Școala doctorală [624975]

UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”
Facultatea de Drept
Școala doctorală

TEZĂ DE DOCTORAT

EFECTELE CONTRACTULUI
ÎN CONCEPȚIA NOULUI COD CIVIL

REZUMAT

Conducător științific :
Prof. univ. dr. Liviu STĂNCIULESCU

Doctorand: [anonimizat]
2012

1 CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA
CONTRACT
Secțiunea 1. Noțiunea de contract. Reglementare internă
Secțiunea 2. Clasificarea contractelor
2.1. Clasificarea după conținutul lor: contracte sinalagmatice și
contracte unilaterale
2.2. Clasificarea după scop ul urmărit de către părți: contracte cu
titlu oneros și contracte cu ttilu gratuit
2.3. Clasificarea după modul de formare: contracte consensuale,
formale și reale
2.4. Clasificarea după r olul voinței părților la determinarea
clauzelor contractuale: contracte negociate, contracte de adeziune
și contracte forțate
2.5. Clasificarea după modul de executare: contracte cu executare
imediată și contracte cu execu tare succesivă
2.6. Clasificarea după cum sunt sau nu nominalizate în legislație:
contracte numite și contracte nenumite
2.7. Clasificarea după raportul dintre ele: contracte principale și
contracte accesorii
2.8. Clasificarea contractelor după structura lor: contracte simple,
contracte complexe și grupuri de contracte
2.9. Clasificarea contractelor după efectele produse: c ontracte
constitutive sau translative de drepturi și contracte declarative de
drepturi
Secțiunea 3. Formarea contractelor
3.1. Condițiile esențiale pentru validitatea contractelor
3.1.1. Capacitatea de a contracta
3.1.2. Obiectul contractului
3.1.3. Cauza
3.2. Consimțământul
3.2.1. Noțiunea. Viciile de consințământ
3.2.2. Structura acordului de voință
3.2.3. Buna -credință și obligația de confidențialitate în faza
precontractuală
3.2.4. Oferta de a contracta
3.2.5. Acceptarea ofertei

2 3.2.6. Momentul și locul încheierii contractului
3.3. Materializarea voinței părților
3.3.1. Clauze (elemente) esențiale și secundare
3.3.2. Clauze extrinseci și intrinseci
3.3.3. Clauze negociate și impuse. Clauze standard
3.3.4. Clauze uzuale și neuzuale
3.3.5. Promisiunea de a contracta și pactul de opțiune
3.3.6. Contractul -cadru
3.4. Forma contractului (actului juridic civil)
3.4.1. Formele de manifestare a consimțământului. Definiția
formei contractului
3.4.2. Principiul consensualismului
3.4.3. Forma cerută ad validitatem
3.4.4. Forma ad probationem
3.4.5. Forma cerută pentru opozabilitate față de terți
CAPITOLUL II. EFECTELE CONTRACTULUI FAȚĂ DE PĂRȚI
Secțiunea 1. Reglementarea forței obligatorii a contractului.
Enunțarea principiului
Secțiunea 2. Impreviziunea
2.1. Reglementare și noțiune
2.2. Condițiile revizuirii judiciare a contractelor pentru
impreviziune
Secțiunea 3. Modificarea și încetarea contractelor
3.1. Regula simetriei
3.2. Asimetrii. Cauze autorizate de lege
3.2.1. Noțiunea de asimetrie
3.5.2. Încetarea și modificarea contractelor pe cale convențională
3.5.3. Cau zele autorizate de lege
CAPITOLUL III. PRINC IPIUL RELATIVITĂȚII EFECTELOR
CONTRACTULUI
Secțiunea 1. Scurt istoric. Reglementare. Enunțarea principiului
Secțiunea 2. Sfera persoanelor față de care se produc efectele
contractului. Părți, terți, avânzi -cauză
2.1 Delimitarea domeniului de aplicare al principiului relativității
efectelor contractului
2.2. Părțile contractante
2.3. Terții
2.4. Avânzii -cauză

3 Secțiunea 3. Excepții de la principiul efectelor contractelor
3.1. Noțiune. Enunțare. Clasificare
3.2. Promisiunea faptei altuia – excepție aparentă de la principiul
relativității contractelor
3.2.1. Noțiune
3.2.2. Efecte
3.2.3. Aplicații particulare
3.3.Stipulația pentru altul – excepție veritabilă de la principiul
relativității efectelor contractului
3.3.1. Noț iune
3.3.2. Condiții de validitate
3.3.3. Acceptarea stipulației
3.3.4. Revocarea stipulației
3.3.5. Efecte
3.3.6. Aplicații practice ale stipulației pentru altul reglementate
expres de legislația în vigoare
3.4. Acțiunile directe
3.4.1. Noțiune
3.4.2. Aplicații ale acțiunilor directe
3.4.3. Efectele acțiunii directe
3.5. Contractul colectiv de muncă (acordul colectiv)
3.6. Reprezentarea
CAPITOLUL IV. PRINCI PIUL OPOZABILITĂȚII EFECTELOR
CONTRACTULUI FAȚĂ DE TERȚI
Secțiunea 1. Reglementare. Enunțarea principiului
Secțiunea 2. Înțelesurile noț iunii de opozabilitate
Secțiunea 3. Opozabilitate – inopozabilitate
Secțiunea 4. Aplicații
Secțiunea 5. Simulația – excepție de la principiul opozabilităț ii
efectelor contractului față de terți
5.1. Reglementare. Noțiune
5.2. Scopul și sancțiunea simulației
5.3. Structura și condițiile simulației
5.4. Formele simulației
5.3.1. Contractul fictiv
5.3.2. Deghizarea totală sau parțială a contractului secret
5.3.3. Interpunerea d e persoane
5.5. Efectele simulației

4 5.5.1. Delimitarea categoriilor de persoane în raport cu simulația
5.5.2. Efecte între părți
5.5.3. Efectele față de terți
5.5.4. Efectele simulației în cazul conflictului dintre terți
5.6. Aplicații particulare
5.7. Acțiunea în declarare a simulație
5.7.1. Noțiune
5.7.2. Proba simulației
5.7.3. Comparație între acțiunea în simulație, acțiunea oblică și
acțiunea revocatorie
CAPITOLUL V. EFECTEL E SPECIFICE CONTRACT ELOR
SINALAGMATICE
Secțiunea 1. Enumerare
Secțiunea 2. Excepția de neexecutare a contractului
2.1. Reglementare și noțiune
2.2. Condițiile invocării excepției de neexecutare
2.3. Efectele invocării excepției de neexecutare
Secțiunea 3. Riscul contrac tului (imposibilitatea fortuită de
executare)
3.1. Riscul pierii bunului
3.2. Riscul neexecutării fortuite a unei obligații
3.3. Riscul în contractele net ranslative de proprietate
3.4. Riscul contractului translativ de proprietate
Secțiunea 4. Rezoluțiunea și rezilierea
4.1. Dreptul de opțiune al creditorul ui contractual
4.2. Reglementare. Noțiune. Domeniu de aplicare
4.3. Condițiile rezoluțiunii judiciare
4.4. Tipuri de rezoluțiune
4.6. Efectele rezoluțiunii
CONCLUZII ȘI PROPUNE RI DE LEGE FERENDA
Secțiunea 1.Concluzii
Secțiunea 2. Propuneri de lege ferenda
BIBLIOGRAFIE

5 REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

În Capitolul I , „Considerații generale cu privire la contract ” sunt
dezvoltate noțiunea de contract, clasificarea contractelor și formarea
acestora.
Potrivit art. 1166 N.C.civ., contractul este a cordul de voință dintre
două sau mai multe persoane, cu intenția de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic. Într -adevăr, nouă definiție legală surprinde toate
posibilele efecte ale contractului și impune expres ca părțile contractante
să-și fi manifestat „intenția” de a încheia contractul dar, având în vedere
raportul dintre noțiunile „parte” și „persoană” considerăm că ar fi trebuit
utilizată prima dintre acestea.
Noul Cod civil reglementează pentru prima dată principiul libertății
contractuale , precum și pe cel al bunei -credințe. Libertatea contractual
se traduce prin posibilitatea alegerii partenerilor contractuali, prin
posibilitatea de a negocia și stabili conținutul clauzelor contractuale,
implicit a efectelor contractului. Această libertat e contractuală este
limitată numai de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri. De
altfel, art. 11 N.C.civ., impune de o manieră generală obligația de a
respecta ordinea publică și bunele moravuri, neputându -se deroga, prin
voințe particulare de la l egile care privesc acest domeniu, libertatea
nefiind absolută ci condiționată de aceste două imperative, fiind vorba
„de o manifestare mai directă a voluntarismului social care constituie
fundamentul teoretic al contractului”.
Până la acest moment, clasifi carea actelor juridice a fost rodul
doctrinei dar fără a existat unanimitate cu privire la criteriile de
clasificare și la numărul de clasificări ale contractelor. Pentru prima
dată, în Codul civil, Secțiunea a 2 -a din Titlul II al Cărții a V -a, „Despre
obligații” , este prevăzută o clasificare a contractelor . Astfel, unele dintre
criteriile de clasificare și categoriile de contracte sunt prevăzute în mod
expres de dispozițiile art. 1171 -1177 N.C.civ.
După criteriul conținutului lor, contractele se clasifică în contracte
sinalagmatice și contracte unilaterale. Contractul sinalagmatic este acela
prin care părțile se obligă reciproc una către alta, obligațiile lor fiind
reciproce și interdependente. Art.1171 teza I -a N.C.civ. statuează că un
contract este sinal agmatic „atunci când obligațiile născute din acesta
sunt reciproce și interdependente”. Observăm că s -a renunțat la

6 dualitatea „contract sinalagmatic sau bilateral”, fiind astfel înlăturată
confuzia cu actele juridice bilaterale, întâlnindu -se uneori formu lări de
genul „contractul este bilateral pentru că se încheie între două părți”
care pot crea confuzii în ceea ce privește calificarea în act sau contract
bilateral.
Contractul unilateral este acela care dă naștere la obligații numai în
sarcina uneia din părți, care are calitatea de debitor, cealaltă parte având
numai calitatea de creditor. Art.1171 teza a II -a N.C.civ. definește acest
contract prin eliminare: „În caz contrar (obligațiile născute din acesta nu
sunt reciproce și interdependente – s.n.), con tractul este unilateral chiar
dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți”. Astfel,
dacă obligațiile născute dintr -un contract sunt doar reciproce, doar
interdependente sau nu sunt nici reciproce și nici interdependente,
contractul va fi unilateral.
Sub imperiul Codului civil de la 1864, s -a pus problema existenței și
a efectelor contractelor sinalagmatice imperfecte. Această dilemă a fost
rezolvată de prevederile tezei a doua a art.1171 N.C.civ., astfel că, și în
ipoteza nașterii unor obligații pentru creditor (de exemplu, în situația
contractului de depozit, când deponentul va trebui să restituie
cheltuielile făcute de depozitar cu bunul), ca urmare a executării
contractului, acesta își păstrează caracterul unilateral.
După criteriul scopului urmărit de părți, contractele se clasifică în
contracte cu titlul oneros și contracte cu titlu gratuit, însă deseori
elementele caracteristice celor două categorii se întrepătrund. Art.1172
N.C.civ. definește aceste două categorii de contracte. Po trivit alin.1 al
art.1172 N.C.civ., „contractul prin care fiecare parte urmărește să își
procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros”.
Avantajul urmărit de către părți are natură patrimonială, prestațiile
reciproce fiind „relat iv echivalente”. Această categorie se subdivide în
contracte comutative și contracte aleatorii (art.117 N.C.civ.). În
literatura de specialitate s -a afirmat că Noul Cod civil, prin art.1173,
aduce o modificare importantă în această materie, deoarece nu mai
condiționează existența clasificării contractelor în comutative și aleatorii
de caracterul oneros al contractului, nemaifiind vorba de o
subclasificare a contractului cu titlu oneros, ci de o clasificare distinctă,
propriu -zisă. Nu putem fi de acord cu ac eastă afirmație deoarece, pe de
o parte, tradițional este vorba de o subclasificare a contractelor cu titlu

7 oneros și, pe de altă parte, nu ne putem imagina contracte cu titlu gratuit
aleatorii.
Contractul real este acela pentru a cărui formare valabilă es te
necesară și remiterea materială a lucrului, potrivit art.1174 alin.3
N.C.civ. Astfel, tradițiunea bunului constituie o condiție de validitate și
nu un efect al contractului ca în cazul contractelor consensuale sau
solemne în care una sau ambele părți au obligația de remitere a unui
bun. Dispozițiile art. 1174 alin. 3 N.C.civ. trebuiesc corelate cu acelea
ale art. 1.178 N.C.civ., dar și cu dispozițiile art. 1240 -1245 N.C.civ.,
care stabilesc reguli cu privire la formele de exprimare a
consimțământului. As tfel, contractul de depozit (art.2103 alin.2
N.C.civ.), gajul (art.2481 alin.1 și 2 N.C.civ.), împrumutul de
consumație (art.2158 alin.1 N.C.civ.), comodatul (art.2146 N.C.civ.),
etc. sunt valabil perfectate la momentul remiterii lucrului. De altfel,
art.2103 alin.2 N.C.civ. prevede în mod expres că „remiterea bunului
este o condiție pentru încheierea valabilă a contractului de depozit”,
formulare preferabilă datorită înlăturării oricăror eventuale interpretări
contrare.
Art. 1175 N.C.civ. reglementează ex pres, pentru prima oară,
contractul de adeziune. Este de adeziune contractul în care „clauzele
sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru
aceasta sau urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să
le accepte c a atare”.
Aceste contracte „nu se încheie în urma discuțiilor sau negocierilor
libere, ci prin adeziunea părții contractante mai slabă la proiectul de
contract al cărui conținut este prestabilit de către partea contractantă mai
puternică”, fiind fondate pe inegalitatea „născută din urgența și
intensitatea trebuințelor” existente „peste tot și dintotdeauna”.
După efectele produse, contractele se clasifică în contracte
constitutive sau translative de drepturi și contracte declarative de
drepturi. Nici aceast ă clasificare nu este consacrată expres, dar ea
rezultă din noul Cod civil. Astfel, art. 1274 N.C.civ. reglementează
„riscul în cadrul contractului translativ de proprietate” și art. 2353
N.C.civ. face referire la „partaj sau la alt act constitutiv ori tra nslativ de
drepturi”. Observăm, cu această ocazie că partajul convențional nu mai
este privit ca un contract declarativ de drepturi, soluție nefirească în
opinia noastră, dreptul existând anterior încheierii acestuia.

8 Capacitatea de exercițiu este definită de art.37 N.C.civ. ca fiind
„aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile”. Chiar
dacă definiția se regăsește în secțiunea dedicată capacității de exercițiu a
persoanei fizice, ea este valabilă și în ceea ce privește persoana juridică.
a) persoana fizică. Capacitatea deplină de exercițiu se dobândește:
– prin împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepția cazului în care
persoana respectivă este pusă sub interdicție judecătorească (art.38
coroborat cu art.43 alin.1 N.C.civ. );
– prin încheier ea căsătoriei de către minorul care a împlinit 16 ani
(art.39 alin.1 coroborat cu art.272 alin.2 N.C.civ.). În acest caz, au fost
înlăturate diferitele interpretări în ce privește situația minorului a cărui
căsătorie a fost anulată, alin.2 al art.39 N.C.ci v. prevăzând expres că
minorul care a fost de bună -credință la încheierea căsătoriei păstrează
capacitatea deplină de exercițiu. Per a contrario, minorul de rea -credință
va pierde această capacitate deplină de exercițiu, el revenind la
„statutul” corespunz ător vârstei, respectiv va avea numai capacitate
restrânsă de exercițiu;
– de către minorul care a împlinit vârsta de 16 ani și căruia, pentru
motive temeinice, instanța de tutelă i -a recunoscut capacitatea deplină
de exercițiu (art.40 N.C.civ.). Pentru re cunoașterea capacității
anticipate, vor fi ascultați și părinții sau tutorele minorului, luându -se,
când este cazul, și avizul consiliului de familie. În orice caz, această
capacitate recunoscută anticipat reprezintă o noutate absolută în peisajul
juridic românesc;
– prin ridicarea interdicției judecătorești.
Prin excepție, minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă și
persoanele fără capacitate de exercițiu pot, totuși, face singuri acte de
conservare, acte de administrare care nu îi prejudiciază, precum și acte
de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la
data încheierii lor (art.41 alin.3 și art. 43 alin.3 N.C.civ.).
Tot prin excepție, minorii având capacitate de exercițiu restrânsă și
persoanele fără capacitate de exercițiu p oate să încheie acte juridice
privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la
profesia sa, cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și cu
respectarea dispozițiilor legii speciale, dacă este cazul (art.42 alin.2 și
art. 4 3 alin.2 N.C.civ.). există însă diferențe de regim juridic deoarece
numai pentru minori este prevăzut, în alin.2 al art.42 N.C.civ., că

9 exercită singur drepturile și execută tot astfel obligațiile izvorâte din
aceste acte și poate dispune singur de venitur ile dobândite
b) persoana juridică. Anterior intrării în vigoare a noului Cod civil,
pentru nesocotirea regulilor privitoare la capacitatea de exercițiu a
persoanei juridice nu exista un text de principiu care să dispună
consecința unei asemenea încălcări. Această încălcare a regulilor privind
capacitatea de exercițiu a subiectului colectiv de drept se poate
concretiza în: încălcarea delimitărilor de atribuții între organele de
conducere a persoanei juridice; încheierea actului juridic de către o
persoană d in colectivul acelei persoane juridice, dar neavând calitatea
de organ al acesteia; încheierea actului juridic de către o persoană căreia
i s-a dat mandat, dar cu nerespectarea puterilor încredințate, depășindu –
le, ceea ce echivalează cu lipsa împuternicir ii. Soluțiile date de doctrină
și de practica judecătorească erau contradictorii. Într -o soluție se
considera că, dacă actul juridic s -a încheiat pentru persoana juridică, fie
de către o persoană fără calitate, adică neabilitată, fie cu depășirea
împuterni cirilor, sancțiunea care intervine este inopozabilitatea, cu
consecința posibilității înlăturării ei prin ratificare. Într -o altă soluție se
considera că nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a
persoanei juridice, indiferent dacă aceasta se concretizează în lipsa ori
depășirea împuternicirii de reprezentare sau constă în nerespectarea
delimitării competențelor diferitelor organe de conducere, se sancționa
cu nulitatea actului juridic, cu consecința înlăturării ei prin confirmare,
datorită faptului că regulile capacității de exercițiu privesc o condiție de
fond iar nu una de formă.
În privința felului nulității, într -o soluție se susținea că este nulitate
absolută. Într -o altă opinie, majoritară, nulitatea era calificată ca
relativă. S -a argumentat că nulitatea trebuie să fie una „de protecție”,
deci relativă deoarece în joc sunt interesele persoanei juridice,
inopozabilitatea față de terți intervenind numai în cazul în care nu se
respectă o condiție cerută pentru opozabilitate.
Această dis pută a fost soluționată de prevederile art.210 N.C.civ.
Astfel, până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea
drepturilor și îndeplinirea obligațiilor care privesc persoana juridică se
fac de către fondatori ori de către persoanele fizic e sau persoanele
juridice desemnate în acest scop. Actele juridice încheiate de către
fondatori sau de către persoanele desemnate cu depășirea puterilor
conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru

10 înființarea persoanei juridice, precum și actele încheiate de alte persoane
nedesemnate obligă persoana juridică în condițiile gestiunii de afaceri.
În doctrină, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, au existat
controverse în ceea ce privește noțiunea de obiect al contractulu i
(actului juridic civil), cu atât mai mult cu cât Codul civil de la 1864
folosea atât sintagma „obiectul contractului sau al convenției”, cât și pe
aceea de „obiect al obligației”. Astfel, s -a considerat că:
– obiectul actului juridic este obiectul obligaț iei născute din
respectivul act;
– obiectul actului juridic constă în „crearea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic”;
– obiectul actului juridic constă în interesele părților;
– „obiectul actului juridic civil este însuși obiectul raportului juridic
civil născut din acel act juridic, conduita părților, respectiv acțiunile și
inacțiunile la care acestea sunt îndreptățite ori pe care trebuie să le
îndeplinească”;
– obiectul actului reprezintă atât prestațiile la care se obligă fiecare
parte a actului ju ridic cât și obiectul prestației obligației de a da”.
Noul Cod civil distinge între obiectul contractului și obiectul
obligației. Art. 1225 N.C.civ. dispune: „obiectul contractului îl
reprezintă operațiunea juridic, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul
alte asemenea, convenită de părți, astfel cum reiese din ansamblul
drepturilor și obligațiilor contractuale”.
Codul civil de la 1864 nu conținea o definiție a cauzei, trimiterea la
acesta fiind regăsită în enumerarea condițiilor (art. 948 pct. 4 C.civ.
anterior) și în art. 966 -968 C.civ. anterior care reglementa condițiile
privitoare la acesta.
Ca element de noutate, art. 1235 N.C.civ. definește cauza
contractului astfel: „motivul care determină fiecare parte să încheie
contractul”. Se observă că nu a fos t reținută distincția dintre cauza
imediată și cauza mediată, prima dintre acestea nefiind reținută în
definiția legală indicată mai sus.
Potrivit art. 1238 alin. 1 N.C.civ., lipsa cauzei atrage nulitatea
relativă a contractului , cu excepția cazului în car e contractul a fost greșit
calificat și poate produce alte efecte juridice.
Eroarea reprezintă falsa reprezentare a realității la momentul
încheierii actului. Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea
să se fi aflat într -o eroare esențială, iar cealaltă parte să știe sau, după

11 caz, să fi trebuit să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era
esențial pentru încheierea contractului (art. 1207 alin. 1 N.C.civ.).
Pentru a fi viciu de consimțământ este necesar ca elementul asupra
căruia c ade falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea
contractului iar cocontractantul să fi știut ori să fi trebuit să știe că faptul
asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului.
Conform art. 1207 N.C.civ., este co nsiderată esențială eroarea care:
– poartă asupra naturii sau obiectului contractului ( error in negotio
și error in corpore );
– poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei
calități a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate es ențiale
de către părți în absența căreia contractul nu s -ar fi încheiat ( error in
substantia );
– poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a
acesteia în absența căreia contractul nu s -ar fi încheiat ( error in
personam , în cazul contractel or încheiate intuitu personae ).
Este considerată esențială și eroarea de drept care privește o normă
juridică determinantă, potrivit voinței părților, pentru încheierea
contractului. S -a pus astfel capăt dezbaterilor doctrinare, în care eroarea
de drept er a admisă sau nu ca și cauză de nulitate. Uneori, prin excepție,
eroarea de drept nu poate constitui cauză de anulabilitate, cum este
cazul tranzacției pentru care art.2273 alin.2 N.C.civ. dispune expres că
nu poate fi anulată pentru eroare de drept referit oare la chestiunile ce
constituie obiectul neînțelegerii părților”.
Totuși, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul dispozițiilor
legale accesibile și previzibile (art. 1208 alin. 2 N.C.civ.). Cu toate
acestea nicio prevedere legală nu definește ce se înțelege prin normă
previzibilă și accesibilă, fiind necesară apelarea la jurisprudența CEDO.
Astfel, potrivit CEDO „nu poate fi considerată lege decât o normă
enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să -și regleze
conduita. Indi vidul trebuie să fie în măsură să prevadă consecințele ce
pot decurge dintr -un act determinat”. „O normă este previzibilă numai
atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să
permită oricărei persoane care, la rândul său poate apela la consultanță
de specialitate să -și regleze conduita”.
Este supus anulării și contractul încheiat de o persoană pusă sub
interdicție ulterior întocmirii actului, dacă, la momentul exprimării

12 consimțământului, cauzele punerii sub interdicție existau și e rau
îndeobște cunoscute (art. 1205 alin. 2 N.C.civ.).
De asemenea, ne aflăm în prezența erorii – viciu de consimțământ
atunci când acesta poartă asupra declarației de voință ori când declarația
a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane s au prin
mijloace de comunicare la distanță (art.1211 N.C.civ.).
În schimb, eroarea care privește simplele motive ale contractului nu
este esențială – caz în care nu va fi sancționată – , cu excepția situației în
care prin voința părților asemenea motive au fost considerate
hotărâtoare, conform art.1207 alin.4 N.C.civ.
Noul Cod civil reglementează și eroarea nescuzabilă , atunci când ea
este consecința unei conduite culpabile a celui care reclamă anularea
actului , eroarea asumată , și eroarea de calcul , nici a cestea neconstituind
cauze de nulitate ale contractului.
Ca element de noutate eroarea -obstacol (cea care poartă asupra
naturii contractului sau asupra identității obiectului acestuia) se
sancționează cu nulitatea relativă (art. 1207 N.C.civ.), fiind puse în
aplicare astfel opiniile exprimate în doctrină. S-a afirmat în literatura de
specialitate că „nulitatea relativă într -o asemenea situație prezintă, însă,
o particularitate, întrucât ambele sau toate părțile contractante se află în
eroare și toate au dr eptul de a promova acțiunea în anulare”. Nu putem
fi de acord cu această susținere deoarece este posibil ca numai una
dintre părți să fie în eroare, existența erorii fiind distinctă de faptul că
fiecare parte poate invoca existența sa, susținere care să co respundă sau
nu realității.
Un alt element de noutate îl constituie adaptarea contractului,
reglementată de art.1213 N.C.civ. Astfel, dacă o parte este îndreptățită
să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte
declară că dorește să execute ori execută contractul așa cum acesta
fusese înțeles de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea, contractul
se consideră că a fost încheiat așa cum l -a înțeles această din urmă parte.
Adaptarea presupune îndeplinirea următoarelor condiții: partea
îndreptățită să invoce anulabilitatea trebuie să îl informeze pe
cocontractant asupra felului în care a înțeles contractul; acesta din urmă,
ulterior informării dar înainte de constatarea nulității și nu mai târziu de
mult 3 luni de la data când a f ost notificat ori de la data când i s -a
comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu

13 executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost
înțeles de partea aflată în eroare.
Dolul reprezintă o eroare provocată , dar cu o sferă de aplicare mai
largă, deoarece art. 1214 alin.2 N.C.civ. prevede că „partea al cărei
consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului,
chiar dacă eroarea în care s -a aflat nu a fost esențială”, fiind pus
accentul pe dimensiunea delictuală a dolului . El este alcătuit dintr -un
element material – utilizarea de mijloace viclene – și unul intențional –
intenția de a induce în eroare . Astfel, potrivit noului Cod civil, spre
deosebire de reglementarea anterioară, nu mai este n ecesar ca dolul să
fie determinant pentru încheierea contractului.
Elementul material poate consta într -o acțiune sau inacțiune. Spre
deosebire de art.960 C.civ. anterior, care făcea referire doar la dolul sub
forma comisivă, art.1214 alin.1 N.C.civ. are î n vedere și dolul sub forma
omisivă, acela săvârșit prin omisiune sau reticență, recunoscut anterior
de doctrină și jurisprudență, cu precizarea că tăcerea constituie dol prin
reticență numai în cazul în care există obligația legală de informare a
uneia di ntre părți.
În schimb temerea reverențiară nu constituie viciu de consimțământ
și, pe cale, de consecință, nu atrage anulabilitatea contractului astfel
încheiat. Art.1219 N.C.civ., asemenea art.958 C.civ. anterior, stabilește
regula enunțată dar, în plus, definește temerea reverențiară ca fiind
aceea „izvorâtă din respect” la care, potrivit doctrinei, se adaugă și cea
din afecțiune. Precizarea „fără să fi fost violență” arată că, în ipoteza în
care temerea este justificată și indusă fără drept, chiar izvorâ tă din
respect, va putea atrage nulitatea contractului.
Noul Cod civil stabilește că leziunea afectează valabilitatea
consimțământului, fiind un viciu al acestuia. Art.1221 alin1. N.C.civ.,
definește leziunea: „Există leziune atunci când una dintre părți,
profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de
cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data
încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații”.
Astfel, leziunea nu se rezumă la disproporția dintre contraprestații ci
ea este condiționată de atitudinea uneia dintre părți, respectiv de poziția
inegală a acestora care permite ca partea care provoacă leziunea să
profite de „starea de nevoi e, de lipsa de experiență ori de lipsa de
cunoștințe a celeilalte părți”.

14 Dacă sub imperiul Codului civil de la 1864, domeniul de aplicare
era limitat doar la actele de administrare încheiate de către minorii cu
vârsta peste 14 ani împliniți, singuri, fără încuviințarea părinților sau a
tutorelui, Noul Cod civil recunoaște leziunea și în cazul majorului. Dar
sunt excluse din acest domeniu de aplicare contractele aleatorii,
tranzacția, precum și alte contracte anume prevăzute de lege (art.1224
N.C.civ.). În acest sens art.2273 alin.2 N.C.civ. dispune că tranzacția nu
poate fi anulată … pentru leziune.
În ce privește contractele aleatorii soluția este justificată de existența
unei șanse de câștig dar și a unui risc pentru părțile contractante, care
depind d e hazard ceea ce exclude chiar ideea de existența a unei
contraprestații în anumite circumstanțe stabilite în contract.
Existența leziunii se apreciază în funcție de disproporția dintre
contraprestații, de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de li psa de
cunoștințe a celeilalte părți, dar și de natura și scopul contractului. În
cazul minorului existența leziunii se poate aprecia și prin raportarea
propriei obligații care apare drept excesivă „prin raportare la starea sa
patrimonială, la avantajele p e care le obține din contract ori la
ansamblul circumstanțelor” (art.1221 alin.3 N.C.civ.). Astfel, criteriile
de apreciere vor fi în cazul minorului cele aplicabile și majorului,
situație în care lipsa de experiență sau de cunoștințe apar ca fiind prima
opțiune și cea mai des întâlnită, pentru ca apoi să se recurgă la cele
stabilite de alin.2 și 3 ale art.1221 N.C.civ.
Nu suntem de acord cu susținerea că, „în cazul minorului, trebuie să
fie vorba de o obligație excesivă asumată de acesta prin raportare la
starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la
ansamblul circumstanțelor”, deoarece protecția acestuia trebuie să fie
una generală, mai amplă decât în cazul majorului. Altfel spus, în cazul
minorului noțiunea de pagubă are un s ens mai larg, putând fi vorba nu
doar de compararea contraprestațiilor ci și de raportarea obligației alte
circumstanțe.
Din prevederile alin.3 al art.1221 N.C.civ. înțelegem că numai
minorului, nu și majorului, i se aplică aceste ultime criterii, nu ca
minorul va fi protejat doar în aceste condiții. Ceea ce nu există în cazul
leziunii aplicabile minorului este intenția celeilalte părți de a profita de
„starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a
celeilalte părți”.

15 Se poate vorbi a stfel de două forme ale leziunii, una având la bază
concepția subiectivă iar alta pe cea obiectivă: leziunea viciu de
consimțământ în cazul majorilor și leziunea viciu de consimțământ în
cazul minorilor.
Observăm că regula generală în materia acțiunii în a nulabilitate este
dată de prevederile art. 1249 alin.2 N.C.civ. Astfel, ca regulă, nulitatea
relativă poate fi invocată pe cale acțiune în termenul general de
prescripție de 3 ani iar pe cale de excepție „chiar și după împlinirea
termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare”, fiind
imprescriptibilă. Considerăm ca nejustificată opțiunea legiuitorului de a
institui un termen mai scurt de prescripție extinctivă pentru acțiunea în
anulabilitate, un an față de 3 ani, și mai ales pe cea de a decla ra
prescriptibilă excepția. Aceasta cu atât mai mult cu cât este perfect
posibil ca acele circumstanțe care au condus la ceastă situație să
subziste. În acest sens, propunem abrogarea alin.2 al art. 1223 N.C.civ.
Faza precontractuală poate fi constituită d in negocieri care pot fi
concretizate chiar și prin încheierea unor precontracte. Codul civil
actual, spre deosebire de cel de la 1864, reglementează, într -o manieră
destul de amănunțită, această etapă, începând cu oferta și acceptarea, cu
principiile bune i-credințe și a confidențialității în cadrul negocierilor, și
terminând cu pactul de opțiune, promisiunea de a contracta și
contractul -cadru.
Buna -credință este reglementată de noul Cod civil ca o obligație
generală, a oricărui subiect de drept, ce trebuie respectată în exercitarea
drepturilor și executarea obligațiilor, în acord cu ordinea publică și
bunele moravuri, și indiferent de natura contractuală sau
extracontractuală a acestor drepturi și obligații (art.4 N.C.civ.). Ca
aplicații ale acestui princip iu, art.1170 și 1183 N.C.civ. dispun că buna –
credință trebuie să guverneze conduita părților atât pe perioada
negocierilor și la încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării
sale, orice abatere de la aceasta ducând la angajarea răspunderii pent ru
prejudiciul cauzat celeilalte părți. Caracterul imperativ al acestor norme
este întărit de precizarea expresă că această obligație nu poate fi limitată
sau înlăturată pe cale convențională.
Buna credință în negocieri nu este similară cu obligativitatea
încheierii contractului, astfel că „părțile au libertatea inițierii,
desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute răspunzătoare
pentru eșecul acestora”, atâta timp cât acestea au fost făcute cu

16 respectarea exigențelor bunei -credințe (art.1183 alin. 1 și 2 N.C.civ.).
Alin. 3 al art.1183 N.C.civ. prezintă un exemplu de încălcare al acestui
principiu, respectiv inițierea sau continuarea negocierilor fără intenția de
a încheia contractul. Stabilirea prejudiciului produs prin inițierea,
continuarea sau ruperea negocierilor contrar bunei -credințe se va face în
funcție împrejurări, alin.4 având în vedere cu titlu de exemplu
cheltuielile angajate în vederea negocierilor, renunțarea de către cealaltă
parte la alte oferte și orice împrejurări asemănătoare .
Oferta este propunerea de a contracta făcută de o persoană în
vederea încheierii unui contract, o manifestare de voință exprimată cu
această intenție, așa cum rezultă din prevederile art.1182 alin.2
coroborat cu art.1888 N.C.civ.: oferta trebuie să conți nă cel puțin
elementele esențiale – atât cele obiective, stabilite de lege ca fiind
esențiale, cât și cele subiective, esențiale prin voința părților – și să
exprime intenția ofertantului de a se obliga.
Oferta poate fi adresată unei persoane determinate d ar și unor
persoane nedeterminate. În acest din urmă caz, conform alin.2 al art.1
1189 N.C.civ., propunerea valorează ofertă numai dacă aceasta rezultă
din lege (de exemplu, în cazul ofertei publice de valori mobiliare sau a
furnizării de energie electrică de către utilizatori), din uzanțe (de
exemplu, potrivit uzanțelor, încărcarea se face de către port) ori din
împrejurări (de exemplu, staționarea taximetrului sau a inserării unei
clauze exprese care să prevadă că respectiva propunere constituie o
ofertă de a contracta), regula în materie fiind că o asemenea propunere
poate fi considerată solicitare de ofertă sau intenție de negociere. De
aceea, ca regulă, răspunsul la o propunere adresată unei persoane
nedeterminate poate constitui ofertă de a contracta ș i nu acceptare a unei
oferte.
Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la
destinatar (art.1192 N.C.civ.). De la acest moment oferta nu mai poate fi
retrasă și, fiind cu termen, deci irevocabilă, pe cale de consecință, o
eventuală revo care rămâne fără efect. Nu are relevanță dacă destinatarul
ofertei a luat la cunoștință de aceasta sau nu. Nu achiesăm la opinia
potrivit căreia norma cuprinsă în art.1192 N.C.civ. este supletivă,
autorul ofertei putând stipula un alt moment de la care cur ge termenul
de acceptare. Dispoziția analizată se prezintă ca fiind stabilită în primul
rând în favoarea destinatarului ofertei și, ca atare, ofertantul nu poate
stabili un alt moment pentru începutul curgerii termenului de acceptare.

17 Trebuie făcută distin cția între retragerea ofertei și revocarea
acesteia:
– retragerea privește momentele anterioare primirii de către
destinatar a ofertei, art.1199 N.C.civ. dispunând că „Oferta sau
acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior
ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea”. Astfel, și o
ofertă irevocabilă poate fi retrasă deoarece irevocabilitatea este raportată
la termenul de acceptare care curge de la momentul în care oferta ajunge
la destinatar;
– revocarea presupune că oferta a ajuns la destinatar, și ea privește
perioada dintre recepția ofertei și recepția acceptării;
– ambele atrag lipsirea de efecte a oferte, dar revocarea intempestivă
a ofertei fără termen atrage răspunderea ofertantului în timp ce oferta cu
termen este irevocabilă, orice manifestare de voință în acest sens fiind
fără efecte.
Art.1195 alin.2 N.C.civ. prevede că moartea sau incapacitatea
ofertantului nu atrage decât în mod excepțional caducitatea ofertei,
astfel că succesorii vor fi ținuți de efectele acesteia. S -a afirmat că, per a
contrario, moartea sau incapacitatea ofertantului atrag întotdeauna
caducitatea ofertei revocabile. Numai că din modul de formulare al
art.1195 N.C.civ. înțelegem că împlinirea termenului și refuzarea ofertei
reprezintă cau ze generale de caducitate a ofertei, fie că este irevocabilă
fie că este revocabilă, iar decesul sau incapacitatea ofertantului
constituie cauze speciale, excepții de la regulă, aplicabile doar ofertei
irevocabile în situațiile prescrise de alin.2 al art.1 195 alin.2 N.C.civ.,
respectiv „natura afacerii” sau „împrejurările” care impun caducitatea.
Dacă legiuitorul ar fi înțeles ca moartea și incapacitatea ofertantului să
constituie, ca regulă, cauze de caducitate ale ofertei atunci acestea ar fi
fost prevăzu te în cadrul alin.1 al articolului menționat.
S-a considerat că simpla primire de către ofertant a corespondenței
expediate de acceptant, constituie o prezumție relativă că ofertantul a
luat la cunoștință de acceptare. Această soluție a fost preluată de
art.1186 N.C.civ., momentul încheierii contractului fiind acela în care
ofertantul primește acceptarea (sistemul recepțiunii) cu diferența că
prezumția de luare la cunoștință a acceptării de către ofertant este una
absolută, riscul informării aparținând ofer tantului, concluzie bazată pe
lipsa unui text legal care să permită a se considera că nu a avut loc
încheierea contractului când ofertantul probează că nu a luat cunoștință

18 de acceptare din motive neimputabile lui. Cum art. 1186 N.C.civ.
dispune că nu prez intă importanță faptul că ofertantul nu ia cunoștință
de acceptare din motive care nu îi sunt imputabile, se ridică întrebarea
ce se întâmplă într -o asemenea variantă. Se vor aplica în acest caz
prevederile art. 1227 N.C.civ., deoarece ofertantul se află î n
imposibilitatea de a -și executa obligația el neștiind că respectivul
contract s -a încheiat.
– în cazul contractului încheiat prin corespondență, locul încheierii
va fi cel la i -a fost adresată ofertantului corespondența. S -a afirmat că
locul încheierii c ontractului este domiciliul/sediul/sau locul în care s -a
făcut alegerea de domiciliu a ofertantului conform art.97 N.C.civ.
Soluția este discutabilă deoarece locul încheierii contractului este cel în
care acceptarea ajunge la ofertant, și poate fi domicili ul sau sediul sau
reședința ori orice loc stabilit de el în care primește corespondența.
Noul Cod civil reglementează promisiunea de a contracta, fără a
face distincție după cum este unilaterală sau bilaterală, în art.1279 fiind
stabilite conținutul și ef ectele neexecutării, în acord cu opiniile
exprimate anterior în doctrină. Astfel, această normă constituie dreptul
comun în materie atât în ce privește cele două forme ale promisiunii, cât
și în ce privește promisiunile de a contracta anumite contracte spe ciale.
Chiar dacă norma indicată nu prevede expres, promisiunea de a
contracta, fiind un contract este supusă tuturor regulilor cu privire la
acesta. Astfel, în primul rând, pentru a fi valabil încheiată, promisiunea
de a contracta trebuie să întrunească t oate condițiile de validitate
prvăzute de art.1179 alin.1 N.C.civ. În ce privește forma promisiunii de
a contracta, neexistând o normă specială rezultă că se aplică principiul
consensualismului, nefiind necesară îndeplinirea vreunei formalități ci
doar simplul acord de voință al părților. Chiar dacă promisiunea are ca
obiect încheierea unui contract solemn, promisiunea nu va trebui să fie
făcută cu respectarea acelorași formalități.
Potrivit art.1279 alin.1 N.C.civ., „ promisiunea de a contracta trebuie
să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora
părțile nu ar putea executa promisiunea”. Dacă art.1182 alin.2 N.C.civ.
dispune că pentru încheierea contractului este suficient ca părțile să se
pună de acord cu privire la elementele esen țiale ale contractului,
art.1185 N.C.civ. prevede că atunci când, în timpul negocierilor, o parte
insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra
unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un

19 acord cu privire l a acestea. În aceste condiții ne întrebăm la ce clauze
face referire art.1279 alin.1 N.C.civ. – la clauzele esențiale obiective, și
la cele subiective sau la mai mult decât atât?
Chiar dacă din interpretarea literală a alin.1 al art.1279 N.C.civ. ar
rezult a că promisiunea trebuie să conțină mai mult decât elementele
esențiale obiective și subiective, promisiunea nu poate fi perfectată în
condiții mai dificile ecât contractul proiectat.
Alin.1 al art.1278 N.C.civ. prevede: „atunci când părțile convin ca
una dintre ele să rămână legată de propria declarație de voință, iar
cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declarație se consideră o
ofertă irevocabilă și produce efectele prevăzute la art. 1.191”. Or,
art.1191 N.C.civ. prevede unicul efect al acestei o ferte: declarația de
revocare nu produce niciun efect. Față de această normă de trimitere dar
și față de alin.2 al art.1191 N.C.civ. Ne exprimăm reținerea. Norma de
trimitere ni se pare „pleonastică”, la fel ca și norma la care trimite. Dacă
oferta este ir evocabilă firesc că revocarea sa nu produce efecte, iar dacă
declarația din pactul de opțiune este considerată o ofertă irevocabilă,
firesc ea nu poate fi revocată. În acest sens propunem modificarea alin.1
al art.1278 N.C.civ. în sensul eliminării formule i „și produce efectele
prevăzute la art. 1.191.”.
În Capitolul II , intitulat „ Efectele contractului față de părți ”, sunt
analizate principiul obligativității efectelor contractului, impreviziunea,
regula simetriei formelor și excepțiile de la aceasta.
Codu l civil de la 1864 nu reglementa impreviziunea însă aceasta a
fost admisă în temeiul art.970 C.civ. anterior care impunea buna –
credință și echitatea în executarea contractelor. Doctrina, în lipsa unor
norme având caracter general, a analizat -o ca pe o exce pție de la
principiul forței obligatorii a contractului. Practica judiciară, la rândul
său, a admis impreviziunea motivând: „dacă în urmă au intervenit
evenimente cu totul excepționale care schimbă situația de până atunci,
făcând ca echilibrul să se rupă p rin crearea de avantaje excesive de o
parte, și pierderi ruinătoare de cealaltă parte, și dacă acele evenimente
nu puteau fi prevăzute la data când convențiunea a fost încheiată, e just
ca părțile să fie exonerate de obligațiile lor”, domeniile predilecte fiind:
majorarea chiriilor și actualizarea prețurilor unor mărfuri livrate și
neachitate. De asemenea, și Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă
Camera de Comerț și Industrie a României a admis teoria impreviziunii.
Reglementarea impreviziunii reprezintă o noutate legislativă în ceea ce

20 privește determinarea cadrului general, existând unele norme e prezintă
caracter special
Consecința imediată a principiului obligativității contractului
privește modul în care contractul se poate modifica ori stinge.
Cont ractele vor putea fi modificate sau stinse, ca regulă, în același mod
în care s -au constituit, adică prin acordul părților (principiului simetriei
actelor juridice). Regula simetriei în contracte este prevăzută în art.
1270 N.C.civ., care dispune: „Contrac tul se modifică sau încetează
numai prin acordul părților sau din cauze autorizate de lege”.
Asimetriile presupun că modificarea sau încetarea contractului se
face altfel decât prin acordul părților, respectiv „din cauze autorizate de
lege” (art.1270 alin. 2 N.C.civ.), dreptul a modifica sau a face contractul
să înceteze putând fi, în funcție de originea sa,: legal, când este prevăzut
expres de lege, sau convențional, când este stipulat într -o clauză
contractuală. Ori de câte ori încetarea are la bază voința concordantă a
părților nu putem vorbi de o asimetrie, fiind necesar, pentru o asemenea
calificare, să se cerceteze izvorul acesteia. Astfel, de exemplu, dacă
părțile au stipulat în contract un termen sau o condiție, încetarea
contractului este de origine convențională, existența cauzelor fiind
determinată de acordul părților.
Dacă în ceea ce privește modificarea, nu există o normă având
caracter general care să le enumere, art.1321 N.C.civ. dispune în
privința cauzelor de încetare: „Contractul încetează, î n condițiile legii,
prin executare, acordul de voință al părților, denunțare unilaterală,
expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea
condiției, imposibilitate fortuită de executare, precum și din orice alte
cauze prevăzute de lege”. A cestea se constituie în cauze generale de
încetare a contractelor (de la acestea putând exista excepții stabilite prin
norme speciale) și cauze aplicabile numai anumitor contracte, stabilite
în materie specială. Lor li se adaugă cauzele de transformare,
transmitere și stingere a obligațiilor, în unele situațiile normele care
reglementează modificarea sau încetarea contractului reprezentând doar
aplicații ale celor din materia obligațiilor.
Părțile contractante, în virtutea principiului libertății de voință, au
posibilitatea să insereze în contract clauze cu privire la modificarea sau
încetarea contractelor în mod unilateral, în beneficiul uneia sau ambelor
părți, dacă acestea nu sunt interzise în mod expres de lege. În aceste
cazuri modificarea sau încetarea contractului nu constituie o asimetrie,

21 modificarea sau încetarea fiind tot rodul acordului de voință al părților,
iar realizarea acesteia constituie exercitarea unui drept convențional care
trebuie făcută însă cu bună -credință.
Art. 1276 N.C.civ., având denumirea marginală „Denunțarea
unilaterală”, reglementează tocmai modul în care se realizează această
modalitate de desfacere a unui contract. Sunt avute în vedere numai
contracte pe durată determinată, deoarece în cazul celor pe durată
nedeterminată, den unțarea este permisă, ca regulă, cu respectarea
anumitor condiții stabilite de art. 1277 N.C.civ.
Numai că art. 1276 N.C.civ. nu distinge între denunțarea
convențională și denunțarea autorizată de lege. În concluzie, în
contractele pe durată determinată, d acă nu se interzice prin lege, părțile
pot insera clauze convenționale de denunțare unilaterală, sau în anumite
cazuri, denunțarea unilaterală este permisă printr -o normă legală, ceea
ce presupune că o eventuală clauză în acest fel nu face decât să reitere ze
respectiva reglementare. Toate acestea deoarece în alin. 1 al art. 1276
folosește formularea „dacă dreptul de a denunța unilateral contractul
este recunoscut unei dintre părți”.
În cazul contractelor uno ictu, problema denunțării nu se poate pune
după e xecutarea acestora, ci doar înainte ca acestea să fi început (alin. 1
al art. 1276 N.C.civ.), în timp ce denunțarea contractelor cu executare
succesivă se poate face și după începerea executării, dar înainte să se fi
epuizat toate prestațiile contractuale.
Denunțarea unilaterală a contractelor uno ictu produce efecte
retroactiv și fără a fi necesară curgerea vreunui termen rezonabil de
preaviz în timp ce în cazul celor cu executare succesivă efectele
denunțării se produc numai pentru viitor („prestațiile ex ecutate și cele
care se află în curs de executare” rămân valabile) și numai cu
respectarea termenului rezonabil de preaviz (art. 1276 alin. 2 N.C.civ.).
Considerăm că formularea alin. 2 al art. 1276 N.C.civ. este
defectuoasă deoarece din aceasta („în contr actele cu executare …
continuă … denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor … care
se află în curs de executare”) rezultă că acele așa numite contracte cu
executare continuă (și deci ale căror prestații se află permanent în curs
de executa re) nu ar putea fi denunțate unilateral. Propunem, în acest
sens modificarea alin. 2 al art. 1276 N.C.civ., astfel: „în contractele cu
executare succesivă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui
termen rezonabil de preaviz , chiar și după încep erea executării

22 contractului, însă denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor
executate sau în curs de executare. Dacă executarea prestațiilor este
continuă, denunțarea produce efecte numai de la momentul împlinirii
termenului de preaviz”.
Const ituirea pe cale convențională a dreptului de denunțare
unilaterală se poate face cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, situație în
care denunțarea produce efecte numai din momentul executării
prestației stabilită în schimbul dreptului de denunțare (art. 12 76 alin. 3
N.C.civ.). Numai că trebuie avut în vedere și termenul de preaviz. În
succesiunea mecanismului denunțării întâlnim următoarele etape:
înștiințarea celeilalte părți cu privire la denunțare, împlinirea termenului
de preaviz și executarea prestație i stabilite în schimbul denunțării. Dacă
ordinea este aceasta efectele denunțării se vor produce la momentul
executării prestației. Dar ultimele două etape pot fi ordonate temporal
invers, caz în care denunțarea își va produce efectele la momentul
împlinir ii termenului de preaviz, nu înainte, acesta fiind instituit în
favoarea cocontractantului celui ce invocă dreptul său unilateral la
denunțare și, pe cale de consecință, numai acesta poate renunța la
beneficiul său (singura ipoteză în care contractul se co nsideră desfăcut
anterior împlinirii preavizului).
Preluând opinia doctrinei care a admis dreptul părților de a desface
unilateral contractele pe durată nedeterminată, chiar și în absența unui
text expres de lege, în scopul salvgardării libertății individ uale și
prezervării liberei concurențe, art.1277 N.C.civ. dispune: „ Contractul
încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare
dintre părți cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice
clauză contrară sau stipularea unei prestații în schimbul denunțării
contractului se consideră nescrisă ”.
Reglementând acest drept potestativ legal au fost avute în vedere și
alte elemente consacrate în literatura anterioară, respectiv: denunțarea
unilaterală nu trebuie să fie abuzivă – în acest sens fiind prohibite, și
sancționate ca fiind nescrise, clauzele care stipulează unele prestații în
schimbul denunțării, dreptul la denunțare fiind esențilamente gratuit;
este obligatorie respectarea unui termen de preaviz rezonabil; dreptul de
denun țare unilaterală este reciproc, derogările putând fi stabilite doar
prin lege.
Dacă în privința contractelor pe durată nedeterminată regula este
denunțarea unilaterală, în cazul celor pe durată determinată aceasta

23 constituie excepția, fiind prevăzute expre s de norme speciale cazurile în
care este posibilă.
În afara denunțării unilaterale a contractelor pe durată
nedeterminată, sunt consacrate în materia contractelor numite și alte
cauze independente de voința părților.
În Capitolul III având denumirea „ Prin cipiul relativității efectelor
contractului ” am analizat acest principiu având în vedere istoricul,
reglementarea, domeniul de aplicare și excepțiile reale și aparente.
Potrivit art.1280 N.C.civ., care reiterează principiul relativității
contractului consa crat expres și de art.973 C.civ. anterior, contractele
produc efecte numai între părțile contractante. Astfel, terții, ca regulă,
nu pot fi ținuți de obligațiile și nici nu pot dobândi drepturile născute
dintr -un contract, ei nu sunt nici creditori și nici debitori ai obligațiilor
contractuale, dar contractul le este opozabil terților, în pofida efectului
relativ. Dar spre deosebire de reglementarea anterioară, cea actuală este
completată cu sintagma „dacă prin lege nu se prevede altfel”, prin
aceasta permi țându -se expres existența excepțiilor de la principiul
relativității efectelor contractului. În această ipoteză se încadrează atât
cazurile, permise de lege, în care părțile contractului stipulează crearea,
prin acesta, de drepturi sau obligații pentru o p ersoană ce nu a participat
la încheierea acestuia, nici personal, nici prin reprezentare, dar și cele în
care legea prevede expres producerea efectelor sau a unora dintre ele în
persoana unui terț.
Din coroborarea art. 1280 și 1282 N. C. Civ. rezultă că p rincipiul
relativității privește părțile și pe succesorii acestora care sunt ținuți de
efectele contractului. Din art. 1280 N.C.civ. rezultă fără rezerve că
efectele contractului, în virtutea relativității acestora, se produc în
persoana părților; din art. 1282 N.C.civ. reiese să efectele contractului
se transmit, în condițiile stabilite de lege, succesorilor universali și cu
titlu universal ai părților – persoane fizice deoarece se prevede expressis
verbis „la moartea unei părți”; dar în sfera succesorilor vizați de
principiul relativității efectelor contractului intră și succesorii
persoanelor fizice și succesorii persoanelor juridice. Considerăm că
pentru evitarea unor interpretări diferite este necesară introducerea, în
art. 1282 N.C.civ. a unei norme de trimitere la art. 235 -242, 249 și 250
N.C.civ.
Noul Cod civil nu folosește noțiunea de având -cauză, preferând -o pe
cea de succesor. Din situarea art. 1282 N.C.civ. în subsecțiunea

24 intitulată „Efectele față de terți” se poate concluziona că și avânzii –
cauză sunt tot terți, lucru adevărat numai prin raportare la momentul
încheierii contractului și la perioada ulterioară acesteia care, însă, ia
sfârșit la moartea părții – persoană fizică – sau la reorganizarea ori
încetarea părții – persoană juridică. Chiar d acă anumiți terți pot deveni
ulterior încheierii contractului părți ale acestuia, dat fiind faptul că
efectele contractului pot fi limitate, de lege, de părți sau de natura
contractului (art. 1282 N.C.civ.), „clasa avânzilor -cauză ține de natura
relativită ții efectelor”. Din aceste considerente am analizat cele trei
categorii distincte: părți, avânzi -cauză și terți.
Sub imperiul Codului civil de la 1864, s -a propus modificarea art.
973 C.civ. anterior, în sensul folosirii termenului de „parte” și nu a
sinta gmei „parte contractantă” arătându -se că „există persoane care
dobândesc calitățile juridice ale unei părți, fără a fi luată în considerare
participarea lor la formarea contractului”. Observăm că art. 1280
N.C.civ. utilizează noțiunea de „parte”, cea de „p arte contractantă”
regăsindu -se în art. 901, 1270, 1680, 2201 N.C.civ. Astfel, în materia
relativității se vorbește de părți iar în cea a forței obligatorii de părți
contractante. Considerăm că prin parte se înțelege persoana (sau
persoanele) care este țin ută de efectele contractului ca urmare a propriei
manifestări de voință în acest sens, iar prin parte contractantă persoana
(sau persoanele) care au participat la încheierea contractului ale cărui
efecte se produc în persoana sa (lor), partea constituind g enul proxim,
iar partea contractantă diferența specifică.
Delimitarea tradițională în drepturi și obligații reale și personale, a
fost înlocuită, art. 1282 alin. 2 vorbind de drepturi și obligații, pentru
cele din urmă fiind stipulată condiția suplimentar ă că acestea se transmit
succesorilor cu titlu particular, numai dacă legea permite. O condiție
comună, alături de cea a „legăturii strânse cu bunul”, este cea privind
data contractelor din care au luat naștere aceste drepturi și obligații care
trebuie să fie anterioară momentului dobândirii bunului de către
succesorul cu titlu particular. Pentru a fi opozabilă terțului este necesară
dată certă. În situația în care legea impune anumite formalități de
publicitate, acestea trebuie să fie îndeplinite tot anter ior dobândirii
bunului de către succesorul cu titlu particular. Condiția esențială pentru
ca succesorul cu titlu particular să beneficieze de drepturile născute
dintr -un contract la care nu a fost parte este aceea ca acestea să se afle în
strânsă legătură cu bunul dobândit de succesorul cu titlu particular. În

25 absența unei asemenea conexiuni, succesorul este terț desăvârșit față de
drepturile pe care autorul său le -a dobândit prin contracte anterioare.
În ce privește obligațiile care au legătură cu bunul ac estea nu se
transmit succesorilor cu titlu particular, cu excepția situațiilor când
aceasta rezultă din lege. Sintagma „în cazurile prevăzute de lege”
considerăm că vizează atât situațiile când un act normativ prevede că
acestea se transmit succesorilor c u titlu particular cât și pe acelea când
părțile stipulează expres acest lucru, dacă nu este interzis.
Promisiunea faptei altuia reprezintă o noutate la nivel legislativ,
Codul civil român de la 1864 neavând în cuprinsul său vreo normă cu
privire la aceast a, chiar dacă aceasta era prevăzută de art. 1120 din
Codul civil francez, sursa sa de inspirație.
Art. 1230 N.C.civ. instituie, ca element de noutate, valabilitatea
contractelor purtând asupra bunurilor altei persoane dispunând: „dacă
prin lege nu se prev ede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei
prestații, debitorul fiind obligat …, după caz, să obțină acordul terțului”.
Cum legea nu distinge, contractele pot avea efecte translative sau
constitutive atât cu privire la drepturile reale, cât și la drepturi de creanță
(de exemplu, un contract de locațiune care poartă asupra bunului unui
terț). O aplicație a acestei norme generale se regăsește în materia
specială a contractului de vânzare -cumpărare la art. 1683 N.C.civ. Art.
1683 N.C.civ. înlătură controversele existente în doctrină legate de
vânzarea bunului altuia. Vânzarea unui bun individual determinat,
proprietatea unui terț, este valabilă, obligația vânzătorului de a asigura
transmiterea dreptului de la titular la cumpărător fiind executată f ie prin
dobândirea de către vânzător a bunului, fie prin ratificarea vânzării de
către proprietar, fie prin orice alt mijloc direct sau indirect, care procură
cumpărătorului proprietatea asupra bunului (de exemplu, proprietarul
încheie un contract translat iv de proprietate cu cumpărătorul).
Prevederile art. 1683 N.C.civ. vizează și situația în care un coproprietar
vinde, în întregime, bunul proprietate comună. În orice caz, pentru a ne
afla în prezența promisiunii faptei altuia este necesar ca, la momentul
încheierii contractului cumpărătorul să aibă cunoștință de faptul că
vânzătorul nu este proprietarul bunului sau că este doar coproprietar.
Prin art. 1683 N.C.civ., cerința vânzătorului titular al dreptului de
proprietate a suferit o atenuare condiționată.
Nici noul Cod civil nu definește stipulația pentru altul, dar
reglementează pe parcursul a cinci articole (art. 1284 -1288 N.C.civ)

26 efectele acesteia. Potrivit art.1284 N.C.civ., oricine poate stipula în
numele său, însă în beneficiul unui terț care, ast fel, dobândește dreptul
de a cere direct promitentului executarea prestației. Definim stipulația
ca fiind acel contract sau clauză contractuală prin care promitentul se
obligă față de stipulant să execute o prestație în beneficiul unei alte
persoane, numi tă terț beneficiar, care devine creditor prin efectul unui
contract la care nu este parte și poate pretinde direct promitentului
executarea prestației.
În doctrină se susține că stipulația pentru altul este posibilă chiar și
în cazul actelor juridice unil aterale, însă acest act va reprezenta o sursă
de obligații numai pentru autorul acestuia, nu și pentru alții. Într -adevăr,
potrivit art.1325 N.C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel,
dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespu nzător
actelor unilaterale. Or, actul juridic unilateral dă naștere întotdeauna la
obligații numai în sarcina autorului său iar din reglementarea stipulației
pentru altul rezultă în mod clar că ne aflăm în fața unei operațiuni
juridice triunghiulare care p resupune existența stipulantului,
promitentului și a terțului beneficiar, obligația promitentului fiind
asumată față de stipulant iar prestația numai fața de terțul beneficiar. În
aceste condiții, considerăm că este imposibilă o asemenea construcție
juridi că în care stipulația să îmbrace forma actului juridic unilateral.
Acceptarea din partea terțului benefi ciar nu este o condiție de
validitate a stipulației pentru altul ci de eficacitate. Astfel, dacă terțul
beneficiar nu acceptă stipulația, dreptul său s e consideră a nu fi existat
niciodată (art. 1286 N.C.civ). Plecând de la această reglementare, în
literatura recentă se afirmă că optica a fost schimbată în sensul că rolul
acceptării are efecte în privința nașterii dreptului în patrimoniul terțului
benefi ciar. Înțelegem că, în viziunea autoarei, dreptul nu a existat
niciodată în acest patrimoniu în lipsa acceptării, numai că sensul este
tocmai al retroactivității, nu al inexistenței până la momentul acceptării.
Urmare a acceptării, dreptul beneficiarului s e va consolida
retroactiv, el fiind dobândit nu în temeiul acceptării, ci ca urmare și din
momentul încheierii contractului între stipulant și promitent.
Beneficiarul devine creditorul obligației promitentului și poate pretinde
executarea acesteia, dreptul fiind din acest moment irevocabil, iar
obligația actuală.
Deoarece acceptarea constituie, ca regulă, un act unilateral aceasta
trebuie, potrivit art. 1326 alin. 1 N.C.civ., să fie comunicată, numai că

27 această comunicare poate consta și doar în solicitarea adresată
promitentului ca acesta să execute prestația. Astfel, acceptarea nu poate
fi tacită ci trebuie să fie expresă sau să rezulte dintr -un act sau fapt
neechivoc al beneficiarului.
Codul civil de la 1864 nu cuprindea norme privind acțiunea directă
în general, ci, preluând modelul francez, reglementa doar două cazuri: în
materia antreprizei (art.1488 Cod civil anterior) și a mandatului
(art.1542 alin. ultim Cod civil anterior). Acestora li se adaugă unele
reglementări particulare din alte acte normativ e cum ar fi, de exemplu,
acțiunea salariaților temporari împotriva utilizatorului prevăzută de art.
96 alin.4 din Codul muncii.
Situația este aproape neschimbată și sub imperiul Codului civil
actual care nu cuprinde o reglementare având caracter general, de drept
comun, a acțiunilor directe, existând doar norme care privesc situații
particulare. Mai mult, noul Codul civil, asemenea celui anterior, prevede
cele două acțiuni directe, menționate mai sus, în favoarea unor terți:
acțiunea directă din materia co ntractului de antrepriză, pusă la dispoziția
lucrătorilor folosiți de antreprenor, care pot acționa direct pe beneficiar,
pentru a obține plata sumelor ce li se cuvin pentru serviciile prestate, în
măsura în care aceste sume nu au fost plătite antreprenoru lui (art. 1856
Cod civil); acțiunea directă din materia contractului de mandat, pusă la
dispoziția mandantului contra submandatarului (art. 2023 alin.6 Cod
civil). Ca element de noutate este reglementată acțiunea locatorului
împotriva sublocatarului (art.1 807 N.C.civ.).
Art.1488 C.civ. anterior prevedea: „ Zidarii, lemnarii și ceilalți
lucrători întrebuințați la clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte
lucrări date în apalt (în întreprindere – s.n.), pot reclama plata lor de la
comitent, pe atât pe cât acesta ar datori întreprinzătorului în momentul
reclamației ”. Art. 1856 C. civ., având denumirea marginală „Acțiunea
directă a lucrătorilor”, dispune: „În măsura în care nu au fost plătite de
antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat c u acesta, au
desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea
lucrării contractate au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la
concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la
momentul introducerii acțiuni i”. Codul civil actual, spre deosebire de
cel anterior, stabilește expres natura juridică a acțiunii, atât în cadrul
denumirii marginale cât și a normei propriu -zise. Un alt element de
noutate este dat de extinderea sferei persoanelor care beneficiază de

28 această acțiune directă: de la „z idarii, lemnarii și ceilalți lucrători
întrebuințați ”, adică lucrătorii ce au participat efectiv la executarea
lucrării, la „ persoanele care… au desfășurat o activitate pentru
prestarea serviciilor sau executarea lucrării ”.
Observăm că art.1856 C.civ. impune ca persoanele să fi prestat
munca sau, în general, serviciile în baza unui contract încheiat cu
antreprenorul. Considerăm că este vorba de asigurarea mijloacelor de
probă necesare pentru dovedirea valorii sumei pe care antrenorul o
datorează titularilor acțiunii directe, nu de o condiție suplimentară
pentru exercitarea acțiunii. Aceasta pentru că majoritatea contractelor
sunt consensuale. Bineînțeles, atunci când contractul este unul solemn,
cum este cazul contractului i ndividual de muncă, dovada cuantumului
salariului se va face prin înscrisul în care este consemnată manifestarea
de voință a părților ( instrumentum ), absența sa echivalând cu inexistența
contractului (ca negotium ).
Art. 1.807, intitulat „Efectele sublocați unii. Acțiuni împotriva
sublocatarului”, dispune: „(1) În caz de neplată a chiriei cuvenite în
temeiul locațiunii, locatorul îl poate urmări pe sublocatar până la
concurența chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului
principal. Plata anticipat ă a chiriei către locatarul principal nu poate fi
opusă locatorului. (2) Locatorul își păstrează dreptul prevăzut la alin. (1)
atunci când creanța având ca obiect chiria datorată în temeiul
sublocațiunii a fost cedată. (3) Locatorul poate, de asemenea, să se
îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a -l constrânge la
executarea celorlalte obligați i asumate prin contractul de sublocațiune”.
Codul civil anterior nu reglementa posibilitatea exercitării acțiunii
directe a locatorului împotriva sublocataru lui. Doctrina a arătat că
nefiind parte în contractul de sublocațiune, deci fiindu -i inopozabil,
locatorul nu se poate întoarce direct împotriva sublocatarului. Pentru
sublocatar, locatorul răspundea față de locator în limitele stabilite în
contractul de l ocațiune, în ceea ce privește întrebuințarea lucrului
potrivit destinației sale, plata chiriei, restituirea lucrului în starea în care
1-a primit, împreună cu accesoriile sale, repararea pagubelor pricinuite
bunului prin incendiu (art. 1435 C.civ. anterior ) și obligația de apărare a
lucrului închiriat contra uzurpărilor (art. 1433 C.civ. anterior).
Codul civil actual a preluat prevederile art.1753 C.civ. francez și
soluțiile din doctrina și jurisprudența franceze. Art. 1753 C.civ. francez
acordă proprietaru lui dreptul de a acționa direct împotriva

29 sublocatarului pentru plata chiriei , sublocatarul fiind ținut față de
locatorul până la concurența chiriei pe care acesta o datora locatarului.
În principiu, locatarul are dreptul de a subînchiria ori de a ceda
locațiunea, dacă nu cumva există stipulație contrară. Chiar dacă art.
1753 vorbește doar de plata chiriei, doctrina a apreciat și jurisprudența l –
a autorizat pe proprietar să îl urmărească direct pe sublocatar pentru
plata chiriei, până la concurența prețului sublocațiunii dar și pentru
executarea altor obligații de către sublocatar cât și pentru a obține
indemnizația pe care trebuie să o primească ca urmare a pierii bunului
închiriat.
Astfel că, de lege lata, locatorul are la -ndemână două acțiuni directe
locatorului împotriva sublocatarului: una privind plata chiriei, până la
concurența prețului sublocațiunii (art. 1807 alin. l C.civ.) și a doua
pentru executarea celorlalte obligații asumate de către sublocatar prin
contractul de sublocațiune ( art. 1807 alin. 3 C.civ.).
Chiar dacă art. 1807 C.civ. nu stabilește expres natura acestor
acțiuni ale locatorului împotriva sublocatarului ea rezultă din existența
structurii tripartite specifică mecanismului acțiunii directe (existența a
două contracte în care locatar ul este parte, debitor într -unul și creditor în
celalalt), locatorul, în calitate de titular al acțiunii directe, exercitând
dreptul direct împotriva debitorului său. Mai mult, alin. 3 al art.1807
C.civ. prevede că locatorul se poate îndrepta direct împotr iva
sublocatarului pentru a -1 constrânge la executarea celorlalte obligații
asumate prin contractul de sublocațiune, în acest caz obiectul acțiunii
directe fiind limitat la obligațiile asumate de sublocatar față de locatar,
altele bineînțeles decât cele pr ivind plata chiriei.
În acest sens, în jurisprudența canadiană s -a arătat că, în principiu,
sublocatarul și locatorul nu au calitatea de a solicita, unul împotriva
altuia, îndeplinirea obligațiilor contractuale rezultate din contractul de
locațiune (1874 -1876 C.civ. din Quebec). Dacă există o relație
contractuală între locator și locatar și între aceasta din urmă și
sublocatar, nu există a priori nici o relație contractuală între locator și
sublocatar. Ei nu pot, prin urmare, în principiu, să exercite o ac țiune de
natură contractuală împotriva unul împotriva altuia. Legea prevede
totuși unele excepții, în special prin art.1874 -1876 C.civ. din Quebec.
Tribunalul consideră că aceste dispoziții sui generis sunt de tipul
acțiunii oblice; ele vizează protecția d reptului la executarea obligațiilor
între locator și sublocatar. Deși nu există, inițial, între părți, nici o relație

30 contractuală, aceste dispoziții oferă facilități speciale care să le permită
să obțină executarea obligațiilor contractuale de către cei c are sunt cu
adevărat în cauză, chiar dacă convenții au fost inițial stabilite cu
locatarul. Instanța nu împărtășește punctul de vedere potrivit căruia
acest tip de acțiune poate fi analizată ca o stipulație pentru altul
(art.1444 C.civ. din Quebec) sau ca o delegație imperfectă de plată (art.
1667 C.civ. din Quebec). Sublocațiunea nu reprezintă, ca atare, un mod
de transformare a obligației inițiale. Ea nici nu poate fi făcută în
beneficiul unei persoane nedeterminate și presupune întotdeauna
manifestarea d e voință a sublocatarului și lipsa opunerii
locatorului. Sublocațiunea este o instituție juridică în sine; dispozițiile
sale specifice promovează îndeplinirea obligațiilor, fără constrângerile
impuse de acțiunea oblică, dar pentru a atinge același scop”, f iind astfel
în prezența unei acțiuni directe.
Capitolul IV , „Principiul opozabilității efectelor contractului
față de terți ” este dedicat analizei acestui principiu cât și excepție de la
el, respectiv simulația. Art. 1.281 N.C.civ. statuează expres asupra
opozabilității efectelor contractului dispunând: „Contractul este
opozabil terților, care nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor
născute din contract. Terții se pot prevala de efectele contractului, însă
fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepția cazurilor
prevăzute de lege”. Astfel, opozabilitatea este pentru prima dată
consacrată în legislația românească – nefiind formal recunoscută în
Codul civil român de la 1864 -, și se înfățișează ca un principiu general
al contractului, și, mai mult, al actului juridic civil, deoarece art.1325
N.C.civ. prevede că dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în
mod corespunzător și actelor juridice unilaterale, neexistând norme
speciale în materie, care să îi înlăture aplicabilitatea. Sunt prezentate
principiul, sensurile noțiunilor de opozabilitate și inopozabilitate și
aplicațiile principiului.
În ce privește simulația, sediul materiei este în Noul Cod civil, în
secțiunea a 6 -a intitulată „Efectele contractului”, subsecțiunea a II -a,
„Efectele față de terți”, pct. IV, art. 1289 -1294, ce reglementează
efectele simulației între părți, față de terți, raporturile cu creditorii,
proba simulației, includerea actelor unilaterale și excluderea celor
nepatrimoniale în, respectiv din domeniul s imulației. De asemenea, sunt
reglementate aplicații ale simulației în materia: convenției matrimoniale
(art. 331), a partajului simulat (art.679), a liberalităților (art. 992), a

31 donațiilor (art. 1033) și a contractului de tranzacție (art.2278). Chiar și
așa au rămas unele probleme deschise discuțiilor doctrinare. Una dintre
acestea o constituie identitatea părților celor două contracte care
formează operațiunea juridică a simulație, fiind susținute două opinii
contrare. Într -o susținere se afirmă că aceast a reprezintă una dintre
condițiile necesare pentru existența simulației, atât în actul public, cât și
în actul secret trebuind să figureze aceleași părți. Într -o altă opinie, se
apreciază că „participarea tuturor protagoniștilor actului public și la
acordu l simulatoriu, constituie caracteristici care sunt de natura, iar nu
de esența simulației”, deoarece în cazul simulației prin interpunere de
persoane avem de a face cu trei părți, una singura fiind comună celor
două contracte. Structura tripartită a simula ției prin interpunere de
persoane – contractul public dintre terțul contractant și interpus,
contractul secret în care figurează interponentul ca adevărat beneficiar al
simulației și acordul simulatoriu la care participă toate cele trei părți –
nu presupun e participarea persoanei interpuse la încheierea contratului
secret stricto sensu, acesta putând să își exprime acordul cu privire la
simulație ulterior.
O alta este dată de condițiile de validitate cerute de lege . Potrivit
art.1289 alin.2 N.C.civ., indife rent care este voința reală a părților
exprimată în contractul secret lato sensu, „contractul secret nu produce
efecte nici între părți dacă nu îndeplinește condițiile de fond cerute de
lege pentru încheierea sa valabilă”. Din formularea alin.2 al art.1289
N.C.civ., s -ar putea trage concluzia că actul secret, pentru a fi valabil,
nu trebuie (chiar dacă legea o cere imperativ) să respecte forma cerută
ad validitatem . Dacă în privința contractului public opinia este unanimă
și a fost consacrată, la acest mome nt, și la nivel legislativ, condițiile pe
care trebuie să le îndeplinească contractul secret a dat naștere unor
soluții diferite. Jurisprudența a statuat fie că „pentru ca acest înscris
secret să aibă eficiență juridică, este necesar ca el să întrunească t oate
condițiile de fond și formă ale convenției pe care o constată”, fie că „în
privința formei actului secret, se impune a arăta că, de vreme ce actul ce
reflectă voința părților este secret, el nu ar putea niciodată să îmbrace
forma autentică cerută … , astfel că actul secret ar fi putut să fie încheiat
cel mult în forma unui înscris sub semnătură privată” sau că „actul
secret împrumută condițiile de formă ale actului aparent întrucât pentru
dovedirea caracterului simulat al actului aparent nu se cere o s imetrie de
formă”. Nu putem fi de acord cu susținerile potrivit cărora contractul

32 secret este valabil în lipsa formei cerute de lege pentru validitate
deoarece sancțiunea, în cazul nerespectării acestei forme, este nulitatea
absolută a contractului (art.12 42 alin.1 N.C.civ.), iar intenția părților de
a simula nu poate suprima o cauză de nulitate prevăzută expres de lege
(art.1246 alin.4 N.C.civ.). Un contraargument este acela că prevederile
art.1289 alin.2 N.C.civ. trebuie corelate cu art.1011 alin.2 N.C.ci v.,
conform căruia forma autentică, prin excepție de la regula în materia
donațiilor, nu este cerută pentru donațiile deghizate. Numai că donațiile
deghizate reprezintă o formă a simulației, iar dacă regula ar fi fost aceea
că nu este necesară respectarea condițiilor de formă ar fi fost mai mult
decât suficientă o normă de trimitere la dreptul comun, respectiv la
art.1289 alin.2 N.C.civ. sau precizarea că donația deghizată reprezintă
simulație. Faptul că legiuitorul a ținut să precizeze că donațiile
deghiza te nu sunt supuse regulilor de formă generale în materia donației
fără alte precizări, nu înseamnă, în opinia noastră, decât că se instituie o
excepție atât de la prevederile art.1011 alin.1 N.C.civ. cât și de la
art.1242 alin.1 N.C.civ. (primul reprezentâ nd o aplicație a celui de al
doilea). În plus, același reputat autor arată că, în cazul interpunerii de
persoane, pentru a -și produce efectele, contractul secret trebuie să
îndeplinească și condițiile de formă prevăzute de lege pentru valabila lui
încheier e. Mai mult, forma ad validitatem este o „chestiune de fond” o
condiție intrinsecă, esențială, specială și exclusivă a contractului. Putem
aprecia astfel că art.1289 alin.2 N.C.civ., prin formularea „condițiile de
fond cerute de lege pentru încheierea sa v alabilă” are în vedere și forma
cerută de lege ad validitatem. Soluția este susținută și de
compatibilitatea dintre caracterul secret și autentificare (cu atât mai mult
și cu forma înscrisului sub semnătură privată sau remiterea materială).
Trebuie avute î n vedere și dispozițiile art.37 din Legea nr. 36/1995 a
notarilor publici și a activității notariale care prevăd obligația de
păstrare a secretului profesional: „Notarii publici și personalul birourilor
notariale au obligația să păstreze secretul profesional cu privire la actel e
și faptele despre care au luat cunoștință în cadrul activității lor, chiar și
după încetarea funcției, cu excepția cazurilor în care legea sau părțile
interesate îi eliberează de această obligație”. Cunoașterea de către
notarul public și personalul birou lui notarial a contratului nu înlătură
caracterul secret al acestuia și, contrar opiniei că existența și cuprinsul
contractului secret nu trebuie să fie cunoscută niciunei alte persoane

33 care nu participă la simulație, simulația privește numai terții către care
ea este îndreptată.
Părțile sunt persoanele care au participat, personal sau prin
reprezentare la încheierea simulației, și care sunt ținute de efectele
actului secret, ce corespunde voinței lor reale, în baza principiului
obligativității efectelor co ntractului. Având în vedere terminologia
folosită de noul Cod civil, părțile sunt cele care au participat la
încheierea actului public și a celui secret, indiferent dacă acestea sunt
comune sau nu, cum este în cazul interpunerii de persoană, situație în
care simulația se prezintă ca o operațiune tripartită. Succesorii universali
și cu titlu universal sunt acele persoane care dobândesc de la autorul lor,
parte a simulației, un patrimoniu sau o fracțiune dintr -un patrimoniu și
care, ca regulă sunt ținute de e fectele contractului secret, fiind
continuatoare ale personalității autorului. Ei se substituie în toate
drepturile și obligațiile autorului lor, astfel că le sunt opozabile
excepțiile ce pot fi ridicate față de autorul pe care aceștia îi reprezintă.
Astfe l, succesorii universali și cu titlu universal sunt, ca regulă, în
materia simulației, avânzi -cauză. Spunem de regulă, deoarece aceștia
devin terți față de simulație dacă din natura contractului ori din
stipulația părților rezultă că față de ei nu își prod uce efectele contractul
secret. Terți sunt toate celelalte persoane, deci aceia care nu sunt nici
părți și nici succesori universali sau cu titlu universal ai părților, și care
sunt ținute, datorită prezumției de bună -credință, să respecte, ca regulă,
aparența creată prin actul public. Aceștia pot fi de bună sau de rea –
credință, după cum au cunoscut sau nu existența actului secret. În cadrul
acestei categorii, noua reglementare face unele diferențieri de regim
juridic, după cum drepturile lor sunt în legătu ră directă sau nu cu
simulația. Intră în această categorie succesorii cu titlu particular ai
părților și creditorii chirografari, precum și terții desăvârșiți, iar în
anumite condiții și unii succesori universali sau cu titlu universal ai
părților.
Sfera t erților este mai largă în materia simulației, având o
compunere specifică: alături de terții obișnuiți, cei desăvârșiți, au
această calitate și succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari
ai părților, de bună credință. Terților le va putea fi opusă numai
existența actului public și situația juridică născută din acesta deși nu
corespunde realității. Ei beneficiază de inopozabilitatea actului secret
numai dacă nu au avut cunoștință de existența simulației, respectiv a

34 actului secret. Dimpotrivă, dacă au știut despre încheierea lui, nu se pot
prevala de protecția legii, deoarece reaua -credință face să dispară
rațiunea pentru care legea îi protejează prin inopozabilitatea față de ei a
actului secret. Legiuitorul sancționează părțile simulante, ele neputând
opune terților dobânditori de bună -credință actul secret. Protecția
acordată acestora se extinde și în raporturile cu avânzii -cauză ai părților:
succesorii universali, cu titlu universal, cu titlu particular și creditorii
înstrăinătorului aparent, care sunt interesați să invoce în favoarea lor
actul secret.
Există posibilitatea apariției unui conflict între terți, dat fiind dreptul
de opțiune al acestora: unii pot fi interesați să invoce în favoarea lor
actul public, iar ceilalți actul secret. Solu ția adoptată de noul Cod civil
(art. 1290 alin.1 și art.1291 alin.2 N.C.civ.) este parțial diferită de cea
statuată înainte de intrarea în vigoare a acestuia, potrivit căreia în
conflictul dintre terți vor avea câștig cei care cu bună credință se
întemeiaz ă pe actul public. Alin.1 al art.1290 N.C.civ. dispune
„Contractul secret nu poate fi invocat de părți, de către succesorii lor
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular și nici de către
creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terților c are, întemeindu -se
cu bună -credință pe contractul public, au dobândit drepturi de la
achizitorul aparent ”. Prevederile art.1290 alin.1 N.C.civ. privesc
situațiile actului fictiv și a interpunerii de persoane. Aceasta deoarece
norma indicată reglementează u n mijloc de protecție a unei anumite
categorii de terți, și anume cei „care, întemeindu -se cu bună -credință pe
contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent ”,
dreptul nefiind condiționat de existența aparenței calității de înstrăinător
a uneia dintre părțile simulației.
De asemenea, și creditorii achizitorului aparent sunt protejați prin
art. 1290 alin.1 N.C.civ., deoarece nu se distinge care este natura
drepturilor dobândite pe această cale de către ei. Întrebarea următoare
este ce se î nțelege prin creditori? Numai creditori chirografari sau și cei
care beneficiază de o cauză de preferință (cauzele de preferință sunt
privilegiile, ipotecile și gajul și cele reglementate prin legi speciale,
conform art.2327 -2328 N.C.civ.). Din economia pr evederilor tragem
concluzia că este vorba de ambele categorii.
Simplificând prevederile alin.1 al art.1290 N.C.civ., putem spune că
succesorul cu titlu particular de bună credință de la înstrăinătorului
aparent care se întemeiază pe actul public va fi pref erat în concursul cu

35 succesorul cu titlu particular de bună credință care se întemeiază pe
actul secret. În plus, buna credință poate exista și în persoana celorlalți
terți.
O altă concluzie eronată, din punctul nostru de vedere, pe care o
permite alin.1 a l art.1290 N.C.civ. este aceea că terți ar fi doar cei care
„întemeindu -se cu bună -credință pe contractul public, au dobândit
drepturi de la achizitorul aparent”, în timp ce succesorii cu titlu
particular și creditorii înstrăinătorului aparent ar forma o c ategorie
distinctă. Dacă în privința succesorilor cu titlu particular ai parților am
arătat că pot fi, unii dintre ei terți de bună credință care au dobândit
drepturi de la achizitorul aparent, ce sunt creditorii înstrăinătorului
aparent? Și aceștia sunt t ot terți în raport cu simulația, dar dată fiind
sursa drepturilor lor este firesc ca ei să invoce în favoarea lor actul
secret.
Considerăm că soluția aleasă de legiuitor de a prelua prevederile
art.1415 alin.1 C.civ.it. a fost una nefericită, datorită amal gamului de
categorii noționale și de confuziile pe care le poate crea interpretarea
normei analizate și, pe cale de consecință, propunem reformularea
acesteia în sensul: „Contractul secret nu poate fi invocat împotriva
terților care, întemeindu -se cu bună -credință pe contractul public, au
dobândit drepturi de la achizitorul aparent”.
Cum atât creditorii înstrăinătorului aparent cât și cei ai
dobânditorului aparent sunt terți în raport cu simulația, prin aplicarea
prevederilor analizate mai sus, rezultă că în cazul conflictului între ei va
vor avea câștig de cauză cei din urmă dacă se întemeiază cu bună
credință pe actul public. Prin excepția de la această regulă, potrivit art.
1291 alin.2 N.C.civ., dacă există un conflict între creditorii
înstrăinătorului a parent și creditorii dobânditorului aparent, sunt
preferați cei dintâi, în cazul în care creanța lor este anterioară
contractului secret. Exigența bunei -credințe nu mai este impusă,
prevalând condiția ca data creanței creditorilor înstrăinătorului aparent
să fie anterioară contractului secret. Per a contrario, dacă această dată
este ulterioară contractului secret, vor fi preferați creditorii
dobânditorului aparent.
În Capitolul V , intitulat „ Efectele specifice contractelor
sinalagmatice ”, sunt analizate exc epția de neexecutare a contractului,
riscul contractului și rezoluțiunea.

36 Excepția de neexecutare a contactului sinalagmatic este un mijloc de
apărare specific, întemeiat pe interdependența obligațiilor reciproce,
aflat la îndemâna părții căreia i se pret inde executarea obligației ce -i
revine, fără ca partea care pretinde această executare să -și fi executat
propria obligație sau să ofere executarea. Noul Cod civil prezintă
excepția de neexecutare drept o „cauză justificată de neexecutare a
obligațiilor con tractuale” aceasta fiind expres reglementată de art. 1556.
Dreptul francez a admis extinderea domeniului de aplicare a
excepției de neexecutare la toate raporturile sinalagmatice, chiar dacă nu
au ca izvor un contract, soluție îmbrățișată și de o parte a d octrinei
noastre, care a afirmat că este indiferent dacă obligațiile sinalagmatice
„izvorăsc dintr -un contract omonim sau dintr -o altă situație juridică”.
Însă art.1556 alin.1 N.C.civ. folosește expressis verbis formularea
„obligațiile născute dintr -un con tract sinalagmatic”, norma indicată
fiind, de altfel, situată în secțiunea intitulată „Cauze justificate de
neexecutare a obligațiilor contractuale”. Considerăm că, în acest fel,
domeniul de aplicație al excepției de neexecutare a fost clar determinat
și limitat la contractele sinalagmatice.
În cazul contractelor unilaterale, existând doar o singură obligație ce
trebuie executată, riscul neexecutării contractului se suprapune peste
riscul neexecutării obligației, acesta fiind suportat de către creditorul
obligației imposibil de executat . Astfel, riscul contractului este efectul
specific contractelor sinalagmatice ce constă în aceea ca una din părțile
contractului să suporte consecințele imposibilității fortuite de executare
a uneia dintre obligațiile contrac tuale reciproce și interdependente.
Riscul pierii bunului este suportat de transmițător, cu excepția
situației în care părțile au convenit ca riscul să fie suportat de creditorul
obligației de predare sau când acesta a fost pus în întârziere. Debitorul,
va pierde astfel, dreptul la contraprestație, iar dacă a primit -o, este
obligat să o restituie. Pentru a fi evitate eventuale interpretări tributare
regulilor anterioare în materie, teza a II -a a art.1274 alin.2 C.civ.
dispune: „El (creditorul – s.n.) nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că
bunul ar fi pierit și dacă obligația de predare ar fi fost executată la
timp”.
Domeniul de aplicare al rezoluțiunii este reprezentat în principal de
contractele sinalagmatice, reciprocitatea și interdependența obligați ilor
constituind fundamentul acesteia, obligația uneia dintre părți fiind cauza
obligației celeilalte părți. În literatura de specialitate recentă se afirmă că

37 noul Cod civil a făcut din rezoluțiune „O modalitate de desființare a
oricărui contract”, sinala gmatic sau unilateral, „sub condiția ca
desființarea lui să nu fie reglementată diferit în mod expres” pentru a se
ajunge la concluzia că „practic, rezoluțiunea va fi rezervată contractelor
sinalagmatice, cele unilaterale având moduri specifice de desființ are”.
Cum pentru contractele unilaterale regula o reprezintă aceste moduri
specifice, concluzionăm că rezoluțiunea reprezintă doar o excepție în
materie, nefiind necesară o normă expresă în acest sens.
Condiții cerute pentru admisibilitatea rezoluțiunii ju diciare în noul
Cod civil sunt similare celor reținute sub imperiul vechii reglementări
dovada îndeplinirii acestora fiind în sarcina reclamantului.
Nu putem fi de acord cu susținerea potrivit căreia rezoluțiunea
constituie o modalitate de desființare a or icărui contract, justificată pe
unicul motiv al neîndeplinirii sale, pentru următoarele motive: art. 1557
alin. 2 N.C.civ. se referă doar la imposibilitatea de executare temporară.
Faptul că în teza a II -a există o normă de trimitere la regulile din materi a
rezoluțiunii nu înseamnă că ne aflăm în prezența acesteia; art. 1321
N.C.civ. dispune: „Contractul încetează în condițiile legii, prin
executare, acordul de voință al părților, denunțare unilaterală, expirarea
termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîn deplinirea condiției,
imposibilitatea fortuită de executare, precum și din orice alte cauze
prevăzute de lege”. Astfel, imposibilitatea fortuită de executare e privită
ca o modalitate distinctă de încetare, rezoluțiunea (rezilierea)
încadrându -se în „alte cauze”; succesiunea și structurarea normelor pe
secțiuni indică, în mod clar, faptul că imposibilitatea de executare
constituie o cauză justificată de neexecutare a obligațiilor contractuale,
deci de încetare a contactului. Per a contrario, rezoluțiunea nu se
încadrează în această categorie, ei fiindu -i dedicată o secțiune anterioară
și distinctă în economia Noului Cod civil. În plus, dacă imposibilitatea
fortuită de executare ar fi reprezentat o formă a rezoluțiunii, ea ar fi fost
reglementată în secțiunea intitulată „Dreptul la rezoluțiune sau
reziliere”; art. 1516 alin. 2 N.C.civ. dă dreptul la opțiune în cazul
neexecutării „fără justificare a obligației contractuale”; daunele interese
invocate de art. 1551 alin. 1 pot fi obținute doar în cazul neexecutăr ii
culpabile a obligațiilor, în acest sens art. 1547 N.C.civ. dispunând, fără
posibilitate de interpretare că „debitorul este ținut să repare prejudiciul
cauzat cu intenție sau din culpă”. Deci, vinovăția debitorului trebuie să
existe, nefiind importantă f orma sa: culpă sau intenție. Dacă

38 neexecutarea se datorează unor cauze neimputabile părții, inclusiv
culpei creditorului, rezoluțiunea nu poate fi cerută. Astfel, art.1517
N.C.civ. dispune că „o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor
celeilalte pă rți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa
acțiune sau omisiune”. În cazul în care neexecutarea se datorează unui
caz fortuit, prin raportare la debitorul contractual, dar independentă de
culpa creditorului, ne vom afla în materia riscul ui contractului (efect al
imposibilității fortuite de executare a contractului).
În ce privește punerea în întârziere, aceasta constituie mijlocul
necesar de exercitare a dreptului de opțiune a creditorului și de stabilirea
datei după care debitorul nu se va mai putea libera valabil. Mai mult,
dacă anterior cererii de chemare în judecată debitorul nu a fost pus în
întârziere, acesta va putea executa obligația într -un termen rezonabil, ce
curge de la data când cererea i -a fost comunicată ( art. 1522 alin. 5
N.C.civ.). În plus, alin.2 pct.2 al art.1515 N.C.civ. prevede expressis
verbis: „… când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se
află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul
la daune -interese, dacă i se cu vin … să obțină, dacă obligația este
contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz,
reducerea propriei obligații corelative”.
O concluzie având caracter general este aceea că la elaborarea
noului Cod civil nu au fost respectate preve derile Legii nr. 24/2000
privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative care în art. 37 dispune că „în limbajul normativ aceleași
noțiuni se exprimă numai prin aceeași termeni”, iar „dacă o noțiune sau
un termen nu este consacra t sau poate avea înțelesuri diferite,
semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le
instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într -o anexă dedicată
lexicului respectiv și devine obligatoriu pentru actele normative din
aceea și materie. Astfel, în noul Cod civil se folosesc atât termenul de
contract cât și cel de convenție. De asemenea, revocarea este privită atât
ca denunțare a unui act unilateral de către autorul său (de exemplu art.
114 alin. 2, art. 26 alin. 2, art. 416 al in. 3 N.C.civ. ș.a.) , cât și ca
desfacere a unui contract prin acordul părților (de exemplu, art. 789 alin.
1 N.C.civ.) ori ca desfacerea a liberalităților în anumite condiții (de
exemplu, art. 1020 -1029 N.C.civ.). Tot astfel, în definirea contractului
și a actului juridic unilateral se folosește și noțiunea de persoană și cea
de autor, ambele fiind, în context, improprii.

39 Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, Codul comercial a
fost abrogat iar Noul Cod civil include și reglementarea contractel or
comerciale. Diferențierile de regim juridic se vor face nu după
calificarea unui raport juridic ca fiind de drept comercial sau de drept
civil, ci în funcție de calitatea de profesionist („cei care exploatează o
întreprindere”) sau non -profesionist. Cu toate acestea reglementarea
normelor generale care privesc materia contractelor, în general, este
realizată fără a face distincție între cele dintre profesioniști și non –
profesioniști.
Au fost simplificate definițiile diferitelor tipuri de contracte pentru o
mai mare claritate și au fost reglementate pentru prima oară alte tipuri
de contracte, cum ar fi contractul de adeziune sau contractul -cadru. De
asemenea, au fost reglementate clauzele externe, clauzele standard și
neuzuale. Prin reglementarea clauzelor -standard si a clauzelor neuzuale,
s-a urmărit temperarea posibilelor abuzuri ale părții a cărei poziție
economică este privilegiată.
Formarea contractului, ca noutate, face obiectul unor prevederi
amănunțite, în special, etapa precontractuală, fiind regl ementată
răspunderea precontractuală, cu privire deosebită pentru negocierea cu
rea-credință, divulgarea sau folosirea neautorizată a informațiilor
confidențiale și retragerea intempestiva a ofertei. Încheierea contractelor
este analizată prin prisma conce ptelor de oferta si acceptare, fiind
reglementate soluții pentru cazurile în care aceasta realizează cu
dificultate, cum este cazul negocierilor îndelungate ori al manifestărilor
de voință implicite. Este consacrată soluția irevocabilității ofertei de a
contracta, de cele mai multe ori, oferta fiind urmare a unor negocieri.
Leziunea dobân dește o vocație generală de protejare a părții
defavorizate într -un raport contractual și de remediere a deze chilibrelor
contractuale grave provocate prin comportamentul incorect al celeilalte
părți (art.1221 N.C.civ.).
În ce privește obiectul contractului, potrivit noii reglementări,
imposibilitatea inițială a obiectului obligației nu atrage întotdeauna
nulitatea contractului. De asemenea, este reglementată posibilitate a de a
contracta cu privire la bunuri care, la data în cheierii contractului, aparțin
unei terțe persoane, soluție determinată de necesitățile din circuitul
comercial.
Și dispozițiile care privesc efectele contractului propun soluții
inovatoare, cum sunt : strămutarea riscului în contractele translative de

40 proprietate odată cu predarea bunului, reglementarea expresă a
impreviziunii și a denunțării unilaterale ca modalitate de încetare a
oricărui tip de contract încheiat pe durată nedeterminată.
Principiul obligativității efectelor contractului între părțile
contractante (art.1270 N.C.civ.) prezintă elemente de noutate în ceea ce
privește excepțiile. Contractul este obligatoriu între părți, titularul
drepturilor născute din contract fiind în drept să pretin dă debitorului
satisfacerea acelor drepturi. Consecința imediată a principiului
obligativității contractului privește modul în care contractul se poate
modifica ori stinge. Contractele vor putea fi modificate sau stinse, ca
regulă, în același mod în care s -au constituit, adică prin acordul părților
(principiului simetriei actelor juridice). Prin excepție, modificarea sau
încetarea contractului se poate realiza din cauze autorizate de lege, dar
este necesară distincția dintre cauzele de încetare determinate prin
voința părților și cele autorizate de lege care nu presupun acest acord.
Astfel, executarea, denunțarea unilaterală reglementată de art.1276 -1277
N.C.civ., termenul și condiția au ca efect încetarea contractului dar
existența lor este determinată de a cordul părților.
Potrivit art.1280 N.C.civ., care reiterează principiul relativității
contractului consacrat expres și de art.973 C.civ. anterior, contractele nu
au efect decât între părțile contractante. Astfel, terții, ca regulă, nu pot fi
ținuți de obli gațiile și nici nu pot dobândi drepturi născute dintr -un
contract. Chiar dacă acest principiu nu a suferit, în esența sa, modificări,
totuși, în Noul Cod civil, stipulația pentru altul este așezată pe alte
coordonate decât cele stabilite de doctrină și jur isprudență sub imperiul
Codului civil de la 1864, dreptul terțului luând naștere sub condiția
acceptării, din această perspectivă efectele stipulației fiind fundamental
diferite.
În ceea ce privește opozabilitatea efectelor contractului față de terți,
se observă a altă modificare majoră în ce privește efectele simulației.
Noul cod civil nu cuprinde o definiție a simulației, reglementând, în
special, efectele acesteia. Nu putem fi de acord cu susținerile potrivit
cărora contractul secret este valabil în lips a formei cerute de lege pentru
validitate deoarece sancțiunea, în cazul nerespectării acestei forme, este
nulitatea absolută a contractului (art.1242 alin.1 N.C.civ.), iar intenția
părților de a simula nu poate suprima o cauză de nulitate prevăzută
expres de lege (art.1246 alin.4 N.C.civ.); donațiile deghizate reprezintă
o formă a simulației, iar dacă regula ar fi fost aceea că nu este necesară

41 respectarea condițiilor de formă ar fi fost mai mult decât suficientă o
normă de trimitere la dreptul comun, respe ctiv la art.1289 alin.2
N.C.civ. sau precizarea că donația deghizată reprezintă simulație.
Art.1273 N.C.civ., preia principiul consacrat de art.971 C.civ.
anterior, potrivit căruia contractul este translativ sau constitutiv de
drepturi reale prin efectul c onsimțământului părților. Remiterea
materială a bunului nu constituie o condiție pentru ca acest transfer
(respectiv constituire) să opereze. Prin excepție, transferul (sau
constituirea) dreptului real nu are loc la momentul încheierii
contractului .
Riscu l în contractele translative de proprietate a suferit mutații
esențiale, în sensul că principiul „ res perit domino ” a fost înlocuit de
„res perit debitori ”. Riscul pierii bunului este suportat de transmițător,
în considerarea calității sale de debitor al o bligației de predare, cu
excepția situației în care părțile au convenit ca riscul să fie suportat de
creditorul obligației de predare sau când acesta a fost pus în întârziere.
Dintre elementele de noutate aduse de către noul Cod civil în
materia contractel or, analizate în capitolele anterioare, le mai amintim
pe următoarele:
– capacitatea deplină de exercițiu se dobândește de către minorul
care a împlinit vârsta de 16 ani și căruia, pentru motive temeinice,
instanța de tutelă i -a recunoscut capacitatea dep lină de exercițiu (art.40
N.C.civ);
– eroarea -obstacol (cea care poartă asupra naturii contractului sau
asupra identității obiectului acestuia) se sancționează cu nulitatea
relativă (art. 1207 N.C.civ.) ;
– reglementarea de art.1213 N.C.civ. a instituției adaptării
contractului;
– reglementarea impreviziunii în ceea ce privește determinarea
cadrului general;
– statuarea prin lege a promisiunii faptei altuia;
– art. 1230 N.C.civ. instituie, ca element de noutate, valabilitatea
contractelor purtând asupra bun urilor altei persoane dispunând: „dacă
prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei
prestații, debitorul fiind obligat …, după caz, să obțină acordul terțului”;
– reglementarea acțiunii locatorului împotriva sublocatarului
(art.1807 N.C.civ.);

42 – stabilirea în mod expres a naturii juridice a acțiunii directe a
lucrătorilor din cadrul contractului de antrepriză;
– posibilitatea cumpărătorului să înlăture evicțiunea (art. 1704
N.C.civ.);
– faptul că nu mai este necesar ca dolul să fie determinant pentru
încheierea contractului;
– reglementarea, într -o manieră destul de amănunțită, a etapei
încheierii contractului, începând cu oferta și acceptarea, cu principiile
bunei -credințe și a confidențialității în cadrul negocierilor, și t erminând
cu pactul de opțiune, promisiunea de a contracta și contractul -cadru;
– introducerea în norma care reglementează principiul relativității
contractului (art.1280 N.C.civ.) a sintagmei „dacă prin lege nu se
prevede altfel”, prin aceasta permițându -se expres existența excepțiilor
de la principiul relativității efectelor contractului;
– lărgirea sferei persoanelor care beneficiază de acțiunea directă
reglementată de a rt. 1856 C. civ., din materia antreprizei;
– Codul civil actual, spre deosebire de ce l anterior, stabilește expres
natura juridică a acțiunii lucrătorilor, atât în cadrul denumirii marginale
cât și a normei propriu -zise.
Urmare a studiului întreprins am formulat următoarele propuneri
de lege ferenda :
a. Potrivit art. 1166 N.C.civ., contra ctul este acordul de voință dintre
două sau mai multe persoane, cu intenția de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic. Nouă definiție legală nu are în vedere raportul
dintre noțiunile „parte” și „persoană” și, pe cale de consecință,
considerăm că ar fi trebuit utilizată prima dintre acestea.
b. Este necesară reformularea art.1282 N.C.civ. fie prin introducerea
unei trimiteri la articolele care privesc și relativitatea efectelor
contractelor încheiate de către persoanele juridice fie prin modific area
alin.1 în sensul eliminării sintagmei „la moartea unei părți ”.
c. Contractul real este acela pentru a cărui formare valabilă este
necesară și remiterea materială a lucrului, tradițiunea bunului
constituind o condiție de validitate și nu un efect al c ontractului. Dacă în
cazul gajului și al depozitului se prevede în mod clar că remiterea
bunului constituie o condiție a încheierii contractului, în ce privește alte
contracte cum sunt împrumutul de folosință și cel de consumație, legea
nu mai este atât de clară ceea ce va permite interpretări diferite. De

43 aceea propunem, ca în cazul contractelor reale să se precizeze expres
acest lucru.
d. Noul Cod civil reglementează o nouă acțiune directă, cea a
locatorului împotriva sublocatarului, care, în mod direct, îl va putea
acționa pe sublocatar pentru plata chiriei locațiunii și pentru a -l
constrânge la executarea celorlalte obligații asumate prin contractul de
sublocațiune. Din analiza fiecăreia dintre acțiunile directe reglementate
în dreptul civil român se pot desprinde trăsături comune și ca urmare
propunem reglementarea unor reguli generale în ce privește acțiunile
directe ca operațiune juridică cu reguli proprii de aplicare, care să
constituie dreptul comun în materie.
e. în ce privește aplicațiile acțiunii directe propunem reglementarea
acțiunii directe și pentru submandatar împotriva mandantului, pentru
sumele rezultând din executarea mandatului.
f. deoarece acceptarea ajunsă la ofertant presupune realizarea
întregului mecanism al formării contractului și deci încheierea
contractului , propunem de lege ferenda înlocuirea , din cuprinsul
art.1200 alin.1 N.C.civ., a formulării „revocarea acestora” cu „revocarea
ofertei”.
g. Chiar dacă art.1516 N.C.civ. precizează condițiile în care poate
opera rezoluțiunea, în o parte a doctrinei le -a redus la două. Pentru a
evita diferitele interpretări în ce privește condițiile rezoluțiunii
considerăm necesară modificarea art.1549 N.C.civ. în sensul trimiterii la
prevederile art.1516 N.C.civ. sau a precizării exprese a tuturor
condițiilor în care poate opera rezoluțiune judiciară.
h. O altă propunere vizează domeniul de aplicare al rezoluțiunii.
Dacă sub imperiul Codului civil de la 1864 se preciza expres că acesta
vizează contractele sinalagmatice, noul Cod civil nu mai conțin e o
asemenea prevedere ceea ce duce la concluzia că se aplică și în cazul
contractelor unilaterale. Or, în cazul celor din urmă sancțiunea firească
ni se pare a fi revocarea. De aceea, considerăm că este necesară
precizarea poziției legiuitorului fie prin limitarea domeniului de aplicare
la contractele sinalagmatice, fie prin arătarea contractelor unilaterale
cărora aceasta li se aplică.
i. Regula generală în materia acțiunii în anulabilitate este dată de
prevederile art. 1249 alin.2 N.C.civ., nulitatea rel ativă putând fi invocată
pe cale acțiune în termenul general de prescripție de 3 ani iar pe cale de
excepție „chiar și după împlinirea termenului de prescripție a dreptului

44 la acțiunea în anulare”, fiind imprescriptibilă. Considerăm ca
nejustificată opțiun ea legiuitorului de a institui un termen mai scurt de
prescripție extinctivă pentru acțiunea în anulabilitate și mai ales de a
declara prescriptibilă excepția. În acest sens, propunem abrogarea
alin.2 al art. 1223 N.C.civ.
j. Alin.1 al art.1278 N.C.civ. pr evede: „atunci când părțile convin ca
una dintre ele să rămână legată de propria declarație de voință, iar
cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declarație se consideră o
ofertă irevocabilă și produce efectele prevăzute la art. 1.191”. Or,
art.1191 N.C.civ. prevede unicul efect al acestei oferte: declarația de
revocare nu produce niciun efect. Propunem modificarea alin.1 al
art.1278 N.C.civ. în sensul eliminării formulei „și produce efectele
prevăzute la art. 1.191.”.
k. Considerăm că formularea alin . 2 al art. 1276 N.C.civ. este
defectuoasă deoarece din aceasta rezultă că acele așa numite contracte
cu executare continuă nu ar putea fi denunțate unilateral. Propunem, în
acest sens modificarea alin. 2 al art. 1276 N.C.civ., astfel: „în
contractele cu e xecutare succesivă, acest drept poate fi exercitat cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz , chiar și după începerea
executării contractului, însă denunțarea nu produce efecte în privința
prestațiilor executate sau în curs de executare. Dacă execut area
prestațiilor este continuă, denunțarea produce efecte numai de la
momentul împlinirii termenului de preaviz”.
l. Susținem că soluția aleasă de legiuitor de a prelua prevederile
art.1415 alin.1 C.civ.it., din materia simulației, a fost una nefericită,
datorită amalgamului de categorii noționale și de confuziile pe care le
poate crea interpretarea normei analizate și, pe cale de consecință,
propunem reformularea acesteia în sensul: „Contractul secret nu poate fi
invocat împotriva terților care, întemeind u-se cu bună -credință pe
contractul public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent”.

45 Bibliografie selectivă
I. Tratate, cursuri, monografii
Literatura românească:
1. Adam I., Drept civil. Obligațiile. Contractul (în reglementarea
Noului Cod civil) , Editura C.H. Beck, București, 2011
2. Adam I., Savu C.N., Legea societăților comerciale. Comentarii
și explicații , Editura C.H. Beck, București, 2010
3. Albu I., Drept civil. Contractul și răspunderea contractuală ,
Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1994;
4. Anghel D., Hara bagiu L., Contractul de vânzare. Practică
judiciară și reglementarea din noul Cod civil , Editura Hamangiu,
București, 2011
5. Angheni S., Clauza penală în dreptul civil și comercial , Editura
Oscar Print, București, 2000;
6. Atanasiu A.-G., Al. Dimitriu, A. -Fl. Dobre, D. -N. Dumitru, A.
Georgescu -Banc, R. -Al. Ionescu, M. Paraschiv, I. Pădurariu, M.
Piperea, P. Piperea, Al. -Ș Rățoi, Al. -I. Slujitoru, I. Sorescu, M. Șerban,
G.-A. Uluitu, C. -M. Văduva, Noul Cod civil. Note. Corelații. Explicații ,
Editura C. H. Beck, București, 2011
7. Avram M., Actul unilateral în dreptul privat, Editura Hmangiu,
București, 2006
8. Baias Fl., Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I.
(coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art.1 -2664 ,
Editura C.H. Beck, București, 2012
9. Baias Fl., Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență , Editura
Rosetti, București, 2003
10. Beleiu Gh., Drept civil român, Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil , ediția a X -a, revăzută și adăugită de M.
Nicolae și P.Trușcă, Editura Universul Juridic, București, 2007
11. Bîrsan C., Drept civil. Drepturile reale principale , ed. a III -a,
revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008;
12. Boroi G., Anghelescu C. -Al., Curs de drept civil. Partea
generală (conform noului Cod civil) , Editura Haman giu, București,
2011
13. Boroi G., Drept civil. Partea generală. Persoanele , ediția a III -a,
Editura Hamangiu, București, 2008

46 14. Boroi G., L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în
reglementarea noului Cod civil , Editura Hamangiu, București, 2012;
15. Cărpenaru St.D., L. Stănciulescu, V. Nemeș, Contracte civile și
comerciale , Editura Hamangiu, București, 2009;
16. Cărpenaru St.D., V. Nemeș, M.A. Hotca, Legea nr. 85/2006
privind procedura insolvenței, comentarii pe articole , ed. a 2 -a, Editura
Hamangiu, București, 2 008
17. Chirică D., Relativitatea efectelor contractului , Editura
Universul Juridic, București, 2009
18. Chivu G., Simulația în teoria și practica dreptului , Editura
Argonaut, Cluj -Napoca, 2001;
19. Ciochină D., Drept civil. Contracte speciale , Editura Universul
Juridic, București, 2012;
20. Circa A., Relativitatea efectelor contractului , Editura Universul
Juridic, București, 2009
21. Cosma D., Teoria generală a actului juridic civil , București,
Editura Științifică, București, 1969
22. Deak Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I,
Vânzarea -cumpărarea. Schimbul , ed. a IV -a, actualizată de L. Mihai, R.
Popescu, Editura Universul Juridic, București, 2006
23. Deleanu I., Părțile și terții. Relativitatea și opozabilitatea
efectelor juridice , Editura Rosetti, București, 200 2;
24. Diaconu C. A., Principiul inopozabilității contractelor față de
terți. Noțiunea de terț . Editura Lumina Lex, București, 1999;
25. Dogaru I., Drept civil. Contractele speciale , Editura C.H. Beck,
București 2009.
26. Dogaru I., P. Drăghici, Bazele dreptului civil . Vol. III. Teoria
generală a obligațiilor , Editura C.H. Beck, București, 2009
27. Dogaru I., S. Cercel, Drept civil. Partea generală , Editura C.H.
Beck, București, 2007
28. Filipescu I.P., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor , Editura
Actami, București, 20 00
29. Florescu G., Nulitatea actului juridic civil , Editura Hamangiu,
București, 2008;
30. Goicovici J., Formarea progresivă a contractului , Editura
Wolters Kluwer, București, 2009
31. Ioan M., A. -D. Dumitrescu, I. Iorga, Drept civil. Teoria generală
a obligațiilor , Editura Universul Juridic, București, 2011

47 32. Jugastru C., Drept civil. Obligațiile , Editura Argonaut, Cluj –
Napoca, 2007
33. Lupan E., Sabău -Pop I., Tratat de drept civil român , vol. I,
Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2006
34. Micescu I., Curs de drept civil, Editura All Beck , București,
2000
35. Motica I., Lupan E., Teoria generală a obligațiilor civile ,
Editura Lumina Lex, București, 2008
36. Moțiu F., Contracte speciale în noul Cod civil , ediția a II -a,
Editura Universul Juridic, București, 2011;
37. Moțiu Fl., Contractele speciale în noul Cod civil , Editura
Wolters Kluwer, București, 2010.
38. Murzea C., Poenaru E., Reprezen tarea în dreptul privat , Editura
C.H. Beck, București, 2007.
39. Nicolae A.G., Uliescu M., Instituții de drept civil în noul Cod
civil, București , 2010
40. Nicolae M., Actul juridic civil , în Instituții de drept civil . Curs
selectiv pentru licență , 2009 -2010, Editura Universal Juridic, 2009
41. Nicolae M., Prescripția extinctivă , Editura Rosetti, București,
2004
42. Poenaru E., Drept civil. Teoria generală. Pe rsoanele , Editura
All Beck, București, 2002
43. Pop L., I -Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil.
Obligații (conform Noului Cod civil) , Editura Universul Juridic,
București, 2012
44. Pop L., Tratat de drept civil. Obligațiile , vol. II, Contractul ,
Editura Universul Juridic, București, 2009
45. Pop L., Tratat de drept civil. Obligațiile , vol.I, Regimul juridic
general sau Ființa obligațiilor civile , Editura. C. H. Beck, București,
2006;
46. Popa I. -Fl., Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în noul Cod
civil, Editura Universul Juridic, București, 2012
47. Safta -Romano E., Contracte civile , Editura Graphix, Iași 1995.
48. Safta -Romano E., Dreptul de moștenire. Doctrină și
jurisprudență , vol. I, Editura Graphix, Iași, 1995
49. Stănciulescu L., Drept civil. Contracte și suc cesiuni , ediția a 4 -a,
revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2008;

48 50. Stănciulescu L., Înstrăinarea și dobândirea construcțiilor și
terenurilor prin vânzare -cumpărare și prin alte acte juridice , Editura
Actami, București, 1995
51. Stătescu C., Bî rsan C., Drept civil. Teoria generală a
obligațiilor , ediția a IX -a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu,
București, 2008;
52. Stoica L.C., Ineficacitatea actului juridic civil , Editura
Hamangiu, București, 2009
53. Stoica V., Drept civil. Contracte speciale , vol. I, Editura
Universul Juridic, București, 2008;
54. Stoica V., Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile , Editura
All Beck, București, 1997;
55. Stoica V., Soțul supraviețuitor, moștenitor testamentar și legal ,
Editura Editas, București, 2004
56. Toader C., Drept civil, contracte speciale , ediția a 3 -a, Editura
C.H. Beck, București, 2008.
57. Toader C., M. Nicolae, R. Popescu, B. Dumitrache, Instituții de
drept civil. Curs selectiv de licență 2006 -2007 , Editura Universul
Juridic, București, 2006
58. Turcu I., Noul C od civil. Legea nr.287/2009. Cartea V. Despre
obligații, art.1164 -1649. comentarii și explicații, Editura C.H. Beck,
București, 2011
59. Ungureanu O., Drept civil. Introducere , ediția a VIII -a, Editura
C.H. Beck, București, 2007
60. Ungureanu O., Munteanu C., Tratat de drept civil. Bunurile.
Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București, 2008;
61. Vasilescu P., Cesiunea de contract. Repere pentru o teorie
generală a formării progresive a contractelor , Editura Sfera juridică,
Cluj Napoca, 2007
62. Vasilescu P., Drept civil. Obligații (în reglementarea Noului
Cod civil) , Editura Hamangiu, București, 2012
63. Vasilescu P., Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o
nouă teorie generală a actului de drept privat , Editura Rosetti,
București, 2003.
64. Zamșa C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor , Editura
C.H. Beck, București, 2010

49 Literatura străină:
65. Aubert J. -L., Le contrat. Droit des obligations , 3eme edition,
Dalloz, Paris, 2005
66. Bar S., Alter C., Les effets du contrat , Wolters Kluwer, Belgium,
SA, Water loo, 2006
67. Baudouin J. -L., Jobin P. -G., Les obligations , 6eme edition, Yvon
Blais, Cowansville, 2005
68. Benabent Al., Droit civil. Les obligations , Montchrestien, Paris,
2001
69. Bigliazzi Geri L, Busnelli F.D., Breccia U., Natoli U., Diritto
civile , UTET, Torino, 2000
70. Buffelan -Lanore Y., Larribau -Terneyre V., Droit civil. Les
obligations , ediția a 12 -a, Sirey, Paris, 2010
71. Carbonnier J., Droit civil. Vol. II. Les biens. Les obligations ,
PUF, 2004
72. Chabas C., L 'inexecution licite du contrat , LGDJ, Paris, 2002.
73. Ciafa rdini L., Izzo F., Codice civile annotato con la
giurisprudenza , XI edizione, Giuridiche Simone, Napoli, 2008
74. Delebecque Ph., J. -L. Pansier, Droit des obligations. Contrat et
quasi -contrat , 4 edition, Litec, Paris, 2007
75. Delmas Saint -Hilaire Ph., Le tiers a l'acte juridique , LGDJ,
Paris, 2000
76. Fabre -Magnan M., Droit des obligations , vol. I, Contrat et
angagement unilateral , 2eme edition, PUF, Paris, 2010
77. Fages B., Droit des obligations , 3eme edition, LGDJ, Paris, 2011
78. Fineau J., D. Bimnan. S. Gaudet, Theorie des obligations , 4eme
edition, Themis, Montreal, 2001
79. Flour J., J. -L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations, l.
L'acte juridique , 10e edition, Armand Colin, Paris, 2002
80. Gatt L., Sistemul normativ și soluțiile inovatoare ale Codului
european al c ontractelor , ediție îngrijită și tradusă din limba italiană de
Fl. Ciutacu, Editura Themis Cart, Slatina, 2008
81. Gazzoni F., Manuale di diritto privato ,VIII edizione,
Scientifiche Italiane, 2000
82. Genicon Th., Résolution du contract pour inéxecution, Paris,
2007
83. Ghestin J., Jamin Ch., Billan M., Traite de droit civil. Les effets
du contrat , 3eme edition, LGDJ, Paris, 2003

50 84. Lamontagne D. -C., Larochelle B., Droit spécialisé des contrats,
Volume 1, Les principaux contrats: la vente, le louage, la société et le
mand at, Yvon Blais, Cowansville,2000
85. Larroumet Ch., Les obligations. Le contrat , 2eme partie, Effets ,
tome III, 6ieme edition, Economica, Paris, 2007
86. Legier G., Droit civil. Les obligations , 17eme edition, Dalloz,
Paris, 2001
87. Malaurie Ph., Aynes L., Stoffel -Munck Ph., Droit civil. Les
obligations , 3e edition, Defrenois, Paris, 2007, traducere în limba
română, coordonator Șcheau M., traducere Dănișor D., Editura Wolters
Kluwer, București, 2009
88. Malaurie Ph., L. Aynes, Ph. Stoffel -Munck, Droit civil. Les
obligatio ns, Defrenois, Paris, 2004
89. Malecki C., L'exception d'inexecution , LGDJ, Paris, 1999
90. Malinvaud Ph., Droit des obligations , Litec, Paris, 2003
91. Mazeaud H., Mazeaud L., Mazeaud J., Chabas F., Lecons de
droit civil. Tome 2. Premier volume. Obligations. Theorie generale ,
9eme edition, Montchrestien, Paris, 1998
92. Mousseron J.M., Raynard J., Seube J. -B., Technique
contractuelle , Francis Lefevre, Paris, 2010
93. Pineau J., Burman D., Gaudet S., Theorie des obligations , 4
editions, Editura Themis, Montreal, 2001
94. Planiol M. , G. Ripert, Trataité practique de droit civil français,
tome VI, Obligation , LGDJ, Paris, 1930
95. Renault -Brahinsky C., Droit des obligations , Gualino, Paris,
2004
96. Schlesinger P., Codice civile. Trattato funzionamento UE. Leggi
complementari , ediția 16, IPSO A Gruppo Wolters Kluwer, 2010
97. Smith S. A., Atiyah’s Introduction to the Law of Contract ,
Clarendon Law Series, Oxford University Press, 6th edition, 2005
98. Starck B., H. Roland, L. Boyer, Obligations. Contrat , 4eme
edition, Litec, Paris, 1993
99. Terre Fr., Introduction generale au droit , 5ieme edition, Dalloz,
Paris,
100. Terre Fr., Simler Ph., Lequette Yv., Droit civil. Les
obligations , Dalloz, Paris, 2005
101. Toulet V., Droit civil. Obligations. Responsabilite civile ,
Paradigme Publications Universitaires , 2003

51 102. Treite l G.H., An outline of the Law of Contrat , Oxford
University Press, 6th edition, 2004

III. Articole și studii
Literatura românească:
1. Anton G., Teoria impreviziunii în dreptul român și în dreptul
comparat , în Dreptul nr. 7/2000
2. Bodoașcă T., Considerații în legătură cu temeiul juridic al
obligativității ofertei de a contracta în materie civilă , în Dreptul nr.
1/2006;
3. Chelaru E., Forța obligatorie a contractului, Teoria
impreviziunii și competența în materie a instanțelor judecătorești , în
Dreptul nr. 9/2003
4. Chirică D., Condițiile de validitate și efectele promisiunii
sinalagmatice de vânzare -cumpărare , în Studia Universitatis Babeș –
Bolyai Iurisprudentia nr. 2/2001
5. Chirică D., Predarea conformă a lucrului vândut , în Revista de
drept internațional privat și de d rept privat comparat, Cluj -Napoca, 2006
6. Chirică D., Transferul proprietății și al riscurilor în contractul
de vânzare -cumpărare , în Revista română de drept privat nr. 2/2007;
7. Conachi N., Cu privire la admisibilitatea pronunțării de către
instanța de judeca tă a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de
înstrăinare a unui teren, dacă există, în acest sens, o promisiune
stabilită prin convenția părților , în Dreptul nr. 1/2004
8. Deleanu I., Grupurile de contracte și principiul relativității
efectelor cont ractului – răspunderea contractuală pentru fapta altuia , în
Dreptul nr. 3/2002;
9. Deleanu I., Opozabilitatea. Considerații generale , în Dreptul nr.
7/2001
10. Dîrjan Tr., Antecontractul de vânzare -cumpărare , în Dreptul nr.
3/2000
11. Goicovici J., Cesiunea contractu lui în reglementarea art.1315 –
1320 din Noul cod civil , în Curierul judiciar nr.5/2010
12. Goicovici J., Formalism substanțial și libertate contractuală în
dreptul privat contemporan , în Studia Universitatis Babeș -Bolyai.
Iurisprudentia nr. 2 -4/2002;
13. Goicovici J., Intuitu personae, element al cauzei și obiectului
contractelor , în Dreptul nr. 8/2006;

52 14. Ilie G.A., Regula res perit domino în materie contractuală între
mit și realitate , în Revista română de drept privat nr.2/2011
15. Ioan M., Acțiunile directe în reglemen tarea noului Cod civil , în
Valahia University Law Study nr. 2/2012
16. Lulă I., Hantea D., Discuții cu privire la promisiunea
sinalagmatică de vânzare -cumpărare a terenurilor , în Dreptul nr.
9/2003
17. Lulă I., I. Sferdian, Discuții cu privire la răspunderea
contr actuală pentru fapta altuia , în Dreptul nr. 8/2005
18. Mârza L.D., Intervenția legală și judiciară în contracte , în
Dreptul nr. 9/2004;
19. Neculaescu S., Discuții privind conceptul de obiect al
contractului , în Dreptul nr. 12/2011
20. Pop L., Acțiunea pauliană (I) , în Curierul Judiciar nr. 4/2006
21. Pop L., Acțiunea pauliană (II) , în Curierul Judiciar nr. 5/2006
22. Pop L., Acțiunile directe în dreptul privat , în Dreptul nr. 5/2006
23. Pop L., Despre negocierile precontractuale și contractele
preparatorii , în Revista română de d rept privat nr. 4/2008;
24. Pop L., Discuții în legătură cu unele clasificări ale obligațiilor
după obiectul lor , în Dreptul nr. 8/2005;
25. Pop L., Încercare de sinteză a principalelor teorii referitoare la
fundamentele contractului, cu privire specială asupra te oriei
autonomiei de voință și teoriei solidarismului contractual , în Revista
română de drept privat nr. 5/2007
26. Pop L., Răspunderea civilă contractuală pentru fapta altuia , în
Dreptul nr. 11/2003
27. Popa I. (I); B. Dumitrache (II), Antecontractul de vânzare –
cumpărare și promisiunea sinalagmatică de vânzare -cumpărare , în
Dreptul nr. 2/2004;
28. Popa I. -Fl., Efectele acceptării executării obligației. Agrearea
conformității în cadrul vânzării , în Revista română de drept privat nr.
2/2007
29. Popa I. -Fl., Obligația de conf ormitate – cu referire specială la
vânzările de consum , în Pandectele române nr. 5/2005
30. Popa I. -Fl., Remediile neexecutării contractului de vânzare –
cumpărare, din perspectiva Convenției de la Viena privind vânzarea
internațională de mărfuri , în Revista rom ână de drept privat nr. 2/2008

53 31. Popa I. -Fl., Rezoluțiunea și rezilierea în Noul Cod civil (I) , în
Revista română de drept privat nr.5/2010
32. Popa I. -Fl., Rezoluțiunea și rezilierea în Noul Cod civil (II) , în
Revista română de drept privat nr.6/2010
33. Stătescu C ., Aspecte referitoare la relația dintre contra -înscris și
actul public în cadrul simulației (II), Revista română de drept nr.8/1981
34. Steopan Fl., Considerații privind cesiunea convențională de
contract , Studia Universitatis Babeș -Bolyai Jurisprudentia nr. 2/2003
35. Stoica V., Pactele comisorii exprese , în Dreptul nr. 2/1997
36. Turianu C., Donațiile deghizate și indirecte reflectate în
literatura juridică și practica judiciară , în Dreptul nr. 8/2000
37. Ungureanu O., Reflecții privind eroarea în dreptul civil , în
Juridica nr. 4/2001
38. Zamșa C., Specificul reflectării impreviziunii în practica
arbitrală română , în Revista română de arbitraj nr.3/2011