Muzeul Național al Literaturii Române din București [624949]

Universitatea București
Facultatea de litere
Școala doctorală litere
Doctorand: [anonimizat]: P rof. dr. Mihai Zamfir

Teză de doctorat

Muzeul Național al Literaturii Române din București
Monografie instituțională

1

S u m a r

Preambul
Museion. Scurt istoric al muzeografiei .
Începuturile muzeografiei în România.

Partea întâi
Destinul postum al operei literare – menirea unui muzeu de
literatură .

Capitolul I. Muzeul cuvântului.
I. 1. Ctitorie. Constituire. Dumitru Panaitescu Perpessicius.
I. 2. Direcții de organizare. Alexandru Oprea.
I. 3. Continuitate. Nicole Ciobanu.
I. 4. Tradiție și modernitate. Alexandru Condeescu.

CapitolulII. Patrimoniul cultural – Arhiva .
II. 1. Manuscrise . Colecții.
Studiu de caz. Fondul Nichifor Crainic din arhiva Securității în
Patrimoniul Muze ului Na țional al Literaturii Române .
II. 2. Sanc tuarul cărții – colecția de carte veche și rară .
II. 3. Biblioteca de carte curentă .
II. 4. Periodice .
II. 5. Obiecte memoriale.
II. 6. Colec ția de artă plastică.
II. 7. Fototeca.
II. 8. Colecția de înregistrări audio -video. Fonoteca.
Capitolul III. Viața manuscriselor .
III. 1. Conservare.

2
III. 2. Restaurare.
III. 3. Cercetare.

Partea a doua
Ieșirea în lume. Valorificarea patrimoniului .

Capitolul I. Publicații .
I. 1. Ediția națională Mihai Eminescu
I. 2.Revista Manuscriptum.
I. 3.Editura Muzeul Literaturii Române.

Capitolul II: Expoziții .
II. 1. Expoziția permanentă.
II. 2. Expoziții temporare.Expoziții itinerante.

CapitolulIII. Case memoriale .
III. 1. Muzeul memorial „Tudor Arghezi – Mărțișor”
III. 2. Muzeul memorial „Liviu și Fanny Rebreanu”
III. 3. Muzeul memorial „Ion Minulescu – Claudia Millian”
III. 4. Muzeul memorial „George și Agatha Bacovia”

Capitolul IV. Relația patrimoniu -eveniment.
IV. 1. Rotonda 13.
IV. 2. Programe. Proiecte.

Încheiere .
Bibliografie. Anexe.

3

PREAMBUL

1. Museion. Scurt istoric al muzeo grafiei .
2. Începuturile muzeografiei în România .

4

Musei on. Scurt istoric al muzeografiei .

Consiliul Internațional al Organizării Muzeelor – ICOM – organizația internațională a
muzeelor și profesioniștilor din domeniul muzeelor, înființată în anul 1946, în asociere cu
UNESCO – Organizația Națiunilor Unite pentru Educație , Știință și Cultură – se angaj ază să
conserve și să asigure continuitatea și punerea în valoa re a patrimoniului cultural și natural
mondial, actual și viitor, material și imaterial.
Conform definiției tehnice emisă de acest for internațional de prestigiu „ Muzeul este o
instituție cultural științifică ce are drept obiectiv colectarea și conservarea bunurilor
culturale și valorificarea lor prioritar prin expunere în scopul instruirii și educării publicului
larg”.1
Activitatea umană de acumulare, de păstrare, de ocrotire a unui bun considerat de
valoare poate fi urmărită de -a lungul istoriei umanității. Constituirea de tezaure prețioase
adunate în urma războaielor de cucerire, împodobirea templelor cu obiecte de preț (Templul
Suso din Mesopotamia) pot fi considerate în forma lor incipientă niște muzee sui generis.
Dar originea termenului de „m uzeu” vine fără îndoială din grecescul „museion” – loc
al muzelor, închinat lor și sanctuar al artelor. În mitologia greacă cele nouă muze, fiice ale lui
Zeus și ale Mnemosinei aveau menirea să îl înveselească pe Zeus la ospețe și serbări. Cultul
zeițelor protectoare ale artelor în Grecia elenistică arată importanța deosebită acordată
poeziei, teatrului, muzicii. Inspiratoare ale poeților și savanților, cele nouă muze prezidează
fiecare câte o activitate creatoare: Clio – muza istoriei, reprezentată drept o tânără purtând în
mână câteva cărți; Euterpe – muza poeziei lirice – cea care produce plăcere și este portretizată
cu un fluier. Thalia – muza comediei – zeița festivităților luxoase și una din cele trei
„Kharites” – cele trei grații, care sunt reprezenta te dansând în cerc. Melpomene – muza
tragediei – „a celebra cu dans și cântec”, a pare ca o mască tragică. Terpsichore – muza
dansului – delectare și dans. Era considerată muza dansului și a muzicii de cor. Erato – muza
poeziei erotice . Era reprezentată pu rtând în mână o liră. Polyhymnia – muza retoricii.
Considerată cea mai serioasă, este reprezentată ca o gânditoare, uneori cu un deget dus la

1Nicolescu, Corina, Muzeologie generală , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979, p. 32.

5
gură. Aducătoare de celebritate. Urania – muza astronomiei – în grecește „ceresc”. Este legată
de dragostea unive rsală și Spiritul Sfânt. Calioppe – muza poeziei epice, voce frumoasă, c ea
mai înțeleaptă dintre muze. Este înfățișată cu un instrument de scris sau cu o liră și
considerată cea mai inteligentă dintre muze2. Templul muzelor făcea parte din ampla
construcți e a Bibliotecii din Alexandria, celebrul Museion – centru de cult cu altare pentru
fiecare dintre cele nouă muze.
Prima mărturie despre Museionul din Alexandria o găsim în cartea a XVII -a a
Geografiei lui Strabon. Muzeul din Alexandria, un forum de tip ari stotelic, un centru de
reflecție spirituală și de activitate culturală și științifică era consacrat cultului Muzelor și
căutării adevărurilor înalte. În Geografia sa, Strabon precizează menirea unui muzeu la
începutul erei noastre și creează imaginea acest ui for în apropierea celebrei Biblioteci din
Alexandria. Muzeul se afla în incinta imenselor palate regale cu porticuri somptuoase, cu săli
de colocvii, un vast cenaclu unde savanții, artiștii și învățații se reuneau. În Alexandria
helenistică, ctitorie a lui Ptolemeu I. Soter în 29 î.d.Ch., Museionul era reprezentat printr -un
colegiu de filologi erudiți, medici, oratori și artiști lirici conduși de un preot desemnat de
Cezar. În fabuloasa Bibliotecă, Ptolemeu ar fi strâns „ toate cărțile popoarelor de pe pământ ”,
papirusuri, manuscrise și pergamente din varii domenii: literatură, știință, filozofie, medicină
și geografie. Misterul înființării Bibliotecii și Museionului este, într -un fel, dezvăluit tot în
Geografia lui Strabon și s -ar datora învățatului Dem etrius din Phaler, un guvernator exilat din
Atena. Sub patronajul luminatului Ptolemeu I, Demetrius a organizat construcția Templului
Muzelor sau Museion. S -ar părea că primul muzeu al umanității ar fi fost populat nu cu
exponate, ci cu oameni. Peste o sut ă de învățați feriți de grijile materiale erau adăpostiți în
spațiile generoase ale acestui splendid edificiu. Oameni de geniu ai epocii, filologi și învățați
erau dedicați păstrării patrimoniului cultural al lumii. Distinși prin activitatea lor și prin
serviciile aduse republicii, membrii de seamă ai Museionului, reprezentând o epocă glorioasă
a spiritualității omenirii erau chemați să găsească sensurile cele mai înalte ale gândirii umane,
ale adevărului ca o valoare supremă.
Având ca model Școala lui Aris totel și Academia ateniană a lui Platon, învățații
museionului, această comunitate elitistă, și -au consacrat existența căutării adevărului,
întruchipării lui în Idei, în cultul și venerația muzelor călăuzitoare. În secolul al XVIII -lea în
ampla Enciclopedi e, lucrare faimoasă a iluminismului francez, Diderot și d’Alembert, apare

2Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală , Editura Albatros, 1983, pp. 65 -70.

6
pentru prima oară menționat termenul „muzeu” în accepțiunea modernă a cuvântului. „ Musée,
lieu de la ville d’Alexandrie en Egypte, où l’on entretenait, aux dépens du public, un certa in
nombre de gens de lettres distingués par leur mérite, comme l’on entretenait à Athènes dans
le Prytanée des personnes qui avaient vendu des services importants à la république. Le nom
des muses, déesses et protectrices des beaux arts étaient incontestab lement la source de celui
du musée .”
„Muzeu – loc în orașul Alexandria din Egipt, unde erau întreținuți, din cheltuielile
publice, un număr de oameni de litere distinși prin meritul lor, cum în Atena la Prytaneu,
erau întreținute persoanele care făcuseră servicii importante republicii. Numele muzelor,
zeițe și protectoare ale artelor, era incontestabil izvorul numelui de muzeu […]3.Cuvântul
muzeu a primit de atunci un sens mai extins și se aplică astăzi oricărui loc unde sunt păstrate
lucruri care au un ra port imediat cu artele și cu muzele .
Primele colecții ale umanității pot fi considerate templele grecești cu statui, picturi,
coloane și ornamente din bronz, aur și argint dedicate cultului zeilor. Spre exemplu
Pinacoteca cu fresce din Atena datând din sec olul V care ilustrează și dă seamă despre viața
din templele grecești din epocă.
Practica descoperirii, păstrării și punerii în valoare a acestor comori testimoniale ale
civilizației umane ia amploare în Renaștere când umaniștii cercetează antichitatea rom ană.
Vestigiile romane capătă o valoare imensă. Se manifestă o atenție deosebită pentru obiectele
materiale, statui, fragmente și rămășițe ale antichității Romei antice. Se fac săpături
arheologice, iar elitele formate din savanți, prinți, medici, juriști și prelați erudiți sunt
preocupați de tot ce înseamnă „antichități”, inscripții, manuscrise, obiecte prețioase și uzuale,
pietre gravate, medalii și monede. Aceste adevărate comori, vestigii prețioase sunt
colecționate și puse în valoare, protejate în locu ri speciale, acele „cabinete”. Cuvântul vine
din latinescul „canea” – loc ascuns, peșteră și devine în italiană „gabinetto”. În orașe ca
Florența, Roma sau Mantua pasiunea pentru colecțiile antice devine o trăsătură a marilor
familii aristocrate care își dispută într -un fel de concurență amenajarea palatelor, a grădinilor
cu statui, coloane și obiecte ale culturii și civilizației antice. Este renumită colecția de statui a
lui Cosimo de Medici de la Florența. Valoarea pieselor ce forma această suită de vest igii
antice era dată de calitatea artistică, vechimea și materialul din care erau executate.
Cultul antichității depășește granițele Italiei și în 1528 Francisc I visează să
construiască la Fontainebleau , o Romă a nordului european. El se înconjoară de nen umărați

3Schaer, Roland, L’Invention des musées , Ed. Gallimard, Paris, Serie Histoire, 1993, pp. 2, 3.

7
artiști italieni care fac replici în bronz după statui celebre, mulaje după fragmente statuare care
sunt plasate în galeriile de la Fontainebleau. Exemplul acestui pasionat colecționar este urmat
de majoritatea curților europene. Bavaria, Anglia, S pania.
Primul muzeu de istorie din lume este considerat „le museo” din Cômo inițiat de Paolo
Giovio, un eclesiast erudit, pasionat de istorie și biografiile contemporanilor săi iluștri, care
concepe și realizează o colecție de portrete originale, altele co piate de pe medalii, busturi și
alte documente. Colecția sa de peste patru sute de piese conține și o primă formă de clasare de
tip muzeografic și este plasată într -o clădire amenajată special pe care o va numi muzeu . Din
dragoste pentru antichitate și în amintirea Museionului alexandrin, el consacră tematic sălile
acestui așezământ diferitelor divinități romane, iar una dintre săli este consacrată muzelor și
zeului Apollon. Paolo Giovio a elaborat pe parcursul a treizeci de ani și o imensă panoramă
biograf ică în patruzeci și cinci de cărți „ Histoires de son temps ”, asemenea contemporanului
său Giorgio Vasari care publică în aceeași perioadă, 1550, biografiile artiștilor – Viețile
pictorilor, sculptorilor și arhitecților , iar colecția sa de portrete a insuflat gustul pentru
portretele înaintașilor iluștri și a cunoscut o posteritate considerabilă: Caterina de Medici a
comandat 340 de portrete pentru galeria sa, Henric al IV -lea a amenajat la Luvru Mica Galerie
cu douăzeci și două de portrete ale regilor și reginelor Franței, apoi, mai târziu, la Versailles,
Ludovic al XIV -lea a amenajat o galerie de portrete. Acest tip de colecție avea să constituie
decorul clasic al castelelor europene de secol XVI -XVII.
O altă formă de muzeografie în fază incipientă o constituie cultul „curiozităților”.
„Kabinette” -le germane din timpul dinastiei Habsburgilor . La începutul secolului al XVII -lea
colectau piese interesante în „camere de artă și minuni” – „Kunst und Wunderkammer ”. Fosile
corale, flori și fructe venite de d eparte, obiecte bizare, piese exotice provenite din călătorii –
erau reunite în decoruri construite special ce reprezentau o lume aproape necunoscută,
alegorică, încărcată de magie și mister. Se reconstruiește aici un spațiu de contemplație și
meditație, u n loc artificial, menit să transmită ideea de universalitate relevată prin analogie,
alegorie, decor. Meritul acestor cabinete de istorie naturală este acela că au beneficiat de
primele cataloage din istorie. Acestea aveau rolul de a face cunoscute, în rân dul savanților,
raritățile deținute de colecționar și prin aceasta prestigiul social al proprietarilor.
Achizițiile de rarități și curiozități aveau să fie înlocuite o dată cu secolul al XVII -lea
de adevăratele colecții de opere de artă din domeniul pictur ii și sculpturii. Apare piața de artă,
valoarea obiectului artistic este dată de numele artistului. Colecționarii își ordonează
opțiunile, iar arta devine cea mai înaltă valoare. Este renumită colecția ducilor de Mantua care
au reușit să adune în jumătate de veac o colecție de capodopere printre care se regăsesc lucrări

8
de Mantegna, Bellini, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Tizian, Veronese, Tintoretto,
Rubens, Caravaggio.
Aceste colecții s -au constituit din dorința de cunoaștere, gustul pentru rarități,
respectul față de trecut și omagierea lui, simțul estetic al colecționarilor bogați ce se vedeau
înconjurați de frumos, dar și din vanitatea posesiunii, a acumulării de bunuri valoroase.
Colecțiile, galeriile particulare, saloanele de artă nu erau destinate publicului larg. Un număr
limitat de apropiați, prieteni, somități din epocă formau „publicul” predilect care putea admira
splendorile închise în spații privilegiate.
Cuvântul „muzeu” apare prima oară pe frontispiciul unei instituții la 21 mai 1683,
odată cu inaugurarea Muzeului Ashmolean de la Oxford. Noul așezământ inaugurat cu mare
pompă de viitorul rege al Angliei, Jacob al II -lea, poartă pe fronton un nume triplu ce dă
seamă despre conținutul și menirea sa Musaeum Ashmolianum Schola Naturalis Historiae ,
Officina chimica – în limba latină. Edificiul este ridicat prin strădaniile de un deceniu ale lui
Elias Ashmole, un potentat pasionat de numismatică, botanică și astrologie care donează
Universității Oxford colecția sa prețioasă formată din medalii și ma nuscrise, instrumente de
cercetare, monede și „rarități”. Patronajul universității oxoniene îi oferă colecției nu doar
protecție și conservarea ci, pentru prima dată în istorie o face accesibilă publicului.
Cunoaștere, instruire și formare sunt cele trei d eziderate ale acestei instituții care funcționează
alături de o școală și un laborator. Primul custode al unui muzeu avea să fie Robert Plot,
membru al Societății Regale și autorul unei Istorii Naturale (1660). Dar vizitatorii Muzeului
Ashmolean nu sunt do ar savanții și studenții oxonieni, ci și publicul plătitor de bilete. Modul
acesta permisiv de vizitare avea să -l mulțumească pe eruditul german Conrad von Uffenbach
care, în trecere prin Oxford, în 1710 notează în Jurnalul de călătorie: „ oamenii se înghe suie
fără menajamente și chiar femeile sunt admise în muzeu pentru un bilet de 6 pence; ele se
agită de ici acolo, ating obiectele și își dau coate ”.4
Dorința de cunoaștere, instruirea poporului, comunicarea cunoștințelor devin în
această perioadă o respon sabilitate publică.
Începutul secolului al XIX -lea este fără îndoială vârsta de aur a muzeelor. În această
perioadă se instituie în lume un cult al artei, iar muzeele devin adevărate temple. Palatul
Luxemburg din Paris este deschis, începând cu anul 1750 u nui public special format din artiști
și studenți, două zile pe săptămână. Prin legea dată în 1791, la propunerea marchizului de
Marigny, directorul Clădirilor Regale, Palatul Luvru devine oficial muzeu. Preluând o parte a

4Schaer, Roland, L’Invention des musées, Gallimard, Paris, 1993, p. 34.

9
patrimoniului Galeriilor Luxembur g, la 10 august 1793 are loc inaugurarea oficială a noului
muzeu. Loc de instruire a tinerilor artiști, muzeul Luvru era deschis publicului doar în zilele
de duminică până în anul 1855. În toată Europa, în aceeași perioadă se deschid muzee
naționale de ist orie și de artă, galerii și institute menite să adune, să păstreze și să expună
comori naționale, opere de artă, vestigii ale trecutului . Astfel de la 1700 când își deschide
porțile Muzeul Național de la Viena are loc un „moment” muzeistic european întins pe o
perioadă de câteva decenii: Londra, 1753, British Museum (unde se intra cu o programare
solicitată cu câteva săptămâni înainte); Neapole – 1738; la Florența Galeriile Ufizzi în 1743;
la Dresda, Muzeul Zwinger în 1746; la Sankt Petersburg Ermitajul, in augurat în 1765 în
clădirea Palatului de Iarnă; Muzeul Prado din Madrid, inaugurat în 1771 de regele Carlos al
III-lea.
Contemporan cu revoluția muzeistică europeană , în Statele Unite activitatea de
înființare a muzeelor ține de inițiativa privată. Primul muzeu american este Charleston,
inaugurat în 1773 căruia i se alătură în timp nenumărate cabinete și galerii precum și institute
tutelare de tipul Institutului Smithsonian – ca donație a lordului englez James Smithson, în
1826. De altfel, donațiile și ach izițiile publice reprezintă metoda de îmbogățire a
patrimoniului muzeal de -a lungul timpului. În 1860 se inaugurează Muzeul Metropolitan din
New York, apoi Muzeul de Arte Frumoase din Boston, 1870; Philadelphia, 1875, și cel din
Chicago, 1879. Aceste expoz iții, galerii și edificii ale păstrării spiritualității naționale au un
imens succes, iar utilitatea muzeului ca instituție publică este evidentă.

10

Începuturile muzeografiei în România

Ideea păstrării și protejări i patrimoniului cultural apare la noi, încă din primele secole
ale erei noastre. Este vorba despre refacerea, construirea sau chiar restaurarea unor obiective
cu caracter social sau militar practicate de romani pe teritoriul cuprins între Marea Neagră,
Dunăre și Carpați. Sunt restaurate drumuri și fortificații, cetăți și ansambluri arhitectonice. O
piatră militară datată 118 e.n. atestă că drumul din Tracia și Dacia Moesică a fost refăcut în
vederea vizitei împăratului Hadrian în Dobrogea. Există inscripții care dovedesc spre
exemplu, refacerea templului zeiței Nemesis de la Sucidava –Vasile Pârvan Trapaeum II, p.
165. Sau restaurarea unui vas grafitat realizată de meșteri daci (sec. I e.n.), descoperit în
habitatul antic de la Costești. Restaurarea avea un caracter economic – adăugarea unor
crampoane de fier – dar lucrarea poate fi înțeleasă ca o preocupare pentru păstrare și dăinuire,
de protecție și eliminare a f actorilor de degradare aflăm din La conservation et la
restauration des monuments, et des bati ments historique, UNESCO, Paris, 1973, p. 117 -118.
Acțiunile civilizatoare ale romanilor în Dacia au contribuit într -o mare măsură la
păstrarea nealterată a semnificației, specificului zestrei monumentale din acest spațiu cultural
care a putut fi transmisă astfel prin generații, în timp. Nu același lucru putem spune despre
efectul devastator al intoleranței politice și religioase manifestate de imperialismul habsburgic
în Transilvania în sec. al XIII -lea. Pe lângă cauzele obiective, naturale geografice care au dus
la deteriorarea monumentelor istorice atitudinea opresivă față de practicanții cultului ortodox
din Ardeal de către conducătorii Bisericii catolice au făcut ca astfel de vestigii ale evidenței
cultului ortodox să nu existe. În 1279 sinodul biserici lor de la Buda hotărăște pentru români:
,,nu le este permis să oficieze serviciul divin, să ridice capele și biserici din piatră… “5
În timp ce arhitecturii destinate cultului ortodox i se refuza dreptul de existență,
arhitectura apuseană și -a pus amprenta asupra stilului urbanistic din Transilvania. Arhitectura
din lemn a fost cea mai periclitată și a suferit cele mai mari pagube, până la dispariție. Alături
de abuzuri, distrugeri iminente și erodări în timp, un factor determinant în pierderea valorilor
culturale românești l -a avut spo lierea patrimoniului. Conform gu stului pentru antichități

5Nicolescu, Corina, Muzeologia generală , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979, p. 14.

11
dezvoltat în Apus în secolul al XVI -lea o serie de bunuri culturale românești au fost
,,exportate“ și se găsesc în muzee celebre, arhive și biblioteci europene.
De pildă Matei Corvin, apoi Carol al VI -lea, cunoscuți ca mari colecționari ordonă ca
unele valori arheologice scoase de la Ulpia Traiana Samisegetus a să fie duse la Viena și Buda,
cum rezultă din cercetările istoricului Hadrian Daicoviciu .
Cu toate acestea și împ otriva factorilor destructivi naturali, subiectivi, societatea
românească a manifestat o atitudine constantă de formare a unei concepții proprii despre
istorie, valoare, conștiință națională.

*

Muzeografia românească își are originea în colecțiile așezămintelor de cult în primele
ctitorii bisericești, începând cu secolul al XIV -lea. Întemeiată înainte de 1374, de călugărul
Nicodim, Mănăstirea Vodița și ansamblul arhitectonic din preajma ei a fost reînnoit de Vlaicu
Vodă care a ctitorit între 1370 -1375 o nouă biserică. Prima ctitorie bisericească are drept
atestare unul dintre cele mai vechi documente din Țara Românească. Este vorba despre primul
pergament original în limba slavonă care vorbește despre lucrarea domnitor ului Vlaicu Vodă.
Tot în zona Olteniei se află și Mănăstirea Tismana, cel mai vechi așezământ monahal
românesc cu o existență de peste șase sute de ani. Pe lângă rolul de menținere a evidenței
ortodoxe, prin reculegere și închinăciune, Biserica Mănăstirii Tismana a adunat și păstrat o
bogată colecție de icoane pe lemn, obiecte de cult și cărți vechi, bisericești, veșminte și
iconostase ornamentate. În aceeași perioadă Ștefan cel Mare ctitorește în Moldova.
Mănăstirea Neamț, în Maramureș avem Mănăstirea Peri , din Săpânța, distrusă și refăcută de
nenumărate ori. Slujbașii acestor așezăminte, monahi sau mireni își asumă rolul de începători
ai unor lucrări meticuloase de acumulare și păstrare a unor valori ce se vor constitui, în timp,
în colecții și muzee de ma re valoare patrimonială. „Aceste colecții au luat naștere în preajma
edificiilor monahale: scrisul, miniatura, pictura, broderia, icoana, cartea de rugăciune, și au
alimentat nucleul patrimoniului cultural românesc. ” 6
Abia în secolul al XVIII -lea sunt măr turii, la Mănăstirea Lainici, despre prima colecție
cu un statut necunoscut de bunuri culturale, iar mai târziu se pomenește de colecția muzeală a
Mănăstirii Sfântul Simion Stălpnicul, cu profil religios. În perioada Evului Mediu, în preajma
curților domne ști, pe lângă reședințele feudale sau centrele de cult, în orașele cu o viață

6Drăguț, Vasile, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească , Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1976, p. 180.

12
culturală și economică mai întinsă, există mărturii despre înființarea unor colecții ce conțin
obiecte de podoabă, arme, piese de mobilier sau cu rost decorativ, valori numismati ce. Pe
lângă reședințele domnești și marile ansambluri mănăstirești apar și bibliotecile cu rol de
păstrare și tezaurizare a cărților, manuscriselor și documentelor. Călătorii străini prin Țările
Române relatează despre valorile culturale comandate și achi ziționate, adunate cu gust și
rafinament, cu efort financiar de către boierii Cantacuzieni sau de familia Brâncoveanu, la
curtea lui Dimitrie Cantemir, Alexandru și Nicolae Mavrocordat.
După moda europeană, și sub influențele enciclopedismului și iluminism ului, iar mai
târziu ale romantismului muzeografia românească, aflată la începuturi se dezvoltă în spiritul
epocii stimulată de efervescența produsă la nivel european de structura gândirii și practicilor
politico -economice și culturale ale epocii.
Colecții le și bibliotecile românești, din patrimoniul cărora, o parte, au ajuns, pe diverse
căi, în posesia marilor centre culturale europene își definesc în această perioadă rostul didactic
și se dezvoltă și funcționează odată cu evoluția sistemului de învățământ . Apar acum, muzeele
colegiilor din Odorhei (1772) și Aiud (1780)
O primă colecție specializată în lucrări de artă se constituie la Sibiu prin apariția unui
complex muzeistic, concepție a germanului Samuel Hoffmeyer și comandă a lui Samuel
Bruckenthal. Est e Muzeul Național Bruckenthal de azi ,,…o instituție de prestigiu european…
Colecțiile sale au fost constituite de baronul Samuel von Bruckenthal (1721 -1803) guvernator
al Transilvaniei în perioada 1777 -1787 – putând fi vizitate înaintea deschiderii muzeul ui
Luvru, din Paris …“ 7
O noutate absolută în domeniul muzeografiei, în România, care suferă în alte domenii
culturale de apăsătoare complexe în raport cu efervescența evoluției culturii europene.
Importul modelelor europene din diferite sfere instituționa le: învățământ, presă, teatru,
societăți filarmonice literare și academice aduce cu sine o extindere inde pendentă în toate
provinciile muzeisticii naționale. Valorile culturale românești sunt puse în valoare de evoluția
determinată de participarea României la dezvoltarea societății economice europene, integrarea
în comerțul continental și apariția personalităților în domeniu, al oamenilor de cultură
conștienți de aceste valori.
Începând cu conceptele Școlii Ardelene continuate de ideologia curentului romant ic,
ce cuprinsese intelectualitatea pașoptistă, apare în presa și literatura vremii un curent nou care
privește monumentul ca argument al apartenenței la același neam al românilor de pretutindeni,

7Ghidul muzeelor și colecțiilor din România, CIMeC, București, 2000, p. 244.

13
a originii daco -romane, ca argument pentru realizarea unită ții naționale. În scrierile lor, Ghe.
Asachi, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Ghe. Lază r, Alecu Russo, Ghe. Barițiu aș ază
monumentul într-un spațiu privilegiat și -i înnobilează sensurile. Se acordă o mare atenție
arheologiei și studiului antichitățil or. Alexandru I. Odobescu, fascinat de descifrarea științifică
a umbrelor trecutului mărturisește: ,, Sunt fără îndoială archive tăcute care păstrează în
miezul lor, pe curat, documente istorice ale țării noastre din timpuri pe când istoria nu se
scria cu c ondeiul… “ 8Harta muzeisticii românești începe să prindă contur pregnant în primele
decenii ale secolului al XIX -lea într -o desfășurare echilibrată, în toate provinciile românești.
În această perioadă se organizează muzee cu profile diverse: Muzeul de istor ie
naturală de la Iași 1834 și, în același an, Muzeul Național de la Sfântul Sava din București și
tot în capitală Muzeul botanic în 1882. În Transilvania se înființează în 1828 Colecția de
științe naturale din Beiuș, Muzeul din Blaj în 1850, Muzeul din Br așov în 1851, Muzeul de
istorie din Cluj – 1859 și cel din Năsăud în 1872 iar la Sibiu, în 1875 ia ființă Muzeul de
științe ale naturii. După Unirea P rincipatelor, Alexandru Ioan Cuza emite un decret de
înființare, în 1864 a unui Muzeu Național de antichit ăți în București. În această perioadă apar
noi muzee, de rang național cu rol important în dezvoltarea muzeologiei românești. Creșterea
numerică rapidă după 1864 înregistrează după acest an treisprezece instituții muzeale noi
dintre care amintim: Muzeul Ba natului din Timișoara 1872; Muzeul Țării Crișurilor de la
Oradea 1872, Muzeul din Sfântu Gheorghe 1879, Muzeul din Constanța 1879, Muzeul de artă
din Craiova 1880; Muzeul de științe ale naturii și Pinacoteca din București.
În 1892 apare Legea privitoare la consemnarea și restaurarea monumentelor , iar în
1893 Legea privind regimul descoperirii monumentelor și obiectelor antice iar efectul acestor
legi permite dezvoltarea activității de identificare, conservare și restaurare, de cercetare,
activitate științif ică specifică muzeologiei. Multe din muzeele românești își măresc fondul
documentar și efectuează evidențele primare, inventare și editarea de cataloage. La Sibiu în
1851 apare un catalog pentru antichități , scos la Viena de L. Neugeboren , iar în 1893 un
catalog pentru galeria de artă a muzeului Bruckenthal. La Iași, Gh. Asachi editează un album
cu „Tipologia costumului popular din Moldova”, în 1854 (,,cu 14 planșe color“).
Sfârșitul secolului al XIX -lea marchează apariția a numeroase muzee regionale:
Muzeu l de istorie din Gherla și cel al Brăilei, la Deva Muzeul civilizației Dacice și Romane,
Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia (1886), Muzeul de Artă Maramureș, Muzeul de
istorie din Sighișoara, Muzeul Alexandru Ștefănescu din Tg. Jiu.

8Odobescu, Alexandru I., Scrieri literare și istorice. Artele din România în periodul preistoric , II, 1887, p. 265.

14
La începutul seco lului al XX -lea muzeistica românească se diversifică și astfel iau
ființă Muzeul Theodor Aman în București, Muzeul marinei (1920), Muzeul de istorie a
municipiului București (1914), Muzeele arheologice de la Adamclisi, Histria și Ulpia Traiana
Sarmisegetus a, Muzeul de artă populară din Iași (1906), Muzeul de Istorie naturală ,,Grigore
Antipa“, Observatorul Astronomic Vasile Urseanu din București (1909), Muzeul Militar
(1920) .9 Strădaniile oamenilor de cultură din provinciile românești precum și a conducătorilor
vremii sunt stimulate de dezvoltarea legisla ției și a acțiunilor de protejare a bunurilor culturale
la nivelul întregii Europe. Atenția societății europene față de patri moniul său cultural este
manifestată prin înființarea de comisii și legi protective pentru monumente și patrimoniu.
Regimul napoleonian creează pentru prima dată în lume instrumente de aplicare a unei politici
ferme de recuperare, conservare și ocrotire pa trimonială prin decretul Constituției din 11
august 1792 – la un an după gruparea monumentelor de știință și artă la Luvru și Tuileries – a
Comisiei de conservare a monumentelor.
Puterea de exemplu a acestui for protector avea să funcționeze și la noi și, aproape
peste un veac, ia ființă în 1860 prin grija lui Alexandru Golescu, ministrul Cultelor, o Comisie
pentru cercetări arheologice și istorice din care mai făceau parte Alexandru Odobescu, Cezar
Bolliac, Al. Peliman și Henri Trenk.
Prin Ministerul Culte lor și instrucțiunii publice Alexandru Odobescu, răspândește între
1871 -1855 ,, Chestionarul sau izvodul de întrebări în privința vechilor așezăminte ce se află
în deosebitele comune ale României “. Dezideratul emis de scriitor era „ să cercăm a aduna
element e de statistică arheologică și să dobândim până în oarecare punct mijloace de a
clasifica, cel puțin grosso modo, monumentele antice din țara noastră ”. 10
Abia în 1874, însă, se va înființa la noi, prin decretul princiar nr. 754/6 aprilie
Comisia onorifică pentru monumentele publice din care făcea parte M. Kogălniceanu,
Alexandru Odobescu, C. Bolliac, Th. Rosetti, Dimitrie Sturdza, Al. Orăscu, Titu Maiorescu.
Din arhive și publicațiile vremii apare evident interesul crescând față de monumentele
de interes na țional, față de modul în care acestea sunt conservate și restaurate.
Conștiința valorii acestor mărturii importante pentru afirmarea culturii naționale a fost
preocuparea unor personalități ale epocii. Ion Slavici nota în 1882, în Raportul Despre
Moșteniri le de dincoace de Milcov, II, p. 182: ,, generația noastră, mai luminată decât cele
trecute, trebuie să simtă că, dacă e vorba ca societatea română să ajungă la vreo însemnătate

9Ghidul muzeelor din România , 1938, din Opriș, Ioan, Ocrotirea patrimoniului cultural , Editura Meridiane,
București, 1986, p. 176.
10Opriș, Ioan, Ocrotirea patrimoniului cultural , Editura Meridiane, București, 1986, p. 96.

15
în lumea aceasta, ea trebuie să se pătrundă de spritul societății naționale: to t românul să
simtă că nimic mare nu se poate produce decât prin munca unită a unui șir de generațiuni și
întocmaiprecum noi, dorim, ca lucrurile începute de noi să fie continuate cu zel de către
urmașii noștri. Părinții noștri au muncit cu nădejde și noi v om scoate la cap ăt lucrurile
începute de dânșii. “11

11Opriș, Ioan, Ocrotirea patrimoniului cultural , Ed. Meridiane, București, 1986, p. 99.

16

PARTEA ÎNTÂI

Destinul postum al operei literare. Menirea unui muzeu de literatură.

17

Capitolul I. Muzeul cuvântului.
I. 1. Ctitorie. Constituire. Dumitru Panaitescu Perpessicius.
I. 2. Direcții de organizare. Alexandru Oprea.
I. 3. Continuitate. Nicole Ciobanu.
I. 4. Tradiție și modernitate. Alexandru Condeescu.

18

I. 1. Ctitorie. Constituire. Dumitru Panaitescu Perpessicius.

Gândul de a aduna și a așeza într -un loc mărturiile culturale din vechime, de a alcătui
un muzeu al cuvântului românesc, i -a însuflețit încă de la î nceputuri pe cărturarii români:
Dimitrie Cantemir vorbește în Hronicul vechimii Româno -Moldo -Vlahilor des pre o bibliotecă
uriașă, un fel de muzeu al cărții ,, Cămări unde stau la citeală și la învățătură “. Ion Heliade
Rădulescu strângea scrieri vechi românești, manuscrise și cărți, Alexandru Odobescu era
preocupat de arheologie, antichități și obiecte cu valoa re culturală, iar Bogdan Petriceicu
Hasdeu, în calitatea sa de Director al Arhivelor Statului dorea înființarea unui muzeu literar.
Dar primele forme de manifestare ale muzeisticii literare aveau să se manifeste după
1900, sub forma de muzeu al unui singur scriitor – casa memorială. Modelul acestui tip de
instituție este occidental: muzeele Victor Hugo; Honore de Balzac de la Paris, Dikens la
Londra; Complexul muzeal de la Weimer dedicat lui Goethe și Schiller.
Primul muzeu literar românesc avea să fie Muze ul George Coșbuc (1886 -1918)
înființat în anul 1905 în satul Hordou, din inițiativa lui Iuliu Moisil (1859 -1947), dascăl
ardelean cu activitate de apostolat în domeniul muzeisticii românești. Muzeul George Coșbuc
a fost înființat în casa în care s -a născut poetul, ridicată de tatăl său Sebastian Coșbuc, în
1940. Casa memorială are o expoziție de manuscrise ale poetului, ediții ale operelor sale,
fotografii și obiecte aparținând scriitorului. Casa în sine, monument istoric a fost renovată în
1954.
În perioada 1947 -1965 grija față de valorile culturale naționale se manifestă direct prin
înființarea de complexe muzeistice, Case memoriale, Plăci comemorative care atestă trecerea
prin lume a personalităților care au marcat viața culturală românească. C ei care se îngrijesc
de punerea în practică a acestor deziderate sunt la rândul lor figuri importante ale vieții
culturale din epocă.
N. Condiescu, fost președinte al Societății Scriitorilor Români încearcă să înființeze un
muzeu gândind o așezare institu țională a istoriei literare românești. În 1936, Condiescu
sprijinit de M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu și Camil Petrescu, și ajutat de ing. Prager care
urma să facă proiectul, plănuiește înființarea unui muzeu de literatură, amplasat în Piața
Rosetti. Acesta trebuia să aibă camere de închiriat, o sală de conferințe, o bibliotecă, un cămin

19
pentru scriitori, un dispensar medical și un ,,Mic muzeu pentru scriitorii dispăruți“. Proiectul
nu s-a materializat însă pentru că inițiatorul său s -a stins în 1939.
Abia un deceniu mai târziu, în 1949, când se pregătea centenarul nașterii lui Mihai
Eminescu, sărbătoare națională,momentele aveau să fie favorabile constituirii unui nucleu de
inițiativă ce avea să fondeze peste încă un deceniu – Muzeul Literaturii Române.
Presi unea ideologiei comuniste era imensă iar propaganda o instituție menită să
înlăture valorile naționale, să instituie mediocritatea și să pună sub interdicție nume
importante ale culturii române. Modelul ideologic sovietic impus de la Moscova legitima
nonva loarea și oportunismul. Singurul reper național acceptat a rămas totuși, Mihai Eminescu,
folosit la rândul său în propaganda manipulatoare prin exagerarea mesajului poetic din
Scrisoarea a III -a și a poemului Împărat și proletar , socotit în epocă de inspir ație nemijlocit
marxistă. Astfel, având permisiunea forurilor ideologice și ale cenzurii oficiale se înființează
în toamna lui 1949 mai întâi un ,,fond documentar Eminescu“ ce cuprinde donații ale
scriitorilor cu ocazia sărbătoririi Centenarului nașterii p oetului național, din 1950. Cu această
ocazie, și sub președinția lui Mihail Sadoveanu se constituie un Comitet Național Jubiliar
menit să omagieze, printr -o suită de festivități, 100 de ani de la nașterea poetului național. Din
acest Comitet Național Jubi liar mai făceau parte George Călinescu, eliminat din învățământul
universitar și detașat la Institutul de istorie literară și folclor, Dumitru Panaitescu Perpessicius,
Tudor Vianu, Mihai Beniuc, Victor Eftimiu, Tudor Arghezi, Jacqeus Byck, Șerban
Cioculesc u.
Contribuțiile la constituirea Fondului Eminescu au fost substanțiale. Un număr mare
de manuscrise originale, cărți și obiecte au fost donate și aveau să constituie nu numai primul
fond documentar al viitorului muzeu ci și arhiva nou înființatului Instit ut de istorie literară.
Într-o primă fază muzeul s -ar fi numit ,, Muzeul de istorie a literaturii române – Mihai
Eminescu ”, subordonat Uniunii Scriitorilor din România.
În această etapă a ctitoriei Muzeului Literaturii Române un rol important a avut Mihai
Beniuc. Contribuția sa este definitorie în ceea ce privește demersurile administrative. El
întocmește un proiect de hotărâre ministerială de ,, înființare a Muzeului pendinte de Uniunea
Scriitorilor “. Iar în proiectul de buget pe 1957 propune fondurile neces are înființării și
organizării acestui muzeu. Recomandă amenajarea locației din str. Kiseleff nr. 10, fostul
muzeu Toma Stelian, solicită fondurile necesare înființării și organizării noii instituții.
Propune un buget pentru procurarea materialelor pentru exponate, un fond de achiziții precum
și angajarea de specialiști în filologie. El obține un aviz favorabil care stipulează:

20
„1. Se probă înființarea muzeului în localul de pe Șoseaua Kiseleff, purtând titlul de
Muzeul Literaturii Române.
1. Muzeul se înf iințează ca instituție de stat care va aparține Ministerului Învățământului
și Culturii și va funcționa sub directa lui conducere și îndrumare.
2. Nu este nevoie de o hotărâre specială de partid și de guvern ci, în virtutea Constituției
și a legii de organiza re, M.I.C. va emite un ordin de înființare a M.L.R.
3. Uniunea Scriitorilor va preda un inventar organelor de specialitate din M.I.C.,
materiale documentare acumulate de -a lungul anilor, și, împreună cu Academia, va
sprijini ministerul cu cadre de specialitat e, capabile să asigure organizarea și buna
funcționare a muzeului.
4. Amenajarea muzeului revine Direcției Artelor Plastice și Muzeelor, director general,
Marin Mihalache.”
Tot Mihai Beniuc este cel care îl convinge pe Perpessicius, pe atunci director al
Bibliotecii Academiei Române să accepte funcția de director al noului muzeu .
Proiectul este aprobat și în 21 mai 1957 Ministerul Învățământului și Culturii emite un
ordin (nr. 121) care ,, Privește organizarea unui Muzeu al Literaturii Române, în cadrul
Ministe rului Învățământului și Culturii ”.

Ordinul Ministerului Învățământului și Culturii din 1957
"În temeiul art. 49 din Constituția Republicii Populare Române, Ministrul Învățământului și
Culturii dispune:
1. Se organizează, cu începere de la 1 iunie 1957, un Muzeu al Literaturii Române, care va
funcționa în cadrul Ministerului Învățământului și Culturii, ca unitate bugetară, având sediul
în București, Șoseaua Kiseleff nr. 10
2. Activitatea Muzeului Liter aturii Române se va desfășura în scopul realizării urmatoarelor
obiective:
a) adunarea, conservarea și expunerea materialelor originale, legate de viața și opera
scriitorilor noștri și a criticilor literari, din trecut și din prezent, precum și a revist elor și a
oricăror publicații literare;
b) popularizarea vieții și operelor scriitorilor noștri reprezentativi.
3. Pentru realizarea obiectivelor de mai sus, Muzeul Literaturii Române va colabora cu
Institutul de istorie literară al Academiei Republicii Populare Române precum și cu Uniunea
Scriitorilor din Republica Populară Română care -i vor pune la dispoziție și m aterialul
documentar adunat în scopul organizării acestui Muzeu

21
4. Funcționarea acestui Muzeu va fi asigurată prin planul de muncă și salarii și planul de
cheltuieli, aprobate de Ministerul Învățământului și Culturii
5. Printr -un regulament elaborat de Direcția Generală a Artelor Plastice în termen de 30 de
zile de la data prezentului Ordin și aprobat de Ministerul Învățământului și Culturii, se va
stabili modul de funcționare a Muzeului
6. Direcția Contabili tății, Direcția Organizării Muncii și Direc ția Administrativă vor lua
măsurile necesare pentru aducerea la îndeplinire a prezentului Ordin". 12
Din acest ordin ministerial, se vede noua titulatură a muzeului care își schimbă
formula din ,,Muzeul de istoria literaturii române“ în ,,Muzeul literaturi i române“ aceasta
fiind ideea și viziunea primului ei director și întemeietor, Dumitru Panaitescu Perpessicius.
Sunt date primele obiective și direcții de organizare a instituției, activitatea și sediul:
a) adunarea, consemnarea și expunerea materialelor originale legate de viața și opera
scriitorilor noștri și a criticilor literari, din trecut și din prezent, precum și a revistelor și a
oricăror publicații literare“;
b) popularizarea vieții și operelor scriitorilor noștri reprezentativi“.
Este stabilit prin acest ordin și sistemul de colaborare cu instituții de profil existente:
,,Muzeul Literaturii Române va colabora cu Institutul de Istorie Literară al Academiei R.P.R.
precum și cu Uniunea Scriitorilor din R.P.R. care -i va pune la dispoziție și materia lul
documentar adunat în scopul organizării acestui muzeu“. Ordinul, semnat de ministrul Miron
Constantinescu avea să fie pus în practică în data de 1 iunie 1957.
Primul director al muzeului, Dumitru Panaitescu Perpessicius se bucura de un
prestigiu uriaș prin activitatea sa didactică, prezența în presa culturală a vremii, a volumelor
publicate cât mai ades a muncii sale asupra manuscriselor eminesciene aflate la Biblioteca
Academiei Române. Editor al lui Eminescu, Perpessicius începe publicarea ediției cri tice
academice Opere Mihai Eminescu în anul 1933 și scoate de -a lungul anilor volumele ediției
monumentale: vol. I – 1939; vol. II – 1943; vol. III – 1944; vol. IV – 1952; vol. V – 1958, vol.
VI – 1963. Deceniile de lucru asupra manuscriselor eminesciene î i conferă cercetătorului
statutul de membru al Academiei Române (1948), Premiul Național pentru Literatură (1940),
Premiul de Stat pentru ediția Eminescu (1954).
Perpessicius renunță la postul de director al Bibliotecii Academiei Române și la cel de
șef de secție de la Institutul de Istorie literară condus de George Călinescu și se dedică cu tot
prestigiul și experiența sa Muzeului Literaturii Române.

12MINISTERUL ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ȘI CULTURII. Ordin privind organizarea unui Muzeu al Literaturii Române,
București, 21 mai 1957.

22
Opera sa de ctitorie este și una de pionierat. Dificultatea de a arăta privirii ,,cuvântul“
prin mijloace m ateriale de expunere este rezolvată de cercetător printr -o viziune specifică
unui tip nou de muzeografie, muzeografia literară. ,, Înainte de a fi acel institut de cercetări
științifice, Muzeul literaturii române îmbrățișează și însuflețește mari spații ist orice, pentru
asimilarea cărora s -ar cere o mai mare risipă de timp și de energie. Lecțiile, pe care această
expunere filmată a istoriografiei literare le oferă, sunt nenumărate, însă cea mai de preț, care
le însumează pe toate, ca o boltă atotcuprinzătoar e, este constatarea că, cu rare excepții,
literatura română a fost întotdeauna în slujba înaltelor idealuri progresiste și că scriitorul a
fost pururi prezent în oricare dintre etapele istoriei noastre naționale. A sublinia acest fir
roșu al literaturii no astre, de -a lungul veacurilor, a proiecta un fascicol de lumină asupra
marilor personalități, încadrând în imaculate rame de aur o pagină vibrantă din Bălcescu și
Kogălniceanu, sau cutare poem revoluționar de Eminescu și Coșbuc – iată menirea dintâi a
Muze ului Literaturii Române “. 13
Misiune grea pentru colectivul restrâns de specialități. Prima colecție de piese
patrimoniale avea să fie alcătuită din materialele donate de scriitori cu prilejul Centenarului
Mihai Eminescu dar și din cele rezultate din Expozi ția Centenarului nașterii lui I.L. Caragiale
din anul 1952. Un grup de artiști plastici și oameni de teatru au organizat această expoziție
comemorativă cu prilejul căreia s -au acumulat manuscrise, fotografii și documente ce aveau
să intre în fondul Muzeulu i Literaturii Române. Comitetul de organizare era compus din
reprezentanți ai familiei dramaturgului, prietenii Camil Ressu, Iser, Corneliu Baba, Ion
Massof, Horia Oprescu. Acesta din urmă a fost delegat de Mihai Beniuc printr -o împuternicire
din partea Un iunii Scriitorilor din R.P.R. din 25 -IV.1955 să facă ,, cercetări documentare la
familiile scriitorilor români și în arhivele publice “ pentru a obține materialele necesare
constituirii arhivei muzeului. O perioadă de acumulare, de experiențe noi, de organiz are și
explorare a domeniului. Un program ambițios de căutări și acumulări, de definire a profilului
unei instituții de cultură într -o perioadă de istorie tulbure a țării. Acest program cu un puternic
deziderat patriotic cultural se va desfășura timp de do uă decenii într -o frumoasă casă
boierească de la șosea, din str. Kiseleff nr. 10. Este vorba despre Casa Toma Stelian unde își
aveau deja sediu Școala de Literatură și Uniunea Scriitorilor din Republica Populară Română.
Clădirea, o casă frumoasă, proiectat ă după moda și criteriile epocii de către arhitectul I.D.
Berindei la comanda lui Toma Stelian (1860 -1925), cunoscut om politic și avocat, profesor de
drept. Generos și iubitor de cultură, Toma Stelian lasă, prin legat testamentar statului român

13Pliant Muzeul Literaturii Române, 1972.

23
casa și ob iectele de artă ca aceasta să devină muzeu. A fost un prim efort de a se crea un
muzeu național al artiștilor români.
Muzeul Toma Stelian a funcționat câțiva ani 1930 -1949 sub conducerea lui George
Olszewski și apoi a lui G. Oprescu cel care s -a străduit s ă completeze zestrea primită și să
finalizeze lucrările de construcție și finisaje.
Muzeul era condus la ,nivel național de un „ Comitet de patronagiu “ condus de I.
Cantacuzino, de un Consiliu științific din care făcea parte Nicolae Iorga, un Consiliu artis tic –
din care făcea parte K. Zambaccian și prof. C. Angelescu. Colecția de artă era destul de săracă
în ciuda numelor sonore ale donatorilor generoși: MS. Regina Maria, prof. I. Cantacuzino,
Cecilia Cuțescu -Storck, M. Suțu, prof. N. Iorga, Caton Theodoria n.
,,Odată cu clădirea, donatorul lăsase și câteva opere artistice, semnate de nume mari,
pânze potrivite poate pentru o casă particulară, dar nu destul de reprezentative pentru un
muzeu. Ele formau sâmburele în jurul căruia ar fi trebuit să se grupeze sec țiile de sculptură,
de gravură, de artă aplicată prevăzute în articolele legii și regulamentului, în virtutea cărora
se crea muzeul… “14 – spunea , în 1939 , directorul G. Oprescu.
Aflat sub patronajul multor personalități culturale și politice ale vremii și prin grija
directorului G. Oprescu, Muzeul Toma Stelian are o activitate expozițională constantă între
anii 1931 – 1949: expoziții temporare tematice ,, Franța văzută de pictori români” – Theodor
Aman, Ioan Andreescu, Henri Catargi, Nicolae Grigorescu , Iosif Iser, Theodor Pallady; J aduri
și broderii chinezești; Obiecte orientale, stampe japoneze; – colaborări cu instituții omonime
din Anglia (1935), Danemarca (1936), Germania (1937). Expozițiile sunt însoțite de cataloage
de prezentare, albume de artă tipărit e în condiții grafice bune cu reproduceri adecvate.
În 1945 acest prim muzeu de artă românesc deținea, după inventarul din catalog 20 de
pânze de Nicolae Grigorescu; 14 pânze de Andreescu, Aman, Tătărăscu, Lecca, Luchian,
Steriadi, G. Petrașcu; desene de R embrandt, Delacroix, litografii de Durer, Daumier, Corot și
o colecție de obiecte din Extremul Orient.
În anul 1948 lucrările de artă plastică vor fi mutate în sediul Palatului Regal și alături
de Pinacoteca Națională aveau să formeze nucleul constituirii Muzeului Național de Artă al
României.

14Catalog , Muzeul Toma Stelian, 1939, p. 1.

24
Sediul din str. Kiseleff nr. 10 devine între 1949 -1950 sediul Uniunii Scriitorilor din
R.P.R. Clădirea este împărțită câțiva ani cu Școala de Literatură, iar în anul 1957 se instalează
aici, în câteva camere – Muzeul Literaturii Române.
Un an de zile cercetătorii conduși de Perpessicius au adunat și activat materialele
existente, au sondat arhive particulare, au făcut achiziții și au obținut donații de la scriitori și
de la urmașii acestora. Iar după un an de la înfiin țare, în 1958 se deschide prima expoziție
permanentă. Aceasta conținea manuscrise originale, fotografii și documente expuse sub forma
unor panouri și planșe pe culoarele clădirii. Spațiul era impropriu iar sistemul de conservare și
protejare a obiectelor d e patrimoniu cu regulile impuse de criterii științifice lipsea cu
desăvârșire. Această primă formă de expoziție literară venea din dorința de a arăta, de a ieși în
fața publicului cu piesele prețioase care începeau să alcătuiască arhiva muzeului. Colectivu l
restrâns de filologi respectau dorințele și criteriile de expunere exprimate de Perpessicius:
,,Singur scrisul de mână, așadar manuscriptul, fie el chirilica cea mai geometrică, fie cea mai
fantezistă grafie modernă, pulsează de viață tot așa cum se face simțită peregrinarea sângelui
și în mâna cea mai străvezie. De aici și indispoziția celui familiarizat cu manuscriptele, când,
dintr -o pricină sau alta, e nevoit să lucreze pe o fotocopie. El tânjește încontinuu după izul
acela reavăn de hârtie, în care t ot mai stăruie ceva din seva care a premers celulozei, el
tânjește după inscripțiile de antracen, ca după stropii de sânge ai celui ce a purtat crucea pe
calvarul creației artistice; el tânjește după hieroglifele misterioase și de tot atâtea ori
indescifra bile, în care autorul și -a încifrat secretele imaginației lui… “15 Este dezideratul
cercetătorului care a lucrat decenii la manuscrisele eminesciene de la Biblioteca Academiei
Române.
Primul colectiv de filologi, cercetători, veniți direct de pe băncile Facu ltății de Litere
din București era format din: Constandina Brezu, Luisa Ispăsoiu, Elena Velea, Viorica
Călniceanu, Lidia Munteanu, Maria Benceanu, Corin Grosu și Theodor Vârgolici care a
deținut, o perioadă și funcția de director adjunct. Acestora, avea să li se alăture, peste 10 ani
(1968) Alexandru Oprea cel care va deveni director după moartea lui Perpessicius, în 1971.
Mijloacele de expresie erau simple, sistemul de fotocopiere și expunere pe simeze
improvizate era singura modalitate de comunicare a unu i mesaj. Nu existau modele și tehnici
de etalare iar misiunea celor ce au lucrat la această expoziție, destul de dificilă. Cei câțiva
tineri filologi aveau oricum de întreprins o muncă grea în ordonarea, inventarierea și arhivarea
materialelor existente în fragila zestre a muzeului.

15Catalogul omagial, Muzeul Literaturii Române, 1982, p. 20.

25
Piața evenimentelor culturale era săracă, manifestările purtau amprenta modelului
sovietic: întâlniri cu scriitorii în uzine și pe șantiere industriale, conferințe în spații pu blice cu
culturnici și activiști politici . Astfel de expoziții au loc și la Muzeul Literaturii Române din
Casa Toma Stelian. Alături de expoziția permanentă se deschide în anul 1958 o expoziție sub
titlul ,, 15 ani de literatură nouă în R.P.R.“ , precum și o retrospectivă iconografică dedicată
lui Alexandru S ahia – prezent cu povestirile Uzina vie și Revoltă în port. Iar în colaborare cu
Uniunea Scriitorilor, Muzeul Literaturii Române este prezent în spațiul public – Sala Mică a
Palatului cu expoziții tematice de inspirație proletcultistă.
Începând cu anul 196 0 muzeul devine locuitorul exclusiv al spațiului din str. Kiseleff
nr. 10. Școala de Literatură se desființează iar Uniunea Scriitorilor își mută sediul în Calea
Victoriei nr. 113, în Casa Monteoru. La solicitările rep etate ale lui Mihai Beniuc și Dumitru
Panaitescu Perpessicius, Ministerul Învățământului și al Culturii emite un ordin, la 17 martie
1960, semnat de I.G. Murgulescu prin care Muzeul Literaturii Române devine titularul absolut
al locației din Kiseleff:
,,Se transmite din administrarea Ministeru lui Învățământului și al Culturii – Direcția
Administrativă, în administrarea Muzeului Literaturii Române, imobilul situat în Șoseaua
Kiseleff, nr. 10, Raionul IV, Stalin, Regiunea București, care se compune din subsol, parter și
două etaje, construit din cărămidă, acoperit cu tablă, având o suprafață de teren și
construcție de 9.306 mp. Clădirea are instalație electrică, sanitară, încălzire centrală în stare
de funcționare și ascensor, figurează în evidența contabilă a Ministerului, terenul și imobilul
cu o valoare de 1.300.000 lei… “16
Din actele anexă acestui ordin aflăm și detalii interesante despre structura interioară a
clădirii: ,,pereții sunt construiți din sticlărie pontantă și planșe din bolț de cărămidă și traverse
metalice. Finisările interioare su nt bogat ornamentate cu pardoseli din parchet și marmură și
pereții și scările din stuco. Plafoanele în ulei policrom, la etajul I, unde erau saloanele de
recep ție și biroul de lucru“.
Prima expoziție temporară de amploare avea să fie cea dedicată Centenar ului nașterii
dramaturgului Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858 -1918). În colaborare cu fiica scriitorului,
muzeografii au pus pe simeze fotografii și documente din casa copilăriei scriitorului, casa de
lut din Calea Călărașilor, manuscrise și obiecte de fa milie: masa de lucru, desene și cronici
decupate din presa vremii, afișe de spectacol, ediții rare din biblioteca familiei,fotografii cu
personalități. Expoziția omagială a avut impact în presa vremii iar etalarea elementelor de

16Document din Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române

26
univers creativ a dat o not ă de inedit acestei manifestări. Tudor Vianu nota în ,, Gazeta
literară “ din 28 august 1958: ,, Însemnătatea pe care a luat -o pentru lumea modernă
cunoașterea artistică, cerea și pentru trecutul literaturii noastre adunarea tuturor
materialelor care, închise în arhive publice sau particulare, nu reconstituiseră, încă istoria
vie, văzută a întregului scris românesc… Perpessicius și colaboratorii lui au strâns
documente cu mare pricepere, ne -au înfățișat scriitorii în legătură cu mediul lor natural și cu
contem poranii lor, în felul deprinderilor, în rezultatele activității lor și în răsunetul acesteia,
adică tot atâtea lucruri pe care nu le găsim niciodată grupate laolaltă într -o expunere și în
forma prezentării directe, vii și convingătoare a imaginii văzute. “17
Comentariile profesorului Tudor Vianu sunt legate de prezentarea expoziției
permanente care l -a încântat prin claritatea pe care o conferea un asemenea tip de expresie:
punerea în valoare a istoriei secrete a elaborării operei literare, documente de arhiv ă care
dezvăluie munca creatorului până la expresia finită a operei sale.
Comentând partea literară a Expoziției mondiale de la Paris, din 1937, Paul Valery se
minunează în fața muncii realizatorilor care au prezentat fenomenul literar francez și a reușite i
lor de a da formă plastică unor elemente abstracte, greu traductibile în imagini – expunerea
unor manuscrise ale unor scriitori celebri: ,,… primul act al efortului intelectual, locul privirii
și al mâinii sale, acolo unde se înscrie rând pe rând, duelul spiritului cu limbajul, sintaxa cu
zeii, delirul cu rațiunea, alternanța așteptării și precipitarea – întreaga dramă a elaborării
unei opere și a fixării instabilului .“ 18
În cei cincisprezece ani de existență a muzeului în Casa Toma Stelian au fost deschis e
expoziții temporare legate de evenimentele calendaristice literare, manifestări tematice
precum și expoziții omagiale dedicate marilor scriitori români: Coșbuc, Eminescu, Creangă,
Caragiale. S -a continuat îmbogățirea arhivei prin donații, achiziții și co laborări cu urmașii și
familiile scriitorilor.
După 15 ani această arhivă deținea, în spațiul deja neîncăpător, un patrimoniu de
15.000 de documente literare – manuscrise, acte, fotografii și înscrisuri, o bibliotecă de peste
25.000 de piese și un număr ma re de obiecte de patrimoniu. Casa din Kiseleff era, de fapt, un
depozit de istorie literară și se impunea un nou spațiu necesar valorificării și expunerii
acestora, conservării și restaurării, amenajării pe criterii științifice moderne a arhivei,
inventari erii și ordonării materialului.

17Vianu, Tudor, Gazeta literară , 1958, august, 28, p. 4.
18Catalog omagial, Muzeul Literaturii Române, 1982, p. 4.

27
Demersurile pentru obținerea unui nou spațiu le -au făcut Perpessicius și adjunctul său
din acea perioadă Theodor Vârgolici, cercetător principal la Institutul de Istorie Literară și
Folclor al Academiei Române. Prima variant ă, fosta casă a lui Titu Maiorescu, în care
funcționa o cooperativă meșteșugărească a fost demolată și alături de ea și Muzeul Simu
(locul este cel al magazinului Eva de mai târziu). Muzeul a mai primit un spațiu pentru
depozitare a arhivei, în casa în car e a locuit Mihail Sadoveanu în ultimii ani ai vieții, din str.
Zambaccian (1964 -1968) clădire atribuită mai târziu Ministerului de Externe. Pentru obținerea
clădirii din str. Fundației nr. 4, directorul adjunct, Theodor Vârgolici a obținut, prin Mitzura
Arghezi , o audiență la maestrul Tudor Arghezi. În primăvara lui 1967 Arghezi era reabilitat și
gratulat cu onoruri de puterea comunistă . Theodor Vârgolici îl vizitează în casa din Arhitect
Cerchez la nr. 16 și îi cere sprijinul pentru obținerea unui nou sediu pentru Muzeul Literaturii
Române. Perpessicius și directorul său adjunct au făcut apel la prestigiul și influența de care
se bucura Arghezi în fața Conducerii comuniste a țării. Demersul a avut efect. Maestrul a
redactat o impresionantă scrisoare pe care Mitzura Arghezi a depus -o la Comitetul Central al
Partidului Muncitoresc Român. Și astfel din anul 1968 Muzeul Literaturii Române primește
drept sediu impozanta clădire din str. Fundației nr. 4, azi B -dul Dacia nr. 12, Casa
Kretzulescu, monument de ar hitectură bucureșteană.
Transferurile de clădiri arondate instituțiilor bugetare se făceau prin ordine, decizii și
note emise pe filieră politică la nivelul Comitetului Executiv al Partidului Muncitoresc
Român, prin instituțiile reprezentative. În acest ca z Consiliul Muzeelor. Dintr -o notă emisă de
Consiliul Popular al Municipiului București, aflăm că:
,,Notă
Privind transferul imobilului din strada Fundației nr. 4, aflat în administrarea Muzeului
româno -Rus, urmează a fi transferat, începând cu data de 15 iunie 1967, în administrarea
Muzeului Literaturii Române.
În acest sens, este necesară întocmirea unei Dispoziții de transfer, pentru ca Muzeul
Literaturii Române să -și poată organiza în această clădire expoziția sa de bază și întreaga sa
activitate.
Rugăm avizul dumneavoastră
Secretar Vasile Iacob ” 19

19Din Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române.

28
Muzeul româno -Rus, ca dealtfel mai multe instituții cu statut dual româno -sovietic –
Institutul de studii Româno -Ruse; Asociația română pentru legăturile de prietenie cu URSS –
își încetase activitatea încă d in anul 1963.
O lună mai târziu, la 21 iulie 1967 Biroul Permanent al Comitetului Executiv al
P.M.R., emite o dispoziție prin care alocă Muzeului Literaturii Române clădirea din strada
Fundației nr. 4.
,,Dispoziția nr. 674
Din
21 iulie 1967
privind transmiterea imobilului din București strada Fundației nr. 4, din administrarea
Muzeului Româno -Rus în administrarea Muzeului Literaturii Române.
Având în vedere nota alăturată nr. 144 din 15 iunie 1967 a Consiliului Muzeelor și
viza de legalitate dată de Oficiul juridic pe copia prezentei dispoziții, se dispune:
Imobilul situat în București, strada Fundației, nr. 4, raionul 30 Decembrie se transmite
din administrarea Muzeului româno -rus în administrarea Muzeului Literaturii Române.
Vicepreședinte
I.Moraru“20

Arhiva muzeului avea să fie însă împărțită în diferite depozite și locații timp de zece
ani în fosta casă a lui M. Sadoveanu din strada Zambaccian și în vechiul sediu din Șoseaua
Kiseleff.
Impunătoarea clădire, situată între Piața Romană și Calea Victor iei unde muzeul va
exista vreme de 50 de ani este cunoscută în istoria arhitecturii de patrimoniu a orașului
București sub numele de Casa Scarlat Kretzulescu. Ea a fost construită la comanda vornicului
Alexandru Villara, boier muntean de origine greacă, mi nistru de finanțe și ministrul al
Dreptății în 1844 -1848. Casa, așezată în fosta mahala Popa Cosma era ,,mai arătoasă decât
Palatul Domnesc“ i -a fost dată fiicei vornicului Villara, Elena, ca zestre la căsătoria acesteia
cu Scarlat Kretzulescu, fiul marelu i logofăt Alexandru Kretzulescu. Scarlat Kretzulescu
(1810 -1874) ajunge în 1838 mare aghiotant al domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica.
Familia de boieri – Iordache Kretzulescu a fost ctitorul Bisericii care le poartă numele,
alături de soția sa, Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu, la 1722 – le-a dat celor patru fii o
educație aleasă și i -au școlit la înaltele universități europene. Prin merite personale și alianțe

20Documen te din Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române

29
puternice Scarlat Kretzulescu a deținut două mandate de deputat – 1844 și 1859, unul d e
senator în 1964, ministru și primar al Bucureștiului.
„Construit în anul 1863, după planurile inginerului Rudolf Boroczyn, edificiul poartă
trăsăturile stilului neoclasic francez. El are un parter scund și un etaj foarte înalt. Pe toată
lungimea corpului central, care este prevăzut, atât la parter cât și la etaj, cu câte tre i goluri
având arcade în plin ci ntru, se desfășoară o amplă scară de acces în clădire. Partea superioară
a acestui corp este încununată de un fronton triunghiular în stil clasic. În in terior atrag atenția
picturile holului realizate de Gheorghe Tătărescu și bogatele ornamente care înfrumusețează
celelalte încăperi.“ 21
Strada pe care s -a ridicat casa nu avea nume dar curtea era impunătoare cu ziduri
solide și porți înalte . Scarlat Kretzu lescu a amenajat interiorul în gustul epocii cu mobilier
comandat la Paris, cu piese de artă și tablouri. ,, Picturi minunate străine, vechi, de școală
franceză și italiană, în rame masive și aurite – împodobeau pereții, de asemenea portrete în
ulei ale soc rilor și familiei. Câteva dulapuri -bibliotecă, sculptate în lemn de stejar și nuc,
erau pline cu cărți clasice, istorice și de artă, în legături aurite. În casă, peste tot, variate
obiecte de artă, iar în ceea ce privește tacâmurile, toate din argint; vese la în cantitate
enormă, pentru circa 100 de persoane, era comandată direct la Paris, din porțelanul cel mai
fin, cu un chenar vernil pal și monograma S.K., la mijloc.
Casa avea o curte mare în față și o grădină mai mare în spate unde, printre flori și
ronduri de iarbă, pășeau agale și maiestuos câțiva ibiși, păsări exotice cu picioare înalte,
aduse din străinătate. În grădină se afla o seră în care lămâii, rodii și leandri ocupau locul
principal “.22
Aceasta este imaginea casei Kretzulescu, în atmosfera a ntebelică a unui București aflat
într-o perioadă de dezvoltare a civilizației urbane inspirat din modelul capitalei franceze. Casa
primitoare cu amfitrioni generoși găzduia baluri și petreceri, întâlniri culturale, muzicale,
sindrofii ocazionale.
Cuplul nu a avut urmași. Elena Villara se stinge în anul 1853 și este înhumată în
capela familiei de la Biserica Doamnei, pe a cărei inscripție scrie: ,, Esperance en Dieu. Aici
zace Elena, soția marelui logofăt Kretzulescu, fiica marelui vornic Alexandru Villara, n ăscută
la 5 maiu 1821, răposată la 25 august 1853 “23. După moartea soției, Scarlat Kretzulescu nu
se mai căsătorește și lasă casa prin testament fraților săi Constantin și Nicolae , în anul 1874.

21Potra, George, Din Bucureștii de ieri , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 489.
22Potra, George, Din Bucureștii de ieri , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 4 90.
23Potra, George, Din Bucureștii de ieri , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 490.

30
Aceștia îi cer sprijinul vărului Ion Ghica pentru a vinde imob ilul. Timp de zee ani casa este
închiriată iar în 1885 este cumpărată de Brank of Romania și devine reședința baronului
Frank, directorul acestei instituții. Prețioasele obiecte din interiorul luxos sunt împărțite
diverșilor moștenitori, iar unitatea estet ică a interiorului clădirii se alterează cu timpul. Intrată
în posesia statului după 1945 clădirea devine sediul Laboratorului de electricitate a
Universității din București aflat sub conducerea fizicianului Dragomir Hurmuzescu (1865 –
1954). În timp, spațiu l din Casa Scarlat Kretzulescu avea să mai găzduiască un pension de fete
și Biblioteca Ambasadei germane din București.
Această nobilă clădire din centrul Bucureștiului, simbol a rafinamentului și bunului
gust al unei epoci și a unei lumi ce cunoștea valoarea și buna așezare în lume avea să devină
din anul 1948, timp de douăzeci de ani sediul unui Muzeu Româno -Rus. O construcție
ideologică forțată, impusă prin acțiunea de manipulare și sovietizare instaurată în toate
instituțiile românești după august 1944. Muzeul este pomenit în ghidurile orașului din anii ’60
ca punct de atracție turistică: ,, Muzeul Româno -Rus, deschis în noiembrie 1948, prezintă un
bogat material privind relațiile frățești de prietenie, cimentate de -a lungul veacurilor între
poporul nostru și popoarele din Uniunea Sovietică. Muzeul cuprinde câteva mii de piese:
vestigii arheologice, stampe, fresce, hrisoave domnești, cronici, documente, tipărituri, tratate
de comerț, monede, arme, hărți, fotografii, ș.a. m. d., oglindind sprijinul pri mit de poporul
român din partea marelui său prieten de la răsărit, din timpuri îndepărtate până în zilele
noastre, prietenie statornică în decursul istoriei între cele două popoare .“ 24
Politizarea instituțiilor de învățământ și de cultură era o practică de îndoctrinare și
manipulare folosită excesiv de aparatul de propagandă al puterii comuniste . Primul director al
Muzeului Româno -Rus, Scarlat Callimachi, numit în epocă ,,Prințul Roșu“ a fost instrumentul
acestei propagande sovietice prin atitudinea și cont ribuția sa supusă la manipularea grosolană
a istoriei culturale a României. Descendent dintr -o veche și onorabilă familie de boieri
moldoveni, care au dat țării trei domni, scriitor și jurnalist la reviste de avangardă, Scarlat
Callimachi a publicat, în 19 49, o lucrare care nu îi onorează postumitatea : ,, Scurtă prezentare
a unor documente inedite de la Muzeul Româno -Rus, privind legăturile R omâno -Ruse “. În
aceste pagini istoria este forțată, documentele sunt folosite abuziv iar interpretarea lasă loc la
conexiuni inexistente și speculații grosolane; apar în lucrare similitudini între cele două
culturi ce datează din neolitic (cultura ceramică de la Cucuteni și Tripolie din sud -estul
Uniunii Sovietice); tratatele militare dintre Ștefan cel Mare și Ivan al II I-lea, sau prezența lui

24Ghid , Editura Meridiane, București, 1962.

31
Dimitrie Cantemir la curtea lui Petru cel Mare – sunt tot atâtea dovezi justificative ale unei
legături străvechi ale românilor cu ,,poporul frate“. Cert este că în arhiva acestui muzeu de
tristă amintire au existat câteva documente importante, hrisoave și tipărituri din care mare
parte au rămas în arhiva Muzeului Literaturii Române alcătuind ceea ce va deveni mai târziu
Sanctuarul Cărții.
Din 1968 Perpessicius și echipa sa de filologi se așază în frumoasa casă din strada
Fundației n r. 4, și timp de aproape zece ani își adună arhiva răspândită în diverse locații din
București, inventariază materiale și organizează fondul de carte, publicistica, fototeca și
prețioasele manuscrise și obiecte de patrimoniu. Această muncă avea să se final izeze după
cutremurul din 1977 când clădirea va fi renovată, i se va adăuga un corp lateral mare care va
găzdui arhiva și patrimoniul muzeului.
Momentul schimbării destinației locative a imobilului din strada Fundației nr. 4 și
alocării acestui spațiu Muze ul Literaturii Române are loc pe fondul unei perioade de ieșire de
sub presiunea dominației sovietice în societatea românească. În timp ce Muzeul Româno -Rus
se desființează, alte instituții culturale ce funcționau pe binomul româno -rus se transformă la
nivel național în institute, Centre, Muzee și își schimbă automat profilul și destinația. Astfel
Institutul Româno -Rus, cu sediul în Palatul Cantacuzino, Casa George Enescu devine Muzeul
muzicii; Institutul Româno -Sovietic este transformat în Centru de Cercet ări de Informare și
Documentare al Academiei Sociale și Politice; Muzeul V.I. Lenin – I.V. Stalin devine
Muzeul de Istorie al Partidului Muncitoresc Român, iar ARLUS se desființează.
Odată instalat în noul sediu colectivul de muzeografi avea să se confrun te cu probleme
profesionale și de organizare cu totul speciale. Perpessicius oferea patronajul spiritual și
anvergura personalității sale culturale dar continua să lucreze la Biblioteca Academiei
Române asupra manuscriselor eminesciene pentru definirea Edi ției Naționale a Operei lui
Mihai Eminescu.
Un fel de director executiv fără portofoliu a fost în această perioadă Corin Grosu, care
venea din presa culturală – fusese secretar de redacție la Revista Fundațiilor în vremea lui
Camil Petrescu. Alături de el pasionatul cercetător Horia Oprescu, cel care a îmbogățit
substanțial arhiva muzeului cu achiziții importante obținute de la familiile scriitorilor.
Primul colectiv de muzeografi cercetători era format din tineri filologi: Constandina
Brezu, Luisa Ispășoi u, Viorica Căln iceanu, Luiza Mușatescu, Flaviu Sabău, Rodica Olteanu –
nepoata lui Jean Bart. O mână de oameni la care pasiunea se substituie experienței și care
învață din mers să întocmească un registru de arhivă, să elaboreze o tematică expozițională și
să organizeze manifestări culturale, să descifreze manuscrise și mai ales să iubească această

32
muncă aparent ingrată. Colaboratorii lor sunt elitele culturale din epocă: Tudor Vianu,
Jacques Byck, Victor Eftimiu, Șerban Cioculescu – colaborator permanent ș i amfitrion al
Rotondei 13 – până în anul 1988 – Al. Dima, Al. Piru, Zoe -Dumitrescu Bușulenga, Edgar
Papu, Dimitrie Vatamaniuc, Paul Coma, C. Ciopraga, Z. Ornea.
Dumitru Panaitescu -Perpessicius s-a născut la Brăila, la 21 octombrie 1821 ca al
doilea fiu al lui Ștefan Panaitescu, muncitor și al Elisabetei, născută Doroban. Face cursurile
Școlii primare nr. 4 din orașul natal (1898 -1902) și urmează cursurile Liceului Nicolae
Bălcescu (1902 -1910). Este secretar general al Societății Culturale a elevilor ”Avântul”. Din
1910 devine student al Facultății de Litere – Secția de Filologie modernă și lucrează ca
pedagog la pensionul Schewitz -Thiere. Audiază cursurile profesorilor Ovid Densușianu,
Nicolae I orga, Ion Bianu, Mihail Dragomirescu iar în anul al treilea de facultate primește o
bursă lunară.
În anul 1914 obține licența în filologie romanică la Universitatea din București.
Debutul literar este marcat în revista brăileană Flori de câmp , unde îi apar e în 1911 schița
Omida , sub pseudonimul Ion Pribeagu.
Debutul în poezie se va face în revista Versuri și proză a lui I.D. Roșca cu o poezie
,,Reminiscență“, sub pseudonimul D. Pandra, în anul 1913.
Abia în 1915 va folosi pentru prima dată pseudonimul Perpe ssicius care îl va consacra
în lumea literelor românești în revista ”Cronica”, condusă de Gala Galaction și Tudor
Arghezi. În anul 1916 este mobilizat pe front, în timpul primului război mondial unde își
pierde brațul drept. Invalid, va continua să lucreze învățând să -și folosească mâna stângă. A
avut o prodigioasă activitate în domeniul învățământului; este profesor de liceu la Arad, Tg.
Mureș, Brăila și București – unde va preda neîntrerupt între 1929 -1951, la liceul Matei
Basarab. A elaborat, alături de Al. Rosetti și Jacqeus Byck numeroase manuale de literatură
pentru liceu. Colaborează constant cu articole și cronici la presa literară a vremii: Cuvântul,
Lumea, Univesul literar, Revista Fundațiilor Regale, Neam Românesc, Gazeta literară, Viața
româneasc ă, România literară, Steaua și Luceafărul și ține o cronică literară la Radio (1934 –
1938). Perpessicius a fost cel dintâi cronicar al Radio -ului. Multe dintre cronicile sale au
devenit apoi volume în ,,Mențiuni critice“ (Excurs sentimental – mențiuni, meda lii, memorial
Perpessicius, Muzeul Literaturii Române, București, 1971, p. 100).
Paginile de critică ale lui Perpessicius se bucură de o ,,bunăvoință aproape universală“
cum comenta Eugen Lovinescu. În volumele sale Mențiuni critice (1928 -1935), Scut și ta rgă
(1926), Itinerar sentimental (1931), Antologia poeților de azi vol. I – 1925, vol. II 1928, Alte
mențiuni de istorie literară și folclor (1961 -1967 ), Lecturi intermitente (1971 ), Eminesciana

33
(1971 ) – consacră comentarii și studii ample lui Mihail Sadov eanu, Tudor Arghezi, Ion
Barbu, Matei Caragiale, Ion Pillat, Al. Philippide, Gib. I. Mihăescu, Ion Minulescu, Nicolae
Iorga, Adrian Maniu, Gala Galaction, C. Steve, Panait Istrati. A scris foiletoane și studii de
istorie literară despre clasicii literaturi i române din perioada interbelică: Mihai Eminescu,
Vasile Alecsandri, I.L. Caragiale, Al. Macedonski, N. Bălcescu. S -a bucurat de onoruri și
funcții oficiale: Director general al Bibliotecii Academiei Române, Director fondator al
Muzeului Literaturii Român e și al revistei Manuscriptum. A primit Premii: Premiul Național
pentru literatură în anul 1940 și Premiul de Stat (1954). Dar numele său va rămâne legat de
editarea operei eminesciene prin ediția critică Opere – M. Eminescu, a Academiei Române la
care Per pessicius a lucrat vreme de 30 de ani – 1933 -1963.25
,,În toamna anului 1933, la trei decenii după ce Maiorescu depusese la Academia
Română manuscrisele poetului și se simțea tot mai acut nevoia unei ediții totodată integrale
și științifice a scrierilor lui Eminescu, cultura română a avut un mare noroc: acela că
Dumitru Panaitescu Perpessicius, un om de patruzeci și doi de ani, profesor de liceu și
cronicar literar, inspirat de oferta editorului Ciornei de a publica într -un timp scurt o ediție
integrală Emin escu, într -un singur volum, în schimbul căreia i se oferea un stipendiu pe șase
luni și, la sfârșit, o casă în București – nu s-a ținut de cuvânt. A reziliat contractul, a restituit
stipendiul, a renunțat la căsuță și s -a așternut temeinic pe lucru, de dat a aceasta sub
auspiciile Fundațiilor Regale, conduse de Alexandru Rosetti. “ 26
Perpessicius a reușit să editeze opera poetică, în total, șase volume: 1939 – vol. I; 1943
– vol. II; 1944 – vol. III reprezentând poeziile antume – la Editura Fundațiilor Regale; 1952 –
vol. IV; 1958 – vol. V poeziile postume; 1963 – vol. VI literatura po pulară la Editura
Academiei. Între 1963 și 1971, marele editor a mai publicat trei volume de antume, postume,
folclorice sun titlul Opere alese , la Editura Minerva, unde își exprimă ultimul său cuvânt de
editor.
,,Perpessicius, ca editor al poeziei, a avut răbdarea și priceperea să dea tuturor
acestor greutăți cea mai bună dezlegare cu putință în orizontul de așteptare al anilor în care
a lucrat, raportat la întreaga tradiție care îl precedase. Până la el nimeni n -ar fi visat că așa
ceva ar fi cu putință și nici măcar că ar fi strict necesar .“27

25 Zaciu, Mircea; Papahagi, Marian; Sasu, Aurel, Dicționarul esențial al Scriitorilor Români , Editura Albat ros,
București, 2000, pp. 633 – 635.
26Creția, Petru, Testamentul unui eminescolog , Editura Humanitas, București, 1998, p. 7.
27Ibidem

34
Tudor Vianu spunea despre opera editorială a lui Perpessicius: ,,… este creatorul unei
științe, este creatorul filologiei eminesciene“.28
Visul lui Perpessicius a devenit ctitorie. Dorința sa majoră, datorată formației sale
culturale de istoric și cercetător, era să atașeze muzeului un institut de cercetări de istorie
literară. Abia mai târziu se va constitui la Secția Arhivă un colectiv de cercetători ce vor
continua Ediția națională Mihai Eminescu. Ce a reușit să facă în timpul directoratului său a
fost editarea revistei de istorie literară și inedite postume Manuscriptum, iar numele său apare
pe frontispiciul revistei ca ,,Director fondator“ până în zilele noastre.
Alexandru Oprea i -a fost alături lui Perpessicius, în calitate de director -adjunct în
perioada 1968 -1973. În acești ani muzeul a primit sediul cel nou, Casa Kretzulescu din strada
Fundației nr. 4, și -a îmbogățit arhiva cu un număr mare de donații și achiziții, și -a lărgit
colectivul de muzeografi și au încep ut activitatea de constituire a expoziției permanente și de
organizare a structurii interne a instituției.

28Excurs sentimental – mențiuni, medalii, memorial, Perpessicius, Muzeul Literaturii Române, București, 1971,
p. 128.

35

I. 2. Direcții de organizare. Alexandru Oprea.

Alexandru Oprea – s-a născut în satul Gomești (Bălcești) din județul Vâlcea, dintr -o
familie de țărani – Gheorghe și Elina Oprea. Face școala primară în satul natal și termină
liceul Frații Buzești din Craiova în 1950.
Timp de doi ani 1950 -1952 frecventează cursurile Șc olii de literatură din București
alături de Nicolae Labiș, Gh. Tomozei ș.a. Este trimis prin selectarea dosarului (origine
,,sănătoasă“, activitate, etc.) la Institutul Maxim Gorki de la Moscova, pe care îl absolvă în
1955. Își continuă apoi studiile în ța ră iar în 1959 este absolvent al Facultății de Filozofie a
Universității din București – secția de ziaristică. Are activitate în presa literară bucureșteană și
funcții de conducere – redactor și apoi șef de secție la Viața Românească (1956 -1957)
redactor -șef adjunct la Luceafărul (1961 -1966); la Gazeta literară (1966 -1968) redactor șef
adjunct.
Debutul editorial are loc în 1964, cu monografia Panait Istrati și obține în 1965
premiul Uniunii Scriitorilor. Ca istoric și critic literar publică în 1957 volmul , ,5 prozatori
iluștri, 5 procese literare – montaje și documente istorico -literare (1974), Incidente critice ,
cronici apărute în revista ,,Luceafărul“; Mișcarea presei , în 1967; Panait Istrati – Dosar al
vieții și al operei, în 1976; Viața nevăzută a litera turii – studii de istorie literară (1980). În
căutarea lui Eminescu – gazetarul (prefațare la volumele VII (1977); IX (1980) și XIV (1983)
la ediția critică Eminescu.
A editat, îngrijit și tradus scriitori din literatura străină: Rabidranath Tagore (1961);
Silvio Micheli (1963); O. V. Cisek (1974); J.J. Rousseau și Tolstoi (1978). A avut o
contribuție majoră la ediția națională Mihai Eminescu prin coordonarea volumelor de
publicistică XI -XIV.29
Din 1968 devine adjunctul lui Perpessicius la conducerea Muzeulu i Literaturii
Române și preia de la acesta prero gativele conducerii instituției , a legăturii cu salariații,
colaboratorii și forurile superioare.
A respectat cu strictețe dezideratele stabilite de Perpessicius în ceea ce privește
restituirile prin revista Manuscriptum și a altor publicații editate de Muzeul Literaturii

29 Lupeș, Corneliu, Flacără a verbului românesc , Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2007, pp. 57 -58.

36
Române: Mateiu Caragiale, un personaj. Dosar al existenței, 1979 ; Dialoguri – Dialoage ,
Contribuții la valorificarea moștenirii clasice și romantice în literatura română și germană.
O istori e a literaturii române în imagini – album; Panait Istrati fotograf și în fotografii.
Gustul pentru document și manuscris, pentru ,,tainele arhivelor“, acribia în descifrarea
textelor inedite aduc în studiile și monografiile publicate de Alexandru Oprea o n otă
personală , o noutate în ceea ce privește domeniul critic. Este vorba despre autocomentariul
din subsolul paginii. Din dorința de a face public ,,însuși jurnalul investigației critice“,
istoricul literar construiește ,,un dosar de caz“. Rezultatul acest ui tip de analiză este
spectaculos. Criticul pune la îndemâna cititorului o abordare monografică a autorului prin
relevarea unor documente de existență: acte, opinii, divergențe, confesiuni, corespondență,
receptări critice existente. Metoda este originală și interesantă iar volumele care se bucură de
acest tratament special – Mitul faurului aburit. Excurss în atelierul prozatorilor români
moderni , București 1974 și Mateiu Caragiale. Un personaj, Dosar al existenței (volum
colectiv), București 1979 sunt rev elatoare în acest sens. ” Exegeza contemporană nu se poate
lipsi de aceste contribuții exhaustive în definirea operei și personalității scriitorilor
respectivi .”30
Deși școlit la Moscova, trecut cu funcții de conducere prin presa literară de
propagandă, absolvent al facultății de ziaristică Ștefan Gheorghiu, cunoscută în vreme ca
producătoare de activiști culturali, Alexandru Oprea, a înțeles repede necesitatea organizării
Muzeului de literatură pe criterii moderne, de nivel european al instituției pe car e o preia în
anul 1971, cu funcția de Director. Primește de la Perpessicius dragul față de meseria de
cercetător lipsită de satisfacții imediate și de onoruri sonore; un muzeu în dezvoltare, un
colectiv de tineri filologi dispuși și ei să învețe din mers o științ ă nouă – muzeografia literară
și Revista Manuscriptum al cărui prim număr a văzut lumina tiparului la 1970.
Alexandru Oprea a fost un vizionar. Direcțiile de organizare ale muzeului fixate de el
și colaboratorii săi la început sunt funcționale până astăzi. A fost preocupat de stabilirea
compartimentelor de activitate ale muzeografilor și a format oameni care lucrau la evidența
arhivei până la elaborarea unei tematici expoziționale. A format colectivul de Conservare –
Restaurare, Cercetare, Arhivă -Patri moniu, Redacția Revistei Manuscriptum, Compartimentul
Expoziții.
Muzeul Literaturii Române a fost printre primele instituții de acest tip și din acea
perioadă care avea o deschidere către public prin diverse manifestări: cicluri de expunere

30George, Al., La sfârșitul lecturii, I, Editura Cartea Românească, București, 1973, p. 38.

37
pentru diferite le categorii de vizitatori (publicul țintă de azi), dezbateri metodologice pentru
specialiști, centru de perfecționare profesională a viitorilor specialiști: muzeografi,
bibliotecari, profesori de limba română; expoziții tematice și itinerante, lecții desc hise,
simpozioane, comemorări literare, seri muzicale, dezbateri științifi ce organizate în colaborare
cu Institutul de literatură G. Călinescu, Arhivele statului. Și mai ales ciclul de manifestări
,,Rotonda 13 ″ – întâlniri evocative ale publicului cu sc riitori.
Lucrările de reparații și aducere a noului spațiu destinat muzeului s -au desfășurat pe o
perioadă de patru ani 1967 -1971 în paralel cu extinderea clădirii cu o aripă nouă destinată
arhivei și a unor compartimente noi înființate. Încrederea de care se bucura noul director în
fața oficialităților a făcut ca muzeul să beneficieze de fonduri pentru construcție, achiziții și
mărirea colectivului de specialiști.
Un consiliu științific format din personalități culturale, importante a colaborat cu
speciali știi din muzeu în alcătuirea tematicii expoziției permanente. Colaboratorii permanenți
ai muzeului, din acea perioadă au fost: Șerban Cioculescu, Barbu Brezianu, Vdasile Drăguț,
Alexandru George, Maria Polojințev, C. Popescu Cadem.
Planurile de execuție a celor două nivele de expoziție au fost realizate de arhitecții E.
Stausser și Aurelian Mureșean, graficiana Berta Benkö. Întreprinderea Decorativa a fost
executantul acestui proiect special, cu totul nou, care a unit eforturile echipei de arhitecți cu
cele ale muzeografilor care au elaborat tematici detaliate pe criterii de cronologie, valoare și
reprezentare adecvate spațiului existent. Expoziția a fost gândită pe conceptul ,,casa în casă″:
ferestrele au fost desființate, estompate iar încăperile au fost o rdonate în cele mai mici detalii,
după principii de muzeografie modernă, în așa fel încât să cuprindă, în cea mai mare parte
manuscrisele și obiectele de patrimoniu aflate în arhivă. Referitor la organizarea spațiului
expozițional arhitectul Mureșan spunea într-un interviu: ,,…clădirea în care s -a făcut acest
muzeu este monument istoric. […] Din fericire, pentru mine, ca proiectant, la stabilirea
soluției m -a ajutat compartimentarea încăperilor. […] Am adoptat soluția unui ,,spațiu total″,
adică a unui ,,mo del spațial″. Pentru expunere s -au folosit mai mult spațiile centrale ale
camerelor, deci, vitrinele centrale. Chiar în mijlocul încăperilor am compus grupuri de
vitrine, cu posibilități de vizionare pe două părți, pe trei părți, dirijând, în acest fel, și un flux
judicios, cum este și normal, deoarece vizionarea se face cel mai bine de la stânga la dreapta.
Așa trebuie parcurs, în mod corect, un exponat… Vizitatorul care vine aici de pe stradă,
trebuie să se simtă dintr -o dată deconectat, să intre în altă lume, să fie atras de document.″31

31Sipoș, Mariana, În loc de cronică la deschiderea Muzeului Literaturii Române , Revista muzeelor , nr. 1, 1973,
București, p. 7.

38
Traseul expozițional a fost stabilit pe criteriul cronologic iar ordonarea stânga/dreapta
începea cu nivelul superior al clădirii și continua cu parterul. La etaj au fost amenajate șapte
săli cu panouri murale și vitrine d ispuse în centrul încăperilor:
A. Sala Dimitrie Cantemir – perioada feudală
1. Perioada slavonă – Începuturile scrisului românesc.
2. Tipăriturile lui Corsei.
3. Literatura ,,religioasă″
4. Cronicarii
5. Cantacuzino -Stolnicul.
6. Dimitrie Cantemir.
7. Tiparnița.
8. Literatura populară și didactică.
B. Sala ,,Școlii Ardelene″ și a scriitorilor premoderni.
1. Școala ardeleană.
2. Budai -Deleanu și afinii Școlii ardelene.
3. Scriitorii premoderni.
C. Sala Heliade Rădulescu
1. Începuturile presei. Asachi.
2. Heliade Rădulescu – Gheorghe Barițiu.
3. Primii poeți moderni
4. Dacia literară.
5. Anton Pann.
D. Sala Alecsandri
1. Vasile Alecsandri
2. Nicolae Bălcescu.
3. Alexandru Odobescu – Bogdan Petriceicu Hașdeu.
4. Titu Maiorescu – Junimea.
E. Sala Eminescu
F. Sala I.L. Caragiale
1. Ion Creangă.
2. Ioan Slavici.
3. Duiliu Zamfirescu.
4. Alexandru Vlahuță – Alexandru Macedonski.
5. Barbu Ștefănescu Delavrancea – George Coșbuc.

39
6. Constantin Dobrogeanu -Gherea și socialiștii.
7. Ion Luca Caragiale.
G. Sala Grupă ri literare de la începutul secolului XX (1900 -1918)
1. ,,Semănătorul″
2. ,,Viața românească″
3. Presa literară de inspirație socialistă
4. ,,Viața nouă″ și simboliștii.
5. Diverse grupări.
La parter, în aripa stângă a clădirii au fost amenajate încă cinci săli care încheiau
expoziția permanentă:
A. Sala Mihail Sadoveanu – perioada dintre cele două războaie mondiale.
1. ,,Viața românească″ – după 1918.
2. Criticii moderni
3. Eugen Lovinescu – Sburătorul
4. Liviu Rebreanu
5. Mihail Sadoveanu
6. Panait Istrati
B. Sala Arghezi
1. Lucian Blaga.
2. Tudor Arghezi
3. Gândirea
C. Sala – Presa literară
1. Publicistica militantă.
2. Avangarda literară.
D. Sala – Noua generație – Teatrul
1. Scriitorii militanți.
2. Noua generație.
3. Mișcarea teatrală.
4-5. Dramaturgia
6. Relații literare.
E. Sal a Ultima generație interbelică.
Tot la parter a funcționat vreme de 35 de ani Rotonda Muzeului Literaturii. Acest
spațiu era alocat organizării expozițiilor temporare tematice și întâlnirilor cu publicul. Sala

40
dispune a de un sistem modular de panotare și o simeză adecvată care permitea schimbarea
materialelor expuse.
Amenajarea expoziției de bază punea probleme de selectare a materialelor, de
expunere a originalelor la condiții improprii conservării: lumina și tempera tura; alegerea unui
sistem de expunere cu o expresivitate maximă, punerea în valoare absolută a unei piese alese.
D-na Constandina Brezu a lucrat la Muzeul Literaturii încă din primii ani ai înființării acestuia
și a organizat prima expoziție de bază în se diul din Kiseleff. După cincisprezece ani de
experiență în muzeografia literară, călătorii în Europa la instituții similare și alături de Corin
Grosu și colegii mai tineri, au reușit să elaboreze și să definească ceea ce s -a numit multă
vreme ,,Expoziția p ermanentă″ a Muzeului Literaturii Române: ,,… există o latură foarte
bogată sau enorm de multe compartimente ale literaturii care sunt destinate aproape
exclusiv, vizitării lor. Acestea presupune un contact direct al vizitatorului cu acest tip de piese
muzeale de specie literară – manuscrise, ediții rare, documente, scrisori, obiecte personale și
alte lucrări, care nu pot fi niciodată receptate pe calea scrisului. Nu mai vorbesc de partea
literaturii vechi, de obiectele de epocă, documente, hrisoave, peceți , de aspectele nescrise ale
literaturii vechi, arta grafică, tehnica miniaturilor. Deci Muzeul de literatură este de fapt un
sanctuar, unde lucrurile sunt predestinate să fie expuse, să fie vizionate într -un context
tematic, în filiația unei epoci literare , în filiația unor anumite grupuri literare etc.″32
S-a acordat o mare atenție selecției materialului arhivistic punându -se accent pe
materialele importante din punct de vedere al istoriei literare și al expresivității. Pentru a feri
documentele de eroziunea timpului și a factorilor destructivi: temperatură, lumină etc. s -a
apelat la facsimilarea manuscriselor prin tehnică fotografică. Iar pentru reproducerea
atmosferei unei epoci s -au folosit machetarea, iconografia, elemente de grafică și o cromati că
unitară. Corin Grosu declara în același amplu interviu din ,, Revista muzeelor ″: ,,Variațiile de
temperatură și umiditate concură cu lumina vie a sălii de expoziție, la alterarea rapidă și
ireversibilă a manuscriselor, fotografiilor și chiar a paginilor tipărite. Expunem, în momentul
de față, un număr însemnat de manuscrise originale, dar ar fi un act necugetat să ne lăsăm la
infinit în această situație de anticonservare. Muzeele au obligația de prim ordin de a fi
depozite științifice organizate, de a păs tra documentele în cele mai bune condiții oferite de
tehnica modernă a conservării.″
Vor mai trece ani buni, câteva decenii până ce acest deziderat să poată fi îndeplinit.

32Sipoș, Mariana, În loc de cronică la deschiderea Muzeului Literaturii Române , Revista muzeelor , nr. 1, 1973, p. 9.

41
O importanță specială s -a acordat ghidajului în muzeu. S -a optat pentru un ghidaj
flexibil, interactiv. Filologii muzeografi prezentau elementele din expoziție făcând conexiuni
generale pe obiectivul tematic în funcție de vârsta și pregătirea publicului vizitator.
Îndrumarea este creativă, emoțională chiar iar poveștile relicvelor sunt me nite să creeze la
rândul lor emoție.
Despre dificultățile organizării unui muzeu de literatură, problemele realizării unei
expoziții cu conținut de istorie literară Alexandru Oprea mărturisește: ,,… noțiunea de muzeu
literar conține în sine un paradox, căc i muzeul, de orice fel ar fi, înseamnă vizualizare,
situarea în spațiu a unor obiecte, în vreme ce literatura se exprimă prin cuvânt, mai exact
prin cuvânt scris, destinat a fi descifrat grație lecturii. Se cere, prin urmare, o transgresare
de planuri, o t raducere a mesajului scris în limbaj expozițional. […] Era interpretat greșit și
raportul cu disciplina istorică proprie: istoria literară, urmărindu -se o ilustrare a celor
conținute în manuale și nu a demonstrație cu instrumentele specifice muzeografiei .” 33
Expoziția permanentă a Muzeului literaturii române a fost deschisă în octombrie 1971
și a fost una de referință. Cu toate neajunsurile, cu tehnica rudimentară de reproducere și
multiplicare această a doua, în ordine cronologică, expoziție de bază, aceas tă panoramă a
literaturii române și a istoriei sale s -a identificat vreme de mulți ani cu muzeografia
românească, ,,prin valorificarea variilor documente care alcătuiesc arhivele de scriitori,
expoziția noastră poate să dezvăluie vizitatorilor ,,fața ascun să″ a literaturii divulgându -le
,,istoria secretă″ a elaborării unei opere, travaliul artistic neîncetat, de -a dreptul eroic, care
stă la baza capodoperelor scrisului românesc. Și oare un astfel de manuscris, trecut prin
infinite prefaceri, scrijelat de ne sfârșite ștersături și adăogiri, nu poate produce aceeași
emoție ca și spectacolul unui steag zdrențuit în lupte grele, ale voievozilor noștri?″ 34
Personalități culturale ale vremii au apreciat prin comentarii de presă redeschiderea
noii expoziții permanente și orientarea europeană, modernă a Muzeului literaturii române.
EdgarPapu: ,,Muzeul literaturii române și -a înrădăcinat atât în adânc prezența î n conștiința
noastră, încât parcă a existat dintotdeauna în conștiința românească″.
Zoe Dumitrescu -Bușulenga: ,,Nimic nu este mai prețios în istoria unei culturi
naționale decât păstrarea amintirii pioase a celor care au ilustrat -o. De aceea, tânărul și
activul Muzeu al literaturii române săvârșește nu numai un fapt de istorie literară pură, ci o

33Album jubiliar realizat cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la fondarea Muzeului literaturii române, Mina
Lampert,Marta Popovici, București, 1982, pp. 13 -14)
34Album jubiliar realizat cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la fondarea Muzeului literaturii române, Mina
Lampert,Marta Popovici, București, 1982, p. 21

42
întreagă și permanentă operă de valorificare a unei atmosfere specific românești, o
adevărată și pilduitoare școală a memoriei treze despre înaintași, pentru toate generațiile.″
Mircea Maliția: ,,Proiectul Muzeului a preluat tot ce plutea în microclimatul
Academiei: respectul față de documente, grafia obsesivă a păstrării lor peste generații,
justețea absolută a utilizării lor, acuratețea detaliului, imensul suflu d e patriotism și
înțelegere profundă a semnificațiilor lor pentru cultura poporului român.″
Prof. Dumitru Păcurariu: ,,Expoziția, mult îmbogățită și organizată cu pricepere, oferă
vizitatorilor o imagine panoramică bogată și impresionantă a evoluției litera turii din veacul
trecut și din veacul nostru.″
Prof. Mircea Zaciu: ,,Alexandru Oprea și colaboratorii săi au scos un lucru bine
gândit, bine organizat, închegat, demn să stea alături de muzee europe ne similare cu veche
tradiție.″ 35
În anii ’80 Muzeul liter aturii române era o instituție deschisă, un spațiu cultural viu
care funcționa după principii și coordonate proprii configurate în diverse activități care
depășeau limitele unui simplu muzeu. După inaugurarea expoziției permanente, în 1972
muzeul s -a desch is pentru ciclul de manifestări lunare ,, Rotonda 13 ″ – conduse, până în 1988,
de Șerban Cioculescu; a fost inițiat în aceeași perioadă teatrul de lectură ,,Manuscriptum″ –
montarea unor piese inedite, descoperite în arhivă (cu regie, actori și public). Pe lângă revista
,,Manuscriptum″ care a apărut cu primul număr în 1970 a funcționat în editură proprie
,,Biblioteca Manuscriptum″ – care își propunea să restituie corpusurile mai ample aflate în
arhiva Muzeului Literaturii Române.
Alexandru Oprea a reușit să afilieze Muzeului Literaturii Române unui for
internațional de prestigiu Consiliul Internațional al Organizării Muzeelor ICOM, care a
cuprins în structurile sale, din 1980, un Comitet Internațional al Muzeelor de literatură. Din
inițiativa aceluiași Alexan dru Oprea, s -a reluat ediția critică Opere de Mihai Eminescu sub
egida Academiei Române și cu un colectiv al Muzeului literaturii coordonat de Petru Creția și
Dimitrie Vatamaniuc. Volumul VII a apărut în anul 1977, iar ultimul, XV – în 1993.
În această per ioadă se îmbogățește patrimoniul imobiliar al instituției cu două case
memoriale (1974) Tudor Arghezi și George Bacovia (1968).
Patrimoniul cultural al muzeului se îmbogățește an de an prin achiziții și donații, cărți
rare, tablouri și obiecte periodice și documente, fotografii. Se amenajează ,,Sanctuarul cărții″
o bibliotecă specială ce cuprinde carte românească veche, carte rară, ediții princeps, ediții de

35Lupeș, Corneliu, Flacără a verbului românesc, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2007, p. 66 -67.

43
autor cu dedicații ex -librisuri precum și bibliotecile lui G. Coșbuc, Lucian Blaga, Pompiliu
Constan tinescu, Ion Pas, Alfred Margul Sperber.
Se pun bazele unei pinacoteci. Acesta va număra , în timp , zeci de tablouri în ulei,
grafică, desene ce au aparținut scriitorilor.

44

I. 3. Continuitate. Nicole Ciobanu.

După dispariția lui Alexandru Oprea, în 1983, continuatorul lui Perpessicius și cel care
a stabilit direcția de organizare și funcționare a Muzeului Literaturii Române, conducerea
instituției a fost încredințată politic, secretarului organizației de bază P CR din acel moment,
Adriana Daia. Timp de doi ani muzeul a funcționat cu programele și activitatea curentă
obișnuită, iar în anul 1985 funcția de director a fost preluată de criticul și istoricul literar
NICOLAE CIOBANU, născut la 4 august 1931 în satul Girov, Dochia, județul Neamț.
Obține diploma de licență a Facultății de Filologie din București în anul 1957. Debutează în
Gazeta literară (1956) unde colaborează de -a lungul anilor cu cronici literare. Est e lector la
Catedra de Literatură română a Universității din Timișoara (1960 -1968) și redactor la
revistele Scrisul bănățean și Orizont unde semnează cu pseudonimele Nic, C. Sava, Valentin
Ganea. Își continuă activitatea în publicistică la București ca red actor la Televiziunea Română
și la revista Luceafărul – cu rubrica „Retrospective”, ale căror articole au format sumarul
volumului Între imaginar și fantastic în proza românească (1987). Criticul și istoricul literar a
avut contribuții notabile în domeniu: Nuvela și povestirea contemporană (1967); Ionel
Teodoreanu (1970); Panoramic (1972); Critica în prima instanță (1974); Însemne ale
modernității I -II (1977); Întâlnire cu opera (1982); Eminescu. Structurile fantasticului narativ
(1984) . 36
Activitatea lui Nicolae Ciobanu în cei doi ani de directorat la Muzeul Literaturii
Române, 1985 -1987, s -a centrat pe menținerea programelor deja formate. A prezidat în spirit
clasic câteva Roton de 13, avându -l alături pe Șerban Cioculescu și a colaborat îndeaproape cu
redactorii revistei Manuscriptum . Una din reușitele prezenței sale ca director al muzeului a
fost pregătirea și obținerea aprobărilor pentru publicarea volumului inedit al lui Mirce a Eliade
Jurnalul adolescentului miop care avea să apară în anul 1988.
În perioada următoare conducerea Muzeului Literaturii Române a fost încredințată,
prin numiri politice, unor activiști de partid iar instituția și -a continuat tacit activitatea,
acționâ nd inițial în formatul stabilit de Alexandru Oprea.

36 Zaciu, Mircea; Papahagi, Marian; Sasu, Aurel, Dicționarul scriitorilor români , Edit ura Fundației Culturale
Române, București, 1995, pp. 568 – 569.

45

I. 4. Tradiție și modernitate. Alexandru Condeescu.

După Revoluția din 1989, directoratul este preluat de A LEXANDRU CONDEESCU ,
detașat de la Ministerul Culturii, mai întâi ca interimar, apoi numit de Andrei Pleșu, din 1991,
director al Muzeului Literaturii Române. Alexandru Condeescu, critic literar și editor, s -a
născut în 1950 la București, unde a urmat Colegiul Sf. Sava și facultatea de Litere, secția
română -franceză, de unde își ia licența în anul 1974. Debutează din timpul studenției în
reviste studențești – Amfiteatru, Limbă și literatură . Colaborează cu rubrică permanentă la
revista Luceafărul (1977 -1978) și este redactor la revista România pitorească . Semnează
recenzii, studii, articole în perio dicele culturale. Din 1990, timp de 17 ani este director la
Muzeul Literaturii Române și redactor -șef la revista Manuscriptum . Este autorul ediției
Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor , Cartea Românească, București, 1985, al volumului
Planeta moft – I.L. C aragiale , Cartea Românească, 1998. A îngrijit numeroase ediții din
Eminescu, Caragiale, Blaga, Minulescu, Nichifor Crainic, Tristan Tzara, Emil Cioran, Vasile
Alecsandri, Colecția „Manuscriptum” de carte bibliofilă; Virgil Mazilescu – Opere , ediția
critică Nichita Stănescu – Poetica magna (până la vol. VII, Editura MLR, 2000 -2007).
În calitate de conducător al unei instituții de tradiție, cu înaintași de prestigiu,
Alexandru Condeescu a reușit să mențină la un rang înalt moștenirea culturală a muzeului dar
și-a propus și o repoziționare în modernitate a metodelor și mijloacelor de practică a
managementului cultural în contextul istorico -social dat. U n pariu cultural cu exigențe noi în
care substanța de tradiție a fost așezată într -o viziune m odernă de univers plural al artelor: un
muzeu deschis spre cetate; un loc unde emulația culturală a momentului se găsea în consens
cu profilul și tradiția instituției.
„Muzeul nostru s -a transformat cu timpul mai mult într -un forum al slujitorilor artei
decât într -un si mplu templu al vestigiilor ei.” 37
Această atitudine managerială a fost dictată și de intrarea într -un lung proces de
renovare și reconsolidare a clădirii muzeului. Practic, muzeul ca expoziție permanentă și -a
închis porțile vreme de un deceni u, iar funcționalitatea sa s -a manifestat tocmai prin aceste
programe, proiecte și colaborări menite să mențină Muzeul Literaturii Române în atmosfera

37Condeescu, Alexandru, Paradoxul originar , revista Euromuseum , nr. 1, 2006, p. 2.

46
culturală a vremurilor noi. În paralel cu șantierul reconstrucției clădirii și a sălilor
expoziționale s -a desfășurat în incinta și în locațiile aferente un șantier al artelor. Parterul
clădirii era alocat expozițiilor și manifestărilor tematice temporare, iar etajul destinat
expozițiilor de artă plastică, retrospectivelor, spectacole de teatru, concerte și e venimente
culturale interne și internaționale sau artă plastică pe teme de literatură:
– Ipostaze – Letiția Gaba (Germania)
– A visa în culori, a trăi în alb negru – proiect SUA – coordonat de Hana Layrid
– Vase egiptene – expoziție de fotografie – Jeni Costea
– Eterna reîntoarcere – Mircea Eliade, portrete, fotografie
– Nenea Iancu – contemporanul nostru (Salonul Național de Grafică)
– Poetica magna – Nichita Stănescu în viziunea plasticienilor bucureșteni
– Singur printre poeți – artă grafică de Octavian Onea
– Închisori dușmănoase – Asociația Ziariștilor Independenți din România – curator:
Doina Jelea
– Călătoria – Istoria literaturii române în imagini – Ion Cucu
– Maculata concepție – plastică și literatură, Sorin Ilfoveanu, Ștefan Agopian
Sunt doar câteva titluri de expozi ții speciale de pe simezele muzeului.
În această perioadă și donațiile au îmbogățit arhiva Muzeului Literaturii Române iar
valoarea patrimoniului a permis clasarea instituției în rang de muzeu național, schimbându -și
denumirea în Muzeul Național al Literat urii Române.
În acești ani, prin demersurile directorului general Alexandru Condeescu anexele de
validare ale muzeului s -au îmbogățit prin sporirea numărului de case memoriale intrate în
custodia sa:
Muzeul Memorial Liviu Rebreanu – Fanny Liviu Rebreanu , din strada Gheorghe
Marinescu nr. 19, ap. 11, prin donația făcută de fiica scriitorilor, Puia Florica Rebreanu –
Vasilescu la 8 august 1992.
Muzeul Memorial Ion Minulescu – Claudia Millian, prin testamentul fiicei scriitorilor,
Mioara Minulescu din 1991, tran sformat în donație în 19 februarie 1997.
Casa Memorială Ciorănescu din comuna Moroieni, județul Dâmbovița, prin donația
sorei academicianului Alexandru Ciorănescu, Ecaterina Nenițescu (născută Ciorănescu), din 9
mai 1995.
În anul 1994 a luat ființă Editura MLR prin constituirea unui departament editorial
format din filologi și jurnaliști care au continuat activitatea editorială a muzeului, Biblioteca
Manuscriptum, prin noi publicații specifice – Museion, Euromuseum , cataloage și albume

47
dedicate evenimentelo r culturale dar și prin noi și interesante colecții și secțiuni sub genericul
cărora au apărut sute de volume de -a lungul anilor.
Dezideratul principal al editurii MLR a fost definitivarea ediției naționale M.
Eminescu, ceea ce s -a și întâmplat în anul 199 5 prin apariția ultimului volum XV ,
Fragmentarium .
Integrarea în circuitul publicistic al patrimoniului literar, colaborarea cu scriitorii
contemporani și recuperarea clasicilor în ediții critice au fost preocupările colectivului
redacțional al Editurii MLR care și -a desfășurat activitatea pe câteva secțiuni specifice:
Manuscriptum , revista și colecția cu același nume, care editează carte bibliofilă (100
de titluri).
Recuperarea memoriei cultural e punerea în pagină a înregistrărilor cu Rotondele 13
de la începutul existenței acestor manifestări.
Integrala operei – ediții critice. Au apărut Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu.
Patrimoniu
Scriitori români contemporani
Dialoguri culturale
Epistolar
Activitatea editurii a fost apreciată la târgurile de carte n aționale și internaționale, unde
a obținut premii și diplome onorante pentru exigența și rigoarea cu care s -a lucrat:
– Premiul special pentru ediții bibliofile la Târgul de carte de la Paris (1995)
– Premiul pentru bibliofilie (Cluj, 1995)
– Premiul Dosoftei (Iași, 1996)
– Diploma de merit (Oradea, 1997)
În această perioadă s -au derulat nenumărate proiecte menite să apropie publicul de
muzeu:
– Recitaluri de muzică – Studioul de muzică veche
– Seri de muzică și poezie
– Jazz la muzeu
– Improvizații străvechi – muzică m edievală
– Seri de chitară cu invitați poeți
– Programe de lecturi cu public: Clubul profesionist de lectură, Cenaclul Euridice –
Marin Mincu.
Alexandru Condeescu a moderat câteva stagiuni proiectul Grădina lui Polemos , o
suită de dezbateri pe teme complexe și actuale de literatură:

48
– Mai avem un viitor… – Mihai Șora în dialog cu Sorin Antohi
– Generația '80 după 20 de ani
– Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marina Popa
– Șansele romanului românesc
– Nicolae Breban – voința de putere
– Simț enorm și văz monstru os – presa culturală actuală
– Cine ești dumneata, domnule Moromete?
Programul inițial „Teatru Manuscriptum” este reluat sub un nou generic Teatru la
Muzeu unde sunt invitați regizori contemporani pentru a prezenta viziuni proprii asupra unor
texte de arhivă , sau montări literare, spectacole de poezie sau lecturi dramatice.
În anul 1995 se înființează departamentul Programe și Relații publice ca o necesitate
firească a volumului mare de activități și evenimente culturale în desfășurare a promovării și
public ității impuse de procesul de înnoire al prezenței în viața cetății a instituției culturale.
În acești ani numele muzeului a început să fie tot mai prezent în m ass-media prin
lansările de car te, interviuri, colocvii sau transmisiuni în direct la radio și te leviziune
frecvente și ample spații consacrate devenirii acestei instituții în presa culturală.
Unul dintre meritele de necontestat al manageriatului lui Alexandru Condeescu este și
cel mai important pentru destinul muzeului. Și anume că a reușit, alături de colectivul pe care
și l-a constituit, prin îmbogățirea arhivei cu noi și prețioase achiziții, prin programele publice
activate să obțină rangul de muzeu național pentru instituția pe care a condus -o timp de 17
ani. Astfel, în anul 2005, Muzeul Literatur ii Române și -a schimbat statutul și numele
devenind Muzeul Național al Literaturii Române, ceea ce presupune clasarea colecțiilor sale și
o altă treaptă și așezare a sa în ierarhia instituțiilor de cultură românești.
Alexandru Condeescu a reușit prin exigența sa tolerantă, prin pedagogia culturală
activată pe două principii formulate unificator: tradiția și contemporaneitatea să câștige un
pariu cultural, să găsească calea aceea de exprimare a unei instituții cu formație clasică,
încremenită în relicve printr -o expresie vibrantă, vie a modernității.
În anii ce au urmat dispariției premature a directorului Alexandru Condeescu
conducerea Muzeului Național al Literaturii Române a fost încredințată la început
interimatului doamnei Elena Fluerașu, Șefa Secți ei Patrimoniu, apoi timp un an manageriatul
a fost susținut de jurnalistul Radu Călin Cristea, care după un mandat controversat, a pierdut
în instanță concursul câștigat la Primăria Municipiului București, noul Ordonator de credite al
instituției.

49
Începând cu anul 2009 și până în 2014 interimatul conducerii muzeului a fost asigurat
de istoricul și criticul literar Lucian Chișu, cercetător la Muzeul Național al Literaturii
Române. Acesta a reușit să continue proiectele inițiale, de tradiție ale muzeului, aco rdând o
atenție specială Rotondelor 13, colaborării cu specialiștii din domeniul filologiei, a reluat
tradiția decernării Premiilor pentru ediții critice – Manuscriptum, expozițiilor itinerante.
Menire destul de grea într -o perioadă dificilă pe care a trav ersat -o muzeul. Acesta a pierdut
rând pe rând: tutela Ministerului Culturii, colaborarea cu Administrația Fondurilor Culturale
Nerambursabile – AFCN; două case memoriale obținute în perioada anterioară – Mihail
Sadoveanu de la Vânători -Neamț și Alexandru Ciorănescu Moroieni, jud. Dâmbovița; iar la
final chiar sediul din B -dul. Dacia nr. 12. Bugetul tot mai restrâns alocat de primărie, blocarea
posturilor de specialiști , concurența tot mai intensă cu noile tipuri de manifestări media a făcut
ca muzeul să tr eacă printr -o perioadă delicată.
După mai bine de cinci decenii de existență, Muzeul Național al Literaturii Române și –
a continuat activitatea la un nivel înalt de profesionalism, traversând în ultimii ani diferite
tipuri și nivele ale tranziției contempor ane.

50

Capitolul II. Patrimoniul cultural – Arhiva.
II. 1. Manuscrise. Colecții.
Studiu de caz. Fondul Nichifor Crainic din arhiva Securității în
Patrimoniul Muzeului Național al Literaturii Române.
II. 2. Sanctuarul cărții – colecția de carte veche și rară.
II. 3. Biblioteca de carte curentă.
II. 4. Periodice.
II. 5. Obiecte memoriale.
II. 6. Colecția de artă plastică.
II. 7. Fototeca.
II. 8. Colecția de înregistrări audio -video. Fonoteca.

51

II. 1. Manuscrise. Colecții.

Alcătuirea unei arhive prin depistare, colecționare, clasare, și valorificare reprezintă
funcția cea mai importantă a unui muzeu. Programul complex al Muzeului Literaturii
Române, a fost de la începuturi acela de a depista, a aduna și colecționa vestigii pentru
constituirea unui patrimoniu al literelor românești, valori documentare ce conțin și
reconstituie istoria spirituală a neamului.
Încă de la începutul ființării muzeului, ca instituție, dezideratul organizatorilor a fost
constituirea unei arhive literare formată din manuscrise definitive ale operelor scriitorilor
români, bruioane de creație, însemnări de laborator, variante și corespondență, imagini
fotografice, obiecte memoriale ale creatorilor, ipostaze plastice ale autorilor și operelor
acestora.
Nucleul formării arhivei Muzeului Literaturii Române în constituie ,,fondul
documentar Eminescu“ – ce cuprindea donații ale scriitorilor pentru Sărbătorirea Centenarului
nașterii poetului național din anul 1950: manuscrise originale, cărți, docum ente și fotografii,
obiecte. Aceste materiale au fost preluate de la Uniunea Scriitorilor din Republica Populară
Română, de nou înființatul Muzeu al Literaturii Române și depozitate în sediul din strada
Kiseleff nr. 10. Operă de pionierat în domeniu, reali zarea unei arhive literare a continuat prin
efortul filologilor angajați care și -au asumat misiunea de depistare și acumulare. Prin achiziții
și donații, prin legături cu familiile scriitorilor sau cu biblioteci și alte instituții, timp de două
decenii, s -au acumulat materiale documentare și cărți și s -au pus bazele formării arhivei
impresionante de mai târziu. Spațiul de depozitare și conservare cât și cel de valorificare /
expunere era insuficient și inadecvat unei asemenea întreprinderi.
Abia în anul 19 70, odată cu mutarea sediului muzeului în strada Fundației nr. 4, casa
Scarlat Kretzulescu, ideea sistematizării și organizării arhivei pe criterii științifice este
posibilă.
În 1971, Alexandru Oprea, adecvat prin călătorii și participări la muzeografia
științifică europeană, preia conducerea Muzeului Literaturii Române și își propune să
organizeze toate compartimentele instituției după criterii științifice și moderne.

52
Pe lângă activitatea de continuare a programului de îmbogățire a fondului patrimonial,
sistematizarea, gestionarea, depozitarea și păstrarea arhivei, este unul din prerogativele
amenajării noului spațiu. Iar, după construirea unei noi aripi a clădirii, alocă trei spații
generoase depozitării, conservării, și păstrării patrimoniului. Astfel , la etaj a fost amenajată
arhiva în sine, depozitul de manuscrise și documente, iar la parter Sanctuarul cărții cu module
speciale pentru depozitarea și expunerea de carte și laboratorul de conservare/restaurare –
dotat cu specialiști și mijloace tehnice adec vate. Prioritățile strategiei de organizare a
depozitului de manuscrise și documente al Muzeului Literaturii Române sunt clasificarea,
inventarierea și păstrarea necesare identificării valorii patrimoniale a arhivei.
Cele două mari clase de structurare a c olecției muzeului sunt:
Fondul arhivistic – un grup mare de documente care au, majoritar, același creator,
excepție făcând corespondența primită; sunt create în același loc (sediul creatorului); conțin
informații din domeniul de activitate sau de interes a l creatorului.
Muzeul deține, fondul Mihail Sadoveanu, fondul Lucian Blaga, fondul Liviu
Rebreanu .
Colecția arhivistică – un grup relativ mare de documente care au mai mulți creatori; au
fost create în locuri și în timpuri diferite; tematica poate fi asemă nătoare sau diferită; suportul
material și tehnica de execuție sunt asemănătoare – colecția de carte rară, colecții de
fotografii, de exemplu, colecția de artă plastică a lui Ion Minulescu. Elementele definitorii
care stabilesc statutul materialului arhivi stic sunt natura informației, natura suportului,
vechime, forma tehnică sau de execuție. Documentul, definit ca ,,o informație înregistrată pe
un suport“38, prin constituția lui stabilește clasificarea arhivelor în două tipuri mari de
abordare a criteriilor de amenajare: arhive clasice și arhive tehnice. Muzeul Literaturii
Române deține ambele tipuri de arhive.
Arhiva clasică este la rândul ei împărțită în trei diviziuni reprezentate de grupuri mari
de documente:
– Arhiva textuală – manuscrise, scrisori;
– Arhiva iconografică – imagini desenate sau imprimate, gravuri, stampe;
– Arhiva compozită – hărți, planuri, colecții de fotografii etc.
Arhiva tehnică – înregistrări audio -vizuale, informatica, electronice.
Organizarea spațiului aferent depozitului a întâm pinat însă de la început anumite
inconveniente. Marea diversitate dimensională și morfologică a materialului arhivistic,

38Florea, Oprea – Manual de restaurare a cărții vechi și documentelor grafice , Editura M.L.R., București, 2013, p.
40.

53
valoarea patrimonială variată, penuria de spațiu a impus necesitatea unei activități laborioase
pe două planuri: clasificare, gestionar e, inventariere pe de o parte și asigurarea condițiilor de
păstrare după norme legale: salubritate, stabilitate microclimatică, fiabilitate și rezistența
instalațiilor, absența poluării. S -a procedat la compactizarea spațiului, blocarea ferestrelor cu
pano uri din fibre minerale și amenajarea întregului spațiu cu stelaje metalice rezistente și
polițe necesare depozitării casetelor și cutiilor.
Pentru a -și îndeplini funcția de păstrare și conservare a bunurilor culturale este necesar
ca o arhivă să fie acces ibilă cercetării și valorificării expoziționale. Iar accesibilitatea este dată
de buna amenajare a ei să parcurgă niște criterii și etape organizatorice: – stabilirea criteriului
de grupare a obiectelor; – perioade temporale cronologia tipurile morfologic e; tematica –
tipodimensionarea – prin măsurători și formate, cutii și casete croite special pentru un grup de
manuscrise, documente, fotografii, acte, albume. Prin unitățile modulare – cutii, mape,
coperte se asigură o protecție a obiectului depozitat, st abilitatea, conservarea și accesibilitatea
sa.
Depozitul de manuscrise al Muzeului Literaturii Române este dotat cu module
specifice – cutii tipodimensionate, îmbrăcate în pânză, cu hârtie antiacidă, dispuse pe stelaje
metalice, codificate și afișate iar e vidența ținută în registre de inventar cotate și cu un minim
conținut descriptiv al materialului. Această organizare după manuale arhivistice a permis timp
de decenii accesibilitatea rapidă a arhivei de către cercetători și specialiști, furnizarea de
mater iale pentru organizarea expozițiilor și a tipăriturilor.
Principiile de bază după care s -a organizat depozitul de manuscrise și documente al
Muzeului Literaturii Române s -a desfășurat potrivit următoarelor etape și succesiuni de
activități:
– stabilirea t ipurilor morfologice;
– realizarea inventarelor;
– stabilirea tipo -dimensiunii;
– gruparea materialelor pe formate;
– codificarea suporturilor și a modulelor;
– amplasarea bunurilor;
– verificarea modalității de accesibilitate;
– clasificarea fondurilor și a colecțiilor;
– protecția și condițiile de conservare.

54
Muzeografia modernă impune clasificarea patrimoniului, unui muzeu într -o ierarhie
constitutivă care determină valoarea cultural istorică a colecției unui muzeu reprezentativă
pentru o instituție muze ală de un profil sau altul.
„Categoria A – patrimoniu de importanță națională – Colecția de bază.
Categoria B – obiecte cu înaltă valoare de atractivitate și prezentare.
Categoria C – obiecte de mare valoare cultural istorică.
Categoria D – obiecte care se găsesc în afara profilului patrimoniu al muzeului.”39
Este evident că păstrând această clasificare ierarhică, în cazul Muzeului Literaturii
Române, clasa A este reprezentată de depozitul de manuscrise și de carte care formează
Colecția cu valoare de tezaur național. Desigur și celelalte arhive sunt de maximă importanță
cultural istorică și contribuie la realizarea misiunii de valorificare culturală pe care o are un
muzeu de literatură: obiecte memoriale, periodice, artă plastică (pictură, grafică, desen,
sculptură) fotografii, înregistrări audio -video.
Muzeul Literaturii Române posedă un număr de aproape 400.000 de piese organizate
în 300 de colecții și fonduri, pregătite pentru cercetare și expunere, dispuse spre păstrare într –
o arhivă controlată tehnic și care dispune de toate mijloacele de păstrare și conservare impuse
de normele științifice.
Piese importante ale manuscriselor din patrimoniul literar acumulat de -a lungul anilor
au fost publicate și comentate în revista ,,Manuscriptum“ în studii și ediții c ritice, în expoziția
permanentă și în expozițiile temporare și itinerant e. Piese de patrimoniu național din arhiva
Muzeului Național al Literaturii Române:
– Cronica Iliricului Moesiei cei de jos și Moesiei cei de sus – manuscris de secol XVII
al lui Gheor ghe Brancovici (chirilice) din arhiva folcloristului G. Dem Teodorescu;
– Ion Heliade Rădulescu – Sburătorul (5 file) din poem.
– Vasile Alecsandri: Pasteluri , caiet manuscris, cu dedicație către Carmen Sylva și
manuscrisele volumelor Legende, Varia, Mirce ști.
– Ion Luca Caragiale – caietul manuscris al piesei Titircă Sotirescu et companie ,
comedie în trei acte neterminată, corespondență cu Paul Zarifopol din perioada berlineză.
– Titu Maiorescu – manuscrisul jurnalului Însemnări zilnice și corespondență – ciorne
din perioada 1869 -1874.
– Mihai Eminescu – manuscrisul poeziei La steaua și corespondență cu Titu
Maiorescu din perioada studiilor de la Berlin.

39Aants, Herman, Management muzeal și educație muzeală , Rețeaua națională a muzeelor, București, 201 2, p. 90.

55
– Alexandru Macedonski – manuscrisele poemelor Poema rondelelor și Thalassa .
– Lucian Blaga – manuscri sul volumului Poemele luminii , al piesei Tulburarea apelor ,
studiu filosofic Daimonion , două variante în manuscris a volumului de memorii Hornicul și
cântecul vârstelor, Cruciada copiilor (221 file), La curțile dorului , Anca lui Nae (129 file),
Avram Iancu (368 file), și corespondență expediată și primită.
– Ion Slavici – manuscrisele unor pagini de memorialistică.
– Mihail Sadoveanu – manuscrisele romanelor Baltagul, Creanga de aur, Frații Jderi,
Mariana Vidrascu, Locul unde nu s -a întâmplat nim ic, Nicoară Potcoavă, Nunta Domniței
Ruxandra, Venea o moară pe Siret, Demonul tinereții, pagini de însemnări.
– Liviu Rebreanu – manuscrisele romanelor Adam și Eva, Amalgam, corespondența cu
fratele său, Emil Rebreanu.
– Tudor Arghezi – La vie en fleur – traducere din Anatole France, manuscrisul
Biletelor de papagal , cu dedicație către Muzeul Literaturii Române.
– Camil Petrescu – manuscrisul studiului Modalitatea artistică a teatrului (847 file)
Doctrina substanței, Teze și antiteze , introducere în axiolo gie, jurnal, fotografii și acte de
familie.
– Hortensia Papadat -Bengescu – manuscrisul romanelor Concert din muzică de Bach
(fragmente); Rochia miresei, Fetița .
– Camil Petrescu – manuscrisul piesei Bălcescu , caiete de documentare pentru un
scenariu cinema tografic, piesa Mioara și studiul filozofic Doctrina substanței .
– Vasile Voiculescu – manuscrisul volumului Ultimele sonete închipuite ale lui W.
Shakespeare și operele în proză.
– G. Călinescu – manuscrisul volumelor Cronica optimistului și Bietul Ioanide .
– Ion Vinea – Ora fântânilor (manuscris și dactilogramă) (343 file)
– Panait Istrati – Adrian Zografi manuscris în limba franceză, Țața Minca (179 file),
corespondență și un album cu fotografii făcute de scriitor la Nisa.
– Victor Ion Popa – manu scrisele pieselor Răspântia cea mare, Moartea, prietena mea
și romanul Sfârlează și fofează .
– Dan Botta – două variante din volumul de teatru Deliana (312 file).
– Paul Zarifopol – teza de doctorat, La Rochefoucauld .
– Tudor Vianu – Generație și creație . Contribuții la critica timpului și Filozofie și
poezie , fotografii și acte de familie.
– Gib Mihăescu – manuscrisul fragmentar al volumului Poarta de fier și al pieselor de
teatru Drumul robilor și Don Juan .

56
– Martha Bibescu – manuscrisul, în limba franc eză a romanului Katia, le demon bleu
du Tzar și scenariul de film elaborat de scriitoare după acest roman; corespondență expediată
și primită.
– Ion Barbu – manuscrisul poemului Joc secund și caietul Ochean.
– Bogdan Petricescu Hasdeu – Arhiva istorică a Ro mâniei , pagini de manuscris și
corespondență pe tema criteriilor de editare.
– D. Panaitescu Perpessicius – Jurnal de lector 1940 , însemnări.
– George Bacovia – Cubul negru , proză.
Arhiva contemporană este completată cu manuscrise ale scriitorilor: Al. Kir ițescu, Al.
Davila, Tudor Mușatescu, Aurel Baranga, Mihai Sorbul, Pompiliu Constantinescu, Șerban
Cioculescu, Petru Dumitriu, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Virgil Mazilescu, Leonid Dimov.
Aproape nu există scriitor român să nu fie reprezentat cu un mater ial în arhiva Muzeului
Literaturii Române. La acestea se adaugă, acte de familie, documente și fotografii,
corespondență. Muzeul deține și au tot fost publicate în revista de istorie literară
,,Manuscriptum“ dialoguri epistolare valoroase:
– Maiorescu – Alecsandri
– Caragiale – Zarifopol
– Eminescu – Maiorescu
– Blaga – Ghenea
– Blaga – Coca Farago
– Elena Farago – Blaga
– Sextil Pușcariu – Blaga
– Anton Holban – I. Agârbiceanu
– Haig Acterian – Maria Sadova
– Dimitrie Anghel – Natalia Negru
– Panait Istrat i – Romulus Cioflec
– Ov. Densușianu – I. M. Rașcu
– Emil Cioran – Petru Comarnescu
– Petre Manoliu
– Arșavir Acterian
– Constantin Noica – Petru Creția
În ultimele decenii de existență patrimoniul literar al muzeului s -a îmbogățit cu
manuscrise și documente ale exilului românesc: Mircea Eliade, Ștefan Baciu, Eugen Ionescu,
Emil Cioran, Horia Vintilă.

57
O metodă mai puțin obișnuită de mărire a fondului docu mentar al arhivei Muzeului
Literaturii Române a fost în anii ’90 recuperarea din Arhiva Securității a manuscriselor și
documentelor Nichifor Crainic.

Studiu de caz :

Fondul Nichifor Crainic. Din arhiva Securității
în Patrimoniul Muzeului Național al Literaturii Române.

Prin demersurile și strădările Directorului Alexandru Condeescu, manuscrisele lui
Nichifor Crainic, confiscate de Securitate în anii ’50 au fost atribuite Muzeului Național al
Literaturii Române în a cărui custodie se află ș i astăzi.
Teroarea securității , mitul său infailibil, funcționau in două direcții: închisoarea
oamenilor și închisoarea hârtiilor. ,,Documentele”, obsesia oricărei instituții cu rol opresiv,
reprezentau o provocare, incitare la libertatea de idei, rezistența prin spirit. Hârtiile erau mai
periculoase, mai provocatoare decât oamenii. Aceștia puteau fi anihilați, constrânși să
colaboreze, înfrânți, deportați, exilați. Dar manuscrisele, documentele, au rămas arestate fără
nicio judecată chiar după eliberarea autorilor. Aceste “manuscrise condamnate” au fost
eliberate după cinci decenii de arest.
Arhiva Nichifor Crainic – un corpus amplu de manuscrise, corespondență, acte,
fotografii – a ajuns astfel într -un loc de unde poat e intra in circuitul public cultural. Ceea ce
s-a și întâmplat in anii ce au urmat.
Numărul 100 – 1– 4 / 1995 al revistei Manuscriptum îi este consacra tintegral lui
Nichifor Crainic.
La 25 de ani de la apariția revistei de istorie literară Manuscriptum sumarul este
complex ș i cuprinde materialele cele mai interesante din arhiva Nichifor Crainic. O piesă
importantă este Memoriu – Răspuns la actul meu de acuzare adresat de autor autorităților
statului. Un text amplu (circa 60 pagini) în care răspunde punctual acuzațiilor ce i -au fost

58
aduse la cunoștință în ședința din 9 decembrie 1947 a „Curții de Apel Criminale”, în cadrul
Procesului ziariștilor fasciști, din 1945 .
Primul volum cu semnătura lui Nichifor Crainic a apărut în anul 1991 la Casa
Editorială Gândirea . Este vorba despre un volum de memorii ce poartă titlul Zile albe. Zile
negre , îngrijit de Nedic Lemnaru, supraveghetorul lui Nichifor Crainic, după 1962, când a
fost eliberat din închisoare.
Destinul postum al editării „manuscriselor arestate” va continua cu apariția volumului
de memorii Pribeag in țara mea, Mărturii din închisoare, Memoriu – răspuns la actul meu de
acuzare , Editura Muzeul Literaturii Române , 1995 ediție îngrijită de Alexandru Condeescu
și Spiritualitatea poeziei românești , Editura Muzeul Literaturii Române, București, 1998 —
cuvânt înainte de Alexandru Condeescu.
Prima oară manuscrisele aveau să fie confiscate în mai 1947, când Nichifor Crainic s -a
predat autorităților după 3 ani de pribegie în Ardeal, sperând în rejudecarea procesului și
reabilitarea sa publică.
Al doilea lot din arhiva sa va fi luat de Securitate odată cu arestare a ginerelui său,
Alexandru Cojan, in anul 1951. Acesta a fost condamnat la 5 ani de închisoare pentru
deținere de publicații interzise, manuscrise, corespondență ș i publicații aparținând lui
Nichifor Crainic, precum și întregul portofoliu al revistei Gândi rea.
O personalitate atât de controversată ca a lui Nichifor Crainic este greu de definit.
Omul, determinat de ambiții politice schimbătoare dominate de un oportunism evident,
activistul cultural, poetul de inspirație religioasă, tradiționalistu l ortodox, fondator al
gândirismului românesc și apoi colaboratorul obedient al instituției de opresiune care l -a
ținut în închisoarea comunistă – sunt doar câteva din valențele unei naturi proteice, a unui eu
puternic și slab în egală măsură.
Nichifor Crainic a fost dezamăgit de propriile sale idealuri în care a crezut cu
tenacitate. Opțiunile sale politice, convingerile s -au dovedit iluzorii, iar schimbările repetate
de atitudine în fața realității vieți i i-au afectat imaginea publică. Cursul imprevizibil al
evenimentelor in care s -a implicat de -a lungul activității sale din viața culturală și politică
a epocii au determinat tot atât de imprevizibile pendulări între o atitudine sau alta. Toate
manifestate cu luări de poziții publice, polemici, acuze, amendări.
Carlist convins, fidel lui Carol al II -lea, apoi, la scurt timp acuzator al
inconsecvențelor și politicii regale; doctrinar al naționalismului Gărzii de fier, apoi la scurt
timp, contestatar al acestei miș cări, când aceasta s -a îndreptat spre teroare și crimă, și căreia

59
n-a reușit să -i imprime ,,teoria statului etnocratic”, N ichifor Crainic a mai trăit și
dezamăgirea amendărilor politice și publice prin funcțiile pe care le -a deținut: în 1922 —
secretar general al Ministerului Cultelor și Artelor (sub ministrul Vasile Goldiș), în 1927 –
ca deputat independent de Vlașca, pe listele PNȚ, sub guvernarea lui Iuliu Maniu, in 1940 —
când a fost numit pentru două luni Ministru al Propagandei, în guve rnul Gigurtu, și in 1941,
pentru 3 luni, ca Ministru al propagandei Naționale, în guvernul lui IonAntonescu.
Ultima sa c redință avea să fie tot o dezamăgire : justiția comunistă. În această credință
avea să petreacă ani grei de temniță între 1 947 — 1962, 15 ani de detenție la Aiud, fără nici
o hotărâre judecătorească. Această ultimă iluzie din tumultoasa sa existență avea să -l
determine, terorizat și umilit, pe ce1 care și -a construit cariera și viața cu strădanie, să facă
un ultim act de opo rtunism — acela de a -i sluji pe torționarii săi.
Este greu de stabilit o zonă a obiectivității în ceea ce privește imaginea acestei
personalități interbelice implicate profund în viața culturală, politică ș i spirituală a epocii
sale. Nichifor Crainic, dominat de atașamentul său fațăde valorile naționale, transformat
într-un ortodoxism intolerant, polemicile vehemente, nefericitele asocieri, disponibilitatea
politică și de orientare doctrinară prea puțin cunoscută datorită tabuizări i numelui său vreme
îndelungată, îngreunează un demers de reabilitare atât de necesar.
Numele său nu mai apare în istorii literare, cărțile sale, puține, au rămas uitate in
fondurile speciale inaccesibile pentru public, un scriitor cu un nume de legendă, aproape
necunoscut generațiilor noi.
Istoricilor literari le revin e o sarcină dificilă; aceea de a decela, de a stabili, postum,
locul lui Nichifor Crainic in cultura română. Arhiva aceasta, aflată în custodia Muzeu lui
Naționa1 al Literaturii Române conține un număr impresionant de piese documentare;
scrisori, ac te, studii, fotografii, declarații păstrate ,,bine” atâția ani în fondurile speciale
ale Securității.
Ne-am oprit in această prezentare, din cuprinsul epistolar al fondului Nichifor
Crainic, asupra corespondentei cu Lucian Blaga.
Din pricina „pribegi ilor” acestor manuscrise este greu de stabilit un dialog epistolar
coerent. Determinarea unei cronologii este anevoioasă, dar se degajă d in aceste scrisori , cel
mai adesea o legătură spirituală de durată, în timpul unei prietenii de trei decenii. Această
relație avea să se desfășoare de-a lungul anilor cu suișuri și coborâșuri, influențate de tensiuni
principiale, controversate opinii doctrinare, partipriuri vremelnice, interese culturale și
gusturi estetice diferite.

60
Nichifor Crainic primește cu entuziasm apariția volumului Poemele Luminii (1919) și
îi semnalează profunzimea, puritatea și valoarea. ”Apăruse Blaga. Un triumf. Bătrănului ii
scănteiau ochii. Cănd am intrat la dănsul, a întrerupt lectura, (și -a scos oche larii: «Citind
pe Blaga mă simt întinerit». O sete de viață superioară. Poet cu orizonturi universale. Scrie,
scrie Nichifore, cu amăndouă măinile“ 40— ,,bătrânul” este Alexandru Vlahuță, care îl
îndeamnă pe Nichifor Crainic să scrie despre volumul nou care a apărut în poezia
românească. Foiletonistul își amintește aceste împrejurări într-o pagină de memorii. S -au
cunoscut în casa boierească a lui Vlahuță, în anul 1919 și au fost prieteni și colaboratori ai
Revistei Gândirea ,până la ruptura definitivă dintre ei, în 1942.
Nichifor Crainic a scris, în timp, 20 de articole despre Lucian Blaga și un studiu mai
amplu, elaborat in perioada pribegiei transilvane din anii 1944 -1947, ce trebuia să facă parte
dintr -un volum intitulat ”Spiritualitatea poeziei romănești”, volum apărut postum, Editura
Muzeul Literaturii Române, 1998.
În aceste texte, Crainic s -a dovedit un admirator precaut al prietenului său, căruia nu -i
împărtășea în totalitate filosofia poetică, fapt ce n u l-a împiedicat pe doctrinar ul ortodox,
adept al teoriei mistice asupra artei, să-i stabilească locul important în gruparea găndiristă și
în viața literară, să-i comenteze aparițiile editoriale sau să lovească in detractorii poetului.
Lucian Blaga însă a scris destul de puțin despre Crainic și nu s -a implicat în
polemicile publice ale acestuia. Ocazional, și -a adus, totuși, contribuția la constituirea unei
imagini pozitive a prietenului său. Este vorba despre două intervenții importante ale lui
Blaga: Începutul și cadrul unei prietenii — o evocare dedicată Direc torului Găndirii într-un
număr omagial din anul 1924, la împlinirea vârstei de 50 de ani, și rostirea in Aula
Academiei Române a răspunsului la Discursul de recepție (22 mai 1941) — Elogiu lui
Octavian Goga.
Blaga a elaborat acest răspuns după multe rezerve și ezitări, și a evitat să fie critic in
acest text omagial. A găsit calea să se exprime elogios chiar dacă nu împărtășea in niciun fel
concepția de filosofie a culturii elaborată de Crainic in Nostalgia Paradisului. (1940)
Filosoful Blaga, cel care considera că orice creație a spiritului are o dimensiune
metaforică și reprezintă o eternă tentativă eșuată de acces la dumnezeire și de revelație a
misterelor — avea să aducă laude unei teorii străine care conf unda principiul frumuseții cu
însăși Divinitatea, arta și întreaga creație umană ca născută din ”nostalgia paradisului”.
Remarcă deci, în discursul său, farmecul ideilor susținute și locul ce i se cuvine în teologia

40 Fondul Nichifor Crainic. Corespondență. Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române.

61
europeană: ”Nu ne îndoim, sper prea mul t, afirmănd că în teologia dialectică răbufnește
oboseala de cultură a unor spirite chinuite, care au întins excesiv arcul problemelor și s -au
înstrăinat de problemele, îndemnurile și preocupările firești ale omului. Studiul lui Nichifor
Crainic in care zvâcnește bucuria creatoare de cultură, este ce mai promptă replică, pe care
ortodoxia, nu numai de la noi, ci de pretutindeni, o dă unei teologii protestante de mare
prestigiu “. 41
Scrisorile lui Lucian Blaga către Nichifor Crainic , la care facem referir e, fac parte din
arhiva revistei Gândirea confiscată de Securitate în mai 1947, odată cu toate documentele ce
au aparținut lui Nichifor Crainic. Corespondența din primii ani ai constituirii mișcării
gândiriste lipsesc din corpusul documentar. Parte dintre aceste epistole au fost publicate in
anul 1995 în numărul 100 al revistei de istorie literară Manuscriptum, număr dedicat lui
Nichifor Crainic. Fiecare scrisoare poartă o ștampilă cu inscripția Corp II Armată. Parchetul
Militar și stema Regatului Român — fapt ce arată anul confiscării lor, în1947.
Ca în mai toată corespondența lui Blaga, epistolele ridică probleme de datare și
locație, dar din conținut reiese cu aproximație, locul de unde au fost trimise — Berna,
Belgrad, Viena, Lugoj, Cluj, Lisabona și un eori anul.
Epistolele blagiene sunt determinate de tensiunea momentului redactării, textul este
direct, mai cald sau mai dur, determinat de implicarea expeditorului în comunicare. Dar
toate aceste scrisori încep cu apelativul: ”Iubite Nichifor”, ”Dragă N ichifoare”, ”Scumpe
Nichifoare” și sunt semnate ”Lulu” — ca semn al prieteniei și intimității celor doi.
Lucian Blaga se arată în această corespondență ca un autor preocupat până la cel mai
mic detaliu de destinul editării operei sale. El face corecturi, amendează sau îi reproșează
directorului Gândirii greșelile de tipar, inadvertențele din articolele sau po emele apărute în
paginile gazetei. El ii scrie enervat, pe un ton rece lui Nichifor Crainic, în februarie 1926:
”Dragă Nichifore, tocmai primesc Gândirea și m -am speriat de greșelile ce le -ați lăsat să
treacă în cele două poezii” se referă la poeziile ”Pas ărea Sfântă” și ”În munți”, apărute în
Gândirea, VI, numărul 1, februarie 1926, p. 6 -7. ”Eu cred că poeziile mele sunt destul de
dificile, încât înțelegerea lor nu mai trebuie împiedicată și prin greșeli de tipar […]. Te rog
foarte mult să rectificați în numărul acesta și să grijiți la poeziile ce vi le trimit. Altfel, mă
retrag de la Gândirea, cum m -am retras și de la Cuvântul. (Iar la final, un glacial)
”Îmbrățișări. Lulu”.

41 Blaga, Lucian, Începuturile și cadrul unei pri etenii , Gândirea , număr omagial, 1924, din Fondul Nichifor
Crainic, Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române.

62
De altfel, Blaga a mai amenințat cu retragerea sa de la Gândirea, arătându -și
nemulțumirea față de atitudinea lui Crainic în situații care îl priveau indirect. În octombrie
1930 a apărut în Gândirea articolul Puterea cuvântului lui Isus, semnat de Mihail
Dragomirescu. Blaga s-a simțit ofensat de această colaborare a revi stei sale de suflet, cu
esteticianul și criticul Mihail Dragomirescu. Acesta i -a fost ostil în mod constant prin scrierile
sale și făcuse parte din comisia universitară care, in 1924, ii refuzase docența la catedra de
Estetică de la Cluj. Prezența lui ”Con u Mihalache” în paginile revistei la a cărei ctitorie
contribuise și el, îl ofensează pe poet și -i scrie lui Nichifor Crainic o scrisoare indignată (din
care nu s -a păstrat decât fila a doua): ”… aș fi avut toate motivele să plec. Și n -am plecat. Tu
știi prea bine de ce n -am plecat. Numai și numai din prietenie față de tine. […] Te rog să ai
încredere în mine că nu sunt omul care lucrează pe la spate”.
Nichifor Crainic îi răspunde, cu promptitudine, în numărul următor al revistei, la rubrica sa
”Cronic a măruntă” printr -o notă intitulată Dl Mihail Dragomirescu.
Astfel de tensiuni aveau să mai existe între cei doi prieteni de -a lungul relației lor,
când legate de ”metamorfozele tipografice” la care îi suntsupuse textele,când legate de
orientarea revistei sau în urma dezacordului în privința afinităților culturalediferite.
O altă perioadă tensionată a relației celor doi a fost generată de apropierea lui Crainic
de Nicolae Iorga, eternul opozant al lui Blaga. Conf lictul s -a iscat odată cu apariția în volumul
Puncte cardinale în haos — (numită Cartea veacului, apărută în 1936, unde arată rolul
mântuitor al creștinismului) — a unui capitol dedicat lui Nicolae Iorga, pe care Blaga îl
definește: ”numele unui faraon egiptean care viața întreagă și-a clădit un mormânt, o
piramidă, făcut din cărțile scrise de el; îi scrie lui Crainic în aprilie 1936. […] părerea mea e
că i-ai făcut o prea mare onoare punându -l în pr eafrumoasa ta carte”.
Blaga este ofensat de atacurile la adresa lui susț inute de Iorga în trei numere
consecutive ale revistei Cuget clar in toamna lui 1937. Poetul era informat și despre
complotul împotriva sa în privința catedrei de Filozofia culturii de la Universitatea din Cluj.
Interesele politice și culturale aveau să determine fluctuațiile p rofesionale ale poetului de-a
lungul carierei sale diplomatice și universitare.
În noiembrie 1937, îi scrie lui Nichifor Crainic o epistolă dură, încărcată emoțional,
dar unde se vede limpede atitudinea sa tranșantă în ceea ce îi privește pe adversarii săi publici
și mai ales pe „acest om (N. Iorga, n.n.) înecat de toate patimile… „Blaga este indignat de
campania orchestrată de Iorga împotriva sa iar rândurile adresate directorului Gândirii sunt
devastatoare: ”… Cât privește atitudinea lui, în sine, nu sunt decât două chipuri de -a o vedea.

63
1. Sau e de bună credință și -atunci in judecarea artei e purșisimplu imbecil sau 2. E de rea
credință, și -atunci e un monstru, cum am susținut -o întotdeauna [ …] (În Xensduii Iorga
afirmă că în discursul de la Academie mi -aș fi arătat tot disprețul față de cultura
românească. Și apoi să nu -l apuci de barbă, și să -l tragi prin gunoi cum merită?) [ …] — Sub
unghiul prieteniei, priveș te, rămân neclintit, același de la om la om! […]Cum suntem de
când ne cunoaștem [ …] dacă acțiunea „literară”alui Iorga ar fi cumva lăudată și deci,
sprijinită (în Gândirea n.n.), ar fi mai bine, ca din capul locului să -mi ștergi numele de pe
copertă. Va să zică vezi: deși aș avea dreptul să folosesc paginile acestei reviste pentru a
porni o campanie împotriva marelui ticălos mâncat și ros de vanități eu, ținând seama de
marea ta prietenie, renunț, aștept ca revistele să nu -mi facă imposibilă rămânerea elogiind
o acțiune, care nu are alt scop, decât acela de a mă distruge”. Blaga avea să se mai lovească
de-a lungul vieții de campanii denigratoare și de disprețul colegilor de breaslă, dar triumful
împotriva lui Iorga l -a avut pe deplin la șe dința de primire în Academia Română. Regele
Carol al II -lea, implicat în cultura românească prin Fundația Regală Carol al II -lea și prin
Editura Fundației Regale pentru literatură și Artă precum și a prestigioasei publicații Revista
Fundațiilor Regale era pus la curent cu aparițiile editoriale, polemicile și mișcările literare din
epocă. Altfel, admirator al lui Iorga, care îi fusese profesor, Regele nu agrea însă campania
de denigrare dusă de acesta împotriva marilor valori pe care le prețuia: Arghezi, Blaga,
Rebreanu. Prilejul s-a ivit în iunie 1937 când asistența academică, în frunte cu Iorga și obligați
de protocol , au ascultat în picioare discursul omagial al suveranului care îl elogiază pe Blaga,
noul academician în calitatea sa de poet și filozof. ” Am ț inut să asist la această recepție
pentr u că ea avea o mare însemnătate . Academia primește in sânul ei pe primul reprezentant
al unei noi școli românești, pe primul reprezentant al talentelor principale românești de după
război. Recepția lui Lucian Blaga la Academia Română este consacrarea oficială și definitivă
a literaturii actuale românești”.42 Și, referitor la rostirea lui Blaga Elogiul satului românesc,
Regele adaugă, în spirit polemic.[…]”. Dar azi, când literatura se zbate să -și găsească o nouă
cale descătușată de acel calapod sentimentalo -rural — necesar poate la începutul veacului,
dar o adevărată piedică pentru marile creații — vine Lucian Blaga și ne arată cum trebuie
priceput Satul. E o adâncă lecție de etică culturală, este pentru cin e vrea să învețe, și una de
superioară etică poetică .43

42 Regele Carol al II -lea, Discursuri culturale 1930 – 1940 . Ediție îngrijită de Lis Karion, Editura Universal Dalsi,
București, 2000.
43 Regele Carol al II -lea, Discursuri culturale 1930 – 1940 . Ediție îngrijită de Lis Karion, Editura Universal Dalsi,
București, 2000.

64
Probabil că această ”lecție” de care vorbește suveranul nu a fost înregistrată pozitiv de
susținătorul Noului Sămănătorism și al tradiționalismului. Acest discurs elogios, și aprecierea
regală aveau să pună capăt unei situații nedrepte, a unui boicot oficial la care fusese supus
Blaga vreme îndelungată.
Corespondența dintre cei doi gânditori are și o componentă strict profesională. Blaga
este preocupat de receptarea textelor sale în presă, de opiniile lui Crainic despre cărțile sale.
Se incită reciproc la lectură și sunt inter esați și curioși de reacțiile cititorului ; se vorbește
despre traduceri și montări de spectacole; despre editări, publicare de volume și probleme
financiare. […] ” Tipărirea Me șterului Manole — 100 de pagini compacte plus hârtia, 500 de
exemplare m -a costat 18.000 lei. Să nu tipărești mai mult de 1000 exemplare. Pe copertă să
figureze ”Editura revistei Gândirea! Aștept cu multă, multă nerăbdare să scrii ceva d espre
ciclul de c onferințe de la Zurich (în Curentul)”
Problemele Gândirii, colaborarea anevoioasă din pricina depărtării, acordul asupra
unor idei sau amendarea altora, gânduri împărtășite despre țelul lor de gazetari culturali,
greutățile apărute, micile bucurii legate de o apariție sau alta constituie materia densă a acestei
corespondențe.
”… Scumpe Nichifoare, […] Tu ai tot felul de prieteni, unii sunt de sezon, dar
numai vreo doi -trei, care nu s -au desmințit niciodată! În fruntea acestora mă socot eu, care
nu cred că știi cât de mult am ținut totdeauna seama, în mare și în amănunt de ceea ce ești
și trebuie să fie interesul grupării noastre care trebuie să rămână exponentul cel mai înalt
al spiritualității românești.” (fragment dintr -o scrisoare nedatată).
Scrisorile, toate sunt străbătute de căldura prieteniei, vise de comuniune, de tandre
referiri la familie, planuri de vacanță , de o persistentă dorință de a se revedea, de a sta de
vorbă.
Cei doi aveau să facă împreună o călătorie în Moldova în vara anului 1931. Această
excursie, apropierea și dialogul nemijlocit l -au impresionat p e Nichifor Crainic care a
evocat călătoria în articolul Câteva notițe despre Lucian Blaga, Gândirea, XIV, nr. 8,
august 1934, P. 348 -350):
,,Acum câțiva ani, întorcându -se vara de peste graniță îmi spunea: «Nu mai pot, începe să –
mi fie grea străinătatea. Vreau să cunosc Moldova pe care n -am văzut -o încă». Și -am
hoinărit împreună, din mănăstire in mănăstire, cu maestatea Ceahlăului istoric și de
legendă […] Eu îi eram gazdă și călăuză, cum îmi fu sese el mie la Viena, cu ani mulți
înainte […] Fuziunea lui intimă cu spiritul acestui pământ se desăvârșea o dată mai

65
mult. Câte probleme am despicat noi împreună și câte programe pentru ziua de mâine, ce –
și vor avea poate rostul lor în viața ce ne va mai fi dăru ită.“
Parcimonios în ceea ce privește elogiile și mai ales, destul de restrictiv în a scrie despre
prietenul său, Lucian Blaga face un gest de gratitudine față de colaboratorul și confidentul
său literar prin publicarea unui articol în aprilie 1940 în Gândirea, număr dedicat în
întregime directorului Nichifor Crainic, la împlinirea vârstei de 50 de ani.
Intitulat ”Începuturile și cadrul unei prietenii” textul se referă la colaborarea celor
doi la programul revistei, la legăturile spirituale și de idei, care au condus la formarea
grupării gândiriste. Contribuția lui Blaga, care prin studiile sale afișa o formație
”eterodoxă” — cum singur mărturisește — a fost acceptată fără a i se impune condiții de
orientare, de adecvare a textelor la ”spiritualismul dogmatic” stabilit de conducătorul ei.
Aici Blaga a găsit locul unde să „problematizeze certitudinile”, să caute „noi și iarăși noi
perspective pentru sufletele cu mai puține a derențe dogmatice”.
Blaga evocă nostalgic o întâlnire în Elveția din anul 1928, când, împreună cu
prietenul său a făcuto călătorie ”la cumpăna apelor la Kanderstag”. O hoinăreală rodnică
prin munții elvețieni ”în ale căror conformații se mai cit esc toate svărcolirile geologice ale
planetei. Făceam proiecte și încercam viitorul”.
Ideile despre cultura populară, dialogul însuflețit de spirit dintre cei doi a fost pentru
Blaga motivul de inspirație și punctul de pornire a studiului filozo fic ”Spațiul mioritic”
elaborat mai târziu, în 1936. ”Atunci mi -a spus Crainic că trebuie neapărat să scriem
odată un studiu filozofic despre cultura noastră populară în care amândoi, deopotrivă,
vedeam cea mai frumoasă realizare europeană a c estui tip de cultură. Ani în șir m -a
urmărit gândul și îndemnul lui Crainic l -am simțit ca o mustrare că tot întârzii. Cartea
promisă lui Crainic nu puteam însă să o scriu decât în momentul când ea avea să se
integreze organic în concepția mea filozofică. Așa a luat ființă ”Spațiul mioritic ”.
Scrisorile acestea, douăzeci și șapte la număr, din perioada februarie 1926 —
noiembrie 1938, dau seamă despre viața literară din epocă, despre tensiuni și împliniri,
despre implicarea politică și personală în atmosfera culturală a cetății, a personalităților
importante ale zilei.
Interesul stârnit de aceste scrisori este dat de sinceritate și spontaneitate și relevă
tensiunea momentului redactării. Textul este neprelucrat, iar adresarea directă , nu este
supus ă niciunei selecții și filtrări.

66
Corpusul epistola r din „Arhiva Nichifor Crainic” cuprinde paginile întregi de
corespondență expediată de Nichifor Crainic și primită de acesta de la prieteni și
colaboratori ai săi. Este un material amplu care, alături de manuscrisele, actele, fotografiile
și celelalte piese ale acestui fond își așteaptă cercetătorii in teresați.

Un compartiment exploatat doar parțial în activitatea de valorificare patrimonială
este secțiunea ,,Scriitori străini în arhiva muzeului“. Manuscrise ale scriitorilor străini, în
general scrisori ale unor personalități literare marca nte adresate scriitorilor români, prieteni
sau colaboratori este o zonă mai puțin cunoscută vizitatorilor. Ea cuprinde o parte activată
doar de specialiști și cercetători și reprezintă o sursă de documentare pentru studii de
literatură contemporană. O part e dintre aceste epistole care atestă prezența românească a
vieții culturale internaționale într -o perioadă sau alta au fost publicate în revista
,,Manuscriptum“. Există în muzeu scrisorile primite de Natalia Negru de la cunoscute
scriitoare consacrate în E uropa: Salma Lagerloff, Grazia Deleda. Cea mai amplă secțiune de
corespondență primită este reprezentată de epistolele primite de Martha Bibescu de la Paul
Valery, Paul Claudel, Antoire de Saint -Exupery, Sain -John Perse; Poetul Dragoș Vrânceanu
este prezen t cu scrisori de la Giovanni Papini, Carlo Bo, Eugenio Montale. În arhiva
muzeului se mai găsesc scrisori primite de Vasile Alecsandri de la Sully Prudhomme,
Mihail Dragomirescu de la Benedetto Croce, George Bibescu de la Marcel Proust, Alfred
Margul Sperb er de la Herman Hesse, Panait Istrati de la Nikos Kazantzakis. În fondul
Sadoveanu există corespondența pe care acesta a purtat -o cu Ilya Ervenburg, Leonid
Leonov, Louis Aragon, Rosa del Conte; Paul Eluand către Sașa Pană, Tudor Arghezi în
corespondență cu Vaska Popa și Quasimodo; Lucian Blaga cu Albert Cohen și Rosa del
Conte.
,,Caracteristic este că aceste relații de prietenie și preocupări literare comune scriitorilor
români și străini se situează temporal – cu excepția numai a lui Vasile Alecsandri – în
contemporaneitatea imediată a secolului XX, așadar tocmai în epoca în care România, în
diferite forme, se impune tot mai mult în aria vieții internaționale. Faptul că Muzeul
Literaturii Române păstrează cu grijă, alături de comorile scrisului românesc, ac este

67
vestigii documentare ale scriitorilor din alte țări, deschide cercetării științifice perspective
dintre cele mai fecunde în plan comparat “. 44

44Simonescu, Dan, Deschidere spre literatura universală , album, Muzeul Literaturii Române, București, 1982,
p. 27.

68

II. 2. Sanctuarul cărții – colecția de carte veche și rară

Un spațiu special al Departamentului Arhiva -Patrimoniu, este depozitul de carte veche
românească și carte rară, un loc destinat bibliofiliei care adăpostește exemplarele unice și
albume, tomuri vechi legate în piele, vignete și miniaturi, coperte aurite și pagini unicat din
volume prețioase, ediții anastatice după manuscrise, ilustrație de carte, ediții princeps și
colecții speciale de litografii.
Spațiul a fost gândit și croit pentru această nobilă utilitate, pentru nevoile speciale ale
materialului arhi vistic pe care îl conține și are trei atribute: depozitare, conservare și expunere.
Exigența față de condițiile de conservare a impus crearea unor dulapuri uriașe ce se
desfășoară pe verticală, – din lemn masiv, dotate cu vitrine protectoare unde sunt expu se
colecțiile prețioase:
,,Vizitatorul se apropie cu interes de tomurile vechi, legate artistic în piele, cu chenare
aurite, cu miniaturi executate de artiști celebri, pasionat de frumusețea vechilor tipărituri
bisericești, descoperind valoarea unui meșt eșug ridicat la rangul de artă încă de acum 400 de
ani. Legăturile vechi din lemn, piele, carton dovedesc meșteșugul vechilor legători și
tipografi. Miniaturile în alb -negru sau în culori, cu tranșe aurite, ca și tipărirea cu caractere
chirilice, cerneluri le din plante naturale folosite, tălmăcirile din slava veche, din greaca
veche, germană, rusă, din mai toate centrele tipografice din Blaj, București, Târgoviște,
Buda, Sibiu, Mănăstirea Neamț și din centrele culturale ale Europei precum Viena, Moscova,
Leiptzig, Berlin dovedesc grija specialiștilor Muzeului Literaturii Române de a aduna și
păstra a cest fond extrem de valoros.” 45
Colecția din sanctuarul cărții s -a îmbogățit prin achiziții de la anticariat și persoane
particulare și cuprinde pe lângă exempl arele speciale – tiraje mici, ediții epuizate, volume
decorate artistic, cu ilustrații originale, tipărite pe hârtie prelucrată manual, ex -librisuri și cărți
cu autografe și adnotări – cărți reprezentative pentru perioada 1508 -1830, consacrată ca
definitor ie pentru vechile tipărituri de către specialiștii în bibliofilii Bibliografia românească
veche, Ion Bianu, Nerva Hodoș, Dan Simionescu.

45Ene, Il eana, Farmecul discret al manuscriselor , Editura Muzeul Literaturii Române, București, 1998, p. 7.

69
Din catalogul întocmit de specialiștii în biblioteconomie rezultă că muzeul poseda 100
de titluri de carte veche româ nească din care 70 sunt exemplare complete:

Secolul al XVII -lea
Carte românească de învățătură , Iași 1643, caractere chirilice.
Noul Testament, Bălgrad (Alba -Iulia) 1648, caractere chirilice.
Psaltire slavo -română , Dosoftei, Iași, 1680.
Evanghelie, Bucur ești, 1682, caractere chirilice.
Biblia, București, 1688 – Biblia, adică Dumnezeiască scriptură , caractere chirilice,
legată în piele.
Evanghelie , Snagov, 1697, caractere chirilice.
Chyriacodromion , Bălgrad, 1699, caractere chirilice.
Carte sau lumină , Snagov, 1699, caractere chirilice.

Secolul al XVIII -lea
Apostol , Buzău, 1704, caractere chirilice.
Antologhion , Râmnic, 1705.
Octoih , Târgoviște, 1712, caractere chirilice.
Octoih , București, 1730, caractere chirilice.
Istoria Imperiului Otoman , 1743 – traducere franceză de Joucquièrs.
Penticostarion , București, 1743 – are pe foaia de gardă o notă ,,Un blestem pentru cei
care au îndrăzni să -l fure, 11 iunie 1809“.
Penticostar , Râmnic, 1743, caractere chirilice.
Dimitrie Cantemir, Istoria Imperiului Otoman , 1745, Hamburg, traducere în limba
germană.
Mărgăritare , București, 1746, caractere chirilice.
Liturghier , Râmnic, 1767, caractere chirilice.
Pentru biruința oștii creștinești, asupra vrăjmașilor , Iași, 1769.
Dimitrie Cantemir , Descrierea Moldovei , Leipzig , 1771 – caractere gotice.
Catekizmul cel mic pentru învățarea pruncilor , Buda, 1780 – caractere latine.
Gramatica românească , Ienăchiță Văcărescu, ediția a II -a, 1787, Viena.
Dimitrie Cantemir Descrierea Moldovei 1789, traducere în limba rusă.
Istoria a lui Alexandru celui Mare , Sibiu, 1794, prima ediție, caractere chirilice.

70
Biblia , Blaj, 1795, caractere chirilice.
Theloghia moralicească , Samuil Clain, Blaj, 1796 – caractere chirilice.

Secolul al XIX -lea
a.Petru Maior, Didavii, București, 1809.
b.Petru Maior Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morți , Buda, 1809.
Petre Maior Istoria pentru începuturile românilor în Dachia , Buda, ed. I.
Viețile sfinților , Mănăstirea Neamț, 1813.
Noul Testament , Sankt Petersburg, 1817, caractere chir ilice, 2 exemplare.
Legiuirea lui Caragea , București, 1818, caractere chirilice.
Legiuirea lui Caragea , Viena, 1818, în limba greacă.
Biblia , Sankt Petersburg, 1819, caractere chirilice.
Istoria lui Alexandru Machedon și a corăbierilor rusești , 1820
Dicționar româno -latino -unguresc – în limbile respective.
Macarie, Ieromonahul , Theoreticon, Viena, 1823, caractere chirilice.
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei , Mănăstirea Neamț, 1824.
Lexicon româno -latino -ungaro -german, Buda, 1825.
Alexi Ioanis, Gramatica daco -română , Viena, 1826, în limba latină.
Ion Heliade Rădulescu – Gramatica românească , publicație periodică tipărită de
Zaharia Cascalechi, Buda, 1829 -1834.
Montesquieu, Mărimea românilor , traducere de Șt. Căpățâneanu, Craiova, 1 830,
caractere chirilice.

Sanctuarul cărții găzduiește, organizate după norme biblioteconomice un fond de
carte , biblioteci de scriitori care demonstrează interesul pentru cultură și diversitatea
universului spiritual al creatorilor români:
Biblioteca Lucian Blaga cu un număr de 1815 volume conține în special cărți de
istorie a filozofiei și de literatură universală, de istorie a literaturii și beletristică. Alături de
volume de James Joyce, Lessing , Paul Valery, Goethe se regăsesc și clasici ai litera turii
române: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici, Titu Maiorescu
majoritatea în ediții princeps.
Biblioteca George Coșbuc cu un număr de 450 volume – pasionat de bibliofilie,
traducător și enciclopedist avea în biblioteca sa dicțion are clasate pe diferite domenii, volume

71
de istorie, clasici în original – Dante, Homer, Cellini; Operele complete ale lui Goethe în
limba germană, Carlyle și Eminescu. Albume ilustrate Histoire de France, Geografia
modernă, fizică și politică a Atlantei mo ndiale . Fondul George Coșbuc conține și creații
proprii în materie de grafică și cartografie: planșe și hărți întocmite de scriitor.
Biblioteca Alfred Margul Sperber cu un număr de cca 5000 de volume – scriitor
român de limbă germană, filozof, comparatist , bun cunoscător al literaturii universale. În
biblioteca sa găsim volume de Nietzsche, Goethe, în original și traduceri în germană din
Anatole France, Victor Hugo. Sperber are meritul de a fi lansat în spațiul universal scriitori ca
Paul Celan și Rose Aus lander.
Biblioteca Pompiliu Constantinescu cu 1262 de volume – relevă interesul istoricului și
criticului literar pentru zone diverse ale creației: beletristică română și străină, folclor,
stilistică, istorie a literaturii, literatură universală clasică. Bibliot eca sa conține volume din
Descar tes, Platon, Bal zac, Jean Cocteau, Sainte -Beuve și creatori români: Titu Maiorescu,
Vladimir Streinu, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Perpessicius, George Călinescu.
Biblioteca Mihail Sadoveanu – 1445 de volume conți ne operele sale în ediții prime,
reviste de vânătoare, pescuit și șah domeniile care îl pasionau pe scriitor, dar și lucrări cu
profil enciclopedic, volume de literatură universală: Voltaire, Maupassant, Jules Verne sau
atlase geografice și de istorie: Larousse universal; La nouvelle revue , Atlas geographique ,
legate în piele și cu înscrisuri decorative.
Alături de aceste fonduri de carte consistente se mai află în depozitul -expoziție
bibliotecile Ion Pas, Jean Georgescu și Ieronim Șerbu.
Organizarea m icro-expozițiilor de carte prețioasă este dispusă în două secțiuni:
Sanctuar I – unde sunt expuse cărți vechi românești începând cu scrierile religioase – Psaltiri,
Molitvetnic românesc, Biblia de la București, 1688 și continuă cu literatura istoriografică
Letopisețele cronicarilor moldoveni și munteni, scrierile lui Dimitrie Cantemir, până la autorii
perioadei pașoptiste. În special sunt expuse operele clasicilor în ediții princeps, până la 1900:
Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Maiorescu.
În secțiu nea Sanctuar II – găsim carte rară, de mare valoare începând cu anul 1901 și
până în prezent:
– De historia stirpium de Leonhartus Fuchsius – un tratat de plante medicinale, cu o
mie de xilogravuri, colorate manual.
– Biblia lui Luther – ilustrată de Gu stave Don.
– Satyres –Antyon Cantemir
– Gramatica grecească tradusă în rusește, Sankt Ptetersburg.

72
– O colecție de miniaturi, vignete și ex -librisuri.
(Date extrase din inventarul arhivei Muzeului Național al Literaturii Române.)
Organizarea colecțiil or după principiile și normelor biblioteconomiei, ordinea
alfabetică a autorilor, apoi ordinea alfabetică a titlurilor, cronologie și expunerea minimă din
rațiuni de conservare contribuie la buna funcționalitate și securitate a volumelor, la
accesibilitate a rapidă a materialelor.
Transformarea depozitului tradițional de carte veche și rară în spațiu de expunere cu o
ambianță specială întreținută de valoarea spirituală a patrimoniului de mobilierul adecvat a
fost un proiect inspirat. Iar condițiile excepțio nale de conservare și păstrare contribuie la
starea de siguranță pe care o impune acest spațiu.
O istorie a cărții, o prețioasă lecție de memorie culturală oferă Sanctuarul cării de la
Muzeul Național al Literaturii Române.

73

II. 3. Biblioteca de carte curentă

Fondul de carte curentă al muzeului și -a început existența odată cu înființarea
instituției în anul 1957. Constituit în primii ani din donații și colaborări cu biblioteci, muzee,
edituri, fondul de carte a continuat să crească prin achiziții proprii. În timp ce numărul
volumelor a început să devină semnificativ s -a impus evidența de specialitate
biblioteconomică. A fost necesară amenajarea unei biblioteci și executarea etapelor de
înregistrare, cotare, întocmirea de cart oteci pentru evidență, fișe de descriere, tematică, nume
de autor, cronologie. Biblioteca muzeului a fost amenajată într -un spațiu generos, la demisolul
muzeului și conține un număr de peste 60.000 de volume iar procesul de achiziționare și
înregistrare es te continuu. Fondul de carte curentă de la Muzeul Național al Literaturii
Române nu reprezintă o colecție exhaustivă a aparițiilor editoriale de pe piața de carte
românească. În ultimele două decenii, prețul achizițiilor fiind prohibitiv din această colec ție
lipsesc titluri semnificative.
Consultat de specialiști depozitul de carte curentă al Muzeului Național al Literaturii
Române conține instrumente de informare și cercetare – dicționare, cre stomații, enciclopedii,
albume, istorii ale literaturii, criti că și teorie a literaturii, monografie, filozofie și traduceri,
literatură pentru copii. Aceste volume nu reprezintă numai surse de documentare pentru
muzeografi ci constituie material pentru expozițiile temporare – ilustrarea complexă a evocării
unui scri itor sau a unui moment literar, în muzeu sau la casele memoriale.

74

II. 4. Periodice

Alături de depozitul de carte curentă și făcând parte din structura acestuia se găsește
depozitul de publicații: ziare literare, reviste, presă culturală, almanahuri și suplimente. Presa
reprezintă oglinda unei epoci, sursă de informare și înțelegere a evoluției și transformării
istorice, culturale și sociale a unei nații. Frontispiciul, titulatura generică, numele
conducătorilor publicației, datarea și orie ntarea sunt tot atâtea informații despre lume și zonă,
despre momentul istoric traversat de un popor în timp.
Periodicele din arhiva Muzeului Național al Literaturii Române au beneficiat de
aceeași atenție și același regim de evidență, inventariere și cata logare ca celelalte bunuri
culturale. Aceeași grijă pentru ordonarea pe formate și dimensiuni păstrare și conservare după
criterii științifice și norme specifice.
Evidența cuprinde un inventar în care figurează un număr de peste 40.000 de piese din
publica ții literare din secolele XIX și XX., parte din ele unicat.
Depozitul de periodice deși cu un număr impresionat de piese conține exemplare
importante, ediții limitate, numere originale dar nu dispune de colecții complete ale
tipăriturilor și nu este una e xhaustivă.
O foaie volantă din 16 aprilie 1929 prezintă primul număr din Albina românească
apărută la Iași și condusă de Gheorghe Asachi ,,Înștiințare despre gazeta românească din Eși,
câte o coală și jumătate în 4 pe săptămână, cu 4 galbeni pe an“. Prima foaie poartă data de 15
mai 1929 dar ,,din inprevăzute împedicări“ apariția a fost amânată pentru data de 1 iunie a
aceluiași an. Muzeul deține câteva exemplare din anul 1840. Perioada de tranziție a adaptării
alfabetului latin se observă chiar pe frontisp iciul revistei unde titlul este cules cu litere ale
alfabetului latin iar subtitlul și cuprinsul cu caractere chirilice. Din aceeași perioadă găsim
,,Dacia literară , supt redacția lui Michail Kogălniceanu, Tom I, ianuarie -iunie 1840“. În Țara
Românească av em ,,Curieru de ambe sexe“, Periodul 1, de la 1836 la 1838. A doua ediție,
Bucurescii, Tipografia Heliade și asociații“, condus de I. Heliade Rădulescu și revistele
înființate de Bogdan Petriceicu Hasdeu ,, Aghiuță – (1863 -1864) și ,, Columna lui Traian” .
În Ardeal apare Gazeta de Transilvania , 1838, sub direcția cărturarului Gh. Barițiu și
Albina carpaților (1878 -1879) cu subtitlul Foaie beletristică, științifică și literară cu

75
ilustrațiuni, editată de Visarion Roman și I. Al. Lepădatu, din care muzeul dețin e un tom,
legat de 380 de pagini.
Arhiva mai conține exemplare disparate din Convorbiri literare , 1867 -1885, înființată
de Iacob Negruzzi, de la primul număr și câteva exemplare din anii următori. Presa literară a
sfârșitului de secol XIX este prezentă în colecția de periodice cu numere din: Adevărul literar
și artistic (1895 -1913) fondat de Al. V. Beldiman și Constantin Mille.
Literatorul – 1888 -1919 – condus de Macedonski; Revista critică literară (1893 –
1897); Contimporanul , Convorbiri (1907 -1910) a lui Mihail Dragomirescu.
,,Noua revistă română“ (1900 -1906); Luceafărul (1905 -1930) a lui Octavian Goga și
O. Tăsloanu; Viața românească și Însemnări ieșene fondate de Garabet Ibrăileanu. Colecția
de periodice a muzeului deține seriile aproape complete ale re vistei Bilete de papagal (1927 –
1947) condusă și tipărită de Tudor Arghezi. Contemporane cu acestea , muzeul mai dețin e în
patrimoniul său Facla lui Ion Vinea , Cuvântul liber (1919 -1936), Gazeta literară și câteva
exemplare din revistele avangardiste Unu, Punct, 75 HP, Interval . Colecția de publicații
literare este completată cu reviste literare din ultimii cincizeci de ani care sunt și ele
documente ale prezentului devenit istorie odată cu istoria muzeului: România literară,
Luceafărul, Tânărul scriitor, C ontemporanul, Amfiteatrul, Săptămâna culturală a capitalei,
Teatrul și reviste culturale din țară: Ateneu, Vatra, Echinox, Steaua, Ramuri, Orizont, Iașul
literar, Secolul XX .
O retrospectivă publicistică complexă are oferă o imagine amplă a vârstelor prese i
românești culturale.
Fondul arhivistic al Muzeului Național al Literaturii Române este întregit de această
colecție de periodice și reflectă spiritul și atitudinea publică a scriitorilor și oamenilor de
cultură români, viața literară și atmosfera vremur ilor de ctitorie și așezare a literelor
românești.
(Date obținute din inventarele Muzeului Național al Literaturii Române).

76

II. 5. Obiecte memoriale

OBIECTE LE MEMORIALE – sunt martorii trecerii prin lumea materială a
creatorilor, sunt elemente de patrimoniu care definesc latura afectivă a unui muzeu de
literatură. Alături de cărți, manuscrise, documente, obiectele care au aparținut scriitorilor au
un alt tip de limbaj me morialistic o încărcătură emoțională puternică. Desuetudinea le
sporește farmecul iar prezența lor într -o expoziție recompune universul creatorului,
laboratorul de lucru, ambianța în care a trăit scriitorul și reconstituie atmosfera reală a vieții
acestuia .
Fondul Sadoveanu – dispune de cele mai multe obiecte care provin din casa în care a
locuit scriitorul în ultimii ani ai vieții din strada Zambaccian: masă de șah cu piese, masă de
lucru, uniforma de academician și alte obiecte de îmbrăcăminte, baston de drumeție, pălărie,
lampadare și o pendulă, fotolii și oglinzi, tablouri și unelte de vânătoare și pescuit.
Salonul lui Macedonski a păstrat un dulap din lemn, scaune, un corp de bibliotecă și
biroul scriitorului. ,,Tronul” lui Ion Vinea este o piesă din le mn masiv sculptată cu elemente
decorative florale. Colecția Barbu Ștefănescu Delavrancea conține mobilierul specific unei
camere de lucru: bibliotecă turnantă, secretaire, un birou de lucru și o masă naturală cu blat de
marmură, obiecte de scris, călimară, toc, ochelari. Elemente elegante de mobilier găsim și în
colecția George Coșbuc: un pupitru pentru scris, un birou florentin, o lampă metalică decorată
cu scene mitologice. Iar Octavian Goga este prezent în muzeu cu o colecție eclectică formată
din săbii cu teacă și un hanger, o ladă bisericească, o masă de lucru cu vitrină și geam – care
este așezată în Sanctuarul cărții , o narghilea și un scaun tapițat cu piele.
Obiecte de mobilier în stare bună păstrate și restaurate au aparținut lui Ion Heliade
Rădulescu și ele pot fi adunate într -un salon complet: un scrin, scaune, fotolii obiecte
decorative, serviciu de porțelan, oglindă cu ramă decorativă din lemn, coronițe d ecorative,
pres papier și o măsuță casetă cu picior, lucrată în lemn prețios. Macedonski este prezent cu
două bastoane lucrate în os și sidef, cu câteva obiecte mici de birou, călimară, ștampilă,
mătănii. O frumoasă cutie de scris a lui Al. Vlahuță stă măr turie despre importanța care se
dădea în epocă acestei îndeletniciri. Obiectele frumoase, străvechi stau rânduite în rafturile
depozitului și întregesc dimensiunea umană a creatorilor: ceasuri de mână, de buzunar, de

77
perete, pendule, sfetnice, opaițe, lămp i, lampadare, statuete, măști, pipe, scrumiere, tabachere,
radiere, tușiere, tocuri, presspapier -uri, ochelari, lupe, servicii de ceai și de cafea și multe
altele a căror funcționalitate pierdută a fost transformată în nostalgie, în aducere aminte, în
mărturii ale unor vieți.
Casele memoriale dispun de locul, spațiul și atmosfera casei unde a trăit și creat
scriitorul unde astfel de obiecte personale sunt la locul lor. Casele memoriale care se află în
custodia Muzeului Național al Literaturii Române dispun de aceste condiții evocative care
reconstituie în întregime universul uman al scriitorilor: Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion
Minulescu, Liviu Rebreanu.
Vizitatorii unui muzeu, din orice categorie de interes, vârstă, pregătire intelectuală,
profesie etc. , sunt interesați ca pe lângă vestigiile de profil istorice, literare, istorice să
primească drept mărturie și un element personal, o notă umană a tematicii prezentate. E ste
latura aceea din muzeografie care atinge zona sensibilă a privitorului interesat d e trecut.
Obiectele memoriale fie că este lingurița lui Caragiale sau dulapul evocat într -un poem
de Virgil Mazilescu – spun povești despre oameni. Și țin de informația, talentul și tehnica
muzeografilor să creeze în expoziție o replică inteligentă a reali tății cunoscută din cărți și
recompusă din obiecte disparate.

78

II. 6. Colecția de artă plastică.

Pinacoteca Muzeului Național al Literaturii Române deține o însemnată colecție de
lucrări de pictură, grafică, desen, sculptură și ilustrație de carte. Ea este constituită din opere
de artă plastică ce au aparținut scriitorilor, lucrări ale plasticienilor ce îi reprezintă pe creatorii
literari din vremea lor, ilustrație de carte și creații plastice ale scriitorilor . Lucrările de plastică
ilustrează expozițiile literare: permanentă sau temporare contribuind la scenografia amenajării
unui spațiu tematic. Fie că recompun un laborator de creație, o perioadă literară sau chiar îl
reprezintă pe un scriitor evocat tablourile, desenele , caricaturi le și lucrări le de sculptură
ilustrează pasiunea pentru viață, atracția pentru frumos a creatorilor români. Tentația pent ru
expresia plastică, un violon D ’Ingres al scriitorilor i -a încercat pe mulți creatori români
cunoscută fiind pasiunea pentru desen și pictură a lui Alecu Ivan Ghilia, Claudia Millian,
Natalia Negru, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Victor Ion Popa care a re un autoportret în
ulei și care i -a portretizat pe actorii Teatrului Național din București – Maria Ventura, Maria
Mahor – lucrări aflate în colecția muzeului.
Paginile din Jurnalul lui Vasile Alecsandri sunt ornate cu desene florale care îi aparțin
autorului, un portret în creion al Otiliei Caz imir executat de George Topârceanu sau ilustrații
proprii ale lui George Coșbuc la traducerea sa din Divina Comedie a lui Dante; desene de
Adrian Maniu și câteva variante de autoportret ale lui Nichita Stănescu sunt mărturii ale
explorării spațiului plastic, ale unui alt mod de exprimare a scriitorilor noștri.
Alături de lucrările de artă plastică găzduite de casele memoriale și constituite de ja în
colecții unitare: Colecția Ion Minulescu, C laudia Millian, Liviu și Fany Rebreanu, George
Bacovia, Tudor Arghezi deține o pinacotecă ilustrată cu nume importante din arta
contemporană:
Pictură și desen:
Gh. Löwendnall – portret în cărbune al lui Gala Galaction
Francisc Șirato – Liviu Rebreanu desen în peniță
Camil Ressu – portrete în ulei ale lui Vasile Alecsandri, Camil Petrescu, Iancu
Brezoianu, Gala Galaction, N.D. Cocea, V. Demetrius.

79
Mișu Popp – pictură în ulei, portretele lui Ion Heliade Rădules cu, Grigore
Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu.
Marcel Iancu – grafică, Ion Vinea, Mihail Sadoveanu, Corneliu Baba.
Jean Steriadi – Ion Minulescu
Constantin Lecca – Ion Heliade Rădulescu în fața ,,ruinurilor“ de la Târgoviște.
Mirea Barzuca – ulei, George Bacovia
D. Stoica – desen în peniță Mihail Sadoveanu.
Iser– Al. Macedonski
Silvan Ionescu – desen, caricaturi reprezentându -i pe Fănuș Neagu, Ion Lăncrănjan,
Al. Andrițoiu, Valeriu Râpeanu
Clara Cantemir – Biserica Uspenia – Botoșani, Vedere generală din I potești,
Al. Ciucurencu – ilustrații la Luceafărul
Eugen Ispir – Priveliști din opera lui M. Sadoveanu.
Zingrind Marin –desen, Ion Minulescu.
Sculptura este reprezentată în colecția de artă plastică a Muzeului Național al
Literaturii Române prin lucrări din bronz, ipsos, și marmură și conține numere reprezentative
ale domeniului:
Constantin Baraschi – Octavian Goga
Dimitrie Bărlad – Octavian Goga – bust
Ion Georgescu – Vasile Alecsandri
Ion Jalea – Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu
Ion Vlasiu – Liviu Rebre anu
Milita Petrașcu –Ion Vinea, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Dan
Botta, Valeria Sadoveanu, Maria de Mangop.
Corneliu Medrea – George Coșbuc, B. Șt. Delavrancea, Al. Davilla, Al. Vlahuță.
Frederick Storck – Alexandru Macedonski.
Romulus Lad ea – Lucian Blaga – basorelief în metal, Dante – bust.
Nicolae Crișan – Nicolae Labiș.
Oscar Han – Ion Minulescu.
Alăturându -se celorlalte mijloace de expresie specifice muzeografiei literare lucrările
de artă plastică urmăresc o ilustrare a caracterului l iterar și dezvăluie prin formele de
interferențe artistice susținute , interesante raporturi cu literatura.

80

II. 7. Fototeca

Muzeul deține o fototecă uriașă cu un număr de peste 70.000 de fotografii și clișee
rezultată din fotocopierea de -a lungul anilor a diverselor documente literare, manuscrise și
imagini din arhiva muzeului sau din colecții particulare. Imaginile sunt organizate pe aceleași
principii de dispunere a documentelor originale: cotate și inventariate, păstrate în secțiuni;
martori, ne gative, fotografii. Fototeca, un martor care poate ilustra descriptiv întreaga istorie a
literaturii române este sursa nu numai a alcătuirii expozițiilor muzeale și ci materia primă
pentru edituri, școli, publicații per iodice, ilustrări, dicționare de lite ratură, amenajării
cabinetelor școlare etc.
Spectaculosul acestei imense colecții de imagini este dat de aspectele inedite ale
existenței scriitorilor surprinși în ipostaze personale: copilărie, ani de studiu, familie, călătorii
și evenimente, prietenii ș i legături cu lumea în care au trăit .
Fototeca s -a îmbogățit de -a lungul vremii și cu aspecte de la manifestările muzeului:
Rotonda 13, Vernisaje ale expozițiilor temporare, Proiecte culturale la care au participat
oameni de cultură, scriitori și artiști.
O amplă secțiune a fototecii este ocupată de achiziția expoziției personale a
fotografului Ion Cucu – împreună cu negativele aferente, intitulată O istorie a literaturii
române în imagini ce se desfășoară pe o perioadă de patru decenii și cuprinde pe aproa pe toți
scriitorii români din această epocă.
Fototeca muzeului pusă la dispoziția tuturor colaboratorilor și cercetătorilor interesați
este o panoramă a istoriei literaturii române necesară și prin conținutul special care constă în
semnături, dedicații, au tografe sau însemnări atașate fotografiilor.

81

II. 8. Colecția de înregistrări audio -video. Fonoteca.

Tezaurizarea cuvântului în formă scrisă sau tipărită memoria imaginilor sau a
obiectelor este menirea firească a unui muzeu care adună, păstrează și valorifică patrimoniul
cultural. Pe lângă acestea Muzeul Național al Literaturii Române, deține și o complexă și
consistentă arhivă sonoră care s -a îmbogățit în timp. Începuturile colecției coincid cu
începuturile muzeografiei literare și sunt înregist rările Rotondelor 13 – întâlniri cu scriitori și
public. Deși cu o tehnică rudimentară, pe bandă magnetică – magnetofon – arhiva sonoră
deține mii de ore cu vorbele scriitorilor. Aceste înregistrări au devenit documente de istorie
literară demne de a fi ce rcetate și publicate. De altfel poate din ele au apărut în volumele 13
Rotonde 13, Alte Rotonde 13 și constituie materiale a șapte volume apărute la editura
Muzeului Literaturii Române. În timp arhiva sonoră a muzeului a căpătat atributele unei
fonoteci de aur unde găsim ecouri în timp și vocile unor Șerban Cioculescu, N. Carandino,
Virgil Carianopol, Al. Phillippide, Cella Serghi, Henriette Zvonne Stahl, Radu Tudoran, Al.
Piru, Edgar Papu, Pompiliu Mancea, Șt. Augustin Doinaș, Romulus Vulpescu etc.
Fonotec a Muzeului Național al Literaturii Române s -a îmbogățit prin achiziții și
donații iar mijloacele tehnice moderne au permis ca majoritatea manifestărilor muzeistice, să
fie înregistrate pe alte suporturi performante. Astfel s -a format, în ultimele decenii o arhivă
video care cuprinde înregistrări de la întâlnirile cu publicul, evocări și vernisaje de expoziții
literare, seri de muzică și poezie, dezbateri de critică și istorie literară, teatru și conferințe.
Vocile și imaginile unor personalități care au par ticipat la aceste evenimente ca invitați sau
colaboratori sunt materiale emoționante care oferă o dimensiune nouă programelor muzeale
clasice.

82

Capitolul III. Viața manuscriselor.
III. 1. Conservare.
III. 2. Restaurare.
III. 3. Cercetare.

83

III. 1. Conservare.

Interesul pentru păstrarea cărții și a documentelor este justificat în evoluția istorică a
civilizației umane unde acestea au avut un rol important ca mijloace de comunicare a
informației de natură administrativă, comercială, juridică, religioasă și culturală. Începând cu
secolul al XIX -lea, funcția socială de păstrare a documentelor și colecțiilor de carte a trecut
sub protecția legală a autorității statului prin instituționalizare publică.
În trad iția acestei discipline , istoria menționează o tentativă a cardinalului Franz Ehrle,
prefect al Bibliotecii Vaticanului, care în 1898, la Conferința Internațională a Bibliotecarilor,
de la Saint -Gael a solicitat sprijin oamenilor de știință în găsirea de metode și prac tici de
conservare și restaurare a documentelor. Conferința Arhiviștilor de la Dresda, din 1899, are ca
tematică dezbaterea raportului intitulat „Deteriorarea hârtiei”. Începând din această perioadă
centrele culturale ale lumii își manifestă interesul pent ru conservarea și restaurarea
documentelor scrise, pentru păstrarea și ocrotirea patrimoniului.
Un precursor al disciplinei conservării este considerat chimistul Alfonso Gallo care a
înființat în, în 1929, Institutul de Patologie a Cărții de la Roma.
La n oi în țară, la începutul secolului XX, odată cu înființarea arhivelor și a
bibliotecilor naționale, s -a instituit și fundamentarea științifică a practicilor de păstrare a
documentelor, manuscriselor și colecțiilor de carte. Este vorba despre instituțiile n aționale cu
drept de depozit legal: Arhivele Statului – 1831; Biblioteca Academiei Române – 1868;
Biblioteca Centrală Universitară din București – 1895; Biblioteca Națională – 1956 și Muzeul
Literaturii Române – 1957. Au fost create, la nivel mondial, labo ratoare și servicii naționale
de conservare și restaurare a documentelor, cărții și patrimoniului cultural, patronate de
organisme internaționale de tip UNESCO, ICOM, unde activitatea conservării științifice a
cărții și a documentelor este o preocupare con stantă.
Definitorie pentru această preocupare este Convenția privind protecția patrimoniului
mondial, cultural și natural , adoptată în 16 noiembrie 1972 la Conferința Generală a
UNESCO și înființarea unui for internațional – Comitetul de Conservare și Res taurare (1975)
ce ține de Consiliul Internațional al Arhivelor . În lucrarea Păstrarea fizică a documentelor
elaborată de acest for (CPPMCN) conservarea este definită ca „supravegherea conștientă,

84
deliberată și planificată, îngrijirea și prezervarea resurselor totale ale unei biblioteci, arhive
sau instituții similare, față de efectul distructiv provocat de învechire, folosire (sau folosire
defectuoasă) ca și față de influențele externe sau interne de toate tipurile, dar în special față
de lumină, căl dură, umiditate și influențele atmosferice.”46
În activitatea de conservare a arhivelor există două tipuri ale acestei acțiuni:
conservarea intelectuală și conservarea materială care are două planuri de desfășurare:
conservare preventivă și conservare curat ivă.
„Conservarea preventivă operează în mod special pentru construcția mediului de păstrare –
conservarea pasivă ; organizează măsuri specifice de inactivare a factorilor de degradare –
conservarea activă , asigură informațiile complexe conținute în docume nte prin tehnici de
reproducere și transfer pe noi suporturi materiale – conservarea alternativă și elaborează
prognoze și programe de protecție specială față de agresiuni viitoare asupra documentelor –
conservarea previzională și tehnologiile specifice de recuperare a bunurilor culturale
calamitate – conservarea recuperatorie.
Conservarea intelectuală se referă la acțiuni și lucrări de organizare, evidență și contro l al
gestiunii documentelor.”47
Protejarea și conservarea bunurilor culturale reprezintă una dintre cele mai importante
funcții ale unui muzeu. Această activitate specifică de îndepărtare a cauzelor ce produc
degradarea evolutivă a patrimoniului se face de către specialiști după criterii științifice
sintetizate în lucrări ce conțin, la nivel mondi al, Norme de conservare a patrimoniului
cultural . Scopul este menținerea acestor clase de bunuri și colecții de valoare în condiții care
să le asigure protecția și longevitatea în stare ideală de păstrare. Preocuparea pentru activitatea
de conservare este permanentă în activitatea unui muzeu literar având în vedere că 98% din
arhiva sa sunt de natură organică: suportul de text, manuscris sau tipăritură, pergament, hârtie
sau piele, obiecte de mobilier, obiecte de artă plastică – pe pânză, hârtie sau lemn; c ernelurile,
sigiliile din ceară sau fotografiile.
Materiale dintre cel e mai perisabile și vulnerabile sunt expuse permanent agenților de
degradare de natură fizică, chimică și biologică. Patrimoniul muzeal primește o serie de
obiecte care, în existența lor anterioară, au suferit deja un proces de degradare și o alterare a
integrității și aspectului estetic. Bunul cultural este vulnerabil și supus interacțiunii mai multor
elemente din mediul ambiant: factorii fizico -chimici, umiditatea, oxigenul, gazele reac tive,

46Olteanu, V., Din istoria și arta cărții. Lexicon , Editura Enciclopedică, București, 1992, p. 210.
47Oprea, Florea, Lungu, C.M., Conservarea și restaurarea do cumentelor de arhivă , Editura Fundația România de
mâine, București, 2008, p. 33.

85
temperatura și lumina. Degradarea bunurilor culturale reprezintă efectul unor procese în
evoluție care alterează treptat aspectul, forma și natura materialelor din care sunt făcute
obiectele, rezistența lor. Tendința de descompunere în urma proceselo r chimice a obiectelor
patrimoniale reprezintă obiectul conservării care își propune să găsească soluții și remedii
aplicabile diferitelor materiale în parte. Sănătatea patrimoniului, neutralizarea factorilor cu rol
esențial în procesul de descompunere și păstrarea obiectelor într -un spațiu adecvat este
preocuparea constantă a laboratorului de conservare.
Rolul conservării este major deoarece procesele de degradare pot compromite
ireversibil un bun cultural.
Conservarea preventivă este principalul mijloc de ocrotire a bunurilor patrimoniale,
iar obiectul ei direct este stoparea procesului ireversibil de degradare a materialului muzeal.
Alterarea integrității obiectului se produce de asemenea prin atacul biologic –
microorganisme, ciuperci, insecte, mucegai. Alături de temperatură, umiditate, factori chimici
și fizici, materialele de natură organică sunt instabile din punct de vedere al integrității
materiale, deci degradabile.
Componenta principală a patrimoniului unui muzeu literar este de natură organică și
supusă diferitelor forme de schimbare a structurii și compoziției, de modificare a
proprietăților inițiale.
„Forme de degradare a bunurilor culturale de natură organică:
Hârtia : pătări, sfîșieri, decolorare, fragilizare, migrarea cernelurilor, străpunger i,
rupturi, rigidizări, tendința de sfărâmare, micozele, foxing.
Carte: aceleași la care se adaugă formele de degradare ale componentelor – casarea
adezivilor, dezmembrări, deformarea și crăparea legăturilor, lemn, metal, piele, crăparea și
rigidizarea pie lii etc.
Textile : tăieri, rupturi, sfâșieri, scămoșare.
Pictura : – suportul (lemn, pânză) crăpături, deformări convexe, sfâșieri, rupturi
– Stratul pictural: decolorare, pierderi ale straturilor de culoare, oxidări, rigidizare a
stratului pictural, clivaje, solziri
– verniul: murdărire, insolubilizare, opacifiere.
Fotografiile : pierderea imaginii, pătare, rupere, sfâșiere, ondulare, opacifiere
Clișeele și filmele : scăderea densității negativelor, pierderea imaginii, rupere, cojire,
exfoliere, strâmbare, răsucire, ondulare.
Pergamentul : rupturi, ondulare, sfâșiere, pătare, rigidizări permanente

86
Mobilierul : zgâriere, pătare, crăpare, deformare, descleiere, desfacerea elementelor
componente.
Metalele :coroziune, malignă sau benignă (bronzuri), înnegrire (argi nt), loviri,
deformări, fragilizare etc.” 48
Laboratorul de conservare -restaurare al Muzeului Literaturii Române s -a înființat în
anul 1974, odată cu mutarea instituției în str. Fundației nr. 4 (azi Bdul Dacia, nr. 12) și a
apărut ca o nevoie firească de st ructurare și organizare a patrimoniului acumulat, ca o
necesitate a protejării bunurilor culturale deținute. Colectivul, format inițial din filologi, s -a
definitivat prin aportul specialiștilor în chimie și biologie care au făcut cursuri și specializări
în domeniu. S -a constituit astfel un departament de sine stătător ce avea menirea de protejare,
ocrotire și menținere a integrității obiectelor muzeale. Particularitățile ce intervin în domeniul
conservării într -un muzeu de literatură țin de diversitatea mat erialelor componente, de
valoarea patrimonială deosebită. Sensibilitatea materialului, vulnerabilitatea sa face ca acesta
să fie expus în permanență la mediul înconjurător: lumina solară și cea artificială, întunericul,
umiditatea dar și uscăciunea, praful cu componentele sale de siliciu, calcar, argilă, fum, resturi
vegetale, scame etc, germeni de microorganisme. Acțiunea de degradare a unui bun cultural
începe chiar din prima clipă de viață a acestuia, dacă nu chiar cu mult înainte de
confecționarea sa, c ăci toate materialele din care este compus au făcut parte inițial din sisteme
vii: plante și animale.
„La început de secol XIX, hârtia se confecționa manual din zdrențe de in, cânepă și
bumbac, iar scoarțele de lemn îmbrăcate în piele asigurau o bună prote cție a filelor față de
deformările mecanice, de lumină și chiar de variațiile de temperatură; de atunci încoace
metodele și chimicalele folosite în cursul fabricației încarcă hârtia cu o „zestre” de aciditate
care, în timp, duce la distrugerea chimică a fi brelor sale. Combinată cu acțiunea luminii și a
căldurii, prezența acidității are drept rezultat îngălbenirea hârtiei – îmbrunire, cum îi spun
specialiștii, și fiabilizare până la fărâmițare completă…” 49
Activitatea specialiștilor de la acest departament î ncepe odată cu intrarea în muzeu a
unui obiect patrimonial prin examinarea amănunțită de către conservator a stării de sănătate și
consemnarea observațiilor în „fișa de conservare”. Acest act însoțește piesa de muzeu în

48Moldoveanu, Aurel, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ministerul Culturii și Cultelor, Centrul
pentru Formare, Educație permanentă și Management în Domeniul Culturii, Ediția a II -a, București, 2003, pp.
63-64.
49Bâzu, Cristina, Conservarea , lucrare cu circuit intern, Muzeul Literaturii Române, București, 2004, p. 1.

87
depozitul arhivă. Organizarea depozi tului se realizează după criterii științifice stabilite
conform Normelor științifice de conservare elaborate de Ministerul Culturii și Cultelor :
Activități necesare organizării unui depozit:
– Stabilirea tipurilor morfologice
– Realizarea inventarului de obiec te
– Măsurarea obiectelor
– Gruparea obiectelor pe formate
– Stabilirea unității modulare de bază
– Codificarea spațiului și a modulelor
– Amplasarea bunurilor
– Elaborarea catalogului topografic
– Așezarea obiectelor în modulele stabilite
– Asigurarea condițiilor de păst rare: temperatură, lumină, umiditate.
După examinarea specialistului obiectul este repartizat în depozitul/arhiva muzeului.
În cazul constatării unui atac biologic activ obiectul respectiv intră într -o zonă de carantină și
este supus unui proces de dezinfe cție și dezinsecție pentru a se evita contaminarea altor
materiale existente.
Depozitul Muzeului Literaturii Române este organizat pe stelaje metalice, iar păstrarea
manuscriselor, documentelor și fotografiilor – ordonate pe criteriul tipodimensional – este
așezat în cutii de carton , îmbrăcate în pânză, modular e, în care fiecare manuscris este protejat
și separat de celelalte prin învelitori confecționate din hârtie specială, neacidă. Sistemul acesta
de depozitare, implementat încă de la începutul constitui rii arhivei, asigură dispunerea
compactă a fondurilor și colecțiilor, protecția lor și un sistem rapid de accesare.
Conservatorii responsabili de fiecare categorie de patrimoniu asigură în permanență
menținerea condițiilor optime de microclimat, curățire și securitate impuse de Normele de
conservare omologate. Starea patrimoniului este verificată periodic prin aparate de măsură a
temperaturii și umidității aerului, a luminii și a celorlalte condiții de păstrare. Ca o măsură
suplimentară de protecție a patr imoniului s -au achiziționat sisteme speciale de iluminat, se
practică folosirea facsimilelor ce înlocuiesc originalele precum și expunerea limitată a
patrimoniului autentic. Filmarea și fotografierea originalelor este permisă doar cu o expunere
minimă.
Starea de degradare, pericolul evoluției deteriorării pieselor, precum și valoarea lor
patrimonială sunt evaluate anual de către conservatori care stabilesc prioritatea restaurării în
funcție de aceste criterii.

88
Fiecare piesă de patrimoniu prezintă un caz de degradare specific, unic. Acesta este
stabilit prin cercetare și investigație structurală care determină astfel modul de conservare în
condițiile date de ambient și microclimat.
Se poate efectua un studiu de caz în ceea ce privește activitatea de conservar e în
spațiul muzeal de depozitare, conservare și expunere de la Muzeul Literaturii Române. Este
vorba despre „Sanctuarul cărții”, locul destinat păstrării fondului de carte rară și carte veche,
biblioteci care au aparținut scriitorilor, colecții de ex -librisuri și ediții princeps. S -a avut în
vedere în crearea acestui spațiu special, pe lângă depozitare după criterii științifice, organizare
și expunere și urmărirea îndeaproape a condițiilor de conservare. Mobilierul, etanș, cu vitrine
din sticlă este din le mn masiv ignifugat și dezacidificat. Încăperea dispune de aparatură
specifică de măsurare a valorilor de temperatură și umiditate admise: T = 15 -18°C și UR =
45-55%. În ceea ce privește iluminatul, cel natural este foarte slab, iar cel artificial este
direcționat din plafon, lumina fiind dirijată prin reflexie în toată încăperea. În „Sanctuarul
cărții” funcția de conservare a patrimoniului unește toate activitățile specifice ce au ca scop
stoparea procesului de alterare a materialelor, menținerea într -o sta re cât mai bună a bunurilor
culturale: se află aici, în stare optimă, toate mijloacele de protecție prin conservare:
microclimatul, iluminatul și muzeo -tehnica dar și posibilitatea de tratamente aplicabilă
obiectului muzeal: curățire, consolidare, protecț ie, verificare.
Aflat sub controlul permanent al conservatorului patrimoniul este observat în
condițiile de mediu protejat. Ansamblul măsurilor, acțiunilor și tehnicilor care se aplică direct
asupra pieselor de muzeu sunt aplicate și mediului ambiental: co nservarea activă și cea
pasivă.
Fondul de carte rară păstrat în „Sanctuarul cărții” este organizat într -o evidență
minuțioasă, detaliată în registrul de inventar care este în curs de digitalizare. Evidența corectă,
cotarea topografică operațională pentru f iecare modul în parte – raft sau vitrină – permite
sesizarea rapidă a degradărilor sau altor lipsuri survenite la nivelul fiecărui exponat.
Ordonarea tipodimensională permite codificarea modulelor de păstrare iar prin afișarea
codurilor pe interiorul poliț elor, accesul la materialul solicitat.
În structurarea depozitului de carte rară s -au folosit criterii specifice bibliofiliei dată
fiind vechimea, autenticitatea, raritatea sau apartenența volumelor. Se află aici exemplare cu
tiraj redus și nenumărate cărț i cu ex -libris, ediții de autor, volume cu intervențiile manuscrise
ale autorilor, tipărituri rare pe hârtie filigranată sau vergé, hârtie pânzată, volume cu grafică și
vignete originale, hărți și albume de fotografii unicat.

89
Pinacoteca muzeului dispune la rândul ei de un spațiu amenajat special pentru
menținerea condițiilor optime de conservare: stelaje dispuse pe grătare verticale mobile pe
care tablourile stau suspendate, în funcție de dimensiuni și într -un climat adecvat de
temperatură, umiditate și lum inozitate indirectă.
Ca deziderat major al activității muzeale funcția de conservare a patrimoniului dispune
de toți factorii adiacenți ce au ca scop păstrarea nealterată a corpusului material cât și a
informației intrinseci și contextuale a bunului cultur al.
„Cartea este însă un obiect fragil, muritor la rându -i, mereu supus asediului insidios
al vremii. Este nevoie de o adevărată știință în a o păstra, a o reface și a o arăta publicului,
care la rându -i trebuie persuadat în a reconsidera ființa vulnerabil ă a obiectului -carte în
delicata sa materialitate. […] Căci obiectul material atât de perfect este asemenea unui
aisberg; partea lui ușor vizibilă în „Sanctuarul cărții” din muzeul nostru… nu trădează decât
o infimă parte din munca tăcută depusă de conserv atori, investigatori și restauratori pentru
redarea vieții acestuia în procesul zilnic de conservare activă, dezinfecții și dezinsecții,
investigații infinitezimale, tratamente chimice și spălări, restaurări ale blocului cărții și
atâtea alte operațiuni af late, asemenea chirurgiei, între tehnică și inspirație.” 50

50Condeescu, Alexandru, O meditație asupra cărții , în pliant Restaurarea – o enigmă? , București, 1997, pp. 1 –
3.

90

III. 2. Restaurare

„Restaurarea are ca scop principal stabilizarea proceselor de degradare și repararea
obiectului degradat prin lucrări și tratamente de reconstituire și completare a părților lipsă
precum și prin consolidarea structurilor degradate.” 51
Restaurarea este un a nsamblu de lucrări și tratamente de salvare și recuperare a
bunurilor culturale degradate. Activitatea de restaurare este un proces lent și care acționează
asupra efectelor degradării și a cauzelor care produc aceste distrugeri. Finalitatea ansamblului
de procedee folosite în restaurare este eliminarea sau stabilizarea degradării, repararea și
consolidarea părților afectate a obiectului patrimonial.
Privind în timp, în urmă cu trei mii de ani, se constată o preocupare pentru păstrarea și
recondiționarea pa pirusurilor. Există mărturii istorice referitoare la protecția papirusurilor
practicate de egipteni, greci și romani. Pentru protecția acestor documente împotriva
insectelor, umidității și a prafului, sulurile scrise erau introduse în cutii cilindrice din lemn sau
fildeș. După sezonul ploios erau desfășurate și curățate. În Orient, manuscrisele fragile scrise
pe frunze de palmier erau protejate cu baghete din lemn și acoperite cu bucăți de pânză
„bastas” care aveau rolul de protejare și menținere a unor con diții constante de temperatură și
umiditate. În China antică, după apariția hârtiei (104 – 105 d. H.) specialiștii protejau acest
prețios material împotriva insectelor cu un praf extras din lemnul de plută, iar acest tratament
avea menirea să păstreze hârt ia pe o durată de câteva sute de ani.
Primele materiale, folosite în antichitate, la păstrarea și restaurarea documentelor au
fost uleiurile de cedru, de șofran, frunzele uscate de lămâie, esența de eucalipt și lemnul de
chiparos. Calitatea bună a material elor folosite pentru realizarea documentelor a făcut ca
problema restaurării să nu fie importantă. Această necesitate a apărut după apariția tiparului și
a schimbării metodei de fabricare a hârtiei. Cărțile și documentele devin materiale fragile iar
speci aliștii își îndreaptă atenția spre practici speciale de păstrare și refacere a bunurilor
afectate. „ Jacob Murray sesiza în 1829 că deteriorarea hârtiei se datorează schimbărilor

51Oprea, Florea, Manual de restaurare a cărții vechi și a documentelor grafice , Editura Muzeul Literaturii
Române, București, 2013, p. 34.

91
nefaste în metodele de fabricație, recomandând chiar o metodă de control a aci dității hârtiei
cu ajutorul „siropului de violete”, care conține un indicator de PH.” 52
La începutul secolului al IX -lea, ca urmare a cererii mare de hârtie, a penuriei de
materii prime și prin urmare a calității inferioare a acesteia s -a dezvoltat ideea r eparării
documentelor și a cărților tipărite devenite fragile.
Aspirația practicanților acestei meserii este aceea de a reda obiectului, supus
procedeelor de restaurare, aspectul inițial și restabilirea integrală a funcțiilor sale. Această
metodă este restaurarea integrativă , amendată de specialiști deoarece se constată eliminarea
aspectului de vestigiu al materialului recondiționat. Metoda restaurării conservative propune
stabilizarea proceselor de degradare și păstrarea obiectului în forma în care a ajuns în
momentul constatării „bolilor” de care suferă „pacientul”.
Având în vedere diversitatea patrimoniului de carte și documente grafice, specialiștii
muzeului s -au confruntat încă de la începutul constituirii arhivei patrimoniale cu probleme
legate de păst rarea și recondiționarea obiectelor muzeale.
Aflată într -o perioadă de pionierat, muzeologia literară românească nu dispunea de
informație, tehnică și metodologie de punere în practică a principiilor de conservare și a
practicii de conservare.
Odată cu afi lierea la ICOM – Consiliul Internațional al Muzeelor, forul mondial al
specialiștilor în muzeografie – în anul 1972, s -a produs o deschidere a specialiștilor români
spre metodele moderne de organizare și abordare a tehnicii muzeografiei literare. Astfel s -a
constituit, în anul 1974, laboratorul de conservare și restaurare al Muzeului Literaturii
Române ca un departament important al instituției păstrătoare de patrimoniu cultural.
Formarea colectivului de specialiști – compus din cercetători, filologi , chimi ști,
biologi și legători s-a produs în timp, prin cursuri de specializare profesională experiență și
informare periodică. Activitatea acestui compartiment se desfășoară după Norme științifice
elaborate de Ministerul Culturii și Cultelor, iar metodologia de lucru este statuată prin criterii
și principii de nivel internațional.
Patrimoniul de carte și documente al Muzeului Literaturii Române a crescut în timp,
ajungând la 65.000 de volume dintre care 25.000 de titluri aparțin categoriei carte rară.
Muzeul dis pune de un număr impresionant de cărți, manuscrise și cărți vechi tipărite care au
ca suport grafic pergamentul sau hârtia; cărți rare și incunabule – primele cărți tipărite; valori

52Oprea, Florea, Manual de restaurare a cărții vechi și a documentelor grafice , Editura Muzeul Lite raturii
Române, București, 2013, p. 23.

92
bibliofile, cărți liliput, cărți legate și broșate – în tăblițe de lemn, p iele, pergament, ferecături
metalice sau montaje metalice cu pietre prețioase. Aceste cărți de patrimoniu care se clasează
în categoria „fond” sau „tezaur” sunt organizate în „cabinete”: cabinet de carte veche, cabinet
de hărți și atlase, cabinet de stampe , pinacotecă etc. patrimoniul de carte este permanent sub
controlul conservatorilor și în atenția laboratorului de restaurare, alături de arhiva de
manuscrise și corespondență, de depozitul de periodice și de arhiva foto (fototeca).
Apartenența acestor bun uri la statutul de patrimoniu este stabilită în urma analizei și
ordonării lor după mai multe criterii de organizare:
– Vechime
– Raritate
– Valoare artistică, culturală sau spiritual -religioasă
– Particularități speciale și insemne: monograme, ex -librisuri, autog rafe, note
manuscrise
– Particularități tehnologice: imprimare, montaj, prelucrare.
În materie de carte s -a stabilit, ca făcând parte din categoria patrimoniu, cartea
românească tipărită până în anul 1830 și cartea străină tipărită până la anul 1700.
În func ție de aceste criterii precum și de starea de degradare a obiectului se procedează
la investigarea complexă a materialului existent: hârtie, cerneluri, culori, piele, pergament sau
lemn. Odată stabilit diagnosticul din punct de vedere chimic, fizic, biolog ic, procesul
restaurării începe cu tratamente specifice de dezinsecție și cu alcătuirea fișei în care sunt
consemnate toate datele și etapele necesare restaurării. Se alcătuiește astfel un dosar al piesei
care conține buletinele de analiză biologică și mor fologică, fotografierea lucrării în diferite
etape de lucru. Succesiunea operațiilor este impusă de specificul fiecărei piese supusă
procesului de recondiționare: curățirea mecanică, desprăfuire, curățirea umedă, scoaterea
petelor cu solvenți în funcție de natura suportului, îndepărtarea depozitelor de factură
biologică și a microorganismelor. În unele cazuri se impune descompunerea obiectului și
completarea părților lipsă, a fisurilor și a franjurilor. Întrucât operațiile de restaurare
acționează direct și nemijlocit asupra componentelor materiale ale obiectului – hârtie,
cerneală, învelitoare, scoarțe etc și deci comportă un ansamblu complex de tratamente și
operațiuni ce pot avea un impact asupra obiectului – aspect general și structură, activitatea de
restaurare trebuie să respecte anumite principii și reguli care să garanteze autenticitatea și
integritatea obiectului tratat:
„ – Principiul investigării stării de păstrare și conservare a documentelor
– Principiul raportării la forma inițială a obiectului

93
– Principiul reversibilității tratamentelor și a operațiunilor
– Principiul interdicției completării textului absent (pierdut)
– Principiul evidențierii discrete a tratamentelor și intervențiilor de restaurare
– Principiul întocmirii, păstrării și accesibilității documentației tehnice de restaurare” 53
Restauratorii laboratorului Muzeului Literaturii Române s -au confruntat de -a lungul
activității lor cu situații speciale. Și anume forme de degradare care constituie importante
repere de autenticitate ce definesc pers onalitatea posesorului, identitatea istorică și științifică a
obiectului:
– Autograful și dedicația – semnături autografe ale autorului sau texte mai ample sub
formă de dedicații
– Ex-librisuri – însemnare textuală concisă înscrisă manual sau aplicată prin imprimare
în scopul afirmării proprietății asupra volumului (din lat. ex – din; libre – carte; din
cărțile mele). Însemnarea conține și o informație grafică referitoare la posesor.
– Notele marginale – însemnări ale deținătorilor sau utilizatorilor cărții, î nscrise pe rama
din jurul textului. Aceste note fac parte din istoria cărții și trebuie să fie protejate de
restaurator. (Este cunoscut cazul unui restaurator scrupulos de la Biblioteca Centrală
de Stat care a șters cu guma însemnările lui Mihai Eminescu de pe un Manual de
logică, intrat în patrimoniul bibliotecii respective.)
– Ștampila de depozit sau de colecționar – Arhivele și marile biblioteci își marchează,
de regulă, volumele cu ștampile specifice cu cerneală analină. Protecția acestor
insemne este ob ligatorie ca marcând apartenența obiectului cultural.
– Punctura – incunabulele prezintă un sistem de înțepături pe marginea filelor folosite de
copiști pentru măsurarea și pregătirea suprafeței de lucru, oglinda paginii, trasarea
rândurilor, spațiul rezervat miniaturilor și vignetelor.
– Coligatul – este un volum ce cuprinde mai multe lucrări realizate separat, eventual de
autori diferiți, în locuri și momente diferite și care au fost reunite ulterior printr -o
lucrare de legătorie. Un exemplu cunoscut îl reprezi ntă Caietele Eminescu de la
Biblioteca Academiei Române care au fost unite pe criterii dimensionale de către
legătorii bibliotecii ignorându -se cronologia, tematica etc.

53Oprea, Florea, Lungu, Ctin, Conservarea și restaurarea documentelor de arhivă , Editura Fundația România de
Mâine, București, 2008, p. 317.

94
Toate aceste modificări de aspect cu care se prezintă un bun patrimonial – carte,
manu scris, periodic, scrisoare, document – constituie un dat al obiectului pregătit pentru
intervenția de restaurare și trebuie protejat cu atenție.
Obiectul restaurării din cadrul Laboratorului Muzeului Literaturii Române îl face
adesea o pagină de manuscris, o filă de corespondență, eliminarea unei pete de pe un periodic
sau recoaserea și relegarea unei cărți. Sunt incluse în procesul de ameliorare a stării obiectului
arhivistic reparații și tratamente chimice ce contribuie la consolidarea stării acestuia.
Finalitatea fiind de a reda circuitului cultural obiectul în integralitatea sa inițială, cu toate
elementele de autenticitate și cu o sporită rezistență în timp.
În peste patru decenii de existență, Laboratorul de conservare -restaurare al Muzeului
Literaturi i Române a executat lucrări importante de restaurare, iar rezultatul s -a concretizat în
numeroase titluri de volume de carte veche, manuscrise, corespondență și documente pregătite
să facă parte din expoziția permanentă a Muzeului Literaturii Române sau di n expozițiile
temporare ori itinerante. Există o colaborare permanentă între cele două compartimente ale
instituției în scopul valorificării patrimoniului cultural. Una din etapele importante ale
organizării unor expoziții literare este consultarea arhivei cu tematica propusă și observația
materialelor solicitate.
În situația în care un obiect muzeal (manuscris, document, fotografie etc) se află într -o
stare de degradare sau prezintă o structură precară ce necesită intervenție este dus spre
diagnosticare și restaurare la laboratorul de conservare/restaurare. Aici se întocmește un dosar
de restaurare cu o documentație analitică, iar obiectul este preluat, analizat și în final redat
circuitului muzeal. Reproducem spre exemplificare Fișa de restaurare a volumul ui Carte sau
lumină , din Sanctuarul cărții, depozitul Carte veche românească :
„Deținător : Muzeul Național al Literaturii Române
Datare : 1699, Snagov
Proveniența : Achiziționat de la Barbu Cioculescu în 1998. Volumul a făcut parte din
colecția lui Șerban Cio culescu.
Materiale : lemn, piele maro, hârtie vergé cu filigran, cerneală neagră de tipar, însemnări
manuscrise cu cerneală insolubile și parțial solubile.
Tehnica : Imprimat.
Descrierea obiectului : Acest volum a făcut parte din colecția lui Șerban Cioculesc u și a
fost achiziționat de Muzeul Național al Literaturii Române în anul 1998. Are conținut religios
și didactic și valoare documentară.

95
Carte sau lumină , scrisă în limba română cu caractere chirilice de Maxim
Peloponesianul s -a tipărit în anul 1699 la Tipografia Domnească a Mănăstirii Snagov și a fost
tradusă de mitropolitul Antim Ivireanul.
Volumul are scoarțe din lemn învelit în piele maro cu medalioan e și chenar floral
imprimat, o curea cu cheutori metalice și cusătura cu trei nervuri.
Blocul cărții este format din 3 file nenumerotate și 108 file numerotate tipografic
chirilic. Titlul și textul tipărite cu cerneală neagră sunt încadrate cu chenar tipog rafic floral.
Întregul volum conține vignete, frontispicii și inițiale ornate precum și numeroase însemnări
pe cele două forzațuri fixe și pe verso -ul filei 108 (cerneală neagră). Pe forzațul anterior fix o
gravură cu însemnarea: ex libris Șerban Cioculesc u.
Starea de conservare : Volumul Carte sau lumină a suferit deteriorări fizico -chimice,
mecanice și biologice:
– Pielea legăturii este roasă (cotor și coperta I) și prezintă urme de anobidae, găuri de
zbor, patina vulgară. Blocul cărții iese din copertă. Una dintre cele două curelușe
lipsește. Forzațurile fixe sunt pătate de adeziv și prezintă patina vulgară, porțiuni lipsă
și urme de inundații. Forzațurile mobile lipsesc.
– Hârtia blocului prezintă urme de inundare în toată grosimea volumului.
– Întregul bloc a l cărții prezintă gondolări datorate variațiilor bruște de umiditate și
temperatură și tranșe franjurate. Corpul cărții prezintă file desprinse din legătură,
fisurate și pliate.
– Sunt evidente pete de grăsime, pete brune, patină vulgară, fisuri marginale și lipsuri de
material papetar, depozit de praf, pete de murdărie, pete de cerneală. Cerneala
însemnărilor transpare și pe verso.
– Din analiza stării de conservare și a rezultatelor biologice, fizice și chimice se poate
concluziona că obiectul a suferit degra dări combinate: chimice, fizice, biologice ca
efect al manipulării necorespunzătoare și păstrării sale în condiții neadecvate, cât și a
atacurilor biologice.
Intervenții efectuate în cadrul procesului de restaurare -conservare
1. Restaurarea blocului de carte
După studierea stării de conservare și a investigațiilor biologice și fizico -chimice, s -a
efectuat restaurarea cărții fără desfacerea legăturii.
– Dezinfecția și dezinsecția nu sunt necesare întrucât din buletinul de analiză biologică
reiese că nu prezintă u n atac activ.
– Numerotarea filelor cu cifre arabe cu creion moale.

96
– Fotografierea în ansamblu și în detaliu pe tot parcursul procesului de restaurare:
înainte, în timpul și după restaurare.
– Desprăfuirea și îndepărtarea mecanică a depozitelor de impurități pr in pensulare
ușoară sub nișa de ventilație.
– Selectarea foilor cu însemnări și protejarea acestora cu soluție de CMC aplicată în
straturi succesive.
– Curățarea umedă prin tamponare, fără antrenarea fibrei hârtiei suport, pe ambele părți,
cu apă caldă și săpu n neutru, insistând asupra colțurilor cu patină vulgară accentuată.
– Uscarea se face prin tamponări succesive cu hârtie de filtru.
– Presarea ușoară a blocului cărții cu greutăți.
– Completarea cu hârtie japoneză, corespunzătoare hârtiei suport, a părților lipsă.
– Îndepărtarea cu bisturiul a surplusului de hârtie japoneză pentru realizarea unei suduri
perfecte între hârtia suport și cea adăugată.
– Consolidarea cu văl japonez a zonelor cu text fragilizate sau fisurate.
– Restaurarea primelor două file și formarea lor în fascicul.
– Aducerea filelor completate cu hârtie japoneză la dimensiunile originale ale blocului
cărții.
– Presarea finală a blocului cărții (cu greutăți).
– Predarea la compartimentul legătorie.

2. Restaurarea legătoriei
Intervențiile necesare s -au făcut pe cartea desfăcută:
– S-a păstrat coperta originală împreună cu închizătorile și s -a restaurat la colțuri.
– S-a înlocuit cotorul original din piele.
– S-a păstrat și atașat capital -bandul.
– S-a desfăcut pielea și s -a restaurat învelitoarea.
– S-au desprins coper țile de blocul cărții pentru formarea articulațiilor și prelungirea
nervurilor.
Investigator: Cristina Bâzu
Expert restaurator file: Consuela Cioboteanu
Restaurator legător: Maria Crețu
Documentație fotografică: Dan Vatamaniuc.” 54

54 Fișă de restaurare, Laboratorul Muzeului Național al Literaturii Române.

97
Activitatea echipei de experți și specialiști în conservare și restaurare a fost onorată în
anul 1997 cu o expoziție demonstrativă pe simezele căreia s -au putut observa diversitatea și
complexitatea lucrărilor acestui colectiv. Există în arhiva muzeului și în „Sanctuarul cărții”
numeroase obiecte de patrimoniu restaurate și așezate spre păstrare. O selecție având drept
criteriu vechimea și valoarea pieselor restaurate oferă o imagine a evoluției profesionale a
specialiștilor restauratori și a calității acestei importante restitui ri:
– Hrisovul de pergament din cancelaria lui Ștefan cel Mare
– Manuscrise slavonești – provenite de la Muzeul Româno -Rus
– Noul Testament de la Bălgrad
– Cazania lui Varlaam
– Biblia de la București
Carte veche românească :
– Psaltirea Prorocului și împăratului David (1817)
– Prohodul Mântuitorului Hristos (1816)
– Penticostar (1854)
– Începutul omului (nedatată)
– Învățătură creștinească dedicată Țarului Alexandru I (1809)
– Octoin de Canoane pentru Pravecerniță (1816)
– Penticostarion (1743)
– Istoria despre Marele Alexandru Împă rat (Alexandria) – Vrednică de însemnare
întâmplare a patru corăbieri rusești (1820)
– Sfânta și Dumnezeiasca Evanghelia (1697)
Tablouri :
– Jean Alexandru Steriadi, portretul lui Alexandru Macedonski
– Marcel Iancu, Portretul lui Ion Vinea (1914)
– Marcel Iancu, P ortretul lui Ion Vinea (1912)
Icoane :
– Icoană cu perle, Fecioara cu pruncul
– Icoană cu ferecătură, Fecioara cu pruncul
– Diptic, Maica Domnului și Sf. Nicolae
– Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul
– Icoană Mare Sfântul Nicolae
– Intrarea în biserică a Maicii Domnului
Mobilier:

98
– Birou, Nicolae Iorga
– Dulap, Titu Maiorescu
– Ladă de zestre, Alice Botez
– Masă ovală, Șt. Octavian Goga
– Măsuță de rugăciune, Barbu Șt. Delavrancea
– Scaun, Cezar Petrescu
– Scaun, Ion Heliade Rădulescu
– Set scaune, Alexandru Macedonski din Salon ul Literatorul.”
Alături de aceste piese de valoare patrimonială excepțională au fost recondiționate
nenumărate manuscrise și documente, corespondență și fotografii, precum și numeroase
periodice care sunt puse în păstrare în arhiva muzeului și în depozite .
„Această artă migăloasă și totodată nespectaculoasă meserie, activitate de chilie
mănăstirească desfășurată departe de luminile strălucitoare ale expozițiilor și evenimentelor
publice, se învață și se înfăptuiește, cu abnegație și modestie – dar nu fără conștiință
orgolioasă a necesității ei vitale – de decenii în Laboratorul de restaurare al Muzeului
Literaturii Române, unde mii și mii de pagini manuscrise, sute de cărți rare și periodice, ca și
zeci de documente și -au reîmprospătat miraculoasa putere de a înfrunta capcanele lacome
ale timpului devorator. În această aproape secretă alchimie a restaurării filei de hârtie, în
care cartea își află mult dorita „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, nu sunt
mulți inițiați. […] Meseria aceasta rară se arată astfel a fi o meditație asupra existenței
cărții, restaurarea – o gândire concretă asupra perenității valorilor ca și asupra destinului
lor.” 55

55Condeescu, Alexandru, O meditație asupra cărții , din Restaurarea – o enigmă? , Catalog, București, 1997, p. 11.

99

III. 3. Cercetare.

În studiile recente dedicate muzeologiei și misiunii muzeului contemporan centrul de
interes al activității acestui tip de instituție este publicul, comunicarea și relația cu
consumatorul. Tendințele care au la bază însă, organizarea științifică, funcționarea pe criterii
specializate și cercetarea .
Muzeul Literaturii Române a fost gândit de ctitorul său, D.P. Perpessicius, în anul
1957, ca un institut de cercetări iar fondatorul său s -a opus titulaturii de muzeu al „istoriei
literaturii” optând pentru denumirea de muzeu al literaturii române acordând un rol major
cercetării literare. Sub exigențele acestui deziderat a funcționat muzeul de -a lungul celor șase
decenii de existență aplicând în activitatea sa cele două trăsături ale misiunii sale: științific și
cultural: ș coală și spectacol .
„Această instituție are un dubl u caracter: științific și cultural. Desigur că orice
valoare științifică are în același timp și o valoare culturală. În cazul muzeului, aspectul
științific definește modalitatea pe care se fundamentează activitatea lui, iar aspectul cultural
definește fina litatea «comportamentului » muzeului.”56
În cazul special al Muzeului de literatură cercetarea fundamentală și aplicativă este
necesară și argumentează politica de îmbogățire a patrimoniului, de conservare și valorificare.
Muzeograful este și cercetător, iar rezultatele activității sale complexe se aplică în:
– Strângerea, conservarea și restaurarea bunurilor culturale
– Publicarea documentelor sub formă de studii, monografii, ediții, cataloage și în
presa culturală
– Organizarea expozițiilor de toate categoriile: de bază, temporare, itinerante,
comemorative, festive
– Organizarea de lecții deschise, conferințe, prezentări, ghiduri etc
Formația de cercetător a muzeografului de la Muzeul Literaturii Române derivă din
activitățile specifice de investigare aplicată a arhivei care presupune identificarea paternității
unor texte, descoperirea ineditelor, descifrarea textelor, reconstituirea u nui manuscris prin
folosirea variantelor existente, validarea apartenenței textului, stabilirea cronologiei și a

56Nicolescu, Corina, Muzeologie generală , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979, p. 8.

100
etapelor creației, „o muncă dintre cele mai dificile și mai minuțioase care reclamă o răbdare
și o perseverență de benedictin”.57 Este un proc es continuu în arhivistica literară pentru a
stabili adevărul despre o creație, geneza și evoluția ei.
Toate activitățile muzeului de literatură sunt expresia muncii de cercetare riguroasă iar
valorificarea patrimonială este însuși scopul ei. Actul de cerc etare, obiectiv programatic al
Muzeului Literaturii Române este depistarea și colecționarea materialului arhivistic ce
alcătuiește patrimoniul cultural, valorile documentare prețioase care relevă actul creației.
Organizarea acestui material în colecții și integrarea lor prin activitatea de cercetare reprezintă
funcția definitorie a instituției.
Obiectul cercetării sunt valorile spirituale ce compun patrimoniul cultural al muzeului
format din manuscrise definite, bruioane literare, însemnări și variante ce reprezintă
laboratorul de creație, scrisori personale și acte oficiale, docume nte și fotografii, obiecte
muze ale și ipostaze plastice ale creației care, toate, reprezintă contribuții notabile la istoria
literaturii române. Odată intrate în fondul muzeului documentele sunt preluate de specialiștii
Colectivului Cercetare – Arhivă – Documentare care asigură catalogarea și sistematizarea lor
pe categorii morfologice în interiorul arhivelor de scriitori iar materialul este pus la dispoziție
tuturor compartimente lor muzeului și cercetătorilor interesați din afara instituției.
Nu de puține ori, tocmai în această etapă de organizare și clasare a documentelor
complexe apar revelații ale arhivelor, descoperiri importante pentru istoria literelor românești
care pun în lumină multe aspecte necunoscute care vizează geneza operei literare, atitudinea
unui scriitor sau prezența sa în viața culturală a epocii, imagini publice sau din cercul apropiat
al unui autor. Astfel, în arhiva folcloristului G. Dem. Teodorescu a fost gă sită Cronica
Iliricului, Moesiei cei de Jos și Moesiei cei de Sus a lui Gheorghe Brancovici, prețios
document manuscris din secolul al XVII -lea. Sau, cercetând o colecție a revistei Fântâna
Blanduziei , cu ultimele articole semnate de Eminescu, s -au găsit p e manșetele paginilor
însemnări care i -au aparținut lui Ion Creangă cu note despre moartea poetului și considerații
pline de sarcasm despre lume; în arhiva Mihail Dragomirescu s -au descoperit scrisori
Caragiale. Cu ajutorul descoperirilor arhivistice se st abilesc și se explică momente importante
din viața publică a unor scriitori. Astfel din arhiva de corespondență Mihail Dragomirescu
aflăm scrisorile lui Liviu Rebreanu cu argumente dramatice privind detenția sa și acuzele
aduse de armata austro -ungară. Pub licarea acestor scrisori în revista „Manuscriptum”
lămurește speculațiile emise de confraț i asupra motivelor și susceptibilității care apăsau

57Oprea, Alexandru, Catalog , Muzeul Literaturii Române, București, 1982, p. 23.

101
conștiința romancierului. Un caz similar este și Panait Istrati care nu a reușit în timpul vieții să
dezmintă acuz ațiile politice care i -au întunecat ultimii ani. Din documentele aflate în arhiva
muzeului și publicate în revista „Manuscriptum” rezultă că succesul său literar în Franța nu se
datorează considerentelor de conjunctură politică. Corespondența lui Liviu Reb reanu cu
familia denotă influența majoră pe care realitatea vie a avut -o asupra scriitorului: scrisorile
fratelui, Emil Rebreanu devin citate în opiniile personajului Apostol Bologa; iar documentele
procesului înaintat de Ana (Glanetașului) lui Liviu Rebre anu pentru unele „incorectitudini”
din roman arată cum modelele din viață devin personaje într -o istorie nescrisă a operei. Viața
și istoria de dincolo de operă, din spatele manuscrisului, devenirea și existența asumată a
operei sunt obiectul cercetării li terare asupra arhivei Muzeului Literaturii Române.
Colectivul de cercetare, ca un compartiment de sine stătător și cu un obiectiv definit de
activitate s -a înființat în anul 1976, la inițiativa lui Alexandru Oprea și a fost constituit în
scopul precis de a continua Ediția Academică de Opere – Mihai Eminescu începută de D.
Panaitescu Perpessicius în 1939. „ Colectivul Eminescu” , condus de istoricul literar Dimitrie
Vatamaniuc și de filologul Petru Creția, format din specialiști și cercetători proveniți de la
Institute de Cercetare reorganizate în jurul Academiei Române au lucrat vreme de 17 ani la
definirea ediției critice a operei eminesciene. Alături de colaboratori cercetători și specialiști,
aceștia au reușit să editeze primul volum Opere VII – Proza liter ară, în anul 1977 și apoi cu
sincope de apariție să dea, în anul 1993, volumul XV – Opere – Fragmentarium. Addenda
ediției și în total un număr de 16 volume care reprezintă întreaga operă a lui M. Eminescu și o
valoroasă contribuție la istoria culturii rom ânești; o lucrare de cercetare filologică și de istorie
literară necesară care relevă participarea Muzeului Literaturii Române în asumarea
valorificării patrimoniului literar național. „Opera” de cercetare a specialiștilor Muzeului
Literaturii Române a fos t uriașă: mii de pagini de text descifrat, de lecțiuni și cronologie,
stabilire de text și variante, infinite ore de muncă și responsabilitate major ă, așezarea paginilor
locul cuvenit și potrivit criteriilor de editare. Iar dorința editorilor de integritat e a operei și
punerea în pagină pentru viitor s -a împlinit prin așezarea în rafturile bibliotecilor a celor
șaisprezece volume de Eminescu. „ De dragul câtorva prejudecăți entuziaste mai nimeni nu
citește cu adevărat pe Eminescu, iar cât se citește, se cit ește superficial și mărginit la câteva
poezii rău consacrate de școală.
„Eminescu tinde tot mai mult să devină „Eminescu”, ceva pus deoparte în lada de
zestre a nației și de care ești mândru că se află acolo, ferit de orice întâmplări. Este însă

102
vremea să se întâmple ceva cu ce ne -a rămas de la el: o lărgire și o adâncire a cunoașterii și
a înțelegerii noastre.” 58
În colectiv sau în program individual de cercetare, în reviste de istorie literară –
Manuscriptum, Revista de Istorie și Teorie literară, Caiete critice, Euromuseum sau în
periodice culturale, ediții și monografii compartimentul Cercetare de la Muzeul Național al
Literaturii Române a editat și comunicat nenumărate texte și materiale arhivistice menite să
valorifice tezaurul arhivelor scriitorilor a flate în posesia sa. Astfel, la editura Muzeul
Literaturii Române în peste două decenii de existență au apărut edițiile critice ale operelor lui
Nichita Stănescu Opera Magna în șapte volume îngrijită de Alexandru Condeescu și Virgil
Mazilescu – Opere (2005 ) în îngrijirea aceluiași critic literar.
Simona Cioculescu (componentă a colectivului Eminescu) a editat în program
individual de cercetare volumele:
– Ion Minulescu – Citiți -le noaptea (1992)
– Tudor Arghezi – Manual de morală practică (1993)
– Domnița nebănuitelor trepte (corespondență Lucian Blaga – Domnița
Gherghinescu Vania (1995)
– Din călătoriile lui Don Miguel (corespondență Ion Barbu – Al. Rosetti) (1995)
– Când te -am văzut, Verona… (scrisori de dragoste Mihai Eminescu – Veronica
Micle, 1998)
– Ultimel e sonete închipuite ale lui Shakespeare – Vasile Voiculescu (1998)
– Paiața tristă – Al. Ciorănescu (2002
– Titircă, Sotirescu & Cia – I. L. Caragiale (2003)
– Printre cărți și manuscrise – studii de istorie literară (2005)
Dora Mezdrea – activitate de cercetare susținută în apariția celor patru volume
biografice Nae Ionescu (2000 – 2005). Și, împreună cu Marin Diaconu volumele I, II, VI, VII
din opera lui Nae Ionescu dintr -un proiect amplu ce urmează să apară în 17 volume.
Un alt proiect de mare întindere – 30 d e volume, este Opera lui Vasile Băncilă din
care cercetătoarea a editat primele cinci volume.
Jurnal berlinez , 2005, și Rânduiala , 2006 – ediții critice din opera lui Dumitru Cristian
Amzăr.

58Creția , Petru, Eminescu editat și comentat de Petru Creția, Antologii, Editura Humanitas, București, 1994, p. 5.

103
Ileana Ene – două interesante volume de restituiri din arhiva Muz eului Literaturii
Române: Farmecul discret al manuscriselor – scriitori români și străini din Arhiva Muzeului
Literaturii Române, 1998
Lucian Chișu a editat două volume Eminescu în corespondență , 1997 -2000.
Veronica Micle – Poezii și corespondență , 3 volu me – 1992; a descifrat, stabilit text și
editat în cadrul proiectului de cercetare Recuperarea memoriei – Rotondele 13 în șapte
volume.
– Nichifor Crainic – Spiritualitatea poeziei românești și Memorii , ediții îngrijite de
Alexandru Condeescu, unde apar mare parte din manuscrisele recuperate de muzeu
de la Securitate.
– Alexandru Oprea – Mateiu Caragiale, un personaj. Dosar al existenței , Muzeul
Literaturii Române, 1979.
– M. Eminescu – Sonete – ediție critică îngrijită de Petru Creția, 1991
– Memorie literară bucureșteană de Corneliu Lupeș, două volume dedicate caselor
memoriale dependente de Muzeul Literaturii Române, 2003, 2005
– Cronologia vieții literare românești , o lucrare în 10 volume, realizată de un
colectiv de tineri cercetători, colabo ratori ai muzeului și care este un instrument de
lucru necesar istoricilor și criticilor literari români.
Compartimentul Cercetare s-a implicat de -a lungul anilor în acordarea Premiului
Perpessicius pentru ediții critice naționale care a stabilit pe criter ii de valoare incontestabilă
ierarhia în cadrul acestui segment de elită a muncii de cercetare asupra istoriei literaturii
române.
În programul Muzeului Literaturii Române, Perpessicius definește într -o formulă,
acum poate desuetă imaginea cercetătorului p asionat de munca sa, aducând un omagiu acestui
truditor tainic al spectacolului unic al creației.
„Singur scrisul de mână, așadar manuscriptul, fie el în chirilica cea mai geometrică,
fie în cea mai fantezistă grafie modernă, pulsează de viață tot așa cum se face simțită
peregrinarea sângelui și în mâna cea mai străvezie […] El tânjește încontinuu după izul
acela reavăn de hârtie, în care tot mai stăruie ceva din seva care a premers celulozei; el
tânjește după inscripțiile de antraceu, ca după stropii de s ânge ai celui ce a purtat crucea pe
calvarul creației artistice; el tânjește după hieroglifele misterioase și de tot atâtea ori
indescifrabile, în care autorul și -a încifrat secretele imaginației lui.” 59

59Perpessicius: Excurs sentimental , București, Muzeul Literaturii Române, 1972, p. 26.

104

PARTEA A DOUA

Ieșirea în lume. Valorificarea patrimoniului.

105

Capitolul I. Publicații.
I. 1. Ediția națională Mihai Eminescu
I. 2. Revista Manuscriptum.
I. 3. Editura Muzeul Literaturii Române.

106

I. 1. Ediția națională Mihai Eminescu
Legătura Muzeului Național al Literaturii Române cu tipărirea ediției critice a operei
lui Mihai Eminescu se întinde de -a lungul a cinci decenii. Deși cele șaisprezece volume ale
monumentalei ediții au apărut sub tutela editorială a Academiei Române, acest op
funda mental al culturii române a fost început în anul 1933 de Dumitru Panaitescu
Perpessicius, viitorul ctitor al Muzeului Literaturii și continuat, reluat în anul 1977 de un
colectiv de specialiști de la același muzeu.
Perpessicius a lucrat vreme de treizeci de ani asupra manuscriselor eminesciene
depuse de Titu Maiorescu la Academia Română. A reușit astfel să publice întreaga operă
poetică a lui Eminescu – vol. I -VI – 1939 -1963. „Perpessicius, ca editor al poeziei, a avut
răbdarea și priceperea să dea tuturor acestor greutăți cea mai bună dezlegare cu putință în
orizontul de așteptare al anilor în care a lucrat, raportat la întreaga tradiție care îl
precedase. […] Valoarea ediției lui Perpessicius s -a impus curând, în ciuda unor obiecții și
singurul lucru car e rămânea de regretat este că nu i -a fost dat să meargă până la capăt,
editând critic tot ceea ce a mai scris Eminescu”79
Primul volum din Opere M. Eminescu a apărut în anul 1939 la Fundația regală pentru
Literatură și Artă Carol al II -lea, București și are ca subtitlu „Poezii publicate în timpul
vieții”. În textul preliminar „Lămuriri pentru ediția de față”, Perpessicius stabilește normele și
criteriile de ed itare ce aveau să fie urmate până la ultimul volum al opului: Textul; Ordinea;
Ortografia; Aparatul critic; Anexe; Cronologia și încheie în Nota asupra ediției: „Conștienți
de greutatea lucrului întreprins dar și de râvna cu care ne -am dedicat lui, nu ne v om
subprețui, din falsă modestie, eforturile. Dar nici nu vom încheia altminteri decât cu credința
pe care gravitatea lucrului ne -a fortificat -o zi de zi și care s -ar putea sintetiza în curagioasele
și reconfortantele cuvinte, pe cari editorii textului soc ietății dantesce, le gravează în primele
rânduri ale profeției lor: «ogni edizione anche à piu accurata, e sempre susc ettibile di
miglioramenti» ”.80
Volumul II – Poezii tipărite în timpul vieții; De la Povestea codrului la Luceafărul –
Note și variante, F undația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943.

79Creția, Petru, Testam entul unui eminescolog , Editura Humanitas, 1998, p. 8.
80 Perpessicius, M. Eminescu, Opere, I, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1939, p. XXXVIII.

107
Volumul III – De la Doina la Kamadeva – Note și variante, Fundația Regală pentru
Literatură și Artă, București, 1944. Cu volumul al III -lea se încheie publicarea poeziilor
antume.
Volumul IV – Poezii postume – Introducere, Anexe – Tabloul edițiilor, Editura
Academiei, Republica Populară Română, 1952.
Volumul V – Ultimul volum din seria Poeziilor postume – Anexe, Note și variante,
Exerciții și Moloz; Addenda & Corrigenda; Apocrife; Mărturii; Ludice, Editura Academiei,
Republica Populară Română, București,1958.
Volumul VI – Literatura populară – Introducere; Poeme originale de inspirație
folclorică; Lirica populară; Balade dramatice; Basme în proză; Irmoase; Note și variante;
Anexe; Exerciții și Molo z; Caietul anonim; Bibliografie, Ludice, Editura Academiei,
Republica Populară Română, 1963.
Directorul Alexandru Oprea are inițiativa reluării Ediției critice a operelor lui
Eminescu și face demersuri către forurile culturale și politice ale vremii, iar î n 1975 reușește
să formeze un colectiv de cercetători și specialiști care aveau să continue munca de treizeci de
ani a lui Perpessicius. Ediția avea să poarte în continuare giru l Editurii Academiei și urma să
fie realizată de „Colectivul Eminescu”, format de câțiva cercetători proveniți de la institute
academice intrate în proces de restructurare. Astfel, primul nucleu al acestui grup de
cercetători este format din Dimitrie Vatamaniuc, Eugenia Oprescu și Simona Cioculescu,
veniți de la Institutul de Literat ură „G. Călinescu”; Anca Costa -Foru și Claudia Dimiu de la
Institutul de Istorie a Artei „G. Oprescu”; Alexandru Surdu de la Institutul de Logică al
Academiei; Petru Creția de la Institutul de Filozofie, Oxana Busuioceanu de la Biblioteca
Națională. În anu l 1977 apare primul volum din Ediția națională M. Eminescu, realizat de
Muzeul Literaturi Române în colaborare cu Academia Republicii Socialiste România,
volumul VII – în cronologia ediției Perpessicius. Formatul și structura sunt păstrate cu
strictețe, ia r paginile de gardă dau seamă despre noua alcătuire a aparatului editorial: M.
Eminescu – Opere ; Ediție critică întemeiată de Perpessicius; Academia Republicii Socialiste
România * Muzeul Literaturii Române; VII – Proza literară – Sărmanul Dionis * La
aniversară * Cezara * Geniul pustiu * Celelalte proze postume; Texte inedite; Studiu
introductiv de Perpessicius; cu 77 de reproduceri după manuscrise; 1977 – Editura Academiei
Republicii Socialiste România, București, Calea Victoriei, 125, sector 1. Ediție cr itică îngrijită
de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturi Române; Petru Creția – stabilirea textului
și a variantelor; Dimitrie Vatamaniuc – comentariile și notele de istorie literară; Anca Costa –
Foru și Eugenia Oprescu – descifrarea și transcr ierea literară a textelor; Colaboratori externi

108
Dumitru D. Panaitescu (fiul lui Perpessicius) și Anita Bhose (India); Coordonator Petru
Creția.
Acest volum VII, de continuitate și de început se deschide cu o prefață semnată de Al.
Oprea, asistentul și cola boratorul apropiat al lui Perpessicius, o „mărturisire” despre munca
marelui editor asupra manuscriselor eminesciene. Prefața, intitulată Perpessicius și romanul
ediției integrale a operei lui Eminescu , este și o pledoarie pentru continuarea editării ediți ei
academice și realizarea uneia integrale, dezideratul enunțat de la început de inițiatorul acestui
proiect: „Perpessicius fixa ca termen ultim sfârșitul acestui veac. În ce ne privește am
propune o dată intermediară: 1989, împlinirea a 100 de ani de la m oartea Poetului. Atunci,
peste 12 ani, am putea face un bilanț a ceea ce s -a realizat și, cine știe, poate că ne vom fi
apropiat mai mult decât visam de ținta urmărită. Este, oricum, această sarcină de onoare ce
revine generațiilor actuale de cercetători c are […] va să înfăptuiască un vechi deziderat al
culturii naționale, îndeplinind, totodată, o datorie supremă față de poporul nostru a cărei
înaltă expresie spirituală este opera lui Eminescu.” 81
Studiul introductiv semnat de Perpessicius, intitulat Proza literară a lui Eminescu , a
fost publicat în anul 1957 în primul volum de Mențiuni de istoriografie literară și folclor și nu
a fost remaniat niciodată. Este un elogiu adus prozei literare a lui Eminescu și o analiză
pertinentă a acestor lucrări în dorința editorului de a situa pe același nivel cele două registre
ale creației eminesciene: poezia și proza. „…Căci proza literară a lui Eminescu nu stă cu
nimic mai prejos de poezia sa, nici ca dată în evoluția scrisului nostru în proză, nici sub
raportul caract erelor originale, specifice scrisului eminescian […] Se poate afirma fără
putință de tăgadă că Eminescu a fost și în ordinea prozei literare un meșteșugar tot atât de
iscusit și de strălucitor ca și în ordinea poeziei. Rod, deopotrivă, al temperamentului s ău
înnăscut, altoit cu toate lecțiile vieții, culturile și peisajele prin care a străbătut, proza
literară a lui Eminescu poate fi urmărită, pas cu pas, în întregimea și desăvârșirile ei
succesive, la fel ca și poezia.” 82
Seria introducerilor la volumul V II – cel al reluării ediției academice a operelor
eminesciene este încheiată de textul lui Petru Creția – Lămuriri pentru volumul de față ,
pandant al introducerii semnate de Perpessicius la primul volum al Ediției critice a operelor
lui M. Eminescu, în 193 9, și apărută la Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”.

81 Oprea, Alexandru, Perpessicius și romanul ediției integrale a operelor lui Eminescu , M. Emi nescu,
Opere , vol. VII, Editura Academiei RSR, București, 1977, p. 9.
82 Perpessicius, Proza literară a lui Eminescu, M. Eminescu, Opere VII, Proza literară, E ditura Academiei RSR,
București, 1977, p. 20.

109
Lămuriri pentru volumul de față , textul lui Petru Creția, coordonatorul volumului VII,
primul în ordinea reluării ediției integrale a operei lui Eminescu este în fapt un amplu studiu
explicativ în privința continuării principiilor de editare stabilite de Perpessicius și relevarea,
pe larg, a noilor criterii de cercetare, de evaluare și de considerare a acestei lucrări laborioase.
Principiile, expuse în acest studiu vor constitui baza ed itării operei eminesciene până la
finalizarea, în anul 1994, a integralei operei eminesciene. Este vorba despre continuarea
muncii de cercetare și editare a Maestrului și de așezarea în principiile filologiei moderne a
materialului aflat în Caietele Emines cu de la Biblioteca Academiei Române. „Când este
vorba de ediție ca întreg volumul acesta o continuă în sensul fidelității bine chibzuite la
principiile, țelurile, metodele, structura, tehnicile și spiritul ei, mergând până la păstrarea
înfățișării materia le a tipăriturii […] Dar a continua, în sensul deplin viu al cuvântului, mai
înseamnă ceva: a ține seamă de disponibilitatea ctitorului la orice sugestie spornică și
dreaptă, la tot ce poate îmbunătăți rodul strădaniei sale. Disponibilitatea aceasta
Perpes sicius o avea, cu măsură și discernământ. Se cădea să -i fie respectată .” 83
Subcapitolele studiului enunță, în termenii unei adânci cunoașteri filologice principiile
după care a fost alcătuită integrala operei eminesciene:
1) Continuarea ediției Perpessic ius;
2) Tabloul edițiilor;
3) Sinopsa Manuscriselor – topografie și cronologie;
4) Corpus;
5) Organizarea textelor;
6) Stabilirea textului de bază și aparatul de variante;
7) Principiile de transcriere – punctuația și semnele ortografice;
– compensarea inconvenientelor transcrierii interpretative.
8) Notele de istorie literară;
9) Bibliografia;
10) Indicii;
11) Volumul în perspectiva ediției.
„Grație luminatei strădanii a lui Perpessicius ceea ce a fost greu s -a făcut: el a impus
prin principiile și exig ența sa, un stil de editare a lui Eminescu, a izbutit să ducă la capăt
publicarea operei poetice și a literaturii de inspirație populară și ne -a lăsat moștenire
materiale și jaloane pentru restul ediției. Iar instituția de cultură întemeiată de el, MUZEUL

83Creția , Petru, Lămuriri pentru volumul de față, M. Eminescu, Opere VII , Editura Academiei RSR, București,
1977 , p. 40 .

110
LITERATURII ROMÂNE, în colaborare cu EDITURA ACADEMIEI, a izbutit, într -un an de
severe și disciplinate eforturi să realizeze volumul acesta, redeschizând astfel, calea. Au mai
rămas de publicat, în cadrul ediției academice Perpessicius, opera dramatică, o pera
publicistică, însemnările filozofice, științifice și istorice sau de altă natură, păstrate în
caietele manuscrise, dicționarele de rime, corespondența publică și privată, precum și
traducerile de opere literare, filozofice, istorice și științifice.” 84
Volumele ediției academice au apărut de -a lungul unei perioade de 18 ani în ordinea
definitivării lor în funcție de tematică și structură. Cronologia stabilită inițial a fost respectată
în conținutul volumelor dar nu și în succesiunea anilor editării:
Volumul VIII. Opere , Teatrul original și tradus, Traducerile de proză literară.
Dicționarul de rime. Studiu introductiv de Petru Creția. Cu 145 de reproduceri după
manuscrise, Editura Academiei RSR, București, 1988 (1194 pagini). Ediție critică îngrijită de
un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii Române: Petru Creția – stabilirea și
afilierea textelor, comentariile; Aurelia Dumitrașcu – stabilirea textului pentru teatrul original;
Oxana Busuioceanu – stabilirea textului pentru traduceri și dicțion arul de rime, bibliografia
editărilor; Dimitrie Vatamaniuc – cadrul istoric literar.
Volumul IX. Publicistică . 1870 – 1877 – „Albina”, „Familia”, „Federațiunea”,
„Convorbiri literare”, „Curierul de Iași” . Studiu introductiv de Al. Oprea. Cu 68 de
reproduce ri după manuscrise și publicații. Editura Academiei RSR, București, 1980, 885
pagini. Ediție critică îngrijită de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii Române:
Petru Creția – stabilirea textului și a variantelor; D. Vatamaniuc – comentariile și notele de
istorie literară; Anca Costa -Foru, Eugenia Oprescu – descifrarea și transcrierea literală a
textelor, colaborator extern Gerhardt Csejka – textele germane. Coordonator și studiu
introductiv Petru Creția.
Volumul X. Opere. Publicistică : 1 noiem brie 1877 – 15 februarie 1880 – „Timpul” .
Cu 16 reproduceri după publicații și manuscrise. Editura Academiei RSR, București, 1989,
736 pagini. Ediție critică îngrijită de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii
Române: Dimitrie Vatamaniuc – responsabilul secțiunii de publicistică, stabilirea paternității
textelor, comentariile; Petru Creția – responsabil filologic al ediției; Oxana Busuioceanu,
Simona Cioculescu, Anca Costa -Foru, Aurelia Dumitrașcu, Claudia Dimiu, Eugenia Oprescu,

84Creția, Petru, Lămuriri pentru volumul de față, M. Eminescu, Opere VII , Editura Academiei RSR, București,
1977, p. 71.

111
Alexandru Surd u – transcrierea filologică a textelor. Colaborator extern pentru istorie – Ion
Bulei; Coordonator Dimitrie Vatamaniuc.
Volumul XI. Publicistica. 17 februarie – 31 decembrie 1880 – „Timpul” . Cu 27 de
reproduceri după publicații și manuscrise. Editura Acade miei RSR, București, 1984, 628 de
pagini. Ediție critică îngrijită de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii Române;
Dimitrie Vatamaniuc – responsabil al secțiunii de publicistică, stabilirea paternității textelor,
comentariile; Petru Creția – responsabil filologic al ediției; Oxana Busuioceanu, Anca Costa –
Foru, Aurelia Creția, Eugenia Oprescu – transcrierea filologică a textelor. Coordonatorul
ediției Alexandru Oprea: lămuriri asupra editării publicisticii din 1880: Dimitrie Vatamaniuc.
Volumu l XII. Opere. Publicistica. 1 ianuarie – 31 decembrie 1881. Cu 28 de
reproduceri după publicații și manuscrise. Editura Academiei RSR, București, 1985, 666 de
pagini. Ediție critică îngrijită de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii Române;
Dimitrie Vatamaniuc – responsabil al secțiunii de publicistică, stabilirea paternității textelor,
comentariile; Petru Creția – responsabil filologic al ediției; Oxana Busuioceanu, Anca Costa –
Foru, Aurelia Creția, Eugenia Oprescu – transcrierea filologică a textelor. Coordonatorul
ediției Alexandru Oprea. Lămuriri asupra editării publicisticii din 1881: Dimitrie Vatamaniuc.
Volumul XIII. Opere. Publicistica. 1882 – 1883, 1888 – 1889. „Timpul” , „România
liberă”, „Fântâna Blanduziei”. Cu 64 de reproduceri după publicații și manuscrise. Editura
Academiei RSR, București, 1985, 658 de pagini. Ediție critică îngrijită de un colectiv de
cercetători de la Muzeul Literaturii Române; Dimitrie Vatamaniuc – responsabil al secțiunii
de publicistică, stabilirea paternității textelor, comentariile; Petru Creția – responsabil
filologic al ediției; Oxana Busuioceanu, Simona Cioculescu, Anca Costa -Foru, Aurelia Creția,
Claudia Dimiu, Eugenia Oprescu – transcrierea filologică a textelor. Coordonatorul ediției
Alexandru Oprea. Lăm uriri asupra editării publicisticii din 1882 – 1883, 1888 – 1889:
Dimitrie Vatamaniuc.
Volumul XIV. Traduceri filosofice, istorice și științifice – Hurmuzaki * Rötscher *
Kant * Leskien * Bopp * Articole și exemple. Studiu introductiv de Al. Oprea. Cu 347 de
reproduceri după publicații și manuscrise. Editura Academiei RSR, București, 1983, 1063 de
pagini. Ediție critică îngrijită de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii Române;
Petru Creția – stabilirea textelor și a variantelor; Dimitrie Vata maniuc, Anca Costa -Foru –
comentariile și notele de istorie literară; colaboratori externi: Gheorghe Mihăilă – pentru
manualul de paleo -slavă; Amita Bhose – pentru gramatica limbii sanscrite; responsabilul
filologic al ediției: Petru Creția. Coordonatorul ediție: Al. Oprea. Biografia intelectuală a lui
M. Eminescu – Al. Oprea. Lămuriri asupra traducerilor eminesciene: Petru Creția.

112
Volumul XV. Fragmentarium, Addenda Ediției . Cu reproduceri după manuscrise,
documente și presă. Editura Academiei Române, București, 1993, 1471 de pagini. Ediție
critică îngrijită de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii Române: Petru Creția,
Oxana Busuioceanu, Anca Costa -Foru, Aurelia Dumitrașcu – stabilirea textelor în limba
română; D. Vatamaniuc – comentarii ; Simona Cioculescu, Claudia Dimiu – afilieri de istorie
literară. Colaboratori externi: Magdalena D. Vatamaniuc pentru textele științifice; Gherasim
Pintea, Mariana Petrescu – descifrări, traduceri pentru textele în limba germană, Mihai
Ciurdariu – desci frări, traduceri și control științific pentru textele în limba germană, Leonard
Gavriliu – traduceri, recitire; Alexandru Surdu, Thomas Kleiniger – control științific; Helmuth
Fisch (Germania) – identificarea surselor, control științific; Ioana Velculescu – facsimile.
Coordonatori: Dimitrie Vatamaniuc. „Fragmentarium”; Petru Creția – Addenda. Redactorul
ediției: Georgeta Mitran. Lămuriri asupra ediției: Petru Creția, D. Vatamaniuc.
Volumul XVI. Opere. Corespondența. Documentar. Cu reproduceri după manuscris e
și documente. Editura Academiei RSR, București, 1989, 856 de pagini. Ediție critică îngrijită
de un colectiv de cercetători de la Muzeul Literaturii Române; Dimitrie Vatamaniuc –
responsabil al secțiunii de corespondență și documentar, comentariile; Petr u Creția –
responsabil filologic al ediției; Oxana Busuioceanu, Simona Cioculescu, Anca Costa -Foru,
Claudia Dimiu, Aurelia Dumitrașcu, Alexandru Surdu – transcrierea filologică a textelor.
Coordonator: Dimitrie Vatamaniuc. Cronologie 1850 – 1889: Dimitrie Vatamaniuc.
După 1990, Colectivul Eminescu de la Muzeul Literaturii Române s -a destrămat, iar
demersurile lui Petru Creția către conducerea de atunci a Bibliotecii Academiei Române – în
vederea reluării Ediției Eminescu – au rămas fără răspuns. Dorința căr turarului era aceea de a
strânge un nou nucleu de filologi tineri alături de care, având în urmă experiența sa și tradiția
precedentă să pornească o nouă și temeinică ediție critică cu tehnică modernă de lucru și cu
atenția cuvenită unui asemenea demers. P etru Creția av ea să -și manifeste nemulțumirea față
de receptarea lipsită de interes în cultura română a Ediției Eminescu în volumul Testamentul
unui eminescolog , publicat postum la Editura Humanitas.
„În 1994, odată cu apariția ultimului volum al ediției integrale a operelor lui Mihai
Eminescu, elaborată întâi de Perpessicius, apoi în cadrul instituțional al Muzeului Literaturii
Române, sub auspiciile Academiei Române, se încheia o etapă din istoria lungă și sinuoasă a
publicării scrierilor eminesciene. De zideratul, demult formulat de Nicolae Iorga, ca fiecare
rând scris de Eminescu să vadă lumina și să cunoască răspândirea tiparului se afla împlinit.
Pentru cultura română, în întregul ei, momentul era important. […] Totuși, el a trecut ca un
moment literar între altele, cu micile liturghii de rigoare, fără să prilejuiască, însă, cum s -ar

113
fi cuvenit, un examen de conștiință a întregii culturi românești și încercarea de a desluși
niște semnificații care o privesc ca întreg și o definesc ca întreg. […] Emines cu a devenit
obiectul unui cult, cu dogmele de rigoare, cu o martirologie, cu ritualuri și ceremonii fixate
deja de o tradiție încremenită în înfricoșătoarea ei vacuitate.” 85
Dezideratul lui Nicolae Iorga și visul lui Constantin Noica avea să se împlineas că în
anul 2001 când Editura Academiei Române a publicat Caietele Mihai Eminescu , în viziunea
editorială a graficianului Mircia Dumitrescu. Acesta s -a străduit și a reușit să respecte cu
strictețe meandrele tehnice generate de tipurile de format, dimensiun i, caligrafiere și legătorie,
de numerotare a manuscriselor originale, materialitate și le -a adunat într -un număr de 38 de
volume. Acest op permite accesul integral la manuscrisele lui Eminescu și elaborarea unei noi
ediții critice necesară culturii române . În finalul prefeței la volumul XV, Petru Creția și
Dimitrie Vatamaniuc stabilesc criteriile și organizarea unei următoare ediții critice, o
provocare pentru viitorii cercetători: „ Pentru a înfăptui acest deziderat este nevoie ca toate
cele 9000 de pagini manuscrise să fie descifrate, unitate textuală de unitate textuală și apoi
fiecărei asemenea unități să i se stabilească statutul, cronologia, afilierea și amplasarea. […]
Iar rezultatul final ar trebui să arate asrfel, pe secțiuni:
I. OPERA LITERARĂ
Poeziile
Dramele în versuri
Dramele în proză
Prozele literare
Culegerile și prelucrările de folclor
II. OPERA TEORETICĂ
Antologie și gnoseologie
Gândirea estetică
Gândirea filologică și lingvistică
Gândirea sociologică și politică
III. PUBLICISTICA
IV. CORESPONDENȚA

Secțiuni anexe:
I. MEMORIALISTICA CONTEMPORANILOR

85 Creția, Petru, Temeiurile și rosturile acestei cărți, Testamentul unui eminescolog , Editura Humanitas,
București, 1998, pp. 11 – 12.

114
II. INDICII TEMATICE
III. BIBLIOGRAFIA
[…] Cu acest volum XV, penultimul în ordinea serială, dar cel din urmă în ordinea
cronologică, editarea integrală și critică a scrierilor lui M. Eminescu ajunge la capătul ei, la
peste o jumătate de secol de la publicarea, de către întemeietorul ei Perpessicius, a primului
volum (1939). Considerăm însă că această ediție, trecută prin atâtea vicisitudini istorice, este
numai o primă, importantă, etapă în direcția ediției definive.” 86

86 Creția, Petru, Vatamaniuc, Dimitrie, Lămuriri asupra volumului de față , M. Eminescu, Opere, vol. XV ,
Fragmentarium. Addenda ediției, Editura Academiei Române, București, 1993 , p. 8.

115

I. 2. Revista Manuscriptum.
“O arhivă națională de texte și documente inedite – Manuscriptum ”

Durata și apariția cu continuitate a revistei ”Manuscriptum” ar putea părea scurtă – 45
de ani de existență până în acest moment. Dar istoria complexă a acestei continuități în presa
culturală românească a ultimilor ani transformă alcătuirea și editarea acestei ”cărți” de istorie
literară într -un serios reper pentr u specialiștii interesați de domeniul literar. Un domeniu putin
specatculos, cel al cercetării arhivistice.
Visul dintotdeauna a lui Perpessicius a fost acela de a da o altă soartă documentului
literar, de a face cunoscut publicului traseul spiritual al e laborării operei. Acumularea de
mărturii, evidența, clasarea și conservarea, expunerea și comentariul documentar nu sunt
suficiente pentru cercetătorul dăruit exemplar muncii sale. În urma demersurilor lui Al. Oprea,
în anul 1970 se aprobă de către Comitet ul de Stat pentru Cultură și Artă publicarea ”unui
buletin al Muzeului Literaturii Române” ce avea drept scop valorificarea ineditelor din
patrimoniul muzeului. Este un prilej pentru Perpessicius și colaboratorii săi să propună spre
publicare o revistă de aproape 200 de pagini cu o prezentare grafică specială, inedită ea însăși
prin formă și conținut.
Ca tradiție europeană în domeniu, Șerban Cioculescu amintește de revista franceză,
”Le manuscrit autographe” : ”Cu preocupări aproximativ asemănătoare ”, care î nsă îl
nemulțumește pe istoricul literar:” M-a surprins atunci, ca și acum, monotonia […] în Franța,
unde publicul amator de autografe este foarte mare, unde există o adevărată bursă a
autografelor cu vânzare prin licitație…o publicație ca”Le manuscrit au tographe”nu găsise,
deci, acele modalități revuistice capabile să o scoată din sfera restrânsă de interes a
specialiștilor […] lipsea preocuparea pentru acest gen de tipăritură care valorificând
manuscrise sa ne ofere imaginea psihică a omului: temperament ul, stilul de viață și gândire,
ba chiar, la nevoie, impaciența lui, în sfârșit toate simptomele creației ”. 60
Dezbaterile legate de numele revistei, de titlul ce trebuia să exprime programul,
statutul și conținutul revistei, au fost conduse de Perpessicius însuși iar simbolul reprezentat

60Cioculescu, Șerban, „Tribuna”, ani XV, nr. 35 (767), 2 septembrie 1971, p.6.

116
de un nume sau altul – cu o predilecție pentru formele latinizant , clasicizan te – a trecut prin
diverse metamorfoze. Metaforele propuse de c ărturar au fost: Sisyphos – simbol al acribiei și
tenacității cu care Perpessicius se identifica; Marsyas care sugera îndrăzneala muritorilor de
rând de a se întrece cu nemuritorii; Diogene – lampa lui căutând și luminând descoperirea de
documente. A fost propus și titlul ”Universul literar” , periodicul unde Perpessicius lucrase
între anii 1925 -1927. Și chiar un nume de revistă din publicațiile lui Ion Heliade Rădulescu,
”Museu literar” . Acest t itlu era mai aproape de viziunea sa despre o revistă literară cu un
conținut atât de special. S -a găsit, în final, și a fost adoptat numele revistei: ”Manuscriptum” ,
nume care s -a identificat în timp cu viața literelor românești, cu istoria prezentă și tre cută a
scriitorilor români.
”Muzeul literaturii române a hotărât să editeze această publicațiune periodică, în
care să comunice nu numai publicului de obște, dar și celui de specialitate, bogăția
documentară a colecțiilor sale […] titlul acestei publicațiu ni este”Manuscriptum”și el
denumește în forma lui solemnă, nu numai acea tortură dulce a manuscrisului, care a muncit
pe marii și micii scriitori, de la noi și de pretutindeni, dar și ceva din ”farmecul”
manuscriselor.”61
În decembrie 1970 apare primul num ăr al revistei și lansarea publicației a fost făcută
în holul Facultății de filologie, în prezența unui public de specialiști: ”Mi -amintesc marile
afișe neobișnuite ca viziune grafică și subiect, chiar și pentru vremea aceea, de deschidere
ideologică din j urul momentului ’68, care anunța înființarea unui nou periodic literar,
absolut inedit în peisajul publicisticii românești dar și dincolo de el”.62
Tradiția facsimilării operelor scriitorilor români era însă mai veche. Ea datează din
1927 când sub egida Lu ceafărul S.A. Arte Grafice, apăreau sub ” forma unor borșuri,
douăsprezece pe an”, în colecția ”Manuscriptum” facsimile după manuscrisele operelor
literare. Editorul, Petru Cătunaru a reușit să reproducă numai câteva manuscrise: Versuri de
Octavian Goga , Stigletele și Dimineți de iulie de Mihail Sadoveanu , Spovedanii de Ion
Minulescu , Cântecul lebedei și Cuibul visurilor de Liviu Rebreanu .
Periodicul de istorie literară era o publicație cu apariție de patru numere pe an.
Colectivul redacțional codus de Perp essicius și Alexandru Oprea îi avea în componență, la
începuturi, pe Constandina Brezu, Nicolae Florescu, Corin Grosu, Romulus Vulpescu, Diana
Cristev, iar în secretariatul de redacție pe Mircea Grigorescu și Colea Pirotici. Primul număr
al revistei care î și fixează structura și sumarul într -o formă ce avea să devină constantă, în

61 Perpessicius, Dumitru Panaitescu, Programul nostru , „Manuscriptum” , nr. 1/1970, p. 3.
62Condeescu, Alexandru, Manuscriptum la cumpăna anilor , în „ Manuscriptum ”, nr. 1-4, 2000, p.4

117
mare parte, de -a lungul anilor, este deschis de editorialul semnat de Directorul fondator,
Dumitru Panaitescu Perpessicius, cu titlul ” Programul nostru ”.63În această ”declarație”
sentimentală cărturarul își mărturisește dragostea sa pentru manuscris, pentru munca
scriitorului, pasiunea pentru cercetare și dorința de a -i împărtăși cititorului câte ceva din
fascinația sa: ” raportat la scrisul de mână, tiparul este cam ceea ce, față de modelul viu, este
fotografia – și-n pagina de tipar ca și la cea mai artistică dintre fotografii, același aer
inanimat te întâmpină. Și doar se cunosc, din vremea faraonilor și până azi, atâtea mumii
perfect sulemenite. Singur scrisul de mână așadar manus criptul – fie el în chirilica cea mai
geometrică – fie în cea mai fantezistă grafie modernă, pulsează de viață, tot așa cum se face
simțită peregrinarea sângelui și în mâna cea mai străvezie. De aici și indispoziția celui
familiarizat cu manuscriptele, cân d, dintr -o pricină sau alta, e nevoit să lucreze pe o
fotocopie. El tânjește incontinuu după izul acela reavăn de hârtie […] el tânjește după
hieroglifele misterioase și tot de atâtea ori indescrifrabile, în care autorul și -a încifrat
secretele imaginației lui… ”. Această pledoarie pentru respectul aproape sacrosanct față de
”Manuscript” este de fapt linia dupa care s -a alcătuit de -a lungul anilor revista
”Manuscriptum”. Documentele literare sunt însoțite de prezentări ale specialiștilor, de
facsimile și o i conografie bogată căutând astfel să se evite monotonia și ariditatea. Încă de la
primul număr Perpessicius și colaboratorii săi concept revista ca pe o publicație unică, cu u n
conținut exclusive de inedite postume. Scopul explicit fiind acela de a pune la îndemâna
specialiștilor dar și a publicului interest materialul patrimonial existent în arhiva muzeului:
”Accentul periodicului nostru cade așadar pe tipărirea documentului literar, pe care îl
introduce în circuitul culturii de specialitate, ce singură ea este chemată să -l întregistreze și
să-l valorifice […] În primul rând, revista noastră va acorda tot interesul laboratorului intim
al literatului, înțelegând prin aceasta întreg procesul de filtrare, de la formele primare, până
la forma definitivă, variațile de titlu ale poemelor sau culegerilor etc. Aceste munci năvalnice
ale facerii iau uneori, ca la Eminescu, aspecte impresionante prin multitudinea formelor, în
time ce, alteori, sunt abia ghicite. […] Pentru a limita la un simplu exemplu jocul acesta în
aparență capricios al formelor intermediare, vom spune că din cele zece variante ale celui
de-al patrulea vers din prima strofă aLuceafărului : ”Un ghiocel de fată”; ”O mult frumoasă
fata”; ”Un vlăstărel de fată”; ”O pasăre de fată”; ”Un gândure de fată”; ”Un soi frumos de
fată”; ”Un giuvaer de fată”; ”Un cănăraș de fată”; ”O dalie de fată”; ”O prea frumoasă

63 Perpessicius, Dumitru Panaitescu, din „Manuscriptum” , nr. 1/1970, p. 3.

118
fată„ ; ultima variantă, imprvizată cu creionul, este nu numai cea mai sugestivă, dar și cea
mai perf ectă prin simplitatea ei necăutată. ”64
Am insistat asupra acestui citat din primul număr al revistei ”Manuscriptum” pentru a
sublinia inefabilul acestui demers al editorului și adăugând că, manuscrisele eminesciene de la
Biblioteca Academiei Române au const ituit ani buni sursa multor prezentări și dezbateri în
sumarul revistei, până la incheierea ediției naționale Mihai Eminescu Opere.
Pe lângă editorialul program al Maestrului revista conținea piese de rezistență: Trei
poeme necunoscute de Ionel Teodoreanu prezentate de Alexandru Oprea; Fragmente inedite
din romanul Mariana Vidrascu de Mihail Sadoveanu (din care prozatorul tipărise doar un
singur capitol în ” Viața Românească” , în 1906), prezentat de Perpessicius și Corin Grosu; o
conferință despre sensurile marii poezii pe care Vasile Voiculescu a ținut -o la radio; un grupaj
de inedite dedicat comemorării lui Vasile Alecsandri – 80 de ani de la moarte – o scrisoare
către Costache Negruzi, o poezie în limba franceză, Le signal du r éveil și o e pistolă scrisă
între cele două U niri, cea de la Iași și cea de la București, datată 1859, unde denunța un
complot anti -unionist; un epistolar interesant Panait Istrati în prezentarea lui Al. Oprea.
Numerele care au urmat, au continuat să adauge texte importante și rubri ci noi:
„Măștile scriitorului” – un fel de Violon d’Ingres al scriitorilor români; ”Fișier bibliografic” –
o consemnare atentă a ineditelor postume apărute în toată presa culturală, realizată prin
consultarea colecțiilor de periodice de la Biblioteca Acade miei Române; Epistolar; Curier,
rubrici de corespondență; Arhivă contemporană – cu documente referitoare la scriitorii
dispăruți recent; Ars poetica; rubrici ample cu texte ale marilor clasici români: Călinesciana;
Caragialiana; Eminesciana; Profesiune de credință; Hronicul vârstelor; Poeta faber; Poeta
utilis urbi; Tentațiile Thaliei; Scriitori români în arhive străine; Scriitori străini în arhive
românești; Mărturii; Gradina lui Epicur; Centenar; Cronica edițiilor; Jurnal; Ultima verba.
Titluri latinizan te, rubrici care încercau să cuprindă în expresie materialele documentare
obținute din arhiva muzeului dar și prin strădania redactorilor de a găsi manuscrise și
documente la familiile scriitorilor. Această stradanie a fost în mod constant preocuparea
redactorilor revistei și a colaboratorilor avizați și constanți. Mult înainte de apariția acestei
publicații, George Călinescu, într -un articol intitulat ” Instrucții pentru cercetători ” din
”Jurnalul literar” din 15 ianuarie 1939, referindu -se la colecțiile de ținute de familii, spunea:
”Multe persoane particulare, îndeosebi rude de scriitori, au documente interesante. Ele nu le
dau publicității din diferite motive: a) Fiindcă nu -și dau seama de importanța lor și nu știu

64 Perpessicius, Dumitru Panaitescu, Programul nostru , „Manuscriptum” , nr. 1/1970, p. 3.

119
cui să se adreseze, b) Fiindcă nu vor să divulge unele știri care le privesc și c) Fiindcă
pretind un folos material.”65Iar, mai târziu, referindu -se chiar la câteva numere din revista
”Manuscriptum” pe care le comentează, Șerban Cioculescu aduce în discuție ideea de
”document revelator” ce poate exista, fără a fi cunoscut, într -o uitată arhivă personală: ” De la
un scriitor mare, cel mai neînsemnat document, în aparență, are semnificația lui
reveloatoare. A ține sub obroc, în colecții particulare, asemenea comori de informații e un
risc pe care ist oricul literar nu -l acceptă. Cine ne garantează că acela care ridică pretenția
că numai piesele inedite cele mai revelatoare să fie publicate, nu va pierde el însuși din
propria colecție tocmai pe cea mai semnificativă? ”66
La împlinirea a cinsprezece ani d e apariție a revistei, Alexandru Oprea se adresează
posesorilor de documente și îi invită la colaborare cu revista de istorie literară. ” Adresăm un
apel tuturor specialiștilor ca și tuturor care dețin documente, să ne ajute sa aducem deplină
lumină în toat e problemele rămase încă obscure sau controversate. ” 67 , iar Petru Creția,
redactor șef al revistei și apoi Director onorific, declară într -un interviu publicat postum:
”…fac apel la toți cei care dețin manuscrise să se gândească înainte de toate la punere a lor
în circulația mare a culturii. Mulți le dau pe unde apucă, unde e ispita urgenței mai mare, în
foi de provincie pe care nimeni nu le mai are nici măcar in marile colecții din fondurile
bibliotecilor; din ce erau pierdute prin uitare devin încă o data pierdute prin publicarea lor
mărginașă. Această revistă este un instrument de lucru pentru istoricii literari, deci ea nu
intră numai în circuitul minor al unei senzații imediate de inedit, care vine și trece odată cu
publicația efemeră respectivă, aici t extele rămân înscrise într -o arhivă națională. Sunt și
bizazerii din partea urmașilor, unii dintre ei nu dau niciun preț pe aceste manuscrise, alții,
dimpotrivă le sacralizează și le dețin cu sentimentul că vor valora cândva miliarde. Alții pur
și simplu l e lasă în paragină, unii nu mai au inimă să se apropie de ele pentru că le -au fost
prea dragi scriitorii […] sunt multe motive omenești care rup accesul manuscriselor inedite
de locul lor consacrat de publicare revista”Manuscriptum” .68
Revista a continuat să apară, ignorând cronologia fixă și devenind într -un fel
atemporală iar limitele noțiunii de periodic au căpătat o altă valoare. Timpul acestei reviste
rare este cel al lecturii, al prezenței sale constante în presa culturală. Sincopele apariției la

65 Călinescu, George, Instrucții pentru cercetători , „Jurnalul literar” , 15 ianu arie, 1939, p. 5.
66 Cioculescu, Șerbam, Manuscripte și Manuscriptum ,„Tribuna”, anul XV, nr. 35 (767), 2 septembrie 1971, p. 6.
67 Oprea, Alexandru , „Manuscripum sau reabilitarea documentului” în Manuscriptum în 50 de numere, 1984,
p.20 .
68Creția, Petru, „O revistă cum nu sunt două în Țara Românească”, „ Manuscriptum” nr.3 -4/1996(104 –
105);1/1997(106) anul XXVIII, pp.5 -6.

120
timp datorate dificultăților financiare, schimbării ”strategiilor” culturale, risipirea echipei de
specialiști și lipsei de atracție a celor tineri pentru profilul ei nu i -au împiedicat pe cei câțiva
rămași, devotați frumuseții acestei reviste să continue să o alcătuiască.
S-ar părea că primii douăzeci de ani au fost cei mai buni când sumarul revistei nu a
fost maculat de editoriale politizante, supravegheate de cenzura comunistă dirijiata de
Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Revista se deschidea cu portretele ”tovarășului
Nicolae Ceaușescu” iar editorialele erau semnate impersonal ”redacția” sau ”manuscriptum”.
E drept că uneori revista era ”onorată” de câte o semnătură ”cu greutate” aparținând vreunui
editorialist de serviciu al sistemului (Ion Arde leanu sau Dumitru Popescu). Sumarul, rubricile
și textele erau trimise la Consiliul Culturii pentru a fi citite și aprobate de secția cenzură a
instituției . Alteori revista se deschidea cu telegrame adresate „tovarășului ” semnate de
scriitori devotați regi mului sau constrânși să o facă.
După anii ’90 ”Manuscriptum” s-a confruntat cu neajunsurile întregii culturi române
din epoca post -comunistă: micșorarea sistematică a tirajului și a bugetului, lipsa fondurilor
pentru plata colaboratorilor și a drepturilor de autor și pierderea masivă a numărului de
cititori. S -a renunțat, în timp, la culegerea de tip clasic, tipografică, la șpați, zincuri și plumb
și s-a constat at că, chiar cu mijloacele moderne nu prea mai existau meșteri care să poată
întocmi o machetă ș i că, în general, tehnoredactarea specială a revistei era destul de anevoios
de făcut: rubricația, sistemul suprapus de citate, coloncifrul si colontitlul, numărul fix de
pagini, plasarea adecvată a iconografiei compusă din facsimile, documente și manuscri se,
fotografii vechi ce aveau nevoie de retușuri speciale, vignetele care dădeau farmec paginilor,
dimensiunile standard ale oglinzii paginii. S -au pierdut câteva meserii care au devenit
anacronice și -au apărut altele. În această perioadă de tranziție tehn ică revista a supraviețuit iar
echipa de redactori a continuat să caute inedite , să apelez e la colaboratori de prestigiu, să
scoată numere i nteresante și mai ales, să nu se întrerup ă apariția revistei. Începând din 1972
aspectul grafic al revistei a fost schimbat beneficiind de gustul și de talentul desăvârșit al
inspiratului ”făcător de cărți”, Romulus Vulpescu. El, alături de graficianul Victor Mașek, a
reușit să dea ținută acestui ”buletin de muzeu” care a fost apreciat unanim în lumea culturală
românească precum și de personalități și specialiști europeni. ”Încă de la primul număr al
revistei ”Manuscriptum” am simțit o mare satisfacție, văzând că prin ea și prin Muzeul
literaturii române se împlinesc, pentru literele române, o lacună dureroasă și un cardinal

121
deziderat: cunoașterea genezei operei literare, cunoaștere față de care înțelegerea artistului
și receptarea operei nu poate fi deplină”. 69
[…]” Revista aceasta, într -o prezent are grafică excelentă, oferă cititorului să contstate
cu mulțumire că sistemul scrisului de mână are în el forță destulă ca să reziste oricăror
împrejurări ce I s -ar arăta potrivnice. Totodată acest cititor are satisfacția rară a
ineditului .”70
[…]” Proiect ul ”Manuscriptum” a preluat tot ce plutea în microclimatul Academiei,
respectul față de documente, grija obsesivă a păstrării lor peste generații, justețea absolută a
utilizării lor, acuratețea detaliului și înțelegerea profundă a semnificațiilor pentru cu ltura
poporului român. ”71
[…]” Ce a rămas neîngropat e bun. Dar meritul revistei e de a fi scotocit și de a
scotoci mereu după inedite, repunând în drepturi autori și aducând un spor de lumină asupra
celorlalți. Citesc cu mare plăcere această revistă, unică în felul ei în lume .”72
[…]” Manuscriptum, o excelentă revistă a cărei colecție o posed aproape în întregime .”73
[…]” Consider ”Manuscriptum” un ajutor de neînlocuit pentru cine vrea să mențină
un contact cu viața culturală românească. Păstrătoare împătimită a valorilor dobândite,
revista îndeplinește o sarcină pentru care îi vor fi recunoscătoare generațiile viitoare, cărora
le va reveni datoria morală de a continua această opera, o adevărată pietas față de
mărturiile îndepărtate sau mai apropiate ale trecutului și nu doar cerută de o lăudabilă, dar
întotdeauna rece curiozitate erudită”.74
[…]” În calitatea mea de Președinte al Universității Sorbonne Nouvelle, în pofida
handicapului de limbă, apreciez mult ținuta revistei dumneavoastră care are merit ul rar de a
reuni diverse aspecte ale disciplinei noastre – studiu și analiză de text, textologie, de la
manuscrise și reeditări, corespondențe, istorie literară, […] De fiecare dată când primeam un
număr al revistei mă gândeam că și noi ar trebui să avem în Franța o publicație
asemănătoare”.75
[…]” De la primul număr mi -am dat seama că avem sub ochi o revistă competentă în
materie, deosebit de atractivă – un instrument de lucru indispensabil, a cărei multitudine de

69Daicoviciu, C., 16 noiembrie 1971 – Telegramă adresată redacției.
70Philipide, Al., „Contemporanul”, 9 aprilie 1971.
71Malița, Mircea, „ Contemporanul”, 21 octombrie 1977 .
72Sorescu, Marin, „ Contemporanul”, 21 octombrie 1977.
73Eliade, Mircea, „ Manuscriptum în 50 de numere”, 5 iulie 1978, București 1984, p.27.
74Conte, del Rosa, Universitatea din Roma, Conferință 26 martie 1983.
75Behar, Henri, Președinte al Universității Sorbonne Nouvelle, Paris, 1 august 1983, ” Manuscriptum în 50 de
numere” , 1984, p.28.

122
preocupări în jurul manuscrisului inedit n ici n-ai fi bănuit -o. Într -un număr de aproape două
sute de pagini, scrisori, fotografii, documente, pagini literare, reproduceri fragmentare de
manuscrise, toate într -o mare varietate de aspecte și conținut. Un gust ales, un caracter
pronunțat erudit, o a curatețe grafică deosebită, fac din ”Manuscriptum” o revistă de
referință.” 76
Am citat câteva aprecieri ale oamenilor de cultură ai vremii reproduse într -un număr de bilanț
editorial ” Manuscriptum în 50 de numere”, apărut în 1984 la rândul său un bun instr ument de
lucru bine structurat și organizat, o oglindă a aparițiilor până la acea dată.
Statistica numelor de autori este uriașă în cee ace privește numele și numărul imens de
manuscrise inedite publicate și commentate în paginile revistei: Ion Agârbicean u, Vasile
Alecsandri, Tudor Arghezi, Gheorghe Asachi, George Bacovie, Ion Barbu, Nicolae Bălcescu,
Martha Bibescu, Lucian Blaga, Ion Buda -Deleanu, Dimitrie Bolintineanu, Stolnicul
Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, I.L. Caragiale, George Călinescu, George Coș buc, Ion
Creangă, Dosoftei, Delavrancea, Mircea Eliade, Mihai Eminescu, B. Fundoianu, Ion Ghica,
Octavian Goga, B.P. Hașdeu, Ion Heliade Rădulescu, Garabet Ibrăileanu, Eugen Ionescu,
Nicolae Iorga, Panait Istrati și chiar Antim Ivireanul, Mihail Kogălnicea nu, Nicolae Labiș,
Eugen Lovinescu, Macedonski, Titu Maiorescu, Spătarul Milescu, Ion Neculce, Al.
Odobescu, Nicolaus Olahus, Sașa Pană, Hortensia Papadat Bengescu, Perpessicius, Camil
Petrescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian, Ioan Slav ici, C. Stere,
Constant Tonegaru, Tristan Tzara, Urmuz, Alecu Văcărescu, Tudor Vianu, Ion Vinea, Vasile
Voiculescu, Paul Zarifopol. Ar mai fi o listă lungă cu colaboratori, specialiști de prestigiu care
au semnat editoriale și prezentări în revista ” Manusc riptum” (o să facem completările
necesare în teză). Ca o continuare firească a revistei a apărut și ” Biblioteca Manuscriptum” , o
idee editorială a lui Al. Oprea și în gândul directorului fondator D.P. Perpessicius. Până în
1990 ” Biblioteca Manuscriptum” a avut câteva apariții notabile de restituiri și dezbateri
documentare:
– Perpessicius – Excurs sentimental, 1972
– Caragiale – Caion, Dosarul procesului, 1973 (scenariu de Romulus Vulpescu,
preambul de Șerban Cioculescu)
– O istorie a literaturii române în imagi ni – 56 de planșe, 1973
– Nicolae Iorga – Dosarul unei crime, 1974

76Cioculescu, Șerban, „ Tribuna” ani XV, nr. 35 (767), 2 septembrie 1971, p.6.

123
– Manuscriptum în 50 de numere, 1984 (redactori Fănuș Băileșteanu și Aureliu
Goci)
– 13 – Rotonde – 13, MLR, București, 1976 (postfață de Nicolae Florescu)
– Alte Rotonde 13, București, 1981 (prefa ță de Edgar Papu)
– Dialoguri/Dialoge, Contribuții la valorificarea moștenirii clasice și romantice în
literatura română și germană, coordonatori Al. Oprea și Walter Dietze
– Mateiu Caragiale – Un personaj. Dosarele existenței, MLR, 1979 (redactori
Aurelia Dum itrașcu și Ruxandra Mihăilă)
– Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop, inedit, București, 1988, (redactor
Adrian Bota)
După 1990 sub titlul ” Colecția Manuscriptum” sub îngrijirea lui Alexandru
Condeescu a apărut o serie scurtă, ediție bibliofilă, care c onținea facsimilate manuscrise ale
operelor cele mai cunoscute ale scriitorilor români. Cititorul vede, într -o carte, scrisul de
mână al lui: Ion Barbu, Joc second; Lucian Blaga, Poemele luminii; Mihai Eminescu, Sonete
și Luceafărul; Vasile Alecsandri, Pasteluri; Ion Minulescu, Spovedanii; Tristan Tzara, Litanii
avant dada; Nicolae Labiș, Moartea căprioarei; Ion Creangă, Amintiri din copilărie; Emil
Cioran, Scrisori; George Bacovia, Lacustră; Nichita Stănescu, Belgradul în cinci prieteni.
Până în 1980 a funcționat cu succes la muzeu, Teatrul Manuscriptum – o inițiativă a
lui Alexandru Oprea și Romulus Vulpescu. Este vorba despre o suită de spectacole -lectură cu
piese ale dramaturgilor români rămase nepublicate: ” Descifrând manuscrise, defrișând arhive,
reconstituind texte, descoperind piese rămase tinere în cărți, teatrul -lectură poate fi un
excelent instrument de lucru și de studiu pent ru podiumul clasic al Thaliei”. 77
Deschiderea stagiunilor de spectacol -lectură a avut loc în 1971 cu montarea O sor é la
muzeu – un spectacol de muzică și poezie în rostirea lui Tudo r Gheorghe. Ur mată apoi de
spectacolele:
– Nopțile poetului, 1972
– Procesul Caragiale -Caion, 1972
– Parada costumului caragialian, 1973
– Tragedia regelui Otacar și a prințului Dalibor, de George Căline scu, 1973
– Dosarul unei crime – Nicolae Iorga, 1974
– Bogdan Dragoș, dramă istorică, de Mihai Eminescu, 1975
– Confrații Mus, de Eusebiu Camilar, 1975

77Vulpescu, Romulus, Caiet program, Procesul Caragiale – Caion, 1972.

124
– Sfârșitul, de Gib Mihăescu, 1976
– Ochiul – fantasmă tragică de Radu Stanca, 1976
– Pribeaga, de Vasile Voiculescu , 1977
– Frumoasa fără trup, de Nicolae Iorga, 1980

Câteva vorbe despre profilul, rostul și menirea acestei reviste simt relevate de Petru
Creția într -un interviu publicat postum: ” Uneori autorii au capricii. Cazurile extreme sunt
Virgiliu și Kafka care i -au rugat pe prietenii lor apropiați să le ardă opera. Eneida trebuia să
cadă pradă flăcărilor. Toată opera lui Franz Kafka trebuia sa nu mai existe dacă legatarii lui
testamentari, prieteni, s -ar fi potrivit acestei dorințe ciudate. Sunt scrupule de autor, sunt
uneori amânări ale autorilor în nădejdea unor perfecționări infinite pe care nu mai apucă să
le facă. După o frecventare îndelungată a manuscriselor eminesciene mi -am dat seama că
scria tumultos, scria enorm și -și rezerva dreptul ca atunci când avea m ai mult răgaz, să
revină și n -a mai avut acest timp. În caietele manuscrise ale lui Eminescu se află optzeci la
sută din opera lui, căci, în timpul vieții n -a publicat decât șaizeci de poezii. Opera lui
Aristotel a fost găsită într -o pivniță umedă din Asia Mică la multe, multe decenii după
moartea autorului. Dacă nu era întâmplarea găsirii lor n -am fi avut corpusul aristotelic, una
dintre contribuțiile esențiale la cultura omenească. Menirea noastră este să strângem de
pretutindeni tot ce a rămas nepublicat și să dăm expresie bine gândită a tot ceea ce este act
literar sau mijloc de a înțelege mai în adâncimea sa actul literar.”78

78Creția, Petru, „Manuscriptum” nr.3-4/1996 (104 -105); 1/1997 (106) anul XXVIII, p.5 -6.

125

I. 3. Editura Muzeul Literaturii Române.

În materie de editare, Muzeul Național al Literaturii Române nu a dispus până în anul
1994 de o editură propriu -zisă. Dar publicațiile apărute sub egida muzeului reprezintă o
contribuție fundamentală în valorificarea patrimoniului literar. Este vorba despr e Ediția
națională a operei lui Mihai Eminescu, despre revista de istorie literară Manuscriptum și nu în
ultimul rând despre publicațiile apărute sub titlul Biblioteca „Manuscriptum” .
Alexandru Oprea a inițiat această colecție în dorința de a da expresie publică muncii
cercetătorilor și specialiștilor din muzeu. Astfel până în anul 1989 au apărut în această
colecție câteva titluri notabile: culegeri de documente și manuscrise, evocări și iconografie. În
ordine cronologică, aparițiile editoriale ale Muzeulu i Literaturii Române sunt următoarele:
1. Perpessicius. Excurs sentimental , 1972, MLR, București. Este o culegere de evocări și
documente realizată de specialiști și colaboratori, un omagiu adus întemeietorului
muzeului la un an de la moarte. Albumul, cu o prezentare grafică specială și bogat
ilustrat iconografic cu imagini (unele inedite) din arhiva muzeului, conține texte
semnate de personalități culturale ale vremii: Șerban Cioculescu, Al. Dima, Al. Oprea,
Al. Rosetti, Zaharia Stancu, Dan Simonescu, Mirce a Zaciu, Miron Constantinescu. În
acest catalog omagial găsim și informații prețioase legate de istoricul înființării
Muzeului Literaturii Române.
2. Caragiale – Caion, Dosarul procesului , 1973 (scenariu de Romulus Vulpescu,
preambul de Șerban Cioculescu). Vo lumul este o incitantă dezbatere, imaginată de
Romulus Vulpescu pe marginea celebrului proces de plagiat. Povestea este alcătuită în
baza documentelor aflate în arhiva muzeului și a constituit scenariul unei montări
regizorale în cadrul manifestărilor Teat ru „Manuscriptum”.
3. O istorie a literaturii române în imagini , 1973. Culegerea are 56 de planșe, cu peste
100 de imagini față/verso cu imaginea unui scriitor și manuscrise cu fragmente din
operele reprezentative. Această lucrare se prezintă sub forma unui a lbum informativ,
iar imaginile dispun de un mic aparat critic folositor la identificarea autorului în
contextul literaturii române. Albumul a fost alcătuit în colaborare cu alte instituții de
specialitate, iar imaginile provin de la Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei

126
Române, de la Biblioteca Centrală Universitară și, de asemenea, din arhiva MLR.
Lucrarea se deschide cu imaginea lui Dosoftei și se încheie cu portretul lui G.
Călinescu.
4. Nicolae Iorga – Dosarul unei crime , 1974, este al patrulea titl u apărut în colecția
Biblioteca „Manuscriptum” și aduce noi elemente referitoare la asasinatul a cărui
victimă a fost istoricul și omul de cultură. Sunt reunite aici texte de arhivă, mărturii ale
vremii și articole de presă ce încearcă să elucideze momentu l tragic și evenimentele ce
au urmat. Apariția aceasta este, de fapt, o reproducere a spectacolului teatral ce a avut
o reprezentație în Rotonda muzeului.
5. 13 Rotonde 13 , 1976, este reproducerea a 13 manifestări evocative ce se desfășurau
lunar în spațiul m uzeal și care îl aveau drept amfitrion constant pe istoricul și criticul
literar Șerban Cioculescu. Autorii s -au oprit în selecția lor la câteva nume importante
ce au fost evocate în cadrul evenimentelor omagiale, ședințele au fost transcrise de pe
banda m agnetică și reproduse integral în paginile lucrării. Acest tip de publicație avea
să apară de-a lungul anilor sub egida muz eului ajungând azi la volumul VII. Sub titlul
Noi Rotonde 13 sau Alte noi Rotonde 13 , aparițiile fac parte din proiectul Recuperarea
memoriei culturale (Rotonda 13) și își propune să recupereze prin intermediul
evocărilor figuri importante ale personalităților literelor românești, ale mișcărilor și
curentelor culturale.
6. Mateiu Caragiale – un personaj. Dosar al existenței , Al. Oprea, MLR , 1979. Un
volum amplu, peste două sute de pagini, într -o prezentare grafică inedită reface
biografia și personalitatea autorului Crailor de Curtea Veche . Volumul este ilustrat cu
imagini de epocă ale Bucureștiului, fotografii de familie și desene ale autorului.
Elemente de biografie, mărturii și documente își propun să elucideze pasaje
necunoscute din biografia fiului lui Caragiale. Volumul este îngrijit de Aurelia
Dumitrașcu și Ruxandra Mihăilă.
7. Centenar Mihail Sadoveanu , 1980, este un album omagial d edicat scriitorului și
cuprinde texte ale contemporanilor, mărturii și documente, o iconografie amplă cu
elemente din arhiva muzeului. Această ediție, îngrijită de Mina Lampert, este apărută
în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România – Comisia pentr u cinstirea
memoriei scriitorilor.
8. Dialoguri/Dialoge , 1981, apare tot în consacrata colecție „ Manuscriptum” . Lucrarea
își propune să aducă o contribuție la valorificarea moștenirii clasice și romantice în
literatura română și germană. Acest volum, coordon at de Al. Oprea, este rezultatul

127
colaborării dintre Muzeul Literaturii și Așezământul Național de Cercetare și
Conservare a literaturii germane din Weimer. Structura tematică a studiului analizează
momentele importante ale evoluției celor două curente lite rare și raportarea lor la
exigențele filosofice și estetice ale contemporaneității.
9. O altă apariție este Albumul Jubiliar – 25 de ani de la fondarea Muzeului Literaturii
Române , 1982. Un catalog de 50 de pagini, bogat ilustrat care face un bilanț al
acumul ărilor patrimoniale dar și a diversificării activității muzeale în cei 25 de ani de
la înființare. În cuprinsul lui apar imagini din arhiva muzeului, manuscrise și
fotografii, pagini de omagiere din partea personalităților culturale implicate în
manifestăr ile ce au avut loc în acești ani: Șerban Cioculescu, Dan Simonescu, C.
Daicoviciu, Al. Philippide, Iorgu Iordan, Mircea Malița, Edgar Papu, Virgil
Teodorescu, Zoe Dumitrescu -Bușulenga. Publicația a fost realizată de Al. Oprea –
coordonator, Mina Lampert și Marta Popovici, viziune grafică Denisa Mașek.
10. Mircea Eliade – Romanul adolescentului miop , 1988 – ultima apariție în colecția
Biblioteca „ Manuscriptum” înainte de 1989 este un roman inedit, de tinerețe al lui
Mircea Eliade și a reprezentat un succes pe pi ața editorială a momentului. redactor
Adrian Bota.

Editura Muzeul Literaturii Române și -a propus mai multe secțiuni de derulare a
proiectelor și desfășurarea lor pe diverse colecții tematice:

Colecția patrimoniu – proiect care este desti nat editării man uscriselor din arhiva muzeului:
– Alexandru Odobescu – Câteva ore la Snagov , reeditare cu un adaos de texte inedite
– Ion Luca Caragiale – Corespondență cu Paul Zarifopol , reeditare a volumului
tipărit în 1935 de Șerban Cioculescu
– Mihai Eminescu, I. L. Carag iale – Maxime și aforisme , selecție din publicistica
celor doi scriitori
– Alexandru Ciorănescu – Paiața tristă , volum de proză scurtă aflat în patrimoniul
muzeului
– Panait Istr ati – Cum am devenit scriitor , reeditare
– Ileana Ene – Farmecul discret al manu scriselor , materiale din arhiva MNLR,
reproduse și comentate
– Mihai Eminescu – Versuri lirice , antologie

128
– Mihai Eminescu – Corespondență , scrisori preluate din ediția Națională M.
Eminescu
– Simona Cioculescu – Domnița nebănuitelor trepte , corespondență Lucian Blaga –
Domnița Gherghilescu Vania, din arhiva muzeului.

Colecția „Manuscri ptum”
Volume de restituiri derulate sub titlul Recuperarea memoriei culturale . În cadrul
acestei colecții, sub coordonarea lui Alexandru Condeescu, a fost r eluată tradiția interbelică a
edițiilor bibliofile cu tipărituri în ediții limitate, pe hârtie de calitate, legate cu șnur de mătase.
Volumele reproduc anastatic manuscrise ale scriitorilor, desene și schițe și provin din arhiva
muzeului. Astfel de -a lungu l anilor au apărut: Joc secund de Ion Barbu; Poemele luminii de
Lucian Blaga; Sonete de Mihai Eminescu; Belgradul în cinci prieteni de Nichita Stănescu;
Litanii avant dada de Tristan Tzara; Luceafărul de Mihai Eminescu; Pasteluri de Vasile
Alecsandri; Spov edanii de Ion Minulescu; Moartea căprioarei de Nicolae Labiș; Ultimele
sonete închipuite ale lui Shakespeare ; Ochiul neantului de Gheorghe Pituț; Amintiri din
copilărie de Ion Creangă; Scrisori de Emil Cioran; Lacustră de George Bacovia; Căutătorul
de como ri de Ștefan Baciu; Titircă Sotirescu & Compania de Ion Luca Caragiale; Rondeluri –
noul suflet de Alexandru Macedonski.
Aceste volume publicate în ediții limitate se adresează cititorilor interesați de
bibliofilie și carte rară și respectă întocmai tipicul cărților apărute în perioada interbelică la
Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol al II -lea: hârtie , coperte, legătura în șnur de
mătase, formatul și calitatea expresiei grafice. Reproducem colofonul volumului Vasile
Alecsandri, Pasteluri , Colecția Manuscriptum , Editura Muzeul Literaturii Române, București,
1996 – ediție bibliofilă îngrijită de Elena Fluerașu: „A ceastă plachetă de versuri, a șasea din
noua serie a Colecției Manuscriptum , s-a tipărit într -o singură ediție originală de 1000
exemplare, din care 200 exemplare pe hârtie vergé, numerotate de la 1 la 200, pentru iubitorii
de literatură și colecționarii d e lucruri rare, cu ocazia aniversării a 175 de ani de la nașterea lui
Vasile Alecsandri.”

Colecția Recuperarea memoriei culturale
– Nichifor Crainic – Spiritualitatea poeziei românești , studiu, inedit, din arhiva de la
Securitate a scriitorului
– Nichifor C rainic – Memorii. Pribeag în țara mea, mărturii din închisoare, Memorii
– răspuns la actul meu de acuzare

129
– Corneliu Lupeș – Memorie culturală bucureșteană , repere muzeistice, casele
memoriale
– Octav -George Leca – Familiile boieresti române , istorie și gene alogie (după
izvoare autentice). Cu adnotări, completări și desene de Mateiu Caragiale, ediție de
Alexandru Condeescu.

Colecția Integrala operei
– Virgil Mazilescu – Opere
– Mariana Marin – Poezii
– Nichita Stănescu – Opere I – VI, îngrijită de Alexandru Condeescu

Colectia Istorie ș i critică literară
– Vasile Voiculescu printre contemporani , antologie de texte despre viața și opera
scriitorului
– I. Peltz – Amintiri din viața literară, selecție de evocări ale unor personalități și
medii literare din perioada interbelică.

Colecția Scriitori români contemporani
– Marin Sorescu – Texte inedite, versuri și proză
– Petru Creția – Eseuri morale. Infernul terestru (inedit)
– Iosif Naghiu – Teatru , 2 volume

Colecția Biblioteca București
Volume editate în colaborare cu Un iunea Scriitorilor din România, Asoci atia Scriitorilor din
Bucuresti.
a. Poezie
– Vasile Vlad – Ultimele știri despre ziua de mâine
– Ștefan Radoff – Scrisori transcedentale
– Gheo rghe Pituț – Călătorie în uriaș
– Constantin Abăluț ă – Cârtiț a lui Pesoa
– Gheorghe lova – Călare pe mușcătură
b. Proză
– Mihai Gălățanu – Abstinos

130
– Andrei Brezianu – Itinerare euro -americane

În ultimele decenii Colecții Editurii Muzeul Literaturii Române s -au îmbogățit cu
patru titluri: Aula Magna , Opere fundamentale, Postscriptum, Primordialia.

Aula Magna – ce cuprinde publicarea unor teze de doctorat necesare studiului
specialiștilor din domeniul literaturii:
Amalia Voicu – Ambivalența tiparelor clasice în opera eminesciană
Oana Stugaru – Exilul ca mod de existență. Andrei Codrescu în spațiul textual al
dezrădăcinării
Cosmin Perța – Radu G. Țeposu, rafinament și intuiție
Cristina Pipoș – Poezia confesiunii la Sylvia Platcu și la Mariana Marin
Tania Mușina – Ipostaze ale feminității în romanele Virginiei Woolf și ale Hortensiei
Papadat -Bengescu
Andrei Baciu – Opera lui Gib Mihăescu
Ioan Cristescu – Dramaturgia lui Radu Stanca
Bogdan Popescu – Banul de aur sau Viața și opera lui Ștefan Bănulescu
Alina Gabriela Mihalache – Eugen Ionescu/ Eugène Ionesco. De la teatrul
suprarealist la teatrul postdramatic

Opere fundamentale. În această colecție a apărut a doua ediție a volumelor I.L.
Caragiale, ediție revăzută și adăugită de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, cu un
studiu introductiv de Eugen Simion. Cele cinci volume realizate în colaborare cu Academia
Română și Fundația Națională pentru Știință și Artă cuprind integrala operei scrii torului.

Postscriptum . O colecție recentă a Editurii Muzeul Literaturii Române își propune
editarea în volum a corespondenței scriitorilor români, aflată în arhiva MNLR. Un prim
volum Gala Galaction – Scrisori către Sora Zoe conține corespondență inedită din anii 1901
– 1902. Ediție îngrijită de Marius Mazilu.

Primordialia. Își propune restituirea unor texte esențiale apărute de -a lungul timpului
și care nu s -au bucurat de o circulație largă în spațiul cultural românesc. Traducerea lui Cezar
Papacostea din Homer, Odyssia – I-XIII, din 1929, apare în această colecție cu introd ucere,
notă asupra ediției, note și indice de Ioana Costea.

131
O a doua ediție a volumului Dicționar de locuri imaginare în literatura pentru copii și
tineret , ediție de Gheorghe Bârlea, cuprinde eseuri ale scriitorilor români dedicate spațiului
imaginar în l iteratura fantastică pentru copii.

Editura Muzeul Literaturii Române și -a propus alături de valorificarea patrimonială să
aducă în atenția publicului, pe piața de carte românească, noi categorii editoriale menite să
educe cititorul, să trezească interesul pentru un tip de lectură adecvat specificului său
editorial:
Albume:
Dragoș Morărescu – O istorie desenată a literaturii române
Dragoș Morărescu – O istorie a literaturii române desenată de mari graficieni ai lumii
Radu Călin Cristea – Literaturile Bucur eștilui , recuperarea datelor esențiale despre
scriitori, locuitori ai Bucureștiului – monografie.

Critică literară:
Oana Safta – Detenția politică și literatura – studiu format din scurte monografii ce
analizează experiența și contextul istoric al scriito rilor care au creat în detenție.
Eugen Simion – Alexandru Odobescu. Un romantic erudit și anxios, iubitor de reverii
clasicizante – un studiu recent care analizează structura operei scriitorului: opera eseistică,
proza științifică și corespondența.
Dumitru Micu – Studii, eseuri, articole . II. Efigii, portrete și profiluri literare alături
și dincolo de literatură – evocarea unor oameni de cultură români, în viziunea descriptivă a
lui Dumitru Micu: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, E. Lovinescu, George Ba covia, Lucian
Blaga.
Dumitru Bădița – Cu I.L. Caragiale prin B ucurești – un ghid literar bucureștean ce
prezintă locuri și evocări ale personalităților ce au străbătut străzile capitalei, un document de
istorie literară.
Petru Creția – Testamentul unui emi nescolog . Reeditarea volumului apărut la Editura
Humanitas, cartea este rezultatul muncii filologului asupra manuscriselor eminesciene în
elaborarea ediției academice a operei poetului național.
Lucian Chișu – Mihu Dragomir – metamorfozele creației – o prezentare, din
perspectiva istoricului literar, a vieții și operei scriitorului.

132
Cornel Regman – Poeți și prozatori tineri în anii '70 – '90. Ediție alcătuită de Ștefăni ță
Regman ce conține, adunate la un loc și ordonate cronologic , cronici le literare din periodice și
volume.
Lucian -Vasile Szabo – Recurs în dosarul Slavici . Autorul realizează un portret
complex al scriitorului și gazetarului în contextul socio -politic al începutului de secol:
polemici, implicarea în procesul ziariștilor, per ioada de detenție de la închisoarea Văcărești.

Edițiile bibliofile . La această categorie editorială sunt prezentate în ediții grafice de
colecție , ce conțin fotocopii după manuscrise de arhivă și texte olografe , volume de poezie:
Ion Barbu – Joc secund ; George Bacovia – Plumb ; Alexandru Macedonski – Rondelul
rozelor ; Mihai Eminescu – Sonete . Volumele respective sunt ediții de lux, tipărite în ediții
limitate.

Categoria „Istorie literară” a Editurii Muzeul Literaturii Române este ilustrată de
volumele Cronologia vieții literare românești , vol. I -X, o amplă lucrare realizată în cadrul
unui proiect al Institutului de Istorie și Teorie Literară de un colectiv de cercetători, sub
conducerea prof. Eugen Simion , lucrările cercetătoarei Dora Mezdrea, Nae Ionesc u –
Biografia, vol. I și II, o cercetare documentată asupra gânditorului român, asupra vieții și
contextului social și istoric în care s -a format filosoful român.
În aceeași colaborare cu Dora Mezdrea au mai apărut: Nae Ionescu și discipolii săi în
arhivele Securității , vol I-III; Nae Ionescu – Opere , vol XI; Noica și Securitatea (I).

Colecția Teatru prezintă volume de dramaturgie contemporană: Ion Băieșu – Nu
muriți din întâmplare (teatru scu rt); Preșul ; Fantomiada ; Daniel Bănulescu – Cine a câștig at
războiul mondial al religiil or?; Victor Valgard – Teatru.

Partea de publicistică a Editurii Muzeul Literaturii Române este reprezentată, alături
de Revista de istorie literară „Manuscriptum” , de publicațiile: „Caietele avangardei” ,
dedicată celebrării personalităților mișcării de avangardă românești , artiști plastici și sc riitori
și cuprinde studii și exegeze, reproduceri și desene ale artiștilor români ce au ilustrat prin
opera lor acest curent. Revista „Dice” (Diversitate și identitate în cultura eur opeană) , o
revistă bianuală bilingvă ce are ca tematică identitatea și diversitatea în contextul european
contemporan, cuprinde studii și articole dedicate interculturalității europene și are o

133
deschidere spre mediul universitar, spre congrese și seminarii internaționale de cercetare în
domeniul științelor umaniste .
Editura Muzeul Literaturii Române are o activitate de peste două decenii în spațiul
editorial românesc și are un program axat pe câteva criterii importante pe care le -a respectat
de-a lungul anilor:
– valorificarea patrimoniului cultural pe care îl deține muzeul;
– publicarea de ediții critice în colaborare cu cercetători și specialiști avizați, printr –
un amplu program național de restituiri a le operelor fundamentale ale literaturii
române;
– promovarea literaturii române contemporane: eseu, critică, istorie literară,
beletristică.
Editura Muzeul Literaturii Române a obținut numeroase premii importante la târgurile
de carte națion ale și europene, iar din anul 2010 a fost acreditată ca editură științifică prin
acordarea calificativului B+.

134

Capitolul II: Expoziții.
II. 1. Expoziția permanentă.
II. 2. Expoziții temporare. Expoziții itinerante.

135

În definiția ICOM – Consiliul Internațional al Organizării Muzeelor – „muzeul este o
instituție permanentă, fără scop lucrativ, aflată în serviciul societății și al dezvoltării sale,
deschisă publicului și care face cercetări cu privire la mărturiile materiale legate de om și de
mediul său, le achiziționează, le conservă și, mai ales, le expune – colecții de obiecte de
interes artistic, istoric și științific – în scopul studiului, al educației și al delectării, instruirii
și educării publicu lui.”
Una din funcțiile definitorii și atribut ale muzeului este aceea de valorificare a
patrimoniului – prin dubla sa misiune: istorică și culturală. Rolul educativ, de implicare
directă în procesul de modelare și cizelare al omului este definit prin form a expresă de
activitate muzeală: expoziția.
Rezultat al cercetărilor și eforturilor de conservare, restaurare și evidență științifică a
bunurilor culturale – expoziția literară reprezintă finalitatea acestei activități muzeale.
Atributul de informare, educ are și păstrare a memoriei culturale se manifestă prin organizarea
diferitelor tipuri de expoziții: expoziția de bază, sau permanentă; expozițiile temporare,
itinerante, comemorative, festive. Expozițiile sunt însoțite de elaborarea de cataloage,
îndrumări , ghidaj, lecții deschise, conferințe, filme ilustrative, pliante, evocări etc.
Organizarea unei expoziții literare este o activitate complexă care implică practic o
întreagă echipă formată din specialiștii diferitelor compartimente ale muzeului.

Etapele organizării unei expoziții literare
Structura multidisciplinară a echipei care organizează o expoziție literară parcurge o
succesiune riguroasă de activități. Este nevoie de mai mulți experți în diferite domenii pentru
a realiza o astfel de expoziție: cer cetător, muzeograf, conservator/restaurator, scenograf,
arhivist, manipulatori specializați în lucrul cu obiecte de patrimoniu.
Procesul definitivării expoziției are mai multe etape organizatorice:
– Etapa preliminară consacrată stabilirii titlului expoziție i, elaborării tematicii și
fixarea portofoliului de obiecte necesare.
– Elaborarea unui proiect detaliat care conține: fixarea cadrului expozițional,
amenajarea elementelor structurale ale acestui spațiu; execuția materialelor
complementare și a modulelor su port, iluminatul, conservarea și restaurarea

136
exponatelor, designul, securitatea obiectelor și elaborarea unui catalog, a
etichetelor și legendelor. Și nu în ultimul rând promovarea expoziției în media.
Tematica : prezintă titlul expoziției, motivația și ide ile de conținut. Elaborarea tematicii
se face după studierea materialelor conținute în arhivă: manuscrise, fotografii, documente,
periodice și obiecte memoriale. După studierea registrului de arhivă se face o selecție
riguroasă pentru stabilirea portofoliu lui expozițional. Criteriile de selecție sunt: valoarea
documentară, starea de conservare și expresivitatea plastică a obiectului de patrimoniu.
Prioritatea selecției este dată de vechimea și originalitatea exponatului.
Pasul următor îl reprezintă consult area specialistului în conservare care ia decizia
finală în ceea ce privește starea de degradare, necesitatea restaurării și condițiile practice de
expunere: vitrine, panouri, casete, poziție etc.
– Fixarea portofoliului de obiecte este o operațiune care se efectuează pe baza examinării
fișelor analitice ale obiectului patrimonial și a materialului în sine – examinarea de facto. În
muzeografia modernă, acolo unde este posibil, s -a optat pentru facsimilare și copiere în scopul
protejării originalelor. Se ac ordă o mare atenție manipulării autorizate, transportului și etalării
adecvate, protective a patrimoniului cultural.
O etapă definitorie în elaborarea unei expoziții literare este proiectarea care
corespunde etapei de organizare și conține trei activități:
– Concepție
– Organizare
– Execuție
În această etapă este nevoie de colaborarea cu un specialist în design, scenograf,
arhitect, grafician care oferă o viziune atractivă plastic din punct de vedere cromatic, al
dispunerii elementelor componente, al punerii în v aloare a obiectelor în funcție de importanța
lor intrinsecă, dar și de estetică. În consens cu muzeograful și conservatorul se stabilesc
spațiul, modulul, vitrina, postamente, console, rafturi, poziția exponatelor în contextul
tematicii.
Modul de etalare e ste hotărâtor în demersul tematic al unei expoziții literare. Este
vorba de atractivitate și expresivitate, de punerea în valoare a informației conținute. Dar
criteriul muzeistic sau estetic nu primează în fața celui de natură protectivă asupra bunului
cultural.
În acest moment al organizării se stabilește traseul, circuitul expozițional al tematicii
propuse, buna vizibilitate și iluminatul. În muzeografia modernă vulnerabilitatea obiectelor
patrimoniale este protejată prin folosirea celulelor fotoelectrice , a iluminatoarelor

137
incandescente de mică intensitate și eliminarea totală a luminii naturale. Prin această metodă,
obiectele vor intra în contact cu lumina doar în timpul când sunt examinate de vizitatori.
– Reguli și tehnici de etalare. Principalul deziderat în strategia de organizare a unei expoziții
literare îl constituie protejarea patrimoniului cultural. În general se optează pentru montare și
etalare în interiorul vitrinelor sau într -un spațiu modulat protectiv cu sticlă. Astfel mat erialul
expus este apărat de sursele de praf, circulația aerului, influența luminii și intervenția umană.
Fiecare obiect de patrimoniu are reguli stricte de expunere și panotare:
– cartea – poate fi prezentată în poziția închis sau deschis; înclinația maxi mă de 20 – 25° și
așezarea pe un suport care să -i asigure toată suprafața de expunere.
– manuscrisul – întins, ușor înclinat, pe un suport, folosirea colțarelor transparente. În cazul
manuscriselor originale se ia în calcul vechimea hârtiei și durata minim ă de expunere.
– fotografia – poziția întins sau înclinat, pe suporți confecționați special. În situația
fotografiilor sunt posibile copierea și retușul foto, astfel încât originalele să fie protejate de
umiditate și lumină, factorii nocivi de degradare.
– grafica și pictura, desenul – expunerea ideală pentru aceste obiecte este suportul de tip
șevalet; și protejarea cu sticlă specială, mată care nu produce reflexe.
– textilele – costume, tapiserii, scoarțe, steaguri se așează pe suporți speciali, manechine ,
dublate pe interior cu pânză, care sunt închise în vitrine.
– ceramica, sticla, porțelanul, metalul – se expun în poziția indicată de funcționalitatea
obiectului. O problemă de protejare și conservare a acestor tipuri de obiecte apare la casele
memoriale unde amenajarea de vitrine și module de expunere ar fi improprie și ar afecta
atmosfera interiorului. În aceste situații se consideră condiții de conservare a întregului spațiu
prin controlul periodic al factorilor de degradare.
Alături de măsurile de pr evenire a deteriorărilor prin conservare și restaurare, în
amenajarea expoziției sunt necesare o suită de măsuri de protecție împotriva incendiilor, a
distrugerii de orice natură, inundații, vandalism etc.
Elaborarea etichetelor și a legendelor explicative este etapa de final a organizării
expoziției care oferă informații succinte despre conținutul obiectelor expuse. L a fel de
importantă este și promovarea prin mijloace media, elaborarea de afișe, cataloage și pliante și
de activități de scurtă durată sau d e programe adiacente tematicii sau evenimentului prezentat.

138

II. 1. Expoziția permanentă.

Intrarea în circuit a valorilor naționale prin intermediul expoziției permanente care
reprezintă prin colecția sa , nucleul patrimonial al arhivei pe care o deține, este scopul și
sarcina majoră a unui muzeu. Structurată monografic, prin punerea în centru a unui scriitor
sau grupând valori și momente și viața literară sau teme majore de natură istoriografică,
expoziția permanentă a Muzeului Național al Literaturii Române oferă o panoramă
reprezentativă a tuturor colecțiilor sale.
Încă de la înființarea muzeului, dezideratul întemeietorilor a fost amenajarea unei
expoziții cu documentele de arhivă – puține în raport cu actuala colecție – peste 400.000 de
piese, organizate în peste 300 de colecții.
Expoziția permanentă a Muzeului Literaturii Române a trecut prin trei mari momente,
corespunzătoare etapelor de așezare a viziunii actualizate asupra definirii și organizării ei, de
adecvare la cerințele impuse de muzeografia modernă, de schimbarea mijloacelor de expresie
și de comunicare a mesajului muzeal. Expoziția de literatură este și o istorie a personalităților
ei, a evoluției sistemului de percepție a valorilor care răm ân fixe. Tendințele și aspectele unei
epoci, afirmarea curentelor și adecvarea culturii naționale la marea istorie culturală a lumii,
contextul socio -istoric în realitatea națională sunt punctele în care viziunea asupra expoziției
permanente își schimbă fo rmula de -a lungul anilor. Prin natura ei, o expoziție permanentă este
statică, colecțiile muzeale sunt unice și de neînlocuit. Dar demersul prezentării acestor valori
patrimoniale diferă de la o epocă la alta.
Expoziția permanentă a Muzeului Literaturii Ro mâne nu face excepție de la aceste
deziderate impuse de muzeografia modernă, de schimbarea modului de receptare al
publicului, de mijloacele noi de expresie și chiar de tehnica ultimelor programe din domeniu.
Am prezentat în primul capitol al acestei lucr ări prima expoziție permanentă a
Muzeului Literaturii Române. Ea a fost inaugurată în anul 1971 și cuprindea parterul și etajul
sediului din Bdul Dacia nr. 12, pe o suprafață de 560 m². Formula de organizare și panotare
era revoluționară pentru epoca respe ctivă: traseul expozițional, obiectele patrimoniale
originale expuse după criterii de conservare științifice, aportul specialiștilor în elabora rea
tematicii și panotare etc. E xpoziția de bază a funcționat cu succes timp de aproape trei

139
decenii. Realizată î ntr-o cromatică unitară, cu un traseu bine determinat, expoziția permanentă
a Muzeului Literaturii Române cuprindea opere fundamentale ale istoriei literare cu tematică
științifică solidă, realizată de către specialiștii muzeului și amenajată plastic de ar hitecți și
scenografi cu experiență: „ Muzeul Literaturii Române oferă o reconstituire cât mai fidelă și
mai circumstanțială a literaturii române în toată devenirea ei istorică, realizată prin mărturii
materiale, vizibile ale existenței și avatarurile ei… e xponatele. Acestea lucrează laolaltă,
potențându -se reciproc și evocând un moment al existenței și creației unui scriitor sau al
devenirii literare.” – declara într -un interviu Corin Grosu, unul dintre specialiștii muzeului și
realizator al expoziției. Ma nuscrisele originale, documentele și corespondența au fost expuse
cu parcimonie și în multe situații s -a apelat la fotografiere și chiar la facsimilarea (copierea)
manuală. Existau încă, în anii '70, copiști, colaboratori ai muzeelor care reproduceau – prin
copiere cu calc, tehnică și talent – documente și manuscrise de arhivă. Atmosfera de
autenticitate a epocii era dată și de exponatele tridimensionale: mobilier, obiecte personale,
elemente decorative. Acestea, alături de iconografie și reproduceri suprad imensionate, citate
și fotografii de atmosferă istorică reconstituiau climatul spiritual propriu unei epoci literare.
Pe lângă valoarea documentară impresionantă, calitatea de excepție a exprimării
plastice a discursului expozițional această primă expoziție permanentă a Muzeului național al
Literaturii Române a reușit o valorificare patrimonială exhaustivă a materialului existent în
arhivă. Expoziția cu o ținută solemnă impusă de restituirile conținute în materialul expus,
impresiona prin latura emotivă care nu a fost neglijată de organizatori: reconstituirea
Salonului Macedonski, ochelarii lui Perpessicius, șpaltul de cor ectură pe care a lucrat George
Călinescu la Istoria literaturii române de la origini până în prezent , o călimară a lui Ion
Heliade Rădulescu, călimările și serviciul pentru fumat ale lui Liviu Rebreanu, masa în stil
florentin și lampa de lucru ale lui Geor ge Coșbuc, caseta de corespondență a lui Costache
Negruzzi, jilțul din lemn al lui Ion Vinea, și multe alte obiecte memoriale care emoționează
prin nota de uman pe care o conferă.
Preocuparea pentru existența reală a scriitorului, a trecerii prin lume a c reatorului este
ilustrată prin expoziția monografică comemorativă Mihail Sadoveanu. Aceasta s -a
materializat în anul 1980, la comemorarea Centenarului nașterii scriitorului cu inaugurarea la
parterul muzeului a Sălii Sadoveanu. Această amenajare a fost pos ibilă grație ofertei
generoase făcută de fiica scriitorului, Profira Sadoveanu, care a oferit spre achiziție Muzeului
Literaturii Române cea mai mare parte din moștenirea materială și spirituală rămasă de la
scriitor. Spațiul acestei săli populat cu biroul și instrumentele de scris ale scriitorului, cu
ustensile de vânătoare și pescuit, mobilier și oglinzi, bastonul și celebra pălărie sadoveniană,

140
ceasul cu termometru, samovare și servicii de ceai din porțelan, uniforma de academician,
statuete din bronz, a fost gândit ca o reconstituire sentimentală a universului sadovenian.
Vitrinele etalează acte și documente, fotografii de familie și manuscrisele originale ale
romanelor Frații Jderi, Baltagul, Mariana Vidrașcu, Nicoară Potcoavă și din nuvelele Hanu
Ancuț ei, facsimil cu poeme din tinerețe. Un loc special îl ocupă masa de șah, șahul de
călătorie și un basorelief cu Ștefan cel Mare realizat de Milița Pătrașcu. O parte din biblioteca
lui Sadoveanu conține opera acestuia în ediții princeps și traduceri ale lit eraturii sale în
germană, rusă, chineză, poloneză și italiană. Fotografiile cu prieteni și colegi de breaslă din
călătorii sau din expedițiile vânătorești stau alături de premii și onoruri, mărturii ale prezenței
scriitorului în viața publică a epocii. Un scrin sculptat în lemn de cireș este străjuit de două
lampadare din bronz care încadrează portretul mamei, Valeria Sadoveanu, atât de drag
scriitorului. „Sala Sadoveanu” – „un univers de viață, muncă și creație” a fost inaugurată cu
prilejul Centenarului n așterii scriitorului în cadrul unei seri omagiale Rotonda 13, la care au
participat Șerban Cioculescu, fiica scriitorului Profira Sadoveanu, Mihai Beniuc, George
Ivașcu, Iorgu Iordan, Alexandru Oprea. Cu acest prilej s -a bătut o monedă comemorativă și s –
a editat un catalog al expoziției împreună cu „Comisia pentru cinstirea memoriei scriitorilor
de pe lângă Uniunea Scriitorilor din R.S. România” – unde sunt reproduse imagini din
expoziție, pagini din manuscrise și fotografii, texte originale ale contemporan ilor, reproduceri
după tablouri din colecția de pictură și desene „Universul sadovenian înseamnă deopotrivă
acele figuri ilustre din trecutul istoric, cetățile cu straja lor mereu trează la porțile țării,
oameni simpli cu destinele și obiceiurile lor străv echi, natura cu belșugul ei cromatic. Ce ne
uimește la Sadoveanu? Însușirea, cu totul rară, de a reînvia faptele cu adânci semnificații
naționale, de a evoca într -o narațiune cu sonorități specifice, inconfundabile, momente dintre
cele mai felurite din via ța poporului, de a surprinde nuanțe și tonuri din natură, care printr -o
savantă distribuire reprezintă acele picturi de gen frecvente în schițele sau nuvelele sale,
unele adevărate capodopere. Întâmplările devin adesea prilej de profundă meditație asupra
condiției umane în univers, asupra misterului vieții…” 87
Perioada de tranziție prin care a trecut România după 1990 a afectat în măsură
covârșitoare și fenomenul cultural național în toate aspectele sale. Muzeul Literaturii Române
nu a făcut excepție și, t imp de un deceniu 1990 – 2000 a intrat într -o perioadă de reașezare,
reconstrucție și reorganizare a expoziției permanente. O perioadă destul de lungă în care

87 Rosetti, Al., București, 3 iulie 1980 – text din Catalogul expoziției Mihail Sadoveanu – Centenar – 1880 -1980,
Muzeul Literaturii Române – Arta Grafică, p. 2.

141
instituția a funcționat doar prin expoziții temporare, Rotonda 13, lansări de carte, Seri de
muzi că și poezie. Fondurile insuficient alocate culturii în general și mai ales muzeelor de către
Ministerul Culturii au făcut ca aceste probleme de natură financiară să prelungească
finalitatea lucrărilor de renovare a clădirii. În această situație, conducere a muzeului și
specialiștii departamentului „Expoziții” au fost puși în situația de a elabora o tematică
adecvată deschiderii unei expoziții permanente de patrimoniu. Scopul acestei lucrări a fost
funcționalitatea instituției ca muzeu deschis publicului, pă strarea unei legături constante cu
acesta în condiții speciale de organizare, impuse de condițiile istorice neprielnice.
Tematica propusă de organizatori și elaborată în consens cu materialul arhivistic de
care dispunea muzeul a fost stabilită pe criteriul cronologic și organizată pe mari perioade
istorice ale literaturii române:
1. Epoca de afirmare a conștiinței naționale. Conștiința unității limbii și poporului
român. Secolul XVI -XVII.
– Mari scriitori și animatori culturali de la Varlaam și Dosoftei la Udriș te Năsturel și
Simion Ștefan.
2. Epoca de consolidare a dimensiunilor specifice unei literaturi naționale (sec XVII –
XVIII) – ilustrată prin marii cronicari Ureche, Costin, Neculce.
3. Epoca de renaștere a conștiinței naționale va cuprinde personalități culturale de
marcă: Dimitrie Cantemir, Stolnicul Constantin Cantacuzino, reprezentanții Școlii
Ardelene, poeții Văcărești și pașoptiștii Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri,
Alecu Russo și I. Heliade Rădulescu.
4. Epoca marilor clasici (a doua jumătate a secolului al XIX -lea) relevă momentele
de așezare a valorilor naționale în contextul grupărilor literare care le -au consacrat.
Junimea, Convorbiri literare.
5. Epoca de căutări a unor dimensiuni moderne ale fenomenului artistic național
(după 1900). Materialul arhivist ic propus îl reprezintă pe Alexandru Macedonski
în poezie și pe Mihail Sadoveanu în proză.
6. Epoca sincronizării fenomenului artistic național, al dimensiunii universale –
perioada interbelică. Este reprezentată ca o continuare firească a perioadei
anterioar e prin tendințele și aspectele formării literare a unor personalități precum
Philippide, Vianu, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, dar și teatrul lui Horia
Lovinescu sau apariția romanului Moromeții de Marin Preda.

142
7. Epoca de afirmare a valorilor literatur ii contemporane cu o secțiune actualizată a
literaturii de sertar: Mircea Zaciu, Nicolae Steinhardt și contribuția marilor scriitori
români din exil: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran.88
Alături de acest traseu cronologic al literelor românești rep rezentat prin complexul
patrimoniu arhivistic, expoziția permanentă deschisă în anul 2000 propune și tablouri literare
vaste ce ilustrează prin reprezentări grafice, citate și iconografie perioade importante din
dezvoltarea literaturii române.
Expoziția p ermanentă deschisă în anul 2000 a fost amenajată la etajul muzeului,
încadrată în cinci săli și este o montare sintetică a documentelor și obiectelor memoriale de
care dispunea arhiva în acel moment.
O descriere a demersului expozițional în traseul său cr onologic, cu elemente
monumentale de patrimoniu ilustrează ideea de evoluție a fenomenului literar românesc și
reflectă valoarea culturală și estetică a acumulărilor muzeale într -o perioadă de doar câteva
decenii.
Prima sală din expoziție este dedicată lit eraturii române vechi – conștiința unității
limbii și a poporului român.
– O inscripție slavonă, pe piatră, datată 943 d.Cr., găsită la mănăstirea Mircea Vodă
atestă începuturile scrisului pe teritoriul românesc, în perioada premergătoare
formării statelor f eudale.
Din aceeași perioadă – Manuscrisele slavone „Apostolul de la Râșnov” (sec. XII).
Spiritul monahal și caracterul istoriografic al acestei săli este accentuat și de un hrisov de la
Bogdan Vodă datat 1451 care dă seamă de pătrunderea limbii slavone în cancelariile
domnești. Istoria scrisă a limbii române este reprezentată de textele maramureșene rotacizante
prin Psaltirea Hurmuzachi (începutul secolului al XVI -lea). Nu lipsește din expoziție un
facsimil al scrisorii lui Neacșu din Câmpulung, 1521. Apar iția tiparului și a primelor cărți
religioase este marcată printr -un Liturghier în limba română tipărit de Călugărul Macarie, în
1508, la prima tipografie înființată de el în Țara Românească. Dintre tipăriturile în limba
română ale diaconului Coresi, expoz iția permanentă dispunea de câteva pagini din Psaltirea
slavo -română . Nicholaus Olahus, umanistul european este prezent în muzeu cu lucrările
Hungaria și Atilla (1537). Important document de mărturie culturală, poemul în proză
Învățăturile lui Neagoe Basa rab către fiul său Teodosie apare ca cea mai însemnată mărturie
de expresie slavonă. În acest spațiu sunt așezate în vitrine speciale Cazania sau Carte

88 Creția, Ofelia, Proiect expoziția de patrimoniu , Muzeul Literaturii Române, 1998, p. 3.

143
românească de învățătură – tipărită la Iași în 1643, cea mai răspândită carte de pe teritoriul
românesc; iar Țara Românească este reprezentată de tipăriturile religioase în limba română ale
lui Udriște Năsturel: Evanghelie învățătoare , Govora, 1642, și Pravila română – o traducere a
Sfintei Scripturi; Noul Testament de la Bălgrad (1648) – prima traducere în limba română a
Noului testament făcută de mitropolitul Simion Ștefan „Cuvintele sunt acelea bune, care le
înțeleg toți” ; Mitropolitul Dosoftei este prezent în expoziție cu Parimiile de peste un an
(1683) – proverbe, maxime și pilde; Viața și petrecerile sf inților (1686) tradusă din grecește și
Psaltirea… pre versuri tocmită – prima încercare de versificare în limba română. Cronicarii
moldoveni formează un grupaj special în Sala literaturii române vechi: Grigore Ureche (1590 –
1647) cu Letopisețul Țării Moldovei – 1389 -1594; Miron Costin (1633 -1691), marele logofăt
care continuă lucrarea lui Ureche, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă 1594 până la
Dabija Vodă și cu De neamul moldovenilor (1686) – cronica polemică în care aduce
argumente de ordin lingvistic, arheologic și etnografic asupra originii locuitorilor Moldovei.
Muzeul mai dispune și de originalul poemului filozofic Viața lumii însoțit de copia unui act
autograf al cronicarului. Cei doi cronicari se bucură de un spațiu spec ial unde mai găsim și
Didahiile lui Antim Ivireanul. Periplul prin expoziție este continuat cu imaginea altor valori
patrimoniale valoroase: Noul Testament în traducerea Spătarului Nicolae Milescu și alte
lucrări ale acestuia Descrierea Chinei , Jurnalul si berian – scrise în limba rusă și două
manuscrise autografe pe texte grecești. Într -o vitrină separată avem Letopisețul Țării
Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat de Ion
Neculce cu Predoslovia care indică sursele scr ierilor sale (istorici români și străini, tradiția
orală, amintiri și fapte trăite) și textele istorice O samă de cuvinte , legendele istorice „ce
sântuauzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni și în letopisețu nu sunt scrise” .
Legendele foto care îns oțesc exponatele sunt însoțite de citate din volumele expuse. Opera lui
Dimitrie Cantemir, personalitate marcantă a culturii europene, istoric, filozof, cartograf și
muzicolog, savant, membru al Academiei de la Berlin, este prezentă în expoziția Muzeului
Literaturii Române cu Istoria ieroglifică (1705 – Constantinopol), Hronicul vechimei româno –
moldo -vlahilor (1717) – cu un citat reprezentativ din lucrare: „ Romanii sunt moșii și strămoșii
noștri, a moldovenilor, a muntenilor, a ardelenilor și a tuturor oriu nde se află, a românilor
precum și singur numele de moșie ne arată și limba cea părintească… nebiruit martor ne
este.” ; Descrierea Moldovei (1716) și prima hartă a Moldovei redactată de marele
enciclopedist. Țara Românească este reprezentată în expoziția p ermanentă prin Biblia de la
București (1688), prima traducere integrală în limba română a Sfintei Scripturi realizată de
frații Radu și Șerban Greceanu și datorată stolnicului Șerban Cantacuzino. Secțiunea aceasta

144
mai cuprinde lista cărților din biblioteca stolnicului, un carnet de studii, un portret de la
Mănăstirea Horezu și o Hartă a Țării Românești întocmită de stolnicul Constantin
Cantacuzino. Școala Ardeleană este prezentă în muzeu prin câteva lucrări importante ale
corifeilor transilvani: Istoria și lucrurile și întâmplările românilor (Tomul al IV -lea) și
Tehnologia moralicească de Inocențiu Micu Clain; Hronicul românilor și al mai multor
neamuri , în manuscris, de Gheorghe Șincai și Tratatul pentru istoria românilor în Dachia
(Buda, 1812) de Petru Mai or.
Atmosfera sălii este completată de secvențiale fotografice, reproduceri de mari
dimensiuni ale scriitorilor prezenți în expoziție, fișe uriașe care decorează pereții sălii cu
elemente componente ale cărților: manuscrise, iconografie, miniaturi, vignete , corp de literă,
dedicații, formate, coperte, lucrări de artă plastică. Imaginea de atelier și tipografie este
sugerată de o tiparniță metalică autentică pe care este inscripționat anul fabricației: 1781.
Legătura cu sala următoare a expoziției permanente se face printr -o încăpere dedicată
primelor încercări de poezie cultă și lucrărilor boierilor Văcărești – Ienăchiță, Alecu, Nicolae
și Iancu. Muzeul deține o lucrare a lui Ienăchiță Văcărescu elaborată la Viena în 1787,
intitulată Observații sau băgări de seamă asupra regulilor și orânduielilor gramaticii
românești , unde autorul încearcă o restructurare a alfabetului chirilic al românilor de la 45 de
semne la 33. Prezența celorlalți Văcărești este susținută de câteva versuri în manuscris,
portretul Elenei Văcărescu, câteva imagini cu moșia familiei și volumul lui Iancu Văcărescu,
Grădinarul sau Alaiul înflorit .
Începuturile teatrului și ale poeziei din Muntenia sunt reprezentate în expoziție prin
lucrările neamului Goleștilor și anume cu lucrarea filologică a lui Iordache Golescu Băgări de
seamă asupra canoanelor grămăticești apărută la București în 1840 și cu manuscrisul Stema
Țării Românești în vremea lui Caragea . Alături de acestea găsim și volumul de
memorialistică al lui Dinicu Golescu O însemnare a călă toriei mele, Constantin Radovici din
Golești făcută în anul 1824, 1825, 1826.
Logofătul moldovean Costache Conachi este prezent în muzeu cu manuscrisele
Meșteșugul stilurilor și Comedia Banului Canta, ce -i zice Căbujan și cavaler cucoș ultima
scrisă împreună cu N. Beldiman și Neculai Dimachi. În acest spațiu găsim și un exemplar din
primul ziar tipărit în limba română „FamaLipskii” , scos la Leipzig, în 1827 de I.M.C. Rosetti,
de fapt o foaie -mercurial pentru uzul negustorilor români din Leipzig. De altfel, în această
sală se poate vedea începutul presei românești ilustrat cu exemplare din Albina românească
apărută la Iași, la 1 iunie 1829 și tipărită de Gheorghe Asachi, alături de suplimentul cultural
Alăuta românească . Animatorul cultur al și întemeietorul învățământului românesc este

145
prezent în expoziție și cu câteva lucrări proprii: volumul de Poezii – La Patrie, Dochia și
Traian și o carte de Fabule . Tot la secvența periodice literar -culturale există câteva exemplare
din Gazeta de Tran silvania (1838) cu suplimentul Foaie pentru minte, inimă și literatură
fondate de George Barițiu, întemeietorul Astrei și al primei Societăți a Scriitorilor Români
(1866).
Această sală a cărei tematică este „epoca de constituire a valențelor naționale” poa rtă
numele lui Ion Heliade Rădulescu căruia îi este rezervat un spațiu autonom care conține:
obiecte personale, elemente de mobilier, scaune, corpuri de bibliotecă de epocă, un fotoliu, un
scrin, oglinzi și tablouri din colecția I. H. Rădulescu, precum și exemplare originale din
Curierul românesc cu suplimentul literar Curier de ambele sexe . Opera este reprezentată prin
Gramatica românească din 1928 și poemul în cânturi Anatoliada . Spațiul este dominat de
portretul în ulei al scriitorului, executat de pict orul Mișu Popp. Secțiunea consacrată lui I. H.
Rădulescu mai conține o pagină de manuscris din Mihaiada (epopee neterminată) și volumul
Iulia sau Marea Eloiză (1837); Culegeri din Scrierile lui I. Eliade (1846). Din perioada
implicării sale în Revoluția de la 1848, din Țara Românească muzeul deține Proclamația de la
Izlaz redactată și citită de I. H. Rădulescu în fața mulțimii și Decretul locotenenței domnești
din 1866 privind înființarea Societății literare și manuscrisul poeziei O noapte pe ruinele
Târgoviștei .
În același spațiu , al sălii consacrate literaturii romantice și pașoptiștilor ce marchează
evoluția literaturii române în istorie sunt prezenți în expoziție: Ion Ghica – ilustrând genul
epistolar cu Scrisori către Vasile Alecsandri ; Alecu Rus so – Cântarea României ; Dimitrie
Bolintineanu manuscrise cu poeme istorice Țepeș și solii și un volum, Colecție din poeziile
domnului Dimitrie Bolintineanu ; Cezar Bolliac cu câteva manuscrise de poezie socială;
Grigore Alexandrescu cu fotografia originală de epocă și cu manuscrisul poeziei Cometa
anonsată pentru 13 iunie , poemul Anul 1840 ; Mihail Kogălniceanu cu primul număr al
publicației Dacia literară și un alt periodic editat de scriitor Foaie sătească a Prințipatului
Moldovei (1840); alături de acestea apare și o Plângere semnată de M. Kogălniceanu, D.
Rallet și Vasile Alecsandri înaintată „ Înalților comisari ai Puterilor semnatare ale Tratatului
de la Paris împotriva căimăcăniei lui Tudoriță Balș” . Muzeul deține din aceeași epocă
istorică piese de mobi lier Constantin Negruzzi și volumul antologic Păcatele tinereților
(1875), întocmită de autor și structurată pe patru capitole: 1) – Neghină și pălămidă –
antologie de poezie; 2) Amintiri din junețe ; 3) Fragmente istorice – cu nuvelele Alexandru
Lăpușneanu , Sobieski și românii, Domnul Moldovei Regele Poloniei, Cântec vechi ; 4) Negru
pe alb – scrisorile. Nicolae Bălcescu este prezent în expoziție cu volumul Românii supt Mihai

146
Voievod Viteazul și cu portretul original din epocă. Opera lui Vasile Alecsandri es te ilustrată
prin manuscrisul poemului Miorița , culeasă din folclor de poet și cu acela al poeziei Balcanul
și Carpatul și caietul manuscris al Pastelurilor cu dedicație către Carmen Sylva.
Ultimul capitol al acestei săli ce încheie o epocă literară și se deschide spre marii
clasici este reprezentată de Nicolae Filimon cu programul piesei Dinu Păturică , nuvela
Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii din mahala (1861) și ediția princeps a volumului
Ciocoii vechi și noi (1863) – primul roman original român esc; și Alexandru Odobescu care
figurează în expoziție cu manuscrisul articolului „ Bazele unei literaturi naționale” , cu un act:
extras din certificatul de naștere al scriitorului și tomul volumului Pseudo -Kinegheticos
(1874).
Traseul expozițional se înche ie cu manuscrise, imagini și volume ale enciclopedistului
Bogdan Petriceicu Hasdeu. Avem, în primul rând, periodicele culturale și științifice editate de
acesta: Aghiuță (1863); Arhiva românească (1864); Foaie de istorie română (1859); Foaie de
istorie și literatură , Din Moldova (1862, devenită Lumina , Arhiva istorică a României (1864);
Traian (1869), Columna lui Traian (1870), Revista nouă (1887), iar ca operă Hasdeu este
ilustrat în expoziție prin dicționarul lingvistic Etymologycummagnumromaniae (1866 -1898) și
culegerea „Cuvinte din betrani” (1878 -1881) și un afiș al reprezentației piesei Răzvan și Vidra
(1867).
Următoarea sală, amplasată la etaj, pandanta sălii ronde de la parter, cea mai amplă și
spectaculoasă a clădirii, este dedicată Marilor Clasici a l literaturii române, momentului
Junimea și Convorbirilor literare . Pe lângă obiectele memoriale ce dau culoare atmosferei de
epocă: birou, ustensile de scris, de fumat și de birou, biblioteci, samovare, o chelari și
fotografii originale. Sala Marilor clasici deține manuscrise de Titu Maiorescu, Epistolarium I,
II, III, corespondență din perioada 1869 -1884; pagini de jurnal și fotografii; Mihai Eminescu
manuscrisul poeziei La steaua și corespondență cu Titu Maiorescu din perioada berlineză .
Ioan Slavici, edițiile princeps al cărților sale și manuscrise ale nuvelelor Moara cu noroc,
Gura satului, Popa Tanda , acte de familie, corespondență și câteva fotografii consacrate.
Acest spațiu a funcționat timp de un deceniu ca sală de concerte, recit aluri și lecturi,
dialoguri cu scriitorii, manifestări speciale ale muzeului, expoziții consacrate unor evenimente
de excepție, centenare și evocări omagiale.
A doua generație de clasici și sfârșitul secolului al XIX -lea ocupă cea de a patra sală a
expoziț iei permanente și două din încăperile sale. O primă vitrină conține manuscrisele
volumului România pitorească (1903) de Alexandru Vlahuță și revista Sămănătorul pe care a
condus -o împreună cu George Coșbuc, o fotografie alături de prietenul Caragiale și câ teva

147
exemplare din revista Viața . I se alătură în acest spațiu Duiliu Zamfirescu cu câteva file
manuscris din Tănase Scatiu din ciclul ”Comăneștenilor”. Un spațiu mai larg îi este acordat
lui George Coșbuc dat fiind generozitatea materialului existent în a rhiva muzeului: contractul
de editare a revistei Vatra , semnat împreună cu Slavici și Caragiale (datat 20 octombrie
1893), manuscrisul poemului Nunta Zamfirei (1889) și exemplarul princeps al volumului
Balade și idile (1893). Sunt expuse manuscrise cu come ntariile autorului din traducerea
Divinei comedii de Dante Alighieri și câteva obiecte personale: o icoană tibetană, un serviciu
din sticlă de Murano, compus din cinci piese, și câteva obiecte decorative de birou, un presse –
papier metalic, un tampon sugati vă. Barbu Ștefănescu Delavrancea este prezent în expoziție
cu manuscrisul piesei Apus de soare (1909); actul de fondare al publicației Revista nouă cu
autograful autorului și exemplare din periodice: România liberă , Drepturile omului, Epoca,
Democrația, Li teratură și știință Vieața , manuscrisul nuvelei Milogul și o scrisoare către
Ștefan Dobruneanu. Colecția Octavian Goga (1881 -1938) deține manuscrisul poeziilor
Toamna și Sonet cu semnătura autorului și o scrisoare adresată lui George Coșbuc și alta lui
Ion Minulescu. Câteva piese memoriale întregesc această colecție: un scaun tapisat cu piele, o
sabie cu o teacă executată din alamă, un hanger, un ceainic și o casetă Biedermeyer. Revistele
Neamul românesc și Drumul drept îl reprezintă pe întemeietorul lor is toricul și scriitorul
Nicolae Iorga (1871 -1940) care mai apare în expoziție cu volumul Istoria literaturii
românești contemporane cu manuscrisul articolului Ce trebuie încurajat? și volumele în ediții
prime Cugetări (1911); Ceva despre Ardealul românesc (1907) și Cărți reprezentative din
viața omenirii . Exemplarele din revista Sămănătorul îl aduc în prim plan și pe Șt. O. Iosif
(1875 -1913) cu câteva manuscrise din poeziile Doi vecini, Icoane din Carpați, Toamna, Când
amintirele -or-muri și volumele Legenda F unigeilor scris împreună cu Dimitrie Anghel; și
câteva piese de mobilier; coupe -papier din sidef, ceas piramidă, un pressepapier din bronz și
un gobelaine. Dimitrie Anghel (1872 -1914) este reprezentat cu manuscrisul piesei Cornuta –
comedie în trei acte în versuri (1908) și poemul istoric Carmen Saeculare (1909). Garabet
Ibrăileanu (1871 -1936) este prezent în expoziție cu primele numere ale revistei Viața
românească al cărei fondator a fost în 1906 (Iași), o pagină din manuscrisul romanului Adela
și corespon dență cu Paul Zarifopol și Ionel Teodoreanu. Următoarea secțiune din expoziție
este alocată Simbolismului românesc. Întrucât casele memoriale „Ion Minulescu” și „George
Bacovia” dețin în cea mai mare parte patrimoniul acestor scriitori, secțiunea este domi nată de
figura lui Alexandru Macedonski (1854 -1920). Și anume portretul cu autograf, un manuscris
Notiță autobiografică , un exemplar din Literatorul și volumele Excelsior (1895) și
Bronzes (1897) cu autograful autorului la care se adaugă un birou și câteva piese de mobilier,

148
instrumente de scris și o oglindă ornamentată cu o ramă de lemn cu motive florale. Ultima
sală a expoziției permanente organizată la etajul muzeului îi este dedicată lui Mihail
Sadoveanu (1880 -1961) care reconstituie întocmai salonul „Sa doveanu” care a fost inaugurat
la Centenarul scriitorului în anul 1980. La care se adaugă frizele decorative cu reproduceri din
ziare, manuscrise și fotografii precum și aranjată în rafturi, biblioteca și volumele originale..
Cele cinci săli ale Expoziției permanente a Muzeului Național al Literaturii Române
au reprezentat practic ultima formulă de muzeistică de factură și structură clasică pe care
această instituție avea să o mai promoveze.
În anul 2007, la semicentenarul aniversar al întemeierii muzeului , a fost inaugurată o
nouă expoziție permanentă, ultima ce avea să fie găzduită de sediul din B -dul Dacia nr. 12.
Noul concept, elaborat de specialiștii muzeului în consens cu colegii de la
Departamentul Programe Multimedia, propune o viziune nouă a discur sului expozițional, o
alternativă oferită de noile tehnologii digitale asociate: sisteme info -touch, ecrane cu plasmă,
computere, aplicații multimedia. Vizitatorul este provocat prin informație, este pus în legătură
directă cu produsul oferit de muzeu: lit eratura. Comunicarea este interesul comun al
ofertatorului și al consumatorului. O expoziție permanentă interactivă unde semnul, ludicul,
ambientul sunt atribute ale informației prezentate receptorului interesat care preia și
transformă cu imaginația propr ie datele sugerate. Vizitatorul este invitat să trăiască o
experiență interesantă să -și preia el însuși, pe criterii de gust elementele care îi suscită
interesul, zonele la care răspunde cel mai bine afectul său. Vizitatorul este supus unui
program de inte racțiune cu informația primită, invitat să simtă, să înțeleagă, să intre în contact
direct cu obiectul muzeal – replici ale originalelor. În sălile de expoziție sunt montate sertare
care conțin copii ale manuscriselor și fotografiilor aflate la îndemâna pu blicului curios și
interesat. Noul concept al expoziției permanente mizează pe o nouă relație a publicului cu
patrimoniul cultural, cu arhiva muzeului. Digitalizarea arhivei MNLR oferă publicului
facilitatea accesării rapide la conținutul colecțiilor, într -un format interactiv și într -un ambient
atractiv.
Ideea acestei viziuni este transformarea arhivei – prin forma cea mai firească de
valorificare a patrimoniului expozițional într -un loc accesibil, pertinent informării publicului.
O formă complementară sup ortului clasic al expoziției literare.
Structura noii expoziții permanente păstrează criteriul cronologic de organizare, dar
sugerează o modulare a traseului muzeal pe alte principii tematice. Un mod mai flexibil de a
privi literatura, interactiv și inter pretativ. Proiectul noii expoziții literare compune o structură
informatizată de amploare expresivă și cu posibilitatea de a pune în valoare obiectele culturale

149
– manuscrise, cărți, fotografii, documente, obiecte memoriale. Se produce astfel o dinamizare
a operei literare, ca obiect abstract al expunerii muzeale și receptorul cultural, vizitatorul.
Dispunerea sistemului informațional este concepută în cinci structuri complementare
care formează o unitate coerentă a întregului proiect:
1. Structura de lumină – circuitul în muzeu este acompaniat de un sistem de lumină și
întuneric iar obiectele sunt luminate local.
2. Structura ambientală – caracterul unei perioade, epoci este sugerat printr -o
caracteristică pregnantă care devine o amprentă specifică.
3. Structura obie ctuală – se practică o focusare pe anumite obiecte considerate
reprezentative – cărți, manuscrise, obiecte.
4. Structura auditivă – căști cu ghidaj informativ și difuzoare dispuse în săli cu voci
care citesc sau recită diverse texte literare.
5. Structura intera ctivă – monitoare în sistem touchscreen, dispozitive multimedia
care trezesc interesul vizitatorului și îl provoacă. Publicul se implică direct în
procesul de informare.
Din punct de vedere tehnic proiectul este susținut de un sistem interactiv de prezenta re
a informației în 3D, organizat pe o structură progresivă formată din 8 sisteme touchscreen de
ultimă generație dotate cu extensii multimedia audio -video, ecrane panoramice cu plasmă,
ghidaj audio în limba română, franceză și engleză. Este vorba despre u n concept expozițional
modern interesat de captarea unui public cât mai variat în procesul de valorificare a
patrimoniului, acesta fiind scopul final al oricărui demers al muzeisticii.
Cele cinci săli existente au rămas să coabiteze restructurate cu noua v iziune
organizatorică, iar lor li s -au adăugat încă trei spații modulate adecvat. Cronologia a rămas
drept criteriu dar tematica a fost restructurată și definită în noi termeni de reprezentare. Astfel:
Sala 1 – Literatura medievală și premodernă
– Descoperirea de sine – Începuturile literare în spațiul românesc
1. Civilizația medievală autohtonă între răsărit și apus: domnitori, clerici, boieri,
curteni
– Conștiința de sine – Între occident și orient (1787 -1830)
1. Umanismul renascentist și iluminismul baroc în principate: savanți și filologi.
2. Clasicismul întârziat și preromantismul naiv: anacreontici, preromantici, naivi,
pașoptiști, vizionari.
Sala 2 – Literatura romantică
– Specificul național

150
1. Fondatorii conștiinței și literaturii naționale.
2. Proza de la Cuza -Vodă la Carol I
3. Preeminescienii
4. Noua conștiință critică: Junimea și adversarii ei
Sala 3 – Literatura post -romantică
– Sfârșit de veac XIX și început de secol XX (1870 -1918)
1. Fondatorii conștiinței și literaturii naționale: romantici, enciclopediști, pe dagogi
2. Mesianism, sămănătorism, poporanism, idilism
3. Simbolismul „cosmopolit”
4. Realism, romantism, naturalism (muntenii)
Sala 4 – Literatura interbelică I (1918 -1944)
– Explorarea dimensiunilor I
1. Moderniști, sincroniști, simboliști
2. Tradiționaliști și ortodoxiști, gândiriști, criterioniști
Sala 5 – Literatura interbelică II (1918 -1944)
– Explorarea dimensiunilor II
1. Tradiționaliști, „clasici”: specificul național
2. Eclectici: naturaliști, balcaniști
Sala 6 – Literatura interbelică III
– Avangarda literară (1915-1935)
Revolta împotriva formelor
1. Dadaiști, constructiviști, suprarealiști
Sala 7 – Literatura postbelică
Literatura înainte și după ocupație (1944 -1960)
1. Exilul românesc postbelic
2. „Generația pierdută”
3. Literatura obsedantului deceniu
4. Reabilitații
Sala 8 – Literatura contemporană
– Literatura sfârșitului de mileniu de la totalitarism la postmodernism (1960 -2000)
– Utopia literaturii și cotidianul biografic
1. Momentul '68. Autonomia esteticului 1960 -1970 – metaforici, ludici, onirici,
calofili, romancieri
2. Generația în blugi: Efectul real (1980 -2000) – optzeciști, milenariști.

151
Proiectul tematic propune o viziune postmodernă asupra reașezării structurale a
capitolelor importante de istorie a literaturii române și a fost elaborat de Alexandru
Condeescu.
În ceea ce priv ește materialul documentar și exponatele, primele săli conțin în
principal aceleași obiecte memoriale preluate din arhivă. Latura afectivă, emoțională pe care
se baza discursul expozițional a fost păstrată prin expunerea minimalistă a câtorva bunuri de
patrimoniu originale. S -a pus accent pe ocrotirea patrimoniului, pe conservarea lui astfel acele
câteva originale au fost expuse în vitrine speciale, suspendate, etanșe care protejează
exponatele.
Manuscrisele, documentele și fotografiile pot fi privite prin tr-o accesare simplă –
sistem touchscreen – a unor monitoare instalate în săli. O imagine de ansamblu este oferită
prin frizele decorative supradimensionate care parcurg tot traseul expozițional.
Reconfigurarea discursului expozițional printr -o viziune pla stică modernă a impus condiții noi
de expunere dictate de cantitatea de informație necesară unui concept unitar. Astfel, pentru a
marca conținutul unei săli s -a optat pentru montarea unor panouri uriașe, fixe care reproduc
prin tehnică fotografică momentel e definitorii ale epocii respective. S -au folosit astfel toate
spațiile, inclusiv coloanele de trecere, soluție dictată de lipsa unui spațiu mai amplu de
expunere – locul este alocat avangardei, iar pereții sunt împânziți cu afișe, portrete și coperte,
dispuse în mod intenționat haotic. Atrage atenția ultima sală, destinată literaturii
contemporane, unde se găsesc pe console sau în biblioteci exemplare ale autorilor recenți ai
literaturii române. Artistul plastic a propus o viziune inedită acestei perioade literare prin
figurarea unor pietre tombale care au inscripționate numele scriitorilor. Volumele acestor
creatori sunt adunate în mijlocul încăperii într -o dezordine asumată dar accesibilă privirii.
Conceptul expozițional este coerent și sugestiv, modern și provocator, incitant și expresiv în
același timp. ideea de valorificare a patrimoniului este inclusă în noul concept expozițional în
termeni moderni de tipul: informare, imagine, joc, participare, provocare iar dezideratul
organizatorilor a fost ca publ icul vizitator să participe la un experiment cultural inedit.
Amenajarea acestei noi expoziții permanente a fost gândită în complementaritate cu
desfășurarea în paralel a unor programe educaționale și a unor evenimente culturale
informaționale în tradiția Muzeului Literaturii Române, dar și o nouă strategie adecvată
muzeografiei moderne care implică alte valențe de desfășurare a unui eveniment cultural.
Programele educaționale sunt nuanțate în funcție de publicul căruia li se adresează. În
mare parte publi cul țintă participant la aceste acțiuni este format din tineri, elevi și studenți
pentru acre au fost amenajate ateliere de creație, concursuri, proiecții și concerte, lecții

152
deschise și audiții. Păstrând tradiția manifestărilor culturale au continuat even imentele de tip
Rotonda 13, Conferințe, Evocări, Lansări de carte la care participă vizitatori fideli și constanți
ai muzeului.
Muzeul Național al Literaturii Române a devenit astfel un forum cultural al artiștilor,
creatorilor contemporani care funcționea ză armonios într -un spațiu deschis, într -o coabitare
armonioasă , într-o instituție care nu renunță la dimensiunea tradițională și la menirea ei.
„O adevărată întoarcere la originile mitice ale muzeului alexandrin prezidează astăzi
activitatea instituției d evenită într -o oarecare măsură un (post)modern centru cultural. […]
ne-am dorit ca muzeul să fie, pe lângă un păstrător de patrimoniu, un centru foarte viu
cultural în care literatura să se producă în prezent.”89

89Condeescu, Alexandru, Paradoxul originar , interviu, Contemporanul. Ideea europeană , anul XVIII, nr. 11 (656),
nov. 2006, p. 25.

153

II. 2. Expoziții temporare. Expoziții itinerante.

Expozițiile temporare au menirea de a atrage un număr mare de vizitatori, de a
menține o legătură permanentă cu publicul și sunt destinate unor manifestări culturale de
scurtă durată care marchează un eveniment, o comemorare. Ele sunt însoțite adesea de
concerte, conferințe sau cursuri, prezintă o parte a colecției muzeale, au un design atractiv și
special. Expozițiile temporare suscită de obicei o atenție proaspătă a publicului asupra
domeniului propus, fac parte c urentă din programul unui muzeu de literatură și sunt însoțite
de dezbateri și comentarii la care participă invitați, specialiști dar și publicul.
Etapele alcătuirii unei expoziții temporare :
1. Determinarea epocii. Interferențe istorice cronologice.
2. Lectura operei. Biografie. Elemente de critică literară. Referințe critice :
a) Consultarea fișierului de periodice.
b) Cercetarea fondului de carte în biblioteca Muzeului Literaturii Române .
3. Selectarea materialelor disponibile în arhivă și studierea lor.
4. Stabilirea documentelor reprezentative pentru a fi expuse.
5.Contactul cu alte surse ce pot întregi imaginea scriitorului epocii propuse
(biblioteci, muzee, familie) .
6. Stabilirea spațiului aferent expoziției și a traseului oferit publicului.
7.Dispunerea materialului aflat la dispoziția muzeografului din sursele amintite pe
categor ii de interes : manuscris, obiect, fotografie, corespondență, document biografic,
mărturii de epocă, periodice, cărți .
8. Colaborarea cu compartimentul de conservare restaurare în cazul ref acerii
materialelor deteriorate.
9. Selectarea atentă pe criterii științifice dar și estetice a materialelor reprezentative ce
vor oferi o imagine cât mai completă și clară a temei propuse .
10. Consultarea cu un specialist în etalarea do cumentară – designer, arhitect,
grafician. Colaborarea cu acesta în achiziționarea materialelor necesare –
vitrine, panouri , rame , cartoane etc .
11. Este necesară stabilirea unui consens între modul de expunere și interesul

154
documentar .
12. Crearea în cadrul expoziționa l a unui punct de interes, din care să rezulte
cu claritate: tema propusă, scriitorul sau epoca evocată, prilejul și data
omagierii (exemplu: Centenar – … )
13.Mijloacele modeme de informare și de expresie nu trebuie să lipsească
dintr -o asemenea expozi ție.
Într-un spațiu afectat anume acestui scop și dotat cu TV, video, computer specializat,
publicul să poată consulta cu ușurință alte materiale aferente subiectului ce nu pot
fiexpu se într-o sală de expo ziție.
14. Una dintre componentele esențiale este viziunea plastică unitară, găsirea unei soluții
expresive optime , a unui traseu expozițional gândit de muzeograf după criterii
științifice de tipul : cronologie , importanță documentară , grad de conservare, relevanță
istorică.
15. Nu este lipsită de import anță punerea în valoare în mod special a unui document sau
altul prin vecinătate cu materialele înconjurătoare sau prin singularizarea lui: o vitrină
bine centrată, un piedestal, soclu, un fundal bine plasat.
16. Partea textuală, manuscrise, corespondență – ce aduc o notă de emoție, se cer a fi
alese cu parcimonie. Eventual vor fi expuse alături de copii mărite pentru a fi ușor de
deslușit „traiectul grafic al mâinii care scrie”.
17. Atenția la detalii , la etichetele lămuritoare este hotărâtoare într -o expoziție de
patrimoniu.
Legendele aferente obiectelor expuse trebuie să fie concise , să conțină informația
exactă, dar, în același timp, discrete pentru a nu distrage atenția de la materialul
documentar.
18. Și nu în ultimul rând panotarea, etalarea materialelor propuse de muzeograf după o
cercetare atentă a documentelor de patrimoniu existente, activitate ce intră în atribuția
artistului plastic, trebuie să țină seama de alternanța spațiului : plin-gol, concentrare sau
degajare a privirii în funcție de pregnanța materialului expus sau a încărcăturii
informaționale .
19. În ceea ce privește colaborarea cu Biroul relații cu publicul, acesta trebuie să fie
informat din timp de către muzeograful organizator al expoziției literare în legătură cu
invitații – specialiști în domeniu, critici, istorici literari – ce vor participa la vernisaj.
20. Expoziția trebuie în general însoțită de un afiș ce va fi multiplicat și expus în

155
centrele de interes: Academia Română, Ministerul Culturii și Cultelor, Uniunea
Scriitorilor, Facultatea de Litere etc. Tipărirea de invitații, pliante, legate de momentul
respectiv , anunțurile de presă sunt ultimele activități premergătoare vernisajului . 90
Genul acesta de expoziții temporare are ca scop principal aducerea în actualitate a unei
personalități culturale, a unui moment istoric important. Trezirea interesului pentru trecut prin
contactul emoțional direct cu mărturiile ce țin de arheologia spirituală a neamului .
Încă de la începutu rile funcționării muzeului ca o instituție ce se dorea a fi în contact
permanent cu publicul său, organizatorii au fost preocupați de amenajarea de expoziții
temporare. În cadrul programului „Rotonda 13” se pregătea cu minuție de către specialiști o
expozi ție lunară care era menită să ilustreze tema întâlnirilor cu publicul. În sala rondă de la
parterul muzeului s -au desfășurat astfel de -a lungul anilor câte douăsprezece expoziții
temporare în fiecare an începând cu 13 aprilie 1972 – Nicolae Iorga, Tudor Vi anu, Ion
Slavici, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Eugen Lovinescu, Lucian Blaga,
George Călinescu, Alexandru Macedonski ș.a.m.d. și lista este cuprinzătoare căci numărul
expozițiilor temporare depășește cifra de 6000. Muzeul Literaturii R omâne a marcat sărbători
și comemorări naționale, evocări de momente importante ale culturii naționale, date
importante de istorie literară prin organizarea acestui tip de expoziție, cea temporară.
Expoziții votive, monografice sau aniversări literare au fost montate în muzeu cu
diverse ocazii, cu materiale din colecțiile proprii sau apelând la împrumuturi: instituții de
profil (biblioteci, muzee) sau familii ale scriitorilor. Amintim câteva titluri de pe genericul
amplu al expozițiilor temporare realizate de-a lungul anilor la Muzeul literaturii pentru a
releva diversitatea acestui program:
– Comori ale patrimoniului Muzeului Literaturii Române , 1972.
– O epocă văzută de trei contemporani – Al. Vlahuță, Barbu Ștefănescu
Delavrancea, Duiliu Zamfirescu , 1972
– Valori clasice ale literaturii universale în limba română , 1973
– Urmuz și contemporanii săi , 1975
– Lucian Blaga – destin și creație , 1978
– Tudor Arghezi – poetul , 1980
– Scriitori diplomați, 1980
– Dialog epistolar – Caragiale – Zarifopol , 1981
– Titu Maiorescu – Epistolarium , 1982

90 Creția, Ofelia, Proiect expoziția de patrimoniu , 1998, p. 23.

156
– Viața ca o pradă – Marin Preda , 1985
– Carte veche românească, 1986
– Arhivă contemporană – Nichita Stănescu , 1989
– Max Blecher în eternitatea imediată , 1990
– Martha Bibescu – Noblețea unui destin , 1995
– Lirica feminină , 2009
– Eugen Ionescu – Schimbarea la față a teatrului lumii , 2008
– Restaurarea. O enigmă? , 1997
– Avangarda românească , 1998
– Manuscriptum – arhivă sentimentală, 2000
– Eminescu în colecții de artă plastică , 2003
– Mircea Eliade – etapele creației , 2005
– Afișul literar , 2006
– Optzeciștii în portrete , 2007
– Presa literară românească , 2010
Aceasta este o mică parte din expozițiile tematice temporare care s -au derulat de -a
lungul timpului pe simezele Muzeului Literaturii Române.
Departamentul expoziții a pregătit și exportat în spațiul cultural european și mondial
nenumărate expoziții itinerante, dialogul cultural și universalitatea actului cultural românesc
fiind una dintre prioritățile instituției. Pentru a realiza o astfel de expoziție este necesară
copierea materialelor în funcție de tematic a stabilită, organizarea panourilor volante,
numerotare și evidență, traducerea legendelor foto și a citatelor, a etichetelor în limba țării de
destinație, ambalarea și protecția acestui „pachet” cultural.
Muzeul Literaturii Române a fost prezent cu expozi ții itinerante în țară, cu prilejul
diverselor evenimente și în străinătate la ambasade, institute și centre culturale:
Eminescu – poet național – Praga, Berlin, Weimar, New York, Viena, Dusseldorf,
1979
Eminescu în viziunea lui G. Călinescu – Roma, Milano , Torino, 1979
Ion Luca Caragiale – om de teatru – Weimar, Varșovia, Lodz, 1976
Tudor Arghezi – Roma, New York, Weimar, 1980
Mihail Sadoveanu – izvoarele operei – Roma, 1981
Panait Istrati – Pentru a fi iubit pământul – Menton, Nisa, Tunis, 1974
Panait Istrati – izvorul românesc al operei – Valencia, Nisa, Montreal, Nantes, 1979
Europa – Europa. Un secol de avangardă – Berlin, 1994

157
Lucian Blaga – Roma, 1995
Scriitori italieni în arhivele MLR – Veneția, 1996
Ion Luca Caragiale – Berlin, 1996
Mircea Eliade – Assisi, 1997
Nichita Stănescu – New York, Perugia, Budapesta, Viena, Veneția, 2001; Roma –
2003.
EuroLiteraTur – expoziție itinerantă interactivă multimedia – Atena, Saragossa,
Roma, Lodz, Praga, 2005
Mircea Eliade – Veneția, 2006.
Valorificarea colecțiilor de patrimoniu prin expoziții reprezintă principalul mijloc de
transmitere a mesajului cultural în procesul de educație a publicului prin intrarea în circuitul
valorilor naționale.
Expoziția literară în forme clasice sau structurată pe noi conce pte și viziuni moderne
de expresie este prin natura ei o istorie a creației literare și o formă înaltă de valorificare a
patrimoniului cultural național.

158

Capitolul III. Case memoriale.
III. 1. Muzeul memorial „Tudor Arghezi – Mărțișor”
III. 2. Muzeul memorial „Liviu și Fanny Rebreanu”
III. 3. Muzeul memorial „Ion Minulescu – Claudia Millian”
III. 4. Muzeul memorial „George și Agatha Bacovia”

159

Muzeul unui singur scriitor – Casa memorială, are o veche tradiție europeană: la Paris,
muzeele dedicate lui Victor Hugo, Honoré de Balzac, Dikens la Londra, celebrul complex de
la Weimer dedicat lui Goehte si Schiller etc.
Muzeistica literară în România cu cele două muzee d e literatură, cel din București,
Muzeul Național al Literaturii Române și cel din Iași, Muzeul Literaturii, funcționează la
nivel național prin casele memoriale răspândite pe întreg teritoriul țării.
Primul muzeu literar românesc a fost Muzeul George Coșbu c (1886 -1918) înființat în
satul Hordou, Maramureș, din inițiativa dascălului Iuliu Moisil, unul dintre primii activiști în
domeniul muzeisticii românești.
Casa memorială este o ”instituție” cu o componentă profund emoțională. Alături de
rolul de conservare, organizare și expunere a unui patrimoniu unic, traseul devenirii unei
personalități este latura cea mai expresivă a unei case memoriale.
Spațiul vital al unui scriitor, cărțile care -l înconjoară, obiectele dragi, instrumentele de
lucru, tablour ile, corespondența, urma peniței pe hârtie, fereastra prin care privește, reprezintă
amprenta trecerii sale prin lume iar contactul cu această lume reală este, într -un fel, legătura
intimă pe care o stabilește vizitatorul cu opera scriitorului.
Elementele existenței umane ale creatorului se constituie într -o recuperare afectivă a
unui univers necunoscut privitorului prin simpla lectură a operei și întregește imaginea unui
autor cunoscută prin biografii și studii.
Publicul predilect al unei case memoriale es te cel interesat de deslușirea sau încercarea
de înțelegere a raportului om/operă.
Muzeul Național al Literaturii Române deține patru case memoriale în București.
1. Muzeul memorial „Tudor Arghezi – Mărțișor”, înființat în 1974, București.
2. Muzeul memorial „Ge orge și Agatha Bacovia” , înființat în 1966, București.
3. Muzeul memorial „Ion Minulescu – Claudia Millian” , înființată în 1991,
București.
4. Muzeul memorial „Liviu și Fanny Rebreanu” , înființată în 1992, București.
Casa memorială Mihail Sadoveanu în satul Mănă stirea Neamț, comuna Vânători,
1966, Neamț, este în custodia Consiliului Județean Neamț, iar Casa memorială Ciorănescu
(George și Alexandru), înființată în 1993, Moroieni, Dâmbovița, se află într -un litigiu juridic
și are un statut incert în ceea ce priveș te custodia. Cele două case memoriale au aparținut
Muzeului Național al Literaturii Române dar, în timp, prin reatribuiri și procese de retrocedare
și-au schimbat custodia.

160

III. 1. Muzeul memorial „Tudor Arghezi – Mărțișor”

Tudor Arghezi – pseudonimul lui Ion N. Theodorescu s -a născut la 23 mai 1880 în
București. Poet, prozator și publicist, fiul lui Nicolae Theodorescu, militar, mic funcționar,
comerciant și mama (din mărturii colaterale) Rozalia Argesi. Urmează Școala Prima ră
Petrache Poenaru din București și gimnaziul Dimitrie Cantemir între 1891 -1896, neterminat.
Debutează în revista lui Al. Macedonski Liga Ortodoxa (1896) cu poezia Tatălui Meu,
semnată Ion Theo. Colaborează, sub numele Ion Th. Arghezi la Revista Modernă , Viața
Nouă. Între 1897 -1899 este tehnician la Fabrica de zahăr, Chitila; în 1899 se retrage la
mănăstirea Cernica, novice, apoi ieromonah, sub numele Iosif și diacon la Mitropolia
București între 1900 -1905 când se retrage din viața monahală. În 1905 se naș te fiul său,
Eliazar (Elie Lothar) din legătura poetului cu profesoara Constanța Zissu. Între 1905 -1910 se
află la Friebourg și Geneva, în Elveția unde, audiază cursuri la Universitate și lucrează la un
atelier de bijuterii. După dese călătorii în Franța ș i Italia revine în țară, în 1910 și colaborează
la revistele Viața Socială, condusă de N.D. Cocea, Facla, Viața Românească, Rampa, cu
versuri, pamflete, polemici, cronici dramatice și plastice. Conduce alături de Gala Galaction
revista Cronica.
În 1916 se căsătorește cu Paraschiva Burda originară din Bucovina cu care va avea doi
copii: Domnica (Mitzura) și Iosif (Baruțu).
În timpul ocupației germane colaborează la Gazeta Bucureștilor și Scena , activitate
pentru care e condamnat în procesul ziariștilor colab oraționiști din 1918 alături de Ioan
Slavici. Deținut la Văcărești, e grațiat în 1919 prin intervenția lui Nicolae Iorga. Colaborează
constant în presa vremii: Hiena, Adevărul literar și artistic, Lumea, Gândirea, Lamura, Clipa,
Ramuri, Țara noastră, Integ ral, Contimporanul, Cuvântul, Clopotul. Conduce revista Cuget
românesc (1922 -1924) și ziarul Națiunea (1913). Anul 1927 marchează consacrarea poetului
prin debutul târziu, la 47 de ani cu volumul Cuvinte potrivite și primește Premiul Societății
Scriitorilor Români. Editează într -o concepție grafică originală ziarul Bilete de papagal care
apare cu întreruperi până în anul 1945. În 1931 apare volumul Flori de mucigai care
adâncește controversele legate de opera sa poetică. Publică volumul de cărți pentru copii și

161
poemele în proză: Ochii Maicii Domnului (1934), Cimitirul Buna -Vestire (1936) și Lina
(1942)distilând unele elemente autobiografice.
În 1934 primește ex aequo, cu George Bacovia Premiul National pentru poezie. În
timpul celei de -a doua conflagrații mond iale deține o rubrică intitulată ”Bilete de papagal” în
ziarul Informația Zilei, unde publică și pamfletul Baroane (30 septembrie 1943) pentru care e
arestat și internat în lagărul de la Tîrgu Jiu. După 1945 are o febrilă activitate publicistică la
Adevăru l, Jurnalul de dimineață, Torța etc.
În 1946 primește Premiul Național pentru literatură care îi aduce o confirmare a
prestigiului.
Volumul Una sută de poeme (1947) precum și unele articole din presă devin pretextul
unor atacuri noi ce -i aduce renegarea și punerea sub interdicție a operei. Împăcarea cu
oficialitatea se produce în 1955 prin alegerea sa ca membru al Academiei Române și în Marea
Adunare Națională . Primește elogii publice și Premiul de Stat și editează volumele 1907 –
Peizage (1955)și Cântare omului (1957). În 1965 primește prestigiosul premiu Herder și este
ales membru al Academiei Sîrbe de Științe și Arte. După moartea soției, 1966 poetul se stin ge
și el (1967) fiind înmormântat alături de aceasta în grădina casei din Mărțișor. 91
Istoria proprietății din dealul Văcărești se poate reconstitui din mărturii și amintiri din
jurnale, acte și înscrisuri și chiar din opera lui Tudor Arghezi.
”Mărțișorul e patria literaturii mele. De acolo au ieșit Cuvintele potrivite și toate scrisorile
adunate acuma într -o mulțime de volume gândite la o masă dintr -o cameră mică pe care mi -o
rezervasem pentru reverie. Mărțișorul așa cum se găsește după ani și ani de muncă e opera
soției mele, Paraschiva Burda care, venind din Bucovina, cu toate apucăturile țărănești, a
căutat să facă din Mărțișor o grădină. Ea a muncit cu sapa și cu lopata, cu brațele ei, dând și
eu un ajutor pe ici pe colo, după micile mele pr iceperi […] Pentru mine, Mărțișorul e un
lucru de neuitat. Cred că acolo mi s -a plămădit cerneala și mi -a înviat oarecum condeiul”
(un text aflat sub portretul scriitorului din Tipografia Potigrafu, Mărțișor).
Aflat la Geneva, în 1906, poetul își doreșt e un loc al său și notează: ”Când mă voi
întoarce în țară îmi voi construi o pereche de case în care să muncesc și să mă odihnesc după
vrere…”92
Acest vis avea să se împlinească abia peste douăzeci de ani, când scriitorul cumpără o
proprietate în dealul Văcăreștilor. ”Act de proprietate nr. 10616/1926, din 10 iunie 1926,

91Zaciu , Mircea, Papahagi, Marian , Sasu , Aurel ,Dicționarul Scriitorilor Români , Editura Fundației Culturale
Române, București, 1995.
92 Dragoș, Nicolae ,L-am cunoscut pe Tudor Arghezi , culegere și evocări , Editura Eminescu, București, 1981,
p.120, Gheorghe Cunescu .

162
domnul Ion Theodorescu – Arghezi este posesorul terenului de 17.250 m², situat pe marginea
cea mai ridicată a Bucureștiului, peste drum de Mănăs tirea și închisoarea Văcărești.”
Începând d e acum existența scriitorului va fi marcată de apartenența sa la acest spațiu.
Un loc pe care l -a iubit și l -a prețuit de care sunt legate momente importante din viața și opera
sa: construcția casei, debutul târziu în volum – Cuvinte potrivite – 1927; onor urile publice dar
și dezamăgirea oprobiului public, interzicerea numelui său și a dreptului de semnătură,
creșterea și educația celor doi copii pe care i -a adorat și cărora le -a dedicat o parte din opera
sa, munca asupra acestui loc împreuna cu soția, fami lia și apoi satisfacția recunoașterii publice
a talentului său și onorurile oficiale și, în final, locul unde și -a găsit pacea, grădina
Mărțișorului.
Din mărturii reiese că locul nu ar fi fost ales întâmplător și se pare că apropierea de
ctitoria lui Nico lae Mavrocordat (1716) Mănăstirea Văcărești, ar fi fost motivul alegerii
acestui loc viran de la marginea Bucureștiului, în vecinătatea închisorii Văcărești, unde poetul
a fost deținut în anul 1918 (acuzat de colaboraționism).
”La alegerea acestui loc, po ate a contribuit și popasul pe care l -am petrecut la
pușcăria din apropiere. Mă gândeam adesea la eforturile Paraschivei, tânără pe atunci, pe
care le făcea să -mi aducă de la mare depărtare mâncare de acasă. Cine știe, îmi voi fi zis; o
nouă pereche de căt ușe este posibil oricând să mi se pună, în caz că nu aș fi pe placul celor
ar avea pretenția că au dreptul să mă tragă de urechi. În acest caz, alor mei le va fi mai ușor
să-mi aducă la poarta Văcăreștilor o mâncare caldă, locuința fiind aproape”.93
Timp d e optsprezece ani, Arghezi a trudit la ridicarea Mărțișorului. Alături de soția sa,
Paraschiva, de devotatul Costache Benea care i -a fost ajutor până la moarte Arghezi a
împrejmuit proprietatea, a pavat aleile grădinii, a plantat pomi și a construit casa d upă planuri
și schițe proprii. Și, mai ales, a însuflețit locul cu spiritul său creator și cu priceperea practică.
”La început, Mărțișorul a fost un teren gol și arid, numai numele fiind bun de pus la piept,
deasupra inimii, pe care imaginația lui Tudor Ar ghezi a construit și a înjghebat treptat, an
după an, o casă și o grădină conform unor planuri mai degrabă poetice decât tehnice. În
toată această lucrare a sa, a avut ca ajutor de nădejde pe mama, o femeie destoinică, harnică
și pricepută și, mai ales, de votată până la sacrificiu care a reușit să lege de real, de sfera
materialului, de munca fizică, în sensul cel mai strict al cuvântului, toate visele și nostalgiile
tatei.”94

93 Ibidem, Valeriu Anania, p.20.
94Arghezi , Mitzura – Arghezi, pliant omagial , Editura Muzeul Literaturii Române, Cultura , 2003.

163
De altfel recunoștința față de cea care i -a fost sprijin întreaga viață avea să a pară
mereu în scrisorile argheziene ”…Mărțișorul este opera Paraschivei…ea a gândit casa și
grădina noastră. Ea era pe schele dirijând dulgherii, ea […] prezentă în toate lucrurile mari
și mici, cu un spirit și cu un optimism gospodăresc remarcabil.. . în toate împrejurările vieții
Paraschiva era prezentă cu inima și brațele. Fără Paraschiva n -aș fi putut să devin ceea ce
am devenit, nici scrie, nici trăi.”. 95
O căsuță de lut și o fântână au fost începutul a ceea ce avea să devină ”un dublu
document de istorie literară” – așezământul de la Mărțișor, un complex muzeistic de nivel
european. Disciplina scrisului, disciplina muncii fizice, truda hărăzită cu talent au făcut ca
Tudor Arghezi să făurească o operă și un loc unice în cultura română. ”Dacă mi-am făcut un
nume literar, noaptea mi l -am făcut, cu mâinile tremurânde de oboseala pământului. Nu știu
dacă mi -a reușit – și cât – numele de scriitor, dar l -am câștigat trudind sălbatic.”96
Spațiul acesta, grădina și livada, tipografia și casa, aerul, l ocul și oamenii au avut o
influență majoră asupra existenței scriitorului și asupra creației sale. Legăturile de familie,
truda pământului, hrana, lumea acestei margini de București și mai ales cărțile pe care le -a
gândit și lucrat aici sunt componente exi stențiale ale unicității lui Tudor Arghezi.
În perioada de construire a Mărțișorului apar cărțile importante ale Maestrului: în 1931
volumul Flori de mucigai, în același an Cartea cu jucării – dedicată copiilor, Poeme și
povestiri , ilustrată de Lucia Dem B ălăcescu.
În 1933 – Tablete din Țara de Kuty.
Anul 1934 – se bucură de onoruri oficiale și primește Premiul Național de poezie, ex
aequo alături de George Bacovia.
Apare volumul Ochii Maici Domnului , o antologie de Poezii, la editura N. Ficher, la
Galați .
Înființează ”Biblioteca Mărțișor” și scoate volumul Cărticica de seară și artă . Tot în
anul 1935 scoate Cimitirul Buna Vestire.
Din anul 1937 editează cea de a treia serie a Biletelor de papagal și volumele Ce ai cu
mine vântule? și Povestirile boabei și ale fărâmei.
În 1939 George Călinescu îi dedică un studiu și apare placheta de versuri Hore .
Colaborează la Revista Fundațiilor Regale și traduce din La Fontaine, iar în 1942 publică
romanul Lina (inițial purtând titlul Florăreasa ).

95Dragoș, Nicolae , L-am cunoscut pe Tudor Arghezi , culegere de evocări , Editura Eminescu, București, 1981,
p.20, Valeriu Anania.
96Arghezi , pliant omagial Editura Muzeul Literaturii Române, Cultura .

164
Atmosfera patriarhală a familiei de la Mărțișor avea să fie tulburată în anul 1943 prin
apariția pamfletului Baroane în Informația zilei, nr.621, vineri 1 octombrie. Un atac la adresa
lui Manfred von Killinger, ambas adorul Germaniei la București. Salvat într-un fel de la
depor tarea lui în Germania, Arghezi este din nou trimis în detenție în lagărul de la Târgu -Jiu,
de data aceasta. Poetul părăsește pacea Mărțișorului și devine deținutul cu numărul 5624, din
camera 7, cabana numărul 5 din lagărul de la Târgu -Jiu.
Spre sfârșitul anului scoate a treia serie a Biletelor de papagal (format ziar) și cea de -a
treia ediție a volumului antologic Versuri care cuprinde și ciclul de Poeme – Târgu -Jiu –
1943.
În anul 1946, poetul este premiat cu Meritul cultural și sărbătorit pentru ”50 de a ni de
activitate”. În 1947 scoate volumul Drumul cu povești prima carte tipărită chiar în tipografia
proprie, Potigrafu – numită așa după numele unei localități din preajma Bucureștiului. Avea
să fie și singura tipăritură lucrata de poet alături de fiul să u, Baruțu în atelierul amenajat la
Mărțișor. ”Acest caiet de buzunar întâiul în seria lui, scris de Tudor Arghezi, desenat de
Mitzura Arghezi și tipărit de Baruțu Arghezi, acasă la ei, în editura autorului, a văzut lumina
zilei în Crăciunul anului 1947”97
Dar anul 1947 nu avea să fie senin pentru scriitor și familia sa. Atacurile din presa
oficială a vremii influențată de dogmatismul epocii și de invidia confraților îl determină pe
poet să se retragă tăcut în liniștea Mărțișorului. După c e cenzura îi interzice un poem Aici, la
noi, din volumul Una sută de poeme , Miron Radu Paraschivescu, mai vechi adversar al
poetului, publică în oficiosul Partidului Muncitoresc Român, Scânteia , un articol defăimător,
în fapt un atac dur la adresa lui Tudo r Arghezi: Drumurile unui poet și a doua zi, în același
ziar, seria III -a, nr.765 din 3 martie 1947 De la Dealul Mărțișorului la Iasnaia Poliana iar,
mai târziu Sorin Toma, fiul poetului proletcultist, Alexandru Toma, celebrul articol imund
Poezia putrefac ției sau putrefacția poeziei .
Acuzat de ”cea mai neagra reacțiune”, de susținere a moralei burgheze, de ” decădere
a conținutului și a formei poetice ”, poetului i se interzice dreptul la semnătură, este eliminat
din viața publică și condamnat la izolare și tăcere.
Șase ani de lipsuri și sărăcie urmează pentru Tudor Arghezi și familia sa: ”O ducea
greu, uneori foarte greu, aproape de limita de jos a existenței lui și a familiei. Într -o vreme i
se luase cartela și nu avea cu ce să cumpere zahăr copiilor. Nu o dată i -am găsit pe Baruțu

97Dosarul primei pagini a tipăriturii.

165
sau pe Mitzura vânzând, cu terezia, cireșe la poarta Mărțișorului […] A -i călca pragul era un
act de subversivitate și puțini erau prietenii care nu -l părăsiseră…”. 98
Familia primește sprijinul câtorva prieteni devotați care îi mai vizitează în această
perioadă: Călugărul Anania, vechiul său prieten Gala Galaction, Gherghinescu Vania și soția
sa, Domnița, Maria Tănase – care le -a plătit și ”cotele” datorate statului, primarul de Ploiești,
dr. Victor Dimitriu, care îi trimite u n camion de lemne. Șerban Cioculescu își amintește de o
imagine tristă a scriitorului: ”…l-am văzut din nou pe marele poet. L -am găsit slăbit,
îmbătrânit, schimbat. Era puțin înfricoșat. L -am văzut după un timp, avusese o paralizie
parțială. Îi fusese at ins un ochi, un picior, o mană. Și -a revenit cu mâna și piciorul, dar
rămăsese pe jumătate orb…”99
Această perioadă a fost traversată însă cu tenacitate de familia scriitorului unită afectiv
și făcând să supraviețuiască spiritul locului . ”Am dus -o destul de greu și un singur lucru ne -a
ajutat să ajungem până aici: am ținut mult unul la altul. Din dragoste și cu dragoste am
realizat ce vedeți voi aici. […] Mărțișorul m -a ferit de urâtul cotidian și m -a hrănit în anii
grei când ne zbăteam în lipsuri mater iale. Ne -a unit și mai mult în fața nedreptăților și a
loviturilor primite din partea semenilor noștri. De altfel, Mărțișorul a însemnat singura
certitudine a existenței noastre.”100
Tipografia a fost rechiziționată dar grădina a fost salvată, nu a devenit ”bun al
poporului”. Scriitorul lucrează câteva traduceri – Gogol – Suflete moarte , Anatole France – În
floarea vieții , Krilov – Fabule , iar între 1952 -1954 elaborează poemul Cântare omului .
În anii următori avea să se producă reintrarea în literatură a lu i Arghezi: Pagini din
trecut, pamflete, povestiri, poeme, Prisaca – volum de versuri pentru copii – ilustrat de
Marcela Cordescu, iar în 1955 – poemul 1907 -Peizage .
După 1955 poetul interzis este copleșit de onoruri: primește Ordinul muncii, este
primit în Academia Română, participă la o delegație în Uniunea Sovietică (dr. Petru Groza,
Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea).
Apare volumul Cântare omului , este Laureat al Premiului de Stat și devine membru al
Marii Adunări Naționale. Reconsiderarea ”disidentului” se produce pe toate planurile iar
scriitorul primește în anul 1956 o locuință luxoasă în Bulevardul Aviatorilor pe care o va
părăsi în anul 1959 pentru o altă casă, situată în strada Arhitect Cerchez. Aici va locui până la

98Dragoș, Nicolae , L-am cunoscut pe Tudor Arghezi , culegere de evocări , Editura Eminescu, București, 1981,
p.35 , Valeriu Anania.
99Cioculescu, Șerban, 13 Rotonde 13 , Editura Muzeul Literaturii Române, București, 1974 , p.125.
100Arghezi, Baruțu ,Înaintea uitării , Editura Mihai Eminescu, Oradea, 1996, p. 55.

166
sfârșitul vieții. Mărțișor a rămas o locuință de vară iar apoi va deveni Muzeul Memorial Tudor
Arghezi.
Donația făcută statului român de însuși Tudor Arghezi în anul 1966 reprezintă doar o parte
din complexul memorial actual. Ea cuprindea grădina, tipografia, anexele, acareturile,
mobilieru l de la etaj împreună cu întreaga colecție de cărți și reviste, manuscrise și tablouri.
Apartamentul de la parter îi era atribuit lui Baruțu Arghezi, custodele din acea vreme a
spațiului muzeal. Fiul scriitorului rămâne în această activitate până în anul 1 974 când pleacă
definitiv din țară și se stabilește în Elveția.
Muzeul Memorial – Tudor Arghezi – Mărțișor ia ființă practic în anul 1974 când
devine custode fiica scriitorului, Mitzura Arghezi, iar administratorul instituției, Muzeul
Literaturii Române, B ucurești.
Aceasta îmbogățește patrimoniul muzeal prin generoasa completare a donației din 1966 făcută
de tatăl său. În anul 1992 partea de la parterul casei, atribuită custodelui, alături de colecția de
tablouri, biblioteca scriitorului, documente și obiec te ce au aparținut scriitorului vin să
întregească zestrea inițială a muzeului: ”Act de donație din 07.03.1992 – Înțeleg să întregesc
donația făcută pentru acest așezământ de cultură și donez Muzeului Literaturii Române
bunurile și obiectele care au aparți nut tatălui meu și care se găsesc în casa memorială
depuse de mine precum: biblioteca sa, tablouri, mobile, documente, manuscrise etc.
Inventarul complet al bunurilor este cuprins în anexa la prezentul act care face parte
integrantă din el. Declar că bunur ile donate îmi aparțin ca bunuri personale primite de la
tatăl meu în timpul vieții.”
Clauze: ”Casa memorială Tudor Arghezi – Mărțișor, care prin activitatea sa va cinsti numele
lui Tudor Arghezi, să rămână permanent sub tutela Muzeului Literaturii Române și să nu fie
împiedicată de nimeni și de nimic în continuarea menirii sale. Să mi se recunoască, pe tot
timpul vieții, calitatea de custode al casei memoriale Tudor Arghezi – Mărțișor, având în
vedere că fratele meu, Iosif Theodorescu – este stabilit de 18 ani în Elveția, renunțând astfel
la calitatea de custode pe care a îndeplinit -o subsemnata încă din 1974.”101
Domnica Theodorescu, cel de -al doilea copil al scriitorului se naște la 10 decembrie
1924 și a rămas devotată Mărțișorului și memoriei tatălui co ntinuând munca acestuia îngrijind
și menținând lăcașul moștenit ca pe o gospodărie adevărată.
Aspectul Muzeului Memorial, în forma sa actuală îi datorează mult muncii și
respectului pe care i le -a acordat Mitzura Arghezi moștenirii și memoriei tatălui său:

101 Act de donație Mitzura Arghezi, din Arhiva Muzeului Național al Literaturii Române.

167
”Mărțișorul a fost și rămâne steaua Polară a vieții mele” declară Mitzura Arghezi într -un
număr jubileu al Biletelor de papagal .
Acest ”unic Eden artificial” cum îl numea Mircea Zaciu se desfășoară între reperele
sociale care i -au marcat întreaga existen ță poetului: închisoarea Văcărești, cimitirul,
mahalaua, Mitropolia și Parlamentul.
Complexul muzeal cuprinde întreaga proprietate – 17.250m² și se deschide cu o amplă
alee flancată de două livezi de cireși și vișini. ”Poarta așezământului, cea mare, se d eschidea
din strada Mărțișor și te împingea într -o alee vastă, așternută cu pietre de râu, de -a lungul
căreia se aliniau, pe stânga, niște cireși de toată frumusețea și bunătatea .” 102
Fiica scriitorului își amintește: ”Bună parte din poezia Mărțișorului s ălășluia în
livada bogată și rodnică, întinsă dincolo de casă, până la marginea platoului și populată cu
un univers de păsări, gâze și viermișori. Patru, cinci capre pășteau vara printre pomi […] O
familie de arici, o broască țestoasă și o gâscă bătrână erau edecurile acestui paradis.”103
Pe locul unde a fost prima căsuță de lut, amenajată cu trei camere pentru mutarea
familiei, se construiește casa propriu -zisă, un conac, terminată în timp și etape. Sub nucul din
fața casei se află mormintele celor doi p ărinți și ctitori ai locului:

Tudor Arghezi
Născut la 21 mai 1880 în București
cu origini părintești din Gorj
și înhumat aici în Mărțișor
la 14 iulie 1967

Paraschiva T Arghezi
Născută în Răzeșii Bucovinei
la 20 iulie 1890
stinsă și înhumată aici în grădina
și prisaca ei din Mărțișor
la 29 iulie 1966

102Dragoș, Nicolae , L-am cunoscut pe Tudor Arghezi , culegere de evocări , Editura Eminescu, București, 1981,
p.20 , Valeriu Anania.
103Arghezi, Mitzura ,Bilete de papagal , număr aniversar, 1999, p.3.

168
În centrul complexului muzeal se află alături de casă tipografia ”Potigrafu”, garajul,
căsuța lui Moș Costache Benea, câțiva stupi simbolizând prisaca. Tipografia ”Potigrafu” este
în sine un mic muzeu cu elemente tehnice, manuscrise și tipărituri. Din confesiunile lui
Arghezi aflăm de unde îi vine numele. ”E un sat pe drumul Ploieștilor. Se cheamă Potigrafu
[…] La mănăstirea Căldărușani era un călugăr tipograf. Ce -o fi făcut că l -au răspopit. A
plecat o mul dar a luat cu el și mașina tipografică, vreo presă poate și s -a așezat în satul
apropiat. Oamenii, în loc să -i zică tipograful i -au sucit numele: potigraful…”104
Componentele mașinii de tipărit au fost cumpărate de Arghezi însuși de la negustorii evrei din
Dudești și a fost asamblată la Mărțișor. Se află aici mașina manuală de imprimat Boston, o
altă mașină Tighel și alte utilaje necesare procesului de tipărire. Ma estrul prețuia munca
tipografilor și l -a instruit și pe fiul său în tainele acestei meserii. ”L-am pus la treabă pe
Baruțu ca să fim doi la lucru și ca să nu se poată spune că suntem exploatatori”.105
În acest atelier avea să fie tipărită o singură carte Drumul cu povești , în 1946 înainte
ca tipografia să fie naționalizată în 1948. ”A debarcat, într -o zi, cu un camion, un grup de
”tipografi progresiști” care au tăbărât cu ciocanele pe mașinile tipografice, încărcând,
totuși, ce li se părea mai bun, în cami on. Tata și mama au fost martorii oculari ai acestei
distrugeri…”.106
Pereții tipografiei conțin citate și iconografie cu imagini de la începuturile construcției
Mărțișorului, citate din amintirile Poetului și câteva piese ce evocă o gospodărie țărăneasc ă:
un teasc și o mașină pentru struguri, un separator de lapte, uscătoare de fructe, ustensile
necesare apiculturii precum și o clocitoare primitivă ”…clocitoarea americană, foarte
modernă pe atunci, scoțând 60 de pui dintr -o dată, a produs dezolarea înt regii familii când
”mama” de tablă în formă de pâlnie se dovedea neputincioasă să potolească piuiturile
deznădăjduite”.107
Tot în expoziția din tipografie aflăm date referitoare la istoricul Mărțișorul: o schiță cu
planul cartierului în care este marcată p roprietatea lui ”Theodorescu N. Ioan, cetățean român,
de profesie scriitor, domiciliat în Mărțișor, nr. 37, membru al comunei” ; procesul – verbal nr.
47676/1926 al transferului proprietăților de la ”d -nii Popa și Dragu”, actul de vânzare –
cumpărare, delimit area terenului și vecinii.

104Dragoș, Nicolae , L-am cunoscut pe Tudor Arghezi , culegere de evocări , Editura Eminescu, București, 1981,
p.190.
105Arghezi, Baruțu ,Povestiri din Mărțișor , Editura Mihai Eminescu, Oradea, 1995, p. 182.
106 Ibidem, p. 60.
107Arghezi, Mitzura ,Bilete de papagal , număr aniversar, mai, 1994 , p.3.

169
Fotografiile amintesc de ghețăria lipită de construcția tipografiei, de faze ale
construcției casei, precum și imagini ale familiei în grădina Mărțișorului, nostalgice amintiri
din adolescența copiilor, prieteni așezați la masa d e brad din grădină.
Acte de familie sunt înrămate și puse în valoare: ”Brevetul de meserie, de tipograf –
culegător eliberat domnului I.N. Theodorescu – Arghezi, domiciliat în comuna București, str.
Prelungirea Mărțișor, nr.37, județul Ilfov, pentru execut area meseriei pe cont propriu pe tot
cuprinsul țării. Acest brevet s -a eliberat pe baza Cărții de meserii nr.3822/22 octombrie
1941” , brevet primit de Arghezi la vârsta de 61 de ani. Acesta îl califică și pe fiul său în
această meserie și obține și el un b revet de meșter tipograf. Un citat din opera Maestrului
adeverește respectul pe care acesta îl avea față de această meserie: ”De când mă folosesc de
colaborarea ta, domnule Tipograf, sunt aș zice, patruzeci de ani, dacă nu mi -aș aduce aminte
că mă ”culegi” de cinci veacuri întregi…semn cu semn, literă cu literă, mi -ai refăcut
manuscrisele în plumb, oprindu -te la punctul meu cu punctul tău și dând slovelor dezordonate
linia și simetria unui meșteșug și giuvaer” .
Expoziția din Tipografia Potigrafu mai cupri nde diferite serii ale Biletelor de papagal ,
afișe de la Ateneul Român cu conferințele ”Vremea” unde Arghezi i -a dedicat lui Eminescu
în data de ”25 februarie 1943, ora 5 precis” – o evocare, o fotografie imensăreprezentându -l
pe Arghezi tânăr sub care se află celebrul citat ”Mărțișorul e patria literaturii mele…”.
Această încăpere a fost de fapt nucleul Muzeului memorial care s -a extins apoi în casa
în care a trăit scriitorul și familia sa.
La parterul casei – partea din stânga este încă în administrare a familiei – se află patru
vitrine unde sunt expuse o parte din aparițiile editoriale ale operei lui Tudor Arghezi etalate
după criterii ce vizează edițiile princeps, literatura pentru copii, apariții recente, reeditări și
traduceri. Vizitatorul este condu s apoi pe o scară interioară din lemn în casa -muzeu: la etaj o
verandă luminoasă cu un birou mare și o sobă de teracotă. Peretele este dominat de un portret
al scriitorului semnat Vlad Vlădescu. Trecerea dintr -o cameră în alta face accesibil traseul
muzeis tic. Sunt expuse fotografii ale Maestrului – o celebră imagine din 1962 executată de A.
Mihailopol, fotografii, caricaturi și hărți ilustrative ale traducerilor operei scriitorului în
douăzeci și trei de limbi.
Rafturi de cărți și o măsuță pe care stă un magnetofon uriaș, rusesc, atestă preocuparea
scriitorului pentru tehnică și pentru nou. ”În biblioteca din Mărțișor se găsesc tot soiul de
cărți tehnice, de construcții, de chimie și de câte și mai câte. Prin ele, creionul tatei a lăsat
însemnări și sublin ieri. Era preocupat, de exemplu, să îmbunătățească diverse procedee
tipografice brevetându -le; procedeu pentru producerea de pirogravuri, brevetat la Bruxelles,

170
în 1913 a perie i de hârtie […] Argumentarea lor și schițele de calcul necesare, atașate la
brevete, au fost întocmite de mâna tatii.” 108
În micul hol cu scara interioară ce duce spre pod se vede o imagine de ansamblu cu
toate laturile moșiei Mărțișor. Pereții au tablouri din colecția Maestrului semnate:
Calafe teanu, Gâscă, Steurer. Camera de baie cu obiecte sanitare din epocă: cadă, boi ler cu
lemne etc. dă ideea confort ului de care dispunea familia. Alături, în camera următoare, aflăm
un laborator unde se găsește o vitrină cu obiecte ale scriitorului: un aparat foto, o lanternă, un
ceas de buzunar , un binoclu, un ceas de mână, un port -țigaret, ochelari de motociclist și
legitimațiile de membru al Academiei Române, de scriitor și de ziarist. Pe masă, un aparat
radio Atwater Kent din anul 1927.
Este cunoscută de altfel fascinația lui Arghezi pentru n outăți tehnice și grija lui pentru
a-și dota gospodăria cu aparate și instalații moderne. ”La noi a scânteiat prima dată lumina
electrică… A urmat telefonul, apoi apa curentă… și puțul american…”109
În traseul muzeului urmează o mică încăpere – camer a de joacă a copiilor populată cu
păpuși și jucării din vremea inocenței celor doi copii: ”Tudor Arghezi a avut o copilărie
tristă. Poate de aceea s -a străduit să ne asigure, mie și fratelui meu dreptul la acea uriașă
fericire infantilă, infinită și inconș tientă.”110
Urmează sufrageria casei, cu o verandă ce dă spre grădină, unde era așezat pomul de
Crăciun. Tavanul patinat și patefonul amintesc de destinația încăperii. Întâlnim și câteva
tablouri din colecția Maestrului: un Steurer (1914), un cărbune Șirato – Țărănc i la câmp , un
Calafeteanu – Maci , datat 1964. Tablouri se găsesc și în dormitorul părinților: un peisaj
semnat de arhitectul C.M. Cantacuzino – prietenul și consultantul lui Arghezi în proiectarea
moșiei din dealul Mărțișorului; o litografie Dumitru Nicolaid e, un Ciucurencu. Camera este
dominată de un pat mare, dublu mărginit de noptiere cu fotografii de familie; două șifoniere
mari, din lemn în gustul epocii și o masă de toaletă care a aparținut Paraschivei.
O cameră găzduiește o altă parte a bibliotecii scriitorului, câteva săbii de Toledo și o
cravașă pentru echitație, obiecte care au aparținut cumnatului Paraschivei. Tătana, sora
acestuia era soția colonelului Felix Stamatiade, fost ofițer în cavalerie. În această încăpere se
află o vitrină unde sunt expuse ordinele și medaliile primite de -a lungul vremii de Poet de la
Carol al II -lea dar și de la regimul comunist. Se detașează însemnele Premiului Gottfried von
Herder acordat la 30 aprilie 1965. ”Un premiu l iterar european de înaltă ținută, acordat

108Arghezi, Mitzura, Amintiri din prezent , proiect de patrimoniu, Ofelia Creția, 2010.
109Arghezi, Baruțu ,Dincolo de zare – amintiri , Editura Abbadaba, Oradea, 1998, p.15 .
110Arghezi, Mitzura, Amintiri din prezent , proiect de patrimoniu, Ofelia Creția, 2010.

171
pentru prima dată unui român”. Decorul camerei este întregit de câteva tablouri: Rodica
Maniu, Lucia Demetriade Bălăcescu, Oscar Han – o sculptură unică. În altă vitrină câteva
obiecte de cult și un Evangheliar – Noul Testament în greacă și latină cu însemnări aparținând
scriitorului.
Traseul muzeistic se încheie cu camera de lucru a scriitorului: un birou, cu o ultimă
pereche de ochelari, câteva fotografii în rame mici cu imaginea fiicei, un pat, câteva module
de bibliotecă și un alt aparat de radio marca Blaupunckt.
Din mărturisirile familiei și ale prietenilor se știe că Arghezi era foarte discret în ceea ce
privește textele sale și nemulțumit de lucrul lui. Refăcea manuscrise întregi, le distrugea pe
cele care n u-l mulțumeau și relua idei. ”Scriam de zece ori, ștergeam de zece ori și nici a
unsprezecea oară nu eram mulțumit” . 111Era parcimonios în etalarea manuscriselor iar când
primea vreun oaspete, ascundea cu grijă hârtiile în sertarul biroului. ”Sertarul treb uie să facă
parte din recuzita obligatorie a adevăratului scriitor. Numai în gazetărie foaia de pe masa de
scris pleacă direct a tipar. Literatura pretinde un stagiu intim de așteptare, de luni de zile și
uneori, ani. Sertarul e un fel de purgatoriu, de un de pagina pleacă în veșnicie sau în neant”.
112
Un dulăpior, un fotoliu, câteva scaune și o icoană așezată deasupra patului
completează acest auster spațiu de lucru al Maestrului.
Muzeul Național al Literaturii Române deține în arhiva sa un bogat patrimoni u
arghezian ce vine să completeze zestrea de la Mărțișor. Există un număr de optzeci de
manuscrise – poezii, articole, tablete, 100 de scrisori, fotografii și documente, desene, un bust
în bronz, al lui Băieșanu și mulaje cu masca mortuară. Au fost achiziț ionate de asemenea
obiecte memoriale: elemente de vestimentație, ustensile de birou, de uz gospodăresc, aparat
de radio, geamantan, o etajeră, umbrele și tabachera Poetului. Colecția este completată de
periodice și un fond de carte.

111Dragoș, Nicolae , L-am cunoscut pe Tudor Arghezi , culegere de evocări , Editura Eminescu, București, 1981,
p.221, Frida Papadache.
112 Ibidem, p. 50, Valeriu Anania.

172

III. 2. Muzeul m emorial „Liviu și Fanny Rebreanu”
Liviu Rebreanu – născut la 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua, jud. Bistrița -Năsăud,
mort la 1 septembrie 1944, comuna Valea Mare, jud. Argeș. Prozator, dramaturg, ziarist.
Primul născut dintr -o familie de țărani liberi (paisprezece copii), fiu al lui Vasile Rebreanu,
învățător și al Ludovicăi (născută Diuganu). Educația sa cultivată și influențată de mamă:
Școala primară în comuna Maieru (1891 -1896); „Gimnaziul grăniceresc” din Năsăud (1895 –
1896) întrerupt și continuat la Școala civilă de băieți din Bistrița (1897 -1899); Școala
Superioară de honvezi din Sopron (1900 -1903); Academia Militară Ludoviceaum din
Budapesta (1903 -1906). Între 1906 -1908 este sublocotenent în Regimentul 2 honvezi regali
din Gyula. Acuzat de delapidare, este silit să demisioneze la 12 februarie 1 908. Revenit în
țară, funcționează ca ajutor de notar în comunele Măgura Ilvei și Nimigea (1908 -1909) și
funcționar la Primăria din Vărarea. În această perioadă scrie primele pagini în limba română și
aprofundează limba maternă. Debutează literar în revist a Luceafărul (1908). În vara lui 1909
trece munții pe la Sibiu și se stabilește în București. Frecventează boema literară bucureșteană
și intră în cercul „Convorbirilor critice”. Este arestat la 15 februarie 1910, la cererea
guvernului ungar și încarcerat la Văcărești. Este apoi extrădat și întemnițat la Gyula pentru
același presupus delict din timpul carierei militare. Eliberat în luna august a aceluiași an
(1910) revine la București și începe să publice în revista de teatru Scena , alături de M. Sorbul
(viitorul cumnat). Între 1911 -1912 este secretar literar al Teatrului din Craiova, sub
directoratul lui Emil Gârleanu. Aici o cunoaște pe actrița Ștefania Rădulescu (Fanny), fiica
avocatului Rădulescu și a Alexandrinei, cu care se căsătorește în 19 ianuarie 1 912. Unicul lor
copil, Puia -Florica (căsătorită Vasilescu) este născută la 30 decembrie 1908. Debutul
editorial, Frământări , Editura Bornemisa, Orăștie, 1912. Susține cronici dramatice și
publicistică la: Rampa, Ziua, Scena, Universul literar și Viața Româ nească între 1912 -1916.
Publică volumele: Golanii (1916), Mărturisire (1916) și Răfuiala (1919). În anii primului
război mondial are un nou conflict cu autoritățile și este arestat pentru „nesupunere la
mobilizare”. În 1918 evadează, fuge la Iași unde est e suspectat ca spion filogerman. În 1919
publică romanul jurnal Calvarul , inspirat din acest episod de viață. În anii următori
colaborează la Sburătorul și îngrijește Colecția „Scriitori celebri” a editorului H. Steinberg. În

173
anul 1920 îi apare romanul Ion cu care obține premiul Năsturel Herescu al Academiei
Române. Este anul consacrării sale în literatura română. Își va continua activitatea de
prozator: în 1922 apare romanul Pădurea spânzuraților , care obține Marele premiu al
Statului; 1925 Adam și Eva ; 1927 Ciuleandra ; 1929 Crăișorul ; 1932 Răscoala ; 1934 Jar;
1938 Gorila ; 1940 Amândoi și scrierile dramatice Cadrilul – 1919; Plicul 1923, Apostolii
1926. Înființează și conduce revista Mișcarea literară (1924 -1925); România literară (1932 –
1934). Deține mai m ulte funcții publice în instituțiile culturale ale vremii: director al Teatrului
Național din București 1928 -1930 și 1940 -1944; Secretar, vicepreședinte și președinte al
Societății Scriitorilor Români, de -a lungul anilor 1914 -1932. A condus Direcția pentru
Educarea Poporului 1930 -1931; Delegat la Congresul Internațional al Scriitorilor de la Madrid
(1926). A fost unul dintre cei mai traduși scriitori români în timpul vieții: există ediții antume
ale operei sale în limba franceză, sârbă, italiană, croată, ce hă, germană, engleză, turcă,
spaniolă, polonă. Bogata sa activitate culturală a fost recompensată prin diferite distincții:
Medalia Bene Merenti (1922); ordinul Coroana României în grad de Comandor (1926),
acordată de regele Ferdinand, Ordinul Meritul Cult ural, cavaler clasa I (1931 și 1940) acordat
de Carol al II -lea; Membru al ordinului „Coroana României” în grad de mare cruce (1942) și
ordinul Meritul Cultural acordat de regele Mihai; Premiul Național pentru proză (1929). Este
ales membru al Academiei R omâne în anul 1939. Liviu Rebreanu se stinge la 1 sept. 1944 în
casa de la Valea Mare, Muscel. 113
Casa memorială Liviu Rebreanu – Fanny Liviu Rebreanu a fost înființată în anul
1992, în urma demersurilor directorului Alexandru Condeescu. Apartamentul nr. 11, situat în
B-dul. Dr. Ghe. Marinescu, nr. 19, sector 5, a fost cumpărat în anul 1934 pe numele soției
scriitorului, Fanny Rebreanu, printr -un împrumut la Casa de Ajutor a Corpului Didactic, și al
fiicei, Puia -Florica, din banii dăruiți de Liviu Rebrean u. Aceas tă locuință a aparținut fiicei
sale, Puia Florica Rebreanu (Vasilescu) care prin donații succesive și acte notariale devine
proprietară unică în noiembrie 1940.
Amănunte legate de această proprietate, ce va deveni, mai târziu Casa memorială Liviu
Rebreanu, aflăm din actele de dezbaterea succesiunii după moartea soțului său, Radu
Vasilescu, în octombrie 1975. În cerere, fiica scriitorului menționează: „… apartamentul nr.
11, situat în imobilul bloc din București, prof. dr. Ghe. Marinescu, nr. 19, et. 2, sector 6 (fost
B-dul. Palatul Cotroceni, nr. 34)… Acest apartament, nr. 11, care constituie bunul meu

113Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Dorel, Dicționarul esențial al scriitorilor români , Editura Albatros,
București, 2000, pp. 708 – 709.

174
propriu, l -am dobândit după cum urmează: jumătate prin actul de vânzare -cumpărare
autentificat sub nr. 29711 din 19 oct. 1934, de către Tribunalul Ilfov, secția notariat și
transcris sub nr. 17471 din 19 oct. 1934, prin acest act, mama mea Fanny Liviu Rebreanu
cumpărând cealaltă jumătate. Banii cu care s -a plătit prețul mi -au fost donați mie, personal
și mamei mele de către tatăl meu, scriitorul Liviu Rebreanu. Apoi, mama mea Fanny Liviu
Rebreanu mi -a donat mie personal partea ei de jumătate din apartamentul sus precizat, prin
actul de donație autentifica t sub nr. 35367 din 4 nov. 1940, Tribunalul Ilfov, Secția I,
Notariat…”114
Mama îi donează deci fiicei, jumătatea sa de proprietate: „Subsemnata Fanny
Rebreanu, domiciliată în București, B -dul Elisabeta, nr. 97, donez în mod irevocabil și chiar
la semnarea acestui act iubitei mele fiice, Puia Rebreanu Vasilescu, partea mea (adică
jumătate) din apartamentul din B -dul Cotroceni, nr. 19, et. II, pe care o evaluez la fisc la
150.000 lei.” 115Este știut că Liviu Rebreanu nu a locuit în apartamentul din Cotroceni iar
constituirea Casei memoriale reprezintă dorința fiicei de a prețui memoria scriitorului prin
această amenajare ce conține obiecte, manuscrise, tablouri, fotografii și amintiri de familie
reconstituite într -un spațiu muzeal special.
În anul 1992, Puia Florica Rebreanu face un act de donație către Muzeul Literaturii
Române, prin Ministerul Culturii și astfel se înființează în același an Casa memorială Liviu
Rebreanu – Fanny Liviu Rebreanu : „Subsemnata, Puia -Florica Rebreanu -Vasilescu d onez
Muzeului Literaturii Române nuda proprietate asupra apartamentului nr. 11, situat în
București, str. Prof. dr. Ghe. Marinescu, nr. 19, sector 5, constituit din: 4 camere, una
bucătărie, una baie, 4 holuri, o săliță, un oficiu, una debara, logie și bal con, cu terenul
aferent în suprafață de 42 m.p. […] Odată cu acest apartament donez MLR toate bunurile
mobile de interes cultural național, ce au aparținut părinților mei Liviu și Fanny Rebreanu,
bunuri cuprinse în lista anexă ce face parte integrantă din acest act și care au fost
inventariate de Muzeul Literaturii Române și Muzeul Național Cotroceni.
Asupra tuturor acestor bunuri mobile și imobile înțeleg să -mi rețin uzufruct viager.
Fac această donație în scopul cinstirii memoriei părinților mei, Liviu și Fanny Rebreanu.
Menționez că nu am moștenitori rezervatari. Prin această dispoziție testamentară revoc orice
testament sau acte similare antedatate, inclusiv testamentele lăsate Uniunii Scriitorilor și
Academiei Române.”116Printr -un Ordin ministerial – nr. 467, din 8 aug. 1992, donația este

114 Acte notariale din arhiva Casei memoriale.
115 Acte notariale din arhiva Casei memoriale.
116 Act notarial din Arhiva ;uzeului Național al Literaturii Române.

175
acceptată de Ministerul Culturii: „Art. 1. Se acceptă donația făcută Muzeului Literaturii
Române de d -na Puia -Florica Rebreanu -Vasilescu, conform Actului de donație și anexelor
acestuia, autentificat la Notariatul Secto rului 1, București.”
După donație, muzeul a intrat într -o perioadă de conservare fiind locuit de fiica
scriitorului până în 21 septembrie 1995, când a decedat. După decesul acesteia, Casa
memorială a fost renovată și amenajată sub forma unei expoziții perm anente și a fost
introdusă în circuitul cultural al capitalei. Specialiștii muzeografi au păstrat dispunerea
obiectelor sugerată de familie în reconstruirea universului rebrenian. Vestibulul este populat
cu lucrări de artă de mici dimensiuni, în peniță, în tuș, portrete în cărbune și caricaturi
semnate de Virgil Fondoiu, Neagu, Lucia Demetriade Bălăcescu, Costini – care semnează un
portret al scriitorului, în cărbune. În holul ceva mai mare apar câteva piese de mic mobilier și
câteva caricaturi reprezentând u-l pe scriitor, una chiar recentă, din 1985 – donată de Ștefan
Popa, și o alta semnată Sell. Găsim în acest spațiu ilustrații la opera romancierului:
Ciuleandra – semnată Virgil Pandoiu; Pădurea spânzuraților – Marcel Olinescu, portrete
semnate Paul Const antinescu, 1959.
Ușa de la intrarea în sufragerie este încadrată de treisprezece desene în tuș cu scene din
romanul Ciuleandra semnate de Liliana Iorga. Semnătura lui Eugen Drăguțescu se află sub
portretul lui Liviu Rebreanu, în ulei, datat și localizat di n timpul vieții scriitorului, Maestrului
Liviu Rebreanu, Roma, 1932 . Alături, un desen, portret al soției scriitorului, datat 1913,
nesemnat se află lângă un grupaj de trei portrete semnate de Camil Ressu – este vorba despre
I. Iser, V. Eftimiu și compozit orul D. Cuclin. Portretul din tinerețe al Puiei, un desen în
creion, semnat D. Laz. Mai găsim în acest hol o piesă importantă, autoportretul Rebreanu și
adnotat de mâna maestrului „Bergen, Norvegia, 1928”; Fetiță cu păpușa (Puia, copil) semnată
de I. Iser. Afișe de la deschiderea stagiunii teatrului din Craiova. „Solemnitatea deschiderii
stagiunii”, 6 octombrie 1911 anul debutului scenic al lui Fanny Rădulescu, viitoarea soție. O
densitate de exponate reproduce atmosfera de familie, atelierul de creație, da ruri primite de
scriitor și elemente de cultură populară ardelenească: schița casei lui Ion al Glanetașului, un
proiect de copertă pentru nuvela Zestrea , trei variante ale desenului coperții de pe romanul de
debut. În vestibulul încărcat de obiecte și amin tiri – o ladă din fier, un fotoliu roșu din pluș, un
ipsos patinat aparținând Miliței Petrașcu reprezentând -o pe Fanny Rebreanu. Mai întâlnim și
semnătura lui Francisc Șirato – cu șase acuarele pe carton inspirate din creația rebreriană și un
cărbune Lowen dhal, portret Liviu Rebreanu.
Atmosfera domestică a spațiului din living este dominată de o vitrină impunătoare,
sculptată în lemn în care se găsesc piese mici și mai mari decorative, amintiri din deplasări în

176
străinătate, cadouri, sfeșnice și bibelouri: păpuși, evantaie, piese din ceramică, sticluțe de
parfum, porțelan chinezesc, servicii cu cești de Rosenthal, brățări, figurine de abanos lucrate
de fiul lui Agârbiceanu, șiraguri colorate din sticlă de Murano, broșe, o farfurie de mici
dimensiuni, Butterf ly, dăruită de soția lui E. Lovinescu și câteva obiecte bărbătești, butoni,
ceas, portțigaret, ce au aparținut lui Liviu Rebreanu. Proveniența acestui tip de exponate
exotice o aflăm dintr -o scrisoare a lui Rebreanu către fiică și soție, datată 26 mai 1929 și
expediată din Madrid (unde scriitorul se afla ca delegat la Congresul autorilor dramatici).
Acesta scria că a cumpărat : „2 șaluri, pentru Puia, o brățară veche – sec XIII – dintre care se
văd în tablourile lui Goya, un șir de mărgele cu crucifix, sec X VII – pentru Puia, un alt rând
de mărgele pentru Fanny, un inel cu piatră mare și lucrare de Toledo, o brățară spaniolă
modernă pentru Puia, un briceag de Toledo, un pieptene andaluz, două evantaiuri specifice
spaniole cu reproduceri clasice, un crucifix d e argint vechi, o pereche de cercei andaluzieni,
stil Mudejar .” 117 O garnitură de mobilier Bidermayer se află în mijlocul încăperii – dar de
nuntă de la Mitropolitul Nifon, unchiul lui Fanny în descendență maternă. Livingul este
străjuit de valoroasele lu crări de artă plastică cu semnături celebre din epocă: un Steriadi cu
dedicație „prietenului Rebreanu”, un peisaj de Lucky Galaction; o natură cu bujori semnată
Paul Constantinescu, o guașă pe hârtie „Salomeea”, semnată S. Mutzner, o „Alegorie”
semnată Cam il Ressu și un peisaj citadin de Neli Papadat -Bengescu, o Marină a lui Dărăscu.
Semnătura lui C. Baraschi este prezentă pe un bust ce o reprezintă pe Puia -Florica. Sufrageria
apartamentului este una sompt uoasă, ce este dată de mobilierul Secheli -Relti, exe cutat la
Târgu -Mureș, dar al părinților la nunta Puiei cu Radu Vasilescu (jurnalist, comentator sportiv
la radio). Garnitura are o masă rotundă solidă și 10 scaune, două fotolii cu rezemătoare și
spătar din piele, un bufet și alte trei piese sculptate în l emn masiv, impresionante prin calitatea
execuției. Atmosfera este întregită de o pendulă cu brâu sculptat în lemn de cireș și de un
candelabru de lemn cu opt brațe sculptat în filigran ca și restul garniturii. În sufragerie partea
plastică este reprezenta tă de un număr mare de icoane, diverse, executate pe sticlă sau pe
lemn. Dintre acestea se detașează o lucrare pictată pe lemn, de mari dimensiuni –
Întâmpinarea Domnului , două icoane pictate pe oglindă, în rame de lemn, piese rare, și o
icoană bătută în a ramă – Izgonirea din rai semnată Paul Constantinescu și câteva piese ce o
reprezintă pe Maica Domnului cu pruncul în brațe în ipostaze diferite. Pe unul din pereți se
mai află câteva icoane dispuse în patru nivele. Piesele, pictate pe sticlă sau pe lemn, vechi și
armonizate crom atic reprezintă pe Sfântul Nicolae, Sf. Paraschiva, Sfinții Împărați Constantin

117 Scrisoare Liviu Rebreanu, aflată în expoziția de la Muzeul memorial.

177
și Elena; și diferite scene de grup cu „ Pogorârea Sfântului Duh ”; Botezul Domnului
IsusHristos, Punerea în mormânt și Tăierea capului Sfântului Ioan . Un alt perete din această
încăpere, sufrageria, este amenajat cu un prapure bisericesc – o pânză pictată pe ambele părți,
o catapeteasmă bisericească din lemn, Sfânta Treime . Aceste lucrări expresive sunt flancate de
icoane pe sticlă cu scene biblice. Tematica se repetă iar bogăția imagistică este copleșitoare și
vădește gustul desăvârșit al locatarilor.
Camera ocupată de biroul scriitorului recompune atmosfera de lucru din casa de la
Valea Mare. Încăperea, numită de fiica scriitorului „sanctuar” se înscrie în aceeași armonie
decora tivă a apartamentului. Câteva tablouri printre care portretul soțului Puiei, Radu
Vasilescu, fost ofițer și șef de cabinet al lui Liviu Rebreanu în timpul directoratului de la
Teatrul Național, un Peisaj cu arbori semnat Henri Catargi, datat 1931; o Marină a lui
Dărăscu și un alt Peisaj de Camil Ressu. Sculptura este reprezentată prin lucrări de C.
Baraschi, un Nud și un Faun ; două piese de Oscar Han, Gânditorul , ipsos datat 1948 și un
bronz intitulat Elegie . În centrul încăperii se află celebrul portret în ulei al lui Camil Ressu –
Liviu Rebreanu academician , datat 1946, „este unul dintre cele mai autentice portrete ale lui
Liviu Rebreanu, una dintre cele mai vii înfățișări și nu numai a figurii sale, ci și totodată a
spiritului său autoritar și dominat con știent de certitudinea valorii sale ”.118Biroul scriitorului
se află la fereastra dinspre Palatul Cotroceni. Pe acest birou găsim obiecte de cult, fotografii
de familie, broderii de mătase, icoane dintre care se detașează o piesă veche (1876) din lemn
argin tat care o reprezintă pe Fecioara Maria , un dar de la Barbu Cioculescu – o cruce cu
mărgele de lemn de la Ierusalim. „La rândul lui, biroul tapisat cu clasicul postav este
amenajat cu tot ce trebuie: în mijloc o sugativă mare, în partea din față, o călimar ă
impozantă din cristal și creioane de toate culorile, bine ascuțite.”119Pe o tavă de alamă se află
un serviciu de fumat, o scrumieră și câteva pipe, o cutie pentru foiță de tutun lucrată de Maxy,
serviciul de cafea de care Rebreanu nu se despărțea nicioda tă și un ceas de buzunar într -un
suport special, moștenire de familie, primită în dar de la ginerele său Radu Vasilescu. Se
remarcă trei cărți de rugăciuni franțuzești, format liliput din anii 1864, 1870, 1871 în coperte
de os. Pe peretele opus biroului se află biblioteca – flancată de a doua pendulă din casă – care
conține un raft de cărți cu traducerile în 40 de limbi din opera scriitorului. Biblioteca lui
Rebreanu număra în timpul vieții acestuia circa 8000 de volume. Au mai rămas doar câteva
legate prin grija soției iar marea majoritate au fost donate de familie Bibliotecii Academiei
Române, Muzeului Literaturii Române, muzeelor memoriale din țară, bibliotecilor și școlilor

118Netea, Vasile ,Alte Rotonde 13 , Ed. Muzeul Literaturii Române, București 1981, p. 191 .
119Rebreanu, Puia -Florica ,Zile care au plecat , Editura pentru literatură, București, 1969, p. 140.

178
din Ardeal. Pe rafturile bibliotecii se află nenumărate exemplare din edițiile a părute de -a
lungul anilor din opera scriitorului, dicționare germane sub forma unor tomuri groase,
dicționare franțuzești toate cu semnătura lui Rebreanu și data achiziționării.
O canapea și două fotolii de piele întregesc atmosfera acestui spațiu. Sub fe reastră, pe
polițe din lemn găsim o colecție de fragmente de roci, fotografii înrămate cu membrii familiei,
vase de sticlă și sculptură mică semnate de Baraschi, Jalea și Cecilia Emilian.
O ultimă încăpere a casei memoriale structurată pe spațiul unei bucă tării cu rol mai
degrabă decorativ. Numită de donatoare „Someșana”, în cameră sunt etalate obiecte ceramice
ardelenești: farfurii, căni. Străchini, ulcioare cu motive florale, în culori pastelate. Alături de
vasele de lut se găsesc cele din lemn și alamă, blidare și piulițe din bronz de diferite
dimensiuni, ibrice de alamă, cutii decorative pentru condimente. Reconstituirea cu ajutorul
obiectelor memoriale a unui spațiu familial oferă imaginea atmosferei domestice din acest
cămin locuit și vizitat de priete ni, loc de viață și de creație.
Casa memorială Liviu Rebreanu – Fanny Liviu Rebreanu un loc recompus, adunat din
obiecte și mărturii, din elementele materiale ce constituie o existență, creează atmosfera
universului rebrenian, al familistului și creatorul ui.
Fondul Liviu Rebreanu este întregit prin materialele aflate în arhiva MNLR: fotografii
ale scriitorului, ale familiei, imagini de grup cu scriitori, din redacția unor reviste la care a
colaborat; acte de familie și câteva obiecte personale – călimară, joben, fular, papion,
tabacheră, filtru de cafea. Arhiva muzeului dispune de 134 de Scrisori și de un număr generos
de manuscrise Catastrofa – 43 file; Osânda – 32 file; Adam și Eva – manuscrisul complet,
417 file; 10 file de Jurnal ; Sorocul de Carmen Sylv a, o traducere. La care se adaugă 80 de
volume din ediții princeps.
Familia scriitorului a cultivat postumitatea omagială a scriitorului și a împărțit cu
generozitate din moștenirea memorialistică multor instituții de cultură. Astfel, există mai
multe așez ăminte cu caracter muzeal, în Ardeal și un important Fond Rebreanu la Biblioteca
Academiei Române.
„Îndeplinind o pioasă datorie față de memoria lui Liviu Rebreanu, fost membru activ
al Academiei Române, venim azi, soția și fiica lui să solicităm Academie i Române să
primească dania cărților de marcă, a manuscriselor și corespondenței sale. O facem cu
întârziere căci împrejurări vitrege au făcut ca ele să fie împrăștiate și gruparea lor a cerut
timp. Cărțile, manuscrisele și corespondența lui Liviu Rebreanu vor rămâne astfel o mărturie
a preocupărilor sale permanente, a ambianței spirituale în care s -a dezvoltat întreaga sa
gândire și activitate, închinate promovării culturii românești și prezenței ei active în cultura

179
umană”120, foaie volantă la sfârșitul v olumului. Donația a fost făcută în decembrie 1947 și
cuprindea 2256 de cărți, 93 de colecții de periodice, 75 de albume, 34 de caiete și plicuri cu
manuscrise, 82 de plicuri cu aproximativ 15.000 de scrisori.
Un itinerar memorialistic rebrenian ne dezvălui e câteva așezăminte dedicate omagierii
postume a romancierului:
1. Târlișua – locul de naștere al scriitorului are amenajată o bogată expoziție permanentă în
școala din localitate, iar pe locul casei părintești găsim o bornă din piatră cu o informație
simplă: „În acest loc a fost casa în care s -a născut scriitorul Liviu Rebreanu 1885 -1944” .
2. La Maieru se află o casă memorială Liviu Rebreanu, inaugurată în anul 1957. La
constituirea acesteia și -au adus contribuția cu manuscrise și obiecte memoriale, peri odice și
fotografii soția și fiica. „De la Târlișua m -am mutat la Maieru. Acesta e satul copilăriei mele.
E un sat de munte, într -adevăr foarte frumos, cu oameni voinici și foarte înțelepți. Din satul
acesta am luat toate personajele rustice din literatura mea.” 121
3. Prislop – Muzeul memorial Liviu Rebreanu a fost constituit în sediul Muzeului grăniceresc
din localitate care a primit pentru amenajare – în 6 iunie 1948 – prin Arhivele Statului din
Năsăud un lot de donații importante: șapte lăzi cu cărți ș i documente – „Întors în Ardeal, m –
am stabilit la Prislop. Aici am luat contact cu țăranul român, aici l -am cunoscut mai bine,
aici m -am impregnat de toate suferințele și visurile lui – lucruri care aveau să treacă în
literatura mea.” Liviu Rebreanu, Jurnal, Editura Minerva, București, 1964. „Opera mea n –
ar fi existat fără Ardeal” . 122
La Valea Mare, în județul Argeș, a fost inaugurată Casa Memorială Liviu Rebreanu, în
27 mai 1969. „Vila Albă” prima casă a scriitorului, locul de suflet de unde evada din
București, unde a lucrat și trăit cu sentimentul siguranței proprietății. „De sâmbătă până azi –
29 iulie 1930 – am fost la Valea Mare unde mi -am instalat o mică dar adevărată gospodărie.
Prima mea proprietate rurală. Să -mi ajute Dumnezeu să trăiesc, să mă pot bucura puțin de
ea.”123
Puia Florica Rebreanu vinde casa și pământul în 1947 doc torului I. Erbașu care pierde
proprietatea odată cu actul naționalizării. Astfel, după 1989, singurul muzeu memorial

120Rebreanu, Fanny Liviu ,Cu soțul meu , gânduri, imagini, interpretări , Editura pentru Literatură, București, 1963 .
121Rebreanu, Liviu ,Jurnal I , Editura Minerva, București, 1984, p. X.
122Rebreanu, Liviu ,Caiete I , prezentare de Niculae Gheran, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1974, p. 22.
123Rebreanu, Fanny Liviu ,Cu soțul meu, gânduri imagini, interpretări , Editura pentru Literatură, București, 1963,
p. 137.

180
autentic, locul unde a trăit și a scris Liviu Rebreanu, a fost revendicat, împreună cu toată
proprietatea, de către urmașii d -rului Erbașu și se află în prezent în litigiu.

181

III. 3. Muzeul memorial „Ion Minulescu – Claudia Millian”
Ion Minulescu – numele de naștere al lui Ion Theodor Minculescu, n. 6/7 ian 1881 –
București – m. 11 aprilie 1944, București. Poet, prozator, dramaturg. Fiul comerciantului
Tudor Minculescu și al Alexandrinei (n. Ciucă). Studii liceale la Pitești și București
(bacalaure atul în 1899). Debutează în revista Povestea vorbei (1897) cu poezia Gândul . Între
1900 -1904 se află la Paris unde frecventează boema artistică. Întors în țară colaborează la
Convorbiri critice , frecventează ” Sâmbetele literare ” organizate de M. Dragomires cu și
participă la „lupta” dintre „moderniști” și tradiționaliști. Se integrează în curentul simbolist
românesc și conduce două reviste ale acestei orientări. Revista celorlalți (1908) și Insula
(1912). Ocupă numeroase funcții publice: Șef al biroului de presă și director de cabinet în
Ministerul de Interne (1914 -1919). Director general în Ministerul Cultelor și Artelor (1922 –
1940). Ia inițiativa deschiderii primului Salon oficial de pictură (192 3) și devine Director al
Teatrului Național în 1926. În 1928 primește Premiul Național pentru Poezie. Volumul
Romanțe pentru mai târziu (1908) reprezintă un moment crucial în evoluția liricii românești
prin practica versului liber, regenerarea exercițiului poetic și impunerea simbolismului. 124
Apartamentul familiei Minulescu a fost dat în custodie și administrare Muzeului
Literaturii Române de către fiica celor doi artiști, Mioara Minulescu, printr -un testament
întocmit în anul 1991, în ideea realizării un ui muzeu, casă memorială. „Subsemnata
Minulescu Mioara –Laurenția, domiciliată în București, B -dul Dr. Ghe. Marinescu, nr. 19, et.
2, ap. 12, sector 5, necăsătorită, fără descendenți direcți, în calitate de moștenitoare a
poetului Ion Minulescu și a scriit oarei Claudia Millian conform certificatelor de moștenire
nr. 495/1956 și 474/1961, formulez prezentul testament la 1 octombrie 1991…” Testamentul
are două anexe cu inventarul patrimoniului. Câțiva ani mai târziu, la 19 februarie 1997, fiica
poetului întoc mește un contract de donație, pentru siguranța juridică a apartenenței imobilului:
„Subsemnata Minulescu Mioara -Laurenția, donez Muzeului Literaturii Române […]
apartamentul nr. 12, situat în imobilul bloc din București, str. Dr. Ghe. Marinescu, nr. 19, et .

124Zaciu, Mircea , Papahagi, Marian , Sasu, Dorel ,Dicționarul esențial al scriitorilor români, Editura Albatros,
București, 2000, p. 529.

182
2, sector 5, compus din cinci camere, vestibul și dependințe și cota parte indiviză din
suprafața de teren de 42 m.p. din totalul de 630 m.p. conform schiței de plan anexate.
Eu Minulescu Mioara -Laurenția îmi rezerv dreptul de uzufruct și habitație viageră asupra
apartamentului.”
Apartamentul din Blocul profesorilor se afla pe același palier cu cel al lui Liviu
Rebreanu, iar cele două moștenitoare au optat pentru aceeași formă juridică de donație către
Muzeul Literaturii Române lăsând în grija aceste i instituții conservarea și administrarea
oficială a celor două Case memoriale.
Locuința a fost cumpărată în anul 1934 cu un împrumut la Casa Corpului Didactic.
„O zi fericită din viața poetului Ion Minulescu a fost fără îndoială acea zi când a
văzut cu o chii perspectiva de a avea un apartament propriu. Mioara plecase într -o călătorie
de studii în Italia, eu mă aflam în vacanță […] la Sinaia. Și iată că sosește Minu, exuberant,
să-mi aducă vestea cea bună. M -a luat pe sus la București pentru a încheia actu l provizoriu.
«Să vezi, mami scump, ce locuință o să avem. În față se întinde parcul palatului, în dreapta se
află Grădina Botanică, în stânga parcul Bragadiru și lateral B -dul Ardealului, prelungit ca
un turn umbros sub bolțile împreunate ale unor castani seculari .»”125
Casa poetului din B -dul Cotroceni a funcționat ca un fel de muzeu, după 1944, anul
morții lui Ion Minulescu. Era loc de întâlniri comemorative, evocări ale scriitorului cu diferite
prilejuri omagiale. Claudia Millian și Mioara Minulescu înd eplineau rolul de muzeografi, iar
informații despre aceste evenimente regăsim în cartea de impresii a Casei memoriale.
Participanții erau prieteni ai familiei, obișnuiții casei, personalități culturale din epocă. În
1945 a luat ființă „Asociația prietenilo r lui Ion Minulescu” – Președinte Mihail Sadoveanu;
vicepreședinte Basil Munteanu; secretar Claudia Millian, membrii comitetului: Al. Rosetti,
Ionel Jianu, Șerban Cioculescu, Perpessicius, Gh. Stratulat, Adrian Maniu, Mihai Cruceanu.
Aceștia se întâlneau a n de an în casa poetului pentru a acorda un premiu pentru poezie „Ion
Minulescu”, era evocată personalitatea poetului, se citea din opera sa, se semna în Cartea de
impresii. După moartea Claudiei Millian, la 21 septembrie 1961, fiica , Mioara Minulescu își
dedică viața cinstirii memoriei părinților. Continuă întâlnirile periodice din casa părintească,
cultivă personalități culturale care participă la comemorarea celor doi scriitori și se ocupă de

125 Millian, Claudia, Cartea mea de aduceri aminte , Editura Cartea Românească, București, 1973, p. 424.

183
reeditarea operei lor. publică ea însăși, în 1968, un volum de memorialistică Despre Ion
Minulescu , la Editura pentru Literatură, un triptic memorial cu „trei ipostaze” – Omul. Poetul.
Veșnicia. Cartea conține și un amplu material iconografic din casa -muzeu a Minuleștilor. În
1973 apare volumul postum Cartea mea de a duceri aminte , Cartea Românească, București, al
Claudiei Millian, ediție îngrijită și prefațată de Mihai Gafița.
Ambianța artistică a casei s -a bucurat de contribuția celor trei membri ai familiei:
Poetul, director vreme de optsprezece ani la Ministerul ar telor, prieten cu plasticienii din
epocă și cunoscător al boemei pariziene, Claudia Millian, poetă și scriitoare, cu gusturi
rafinate, recunoscută pentru sensibilitate și eleganță, și fiica, Mioara Minulescu, cu studii de
plastică în Italia și licențiată î n Istoria Artelor a Universității București.
Muzeul este rodul nenumăratelor acumulări prin achiziții, daruri primite de la prieteni
și un gust desăvârșit al locatarilor: „Aranjamentul acestui apartament a fost gândit de tata în
cele mai mici amănunte. [… ] La fiecare întoarcere din voiaj, primele despachetări priveau
lucrurile cumpărate sau primite: un potir de cristal, o sculptură în lemn, și așa încetul cu
încetul s -a constituit această colecție.”126
Este vorba într -adevăr despre o colecție Ion Minulescu, adevărată galerie de artă
modernă. De altfel în 1968 s -a emis, într -un tiraj redus, un catalog alb -negru al acestei
„expoziții”, cu introducere de Marin Mihalache.
Organizarea expoziției în casa memorială este făcută după criterii estetice și cu o bună
știință a expunerii muzeografice, adaptată spațiului și tematicii variate.
Vestibulul de la intrare, un spațiu mai mic, este dominat de portretul lui Ion
Minulescu, un ulei, opera pictorului rus Pajedaev, luminat de o aplică. Obiecte specifice: o
oglindă cu ramă din lemn și două strachini de ceramică ardelenească și un cuier de nuc sunt
încadrate de două taburete în stil italienesc și o banchetă sculptată. Plastica este reprezentată
de un desen în creion, peniță, guașă, lucrări de mici dimensiuni cu portrete ale poetului
semnate Gruia Păunescu, Anastase Damian, o caricatură semnată de Iser; trei sculpturi mici,
în ghips ale Claudiei Millian, Nud, Cap de fată și un Cap de negresă. Alături, un ghips,
semnat Oscar Han, 1922, o reprezintă pe Claudia Mill ian, șezând. Nișa și intrarea în livingul
casei conțin patru lucrări dispuse într -o verticală inspirată: Iser – o ilustrație originală la

126Minulescu, Mioara, Despre Ion Minulescu , Editura pentru Literatură , București , 1968 , p. 30 .

184
Nevasta lui Moș Zaharia ; un Ștefan Popescu, un tuș cu dedicația „Lui Minu, cu drag, moș
Ștefan” ; și, sub semnătura lu i Theodor Pallady, „Cine cântă la fereastră… Lui Minulescu” și
un desen cu dedicația: „Primul tablou dăruit de Minu fetiței noastre când a venit între noi,
august 1911” . O altă latură a nișei conține un singur portret al poetului, realizat la Paris, în
1902 de C. Gheorghiu.
Livingul, conceput în panotare și dispunere a lucrărilor ca un adevărat muzeu conține
lucrări valoroase și un mobilier special: o canapea, patru fotolii și o masă – în stil italianesc,
două scaune -banchete – în stil englezesc, un fotoliu imens cu mânere și picioare curbate, o
măsuță cu blat ceramic – concepție a artistei Mioara Minulescu, două socluri din lemn
sculpatet, în gustul coloanelor grecești pe care sunt așezate un bust, Oscar Han, al Claudiei
Millian și un bust al Veronicăi Micl e, realizat de soția poetului. Un aparat de radio Zenith ce a
aparținut scriitorului întregește ambianța familială a livingului.
Diversitatea mobilierului și a lucrărilor de artă plastică, obiectele aflate pe polițe și
fotografiile înrămate creează o impre sie de unitate și bun gust, de armonie.
Întâlnim, alături, un fel de expoziție de plastică feminină românească: Margareta
Sterian, Lucia Demetriade Bălăcescu și Claudia Millian însăși și Magdalena Rădulescu.
Simezele spațiului sunt înnobilate de semnături celebre: un Ciucurencu – Natură moartă cu
ceas și flori (1937); un pastel Iser; un Moulin Rouge (1925); Adam Bălțatu Peisaj cu plopi . Pe
latura situată deasupra ușii găsim trei portrete – Claudia Millian, un ulei de Camil Ressu
(1914) și două portrete ale fiicei, unul semnat Năsturel (1936) și celălalt semnat M.H. Maxy
(1929). O altă perspectivă a locului oferă două verticale ce încadrează oglinda spaniolă. Prima
verticală începe cu Peisaj din Mangalia de Micaela Eleutheriade, și continuă cu un Peisaj din
Balcic, al lui Vasile Popescu (1933) și un pastel , Parcul Cotroceni , semnat Lidia Agricola
(1954). Cealaltă verticală are trei nivele, în simetrie cu prima – conține trei semnături: Iser,
Odaliscă, Vasile Popescu, Atelier în Balcic cu vedere spre mare (1933). Simeza se încheie cu
Case din Balcic semnat Claudia Millian. Caracteristica specială a acestui spațiu este lumina
care domină încăperea prin perspectiva largă a ferestrei ample ce dă spre Palatul Cotroceni.
Din livingul spațios se pătrunde în toate î ncăperile casei. Camera Claudiei Millian
reflectă personalitatea plurivalentă a artistei: poetă, prozatoare, dramaturg și cronicar
dramatic, artist plastic și colecționar, dar și dascăl. „Mama a avut un mare aport în alcătuirea
interiorului nostru. Era atr asă în mod special de covoare orientale, argintărie și sculptură.

185
Era obiceiul ca din orice călătorie să se aducă obiecte pentru interior.”127Mobilierul mic,
prețios, tipic feminin este compus dintr -o dormeză cu spătar flancată de două noptiere
deasupra că rora sunt așezate două aplice olandeze din bronz; o masă de lucru Louis Philippe
încadrată de două fotolii în același stil; rafturi de bibliotecă și polițe cu fotografii de familie
în rame de argint, figurine și statuete din ceramică, icoane miniaturale, sticlărie și lămpi
ornamentale; impresionează un gheridon Louis Philippe pe care aflăm fotografii feminine:
actrița franceză Celine Sorel, scriitoarea Colette Willy, o imagine a Mioarei, mireasă, din
1929 și o fotografie a Marthei Bibesco. Toate cu dedicaț ie către Claudia Millian. Camera
acesteia este împodobită cu o impresionantă colecție de icoane: „Întâia icoană pe sticlă a
găsit -o cu câțiva ani înaintea primului război mondial. Plecase la Brașov și făcuse prin
împrejurimi plimbări de curiozitate și cerc etare. În odaia de musafiri a unei bătrâioare, Minu
întâlnește prima minune, pictată cu struguri de aur, în dosul unei sticle. Stătea pe un perete,
aproape oropsită, în timp ce alte poze de tipografie colorată erau împodobite în jurul
cadrelor cu vechi șer vete brodate. Mătușica nu știa ce frumusețe stăpânește și se mira foarte
că domnul de la București dorea să cumpere sticla zugrăvită. A dat -o bucuroasă, dar cu mare
tocmeală, așa cum e când șiretenia muierii pricepe taina lucrului. Și s -a întors Minu cu ea
acasă, aducând un adevărat trofeu. După acest coupe -de-foudre a urmat statornica lui
pasiune pentru icoanele pe sticlă.”128
Colecția este imensă și vădește preocuparea colecționarului pentru acest tip de
plastică. El pledează pentru punerea în valoare pri n colecții și expoziții a icoanelor vechi
românești și nu numai într -un articol publicat în 23 dec 1907 în Viața literară și artistică ,
condusă de Ilarie Chendi : „Vechimea acestor icoane merge până la o sută de ani. Dar mai
vechi sau mai puțin vechi, ele s e prezintă la fel, cam în aceleași culori: roșu, verde, albastru,
negru și, mai ales, aur – culori însă curate, nu amestecate între ele ca pe paleta pictorilor –
culori de o prospețime uimitoare, care dau icoanelor pe sticlă o bizară înrudire între ele, de și
unele sunt extrem de rafinate, iar altele extrem de naive.”
Sufrageria, o încăpere generoasă are în mijloc o masă cu douăsprezece scaune, pe
laterale câte un bufet, două fotolii și o vitrină cu oglindă de cristal în ramă de lemn ce fac
parte dintr -o gar nitură de mobilă Szekelly Rety executată la Târgu Mureș. Obiecte decorative
sunt așezate pe aceste suporturi, piese de mobilier, vase de alamă, sticlă, ceramică, argintărie

127Minulescu,Mioara ,Evocare , arhiva MNLR, dactilo, p. 42 .
128Millian, Claudia ,Cartea mea de aduceri aminte , Editura Cartea Românească, București, 1973, p. 395.

186
și un samovar. Lumina din sufragerie este și ea potrivită pentru expunerea lucrăril or de
plastică. Astfel colecția Ion Minulescu se completează aici cu semnăturile lui Henri Catargi,
Petre Yorgulescu, Anina Thosant, trei lucrări de Claudia Millian, Lucia Demetriade
Bălăceanu, Niculina Delavrancea, Paul Miracovici, Adam Bălțatu, Dem Iord ache, C.C.
Constantinescu, Lucian Grigorescu, Camil Ressu, Iosif Iser.
Vitrina centrală, „vitrina memorialistică”, este amenajată cu ediții din opera lui Ion
Minulescu și cu obiecte personale , legitimații, și cărți de onoare ce atestă trecerea prin lume a
celor doi artiști; decorații și premii, unelte de scris, casete și icoane mici, ceas de buzunar și
câteva țigări de foi.
Camera Mioarei Minulescu cu destul de mult mobilier și plastică expusă ne cre ează
senzația de spațiu dens . Impresionează și aici bunul gust și știința decorării inspirate: o măsuță
de epocă ce servea drept birou cu sertare, un dulap sculptat de mici dimensiuni continuat cu o
oglindă de cristal, un fotoliu Grass water, o măsuță acoperită cu o față de masă neagră de
Mehedinți. Polițe de bi bliotecă și rafturi cu același tip de decorațiuni ca în restul casei, piese
de ceramică, sfeșnice din argint, vaze, fotografii și icoane. Impresionează trei mozaicuri
realizate de Mioara Minulescu în sticlă de Murano.
La intrarea în cameră se află un ulei , portret Ion Minulescu semnat U.B. și datat 1924.
Alături Mioara Minulescu la cinci ani semnat de Niculina Delavrancea -Dona și un portret al
mamei semnat Al. Szatmany. Găsim pliante ce atestă prezența Mioarei Minulescu la expoziții
în București și în țară cu mozaicurile realizate de ea.
„În materie de creație, copiii, cred eu, nu mai pot aju nge la nivelul părinților lor și
atunci este mai bine să se abțină sau, dacă totuși simt un foc sacru, să încerce să și -l realizeze
în alt domeniu decât cel al părinților.”129
Biroul scriitorului, izolat de restul apartamentului, prin intrarea separată de pe terasă,
„garsoniera lui Bebeluș” cum îl numea Claudia, este spațiul cel mai interesant ca dispunere și
funcționalitate. O masă din lemn de brad, cu picioare în stil doric, servea drept birou la care
era așezat un fotoliu cu două brațe străjuit de două b anchete. Biblioteca este alcătuită din
rafturi comandate și dispuse în partea de sus a încăperii, iar cărțile sunt legate în material
textil, viu colorat. Elemente de mobilier mic, piese rafinate îmbogățesc acest spațiu al

129Minulescu, Mioara , Evocare , Pliant Casa memorială, 1971, p. 2.

187
laboratorului de creație: un secr etaire, un fotoliu italienesc în X, un dulăpior oriental cu două
uși sculptate cu motive florale și struguri. Pe birou, fotografiile familiei, Claudia și Mioara, cu
rame de cristal și argint, un penar din lemn (1755), o tabacheră și un vas din Ardeal cu mo tive
zoomorfe, pipa, tabachera, o lampă persană și o statuetă semnată Milița Petrașcu. Câteva
manuscrise frumos înrămate atestă preocuparea fiicei pentru partea de memorialistică a
spațiului. Pereții sunt decorați cu lucrări de mici dimensiuni – stampe ola ndeze, geografice,
portrete ale Mioarei copil dintre care unul îi aparține lui Tonitza. O altă semnătură valoroasă
cea a lui Pallady (al doilea tablou din muzeu) și o latură a bibliotecii ocupă peretele opus
biroului. Semnături celebre găsim și aici: Matti s Teutsch, Iser, Eugen Schlosser, Al. Ziffer
(din Școala de la Baia Mare). Nu lipsesc icoanele: Mater Dolorosa , o icoană pe sticlă de secol
XVIII, un triptic în lemn cu Maica Domnului și o Cina cea de taină , în manieră naivă din
zona Ardealului. Un spațiu pur decorativ al biroului poetului dispune de o oglindă
franțuzească cu ramă de lemn și elemente florale (sec. XVII); două brățări etrusce așezate pe
o poliță alături de care găsim o statuetă de Tanagra, un colier macedonean din bronz și o
miniatură persan ă. Cărțile etalate pe o etajeră, legate în pânză imprimată sunt volume
franțuzești și sunt încadrate de litografii ce -i înfățișează pe Verlaine și Baudelaire. Armonia
este schimbată de un amplu volum de 600 de pagini, Poezii de Mihai Eminescu, o ediție
îngrijită de Constantin Botez, Cultura Națională, 1933.
Gustul pentru arta orientală al locatarului este reprezentat printr -un ciclu de miniaturi
persane și o stampă japoneză Femeie cu pisică de Toyo Kim. „El iubea Orientul și pentru că
nu a putut ajunge să c ălătorească prin locurile care îl obsedau, atunci, prin câteva piese, a
adus Orientul în atmosfera intimă a odăii lui.”130
Casa memorială Muzeul Minuleștilor a fost inaugurată în anul 2001, iar patrimoniul de
excepție al acestui așezământ, donat Muzeului N ațional al Literaturii Române de fiica
poetului, Mioara Minulescu este completat de cele câteva manuscrise aflate în arhivă:
proverbul dramatic Când doi se ceartă … – 69 file, versuri, un carnețel intim – câteva file;
corespondență expediată – 11 scrisori; corespondență primită – 25 de scrisori, acte, desene,
fotografii și caricaturi și 6 scrisori autografe Claudia Millian.
„Apartamentul din Cotroceni, pe care împreună cu soția lui, poeta Claudia Millian și
fiica lor Mioara, îl transformaseră într -un muzeu c are era – totuși – «locuibil», prezenta o

130Millian, Claudia, Despre Ion Minulescu , Editura pentru Literatură, București, 1968, p. 38.

188
copie virtuală a lumii sale poetice, fiind nu numai plin de covoare și prețioase icoane vechi
(cu mult înainte de a începe moda icoanelor) ci și mobile, bibelouri, obiecte de artă, toate de
un gust și un rafinament afară din comun. Casa era plină de tablouri, desene și schițe de
Tonitza, Iser, Pallady, Dărăscu, Jiquidi, Ștefan Dimitrescu, Milița Petrașcu, constituind o
lume de o rară unitate plastică, datorită gustului celor care le aleseseră într -un lung șir de
ani.
Era o adevărată plăcere să -l urmezi dintr -o odaie în alta cu pipa în mână ascultând
cum povestește, cum leagă amănunte și amintiri de călătorie, de fiecare obiect, care – atunci
– mi se părea exotic, venind dintr -o altă lume. De altfel, cred că aceasta era una din
trăsăturile care -i erau caracteristice: amestecul de cosmopolism cu elemente neaoș
românești.”131

131Baciu, Ștefan, Praful de pe tobă , Ion Minulescu , Editura Mele, Honolulu, 1980, p. 419.

189

III. 4. Muzeul memorial „George și Agatha Bacovia”
George Bacovia (pseudonimul lui George Vasiliu), n. 4 sept 1881, Bacău – m. 22 mai
1957, București. Poet. Tatăl, Dimitrie Vasiliu, comerciant din Bacău; mama, Zoița, născută
Langa. Absolvă liceul în orașul natal (1903) și Facultatea de Drept a Universității din Iași
(1911). Plătește zece ani taxele de avocat la Baroul din Bacău, fără să profeseze. Suplinitor în
câteva rânduri, șef de birou, copist, ajutor contabil, referent bibliotecar, obține în 1932 o
pensie din partea Societății Scriitorilor Români și, din 1940, de la Casa de pensii a scriitorilor.
În 1955, Consiliul de Miniștri îi acordă o pensie de onoare. Debutează în 1899, în Literatorul
cu poezia Și toate , semnată V. George. Este format în mediul simbolist și frecventează
cenaclul lui Alexandru Macedonski (1903 -1904). Din 1907 colaborează la revista Versuri
(devenită Versuri și proză ) a lui I.M. Rașcu, iar din 1912 la Flacăra , scoate la Bacău revista
Orizonturi noi , în 1915 și Ateneul cultural , în 1925. Debutează în volum în 1916 cu Plumb
(premiat de Ministerul Art elor în 1923). Premiul pentru poezie al SSR – 1925; Premiul
Național pentru Poezie – 1934 – ex-aequo cu Tudor Arghezi. Din 1933 se stabilește la
București. O mai veche nevroză (prima internare în 1914) îl silește la o viață retrasă. În 1947
este sărbătorit la Bacău pentru 65 de ani de viață și 50 de ani de activitate literară. Opera i se
reeditează în anii 1956 -1957. În 1956, la 75 de ani este omagiat în reviste și primește Ordinul
Muncii cls. I.
Descoperit de Macedonski, Bacovia se impune cu dificultate, dată fiind originalitatea
absolută a poeziei lui. În 1928 se căsătorește cu Agatha Grigorescu cu care se logodise în
urmă cu patru ani. Soția poetului la rândul său poetă, jurnalistă și profesoară, avea să -i
dăruiască un copil, Gabriel Vasiliu, născut în 1 931.132
Opera
Plumb , Tipografia „Flacăra”, București, 1916
Scântei galbene – poezii, Tipografia „Minerva”, Bacău, 1926
Bucăți de noapte , Tipografia „Lupta”, București, 1926

132Zaciu, Mircea , Papahagi, Marian , Sasu, D orel,Dicționarul esențial al scriitorilor români, Editura Al batros,
București, 2000, pp. 49 – 50.

190
Cu voi , Editura „Orizonturi noi”, București, 1930
Poezii , „Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol al II -lea”, București, 1934
Comedii în fond , Editura Librăriei „Universala” Alcalay & Colecția BPT, nr. 1489, București,
1936
Opere , Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1944
Stanțe burgheze , Editura Casa Șc oalelor, București, 1946
Poezii , prefațată de Eugen Jebeleanu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București,
1956

Agatha Grigorescu Bacovia
(11 martie 1895 – 12 oct 1981)
Armonii crepusculare , Tipografia „Buciumul”, București, 1923
Muguri cenușii , Tipografia „Răsăritul”, București, 1926
Pe culmi de gând , Editura „Cronicarul”, București, 1934
Terase albe , proză marină, Editura Cartea Românească, București, 1938
Bacovia – viața poetului , Editura pentru Literatură, București, 1962
Lumina , Editura pentru Literatură, București, 1965
Poezii și proză , prefață de Mihail Petroveanu, Editura pentru Literatură, București, 1969
Cu tine noaptea , Editura pentru Literatură, București, 1969
Versuri , Editura Albatros, București, 1970
Poezie sau destin, viața poe tei, Editura Eminescu, București, 1979
Efluvii, Editura Cartea Românească,București, 1979
Poezie sau destin, George Bacovia – ultimii săi ani , Editura Cartea Românească, București,
1981.

Casa memorială George și Agatha Bacovia se află pe fosta stradă Frăs inetului – azi
George Bacovia, în zona Șerban Vodă, la confluența arterelor Giurgiului și Olteniței. Imobilul
a fost construit în vara anului 1933 pe un teren ce aparținea Agathei și care fusese achiziționat
în scopul de a -și încropi o dotă, în anul 1922.
„… Terenul, un dreptunghi împrejmuit pe o suprafață de 500 m.p., plantat și cultivat
cu pomi fructiferi, viță de vie. O grădină minunată dar ce să fac acolo, în fundul
Bucureștiului.

191
În anul 1922, luna iunie, deveneam proprietara acestui teren. Peste ani, urma să se
înalțe pe el locuința mea și a poetului, astăzi muzeul memorial .” 133
La sfârșitul lui august 1933, casa, ridicată prin eforturile personale ale Agathei cu bani
împrumutați de la Casa Corpului Didactic, devine locuința familiei care se mută defi nitiv la
București. Poetul va locui aici până în anul morții sale, 1957.
„În această casă a trăit și a creat între anii 1933 -1957, poetul George Bacovia.
s-a așezat această placă în anul 1958, luna mai, 25, ca un omagiu adus marelui poet.”
Dedicată total v ieții poetului, Agatha Bacovia a continuat și după moartea acestuia o
asiduă activitate pentru cinstirea memoriei sale: s -a îngrijit de amenajarea mormântului, a
înființat un cenaclu de poezie cu numele „George Bacovia”, s -a ocupat de editarea postumă a
operei, a participat la nenumărate manifestări menite a -i perpetua memoria. A reușit prin
demersuri la autorități ca la comemorarea morții poetului, în condiții impuse de mai marii
vremii, să inaugureze un fel de Casă memorială. Gândul ei era să îi asigure o slujbă decentă
fiului, Gabriel și să pună bazele unui muzeu George Bacovia. Prima solicitare o face la
Uniunea Scriitorilor din România, iar condiția impusă de acest for este contribuția sa cu
materiale documentare pentru viitorul Muzeu al Literaturii Ro mâne, înființat în aceeași
perioadă: „Am primit o dispoziție de la Minister ca, înainte de organizarea Casei Memoriale
Bacovia, să se asigure materialele necesare, întâi pentru Muzeul Literaturii Române, în curs
și el, de înființare. M -am conformat! Când m -am prezentat cu servieta plină, spre a le dărui
Muzeului în devenire, Perpessicius, viitorul director al Muzeului de Literatură, mi -a sărutat
mâna, iar Horia Oprescu era așa de încântat că primea întâile obiecte, că m -a sărutat pe
obraz .” 134Tenacitatea Agathei este eficientă și în 22 mai 1958 casa din Frăsinetului își
deschide porțile pentru vizitatori.
„Direcția Muzeelor aprobă oferta noastră de a da locuința Poetului, Statului spre a
deveni Casă Memorială dar… totul în sarcina familiei. Adică a mea ș i a fiului meu. Casa va
fi pusă la dispoziția publicului în zilele de duminică. Programul 10 -18. Se va afișa și o
plăcuță de marmură.”135

133Bacovia, Agatha Grigorescu, Poezie sau destin , Editura Eminescu, București, 1971, p. 30.
134Bacovia, Agatha Grigorescu, Posteritatea poetului , Editura Bucovina, București, 1995, p. 12.
135 Ibidem, p. 13 .

192
Titulatura oficială în adresa emisă de Ministerul Învățământului și Culturii este
„Colecție de utilitate publică” la f el ca și în cazul Casei Minulescu, dar reprezenta un pas în
realizarea dorinței soției poetului.
Adresa nr. 157/7 din 13/14 ianuarie 1958 Ministerul Învățământului și Culturii
Direcția Generală a Artelor Plastice, Muzeelor și Monumentelor, adresată tov. Ag atha
Bacovia, str. Frăsinetului, nr. 63, raionul Nicolae Bălcescu, precizează:
„La cererea dvs. cu privire la propunerea de înființare a Muzeului Memorial „George
Bacovia” vă răspundem următoarele:
Suntem de acord cu deschiderea la dispoziția publicului a casei unde a trăit și a creat poetul,
sub forma de „Colecție de utilitate publică” nesubvenționată de stat.
Pe casă se va fixa o placă comemorativă.
Strada Frăsinetului va fi denumită „George Bacovia”.
Numele cinematografului „Alianța” va fi schimbat în ce l de „George Bacovia”.
Pentru soluționarea acestor probleme s -a intervenit la Sfatul Popular al Capitalei, Secția
Culturală. Manifestările culturale suntem de acord „să aibă loc duminică 25 mai a.c.”136
Prima comemorare, la un an de la decesul poetului, a avut loc în casa din str.
Frăsinetului și au participat: Mihai Beniuc, Perpessicius, Cicerone Teodorescu și Eugen
Jebeleanu. Cu acest prilej a fost sfințit și mormântul poetului de la Cimitirul Bellu, operă a
sculptorului Ion Murnu. Abia peste opt ani don ația va fi acceptată de autorități și casa
etatizată.
Astfel avem prima instituție de acest tip din București și prima Casă Memorială a lui
George Bacovia. Ea a fost urmată de Casa Memorială din Bacău, înființată în anul 1971.
Reproducem Actul de donație din 31 -XII-1964.
„Subsemnata, Agatha Bacovia, domiciliată în strada George Bacovia, nr. 63, raionul N.
Bălcescu, București, sunt proprietara imobilului în care locuiesc, la această adresă.
În acest imobil am trăit cu soțul meu, poetul George Bacovia, aproa pe 25 de ani, în care timp
a creat și a decedat în 1957.

136 Act aflat în Arhiva MNLR.

193
Pentru cinstirea memoriei sale, casa a fost declarată Casă Memorială în sarcina mea pentru
a intra în evidența Comitetului de Cultură și Artă al Sfatului Popular al Capitalei, am hotărât
următoarele:
Donez Sfatului popular al Capitalei, imobilul, proprietatea mea de la adresa de mai sus
compus din:
Vestiar, patru camere, baie, sală de trecere, pivniță sub această sală, o mică terasă închisă,
care duce la bucătărie, cămară cu ieșire în curte prin fund, precum și curtea grădină, cu
următoarele clauze:
Fiul nostru, Gabriel Bacovia, bacalaureat, membru al Fondului Literar și membru al
Cenaclului „George Bacovia” de pe lângă Casa de Cultură N. Bălcescu, din str. 11 iunie să
fie numit custode (administrator) al casei memoriale „George Bacovia”, în evidența și
sarcina Sfatului Popular al Capitalei, beneficiind de toate drepturile legale acordate caselor
similare: Dr. Marinescu, Nottara, Slătineanu, dr. Dona, inclusiv om de serviciu.
Subsemnata, Agatha Bacovia, îmi rezerv uzul fruct, de a locui toată viața camera de la
stradă, fostul nostru studio, cu acces și trecere prin holul sufrageriei spre camera de baie și
la bucătărie, dependințele neavând altă ieșire spre curte și grădină, afară de cea din față.
După mo artea mea, această cameră va deveni și ea muzeală, expunându -se materiale în
legătură cu activitatea mea poetică de mai bine de 50 de ani. Operele mele literare,
portretele, desenuri, manuscrise, articole scrise în presă în legătură cu activitatea mea, etc .
Fiul nostru, Gabriel Bacovia, va folosi de asemenea uzul fruct, pentru tot timpul vieții sale,
împreună cu familia ce eventual își va întemeia, pentru camera din fund, pe care o locuiește
în prezent: sala, pivnița comune cu mine, baia, bucătăria, cămara, curtea, dependințe,
comune cu mine.
Imobilul cu întreaga suprafață construită a fost evaluat de Fisc în 1952 la suma de 42.050 lei,
fără terenul pe care se află construită și cel rămas cu grădină, totalizând 394 m.p. str.
George Bacovia, nr. 63,
Semnez acest act de donație și cu consimțământul fiului meu, în totul de acord cu cuprinsul
acestui act care nu va intra în vigoare decât atunci când se va îndeplini clauza de la pct. 1,

194
litera A, adică numirea fiului poetului custode (administrator) al ca sei memoriale -muzeale,
trecută în evidența Sfatului Popular al Capitalei.”137
Donația este acceptată cu clauzele menționate de donatoare și astfel, în 1966 ia ființă
Muzeul Memorial George Bacovia, oficializat prin „Decizia Comitetului Executiv al Sfatului
Popular al Orașului București nr. 435/28 -II-1966.
Art 1 – Se acceptă donația făcută de Agatha Vasiliu Bacovia, domiciliată în București, str.
George Bacovia, nr. 63, raion N. Bălcescu, privind imobilul situat în București, str. str.
George Bacovia, nr. 63 , precum și bunurile mobile prevăzute în inventarul anexat ce face
parte integrantă din prezenta decizie.”
În curtea casei, în grădină se află un bust al poetului realizat de Milița Pătrașcu, iar
cele două uși de la intrare sunt separate, printr -un grilaj în care se pătrunde în vestibulul
strâmt. Aici aflăm trei vitrine specific muzeale cu operele celor doi scriitori. Prima vitrină îi
este dedicată Agathei și conține ediții ale cărților de poezie, aranjate cronologic, volumul de
proză Terase albe și cele pa tru volume de memorialistică – fotografii de familie cu soțul și
Gabriel, copil, câteva legitimații de membră a Uniunii Scriitorilor, semnate de Mihai Beniuc,
iar deasupra un tablou, un portret al poetei semnat de prietena sa, Cecilia Cuțescu Stork.
În dre ptul ferestrelor o altă vitrină conține volume de poezii ale lui Bacovia, primele
ediții și șapte file de desene, caricaturi și manuscrise. Câteva volume de traduceri din opera
bacoviană sunt rânduite pe raftul de sus al vitrinei. În ultima vitrină se găse sc contribuții la
exegeza bacoviană, medalii obținute de poet în timpul vieții și câteva numere din revista
Orizonturi noi , alături de fotografii cu poetul în perioada bucureșteană.
Camera Agathei are o bibliotecă, un mic birou cu o mașină de scris. Un bu fet
ornamentat ce a aparținut Agathei în locuința sa din B -dul Metalurgiei; o măsuță téte à téte
flancată de două scaune rabatabile. Mici piese de mobilier sunt amplasate în acest spațiu care
rămâne totuși deschis pentru manifestările muzeale dedicate lui George Bacovia.. un interior
modest, cu câteva obiecte de bun gust – un serviciu de birou din cristal, cu două călimări și
câteva cești de cafea și un vas de culoare violet. De o parte și de alta a ferestrei sunt două
portrete în ulei cu părinții poetului – Dimitrie Vasiliu și Zoe, din anul 1890. Un alt tablou o
reprezintă pe Agatha este semnat Carol Ardeleanu și datat 1941.

137 Act aflat în Arhiva MNLR.

195
Peretele opus este ornamentat cu un ulei al Ceciliei Cuțescu -Storck – Cetatea
Sighișoarei și o fotografie într -o ramă barocă ce o rep rezintă pe Agatha la vârsta de 31 de ani.
În sufrageria locuinței atrage atenția o fotografie mărită a părinților Agathei și un
tablou al acesteia pictat de Milița Petrașcu, prietenă cu poeta. Biblioteca scriitorilor este
eclectică: critică literară, carte franțuzească în ediții originale, studii de filologie aparținând
Agathei din perioada studenției la Litere, dicționare și beletristică românească, lucrări de
pedagogie, psihologie și metodică didactică, periodice literare: Revista fundațiilor, Viața
Român ească, Steaua , antologii. Alături de o cuvântare a lui Gheorghiu -Dej, găsim un volum
al mareșalului Antonescu.
Pe un raft al bibliotecii găsim o vioară incompletă, masca mortuară și un mulaj al
mâinii poetului realizat de Mara Grigorescu Vasilovici, verișo ara Agathei. Mobilierul este de
culoare neagră: o masă ovală cu patru scaune tapițate și o vitrină din aceeași garnitură unde se
află obiecte „de vitrină” – ceainic cu zaharniță, patru cești, două vaze și pahare. Vitrina este
flancată de două busturi de gh ips vopsite în bronz cu cei doi scriitori, nesemnate. Câteva
peisaje, în rame simple de lemn, din perioada băcăuană încadrează un tablou reprezentându -l
pe Bacovia cu mâna sprijinită pe un teanc de cărți, semnat Carol Ardeleanu, 1941. Peretele
este decorat și cu câteva gravuri semnate I. Dobrian, ilustrații la versurile bacoviene.
Sufrageria casei este dominată de un bufet în aceeași linie și culoare cu restul mobilierului. O
piesă din epocă reușită, bufetul este ornamentat cu motive florale sculptate, o og lindă ovală și
trei uși decorate tot cu elemente florale. Deasupra lui se află un tablou mare, cu o bogată ramă
decorativă, o natură moartă cu struguri și pepene, în gustul vremii, semnat de același Carol
Ardeleanu, 1941. Alături, un cărbune semnat Nuni An estin, reprezentându -l pe Bacovia și un
portret al poetului din 1948 purtând semnătura lui Ion Vlasiu. Fotografia celor doi scriitori
este plasată lângă un aparat de radio, marca Ingelen, o piesă interesantă prin modernismul ei
de factură retro. Ultimul pe rete este ocupat de o fereastră sub care, pe niște polițe, aflăm
documente și referiri din presă la Casa Memorială și la evocările ce au avut loc aici de -a
lungul timpului. Lucrări de plastică mai aflăm pe peretele ce duce spre biroul poetului: o
guașă cu portretul lui Bacovia, semnată M. Dinu, din 1956, un tablou în ulei cu Agatha din
1964 semnat Eliza Ionescu și un basorelief cu cei doi scriitori, din profil, semnat Milița
Petrașcu, încadrat de două medalioane din ghips cu cei doi scriitori semnate Dimitr ie Bârlad
1959.
„Camera de lucru a Poetului” cum este inscripționată eticheta de pe ușă este cea mai
mică încăpere din muzeu și este populată aglomerat cu elemente de mobilier, cărți și câteva

196
tablouri. O sobă cu cahle albastre lângă care găsim un portret în creion al poetului semnat Nell
Cobar este alături de o fotografie semnată Andrei Lovinescu în care Bacovia cânta la vioară.
Peretele de deasupra patului de mici dimensiuni este panotat cu trei gravuri, ilustrații
de I. Dobrian la poeziile bacoviene și c âteva fotografii de familie. Pe biroul scriitorului se află
câteva desene ale sale, o veioză din bronz. O vitrină marchează spațiul dinspre fereastră. Aici
se vede un ceas deșteptător, marca Kienzle, oprit la orele 8.10, alături de un calendar de birou
care arată și el luna, ziua și anul morții poetului: „luna mai, 31 zile, 22 miercuri, 1957”. Pe o
măsuță lipită de birou găsim două cutii cu piese de șah și de table. Pe peretele cu fereastră se
găsește și un dulap din lemn natur, o oglindă îngustă cu ramă de lemn și un ulei, moștenire de
familie de la Bacău. Pe o măsuță, nelipsitul serviciu de fumat: o cutie pentru foițe, două pipe
și o scrumieră. Scaunul de la birou, simplu, din lemn amintește de trecerea poetului prin acest
loc, de clipele de meditație.
Puține elemente din patrimoniul bacovian se mai află în Arhiva Muzeului Național al
Literaturii Române: o traducere semnată de W. Cisek, fotografii – puține; o caricatură
semnată Silvan Ionescu, și 4 picturi.
„De obicei, stau aproape toată ziua în casă. Nu mă neliniștesc în singurătate. Din
cauza temperamentului, mi -am croit fatal o astfel de viață. și -apoi n -am fost întotdeauna prea
sănătos […]
Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o
exagerare. Iubesc oamenii și îi prives c cu interes pe geamul din fața casei mele. Cred că
fiecare duce ceva bun cu sine…”138

138Bacovia, George, Opere , Editura Univers Enciclopedic, București, 2001, p. 507.

197

Capitolul IV. Relația patrimoniu -eveniment.
IV. 1. Rotonda 13.
IV. 2. Programe. Proiecte.

198

IV. 1. Rotonda 13.

Ideea unui muzeu cu o structură deschisă către public, aptă de a pune în valoare în
diverse forme de expresie patrimoniul literar din arhive a fost de la începuturi strategia de
organizare a directorului Alexandru Oprea. Pornind de la neajunsul disponibilității unui
muzeu de literatură, în raport cu alte muzee tematice, de a expune și ilustra cuvântul, ideea,
metafora conținute într -o operă literară au fost inițiate proiecte inedite de punere în valoare a
materialelor arhivistice acumulate.
„Ieșirea în lume” a acestei in stituții a fost gândită de specialiștii muzeografi prin
activități și manifestări menită să trezească interesul publicului să dea atractivitate actului
cultural: spectacolele cu teatru Manuscriptum , publicațiile „dosarului de scriitor”, expozițiile
tempora re și expoziția permanentă, revista Manuscriptum și Rotonda 13 sunt expresii ale
preocupărilor muzeale care depășesc simpla colecționare și studiere a patrimoniului moștenit.
Într-un domeniu complet nou pentru muzeografia românească, anume muzeologia
literară și într -o perioadă în care acest tip de activitate era limitat de impuneri și directive,
specialiștii de la Muzeul literaturii au creat, într -o formă incipientă, un muzeu interactiv.
Prezența publicului interesat de literatură, a oamenilor de cultur ă, universitari și istorici
literari, dialogul și evocarea, mărturiile și expunerea de documente au stabilit o comunicare
specială cu opera literară, cu scriitorul, cu atmosfera epocii și a contextului cultural evocat.
Numele, mai puțin obișnuit, al acest ei manifestări este legat de locul – sala rondă de la
parterul muzeului – și data de desfășurare a evenimentului, ziua de 13 a fiecărei luni.
Specificul acestor manifestări este unul evocaționar. Documentele și istoria literară sunt
completate și întregite de amintiri și mărturisiri ale scriitorilor.
„«Rotonda 13» a venit să facă dintr -un număr cu ghinion, un noroc al literaturii
române. Reiese că scriitorii sunt mai interesanți morți decât vii.” 139– declara cu umor Marin
Sorescu în O rotondă a rotondelor , din „ 13 Rotonde 13 ”, Biblioteca Manuscriptum,
București, 1978, p. 8.

139Sorescu, Marin, 13 Rotonde 13 , O rotondă a rotondelor , Biblioteca Manuscriptum, București, 1978, p. 8.

199
Rotonda 13 – prin continuitate și tradiție a fost un fenomen literar unic, unde
confesiunea, evocarea și mărturia erau menite să completeze cu argumente portretul unui
scriitor sau al u nei epoci. O inițiativă similară a avut D. Caracostea care, între 1932 și 1935 a
inițiat o suită de „mărturisiri literare” la care au participat 13 dintre scriitorii interbelici
importanți. Octavian Goga, I. Al. Brătescu -Voinești, Gala Galaction, Tudor Ar ghezi, Mihail
Sadoveanu, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Ion Pillat, Ion Barbu, Jean
Bart.
Manifestările derulate timp de câteva decenii în Sala rondă din Bdul Dacia nr. 12
reprezintă cronici ale vieții literare românești, retrospective asu pra existenței scriitorilor și pun
în valoare textele cu caracter memorialistic.
„Evocările, mărturisirile, amintirile intime se leagă nu de biografia empirică a unui
scriitor, ci de biografia sa «caracteriologică ». Trebuie, adică, să se surprindă constan te
fundamentale în structura psihică a scriitorilor încadrați în obiectivul cercetării. Din
detectarea exactă, pe plan uman, a unor tipuri caracteriologice, se pot descoperi trăsături
esențiale în creațiile generate de asemenea structuri, trăsături pe care nu le -ar descoperi,
prin mijloacele lor, nici critica pozitivistă biografică, nici cea fenomenologică. Or, așa cum
am mai reținut, Rotonda 13 vine să ne dea ajutor efectiv în această operație. ” 140
Discursul liber, dialogul cu publicul și atmosfera caldă din sală – chiar și în timpul
dezbaterilor polemice, ambianța colocvială și reacțiile auditoriului dădeau ineditul acestor
întâlniri. Cenzura era sfidată, iar tipul de discurs rigid și standardizat practicat în presa
culturală a vremii era abolit. Cuvântul era animat de libertatea de exprimare, de frumusețea
oralității lipsită de limitele impuse de normele textului tipărit oficial. Cu umor, într -un limbaj
voalat se fac aluzii la realitățile zilei în cadrul Rotondelor tematizate politic, desigur
păstrându -se atmosfera și nivelul intelectual al intervențiilor. Informația, anecdotica iminentă
evocării și mărturisirilor, documentele din arhiva muzeului și reconsiderarea unei personalități
literare prin aceste metode reprezintă materialul acestui tip de memoriali stică și în același
timp farmecul special al Rotondelor 13.
„Plăcerea anecdotei își găsește în memorialistică pământul fertil și, pentru cel
pasionat de acest aspect al vieții literare, ar fi interesant de urmărit modul în care ea capătă
nuanțe și sensuri diverse, de la un memorialist la altul. Uneori știrea reținută pe cale
anecdotică este mai profund înrădăcinată în viziunea memorialistului decât știrea

140Papu, Edgar , Prefață, Alte 13 Rotonde 13 , Editura Muzeul Literaturii Române, București, 1981, p. 7.

200
istoriografică […].” 141– sunt cuvintele istoricului literar Nicolae Florescu în Postfață la
Memorialis tica sau conștiința prezenței în timp , p. 338, în care atrage atenția asupra
perpetuării adevărului literar și a dreptei judecăți asupra celor evocați.
Succesul f ormatul ui cultural Rotonda 13 se datorează influenței prezenței lui Șerban
Cioculescu, timp de 16 ani, la pupitrul acestor manifestări de la Muzeul literaturii.
„…animatorul acestor furtunoase întâlniri, pedepsit să apere morții, autori pe care i -a
mâncat de vii” 142– declara Ma rin Sorescu, ironic , sentimental.
Farmecul personal al marelui critic și istoric literar, umorul, pasiunea pentru anecdotic,
știința de carte și spiritul polemic făceau din aceste dezbateri culturale un adevărat spectacol
în care „dosarul” sau „arhiva unei opere” să fie percepute de public și de specialiști într -o
manieră inedită. „… atmosfera intimă și stimulatoare din mica sală a Muzeului,
suprapopulată de admiratori pasionați, gata să asculte, până la ore târzii în noapte,
confesiuni despre scriitorii preferați și farmecul hâtru, vocea focoasă a profesorului Șerban
Cioculescu, cu care pigmentează rotondele propriu -zise, întrerupând elocința vorbitorului și
risipindu -se, când în nesfârșite detalii de ordinul erudiției, când în revărsări de spirit, care
nu ocolesc paradoxul sau calamburul.” 143
Postumitatea operei lite rare, reperele ei în climatul cultural contemporan, așezarea
scriitorului în momentul literar căruia îi aparține prin valoare și reprezentabilitate sunt
dezideratele acestor evocări. Iar Șerban Cioculescu a fost personalitatea providențială a
Rotondei 13, care a știut și a reușit, cu diplomație sau fără menajamente, dar cu mare
autoritate, să conducă informația oferită de participanți spre limpezirea statutului unei opere,
determinarea posturii unui scriitor sau analiza câte unui moment literar în pagina de istorie.
„Prezența eruditului Șerban Cioculescu, în calitate de „moderator” (un cuvânt la
modă) a revărsat asupra lor farmecul indicibil al personalității sale. Lui îi datorăm formatul
ideal al acestor mărturisiri și evocări. Verva, nu de puține ori sati rică, a lui Șerban
Cioculescu, omnisciența sa filologică, via spiritualitate cu care știa să conducă, dar mai ales
să întrețină, adăugând ori de câte ori se simțea nevoia ingredientele necesare „dregerii”
unui discurs prea monoton ori a unei intervenții mo rocănoase, nu pot fi uitate. Ca și replicile
care-l amintesc pe ”Șerban cel Rău” din ex -libris -ul adoptat de moderator […] transformate
în intervenții fulgurant -polemice atunci când discuția risca să -ți epuizeze, în cele din urmă,
combustia. Personalitatea sa fermecătoare, umorul fin, uneori caustic, alteori duios, au

141 Florescu, Nicolae, Revista de istorie și teorie literată, Memorialistica sau conștiința prezenței în timp, p. 338.
142Sorescu, Marin, 13 Rotonde 13 , O rotondă a rotondelor , Biblioteca Manuscriptum, București, 1978, p. 8.
143 Ibidem.

201
transformat mereu atmosfera rotondelor într -un spectacol intelectual de excepție făcând din
amintirea lui Șerban Cioculescu, „spiritul tutelar” al acestor Rotonde.” Este portretul pe care
i-l face Lucian Chișu profesorului care „în plină activitate, la peste 80 de ani, avea o gândire
ce ni se dezvăluia enciclopedic, dicțiunea ideilor conținând un limbaj proaspăt în judecăți, de
o modernitate pe care nu o regăsim decât la puțini dintre contempor anii noștri.”144
Ideea înregistrării pe bandă magnetică a acestor evenimente și apoi a transcrierii și
publicării în volum a rotondelor este în sine un program de recuperare a memoriei culturale.
Există în fonoteca Muzeului mii de ore înregistrate cu mijlo ace tehnice mai vechi sau mai
performante care se constituie în veritabile documente de arhivă cul turală. Astfel, această
arhivă n evăzută are peste 500 de Rotonde care s -au derulat în cele șase decenii de existență a
muzeului și șapte tomuri editate ce con țin vorbe și gânduri, informații și păreri, indiscreții și
sentințe despre autori și opere.
În 1976 și apoi, în 1981 au fost editate primele două volume ce conțin înregistrarea
rotondelor din intervalul 1972 -1980. Condițiile grele de editare constau în dif erite tipuri de
cenzură: politică, prin obligativitatea avizărilor și aprobărilor, și economică, prin reducerea
drastică a cheltuielilor de editare, de calitatea precară a tehnicii de tipărire.
În postfața primului volum, din 1976, istoricul Nicolae Flore scu observă necesitatea
editării textelor cu caracter memorialistic și consideră confesiunile literare „cronici asupra
evenimentelor trăite și radiografii retrospective asupra existenței.” Acest prim volum, apărut
în anul 1976 în colecția Biblioteca Manusc riptum, 13 Rotonde 13 este un document literar
interesant care dă seama despre atmosfera colocvială dar și seriozitatea actului cultural.
„Scopul «rotondelor» noastre este tocmai acesta: încurajarea confesiunii, reconstituirea
modului în care istoria epoc ii s-a reflectat în sensibilitatea celor ce -au fost martori și
participanți direcți la mari acte culturale.” 145
O selecție cronologică a manifestărilor din sumarul acestui prim volum ne arată
diversitatea întâlnirilor prezidate de Șerban Cioculescu și org anizate cu meticulozitate de
specialiștii muzeului:
13 aprilie 1972 – Nicolae Iorga
„Nu știu cât va mai exista națiunea noastră, câte mii, sute de mii de ani, dar Iorga va
crește mereu. El va fi una din crestele culturii noastre, care, pe măsură ce se vor aduna

144Chișu, Lucian, Prefață , Noi Rotonde 13, In memoriam Șerban Cioculescu , Editura Muzeul Național al
Literaturii Române, Bu curești, 2005, p. 9.
145Oprea, Al., Prefață 13 Rotonde 13 , București, 1976.

202
secolele, se vor înălța mereu și urmașii noștri îl vor înțelege și îl vor simți mai bine decât l –
am simțit și l -am înțeles noi.” 146
Banda magnetică păstrează glasul memorabilelor întruniri care evocă pe Tudor Vianu,
Ion Slavici, Tudor Mușatescu, Luc ian Blaga, Eugen Lovinescu, B. Fundoianu, G. Călinescu,
Alexandru Macedonski, Camil Petrescu, Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Ion Vinea,
Liviu Rebreanu. Cea mai spectaculoasă manifestare din această perioadă, și reprodusă integral
în volumul 13 Rotond e 13 este, fără îndoială, Rotonda „Procesul Caragiale – Caion” din 18
iunie 1972 care a fost imaginată de Romulus Vulpescu sub forma unui proces literar și regizat
în detaliu. „… Al. Oprea a izbutit să -mi pună roba purpurie și de hermină a președintelui
Înaltei Curți de Casație din trecut, în procesul de revizuire a afacerii Caion…” 147
Rotonda a avut loc în Sala de lectură a Bibliotecii Centrale de Stat, Așezământul
Brătianu cu următoarea „Distribuție”
– Prezidentul Completului de judecată contemporan: Pro fesorul academician, Șerban
Cioculescu, scriitor
– Prezidentul Curții cu jurați, la prima înfățișare, 5 martie și la audiența din 11 martie
1902, Consilierul Curții de Apel, G. Flaișten
– Prezidentul Curții cu jurați, la judecarea în opoziție, din 10 iunie 1902, Consilierul
Curții de Apel, Victor Râmniceanu
– Asesorul prezidentului G. Flaișten, judecătorul, cercetător științific, Diana Cristev
– Asesorul prezidentului Victor Râmniceanu, judecătorul supleant C. Bossy
– Ministrul public la primele două ședinț e, procurorul Dan Deșliu, scriitor
-Ministrul public la judecarea în opoziție, procurorul (șef secție pe lângă Tribunalul
Ilfov, G. Slătineanu
– Apărătorii inculpaților:
Caion: avocații Ion Oteteleșeanu, Alex C. Ionescu
– Actorul Dinu Ianculescu
– Scriitor Magnus Băileanu
Partea civilă:
Apărătorii l ui Caragiale:
Avocații:
Romulus Vulpescu, scriitor

146Cioculescu, Șerban, 13 Rotonde 13 , București, 1976, p. 30.
147Cioculescu, Șerban, Procesul Caragiale -Caion , Editura Muzeul Literaturii Române, București, 1998, p. 96.

203
Delavrancea – Gh. Panu și Petre Grădișteanu
Aprod: Ilie I. Mirea, publicist.

Jurații scriitor purtau costume adecvate unui complet de judecată, iar spectacolul a fost
savuros. Această Rotondă 13 va fi publicată sub forma unui volum în anul 1998. Spiritul ludic
și disponibilitatea celor implicați în acest proces literar, seriozitate a cu care practică
programul de restituire a adevărului istoric reprezintă un mod inedit de a face istorie literară.
Climatul politico -cultural al vremii și -a pus totuși amprenta și pe manifestările de la
Muzeul literaturii, iar încercările organizatorilo r de a ține instituția departe de aceste influențe
nu au avut întotdeauna succes. Ultima Rotondă, din decembrie 1989, a avut loc cu câteva zile
înainte de revoluție, sub titlul Tradiție și actualitate în literatura română, înaltele idealuri ale
umanismului revoluționar socialist (simpozion). Titlul, impus de Consiliul de Cultură și
Educație Socialistă era necesar în acea perioadă de frământări ale estului european, iar
ideologia de partid își făcea datoria. Aurel Ciulei, Dan Tărchilă (dramaturg) și Dan
Zamf irescu ocolesc cu abilitate directivele trasate prin titlu, reduc ca intensitate oportunismul
obedient și discursul propagandistic, iar tema inițială se diluează. Invitații se eschivează de la
tematica impusă de titlu și, martori ai momentului istoric trăi t, vorbesc despre tragedia omului
în capitalism, despre talentul de propagandist al lui Mircea cel Bătrân în materie, a umanism –
socialismului. Se poate observa traseul temporal al societății culturale românești, prin
descrierea acestor două momente, Rotond a 13 din 1972 – procesul Caragiale -Caion și ultima
din decembrie 1989 – „…Înaltele idealuri ale umanismului revoluționar”.
Rotonda 13 – ca manifestare de tradiție nu și -a încetat activitatea nici în deceniile
următoare. În sala rondă din Bdul Dacia nr. 12 s-au desfășurat lună de lună, în data de 13 a
fiecărei luni, conform tradiției, dar farmecul și atmosfera dezbaterilor literare cu publicul și -a
mai pierdut din intensitate. Deși temele și scriitorii evocați erau de maximă popularitate,
publicul pasionat d e literatură nu mai pare interesat de astfel de manifestări. Noile spații de
interes public oferite de mass -media acaparează pas cu pas vizibilitatea unor zone de cultură
și spiritualitate care intră într -un nemeritat con de umbră.
Dar memoria acestor cuvi nte există, recuperată, sub forma celor VII volume, publicate
la editura MLR, de -a lungul timpului, precum și în nenumărate înregistrări pe bandă
magnetică sau audio -video..
Selecția evenimentelor transcrise de pe banda magnetică și reproduse în cele șapte
tomuri a fost realizată după criterii de valoare și calitate a materialului păstrat, iar cronologia
desfășurării evenimentelor a fost aleatorie. Volumele apărute în concordanță cu primul volum

204
13 Rotonde 13 (1976) s -au derulat la intervale diferite în ani , sub titlul de Alte 13 Rotonde 13
(1986); Noi Rotonde 13 (2005); Alte noi Rotonde 13 (2007); Alte noi Rotonde 13 (2008 –
2009); Alte noi Rotonde 13 (2010).
Prezentăm o selecție a sumarelor acestor volume pentru a ilustra diversitatea acestor
evocări. Este i nteresant de observat cum, de -a lungul timpului, scriitori care evocă devin, la
rândul lor, evocați:

Viața românească – mai 1972
„Viața românească era nu o redacție…, ci un salon literar…”
Participă: Demostene Botez, Șerban Cioculescu, Al. Oprea.

Nicolae Labiș – 1975
„… luceafăr doborât, luceafăr căzut se înclină în fața Luceafărului etern al poeziei…”
Participă: Alexandru Andrițoiu, Mihai Beniuc, Șerban Cioculescu, Doru Clemer, Dumitru
Micu, Marin Sorescu, Cristina Tacoi, Dragoș Vicol, tatăl, mama și sor a poetului Nicolae
Labiș.

Pavel Dan – 1977
„… n -a mai avut fericirea în timpul vieții să -și vadă cartea publicată…”
Participă: Șerban Cioculescu, Al. Dima, Dimitrie Macrea, Vasile Netea, Ovidiu Papadima,
Ion Vlasiu.

Mihai Eminescu – 1978
„… un imens laborator de creație poetică…”
Participă: Alexandru Balaci, Mihai Beniuc, Șerban Cioculescu, Al. Dima, Al. Oprea, Al.
Philippide.

Ionel Teodoreanu – 1987
„… fantezia cea mai productivă în direcția creării de imagini.”
Participă: Eugenia Tudor Anton , Nicol ae Ciobanu, Fănică N. Gheorghe, Alexandru Raicu.

A.E. Baconsky – 1987
„… Calități de pedagog, o subtilă dialectică, un gust infailibil în materie de poezie…”

205
Participă: Mircea Braga, Nicolae Ciobanu, Anghel Dumbrăveanu, Victor Felea, Aurel
Gurghianu, Aure l Rău, Petre Stoica, Mircea Tomuș.

I.L. Caragiale – 1987
„Acest râs înseamnă permanența lui Caragiale.”
Participă: Ileana Berlogea, Ștefan Casimir, Nicolae Ciobanu, Alexandru George, Alexa
Visarion.

Octavian Goga – 1988
„… un poet profet, un poet mesiani c…”
Participă: Ion Dodu Bălan, Mircea Braga, Cella Delavrancea, Dumitru Micu, Pavel Pereș,
Dan M. Vizirescu, Mircea Zaciu.

Șerban Cioculescu – 1998
„Unde sunt rotondele de altădată.”
Participă: Pavel Chihaia, Simona Cioculescu, Gabriel Dimisianu, Alexandr u Paleologu.

Radu Petrescu – 1992
„Să scriu cum pictează Pallady!”
Participă: Alexandru Condeescu, Paul Gherasim, Bedros Horasangian, Florin Iaru, Gheorghe
Iova, Costache Olăreanu, Tudor Țopa.

Marin Preda – 1985
„… Semnul fineții și al profunzimii tipului rural românesc…”
Participă: Mircea Dinescu, Nicolae Manolescu, Al. Piru, Eugen Simion, Șerban Cioculescu.

Nichita Stănescu – 2003
„… cel mai revoluționar dintre poeții moderni, în termeni de poetică, lingvistică, în termeni de
viziune…”
Participă: Matei Călinescu, Alexandru Condeescu, Eugen Uricaru, Titus Vâjeu.

Noi Rotonde 13 , Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2005
Muzeul Literaturii Române – 20 de ani – 1977

206
„Perpessicius avea o mare asiduitate în a se dedica în întregime spiritului literaturii noastre și
era așa de pătruns de dorința vie de a ridica o instituție, încât să poată deveni, la un moment
dat, echivalentă cu o instituție de învățământ superior literar.”
Prezintă: Alexandru Oprea
Participă: George Macovescu, Haralambie Țugu i.

Eminescu și Junimea – 1990
„Pentru Eminescu, Junimea a însemnat corul egal, nuanțat, fără stridențe, fără note false, care
i-a pus în valoare timbrul unic, cu profunzimi ale creației sale poetice.”
Prezintă: Pavel Pereș
Participă: Al. Balaci, Rodica Fl orea, Adrian Pintea, Ghe. Ceaușescu, Dimitrie Vatamaniuc.

Ovid Densușianu – 1981
„… a pregătit spiritele pentru a putea ridica literatura românească, filologia românească, deci
și știința umanistă românească, la dialogul cel mare cu cultura europeană.”
Prezintă: Șerban Cioculescu
Participă: Marin Bucur, Alexandru Graur, Ovidiu Papadima, Boris Cazacu.

Al. T. Stamatiad – 1985
Centenarul nașterii
„… Poetul trăiește prin totalitatea operei lui, prin ce a scris global… poate că mai mult decât
suprarealiștii, el a trăit starea de poezie.”
Prezintă: Alexandru Piru
Participă: Mihai Beniuc, Alexandru Raicu, Mihai Zamfir, Zina Molcuț.

Mihai Beniuc – 1972
Aniversare
„… un poet care are propriul timbru, propria cutie de rezonanță, un poet care nu poate fi
confundat cu altul, care își cunoaște arta, căreia i -a consacrat 50 de ani de existență.”
Prezintă: Alexandru Oprea
Participă: Mihai Beniuc, Șerban Cioculescu, Gheorghe Pituț, Romulus Vulpescu.

207
Tudor Arghezi – 1982
„… de la versurile de infinită candoare până la incandescența violentelor pamflete știe să
captiveze, să înfioare prin luminoasa simplitate și claritatea deplină.”
Prezintă: Mitzura Arghezi
Participă: Al. Balaci, Ion Bănuță, Nicolae Dragoș, Petre Ghelmez.

Vasile Alecsandri – 1990
Centenarul morții
„Alecsandri a avut încă de la început această vocație, mai mult decât oricare român: aceea de
a fi european.”
Prezintă: Dan Petrescu
Participă: Mircea Anghelescu, Virgil Brădățeanu, Ioan C. Chițimia, Mihai Zamfir, Ileana Ene,
George Oancea (actor).

Ion Agârb iceanu – 1978
„… spirit înalt, minte organizată și lucidă, devotament și pasiune pentru valorile morale…”
Prezintă: Șerban Cioculescu
Prezintă: Ovidiu Papadima, I. Th. Ilea, Grigore Popa, Al. Dima.

Alexandru Philippide – 1990
„Rătăcitor prin marea poezie a lumii, hoinar prin hățișurile atâtor manuscrise și tipărituri,
Philippide potențează splendoarea stranie, infernală a livrescului.”
Prezintă: Dan Petrescu
Participă: Petre Solomon, George Muntean, Antoaneta Tănăsescu, George Arion și actorul
Vistrian Roman.

Mihail Sadoveanu – 1975
„Sadoveanu ne apărea ca un rege, un stăpân al unei cetăți spirituale românești…”
Prezintă: Șerban Cioculescu
Participă: Iorgu Iordan, George Ivașcu, D. I. Suchianu, Valeria Sadoveanu

D. I. Suchianu – 1972
„Omul nou, homo cinematographicus. Pare îndrăzneț și frivol. Și neserios pentru că de când
lumea, cinematograful este o treabă neserioasă, o plăcere de iarmaroc…”

208
Prezintă: Alexandru Oprea
Participă: Romulus Vulpescu, D.I. Suchianu.

Ion Barbu – 1975
„Ce înseamnă stilistic poezia lui Ion Barbu altceva decât un efort permanent, un efort susținut
spre decantare și spre esențe, exprimarea esențelor.”
Prezintă: Alexandru Oprea
Participă: Octav Onicescu, Gheorghe Miluc, Romulus Vulpescu, Adrian Rogoz, Ov id S.
Crohmălniceanu.

Mihail Sebastian – 1975
„… unul dintre aceia a cărui personalitate – prin marea lui intelectualitate, prin calitățile
strălucite ale inteligenței, precum și ale condeiului său era la înălțimea operei lui.”
Prezintă: Șerban Cioculescu
Participă: Cella Serghi, Camil Baltazar, D. I. Suchianu, Vicu Mândra, Mircea Șeptilici, Ioana
Postelnicu, Dinu Ianculescu.

Alte noi Rotonde 13, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2007
Mihai Eminescu – 1991
Lada cu manuscrise: Antume – Postume
„Eminescu, ultimul mare romantic. Dar Eminescu este și un poet modern în sensul
convențional al cuvântului, ci în sensul cel mai propriu.”
Prezintă: Alexandru Condeescu
Participă: Paul Cornea, Oxana Busuioceanu, Paul Dugneanu, Alexandru Sârbu.

Marin Preda – 1990
„… descoperi în opera lui marin preda problema binelui și a răului, problema naturii umane
asaltate de rău, de păcat.”
Prezintă: Eugen Simion
Participă: Elena preda, Mircea Micu, Valeriu Anania, Dan Claudiu Tănăsescu, Petre Anghel,
Constantin Mohan u.

209
Lucian Blaga – Metaforă și destin – 1991
„Personalitatea sa de poet, dramaturg, filozof, prozator, alăturată și marilor lecții de demnitate
pe care Blaga le -a dat literaturii române.”
Prezintă: Alexandru Condeescu
Participă: George Gană, Alexandru Su rdu, Sandu Stoichiță, Simona Cioculescu, Mircea
Cenușă, Dimitrie Vatamaniuc, Ovidiu Drâmba, Lucia Mureșan, Dorli Blaga.

Liviu Rebreanu, fondatorul al romanului românesc modern – 1985
„… a fost un istoric al țăranului român și un romancier al Ardealului pr in excelență.”
Prezintă: Șerban Cioculescu
Participă: Puia Florica Rebreanu, Vasile Ne tea, Mircea Mancaș , Stancu Ilin.

Ion Pillat – 1991
Centenarul nașterii
„… ceea ce îl interesează este nivelul de creație care s -a ridicat deasupra trăirii imediate a
lucrului viu a întâmplării.”
Prezintă: Alexandru Condeescu
Participă: Monica Pillat Săulescu, Șt. Augustin Doinaș, Doina Uricariu, Ion Rotaru, Romul
Munteanu, Ion Zamfirescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Ioan Opriș, Olga Delia Mateescu.

Gib Mihăescu – 1985
50 de ani de la moarte
„… într -o epocă în care romanul românesc era în editare, era în plină formație, el a dat câteva
lucrări definitive.”
Prezintă: Șerban Cioculescu
Participă: Nicolae Carandino, Leon Kalustian, Gheorghe Cunescu, Ștefan Ionescu, Gaby
Michăiles cu, Mirela Roznoveanu.

Mircea Eliade – 1990
„… Vibra, ardea, chiar și în scrisul lui se mistuia în entuziasmele lui, în elanurile lui, în
pasiunea cu care își exprima ideile, în incandescența cu care scria despre o carte descoperită
de el.”
Prezintă: Flav iu Sabău, Dumitru Micu

210
Participă: Edgar Papu, Arșavir Acterian, Radu Bercea, Barbu Brezianu, Mircea Handoca,
Nicolae Brânduș.

Ion Creangă – decembrie 1989
Centenarul morții
„Limba lui Creangă este patria unde sufletul nostru se simte la căldură, se simte în largul lui,
se desfată.”
Prezintă: Pavel Pereș
Participă: Al. Balaci, Alexandra Titu, Radu Negru, Constantin Ciopraga, Ion Rotaru, Fănuș
Băileșteanu

George Călinescu – 1990
„… Călinescu era un spirit neliniștit care nu se încadra în tipare obișnuite, era totdeauna
dispus să bată la marile porți de mister ale lumii.”
Prezintă: Alexandru Condeescu
Participă: Al. Balaci, Nicolae Mecu, Ion Bălu, Dumitru Micu, Pavel Baloș.

Bogdan Petriceicu -Hașdeu – 1988
150 de ani de la naștere
„… era stăpânul diferitelor discipline, dominat de enciclopedism – istoric, lingvist, folclorist,
filolog, comparatist, era inepuizabil.”
Prezintă: I.C. Chițimia
Participă: I. Oprișan, Stancu Ilin, Crina Decuseară.

Alexandru Ivasiuc – 1988
„… era hegelian, era marxist, era leninist, însă avea o inteligență personală care nu se folosea
de clișee.”
Prezintă: Șerban Cioculescu
Participă: Alexandru Piru, Nicolae Manolescu, Vasile Ileasă.

Alte noi Rotonde 13 , Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2008 – 2009

211
I.L. Cara giale – 1984
„A fost un gazetar citit, un dramaturg vizionar, un scriitor căutat de public, dar a avut parte și
de contestațiile dintre cele mai bizare.”
Amfitrion: Nicolae Ciobanu
Participă: Ileana Ene, Alexandru George, Dan Micu, Jean Georgescu, Ștefan C azimir.

Cicerone Theodorescu – 1988
„Era un om care își prețuia munca lui de șlefuitor al cuvântului, munca lui de om dăruit
condiției poeziei și formale, și comunicării ei, întoarcerii ei dintr -un univers la care ținea cu
întreaga lui biografie.”
Amfitri on: Șerban Cioculescu
Participă: Radu Boureanu, Gabriel Bacovia, Ion Horea, Vlaicu Bârna, Al. Balaci.

Dimitrie Stelaru – 1987
70 de ani de la naștere
„Stelaru era un boem înnăscut care nu se putea încadra în regulile sociale. În poezia lui își
citea dispe rarea.”
Amfitrion: Șerban Cioculescu
Participă: Alexandru Piru, Mihail Crama, Ion Lasian Postolache, Emil Manu, Tudor George,
Marcel Gafton.

Perpessicius – 1991
Un secol de la naștere și două decenii de la moarte
„În solitudine, în necunoaștere și fără gl orie, a făcut o operă mare.”
Amfitrion: Alexandru Condeescu
Participă: Gheorghe Cunescu, Fănuș Neagu, Ionel Cândea, Marcel Crihană, Lucian Chișu,
Teodor Vârgolici, Petru Creția.

George Bacovia – 1990
„În solitudinea lui au curs fântâni, melancolia lui a străbătut natura, fatalitatea existențială nu
l-a împiedicat să prețuiască clipa existenței umane proiectate într -un univers, chiar dacă este
advers și nemărginit.”
Amfitrion: Dan P etrescu
Participă: Ion Bogdan Lefter, Al. Balaci, Florin Mihăilescu, Ion Ni stor, Gabriel Bacovia.

212

Alexandru Oprea – 1988
Un an de la moarte
„… a fost un cercetător preocupat numai de restituirea onestă a operelor înaintașilor, de marile
sinteze istorico -literare, el a fost interesat de labirintul spiritual pe care creatorul îl s trăbate
pentru a ajunge la biruința artistică.”
Amfitrion: Șerban Cioculescu
Participă: Adriana Daia, Ioan Alexandru, Romulus Vulpescu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan,
Edgar Papu, Mihai Bandac, Mihai Novicov.

Mihai Eminescu – 1989
Prin ediții și exegeze
„… n iciodată Eminescu n -a fost tipărit ca poet într -un tiraj atât de amețitor ca în anii '50. Dar
din sumarele acestor tiraje lipsea întotdeauna Doina .”
Amfitrion: Paul Cornea
Participă: Dimitrie Vatamaniuc, Ion Rogojan, Mihai Ungheanu.

Tudor Arghezi – 1973
70 de ani de la naștere
„… A trăit o epocă, dar el rămâne un personaj. Un personaj care își depășește opera.”
Amfitrion: Șerban Cioculescu
Participă: Nicolae Carandino, Sergiu Dan.

Cezar Petrescu – 1987
„… Cezar Petrescu aduce alt element, altă evocare, al tă fenomenologie, poate, mai interesantă
decât cea istorică și anume cea lirico -epică.”
Amfitrion: Șerban Cioculescu
Participă: Alexandru Piru, Mihai Novicov, Dan Smântânescu, Mihai Dasual, Vasilica Istrate,
Elvira Ivașcu, Eugenia Deleanu.

Demostene Botez – 1983
„… A fost un scriitor complex, talentul lui s -a manifestat în diferite domenii ale literaturii: a
fost poet liric, prozator, ziarist, eseist, cronicar literar și mai mult decât toate acestea,
memorialist.”

213
Amfitrion: Șerban Cioculesc u
Participă: Henriette Yvonne Stahl, Profira Sadoveanu, Mircea Mancaș.

După mai bine de două decenii de reașezare organizatorică și de structură a activității
de valorificare patrimonială, atenția colectivului de specialiști ai MNLR pentru manifestarea
de tradiție Rotonda 13 a rămas intactă. Programul de evocări și întâlniri cu publicul s -a derulat
în timp, iar interesul pentru acest gen de eveniment cultural, constant. Un ferment cultural
interesant prin latura emoțională și informativă, prin diversitatea tematicii și ineditul
dezvăluirilor conținute. Publicarea în v olume continuă, în timp, iar evenimentele evocare
rămân, astfel, așezate în rafturi de biblioteci, o arhi vă vie, vorbită, dedicată unui scriitor,
moment, perioade, jubileu sau prilej important al literelor românești.

214

IV. 2. Programe. Proiecte.

Noul concept al fenomenului cultural actual se axează mai mult ca oricând pe
contribuția nemijlocită a publicului ca actant al fenomenului cultural.
Muzeul, ca instituție publică cu o pondere majoră în sistemul instituțional cultural
mondial este cea care oferă publicului „ posibilitatea de a descoperi colecțiile sale spre
inspirație, învățare și distracție” – este definiția din Codul Etic al Muzeelor The Museums
Association (Anglia), 2002. În acest cod, elaborat după nevoile muzeografiei moderne și
adoptat de muzeele lumii există câteva principii și deziderate:
– Să păstreze în siguranță colecțiile, în beneficiul societății
– Să se concentreze pe relația cu publicul
– Să încurajeze publicul spre descoperirea colecțiilor spre inspirație, învățare și
distracție
– Să consulte și să implice comunitățile
– Să demonstreze transparență și responsabilitat e
– Să asigure interesul constant, în timp, al publicului pentru colecții
– Să recunoască interesul publicului care creează, folosește, deține, colectează sau
donează colecții
– Să sprijine protejarea mediului natural și social
– Să cerceteze, să disemineze și să interpreteze informațiile referitoare la colecții
– Să sprijine inovația și creativitatea.
Publicul devine astfel principalul beneficiar al activității muzeale și se observă o
diminuare a interesului pentru cercetare punându -se accent pe atragerea publicului în
cunoașterea aspectelor culturii materiale și spirituale ale muzeului. Astfel funcțiil e muzeului
sunt reorientate, iar instituția devine un intermediar între propria colecție și publicul său,
conform formulei lansate de Keneth Hudson, directorul Forumului Muzeului European, în
1996. „Societate / Public ► Instituție / Muzeu ► Obiect / Colecț ie unde un rol important îl

215
are „calitatea publică a muzeului – măsura în care instituția satisface nevoile și dorințele
vizitatorilor ca sumă a componenței intelectuale a acestora.” 148
Pentru a fi agreat, necesar și vizitat un muzeu trebuie să împărtășe ască, la nivel
instituțional, cu publicul său standarde profesionale exprimate în cercetarea, formarea,
colectarea patrimoniului, în expunerea și interpretarea acestuia. Consumatorul, publicul, este
în atenția instituției muzeale care devine un factor impo rtant în comunicare, în distribuirea
informației, modelarea opiniilor culturale și a mentalităților.
Orientarea către public a instituției muzeale presupune o schimbare esențială în
managementul muzeal și o deschidere către integrarea informațională, către noile medii de
comunicare cu publicul, noi instrumente de comunicare interactivă prin sisteme multimedia.
Muzeul Literaturii Române a fost receptiv la aceste cerințe ale muzeografiei moderne
și în anul 2000 a înființat un compartiment special – Proiecte -Programe multimedia unde
muzeografii specializați la cursuri și programe de formare profesională au instituit un proiect
amplu de studiere și analiză a publicului, de coordonare a unor activități educaționale și de
organizare a unui sistem specific de rapor turi cu consumatorul cultural.
În termenii noului concept de funcționare a programului muzeal cunoașterea
consumatorului devine un element cheie al ofertei instituției. „Publicul țintă” – formula nouă
de adecvare a vizitatorului la noile tendințe de recom punere a discursului muzeal este analizat
și reconsiderat în funcție de:
– Proveniență geografică și socială
– Vârstă – tineri/seniori
– Statutul educațional/intelectual
Sunt elemente esențiale ale unor studii ample care determină în fapt relația muzeului
cu gru purile țintă în realizarea misiunii sale și anume oferta culturală pe care o prezintă și
mijloacele de expresie prin care aceasta ajunge la public. Compartimentul Proiecte. Programe
din Muzeul Literaturii Române și -a propus o activitate de testare a public ului, de elaborare de
proiecte și programe în scopul identificării, selectării și diversificării modalităților de captare
a acestuia cu o ofertă complexă de prezentare. Astfel conceptele de educație muzeală și
pedagogie muzeală au fost aplicate în Muzeul L iteraturii Române prin elaborarea unor
proiecte la nivel național și european care redefinesc relația muzeu/vizitator în termeni noi de
funcționalitate și comunicare.

148 Cobianu -Băcanu, H., Publicul muzeal. Reflexe ale calității publice a muzeului , în Revista muzeelor , nr. 1/1998,
p. 32.

216
Primul proiect european de amploare inițiat de Muzeul Național al Literaturii Române
a fost EuroLiteraTur , câștigătorul licitației de proiecte 2004, Secțiunea Carte și Lectură și a
derulat o colaborare internațională cu sprijinul a 45 de parteneri locali și 6 țări europene.
Muzeul Național al Literaturii Române s -a constituit în lider de proie ct și a fost finanțat cu
fonduri de la Uniunea Europeană în cadrul Programului Cultura 2000. EuroLiteraTur care a
beneficiat de întreaga echipă de specialiști ai muzeului este un proiect de succes al
Departamentului Programe Multimedia, a fost gândit ca o manifestare de anvergură pe plan
european în scopul accentuării colaborării interactive între vizitator și instituția muzeală , a
relației public – produs cultural. Noul concept propune o structură dinamică a discursului
expozițional tradițional în consens cu evoluția europeană a domeniului: muzeu, expoziție,
valorificare a patrimoniului.
Proiectul , inițiat de Muzeul Național al Literaturii Române, î n calitate de lider de
proiect inovativ pe plan național și -a propus și a reușit să reconfigureze domeniul expoziției
literare, să reorienteze discursul clasic al expunerii muzeale spre o nouă privire atentă,
profundă asupra produsului cultural. Cu tehnici multimedia asociate, specialiștii muzeului și
colaboratorii lor au reușit să ofere o expoziție de patrimoniu de nivel european. Liderul de
proiect, Muzeul Național al Literaturii Române a obținut colaborarea a șase țări europene,
participante în calitate de co -organizatoare, sprijinul a 45 de parten eri naționali și europeni din
12 țări: Român ia, Greci a, Italia, Spania, Cehia, P olonia, Franța, Portugalia, Maria Britanie,
Irlanda de Nord, Suedia și Ungaria. Modelul Euroliteratur a fost implementat și în țările
participante iar impactul asupra publicului a fost un succes. Euroliteratur este o expoziție
interactivă, multimedia ce face parte din Expoziția permanentă a MNLR, dar care poate fi
accesată și pe internet. Conceptul proiectului propune o reevaluare a patrimoniului cu ltural, o
formă nouă de expunere și o altă abordare din punct de vedere al publicului. Acesta este
invitat să participe ca actant la actul cultural printr -o participare interactivă cu ajutorul
tehnologiilor multimedia: o enciclopedie virtuală a literaturii europene. Alături de materialele
de arhivă expoziția beneficiază de transpuneri moderne: filme, interviuri, recitaluri de muzică
și poezie, montări teatrale, cărți electronice. Iar datele istorico -literare sunt prezentate într -o
formă atractivă, o alter nativă inovatoare a discursului expozițional tradițional obișnuit cu
vitrine, obiecte. Proiectul EuroLiteraT ur a impus o imagine virtuală complexă și dinamică a
literaturii europene. Structurată pe criteriul cronologic al evoluției în etape istorice ale
literaturii europene în cadrul proiectului informația curentă este prezentată sub forma unei
sinteze formată din autori reprezentativi cu segmente consacrate ale culturii literate europene:
Antichitatea, Evul Mediu, Renașterea, Clasicismul, Barocul, Iluminis mul, Romantismul,

217
Realismul, Naturalismul, Parnasianismul, Simbolismul , Literatura Modernă,
Postmodernismul.
Având ca bază structurală și informativă această organizare cronologică clasică,
Proiectul EuroLiteraT ur propune un sistem interactiv de prezentare a datelor, realizat tehnic
de un sistem software . Soluția tehnică prezintă trei sisteme de tip kiosk touchscreen dotate cu
extensii multimedia audio -video. „Prin intermediul unor videoproiectoare conținutul afișat
este prezentat pe ecrane panoramice, astf el publicul vizitator să intre în atmosfera expoziției.
Infrastructura I.T. utilizată include un server central pe care rulează un sistem de operare
Windows Server. Baza de date conține peste 8 000 de pagini, în 8 limbi europene. Pe lângă
articolele conțin ând informații istorico -literare despre 600 de autori europeni, serverul
central găzduiește peste 100 de cărți electronice, peste 100 de secvențe video și peste 200 de
secvențe audio.” (din pliantul de prezentare EuroLiteraTur)
Derularea susținută a progra mului a reușit să promoveze în spațiul european
apropierea tinerilor de valorile europene, dialogul cultural european, elementele comune de
patrimoniu literar, european, diversitatea culturală, accesul și participarea publicului la
cunoașterea patrimoniului cultural al Uniunii Europene. Iar rezultatul final al proiectului
Euroliteratur a fost lansarea website -ului www.euroliteratur.ro , precum și a expoziției virtuale
on-line, cu aplicații în limba engleză și peste 1 000 de DVD -uri ce conțin această aplicație.
Zeci de mii de vizitatori sunt beneficiari ai acestui sistem de promovare a patrimoniului
cultural național.
„Proiectul a urmărit și a reușit să atragă tineri cu vârsta cuprinsă între 7 și 18 ani,
oferind un conținut literar de calitate într -un pachet multimedia simplu de utilizat și cu
informație ușor de accesat. Proiectul nu a intenționat să înlocuiască lecura, ci să atragă, să
informeze, să educe și să provoace vizitatorul să citească marile cărți ale literaturii euro pene.
[…] Statisticile noastre cu privire la vizitatori au indicat o prezență de 70% a persoanelor cu
vârsta de sub 30 de ani, din numărul total de vizitatori ai expoziției virtuale.” 149
Acest proiect a avut un rol important în promovarea imaginii Muzeului Național al
Literaturii Române ca instituție pilot în derularea proiectelor europene, în dezvoltarea și
implementarea unui n ou concept al expozițiilor de tip modern. S -a creat astfel un profitabil
liant în linia parteneriatului cultural intereuropean prin structurarea unui grup de relații
parteneriale fidele și constante. S -a creat o premisă solidă în privința accesării fonduri lor
europene în domeniul cultural și s -au constituit premisele constituirii Rețelei naționale a

149 Portalul www.cultura.ro.

218
muzeelor din România și posibilitatea afilierii ei la Rețeaua europeană NEMO. În urma
derulării acestui proiect s -au pus bazele unei rețele tematice naționale a muzeelor și caselor
memoriale. MNLR a beneficiat direct prin crearea în cadrul instituției a unui departament
special de Proiecte culturale multimedia care s -a format în jurul unui colectiv de tineri
specialiști aspirațional și determinat. Acest colecti v a continuat să activeze și a derulat în
ultimii ani noi programe și proiecte, manifestări culturale desfășurate sub auspiciile
muzeografiei moderne.
„Informația curentă prezintă o sinteză a literaturii europene, prin cei mai
reprezentativi autori, stru ctura este una cronologică și include principalele etape istorico –
literare ale evoluției acestui spațiu urmărind contextul – istoric, social, artistic, filosofic și
caracteristice generale ale fiecărei perioade respectând următoarele segmente: Antichitatea ,
Evul Mediu, Renașterea, Clasicismul și Barocul, Iluminismul, Romantismul, Realismul,
Naturalismul, Parnasianismul, Simbolismul, Literatura Modernă și Contemporană.” 150
Preocuparea tot mai activă a muzeului contemporan de experimentare a unor politici
educative care au în centru nevoia de identitate culturală a unei comunități, tendința publicului
de a dispune de acumularea spirituală printr -un acces direct și rapid la un produs cultural prin
mijloace și tehnici actuale a creat programe adecvate noilor ce rințe, noi formule de a atrage
vizitatorul din diverse zone și nivele socioculturale.
Literacces – este un pilot de digitalizare a patrimoniului literar românesc. Statistica
datelor cuprinse în acest imens proiect de inventariere și ordonare a materialelor din arhiva
muzeului și de la casele memoriale aflate în custodie este impresionantă. Baza de date digitală
cuprinde date istorico -literare referitoare la peste 300 de autori români, grupate în opt
perioade istorico -literare ale literaturii române și despr e alte 80 de muzee din țară grupate pe
cele opt regiuni de dezvoltare ale României: 5.000 de pagini de texte, 100 de cărți în format
electronic, 8000 de fotografii, 300 de fragmente audio -video.
U.R.M.E. – Urban Remembrance of Memory Europe – este un alt p roiect realizat la
Muzeul Național al Literaturii Române în cadrul programului Uniunii Europene Cultura
2000 . Licitația de proiecte a Ministerului Culturii și Cultelor din anul 2006 a fost câștigată de
aplicantulMuzeul Național al Literaturii Române care „ propune reactivarea memoriei urbane
a șapte orașe europene prin intermediul studiilor multidisciplinare” . Obiectul principal al
acestui proiect european s -a extins în zona de creativitate și cooperare transnațională în
sistemul de mobilitate a cercetătoril or. Abordarea profesională a proiectului s -a desfășurat

150 Din Pliant prezentare EuroLiteraTur.

219
într-un program interdisciplinar și a avut drept scop schimbul de informații culturale între
parteneri și coorganizatori și atragerea publicului prin conferințe și tipărituri, familiarizarea
acestuia cu noul concept muzeal.
MLR.NET este un program care vine în întâmpinarea Comisiei europene de Cultură
din Parlamentul european care recomandă „folosirea și dezvoltarea rețelelor sectoriale și
tematice pentru a facilita astfel cooperarea și a face schimb r apid și eficient de informații și
bune practici la nivel european” . Autorii programului sunt interesați și de receptarea a noi
surse de finanțare necesare dezvoltării infostructurii proiectelor culturale de acest tip ale căror
orientare și scop final este reprezentat de aceeași valorificare a patrimoniului cultural.
Sub patronajul Muzeului Național al Literaturii Române care este și membru fondator
s-a constituit Rețeaua Națională a Muzeelor din România – formată dintr -un grup de 41 de
muzee din țară și car e acoperă „nevoile operatorilor muzeali în relație cu autoritățile locale,
regionale și naționale în structurarea unor politici culturale eficiente în domeniu”. Este
vorba despre un proiect virtual, o rețea de colaborare și comunicare care își propune să
alcătuiască și să deruleze proiecte de nivel european, să elaboreze modalități de abordare
multimedia, formare de tematici de profil și care este și o entitate profesională independentă,
O.N.G. cu drepturile și tipicul de funcționare a unui astfel de operat or.
Muzeul Național al Literaturii Române are în centrul preocupărilor sale prin programe
și compartimentul Relații Publice un nou tip de consumator cultural: publicul care este
interesat de un acces rapid și necondiționat la informație prin site -uri gratu ite, programe
atractive cu o cantitate mare de informații. Aceste tendințe care reflectă un transfer de interes
de la a privi pasiv la a accesa și a participa dă posibilitatea unui muzeu de literatură să vină în
întâmpinarea vizitatorului cu acest gen de p rograme interactive care stimulează și formează.
Da.Da. – Utilizarea artelor în dezvoltarea competențelor creative – acest program
cuprinde o serie de dezbateri și ateliere cu module de formare având drept grup -țintă elevii și
studenții interesați de mode rnismul românesc în literatură
Info-Museum – propune o expoziție virtuală în spațiul digital al Muzeului Național al
Literaturii Române, accesibilă prin sistemul de informare infotouch; o călătorie prin arhiva
virtuală.
AdLiterram – în colaborare și finanța re a Fondului Cultural Național, cu o secțiune
interdisciplinară în Promovarea dialogului și diversității culturale.
Enciclopediile virtuale – proiect realizat în parteneriat cu Societatea Culturală Noesis
– Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Nichita Stănescu, realizate pe suport digital – CD.

220
Amintiri din prezent este un proiect de patrimoniu care se derulează pe o perioadă mai
lungă realizat pe suport CD cu filme și interviuri, de fapt constituirea unei videoteci, o arhivă
video care prezintă imagini cu scriitori și oameni de cultură ai prezentului care transmit un
„testament” spiritual publicului viitor al Muzeului Național al Literaturii Rom âne. Proiectul,
inedit prin concepție și realizare, conține în portofoliu 30 de filme în care personajele:
scriitori, profesori, jurnaliști culturali compun câteva gânduri, în fața camerei de filmat, pentru
cititorul/spectatorul din viitor. Materialul real izat pe suport CD are statut patrimonial iar
conținutul nu este dezvăluit publicului. Aceste filme vor deveni material pentru expoziții,
manifestări tematice evocative în anii următori. La realizarea acestui proiect special au
participat personalități de m arcă ale lumii culturale românești: Mihai Șora, Paul Cornea, Irina
Mavrodin, Nora Iuga, Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir, David Esrig, Dimitrie Vatamaniuc,
Matei Vișniec, Romulus Vulpescu.
Un alt proiect aflat în derulare sine die este Recuperarea memoriei culturale și care
conținea realizarea pe suport CD a înregistrărilor cu manifestări ale muzeului: Rotonda 13,
Conferințe, Evocări, Vernisaje, Lansări de carte. Aceste înregistrări formează deja materialul
constituit al unei arhive vizuale a muzeului.
Toate aceste proiecte și programe derulate în ultimele decenii de Muzeul Național al
Literaturii Române reprezintă acțiunea de deschidere instituției către nevoile publicului actual,
o funcție muzeistică concentrată spre atragerea vizitatorului către oferta sa culturală în moduri
și expresii dintre cele mai variate.
Pentru îndeplinirea misiunii sale, muzeul găsește calea de a oferi un produs cultural în
forme clasice, consacrate dar și în formule moderne care rezonează cu schimbarea viziunii
asupra strategiei muzeale internaționale.

221

Încheiere

De la dezideratul inițial propus de ctitorul Muzeului Literaturii Române, Dumitru
Panaitescu Perpessicius care, în 1957 , vedea această instituție ca pe un institut național de
cercetări asupra scriitorilor români și a operelor acestora, ca pe un spațiu destinat descoperirii,
acumulării și conservării dovezilor și relicvelor culturale au trecut șase decenii. Muzeul și -a
format în acest timp o arhivă patrimonială formată din mii de documente literare, carte veche
și rară, periodice și obiecte memoriale, artă plasti că, acte și fotografii, manuscrise de o imensă
valoare culturală și istorică. Instituția s -a manifestat în spațiul public național și internațional
prin nenumărate expoziții, diverse activități științifice și de cercetare, de valorificare a
patrimoniului cultural prin căți și publicații, reviste de istorie literară, cataloage, simpozioane,
conferințe și evocări.
Îmbogățirea continuă a patrimoniului din punct de vedere cantitativ și valoric a generat
crearea de noi compartimente necesare activității muzeale . Prestigiul muzeului a crescut în
spațiul cultural românesc prin rigoarea cu care a dat expresie publică specificului instituțional:
promovarea unui sistem de valori culturale, morale și civice de rang înalt. Ieșirea în lume a
Muzeului Literaturii Române s-a produs constant, în acești ani prin valorificarea
patrimoniului: expoziții, tipărituri, manifestări culturale, reviste și simpozioane, lecturi
publice și și lansări de carte – acumulările arhivistice care au sporit prin diversitate și
complexitate fond ul național patrimonial, au creat posibilitatea acordării titlului de „muzeu de
rang național” ce este considerat al doilea cu acest profil dinh Europa (după Muzeul
Literaturii Cehe din Praga). Pedagogia muzeală, ca activitate specifică și -a găsit expresie în
crearea conceptului de Muzeu memorial. Este vorba despre Casele memoriale ale scriitorilor
ce sunt în custodia Muzeului Național al Literaturii Române.
În ultimele decenii instituția muzeală s -a adaptat noilor cerințe ale pieții culturale
naționale și europene prin adecvarea la dezideratele muzeografiei moderne. Modernizarea
discursurilor și a expresiei acestuiu în planul public de manifestare a impus o altă atitudine în
ceea ce privește relația bun cultural/public. O resemantizare și un nou concept în consens cu o
altă realitate socio -culturală impusă de noua societate românească. Deschiderea spre nou, fără
a se renunța la tradiție și formule clasice, necesare specificului unui muzeu, cu rigoare și
profesionalism s -a primenit în profunzime relația muzeu /public prin crearea de parteneriate, o

222
altă viziune asupra prezentării materialului existent prin comunicare directă cu acesta, prin
mijloace tehnice moderne adecvate publicului nou și cerințelor acestuia.
Un reper important în viața culturală națională Muzeul Național al Literaturii Române
și-a propus să -și diversifice oferta conceptuală și de prezentare prin diverse forme de
manifestare: crearea unui site actualizat continuu, digitalizarea totală a arhivei, recompunerea
spațiului și a discursului expozi țional prin proiecte europene de anvergură, organizarea de
simpozioane și festivaluri internaționale, editarea de cataloage și cărți de profil, o politică
editorială de restituiri prin ediții critice a operelor fundamentale ale literaturii române;
proiecte multimedia concepute pentru a facilita accesul rapid și constant al publicului tânăr la
viața muzeului. Muzeul virtual, o formulă adecvată procesului educațional al tinerilor și -a
găsit aplicația în formula actuală a Muzeului Național al Literaturii Român e.
Eforturile profesioniștilor din muzeu: filologi, muzeografi, cercetători, alături de
colaboratorii de prestigiu, oameni de cultură, scriitori, universitari, au contribuit la menținerea
Muzeului Național al Literaturii Române în centrul interesului iubitori lor de literatură. „…La
Muzeul Literaturii se face mai ales pedagogia aducerii aminte, a civilizației și iubirii de carte,
de manusris, de viitor.” 151

*

Alături de alte insti tuții și edificii culturale din România, în ultimii ani, și Muzeul
Național al Literaturii Române din București a fost pus în situația de a pierde sediul unde a
funcționat din anul 1970. Sediul din Bdul Dacia nr. 12, Casa Scarlat Kretzulescu, a fost
retrocedat cumpărătorului drepturilor litigioase, legatarul testamentar, Mihai Sturd za. Un lung
ciclu procesual de revendicare, desfășurat în două cicluri, de -a lungul a câtorca ani de decizii
și sentințe, somații – în care instituția de cultură nu a fost sprijinită în mod real de forurile
tutelare în găsirea unei soluții – s-a terminat cu evacuarea muzeului în luna mai a anului 2014
din sediul în care funcționa de peste patru decenii.
Memoriul depus de Muzeul Național al Literaturii Române la Consiliul General al
Primăriei Municipiului București, Ministerul Culturii și Patrimoniului Nați onal, Guvernul
României, Administrația Prezidențială în anul 2014, luna mai:

151 Condeescu, Alexandru, O meditație asupra cărții , Catalog Editura Muzeul Literaturii Române, 1997, p. 6.

223
„MUZEUL NAȚIONAL AL LITERATURII ROMÂNE

Așa cum s -a adus la cunoștință prin informările succesive, Muzeul Național al Literaturii
Române a fost chemat în judecată de Rudeanu Em anoil Nicolae alături de Consiliul General
al Municipiului București și de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, pentru ca prin
hotărârea care se va pronunța, instanța să oblige pările pârâte la plata către reclamant a
lipsei de folosință a spații lor Muzeului pentru perioada 18.09.2008 -17.10.2008.
Rudeanu Emanoil a chemat în judecată Consiliul General al Minicipiului București și Muzeul
Literaturii Române, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige
pârâții să -i lase în de plină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. Bd.
Dacia nr. 12, compus din construcție și teren în suprafață de 2176 m.p., sediul muzeului.

Temei în drept: revendicare pe dreptul comun (art. 480 C.civ.)
PRIMUL CICLU PROCESUAL (DOSAR NR.1491/1999)
(1) Prin Sentința civilă nr. 1038/21.09.1999, Tribunalul București a respins acțiunea ca
neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri au promovat apel atât reclamantul, cât și
intervenienta.
(2) Prin Decizia civilă nr. 452/18.09.2000, Curtea de Apel București a admis cele 2 apeluri și
a schimbat în tot sentința în sensul că a admis acțiune a și a obligat pârâtele să lase
reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul. Împotriva acestei hotărâri au
promovat recurs pârâții Ministerul Finanțelor, Ministerul Culturii, Muzeul Literaturii
Române și Minicipiul București prin Primar General.
(3) Prin Decizia civilă nr. 571/13.02.2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursurile
declarate de pârâți, a casat Deci zia civilă nr. 452/2000 și Sentința nr. 1038/1999 și a trimis
cauza spre rejudecare la același tribunal.

AL DOILEA CICLU PROCESUAL (DOSAR NR. 4531/2002)
Cu prilejul rejudecării după casare, prin încheierile de ședință din 21.01.2003 și 18.02.2003,
Tribu nalul București a admis lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și
Cultelor, respectiv, a Ministerului Finanțelor Publice și a dispus introducerea în cauză a
Municipiului București prin Primarul General, în locul Consiliului General al Mu nicipiului
București.

224
Mențiune: Sentința civilă nr. 344/01.04.2003 a devenit definitivă și irevocabilă prin
respingerea apelului promovat de Municipiul București prin Primarul General (Decizia
civilă nr. 585/16.12.2003 a Curții de Apel București) și a r ecursurilor promovate de
Municipiul București prin Primarul General și Muzeul Literaturii Române (Decizia civilă nr.
1085/07.06.2007 a Curții de Apel București).

Din cele de mai sus reiese că au fost parcurse toate fazele procesuale recunoscute de
legisl ația noastră procesual civilă, însă instanțele au dat câștig de cauză reclamanților.
Rudeanu Emanoil este beneficiarul unei hotărâri judecătorești pronunțate de Tribunalul
București, prin care i s -a restituit 1/2 din imobilul sediu al Muzeului situat în București, Bd.
Dacia nr. 12, sector 1.
Aceste detalii tehnice sunt importante din perspectiva executării hotărârii judecătorești de
restituire, în sensul că hotărârea ar putea fi pusă în executare numai de Municipiul București.

,,08/02/2012 Soluție: Adm ite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților CGMB și
Ministerul Culturii și Cultelor. Respinge acțiunea în contradictoriu cu pârâții CGMB și
Ministerul Culturii și Cultelor, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate
procesuală pasivă. Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Muzeul
Național al Literaturii Române, ca neîntemeiată. Admite acțiune a în contradictoriu cu
pârâtul Muzeul Național al Literaturii Române. Obligă pârâtul Muzeul Național al Literat urii
Române să plătească reclamantului suma de 15 000 Euro echivalent în lei la cursul BNR din
ziua plății reprezentând contravaloare lipsă folosință pentru jumătate din imobilul situat în
București, B -dul Dacia, nr. 12, sector 1 pentru perioada 18.09.2008 -17.10.2008. Obligă
pârâtul Muzeul Național al Literaturii Române să plătească reclamantului suma de 3865 lei
cu titlu de cheltuieli de judecată. Cu drept de apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi, 08.02.2012".

După un proces îndelungat care a stat pe rolul instanțelor din anul 2008 până în 08.02.2012,
am fost obligați de Judecătoria Sector 1 în dosarul nr. 19997/299/2008 la care ne -am referit
la plata lipsei de folosință a spațiilor Muzeului în perioada 18.09.2 008-17.10.2008. Suma de
bani ce urmează a fi plătită este de 15.000 de euro, la care se adaugă cheltuieli de judecată
după cum urmează

225
În dosarul nr. 127211299/2012 al Judecătoriei Sectorului 1 București, cu termen la data de
27.09.2012, Sturdza Mihai, î n calitate de proprietar al celeilalte cote indivize de 1/2 din
imobil a chemat în judecată Municipiul București prin Primarul General, Consiliul General
al Municipiului București și Muzeul Național al Literaturii Române, pentru ca prin hotărârea
pe care o va pronunța, instanța să oblige la a -i plăti în solidar o sumă cu titlu de chirie
lunară pentru 36 de luni calendaristice începând cu data de 1 martie 2009 și până la 29
februarie 2012.
Reclamantul susține că este moștenitorul legatar al defunctei Quaran ta di Yullino Emanuela
Kretzulescu decedată la data de 21.01.2008, în baza certificatului de legatar nr.3/17.01.2012.
Prin contractul de vânzare -cumpărare nr. 867, din 18 iunie 2013, Sturdza Mihai a cumpărat,
cu 2.000.000 euro, 1/2 din clădire (partea moș tenită de Rudeanu Emanoil Nicolae) devenind
unic proprietar.

Prin adresa nr. 1554 -22.05.2014 am solicitat Ministerului Culturii identificarea unui spațiu
adecvat pentru MNLR. Am primit răspuns nefavorabil.

Prin adresa nr. 5416 din 12.05.2014 am primit de la RA -AP.P.S. un alt răspuns nefavorabil.

Muzeul Național la Literaturii Române a fost inclus în obiectul de reglementare al H.G. nr.
1235 din 24 octombrie 2003 privind stabilirea unor măsuri pentru funcționarea instituțiilor
de cultură care se finanțează din bugetele locale. Prin acest act normat iv s-a prevăzut
trecerea muzeului sub autoritatea Consiliului General al Municipiului București, finațarea
acestuia urmând să fie asigurată din bugetul Municipiului București.

În data de 12 martie a.c. au fost oprită (tăiată) alimentarea cu gaze de către furnizor, la
cererea reprezentantului proprietarului. Acesta a notificat conducerii Muzeului Național al
Literaturii Române, că în cel mai scurt termen se va opri furnizarea de energie electrică.

În data de 23.05.2014 am primit o notificare din partea p roprietarului cu privire la dorința
acestuia de a intra în clădire și de a -și stabili domiciliul la adresa din B -dul Dacia nr.12 unde
se află acum Muzeul Național al Literaturii Române. Intenția proprietarului, conform
notificării anexate, este de asista l ivrarea de energie electrică și apă. În această situație
patrimoniul muzeului este în pericol atât din punct de vedere al păstrării și conservării cât și
al securității.

226

În aceste condiții prin Nota de fundamentare din data de 23.05. 2014 MNLR a solicita t
Consiliului General al Municipiului București, alocarea de fonduri necesare închirierii unei
locații, transportului obiectelor de patrimoniu, conservării și păstrării acestora. Solicitarea
noastră, în mod cu totul surprinzător și fără responsabilitate ci vică și culturală, a fost
respinsă în ședința din data de 30.05.2014.

Ne exprimăm speranța că această datorie sacră față de valorile inestimabile adăpostite de
Muzeul Național al Literaturii Române, va avea ecoul așteptat în rezolvarea acestei situații
de extremă gravitate și maximă urgență.”

Demersurile au rămas fără răspuns, instituția a fost evacuată și mutată într -o locație
închiriată într -un spațiu impropriu funcționării cuvenite, la Casa Presei.
Se încheie asrfel o etapă definitorie pentru fondare a și dezvoltarea acestei instituții de
cultură și începe o alta, iar destinul ei va continua, desigur, în același spațiu generos al culturii
române.

227

Bibliografie. Anexe.

Aants, Herman , Managementul muzeal și educație muzeală , Rețeaua mațională a muzeelor,
București, 2012;
Arghezi, Baruțu , Înaintea uitării , Editura Mihai Eminescu, Oradea, 1996;
Arghezi, Baruțu , Povestiri din Mărțișor , Editura Mihai Eminescu, Oradea, 1995;
Arghezi, Baruțu , Dincolo de zare – amintiri , Editura Abbadaba, Or adea, 1998;
Baciu, Ștefan , Praful de pe tobă , Editura Mele, Honolulu, 1980;
Bacovia, Agatha Grigorescu , Poezie și destin , Editura Eminescu, București, 1971;
Bacovia, Agatha Grigorescu , Posteritatea poetului , Editura Bucovina, București, 1995;
Bacovia, George , Opere , Editura Univers Enciclopedic, București, 2001;
Bâzu, Cristina , Conservare, Muzeul Literaturii Române, 2004;
Regele Carol al II -lea, Discursuri culturale 1930 -1940, Editura Universal Dalsi, București,
2000;
Cartojan, Nicolae , Istoria literaturii române vechi , Editura Minerva, București, 1980;
Cioculescu, Simona , Printre cărți și manuscrise , Editura Muzeul Literaturii Române,
București, 2005;
Creangă, Doina -Maria , Bazele conservării științifice , Suceava, 2005;
Cojocaru, Venera, Mihaela, Barabaș, Neculai, Mitocaru, Victor , Pedagogie muzeală ,
București, 1999;
Creția, Petru , Eminescu editat și comentat de Petru Creția , Editura Humanitas, București,
1994;
Dragoș, Nicolae, L-am cunoscut pe Tudor Arghezi , Editura Eminescu, București, 1 981;
Eminescu , M., Opere I , Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1939;

228
Eminescu , M., Opere VII , Editura Academiei R.S.R., București, 1977;
Eminescu , M., Opere XV , Editura Academiei Române, București, 1993;
Ene, Ileana , Farmecul discret al manuscriselor , Editura Muzeul Literaturii Române,
București, 1998;
Gab, André, Drouguet, Noémie , La muséologie – Histoire, developpemets enjeux actuals ,
Ed. Arm and Colin, Paris, 2006;
George, Al., Sfârșitul lecturii I, Editura Cartea românească, București, 1973;
Grăguț, Vasile, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1976;
Hangiu, Ion, Dicționarul presei românești 1750 -2000 , Editura Institutul Cultural Rom ân,
București, 2004;
Holban, Ioan, Literatura română subiectivă de la începuturi până în 1990; jurnalul intim,
autobiografia literară , Editura Tipo Moldova, Iași, 2007;
Hudson , Keneth , O istorie socială a muzeelor , Editura Meridiane, București, 1979;
Ionescu, Cristina, Cornea, Luminița , Scriitori, case și muzee memoriale , Editura Diaconul
Coresi, București, 1998;
Ispășoiu, Eliza , Importanța și modalitatea de organizare a fototecii Muzeului Literaturii
Române , Revista muzeelor, nr. 4, 1975, p. 48
Kernb ach, Victor , Dicționar de mitologie generală , Editura Albatros, București, 1983;
Lefter, Ion, Bogdan, Recapitularea modernității pentru o nouă istorie a literaturii române ,
Editura Paralela 45, Pitești, 2001;
x x x – În colaborare cu Gheorghe Crăciun și Mircea Spiridon, Experimentul literar românesc
postbelic , Editura Paralela 45, Pitești, 1998.
Lupeș, Corneliu , Itinerarii memorialistice bucureștene , Editura Muzeul Literaturii Române,
București, 2003;

229
Lupeș, Corneliu , Flacără a verbului românesci, Editura Muzeul Literaturii Române,
București, 2007;
Manolescu, Nicolae , Arca lui Noe, Eseu despre voI. 1, Editura Minerva, București, 1980;
x x x – Marii scriitori în Istoria critică a literaturii române 5 secole de literatur ă, Editura
Paralela 45, Pitești, 2008;
Marino, Adrian , Dicționar de idei literare , Editura Eminescu, București, 1973;
Martin, Mircea, George Călinescu și complexele literaturii române , ed. a II -a, Editura
Paralela 45, Pitești, 2002;
Mazilu, Dan, Horia , Literatura română în epoca Renașterii , Editura Minerva, București,
1984;
Mârza, Eva , Muzeologie generală , Alba Iulia, 2004;
Mihalache, Marin , Ghidul muzeelor din România, București, 1972;
Millian, Claudia , Cartea mea de aduceri aminte , Editura Cartea româ nească, București,
1973;
Minulescu, Mioara , Despre Ion Minulescu , Editura pentru literatură, București, 1968;
Moldoveanu, Aurel , Conservarea preventivă a bunurilor culturale , București, 1999;
Moldoveanu, Aurel , Conservarea preventivă a bunurilor culturale , Centrul pentru Formare,
Educație permanentă și Management în Domeniul Culturii, Ediția a II -a, București, 2003;
Nicolescu Corina, Muzeografie generală , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979;
Nistor, Sergiu , Protecția Patrimoniului Cultural Naț ional , Editura Universitară Ion Mincu,
București, 2002;
Oberlander, Târno veanu, Irina , Un viitor pentru trecut , Ghid de bună practică pentru
păstrarea patrimoniul ui cultural. CIMEC, București, 2002;
Olteanu, V., Din istoria și arta cărții. Lexicon , Editura Enciclopedică, București, 1982;

230
Oprea, Florea, Manual de restaurare a cărții vechi și documentelor grafice , Editura Muzeul
Literaturii Române, București, 2013;
Oprea, Florea, Lungu, CM , Conservarea și restaurarea documentelor de arhivă , Editura
Fundația R omânia de mâine, București, 2008;
Oprescu, Horia , Scriitori în lumina documentelor , Editura Tineretului, București, 1968;
Opriș Ioan , Istoria muzeelor din România , Editura Museion, București 1994;
x x x – Ocrotirea patrimoniului cultural , Editura Meridian e, București, 1986;
x x x – Muzee și colecții din România , București, 2002;
x x x – Transmuzeographia , Editura Oscar Print, București, 2000;
Opriș, Ioan, Istoria Muzeelor din România , Editura Museion, București, 1994;
Opriș, Ioan, Museografia , Editura Oscar Print, București, 2000;
Opriș, Ioan, Ocrotirea patrimoniului cultural , Editura Meridiane, București, 1986;
Opriș, Ioan , Managementul muzeal , Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2008
Popa, Marian , Dicționar de literatură contemporană , Editura Albatr os, București, 1977;
x x x – Istoria literaturii Române de azi pe mâine , Editura Semne, București, 2007;
Popescu, Florentin , O istorie anecdotică a literaturii române , Editura Saeculum și Vestala,
București, 1995;
Potra, George, Din Bucureștii de ieri , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1998;
Rebreanu, Fanny Liviu , Cu soțul meu, gânduri, imagini, interpretări , Editura pentru
literatură, București, 1963;
Rebreanu, Liviu , Jurnal I , Editura Minerva, București, 1984;
Rebreanu, Liviu , Caiete I , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1974;
Rebreanu, Puia -Florica , Zile care au plecat , Editura pentru literatură, București, 1969;
Scarlat, Mircea , Istoria poeziei românești , voI. I -IV, Editura Minerva, București 1982 -1984;

231
Schaer, Roland, L'inventation des musées , Ed. Gallimand, Reunion des Musées natiouaux,
1993;
Stoicescu Cleja , Claudia, Sub semnul muzeului . Arta de a privi, București, 1983;
Tzigara -Samuncaș , Al., Muzeografia românească , București, 1936;
Zaciu, Mircea; Papahagi, Marian; Sasu, Aurel , Dicționarul scriitorilor români , voI. I -IV,
Editu ra Fundației Culturale Române, București 1995 -2002;
Valerian, I., Chipuri din viața literară , Editura Minerva, București, 1970;
Zamfir, Mihai, Panorama alternativă a literaturii române , Editura Cartea românească,
Colecția "Critică și istorie literară", București, 2001;

Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900 , Editura Academiei Române,
București, 2002;
Dicționarul scriitorilor români , Editura Fundației Culturale Române, București, 1995;
Dicționarul general al literaturii române , coordonator acad. Eugen Simion, Editura Univers
Enciclopedic, București, 2004 -2009;
Dictionar de literatură română. Scriitori, reviste, curente , coordonator Dimitrie Păcurariu,
Editura U nivers, București, 1979;
Literatura română. Dicționar cronologic. Coordonator I.C. Chițimia și Al. Dima, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1979;

Legislație:
Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural;
Legea 311/2003 a muz eelor și colecțiilor publice, republicată.

232
Periodice:
Gazeta literară , 1958, august;
Catalog omagial, Muzeul Literaturii Române, București, 1982;
Excurs sentimental , memorial, Muzeul Literaturii Române, București, 1971;
Revista revistelor , nr. 1, 1973;
Album jubiliar, 25 de ani de la fondarea Muzeului Literaturii Române , București, 1982;
Euromuseum , revistă a Muzeului Literaturii Române, București, 2006;
Gândirea , numă r omagial, Nichifor Crainic, 1924;
Restaurarea, o enigmă? , Pliant, Editura Muzeul Liter aturii Române, București, 2007;
Tribuna , an XV, nr. 35 (767), septembrie, 1971;
Manuscriptum , nr. 1/1970;
Jurnal literar , ianuarie, 1939;
Manuscriptum în 50 de numere , 1984;
Contemporanul , octombrie 1977;
Caiet/program, Procesul Caragiale -Caion , Muzeul Lit eraturii Române, București, 1972;
Catalogul expoziției Mihail Sadoveanu, Centenar, Muzeul Literaturii Române, Arta Grafică
București, 1980;
Contemporanul. Ideea europeană , anul XVIII, nr. 11, noiembrie, 2006;
Arghezi – plian omagial, Editura Muzeul Literaturii Române, București;
13 Rotonde 13 , Muzeul Literaturii Române, București, 1974;
Bilete de papagal , număr aniversar, 1998;
Revista de istorie și teorie literară , nr. 1 -2/1997;
Pliant prezentare Euroliteratur;
Ghidul muzeelor și colecțiilor din Rom ânia, CIMEC, Ministerul Culturii, Direcția Muz ee și
Colecții, București, 2000;

233
État et culture, Les Musées , La documentation Française, Paris, 1991.