acea zi era că
suﬂ etele celor doi soți nu puteau să rămână împreună. Sunt
unele lucruri pe care destinul le urmărește cu încăpățânare, iar povestea celor două suﬂ ete reprezintă doar unul din acestea.
S-a dovedit faptul că soarta, în deﬁ nitiv, este simplă, nu este
alcătuită din amănunte. Intervenția destinului a fost macabră în ceea ce-l privește pe Octavian, iar faptul că băiatul a murit exact în acea zi în care Emanuel a fost eliberat din închisoare reprezintă clar un semn pe care soarta dorește să-l sublinieze și anume că reîncarnarea și destinul coexistă, funcționează împreună. Soarta unui suﬂ et se pare că se prelungește nu doar
pe parcursul unei singure vieți, ci și pe cele care vor urma.

105CAPITOLUL III
DOMNUL SIMION
Mama bătea în ușă. Nimic… Mama bătea din nou în ușă,
acum mai tare. Iarăși nimic… M-am ridicat totuși din pat ca și când m-aș ﬁ trezit dintr-un somn fără vise. O durere moale îmi
cuprinsese tot trupul, iar lumina dimineții de toamnă, ﬁ ltrată
prin draperiile trase doar pe jumătatea geamului, îmi ustura ochii întredeschiși. Răcisem. Știam asta pentru că mă cunosc foarte bine, iar simptomele răcelii le știu dintotdeauna.
Zgomotul draperiilor alunecân d pe bara de metal, ca un
vâjâit adânc, s-a intersectat cu vocea pătrunzătoare a mamei:
– Știu că e sâmbătă, dar trezește-te, te rog! E târziu! Trebuie
să mergi la magazin urgent!
– Da, mamă, am murmurat eu încet…Așa a început pentru mine acea zi de toamnă frumoasă,
mai precis ziua de 18 octombrie 1997. Îmi dau seama acum de ce îmi amintesc cu asemenea precizie acea zi, probabil pentru că a fost ziua în care l-am cunoscut pe omul care mi-a marcat într-o mare măsură viața.
În acea vreme locuiam, împreună cu părinții mei, într-
un sat de munte foarte frumos, mărginit de lacuri, un peisaj desprins parcă din poeziile lui Eminescu…
Îmi plăcea foarte mult acest loc, poate pentru că era locul
meu, era casa mea, nu știu… Aveam paisprezece ani și, mai mult ca sigur, cei care aveau vârsta mea și care se născuseră

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
106în mediul rural deja se săturaseră să locuiască la sat, tindeau
poate spre oraș, dar în ceea ce mă privea, nu aș ﬁ dat acest
sat pe nici un municipiu din lume, nici măcar pe capitală. Era satul meu…
Magazinul înspre care mă îndreptam era la o oarecare
distanță de casa mea, dar pot să spun că nu-mi displăcea acest lucru… Adoram mersul pe jos, dar mai mu lt ca sigur îmi plăcea
nespus să mă plimb prin sat, să observ oamenii și să stau de vorbă cu ei. E adevărat, eram încă un copil, dar lumea din sat vorbea cu mine ca și cu oamenii mari, nu ascund faptul că
eram mai destupat la minte, ca să zic așa…
Din păcate astăzi chiar nu aveam timp de plimbat pentru
că trebuia să cumpăr cele trebuincioase cât mai repede. Mama mă aștepta să mă întorc numaidecât.
Afară era frumos. Soarele de toamnă, domolit și veșted,
încă împrăștia lumină caldă și plăcută. Totul era de culoarea mierii și a ruginei, iar pe câmpurile din apropierea satului se vedeau tractoarele care munceau de zor, strângând recoltele acelui an. Zgomotul spart în ecou al acestora se auzea pe tot parcursul zilei.
La un moment dat, trec pe lângă un om foarte frumos
îmbrăcat:
– Bună dimineața, nea Istrate, îl salut eu, cu un glas care
parcă nu era al meu.
– Dimineață a fost când m-am trezit eu, mi-a răspuns cu
un ton jovial, Sandu Istrate, vecinul nostru. Ce face taică-tău? Te rog să-i spui că vreau să vin până la el diseară, să vorbim despre locul ăla din deal, știe el.
– Bine, nea Istrate! Familia noastră deținea multe terenuri. Vecinul Istrate
avea de gând sa-i construiască o casă ﬁ icei sale, iar tatăl meu îi
promisese mai demultcă o să-i vândă un loc de casă. Cu câteva luni în urmă, tata chiar avusese un client care era dispus să
cumpere acel teren cu banii jos, dar l-a refuzat respectuos, știind cât de mult își dorește Istrate acel loc.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
107Se pare că ziua pe care o aștepta tatăl meu sosise, și vecinul
se hotărâse să cumpere mult-râvnitul loc.
Brusc, am devenit nerăbdător să ajung înapoi cât mai
repede. Trebuia să-i dau tatălui meu vestea cea mare.
Înapoi spre casă, cu plasele de cumpărături pline, n-am
putut să nu remarc cum un om cam de 60 de ani încerca să intre în curteade lângă casa mea, spre capul satului, unde
știam că nu mai locuiește nimeni de vreo câțiva ani buni.
– Să știți că nu găsiți pe nimeni acolo, am strigat eu. Bătrânii
au murit de câțiva ani!
– Da, cunosc lucrul acesta, mi-a răspuns omul, într-un fel cu
mult mai respectuos față de strigătul meu. Doresc să cumpăr această casă, am crezut că domnul Zamﬁ r a venit înaintea mea!
Zamﬁ r era singurul nepot r ămas în viață și care moștenise
acea casă. Eu nu mi-l mai aminteam foarte clar, cred că-l văzusem doar de vreo două ori în viața mea.
– A…Am înțeles, m-am bâlbâit eu și am dat să intru în curte.În pragul ușii mă aștepta mama, dar parcă nu mai era așa
nerăbdătoare față de cum am lăsat-o.
– Sper că n-ai uitat untul, a adăugat totuși.– Nu, mamă, am luat tot! Tata e acasă? Am vorbit cu nea
Istrate și…
–Da, da! A vorbit deja cu taică-tău. Luni o să meargă
amândoi la notar pentru locul acela, mi-a spus ea, parcă un pic dezamăgită.
E normal, mă gândesc eu, când vinzi ceva, să-ți pară rău
pe moment, chiar dacă obții un bănuț. Am căutat să-mi explic dezamăgirea mamei, deși, într-un fel, văzând-o pe mama așa, și eu devenisem aproape la fel de trist. Înstrăinam totuși un loc de pământ, nu făceam în ﬁ ecare zi acest lucru.
Tata, în schimb, era în culmea fericirii. La fel și fratele meu.
Nu vedeam totuși de ce, pentru că nu știam să avem atunci probleme cu banii. În ﬁ ne… Fiind un pic dezumﬂ at de faptul
că vestea pe care trebuia să i-o dau tatălui meu nu mai era

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
108de actualitate, am anunțat familia că o să avem un vecin nou
lângă noi.
– Da? Pe cine? a întrebat mama, cu un aer ușor interesat..– Nu știu, e străin de sat, nu l-am mai văzut, am răspuns.
Zicea că-l așteaptă pe nea Zamﬁ r…
– Zamﬁ r? a intervenit tata. Nu l-am mai văzut cred că de
zece ani… Și cum ți s-a părut străinul?
– Nu știu ce să zic, părea destul de respectuos! Era foarte important să avem vecini buni, mai ales pentru
că locuința cu pricina era situată în stânga casei noastre, iar pentru orice modiﬁ care efectuată, pentru orice modernizare
a casei, trebuia să cerem acordul vecinilor. Cu bătrânii care au locuit în casa de alături, familia mea s-a înțeles foarte bine, nu au fost neînțelegeri, dar se pare că a venit și ziua în care trebuie să conviețuim cu oameni noi lângă casa noastră.
Aceasta este principala caracteristică a caselor din Ardeal,
sunt construite una în continuarea celeilalte, ca într-o mare unire, neexistând deloc spații-tampon între ele. Din această cauză, oamenii trebuie să se înțeleagă între ei pentru a putea meșteri la case și bineînțeles, pentru a putea conviețui sănătos.
Casa noastră era un pic atipică pentru o locuință de la sat,
în sensul că arhitectura ei părea un pic mai din zilele noastre, deși casa era construită în anii 50. Construcția era în formă de L și, deși nu avea mansardă sau etaj, casa părea impunătoare, pentru că avea camerele înalte, ai ﬁ zis că sunt săsești. Țigla
era de o culoare roșu-aprins, se vedea de la depărtare că a fost schimbată de curând, iar geamurile erau parcă un pic prea mari pentru casă, dar mie-mi plăceau, îi dădeau casei un aer mai chipeș, ca să zic așa.Albul casei devenise un pic gălbui de
la timp, iar soclul se transformase și el din maroul roșcat de la început într-un maro șters. Era clar că fațada trebuia revopsită cât mai curând.
Casa nu era cea mai frumoasă din sat, nici cea mai
impunătoare, dar mie-mi plăcea, era casa mea, casa copilăriei mele.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
109După scurta discuție în familie referitoare la posibilul
nou vecin, m-am îndreptat cătr e camera mea pentru a face
ordine, pentru că nu avusesem timp după trezirea forțată de dimineață. Camera mea era si tuată în fundul casei, și pentru
că imobilul era stil vagon, în drum spre aceasta treceam, pe rând, prin camera părinților și prin camera fratelui meu,
Alexandru.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
110* * *
Lumina soarelui de amiază traversa modelul perdelei din
camera mea, lăsând impresia unor ﬁ gurine căzute pe covor.
Această imagine însemna pentru mine doar un singur lucru: era frumos afară, nu era înnora t, deci trebuia numaidecât să
proﬁ t și să mă bucur de soare. Eram un adolescent, aș putea
spune, destul de practic în ochii celorlalți, probabil din cauză că îmi organizam foarte bine timp ul. De exemplu, în zilele
însorite proﬁ tam la maximum de vremea frumoasă, alergând,
plimbându-mă cu bicicleta, iar a tunci când era înnorat, mă
afundam cu totul în lectură și învățat.
În ciuda ﬁ rii mele sociabile și prietenoase nu aveam mulți
prieteni, dar cei pe care-i aveam erau de calitate. Cum a spus și Confucius: „Prietenii sunt ca pepenii: încerci o sută, alegi doi, trei” .
Revenind la acea zi, dau să ies pe poartă și îmi revine brusc
în minte vecinul cel nou. Mă uit în dreapta, peste gard și imediat aud două voci de bărbați din curtea vecină. Vedeam doar două siluete, nu le distingeam, dar nemaiauzind de foarte multă vreme mișcare în curtea de alături și cunoscând cât de cât situația cu vânzarea casei, mi-am dat seama instantaneu despre cine ar putea ﬁ vorba: Zamﬁ r și vecinul cel nou.
Deodată s-a auzit un scârțâit strașnic, urmat de un trântit
surd de poartă foarte veche din lemn și mi-am dat seama că cei doi au ieșit în stradă.
Am apărut și eu în fața porții. Zamﬁ r nu se schimbase deloc,
l-am recunoscut imediat, dar n-am avut cum să nu remarc, mai bine acum decât la început, ﬁ zionomia vecinului cel nou.
Era un om înalt, plinuț, cu chelie, cu o barbă frumos
aranjată și aproape complet albă. Un detaliu ieșea atunci în

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
111evidență: era foarte îmbujorat, iar dacă barba ar ﬁ fost mai
lungă, aducea chiar cu Moș Crăciun cel clasic. Ce mai, avea o înfățișare tipică de bunic autentic!
Bineînțeles că nu aveam cum să ratez șansa de a-l cunoaște
pe cel care era posibil să ne devină vecin pentru mulți ani de atunci încolo și i-am salutat pe cei doi bărbați cu un „Bună ziua” politicos.
– Bună ziua, ﬁ ule, au răspuns ei, la unison.
– Dumneavoastră sunteți domnul Zamﬁ r? am întrebat eu,
sﬁ os.
– Da, eu sunt! Tu ești Vlăduț! Vlăduț al lui Olariu, nu? -Văd că m-ați recunoscut!Zamﬁ r a început să râdă:
– Deși erai aproape un bebeluș când te-am văzut ultima
oară, tot am știut că tu ești!
– Și? Ce faceți prin sat? Știu că locuiți acum la Giurgiu.– Păi, uite de ce…Proﬁ t de ocazie să-ți fac cunoștință cu
noul vostru vecin. Dânsul este domnul Simion
Petruț !
– Mă bucur să vă cunosc, domnule Petruț , am spus eu,
așteptând politicos să întindă dumnealui primul mâna.
– Și eu mă bucur, tinere! Mai devreme erai tare grăbit și
n-am avut ocazia să facem cunoștință!
– Da, îmi cer scuze, am răspuns eu rușinat. Nu a fost foarte
politicos din partea mea!
– Nu-i nimic, tinere, dar să știi că întotdeauna graba este
mama eșecului!
– Da, știu! Parcă Herodot a spus-o, am răspuns eu cu
importanță. Iar Esop a spus că lucrurile nu se cumpănesc după repeziciune, ci după desăvârșire.
– Citești mult, nu-i așa? Este foarte bine, mai ales că ești
foarte tânăr. Mintea asimilează mai mult la vârsta ta, ea se dezvolta o dată cu tine. „Numai citind mereu creierul tău va deveni un laborator nesfârșit de idei și imagini” . Asta a spus-o
Eminescu cândva. Am o bibliotecă imensă acasă, cu foarte multe cărți! Îți pot împrumuta oricâte vrei!

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
112– Da, vreau, cum să nu!
– Am totuși o singură rugăminte! Dacă mă poți ajuta cu
mutatul mobilei, al cărților…
– Bineînțeles, doar să-mi spuneți când aveți nevoie!–Păi, diseară! O să intru eu la tine să te chem, cu ocazia asta
o să-i cunosc și pe ai tăi.
– Bine, atunci, așa rămâne. La revedere!– La revedere!M-a salutat de plecare și nea Zamﬁ r. M-a rugat să-i transmit
tatălui meu toate cele bune și că va intra pe la el într-una din zile.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
113* * *
Sunt sincer când spun că am rămas impresionat de domnul
Simion. Avea acel ceva care făcea diferența, care-l făcea plăcut încă de la prima discuție. Se spun e că poți să trăiești cu cineva
zeci de ani și să se dovedească a ﬁ un străin pentru tine, dar poți
petrece câteva zeci de minute cu cineva și să-l porți în suﬂ et
toată viața. Nu știu de ce, dar mi se mai întâmpla câteodată, nu foarte des, să am sentimentul acela de deja-vu, cred că și alți oameni au trecut prin așa ceva și îl consider unul dintre cele mai misterioase fenomene. Acea senzație am avut-o și atunci, după discuția cuSimion, parcă îl cunoșteam pe omul acesta de undeva, parcă îl cunoșteam de-o viață.
Tot timpul mă gândeam că trebuie să ﬁ e ceva cu acest
déjà-vu, trebuie să ﬁ e o explicație. Am citit mult pe această
temă, căutând să aﬂ u adevărul, dar nu am găsit până acum un
răspuns concret.
Senzația de déjà-vu este un sentiment neobișnuit, cu un
caracter de cunoaștere față de lucrurile sau fenomenele care, în mod normal, ar ﬁ trebuit să ﬁ e total necunoscute. O discuție
care pare căa mai avut loc, deși ea nu s-a mai întâmplat niciodată sau o vizită pentru prima dată la un eveniment în care totul pare deja cunoscut sau ﬁ zionomia familiară a unei
persoane care, în realitate, este văzută în premieră, sunt doar câteva dintre manifestările neexplicate ale senzației de déjà-vu.
Sentimentul este inopinat, temporar și bizar. Este
considerat un sentiment comun, trăit de aproximativ o treime din populație.
Unii cercetători susțin că visele sau chiar reîncarnarea
ar putea cauzasenzația de déjà-vu. Pentru unii oameni,

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
114episoadele de déjà-vu reprezintă, nici maimult, nici mai
puțin, decât amintiri vagi ale unei vieți anterioare, care au supraviețuit cumva procesului morții și renașterii. Nu există explicații foarte clare nici pentru capacitatea unor oameni de a cunoaște cu precizie dispunerea camerelor într-o casă pe care n-au vizitat-o înainte. Similaritățilesau ghicitul au probabilitatea lor în acest context, însă unele relatări sunt atât de precise și de amănunțite încât reîncarnarea poate reprezenta o posibilă explicație.
Senzațiile de déjà-vu apar pe toată durata vieții, însă medicii
au reușit să identiﬁ ce intervalele de vârstă în care ele apar cel
mai des. Vârstele critice sunt cele cuprinse în intervalul 14-19 ani și 35-40 ani.
Și totuși, chiar dacă există cel puțin 100 de ani de studii
ai senzației de déjà-vu, oamenii de știință recunosc faptul că teoriile emise în ultimul secol nu sunt satisfăcătoare pentru a explica fenomenul.
Un lucru e sigur. Senzația aceasta există și mi s-a întâmplat
și mie personal de câteva ori, dar poate cel mai puternic și mai elocvent déjà-vu a avut loc după discuția din acea zi cu domnul Simion.
Efectiv, am rămas pe gânduri…

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
115* * *
Revenind la domnul Simion, în acea seară m-a căutat
pentru a-l ajuta cu mutatul, după cum ne-am înțeles. Părinții mei erau cu treaba obișnuită prin curte la ora aceea, iar eu eram prin casă. Îl ajutam pe fratele meu la lecții.
– Bună seara, oameni buni, a in trat salutând în curte
Simion. Îl caut pe Vlad.
– Da, e în casă, îl strig imediat, a răspuns tata.După ce toată lumea a făcut cunoștință și după alte câteva
amabilități, Simion a început să vorbească despre cât de greu se descurcă cu mutatul.L-a rugat pe tata să mă lase să-l ajut.
Era în jur de ora șapte seara atunci și, ﬁ ind luna noiembrie,
bineînțeles că era deja întuneric. Am prevăzut ca o să ﬁ e nevoie
de o lanternă bună și, după ce m-am schimbat de haine, m-am dus să caut cea mai mare lanternă pe care o aveam în casă.
– Vai, dar ce bine că te-ai gândit, a exclamat bucuros Simion
când m-a văzut. Bineînțeles că toate becurile sunt arse în casa asta, va trebui să schimb toată instalația electrică, precis e făcută o dată cu casa.
– Da, m-am gândit eu că e nevoie, am răspuns.Mobila lui Simion deja ne aștepta în stradă, în mașina unui
prieten de-al lui. Motorul era încă pornit, șoferul neștiind dacă e bine cum a lăsat mașina.
– E foarte bine, Viorele! Las-o așa, l-a îndrumat Simion.Ne-am apucat imediat de treabă toți trei. Mi-am dat
seamacă n-o să ﬁ e deloc muncă ușoară, mai ales că dulapurile
și paturile lăsau impresia că sunt foarte grele.Neﬁ ind
împachetată, am observat că mob ila era absolut toată din
lemn masiv și, întrucât părea și destul de scumpă, trebuia să avem foarte mare grijă cum o transportam.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
116– Mobila asta o am de foarte mult timp, imi spunea în
momentele de repaus. Mă mândresc cu ea, are aproape o sută de ani, e recondiționată și pot să spun că nu m-aș putea despărți de ea nicicând! Pentru toți banii din lume! Aproape toată mobila este stil rar vienez, chiar în stilul mobilei din Castelul Peleș, m-aș putea lăuda. Chiar dacă e restaurată, miroase în continuare a vechi, se simt sedimentele trecutului de cum intri în cameră.
– Trebuie să aveți și o piesă de mobilier preferată, am
adăugat eu.
– Acum…Dacă stau să mă gândesc, pendula cea veche este
preferata mea, probabil pentru ca minutele trec parcă mai încet la ea, obișnuită ﬁ ind cu timpuri mai lejere…. Ar mai ﬁ
și canapeaua bej, care nu este ea deosebit de frumoasă, dar m-au atras întotdeauna moliciunea ei primitoare și mirosul de mosc adevărat.
– De-abia aștept să vă văd toată casa aranjată, domnule
Simion! Sigur o să aibă un aer vechi…
– Da, la mine acasă totul devin e calm absolut, iar tablourile
o să le dea camerelor un aer plin de înțeles. Am atât de multe tablouri, încât pentru cin eva nefamiliarizat camerele vor
părea prea încărcate, dar sunt prea îndrăgostit de ele pentru a nu le expune pe toate. Casa aceasta este mult mai spațioasă față de cea în care locuiesc acum, deci pe moment pereții n-or să ﬁ e foarte încărcați. Spun „pe moment” , întrucât am de gând
să-mi măresc colecția în viitor.
– Până la urmă, nu se vor lăsa pereții și vor deveni ei
încărcați și aici, am glumit eu.
– Da, e doar o chestiune de timp. Nu am ce să fac, asta e
pasiunea mea… Adevărul e că pasiunea mea cea mai mare sunt cărțile, dar, din fericire, pe ele nu trebuie să le agăț nicăieri, a glumit și Simion.
Peste vreo două ore am ajuns în sfârșit la liman cu mutatul
mobilei dar nu mă simțeam deloc obosit, probabil din cauză că

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
117vorbisem aproape tot timpul cu Simion. Se spune că mintea
ocupată cu ceva constructiv este o minte fericită, iar acest lucru se răsfrânge și asupra trupului, care nu mai resimte oboseală ﬁ zică în totalitate.
– Mâine dimineață va mai veni un transport de mobilă,
colecția de tablouri și cărțile și gata… Nu-i așa c-a fost ﬂ oare la
ureche? m-a încurajat pe un ton liniștit Simion.
– Da, așa este… De-abia aștept să terminăm și…– Stai!… Că mai e și aranjatul în casă, m-a întrerupt el, dar
asta este treaba mea și a soți ei. O s-o cunoști mâine dimineață,
vine și ea să ne ajute… Din păcate, astăzi n-a putut să ajungă, nu s-a simțit foarte bine.
Ne-am despărțit atunci și ne-am urat „Noapte bună” , nu
înainte de a-mi spune că vor sosi în ziua următoare, în jur de ora 7.
Această ultimă informație ar ﬁ trebuit să mă lovească direct
în moalele capului, precum o lovitură de ciocan și asta dintr-un motiv simplu. A doua zi era duminică, iar ora șapte era pentru mine, în special duminica, o oră de trezit cu noaptea-n cap. Era foarte devreme pentru un adolescent ca mine și ca alții. Ziua de duminică o consideram ceea ce trebuia să ﬁ e:
Dies Dominus, adică Ziua Domnului, zi în care nu se lucrează, în care mă odihneam, îmi adunam gândurile și întocmeam diverse planuri. Cu toate acestea, nu eram deloc afectat, dimpotrivă, eram mai nerăbdător ca oricând să vină acea zi.
Eram conștient că datorită d-lui Simion eram așa…

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
118* * *
Dimineața de duminică a venit parcă la fel ca cea de
sâmbătă, formând o oarecare simetrie, cu același gust inconfundabil de răceală în gură și cu ochii împăienjeniți de somn și febră. Curând mi-am dat seama că astăzi indispoziția era mai rea. Am dat să mă ridic din pat, dar amețeam, mă dureau coastele și mă apucaseră frigurile. M-am tolănit din nou pe pat și am adormit din nou. Nu știu cât am dormit, dar am visat ceva ciudat. Se făcea că eram un delﬁ n într-un grup
de zece și înotam spre un punct negru din mijlocul mării. În tot acest timp eram urmăriți de o barcă plină cu oameni. Punctul negru din mijlocul mării era de fapt o tânără la un pas de înec, iar oamenii din spatele nostru au reușit s-o salveze în ultima clipă. Ulterior s-a dovedit că totul fusese o tentativă de sinucidere. Gândul aspru al sinuciderii acelei fete din vis m-a făcut să deschid ochii și să rămân încremenit, cu privirea în tavan și cu fața incandescentă! „Ce-o ﬁ cu visul ăsta?” , m-am
întrebat în sinea mea.
N-am avut timp să caut răspunsuri.M-am uitat repede
la ceas și mi-am amintit aproape imediat de Simion și de întâlnirea de la ora șapte. Nu era târziu, dar faptul că nu reușeam să mă ridic din pat îmi dădea ﬁ ori sau poate acestea
erau doar frigurile cauzate de răceală, nu știu…
Cert e că am reușit până la urmă să mă ridic din pat, sperând
ca ziua s-o repete oarecum pe cea de ieri, adică starea de rău să se diminueze o dată cu trecerea orelor. În timp ce-mi rezolvam treburile de dimineață mă gândeam la visul de mai devreme. Ce-o ﬁ fost cu acel vis? Aveam parcă tendința să mă pun din
nou la somn pentru a putea continua visul și implicit, pentru

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
119a găsi un răspuns. Dar trebuia să mă întâlnesc cu Simion. Nu
mai aveam timp de dormit…
La ora șapte ﬁ x eram în fața porții vecine, așteptându-l. Nu
venise încă.
Ce liniște era afară, stăteam eu și cugetam…Era un soare
adormit de noiembrie târziu și liniște, fără nicio adiere de vânt.
Parcă totul dormea încă… Stra da noastră nu era încă
asfaltată, dar mie-mi plăcea așa, întinderea colbuită a uliței având un farmec aparte, pe care-l găsești doar la țară. Străzile din sat erau în majoritatea cazurilor prăfuite când era secetă și noroioase în timp de ploaie,cele mai multe cu pământul bătătorit de copitele cailor, dar și de roțile carelor și căruțelor.
Puținele străzi asfaltate erau cele mai importante din sat,
nu multe, dar care făceau notă discordantă cu cele neasfaltate, într-o antiteză superbă de sat ardelenesc. Fiind duminică, la ora aceea nu trecea nimeni pe stradă, doar o căruță cu doi cai se vedea cum se îndepărta, abia mai auzindu-se.
Deodată, parcă unindu-se cu căruța la orizont, o Dacie
veche s-a văzut venind și-a spulberat liniștea dimineții cu
motorul deloc silențios. Apropiindu-se de mine, am distins două persoane în mașină: pe Simion la volan, iar în dreapta lui, o femeie.
Din mașină a coborât prima oară doamna, iar după scurt
timp și Simion, salutând pri etenos, ca de obicei. Răspund
la salut, iar în același timp nu pot să nu remarc frumusețea rubensiană a doamnei. Părea să ﬁ e cu mult mai tânără decât
Simion, era brunetă, minionă, cu părul cârlionțat și prins cu o eșarfă din mătase.
– Bună dimineața! A salutat și doamna. Eu sunt Natalia,
soția lui Simion! Ne cerem scuze pentru întârziere, a intervenit ceva urgent înainte să plecăm!
– ˇNeața bună! i-am răspuns doamnei Natalia. Eu sunt Vlad!
Nu trebuie să vă faceți griji pentru întârziere, nu am stat nici
în vânt, nici în ploaie, am încercat eu să glumesc.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
120După cum am putut remarca mai devreme, doamna
Natalia era plinuță, dar tocmai acest detaliu îi oferea acesteia frumusețe și farmec și sunt sigur că dacă ar ﬁ fost subțire ca
trasă printr-un inel nu avea cum să iasă la fel în evidență. Avea o voce moale și caldă, dar în același timp pătrunzătoare, ai ﬁ
putut zice că e o cântăreață de muzică populară.
Între timp își face apariția și Viorel, prietenul lui Simion, cu
camioneta plină-ochi de mobilă, tablouri și cărți.
– Am ținut neapărat să fac doar un singur drum, de aceea
e așa plină mașina, mi-a spus Simion, parcă citindu-mi întrebarea din gând.
– Haideți să ne apucăm de treabă, am îndemnat eu pe un
ton jovial și optimist.
Experiența mutării dintr-o casă în alta provoacă totuși un
stres, indiferent dacă te muți într-o casă din chirpici sau într-una modernă. Aceasta pentru că, pe lângă efortul ﬁ zic de a-ți
împacheta și trimite absolut toate lu crurile, intervine riscul
de a sparge sau rupe ceva, precum și nesiguranța locului nou, netestat încă. Nu ai cum să știi cum este casa cea nouă dacă nu ai locuit în ea, deoarece nu poți locui în ea până nu o cumperi.
După cam o oră și jumătate, am reușit să transportăm
toate lucrurile în casa cea nouă, iar doamna Natalia ne aștepta bucuroasă la o cafea în bucătărie. Viorel a refuzat politicos, deoarece se grăbea foarte tare și a plecat salutând din mers pe toată lumea.
– Ne-ntâlnim noi marți să discutăm ce și cum, i-a strigat
enigmatic Simion.
Mai mult ca sigur se referea la plata cuvenită pentru
transport, m-am gândit eu.
Eu nu beam cafea, dar mă bucuram de parcă aș ﬁ fost cel
mai mare cafengiu și asta pentru că aveam ocazia să mai stăm de vorbă. Din dorința de a face conversație, am adus în prim-plan visul meu din acea dimineață. După ce am terminat de povestit, Simion a încremenit de uimire cu amândouă mâinile

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
121pe barbă. În clipa următoare s-a ridicat de la masă și, cu o voce
care nu trăda absolut nicio emoție, mi-a spus:
– E foarte ciudat visul tău, știu despre ce ar putea ﬁ vorba,
dar prefer să nu-ți dau un răspuns chiar acum, dacă nu te superi!
În mod normal, aș ﬁ protestat la această decizie, dar
observând seriozitatea deplină a acestui mesaj și simțind faptul că nu-l pot convinge nicicum să-mi spună în acel moment despre ce este vorba, am cedat, sperând totuși să aﬂ u
un răspuns cât mai repede. E adevăr at, mirarea de pe chipul lui
Simion îmi stârnea și mai mult curiozitatea, dar nu aveam ce să fac… Simțeam totuși că va veni curând momentul potrivit pentru o nouă abordare a subiectului.
– O singură rugăminte mai am la tine, Vlăduț. Te rog mult
să mă ajuți și cu aranjatul cărților! Nu ne va lua mult timp…

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
122* * *
Ne-am dus în camera în care urma să ﬁ e biblioteca și n-am
putut să nu remarc aranjamentul foarte interesant și modern al interiorului acestei case. Îl observasem mai devreme când transportam mobila, dar acum aveam timp să-l admir… Nu semăna deloc cu casa mea, din exterior casele erau aproape identice, dar acest interior al casei lui Simion m-a făcut să exclam:
– N-aș ﬁ crezut niciodată că această casă ar putea avea
salon! Ce lung și cât de înalt este!
Da, avea un salon imens, atât ca lungime, cât și ca înălțime,
clar atipic pentru o casă de la țară. Mai mult ca sigur casa suferise mai multe modiﬁ cări la interior de-a lungul timpului.
Salonul se întindea pe aproape întreaga lungime a casei, la capătul dinspre bucătărie avea un șemineu impunător din marmură albă și la celălalt se învecina cu camera în care se aﬂ a biblioteca.
– Acum ai aﬂ at motivul pentru care am ales casa asta!
Interiorul m-a atras din prima secundă, întotdeauna mi-am dorit să locuiesc într-o asemenea casă. Ai observat șemineul? A întrebat Simion, jovial și bucuros ca un copilaș. Zici că e o gură de balaur care vrea să te înghită, nu-i așa? De-abia aștept să dau drumul la foc diseară!
Am realizat deodată că nu mai intrasem până în acea zi
niciodată în acea casă. Nimic de acolo nu-mi era familiar.
– Se vede c-a fost arhitect, murmură Simion.– Cine? întreb eu.– Păi, cum cine? Jude, fostul proprietar, Zamﬁ r mi-a spus.
Să nu-mi zici că nu știai!
– Nu știam!

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
123– Din câte am înțeles, era un arhitect foarte apreciat și
căutat. A proiectat mai ales canale, apeducte, poduri, dar am auzit că și clădiri publice, cele mai multe în București. Eu consider casa unui arhitect o operă desăvârșită, spuse cu un aer ﬁ lozoﬁ cSimion.
– De ce? întreb eu.– Păi, ar ﬁ culmea ca un arhitect să nu dea tot ce-i mai bun
din el pentru propria lui casă, e ca și cum un bucătar nu s-ar strădui să pregătească cea mai bună mâncare pentru el și familia lui.
– La fel cum e și tata, am completat eu. El este profesor de
matematică și pot să spun că a fost mult mai mult decât un dascăl pentru mine și fratele meu.
– Păi, vezi…Când am ajuns în camera în care se aﬂ a biblioteca am rămas
pentru o clipă impresionat de felul în care lumina soarelui, neﬁ ind strecurată pentru moment prin nicio perdea, scălda
încăperea într-o lumină ﬁ erbinte, aproape orbitoare.
Mobila adusă de noi mai devreme era așezată în mijlocul
camerei, așteptând parcă să ﬁ e pusă cât mai repede în ordine.
Era vorba de o măsuță joasă de cafea, câteva scaune, un birou solid, precum și un fotoliu legănat pe tălpi curbe din lemn. Pe întreg peretele din dreapta era corpul bibliotecii, fără rafturi deocamdată, iar în partea stânga mă așteptau cărțile lui Simion, toate împachetate frumos în saci transparenți, de nailon.
– Cărțile sunt ordonate alfabetic după autor, să știi! Pe
ﬁ ecare sac scrie litera corespunzătoare autorilor, deci trebuie
aranjate în biblioteca începând de aici, mi-a arătat el un sac pe care era scrisă litera „A” .
N-am răspuns, am dat doar din cap aﬁ rmativ, semn c-am
înțeles ce-am de făcut.
Biblioteca lui Simion era din lemn masiv de nuc cu
ornamente ﬂ orale și cu inserții de sidef. Din cauza lemnului

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
124masiv și mărimii sale, îmi părea severă și oarecum distantă,
mă privea parcă de la mare înălțime. Singurele piese care aveau un aer mai puțin sobru erau polițele din lemn subțiri, dar rezistente, folosite pe post de rafturi. Acestea erau așezate în picioare, lângă bibliotecă.
Sperând că nu sunt privit atunci, mi-am scuipat în palma
dreaptă, apoi am plesnit-o de stânga, ca un muncitor în construcții înainte de o zi grea de muncă. Am început să aranjăm cărțile pe rafturile proaspăt ﬁ xate. Simion îmi
aducea cărțile, iar eu le așezam în bibliotecă, iar din când în când mai făceam rocada, ca atun ci când cari o plasă grea și o
muți dintr-o mână în alta, pentru a putea suporta greutatea.
După un timp, mă uit la ceas. Se făcuse deja unsprezece fără
un sfert. N-am realizat când a trecut timpul așa de repede, parcă eram un copil care a fost prins de ceva care l-a fascinat încontinuu.
Mai erau doar doi saci de desfăcut. De un sac mă ocup eu,
iar de celălalt Simion, urmând să aranjăm cărțile în bibliotecă ﬁ ecare în parte. În secunda următoare îmi pică ochii pe un
titlu de carte: „A soul remembers Hiroshima” , de Dolores Cannon.
– Da, foarte interesantă cartea, îmi lămuri Simion
curiozitatea. Am reușit s-o citesc anul trecut, chiar pe vremea asta, dar să știi că aș reciti-o cu plăcere oricând. Este în limba engleză, dar pentru mine n-a fost un impediment foarte mare.
– Și despre ce e vorba? am întrebat eu, curios.– După cum spune și titlul, este vorba, în principal, despre
reîncarnare. O tânără americancă dezvăluie, sub hipnoză
regresivă, faptul că într-o viață anterioară a fost un bărbat care a murit în timpul bombardamentului atomic de la Hiroshima, Japonia, în vremea celui de-al doilea război mondial.
– Foarte interesant, exclam eu. Întotdeauna m-a interesat
reîncarnarea!
– S-au spus foarte multe povești referitoare la bombar-
damentele de la Hiroshima și Nagasaki, dar în cartea aceas-

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
125ta apare pentru prima oară o poveste a unui om care nu a
supraviețuit, de fapt a unui suﬂ et care a supraviețuit acelui
dezastru. Se dezvăluie în carte adevăruri teribile despre ceea ce s-a întâmplat atunci, din perspectiva unui localnic din Hi-roshima.
– Nu trebuie să-mi spuneți mai multe, domnule Simion. O
vreau!
– Chiar e foarte interesantă și ți-o recomand din toată
inima. Harold Kushner a spus mai demult că viața omului este precum o carte bună. Cu cât o parcurgi mai mult, cu atât începe să aibă sens. O să-ți dai seama mai târziu de ceea ce-ți spun acum!
Limba engleză nu era nici pentru mine un obstacol foarte
mare, întrucât o studiasem încă din clasa a doua. Mă bazam și pe un dicționar englez-român primit de la unchiul meu în urmă cu ceva timp. Era totuși o provocare pentru mine, întrucât nu mai citisem până atunci cărți în alte limbi și, haideți să ﬁ m serioși, erau mulți copii de vârsta mea care de-
abia se descurcau să citească în limba română, darămite în limbi străine.
Brusc, din momentul în care Simion a pronunțat cuvântul
„reîncarnare” , mi-am adus aminte de senzația de déjà-vu de ieri, știind de posibila legătura dintre ele.
Și deodată m-a străpuns ca o săgeată o întrebare în gând:
„Oare îl cunoscusem pe Simion într-o viață anterioară? Când l-am întâlnit, parcă îl știam deja de când lumea! „.
Deci trebuia să citesc acea carte cât mai repede. Cine știe,
poate găseam un răspuns…
– Dar cum de te interesează subiectul? a întrebat dintr-o
dată Simion și uitându-se la mine de parcă mi-a citit gândul.
– Întotdeauna m-a interesat reîncarnarea, i-am răspuns eu
încercând să nu mă bâlbâi. M-a impresionat foarte mult un caz despre care am citit mai demult.
– Ce caz? Povestește-mi, te rog!

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
126– Este vorba despre un băiat care-și amintea foarte
multe amănunte din viața sa anterioară și chiar a ajuns să se confrunte cu familia în care trăise în cealaltă viață. Se născuse acum vreo 40 sau 50 de ani într-un oraș din India și era ﬁ ul
unui profesor.. De la început s-a dovedit a ﬁ diferit față de alți
copii, întrucât, de la vârsta de trei ani, le-a spus părinților săi că dorește să-și schimbe numele pe care il avea și că voia ca de atunci înainte să ﬁ e numit cu numele său adevărat, care, le-a
spus el, era altul.Dar acesta a fost doar începutul. Copilul a început să vorbească tot mai mult despre un alt oraș din India, pe care, cu siguranță, nu-l văzuse niciodată și în care zicea că a trăit într-o altă viață. Bineînțeles, părinții săi auziseră vorbindu-se despre cazuri de copii care-și aminteau de viețile anterioare. Dar una este să auzi vorbindu-se despre povești de genul acesta și cu totul altceva este să ai un asemenea caz în familie.Băiatul a început să vorbească încontinuu despre acea localitate și chiar făcea comparații cu viața sa actuală, ca ﬁ u al
profesorului. Îl ruga tot timpul pe tatăl sau să-l ducă să revadă „vechea” locuință și îi promitea că-i va arăta chiar și patiseria pe care o avusese în trecut. Dar părinții nu dădeau curs acestor propuneri, deoarece o supersti ție indiană spune că persoanele
reincarnate care-și amintesc de viețile lor trecute nu trăiesc mult. La un moment dat, într-o discuție cu tatăl său, băiatul chiar i-a spus că a avut abdomenul ud în clipa morții sale.Mai târziu, băiețelul a zis că a crescut patru băieți și o fată, avusese trei frați, iar soția lui, pe care o descria ca ﬁ ind o femeie grasă,
trebuia să mai ﬁ e încă în viață. Astfel, îl ruga în ﬁ ecare zi pe
tatăl său să-l ducă în acel oraș pentru a-i putea demonstra că spusese adevărul.
– Și? L-a dus? a întrebat Simion.– Da, dar doar după câțiva ani. Profesorul și mai mulți
membri ai familiei s-au deplasat cu trenul spre acel oraș. Tatăl nu mai putea suporta rugămințile băiatului, era timpul să-l testeze pe copil și să vadă dacă poate identiﬁ ca locurile

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
127și oamenii cu care se lăuda mai devreme. Spre surprinderea
tuturor, băiețelul a trecut cu brio de această probă. Deși nu fusese niciodată în acea localitate,și-a condus fără nicio emoție familia către patiseria pe care o dețineau acum foștii săi frați. Apoi, după ce i s-a cerut să identiﬁ ce pe membrii fostei lui
familii, băiatul i-a identiﬁ cat corectpe soția și pe copiii săi.
Ba mai mult,le-a vorbit și despre aspecte intime ale vieții lor, imposibil de a ﬁ cunoscute de un străin și a dat răspunsuri
rapid și corect la toate întrebările.
– Nu mi-ai spus cum a murit…– Băiatul a spus că înainte să moară a avut abdomenul ud.
S-a demonstrat mai târziu, căutându-se în arhive, că suferea de o afecțiune abdominală nedia gnosticată și că îi făcuseră o
baie caldă înainte să moară, pentru a putea suporta durerile.
– Tu ce crezi, Vlad?– Domnule Simion, eu inclin să cred! Dovedise în prezența
multor martori că a dobândit după moarte amintirile acelui bărbat. Probabil cele două vieți erau înlănțuite cumva.
Simion a așteptat câteva secunde, parcă să ﬁ e sigur c-am
terminat și m-a întrebat din nou:
– Dar tu?Am văzut cu cât patos ai povestit, dar, totuși, te
întreb! Crezi în reîncarnare?
– Da, domnule Simion! Eu cred! Sunt atâtea argumente:
regresia hipnotică, amintiri din vieți anterioare, semne din naștere, déjà-vu-urile, copiii prea talentați și altele.
– Și cel mai puternic argument care zici tuc-ar ﬁ ?
– Cu siguranță, semnele din naștere! La mulți copii cu
amintiri din vieți trecute s-au văzut pe trupurile lor semne din naștere în zone ce corespundeau exact cu rănile din momentul morții. Un caz despre care am citit este cel al unui băiețel turc în vârstă de 11 ani, care-și amintea că în viața anterioară a murit împușcat în cap. Un vecin îl omorâse accidental. Surprinzător, copilul se născuse cu urechea dreaptă deformată, care imita
perfect rănile decedatului, fapt conﬁ rmat mai târziu de
registre medicale și fotograﬁ i.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
128– Foarte interesant, a exclamat Simion.
– Și să știți că n-a fost un caz izolat…Au mai fost situații
în care unii copii aveau semne pe piele, degete lipsă sau chiar semne din naștere care se potriveau cu intrarea și ieșirea unui glonte din corp.
Am continuat prin a-i spune lui Simion că aceste cazuri
mi se par de departe cele mai puternice în susținerea ideii de reîncarnare, dar că, totuși, cele mai misterioase mi se par senzațiile de déjà-vu.
– De exemplu, un simptom de déjà-vu neexplicat ar ﬁ
chipul cunoscut al un ei persoane pe care o vezi pentru prima
dată în viață. Domnule Simion, trebuie să vă spun că și în ceea ce vă privește am avut ieri un sentiment de déjà-vu. Când ne-am întâlnit, puteam să jur că vă știu de-o viață, deși și dumneavoastră știți, nu ne-am cunoscut niciodată înainte de ziua de ieri!
M-am adresat lui Simion fără să-l privesc în ochi, probabil
din cauza emoțiilor. Cum am terminat, m-am uitat totuși spre el foarte curios de reacție.
Fără să zică nimic, Simion mi-a întins un scaun din cele
aﬂ ate în mijlocul camerei și m-a rugat să iau loc. Mi-am dat
seama că dorește să-mi spună ceva important, se vedea clar pe fața lui cea roșie.Și-a tras și el un scăunel și s-a așezat în fața mea. M-a bătut părintește pe umăr și mi-a spus, un pic în șoaptă:
– Vlad, știu că ne cunoaștem doar de ieri, dar o să înțelegi
imediat de ce-ți fac următoarea mărturisire… Nu am vrut să-ți spun chiar acum, dar…
A urmat o tuse scurtă, dar plină de emoție.– Spuneți-mi! Ce este? ardeam eu de nerăbdare.–Ei bine, vreau să știi că tu ai fost… tatăl meu!…Într-o viață
anterioară!
Respirația mi s-a blocat pentru o clipă, apoi nici nu știu dacă
ce-am simțit după aceea în plămâni era aer sau nedumerire.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
129Primul impuls ar ﬁ fost pentru oricine să întrebe dacă
ceea ce-mi spusese fusese o glumă. M-am abținut, pentru că simțeam că vorbește serios… Văzând că am rămas fără cuvinte, Simion a continuat să mă uimească și mai mult:
– Ai fost profesor de limba română în orașul Copșa Mică,
chiar unul foarte bun, aș zice. Ai murit în 1981, accidental. Unii ar spune că ai avut o moarte stupidă, pentru că te-ai înecat
cu un os de pui în timp ce luam masa împreună într-o seară.Țin minte de parcă a fost ieri. Eram cu toții la masă: eu, tu, Natalia și mama. Fusese o zi importantă atunci, pentru că ți-ai cumpărat în sfârșit televizorul după care tânjeai de mult și era chiar prima seară în care îl probai. Erai nerăbdător să-l instalezi, de aceea n-ai mai așteptat să-l montezi în sufragerie, ci l-ai pus în bucătărie, să ne uităm toți la el în timp ce luam cina. Nu știu ce s-a întâmplat, probabil erai foarte atras de ceea ce urmăreai la televizor, dar în timp ce mâncai supa de pui, te-ai ridicat fulgerător de la masă. Nu mai puteai respira și te-ai învinețit la față. Erai ca cerneala! Ai murit fără să putem face nimic! Am încercat până și tehnica aceea de salvare, nu știu cum îi zice, dar fără niciun rezultat. Cu toate că au încercat și cei de la Salvare aproape o oră să te resusciteze, nu s-a mai putut face nimic. Asta a fost soarta ta. Știi vorba aia: „Omul de când se naște vine cu o jumătate de soartă în el…” .
Poate mă obișnuisem eu cu lumina din acea încăpere, dar
acum mi se părea călumina era mai palidă față de cum fusese la început sau probabil ceea ce-mi spunea Simion atunci îmi întunecase un pic mintea. Într-adevăr, credeam în reîncarnare, dar atunci când subiectul ești chiar tu, totul capătă o altă nuanță, nu neapărat o nuanță de scepticism, ci hai să-i zicem, de uimire. Una extraordinară. E ca și când cineva îți spune că soția cu care ești căsătorit de foarte mult timp îți este de fapt soră. Totuși, l-am întrebat cu glasul tremurând:
– Și care era numele meu?– Silviu Teodor Lupșan!

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
130După aceea s-a făcut liniște. O liniște ca de mormânt în
care n-a mai zis nimeni nimic. Nici eu, nici Simion. Nu cred că a durat mult, dar mie mi s-a părut o veșnicie. Am stat pe gânduri, cu privirea ﬁ xă la podina cea galbenă a acelei
încăperi. Am ridicat totuși capul cu greutate și am întrebat:
– Dar visul cu delﬁ nii? Ce legătură are cu toată povestea?
– Delﬁ nul în vis simbolizează intelectul, dar mai ales
inconștientul tău. Clar există o legătură între reîncarnare și visul cu pricina.
Simion a mai dorit să mai spună ceva, dar n-a mai apucat
atunci. Mama mă zorea din pragul ușii să vin numaidecât la masă.
M-am scuzat politicos și, în timp ce ieșeam din casa
vecinului, întrebările mamei referitoare la cum a decurs totul treceau pe lângă mine ca și când aveam o minte parțial absentă. Vorbea cu mine, dar eu pur și simplu n-o auzeam.
Mintea mea a rămas blocată ca un disc de vinilin în pick-up la o singură frază, care se repeta sâ câitor în capul meu: „Tu ai
fost tatăl meu într-o viață anterioară” …

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
131* * *
După-amiaza acelei zile de duminică m-a găsit citind cartea
„A soul remembers Hiroshima” , de Dolores Cannon.
Eram de nerecunoscut, în condiții normale trebuia să ﬁ u
afară la acea oră, dar eram în continuare bulversat, chiar ușor speriat de dezvăluirea lui Simion, văzută de mine ca o intruziune în ordinea ﬁ rescului. Mă gândeam ca întreruperea
discuției de către mama mea a fost totuși de bun augur, întrucât multitudinea de informații-șoc într-un timp foarte scurt au darul de a-ți produce anxietate.
Cartea m-a atras din prima secundă. Mirarea și curiozitatea
mi-au fost de la început incitate de titlu. Citind prefața, mi-am dat seama că o să citesc multe detalii istorice, care în mod normal m-ar ﬁ atras, dar de data aceasta eram absorbit mai
ales de subiectul reîncarnării din carte.
Chiar începutul primului capitol din carte îmi dăduse apă
la moară cu privire la legătura dintre senzațiile de déjà-vu și reîncarnare. Autoarea cărții, în calitate de psihoterapeut, are o discuție preliminară cu o tânără în vârstă de 22 ani, prima întrebare ﬁ ind dacă s-au mai văzut vreodată, pentru
că avusese un déjà-vu pe care l-a simțit și fata. O posibilă întâlnire anterioară dintre cele două persoane era practic imposibilă, întrucât tânăra abia se mutase în acel oraș, deci autoarea creează de la început cadrul misterios perfect pentru a introduce în scenă conceptul de reîncarnare.
Dupăcum Simion îmi rezumase această carte, se aduce în
prim-plan povestea unui bărbat japonez care a murit în timpul bombardamentelor de la Hiroshima, în cel de-al doilea război mondial. În urma unei regresii hipn otice efectuată asupra unei
fete în anul 1983, autoarea cărții, în calitate de psihoterapeut,

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
132constată că suﬂ etul acelui japonez s-a reîncarnat cumva în
tânără. Fiind hipnotizată, fata se întoarce cu mintea în trecut înainte să se nască, într-o existență anterioară, în vremea celui de-al doilea război mondial, mai precis în Hiroshima, Japonia. Mai departe, ies la iveală detalii extraordinare, detalii pe care tânăra le relatează fără să aibă de unde să le cunoască
și pe care le povestește cu o precizie ieșită din comun.
Țin să menționez aici un mic obicei de-al meu referitor la
cititul unei cărți, un o bicei destul de prost, după părerea mea.
Întotdeauna citeam ultimul paragraf din roman când eram la începutul cărții. În acea zi am realizat uimit că citisem deja destul de mult din carte și nu trișasem, nu voiam să știu cum se termină. Eram efectiv absorbit total de conținutul romanului, mi-era chiar frică să nu-mi scape vreun detaliu care ar ﬁ făcut
diferența într-un ﬁ nal.
Totuși, ceva surprinzător s-a petrecut. Ceva ce nu mi se
întâmplase niciodată cân d citeam. Adormisem. Da, căzusem
într-un somn adânc și odihnitor, chiar în mijlocul unei fraze. Rămăsesem cu fața la tavan și cu cartea în mână, care stătea să cadă. Nu-mi era somn și nici nu eram plictisit de acel roman, dimpotrivă. Probabil cel care era obosit era tocmai subconștientul meu, aﬂ at atunci într-un real dezacord cu
mine.
A urmat un vis mult mai ciudat decât cel de dimineață și,
spre surprinderea mea, am constatat că cele două vise erau strâns legate unul de celălalt.
Îmi amintesc foarte clar acel vis și în prezent. Coboram încet
un drum pietruit și în pantă spre o oază de verdeață în care se aﬂ a o bisericuță veche dar grațioasă, din lemn. În stânga
acelei bisericuțe era un cimitir, aparent abandonat, întrucât nu rămăseseră decât câteva cruci de piatră în picioare, care păreau în vis foarte strălucitoare datorită soarelui. Am intrat aplecat în pridvorul bisericii care mi se părea foarte scund, iar în dreapta mea am văzut o fată nu foarte frumoasă, cu părul

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
133blond și lung, prins într-o coadă. Acel păr l-am recunoscut,
era al fetei din visul de dimineață, cu delﬁ nii, doar că acum îi
puteam vedea și chipul: trist și serios, cu buzele pecetluite și cu ochii înroșiți de lacrimi. Se sprijinea cu mâinile împreunate pe balustrada din lemn a prispei și se uita ﬁ x la un nuc bătrân
din fața bisericii. În mod clar era pierdută în lumea ei.
„Elena! Elena!” am strigat eu de parcă o cunoșteam de-o
viață. N-am primit niciun răspuns. „Elena, eu sunt Vlad! De ce nu-mi răspunzi?” am continuat eu.
Fata n-a schițat niciun gest, nici măcar atunci când
m-am apropiat de ea. Probabil era surdă, mă gândeam eu. Deodată aud din spatele nucului o voce de bărbat și văd un ins misterios care a ieșit de după copac și a strigat-o cu o voce mieunată pe tânăra tot cu apelativul „Elena” . Acest bărbat era cam de o vârstă cu ea, subțire, înalt, cu fața plină de urme de vărsat de vânt și era îmbrăcat în haine militărești vechi, dar fără să ﬁ e înarmat. Brusc, parcă trezită dintr-un somn adânc,
fata a reacționat neaștepta t la chemarea bărbatului și, sărind
cu voioșie acea balustradă din lemn și fugind cu pași mici și iuți înspre bărbat, s-a aruncat efectiv în brațele lui, la fel ca o logodnică nerăbdătoare la venirea viitorului mire. Bărbatul a îngenuncheat în fața ei și a înce put s-o strângă cu foc, apoi s-a
ridicat sărutând-o duios pe frunte.
Mai departe nu știu ce li s-a întâmplat, dar dintr-o dată au
început să plângă puternic amândoi, chiar în hohote și au luat-o la fugă spre cimitirul de lângă biserică. Strigau după ajutor și plângeau în continuare de parcă nu-și puteau stăpâni ceva ca o durere adâncă, ca de moarte, o suferință fără obiect precis. Au intrat în cimitir și au rămas brusc pe loc, undeva între gard și un strat de ﬂ ori. Și, pe neașteptate, parcă de nicăieri, au
coborât din cer două ștreanguri groase, pentru ﬁ ecare, care
s-au încolăcit în jurul celor doi. Ultima imagine din acest vis a fost cu cei doi zvârcolindu-se în ștreanguri, întrucât m-am trezit brusc atunci ca dintr-un adevărat coșmar.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
134Eram transpirat, mă durea capul îngrozitor, iar inima îmi
bătea sălbatic. Mă uitam buimac prin cameră, ca și când voiam
să mă sprijin neapărat de un obiect, amețit ca după un vin tare. „Deci visele pot continua…” , mi-am spus eu cu voce tare, speriat și răsuﬂ ând greu ca un animal fugărit.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
135* * *
Timpul are ceva al său care face ca trecerea zilelor să pară
imperceptibilă, mai ales atunci când ești tânăr, dar nu aveam cum să uit acele două zile din toamna acelui an. Mi s-au întipărit în minte pentru totdeauna, exact ca o gravură pe metal, atât ziua în care l-am cunoscut pe Simion, cât și ziua în care am avut cele două vise. Toată experiența mea din acele zile a fost încărcată până la refuz de o emotivitate ieșită din comun, am perceput totul ca pe un șoc electric care-mi convulsiona trupul, la fel ca o furtună bruscă într-o zi senină.
Zilele care au urmat au curs liniștite. Cu Simion am avut în
continuare o relație de amiciție excelentă, comunicam destul de des pentru că ne înțelegeam foarte bine, dar și pentru că eu reprezentam pentru el principala legătură cu satul în care locuiam amândoi.
„La ce oră închide magazinul din centru?” , „Când va ﬁ
următorul târg în sat?” sau „Cine-i omu’ care tocmai a trecut pe lângă noi?” erau întrebări mărunte, dar pe mine mă bucura atenția pe care mi-o oferea Simion, eram mândru că puteam să-l ajut să se integreze în comunitate. Nu știam ce mă împiedica de cele mai multe ori să redeschid
subiectul
reîncarnării. Probabil și pentru că vedeam că nici Simion nu făcea niciun pas în direcția aceasta, nu știu.
„Sﬁ ala” , acesta este cuvântul care mă caracteriza atunci.
Aveam o oarecare jenă față de Simion și asta pentru că eram încă foarte tânăr. Mi-am propus, deci, să aștept ziua în care Simion va face el primul pas și va ﬁ dispus să continue
enigmaticele dezvăluiri.
Toamna acelui an a fost foarte scurtă, ca un oaspete grăbit
să plece cât mai repede din casă. De asemenea, țin minte că

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
136pentru câteva zile afară era parcă un vid, nu era nicitoamnă,
dar nici iarnă, era ceva între cele două anotimpuri, un fel de gol temporal.
Iarna s-a ivit până la urmă, ca de obicei cu zăpadă, cu
întuneric și cu vânt rece. Lacul de la marginea comunei noastre
despărțea satul nostru de cel vecin, iar în acel an, pentru că înghețase bocnă în doar câteva zile, puteai să mergi liniștit pe el până în satul de lângă noi, trecând la pas peste gheață.
La mine acasă, ultimele pr egătiri pentru iarnă se încheiaseră
bine, ca în ﬁ ecare an, de altfel. Tata se ocupase din timp de
achiziția lemnelor de foc pentru lunga iarnă, mai ales că noi făceam deja foc în sobe încă de la mijlocul lui septembrie.
Zona în care locuiam era predispusă la ierni foarte lungi și
grele, iar procurarea, dar mai ales tăierea lemnelor cu motorul circular reprezentau adevărate ritualuri, care se repetau de la an la an. Nu mai vorbesc despre zgomotul ascuțit făcut de ﬁ erăstrăul circular care intra în butuci sau de păcănitul
ritmic al motorului. În general, lemnele erau aduse în curțile oamenilor la o dimensiune standard, ﬁ ecare bucată neavând
mai mult de un metru lungime, iar acestea trebuiau tăiate ulterior la o măsură cât mai mică, astfel încât să încapă pe gura sobelor. La tăierea acestora cu motorul circular participa toată partea bărbătească a familiei și, în funcție de câte lemne erau de tăiat, săreau și vecinii în ajutor. Deoarece plata acestui serviciu se realiza în funcție de timpul scurs, era foarte important ca oamenii să aducă lemnele încontinuu la circular, astfel încât mașina de tăiat lemne să nu funcționeze în gol.
La noi în sat erau doi oameni care aveau mașini de tăiat
lemne, nenea Fane și nenea Dumitru a lu’ Zăloagă și care, începând cu lunile de vară și până toamna târziu nu făceau față cu comenzile. Intuind posibilitatea unei mici afaceri, tata chiar se gândea să cumpere o astfel de mașină, pentru că dorea să mai facă un bănuț în timpul liber. S-a răzgândit

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
137totuși la rugămințile mamei, care l-a convins într-un ﬁ nal că
este totuși o activitate destul de periculoasă.
Casele nu erau izolate termic foarte bine pe vremea aceea
și, drept urmare, se pierdea foarte multă căldură, se ardeau destul de multe lemne. Nici casa noastră nu făcea notă discordantă, zidurile erau foarte reci, iar căldura se evapora rapid prin tavanul la fel de rece. Noroc cu sobele din teracotă din casă care, cu un braț –două de lemne, încălzeau o noapte întreagă toată locuința. Aveam trei sobe, una în camera părinților, una în cea a fratelui meu și una în camera mea, erau
toate de culoare roșie, mari, cu modele care mai de care mai frumoase și mai expresive. Toate erau așezate în același fel, ﬁ ecare dintre ele era construită oblic într-un colț al ﬁ ecărei
camere.
Nu exista casă în tot satul care să nu aibă cel puțin o sobă
de teracotă. Mă gândesc cu dr ag și acum la imaginea satului
nins de iarnă, când de după acoperișurile caselor se ridicau spre cer, ca niște fantome, fumurile scoase de sobele sătenilor. Coșurile caselor scoteau chiar un fum negru și dens, mai ales în primele zile de iarnă, când sobele nu erau încă „obișnuite” cu focul. Îmi place și acum mirosul de ziar ars și al fumului din casă, acel fum de început care apuca să răzbească prin cameră imediat după ce focul era aprins în sobă…
Când eram copil, vacanțele de iarnă mi le petreceam de
cele mai multe ori acasă la bunicii dinspre tatăl meu, casa lor ﬁ ind situată în același sat cu noi, iar față de casa părinților
mei, a lor era așezată exact în partea opusă a localității. În schimb, vacanțele de vară ne găseau pe mine și pe fratele meu la Almașu Mare, un sat foarte îngrijit din județul Alba, pentru că acolo locuiau ceilalți bunici ai noștri.
Nu știu de ce, dar pe mine întotdeauna m-a atras anotimpul
rece. Îmi plăcea să ies afară când ningea, eram tare încântat de fulgii de zăpadă pe care îi prindeam și mă spălam cu ei pe obraji, iar zilele geroase le adoram pentru că aveam mai mult

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
138timp să stau în casă și să citesc câte-o carte, la gura sobei. Nu
mai vorbesc de sărbătorile de iarnă care, chiar dacă nu veneau întotdeauna cu cadrul adecvat lor, adică cu zăpadă din belșug, aveau mereu un farmec deosebit. Prin ochii mei de copil observam că și oamenii mari erau parcă mult mai buni atunci, în preajma sărbătorilor, îi simțeam și pe ei copleșiți de magia acestora. De asemenea, toată lum ea aștepta cu drag cetele de
feciori la colindat, indiferent de ora târzie la care își făceau apariția la poarta ﬁ ecăruia.
În casa bunicilor îmi plăcea foarte mult să stau cu spatele
rezemat de soba încălzită, iar când veneam de la săniuș înghețat
și roșu-n obraji, îmi lipeam picioarele cu tot cu ciorapi de soba ﬁ erbinte. Stăteam așa până în ultimul moment, până-mi
sfârâiau picioarele, așa cum sfârâie cârnațiiîn tigaie. Bunica mă mai certa când mă vedea, dar apoi mă mângâia duios pe creștet și mă ajuta să-mi schimb ciorapii uzi cu unii uscați, de lână, croșetați chiar de ea.
Copilăria este cu siguranță cea mai prețioasă perioadă din
viața ﬁ ecăruia, este într-adevăr inima tuturor vârstelor, cum
zicea Lucian Blaga. Când ești mic abia aștepți să crești și să faci ce vrei tu, fără să mai stai în umbra părinților celor grijulii. Când crești și începi să dai piept cu viața reală, cu problemele ei, îți dorești să ﬁ i din nou copil acasă la părinți și să n-ai
absolut nicio grijă pe cap.
Și eu și fratele meu am avut o copilărie fericită, am crescut
amândoi că și cum am ﬁ fost doi prinți într-un palat din
povești.
Ca în orice gospodărie de la sat care se respectă, îmi amintesc
că pe vremea aceea creșteam și noi, ca tot omul, două văcuțe, doi purcei, câteva găini, niște pui de carne, câteva bibilici, ba chiar și câteva oi. Tabloul gospodăriei noastre era completat de câteva mâțe, precum și de un dulău mare și rău.
În ﬁ ecare an, începând cu luna martie sau aprilie și până
toamna târziu, cele două vaci erau date în ciurda satului, iar

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
139oile erau duse la o stână particulară. Se știe că cele mai vizibile
animale dintr-o localitate sunt chiar vacile care trec prin sat când merg la pășune și când se întorc, iar în acea perioadă
nici nu aveau cum să ﬁ e invizibile, întrucât ciurda satului era
formată din peste o mie de animale.
În ceea ce privește porcii, la noi în sat aceștia erau crescuți
în aproape toate gospodăriile, chiar și de familiile care nu dispuneau de alte animale. În ﬁ ecare an, prin luna mai, când
deja vremea se încălzea binișor, tata cumpăra din târg câte doi purcei. Avea grijă să-i ia întotdeauna la o anumită diferență de greutate, astfel încât pe cel mai mărișor dintre ei să-l taie de Crăciun, iar pe celălalt în perioada Paștilor din anul următor. Purceii erau crescuți tot anul cu multă atenție și răbdare, oferindu-li-se cea mai bună mâncar e, astfel încât de sărbători
să avem parte de cea mai bună și gustoasă carne de porc.
Iernile la noi erau foarte lungi și cu foarte multă zăpadă.
Bunicul meu spunea că se mai întâmplase în trecutul nu foarte îndepărtat ca iarna să vină prin octombrie și să țină încontinuu până în aprilie anul următor, fără nici măcar o săptămână cu vreme mai blândă. Zăpada căzută în perioada din ajunul Paștilor avea chiar denumirea de „zăpada mieilor” . Nu exista an, îmi spunea bunicul, în care să nu cadă „zăpada mieilor” .
Și în acel an, ca și-n anii precedenți, tata făcuse mari rezerve
cu mâncare pentru a bsolut toa te animalele din gospodărie,
care să ajungă pentru lunga perioadă de iarnă.
Cum venea iarna, cum se făcea imediat seară, iar totul
parcă se oprea în loc. Aveai impresia că nu mai era nimic de făcut. De cele mai multe ori, îl ajutam pe tata să care lemnele de foc în casă, iar alteori îl însoțeam să dăm amândoi zăpada. Săpam adevărate tranșee prin curte câteodată, iar în alte dăți, doar câte o cărare subțire și dreaptă de la intrarea în casă și până la poartă.
Pe la mijlocul lui decembrie în acel an, țin minte că zăpada
căzuse fabulos, încă ningea, iar oamenii chiar dădeau din cap

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
140îngrijorați, întrucât se strânsese o cantitate foarte mare de
zăpadă pe străzi. Vecinii ieșiseră cu mic cu mare, înarmați cu lopeți de lemn și începuseră să curețe zăpada din fața casei ﬁ ecăruia. Toți porneau cu voie bună și cu hărnicie la treabă.
Eu și tatăl meu ieșisem în stradă printre primii, strângeam zăpada din fața casei cu lopețile și o depozitam în partea din dreapta a intrării în curte. Știam că dacă o așezăm în partea opusă, vântul ar ﬁ adus-o înapoi numaidecât. De asemeni,
mai aveam grija ca zăpada să ﬁ e curățată fără să ajungem la
pământ cu lopețile noastre din lemn.
După ce am terminat de curățat zăpada în acea zi, am rămas
amândoi sprijiniți în lopeți și ne uitam cu o oarecare tristețe cum se așează din nou în urma noastră un strat proaspăt de zăpadă, întrucât ningea încontinuu.
– Vlăduț, eu intru în casă acum să mă mai încălzesc puțin,
spunea tata. Nu intri și tu?
Întrucât am văzut cu coada ochiului că porțiunea din fața
casei lui Simion nu era curățată deloc, i-am răspuns tatei:
– Nu, tată! I-aș da și vecinului zăpada! De aici, din față! Apoi
să m-apuc din nou la noi, că uite ce repede se pune la loc!
– Bine, spor la treabă atunci! Nu toată lumea deținea pe atunci mașini sau căruțe, dar era
foarte important ca locul din fața curții să ﬁ e curățat de zăpadă
iarna. Reprezenta dovada unei atitudini de om gospodar. De asemenea, aproape toți oamenii din sat, mai ales cei care nu aveau curțile foarte mari, curățau și depozitau ulterior toată zăpada afară, în stradă. Se formau câteodată adevărați munți de zăpadă, pe care ne cățărăm voioși când eram copii. Țin minte că în acele zile, zăpada căzută în cantități uriașe, dăduse străzilor un aspect de tranșee.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
141* * *
Departe de mine gândul că Simion nu ar ﬁ un om gospodar.
Faptul că zăpada nu era dată din fața porții acestuia avea sigur o explicație.Așa a și fost până la urmă, pentru că brusc l-am văzut în poartă, îmbrăcat bine și înarmat și el cu o lopată mare din lemn. Mi-a spus gâfâind de efort că numai atunci a reușit să ajungă în stradă. Având curtea foarte mare, a înaintat cu greu prin nămeți.
– Dar tu ce faci aici? m-a întrebat.– Păi, mi-am zis să vă dau o mână de ajutor…M-a refuzat respectuos, dar eu am insistat.Vrând-nevrând,
Simion a fost de acord cu ajutorul meu și ne-am apucat amândoi cu hărnicie de treabă. La ﬁ nal, era foarte încântat.
Mi-a mulțumit și m-a invitat la un cozonac și o ciocolată caldă. Evident, n-aveam cum sa refuz o asemenea ofertă.
Am intrat amândoi în curte și, chiar dacă era semiîntuneric,
am constatat cu uimire că pe unde răzbise cu lopata Simion se depusese deja un strat consistent de zăpadă. La fel de uimit am fost și în ceea ce privește atitudinea vecinului meu, întrucât n-a zis nimic. Probabil s-a făcut că nu vede…
În pragul casei ne aștepta doamna Natalia. Parcă știa că
venim. Era înfofolită într-o haină enormă de iarnă și mătura de zor zăpada proaspăt căzută, dar numai pe cea depusă pe scările din fața casei. Obrajii plini ai femeii erau roșii de frig, iar haina cea mare de iarnă o făcea să pară mai corpolentă decât era în realitate. Cu o voce destul de autoritară ne-a strigat pe amândoi:
– Haideți repede în casă! Să vă scuturați bine de zăpadă
înainte!

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
142N-am zis nimic, am dat doar din cap obosiți și am intrat
în casă fără grabă, nu înainte de a ne curăța reciproc zăpada de pe haine. În hol era la fel de frig ca afară, dar un miros pătrunzător de cozonac proaspăt copt ce venea dinspre bucătărie își făcea simțită prezența. Se vedea efectiv un abur subțire care venea în hol prin ușa bucătăriei și cuprindea aproape toată încăperea, iar în nări parcă distingeam ﬁ ecare
ingredient în parte: lapte, ouă, zahăr vanilat, coajă de lămâie și aluat ﬁ erbinte. Era un miros nemai pomenit și inconfundabil
de cozonac proaspăt.
Dar până și acest miros incredibil urma să ﬁ e eclipsat de
ceea ce-mi va mai dezvălui mai târziu Simion.
Imediat ce am intrat în bucătărie, s-a auzit și vocea lui
obosită. A rugat-o pe femeie să pregătească o cafea pentru el și o ciocolată caldă pentru mine.
S-a așezat apoi pe un scaun de la masă, cu picioarele
desfăcute și s-a lăsat pe spate. Se vedea că e obosit, întrucât nu-și dăduse nici măcar haina de iarnă de pe el. La un moment dat m-a rugat pe mine să-i duc totuși haina la cuierul din hol. Când m-am întors, am văzut că se dezbrăcase și de puloverul gros. Mi-au sărit în ochi cămașa albă încheiată până la gât și bretelele negre trase peste aceasta. Era transpirat pe la subsuori, iar fața sa cea roșie devenise și mai roșie la contactul cu căldura din bucătărie. Parcă se sufoca de căldură, iar chelia lui transpirată parcă era o oglindă ce reﬂ ecta lumina din
încăpere. După ce s-a descheiat la gât și după câteva minute de tras aer adânc în piept, Simion și-a mai revenit. Atunci mi-
am tras și eu un scaun și m-am așezat lângă el la masă.
– Ibricul e deja pe foc, spuse femeia. Până vă dezmeticiți un
pic, și cafeaua și ciocolata vor ﬁ gata!
Simion avea o bucătărie spațioasă, cochetă și suﬁ cient
de echipată. În mijloc trona o masă din lemn masiv, cu șase scaune mari, toate de culoarea abanosului. Înăuntru era foarte cald și asta și din cauza cuptorului mare și încins la maximum.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
143Femeia tocmai se pregătea să scoată câțiva cozonaci din
cuptor, dar ne-a și avertizat că nu pot ﬁ mâncați chiar în acel
moment, ﬁ ind foarte calzi.
– Nu se taie bine și cad și rău la stomac, a subliniat ea.După câteva minute, licorile ﬁ erbinți erau în fața noastră,
pe masă și sorbeam din ele destul de zgomotos.Au mai urmat apoi câteva discuții uzuale, iar după alte câteva minute, cozonacii s-au mai răcit și ne-am putut înfrupta din ei toți trei cu poftă. Atunci când sunt calzi, cozonacii mi se par cei mai buni, iar compoziția lor chiar nu mai contează. Nu mă mai gândesc nici măcar la complicațiile stomacale care pot apărea ulterior. Preferații mei sunt cei cu rahat, dar nu mă dau în lături niciodată nici de la cei cu mac sau cu nucă, mai ales atunci când sunt scoși de câteva minute din cuptor.
Simion m-a invitat apoi în salon. Înainte să aprindă becul,
singura lumină din încăpere era ﬂ acăra mică din șemineu,
care lumina foarte palid încăperea. Părea că mă aﬂ u într-o
biserică mare unde ardea difuz o singură lumânare pusă într-un imens candelabru. Șemineul din marmură albă era încălzit,
se simțea căldura, dar în el ardea mocnit un foc aproape stins. Chiar dădea semne că se stinge de tot. Atunci Simion mi-a
spus arătându-mi un fotoliu mare:
– Te rog să iei loc acolo, mă întorc și eu numaidecât cu niște
lemne, altfel mi se stinge focul!
– Doriți să vă ajut? am întrebat eu.– Nu, mulțumesc, mă descurc! Din nou, sunt uimit de grandoarea și raﬁ namentul salonului
în care mă aﬂ am. În partea opusă intrării din bucătărie, spre
bibliotecă, acesta era mărginit de doi stâlpi mari din marmură, cu ornamente din bronz, iar un măreț candelabru de sticlă atârna deasupra. Pe jos erau dale mari și pătrate, din marmură albă și neagră, aranjate consecutiv, iar ca să ajungi la ferestre trebuia să urci două trepte, întrucât salonul nu era construit la același nivel.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
144De asemenea, nu-mi puteam lua ochii nici de la șemineul
extraordinar de mare. Acesta era atât de grandios, încât cred că putea să lumineze tot salonul doar cu lumina ﬂ ăcării. În fața
acestuia tronau două fotolii largi din piele maronie și veche, iar lângă ferestrele cu draperii din catifea roșie și grea se aﬂ a
o măsuță de toaletă cu o oglindă ovală și cu tot felul de cutiuțe pline de bijuterii. Cu siguranță, acesta era locul preferat din casă al doamnei Natalia. Fotoliile erau de genul celor care se lasă pe spate și au câte un suport pentru picioare. Pe unul din ele m-am instalat comod și l-am așteptat pe Simion, exact după indicațiile lui.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
145* * *
Îmi amintesc cu exactitate acele momente. Știu acum de ce,
pentru că venise, în sfârșit, ziua pe care o așteptam. Era ziua în care Simion a continuat discuția legată de reîncarnare, discuție care-mi dă ﬁ ori și acum. Curiozitatea îmi dădea târcoale, dar
când te aﬂ i chiar în situația de a începe dialogul mult-așteptat,
parcă nu-ți mai amintești nimic, parcă-mi dispăruseră în neant toate întrebările pe care le aveam. Am rămas blocat pentru câteva clipe, deoarecemi se tăiase efectiv ﬁ lmul, cum
se spune. Îmi pusesem speranța că-mi vor reveni ideile chiar în timpul dialogului cu Simion, care a început astfel:
– Nu cred că am terminat acea discuție de acum ceva vreme.
Știi la ce mă refer, nu?
Simion spuse acestea cu un ton foarte serios care m-a cam
cutremurat, într-un fel. Sigur că știam despre ce subiect este vorba și i-am răspuns cu o voce ușor tremurândă, de copil:
– Da, domnule Simion, știu…– Chiar mă întrebam dacă nu cumva te-am neliniștit prea
tare în acea zi. Îmi dau seama că te-am bulversat atunci, nici n-avea cum să treacă pe lângă tine o astfel de informație. Nu vreau să te sperii, dar vor mai ﬁ dezvăluiri, poate un pic
deranjante pentru tine…
A fost prima dată în viața mea când am văzut un om care
să-și aleagă atât de bine cuvintele. Efectiv, ﬁ ecare cuvințel
care ieșea pe gura acestui om avea parcă statut de privilegiat.
Iar eu ascultam foarte atent, cu un calm abs olut și
rumegam, ca să zic așa, niște gânduri care mă urmăreau de multă vreme, în special referitor la ceea ce urmează să-l întreb pe Simion când va veni momentul. Cea mai arzătoare

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
146întrebare din capul meu parcă își făcea loc cu coatele să intre
în fața celorlalte:”Oare chiar am fost tatăl lui Simion?” .
Cu un oarecare efort, am reușit să mă stăpânesc și să nu
pun o astfel de întrebare chiar de la început.
Deloc surprinzător pentru Simion, și-a adus aminte exact
unde rămăsesem cu discuția de atunci. La partea cu visele.
A început să explice agitat:– Visele reprezintă, de fapt, o călătoria suﬂ etului în trecut
sau în viitor, dar și în viețile anterioare sau chiar viitoare….
– Interesant, am murmurat eu.Continuă cu entuziasm:– Inconștientul cunoaște foarte bine trecutul și uneori,
poate prezice viitorul. Suﬂ etul capătă mai multă putere și este
chiar capabil de a comunica cu alte suﬂ ete, ﬁ e în această lume
sau în altele. Știi cumva în ce stare se aﬂ ă suﬂ etul tău atunci
când dormi?
– Nu…– În momentul somnului, suﬂ etul se aﬂ ă pentru puțin
timp în starea în care va ﬁ și după moartea ta. Spiritele care,
la moartea trupului, sunt imediat eliberate de materie, sunt
speciale, pentru că acestea au avut ceea ce poate ﬁ numit
„somn inteligent” în timpul vieții. Astfel de persoane, atunci când dorm, intră în contact cu alte spirite superioare, discută cu ele, merg cu ele și obțin îndrumări de la ele.
– Ce ciudat…– Din acest punct de vedere, trebuie să ﬁ m foarte atenți la
vise. Eu le numesc chiar micile morți, întrucât și Sfântul Pavel spunea că „zilnic, noi murim” . Prin somn, spiritele incarnate se aﬂ ă în legătură cu lumea spirituală. Somnul este ca o poartă
permanent deschisă pentru suﬂ ete, este odihna acestora după
munca de peste zi, în timp ce așteaptă marea eliberare.
Mă uimea nespus ceea ce auzeam. Am prins curaj și l-am
întrebat:
– Domnule Simion, dar ce reprezintă oare cele două vise
ale mele?

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
147– Două? Care două vise?
– Păi, cel cu delﬁ nii și am mai avut unul, a doua zi. Acela mi
s-a părut mult mai ciudat. Era vorba despre…
Și atunci m-a întrerupt el:– Hai să-ți explic mai întâi visul cu delﬁ nii! În general,
delﬁ nul în vis simbolizează îndrumare spirituală, intelect,
atribute mentale și emoțional e. Visul este de obicei unul care
te încurajează să-ți utilizezi mintea la puterea sa maximă. Delﬁ nul mai poate face referire la o conexiune excelentă cu
subconștientul.
Simion vorbea ca un adevărat psihanalist. Era clar genul de
om căruia îi place să se audă vorbind… Avea o voce extrem de puternică, aspră și pătrunzătoare.
Mie îmi plăcea tare mult să-l ascult și încercam să analizez
la sânge toate informațiile pe care le primeam. Mintea mi-era asaltată de întrebări misterioase, cărora le căutam răspunsuri cât de cât plauzibile.
Cu un aer la fel de misterios, Simion a continuat apoi:– Țin minte că în visul tău de atunci erai un delﬁ n și dădeai
de știre unor oameni despre o fată care se îneca în mare. Aceasta a fost salvată, dar s-a constatat ulterior că nu a fost un accident, ba chiar acea tânără a vrut să-și ia zilele. Ei bine, faptul că visul tău se referă la o sinucidere reprezintă o grijă pe care o ai pentru o persoană pe care o cunoști în prezent sau pe care o vei cunoaște în viitor. E posibil ca acea persoană să-ți schimbe viața, dar și să nu însemne nimic.
N-am mai rămas să discutăm pe marginea acestui vis,
deoarece Simion m-a rugat să i-l povestesc repede și pe cel de-al doilea. Era parcă mai curios decât mine să vadă despre ce este vorba.
După ce i l-am relatat, Simion m-a întrebat dacă recunosc
ceva sau pe cineva din acel vis.
– Nu, deloc, răspund eu. A… ba da! Îmi aduc aminte că fata
din primul vis semăna cu cea din visul cu bisericuța din lemn.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
148Nu pot să spun cu exactitate dacă era una și aceeași persoană,
deoarece în visul cu delﬁ nii îi puteam distinge doar părul, fără
să-i văd fața. Ei bine, faptul că părul ei era blond și lung, dar
mai ales felul în care era prins părul, îmi dau mult de gândit.
Simion s-a simțit atunci de parcă inima i s-a oprit să bată și
se vedea cum fruntea i se acoperise de broboane de sudoare. Spuse atunci:
– Sunt uluit!…Da, realmente, uluit. Mai ales ﬁ nalul visului
mi-a pus capac. Trecerea bruscă de la dragoste la moarte, de la extaz la agonie, îmi semnalează doar un singur lucru… În viitor vei întâlni o femeie pe nume Elena care a avut într-o viață anterioară o moarte crudă, survenită ori prin tortură ori în urma unei condamnări la moarte. Iar fa ptul că toată acțiunea
se petrece lângă o biserică, înseamnă că acea persoană își va aminti în detaliu viața ei anterioară.
Simțeam că venise atunci momentul pe care-l așteptam
demult. Nu știu de ce, dar parcă prinsesem curaj, ﬁ ind față-n
față cu el. Cu ochii împăienjeniți de lacrimi, mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat:
– Dar cum e posibil ca eu să ﬁ u tatăl dumneavoastră,
domnule Simion? Adică… cum de-am fost? Știți ce vreau să zic…
Mi se făcuse pielea de găină. Era prima oară când aﬁ rmam
cu voce tare ceea ce mă chinuia psihic de ceva vreme. Spre surprinderea mea, Simion nu m i-a dat un răspuns imediat.
S-a deplasat agale până la șemineu unde a mai pus vreo două lemne pe foc, deși nu era nevoie. A mai agitat un pic focul, care duduia în șemineu ca o locomotivă acum și s-a așezat în fotoliu. Am observat atunci ochii lui Simion, în lumina mai puternică a focului. Erau plini de lacrimi. Încerca totuși să ascundă acest lucru, dar făr ă succes. Pe un ton mai ridicat din
cauza emoției pe care încerca să și-o stăpânească, Simion mi-a răspuns totuși:
– E greu de crezut, recunosc. Și un pic jenant, aș putea
adăuga, dar martor mi-e Dumnezeu că am avut un tată pe care

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
149l-a chemat Silviu Lupșan, care a murit la 3 mai 1981 și al cărui
suﬂ et s-a reîncarnat în tine.
– Dar cum puteți ﬁ așa sigur? Domnule Simion, nici măcar
dumneavoastră nu mă puteți convinge sută la sută!
Acum, când mă uit înapoi, nu-mi vine să cred că eu am
rostit acele cuvinte. Simion se uita la mine destul de mirat, dar eu cred că se aștepta să ripostez mult mai rău.
Nu puteam să ascund ceea ce era evident. Faptul că tot ce
s-a spus în acea zi mi-au provocat o reacție emoțională destul de dură. În același timp, îmi era un pic teamă de faptul că n-o să mai aﬂ u nimic, că Simion se va opri în acel moment cu
discuția despre reîncarnare. Poate de aceea nu am fost și mai dur când am vorbit, deși aveam tot dreptul.
Eram și sunt sceptic din cap până-n picioare, din două mari
motive: pe de-o parte, religia ortodoxă din care făceam parte nu era deloc de acord cu reîncarnarea, iar pe de altă parte, conștiința mea rațională, obiectivă, nu-mi dădea voie să cred așa ceva.
Simion reacționase atunci cu multă blândețe în fața
scepticismului meu puternic, era chiar încântat de faptul că reușeam să realizez distincția clasică dintre obiectivitate și emoție. Ca tabloul misterului să ﬁ e complet, mi-a mai făcut o
mărturisire:
– M-am hotărât să aștern pe hârtie toată experiența mea
legată de reîncarnare. Am început să scriu o carte referitoare la acest subiect. Deja o parte e terminată și sunt gata să-ți dau ție primele două capitole.
– Mie?!– Da, cu o singură condiție însă. Nu trebuie să divulgi
nimănui nimic.
S-a ridicat apoi în picioare, semn că dorea să pună punct
întâlnirii noastre de atunci, nu înainte de a-mi înmâna ciornele promise.
„Nu cred că s-a supărat pe mine’’, mi-am spus eu. „Altfel,

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
150nu-mi dădea aceste înscrisuri’’. M-am încurajat și mi-am spus
totodată că probabil Simion s-a retras politicos din discuție, speriat ﬁ ind de scepticismul meu categoric.
Mă uitam la sulul de hârtie ca un papirus pe care mi l-a dat
Simion și așteptam cu nerăbdare momentul în care voi citi ce scrie acolo. În timp ce eram condus spre ieșire mă gândeam că nu e deloc ușor să scrii o carte despre reîncarnare, e ca și cum ai scrie o carte obiectivă despre Biblie. Îl apreciam pentru lucrul acesta pe vecinul meu care, după ce ne-am salutat de despărțire, mi-a strigat ceva. Ceva care îmi va rămâne toată viața în minte:
– Iar acel băiat din India! Care-și amintise… Ei bine, EU
SUNT acel băiat!

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
151* * *
Sunt unii oameni care pun un anume fel de întrebări.
Acele întrebări care îi fac să se simtă foarte cunoscători. Vor să pună întrebări nu neapărat pentru a primi răspunsuri, ci doar ca să-și arate cunoștințele. Într-un fel, mă regăsesc în astfel de oameni, dar în ziua aceea, n-am reușit nici una, nici alta. N-am mai pus nicio întrebare și chiar dacă voiam, nu puteam, deoarece efectiv mi s-a pus un nod mare în gât. Iar despre arătat cunoștințele nu mai putea ﬁ vorba, eventual aș
ﬁ preferat să-mi spunăSimion mult mai multe.
Aveam de gând să aștept totuși să termin de citit ciornele
acestuia pentru a putea veni în întâmpinarea lui cu alte întrebări sau cine știe, poate r eușeam să-mi răspund singur la
unele dintre ele…
În zilele următoare am încerca t, fără succes însă, să citesc
înscrisurile, dar s-a nimerit a ﬁ o perioadă foarte aglomerată
pentru mine, în care nu mă puteam desprinde deloc de treburile zilnice. Seara, înainte de culcare, foarte obosit ﬁ ind,
adormeam instantaneu cu foile în mână, nereușind să citesc nici măcar o pagină. Se apropiau sărbătorile de iarnă și toți eram ca niște furnicuțe, trebăluiam de zor.
Toată situația aceasta a durat până după sărbători, după
Anul Nou, când în sfârșit m-am apucat cu foarte mult elan să citesc acele ciorne. Aveam timpul necesar, întrucât vacanța de iarnă nu se terminase încă.
Manuscrisele erau așezate frumos, în ordine cronologică.Pe prima pagină era formulată dedicația cărții și,
surprinzător, aceasta nu era dedicată unei persoane anume, ci Bibliotecii JudețeneBrașov.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
152A doua pagină avea titlul „Cuvânt înainte” și nu puteam să
nu remarc scrisul foarte frumos, caligraﬁ c, al autorului. Era
asemănător cu scrisul unui învățător. După cum ziceam, am început să citesc:
„Cuvânt înainte”Omul este de fapt un spirit cu existență umană, și nu o
ﬁ ință umană cu trăiri spirituale. Termenul de „spiritualitate”
nu a fost niciodată dezaprobat de către om. Din contră, a fost primit foarte bine la începuturi. Treptat însă, știința a început să compromită spiritualitatea. Dovezile au înlocuit credința, iar superstiția a fost oarecum înfrântă.
Din păcate, moartea există într-o formă negativă în
subconștientul nostru, dar ea nu este decât o altă formă existențială. Este chiar un mod de a accede într-un alt univers (ne putem naște și pe alte planete, dar și în alte dimensiuni).
Legile omenești, în majoritatea lor, contravinlegilor
naturale și asta pentru că cele mai mari și mai cumplite taine ale omenirii sunt ascunse.
Numele meu este Simion. Simion
Petruț . Sunt aici să clariﬁ c
anumite lucruri! Înainte de toate, trebuie să vă spun că nu știu ce-ar însemna ca toată lumea să știe ce știu eu. Sincer, chiar nu știu… Probabil s-ar crea haos. Totuși, se pare că Universul sau o forță creatoare, nu știu, a corectat aceasta prezumtivă situație. A corectat-o în felul următor: nu poți renunța la actuala viață în mod conștient, adică prin sinucidere, sperând că viața următoare va ﬁ mai fericită, mai îmbelșugată. Din contră,
sinuciderea nu face altceva decât să întrerupă iremediabil șirul vieților, aruncând spiritul într-o dispariție eternă, într-o moarte veșnică.
Un medic psihiatrul-a avut ca pacient pe un bărbat care
suferea de claustrofobie. Inițial, doctorul s-a gândit că are de-a face cu o traumă din copilărie și a folosit hipnoterapia pe acel pacient. L-a întors în trecut și a descoperit faptul că, în jurul vârstei de 6 ani, a fost abuzat sexual de către un băiat

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
153mai mareîntr-un beci întunecat. Psihiatrul a crezut atunci că
a rezolvat acel caz, dar peste câteva luni, bărbatul a început să sufere din nou de aceeași tulburare. S-a hotărât să-l întoarcă pe om și mai departe în timp. L-a hipnotizat și l-a întrebat la un moment dat în ce an se aﬂ ă, răspunsul ﬁ ind anul 1819 .
Mai departe, a povestit despre familia lui de atunci care avea o afacere cu pompe funebre și că avea obiceiul să se joace cu frații săi, ascunzându-se în sicrie. Medicul a fost șocat de faptul că, după acea ședință, omul n-a mai avut deloc probleme cu claustrofobia, vindecându-se complet.
Referitor la acest caz, vă pot spune doar că uneori, o traumă
din viața prezentă vă poate conduce înapoi spre o traumă din viața anterioară. Dacă se vindecă trauma din viața anterioară, se va vindeca sigur și cea actuală.
Tot ce ai acumulat în viața anterioară folosești în viața
prezentă. Pe scurt, este vorba de karma, adică ﬁ ecare faptă
(spirituală sau ﬁ zică) are în mod inevitabil o urmare (cauză-
efect). Karma leagă actul de rezultat, viața prezentă de viața viitoare. Acest concept explică tot ce are legătură cu lumea ﬁ ințelor, animale, oameni, sănătatea și chiar frumusețea
ﬁ zică. De asemenea, karma este baza moralității, întrucât ceea
ce am fost și ce am realizat ne face să ﬁ m ceea ce suntem în
prezent.
Asta nu înseamnă neapărat că dacă ai păcătuit în viața
prezentă te vei reîncarna într-o furnică, să zicem. Te poți reîncarna tot în om, dar vei avea o viață mizerabilă, în funcție de ce păcate ai săvârșit în viețile precedente.
Și niciodată, în nicio viață, nu ai cum să trăiești cu oameni
diferiți. Există un umor tragic al destinului și anume că dacă ai supărat pe cineva într-o viață trecută, te va supăra negreșit
în viața prezentă. Acest fapt l-aș putea numi chiar un contract de credit cu destinul, deoarece cumperi astăzi, dar plătești la nesfârșit.

155EPILOG
Oricare ar ﬁ părerea noastră despre reîncarnare pe
parcursul vieții ne punem foarte multe întrebări, câteodată chiar în mod inconștient. Primele dintre acestea, care ne trimit cu gândul spre ideea reîncarnării, sunt cele de genul: „Cine sunt eu?” sau „Oare cum și de ce m-am născut în anii aceștia?” . Urmează alte întrebări precum: „De ce suntem atât de diferiți unii de alții prin felul în care ne raportăm la lume și la viață?” , „De ce unii reușesc mult mai ușor în viață, în timp ce pentru alții viața este o povară?” , „De ce unii oameni se nasc cu anumite calități iar alții nu?” , „De ce unii oameni sunt mai inteligenți sau mai talentați decât alții?” , etc.
Ba mai mult, pe lângă aceste întrebări, este posibil ca unii
dintre noi să experimenteze senzații gen déjà-vu și chiar să
aibă amintiri din trecut, visându-se cu o altă ﬁ zionomie, chiar
de sex opus și cu un comportament total diferit momentului prezent.
Este posibil ca abs olut tot ceea ce ne deﬁ nește ca oameni să
ﬁ e atribuit vieților anterioare pe care le-am trăit.
Reîncarnarea, reîncarnația, m etempsihoza, transmigrația
suﬂ etului sau reîntruparea, toate se referă la același concept

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
156și reprezintă pentru toți o temă misterioasă, incitantă, dar
și foarte delicată. Pentru unii dintre noi a simbolizat și simbolizează în continuare o chestiune tabu despre care nu se prea vorbește.
Unii oameni sunt a bsolut convinși că reîncarnarea este
un concept cât se poate de absurd, însă pentru mulți alții, reîncarnarea reprezintă o certi tudine. De exemplu, pentru
hinduși, tibetani, dar nu numai, reîncarnarea este un fenomen de mult acceptat. Conform credinței acestora, ﬁ ecare suﬂ et,
după ce trupul a murit, se întoarce într-o formă sau alta, în funcție de evoluția spirituală a ﬁ ecăruia astfel: reîncarnare în
plante sau animale pentru cei mai puțin evoluați spiritual și forme evoluate de viață pentru cei avansați din acest punct de vedere. Conform religiei budiste un om care a avut o viață ireproșabilă și a murit se va reîncarna cu siguranță într-o persoană superioară condiției pe care a avut-o în viață, iar un om care, dimpotrivă, a avut o viață plină de păcate în care a făcut mai mult rău se va reîncarna într-un animal sau plantă. Totul depinde de evoluția spirituală a ﬁ ecărui om. Cu
cât aceasta a fost mai mare în viață cu atât reîncarnarea se va produce în forme superioare.
Aici apare nedumerirea mea: dacă nu ai avut o viață
exemplară și te-ai reîncarnat într-un copac, să zicem, cum vei putea să-și depășești condiția și să revii la „stadiul” de animal sau chiar de om? Ce ”fapte bune” poți să realizezi din stadiul de „copac”?
Sau oare acest „proces” este ireversibil? Din moment ce ai
ajuns să „dai înapoi” , nu mai poți să „crești”? Este posibil ca procesul să nu ﬁ e ireversibil, dar se nasc alte întrebări, cum
ar ﬁ : cum aș putea eu, ajuns la stadi ul de plantă, de exemplu,
să am o evoluție spirituală și să acced la o treaptă superioară?
Sau faptul că ai ajuns animal sau plantă este doar o pedeapsă temporară, urmând să te reîncarn ezi totuși în om, indiferent
de evoluția spirituală a plantei sau animalului? Nu știu dacă

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
157voi găsi răspunsuri la aceste întrebări, un lucru este cert – au
fost numeroase cazurile în care oamenii își aminteau că au fost animale în viețile anterioare.
Moartea nu reprezintă sfârșitul, acum cred și eu cu
tărie acest lucru, fără nicio urmă de îndoială. Viața aceasta este urmată de sfârșit? Nu. Este doar un capitol dintr-un cuprinzător roman existențial. D a, trupurile noastre se
descompun, dar suﬂ etele sunt eliberate și pornesc în călătoria
spre alte numeroase vieți, evoluând de ﬁ ecare dată.
Ca și deﬁ niție, reîncarnarea reprezintă convingerea mistică
potrivit căreia suﬂ etul, după moarte, intră în alte ﬁ ințe. Totuși,
în multe culturi, conceptul de reîncarnare se referă strict la migrarea suﬂ etului de la un om la altul, nu și spre animale sau
plante.
Spre deosebire de opinia generală, sunt de părere că suﬂ etul
trece prin absolut toate organismele vii, nu doar prin cel al
omului, iar acest fapt se referă la conceptul de metempsihoză.
De aceea, este foarte important să rămânem cât mai mult
posibil în „starea” de om, deoarece în prezent, omul are cea mai completă existență dintre toate speciile vii. Și destul de lungă. În prezent speranța de viață pe Glob este de aproximativ 70 de ani, care se aﬂ ă în creștere. Gândiți-vă că în urmă cu doar 100
de ani speranța de viață a omului era de doar 50 de ani iar în trecutul îndepărtat chiar de 30 de ani.
După cum se poate observa, metempsihoza este un concept
amplu, o doctrină populară în numeroase religii orientale precum hinduismul, budismul, jainismul și druidismul, a cărei idee este reprezentată de faptul că reîncarnarea are loc dintr-un corp în altul, ﬁ e că acesta este de natură umană, animală
sau chiar vegetală.
Da, chiar și plante! Putem merge și mai departe și să aﬁ rmăm
că în deﬁ nitiv, la începuturi, în trecutul îndepărtat, cu toții
am fost plante. Și nu este doar o teorie, acest fapt este dovedit chiar de știință. Omul este ospecie foarte tânără. Ținând cont

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
158de vârsta planetei noastre, noi am apărut pe Pământ foarte
recent. În istoria îndepărtată toți am fost plante, doar de curând suﬂ etele noastre s-au întrupat în animale sau oameni.
Eu vă spun cu certitudine că transmigrația suﬂ etului este
cât se poate de reală, dar nu sub forma care există acum în credința oamenilor și, asta pentru că suﬂ etul nu poate alege,
în clipa morții ﬁ zice, dacă organismul în care va ajunge va ﬁ
om, animal sau plantă. Putem privi acest aspect și sub forma unei loterii în care suﬂ etul trage sau nu lozul câștigător. Nu
există mărturii în legătură cu reîncarnarea, de exemplu, într-o insectă, dintr-un motiv foarte simplu: cu cât mai involuate sunt organismele în care „intră” suﬂ etul, cu atât îți aduci aminte
mai puțin din acea existență. Există totuși animale suﬁ cient
de dezvoltate cognitiv pentru a putea genera amintiri într-o viață ulterioară.
Și, contrar legii karma, există și ipoteza îndrăzneață
(formulată chiar de mine), conform căreia reîncarnarea se bazează exclusiv pe hazard, exact cum am spus mai devreme, pe noroc, întrucât unele suﬂ ete așteaptă chiar și sute de ani
pentru a se reîncarna din nou în oameni, în acest răstimp trecând, pe rând, prin cu totul alte forme de viață, de la cele mai nesemniﬁ cative insecte până la mamifere uriașe. Pentru
a nu se crea haos Universul rezolvă automat acest paradox în felul următor: neștiind aproape nimeni ce se întâmplă, absolut
toată experiența suﬂ etelor este mult mai ușoară, urmându-și
cursul ﬁ resc al ﬁ ecărei existențe, indiferent de natura vieților.
Oare ce s-ar întâmpla, de exemplu, dacă un suﬂ et ar ști că de
500 de ani nu s-a mai reîncarnat în om? Ar ﬁ cu siguranță
foarte frustrat și ar exista o repulsie colosală a acelui spirit față de trupulnedorit și fa ță de o existență fără profunzime.
Și încă un aspect foarte interesant, pe care nu l-a mai
formulat nimeni până la această carte și pe care îl susțin cu tărie: suﬂ etele nu rămân nicio secundă „în așteptare” , acestea
caută și găsesc aproape instantaneu „gazda” viitoarei vieți.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
159Contrar opiniei consacrate de mult în rândul celor care cred
în reîncarnare, nu există o pauză între reîncarnări. Acele perioade de timp „tampon” sunt de fapt vieți trăite ca și vietăți inferioare, foarte puține suﬂ ete amintindu-și alte existente
în afară de cele omenești, de aceea se percepe totul ca pe o pauză între vieți. Există totuși și cazuri de amintiri din trăiri în anumite animale, ﬁ ind documentate mai mult cazurile
referitoare la întrupări în vietăți cu o capacitate cognitivă
superioară sau care au o anumită formă de recunoaștere a conștiinței de sine (cele care își recunosc imaginea în oglindă),
cum ar ﬁ : elefanții, delﬁ nii, maimuțele sau ciorile.
Merg mai departe și aﬁ rm că suﬂ etele oamenilor se
reîncarnează doar pe planeta Pământ, întrucât spiritele „caută” să se întrupeze cât mai repede, aproape instantaneu. Existând o inﬁ nitate de „gazde” în imediata apropiere, este
practic imposibil ca suﬂ etul să se reîncarneze pe o altă planetă.
În această lume există puțini oameni care au un așa-zis
suﬂ et ales. O persoană care are un suﬂ et ales este, de fapt,
un suﬂ et vechi pe acest pământ. Un astfel de om privește
viața foarte diferit și este mult mai maturizat față de ceilalți oameni. De asemenea, astfel de persoan e au tendința de a ﬁ
singuratice, chiar ciudate din punct de vedere social și sunt orientate, în principal, către cunoaștere, înțelepciune și adevăr. Au înclinație spre spiritualitate, sunt altruiste și nu sunt deloc materialiste.
Ei bine, între acești oameni există foarte puțini cu un
har foarte special și foarte rar: au capacitatea de a-și aminti absolut toa te viețile anterioare pe care le-au trăi t, inclusiv
acele existențe trăite în corpurile unor animale.
În urmă cu mai mulți ani, pe unul dintre acești oameni
am avut norocul și inspirația să-l cunosc personal, să-i ﬁ u
prezentat și să-l ascult de aproape. Este vorba despre domnul Simion Petruț, despre care am scris în această carte.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
160Am certitudinea că, într-adevăr, există reîncarnare. De
aceea am ales să scriu în sfârșit această carte. Spun „în sfârșit” ,
pentru că doream de foarte mult timp să scriu despre acest subiect, dar întotdeauna mă opream în ultimul moment spunându-mi că nu este chiar ortodox (chiar deloc) să abordez tema reîncarnării. Sunt creștin ortodox din tată-n ﬁ u și am
la rândul meu o familie cu religie creștin-ortodoxă și să alegi să scrii o carte cu un astfel de subiect poate să pară în ochii unora o ipocrizie. Asumându-mi acest risc și având de partea mea experiența proprie cât se poate de reală, am decis totuși să scriu această carte. De ce? Cred că n-am mai vrut să mă mai ascund de mine însumi și am vrut să demonstrez că în orice prejudecată poate exista totuși un adevăr, adevăr care nu poate ﬁ spus tocmai din cauza existenței unei astfel de prejudecăți.
Exact acest lucru am urmărit prin scrierea acestei cărți: să întrerup acest cerc vicios care s-a format din ideea că religia creștină nu acceptă ideea de reîncarnare. Toată lumea știe ce fel de prejudecăți domină religia. Și aici mă refer la religie în general, nu doar la cea creștină. Nu vreau să intru în vreo dezbatere pe tema tabuismului din religia creștină, departe de mine acest gând, dar nu pot acce pta ca o idee care preocupă
de mii și mii de ani omenirea nu doar să ﬁ e respinsă fără
argumente plauzibile de către Biserică, dar nici să nu ﬁ e luată
în calcul niciodată de către aceasta. Mi se pare absurd. Teoria reîncarnării este considerată de către Biserică o rătăcire, dar una dintre cele mai atipice, întrucât recunoaște că foarte greu se găsesc rătăciri care să ﬁ e primite de către credincioșii săi
atât de ușor cum este privită credința în reîncarnare.
Da, este adevărat! Din ce în ce mai mulți creștini cred în
reîncarnare, cu precădere cei europeni.
Mai trebuie precizat ceva aici. Faptul că învățătura despre
reîncarnare a fost prezentă totuși în Biserica primară. Cu alte cuvinte, creștinii din primele secole aveau credința că suﬂ etul,
după moartea trupească, ajunge în tru pul altui om, animal sau
plantă, în funcție de cum a trăit în viața anterioară.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
161La început, Biserica a acceptat teoria reîncarnării, iar
informații care au legătură cu reîncarnarea sunt încă prezente în Biblie. Dar în anul 553,în cadrul Conciliului de la Constantinopol, teza reîncarnării a fost excomunicată. Fiind considerată o gravă greșeală dogmatică, împăratul Iustinian, cel care a condus Conciliul a spus atunci: „Afurisit ﬁ e cel care,
de aici încolo, va mai crede în preexistența suﬂ etului!” . El nu
era de acord cu reîncarnarea dintr-un motiv foarte si mplu:
considera că prin reîncarnare oamenii au la dispoziție o perioadă de timp prea lungă pentru dezvoltarea conștiinței.
Drept urmare, Biserica a exclus atunci atunci din Biblie
tot ce era împotriva noii învațături dogmatice trasată de Împăratul Iustinian.
Dar, cu toată cenzura impusă textelor originale, în Biblie
s-au mai găsit pe alocuri unele informații ce duc la ideea de reîncarnare. În acest sens, există un text care ne prezintă momentul în care Hristos și ucenicii Săi întâlnesc un orb din naștere. Ucenicii l-au întrebat pe Iisus: „Învățătorule, cine a păcătuit? Acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” Susținătorii reîncarnării sunt de părere că omul era orb din naștere din cauza păcatelor săvârșite în viețile anterioare.
De asemenea, în Evanghelia după Matei, la întrebarea lui
Iisus adresată apostolilor săi dacă știu cine este El, aceștia au răspuns că Iisus era Ilie sau Ieremia sau unul dintre profeții vechi care s-au întors pe Pământ.
În aceeași Evanghelie, apostolii aduceau în discuție profeția
întoarcerii lui Ilie, care anunța venirea lui Mesia. Iisus a replicat că Ilie se născuse deja, dar nu fusese recunoscut.
Iisus Hristos aspus: „Atunci de ce-ați ieșit? Să vedeți un
prooroc? Da, zic vouă și mai mult decât un prooroc… Toți proorocii și Legea au proorocit până la Ioan. Și dacă voiți să înțelegeți, el este Ilie, cel ce va să vină.” Cei care cred în reîncarnare susțin că aceste cuvinte se referă clar la reîncarnarea profetului Ilie în Sfântul Ioan Botezătorul.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
162Și în Noul Testament se poate vedea că atunci când Sfântul
Ioan Botezătorul și-a început activitatea, oamenii au vrut să aﬂ e identitatea acestuia: „Și ei l-au întrebat: Dar cine ești? Ești
Ilie? Zis-a el: Nu sunt. Ești tu Proorocul? Și a răspuns: Nu. Deci i-au zis: Cine ești? Ca să dăm răspuns celor care ne-au trimis. Ce spui tu despre tine însuți? El a zis: Eu sunt glasul celui care strigă în pustiu: „Îndreptați calea Domnului“ , precum a zis Isaia proorocul” .
Există foarte puține povești despre reîncarnare pe care
Biserica să le considere demne de luat în seamă, iar un astfel de exe mplu este următorul: o fetiță indiancă pe nume
Meenu susținea că are amintiri din viața anterioară, în care a trăit cu numele de Sudha: „La 5 octombrie 1978, soțul meu din acea viață împreună cu o inﬁ rmieră m-au omorât. M-au
strangulat…” . Dar relatările fetiței au continuat, amintindu-și chiar numele tatălui ei și a altor membri ai familiei. Povestea s-a răspândit și a fost auzită și de tatăl lui Sudha, carea dorit s-o cunoască neapărat pe fetița în care ﬁ ica sa se reîncarnase,
de aceea s-a deplasat de urgență în satul fetiței Meenu. Aceasta nu numai că l-a recunoscut pe loc, dar de atunci s-a atașat de el și chiar a început să-i zică „tată” .
Ulterior, fetița și-a recunoscut fosta casă, dar și pe
fostamamă,pe diferite rude și prieteni, până și unele obiecte personale.
Biserica recunoaște că acest caz este unul demn de luat
în serios, întrucât mulți dintre cei care susțineau că și-au adus aminte anumite lucruri din viețile anterioare, în stare normală sau hipnoză, nu erau capabili să spună amănunte atât de precise privitoare la locurile în care susțineau că au trăit.
Ceea ce mă deranjează pe mine personal și cred că și pe
mulți alții este că Biserica vine, în general, cu niște argumente
deloc plauzibile cu privire la cazurile referitoare la reîncarnare și anume: faptul că diavolul și-a vârât coada în toată povestea
și că toată întâmplarea reprezintă o piatră de încercare pentru credincioși.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
163Biserica este de părere că toate poveștile cu privire la
reîncarnare reprezintă simple dovezi furnizate de către diavol, dovezi care celor slabi în credință le arată că învățătura Bisericii este greșită.
Totuși, la un moment dat, însuși Papa Ioan Paul al II-lea
a venit parcă să mai tempereze din vechile opinii ale fețelor bisericești spunând, citez: „Cea mai mare contribuție a Indiei adusă lumii este să-i ofere o viziune spirituală a omului. Iar lumea face bine dacă se deschide de bunăvoie acestei străvechi
înțelepciuni ca să dobândească prin ea o îmbogățire pentru viața omenească” .
Personal am avut norocul și onoarea să cunosc, printr-o
cunoștință comună, un indian pe nume Shaan Kumar.
S-a întâmplat în urmă cu câțiva ani, venise în România cu
afaceri, iar un prieten de-al meu era un fel de ghid al lui prin țara noastră. S-a nimerit ca în tr-o seară să ne întâlnim toți
trei într-un restaurant din Brașov și, printre altele, am ajuns să discutăm despre reîncarnare. Trebuie să spun că indienii vorbesc despre reîncarnare cum vorbim noi, creștinii, despre Înviere, adică cu foarte mult patos.
Shaan Kumar ne-a spus următoarele: „Voi sunteți speriați
de moarte pentru că nu înțelegeți conceptul reîncarnării. În India, noi ne trăim altfel viețile, pentru că nu ne temem de moarte. Suntem abs olut convinși că trupurile noastre pot muri,
dar suﬂ etul, care nu este materie, nu poate muri niciodată.În
India, credința în reîncarnare ne face să ﬁ m iubitori cutoți
oamenii, pentru că suntem conștienți de posibilitatea ca, de-a lungul repetatelor reîncarnări, să ﬁ fost rude între noi. De
asemenea, când cineva din țara mea moare, noi nu plângem
deloc corpul pierdut, pentru că se spune că precum hainele vechi sunt aruncate și înlocuite cu altele noi, la fel și suﬂ etul
pleacă spre un nou trup.”
Și eu și prietenul meu am ales tăcerea după un astfel de
monolog, care ne-a pus efectiv pe gânduri și m-a făcut să mă documentez și mai aprig cu privire la acest subiect.

DAN-VALERIU OLĂIANOȘ
164Dacă în alte religii sau ﬁ lozoﬁ i, suﬂ etul reprezintă
elementul trecerii de la o viață la alta prin reîncarnare, pentru budism acest element este însăși dorința omului de pe patul de moarte. Corelația dintre un individ actual și unul dintr-o viață precedentă nu este una de ordin ﬁ zic sau spiritual, ci una
morală, pur karmică. Mi-a plăcut tare mult ce a declarat un mare maestru budist tibetan despre România. Acesta crede că țara noastră este și în prezent urmărită de o karma negativă, cea a morții lui Nicolae Ceaușescu.
O ipoteză personală este ipoteza suﬂ etului colectiv. Dacă
suﬂ etul sau spiritul, indiferent cum îl numim, are o anumită
dimensiune de conștiință, el ar ﬁ prea „mare” pentru, de
exemplu, o furnică. Cu alte cuvinte, suﬂ etul unui om nu se
poate reîncarna DOAR într-o furnică, ci în sute de mii sau poate chiar milioane de furnici, până se poate pune semnul de egalitate între suﬂ etul care a „încăput” într-un om și insectele
în care tocmai s-a reîncarnat acel spirit, din punct de vedere al conștiinței. Această teorie ar crea un oarecare echilibru, întrucât ar exista prea puține suﬂ ete încarnate în oameni
și inﬁ nit de multe suﬂ ete incarnate în alte viețuitoare. De
asemenea, un argument solid car e mi-ar putea susține această
ipoteză este teoria roiului, iar aici o să folosesc ca exemplu tot
furnicile. Acestea, luate individual, nu sunt inteligente deloc. În schimb, coloniile de furnici sunt. O colonie poate rezolva probleme imposibile pentru ﬁ ecare furnică în parte, cum ar
ﬁ să găsească drumul cel mai scurt spre cea mai bună sursă
de hrană sau să apere un teritoriu de inamici. Ei bine, exact această inteligență colectivă a insectelor se poate confunda cu suﬂ etul colectiv. Aici sigur apare întrebarea: cum de este
posibil ca mai multe viețuitoare (insecte, în cazul nostru), să ﬁ e
„guvernate” de un singur suﬂ et. Aș răspunde cu o întrebare:
gemenii siamezi au doar un suﬂ et sau două?
Deci, având în vedere că nimeni nu are un răspuns clar,
orice este posibil, chiar și în ceea ce privește suﬂ etul colectiv.

ÎNTRE DOUĂ VIEȚI
165Ciclul pe care suﬂ etul îl parcurge de la o existență la alta
pare să ﬁ e unul nesfârșit, un singur fa pt, o singură acțiune
pare că întrerupe ireversibil acest ciclu și anume sinuciderea. Luarea propriei vieți de către om (mă refer doar la om, deoarece dintre toate organismele vii, el este singurul care-și poate lua, conștient, viața) termină iremediabil ciclul reîncarnării, aruncând suﬂ etul într-o moarte veșnică.

CUPRINS
Între două vieți ………………………………………………….. 7
Cuvânt înainte …………………………………………………… 9
Capitolul I
Manuscrisul „Am fost executat prin împușcare”…….11
Capitolul II
Manuscrisul „O complicată problemă de justiție” …..59
Capitolul III
Domnul Simion …………………………………………………………..105
Epilog …………………………………………………………………………..155

CĂRȚI EDITATE DE LIBRIS EDITORIAL
Nervi – Laurențiu-Ciprian Tudor
Poezii pe ape – Mihaela Beleaua
Incredibil.Iubesc – Silvan Stâncel
Secretul crucii – Doru Munteanu
Serendipity. Despre România, Europa și lume – Iulia Badea-Guéritée
Palladium – Teofi l Mihăilescu
Necunoscutul, volumele 1 și 2 – Alexandra Gheorghe
Șalom și leuștean – Angela Bîrsan
Acum: Momentul – Florin Natu
Lu, păianjenul visător – Florin Natu
Așa vrem noi!!! – Maria Stati
Dincolo de cortină – Gabriela Hornoiu
Aripi brașovene – Alcibiade Kivu
Basme și povești din Șcheii Brașovului și de pe alte meleaguri ardelene
– Alexandru Stănescu
Semne de carte – Cristian Muntean
Aberez cu stil în catrene târzii – Alexandra Gheorghe
Chiriașul secundei, volumele 1 și 2 – Florin Șindrilaru
Romaiate, ediția a III-a – Dumitru Nicodim-Romar
Jocul regelui – Cristian Radu Georgescu, Dan Constantin Enescu
Increible.Amo – Silvan Stâncel
Limba și literatura română. Bacalaureat. Subiectul al III-lea
– coord. Mircea Moț
Nesfârșite îmbrățișări – Raluca Șoltuzu
Th e Bridge. Amintiri din timpuri și locuri diverse – Adrian Tuchel
Th e Bridge. Memorie di tempi e luoghi diversi – Adrian Tuchel
Captivă în luciditate – Mădălina-Iuliana Mușat
Fabule moderne – Tatiana Țîbuleac

Odessa Blues – Charles Haquet
Declarații de dragoste – Cătălin-Paul Costin
Doru Munteanu – un romancier în crucea mileniului – Florin Șindrilaru
Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt – Nicolae Băciuț
Zodia palmelor tale – Mihaela Aionesei
Seria: Stele întunecate – Tărâmul de dincolo Vol 1 – Eliza Mazilu
Trăim fără noi – Felicia Popa
Îngeri rătăciți – Marius-Albert Neguț
Nu mă tem – Silviu Urdea
Steps towards the 9th Grade –
Ana-Maria Vlădău, Simona Moldovan, Oana Tihărău
Fericirea este o defi niție personală – Chris Samy
Tehnica îngrijirii omului sănătos și bolnav –
Liliana Rogozea, Tatiana Oglindă
Teste pentru asistenții medicali – Liliana Rogozea
Icari curioși/Curiosos Icaros – Lluis Alemany Giner

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Dan-Valeriu Olăianoș [624992] (ID: 624992)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Dan-Valeriu Olăianoș [624992]

Copyright Notice

-INIȚIEREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ – Coordonator științific: Lect. univ. dr. Miroslav Tașcu-Stavre Student(ă): Asavei Diana Elena Bucureșt i… [613081]

Consolidarea democratică și extinderea comunitară. Studiu de caz [612261]

Odată cu dezvoltarea tehnologiilor de comunicare prin intermediul internetului, domeniul web a devenit o piață de deschidere pentru comercianți. [302189]

Avenue des forces lArmée Royale, Madinat Al Irfane 10 100 B.P. 6 207 Rabat -Instituts Rabat Maroc [601743]

Aplicatii Ale Microscopiei Electronice De Baleiaj (meb) La Studiul Modificarilor De Suprafata A Fibrelor De Lana Tratate Cu Enzime [619943]

/ / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / / /… [309599]

Copyright Notice

Similar Posts