Lucrarea TEORIA ACTIVITĂȚILOR MOTRICE își propune să abordeze problemele fundamentale ale domeniului: principalele concepte, idei și obiective ale… [624928]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
GEORGETA – IOANA GHEORGHE
TEORIA ACTIVITĂȚILOR MOTRICE

CUVÂNT INTRODUCTIV
Lucrarea TEORIA ACTIVITĂȚILOR MOTRICE își propune să
abordeze problemele fundamentale ale domeniului: principalele
concepte, idei și obiective ale motricității și activității de educație
fizică și sportivă.
În Capitolul I, este prezentat conceptul de motricitate și
elementele de structură ale acesteia. În Capitolul al II-lea, sunt
abordate noțiunile de bază ale Științei activităților motrice și ale
teoriilor cate însoțesc științific educația fizică și sportul. În cel de-al
III-lea capitol, sunt abordate educația fizică și sportivă, la vârste
diferite. Capitolul al IV-lea. abordează capacitatea motrică din
punctul de vedere al întregii tematici specifice și problema învățării
motrice, precum li condițiile care însoțesc realizarea unui scop sau
a unei sarcini.
Lucrarea se adresează atât studenților de la facultățile de
profil, cât și diverselor categorii de profesori de educație fizică și
specialiștilor din domeniul sportului de performanță sau al sportului
pentru toți.
Întrucât, în cadrul cărții, unele probleme au fost doar
enunțate, pentru aprofundare sugerăm să se apeleze și la studiul
lucrărilor de specialitate pe astfel de teme. În acest sens,
recomandăm consultarea bibliografiei selective.
Autorul
2

CAPITOLUL I
MOTRICITATEA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE
1.1.Mișcarea – formă de manifestare a materiei vii
În univers totul este supus mișcării; galaxiile, plantele si
tot ce există pe pământ, materie vie și nevie. Mișcarea observabilă
direct este o proprietate a materiei vii, astfel omul ca formă de
existență a materiei vii, este caracterizat și de mișcare. El se mișcă
deplasându-se în spațiu, segmentele corpului se mișcă, unele în
raport cu altele și cu diferite puncte din mediu, se mișcă celulele,
atomii, particulele elementare. Putem spune că atât macrocosmosul
cât și microcosmosul sunt caracterizate de mișcare (A.Dragnea,
A.Bota,1999, p.7)
Mișcarea este una din manifestările fundamentale ale
vieții. Problema mișcării, a raportului ei cu existența a căpătat soluții
diferite în funcție de nivelul cunoașterii științifice.
Concepția modernă asupra mișcării relevă că aceasta nu
este nici lucru, nici proprietate a lucrului, ci reprezintă o stare.
Această idee apare definitivă la începutul secolului XX când, o dală
cu apariția mecanicii cuantice, termenul "mișcare" se suprapune
gradual cu acela de stare.
Contrar mișcărilor pasive ale moleculelor din materia nevie, legate
de agitația termică și care se desfășoară absolut la întâmplare (cu
consum de energie cinetică), mișca rea biologică (la scară celulară)
este asociată funcționării unor meca nisme de mare tinete și
complexitate. Odată cu descoperirea rolului fundamental al ATP în
contracția fibrei musculare striate, s-a conturat tot mai mult ideea ca
aceasta moleculă este responsabila de furnizarea energiei in toate
sistemele care conduc la producerea mișcării in toate celulele vii.
La nivel biologic, se pot descrie numeroase tipuri de
activități mecanice (mișcări) și anume:
3

-accelerarea schimburilor metabolice în timpul
curenților
citoplasmatici;
-deplasarea și separarea cromozomilor în timpul
diviziunii milotice (celulare);
-deplasarea celulelor prin mișcări amihoide;
-mișcări ciliare și flagelare, proprii diferitelor țesuturi și
organe;
-locomoția prin contracția mușchilor striați.
In plan analitic, mecanismele mișcării la organismele
superioare, ca și factorii susceptibili de a declanșa, frâna (inhiba) și
regla mișcarea, trebuie studiate prin tehnici variate, de la cele ale
biochimici moleculare, până la cele ale psihologiei.
Mișcarea are ca forme particulare: mișcarea fizică cu
diversele ei modalități de manifestare: mecanica cuanticei și cea
subcuantică unde sunt implicate câmpuri, particule elementare,
transformări nucleare ele; mișcarea chimica (asocierea și disocierea
atomilor) care se complică prin interacțiunea intre molecule formând
elementele macromoleculare până la componentele ce dau naștere
vieții; mișcarea biologica specifică materiei vii care se bazează pe
mișcarea fizică si cea chimică fără a se reduce la acestea; mișcarea
conștiinței , caracteristică spiritului superior dezvoltat, ce implică
fenomene și procese psihice proprii numai omului; mișcarea socială
cea mai complexă formă de mișcare. Ea este condiționată de toate
celelalte forme de mișcare și se manifestă prin procese și activități
economice, tehnice, social -politice care includ și problematica
conștiinței umane (Ion Bâtlan citat de A.Dragnea, A.Bota,1999,
p.10).
4

Forme de mișcare — simple – mecanică;
– fizică;
– chimică;
— complexe -biologică;
– psihică (spirituală);
– socială;
– cibernetică (mișcarea
informației); –
cosmică.
1.2.Motricitatea – concept și elemente de structură
Se consideră că un element important al demersului
științific îl reprezintă definirea clară a conceptelor și termenilor
utilizați, prin reunirea sintetică a principalelor puncte de vedere din
literatura de specialitate (A.Dragnea).
Conceptul de motricitate nu se poate studia în afara
conceptului de mișcare, în general, mișcare biologică, în special.
Având proveniență latină "movere", mișcarea reprezintă o ieșire din
starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziției corpului în
spațiu, în raport cu unele repere fixe.
În sens mai larg, mișcarea înglobează toate schimbările
și procesele (transformările) care au loc în organism.
Conceptul de motricitate este definit ca o însușire a
ființei umane înnăscută și dobândita de a reacționa cu ajutorul
aparatului locomotor la stimuli externi și interni, sub forma unei
mișcări (S.F.Todea,1999).
La baza conceptului de motricitate stau o serie de
factori neuro-endocrino-musculari și metabolici care condiționează
deplasarea în spațiu a corpului uman sau a segmentelor sale.
În Dicționarul explicliv al limbii române, motricitatea
este o "capacitate a activității nervoase superioare de a trece rapid
de la un proces de excitație la altul, de la un stereotip dinamic la
altul".
O altă definiție consideră motricitatea ca "ansamblu al
funcțiilor fiziologice care asigură mișcarea la oameni și animale"
5

(Le Petit Larouse, Kd. Larouse; Paris, 1994).
Motricitatea reunește totalitatea actelor motrice
efectuate pentru întreținerea relațiilor cu mediul natural sau social,
inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive.
Este vorba de actele motrice realizate prin contracția mușchilor
scheletici (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.33).
Pentru a analiza motricitatea este necesar ca ea să fie
studiată în funcție de complexitatea conținutului și a formei
mișcărilor.
Mișcarea umană poate fi analizată în scop didactic în
secvențele sale componente, actul, acțiunea și activitatea motrică.
•Actul motric este elementul de baza al oricărei
mișcări, efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de
acțiuni motrice. Acesta se prezintă ca act reflex, instinctual
(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.35). „ Un fapt simplu de comportare
realizat prin mușchii scheletici în vederea obținerii unui efect
elementar de adaptare sau construire a unei acțiuni motrice”.
Un act motric poate fi: voluntar, reflex, instinctual și
automatizat. Exercițiul fizic este un act motric special (S.F.Todea,
1999).
•Acțiunea motrică reprezintă un sistem de acte
motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o
activitate motrică. Acțiunea este determinată de integrarea factorilor
energetici, cinematici și cognitivi ai mișcării. Acțiunea motrică are în
același timp caracteristici de constanță (aptitudinea de a realiza o
anumită sarcină molrică în repetate rânduri, de exemplu, scrisul) și
caracteristici de unicitate (mișcarea nu se repetă niciodată identic, ci
există mici variații ale ei) (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.35).
„Ansamblul de acte motrice astfel structurate încât
realizează un tot unitar în scopul realizării unor sarcini imediate care
pot fi izolate sau înglobate în cadrul unei activități motrice”.
Acțiunea motrică e o deprindere, având un mecanism
precis. De exemplu: un exercițiu acrobatic, de echilibru, mersul,
alergarea, săritura, aruncarea etc. sunt acțiuni motrice care au efecte
imediate în urma executării lor, dar pot fi și înglobate într-o suită de
6

efecte se obțin în urma unei activități motrice, în cazul nostru,
procesul de educație fizică și sportivă (S.F.Todea, 1999).
•Activitatea motrică – nivelul ierarhic superior –
exprimă un ansamblu de acțiuni motrice articulate sistemic pe baza
unor idei, reguli, forme organizatorice, având drept rezultantă
adaptarea complexă a organismului, pe termen lung
(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.35).
„Ansamblul de acțiuni motrice încadrate într-un
sistem de idei, reguli și forme de organizare în vederea obținerii unui
efect complex de adaptare a organismului și de perfecționare a
dinamicii acestuia. Ea este folosită și ca „o expresie care
caracterizează numai acele exerciții fizice care se găsesc într-o
anumită interrelație sau structură și care se aplică după anumite
reguli și cu anumit scop”. (S.F.Todea, 1999).
1.3. Alți termeni, alte noțiuni importante
1.3.1 Dezvoltarea fizică
Definiție: „Nivelul calitativ al indicilor morfologici (somatici)
ai individului, rezultat cumulativ al factorilor ereditari și de mediu
natural și predominant social în care practicarea exercițiilor fizice are
un rol însemnat”. (Terminologia educației fizice și sportului, Editura
Stadion, București, 1978)
Dezvoltarea fizică armonioasă presupune o creștere corectă a
indicilor morfologici (somatici sau antropometrici) și a celor
funcționali (calitativi), precum și a celor care asigură o
proporționalitate optimă identică cu valorile unui organism sănătos.
În procesul de dezvoltare, de creștere normală (ontogeneză),
așa cum vom vedea, individul se dezvoltă și fizic. Ca urmare a
practicării educației fizice și a sportului creșterea poate fi influențată
în mai mare măsură. Tocmai de aceea una dintre finalitățile activității
de educație fizică și sportivă este „dezvoltarea fizică corectă și
armonioasă (și echilibrată)”. Aceasta se realizează cu ajutorul unor
obiective medii și speciale (operaționale), a unor metode specifice,
7

de mare importanță și eficiență, ce asigură creșterea corectă și
armonioasă a organismului individului.
Dezvoltarea fizică nu trebuie identificată cu „pregătirea fizică”
sau cu „condiția fizică”, ori asociată cu „dezvoltarea calităților
motrice”.
Dezvoltarea fizică este rezultatul practicării exercițiilor fizice,
având ca rezultat realizarea unor indici morfologici (somatici) și
funcționali calitativi și proporționali și care asigură dezvoltarea fizică
corectă și armonioasă.
În mod concret, prin dezvoltarea fizică armonioasă se
urmărește:
• creșterea și dezvoltarea normală a organismului;
• evoluția normală a indicilor morfologici (somatici), care se
observă vizual sau se obțin prin măsurători.(S.F.Todea, 1999)
A. Observarea vizuală externă a corpului
Prin această metodă, se poate cunoaște dezvoltarea fizică a
corpului omenesc, precum și depistarea deficiențelor fizice.
Se realizează prin așa-cunoscutul examen somatoscopic, prin
care se poate observa:
a. În plan frontal – privit corpul omenesc din față
Linia capului și gâtului trebuie să fie în prelungirea axei
mediane a corpului. Umerii trebuie să se afle pe aceeași linie, iar
brațele să cadă liber pe lângă corp. Abdomenul în prelungirea liniei
toracelui, jumătatea dreaptă și stângă a trunchiului să fie egale și
simetrice. Linia bazinului – între cele două creste liliace – să fie
paralelă cu cea a umerilor și a solului.
Membrele inferioare să fie egale ca lungime, grosime, formă
și dispunere.
b. În plan sagital – privit corpul omenesc din profil
Axa corpului să urmărească linia imaginară care urcă de la
vârful maleolei peroniene, prin mijlocul feței externe a genunchiului,
marele trohanter, acromion și mastoidă. Această axă este ușor oblic
înainte. Coloana verticală să aibă curburile: cervicală cu convexitatea
anterior; curbura toracală cu convexitatea posterior și curbura
lombară cu convexitatea anterior.
8

Bazinul să prezinte o înclinare a axului de 40-450, având limite
de variație între 30-600.
Membrele inferioare drepte sau foarte puțin înclinate înainte.
Laba piciorului să aibă bolta planatară astfel încât să permită să se
facă contactul pe sol al tălpii pe treimea anterioară a acesteia,
marginea externă și călcâi.
c. Corpul omenesc privit din spate.
Linia verticală a coloanei verticale (reliefată de apofizele
vertebrelor) să prezinte simetria liniei umerilor și bazinului și
paralelismului între ele. Omoplații simetric dispuși și lipiți de cutia
toracică.
Observarea vizuală permite, totodată, și depistarea abaterilor de
la o atitudine corectă a corpului. Aceste abateri pot fi (după
P.Dragomir, citat de S.F.Todea, 1999):
Atitudinea globală cifotică;
Atitudinea globală lordotică;
Atitudinea asimetrică;
Atitudinea plan rigidă;
La nivelul trunchiului privit global:
• trunchi slab dezvoltat, cu o musculatură f. slab
dezvoltată;
• încurbările cifotice, lordotice, scoliotice;
• translația și torsiunea față de bazin.
La nivelul gâtului:
• înclinarea exagerată înainte („gât de lebădă”, „gât
lordotic”);
• înclinare laterală („gât scoliotic”);
• răsucire spre dreapta sau stânga (gât torsionat –torticolis)
concretizat și de relieful asimetric al mușchilor steno-
cleido-mestoidieni și trapez).
La nivelul toracelui:
• torace plat (cu diametrul antero-posterior f. mic);
• torace înfundat (cu sternul înfundat);
• torace cilindric (fără diferențe între dimensiunile
bazelor);
• torace conic (cu baza inferioară lată și cea superioară
9

îngustată);
• torace asimetric (în funcție de asimetria claviculelor);
• torace strangulat (atrofia mușchilor și înfundarea
spațiilor intercostale).
La nivelul abdomeniului:
• abdomen cu peretele muscular moale;
• abdomen dilatat, balonat sau proeminent;
• abdomen gras sau cu depozite adipoase.
La nivelul spatelui:
• spate rotund (accentuarea curburii toracice și diminuarea
curburii lombare);
• spate plan (aproape drept, fără curburi);
• spate cifotic (accentuarea curburii toracice);
• spate lordotic (accentuarea curburii lombare);
• spate scoliotic (curbura laterală a coloanei vertebrale);
spate cifo-lordotic și cifo-scoliotic).
La nivelul membrelor superioare:
• atrofii parțiale și globale; asimetrii și inegalității;
deformații și sechele rahitice sau traumatice.
La nivelul omoplaților:
• omoplați coborâți;
• omoplați apropiați de coloană;
• omoplați desprinși de torace;
• omoplați basculați în sus și în afară;
• omoplați asimetrici.
La nivelul umerilor:
• umeri coborâți, înguști, înălțați, asimetrici, aduși în față
sau împinși înapoi.
La nivelul bazinului:
• bazin translat spre dreapta sau stânga;
• bazin denivelat sau înclinat lateral;
• bazin torsionat față de trunchi.
La nivelul membrelor inferioare:
• asimetrice în lungime sau grosime;
• curbate spre interior (picioare în vlag);
• curbate spre în afară (picioare în var);
• curbate spre înapoi (picioare în hiperextensie).
10

La nivelul labei piciorului:
• în vlag (cu sprijin predominant pe marginea internă);
• cu vârful piciorului orientat spre interior;
• bolta planetară căzută.
B. Examenul antropometric
Constă în efectuarea de măsurători asupra corpului omenesc
obținându-se valori de lungime, grosime, lățime, volum, masă.
Aceste date ale corpului pot fi globale sau în ansamblu, ori ale
diferitelor sale segmente.
În mod frecvent, se măsoară în centimetri (cm):
• Statura (înălțimea);
• Lungimea bustului;
• Greutatea (în kilograme);
• Lungimea membrelor superioare;
• Anvergura;
• Perimetrul toracic;
• Elasticitatea toracică;
• Perimetrul brațelor și antebrațelor;
• Diametrele biacromiale, toracic transvers, bitrohanterian,
și toracic antero-posterior;
• Plica;
• Lungimea membrelor inferioare;
• Perimetrele coapselor și gambelor.
1.3.2. Cultura fizică
În diverse țări, Cultura fizică este considerată o componentă a
culturii universale. Ea sintetizează valorile spirituale și materiale (ce
vizează categoriile domeniului, cadrul normativ, instituțiile specifice,
latura materială etc.).
În sfera Culturii fizice sunt incluse atât cunoștințele teoretice,
cât și achizițiile practice.
11

Noțiuniea de Cultură fizică este utilizată pentru a nominaliza
efectele generale ale aplicării concentrice a tuturor elementelor care
îi compun sfera.
Știința educației fizice și sportului face posibilă lărgirea ariei
cunoștiințelor din domeniul practicării educației fizice și sportului.
Acestea completează aria culturii unui popor, creează valori certe,
materiale și spirituale. Abordarea interdisciplinară a domeniului
teoretic al educației fizice și sportului favorizează lărgirea cunoașterii
omului și, o dată cu aceasta, face posibilă înscrierea de noi valori în
ansamblul cunoașterii omenirii. Valorile certe sunt și performanțele
sportive, procedeele și elementele tehnice și tactice ce se constituie
în adevărate modele ideale, ce sunt preluate de generațiile viitoare.
Dezvoltarea educației integrale și permanente sunt bunuri sociale.
În procesul nemijlocit de practicare a educației fizice și a
sportului se crează numeroase și durabile valori culturale care sunt
posibile și datorită asocierii exercițiilor fizice cu muzica, cu dansul,
cu tot ce ține de frumusețea fizică, estetică și morală.
Amprenta actului de cultură o poartă nu numai aspectele de
natură cognitivă, generalizatoare, axiologică, ci și cele ce țin de
creație și concepție, ca de exemplu, baza materială creată (săli,
stadioane, piscine etc.).
În concluzie, se poate afirma că noțiunea cultură fizică are o
sferă largă, iar elementele sale de conținut, prin a căror valoare se
integrează în fenomenul culturii, țin de:
• ansamblul cunoștințelor științifice ce au dus la constituirea
sistemelor de organizare și practicare a exercițiilor fizice și a
sportului, la perfecționarea măiestriei tehnice și tactice; creșterea
performanțelor sportive;
• idealul societății cu privire la perfecționarea fizică, reflectat
în literatură, pictură, sculptură, coregrafie, dar și în activitatea
productivă;
• ansamblul rezultatelor obținute în activitatea practică,
asocierea cu valorile educației morale și estetice;
• valorile de natură creativă și materială: instalații, amenajări și
construcții sportive și de agrement, baze de pregătire și concurs etc.;
12

• valori realizate prin diversele forme de concurs și spectacol
sportiv: spiritul sportiv, precum și alte aspecte de natură estetică și
morală.
Toate aceste elemente, care întregesc și amplifică fenomenul
culturii, beneficiind de mijloacele mass media și, în primul rând, de
televiziune, care amplifică procesul cunoașterii, include acte de certă
valoare, de natură nu numai fizică, ci și artistică, estetică și morală
(S.F.Todea,1999).
1.4. Teorii explicative ale activității motrice
Cunoscute în literatura de specialitate ca teorii ale
actului voluntar, considerăm că acestea se pot extinde și asupra
activității motrice în general.
a) teorii psiho-fiziologice, consideră activitatea ca pe
un reflex condițional instrumental, cu care individul motivat specific
declanșează o anumită conduită. Motivația e reprezentată de o idee
sau de o imagine suficient de puternică pentru a iniția un asemenea
demers, în paralel cu eliminarea factorilor perturbatori.
b)teoriile raționaliste care pun rațiunea, actul
deliberării în centrul
activității. Rolul gândirii nu trebuie însă absolutizat pentru că ea este
impregnată puternic și de stările afective ale subiectului.
c)teoriile care evidențiază rolul factorului afectiv
"La baza actului voluntar și a deciziilor stau sentimentele" (A.
Cosmovici, 1996, citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999, p.40), dar dacă
obiectul îl reprezintă activitatea, atunci doar sentimentele superioare,
real importante pentru subiect vor avea rol dinamizator și nu
dorințele sale de moment.
d)teoriile care evidențiază rolul inițiativei. Inițiativa
presupune activism, ruperea de prejudecăți, realizarea unor proiecte
care în planul motricitatii angrenează subiectul în experiențe
individuale și de grup profund pozitive (sub aspectul efectelor
imediate sau de durată).
13

CAPITOLUL II
ȘTIINȚA ACTIVITĂȚILOR MOTRICE
2.1. Aspecte generale
Știința este cel mai impresionant rezultat al raționalității
umane, iar filosofia științei caută să evidențieze în ce constă această
raționalitate, ce au caracteristic sau prin ce se disting explicațiile și
construcțiile teoretice ale științei.
Sursele clasice din literatura de specialitate ne-au fost de real ajutor
pentru a prezenta definiții, referiri și caracteristici mult amplificate
de dezvoltarea științei din ultimele decenii ale secolului nostru.
Aceasta se datoreste în mare măsură îndrăznelii fără precedent a
gândirii oamenilor de știință, în paralel cu crearea de metode și
mijloace de investigație nebănuite. De asemenea, nu putem trece cu
vederea interferența științelor și apariția științelor interdisciplinare, a
celor de granița și a sintezelor multidisciplinare, care fac acest
domeniu greu de definit. (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.16).
Tadeus Kotarbinski , citat de A.Dragnea, A.Bota,1999,
p.17 spune în al său "Tratat" : "Vom numi eficientă o acțiune care
conduce la un efect intenționat ca scop". Din acest punct de vedere,
știința studiază acțiunea umană și elaborează strategii de desfășurare,
astfel încât să se poată vorbi de eficiență.
În Dicționarul filosofic "știința este un ansamblu
sistematic de cunoștințe veridice despre natură, societate și gândire".
"Cunoștințele referitoare la un anumit domeniu al
realității se încheagă într-o știință, numai atunci când sunt reunite pe
baza principiilor și legilor într-o teorie închegată".
Știința reprezintă totalitatea disciplinelor științifice.
Complexitatea științei este văzută de către J.D. Bernal,
citat de A.Dragnea, A.Bota,1999, p.17 ca fiind „enumerarea
principalelor sale aspecte și nu definirea sa care este inutilă și
sterilă; este greu de definit o activitate omenească ce constituie în
sine doar o parte integrantă a procesului unic și nerepetabil al
14

evoluției sociale". Bernal considera știința: o instituție; o metoda;
o acumulare de cunoștințe; un factor de menținere și dezvoltare a
producției; un factor de formare a convingerilor și atitudinilor.
În viziunea lui A. Dragnea, definirea domeniului de
practicare a exercițiilor fizice a ridicat numeroase controverse
privind includerea sau neincluderea în acesta a diferitelor activități,
unele dintre ele apărute odată cu omul, cu existența sa (mers,
alergare, aruncare ele), altele apărute mult mai târziu, pe parcursul
devenirii sale (ramurile de sport). Dacă acest domeniu a ridicat atât
de numeroase probleme, ne imaginăm cât de controversată este
definirea științei care îl studiază.
In secolul nostru, mai ales în anii '60 s-a conturat și s-a
constituit știința educației fizice și sportului, incluzând cele două
tipuri de activități motrice bine statuate la acea dată. Având în
vedere că educația fizică era o disciplină didactică, o educare a
corpului, aceasta a fost studiată, cum era și firesc, de pedagogie, ca
latură a educației, alături de cea morală, estetică. Sportul, însă, a
căpătat tot mai mult, prin forma sa competițională, caracteristici
care l-au îndepărtat tot mai mult de pedagogie, orientându-l prioritar
spre biologie, biomecanică, psihologie, ergonomie (A.Dragnea,
A.Bota,1999, p.18) .
Nu putem pune semnul egal între știința educației
fizice și sportului și teoria și metodica educației fizice (A.Dragnea,
A.Bota,1999, p.18).
Termenul de "știința educației fizice și sportului" a
început să fie tot mai puțin folosit datorită limitării sale la cele
două forme de activități, în schimb, au apărut denumiri tot mai
cuprinzătoare care exprimă ansamblul de idei, norme, principii, legi,
ipoteze, judecăți etc, elaborate pe marginea a tot ce înseamnă
mișcare în direcția realizării obiectivelor de dezvoltare, sănătate,
performanță, recreere, socializare și altele. Tocmai această
complexitate de țeluri 1-a determinat pe M. Epurau, citat de
A.Dragnea, să folosească termenul de "știința activităților
corporale". Avantajul acestei denumiri și mai ales al întregii teorii
elaborate de este că prezintă în mod explicit delimitarea științei, de
profesie. Ea studiază omul în mișcare și reunește tot sistemul de
cunoștințe medicale, fiziologice, sociologice, psihologice,
15

biomecanice, ergonomice ș.a. care stau la baza formării general-
științifice a oricărui specialist (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.19).
Termenul teorie provine din "theoria", cuvânt grecesc
ce semnifică un anumit moment al cunoașterii științifice, o anume
gândire speculativă. Ea se împrospătează ritmic, limitându-și
valabilitatea sau cedând locul alteia.
Activitățile motrice, ca modalități de manifestare a
individului, reprezintă genuri specifice prin care se dorește
dezvoltarea posibilităților umane dintr-o perspectivă socială. Acestea
sunt obiect continuu al cercetării și practicii; apreciem că ele nu pot
fi rezolvate deplin, rămânând deschise în perspectiva studiului în
strictă dependență de evoluțiile social-istorice.
Gândirea teoretică reprezintă un demers nelimitat,
susceptibil de îmbunătățiri, cu suișuri și eoborâșuri, cu restructurări
și reformulări, cu ezitări și rareori certitudini.
Göethe citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999, p.22, spunea:
"Orice problemă rezolvată, reapare mereu ca o nouă problemă de
rezolvat". Reflecția teoretică completă, adâncă și nuanțată rămâne de
multe ori un deziderat; motivul, invocat deseori, este legal de
complexitatea mișcării umane, ca și de lipsa unei terminologii
unanim acceptate sau a unui sistem conceptual bine articulat.
Activitățile motrice impun în mod necesar un studiu
interdisciplinar, cu informații care provin din:
-biologie (substrat, mecanisme funcționale, legi
biologice);
-psihologie (resurse psihice, mecanisme de reglare a
mișcării,necesitatea conștientizării);
– pedagogie (metode, mijloace, resurse, programe,
ele);
– sociologie (socializare prin mișcare, adaptare
sociala etc);
-filosofic – antropologie (devenirea umană, reflecții
axiologice, ontologice, etc);
-cibernetici (sistem + informație, reglare, etc).
16

Figură 1. Perspectiva multidisciplinară a studierii activităților
motrice (după A.Dragnea, A.Bota,1999).
Teoria activităților motrice studiază fenomenul
"mișcare" din punctul de vedere al teoriei sistemelor, pornind de la
trinomul cauză -condiție – efect, indentificând astfel mijloacele
adecvate pentru investigarea acestui tip de activități.
Mișcările omului care constituie motricitatea generală
sunt structurate din acte, acțiuni și activități, grupate sub forma
deprinderilor motrice. Eficiența efectuării acestora este determinată
de ereditate, educație și mediu. Atunci când se stabilesc obiective
privind perfecționarea sau dezvoltarea unor capacități funcționale,
psihice, precum și a unor indici ai dezvoltării fizice, mișcările omului
capătă denumirea de exerciții fizice (asupra acestora vom reveni într-
un capitol separat) (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.24).
Teoria activităților motrice studiază motricitatea
generală sprijinindu-se pe datele altor științe care au în centrul
preocupărilor omul și care studiază la rândul lor, din perspectivă
particulară, motricitatea umană. (A.Dragnea, A.Bota,1999, p.25).
Putem considera că știința care va studia în continuare
activitățile motrice, va cuprinde următoarele activități:
17

ACTIVITĂȚI MOTRICE OBIECTIVE
Educație fizică Formare, dezvoltare
Sport Obținerea rezultatelor de înalt
nivel
Antrenament sportiv Pregătire complexă de limită
Competiție Emulație, autodepășire
Activități de timp liber Compensare, menținerea stării
fizice
Activități de expresie Expresie corporală, calități
estetice
Kinetoterapie și sporterapia Recuperare, reintegrare socială
Având în vedere multitudinea implicațiilor bio-psiho-
sociale pe care le ridică studiul motricității umane, în condițiile
folosirii acesteia în sistem pentru dezvoltarea personalității, trebuie
prezentate rațiunile pentru care știința care studiază această zonă a
umanului poate fi denumită teoria activităților motrice. Aceasta
oglindește cel mai realist și precis obiectul de studiu constituit de
motricitate. Iată câteva argumente:
1.Teoria activităților motrice realizează o departajare
a teoriilor privind activitățile sportive cu întregul cortegiu de
probleme vizând antrenamentul în general, și ramurile de sport pe de
o parte, și celelalte laturi ale motricitatii ce nu intră în categoria
"sport", de pe altă parte.
2.Teoria activităților motrice înglobează toate
cunoștințele privind genurile și formele de mișcare pe care omul le
efectuează în vederea perfecționării propriului corp (morfologic-
fizic), a capacității de mișcare și a celei funcționale, cu alte cuvinte,
tot ceea ce reprezintă concepte, noțiuni fundamentale și derivate,
experiența teoretică și practică, desprinse din studierea activităților
prezentate anterior.
3.Noțiunea de activitate face posibilă interpretarea
motricitatii, prin prisma teoriei acțiunii și nu numai, făcând posibilă
integrarea ei în cadrul acțiunii umane efectuate cu scop și prin
utilizarea de mijloace. Teoria acțiunii eficiente sau a "lucrului bine
făcut" contribuie în mod substanțial la fundamentarea științifică a
18

teoriei motricitatii, alături de teoria cibernetică și celelalte științe
deja consacrate în studiul mișcării umane (biomecanica, psihologia,
anatomia, fiziologia etc).
4.Abordarea fenomenului motricitatii din interiorul
acestuia de către propria sa teorie, favorizează elaborarea unor
taxonomii și terminologii proprii, reunind ansamblul cunoștințelor
deja existente în domeniu. In acest mod, teoria activităților motrice
devine o teorie închegată, unificatoare a propriilor termeni. Astfel,
așa cum spunea Ziegler, se renunță la discipline care analizează
unilateral și pe verticală fenomenul, cum sunt pedagogia educației
fizice și sportului, psihologia educației fizice și sportului, sociologia
educației fizice și sportului, igiena educației fizice și sportului, etc,
care constituiau în același timp și mijloacele de camuflare academică
(pe subdiscipline), omițându-se integrarea orizontală sau tematică
(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.25)..
5.Teoria activităților motrice nu este exclusiv motrică,
psihologică, pedagogică, sociologică sau biologică, deoarece se
referă la comportamentul uman motric în toate ipostazele individului.
Este o sinteză a integrării cunoștințelor despre mișcarea omului.
Accentuăm că teoria activităților motrice studiază mișcarea umană,
deci motricitatea și nu omul în mișcare, ținând însă seama de
concluziile desprinse din studierea omului ca organism viu.
6.Teoria activităților motrice, constituită ca știință a
domeniului, se desprinde parțial de subordonarea față de științele
tradiționale, în sensul că nu mai așteaptă rezolvarea propriilor
probleme de către acestea, colaborând însă în vederea rezolvării în
sistem a problematicii legate de conduita umană.
7.Acceptarea denumirii de teoria activităților motrice
reprezintă primul pas în reorganizarea terminologică specifică a
domeniului, fiind o definiție interdiscilinară, explicativă și
determinând o nouă "arhitectură" conceptuală și praxiologică
(A.Dragnea, A.Bota,1999, p.27).
Sfera de preocupări cărora li se adresează teoriei
activităților motrice, cuprinde motricitatea copilului, a tânărului,
vârstnicului, persoanelor cu nevoi speciale și a altor indivizi, care
19

astfel supuși unui proces de perfecționare a individualității în
integralitatea sa, precum și situațiile în care se realizează aceasta.
2.2. Teoria și Metodica educației fizice și sportive, discipline
științifice de sinteză. Relația Teoriei educației fizice și sportive cu
alte științe
Educația fizică și sportivă face parte din sistemul general al
educației, iar exercițiile fizice prin motivarea și fundamentarea lor
științifică influențează sănătatea și dezvoltarea atât fizică cât și moral
– spirituală a omului.
Creșterea continuă a importanței, a rolului sportului în viața
socială, ca și larga răspândire a acestuia în lume, au dus la implicarea
în tot mai mare măsură a diverselor științe și în această activitate.
Rezultatele din anatomie, fiziologie, igienă, biomecanică,
biochimie, psihologie, pedagogie etc. au fost completate cu cele
proprii ale domeniului educației fizice și sportive, urmare și a
experienței și activității specialiștilor , constituindu-se astfel o
disciplină științifică de sinteză: „Teoria și metodica educației fizice și
sportive”.
Teoria educației fizice și sportive are multiple relații cu alte
științe. De exemplu:
a. Relația Teoriei educației fizice și sportive cu anatomia și
fiziologia umană oferă noțiuni, cunoștințele necesare descrierii
sistematice a funcționării marilor sisteme constitutive ale ființei
umane: sistemul circulator, imunitar, neuro-endocrin; aparatele de
import ale materiei – respirația și digestia; aparatele de export ale
materiei – renal, de reproducere; aparatele de susținere și mișcare –
sistemul osos, articular și muscular etc.
Pentru specialiștii domeniului, toate acestea constituie un
suport de bază pentru înțelegerea corectă a conținutului, sistemelor
de acționare, a modului lor de desfășurare în scopul înfăptuirii
obiectivelor educației fizice și sportive, și, anume, dezvoltarea
armonioasă fizică și funcțională a organismului, a calităților motrice
etc.
20

b. Relația Teoriei educației fizice și sportive cu igiena oferă
posibilitatea cunoașterii și dobândirii acelor cunoștințe și desprinderi
care contribuie la menținerea sănătății optime a practicanților
exercițiilor fizice și sportului.
c. Relația Teoriei educației fizice și sportive cu psihologia –
privește descrierea și explicarea fenomenelor și procesele psihice
cognitive: gândire, percepție, memorie etc.; afective: emoții,
sentimente etc.; volitive: voință, însușiri temperamentale și
caracteriale etc. Această relație contribuie la înțelegerea și
soluționarea unor importante aspecte și probleme ale procesului de
instruire și educație în acest domeniu al educației fizice și sportive,
potrivit particularităților de vârstă, sex și grad de pregătire. De
asemenea psihologia sportivă oferă numeroase cunoștințe și mijloace
specifice ce pot fi folosite cu maximă eficiență în antrenamentul și
concursurile de acest gen.
d. Relația Teoriei educației fizice și sportive cu pedagogia.
Pedagogia, ca știință a educației, urmărește definirea legilor,
principiilor, metodelor, mijloacelor, procedeelor și tehnicilor de
lucru pentru realizarea educației. Teoria educației fizice și sportive,
bazându-se pe cunoștințele pedagogiei, caută evident să le aplice în
conformitate cu specificul său și, în special, în ceea ce privește:
obiectivele, componentele educației integrale, sistemul și procesul de
instruire în acest domeniu; formele de organizare și topologia
lecțiilor de educație fizică și sportivă; evaluarea, conducerea,
proiectarea activității; elementele definitorii ale relației cadrul
didactic – profesor de educație fizică sau antrenor și elevii acestuia.
c. Relația Teoriei educației fizice și sportive cu sociologia.
Această știință relativ tânără are ca obiect studierea omului în
raportările sale cu lumea (societate și individ, personalitate, status și
rol social, dinamica grupurilor, manifestări ale opiniei colective etc.).
Ea are multiple interferențe cu educația fizică și sportul. Sociologia
sportului, constituindu-se ca ramură distinctă, are menirea să
determine natura și evoluția fenomenului sportiv, interferența
acestuia cu mediul social.
f. Teoria educației fizice și sportive are multiple relații și cu
istoria, biochimia, managementul, cibernetica și altele, prin
intermediul cărora își clarifică diverse aspecte ale obiectului propriu
21

de studiu și ajută totodată și științele respective, prin contribuțiile
sale la dezvoltarea acestora.
Disciplinele științifice formează un sistem, iar în cadrul
acestuia Teoria și Metodica educației fizice și sportive prezintă un
înalt grad de generalizare și orientează astfel întreaga activitate de
educație fizică și sportivă.
În literatura de specialitate, această știință a educației fizice și
sportive mai este denumită „Știința sportului”, „Știința activităților
corporale”, „Știința activităților motorii” etc, după cum este
exprimată și opinia că nu ar exista o știință a educației fizice și
sportive.
Știința educației fizice și sportive poate fi considerată o știință
întrucât aceasta are obiect propriu de studiu, asigurând realizarea
unor finalități și obiective specifice acestui domeniu de activitate;
beneficiază de metode de investigație, analiză și interpretare proprii
sau adaptate, prin care se poate realiza cercetarea științifică; dispune
de concepte, noțiuni, norme, legi, principii specifice activității de
educație fizică și sportive, pe care le utilizează într-un mod
caracteristic.
Știința educației fizice și sportive poate fi definită ca:
„totalitatea cunoștințelor privind exercițiile fizice, corelate într-un
sistem de noțiuni și prezentate într-o teorie proprie, care stabilește
principiile după care se prevăd, se valorifică și se confirmă efectele
biologice și spirituale în practica vieții sociale. Știința educației
fizice și sportive prin profilul cunoștințelor sale de ordin biologic și
pedagogic are un caracter de sinteză. Obiectul ei de cunoaștere îl
constituie omul în procesul său de integrare socială ce se realizează
și cu ajutorul practicării exercițiilor fizice, în scopul perfecționării
sale fizice și psihice și implicit al măririi randamentului său social”.
22

2.3.Teoriei activităților sportive
Sportul cunoaște o permanentă dezvoltare iar Știința
sportului contribuie direct la realizarea performanțelor, a
rezultatelor de excepție ce se înregistrează în competiții.
Sportul a progresat continu, de la descriptiv la științific. Datele
empirice ale domeniului, de la început, au fost complectate, tot
mai mult, cu cele provenite din activitatea practică sau din
cercetare, la care s-au adăugat cunoștințele provenite din
diferite alte științe.
Domeniul sportului și în special procesul de antrenament, de
pregătire și concurs al sportivilor, s-a perfecționat continuu iar
teoria sportului a beneficiat de noi idei, principii, teze de bază,
mijloace didactice și organizatorice specifice sportului –
procesului de antrenament și concurs.
Prin anii 1960, a apărut în literatura de specialitate, pentru
prima dată noțiunea de Știința sportului, ca o știință a activității
sportive în temeiul interdisciplinarității și care are multiple
legături cu toate celelalte științe, beneficiind de rezultatele
obținute ca rezultat al studierii, generalizării și valorificării
problematicii specifice acestui domeniu complex al sportului,
ce permite transferul, prelucrarea datelor selectate din aceste
științe. De exemplu, legătura cu anatomia și fiziologia umană,
prin descrierea sistematică, funcțională a marilor sisteme
constitutive umane (sistemul circulator, imunitar,
neuroendocrin, aparatele de import ale materiei – respirația și
digestia; aparatele de export ale materiei – renal, de
reproducere; aparatele de susținere și mișcare – sistemul osos,
articular și muscular etc.). Toate aceste date prezentate
ontogenetic constituie un suport pentru înțelegerea corectă a
dezvoltării armonioase a individului, al comportamentului
uman, al modului de formare, dezvoltare în diferitele etape de
23

creștere și dezvoltare anatomico-fiziologică. Și importanța
fiziologiei și biochimiei a contribuit la explicarea dezvoltării
calităților motrice, la formarea, consolidarea, ca și
perfecționarea deprinderilor motrice sau a dinamicii efortului
fizic și psihic depus la antrenamente sau concursuri, ca și a
dozării acestuia, ori a explicării curbei efortului în perioada
pregătirii și a desfășurării competițiilor, toate au contribuit la
cunoașterea structurii distincte, a dinamicii în funcție de vârstă,
de sex, gradul de pregătire și de dezvoltare morfo-funcțională
etc.
Datele furnizate de științele conexe au deschis noi orizonturi
și au contribuit la îmbogățit teoriei sportului iar aceasta poate fi
considerată o beneficiară a acestor cunoștințe care au
complectat aria datelor domeniului sportului și în special au
asigurat perfecționarea procesului de pregătire, de antrenament
și concurs al sportivilor și ca rezultat final au dus la creșterea
performanțelor, la amploarea pe care o cunoaște în zilele
noastre sportul, cu impactul său în rândul miliardelor de
spectatori prezenți la marile întreceri, la marile competiții
sportive.
Rezultatele acestor științe au fost completate cu cele proprii
domeniului educației fizice și sportului și astfel, ca urmare a
experienței și activității specialiștilor din acest domeniu, s-a
constituit disciplina științifică de sinteză: „Teoria sportului”.
Aceasta poartă, în prezent și alte denumiri ca: „Știința educației
fizice și sportului“, „Știința activităților corporale ”, „Știința
activităților motorii ”, „Știința sportului”, „Știința culturii fizice
și sportului”, la care se adaugă, în ultimul timp și „Știința
mișcării“, care cuprinde și kinetoterapia.
Știința sportului cunoscută și ca „Știința antrenamentului și
concursului sportiv ”, este definită ca: „totalitatea cunoștințelor
privind sportul, antrenamentul și concursul sportiv, corelate
într-un sistem complex de noțiuni specifice și prezentate într-o
24

teorie proprie, care stabilește regulile, principiile după care se
prevăd, se valorifică și se confirmă efectele biologice și
spirituale în practica vieții sociale“ . Această știință prin
profilul componentelor sale de ordin biologic și pedagogic are
un caracter de sinteză.
Teoria sportului deci, cuprinde „toate acele discipline
științifice al căror obiect de studiu are tangență cu activitatea
sportivă și contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate
a oamenilor, la dezvoltarea și perfecționarea indicilor
dezvoltării fizice, ai capacității motrice și asigură buna
proiectare, organizare și desfășurare a activităților de
antrenament sportiv și concurs ce urmăresc realizarea de
performanțe ridicate în acest domeniu”. Aceste finalități,
obiective (după cum vom vedea într-un capitol distinct, al II-
lea) se realizează în principal, prin intermediul practicării
sportului, a exercițiilor fizice.
Știința sportului este o știință, deși unii o mai contestă,
având principalele elemente definitorii ale acesteia:
a.Are obiect propriu de studiu, care este domeniul sportului.
Teoria sportului este o disciplină care studiază problematica
teoretică, practică și metodică a antrenamentului ca proces
ciclic continu de pregătire în vederea obținerii performanței
sportive; proiectarea, organizarea și conducerea procesului de
antrenament și concurs sportiv, ca principala modalitate de a
obține performanțele sportive.
b. Are reguli, norme specifice, principii și legi (Scopul fiind
definirea acestora, a metodelor, mijloacelor, principiilor și a
procedeelor, tehnicilor de lucru pentru realizarea obiectivelor
întregii activități sportive);
c.Utilizează metode specifice cercetării științifice al acestui
domeniu, al sportului. Concret, știința sportului este
condiționată de îndeplinirea unor condiții privind: existența
unui domeniu de activitate propriu, respective cel reprezentat
25

de ansamblul activităților sportive; existența unei teorii proprii,
specifice și existența legilor care guvernează domeniul; metode
specifice precum și metodologia cercetării domeniului;
terminologie specifică și adecvată; specialiști proprii.
Figură 2. Modelul multidisciplinar al teoriei activităților motrice
(Dragnea A., Bota A., 1999)
26

CAPITOLUL III
CARACTERISTICILE MOTRICITĂȚII LA DIFERITE
ETAPE DE VÂRSTĂ
3.1. Perioadele de dezvoltare
Ontogeneza (dezvoltarea individului) cuprinde trei perioade cu
caracteristici distincte în viața fiecărui om, specificate în marea
majoritate a lucrărilor de specialitate:
• Perioada de creștere și dezvoltare;
• Perioada de maturitate și reproducere;
• Perioada de involuție (senescență).
3.1.1. Perioada de creștere și dezvoltare
Este perioada cea mai importantă pentru întreaga evoluție a
unui individ, jucând un rol primordial în:
• păstrarea unei stări optime de sănătate;
• dezvoltarea armonioasă, somatică și funcțională,
a organismului;
• realizarea unei educații integrale și permanente.
Această perioadă de creștere și dezvoltare se întinde pe un
interval de 22-23 ani.
Creșterea și dezvoltarea reprezintă complexul dinamic de procese
biologice prin care trece organismul omenesc în evoluția sa până la
maturitate. Creșterea este un proces cantitativ, de înmulțire celulară
și somatică, întruchipat de sporirea în greutate, volum și dimensiuni
ale corpului. Dezvoltarea este un proces calitativ, de diferențiere
celulară, care se traduce prin modificări și îmbunătățiri funcționale ce
marchează o perfecționare și o adaptare a aparatelor și sistemelor din
27

organism, o evoluție complexă și o integrare coordonată a lor într-un
tot unitar (M. Ifrim).
Literatura de specialitate oferă o mare varietate de informații
privind periodizarea creșterii. În funcție de particularitățile de vârstă,
anatomo-fiziologice, se prezintă următoarea periodizare:
a. Perioada embriofetală, de la concepție până la naștere;
b. Prima copilărie (de la naștere până la 3 ani).
• perioada de nou născut (primele 30 de zile);
• perioada de sugar (30 zile – 1 an).
• perioada de copil mic – antepreșcolar ( 1-3 ani );
c. Perioada de preșcolar (3-7 ani);
d. Perioada școlarității (7-18 ani).
În funcție de apariția pubertății (12-14 ani, la fete, și 14-16
ani, la băieți), se disting perioadele :
• școlară mică ( antepubertară ) 6-11 ani ;
• școlară mijlocie ( pubertară ) 11-14 ani ;
• școlară mare ( postpubertară ) 14-18 ani .
Una dintre clasificările reținute și de noi prezintă astfel
periodizarea vârstelor :
a)vârsta anteșcolară : 0-6/7 ani;
b)vârsta școlară mică sau copilăria : 6/7-10/11 ani;
c)vârsta preadolescentă ( pubertară ) : 10/11-13/14 ani;
d)adolescența : 13/14 ani-17/18 ani;
e)tinerețea : 17/18-28/30 ani;
f)vârsta maturității ( a adultului ) : 30/35-60/65 ani;
g)vârsta a III-a ( bătrânețea ) : după 65 ani.
Evoluția principalelor particularități anatomo-fiziologice ale
primelor perioade de viață, determinante pentru formarea și
afirmarea personalității sale, este sintetizată în tabelul nr.10.1.
28

Tabel 1: Primele perioade de vârstă și principalele particularități
anatomo-fiziologice
0 1 2 3 4 5 6
Perioada de
preșcolar3-7
ani-creierul ca
volum este
dezvoltat;
-aria
motrică
este
departe de
maturizare.-oasele se pot
deforma ușor
în
urma unor
solicitări
mari și
îndelungate;
-mușchii sunt
puțin
dezvoltați.-ciclul
circulator al
sângelui, la 3
ani, este de
aproximativ
15 secunde.-plămânii sunt foarte mari
față
de cutia toracică;
-căile respiratorii se dezvoltă;
capacitatea vitală, la
3-5 ani, este de 500 cm3.
Perioada
de școlarPerioada
școlară mică7-11
ani-creierul
are
greutatea
apropape
ca la adult;
funcți-
onal,
dezvolta-
rea este
incomple-
tă;
-o bună
dezvolta-
re prezintă
primul
sistem de
semnaliza-
re;
-aria
motrică
corticală se
apropie de
maturație;-crește
rezisten-
ța oaselor;
-ritmul de
creștere este
mai rapid (la
6-7 ani),
urmează,
(la 8-11 ani):
încetinire mai
ales în sfera
somatică
(creșterea
taliei);
-ritmul de
osificare
scade, nu mai
apar centri
noi (între 7-9
ani, la fete, și
7-11 ani, la
băieți);-cordul
recționează
puternic, însă
neeconomic
la efort ;
-frecvența
cardiacă
(medie) în
repaus scade
de la
100/minut, la
6 ani, la
80/minut, la
12 ani;
-rețeaua
musculară
este
dezvoltată;-plămânii încep să fie
asemănători ca structură cu
plămânii de adult, dar
volumul este mic;
-capacitatea vitală, în
creștere;
-la efort, se recurge la
accelerarea frecvenței
respirațiilor;
-mușchii respiratori,
insuficient dezvoltați;
29

-lipsește
echilibrul
dintre
procesele
corticale
fundamen-
tale, re-
marcân- du-
se o netă
predomi-
nanță a
excitației;apoi apare o
etapă de
proliferare
activă;
-pericolul
apariției
cifozei
toracice;
0 1 2 3 4 5 6
Periodizarea
creșteriiDurata Sistemul
nervosAparatul
locomotorAparatul cardio-
vascularAparatul respirator
-încep să
stabilească
legături
între
excitanții
verbali și
recțiile
musculare
motrice.-musculatura
reprezintă,
la 6 ani, 21,7% din
greutatea corpului
(față de peste 35 %
la adult);
-fibrele musculare
sunt mai lungi decât
la adult ;
-tonusul muscular
mai scăzut;
-forța slabă datorită
masei musculare
slabe.-către opt ani,
greutatea
corpului se
mărește de
aproximativ
patru ori.-către 7 ani, se
dublează
capacitatea vitală
și se triplează în
jur de 10 ani;
-numărul
mișcărilor/minut,
la 7 ani, este de
20.
30

P e r i o a d a de
școlarPerioada
școlară
mijlocie
(pubertară)11-14
ani-fenome-
nul central
al pubertă-
ții este
maturația
sexuală,
produsă
de fluxul
crescut de
hormoni
sexuali,
care
determină
apariția
caractere-
lor sexuale
secundare,
cocomi-
tent cu
profundele
modificări
somato-
vegetative
și psihice;
0 1 2 3 4 5 6
31

-sistemul
nervos se
dezvoltă
rapid;
-funcția
celui de al
doilea
sistem de
smnalizare
domină
asupra
primului;-crește masa musculară;
-oasele se dezvoltă mai
ales pe seama creșterii în
grosime;
-oasele devin rezistente la
acțiunea factorilor
mecanici, de presiune,
tracțiune și răsucire;
articulațiile slab
dezvoltate;
-mușchii se dezvoltă prin
alungirea fibrelor și nu în
grosime.-se dezvoltă
lent;
-frecvența
cardiacă scade
de la 90-100
pulsații/minut
(la începutul
perioadei
pubertare), la
82-88
pulsații/minut
(la sfârșitul
perioadei
pubertare);
-către 13 ani,
greutatea
corpului
crește de 8
ori.-dezvoltarea
toracelui este
accentuată;
-aparatul respirator
se dezvoltă intens;
-aparatul respirator
se găsește în
strânsă legătură cu
aparatul cardio-
vascular;
-către 14 ani,
capacitatea vitală
crește de 4 ori.
Perioada școlară
mare
(postpu bertară)14-18
ani-își continuă
dezvol-
tarea;
-există un
echilibru
între
excitație și
inhibiție;
-deprin-
derile
motrice se
însușesc
ușor;
-analizatorii
ajung la un
grad-oasele membrelor
prezintă un ritm lent
de creștere, se apropie
de structura și
rezistența adulților;
-mușchii cresc în
volum;
-tonusul muscular
crește.-își
accelerează
dezvoltarea;
-volumul și
greutatea
miocardului
cresc;
-frecvența
cardiacă și
tensiunea
arterială au
valori
apropiate de
cele ale
adultului;
de
maturizare
pe plan
morfolo-
gic, dar
inferior pe
plan
funcțional.-debitul
cardiac
sporește;
-la 14 ani
ciclul
circulator este
de 18
secunde.-morfologic, se
apropie de adult;
-ventilația pulmonară
se îmbunătățește;
-amplitudinea
mișcărilor respiratorii
crește;
– capacitatea vitală
sporește.
32

3.1.2. Perioada de maturitate și reproducere și cea de
involuție (senescență)
Aceste perioade din viață se desfășoară în mod diferit de la
individ la individ, în funcție de factorii genotipici (ereditari) și
parotipici existenți.
Există adeseori deosebiri între vârsta calendaristică
(cronologică), măsurată prin timpul scurs de la naștere, până la
momentul de referință pe care-l avem în vedere, și vârsta biologică a
unui organism (care este o rezultantă a evoluției bilologice a
diferitelor componente ale organismului: organe, țesuturi etc.).
În funcție de modificările alcătuirii structurilor țesuturilor și
organelor –, slăbirea activității unor organe, modificări în compoziția
chimică a țesuturilor și sângelui –, se definesc : vârsta morfologică,
vârsta fiziologică (sau funcțională) și, respectiv, vârsta biochimică.
Pe baza unor teste, se poate stabili un indice global, care, comparat
cu standardele populației, pune diagnosticul de „îmbătrânire”.
F. Verzor arată că între cele mai constante modificări care duc
la involuție sunt: creșterea tensiunii arteriale, scăderea capacității
vitale a plămânului, scăderea acomodării ochiului.
Datele Institutului de Geriatrie din București ( C.Enăchescu și
dr. C.David) subliniază și următoarele modificări psihice: scăderea
memoriei, atenției, accentuarea emotivității, astenia etc.
3.2. Principalele obiective, mijloace și forme specifice ale
activității de educație fizică și sportivă în diferite perioade ale
vieții
3.2.1. Educația fizică în perioada preșcolară
Activitatea de educație fizică se desfășoară, în principal, în
cadrul familiei și al unităților preșcolare (grădinițe) și urmărește:
• Întărirea sănătății;
• Călirea organismului prin folosirea factorilor naturali;
• Asigurarea dezvoltării fizice normale;
• Dezvoltarea organică și funcțională;
33

• Formarea principalelor deprinderi naturale motrice, de bază
(mers, alergare, sărituri, aruncări-prinderi);
• Învățarea coordonării mișcărilor;
• Formarea deprinderilor igienice;
• Formarea unor trăsături pozitive de personalitate și a unor
calități psihice afective și volitive;
• Învățarea și practicarea, sub formă de joacă, a înotului,
schiului, patinajului, ciclismului etc.
În această perioadă de viață, întreaga activitate a copilului se
caracterizează prin multă mișcare, o intensă activitate motrică. Este
etapa în care se formează motricitatea, mișcările de bază necesare în
viață. Prin acțiuni și activități coordonate, se execută corect mersul,
alergarea, săriturile, aruncările și prinderile diferitelor obiecte ușoare
etc. Către sfârșitul perioadei, se urmărește:
• aterizarea lină la coborârea prin săritură și la săriturile pe loc;
• prinderea obiectelor;
• aruncarea unui obiect la distanță și la țintă;
• menținerea echilibrului etc.
După formarea deprinderilor motrice, se urmărește perfec-
ționarea lor și într-un fel dezvoltarea unor calități motrice, ca:
mobilitatea, îndemânarea, coordonarea și dirijarea propriilor mișcări
în condiții schimbătoare.
Participarea copiilor la jocurile de mișcare, ca și la cele de
întrecere favorizează formarea unor deprinderi, priceperi
(dezvoltarea celor cognitive, afective, volitive și estetice), a unor
calități morale și a unor trăsături pozitive de personalitate.
Mijloacele de bază recomandate a fi utilizate cu copiii
preșcolari:
• sunt cele cuprinse în regimul normal de viață și joacă; se cer
folosite în condiții igienice și sub influența factorilor naturali;
• utilizarea mijloacelor de călire și fortificare a organismului;
desfășurarea activității în aer liber, în toate perioadele anului;
• folosirea gimnasticii de bază pentru formarea ținutei corecte,
orientarea în spațiu, pentru prevenirea sau corectarea atitudinilor și
deficiențelor fizice;
• jocurile de mișcare și de întrecere (se introduc spre sfârșitul
perioadei). Apoi, o dată cu acumularea unor deprinderi și abilități
34

motrice, căpătarea obiceiului temeinic de a urma cuvântul adulților și
de a-și coordona propriile acțiuni cu ale celorlalți, se recomandă
introducerea unor jocuri cu temă în situații mai complexe.
Pe lângă întărirea sănătății, asigurarea securității copiilor,
respectarea particularităților de vârstă, pregătire-dezvoltare, este
necesar să se urmărească stimularea acestora, conceperea și
desfășurarea unor activități care să-i atragă.
Specificul, particularitățile metodicii la această vârstă s-a
bucurat de o atentă și frecventă abordare din partea pedagogilor,
psihologilor, specialiștilor. Majoritatea acestora recomandă:
• demonstrația practică;
• exercițiul fizic să fie cât mai clar explicat;
• să se verifice dacă s-a înțeles ce au, concret, de făcut;
• explicațiile teoretice trebuie reduse la maxim (copiii obosesc
repede, nu pot fi mult timp atenți);
• copiii trebuie încurajați, ajutați. Pentru început, unele obiecte
cu rol de orientare și limitare, oferă posibilitatea executării corecte a
mișcărilor;
• la învățarea mișcărilor de către copii se utilizează, pe scară
largă, procedee de imitație și copiere a unor imagini sau forme;
• repetarea exercițiilor pentru consolidarea mișcărilor;
• asocierea jocurilor cu muzica, cântul;
• aprecierea mișcării, a exercițiilor fizice, a rezultatului să se
facă cu tact pedagogic;
• execuțiile în grup asigură o stare de emulație și de bună
dispoziție.
3.2.2. Educația fizică și sportivă în perioada școlară
Problemele educației fizice și sportive școlare sunt amplu
tratate în cadrul lucrării Metodica educației fizice și sportive (54) .
Câteva concluzii orientative privind activitățile formale,
nonformale și informale, utilizate în activitatea de educație fizică și
sport a elevilor se referă la principalele forme cuprinse în activitatea
didactică, în planul de învățământ: lecția de educație fizică, celelalte
activități de educație fizică și sport organizate în școală sau în timpul
liber al elevilor.
35

Aceste forme specifice domeniului educației fizice și sportive
asigură, pe lângă procesul de instruire, și recreerea, odihna activă,
compensatorie față de programul școlar, cu influențe favorabile
asupra elevilor:
• Menținerea unei stări optime de sănătate;
• Dezvoltarea fizică armonioasă, creșterea normală a orga-
nismului, a indicilor morfo-funcționali;
• Formarea deprinderilor motrice de bază, utilitar-aplicative și
specifice unor ramuri și probe sportive;
• Dezvoltarea calităților motrice de bază;
• Prevenirea și corectarea atitudinilor și deficiențelor fizice;
• Dezvoltarea și perfecționarea proceselor psihice;
• Realizarea unei căliri fizice și asigurarea unei capacități fizice
ridicate;
• Dobândirea și formarea de cunoștințe și deprinderi igienico-
sanitare;
• Realizarea unei educații fizice și sportive permanente;
• Însușirea unor cunoștințe, deprinderi, priceperi și a
atitudinilor cerute de practicarea unor sporturi;
• Educarea în spiritul olimpic, al sportivității și al fair-play-
ului.
Cultivarea plăcerii de a practica exercițiile fizice, diferite
sporturi și activități turistice, în scop recreativ și de divertisment.
Pentru realizarea acestor obiective, în activitatea ce se va
concepe și se va desfășura, trebuie să se respecte următoarele
principii didactice:
• Principiul accesibilității;
• Principiul intuiției;
• Principiul participării conștiente și active;
• Principiul sistematizării și al continuității;
• Principiul însușirii temeinice.
Metodele de instruire utilizate, de transmitere a cunoștințelor,
de formare a priceperilor și deprinderilor, de verificare, apreciere și
stimulare a activității elevilor:
• Metode verbale: explicația, conversația etc.;
• Metode practice (intuitive): demonstrația, repetarea etc.;
36

• Metode pentru evaluarea rezultatelor și aprecierea activității
și a progresului realizat.
Principalele cerințe de care se va ține seama în programarea
activității:
• Concordanță între obiectivele urmărite și posibilitățile de a le
realiza;
• Respectarea particularităților elevilor (vârstă, sex, starea de
sănătate, nivelul de pregătire, gradul de dezvoltare a calităților
motrice);
• Volumul de priceperi și deprinderi motrice;
• Stabilirea conținutului activității în funcție de baza materială
existentă;
• Organizarea activităților în aer liber și utilizarea factorilor
naturali;
• Prevenirea accidentelor în timpul desfășurării activităților de
educație fizică și sport și respectarea cerințelor igienico-sanitare.
3.2.3. Educația fizică și sportivă în perioada de maturitate
La vârsta adultă, prin activitățile sportive se urmărește:
• Menținerea unei stări optime de sănătate;
• Funcționarea optimă a organismului și asigurarea unei
capacități înalte în activitatea de instruire și cea productivă;
• Dezvoltarea fizică armonioasă și echilibrată;
• Consolidarea calităților motrice;
• Formarea și dezvoltarea, la un nivel superior, a priceperilor și
deprinderilor necesare în profesie, în activitatea aleasă;
• Formarea și dezvoltarea trăsăturilor pozitive morale, de
personalitate: caracter, temperament, atitudini și aptitudini;
• Pregătirea pentru educația pentru timp liber, cea fizică și
sportivă continuă și adecvată vârstei. Cultivarea bucuriei, a unui
tonus ridicat, prin mișcarea în aer liber;
• Practicarea individuală și în grup (colectiv) a diferitelor
ramuri sportive.
• Dobândirea și perfecționarea cunoștințelor priceperilor și
deprinderilor specifice;
37

• Realizarea educației sportive, cultivarea spiritului sportiv și
de fair-play în întreaga viață a individului;
• Dezvoltarea și perfecționarea unor deprinderi estetice și
artistice;
• Pregătirea, formarea și dobândirea unor priceperi și
cunoștințe pentru practicarea diferitelor forme de turism;
• Diminuarea influențelor nocive ale stresului, ale celorlalți
factori poluanți, prin practicarea exercițiilor fizice și a sportului;
• Realizarea unei odihne active și divertisment prin practicarea
mijloacelor educației fizice și sportive. O angajare în activitățile
„Sportul pentru toți”.
Tabel 2: Alergarea de jogging, durata în minute (după Wollbenberg)
Vârsta (ani) Sexul Lunile de la începerea alergării
1 2 3-4 5-6
25-33 Bărbați 10 12 15 18
34-44 8 10 13 16
44-56 6 8 11 14
Peste 60 4 6 9 12
22-29 Femei 6 9 12 15
30-41 4 7 10 13
42-57 3 5 8 11
Peste 58 2 4 6 9
Pentru tinerii cuprinși în învățământul universitar (mai cu
seamă în primii doi ani), ca și pentru cei ce-și satisfac serviciul
militar, educația fizică se realizează pe baza unor programe ce au o
orientare profesional-aplicativă riguros conturată. Vârsta adultă este
vârsta la care acumulările din perioada școlară, cunoștințele,
deprinderile, în general, educația permanentă se manifestă concret.
Participarea la activitatea de educație fizică și sportivă (ca practicanți
sau ca spectatori) este facultativă.
38

Conținutul, formele de organizare, particularitățile de care
trebuie să se țină seama sunt prezentate în capitolul „Sportul pentru
toți”.
3.2.4. Educația fizică la vârstă înaintată
Desfășurarea unor activități sportive, după perioada de
maturitate, urmărește să asigure:
• Menținerea unei stări cât mai optime de sănătate sau refacere
a sănătății;
• Întârzierea, diminuarea proceselor de îmbătrânire a celulelor;
• Sporirea posibilităților funcționale ale organismului;
• Menținerea unei cât mai bune capacități de muncă și activități
creatoare, a deprinderilor și calităților motrice;
• Corectarea, diminuarea deficiențelor fizice;
• Practicarea exercițiilor fizice sub forma gimnasticii igienice, a
sportului, a alergării, plimbărilor, a drumețiilor, activităților turistice,
în scop recreativ și de divertisment (De exemplu, alergarea de
jogging conform distanțelor de alergare prevăzute în tabelul
nr.10.2.).
În organizarea activității, se va ține seama, în permanență, de
avansarea pe trepte de vârstă, de gradul de pregătire, ca și de
posibilitățile fizice ale participanților. Periodic, este recomandabil ca
practicanții exercițiilor fizice să efectueze și câte un control medical și
chiar să utilizeze autocontrolul și să folosească frecvent mijloacele de
odihnă și refacere după efort. Activitatea se recomandă să se desfășoare
în principal în aer liber, urmărindu-se permanent corecta dozare a
efortului
39

CAPITOLUL IV
CAPACITATEA MOTRICĂ
4.1. Aspecte generale
Capacitate provine din cuvântul latin “capacitas“ și
are următoarele sensuri:
calitatea de a fi începător, întindere sau
mărime a unui lucru în raport cu ceea ce conține sau poate conține,
volumul unui obiect sau cantitate dintr-o mărime pe care o poate
acumula un sistem tehnic sau fizic;
îndemânare, abilitate, aptitudine, forță de a
face ceva într-un anumit domeniu;
om destoinic, priceput, învățat, savant;
mărime caracteristică a unui sistem fizic
sau tehnic, exprimată prin raportul a două mărimi de naturi diferite
sau de aceeași natură;
posibilitatea cuiva de a efectua o anumită
operație, de a produce un efect sau de a suferi o anumită
transformare;
drept, putere legală de a face un act.
Capacitatea (engl.: „ability”, germ.: „letstunh”, franc.:
„capacité”) reprezintă, după părerea lui Pieron, „putința de a obține o
reușită în exersarea unei evaluări directe, sub rezerva de a-l pune la
încercare pe cel a cărui capacitate vrem să o cunoaștem; ea este
condiționată de o aptitudine pe care o relevă indirect, dar depinde de
condițiile probabile, între care gradul de maturizare sau de involuție
a formației educative sau a învățării și exercițiului“.
Capacitatea este o rezultantă plurifactorială determinată
de aptitudini, de gradul de maturizare a personalității, de învățare și
exercițiu. Poate fi educată, dezvoltată prin exercițiu sau “atrofiată“
prin insuficienta utilizare, factor mai des implicat decât diminuarea
fiziologică legată de vârstă.
40

În domeniul nostru se vorbește despre termeni cum ar fi
capacitatea motrică, capacitatea de performață, capacități motrice,
capacități condiționale, capacități intermediare.
Calitate provine din cuvântul latin “qualitas“ și are
următoarele sensuri:
din punct de vedere filosofic: calitatea este o
categorie prin care se desemnează sistemul însușirilor esențiale ale
unui obiect, ale unui fenomen, în virtutea cărora el este obiectul dat
și nu altul;
în logică: calitatea reprezintă un criteriu de
clasificare a judecăților de predicție după însușirile lor de a fi
afirmative și negative;
calitatea privită ca o însușire bună sau nu sau ca fel
de a fi bun sau rău;
calitatea ca situație, poziție, titlu, condiție care
constituie sau dă un anumit drept.
Mulți specialiști s-au ocupat de problema capacității
motrice încercând să determine structura acesteia (Manno, 1984).
Denumirea generică a capacităților omului de a face mișcări în raport
de forță, viteză sau rezistență este diferită. Capacitățile motrice sunt
denumite de unii autori (Zațiorski, 1958, Demeter, 1981), drept
calități fizice, iar alții (Cârstea, Gh.,1999) le numesc calități motrice.
În literatura română de specialitate, întâlnim capacitatea
motrică și calitatea motrică exprimând posibilitatea motrică limitată.
Altfel spus, starea capacității este reprezentată de calitatea motrică la
un moment dat, aceasta fiind pusă în evidență de o testare.
Talentul cu care individul execută anumite exerciții este
variabil. Talentul este în cea mai mare parte de natură genetică.
Forța, viteza și rezistența moștenite joacă un rol important în
atingerea nivelurilor înalte de performanță. Ele mai sunt numite
calități dominant motrice sau biomotrice (Bompa T., 2002). Motric
se referă la mișcare, iar prefixul bio- ilustrează importanța biologică
a acestor calități.
Capacitatea biologică a individului este cauza, iar
mișcarea este efectul. Ceea ce solicită este capacitatea de a controla
cauza pentru a executa cu succes efectul.
41

Capacitatea motrică cuprinde (A.Dragnea, A.Bota,
1999):
•componentele stabile: aptitudini, calități motrice,
deprindri motrice, structuri operaționale, cunoștințe, experiență;
•componentele de stare: motivație, stări emoționale,
care pot favoriza, reduce sau bloca exprimarea capacității motrice;
Capacitatea motrică este deci o rezultantă
plurifactorială, un vector ce rezultă din interacțiunea componentelor
sus-menționate.
Aceasta evoluează după o curbă ascendenta, se lărgește
și se restructurează prin maturizare, instruire, educare. Evoluția sa nu
este lineară, ci sinuoasă, cu momente de stagnare sau regres;
caracteristicile de constanță ale capacității motrice sunt asigurate de
prezența aptitudinilor, deprinderilor motrice, iar regresul sau
stagnarea pasageră e determinată de motivație sau de stările afective.
"Capacitatea motrică este ansamblul posibilităților
motrice naturale și dobândite prin care se pot realiza eforturi variate
ca structură și dozare" ( Terminologia educației fizice și sportului,
Editura Sport-Turism, București, 1978).
Edw. Fleishman, citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999,
înțelege prin capacitatea motrică un complex de factori reprezentat
astfel:
42

Figură 3: Capacitatea motrică (Edw. Fleishman, citat de Dragnea A, Bota
A., 1999)
În urma acestei prezentări capacitatea motrică,
reprezintă un complex de manifestări preponderent motrice (pricepri
și deprinderi), condiționat de nivelul de dezvoltare a calităților
motrice, indicii morfo- funcționali, procesele psihice (cognitive,
afective, motiv aționale) și procesele biochimice metabolice, toate
însumate, corelate și reciproc condiționate, având ca rezultat
efectuarea eficientă a acțiunilor și actelor solicitate de condițiile
specifice în care se practică activitățile motrice.
Un alt termen al cărui sens nu este întotdeauna clar
precizat este acela de aptitudine motrică, confundat cu capacitatea
motrică. M. Epuran, citat de A.Dragnea, A.Bota, 1999, p.45,
consideră aptitudinea motrică ca " sistem de procese fizice sau
psihice organizate în mod original pentru efectuarea cu rezultate
înalte a activității". V. Horghidan, citată de aceeași autori, o privește
ca pe o însușire fizică sau psihofizică care permite obținerea unor
rezultate supramedii, în ceea ce privește progresul și nivelul maxim
posibil.
Aptitudinea exprimă ideea de potențialitate, ea fiind
substratul constitutiv al capacității, preexistent acesteia, care va
depinde de evoluția naturală, de exercițiu, de formația educațională,
ele. Aptitudinea constituie în fapt o virtualitate, în vreme ce
capacitatea motrică poate fi obiectul unei evaluări directe. Singer
operează distincția conform căreia aptitudinile psihomotrice se
deosebesc de cele motrice prin faptul că sunt mai rafinate,
cuprinzând un grad superior de manifestare a funcției perceptive și
intelectuale (A.Dragnea, A.Bota, 1999).
4.2. Calități motrice
Calitatea motrică este definită ca "aptitudine a
individului de a executa mișcări cu indici de viteză, forță, rezistență,
îndemânare, etc". Termenul de calitate ni se pare mai vag decât cel
de aptitudine, el desemnând o însușire universală a individului, ce
43

poate avea niveluri dintre cele mai diverse. Nivelul calității motrice
se apreciază pe baza interrelației dintre masa corpului pe de o parte și
spațiul, și respectiv timpul, în care se desfășoară mișcarea
(A.Dragnea, A.Bota, 1999).
Calitățile motrice pot fi definite ca însușiri ale
organismului, concretizate în capacitatea de a efectua o mișcare, în
orice activitate cotidiană sau de educație fizică și sportivă, cu anumiți
indici de forță, îndemânare, mobilitate, rezistență și viteză.
În ceea ce privește abordarea terminologică a calităților
motrice, există părerea mai multor specialiști (Cărstea, Gh.,1999,
Todea,S.F.,2001) că este bine să se folosească termenul de “educare“
a calităților motrice sau conceptul de calități fizice sau capacități
fizice..
Calitățile motrice se dezvoltă de-a lungul vieții, în
anumite perioade optime. Calitățile personalității umane se educă, iar
cele motrice se dezvoltă. În numeroase lucrări de specialitate se arată
că într-un stadiu primar aceste calități există, nativ, deci nu se poate
vorbi despre o formare a lor.
Calitățile motrice au un parametru caracteristic, prin
care se poate determina valoarea și aportul lor la realizarea diferitelor
acțiuni motrice. Astfel pentru forță acest parametru este încărcătura,
pentru îndemânare este gradul de complexitate și precizia acțiunii,
pentru rezistență este durata acțiunii, iar pentru viteză este
repeziciunea mișcărilor.
În activitatea de educație fizică și sportivă, dezvoltarea
calităților motrice are o importanță deosebită:
reprezintă o finalitate a activităților de educație
fizică și sport;
este o componentă a procesului instructiv –
educativ;
asigură dezvoltarea fizică armonioasă și
contribuie la menținerea unei stări optime de sănătate;
influențează favorabil indicii marilor funcțiuni
ale organismului, motricitatea generală și calitățile moral – volitive;
asigură tonicitatea și troficitatea organismului;
44

valorifică superior disponibilitățile genetice ale
organismului;
favorizează creșterea capacității de efort a
organismului;
condiționează formarea, consolidarea și
perfecționarea deprinderilor și priceperilor motrice cu care sunt în
relație de interdependență;
influențează, în mod favorabil, dezvoltarea, prin
transfer, și a altor calități motrice;
dezvoltarea calităților motrice se face printr-o
mare varietate de căi și mijloace specifice, dar și prin acțiuni
independente și în condiții relativ simple.
Efectuarea unui act sau acțiune motrică este determinată de
mai multe calități motrice. Acestea au, în funcție de complexitatea
actului motric, ponderi diferite.
4.2.1. Viteza
4.2.1.1. Definiții
Viteza este una dintre calitățile motrice ale cărei
definiții sunt controversate, unii autori mergând până la excluderea ei
din rândul acestora, considerând-o rezistență de scurtă durată.
Analizând însă mai profund modul de efectuare a actelor și acțiunilor
motrice, constatăm că una din componentele temporale este tocmai
rapiditatea cu care se execută. Din acest motiv putem exprima
execuția în termeni calitativi (foarte repede, rapid, lent, foarte lent –
ceea ce se cunoaște sub numele de tempo) și cantitativi – durată. Cel
mai des însă mișcările sunt apreciate simultan după caracteristicile
spațiale și temporale, făcându-se raportul dintre durată și lucrul
mecanic efectuat.
Viteza, în accepțiunea cea mai largă se referă în
principal la rapiditatea efectuării mișcării sau actului motric în
unitatea de timp. Ea se determină prin lungimea traiectoriei parcurse
în timp sau prin timpul de efectuare a unei mișcări. Se apreciază în
m/sec., sau în unități de timp.
45

Viteza, sub diferitele sale forme de manifestare este
o calitate motrică deosebit de importantă în toate ramurile de sport în
care este implicată, sau în combinație cu alte calități, ea determinând
de cele mai multe ori succesul. Dar, nu în toate cazurile viteza
maximă este importantă, ci viteza optimă de execuție.
Cercetările arată, iar acest lucru este bine cunoscut,
că viteza este puternic determinată genetic, depinzând foarte mult de
bagajul ereditar al subiecților.
În 1990, T.Ardelean consideră viteza ca fiind
“capacitatea omului de a efectua mișcările într-un timp cât mai
scurt.“ N. Alexe (1999) definește viteza ca fiind “capacitatea de a
efectua o mișcare dată sau o suită de mișcări într-un timp cât mai
scurt.“, iar A.Demeter (1981) afirma că viteza este “capacitatea
organismului de a executa mișcările cu rapiditate și frecvență mare.“
Gh.Cârstea (1999) aprecia că viteza este “capacitatea de
a executa acte sau acțiuni motrice, cu întreg corpul sau numai cu
anumite segmente ale acestuia, într-un timp cât mai scurt, deci cu
rapiditate maximă, în funcție de condițiile existente.“
În 1958, V.Zațiorski, considera că viteza este
„capacitatea omului de a efectua acțiunile motrice într-un timp
minim pentru condițiile respective”, iar Harre (1973), referindu-se la
o formă de manifestare a vitezei, definea viteza de deplasare cu cea
mai mare rapiditate posibilă. R.Manno, în 1992, înțelege viteza ca
fiind „aptitudinea de a realiza acțiuni motrice într-un timp minim”.
Gh.Mitra și Al.Mogoș (1977), dar și A.Dragnea (1991), definesc
viteza ca fiind „iuțeala sau rapiditatea” cu care se efectuează
acțiunile motrice în unitatea de timp.
În concluzie, viteza reprezintă realizarea unor acte și
acțiuni motrice în cel mai scurt timp posibil, cu întreg corpul sau
numai cu anumite segmente ale acestuia cu rapiditate și frecvență
mare.
După A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002, viteza
este o caracteristică (calitate) spațio-temporală a mișcărilor, care nu
poate fi discutată fără a face referiri și la alte caracteristici temporale
ale mișcărilor: tempoul și ritmul.
Tempoul reprezintă densitatea mișcărilor pe unitatea
de timp (numărul de pași / sec). deși este strâns legată de tempou,
46

viteza poate fi diferită. Tempoul mișcărilor depinde de masa
corpului, segmentelor aflate în mișcare și de momentele de inerție.
Tempoul reprezintă o caracteristică importantă în
direcția stabilirii intensității efortului și implicit a gradului de
solicitare a organismului de către un anumit exercițiu fizic.
Precizarea tempourilor de execuție reprezintă o măsură metodică
indispensabilă în dozarea exercițiilor fizice, adică în stabilirea
intensității activităților.
Eforturile de viteză sunt caracterizate în funcție de
durata lor, de intensitatea maximală și submaximală, având un loc
bine precizat în educație fizică și în antrenamentul sportiv.
Ritmul este o noțiune folosită pentru a caracteriza
cele mai diferite fenomene și desfășurarea lor în timp. Astfel, se
poate vorbi despre ritmuri biologice, astronomice, de tip circadian
(zilnic), hebdomadar (săptămânal), lunar, anual, ritm muzical, al
mișcărilor etc.
Ritmul are caracteristică principală periodicitatea
repetării fenomenului, succesiunea intervalului de timp și accentele
rezultate din desfășurarea lui. Ritmul mișcărilor definește efectuarea
unui efort în timp și spațiu, precum și raportul dintre aceste două
mărimi.
Ritmul este prezent în efectuarea oricărui act motric,
acțiune și activitate motrică, fiind o componentă temporală strâns
legată de viteză dar și de coordonare și precizie, abilitate.
4.2.1.2. Factori de condiționare
Factorii care determină o bună viteză sunt numeroși
și variați. Aceștia sunt de natură genetică (biologică, psihologică –
zestrea ereditară) și pedagogică. Din punctul de vedere al zestrei
biologice se disting factori morfologici, funcționali și de natură
biochimică – metabolică corelați cu factori psihologici (calitatea
analizatorilor, atenția, tenacitatea, consecvența, tipul de sistem
nervos).
În ceea ce privește factorii biologici, unii sunt de
natură nervoasă iar alții sunt de ordin anatomic, funcțional:
47

⇒ mobilitatea desfășurării
proceselor nervoase, viteza alternării proceselor de excitație cu
cele de inhibiție, precum și intensitatea acestora;
⇒ timpul de latență sau de
reacție care, la rândul său, depinde de calitatea nervului, a
mușchiului și a sinapsei;
⇒ viteza de conducere a
impulsului nervos (aferent și eferent) prin rețeaua nervoasă;
⇒ viteza de contracție a
mușchiului în urma excitației nervoase;
⇒ forța mușchiului care intră
în contracție;
⇒ lungimea segmentelor
implicate în activitate, mobilitatea articulară și elasticitatea
musculară;
⇒ capacitatea de coordonare
a grupelor musculare;
⇒ tipul fibrelor musculare
din care este alcătuit mușchiul, fibre albe F.T. ( Fast-Twitch
glycolitic fibers – fibre rapide) sau roșii S.T. ( Slow – Twitch
oxidative fibers – fibre lente);
⇒ bogăția de compuși
macroergici a fibrei musculare (CP și ATP).
Factorii amintiți cunosc o îmbunătățire în urma
procesului de educație fizică. Astfel, în urma unor programe de
pregătire speciale de viteză scade cronaxia îmbunătățindu-se
excitabilitatea neuromusculară, se scurtează perioada de latență,
cresc rezervele de compuși energetici care stau la baza eforturilor de
viteză.
Rapiditatea contracției musculare este cu atât mai mare cu cât
posedă mai multe fibre albe (F.T.) (Coyl și colab. 1974, Karlson și
colab. 1975 – citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002). Aceste
fibre sunt bogate în compuși macroergici, creatin – fosfat (CP) și
acid adenozintrifosforic (ATP), precum și în glicogen, având în mod
firesc și enzimele necesare producerii energiei anaerobe.
48

Fibra musculară de tip II (FT) este fibra rapidă. Mușchii striați
sunt constituiți din fibre lente și fibre rapide. Printr-un program de
pregătire specifică s-a demonstrat posibilitatea transformării într-o
oarecare măsură a fibrelor roșii în fibre albe, pregătirea fiind
canalizată pe forță cu încărcături mari. Electrostimulația, metodă care
duce la creșterea forței explozive, duce și la îmbunătățirea vitezei.
(G.Rață, B.C.Rață,1999)
Fibrele roșii sunt opuse celor albe având în
compoziția lor mioglobină, glicogen și enzime pentru producția
aerobă de energie. Fibrele roșii și fibrele albe se deosebesc atât din
punct de vedere structural, dar și al enzimei miozin – atepazei care
este în cantitate mai mare, cu cât durata contracției este mai mică.
Indivizii cu aptitudini de viteză, sprinterii pe 100 m
și 200 m au un procent mai ridicat de fibre albe decât alergătorii pe
distanțe lungi. Prin programe de pregătire specifice vitezei, detentei
sau forței se constată o îngroșare a fibrelor musculare care devin mai
puternice crescând astfel forța de contracție cu 25% (Karlson, 1975,
citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).
Lungimea pârghiilor segmentelor corpului și
înălțimea au o influență decisivă asupra vitezei (segmentele scurte
favorizează o viteză mai mare). De asemenea, persoanele de sex
masculin au o mai bună viteză decât cele de sex feminin.
În opinia lui V. Tudor (1999), viteza depinde de două mari
categorii de factori:
1.Factorul central – nervos
Este reprezentat de rapiditatea cu care alternează procesele
fundamentale, excitația și inhibiția. De mobilitatea acestor procese va
depinde și rapiditatea cu care mușchii se contractă și se relaxează.
Factorul central este reprezentat de gradul de coordonare și relaxare,
fiind vorba despre coordonarea intramusculară și intermusculară
2.Factorul periferic, muscular sau neuromuscular
Este reprezentat de tipul fibrelor din structura mușchiului,
forța musculară, sursele energetice, elasticitatea, întinderea și
capacitatea de relaxare, starea de încălzire a musculaturii, oboseala.
Alți autori (G.Rață, B.C.Rață,1999) definesc alte categorii de
factori care influențează viteza structurați astfel:
1.Factori greu perfectibili:
49

starea de funcționalitate a analizatorilor (vizual,
auditiv, cutanat, kinestezic), în sensul nivelului aucuității, fineței și
preciziei.
mobilitatea desfășurării preceselor nervoase,
viteza alternării proceselor de excitație cu cele de inhibiție, dar și de
intensitatea de manifestare a acestora.
capacitatea de analiză și sinteză de la nivelul
scoarței cerebrale.
timpul de latență sau de reacție, care la rândul
său depinde de calitatea nervului, a mușchiului și a sinapsei.
viteza de conducere a influxului nervos aferent
și eferent de-a lungul rețelei nervoase.
viteza de contracție a mușchiului determinată de
apariția excitației nervoase.
tipul de inervație de la nivelul plăcii motorii.
talia și, în special, lungimea segmentelor ce
participă la activitate.
2.Factori morfologici și biologici, perfectibili:
tipologia fibrei musculare.
cantitatea de compuși macroergici.
mobilitatea articulară și elasticitatea musculară.
nivelul de dezvoltare a celorlalte calități motrice
(mai ales forța).
Există și alți factori considerați de specialiști ca având o
contribuție foarte mare în manifestarea vitezei:
ereditatea care influențează în mare parte
mobilitatea proceselor nervoase.
calitatea nervului, a mușchiului.
Din punct de vedere psihic, există doi factori care influențează
(Ardelean, 1990):
capacitatea de mobilizare psihică.
capacitatea de concentrare a atenției.
4.2.1.3. Forme de manifestare
50

Realizarea actelor și acțiunilor motrice implică, cu
ponderi diferite, mai multe forme de manifestare a vitezei. Astfel,
putem aminti:
Viteza de reacție – mai corect timp de latență –
constă în rapiditatea cu care un subiect răspunde la excitanți de
diferite naturi (vizuali, auditivi, tactili). După V.M.Zațiorski (1958),
viteza de reacție are cinci componente:
1. apariția excitației în receptor, ce
presupune un proces de codificare a semnalului pentru a putea fi
transmis în verigile nervoase următoare;
2. transmiterea excitației codificate
prin receptorul senzitiv către verigile corespunzătoare ale sistemului
nervos;
3. analiza semnalului de către
centrii nervoși și recodificarea acestuia în vederea transmiterii pe
căile motorii;
4. transmiterea semnalului prin
căile motorii;
5. excitarea mușchiului care prin
contracție materializează reacția de răspuns sub forma lucrului
mecanic.
Se consideră că cea de-a treia componentă consumă
cel mai mult timp din perioada de latență. Putem aprecia că viteza de
reacție depinde, în final, de calitatea fiecăreia dintre componente,
precum și de unele aspecte psihologice.
Viteza de reacție este influențată, mai ales în probele
de sprint, de tensiunea premergătoare startului, ceea ce demonstrează
că fondul psihologic, pregătirea pentru probă asigură rezultate mai
bune ale timpului de reacție.
Viteza de reacție (la semnale vizuale) înregistrează
valori diferite în funcție de vârstă, după o dinamică ascendentă,
începând cu 8 – 10 ani până la 20-30 de ani, când se ating valorile
maxime, după care încep să scadă treptat (Weineck, 1983, Grosser,
1976, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).
Reacțiile la stimulii vizuali sunt mult mai lente decât
cei la stimuli acustici.
51

Reacțiile la diferite semnale pot fi simple sau
complexe.
Reacția simplă constă dintr-un răspuns corect la un
semnal dinainte cunoscut, care apare însă inopinat. Acest tip de
reacție este deosebit de important nu numai în sport, ci și în viața de
zi cu zi. Se consideră că oamenii care au o bună reacție simplă sunt
mai rapizi și în alte situații (Smirnov, 1965, citat de A. Dragnea, S.
Mate-Teodorescu, 2002).
Reacția complexă se manifestă în două situații tipice:
reacția la obiecte sau segmente ale corpului în deplasare și reacția la
alegere.
Viteza de execuție reprezintă rapiditatea cu care se
efectuează o mișcare, sau timpul scurs de la începutul până la
sfârșitul mișcării. Acest tip de viteză este foarte important în
majoritatea ramurilor de sport, ciclice, aciclice și combinate, intrând
în relație cu alte calități motrice. În sport, viteza de execuție este
determinată de nivelul tehnicii sau de gradul de însușire a
deprinderilor, precum și de nivelul celorlalte calități motrice, în
special de forță. De asemenea, viteza de execuție este determinată de
viteza de reacție simplă și complexă.
Viteza de repetiție se întâlnește și sub denumirea de
frecvență a mișcărilor și viteză de deplasare. Acest tip de viteză se
întâlnește în special în ramurile de sport ciclice, la mișcările care se
repetă într-o succesiune rapidă într-o unitate de timp. Ea poate fi
definită ca fiind frecvența cea mai înaltă cu care se pot repeta
mișcările într-un timp cât mai scurt.
Principalul factor care determină viteza de repetiție
este mobilitatea proceselor nervoase, rapiditatea cu care alternează
procesele de excitație cu cele de inhibiție care asigură și alternarea
contracțiilor cu relaxarea (G.Rață, B.C.Rață,1999). Mobilitatea
proceselor nervoase fundamentale este determinată la rândul ei de
calitatea sistemului nervos care este condiționat genetic. Deci, acest
tip de viteză este mai greu de dezvoltat.
Viteza de repetiție este condiționată de tempoul de
execuție și de ritm. Cu cât tempoul și ritmul sunt mai mari, cu atât
viteza este mai mare, crescând proporțional și intensitatea efortului.
52

Astfel, a fost ales tempoul ca măsură a intensității sau a gradului de
solicitare a organismului.
Contracția puternică a mușchilor, urmată de o
relaxare cât mai mare a acestora, este specifică sportivilor bine
antrenați, relaxarea având un rol foarte important în menținerea
ritmului și tempoului pe perioade mai lungi de timp, asigurându-se
refacerea mușchiului și o stare optimă a proceselor nervoase. În
condițiile unor tempouri foarte ridicate, mușchii lucrează numai în
zonele de maximă amplitudine, nereușind să realizeze scurtări
complete, ceea ce creează un regim aproape izometric.
În legătură cu acest tip de viteză este și capacitatea
de accelerare a subiectului, sau capacitatea de a atinge cât mai rapid
o viteză maximă, denumită de unii autori capacitate de demaraj. În
probele de sprint aceasta este influențată de forța membrelor
inferioare și lungimea pasului, mobilitatea articulară și elasticitatea
musculo-ligamentară. Se consideră că la un om frecvența pașilor
poate ajunge la 5 repetări pe secundă (C.Florescu și colab., citat de
A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002). Aceasta scade odată cu
mărirea încărcăturii și creșterea duratei efortului. În cazul în care
încărcătura și durata efortului depășesc 2/3 din posibilitățile maxime,
frecvența scade substanțial.
A.Demeter (1981) descrie următoarele tipuri de viteză:
viteza de reacție (latența reacției motrice);
viteza de execuție;
viteza de repetiție;
viteza de deplasare (include viteza de reacție, de
execuție și de repetiție fiind considerată cea mai complexă);
viteza de angrenare (de accelerare);
viteza de opțiune (componentă a vitezei de
reacție și a vitezei de execuție, reprezentând inteligența subiectului).
J.Weineck (1992) distinge patru forme de manifestare a
vitezei:
viteza de reacție;
viteza ciclică;
viteza aciclică;
viteza de deplasare.
53

T.Bompa (1990) menționează trei tipuri de viteză:
timpul de reacție;
frecvența mișcărilor pe unitatea de timp;
viteza de deplasare.
T.Ardelean (1990), menționează două forme de manifestare a
vitezei specifice atletismului:
a.forme elementare, valabile numai pentru atletism:
viteza de reacție;
viteza de execuție;
viteza de repetiție.
b.forme combinate:
viteză de accelerare;
viteză de deplasare.
4.2.1.4.Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei
Evoluția vitezei în ontogeneză este diferită la bărbați
și la femei. Posibilitățile de dezvoltare, de asemenea sunt diferite.
Încă de la vârsta de 10 ani se poate acționa sistematic pentru
dezvoltarea tuturor formelor de manifestare a vitezei și efectul
acționării sistematice scade treptat până la vârsta maturizării
definitive (20-22 ani la băieți și 18-19 ani la fete). În urma unor
studii, (Firea,E., Dragnea, A., 1988, 1989), efectuate pe un grup de
copii de 10 ani, sportivi și nesportivi s-a arătat faptul că fetele sunt
capabile să dezvolte o viteză de deplasare mai bună decât băieții, cu
0,3 sec. De asemenea, s-au înregistrat progrese nete ale copiilor
sportivi față de nesportivi. Însă de la vârsta de 11 ani, când băieții le
egalează pe fete, progresul este superior tot restul vieții.
Performanțele în domeniul vitezei sunt în mare
măsură condiționate de nivelul forței musculare (forței explozive, în
special) și de capacitatea de coordonare sau ușurința în efectuarea
acțiunilor motrice respective.
O creștere a forței va determina și o creștere a vitezei
(mai ales de reacție); în cazul efectuării mișcărilor fără îngreuieri sau
cu încărcături ușoare și medii, mărimea vitezei depinde de nivelul
forței (Matveev, 1980, citat de A. Dragnea, S. Mate-Teodorescu,
54

2002). Dacă se lucrează cu viteză maximă de execuție în condițiile
efectuării mișcărilor fără îngreuieri, aceasta nu se va îmbunătății. În
cazul utilizării mișcărilor cu îngreuieri (exerciții cu încărcături mici,
medii și mari), vom avea ca rezultat creșterea și a forței și a vitezei,
în toate condițiile.
Programul de forță efectuat pentru dezvoltarea
vitezei are două sarcini fundamentale:
1.creșterea forței maxime;
2.dezvoltarea capacității de a manifesta o forță
mare în condițiile mișcărilor rapide (forță –
viteză).
Specifică pentru viteză este a doua sarcină, care se
realizează numai cu ajutorul forței maxime.
S-a demonstrat că, prin lucrul de forță, care duce la
mărirea secțiunii transversale a mușchiului, se realizează și
disponibilități pentru a efectua un număr mai mare de repetări.
Aceasta favorizează alunecarea actinei și miozinei, ceea ce are ca
rezultat în final mărirea vitezei de contracție.
Tensiunea musculară este determinată de numărul de
punți transversale care acționează între miofilamente, valorile
maxime ale tensiunii fiind între 90% și 110% din lungimea de repaus
a mușchiului. W.Hasselbach (citat de Dragnea, Mate, 2002, pag.335)
consideră că viteza de scurtare a mușchiului este determinată de
numărul punților transversale.
Dezvoltarea forței de impulsie (explozive) la
alergătorii de sprint are efecte favorabile asupra lungimii pașilor și a
frecvenței acestora. Dacă impulsul în faza de sprijin este mai mare,
crește lungimea pasului și se scurtează timpul de sprijin determinând
creșterea semnificativă a tempoului.
Alte aspecte importante privind bazele metodice ale
dezvoltării vitezei se desprind din analiza proceselor biochimice care
stau la baza eforturilor de viteză. Astfel, viteza este determinată de
resursele energetice existente la nivelul mușchiului și viteza de
mobilizare a acestora, durata menținerii acesteia fiind în strânsă
corelație cu tipul de energie consumată. În eforturile de până la 10
sec., care necesită o mobilizare energetică masivă (turnover), se
epuizează fosfații energetici ATP și CP. Această activitate nu
55

depinde de aportul de oxigen și nici nu produce cantități detectabile
de acid lactic, deci nu depinde de aportul de ATP furnizat prin
glicoliză anaerobă. Dacă efortul se menține până la 50 sec. și peste,
limită care constituie și momentul optimal al glicolizei anaerobe, se
constată și producerea de mari cantități de acid lactic, coprodus final
al acestui tip de glicoliză.
Concentrațiile maxime de lactat (25 – 30 mmoli/kg
în mușchi și 20 – 25 mmoli/kg în sânge) au fost măsurate la subiecți
care au prestat eforturi de alergare, înot sau patinaj și au avut ca
rezultat scăderea valorilor pH-ului în mușchi (6,3 – 6,4) și în sângele
arterisl (6,8 – 6,9). Condițiile acide nu pot fi compensate de
sistemele tampon existente în sânge, ceea ce duce la scăderea
intensității efortului sau chiar încetarea acestuia, ca urmare a
inhibării enzimelor glicolitice prin feed-back metabolic (A.Dragnea,
S.Mate-Teodorescu, 2002).
Activitățile fizice de scurtă durată, ca cele de viteză,
determină o creștere a activității enzimelor celulare implicate în
glicoliză. Sportivii antrenați special pentru efortul anaerob pot tolera
concentrații mai mari de acid lactic comparativ cu persoanele
neantrenate. Mușchiul scheletic este de asemenea adaptat special prin
posesia echipamentului enzimatic necesar metabolizării lactatului.
Dar, numai 10% din lactatul care dispare din mușchi în pauzele de
refacere după eforturi maximale poate fi pus pe seama difuziunii sale
în sângele circulant. De aceea se presupune că o mare parte din
lactatul produs în timpul efortului maximal este transformat în
glicogen la nivelul mușchilor, care dispun și de enzimele necesare
(glicogen sintetaza). O mică parte din lactat este retransformat în
piruvat care la rândul său este degradat în CO2 și H2O. Creșterea
concentrației enzimelor, ca urmare a efortului fizic, nu are loc numai
în mușchi, semnalizându-se creșteri semnificative și la nivelul
ficatului la persoanele antrenate față de cele neantrenate.
Prin programe speciale (durata efortului, pauze și
încărcături) se pot mări rezervele de fosfați energetici, în special CP
și de glicogen, fapt care permite împingerea eforturilor de viteză
(viteză prelungită) peste 60 sec. În paralel, crește activitatea
enzimelor cuprinse în desfășurarea acestui proces.
56

În opinia lui A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002,
viteza maximă pe care o poate realiza un sportiv în efectuarea
diferitelor acte și acțiuni motrice (procedeele tehnice și acțiunile
tehnico-tactice), nu depinde numai de viteza propriu-zisă pe care o
posedă, ci și alți factori ca: forța, suplețea și mobilitatea articulară,
gradul de stăpânire a procedeelor tehnice și altele.
Procesul dezvoltării vitezei este complex și trebuie
să cuprindă și alte elemente importante, adică nivelul de stăpânire a
procedeelor tehnice sau a exercițiilor. Actele și acțiunile motrice
trebuie să îndeplinească anumite condiții:

exercițiul să fie foarte bine însușit, astfel încât să
favorizeze efectuarea lui cu viteză maximă; să nu se utilizeze
exerciții care nu favorizează manifestarea vitezei maxime;

pentru dezvoltarea vitezei, se vor prefera, exerciții
specifice fiecărei ramuri sau probe sportive, din cadrul proceselor
tehnice și acțiunilor tehnico-tactice executate în condiții de întrecere,
secvențe de joc, ștafete, jocuri dinamice;

durata exercițiilor să fie astfel stabilită, încât viteza să nu
scadă spre sfârșitul acesteia. Timpul de execuție se stabilește în
funcție de forma de viteză ce se dorește a fi dezvoltată. De obicei se
efectuează repetări pornind de la 5 – 6 sec și se ajunge la 50 – 60 sec.
Cel mai des utilizate sunt repetările de până la 30 sec.: alergările pe
30 m, 60m, 100m și 200m. Parcurgerea gamei de tipuri de viteză se
realizează în principal prin alternarea volumului și duratei de lucru;

pauzele dintre repetări trebuie să fie suficient de mari
pentru a permite revenirea funcțiilor vegetative și recuperarea
datoriei de oxigen; dar, după cum se știe, un exercițiu de viteză
maximă creează pe scoarța cerebrală o zonă de excitație optimă ce
favorizează efectuarea cu viteză mare a următoarelor repetări. O
pauză prea lungă duce la achitarea datoriei de oxigen dat determină
și estomparea excitației pe scoarță, deci în stabilirea pauzelor dintre
repetări trebuie să se țină seamă de acest aspect.
57

Refacerea funcțiilor vegetative, după efort nu este
uniformă. Imediat după efort, refacerea este foarte rapidă: 70% în
prima treime, 25% în cea de-a doua treime și 5% în ultima treime. În
pauzele dintre repetări se vor efectua exerciții care să permită
menținerea excitației pe scoarță, deci odihnă activă, exerciții de
respirație. În funcție de tipul de viteză care se dezvoltă, pauzele pot fi
cuprinse în intevalul 5 – 15 minute.
În cazul unui efort de 21 – 22 sec. se apreciază că
restabilirea survine după aproximativ 12 minute, ceea ce duce la
concluzia că după 8 minute funcțiile organismului revin în proporție
de 95% când este posibilă efectuarea unei noi repetări (Platonov,
1980 citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002).
OBIECTIV
TIP DE
EXERCIȚIITIMP DE
LUCRU
(sec.)INTENSITATEA
(%)PAUZE
(sec.)
Viteză
absolută5-10
15-20
30-4090–100
95-100
90-9540-90
40-60
30-45
Exerciții de 5-6 95-100 40-120
58

start
Tabel 3: Raportul dintre obiectiv (tipul de exercițiu), durata
efortului, intensitatea și pauza, (după V.I. Platonov, 1980, citat de
A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002 )
În dezvoltarea vitezei se pot folosi și intensități
submaximale, până la 85% din capacitate maximă. Utilizarea
excesivă a intensităților maximale atrage după sine instalarea bateriei
de viteză, stare greu de depășit, care necesită intensități deosebite. În
unele ramuri de sport cu caracter ciclic au fost elaborate tabele cu
tempouri și pauzele necesare calculate în funcție de timpul record
realizat de sportivi pe distanțele de concurs. În aceste condiții
dirijarea eforturilor de viteză este mai ușurată, dar nu trebuie să se
omită individualizarea solicitărilor în funcție de particularitățile
sportivului.
Clasificarea metodelor pentru dezvoltarea vitezei
Sistematizarea metodelor de dezvoltare a vitezei nu
este încă realizată după criterii unitare, acest lucru făcându-se diferit
în funcție de profilul specialiștilor care încearcă să le clasifice și
școlile cărora le aparțin:
L.P. Matveev, A.D.Novicov și colab. (1980)
clasifică metodele în funcție de principalele tipuri (admise de autori)
astfel:
 Procedee
metodice pentru dezvoltarea reacției motrice simple:
Reacția repetată la semnale ce apar inopinat sau la schimbarea
situației ambiante;
Reacții repetate în situații normale (exersare analitică – secvențe
de mișcări ușurate);
Metoda senzomotorie – urmărește dezvoltarea capacității de a
distinge intervale scurte de timp (zecimi de secundă) între acțiunile
motrice – {exercițiile în cadrul acestei metode se efectuează în trei
etape: I – se efectuează acțiunea la un semnal și se comunică
subiectului timpul realizat; II – se efectuează mișcarea la semnal și se
59

cere subiectului să aproximeze timpul realizat; III – se propune
efectuarea mișcării într-un timp dinainte stabilit}.
 Procedee
metodice pentru dezvoltarea vitezei de reacție complexă:
Reacții la un obiect în mișcare prin apariția
neașteptată a obiectului, reducerea distanței obiectului față de
subiect;
Reacții cu alegerea unui răspuns, în funcție de
acțiunile partenerului sau modificarea mediului ambiant (se aplică
principiul de la simplu la complex).
 Metode pentru dezvoltarea vitezei de
execuție a mișcărilor:
 Metoda exersării (a exercițiului
repetat) se aplică în două variante: 1. prin creșterea treptată a
tempoului de lucru până la atingerea vitezei maxime; 2. repetarea
exercițiului în tempo variat (alternarea tempourilor);
 Metoda jocului;
 Metoda competițională.
Ozolin (1972), citat de A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu, 2002 și V.Tudor, 1999, sistematizează metodele pentru
dezvoltarea vitezei astfel:
-metoda “exercițiului din mers“: parcurgerea
unei distanțe în viteză maximă după un elan prealabil
(alergare lansată);
-metoda alternativă: creșterea vitezei, atingerea
celei maxime și apoi descreșterea acesteia;
-metoda întrecerii cu “handicap“;
-metoda ștafetelor și jocurilor;
-metoda întrecerii;
-metoda repetărilor în tempouri submaximale,
maximale și supramaximale.
Alți autori (Tharstenason și colab.,1975, citat de
A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002) prezintă mai detaliat
metodele și procedeele metodice pentru dezvoltarea vitezei, în
funcție de forma de manifestare ce se vrea influențată.
60

Viteza, în funcția de durata efortului, se manifestă
după o curbă descendentă pe măsura creșterii timpului de lucru.
Prezentarea acestor clasificări trebuie să ducă la
concluzia că utilizarea metodelor sau procedeelor metodice se face în
“sistem“, în funcție de cerințele specifice fiecărei ramuri de sport, ale
particularităților de vârstă, sex, nivel de pregătire, perioada de
pregătire. Combinarea acestora dar și respectarea regulilor de
aplicare depind de măiestria pedagogică ale fiecărui profesor.
J.Weineck (1992) este de părere că viteza maximă poate fi
determinată genetic în limite restrânse. Israel, 1977, citat de
J.Weineck,1992, consideră că nu este imposibil ca bazele biologice
ale capacității de viteză să se stabilească foarte devreme în timpul
copilăriei.
Viteza maximă de alergare atinge punctul culminant între 15 –
17 ani la fete și între 20 – 22 ani la băieți neantrenați (J.Weineck,
1992)
În primul stadiu școlar (vârsta școlară timpurie), când copii au
vârsta între 6 – 7 ani până la 10 ani, are loc cea mai mare dezvoltare
a frecvenței și vitezei mișcării. Acum se constată o ameliorare
considerabilă a vitezei de reacție și a perioadei de latență care o
condiționează. În opinia lui Kohler,1977, citat de J.Weinwck,1992,
această perioadă este foarte importantă pentru dezvoltarea vitezei, nu
numai datorită condițiilor favorabile pe care procesele nervoase le
pun la dispoziția mobilității, dar și datorită raportului de pârghii.
În cel de-al doilea stadiu școlar (Hollmann și Hettinge,1980,
citați de J.Weinwck,1992) timpii de latență și de reacție scad rapid
până la sfârșitul perioadei apropiindu-se considerabil de valorile
obținute de adulți.
În timpul celor două stadii școlare programul de pregătire
trebuie să se îndrepte către dezvoltarea vitezei de reacție, a
capacității de accelerare, a vitezei de coordonare, dar nu spre o
rezistență în regim de viteză.
La sfârșitul pubertății, timpii de latență și de reacție ating
valori echivalente celor ale adulților. Frecvența mișcărilor atinge
valoarea maximă în jurul vârstei de 13 – 15 ani (Farfel,1959 și
Meinell,1976, citați de J.Weinwck,1992).
61

Principalele metode de pregătire trebuie să fie metode prin
repetări și prin intervale scurte. Atenția trebuie îndreptată asupra
timpului de efort și lungimii distanței în funcție de vârstă, astfel încât
să fie solicitate sursele de enegie alactacide, ATP și CP.
În opinia lui J.Weinwck, 1992, în cadrul școlii, parcurgerea
distanțelor obișnuite de 50, 75 m sunt adecvate numai pentru copiii
avansați sau de nivel mediu, nefiind corespunzătoare pentru cei cu o
dezvoltare întârziată sau de un nivel mai puțin bun. Evoluția
distanțelor de alergare se va face astfel, numai în funcție de vârsta
cronologică și nu de cea biologică.
Metoda repetărilor (G.Rață, B.C.Rață, 1999) are la bază
repetarea exercițiilor cu intensitate apropiată de cea maximă și peste
cea maximă în condiții ușurate.
Metoda handicapului (V.Tudor, 1999) este folosită pentru
stimularea atenției, dârzeniei. Are la bază folosirea unor condiții
inegale între parteneri cu valori diferite sau apropiate.
Metoda competițională sau a întrecerilor (G.Rață, B.C.Rață,
1999) are la bază folosirea întrecerilor în cadrul grupelor. Distanța
se stabilește în funcție de vârsta și valoarea concurenților.
Procesul de educare / dezvoltare al vitezei este un proces
complex ce cuprinde elemente importante, printre care și nivelul de
stăpânire a procedeelor tehnice sau a exercițiilor.
Condițiile care vor trebui să fie îndeplinite pentru a dezvolta /
educa viteza sunt (G.Rață, B.C.Rață, 1999):
exercițiile să fie foarte bine însușite pentru
ca subiecții să fie atenți nu la detaliile vitezei de execuție ci asupra
vitezei de execuție;
exercițiile să se repete numai în viteze
maxime și supramaxime;
să se folosească exerciții ce favorizează
dezvoltarea vitezei;
durata exercițiilor să nu fie foarte mare
pentru ca viteza de execuție să nu scadă;
pauza de revenire trebuie să permită
refacerea completă care să asigure realizarea mai multor repetări cu
intensitate maximă.
62

În practica educației fizice școlare, la ciclul gimnazial, se va
urmări dezvoltarea generală a vitezei, adică atacarea tuturor formelor
de manifestare. La clasele a V-a și a VI-a, ponderea va cădea pe
dezvoltarea formelor de manifestare de bază, adică a vitezei de
reacție, de execuție și a vitezei de repetiție, specifică probelor de
alergări din atletism. La clasele a VII-a și a VIII-a ponderea va cădea
pe celelalte forme de manifestare ale vitezei anume, viteza de
accelerare și viteza de deplasare, a căror dezvoltare este condiționată
și de gradul de tehnicitate și de nivelul pregătirii fizice.
Este contraindicat să se facă abuz de exerciții de viteză
maximă, să se folosească în mod excesiv întrecerile sau ștafetele ca
forme unice de desfășurare a exercițiilor de viteză.
Exercițiile de viteză se vor desfășura în serii scurte și în număr
redus de serii, anume, 3-4 repetări în 2-3 serii de alergări, iar
distanțele de lucru nu vor depăși 30-40 m, pe lecție neputându-se
realiza distanțe mai mari de 180-240 m.
Se va lucra cu pauze pasive de 3-4 minute între repetări și
pauze active de 5-7 minute între serii, în pauză efectuându-se același
tip de repetări dar cu intensitate scăzută.
4.2.1.5.Testarea vitezei
Capacitatea de viteză se bazează pe aplicarea mai multor teste
de evaluare a capacității motrice viteza:
•Testarea psihologică se realizează prin
completarea unor chestionare cu date statistice personale, familiale,
medicale sau volitive care pot influența rezultatele sportive;
•Testarea fiziologică face referiri la anumiți
indici de ordin genetic și al stării de sănătate. Dintre factorii genetici
putem menționa: înălțimea trunchiului, lungimea membrelor
superioare și inferioare, capacitatea cardio – vasculară, tipologia
fibrelor musculare. Factorii genetici sunt infuențați de mediul social,
de alimentație, stres, ereditate.
•Testarea motrică prin care se măsoară
capacitatea de viteză maximă, de accelerare, rezistența specială și
capacitatea aerobă.
63

În practica educației fizice se folosesc probe de teren cu
caracter orientativ cum ar fi alergările pe distanțe cuprinse între 25 și
100 m. În Sistemul Național de Verificare și Evaluare, testarea
calității motrice viteza se realizează prin aplicarea navetei 5×10 m.
Opinia noastră este că metodele cele mai bune de dezvoltare a
vitezei, sub toate formele ei de manifestare, în cadrul lecției de
educație fizică școlară, sunt metoda repetărilor, pentru viteza de
reacție, metoda handicapului, pentru dezvoltarea vitezei de execuție
și metoda întrecerii pentru dezvoltarea vitezei de deplasare.
În cadrul studiului nostru, testarea vitezei s-a realizat pe o
distanță de 30 m, cronometrându-se timpul intermediar din 10 în 10
m, verificând astfel, toate forme de manifestare, viteza de reacție
(primii 10 m), viteza de execuție și viteza de repetiție (al doilea 10
m), viteza de deplasare (distanța de 30 m în totalitate).
4.2.2. Rezistența
4.2.2.1. Definiții
Rezistența este definită în literatura de specialitate ca fiind
capacitatea psihofizică a organismului executantului de a face față
oboselii specifice activității depuse A.Dragnea (2000),J.Weineck
(1992). DEX definește rezistența ca fiind “capacitatea de a fi
rezistent sau puterea de a înfrunta oboseala.“ N.Alexe (1993)
consideră că rezistența este “capacitatea organismului de a efectua un
lucru mecanic de o anumită intensitate, un timp îndelungat, fără
scăderea eficienței activității, în condițiile reprimării stării de
oboseală.“
În 2002 T.Bompa consideră rezistența ca fiind “limita de timp
până la care o muncă de intensitate dată poate fi susținută.“, iar
T.Ardealean (1990) definește rezistența ca fiind “capacitatea omului
de a executa acte și acțiuni motrice fără a reduce eficacitatea lor într-
un timp oarecare, de regulă îndelungat.“
A.Demeter (1981) consideră că rezistența este “capacitatea
omului de a depune o activitate, timp cât mai îndelungat, fără
scăderea randamentului, în condițiile funcționării economice a
organismului, învingerii oboselii și a unei restabiliri rapide.“,
64

R.Manno (1992) înțelegea prin rezistență “aptitudinea motrică
ce permite omului să facă față oboselii în eforturile de lungă durată.“
Astfel, rezistența reprezintă capacitatea îndividului de a
efectua eforturi de durată îndelungată fără a-i scădea eficacitatea și a
apărea starea de oboseală.
Gradul de dezvoltare a rezistenței se reflectă în capacitatea
funcțională ridicată a sistemelor cardiovascular și respirator, a
metabolismului, sistemului nervos, precum și în capacitatea de
coordonare a celorlalte aparate și sisteme ale organismului. La acești
factori se asociază și calitatea coordonării mișcărilor, capacitatea
psihică a sportivului și modul de solicitare rațională a întregului
organism.
4.2.2.2. Factori de condiționare
Pentru a putea acționa pentru dezvoltarea rezistenței, trebuie să
se cunoască suportul morfologic (organele, sistemele și modul de
funcționare al acestora), cu atât mai mult cu cât rezistența solicită
funcții vitale, circulația, respirația și procese metabolice complexe.
Iată câteva dintre acestea (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002):
-capacitatea de rezistență și tipul fibrelor
musculare cuprinse în activitate – mai mulți autori consideră că
există o strânsă legătură între repartiția procentuală de fibre roșii și
consumul maxim de oxigen. Se consideră că fibrele musculare (roșii
și albe) intră în acțiune diferențiat în funcție de gradul de solicitare,
de intensitatea efortului. Se apreciază de către fiziologi că aproape
90% din absorbția maximă de oxigen într-un efort de rezistență este
realizată de fibrele roșii, restul revenind fibrelor albe;
-capacitatea de rezistență depinde de sursele de
energie, activitatea enzimatică și mecanismele hormonale și de
reglare – rezervele energetice există la nivelul celulei prin fosfați,
glicogen și molecule trigliceride. Aceste resurse pot fi aduse în sânge
din ficat (rezervele de glicogen) sau din stratul adipos subcutanat, la
celula musculară în activitate. Mobilizarea lor se face în funcție de
intensitatea și durata efortului. Capacitatea de rezistență depinde în
mare măsură de rezervele de glicogen din ficat și de nivelul acestuia
65

din sânge, de fapt, ficatul mobilizează atât glicogen cât este necesar
pentru a asigura un nivel corespunzător; procesele de adaptare
declanșate de programul de pregătire nu se produc separat, ci ele
acționează în strânsă corelație, într-un sistem foarte bine pus la
punct, de aceea putem spune că se dezvoltă întreaga structură
interesată: surse primare energetice, enzime, transportul acestora;
creșterea activității enzimelor este asociată cu creșterea rezervelor
energetice. Efortul de tip aerob va produce în fibrele musculare roșii,
care conțin o cantitate mai mare de mitocondrii, o sporire a acestora
și chiar o creștere a suprafeței lor la 200-300%, fapt care determină
mărirea capacității oxidative. Astfel, în efortul de rezistență trebuie
acționat asupra metabolismului fibrei musculare printr-un efort
corespunzător. Un efort eficient desfășurat timp de 4-6 săptămâni își
pierde treptat eficacitatea prin fenomenul de adaptare devenind un
excitant biologic ineficient (A.Demeter,1981, citat de A.Dragnea,
S.Mate-Teodorescu, 2002). Creșterea doar a volumului nu va avea un
efect favorabil asupra structurii mitocondriale, în schimb intensitatea
va acționa corespunzător (M.Georgescu, 1976,1977, citat de
A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002). Se impune deci
reactualizarea antrenamentelor din 6 în 6 săpămâni și creșterea
intensității pe măsură, deaorece aceasta nu poate fi mărită oricum,
producând alte efecte decât cele așteptate. Intensitatea optimă de
efort în antrenamentul de rezistență se situează în zona în care nu se
formează acid lactic prin glicoliză anaerobă sau se formează în
cantități mici și corespunde pragului aerob/anaerob, când
concentrația din sânge ajunge la 4 mmol/l. Aceasta se cunoaște sub
numele de steady state. Acest prag se poate determina în laborator
oferind antrenorilor date concrete pe baza cărora să dirijeze efortul;
-capacitatea cardio-vasculară – randamentul
celulei musculare este condiționat de funcționarea ireproșabilă a
sistemului de transport al sângelui la nivelul țesuturilor. Împreună cu
mușchii aparatul cardiovascular formează un sistem în care inima
funcționează ca pompă, sângele, ca vehicul transportator al
substanțelor nutrivive și a oxigenului la nivelul mușchiului, dar și
cataboliților, pentru eliminarea acestora, la care se adaugă
capacitatea de schimb la nivelul capilarelor. Absorbția maximă de
oxigen (VO2 max) este criteriul brut de apreciere a capacității de
66

reistență și pe baza lui putem face aprecieri privind funcționarea
bună a întregului sistem. VO2 max nu este singurul indicator al unei
bune capacități de reistență, lui adăugându-I-se buna funcționare a
inimii și dimensiunile acesteia, care determină minut/volumul. Se
cunosc mari diferențieri în ce privește minut/volumul, între subiecții
antrenați și cei neantrenați, în favoarea celor din prima categorie. Un
minut/volum crescut asigură și o capacitate mai mare de sânge la
nivelul mușchilor și implicit mai mult oxigen;
-capilarizarea și reglarea periferică –
musculatura angajată în efort de rezistență beneficiază de
vascularizare mai bună decât celelalte grupe musculare care nu sunt
cuprinse direct în activitate. Irigarea sangvină locală, la musculatura
angrenată în efortul de rezistență, crește de 15-20 ori față de repaus;
-compoziția sângelui – deoarece eritrocitele
(globulele roșii) sunt purtătoare de oxigen, este avantajos ca numărul
acestora să fie crescut. De asemeanea, ele conțin hemoglobina, care
fixează direct oxigenul și ca urmare o cantitate mărită de
hemoglobină asigură o bună oxigenare a țesuturilor. Efortul de
rezistență are efecte favorabile atât în ce privește creșterea globulelor
roșii, cât și asupra creșterii cantității de hemoglobină a acestora;
-capacitatea pulmonară – volumul pulmonar și
capacitatea de difuziune la nivelul alveolelor favorizează pătrunderea
unei cantități mai mari de oxigen în sânge. Antrenamentul de
rezistență favorizează dezvoltarea musculaturii respiratorii (toracice)
și implicit a perimetrului toracic prin amplificarea volumului
plămânilor. De mare importanță în sporturile de rezistență este
tehnica respiratorie, ritmul de efectuare a respirației care trebuie
corelat cu ritmul activității motrice pe care o desfășurăm.
Rezistența este condiționată în mare măsură și de factorii
psihici, care joacă rolul de dinamizatori și valorificatori ai proceselor
biologice ale activității motrice de rezistență. Menționăm în primul
rând procesele volitive, cu aspectele de dârzenie și perseverență, care
favorizează efectuarea eforturilor de rezistență, de multe ori foarte
dure. Aici, intervin și procesele motivaționale, în primul rând cele
interne, care favorizează efectuarea antrenamentelor grele, monotone
și plictisitoare, care fac de multe ori să se instaleze o stare de
67

oboseală. Astfel, în procesul de instruire se va căuta devoltarea în
paralel și a proceselor psihice care optimizează efortul de rezistență.
Iată care sunt factorii care condiționează dezvoltarea
rezistenței, în opinia G.Rață și B.C.Rață, 1999:
1.Consumul maxim de oxigen –
volumul maxim de oxigen (VO2max) este criteriul brut al aprecierii
capacității de rezistență a organismului, dar mai ales al capacității
aerobe de efort, rezultatul ei fiind energia realizată din
descompunerea glicogenului, a acizilor grași și a lipidelor în prezența
oxigenului. Valoarea VO2max se măsoară în litri/min sau raportat la
kcorp, exprimat în ml/min și depinde de durata efortului. Atunci
când rezistența aerobă este de durată mare, consumul de O2 se
apropie de cifra maximă, iar când durata este mai mică, consumul
este mai mic. Valoarea consumului de O2 depinde de greutatea
corporală, fiind deci mai mare pentru subiecții cu masă musculară
mare și a celor care au depuneri de grăsime. VO2 depinde de sex,
fiind mai mare la bărbați cu aproximativ 50% decât la femei.
2.Tipologia fibrelor musculare. Din
punct de vedere fiziologic există o strânsă legătură între repartiția
procentuală a fibrelor roșii și consumul maxim de oxigen.
Fibrele musculare roșii, denumite și fibre lente, de tip I, sau
tonice sau slow-twich (ST) sunt rezistente la oboseală și se
caracterizează prin:
•contracție lentă;
•rezerve bogate în glicogen;
•enzime specifice metabolismului aerob;
•un număr mare de mitocondrii care reprezintă
centrala energetică a celulei, în ele efectuându-se oxidarea
substanțelor energetice;
•activitatea intensă a enzimelor ciclului acidului
citric;
•un metabolism ridicat al acizilor grași;
•sunt inervate de vase capilare mici, cu viteză de
conducere relativ lentă, care transmit succesiuni de impulsuri
nervoase contnue, tipice unei activități motrice susținute.
68

3.Cantitatea resurselor energetice,
activitatea enzimatică și mecanismele hormonale de reglare. Efortul
de rezistență are la bază energia produsă de descompunerea ATP
resintetizat din glicogen pe cale aerobă și anaerobă.
4.Frecvența cardiacă cu o valoare
cuprinsă între 130 – 150 b/min este specifică unei capacități de efort
aerob, iar cea de 160 b/min reprezintă limita superioară a acestei
capacități. Frecvența cardiacă cuprinsă între 160 – 200 b/min. este
specifică capacității de efort anaerob lactacid.
5.Capacitatea de voință concretizată în
dârzenie, curaj, perseverență, învingerea stării de oboseală.
4.2.2.3. Forme de manifestare
În ceea ce privește formele de manifestare a rezistenței,
unii (W.Halmann, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)
deosebesc numai rezistența generală de cea specifică, acestea se
prezintă sub mai multe variante, în funcție de modul particular în
care le solicită fiecare ramură sportivă sau tip de activitate motrică și
tipul de oboseală pe care îl provoacă (A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu, 2002):
-în funcție de ponderea participării musculaturii
corpului, rezistența este generală, locală și regională;
-în funcție de specificitatea ramurii de sport sau
a altui tip de activitate motrică, rezistența este generală și specifică;
-după sursele de energie care se consumă,
rezistența este anaerobă și aerobă;
-în funcție de durata efortului rezistența este
scurtă, medie și lungă;
-după modul de combinare cu alte calități
motrice, în funcție de solicitările diferite impuse de efortul specific
există rezistență-forță, rezistență-detentă, rezistență-viteză; tipuri în
care celelalte calități motrice se suprapun pe fondul de rezistență.
Rezistența generală se consideră că se manifestă atunci
când în activitate este cuprinsă mai mult de 2/3 din întreaga
69

musculatură a corpului (musculatura unui membru inferior constituie
1/6 din întreaga musculatură). Acest tip de rezistență este condiționat
de capacitatea funcțională a sistemelor cardiovascular, respirator
(capacitatea de a consuma oxigen) și de utilizarea periferică a
acestuia.
Rezistența regională se manifestă când în activitate este
cuprinsă 1/3 până la 2/3 din întreaga musculatură a corpului.
Rezistența locală implică cuprinderea în activitate a mai
puțin de 1/3 din întreaga musculatură a corpului.
Rezistența generală și specifică, după specificitatea
efortușui, se referă mai mult la o rezistență de bază independentă de
o activitate motrică. Rezistența specifică sau specială se află în
strânsă legătură cu rezistența de tip regional și local.
Rezistența aerobă și anaerobă se definesc în funcție de
sursele energetice mobilizate pentru desfășurarea efortului (după
modul de desfășurare a proceselor oxidative).
Rezistența se află în strânsă legătură cu celelalte calități
motrice, rezultând o serie de combinații care se prezintă ca o
rezistență de forță, rezistență de viteză, în funcție de durata
rezistenței (D.Harre, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002).
Figură 4: Relațiile dintre rezistență și alte calități motrice și
intensitatea acestora (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)
Rezistența în regim de forță poate fi definită ca
“aptitudinea de a repeta impulsuri de forță de peste 30% din forța
maximă în cadul unei durate de timp determinate fără a diminua
70

nivelul de forță“ (Buhrle,1985, citat de A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu,2002)).
Rezistența în regim de viteză se definește ca
“aptitudinea de a menține la un nivel scăzut pierderea de viteză, la
performanțe de rezistență la termen scurt, de până la 2 minute, cu
intensitate mare (submaximală) până la cea mai mare (maximală)“
(Steinhofer,1993, citat de A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu,2002)).
Hotărâtoare pentru dezvoltarea rezistenței în regim de viteză este
evaluarea factorilor care limitează performanța în funcție de durata
efortului, astfel:
-procentul de implicare a glicolizei;
-gradul de toleranță la acid lactic;
-participarea unor fibre musculare intermediare;
-economia de mișcare prin coordonare
musculară.
În funcție de ponderea participării musculaturii corpului
la susținerea efortului se consideră că rezistența se manifestă sub
anumite forme și anume (A.Dragnea, 2000):
•rezistența generală prin care se înțelege
capacitatea organismului de a depune eforturi de lungă durată cu
participarea a cel puțin 2/3 din întreaga masă musculară a corpului.
Manifestarea acestui tip de rezistență depinde de funcționalitatea
sistemului cardio-vascular și a celui respirator;
•rezistența regională este considerată ca fiind
capacitatea organismului de a depune efort de lungă durată cu
participarea a cel puțin 1/3 din întreaga masă musculară;
•rezistența locală este capacitatea de efort ce se
desfășoară cu participarea a mai puțin de 1/3 din masa musculară.
Hollmann și Hetinger (1980), citați de J.Weinwck, 1992
prezintă manifestarea rezistenței prin combinarea acesteaia cu forța și
viteza:
Anduranța – musculaturii locale
– aerobic – static
– dinamic
– anaerobic – static
71

– dinamic
Anduranța musculaturii globale
– aerobic – static
– dinamic
– anaerobic – static
– dinamic
Din punctul de vedere al duratei și distanței parcurse
putem întâlni două forme de manifestare a rezistenței:
•rezistență aerobă reprezentată de capacitatea
organismului de a efectua un efort de lungă durată utilizând oxigenul
în scopul producerii energiei mecanice;
•rezistență anaerobă reprezentată de capacitatea
organismului de a efectua un efort de lungă durată utilizând energia
produsă în lipsa oxigenului.
Alte forme de manifestare a rezistenței, care intră în
componența
rezistenței speciale (W.Halmann, citat de G.Rață,
B.C.Rață, 1999):
•rezistența de lungă durată prin care se înțelege
rezistența specifică probelor sportive ce au o durată mai lungă de 8
min., iar energia necesară desfășurării se produce din descompunerea
glicogenului în prezența oxigenului. Factorul de bază pentru
obținerea performanțelor în probe de durată lungă este cantitatea de
oxogen absorbită în unitatea de timp;
•rezistența de durată medie este capacitatea de a
rezista la un efort de o durată cuprinsă între 2 – 8 min. Această
rezistență se caracterizează printr-un efort de tip mixt, mai susținut
care are la bază energia produsă prin descompunerea glicogenului în
lipsa și prezența oxigenului;
•rezistența specifică considerată ca fiind
capacitatea organismului de a efectua un efort timp îndelungat în
condiții anaerobe. Acest tip de efort crează în organism o datorie de
oxigen și are la bază acumularea unei cantități de acid lactic;
•rezistența de durată scurtă este capacitatea
organismului de a depune efort cu o durată cuprinsă între 45“ și 2
min. Se caracterizează prin efort anaerob și efort aerob susținut.
72

Energia necesară desfășurării efortului este produsă de
descompunerea glicogenului, în lipsa oxigenului având la bază
acumularea acidului lactic.
•rezistența în regim de forță reprezentată de
capacitatea organismului de a depune un efort de lungă durată în
condiții de execuție îngreuiate;
•rezistența în regim de viteză este capacitatea
organismului de a depune un efort cât mai lung dar cu o viteză de
deplasare cât mai mare. Ea depinde de capacitatea crescută a
individului de a suporta starea de oboseală ce se acumulează în
timpul execuției eforturilor maxime și supramaxime.
4.2.2.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea rezistenței
Dezvoltarea rezistenței aerobe sau de lungă durată –
programele efectuate în direcția creșterii posibilităților aerobe ale
organismului, trebuie să vizeze îndeplinirea următoarelor obiective:
-rezistența de durată scurtă, medie și lungă (după
timpul de desfășurare a efortului) care reprezintă tipurile și totodată
criteriile cel mai des utilizate în activitatea practică.
Rezistența de scurtă durată – efortul durează între 45
sec. și 2 minute și se desfășoară în principal pe baza surselor de
energie anaerobe (rezistență de viteză).
Rezistență de durată medie se desfășoară pe o durată de
2-8 minute perioadă în care procesele oxidative cresc continuu.
Rezistența de durată lungă este caracterizată printr-un
efort cu o durată de peste 8 minute având la bază producția de
energie aerobă. În funcție de modul de solicitare, rezistența de lungă
durată poate fi de 3 feluri:
-rezistență de lungă durată I când efortul durează
până la 30 minute în care predomină metabolismul glucozei;
-rezistență de lungă durată II caracterizată printr-
un efort între 30 – 90 minute, perioadă în care efortul se desfășoară
pe baza metabolizării lipidelor;
73

-rezistență de lungă durată III caracteristică unui
efort de peste 90 minute, în care lipidele reprezintă principala sursă
de energie.
Pentru dezvoltarea rezistenței se vor avea în vedere
următoarele:
1.creșterea continuă a capacității organismului de a
consuma oxigen;
2.dezvoltarea posibilităților de a menține timp
îndelungat un consum maxim de oxigen;
3.creșterea vitezei desfășurării proceselor respiratorii
până la valori maxime;
4.dezvoltarea capacității aparatului cardio-vascular de
a transporta oxigenul în țesuturi.
Metode folosite pentru dezvoltarea acestui tip de rezistență
(A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002):
 m
etoda eforturilor uniforme (continue) – această metodă este folosită
pe o scară largă în pregătirea începătorilor, în scopul dezvoltării în
principal a sistemelor de reglare vegetativă care optimizează
activitatea de captare și transport a oxigenului. Cea mai răspândită
formă este alergarea de durată practicată în regim de efort
convenabil, care ridică din ce în ce mai mult plafonul vegetativ.
Acest tip de efort desfășurat cu intensitate apropiată de cea critică,
determină creștarea posibilităților aerobe, astfel că, la începători se
recomandă un tempo echivalent cu 6-6,5 min./1000 m și o frecvență
cardiacă de 140-150 puls/min.
 m
etoda eforturilor variabile – se bazează pe modificarea intensității sau
tempoului de lucru în cadrul diferitelor exerciții. Se utilizează
alergarea, dar metoda se aplică și prin alte mijloace specifice.
Mijlocul principal îl constituie alergarea pe teren variat, cu
modificarea repetată a intensității, mai ales datorită profilului
terenului. Se creează, în acest tip de efort, un dezechilibru între
nevoia de oxigen și posibilitățile de asigurare a acestuia, alergarea pe
porțiuni de urcuș. Această datorie de oxigendetermină setea de aer și
senzații de oboseală care trebuie învinse. Se recomandă ca, după o
74

porțiune de deal, să urmeze deplasarea la vale, menită să ușureze
trecerea peste momentele neplăcute. Deoarece dozarea se face relativ
greu, iar momentele de solicitare maximă sunt puține și inconstante,
acest sistem se folosește mai restrâns la sportivii de performanță.
Este o metodă de educare a voinței folosită frecvent la începători.
 M
etoda antrenamentului cu intervale sau fracționat – principiul de bază
al acestei metode constă în efectuarea repetărilor pe fondul unei
refaceri incomplete a organismului după repetarea anterioară. Acest
mod de lucru mărește capacitatea de energogeneză lactacidă,
producând acidoze metabolice medii și submaximale prin formarea
lactatului în lipsa de oxigen. Metoda are în vedere modificarea
duratei eforturilor, a intervalului de odihnă, a tempoului de lucru, a
numărului de repetări și acțiuni ale subiectului în timpul pauzelor.
Unii specialiști consideră că programul cu intervale se aplică cu
variantă intensivă și alta extensivă. Varianta extensivă se
caracterizează printr-un volum crescut și intensitate de repetare
scăzută, iar varianta intensivă solicită o datorie de oxigen cuprinsă
între 90% și 30% din forța maximă de contracție izometrică,
acționând în principal pe fibrele musculare albe, în timp ce varianta
extensivă solicită fibrele musculare roșii cu preponderență. Ambele
procedee solicită metabolismul hidraților de carbon. D.Harre prezintă
procedeul intensiv în trei variante:
– intervale scurte cu durata efortului
între 15 sec și 2 minute;
– intervale medii cu durata efortului
între 2 – 8 minute;
– intervale lungi cu durata efortului
între 8 – 15 minute.
Astfel, acest procedeu este o adaptare la tipurile de eforturi de
scurtă durată, medie și lungă, caracterizate ca lactacide, glicolitice și
consum de oxigen (din punctul de vedere al surselor energetice
implicate în efort).
Pauzele dintre repetări vor fi stabilite la 30 – 90 secunde,
durată ce permite revenirea frecvenței cardiace la 120 – 130
pulsații/minut, moment în care se poate începe repetarea.
75

Se lucrează în serii puține, 2-3 la număr, compuse din 4-3
repetări (pe lecție), deoarece un volum mare duce la epuizarea de
glicogen. Se consideră că pauza trebuie să fie mai mică de la o
repetare la alta, deoarece concentrația de lactat din sânge crește după
câteva minute de la începerea repetărilor, iar valoarea maximală se
atinge simultan cu încheierea lucrului. Durata pauzelor depinde de
durata și intensitatea fiecărei repetări.
Organismul copilului și al adolescentului are mari capacități
de
adaptare, în special din punctul de vedere al performanței de tip
aerob. La copii între 5 și 12 ani, consumul de oxigen atinge 41 – 55%
încă din primele 30 secunde ale unui efort maximal, în timp ce
adulții nu ating decât 30 – 35% din consumul maxim de oxigen
pentru același tip de efort.
Creșterea capacității anaerobe începe odată cu pubertatea până
la stadiul de adult.
În prima și a doua etapă școlară este bine ca pregătirea
sbiecților să se realizeze individualizat. La această vârstă exercițiile
de rezistență aerobă sunt mult mai utile organismului copilului decât
cele cu caracter anaerob. Obiectivul sportului școlar și al pregătirii
trebuie să fie canalizat cu prioritate către o pregătire a rezistenței de
bază, fundamentale și nu pe rezistență specifică. Acest lucru se poate
realiza prin metoda rezistenței de lungă durată într-un ritm cât mai
regulat, deoarece în acest fel capacitatea de performanță mai ales la
subiecții mai puțin antrenați va fi folosită mai economic.
Dezvoltarea rezistenței este însă optimă în timpul primei faze a
pubertății, favorizată fiind de o dezvoltare fizică bună, prin faptul că
volumul inimii atinge valoarea cea mai ridicată, sistemul cardio-
vascular se află într-o dezvoltare optimă pentru a suporta un program
de dezvoltare a rezistenței.
Metodele cele mai eficinte pentru dezvoltarea rezistenței în
această perioadă sunt metoda continuă, metoda pe intervale de
scurtă durată și sarcinile de tip fracționat.
În prezent pentru dezvoltarea rezistenței se folosesc
următoarele metode (G.Rață, B.C.Rață, 1999):
a.metoda eforturilor continue care are două forme de
bază:
76

metoda maraton sau metoda alergării
neîntrerupte sau metoda alergării de durată. Inițiatorul metodei este
neozeelandezul Lydiard. Este reprezentată de alergare pe distanțe
lungi, fără pauze, într-un tempo accesibil, uniform sau variat, timp
îndelungat. Durata acestui tip de efort poate fi cuprinsă între 20 min
și 1h30 min și 2 h, în funcție de nivelul de pregătire, viteza de
deplasare și perioada de pregătire. Pentru copiii de 10 – 14 ani se
folosesc durate și distanțe de alergare mai mici. În procesul de
pregătire, această metodă reprezintă metoda de bază folosită la
începutul perioadei pregătitoare dar și de-a lungul celorlalte.
Creșterea capacității de efort aerob cu ajutorul acestei metode se
realizează prin creșterea distanțelor sau a duratei alergării, dar și prin
creșterea tempoului de alergare. Această metodă folosește alergarea
sub mai multe forme astfel:
•alergare ușoară – alergare în tempo uniform
cu o frecvență cardiacă de 130 – 150 b/min și cu un consum de O2
de 50 – 60% din cel maxim. Alergarea ușoară de lungă durată se
folosește pentru dezvoltarea capacității de efort aerob, iar cea mai
scurtă se folosește ca exercițiu pentru realizarea încălzirii
organismului și ca exercițiu pentru revenirea organismului după
efort. În pregătirea alergătorilor se folosește de 2 – 3 ori pe
săptămână.
•alergarea de durată în tempo susținut folosită
tot pentru creșterea capacității de efort aerob, se realizează într-un
tempo susținut, producând o mică datorie de oxigen, fapt care duce la
realizarea creșterii capacității de efort aerob și anaerob. În acest tip
de alergare frecvența cardiacă ajunge la valori de 160 – 175 b/min,
iar consumul de oxigen este de 70 – 80% din cel maxim.
•alergarea de durată în tempo variat folosită
atât pentru creșterea capacității de efort aerob cât și pentru creșterea
capacității de efort anaerob. Are la bază alergarea în tempo uniform,
cu frecvență cardiacă de 140 – 150 b/min pe care se efectuează
accelerări pe distanțe între 800 – 3000 m. în timpul accelerărilor
frecvența cardiacă urcă la 170 – 180 b/min.
•metoda fartlek, inițiată de suedezul Homer,
dar ca metodă s-a dezvoltat în cadrul școlii de semifond australiene.
77

Este folosită ca metodă de dezvoltare a capacității de efort aerob și
anaerob și are la bază alternarea diferitelor tempouri de alergare fără
a fi stabilite dinainte. Frecvența cardiacă se ridică la 130 – 180 b/min
și depinde de viteza și distanța pe care se realizează accelerările.
•metoda alergării cu intervale – fondatorii
acestei metode au fost W.Gherschler și H.Reindell. Unii consideră
antrenamentul pe intervale ca fiind cheia sistemului de antrenament
pentru probele de semifond și fond. Ea are la bază parcurgerea unei
distanțe cu viteză medie sau maximă alternată cu un interval de
odihnă. Intervalele de odihnă pot avea un caracter activ sau pasiv și
nu durează până la revenirea completă a organismului. Alternările
ritmice ale solicitărilor cu perioadele de revenire contribuie la
dezvoltarea capacității de efort anaerob când acestea se execută la un
puls de peste 180 b/min și la dezvoltarea capacității de efort aerob –
anaerob când acestea se execută cu o frecvență cardiacă de 150 – 175
b/min. distanțele de accelerare sunt cuprinse între 100 – 400 m când
se urmărește dezvoltarea capacității de efort anaerob și de 600 –
2000 m când se urmărește dezvoltarea capacității de efort mixt.
Pauza de revenire are o durată care să asigure coborârea pulsului la o
valoare de 120 – 130 b/min. de obicei se folosește pauza pasivă cu o
durată de 90“, dar și pauze active de o durată care să asigure
revenirea pulsului. Această metodă se realizează în mai multe
variante depinzând de:

lungimea distanțelor de alergare cu viteză crescută;

viteza de parcurgere a distanțelor;

numărul repetărilor;

durata intervalelor de odihnă;

caracterul intervalelor de odihnă.
Variante ale antrenamentului pe intervale:
metoda cu intervale scurte sau sprintul cu
intervale este folosită pentru educarea capacității de efort anaerob.
78

Lungimea distanțelor de alergare cu viteză aproape de cea maximă și
maximă este de 50 – 150m. Numărul repetărilor se stabilește în
funcție de lungimea probei de concurs, acestea însumate nu trebuie
să depășească 1,5 din lungimea distanței de concurs.
Pauza dintre repetări poate fi pasivă, dar și
activă printr-o alergare ușoară cu o durată de 60 – 90“. Repetările pot
fi executate și în serii (2-3) cu pauze între serii de 3 – 5 min.
metoda cu intervale medii este folosită
pentru dezvoltarea capacității de efort aerob-anaerob. Se folosesc
porțiuni de alergare de 200 – 400 m cu o pauză de odihnă de 90“ ce
poate fi mărită în cazul în care pulsul nu a scăzut la 120 – 130 b/min.
viteza de alergare pe aceste distanțe nu trebuie să producă un puls
mai mare de 180 b/min și se apreciază cu 85 – 90% din posibilitățile
maxime ale individului. Această metodă poate contribui și la
dezvoltarea capacității de efort aerob când se folosesc alergări într-un
tempo ce realizează un puls de 140 – 150 b/min. numărul repetărilor
însumate nu trebuie să depășească de 2 – 3 ori distanța de concurs.
metoda cu intervale lungi este metoda care
contribuie la dezvoltarea capacității de efort aerob – anaerob. Se
folosesc porțiuni de alergare de 1200 – 3000 m, în 2 – 3 serii, cu o
pauză de odihnă de 2 – 3 min, care să asigure revenirea pulsului la
120 – 130 b/min. viteza de deplasare se stabilește aproape de viteza
de deplasare competițională.
metoda repetărilor se folosește în principal
pentru dezvoltarea capacității de efort anaerob și foarte rar pentru
creșterea capacității de efort aerob. Are la bază parcurgerea repetată
a unor distanțe de alergare, cu o viteză maximală sau submaximală,
în care frecvența cardiacă înregistrează valori între 180 – 190 b/min,
cu pauze de revenire ce asigură o restabilire completă. Eficiența
acestei metode depinde de respectarea următoarelor cerințe:

distanțele parcurse să fie suficient de lungi pentru a crea
cantități mari de acid lactic (200 – 600 m sau 20“ – 2 min);
79


numărul de repetări să fie în funcție de nivelul de pregătire
al individului, ca la sfârșitul programului de pregătire acesta să fie
destul de obosit;

pauza să dureze până la revenirea completă;

viteza de deplasare să fie maximă sau apropiată de cea
maximă
metoda competițională folosește ca mijloc de
pregătire alergarea în condiții de concurs sub forma probelor de
control, a probelor în concursurile de verificare și în concursurile cu
obiectiv. Distanțele de alergare pot fi egale, mai mici sau mai mari
decât distanțele de concurs. Este folosită pentru dezvoltarea
capacității de efort aerob – anaerob, dar și pentru stabilirea
posibilităților de participare în competiție. În concepția modernă se
întâlnesc două orientări de pregătire:

prima orientare și cea mai veche prevede dezvoltarea
capacității de efort aerob în primele 2 – 3 luni de efort, apoi se trece
la dezvoltarea capacității de efort aerob – anaerob și a capacității de
efort anaerob;

a doua orientare prevede dezvoltarea paralelă a capacității
de efort aerob, a capacității de efort anaerob și mixt.
Dezvoltarea rezitenței trebuie considerată ca o sarcină
prioritară în sistemul educației fizice școlare. Prin sistemul
mijloacelor sale, atletismul poate și trebuie să contribuie la
rezolvarea acestei sarcini.
Astfel, în lecțiile de educație fizică vom urmări dezvoltarea
rezistenței în regim aerob, în regim mixt (anaerob-aerob), în regim de
viteză (neuro-musculară). Sarcina principală în ciclul gimnazial va fi
dezvoltarea rezistenței aerobe, mijlocul de bază pentru aceasta fiind
alergarea de durată. Aceasta se va desfășura pe o distanță
aproximativă de 1-2 km, la clasele V-VI și 1-3 km la clasele VII-
80

VIII, într-un interval de timp de aproximativ pe km de 6:10-4:50
min/km.
4.2.2.5. Testarea rezistenței
Toți specialiștii sunt de acord în ceea ce privește definirea
rezistenței drept capacitatea omului de a lupta și învinge oboseala,
adică starea fiziologică caracterizată prin scăderea temporală a
capacității de lucru ca urmare a unei solicitări intense și îndelungate.
Când efortul poate continua cu intensitatea inițială pe baza
mobilizării resurselor volitive, se consideră că este faza oboselii
compensate. În continuare, cu toate eforturile de voință depuse,
intensitatea efortului scade, ceea ce corespunde fazei oboselii
decompensate.
Din definiția de mai sus rezultă că timpul este factorul care
trebuie luat în considerare pentru măsurarea rezistenței.
Instrumentele mai des folosite sunt cele prin care subiectul este
supus unor eforturi de diferite durate și variate complexități
biomecanice, corespunzător solicitărilor la care este supus prin
efortul specific ramurilor sportive.
Pe lângă metodele fiziologice de evaluare a capacității de
efort, unde rezistența reprezintă o componentă importantă, există și
unele teste de teren, simplu de aplicat din care se pot trage anumite
concluzii privind dirijarea efortului de rezistență (A.Dragnea, 1984).
N.Ozolin propune indicele de rezistență determinat prin
înmulțirea
timpului optim realizat pe o porțiune scurtă cu numărul porțiunilor.
Aceslași lucru a realizat și pentru obținerea indicatorului rezervei de
viteză, care reprezintă diferența dintre timpul mediu de acoperire a
unei porțiuni scurte din cadrul unei distanțe întregi și cel mai bun
rezultat pe acestă porțiune.
Astfel, dacă un sportiv aleargă în proba de 800 m timpul de
2:10,0, pentru calcularea rezervei de viteză se aplică formula:
81temtRV–nd–

În care td este timpul de parcurgere a probei, n este numărul de
porțiuni în care am împărțit proba iar t em este cel mai bun timp
obținut pe porțiunea etalon.
După J.Cureton, indicele rezistenței se calculează astfel: dacă
pe 800 m sportivul aleargă 2:10,0 și pe 100 m obține 12,5, indicele
reyistenței se calculează după formula:
IR — td – n * t em
Astfel, indicele rezistenței, cât și rezerva de viteză se pot
calcula pentru orice probă de viteză sau rezistență la atletism, sau
pentru orice altă ramură sportivă la care performanța se măsoară în
timp.
Coeficientul de rezistență (CR) al lui G.Lazarov se calculează
prin împărțirea timpului de parcurgere a distanței la cel mai bun timp
obținut pe porțiunea eșantion.
După V.M. Zațiorski,1968, toate aceste caracteristici (IR,
indicele de rezistență, RV, rezerva de viteză și CR, coeficientul
rezistenței) au valoare egală, fiind legate de raporturi identice din
punct de vedere algebric.
4.2.3. Forța
4.2.3.1. Definiții
DEX, definește forța ca fiind “capacitatea pe care o au
ființele vii de a depune un efort, de a executa acțiuni fizice prin
încordarea mușchilor, putere fizică, vigoare, tărie.“ A.Demeter
(1981) consideră forța drept “capacitatea aparatului neuro-muscular
de a învinge o rezistență prin mișcare, având la bază contracția
musculară.“, iar A.Dragnea (2000) înțelege forța ca fiind
“capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menținere sau cedare
în raport cu o rezistență externă sau internă, prin contracția uneia sau
mai multor grupe musculare.“
82

În 1999, Gh.Cârstea definea forța ca fiind “capacitatea
organismului de a învinge o rezistență internă sau externă prin
intermediul contracției musculare.“, în timp ce în 1992, R.Manno
considera forța drept “capacitatea motrică care permite omului să
învingă o rezistență, să I se opună printr-un efort intens al
musculaturii.“
J.Weineck în 1992 crede că nu s-ar putea formula o
definiție precisă a forței datorită complexității acesteia, a multitudinii
formelor de manifestare și a factorilor de condiționare.
4.2.3.2. Factori de condiționare
Dintre factorii care influențează forța G.Rață, 1999 este
de părere că aceștia sunt:
secțiunea transversală a mușchiului (grosimea
acestuia);
tipologia fibrelor musculare;
cantitatea de substanțe energetice de care dispun
fibrele musculare;
inervația intramusculară;
viteza de contracție;
cantitatea și integritatea organelor ligamentare și de
sprijin;
unghiul de acțiune al pârghiei osoase;
vârsta și sexul;
nivelul de pregătire;
factorii psihici.
Manifestarea calității motrice forță este influențată de o
serie de factori. Este o calitate motrică ușor perfectibilă pe baza unui
program de pregătire.
Alții (V.Tudor,1999) împart în două categorii mari
factorii care influențează manifestarea forței:
83

1.factori centrali:
a)activitatea instanțelor nervoase;
b)stimulii;
c)capacitatea de coordonare a mușchilor;
d)coordonarea intermusculară;
e)reglarea tomusului muscular.
2.factori periferici:
a)diametrul mușchiului;
b)hipertrofia musculară;
c)cantitatea de resurse energetice;
d)volumul mușchiului;
e)structura mușchiului;
f)lungimea fibrelor musculare și unghiul de
acțiune.
Activitatea instanțelor nervoase (a) implicate, se referă
la elaborarea comenzilor voluntare sau involuntare, la stimulii (b)
care odată ajunși pe calea sistemelor senzitive sunt transformați în
senzații.
Coordonarea intramusculară (c), în efectuarea mișcărilor,
reprezintă un factor determinant în manifestarea indicilor de forță.
Este vorba de realizarea coordonării intramusculare, denumită și
capacitate de coordonare a mușchilor, între fibrele musculare ale
aceluiași mușchi, dar și la coordonarea intermusculară (d), între
mușchi și grupele mari musculare. Mișcarea se va realiza pe baza
contracției musculare, contracția musculară fiind cu atât mai
puternică cu cât sunt angrenate în mișcare mai multe grupe
musculare.
Reglarea tonusului muscular (e) are efect asupra măririi forței.
Tonusul de repaus cu valori cât mai scăzute conduce la creșterea
forței de contracție.
Diametrul mușchiului (a) depinde de grosimea fibrelor
musculare care îl compun, cantitatea de sarcoplasmă, numărul de
miofibrile, cantitatea de țesut conjunctiv și țesut adipos.
Secțiunea transversală a mușchiului este unul din factorii care
influențează manifestarea forței dar, reprezintă și un rezultat al
practicării
84

exercițiilor fizice. Creșterea secțiunii transversale a mușchiului se
numește hipertrofie musculară (b). Ea apare ca urmare a procesului
de antrenament. Constă în creșterea diametrului fibrei musculare prin
creșterea numărului de miofibrile, a cantității de proteine contractile.
În funcție de durata, intensitatea, frecvența și structura fibrei
musculare va evolua în favoarea forței sau rezistenței. Golberg citat
de G.Rață,1999, arăta, în 1975, că hipertrofia musculară a fibrelor de
tip II se poate realiza într-o proporție de 30 – 45%, în timp ce
raportul de suprafață dintre fibrele de tip II și tip I, crește de la 1,2 la
1,5. Secțiunea transversală a mușchiului poate fi mărită în urma unui
proces de antrenament de lungă durată prin folosirea unor exerciții cu
încărcături maximale și supramaximale de 95 – 100 % și efectuând
număr mare de repetări.
Cantitatea de substanțe energetice (c) de care dispun fibrele
musculare. S-a constatat că sportivii care au un procentaj mare de
fibre rapide au posibilități mai mari de obținere a unor rezultate mai
bune în sporturile care se caracterizează prin viteză și forță
explozivă. Acest lucru este posibil deoarece fosfagenele (ATP și CP)
sunt substanțe care eliberează exploziv o mare cantitate de energie
necesară dezvoltării și exteriorizării forței musculare. Chiar dacă
fosfagenele se epuizează foarte repede, ele dau energia necesară
tipului de efort manifestat prin forță maximă și care durează câteva
secunde. Dacă durata contracției se prelungește, intervine acidoza
locală care reduce performanța.
Volumul mușchiului (d) este produsul dintre diametrul și
lungimea lui și are mare pondere în determinarea forței. În aprecierea
forței este mai indicat să se utilizeze forța relativă, deoarece atunci
când greutatea corporală crește, crește și forța absolută, iar forța
relativă scade. În sporturile în care greutatea corporală necesită a fi
deplasată sau suportată, forța relativă este mai importantă decât cea
absolută. Masa corporală proporțională cu volumul său reprezintă
produsul a trei dimensiuni – lungime, lățime și profunzime, iar forța
este proporțională doar cu diametrul, adică secțiunea fiziologică a
mușchiului.
Structura mușchiului (e) rezultă din procentajul crescut al
fibrelor fazice rapide ca factor favorizant al dezvoltării forței. Fibrele
85

fazice cuprind rezerve fosfagene crescute, în ele predominând
procesele anaerobe, fiind mobilizate de implusuri cu frecvență mare.
Mușchiul scheletic este format din fibre musculare care au în
structura lor miofibrile. Miofibrilele au caracteristici diferiteși se
găsesc în două tipuri diferite în funcție de:
modul de inervare al mușchiului;
viteza de contracție;
rezistența la oboseală;
capacitatea oxidativă.
Fibrele musculare roșii sunt denumite și fibre lente, fibre de tip
I, fibre tonice, fibre slow – twitch (ST). ele sunt rezistente la
oboseală și se caracterizează prin:
contracție lentă;
rezerve bogate în glicogen;
enzime specifice metabolismului aerob;
un număr mare de mitocondrii, acestea
reprezentând centrala energetică a celulei, în ele efectuându-se
oxidarea substanțelor energetice;
activitatea intensă a enzimelor ciclului
acidului citric;
catabolismul ridicat al acizilor grași;
o mare densitate a vaselor capilare;
inervate de motoneuroni alfa mici, cu viteză
de conducere relativ lentă.
Fibrele musculare rapide de tip II denumite și fibre palide,
fibre albe, fibre rapide, fibre fazice, fibre fast – twitch (FT). sunt
rezistente la oboseală și se caracterizează prin:
contracție rapidă;
rezerve bogate în compuși fosfați de tipul
ATP și CP;
concentrație mărită de enzime necesare
metabolismului anaerob;
diametru mai mare decât al fibrelor lente;
inervate de motoneuroni alfa mari cu viteza
de conducere rapidă, ce transmit șiruri discontinue de impulsuri
86

nervoase, tipice activităților motrice voluntare de înaltă intensitate,
dar de durată scurtă.
Fibrele musculare rapide se subîmpart în trei categorii:
fibre de tip II A, denumite fibre
intermediare caracterizate printr-un metabolism realizat atât pe cale
aerobă cât și anaerobă;
fibre de tip II B caracterizate printr-un
metabolism anaerob fiind fibre rapide prin excelență;
fibre de tip II C care se găsesc în stare
tranzitorie
În interiorul unui mușchi se întâlnesc ambele tipuri de fibre
musculare, dar unii mușchi sunt predominați de fibrele rapide, iar
alții de fibrele lente. Mușchii de tip rapid conțin mai multe fibre fast
– twitch, produc o cantitate mai mare de forță, sunt predispuși la
oboseală rapidă, în timp ce mușchii de tip lent conțin fibre slow –
twitch și sunt mai rezistenți la oboseală.
Lungimea fibrelor musculare și unghiul de acțiune (f), sunt
factori importanți în special pentru dezvoltarea forței dinamice
maximale. Unghiurile de acțiune optime depind de la segment la
segment, încadrându-se între 50-170˚.
Inervația musculară (G.Rață, B.C.Rață,1999) este un factor de
care depinde dezvoltarea forței. Forța musculară se manifestă mai
pregnant atunci când fibrele musculare sunt inervate de motoneuroni
alfa mari care transmit șiruri rapide și discontinue de impulsuri
nervoase. Există date care susțin posibilitatea modificării inervației la
nivelul plăcii motorii prin folosirea electrostimulației.
Zațiorski definește pe mușchi trei niveluri de intervenție a
fenomenelor de ordin nervos:
recrutarea fibrelor musculare fenomen
dominat de legea lui Hanneman, prin care excitabilitatea unităților
motorii este variabilă, determinată de intensitatea influxului nervos
transmis mușchiului;
sincronizarea unităților motorii care are la
bază acțiunea sistemului de inhibiție a lui Renshaw care
desincronizează ansamblul unităților motrice ce sunt inițial
sincronizate;
87

întinderea mușchiului sau alungirea
acestuia, realizată înaintea mișcărilor de forță, contribuie la
manifestarea mai bună a indicilor de forță comparativ cu
posibilitățile maxime existente.
Ansamblul factorilor care influențează forța musculară
este divers și totodată larg, ceea ce impune în procesul de dezvoltare
o serie de măsuri metodice care să favorizeze condițiile create de
existența acestora sau să le diminueze. Dintre factorii care
influențează în dezvoltarea forței (A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu,2002):
⇒vârstă și sex – dezvoltarea
forței la copii (mai ales în perioadele de creștere intensă) este
realizată cu unele restricții datorită particularităților morfo-
funcționale. După pubertate însă, dezvoltarea forței dobândește o
importanță mai mare, integrată în sistemul dezvoltării celorlalte
calități. La fete, comparativ cu băieții, forța se dezvoltă mai puțin,
aproximativ 75% față de posibilitățile băieților. Diferențele sunt
determinate de modul de repartizare a țesuturilor corpului, în special
adipos, de secrețiile hormonale;
⇒grosimea (secțiunea
transversală) fibrei musculare – se știe faptul că pe măsură ce se
hipertrofiază mușchiul, crește și forța acestuia;
⇒cantitatea de surse
energetice pe care le deține mușchiul și enzimele ce favorizează
arderea;
⇒inervația intermusculară –
această capacitate de contractare simultană și rapidă a unui mușchi
(număr de fibre musculare) este strâns legată (crește în paralele) de
îngroșarea (hipertrofierea) fibrelor unui mușchi;
⇒mai mulți factori psihici:
motivația, stările emoționale, concentrarea atenției, în unele situații
voința (forța în regim de rezistență);
⇒ritmurile diurne – pe
parcursul a 24 ore, forța are oscilații determinate de ritmurile
celorlalte funcții ale corpului, care se reflectă și asupra activității
musculare. Huesch consideră că oscilațiile cotidiene ale forței sunt de
88

5% din capacitatea maximă. Aceste oscilații implică măsuri speciale
de programare a antrenamentului (de diferite tipuri) la diferite ore din
zi;
⇒continuitatea procesului de
pregătire – se știe că forța este o calitate motrică ce poate fi
dezvoltată destul de mult;
⇒nivelul inițial de la care
începe instruirea – pentru aprecierea forței este necesar a se cunoaște
nivelul inițial (la începutul pregătirii organizate). Aceasta se numește
forță maximă inițială, și se dezvoltă pe parcursul pregătirii, atingâng
niveluri diferite, având denumirea de forță relativă de antrenament,
forță maximă în cursul antrenamentului. După anumite perioade de
antrenament se ajunge la forță în anumite limite (forță limitată, forță
maximă accesibilă la sfârșitul procesului de antrenament);
⇒intensitatea contracției
musculare;
⇒durata sau amplitudinea
contracției musculare – contracțiile de durată mai lungă, 25 – 30 sec.,
favorizează o creștere mai rapidă a forței decât cele mai scurte, de 2
– 3 sec.;
⇒intensitatea formelor de
organizare a instruirii – calitatea procesului de instruire este dată de
intensitatea acestuia (grad de solicitare față de posibilitatea maximă),
în timp ce amplitudinea se referă la volumul de lucru (număr de
repetări sau kg ridicate); intensitățile de pregătire crescute au ca efect
dezvoltarea rapidă a forței, cu condiția ca dinamica intensității să nu
stânjenească creșterile de volum, adică să se stabilească o relație
funcțională între numărul de repetări și încărcăturile folosite;
⇒frecvența lecțiilor în care
sunt prevăzute obiective pentru dezvoltarea forței – a fost demonstrat
faptul că un antrenament zilnic de forță determină creșterea forței de
la 1 la 4% la diferite grupe musculare. Această creștere se realizează
astfel: 56% chiar din prima zi, 39% în a doua zi și numai 6% în a
șaptea zi de antrenament. Aceasta impune ca lucrul pentru
dezvoltarea rapidă a forței să se desfășoare zilnic sau chiar de două
ori pe zi, în cazul antrenamentului sportiv;
89

⇒metode de instruire – forța
crește foarte mult și în funcție de tipul de contracție solicitat de
metoda sau procedeul de instruire. Se consideră că prin contracțiile
izometrice un subiect atinge limita forței sale maxime în 6 – 8
săptămâni; în schimb prin eforturi dinamice, aceeași limită se atinge
în 8 – 12 săptămâni. Acest efect este explicabil prin faptul că în
efortul dinamic, pe parcursul unui exercițiu, un mușchi se contractă
la maximum numai 1-2 secunde sau fracțiuni de secundă, totalizând
3-5 minute în lecție. La acestea se adaugă și unele efecte unghiulare
derivând din diferite poziții ale segmentelor corpului. În cazul
contracțiilor izometrice, intensitatea este maximă. În practică, totuși,
se folosesc mai des combinațiile dintre contracții izometrice și
izotonice care dau bune rezultate, corelate în funcțiee de cerințele
specifice fiecărei ramuri de sport sau oricărui act motric. Unii autori
(Weineck, 1986) ierarhizează metodele de dezvoltare a forței astfel:
electrostimulația, izometria și antrenamentul dinamic.
⇒tipuri de mijloace și
succesiunea lor – exercițiile se aleg în funcția de tipul de forță ce
trebuie dezvoltat și posibilitățile (deficiențele) executanților. De
asemenea, mijloacele de dezvoltare a forței se aleg (mai ales
încărcăturile) în funcție de perioada de pregătire. Pentru dezvoltarea
detentei, de exemplu, se consideră că efectul este mai mare dacă se
efectuează întâi exerciții intense de scurtă durată (cu haltera de 90 –
100% din posibilități) și apoi exerciții cu încărcături mai mici
efectuate cu desprindere (explozive);
⇒valoarea unghiulară a
segmentelor care lucrează și lungimea mușchilor – se considerăcă
lungimea optimă de lucru a unui mușchi este în jur de 80 –90% față
de lungimea acestuia în repaus și de 80 – 120° valoarea unghiului
între segmentele aflate în lucru.
În stabilirea exercițiilor ce vor fi folosite în
antrenament este necesar a se cunoaște unghiurile mișcărilor în care
forța este mai scăzută și să se acționeze cu amplitudini care să ducă
la dezvoltarea corespunzătoare a acesteia. Aceste poziții pot fi
inițiale (cum este comanda “gata“), intermediare sau finale,
lucrându-se pentru fiecare din acestea.
90

⇒ factori endogeni și exogeni
– dintre factorii endogeni în afara vârstei și sexului, se pot aminti,
tipul de experiență motrică, tipul constituțional, tipul de fibre
musculare, modul de desfășurare al proceselor biochimice. În ceea ce
privește factorii exogeni, factorii de mediu au influențe dintre cele
mai variate asupra organismului și deci și asupra forței. Hettinger,
considera că forța variază considerabil pe parcursul anului, la baza ei
stând efectul radiațiilor ultraviolete. În lunile iulie și august acestea
ating apogeul, iar forța maximă se manifestă în luna septembrie, ca
efect întârziat al acestora. Mecanismul se realizează prin intermediul
gladelor suprarenale, a căror activitate se intensifică sub efectul
radiațiilor ultraviolete, fapt care produce o mobilizare a hormonilor
sexuali masculini, care la rândul lor favorizează prin antrenament
creșterea forței.
4.2.3.3. Forme de manifestare
Specificul ramurilor de sport și al efectuării oricărui
act motric implică manifestarea forței într-un mod diferit, fiecare
marcând particularități distincte. Analizele întreprinse în această
direcție au evidențiat existența a trei principale forme de manifestare
a forței: forța maximă (forța absolută), forța explozivă (detenta) și
forța în regim de rezistență. În funcție de modul de solicitare, forța
este denumită și generală și specifică. În realitate însă, forța nu se
manifestă niciodată în stare pură, ci în combinație cu celelalte calități
motrice:
91

Figură 5: Abordarea în sistem a calităților motrice corespunde, mai
ales, cerințelor specifice fiecărui sport.
(A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)
Forța maximă este prezentată ca forță maximală statică
și forță maximală dinamică. Putem considera că forța maximă statică
se manifestă printr-o contracție a întregului sistem muscular pentru a
învinge o rezistență care îi depășește capacitățile. Forța dinamică este
realizată printr-o contracție maximă, în cadrul unui act motric.
Forța maximă depinde de următorii factori: grosimea
secțiunii transversale a mușchiului (implicit a fibrei musculare);
activitatea coordonată a mușchilor care participă la efectuarea actului
motric; coordonarea contracției fibrelor musculare (în interorul
mușchiului). Acțiunea de optimizare a acestor fenomene va avea ca
rezultat creșterea forței maxime. Eforturile efectuate concentric și
excentric, maxime și de scurtă durată au ca efect îmbunătățirea
coordonării intramusculare și dezvoltarea forței maxime dinamice.
Îmbunătățirea coordonării intramusculare este însoțită și de
îngroșarea fibrei, lucru foarte important în ramurile de sport (cum
este atletismul) în care greutății corpului trebuie să i se imprime o
traiectorie accelerată.
În dezvoltarea forței maxime un rol important au
resursele energetice din interiorul mușchiului: ATP și CP având în
vedere că aceasta dezvoltă în câteva secunde efort maximal care va
92

duce la epuizarea acestor resurse și acumularea de lactat mărind
acidoza.
Astfel, forța maximă statică se manifestă în situațiile în
care forțele externe sunt mai mari decât capacitatea de forță maximă
a musculaturii. Contracția mușchiului este izometrică (fără
modificarea formei și apropierea capatelor mușchiului), caracterizată
de o creștere foarte mare a tensiunii musculare Forța dinamică se
manifestă prin învingerea de către mușchi a rezistenței (forțelor)
externe și deci avem de-a face cu o contracție izotonică sau de cedare
(amortizare la aterizări). În cazul mișcărilor de cedare (alungirea
forțată a mușchiului), forța depășește considerabil forța maximă
izometrică pe care o poate dezvolta subiectul cu până la 50-80%. În
contracțiile izotonice se scurtează elementele contractile ale
mușchiului, iar cele elastice nu-și modifică lungimea (mușchiul însă
se scurtează). Contracțiile auxotonice sunt combinații de contracții
izometrice și izotonice, care se manifestă diferit în funcție de
solicitările impuse de mișcările respective și viteza lor specifică în
diferite momente.
93

Figură 6: Forme de manifestare a forței (după Weineck, 1983)
Ele se realizează pe baza modificării lungimii atât a
elementelor componente contractile, cât și a celor elastice. Este cea
mai frecventă formă de contracție musculară întâlnită în activitatea
sportivă și în educație fizică.
Detenta (forța explozivă sau forța în regim de viteză)
Această formă de manifestare a forței se definește ca
fiind capacitatea unor grupe de mușchi de a dezvolta forța maximă
într-un timp cât mai scurt. Detenta se manifestă diferit la segmentele
corpului.
Se consideră că există o bună relație între forța de
contracție izometrică și rapiditatea execuției unei mișcări.
94

Detenta depinde în principal de următorii factori:
-numărul de fibre musculare care se contractă
simultan (coordonare intramusculară);
-viteza de contracție a fibrelor musculare active
(mobilizarea rapidă a fosfaților atât din fibrele
albe, cât și din cele roșii);
-capacitatea de contracție a fibrelor musculare
(grosimea fibrelor, secțiunii transversale).
Deci, forța maximă determină în mare măsură forța
explozivă, dar și un alt tip de forță, forța de demaraj, care, la rândul
ei, influențează detenta. Pentru aprecierea detentei cel mai lult se
utilizează indicele de viteză/forță, rezultat din raportul dintre forța
maximă și timpul maxim.
Forța de demaraj este capacitatea de a realiza o forță
maximală la începutul mișcării (la debutul contracției
musculare)având ca efect obținerea unei mari viteze inițiale (viteza
de accelerare la alergarea de viteză).
Deci, pentru dezvoltarea detentei trebuie să se
acționeze fie prin mărirea forței maxime, fie prin creșterea vitezei de
contracție a mușchilor sau prin îmbinarea acestora. Eficiența acestei
combinații constă în cunoașterea de către profesor a deficiențelor
fiecărui sportiv și stabilirea normelor de transformare a forței
maxime în forță de explozie. Se recomandă lucrul cu greutăți mici
(rezistențe extrem de mici), care favorizează manifestarea vitezei
maxime. Acest lucru însă, nu nude la îmbunătățirea vitezei de
contracție și, deci, trebuie mărite încărcăturile.
Forță în regim de rezistență sau rezistența de forță
Această formă de manifestare a forței este larg
implicată în mai multe ramuri de sport, unele cu caracter ciclic, altele
combinate. Forța în regim de rezistență reprezintă capacitatea de a
depune un efort de forță timp îndelungat. Intensitatea acestui regim
de lucru este determinată de îngreuierea în % forță, de forță maximă
de contracție și numărul de repetări sau timpul și ritmul de lucru
(volumul). O formă particulară a rezistenței de forță este detenta în
regim de rezistență, calitate cu un rol foarte important în numeroase
ramuri de sport, în care segmentele corpului trebuie să efectueze
mușcări explozive timp îndelungat. Detenta în regim de rezistență
95

(rezistență – detentă) este determinată în mare parte de capacitatea
mușchilor implicați în efort de a-și restabili proprietățile de lucru în
regim exploziv, nivelul rezistențeă generale și locale a organismului.
Mai sunt prezentate și alte tipuri de forță în regim de rezistență, ca
rezistența de forță generală și locală. Prin rezistența de forță locală se
înțelege atunci când în acest tip de efort este cuprinsă 1/6 – 1/7 din
întreaga musculatură scheletică (Frez, 1977, citat de A.Dragnea,
S.Mate-Teodorescu,2002).
Figură 7: Raportul dintre forță și greutatea corporală (După
Buhcle-Schmidtublicher, 1981, citați de J.Weineck,1992)
96

Se consideră că între forță și greutatea corporală există o
relație foarte strânsă. Dacă dorim, de exemplu, să comparăm forța a
doi oameni cu greutăți diferite, trebuie să știm, pe lângă numărul de
kilograme și valoarea forței absolute măsurată în efectuarea unei
mișcări cum este ridicarea unei greutăți maxime, sau forța unui grup
de mușchi măsurată cu dinamometrul.
Forța relativă = forță absolută / greutatea corporală
Forța absolută se mărește o dată cu creșterea greutății
corporale, iar forța relativă scade, prin faptul că greutatea corpului se
mărește mai rapid ca forța musculară. Se impune deci, mărirea forței
absolute. Forța relativă este importantă în ramurile de sport și în
actele motrice ce impun deplasarea corpului în diferite direcții,
instruirea fiind orientată astfel încât să nu se ajungă la hipertrofierea
musculaturii. Se vor folosi astfel, exerciții cu încărcături mici și
mijlocii, executate exploziv și rapid pe tot parcursul mișcării. Se
recomandă îngreuieri de 3-5% din greutatea corpului. Se consideră
că 1 kg de forță trebuie să corespundă unui kg de greutate corporală.
Forța absolută a omului nu trebuie confundată cu forța
mușchiului care se calculează prin raportarea forței sale de contracție
la 1 cm2 de secțiune a mușchiului.
Forța este un concept multidimensional. Aptitudinea motrică
de forță nu apare niciodată în multitudinea formelor de mișcare ci
într-o combinație mai mare sau mai mică cu celelalte aptitudini
motrice. În majoritatea cazurilor specialiștii definesc aceaâleași
forme de manifestare a forței , dar există diferențe de terminologie,
de clasificare.
Criteriile de clasificare și diviziune a forței sunt diferite:
J.Weineck,1992, citat de V.Tudor,1999, prezintă următoarea
schemă a formelor de manifestare a forței:
97

Figură 8: Forme de expresie a forței (J.Weineck,1992, citat de
V.Tudor,1999)
Clasificarea tipurilor de forță se face după următoarele criterii:
98

Definirea formelor de manifestare a forței
 forța generală este
gradul de dezvoltare a întregului sistem muscular și se caracterizează
prin manifestarea forței tuturor
grupelor musculare;
forța specifică este manifestarea tipică a
forței din mușchiul sau grupele musculare direct implicate în proba
sau disciplina sportivă respecitivă;
forța limitată (Frey, 1978), forma maximă
voluntară la care se mai adaugă un surplus de forță mobilizată prin
componenta psihică și eventual prin stimulare medicamentoasă;
forța relativă (Frey) se înțelege forța maximă
produsă, raportată la greutatea corpului;
forța elastică (Frey), forța cea mai mare pe
care o poate dezvolta sistemul neuro – muscular printr-o contracție
musculară voluntară împotriva unei rezistențe care poate fi trecută,
învinsă sau mișcată;
forța dinamică (Kuznetsov) se caracterizează
printr-o scurtare sau alungire a mușchiului (efort de învingere sau de
cedare);
forța statică (Kuznetsov), nu se modifică
lungimea mușchiului (efort pasiv sau activ);
forță maximală (Harre), forța cea mai mare
pe care sistemul neuromuscular o produce într-o contracție
musculară;
forța/viteza (forța rapidă) este capacitatea
sistemului neuromuscular de a învinge rezistența printr-o contracție
foarte rapidă.
4.2.3.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea forței
99

Lucrul pentru dezvoltarea forței presupune în primul
rând stabilirea tipului de forță implicat de activitatea din proba sau
ramura sportivă respectivă. Aceasta va determina alegerea
mijloacelor, a metodelor și a tempoului de lucru. În majoritatea
ramurilor de sport, forța se prezintă în combinație cu celelalte calități
motrice, deci, și metodica de pregătire trebuie adecvată. Exercițiile se
aleg în funcție de calitățile sportiv-temporale ale procedeelor tehnice,
toate aceste aspecte fiind corelate în vederea obținerii unei eficințe
maxime în momentele cheie ale mișcării.
Pentru folosirea metodelor eficiente trebuie stabiliți
parametrii fundamentali: intensitatea, volumul de lucru, pauzele și
tempoul.
Intensitatea se referă la greutatea ridicată sau mărimea
încordării, măsurată în kg specifice exercițiului desemnat.
Intensitatea este dată și de rezistența opusă de diferite aparate în
raport cu greutatea corpului. În literatura de specialitate sunt stabilite
următoarele intensități:
-supramaximală – peste 110% din
posibilitățile maxime;
-maximală – 100% din posibilitățile
maxime;
-mare – 80-95% din posibilitățile
maxime;
-mijlocie – 50-80% din posibilitățile
maxime;
-mică – 30-50% din posibilitățile
maxime.
Pentru dezvoltarea forței maxime se recomandă
încărcături peste 85% din posibilitățile maximale și supramaximale,
în timp ce pentru dezvoltarea forței în regim de viteză, încărcături de
30-50%, iar pentru forță-rezistență, de 65-80% din capacitatea
maximă.
Volumul de lucru se referă la numărul de kilograme sau
repetări efectuate în diferite regimuri. Volumul este ridicat atunci
când se lucrează pentru dezvoltarea forței în regim de rezistență
(mergând uneori până la refuz) sau a forței în regim de viteză (volum
100

mijlociu); de exemplu, 9-12 exerciții, 6-9 serii x 6-12 repetări.
Volumul mic este specific dezvoltării forței maxime cu intensități
mari, 1-3 repetări în 1-9 serii, la 3-4 exerciții.
Pauzele între serii, repetări și antrenamentele de forță –
între serii se recomandă pauze active de 2-3 minute, iar atunci când
se schimbă exercițiile de 2-5 minute. Între antrenamente timpul
optim este de 36 – 48 ore, existând în această etapă tendința de
scădere a intervalului de odihnă, mergând până la 24 ore.
Tempoul sau viteza de execuție are tendința de a scădea
pe măsură ce crește încărcătura (intensitatea). La încărcături de peste
80% tempoul de lucru este moderat și favorizează creșterea forței
maxime. Ideal este ca repetările să se efectueze într-un tempo
apropiat celui de concurs. Între tempoul de lucru și încărcătură se
stabilește o relație foarte strânsă de condiționare. Crește tempoul și
scade încărcătura și invers.
Procedee metodice de dezvoltare a forței maxime
Pentru dezvoltarea forței maxime se folosesc două
procedee: utilizarea eforturilor maxime și supramaxime și metoda
contracțiilor izometrice.
Procedeul eforturilor maximale și
supramaximale constă în utilizarea unor încărcături cu 10-15% mai
mari decât posibilitățile maxime. Se efectuează, de regulă, 1-2
repetări care angajează o masă musculară, efortul fiind relativ
dinamic (se produce o oarecare deplasare a încărcăturii și o scurtare a
mușchilor interesați). Se planifică o dată pe săptămână în perioada
pregătitoare și la două săptămâni în celelalte perioade (T. Ardelean,
1982).
Procedeul eforturilor mari (maximale) se
folosește pentru dezvoltarea forței maxime și constă în utilizarea
unor încărcături între 80 – 100% din valoarea maximă a performanței
sportivului. Încărcăturile de 80-90% în stare de oboseală, deși sunt
de solicitare submaximală au efect de sarcină maximă mai ales la
începători. În acest sens se recomandă să nu se lucreze până la
epuizare ci până în momentul în care se constată că tehnica de
execuție se înrăutățește. Pentru sportivii de performanță se
recomandă încărcături între 80-100% cu posibilități de a se efectua 2-
101

8 repetări pe serie. Procedeele de efectuare a repetărilor sunt cele
cunoscute: creșterea continuă a încărcăturii (de la 70% la 100%),
creșterea și descreșterea (de la70% la 100% și apoi la 70%), creșterea
în trepte până la valoarea maximă, creșterea și descreșterea inegală
(în val). valoarea maximă de repetare poate fi și sub 100% în jur de
90-95%.
Lazăr Boroga, citat de A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu,2002 recomandă creșterea progresivă a încărcăturilor,
până la 100% cu 1-2 repetări, revenire la 90% cu 1-2 repetări în serii
și apoi cu 80%, 1-3 repetări în 6-9 serii. Acest mod de lucru se poate
programa de 1-2 ori pe săptămână folosindu-se exerciții cu caracter
specific. Pauzele dintre serii trebuie să asigure refacerea capacității
de efort, ele având durata de 3-5 minute, timp în care se vor efectua
mișcări active.
Acest procedeu se poate efectua în două variante. Prima
constă în efectuarea fiecărui exercițiu cu volum de lucru și pauzele
prevăzute, trecându-se apoi la următorul exercițiu. Acest procedeu
permite o dozare și un control precis, ajungându-se rapid la greutatea
optimă de lucru. A doua variantă constă în efectuarea de 2-3 exerciții
care solicită grupele musculare diferite, efectuate alternativ până la
epuizarea numărului de serii și repetări stabilite. Această alternanță
favorizează scurtarea pauzelor și realizarea unei economii de timp de
aproape 40% față de prima variantă. Cea de-a doua variantă este
recomandată când se lucrează pentru dezvoltarea forței maxime la
diferite segmente ale corpului.
Procedeul contracțiilor izometrice- acest procedeu
are ca obiectiv principal îngroșarea fibrei musculare și implicit
creșterea forței maxime. În timpul contracțiilor izometrice se produce
un deficit de oxigen, care are ca rezultat creșterea forței. O contracție
izometrică produce modificările dorite dacă depășește 2/3 din forța
maximă a mușchiului și are drept consecință creștarea datoriei de
oxigen. Durata menținerii contracției maxime a mușchilor se
numește timp de utilizare. În cazul contracțiilor izometrice timpul de
utilizare este foarte scurt, în raport cu durata întregului exercițiu, în
timp ce în contracțiile izotonice timpul de utilizare este egal cu
timpul de contracție.
102

Contracțiile izometrice este un tip de procedeu care nu
poate fi aplicat oricui, ci numai persoanelor antrenate, sportivii de
performanță.
Procedee metodice pentru dezvoltarea forței în regim
de viteză
Forța în regim de viteză sau detenta este o combinație
de calități motrice de bază întâlnite în numeroase ramuri de sport.
Principiul acestor metode este de a crește cât mai mult viteza de
execuție prin angrenarea unui număr cât mai mare de fibre musculare
în acțiune simultană.
Procedeul eforturilor explozive (Power – training)
sau al contracțiilor intense și rapide – aplicarea metodei constă în
folosirea unor încărcături între 75-95% din posibilități cu 6-8 serii a
3-6 repetări. Lazăr Boroga recomandă 3 grupe mari de exerciții: cu
haltere, cu mingea medicinală și exerciții acrobatice. Din acestea se
aleg exercițiile care reproduc cel mai bine (cel mai fidel) structura
tehnică a ramurilor de sport. Între exerciții se acordă pauze de 2-3
minute, iar între serii de 3-5 minute.
Regula principală a acestui procedeu constă în
efectuarea tuturor exercițiilor și repetărilor în viteză maximă cu ritm
al frecvenței cardiace de 190 puls/minut sau peste această limită.
Pauzele trebuie să permită revenirea la valori inițiale ale pulsului
(înainte de efectuarea repetării). Săriturile în înălțime se vor efectua
pe lăzi de gimnastică sau podiumuri cu înălțimi de 90-120 cm, iar
săriturile în adâncime (lucru de cedare) de la înălțimi de 170-190 cm
purtând în mâini greutăți de 5-7 kg.
Procedeul eforturilor mijlocii sau al înărcăturilor
medii – caracteristicile acestui procedeu sunt date de înărcăturile
utilizate (între 30-80% din posibilitățile maxime); 3-6 repetări în 6-9
serii, la fiecare din exercițiile date.
Pentru ramurile de sport în care predomină viteza ,
încărcătura se stabiliește între 30-50%, iar pentru sporturile în care
predomină forța încărcăturile sunt între 50-80%.
Procedee metodice pentru dezvoltarea forței în regim
de rezistență
103

Obiectivul principal al acestor procedee este determinat
de necesitatea dezvoltării forței și a manifestării acesteia la valori
superioare timp cât mai lung. Prin procedeele respecive se caută atât
creșterea masei musculare, cât și dezvoltarea capacităților de efort
aerob. Spre deosebire de celelalte procedee volumul de lucru este
mult mai mare datorită creșterii numărului de repetări și reducerii
tempoului de execuție.
 Procedeul în circuit – creat de Morgan și Admson,
procedeul dezvoltă forța și rezistența generală a organismului.
Antrenamentul în circuit constă în efectuarea succesivă
a unor exerciții pentru dezvoltarea forței în combinație cu rezistența.
Acest procedeu își trage numele de la modul de organizare care
presupune trecerea subiecților de la un atelier la altul, lucrând
simultan pe un număr de grupe egal cu numărul atelierelor. Ordinea
atelierelor (stațiilor) și exercițiilor sunt stabilite pe criterii precise
între care solicitarea alternativă a marilor grupe de mușchi și dozarea
individualizată.
Acest procedeu are efecte deosebite asupra dezvoltării
indicilor morfo funcționali și calităților motrice. Antrenamentul în
circuit nu se reduce la o metodă, ci reprezintă un complex
organizatorico-metodic care include o serie de variante ale
exercițiului riguros standardizat. Baza acestuia o constituie însă
repetarea în serie lungă, sau cu intervale, a exercițiilor selecționate și
reunite într-o structură bine organizată.
Circuitul are drept scop solicitarea uniformă a tuturor
grupelor musculare și solicitarea continuă a aparatului cardoi-
vascular. El se bazează pe lucrul diferențiat pe grupe omogene și
restrâns sau pe lucrul individualizat. Circuitul sporește eficiența
exercițiilor și mărește randamentul marilor funcții, contribuind
totodată la dezvoltarea armonioasă a musculaturii.
Variantele circuitului – tipurile de circuite sunt
determinate de mai mulți factori specifici acestui procedeu ca:
volumul și intensitatea efortului, formele organizatorice ale acestuia
și durata pauzelor.
M. Scholich în 1966, citat de A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu,2002 stabilește următoarele forme ale circuitului:
104

1.Circuitul pentru lucrul de durată:
-fără pauze dar cu normă de timp;
-fără pauze dar cu normă de tip standard și
dozare standardizată.
2.Circuit extensiv cu intervale.
3.Circuit intensiv cu intervale.
În educație fizică pot fi utilizate cu succes primele două
variante de antrenament în circuit.
Clasificarea circuitului după Gh.Mitra și A.Mogoș,1980:
1.După numărul de exerciții care intră în componența
lor:
-circuite scurte formate din 4-5 exerciții;
-circuite medii formate din 6-8 exerciții;
-circuite lungi formate din 9-12 exerciții.
2.După felul exercițiilor și gradul de solicitare a
organismului:
-circuit ușor, format din exerciții în care
utilizează ca încărcătură greutatea propriului
corp sau greutăți între 10-20% din posibilitățile
maxime;
-circuit mediu, format din exerciții efectuate cu
greutăți reprezentând 30-40% din posibilitățile
maxime;
-circuit greu, format din exerciții ce depășesc
50% din posibilitățile maxime.
L.P.Matveev și A.D.Novicov,1980 evidențiază următoarele
variante:
-circuit după metoda exercițiului neîntrerupt de
lungă durată (pentru dezvoltarea rezistenței
generale);
-circuit cu intervale incomplete (pentru
dezvoltarea rezistenței de forță și forță-viteză);
-circuit cu intervale normale ce permit revenirea
completă (în principal pentru dezvoltarea forței
și a vitezei)
După cum se vede, acest procedeu se prezintă sub multe
varinate datorită efectelor sale complexe asupra dezvoltării unor
105

calități motricecombinate și a musculaturii corpului, principalele
criterii fiind volumul efortului (tempo de lucru și încărcătură) și
durata pauzelor (care asigură revenirea incompletă, revenirea
completă și supracompensată).
Din punctul de vedere al exercițiilor folosite în circuit,
pot fi selecționate din categoria mijloacelor de pregătire fizică
generală, gimnastica de bază sau exerciții pregătitoare specifice unor
ramuri de sport. Clasificarea acestora se poate realiza după criterii
cunoscute, adică după criteriul anatomic și după gradul de solicitare
(Scholich), după obiectivele pe care le urmăresc, ceea ce lărgește
foarte mult domeniul de aplicare a acestora.
Orientarea circuitelor se realizează în principal în
funcție de calitatea motrică ce se dorește a fi dezvoltată, ținând-se
cont de regulile metodice de bază valabile pentru calitățile motrice.
Pentru dezvoltarea vitezei combinată cu forța,
caracteristica esențială a circuitului este dată de rapiditatea execuției,
frecvența mișcărilor în unitatea de timp:
-se recomandă ca intensitatea efortului să fie
submaximală spre maximală și încărcăturile
mici, iar vitezele de execuție și de repetiție să
fie maximale;
-durata pauzelor va fi mare, dublă față de timpul
afectat lucrului;
-între circuite, pauzele trebuie să asigure
restabilirea.
Orientativ, pentru dezvoltarea vitezei de repetiție se
efectuează repetări pe 10-20 sec. reluate de 2-3 ori cu intervale de
odihnă complete. Se folosesc încărcături mici. Se va căuta atingerea
unei frecvențe maxime: dezvoltarea vitezei cu ajutorul circuitului se
adresează în special vitezei de execuție, frecvenței mișcărilor,
exercițiilor cu caracter aplicativ și de tehnică sportivă.
Pentru dezvoltarea rezistenței:
-intensitatea efortului este medie, crescând
treptat de la 50 la 70% din capacitatea de efort;
-durata pauzelor este mică, iar între aceste
circuite trebuie să se asigure revenirea
106

completă, situându-se între 60-90 sec. sau 9-
120 sec.;
-volumul de lucru este mare (numărul de repetări
sau timpul de lucru); pe măsură ce crește
intensitatea, volumul de lucru, va scădea spre
valori medii.
În cazul în care se acționează localizat, folosindu-se
aparate sau obiecte, se dezvoltă forța combinată cu rezistența,
ponderea căzând pe una sau cealaltă, în funcție de volum, frecvență
sau încărcătură.
Pentru dezvoltarea forței se lucreazăcu intensitatea mare
și maximă, încărcătura fiind stabilită în funcție de capacitatea
maximă. În antrenamentul copiilor și juniorilor încărcătura se
stabilește în raport cu greutatea corporală, începând de la 20%, până
la 70%.
Efortul în cadrul circuitelor cu încărcătură este variabil,
iar viteza de execuție este medie în cazul greutăților mari și maximă
în cazul greutăților mici. Când se lucrează cu repetări și încărcătură
se folosesc maximum 4 ateliere (stații) folosindu-se câte 4-8 serii.
O altă variantă este cea determinată de lucrul alternativ,
50% din exerciții cu încărcături și exerciții fârâ greutăți.
În cazul variantei în care se solicită aceleași grupe
musculare, pauzele între exerciții se stabilesc între 90-120 sec., iar
între circuite, de 4-5 minute.
Când se solicită grupe musculare diferite, pauzele dintre
ateliere sunt de 45-60 sec. și de 2-3 minute între circuite. Repetările
se stabilesc în funcție de posibilitățile subiecților, fiind cuprinse între
1-5 repetări cu 80-100% din posibilitățile maxime și
contracronometru cu încărcături mici.
În cazul în care exercițiile care alcătuiesc circuitul sunt
variate (diferite deprinderi de mișcare), sunt angrenate în mișcare
alternativ toate segmentele corpului, fără a se acționa în mod
deosebit asupra unuia sau alteia dintre factorii de diferențiere a
efortului, realizându-se o dezvoltare complexă a calităților motrice și
deci o pregătire fizică multilaterală.
În situația dezvoltării rezistenței în regim de viteză și a
rezistenței în regim de forță, efortul va reprezenta 50-60% la
107

exercițiile de viteză și respectiv, 60-70% din capacitatea maximă
pentru cele de forță, ceea ce reprezintă un efort mediu spre
submaximal. Datorită acestui tip de efort datoria de oxigen este
redusă, ea fiind acoperită în timpul exersării și ca urmare pauzele
sunt scurte de 40-90 sec. (refacere incompletă), la sportivii antrenați
și de 60-120 sec. la cei neantrenați. Dacă frecvența cardiacă atinge
după un exercițiu din cadrul circuitului 180 puls/minut pauza va fi de
45-90 sec. până când frecvența cardiacă ajunge la 120 puls/minut,
adică 1/3 din timpul necesar pentru revenirea completă.
În cazul folosirii circuitului pentru dezvoltarea
rezistenței în regim de forță exercițiile de forță vor alterna cu cele de
rezistență:
-intensitatea fiind medie, încărcăturile
reprezentând 35-60% din capacitatea maximă;
-viteza de lucru este și ea mică spre medie;
-pauzele se stabilesc între 45-90 sec. între stații
și 2-4 minute între circuite;
-pentru exercițiile de forță se mărește treptat
încărcătura și se micșorează numărul de
repetări;
-pentru exercițiile de rezistență se micșorează
încărcătura și se mărește numărul de repetări.
Pentru dezvoltarea rezistenței în regim de viteză este necesară
repetarea acțiunilor motrice cu o frecvență maximă pe o perioadă cât
mai îndelungată:
-intensitatea este variabilă și încărcăturile
reduse, viteza alternând, între medie și mare, în
funcție de exerciții;
-durata pauzelor crește progresiv pe măsură ce
se acumulează oboseala; se lucrează de regulă
cca 30 sec. cu frecvență maximă;
-principalul element de progres îl reprezintă
creșterea numărului de repetări în unitatea de
timp.
În cazul în care circuitul este utilizat în scopul dezvoltării
forței și vitezei se recomandă folosirea unor exerciții cu îngreuieri
(de preferat haltere) care reprezintă 60-80% din capacitatea maximă
108

de efort, dar și aruncări, prinderi, sărituri simple și cu îngreuieri
medii și mici, care să nu împiedice manifestarea forței maxime:
-intensitatea trebuie să fie maximă, fiind atinsă
progresiv pe seama creșterii vitezei de execuție;
-pauzele dintre exerciții au o durată cuprinsă
între 115-120 sec. și 4-5 minute între circuite.
Aplicarea circuitului în lecția de educație fizică școlară
reprezintă unul dintre procedeele de creștere a eficienței lecției, prin
mărirea densității acesteia, în condițiile în care se aplică
particularizat, în funcție de dinamica dezvoltării morfofuncționale a
elevilor. În această situație se impune acordarea, la diferite vârste ,
unei atenții sporite raportului dintre ritmul de creștere a aparatelor
cardiovascular și respirator, precum și puterii mai mici de
concentrare nervoasă. Aplicarea circuitului în școală va purta
amprenta caracteristicilor de vârstă. În afara acestor cerințe metodice
se impune luarea unor măsuri pedagogice privind amplasarea
circuitului în cadrul lecției, în funcție de variantele de aplicare și
desigur de obiectivele stabilite pentru lecția respectivă și pentru
educație fizică în general.
O primă cerință metodică se stabilește în funcție de
necesitatea ce circuitul să favorizeze întărirea sănătății elevilor, adică
să stimuleze organismul elevilor în așa fel încât acesta să se dezvolte
în concordanță cu legitățile morfo-funcționale ale vârstei respective.
O altă cerință o constituie alternarea rațională a
solicitării principalelor grupe de mușchi, fapt care impune
cunoașterea topografiei musculaturii și a biomecanicii efectuării
diferitelor mișcări.
Aprecierea efectelor procedeului circuit asupra
organismului elevilor se efectuează pe baze obiective și subiective,
dintre care cea mai importantă este cunoașterea frecvenței cardiace
înainte și după efectuarea exercițiilor (în pauze), precum și a palorii
feței, cantității de transpirație si altele.
Majoritatea specialiștilor sunt de acord că procedeul în
circuit are aplicație, în primul rând în educația fizică subliniindu-se
efectele sale asupra pregătirii fizicegenerale și implicit asupra
capacității de efort. Efectele principale ale circuitului se manifestă
asupra rezistenței și forței, precum și asupra combinațiilor dintre
109

acestea și a altor calități motrice. Pentru realizarea deplină a efectelor
sale în această direcție, este necesar ca în circuit să fie folosite
exerciții simple, care să nu ceară un grad sporit de coordonare.
Utilizarea circuitului în direcția învățării unor deprinderi motrice sau
perfecționarea acestora este ineficientă sau chiar inoportună.
În ceea ce privește vârsta de la care se poate folosi
circuitul în lecția de educație fizică și antrenament sportiv, aceasta se
situează între 13-14 ani, circuitele fiind alcătuite din 5-6 exerciții,
crescând treptat la 8-10 exerciții.
Varianta optimă pentru copii și juniori este circuitul
extensiv cu intervale, care sigură o solicitare adecvată, în
conformitate cu posibilitățile acestora.
În ceea ce privește gradul de solicitare, acesta nu trebuie
să solicite, la copii și juniori, eforturi mai mari de 50-60% din
capacitatea maximă, utilizându-se alternativ exerciții cu încărcătură
mică și fără încărcături, adresându-se tuturor segmentelor corpului.
Gradul de solicitare a circuitului se mărește după repetarea sa în 6-8
lecții, prin creșterea numărului de repetări la același atelier. Între
ateliere se recomandă pauze incomplete de 30-60 sec., iar între
circuite, pauze de revenire completă, de 2-4 minute.
Criteriul principal de aplicare a circuitului îl reprezintă
frecvența cardiacă, care oglingește reactivitatea organismului la acest
tip de efort. Din acest motiv, sportivii trebuie învățați să-și ia singuri
pulsul, astfel încât antrenorul să poată individualiza pregătirea,
stabilind durata optimă a lucrului și a pauzei.
Antrenamentul forței joacă un rol foarte important în
formarea și dezvoltarea generală a copiilor și adolescenților.
În dezvoltarea forței musculare trebuie să se țină seamă
de particularitățile organismului aflat în perioada de creștere,
sistemul ososs al copilului și adolescentului. Aparatul de susținere
are o capacitate de efort mai mică decât cel al adultului.
Forța maximă este tipul motric cel mai important la
vârsta copilăriei. Forța musculară urmează o dezvoltare paralelă la
ambele sexe până la 11 – 12 ani. După această vârstă băieții prezintă
o forță mai ridicată ca valoare, procesul încheindu-se la 18 – 20 ani,
cu doi, trei ani mai târziu decât fetele.
110

La preșcolari antrenamentul forței pure este
contraindicat, ținându-se cont mai mult de nevoia de mișcare a
copiilor pentru o dezvoltare armonioasă și polivalentă a aparatului
locomotor activ.
În ciclul primar, dezvoltarea forței trebuie să se
realizeze prin efort dinamic, capacitatea anaerobă fiind slabă și
neexistând bazele unui lucru muscular static. Procedeul metodic
recomandat la această vârstă este circuitul, copilul fiind orientat spre
exerciții de forță – viteză.
La ciclul gimnazial, în dezvoltarea forței se pot folosi
exerciții având ca încărcătură propria greutate sau încărcături externe
mai mici de 1 – 2 kg. La pubertate, în prima parte a ei se recomandă
dezvoltarea unei musculaturi robuste, dar fără solicitări exagerate ale
coloanei vertebrale. Se poate începe și antrenamentul cu haltere, în
jurul vârstei de 14 ani, dar cu respectarea particularităților etapei
respective.
În a doua fază a pubertății și în adolescență, mușchii își
măresc volumul și se recomandă dezvoltarea forței, acesta fiind cel
mai bun moment. Se recomandă lucrul în volum în schimbul celui în
intensitate.
În cadrul școlii, se urmărește dezvoltarea analitică a
forței diferitelor grupe musculare , a forței explozive și a detentei.
Dezvoltarea analitică a forței vizează, corespunzător specificului
probelor atletice de alergări, sărituri și aruncări, întărirea
musculaturii impulsoare, mușchilor ridicători ai coapsei, musculatura
peretului abdominal și a centurii scapulo-humerale.
Dezvoltarea forței explozive se leagă de exercițiile de
aruncări, iar cea a detentei de cele de sărituri, forme specifice ce nu
pot fi confundate cu forța, în general. În perioada gimnazială nu se
recomandă dezvoltarea formei maxime.
Dezvoltarea forței analitice a diferitelor grupe
musculare se poate face cu metoda eforturilor repetate , unde
încărcătura trebuie să aibă 30-40 % din posibilitățile maxime ale
grupelor musculare angrenate în lucru și în limita unui lucru de 20-
25 repetări într-o serie, cu 2-3 serii pentru fiecare gen de exercițiu,
alternând diferite grupe de mușchi (3-4), într-o lecție.
111

Pentru dezvoltarea forței explozive și a detentei,
volumul de lucru într-o lecție va fi de 4-6 exerciții (alternând
exercițiile de sărituri cu cele de aruncări), cu 6-6 repetări și în 3-4
serii.
4.2.3.5.Testarea forței
Lngimea de pe loc măsoară forța explozivă a membrelor
inferioare și este testul cel mai des întâlnit în evaluare. Această probă
se măsoară manual, prin întinderea unei benzi metrice pe sol.
Săritura pe verticală se măsoară manual sau cu
platforma tensiometrică.
Aceste teste, care nu necesită condiții materiale și
aparatură deosebită, măsoară într-o modalitate empirică forța
explozivă, ceea ce a făcut ca specialiștii domeniului să caute, să
găsească și să inventeze modalități de măsurare cu aparate precise.
Dispozitivul lui Abalakov, a fost construit pentru
măsurarea detentei. Măsurarea desprinderii pe verticală se
înregistrează pe o bandă metrică care este fixată pe o centură ce se
prinde în jurul taliei, în față, cuplată pe un dispozitiv de tragere care
se derulează atâta timp cât se află sub influența forței de tracțiune.
Forța de tracțiune este reprezentată de zborul în aer al trunchiului și
apare în urma extinderii puterinice a picioarelor și a tracțiunii
brațelor în sus.
Plurisalturile (triplusalt, pentasalt, decasalt) sunt teste
prin care se măsoară puterea elastică a membrelor inferioare.
Forța și puterea spatelui se măsoară prin testul aruncării
greutății peste cap.
Forța maximă este testată la nivelul picioarelor prin
genuflexiuni cu haltera, cu încărcătură până la maximum.
În lecția de educație fizică se poate dezvolta forța în
oricare din semestrele anului școlar, fie că se lucrează în sală sau
afară, în aer liber.
Pentru dezvoltarea forței se recomandă acordarea a 10-
15 minute din timpul lecției, în sisteme de lecții formate din 10-12
lecții, care pot fi programate de 2-3 ori pe parcursul unui an școlar.
112

În cadrul Sistemului Național de Verificare și Evaluare
pentru învățământul gimnazial, testele de evaluare a calității motrice
forța sunt variate. Astfel, se testează forța musculară a tuturor
grupelor de mușchi, anume: musculatura brațelor prin aplicarea
probelor de flotări, tracțiuni din atârnat, tracțiuni pe banca de
gimnastică, musculatura abdominală prin aplicarea probelor de
ridicarea trunchiului din culcat dorsal, ridicarea membrelor inferioare
din culcat dorsal, musculatura spatelui prin aplicarea probelor de
ridicarea trunchiului din culcat facial și ridicarea bazinului din
așezat, musculatura membrelor inferioare prin aplicarea probelor de
săritură în lungime de pe loc și săritură peste banca de gimnastică
30”.
4.2.4. Îndemânarea
4.2.4.1. Definiții
„Capacitatea de a selecționa și a efectua rapid și corect
acțiuni motrice, adecvate unor situații neprevăzute, cu o eficiență
crescută”. (N. Alexe, 1993).
Îndemânarea, în opinia multor specialiști
(M.Epuran,1995, I.Șiclovan,1979), a fost înțeleasă ca fiind un
conglomerat de aptitudini psiho-motrice, ca rezultat al calității
sistemului nervos cetral. Astfel, îndemânarea s-a constituit ca o
calitate motrică complexă. L.P.Matveev și A.D.Novicov,1980, o
consideră o aptitudine a individului de a învăța rapid o nouă
mișcare, ca primă fază a învățării, sinonimă ci priceperea motrică
elementară. De asemeanea, M.Epuran, 1995, L.P.Matveev și
A.D.Novicov,1980, o consideră ca fiind o capacitate de restructurare
rapidă a mișcărilor în condiții variate în funcție de condițiile concrete
de efectuare a acestora.
Capacitățile coordinative au ca sinonime îndemânarea,
dexteritatea și scusința și sunt determinate de procesele de ghidare și
reglare a gesturilor (V.Tudor, 1999).
113

În acest context, capacitățile coordinative desemnează
un complex de calități preponderent psiho-motrice care presupun
capacitatea de a învăța rapid mișcări noi, adaptarea rapidă și eficientă
la condiții variabile, specifice diferitelor tipuri de activități, rin
restructurarea fondului motric existent (A.Dragnea, A.Bota, 1999).
„Coordonarea se realizează prin acțiunea stimulantă a
sistemului nervos central și a mușchilor scheletului, spre a se
executa o mișcare voluntară, în așa fel încât să existe o înlănțuire
armonioasă între diferitele componente ale acestei mișcări”. (E.
Hahn, 1996, citat de T.Bompa,2002)
„Coordonarea reprezintă o capacitate complexă, în
strânsă corelație cu viteza, forța, rezistența și mobilitatea. Ea este de
mare importanță fiind determinantă în dobândirea și perfecționarea
tehnicii și tacticii, ca și în aplicarea acestora în condiții neobișnuite,
ca teren variat, echipament și instslații, lumină, climă și condiții
meteorologice, adversari. De asemenea, coordonarea este solicitată în
orientarea în spațiu, fie când organismul nu este familiarizat cu
condițiile, fie în condițiile de dezechilibru”. (T. Bompa, 2002)
Nivelul de coordonare reflectă capacitatea de a executa
mișcări cu diferite grade de dificultate, rapid, cu precizie și eficiență
mare, în concordanță cu obiectivele specifice de antrenament (T.
Bompa, 2002).
Pe fondul dezvoltării ei se perfecționează mecanismele
coordonării unor mișcări complicate, condiție a însușirii corecte și
rapide a deprinderilor tehnico-tactice și folosirii lor în situații variate.
O astfel de condiție este prevăzută în sporturile bazate
pe o tehnicitate crescută, pe mișcări reactive și situații care solicită o
putere de adaptabilitate mărită.
Îndemânarea se obține în procesul învățării unui număr
mare și variat de deprinderi motrice și se concretizează în condițiile
variate de competiție. Ea nu este solicitată de executarea acțiunilor
simple și cunoscute, ci devine necesară atunci când obiectivul
învățării și al executării unor acțiuni noi, complexe trebuie executat
în condiții schimbătoare, cu orientare rapidă și adecvată (N. Alexe,
1993).
114

4.2.4.2. Factori de condiționare
Plasticitatea și mobilitatea proceselor nervoase
fundamentale, activitatea nervoasă superioară și a analizatorilor joacă
un rol extrem de important în evidențierea îndemânării prin
capacitatea lor de cuprindere și prelucrare a informațiilor.
De asemenea, relațiile corticale și subcorticale, nivelul
de coordonare a contracțiilor musculare și folosirea schemelor
mentale legate de execuția acțiunilor motrice, în timpul învățării în
condiții de dificultate reprezintă cadrul psiho-fiziologic care arată
mecanismele îndemânării.
Un rol extrem de important în evidențierea acestei
calități motrice îl are tipul de sistem nervos central, temperamentul
individului.. Astfel, tipul melancolic, slab temperamental, își
însușește mai greu fundamentul îndemânării, având nevoie de o
cantitate mai mare de repetare, de susținere permanentă a tonicității
și puterii de recepționare a comenzilor și informațiilor.
Temperametul coleric, își însușește inegal acțiunea motrică, dar
activ, prea combativ pe alocuri, ceea ce duce la o mai mare dirijare și
control din partea conducătorului procesului de instruire. Tipul
flegmatic este un caracter puternic echilibrat, deprinde în general
lent, dar sigur și stabil datorită unei angajări conștiente și tenace în
repetare. Temperamentul sangvin, puternic echilibrat, dar mobil, își
însușește rapid, statornic și creator acțiunea motrică de coordonare în
condițiile unor antrenamente variate (N. Alexe, 1993).
Tudor Bompa,2002 apreciază că factorii care stau la
baza dezvoltării coordonării sunt:
Inteligența sportivă – un sportiv remarcabil nu
impresionează doar prin deprinderi superioare sau prin calitățile sale
biomotrice excelente, dar și prin ideile și căile de rezolvare a
sarcinilor motrice sau tactice, complexe și neprevăzute. Astfel, un
factor extrem de important îl reprezintă capacitatea de a analiza, de a
selecta informații multiple prin analizatorii motori, vizuali,
senzoriali.
Finețea și precizia simțurilor – în special a
analizatorilor motori și senzorii kinestezici, senzorii mișcărilor, la fel
ca și echilibrul și ritmul contracțiilor musculare reprezintă factori
115

deosebit de importanți. Kinestezia se dezvoltă prin antrenament
sistematic, având drept rezultat dobândirea capacității de a executa
deprinderile la un nivel mai înalt de coordonare, precizie, eficiență și
viteză.
Experiența motrică – constituie un factor determinant în
capacitatea de coordonare pe parcursul unui lung proces de învățare a
diferitelor deprinderi și elemente tehnice.
Dezvoltarea celorlalte calități motrice – influențează
coordonarea, deoarece toate sunt strâns legate între ele. O capacitate
slabă într-un anumit sector reprezintă un factor limitativ în
perfecționarea coordonării. (T. Bompa, 2002)
În opinia altor autori, (A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu,2002), factorii care condiționează capacitățile
coordinative sunt de natură biologică, motrică și psihică.
În categoria factorilor biologici intră:
capacitatea de alternare rapidă a proceselor de
excitație cu cele de inhibiție pe scoarța cerebrală;
viteza de transmitere a impulsurilor nervoase pe
căile aferente și eferente;
calitatea funcțională a analizatorilor;
calitatea inervației musculare care determină
contracția și apoi relaxarea;
valoarea surselor energetice existente în
organism, mai ales la nivelul mușchilor.
În ceea ce privește factorii motrici putem aminti:
nivelul de dezvoltare al celorlalte calități
motrice și combinațiile dintre acestea;
capacitatea de anticipare a desfășurării
ulterioare a mișcării și utilizarea procedeelor tehnice cunoscute;
anticiparea evoluției viitoare a condițiilor în
care se desfășoară mișcarea;
reprezentarea corectă a mișcărilor noi ce
urmează a fi învățate;
memoria de scurtă și lungă durată;
gândirea rapidă și mai ales gândirea creativă.
116

Din punctul de vedere al factorilor psihici ne referim la
procesele de maturizare a sistemului nervos central și la numărul de
deprinderi motrice pe care le stăpânește individul.
Capacitățile coordinative depind (V.Tudor, 1999), de o
serie de factori compuși și anume:
tonusul optim al scoarței cerebrale și
mobilitatea proceselor corticale fundamentale;
coordonarea intra- și intermusculară;
starea de funcționalitate a analizatorilor;
experiența motrică și bogăția repertoriului
motric;
vârsta, sexul;
oboseala centrală sau periferică.

4.2.4.3. Forme de manifestare
Schnabel, citat de J.Weineck, 1992, consideră că există
trei factori importanți care definesc capacitățile coordinative: 1)
capacitatea de conducere (ghidare) a mișcărilor; 2) capacitatea de
adaptare și readaptare motrică; 3) capacitate de învățare motorie.
R.Manno, 1982, citat de A.Dragnea, S.Mate-
Teodorescu,2002, consideră capacitățile coordinative formate din
capacitatea de învățare, capacitatea de dirijare și control a mișcării și
capacitatea de adaptare și transformare a mișcării.
După Blume, 1981, citat de R.Manno, 1982, capacitățile
coordinative sunt organizate sub forma unui sistem, cu numeroase
intercondiționări între componentele și finalitățile acestuia.
117

Figură 9: Clasificarea capacităților de coordonare
(Blume, citatde R.Manno,1982, V.Tudor, 1999)
118

Figură 10: Fundamentele capacității de coordonare
(Hirtz, Rubensame,Wagner, 1972, citati de V.Tudor,1999)
Capacitățile coordinative sunt de neconceput fără
factorii fizici: forța, viteza, rezistența și implicarea lor complexă în
realizarea mișcării (V.Tudor, 1999)
O încercare de ierarhizare a capacităților coordinative a
făcut Hirtz în 1982, citat de J. Weineck, 1994:
Factorii fizici și formele de forță influențează
capacitățile coordinative, deoarece un minim de forță este necesar
pentru a permite o mișcare agilă. De asemenea, este necesară o bună
dozare a vitezei dacă este nevoie să intervină aptitudinea de a rezolva
rapid o problemă motorie într-o anumită situație. Mobilitatea
corticală care stă la baza capacităților coordinative este necesară
pentru orientarea spațială.
119

Figură 11: Ierarhizarea capacităților de coordonare
(Hirtz,1982, citat de J.Weineck,1994)
4.2.4.4. Aspecte metodice de dezvoltare a îndemânării
În timpul evoluției individuale, nu există nici o
concordanță cronologică între capacitatea optimală de dezvoltare a
coordonării motrice și condiția fizică (Israel,1977, citat de
J.Weineck,1992). Biologic, organismul este pregătit de devreme
pentru dezvoltarea coordonării motrice decât pentru perfecționarea
factorilor ce determină condiția fizică.
O deficiență în capacitatea de coordonare nu este
rezultatul unor predispoziții insuficiente, ci mai degrabă al unei lipse
de stimulare în timpul primilor ani de viață (Winter,1976, citat de
J.Weineck,1992).
120

Prima perioadă școlară (8-10 ani) este considerată de
J.Weineck,1992, citându-i pe Hirtz,1976 și Stemmler,1977, ca fiind
vârsta dezvoltării intense, în care capacitatea de reacție sportivă ia
amploare, capacitatea mișcărilor cu frecvențe înalte, cea de
dierențiere spațială și de coordonare sub presiunea timpului-limită,
echilibru și îndemânare (cu precădere la fete).
În timpul celui de-al doilea stadiu școlar, când are lor
încheierea maturizării în zona corticală motrică se crează baza pentru
cooperare a dintre motricitatea involuntară și cea voluntară,
dependentă de scoarța cerebrală motorie (Kiphard,1970, citat de
J.Weineck,1992)
La copii și adolescenți, procesele de adaptare la
sarcinile fizice și psihice urmează aceleași legi ca la adulți. Acest tip
de sarcină, după diferitele forme de efort, trebuie să se execute însă
cantitativ și calitativ în funcție de particularitățile specifice vârstei și
de diferitele toleranțe la efort legate de vârstă.
Datorită dezvoltării extraordinar de rapide a sistemului
nervos central în timpul copilăriei, trebuie acordată o importanță
deosebită educației calităților de coordonare.
4.2.4.5.Testarea îndemânării
„Îndemânarea este o caracteristică specifică practicării
fiecărei ramuri de sport, care a rezultat din educarea abilității
generale cu mujloace specifice” (A.Dagnea, 1984).
Un subiect îndemânatic la o anumită mișcare nu este
neapărat îndemânatic și la altă mișcare, efectuată cu același segment
al corpului (D.K.Mathews, citat de A.Dragnea, 1984).
Astfel, în opinia lui A.Dragnea, 1984, prima etapă a
calității complexe, îndemânarea, se numește a mișcărilor abile, iar
etapa a doua este cea a mișcărilor îndemânatice cu caracter specific
diferitelor ramuri de sport. Instrumentele de investigare trebuie să
ofere posibilitatea de a depista abilitatea generală, ca trăsătură
aptitudinală și de a măsura îndemânarea specifică fiecărei ramuri de
sport, ca o calitate educată.
121

Probele privind abilitatea se referă la sensibilitatea
chinestezică, echilibrul sub toate formele, simțul ritmului,
coordonarea membrelor, precizia. Aceste testări se realizează în
laborator și mai puțin pe teren.
Există însă și teste de teren, aplicabile în educația fizică
școlară. Ele poartă denumirea de parcursuri sau trasee aplicative,
ștafete, unele dintre ele intrând în componența unor teste mai
complexe de îndemânare, care cuprind probe separate pentru diferite
segmente ale corpului.
Astfel, putem aminti aici testul de îndemânare al lui
Newton care cuprinde trei probe: săritura în lungime de pe loc,
deplasarea pe prăjină și alergarea peste 10 garduri, proba de abilitate
motrică a lui Barrow care cuprinde săritura în lungime de pe loc,
aruncarea mingii de softball la distanță, o alergare în zig-zag,
aruncarea mingii în perete și prinderea ei cât mai rapid timp de 15”,
aruncarea mingii medicinale de 2,870 kg la distanță și alergare pe
54,84 m (60 yarzi), testul lui Cozens utilizat pentru testarea abilității
atletice generale, testul în pătrat, testul de îndemânare la baschet,
aruncarea la coș și aruncarea la țintă.
Sistemul Național de Verificare și Evaluare pentru
educație fizică la învățământul gimnazial nu prevede nici o probă de
control a calității motrice îndemânare.
122

Tabel 4: Metode de dezvoltare a coordonării (după T. Bompa, 2002)
Metodă Exemplu de exerciții
Poziție neobișnuită de
începere a unui exercițiuDiferite exerciții de sărituri (în
lungime sau adâncime), laterale sau
înapoi
Execuția deprinderilor cu
membrul opus sau într-o
poziție neobișnuităAruncarea discului sau a greutății
cu brațul opus. Lovirea mingii cu
piciorul opus; dribling cu mâna
opusă. Box cu garda inversă.
Modificarea vitezei sau a
tempoului/ritmului de
execuție a unei mișcăriIntensificarea progresivă a
tempoului. Variații de tempo.
Restrângerea și limitarea
spațiului de execuție a
deprinderilorReducerea spațiului de joc în
sporturile de echipă.
Schimbarea elementelor
sau deprinderilor tehniceUtilizarea de tehnici neobișnuite de
sărituri în lungime. Execuția cât
mai comodă a tehnicii de săritură
pe aparate sau obstacole, folosind
piciorul de bătaie obișnuit și celălalt
picior.
Creșterea dificultății
exercițiilor prin alte
mișcăriDiferite ștafete, curse suveică, cu
diferite aparate, obiecte și sarcini
de realizat.
Combinarea deprinderilor
cunoscute cu altele noiPărți sau elemente obișnuite din
gimnastică. Joc cu sarcina de a
folosi o deprindere nou învățată.
Creșterea opoziției sau a
rezistenței opuse de un
partenerScheme tactice diferite contra unei
echipe cu un jucător în plus.
Crearea unei situații de
execuție neobișnuite Teren variat pentru alergare.
Partide de joc pe diferite terenuri.
Antrenament din sporturi
înrudite sau nuDiferite jocuri sau meciuri.
Elemente tehnice sau deprinderi
din sporturi diferite.123

4.2.5.Mobilitatea
Este capacitatea omului de a utiliza maximul potențial
anatomic de locomoție într-o anumită articulație sau în ansamblul
articulațiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mișcări cu
amplitudine mare.
În literatura de specialitate, se întâlnesc frecvent
noțiunile: mobilitate, suplețe sau flexibilitate, pentru definirea acestei
calități motrice care influențează efectuarea optimă a unui exercițiu,
a elementelor și procedeelor tehnice, amplitudinea, forța, viteza,
expresivitatea și eficiența.
Factori de condiționare a calității motrice mobilitatea
sunt:
• suplețea coloanei vertebrale ;
• existența unei mobilități în articulații, care să permită
efectuarea diferitelor mișcări;
• forma suprafețelor articulare;
• tonusul muscular și capacitatea de întindere a
ligamentelor, tendoanelor și a fibrelor musculare;
• temperatura mediului ambiant;
• predispozițiile genetice, vârsta, sexul;
• starea de oboseală;
• pregătirea prealabilă a aparatului locomotor.
Formele de manifestare a acestei calități motrice sunt:
• generală;
• specială.
O altă clasificare a acestor forme de manifestare a mobilității
are drept criteriu caracterul: pasiv, activ sau mixt al acestuia.
Cele mai recomandate procedee metodice utilizate pentru
dezvoltarea acestei calități motrice sunt :
• exerciții cu partener, exerciții de tipul întinderilor, la care se
adaugă și cele executate folosind propria greutate sau cea a
aparatelor ajutătoare;
• exerciții bazate pe schimbarea ritmului de execuție, prin mic-
șorarea sau mărirea amplitudinii;
• exerciții combinate, jumătate dinamice și jumătate statice,
apli-cate în situația în care se urmărește dezvoltarea elasticității unor
124

grupe musculare care limitează mișcarea și forța altora, adică a
antagoniștilor;
• folosirea unor grupe de exerciții cu îngreuieri (cu mingi
medicinale, diverse obiecte, ca: gantere, bastoane etc.) sau exerciții
fără îngreuieri, de tipul: înclinări, rotări, avântări, flexări, balansări
etc.
• utilizarea metodei Stretching. Cuvântul stretch, (engl.)
înseamnă „întindere”.
4.3. Deprinderile motrice
Deprinderea motrică este capacitatea de a însuși în mod
sistematic anumite cunoștințe dintr-un domeniu. În domeniul
educației fizice și sportului, se dobândesc, se formează, inițial,
deprinderile de bază (mers, alergare, săritură, aruncare), dar și cele
utilitar-aplicative (cățărare, escaladare, târâre, ridicarea și transportul
de obiecte-greu-tăți, tracțiune-împingere etc.), începând cu perioada
copilăriei și continuând apoi, în procesul de instruire special
organizat în cadrul programelor școlare sau a antrenamentului
sportiv.
În conformitate cu obiectivele procesului de învățare,
deprinderile motrice determină formarea altora noi, deosebit de
variate, specifice acțiunilor de mișcare, cât și activității de practicare
a diferitelor ramuri sau probe sportive sau activități specifice
procesului de kinetoterapie.
Formarea deprinderilor motrice este o activitate reflex
condiționată, realizată printr-un număr mare de repetări a unor
exerciții special alese, a interacțiunilor dintre diferite excitații
(vizuale, chinestezice, auditive etc.), transmise scoarței în aceeași
ordine și cu aceeași intensitate ( A. Demeter-12).
Deprinderile motrice se învață, cele greșit însușite se
corectează prin exerciții fizice sistematice și continuu repetate.
Atunci când numărul repetărilor este mare se ajunge la o fază de
„automatizare”.
Deprinderile motrice nu sunt înăscute, ele sunt elemente ale
activității voluntare a omului. În faza superioară a formării lor, pe
baza interacțiunii organelor de simț, a funcției de analiză și sinteză a
scoarței cerebrale, ia naștere o „senzație complexă”, specifică
diferitelor activități, sportivilor. Aceste senzații, în activitatea
125

practică, sunt denumite în mod expresiv „simțul mingii”, „simțul
porții”, „simțul zăpezii”, „simțul rachetei de tenis” etc.
O dată cu automatizarea deprinderii motrice are loc o scădere a
rolului atenției, abaterea de la concentrarea detaliilor de execuție spre
rezolvarea unor noi acțiuni, situații impuse de concurs, adversari,
coechipieri sau alți factori externi.
Deprinderile motrice se perfecționează (consolidează) în timp
neuniform. Progresele sunt cu atât mai mici cu cât stadiul este mai
avansat. De asemenea, o altă caracteristică este aceea că deprinderile
motrice sunt unice și ireversibile, deci nici o deprindere motrică nu
seamănă cu o altă deprindere motrică.
Deprinderile motrice poartă amprenta particularităților
individuale ale subiecților. Acest lucru este important a fi reținut mai
cu seamă în procesul de învățare, formare a deprinderilor motrice. În
execuție, urmează aceeași succesiune a elementelor ce compun
mișcarea, exercițiul respectiv. Încercarea de a schimba ordinea
desfășurării acestor elemente, în situația în care este posibil acest
lucru, duce la elaborarea de noi deprinderi sau elemente tehnice.
În lucrările de specialitate, sunt prezentate mai multe păreri
legate de etapele formării deprinderilor (și priceperilor) motrice.
Astfel, după Fills, învățarea unei deprinderi de mișcare trece printr-o
fază cognitivă, apoi printr-o fază de consolidare, ajungând în final la
faza de automatizare.
O altă perspectivă prezintă, sub aspect fiziologic, următoarele
trei faze ale formării deprinderilor motrice:
a) faza mișcărilor brute, inutile, lipsite de coordonare;
b) faza mișcărilor în concordanță cu scopul acțiunii;
c) faza mișcării propriu-zise și a stabilizării.
Din punct de vedere psihologic, sunt enumerate patru faze:
a) faza inițială, a orientării și familiarizării cu deprinderea
respectivă;
b) faza însușirii fiecărui element component al deprinderii;
c) faza unificării elementelor componente;
d) faza automatizării.
O altă părere împărtășită de mulți specialiști, ce caracterizează
procesul de formare a diferitelor deprinderi motrice, evidențiază
următoarele etape:
a) orientarea și familiarizarea cu imaginea globală a acțiunii pe
baza demonstrației și a explicațiilor inițiale;
b) etapa învățării analitice, pe fragmente, operații;
126

c) etapa analitico-sintetică, de organizare și sistematizare a
elementelor, a acțiunii, eliminarea mișcărilor greșite și inutile din
execuția respectivă;
d) etapa sintetizării și a integrării operațiilor într-o acțiune unitară;
e) etapa perfecționării deprinderilor, prin selecția continuă și
eliminarea progresivă a elementelor, a legăturilor defectuoase și
consolidarea celor care trebuie menținute.
Majoritatea specialiștilor domeniului (7; 34; 51) consideră că,
din punct de vedere metodic, există trei etape în formarea
deprinderilor motrice:
a) Etapa I, etapa inițierii în bazele tehnice de execuție a
deprinderilor motrice;
b) Etapa a II-a, a consolidării, fixării deprinderilor motrice;
c) Etapa a III-a, a perfecționării deprinderilor motrice.
a) În etapa I, a inițierii în bazele tehnice de execuție a
deprinderilor motrice, se urmărește, în primul rând, formarea unei
reprezentări corecte, clare despre deprinderile motrice ce urmează a fi
învățate. Reprezentarea corectă se realizează pe baza perceperii de
către subiecți a înlănțuirii raționale a elementelor componente ale
acțiunilor motrice respective, cu ajutorul demonstrației și a explicației
necesare.
Demonstrarea unei acțiuni, a unei deprinderi motrice oferă
„imaginea” mișcării respective, a elementelor componente și a
succesiunii lor. Pentru un succes în „înregistrarea”, perceperea
corectă a deprinderilor motrice, se recomandă o alternare a ritmului
normal de execuție a exercițiului cu ritmul mai lent, pentru a oferi
posibilitatea „vizionării” mișcării un timp cât mai lung.
Explicațiile date de cadrul didactic, antrenor sau kinetoterapeut
asigură o orientare selectivă a subiecților, îndreptarea atenției lor pe
o anumită problemă, pe sarcina cea mai importantă, care reprezintă
fondul învățării. De asemenea, explicația are și menirea de a sublinia
senzațiile ce apar în timpul execuției, actualizarea unor cunoștințe și
deprinderi formate în activitatea anterioară.
În timpul explicațiilor, se recomandă descompunerea
deprinderii în elementele componente, ca și folosirea atât a
terminologiei specifice activității respective (educație fizică, sport
sau kinetoterapie), cât și a unor expresii care au rolul de a reda cât
mai plastic cerințele executării practice, pentru a asigura, în final,
formarea unei corecte reprezentări a exercițiului respectiv, a
deprinderii motrice ce urmează a fi însușită.
127

După formarea reprezentării corecte, se trece la inițierea în
tehnica mișcării respective.
După demonstrația și explicațiile primite, elevii, sportivii sau
pacienții vor căuta ca execuția lor să fie cât mai asemănătoare cu
modelul înfățișat.
b) Cea de-a doua etapă, a formării deprinderilor motrice, este
etapa fixării, consolidării deprinderilor motrice și se referă atât la un
element separat, cât și la un întreg exercițiu. Fixarea se realizează în
condițiile repetării multiple.
Repetarea îndelungată a exercițiilor, a deprinderilor motrice
duce la formarea conexiunilor temporale din scoarța cerebrală și,
treptat, execuția greoaie și puțin cursivă – caracteristică începutului –
capătă ușurință și coerență, calitatea se îmbunătățește. La început,
calitatea scăzută poate avea cauze obiective, ca: iradierea excitației,
fenomen specific fazei inițiale de formare a stereotipului dinamic.
Rezultatul acestei iradieri este acela al apariției unei serii de mișcări de
prisos, angrenarea unor mușchi inutili în executarea mișcării
respective. De asemenea, sincronizarea mișcărilor nu este în raport
optim cu marile funcții ale organismului. Se poate observa o
precipitare în tot ce se întreprinde, iar resprirația ca și circulația (ritmul
cardiac) sunt deosebit de intense și scade în general capacitatea la
efort.
Aspectele semnalate, ca și altele, sunt inerente începutului
formării stereotipului dinamic și cu timpul se elimină și ca urmare a
repetării, a înțelegerii tot mai bune de către subiecți a modului de
execuție a exercițiului fizic, a „modelului” spre care trebuie să se tindă.
Atingerea unui înalt nivel de execuție asigură un ritm crescut, o
amplitudine mare, acuratețe, expresivitate în mișcări. De asemenea,
contribuie la formarea tehnicii de execuție a deprinderilor motrice în
concordanță cu caracteristicile speciale, temporale și dinamice optime
(7).
Pentru a diminua, a micșora cât mai mult efectele negative ale
fenomenului de iradiere a excitației în procesul de învățare a
deprinderilor motrice, pe lângă exercițiile ce urmează a fi învățate
sau înaintea lor sunt folosite și unele exerciții pregătitoare. Aceste
exerciții, prin structura lor, asigură formarea unor priceperi sau
dezvoltarea unor forme de manifestare a calităților motrice nemijlocit
subordonate deprinderilor respective. Ele contribuie la pregătirea
selectivă a aparatului locomotor și a sistemului neuro-muscular,
grăbind procesul de învățare a deprinderilor motrice.
128

c) Etapa a III-a este etapa perfecționării, automatizării
deprinderii motrice și se realizează printr-o activitate de repetare
perseverentă, ce urmărește automatizarea deprinderilor motrice.
Diversele categorii (tipuri) de deprinderi motrice sunt
clasificate astfel:
a. După nivelul de automatizare:
• elementare – deprinderile motrice complet automatizate și
care au la bază mișcări cu caracter ciclic. Fazele se execută în aceeași
ordine, înlănțuire (ca cele asemănătoare mersului, alergării, înotului,
ciclismului, schiului fond, canotajului etc.);
• complexe – sunt parțial automatizate și sunt formate din acțiuni
motrice aciclice (ca cele specifice unor activități sau sporturi, cum sunt:
gimnastica, lupte, arte marțiale, judo și mai ales jocurile sportive).
b. După finalitatea, utilitatea lor:
• de bază: mersul, alergarea, aruncarea-prinderea, săritura;
• utilitar-aplicative: cățărare, târâre, tracțiune-împingere,
escaladare, transport de greutăți sau obiecte etc;
specifice unor activități, ramuri sau probe sportive.
c. După nivelul participării sistemului nervos la formarea și
valorificarea deprinderilor:
• propriu-zise – cele care se formează prin multe repetări
stereotipe;
• perceptive-motrice – influențate în formare și folosire de
ambianță (schi, sporturi nautice etc.);
• inteligent-motrice – cele care sunt influențate în formare și
mai ales în utilizare de adversarii de întrecere sau de condițiile
concrete în care se execută.
În ceea ce privește transferul și interferența deprinderilor
motrice, s-a constatat că deprinderile învățate anterior pot influența
pozitiv sau negativ însușirea altora noi.
Instruirea pozitivă este numită transfer, iar cea negativă,
interferență.
De regulă, prin procesul de generalizare, elementele comune sunt
transferate din structura deprinderii vechi, în structura deprinderii noi.
Interferența este tot un transfer, dar negativ, situație care
trebuie și poate fi evitată printr-o planificare judicioasă a procesului
de învățare și consolidare a deprinderilor motrice.
Timpul necesar pentru reușita formării corecte a deprinderilor
motrice depinde de gradul de complexitate a deprinderii motrice
respective, experiența motrică anterioară a subiectului, nivelul
129

calităților motrice, a indicilor morfo-funcționali și de motivația
executantului.
A. Deprinderile motrice de bază sunt:
mersul; alergarea; săriturile; prinderile-aruncările.
a. Mersul se deprinde corect când sunt respectate următoarele
recomandări:
• executarea mersului cu braț și picior opus;
• contactul labei piciorului cu solul să se realizeze pe pingea,
după care urmează rularea pe întreaga talpă;
• coordonarea amplitudinii oscilațiilor corpului;
• adaptarea respirației la tempoul mersului;
• poziția trunchiului să fie în ușoară extensie, corpul relaxat.
Cele mai frecvente greșelile întâlnite în efectuarea mersului,
care trebuie să constituie obiectul activității corective, sunt:
• orientarea exagerată a picioarelor spre exterior;
• oscilația laterală (legănarea) a corpului;
• mers îngenunchiat (ci genunchii îndoiți);
• mers cu „târșirea” picioarelor;
• mers cu piciorul și brațul de aceeași parte.
Poziții incorecte ale corpului, în mers:
• umerii căzuți;
• spatele rotunjit;
• mers săltat;
• mers rigid (țeapăn) ș.a.
Sisteme de acționare (mijloace, exerciții) ce pot fi utilizate
pentru perfecționarea deprinderii motrice mers sunt foarte diverse.
De exemplu: mers pe loc și din mișcare, cu mișcarea activă a
brațelor, cu ridicarea genunchilor, pe vârfuri, pe marginea internă sau
cea externă a labei piciorului; mers ghemuit; mers în „pasul
uriașului”; mers în diferite formații; mers cu mânuirea unor obiecte;
mers accelerat cu trecere în alergare etc.
b. Alergarea, ca deprindere motrică, de bază are multiple
aplicații, mai ales în activitatea sportivă.
De la începutul învățării acesteia, se va urmări efectuarea unei
alergări corecte, economicoase, cu corpul relaxat. În procesul de
învățare a acestei deprinderi motrice, trebuie avute în vedere
următoarele aspecte:
• contactul piciorului cu solul se va face pe pingea;
130

• trunchiul să fie ușor înclinat înainte;
• capul ridicat, cu privirea orientată înainte la 7-8 m;
• brațele să se miște activ, pe lângă corp, ușor îndoite din
articulația cotului;
• corpul relaxat, respirația regulată și cât mai profundă.
În timpul executării exercițiilor de alergare, majoritatea
acestora se vor efectua cu viteza de deplasare medie (la o viteză de
deplasare maximă, corpul este încordat), controlându-se modul de
acționare a tuturor segmentelor corpului.
Concomitent cu învățarea alergării cât mai relaxate, se va
urmări și coordonarea alergării cu respirația.
Greșeli de urmărit spre a fi înlăturate:
• corpul crispat;
• trunchiul înclinat înapoi;
• alergare îngenuncheată;
• alergare pe toată talpa;
• brațele nu sunt îndoite din articulația cotului, sau balansarea
lor în lateral;
• mărimea necorespunzătoare a pașilor.
Sisteme de acționare (mijloace, exerciții) utilizate pentru
perfecționarea alergării, ca și în cazul mersului sunt numeros. De
exemplu: mers alternat cu alergare; alergare cu joc de gleznă;
alergare cu genunchii sus; alergare cu pași încrucișați; alergare cu
pendularea gambelor spre înainte și spre înapoi; alergare în șir, în
coloană și alte variante; alergare pe teren variat; alergare accelerală,
lansată etc.
c. Săriturile sunt, de regulă, desprinderi de pe sol printr-un
efort și angajarea aparatului osteo-articular, a sistemului muscular și
a funcțiilor de bază ale organismului.
Săriturile pot fi clasificate astfel:
a) naturale – fără sprijin, executate pe loc, de pe loc sau din
mers ori alergare; peste obstacole, sau trecând, călcând pe obstacol;
la coardă etc. Ele pot fi folosite în pregătirea organismului pentru
efort, pentru influențarea selectivă a aparatului locomotor, pentru
dezvoltarea calităților motrice, în cadrul jocurilor de mișcare, a
ștafetelor și a parcursurilor aplicative, ca, de exemplu: sărituri ca
mingea; sărituri cu întoarceri 90ș, 180ș, 360 °; sărituri cu genunchii la
piept, sărituri cu depărtarea și apropierea picioarelor, sărituri cu
forfecarea picioarelor, sărituri din fandat în fandat etc.
131

b) construite după un anumit algoritm – săriturile din
gimnastica acrobatică, sportivă sau cea ritmică; săriturile din
atletism, în lungime sau triplu etc.
Învățarea săriturilor cu sprijin la aparate se realizează învățând
separat, fiecare fază a acesteia. În mod deosebit, se va avea în vedere
următoarele:
• elanul să fie o alergare uniform accelerată;
• alegerea corectă a locului de bătaie;
• însușirea corectă a zborului;
• așezarea corespunzătoare a palmelor pe aparat;
• asigurarea condițiilor materiale pentru o aterizare elastică;
• evitarea unor posibile accidente.
d) Prinderile-aruncările – stau la baza unor acte și acțiuni
motrice folosite în activitatea cotidiană și în cea de educație fizică,
sport și kinetoterapie.
Aruncările pot fi executate cu una sau ambele mâini, de pe loc
sau din deplasare, din poziții diferite, sub formă de: azvârliri,
împingeri, lansări, rostogoliri și respingeri. De asemenea, pot fi
efectuate la țintă sau la distanță.
Prinderile sunt mai dificile decât aruncările, pentru că necesită
aprecierea vitezei de deplasare a obiectului, a direcției, a înălțimii, a
traiectoriei, a volumului obiectului, a forței de contact etc.
Prinderea și aruncarea și se vor învăța mai întâi de pe loc,
acordând o atenție deosebită alegerii dimensiunilor obiectelor utilizate.
B. Deprinderile utilitar-aplicative
Dintre aceste deprinderi motrice fac parte: târârea, cățărarea,
escaladarea, tracțiunea-împingerea, ridicarea și transportul de
greutăți/obiecte etc.
a. Târârea este o formă de deplasare a corpului în poziții joase
cu ajutorul brațelor și picioarelor; ca exercițiu fizic, această mișcare
urmărește tonificarea musculaturii trunchiului și spatelui, mobilitatea
coloanei vertebrale, corectarea unor deficiențe etc.
Târârea se poate efectua prin mai multe procedee:
• pe palme și gambe;
• pe antebrațe și gambe;
• pe o parte a corpului, fiind culcat (se folosește pentru
transport de greutăți);
• în poziții culcat, facial și dorsal, cu sau fără ajutorul membrelor.
132

Învățarea deplasării prin târâre se face cu brațul și piciorul
opus, continuând cu deplasarea brațului și piciorului de aceeași parte.
b. Tracțiunea și împingerea urmăresc dezvoltarea forței, prin
acțiunea unor grupe musculare.
Tracțiunile pot fi:
• între doi parteneri, aflați față în față, cu priza la mâini sau
aflați lateral cu priza la corp;
• între două echipe a căror subiecți se află dispuși în șir, și
fiecare apucă de o frânghie, sau dispuși în linie, subiecții ținându-se
de mâini ori de brațe.
Împingerile pot fi executate:
• pe perechi ∙ palmă în palmă cu partenerii față în față;
∙ palmele pe umerii partenerilor sau în lateral;
∙ palmele pe omoplații partenerului;
∙ față în față, stând ghemuit sau într-un picior etc;
• pe grupe, împingere cu o prăjină etc.
În activitatea de educație fizică și sportivă școlară, aceste
deprinderi motrice se execută, de regulă, în cadrul unor activități
desfășurate sub formă de întreceri, partenerii sau echipele trebuind să
fie echilibrate ca forță, greutate și talie a componenților. De
asemenea, se va avea în vedere ca solicitarea grupelor musculare să
fie judicioasă, ca și dozarea efortului, asigurându-se și efectuarea
pauzelor necesare revenirii organismului.
c. Ridicarea și transportul de greutăți sunt exerciții cu caracter
preponderent de forță, rezistență și îndemânare și se clasifică în:
• ridicări și transport de obiecte; transportul acestora se poate
face prin rostogolire, tragere, împingere, iar ridicarea și purtarea
poate fi realizate pe brațe, pe piept, pe spate, umeri; exercițiile pot fi
efectuate individual sau în grup;
• ridicări și transport de persoane; transportul persoanelor se
poate face în spate, pe umeri, prin susținerea sub genunchi și sub
brațe, sub formă de „roabă” sau „în scăunel”.
Din punct de vedere metodic, la această deprindere motrică se
va ține seama de următoarele:
• însușirea optimă a tehnicii de ridicare și transport și
sincronizarea mișcărilor (apucare, ridicare, transport);
• solicitare alternativă a grupelor musculare și „protejarea”
coloanei vertebrale;
133

• în cazul transportului colectiv, greutatea se va repartiza în
mod uniform pe toți partenerii.
d. Escaladarea reprezintă capacitatea de a trece peste obstacole
înalte prin mijloace proprii. Exercițiile de escaladare dezvoltă curajul
și unele calități motrice, ca: îndemânarea, forța etc.
La executarea acestor exerciții, se recomandă următoarele:
• la alegerea unui obstacol ce urmează să fie escaladat, se va
ține seama de accesibilitatea lui;
• la început, se va folosi procedeul cel mai simplu (traversarea
prin culcarea abdomenului pe obstacol pentru trecerea în cealaltă
parte), apoi pot fi folosite procedee mai complexe, ca: prin sărituri,
pășire etc.
• locul de aterizare sau coborâre va fi asigurat corespunzător,
eventual cu saltele de gimnastică;
• numărul repetărilor nu trebuie să ducă la acumularea unei
oboseli mari;
• folosirea acestor deprinderi în jocurile de mișcare, ștafete sau
parcursuri aplicative se va face numai după însușirea tehnicilor de
execuție adecvate.
e. Cățărarea constă în urcarea și coborârea pe un „aparat”
(frânghie, scara fixă sau din frânghie, cadrul de gimnastică, banca de
gimnastică așezată vertical sau oblic etc.).
Cățărarea se poate efectua: cu deplasare orizontală (la frânghie,
bancă, bară etc.), cu deplasare oblică (la frânghie sau scara de
frânghie) sau verticală.
Întrucât exercițiile de cățărare sunt în mare măsură exerciții de
forță, se va acorda atenție atât însușirii tehnicii, cât și dezvoltării
grupelor musculare care contribuie la realizarea lor.
C. Folosirea deprinderilor motrice de bază și utilitar-
aplicative
Deprinderile motrice de bază și utilitar-aplicative sunt prezente
în întreaga activitate (prin sistemele de acționare) și prin unele
activități special concepute și desfășurate în școală, cum sunt:
parcursurile aplicative și jocurile de mișcare.
C.1. Parcursurile aplicative
Sunt structuri complexe în cadrul cărora se aplică deprinderile
motrice de bază și utilitar-aplicative. Aceste parcursuri prezintă unele
particularități, ca:
134

• se pot organiza în diferite condiții, în funcție de dotările
materiale de care se dispune;
• asigură dezvoltarea calităților motrice;
• se realizează o mobilizare mare (se pot organiza sub formă de
întrecere) și creează o participare angajantă, o stare emoțională a
participanților la aceste parcursuri;
• permit includerea unor elemente de problematizare în
participarea subiecților la aceste parcursuri;
Parcursurile utilitar-aplicative pot fi caracterizate după:
• elementele de bază din conținutul lor;
• dificultatea sarcinilor de rezolvat sau a obstacolelor incluse în
parcursul respectiv;
• calitățile motrice solicitate;
• lungimea traseului sau numărul obstacolelor.
Pentru buna desfășurare a parcursurilor utilitar-aplicative, se
recomandă respectarea următoarelor cerințe organizatorice și
metodice:
• stabilirea numărului și natura obiectelor și aparatelor ce
urmează a fi folosite și verificarea lor prealabilă;
• amenajarea locurilor de aterizare, de regulă cu saltele de
gimnastică, luându-se toate măsurile pentru prevenirea accidentelor;
• reglarea înălțimii obiectelor, a aparatelor după posibilitățile
subiecților;
• anticiparea efortului depus de subiecți în timpul desfășurării
parcursului prin:
∙ mărirea sau micșorarea numărului de aparate sau obiecte;
∙ ușurarea sau îngreuierea unui exercițiu;
∙ repetarea de mai multe ori a parcursului;
∙ creșterea sau reducerea vitezei de parcurgere a traseului;
∙ micșorarea sau mărirea lungimii traseului;
∙ modificarea înălțimii obiectelor, a aparatelor;
∙ introducerea unor elemente de întrecere.
∙ evitarea introducerii în porțiunile finale ale traseului a unor
exerciții cu grad ridicat de dificultate.
La alcătuirea parcursurile utilitar-aplicative, se va ține seama
de:
• gradul de însușire a exercițiilor solicitate tuturor subiecților în
timpul desfășurării parcursului;
135

• vârstă și sex;
• posibilitățile motrice ale subiecților;
• dotarea materială.
C.2. Jocurile de mișcare
Jocurile de mișcare constituie importante mijloace ale
activității de educație fizică și sportivă și prezintă numeroase
avantaje. Dintre acestea, pot fi enumerate următoarele:
• creează stări emoționale pozitive;
• contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a organismului, la
menținerea unei stări optime de sănătate;
• contribuie eficient la formarea deprinderilor și priceperilor
motrice de bază, utilitar-aplicative și specifice unor ramuri și probe
sportive;
• activitatea se desfășoară, de regulă, în colectiv. Acest lucru
presupune colaborarea cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, a
motivelor, acțiunilor și eforturilor personale cu cele ale echipei,
încadrarea în colectiv, acceptarea și recunoașterea liderului,
asumarea unor responsabilități;
• contribuie la dezvoltarea calităților morale și de voință;
• jocul de mișcare permite manifestarea inițiativei și
independenței în acțiuni, afirmarea gândirii, a creativității, inițiativei,
a capacității de anticipare și a deciziei;
• jocurile, prin caracteristica lor principală – întrecerea –, stimulează
competitivitatea, sporește interesul subiecților pentru activitate.
Clasificarea jocurilor
Caracteristicile principale ale jocurilor sunt determinate de
natura lor, de vârsta celor care le practică, dotarea materială,
anotimp, locul desfășurării etc. Astfel, jocurile pot fi clasificate:
• K. Gross distinge următoarele categorii:
∙ jocuri cu funcții generale:
∙ jocuri motorii;
∙ jocuri senzoriale;
∙ jocuri intelectuale;
∙ jocuri de voință;
∙ jocuri afective.
∙ jocuri de experimentare;
• W.Stern împarte jocurile în:
∙ individuale;
136

∙ sociale.
• Psihologul Ursula Șchiopu face următoarea clasificare din
punct de vedere al conținutului:
∙ jocuri de reproducere a unor evenimente;
∙ jocuri de mișcare;
∙ jocuri de creație;
∙ jocuri cu subiect, cu reguli.
• Gh. Cârstea, pe planul motricității, clasifică jocurile astfel:
∙ jocuri de mișcare;
∙ jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive;
∙ jocuri sportive.
De asemenea, în unele lucrări de specialitate se propun alte
clasificări ale jocurilor:
a) După criteriul modului de organizare a participanților:
∙ jocuri cu împărțirea colectivului pe grupe (sau echipe);
∙ jocuri fără împărțirea colectivului pe echipe (grupe).
b) După locul în care se efectuează:
∙ jocuri în aer liber;
∙ jocuri în interior.
c) După „mediul” în care se desfășoară:
∙ jocuri pe suprafață uscată (teren, în sală etc.);
∙ jocuri pe zăpadă;
∙ jocuri pe apă.
d) După zona geografică în care se desfășoară:
∙ jocuri la mare;
∙ jocuri la munte.
e) După cadrul „organizatoric”:
∙ jocuri în lecție;
∙ jocuri în „recreația organizată”;
∙ jocuri în activitatea independentă;
∙ jocuri în tabere;
∙ jocuri în stațiuni balneo-climaterice.
f) După obiectivele instructiv-educative pe care le vizează:
∙ jocuri pentru atenție, captarea și educarea acesteia;
∙ jocuri pentru dezvoltarea calităților motrice de bază;
∙ jocuri pentru deprinderi și/sau priceperi motrice
(consolidarea, perfecționarea sau verificarea acestora).
g) După natura „materialelor folosite”:
137

∙ jocuri cu obiecte;
∙ jocuri fără obiecte.
h) După criteriul obiectivelor activității de educație fizică și
sportivă:
∙ jocuri pentru formarea și perfecționarea deprinderilor motrice
de bază și utilitar-aplicative (jocuri pentru alergare, pentru sărituri,
pentru aruncări; jocuri pentru cățărare, jocuri pentru târâre, jocuri
pentru escaladare etc.);
∙ jocuri pentru formarea și perfecționarea deprinderilor
specifice diverselor ramuri și probe sportive;
∙ jocuri pentru dezoltarea calităților motrice de bază;
∙ jocuri pentru dezvoltarea atenției.
În perioada preșcolară, în grădiniță, jocul de mișcare ocupă
locul central în activitatea zilnică a copilului.
Prezente în școală, în programele de educație fizică, în toate
ciclurile de învățământ, jocurile de mișcare asigură într-un mod
plăcut și eficient realizarea obiectivelor educației fizice și sportive.
De asemenea, utilizate în lecții, în aproape toate „momentele” lecției
(excepție făcând cel destinat influențării selective a aparatului
locomotor) asigură o densitate crescută, atât motrică cât și
funcțională.
Jocurile de mișcare asigură un cadru de desfășurare favorabil,
deosebit de plăcut al activităților extrașcolare.
Unele recomandări metodice pentru asigurarea unei eficiențe
crescute a jocurilor de mișcare:
• alegerea jocului trebuie să țină seama de vârsta și sexul
participanților, de particularitățile somato-funcționale și psihice ale
subiecților, de nivelul lor de pregătire;
• regulile jocului trebuie înțelese și respectate de către toți
participanții la joc;
• să se aibă în vedere condițiile materiale și climaterice în care
se desfășoară;
• echipele să fie de valoare apropiată sau egale ca număr al
participanților;
• în situațiile în care desfășurarea jocului reclamă existența
mai multor arbitri, aceștia vor fi nominalizați de către cel care
138

conduce activitatea respectivă, din rândul unor persoane apreciate
pentru competența și obiectivitatea lor;
• folosirea posibilităților de stimulare a spiritului competitiv al
participanților la joc.
4.4. Priceperile motrice
Unii autori le numesc abilități care permit valorificarea
conștientă, în condiții neprevăzute, variabile, a deprinderilor motrice
stăpânite de subiect.
Priceperea motrică, în cazul unor deprinderi motrice simple,
precede acestora. Această anticipare se numește „pricepere motrică
simplă, elementară” și reprezintă prima etapă, cea a inițierii în bazele
tehnice ale deprinderilor motrice. După familiarizare, în condiții noi,
neprevăzute, subiectul selectează și apoi execută deprinderile motrice
care se impun, în funcție de condițiile variabile; această pricepere
motrică este denumită „complexă”.
Majoritatea specialiștilor consideră însă că priceperea motrică
apare ca un element de valorificare a deprinderii motrice în condiții
nestudiate în prealabil, având sensul de iscusință, dibăcie, măiestrie
sau pregătire temeinică.
Priceperile motrice au ca suport și totodată influențează
procesele cognitive, cum sunt: memoria, gândirea creatoare,
imaginația etc.
În funcție de experiența motrică, de numărul și varietatea
deprinderilor motrice pe care le stăpânește, subiectul poate executa în
mod conștient deprinderile motrice neînsușite încă.
Caracteristicile priceperilor motrice:
• sunt componente neautomatizate ale activității motrice
voluntare;
• aria lor de manifestare depinde de nivelul pregătirii motrice;
• fac parte din sfera măiestriei motrice;
• sfera cea mai largă de aplicare a lor o reprezintă jocurile de
mișcare, parcursurile, traseele aplicative, jocurile sportive, ștafetele
etc.
• se bazează și influențează procesele cognitive: memoria,
gândirea creatoare, imaginația etc.;
• se consolidează prin folosirea metodelor moderne de
instruire.
139

Obișnuințele sunt considerate, în numeroase lucrări de
specialitate, activități voluntare, care exprimă preferințe, predilecții
sau pasiuni pentru un anumit gen de activitate.
Obișnuințele se cultivă pe fondul unor deprinderi, dar ele nu sunt
simple tehnici și modalități de acțiune. Ele au rezonanțe puternice,
susținute de convingeri ferme și exprimă modul de comportare a
fiecărui individ, în diferite situații.
4.5. Învățarea motrică
Între tipurile de învățare, atât învățarea perceptiv – motrică
precum și cea motrică propriu – zisă ocupă locuri însemnate datorită
faptului că stau la baza unui șir întreg de acte de comportament
întâlnite în viața de zi cu zi.
După Epuran și Holdevici (1993) “în învățarea motrică,
elementele exteroceptive, proprioceptive sau raționale sunt implicate
cu ponderi diferite după natura activității și acțiunilor pe care le
compun”. Majoritatea autorilor arată că este greu de diferențiat net
învățarea perceptiv – motrică de cea motrică, elementul perceptiv
fiind prezent într-o măsură oarecare și în manifestarea unor
deprinderi închise.
“Învățarea perceptiv – motrică prezintă aspecte diferite, ea
constând din stabilizarea relativă a unor răspunsuri motrice în raport cu
datele fenomenelor externe, percepute ca indicatori sau stimulatori ai
activității;
Învățarea motrică constă din acte comportamentale în care
reacțiile stabilizate sunt dependente de componentele senzoriale
proprioceptive”.
După M. Epuran și V. Horghidan (1995):
Învățarea senzori – motrică (denumită și perceptiv – motrică)
constă din modificarea comportamentului ca ajustare sau adaptare a
unui răspuns performant, la condițiile perceptive noi și care implică fie
formarea de noi coordonări senzori – motrice, fie creșterea preciziei sau
fineței coordonării răspunsului preexistent;
Învățarea motrică se caracterizează prin aceea că reacțiile de
răspuns sunt legate de componentele senzoriale de origine kinestezică
140

sau proprioceptivă (de exemplu, cântatul la pian sau dactilografierea
după metoda “oarbă”, activitățile sportive ca basebalul patinajul ș.a.)”
Deosebirile dintre învățarea motrică și cea perceptiv – motrică
nu sunt atât de mari încât să justifice tratarea lor separată. Deoarece
controlul senzorial perceptiv este dosebit de important în execuția
gesturilor motrice, efectuarea celor mai automatizate mișcări va
depinde de indicatorii perceptivi interni sau externi.
Vom prezenta în continuare o sinteză a definițiilor propuse de
diferiți cercetători ai acestui domeniu realizată de Jean-Pierre
Famose:
“Învățarea motrică este un proces intern de natură cognitivă
care permite modificarea comportamentului de fiecare dată când
subiectul se confruntă cu o sarcină față de care nu are un răspuns
adaptat. A nu avea răspuns adaptat înseamnă a nu fi capabil de a
îndeplini un obiectiv autoimpus sau stabilit din exterior, dar poate să
însemne, de asemenea, în cazul în care sarcina este îndeplinită, că
efortul fizic și / sau mental este considerabil;
Învățarea este o modificare durabilă de comportament care se
produce în timpul interacțiunii dintre organism și mediu. Toate
modificările comportamentale a căror origine este alta decât cea
datorată practicii și experienței nu pot fi considerate ca relevând
învățarea.
Atunci când modificarea comportamentală este produsul
repetării aceleiași sarcini vorbim de învățare prin exercițiu, iar când
se datorează îndeplinirii de sarcini diferite, vorbim de învățare prin
transfer.”
Din toate aceste definiții se desprinde un concept subiacent
celui de învățare motrică și anume, cel de adaptare. Învățarea motrică
rezultă
dintr-un proces activ de adaptare, ea fiind înțeleasă ca adaptare a
individului la mediul ambiant.
O altă idee importantă care se desprinde din definițiile de mai
sus este cea a proceselor cognitive interne activate în timpul actului
învățării. Modificarea comportamentală care este produsul învățării se
află sub control cognitiv, ceea ce înseamnă că întreaga serie de operații
141

cognitive interne este direcționată pentru a determina această
modificare comportamentală.
Considerarea învățării ca o formă particulară de adaptare
reprezintă, în esență, înțelegerea acestui proces în termenii rezolvării de
probleme. Într-unul din studiile sale Jean-Pierre Famose arată că, de
fapt, nu poate fi vorba desre învățare motrică în afara existenței unei
probleme motrice de rezolvat. În consecință, activitatea de rezolvare de
probleme motrice trebuie să se afle în centrul tuturor achizițiilor
motrice.
Din punct de vedere motric, neluînd în considerare existența
unui antrenament programat, planificat, fiecare copil devine mai
performant în execuția deprinderilor motrice complexe în concordanță
cu înaintarea în vârstă, cu dezvoltarea și experiența. Nivelul eficienței
atins în diverse sarcini depinde de funcționarea și integrarea
numeroaselor procese sau mai bine zis de abilitatea de:
îndreptare a atenției spre informațiile situaționale
pertinente;
interpretare a informației disponibile și utilizare a
experienței anterioare;
a lua decizia adecvată în selecția răspunsului;
a trata informația, a lua decizia și de a reacționa atât de
repede pe cât o cere sarcina;
a controla informațiile retroactive pertinente;
a particulariza și adapta răspunsul la situația impusă pentru
a atinge scopul cu succes.
4.5.1. Perspective asupra tratării informațiilor
Sarcinile motrice pe care poate să le îndeplinească un copil
depind de un număr mare de factori. Considerațiile asupra tratării
informațiilor indică faptul că la performanța motrică contribuie mai
multe procese impuse de sarcină și informațiile interne.
Performanțele în deprinderile perceptiv-motrice pot fi considerate ca
necesitănd operații cum ar fi traducerea, transmiterea, sintetizarea
informațiilor și, în unele cazuri, generarea de răspunsuri motrice.
Este implicată de asemenea și stocarea informațiilor în memorie.
142

De-a lungul dezvoltării și maturizării normale copiii devin din
ce în ce mai capabili de a analiza situații, de a selecta indiciile
pertinente, de a organiza și elabora planuri pentru o mișcare sau o
serie de mișcări și de a utiliza informațiile retroactive disponibile.
După cum indică cercetările, la vârste diferite copiii pot să
învețe să-și îmbunătățească capacitatea de tratare a informațiilor în
sensul unei eficiențe crescute în interiorul limitelor lor de dezvoltare.
Reiese de aici necesitatea de a cunoaște mai bine rolul
proceselor cognitive în îmbunătățirea performanțelor motrice, de a ști
cum pot tinerii începători să-și utilizeze mai bine capacitățile
cognitive în timpul învățării și execuției deprinderilor motrice.
4.5.2. Problema motrică și învățarea motrică
Cercetarea asupra învățării avansează ideea că nu poate exista
învățare motrică decăt în măsura în care există o problemă motrică
de rezolvat.
Interesantă în acest moment devine noțiunea de problemă
motrică, raportul între noțiunea de problemă motrică și cea de sarcină
motrică și modul cum o problemă poate favoriza învățarea.
Într-o primă abordare situația problematică poate fi
considerată ca fiind o perturbare sau dezorganizare în echilibrul
stabilit între individ și mediul înconjurător, perturbare sau
dezorganizare care, dacă se menține, poate determina afectarea
integrității corporale. Este important de precizat că individul trebuie
să specifice, în termeni mai mult sau mai puțin generali, tipurile de
efecte pe care trebuie să le obțină în scopul restabilirii echilibrului.
Etapele de activare și generare a mișcărilor (voluntare) sunt
următoarele (Bernstein, 1967):
perceperea, evaluarea situației și a aspectelor pe care individul
le sesizează;
anticiparea modificării situației, care prin intermediul
acțiunilor sale trebuie să revină la normal; în această etapă este
deja prezentă problema motrică și conține mai multă
informație decăt etapa anterioară;
143

decizia asupra acțiunii pe care urmează să o întreprindă;
decizia asupra modului de acțiune și resursele disponibile.
Aceste etape reprezintă un program de rezolvare a problemei, după
care urmează procesul de rezolvare concretă sub formă de activitate
motrică. Rezolvarea unei probleme motrice implică fie selecția celor
mai adecvate miloace dintre cele existente, fie o combinare nouă a
acestora sau elaborarea de mijloace în întregime noi.
144

Rezolvarea de probleme motrice nu se diferențiază de achiziția
unor deprinderi motrice. Noțiunea de problemă motrică nu trebuie
limitată doar la cazul individului care nu are la îndemână un răspuns
imediat disponibil și care trebuie să-și elaboreze mijoace de
rezolvare în întregime noi.
4.5.3. Sarcina motrică și învățarea motrică
4.5.3.1. Noțiunea de sarcină motrică
La o primă abordare această noțiune pare ușor de definit. După
definițiile date de cea mai mare parte a dicționarelor sarcina motrică
reprezintă:
muncă pe care individul are obligația de a o efectua, impusă
din exterior sau autoimpusă;
un anumit comportament obligatoriu.
În accepțiunile curente, sarcina indică ceea ce este de făcut,
acțiunea care se desfășoară. Noțiunea de sarcină vehiculează ideea de
prescripție sau chiar de obligație și evocă ceea ce este pus în joc de
către subiect pentru a execută aceste prescripții, pentru a-și îndeplini
obligațiile.
Proprietățile fundamentale ale sarcinii, ce rezultă de mai sus
sunt:
noțiunea de sarcină face trimitere la ideea de prescripție, de
obigație;
sarcina comportă diferite constrângeri care trebuie respectate,
altfel subiectul iese în afara sarcinii.
4.5.3.2. Elementele sarcinii motrice
Scopul și gradul de specificare a acestuia: o sarcină poate
presupune un scop explicit sau implicit. Acesta poate fi considerat
explicit atunci când este prezentat unui subiect și un observator
independent poate verifica dacă scopul respectiv a fost atins.
145

Există numeroase forme de comportament care nu corespund
acestei definiri; spre exemplu, comportamentele care pot fi emise ca
răspuns la un scop fixat de subiectul însuși. În acest caz vorbim
despre scop implicit.
Un scop poate fi, de asemenea, bine definit sau insuficient
definit. Un scop bine definit (sau bine specificat) presupune o
specificare clară a unei stări, condiții, etc. care trebuie atinsă de către
practicant. Atunci când un scop este bine definit, rezultatul obținut
poate fi descris ca un fenomen foarte clar. Spre exemplu, un săritor în
înălțime poate doborâ sau nu ștacheta. Nu există situație intermediară
între reușită și eroare. Când un scop este insuficient definit, o
multitudine de rezultate intermediare pot fi acceptate prin raportare la o
scală calitativă relativă. Spre exemplu, comportamentele apărute în
urma unei prescripții generale cum ar fi: “Copii, o să primiți fiecare
câte un echipament complet de schi și timp de o oră faceti fiecare ce
doriți”. În acest caz, scopul este insuficient specificat și orice rezultat
obținut este acceptabil.
În ceea ce privește natura efectului pe care dorim să-l
producem, datorită existenței unei mari varietăți de sarcini motrice, se
impune necesitatea clasificării acestora. După criteriul categoriilor de
scopuri pot fi diferențiate trei tipuri de sarcini mortice:
sarcini ce vizează creșterea cantității de informații provenind
din mediu; acestea sunt comportamente de explorare (implică
o mobilizare a corpului sau numai a unui analizator – ochiul,
spre exemplu);
modificări ale raporturilor fizice cu mediul; acestea sunt
comportamente ce presupun acțiunea fizică;
modificarea comportamentului unui subiect; este vorba despre
comportamente de comunicare ce constau în emiterea de
informații.
Scopul poate fi material, prezent în mediu și, în acest caz,
evaluarea rezultatelor în încercarea de atingere a lui sunt posibile
prin constatare sau comparare directă.
În cazul unui scop reprezentat mental, posibilitatea de
comparare în vederea evaluării va depinde de maniera mai mult sau
mai puțin clară în care scopul este prezent în mentalul celui care trebuie
să îndeplinească sarcina. Totuși, concret sau reprezentat, scopul rămâne
146

un punct de referință cu care subiectul își poate compara rezultatele
materiale obținute. Ceea ce diferă în cele două cazuri este gradul mai
mic sau mai mare de ușurință în îndeplinirea sarcinii.
Astfel acțiunile subiectului se reglează în funcție de scop.
4.5.3.3. Condiții care însoțesc realizarea scopului
A. Condiții de mediu de natură bio – informațională
Aceste condiții sunt legate de variabilitatea mediului. Ele sunt
reprezentate de sursele de informație externe pe care practicantul
trebuie să le ia în considerare în mod necesar pentru ca scopul să
poată fi atins.
Condițiile de mediu de natură bio-informațională sunt în
primul rând în relație cu configurația spațială și temporală a lumii
exterioare. Noțiunea de mediu este înțeleasă ca fiind un continuum de
constrângeri spațiale și temporale, pe parcursul cărora previzibilitatea
evenimentelor variază de la certitudine la incertitudine. Imcertitudinea
mediului nu este numai spațială sau temporală, ci poate fi, de
asemenea, evenimențială.
B. Condiții de natură biomecanică
Condițiile biomecanice sunt în relație cu aptitudinea
organismului de a ține cont, în cursul acțiunilor sale, de forțele externe
cum ar fi gravitația, masa, inerția. Legile fizice dictează anumite
proprietăți de care subiectul trebuie să țină cont pentru ca mișcările sale
să-și atingă scopul. Condițiile de mediu de natură biomecanică sunt
reprezentate de forțele externe: rezistența aerului, forțele de reacție,
forțele de frecare, suprafețele de suport, instrumentele utilizate, etc.
Caracterul anticipat al scopului
Noțiunea de scop poate fi utilizată aici ca sinonimă celei de
obiectiv. Acești doi termeni fac referință la intenția actului motric. Este
necesară cunoașterea intenției practicantului deoarece aceaste
diferențiază abilitatea în execuția mișcării. Din punct de vedere
comportamental, intenția are mai multe caracteristici:
anticiparea rezultatului;
selecția mijloacelor;
147

menținerea orientării comportamentului în direcția utilizării
mijloacelor;
atingerea unui nivel final al scopului;
posibilitatea de înlocuire ce permite utilizarea altor mijloace
pentru corectarea erorilor sau pentru a răspunde la niște
condiții speciale.
Noțiunea de scop sau obiectiv definește un rezultat de atins,
o modificare de obținut în mediul înconjurător. Scopul este, deci, o
anticipare a consecințelor acțiunii care apar sub formă de modificări
care afectează fie mediul (obiectele din mediu și relațiile dintre ele),
fie subiectul, fie relațiile între subiect și mediu. Noțiunea de scop
desemnează de asemenea un rezultat anticipat, fixat din exterior sau
autoimpus. Astfel, scopul are un dublu rol: de declanșare a acțiunii și
de ghidare a acesteia.
În ceea ce privește declanșarea acțiunii scopul determină atât o
anticipare a modificărilor de produs, cât și o organizare a activității
interne și a mișcării ce va fi programate pentru atingerea sa.
Ghidarea acțiunii este posibilă datorită faptului că scopul
constituie un cadru de referință la care subiectul poate să-și raporteze
rezultatele în permanență. Astfel devine posibilă estimarea reușitei sau
a eșecului, a diferenței care separă rezultatele obținute de cele dorite. În
funcție de aceste estimări sunt introduse corectări ce vizează
optimizarea acțiunii. Măsura în care va fi disponibilă această referință
va juca un rol foarte important în procesul de optimizare a acțiunii și, în
final, în învățarea motrică.
C. Poziția corpului subiectului în momentul îndeplinirii sarcinii
Una dintre condițiile care însoțesc execuția motrică este și
poziția corpului în momentul execuției. Corpul se poate afla în
deplasare, în dezechilibru sau chiar imobil. Luarea în considerare a
acesteia este esențială pentru îndeplinirea sarcinii.
Toate aceste condiții care însoțesc realizarea scopului
constituie în același timp și factori limitativi în învățarea motrică.
Pentru realizarea sarcinii este necesar ca subiectul sa le ia în
considerare, să depășească dificultățile apărute și să utilizeze aceste
condiții în sens constructiv.

148

4.5.3.4. Respectarea ordinii operațiilor (procedurii) în atingerea
scopului
O sarcină motrică implică anumite prescripții legate de
secvențialitatea gestuală necesară atingerii scopului. Aceste prescripții
se referă la procedura preconizată de profesor și nu la cea utilizată de
cel care trebuie să îndeplinescă sarcina. Aceste prescripții trebuie
considerate ca elemente importante ale sarcinii deoarece atunci când
are loc o încălcare a procedurii (spre exemplu, îi cerem subiectului să
urce numai în brațe pe frânghie iar el nu respectă această cerință)
atingerea scopului nu poate fi acceptată pentru această sarcină. Trebuie
consemnate și prescripțiile de regulament care stabilesc anumite
limitări. Toate aceste prescripții pot fi utilizate de către profesor sau
antrenor în scopul facilitării sau îngreuierii sarcinii de îndeplinit.
Pentru un subiect, la un moment dat, o sarcină este
caracterizată de mai multe variabile: calitatea senzorială a stimulilor,
previzibilitatea lor, compatibilitatea stimul – răspuns, complexitatea
răspunsului, etc. Acești parametri pot caracteriza și mediul de
desfășurare sau caracteristicile stabile ori instabile ale subiecților
(îndemânarea, nivelul de antrenament). Constituie, de asemenea, o
descriere a situației în termenii numeroaselor variabile și reprezintă
constrângeri impuse sistemului de către sarcină. În interiorul acestor
constrângeri sistemul este liber să-și mobilizeze resursele în vederea
îndeplinirii sarcinii.
Importanța noțiunii de ‘’sarcină’’ în învățarea motrică
Procesul de învățare motrică este de o importanță capitală
pentru achiziția de deprinderi motrice. Acesta permite modificarea
comportamentului motric al individului de fiecare dată când se
confruntă cu o sarcină motrică față de care nu are un răspuns adaptat.
Descrierea sarcinii este absolut necesară pentru înțelegerea procesului
de învățare.
Oamenii de știință specialiști în domeniul învățării motrice au
încercat întotdeauna să răspundă la întrebarea "Cum învață individul ?".
În prezent, teoreticienii cred că întrebarea prezintă două aspecte.
Primul se referă la problemele motrice pe care trebuie să le
rezolve individul pentru a se adapta la mediul înconjurător.
Cel de-al doilea aspect se referă la modul cum învață individul.
149

Ambele aspecte sunt la fel de importante, cu atât mai mult cu
cât ele sunt dispuse într-o ordine logică: descrierea a "ce" este în mod
logic anterioară celei de "cum".
4.5.3.5. Relația problemă motrică – sarcină motrică
Analiza învățării motrice, ca formă particulară a procesului de
adaptare, a dus la nașterea noțiunii de problemă motrică și, prin
extensie, la noțiunea de sarcină motrică. În timpul procesului de
învățare, individul trebuie să organizeze o formă particulară de mișcare
pentru a rezolva o problemă motrică. Nu poate fi înțeles procesul de
achiziție fără să ne referim la probema pe care caută să o soluționeze
cel care învață. Bernstein (1967) a fost printre primii care au pus în
discuție chestiunea problemei motrice în sensul achiziției de deprinderi
motirice: “Întreaga noastră experiență în studiul activității motrice, a
abilităților motrice și a dezorganizării clinice a arătat cu o mare claritate
că sandardul determinant pentru programarea activității motrice,
efectuarea și corectarea sa prin conexiuni feed – back nu poate fi, într-o
manieră sau alta, decât formarea și reprezentara unei probleme
motrice”.
Astăzi, în opinia mai multor autori, este important ca, înainte
de a ști "cum învață indivizii ?", să se pună întrebarea "ce anume învață
?".
Este de asemenea interesant de constatat că Bernstein a
anticipat distincția actuală între sarcină motrică (ceea ce trebuie
făcut) și problemă motrică (modul de acțiune pentru a îndeplini
sarcina respectivă). Se poate vorbi de problemă motrică în măsura în
care procesele de rezolvare conduc la elaborarea unui răspuns nou.
Preocupările pentru efectuarea distincției între problema
motrică și sarcina motrică au continuat, în prezent ea fiind ușor de
formulat. Se subliniază faptul că în învățarea motrică este vorba despre
rezolvare de probleme, deci despre sarcini necesitând elaborarea unui
răspuns nou. Se face diferențierea între acest tip de sarcini și cel în care
răspunsul este deja elaborat, permițând declanșarea sa imediat ce
condițiile de declanșare sunt identificate. În primul caz se vorbește
despre problemă motrică iar în cel de-al doilea despre non-problemă
150

motrică. Criteriile pentru stabilirea disticției între problema motrică și
non-problema motrică nu sunt încă stabilite cu claritate.
Non-problema poate fi definită ca o interacțiune individ-
sarcină al cărei rezultat derivă din activarea promptă a
comportamentelor motrice imediat disponibile (supraînvățate)
caracterizate prin mișcări stereotipe, automatizate.
Problema este generată de interacțuni care nu determină un anumit
comportament sau, mai precis, induc o conduită de încercare și eroare
urmată de construirea sau utilizarea de comportamente noi, soluții noi
pornind de la cele anterioare.
Gradul de dificultate al problemei motrice este sinonim cu
gradul de dificultate al sarcinii. Astfel, noțiunea de sarcină o înglobează
perfect pe cea de problemă motrică. Noțiunea de sarcină este, deci, mai
generală decât cea de problemă. După cum am arătat anterior, când este
vorba despre problemă motrică devine clar faptul că subiectul nu
dispune de o soluție imediată. Atunci când vorbim însă despre sarcină
motrică nu este important dacă subiectul posedă sau nu soluție motrică.
4.5.4. Procesul de învățare motrică și rezolvarea de probleme
Primul lucru important de precizat este că soluția pentru o
problemă motrică se obține prin mijloace intelectuale, iar cel de-al doi-
lea se referă la dificultatea sarcinii care trebuie să fie adecvată
posibilităților subiectului. În acest sens vorbim despre dificultate
optimală.
În ceea ce privește prima caracteristică, rezolvarea presupune o
anumită implicare din partea subiectului. După unii autori, nu se poate
vorbi despre problemă motrică atunci când subiectul rezolvă situația
prin intermediul deprinderilor de care dispune în momentul respectiv,
chiar dacă trebuie să le modifice pentru a obține rezultatul scontat. Se
consideră că problema motrică este prezentă atunci când pentru
rezolvarea ei este necesară formarea unei noi conduite prin mijloacele
intelectuale de care dispune subiectul.
Privind această ultimă argumentare, există două opinii
importante care merită prezentate și discutate mai pe larg.
Prima este aceea că învățarea motrică și adaptarea aparțin unui
alt domeniu decât cel al rezolvării de probleme. Potrivit acestei opinii
151

formarea unei deprinderi motrice sau sportive nu are nimic în comun cu
rezolvarea de probleme. Această idee se opune celor prezentate până
acum, știind că învățarea, caz particular al adaptării, constă în mod
esențial în rezolvarea problemelor apărute în interacțiunea cu mediul.
A doua opinie este este aceea că nu putem vorbi despre
problemă motrică decât în măsura în care procesul de rezolvare face
apel la mijloace intelectuale. Această opinie găsește largi ecouri în
rândul specialiștilor. Când se vorbește despre mijloace intelectuale se
are în vedere faptul că acestea presupun, în general, implicarea
conștientului. O opinie contrară acestei argumentări arată că procesele
cognitiva implicate în învățarea motrică sunt în majoritate
subconștiente, inaccesibile conștiinței. Se impune o examinare mai
aprofundată a celor două opinii (Robert N. Singer).
În ceea ce privește opinia care disociază rezolvarea de
probleme de învățarea motrică întrebarea care se pune este: ce se învață
cu adevărat la sfârșitul unuiproces de învățare și cum este stocat în
memorie rezultatul acestui proces ? În măsura în care este vorba despre
probleme motrice, mijloacele de rezolvare implică, în mod necesar, o
mobilizae specifică a siestemului motor. Cu alte cuvinte o formă
paticulară de coordonare și control motric. Este interesant de știut dacă
forma particulară cerută pentru rezolvarea problemei este deja
disponibilă, ceea ce implică o selecți e printre mijloacele deja existente
sau este vorba de o combinație nouă a acestora.
În cel de-al doilea caz problemă nu este numai de a atinge un
scop determinat în sensul modificării din interior a mediului, ci mai
degrabă elaborarea mijloacelor necesareatingerii scopului sau
elaborarea unei forme noi și adecvate de coordonare și control. Potrivit
acestei opinii numai în cel de-al doilea caz se poate vorbi de achiziție
de deprinderi motrice. Privind modul de concepere a naturii acestei noi
forme de coordonare și control motric există, de asemenea, două
concepții total diferite. Prima afirmă că este îmbunătățită o mișcare
particulară. După adepții acestei concepții, pentru a învăța o mișcare
subiecții învață să reproducă senzația kinestezică percepută în timpul
uneia sau mai multor execuții motrice corecte anterioare. Este ceea ce
preconizează, printre altele, teoriile comportamentaliste ale învățării șî
modelul cibernetic denumit “bucla închisă”
152

Cea de-a doua concepție, mult mai actuală , afirmă că “ceea ce
este învățat” este o “soluție motrică”. De la o repetare la alta subiectul
încearcă, nu reproducerea unei mișcări sau a unei senzații kinestezice,
ci să învețe a combina diferiții parametri ai unei mișcări pentru a atinge
scopul propus. Cu alte cuvinte abilitatea de a atinge un rezultat fixat
anterior este o soluție motrică, iar, în acest sens, ceea ce se învață este o
metodă, o regulă care se perfecționează pe măsura efectuării
încercărilor. Mișcarea în sine nu este obiectul învățării ci constituie
rezultanta.
Pentru Bernstein (1967) "ceea ce este învățat" este soluția
problemei pusă de sarcina motrică și nu de mișcarea care rezultă.
Mișcarea produsă nu este decât consecința aplicării acestei soluții:
"Procesul de antrenament în vederea achiziției de noi
deprinderi motrice rezidă, în principal, în căutarea progresivă de soluții
motrice optimale pentru problemele puse. În consecință practica privită
de manieră adecvată, nu constă în repetarea succesivă a încercărilor de
soluționare a aunei probleme motrice, ci în rocesele de rezolvare a
acestei probleme prin tehnici care se modifică și se perfecționează de la
o repetare la alta".
Mișcarea executată pentru reușita sarcinii motrice nu este
niciodată aceeași de la o încercare la alta. Este fals a pretinde că o
singură mișcare poate permite atingerea scopului sarcinii. Pe parcursul
unui șir de repetări mișcarea nu poate fi realizată identic și nu se
percepe aceeași senzație chinestezică. Prezentând aceste aspecte Singer
afirmă că învățarea motrică și rezolvarea de probleme aparțin aceluiași
domeniu. El adaugă că, la o primă abordare, această soluție motrică,
produs al învățării, este departe de a prezenta caracteristicile unei soluții
de natură intelectuală, implicând conștiința, gândirea etc.
Privitor la cea de-a doua opinie potrivit căreia nu poate fi vorba
despre o problemă motrică decât în măsura în care în procesul de
rezolvare se face apel la procese intelectuale, s-a încercat răspunsul la
următoarea întrebare: Deprinderea morică, produsul învățării, este de
natură intelectuală sau poate fi mai degrabă considerată ca un mijloc de
adaptare generală, nefiind forțat conștientă?
Până de curând, în didactica EFS era acceptată prima variantă.
Se făcea o diferențiere clară între situația de redescoperire și situația
problemă.
153

Sarcinile aparținând categoriei de "redescoperire" sunt cele ale
căror scop se concretizează printr-o amenajare materială a mediului.
Propune un sistem de constrângeri foarte ferm care determină apariția
foarte rapidă a comportamentului dorit.
O "situație problemă" este cea care permite acumularea de
cunoaștere fără o trnsmitere directă. Cunoașterea este mascată, în
situația problemă, activitatea subiectului permițând acumularea.
Literatura actuală asupra didacticii EFS arată că emergența
cunoașterii în urma proceselor de descoperire, altfel spus soluția găsită
problemei motrice este, în esență, de natură conștientă. Este vorba, de
exemplu, despre: reguli de acțiune, principii, roluri tactice. Formele de
evaluare care sunt atașate sarcinilor prescrise solicită conștientizarea de
către elev a acestor principii sau reguli.
În exemplele de mai sus este vorba despre o pedagogie de
rezolvare de probleme în care predomină intenția, unde conștientizarea
principiilor, regulilor constituie în realitate scopuri intermediare pentru
atingerea unui obiectiv principal. Preocuparea de a permite elevilor
descoperirea de soluții motrice este redusă. Obiectivul vizat este de a-i
determina pe elevi să înveța strategii de planificare, organizare,control
și verificare a progresului spre obiectiv. Este privilegiat stadiul de
intenție în detrimentul calui de acțiune. Subiecții sunt capabilisă
înțeleagă scopurile intermediare și logica lor, dar execuția, realizarea
lor este mai dificilă.
După Singer este la fel de necesară înțelegerea acestor scopuri
ca și crearea potențialului îndeplinirii lor.
Utilizarea deprinderilor, ca produs al învățării, se face în mare
parte în afara controlului conștiental individului. Deci nu poate fi vorba
despre mijloace intelectuale în utilizarea soluțiilor motrice, în cazul de
față.
Învățarea motrică rezultă dintr-un proces activ de adaptare din
care, cu siguranța nu lipsește "inteligența activă" și duce la o deprindere
motrică stabilizată a cărei "inteligență activă" se resțrânge. Inteligența
activă nu face parte din deprinderea respecivă, ci duce la formarea ei.
Utilizarea mijloacelor intelectuale poate fi înțeleasă în moduri
foarte diferite: fie ca demers intelectual solicitând mijloace conștiente,
deliberate, fie ca inteligență sub o formă generală de adaptare,
neimplicând activarea forțată a operațiilor gândirii.
154

4.5.5. Caracteristicile deprinderii motrice formate
După M. Epuran și I. Holdvici (1993):
a.Deprinderile motrice reprezintă componente ale conduitei
voluntare a omului și, ca atare, ele sunt conduse și formate în mod
conștient. La un nivel superior de învățare, actele decurg repede, cu
precizie și ușurință, ca urmare a efortului personal de constituire și
rafinare a programului de acțiune. Până la faza de automatizare a
unora dintre deprinderile motrice, în care mișcările sunt dirijate
aparent involuntar, subiectul depune eforturi remarcabile, realizănd
un număr foarte mare de mișcări prin repetare.
b.Deprinderile motrice reprezintă modificarea calitativă a execuției,
ca urmare a exersării mișcărilor.
c.Deprinderile motrice sunt structuri de mișcări coordonate, constând
din integrarea în sisteme motrice a unităților mai simple însușite
anterior.
d.Deprinderile motrice au la bază educarea capacității de diferențiere
fină și rapidă a indicatorilor care constituie elementele
informaționale senzorial-perceptive în dirijarea acțiunilor. De la
perceperea indicatorilor principali se trece la sesizarea unor însușiri
mai puțin evidente, dar importante pentru performanță.
e.Deprinderile motrice se caracterizează printr-o rapidă și eficientă
aferentație inversă, fapt ce permite corectarea pe moment a unor
inexactități ce pot apărea pe parcurs.
f.Stabilitatea relativă în condiții variabile și plasticitatea sunt însușiri
importante ale deprinderior motrice. Deprinderile își conservă
structura de ansamblu în condiții schimbate, ele nefiind niciodată
reproduse identic, detaliil modificându-se datorită unor cauze
interne sau externe.
g.Ca aspect exterior, deprinderile motrice se prezintă de cele mai
multe ori ca structuri individuale, determinate de însușirile sau
aptitudinile variabile ale subiecților care învață aceeași mișcare.
h.Formarea deprinderilor motrice este condiționată de numeroși
factori obiectivi și subiectivi cum ar fi:
aptitudinile motrice;
motivația;
155

nivelul instruirii;
cantitatea și eșalonarea exersărilor;
aprecierea și autocontrolul rezultatelor.
4.5.6. Sensibilitatea
După P.P.Neveanu și M. Golu (1970), sensibilitatea este o
funcție obiectiv determinată. Funcția sensibilității este condiționată de
necesități obiective de ordin biologic, impuse de procesul adaptării
organismului la mediu. Sensibilitatea este produsul evolutiei materiei
vii și constituie o condiție esențială pentru întreținerea la un nivel
adaptativ optim a proceselor vitale și pentru asigurarea dezvoltării
biopsihice a individului. Ca proprietate a materiei, sensibilitatea există
numai în cadrul unei forme concrete de mișcare a acesteia și se
evidențiază numai în procesul interacțiunii formei respective cu alte
forme.
În ceea ce privește geneza sensibilității, aceasta a apărut odată
cu lumea organică. Condiția esențială a existenței ființei vii este
realizarea unor schimburi permanente de substanțe cu mediul
înconjurător. În cadrul acestor interacțiuni, organismul se comportă ca
un factor activ, care nu numai că primește influențele acestuia, dar, la
rândul său acționează asupra mediului producând diferite modificări.
Senzațiile proprioceptive sunt reprezentate de senzațiile
chinestezice împreună cu cele de echilibru.
Senzațiile chinestezice sunt de natură musculo-articulară și
informează asupra mișcării și poziției diferitelor părți ale corpului. La
nivelul senzațiilor proprioceptive
156

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1.Cârstea Gh., Educația fizică. Teoria și bazele metodicii ,
Editura ANEFS, București, 1997.
2.Dragnea A., Bota A., Teoria activităților motrice , Editura
Didactică și Pedagogică, R.A.,București, 1999.
3.Epuran M., Metodologia cercetării activității corporale ,
Editura Fundației „România de Mâine”, București, 1996.
4.Gheorghe G.I., Calități motrice – dezvoltare prin mijloace
specifice atletismului , Editura Palestra, 2007.
5.Ionescu A., Creșterea și dezvoltarea , Editura Stadion,
București, 1970.
6.Kirițescu C., Palestrica, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1964.
7.Marcu V., Bazele teoretice ale exercițiilor fizice în
kinetoterapie, Editura Universității Oradea, 1997.
8.Nicu A., Enciclopedia educației fizice și sportului ,
9.Todea S., Teoriei educației fizice și sportive, Editura
Fundației „România de Mâine”, București, 1999.
10.Todea S., Exercițiul fizic în educație fizică, sport și
kinetoterapie, Editura Fundației „România de Mâine”, București,
1999.
11.Todea S., Teoria activităților sportive , Editura Fundației
„România de Mâine”, București, 2006.
12.Todea, Septimiu Florian, Metodica educației fizice și
sportive, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 1998.
13.x x x Terminologia educației fizice și sportului , Editura
Stadion, București, 1974.
157

CUPRINSUL
Cuvânt introductiv
Capitolul I – Motricitatea – delimitări conceptuale
1.1.Mișcarea – formă de manifestare a materiei vii
1.2.Motricitatea – concept și elemente de structură
1.3.Alți termeni, alte noțiuni importante
1.3.1.Dezvoltarea fizică
1.3.2.Cultura fizică
1.4.Teorii explicative ale activității motrice
Capitolul II – Știința activităților motrice
2.1. Aspecte generale
2.2.Teoria și Metodica educației fizice și sportive, discipline
științifice de sinteză. Relația Teoriei educației fizice și sportive cu
alte științe
2.3. Teoria activităților sportive
Capitolul III – Caracteristicile motricității la diferite etape de
viață
3.1.Perioade de dezvoltare
3.1.1.Perioade de creștere și dezvoltare
3.1.2.Perioada de maturitate și reproducere și cea de
involuție (senescență)
3.2.Principalele obiective, mijloace și forme specifice ale
activității de educație fizică și sportivă în diferite perioade ale
vieții
3.2.1.Educația fizică în perioada preșcolară
3.2.2.Educația fizică și sportivă în perioada școlară
3.2.3.Educația fizică și sportivă în perioada de maturitate
3.2.4.Educația fizică și sportivă la vârstă înaintată
Capitolul IV – Capacitatea motrică
4.1. Aspecte generale
4.2. Calități motrice
4.2.1. Viteza
158

4.2.1.1. Definiții
4.2.1.2. Factori de condiționare
4.2.1.3. Forme de manifestare
4.2.1.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea vitezei
4.2.1.5. Testarea vitezei
4.2.2. Rezistența
4.2.2.1. Definiții
4.2.2.2. Factori de condiționare
4.2.2.3. Forme de manifestare
4.2.2.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea
rezistenței
4.2.2.5. Testarea rezistenței
4.2.3. Forța
4.2.3.1. Definiții
4.2.3.2. Factori de condiționare
4.2.3.3. Forme de manifestare
4.2.3.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea forței
4.2.3.5. Testarea forței
4.2.4. Îndemânarea
4.2.4.1. Definiții
4.2.4.2. Factori de condiționare
4.2.4.3. Forme de manifestare
4.2.4.4. Aspecte metodice privind dezvoltarea
îndemânarea
4.2.4.5. Testarea îndemânarea
4.2.5. Mobilitatea
4.3. Deprinderi motrice
4.4. Priceperile motrice
4.5. Învățarea motrică
4.5.1. Perspective asupra tratării informațiilor
4.5.2. Problema motrică și învățarea motrică
4.5.3. Sarcina motrică și învățarea motrică
4.5.3.1. Noțiunea de sarcină motrică
4.5.3.2. Elementele sarcinii motrice
4.5.3.3. Condiții care însoțesc realizarea scopului
4.5.3.4. Respectarea ordinii operațiilor (procedurii)în
atingerea scopului
159

4.5.3.5. Relația problemă motrică – sarcină motrică
4.5.4. Procesul de învățare motrică și rezolvarea de
probleme
4.5.5. Caracteristicile deprinderilor motrice formate
4.5.6. Sensibilitatea
160