2 CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE Secțiunea 1 – Originile divorțului. Scurt Istoric. Termenul divorț , în limba franceză divorce , își are… [624690]

1

2 CAPITOLUL I – CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea 1 – Originile divorțului. Scurt Istoric.

Termenul divorț , în limba franceză divorce , își are etimologia în expresia latină vel
a diversitate mențiune, vei quia în diversas pa rtes eunt qui distrahunt matrimonium (de la
diversitatea de caractere a celor de la care provine și de la diversitatea de legături de unde
se trage, asta strică o căsnicie)1.
Divorțul, privit ca o instituție, are o istorie cât se poate de interesantă, deoa rece a
cunoscut nenumărate reglementări, în diferite epoci istorice.
S-ar părea că cel puțin 5 tradiții diferite despre divorț au prevalat în diferite culturi
ale trecutului îndepărtat2.
O primă tradiție ar fi aceea în care era pus accent foarte mult pe libertatea fiecărui
individ, astfel în cât oricare dintre parteneri putea să o dizolve când îi plăcea. O a doua
tradiție străveche era exact opusul primei: ne permisiunea despărțirii pentru nici un motiv
invocat. A treia tradiție permitea divorțul pe baza înțelegerii mutuale, cu excepția cazului
de amenințare sau o altă formă serioasă de comportare nepotrivită. Într -o astfel de situație
partea vătămată putea obține aprobarea conducătorului tribului să divorțeze, chiar și de un
partener care nu dorea această separare.
Penultima tradiție îi permitea numai bărbatului să divorțeze. Deși existau unele
excepții și calificări, acest punct de vedere pare să fi fost îmbrățișat de culturile chineze,
azteci și în vechiul Orient Apropiat, iar mai târziu în străvechiul c reștinism. Ultima tradiție ,
găsită la unele triburi străvechi americane, dădea dreptul divorțului femeii.
Trebuie menționat că în timp ce în țara noastră divorțul este permis, în anumite
condiții motivate mai mult sau mai puțin, în alte țări și în prezent acesta este interzis sau nu
este prevăzut sau este mult îngreunat.
Indiscutabil divorțul rămâne „înmormântarea unei căsnicii decedate”3. Deși
căsătoria, în opinia mea, ar trebui să reprezinte stâlpul de temelie a unei societăți civilizate,
în care o femeie și un bărbat să trăiască în armonie și bună -stare, croindu -și un drum
împreună, legându -se mai mult unul față de altul, mai ales atunci când apar copiii; totuși
apare, inevitabil în anumite cazuri, divorțul, care are un singur țel și anume să distrugă
familia, iar soarta copiilor să fie amenințată prin această despărțire a părinților. Dar,
indiferent de situație, în societatea de astăzi, divorțul este necesar și „legile trebuie

1 I.C. Antigona, Căsătoria și divorțul în dreptul intern și internațional , Ed. Renaissance, București, 2010
pag. 15 – 16 abud M. Proudhon , Cours de droit francais , Tome premier Dijon, 1810, pag. 285 – 286
2 I.C. Antigona, op.cit. , pag. 18 abud E.E. Joiner, Considerații creștine despre divorț și recăsătorie , Ed.
Gnosis, București, 1 999, pag. 195.
3 I.C. Antigona, op.cit. , pag. 280 abud R. Lafton Hudson , Till Divorce Do Us Apart , New York, Thomas
Nelson Inc., 1973, pag. 13.

3 elaborate după tiparul nevoilor omenești”4 , deoarece sunt cazuri în care conviețuirea
împreună a soților care nu se mai înțeleg din anumite motive nu duce la nici un rezultat
convenabil, iar în astfel de cazuri divorțul reprezintă doar o „alinare a suferințelor produse
de neînțelegerile și certur ile dintre soți”.

Secțiunea 2 – Divorțul – noțiune și reglementare

1.2.1 Delimitări terminologice
Potrivit dispozițiilor art. 37 Codul familiei, căsătoria încetează prin moartea
unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei. Alineatul
aceluiași articol prevede că desfacerea căsătoriei are loc prin divorț. Noul Cod civil nu
mai aduce referire la încetarea căsătoriei, dar aceasta intervine când se constată sau se
declară pe cale judecătorească moartea fizică a unuia dintre soți.
Din cele prezentate mai sus, rezultă că desfacerea căsătoriei se deosebește de
încetarea acestei a5. Astfel, dacă încetarea căsătoriei are loc prin decesul unuia dintre
soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei [art. 259 alin. (5) C.civ.],
desfacerea căsătoriei se produce prin divorț [art. 259 (6) C.civ.], care poate avea loc pe
cale judecătorească sau pe cale adminstrativă. In Codul familei art. 39 alin. (1) prevedea
că, din ziua în care hotărârea prin care s -a pronunțat divorțul a rămas definitivă,
căsătoria este desfăcută.
În Codul civil, se face referire la încetarea căsători ei în art. 293 alin. (2) și
anume dacă soțul supraviețuitor se recăsătorește, iar hotărârea judecătorească este
anulată, dacă soțul recăsătorit a fost de bună -credință, atunci prima căsătorie este
considerată desfăcută pe data incheierii noii căsătorii. Ia r conform aceluiași articol, alin.
(3), dacă soțul recăsătorit a fost de rea -credință și știa că cel declarat mort de fapt
trăiește, noua căsătorie se consideră incheiată prin fraudă, încălcându -se prevederile art.
273 C.civ.6, astfel că va fi lovită de nu litate absoltă.
Nu trebuie confundată noțiunea de desfacere a căsătoriei cu noțiunea de
separație de fapt , deoarece dacă prima determină dispariția căsătoriei, a doua menține
căsătoria, cu toate efectele personale și patrimoniale pe care Codul familiei le
reglementează, cu excepția îndeplinirii obligației reciproce de coabitare.

4 C. Hamangiu, I. Rossetti – Bălănescu, Al. Baicoianu , Tratat de Drept Civil Român , Ed. All Beck,
București 2002, pag. 235 citat în A.C. Iordan, op.cit. , pag. 280.
5 M.I. Rusu , Procedura divorțului in dreptul românesc , Ed. Rosetti, București. 2003, pag. 21. abud
I.P. Filipescu , Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL, București, 1996, pag. 205
6 C.civ. art. 273 : „Este interzisă încheierea unei căsătorii de către persoana care este că sătorită”.

9 Separația de fapt (căsătoria fără menaj) este o noțiune consacrată în practică
juridică dar și în vorbirea curentă. Aceasta poate constitui un motiv temeinic de divorț,
numai dacă este coroborată și cu alte împrejurări care fac imposibilă continuarea
căsătoriei pentru cel puțin unul dintre soți.
Cu toate acestea, două elemente sunt de esența noțiunii de situație de fapt, și
anume:
 Un element subiectiv : intenția soților de a nu mai conviețui o perioadă de
timp, determinată sau nu;
 Un element material : absența coabitării soților.
Aceste două elemente trebuie să existe cumulativ, pentru că despărțirea soților
să reprezinte efectiv o separație de fapt. Astfel, nu putem avea o separație de fapt dacă
este lipsită de intenția soților de a trăi despărțiți (de exemplu: o separație temporară
datorită unui tratament medical, detașarea sau transferul unuia dintre soți într -o altă
localitate, executarea unei pedepse privative de libertate). Aceeași situație există și
atunci când soți i au domicilii diferite dar între ei se menține o comunitate de viață, iar
în astfel de cazuri nu putem spune ca există separație de fapt.
Separația de fapt nu este reglementată de legislația noastră, deși este destul de
frecventă, dar este reglementată d e alte țări precum: Franța7.
Divorțul se diferențiază și de noțiunea de separație de corp fiind considerată
instituție juridică de acele legislații care interzic divorțul8 sau îl reglementează
restrictiv9, iar aceasta asigură, sub control judecătoresc, o destindere a relațiilor dintre
soți, aflați în pragul divorțului.
Ar fi un singur text din legislația romana în care găsim referire la separația de
corp: art. 23 din Legea nr. 105/199210 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internațional priva t, care prevede: „În cazul în care soții sunt în drept să ceară separația
de corp, condițiile acesteia sunt supuse legii prevăzute la art. 20, care se aplică în mod
corespunzător”. Deoarece a fost absentă mult timp din limbajul nostru juridic, separația
de corp a fost definită ca fiind o instituție juridică în temeiul căreia instanță
judecătorească, la cererea oricăruia dintre soți sau la cererea lor comună, poate
suspendă obligația de coabitare dintre aceștia. De aici rezultă că separația de corp e
acea s ituație juridică în care ce doi soți sunt exonerați de către judecător de obligația de
a mai conviețui.

7 C.civ. francez art. 237 : se poate solicita desfacerea căsătoriei în cazul in care soții trăiesc separație de fapt
de cel puțin șase ani.
8 Separați a de corp a fost mult timp consideratp “divorțul catolicilor”, căsătoria fiind considerată indisolubilă
de către Biserică.
9 În Franța, Codul civil de la 1804 reglementa atât divorțul, cât și separația de corp, pentru că, în perioada
1816 – 1884, divorțul să fie interzis.
10 http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/LEGI/L105 -1992.pdf

10 Desfacerea căsătoriei se deosebește și de desființarea căsătoriei , deși în ambele
situații există o hotărâre judecătorească în baza căreia căsătoria nu mai există. Astfel,
nulitatea sau anularea căsătoriei – în urma cărora căsătoria este desființată – se poate
pronunța numai pentru cauze anterioare încheierii ei și operează retroactiv. Divorțul,
dimpotrivă, poate fi pronunțat pentru cauze ulterioare încheierii căsătoriei și produce
efecte numai pentru viitor.

1.2.2. Definiție și reglementare
Ca și în cazul regle mentării anterioare [art. 37 alin. (2) C.fam.], Codul civil
prevede, în art. 259 alin. (6): „Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile
legii”.
Divorțul poate fi definit ca acea formă de disoluție a căsătoriei, care constă în
desfacerea ei, cu efectele pentru viitor, prin acordul soților sau pe cale
judecătorească11.
Divorțul era reglementat în Capitolul al IV -lea, Titlul I din Codul Familiei (art.
37-44) sub denumirea Desfacerea căsătoriei . În Codul civil12 găsim divorțul
reglementat în Capito lul al -VII-lea intitulat tot Desfacerea căsătoriei13 (art. 373 – 404),
Titlul al II -lea, Cartea a II -a14. De asemenea în prezentul cod regăsim nulitatea
căsătoriei , dispoziții de drept internațional privat15, care le completează pe cele mai sus
menționate.
Procedura divorțului este cuprinsă ca o procedură specială, derogatorie de la
regulile de drept comun ale procesului civil, în capitolul al VI -lea, cartea a VI -a Cod
procedură civilă, sub denumirea Divorțul16 (art. 607 -619). Totodată a intrat în vigoare
Noul Cod de procedură civilă17 unde avem reglementată această procedură specială în
cartea a VI -a („Proceduri speciale”), Titlul I sub denumirea de Procedura divorțului
(art. 903 – 923).
11 A se vedea F.A. Baia s, E. Chelaru, R. Cosntantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentarii pe
articole , Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2012, pag. 398.
12 Legea 287/2009 privind Codul civil, republicat în M.of. nr. 511/24 iulie 2009 , intrat in vigoare la 1
octombrie 2011.
13 Conform art. 39 LPA alin. (1) : „Dispozițiile Codului civil privind divorțul se aplică fără a se deosebi între
căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea în vigoare.”; alin. (2) : „Divorțul pronunțat anterior intrării în
vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s -a pronunțat hotărârea
rămasă irevocabilă”.
14 Dispozițiile tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a II -a sunt cuprinse în art. 24 – 51 din Legea nr.
71/2011 ;
15 Dispozițiile tranzitorii și de pun ere în aplicare a cărții a VII -a sunt cuprinse în art. 207 – 208 din Legea nr.
71/2011 ;
16 Termenul de „divorț” a inlocuit termenul arhaic de „despărțire”, potrivit art. III din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completar ea Codului de procedură civilă.
17 Legea 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat în M.of. nr. 485/15 iulie 2010, intrat în
vigoare la 1 iunie 2012.

11 În zilele noastre, divorțul nu mai reprezintă o problemă de ordin personal, ci și
de ordin social, iar legiuitorul român, în reglementarea anterioară modificării
intervenite prin Legea nr.59/199318 (Completată cu Legea nr. 65/199319), a considerat
că desfacerea căsătoriei prin divorț intervine numai „în cazuri excepționale” și a nume
atunci când există motive bine întemeiate, iar raporturile dintre soți sunt grav vătămate
și continuarea într -o armonie a căsătoriei ar fi fost practic imposibilă pentru cel care
cere desfacerea acesteia.
S-a mai pus problema încheierii căsătoriei pe viață20. Numai că aceasta nu ar fi fost
o soluție, deoarece, într -adevăr, o căsătorie ar trebuie să dăinuie, dar nu cu orice preț și în
orice condiții, pentru că ar fi generat stări conflictuale și cu rezultate negative.
Legiuitorul actual a schimbat total concepția asupra divorțului și a simplificat
procedura, reglementând inclusiv divorțul pe cale extrajudiciară, chiar dacă din căsătorie au
rezultat copii.

1.2.3. Concepții privind divorțul
A) Concepțiile care au la baza temeiul juridic al divorțului21
a) Concepția divorțului prin efectul voinței soților. Potrivit acestei concepții
căsătoria poate fi desfăcută fie prin voința unilaterală a oricăruia dintre soți, fie prin
acordul de voința al soților (consimțământul soților la divorț se constată prin hotărârea
judecătorească sau prin înregistrarea cererii de divorț la organul de stare civilă). Din
punct de vedere doctrinar, concepția și -a găsit argumentarea în cadrul teoriei
contractuale asupra căsătoriei: de vreme ce încheierea căsăto riei are loc prin voința
soților, desfacerea acesteia se realizează tot prin voința lor. Deci, desfacerea căsătoriei
apare ca o realizare, după caz comună sau unilaterală, a căsătoriei.
b) Concepția divorțului prin efectul hotărârii judecătorești. În această
concepție, voința soților se rezumă numai la promovarea acțiunii de divorț în justiție, ea
neavând și rolul de a soluționa desfacerea căsătoriei. Acest rol revine în exclusivitate
instanței judecătorești, investită cu soluționarea acțiunii de divorț. Din punct de vedere
doctrinar, concepția divorțului prin efectul hotărârii judecătorești a fost consacrată în
cadrul teoriei instituționale asupra căsătoriei și a teoriei căsătorie – uniune. Principalul

18 Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii
contenciosului -administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de
Conturi (M. Of. Nr. 177 din 26 iulie 1993).
19 Legea nr. 65/1993 privi nd completarea Legii nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a
Codului familiei, a Legii contenciosului -administrative nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea
și funcționarea Curții de Conturi (M. Of. Nr. 241 din 7 octomb rie 1993).
20 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu , Dreptul familiei, ed. 7, Ed. C.H. Beck, București. 2012,
pag. 153.
21 A se vedea G. Lupșan , Dreptul familiei , Ed. Junimea, Iasi, 2001, pag. 135.

12 argument susținut de aceste teorii se referă la împrejurarea că, deoarece la încheierea
unei căsătorii nu este suficientă manifestarea consimțământului viitorilor soți, ea nu e
îndestulătoare nici la desfacerea acesteia.
c) Concepția mixtă. Această concepție prezintă două variante:
 În prima variantă, ca regulă avem desfacerea căsătoriei prin efectul voinței
soților și, numai prin excepție, divorțul are loc prin efectul hotărârii judecătorești;
 În a doua variantă, avem ca regulă desfacerea căsătoriei prin efectul
hotărârii judecătorești și, numai prin excepție, în cazurile expres prevăzute de lege,
divorțul are loc prin efectul voinței soților.
d) Concepția Codului Civil din 1865. Codul Civil român din 1865 a adoptat o
concepție mixtă în cea de -a doua variantă. Astfel divorțul prin consimțământu l mutual
era posibil cu îndeplinirea următoarelor condiții: soțul să fi împlinit vârsta de 25 ani, iar
soția de 21 ani; în momentul introducerii cererii de divorț să fi trecut cel puțin doi ani
de la data încheierii căsătoriei; să nu fi trecut 20 de ani de la încheierea căsătoriei, iar
soția să nu fi împlinit 45 ani (art. 254-276).
e) Concepția adoptată de Codul Familiei. Întocmai ca și cele mai numeroase
legislații moderne, Codul român de familie a adoptat în privința temeiului juridic al
divorțului o concepț ie mixtă, în baza căreia regula este desfacerea căsătoriei prin efectul
hotărârii judecătorești, pentru motive temeinice, care fac imposibilă continuarea
căsătoriei și, numai prin excepție, în cazurile anume și limitativ prevăzute de lege,
divorțul poate a vea loc pe baza acordului de voința al soților. Însă și în această ultimă
soluție, desfacerea căsătoriei se realizează tot pe calea unei hotărâri judecătorești.
Astfel, Art 38 alin. 1 C.fam. prevedea că: „Instanța judecătorească poate desface
căsătoria pri n divorț atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți
sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.”. În ceea ce privește
divorțul pe baza acordului ambilor soți, acesta are loc atunci când sunt îndeplinite
cond ițiile prevăzută la art. 38 alin. 2 C.fam., și anume: până la data cererii de divorț să
fi trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei și să nu existe copii minori rezultați
din căsătorie.

B) Concepțiile care au la baza reglementarea motivelor de divorț22
a) Concepția enumerării motivelor de divorț. Legislațiile care au adoptat această
concepție individualizează toate motivele de divorț sau numai o parte dintre ele, restul
fiind determinate doar generic. Acestea din urmă sunt lăsate la aprecierea instanței
judecătorești, pentru a hotărî dacă pot constitui sau nu motive temeinice de divorț.

22 Ibidem , pag. 136.

13 b) Concepția stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorț. Potrivit
acestei concepții, legea nu enunță motivele de divorț, ci numai prevede criteriile după
care instanță judecătorească apreciază dacă motivele invocate de către soți în acțiunea
de divorț sau în cererea reconvențională pot fi acceptate sau nu ca motive pentru
desfacerea căsătoriei.
c) Concepția mixtă. Presupune admiterea atât a criteriilor de apreciere a
motivelor de divorț, cât și a enumerării motivelor de divorț.
d) Concepția Codului civil din 1865. Prin art. 211 -213 și 215, Codul civil a
consacrat concepția enumerării motivelor de divorț. Astfel , putea constitui motiv pentru
desfacerea căsătoriei una din următoarele împrejurări: adulterul, excese, cruzimi, insulte
grave, condamnarea la muncă silită, tentativa de infracțiune de omor împotriva soțului
reclamant.
e) Concepția Codului familiei. Din analiza art. 38 C.fam. rezultă că legiuitorul
român a adoptat concepția stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorț. Deci,
s-a renunțat la sistemul formalist al enumerării motivelor de divorț întâlnit în cadrul
Codului Civil și s -a consacrat concepția potrivit căreia divorțul se poate pronunța atunci
când, „datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.

C) Concepțiile care au la bază natura motivelor de divorț23
a) Concepț ia divorțului – sancțiune. Divorțul se pronunță la cererea unuia dintre
soți ca o sancțiune pentru conduita necorespunzătoare a celuilalt soț. În literatura de
specialitate s -a apreciat că divorțul apare ca o sancțiune civilă sau de dreptul familiei, la
bază fiind ideea de culpă.
b) Concepția divorțului – remediu . Se admite divorțul ori de câte ori se ivește o
împrejurare care face imposibilă continuarea căsătoriei. Nu prezintă importanță natura
motivelor care au determinat apariția acelei împrejurări. Majorit atea legislațiilor
contemporane au promovat concepția aceasta.
c) Concepția mixtă . Sunt îmbinate elementele primelor două concepții
(divorțului – sancțiunea și divorțului – remediu) în felul următor:
Divorțul este reglementat ca o sancțiune și numai prin excepție poate fi și un
remediu;
Divorțul este întotdeauna un remediu, dar, de cele mai multe ori, el presupune
și culpa unuia ori ambilor soți.
d) Concepția Codului civil român din 1865 . Codul civil român a consacrat
concepția divorțului – sancțiune. Alături de aceasta, legiuitorul a adoptat și concepția

23 A se vedea și Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu , op.cit , pag. 155.

14 divorțului – remediu, deoarece era admisă și desfacerea căsătoriei prin consimțământul
mutual.
e) Concepția Codului familiei . Din analiza întregului articol 38 C.fam., rezultă
că a fost adoptată concepția mixtă privind natura motivelor de divorț. Așa fiind,
divorțul apare, în principal, ca un remediu.

1.2.4. Temeiul divorțului în dre ptul român
Potrivit noilor dispoziții ale Codului civil, legiuitorul a adoptat concepția
divorțului – remediu , dar nu îi este străin nici de ideea de culpă, întrucât se face vorbire
și despre imposibilitatea continuării căsătoriei. Textul art. 379 alin. (1 ) C.civ., spre
deosebire de literatura și practica anterioară, prevede posibilitatea desfacerii căsătoriei
și din culpa exclusivă a soțului reclamant, deși vechea legislație avea la baza desfacerii
căsătoriei fie culpa soțului pârât, fie a amândurora, nefi ind posibilă pronunțarea
divorțului atunci când culpa aparținea exclusiv soțului reclamant.
Când vine vorba de divorțul prin consimțământul soților, nu trebuie sa ne
gândim automat la ideea de culpă, instanța de judecată, ofițerul de stare civilă sau
notarul public nefiind îndreptățiți să cerceteze motivele care stau la baza cererii soților,
ci doar îndeplinirea condițiilor legale24.
Chiar dacă hotărârea judecătorească este cea care pune capăt căsătoriei,
elementul esențial este consimțământul soților. Un argument în plus în susținerea
acestei afirmații îl oferă și dispozițiile art. 617 alin. (3) C.proc.civ., care arată că: „În
cazurile prevăzute (…), instanță va dispune desfacerea căsătoriei, fără a pronunța
divorțul din vina unuia sau ambilor soți”.
Legiuitorul oferă posibilitatea oricăruia dintre soți de a cere divorțul „când
starea sănătății sale face imposibilă căsătoriei”25, aceasta fiind încă o dovadă că se
merge mai mult pe concepția divorțului – remediu. Asupra acestui subiect mă voi
întoarce și voi face o analiză mai amănunțită.

1.2.5. Dispoziții de drept material
Legislația în vigoare (Codul civil) prevede desfacerea căsătoriei prin divorț
având în vedere următoarele posibilități (art. 373):
a) prin acordul soților;

24 Idem .
25 C.civ. art. 373 lit. d) „la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei”.

15 b) la cererea unuia dintre soți, atunci când datorită unor motive temeinice
raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2
ani;
d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă
continuarea căsătoriei.
Prin această nouă legislație, chiar dacă există copii minori din căsătorie și cei doi
soți se înțeleg cu privire la realizarea divorțului, ei se pot adresa pentru un divorț prin
acord nu numai instanței de judecată dar și notarului public al ultimei locuințe comune
a soțilo r, care poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, aceștia din urmă
eliberându -le un certificat de divorț, potrivit legii.
În baza Codului civil, divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat de către
instanță judecătorească indiferent d e durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu
copii minori rezultați din căsătorie26.
La soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare la încredințarea copiilor
minori, obligația de întreținere și folosirea locuinței, instanța va ține sea ma și de
interesele minorilor.
Cererea de divorț prin acord se depune de soți împreună sau de unul dintre soți,
celălalt acceptând această cerere. În acest caz, instanța nu va stabili nici un fel de culpă
a vreunuia dintre soți la desfacerea căsătoriei. Ni ci în cazul în care soțul bolnav dorește
a se separa de către soțul sănătos, instanța nu va menționa culpa vreunuia dintre soți.
În caz de divorț din culpă, instanța judecatorească trebuie să constate: existența
motivelor temeinice, existența a unor raporturi dintre soți ca fiind grav vătămate și că
este imposibilă continuarea căsătoriei cel puțin pentru unul dintre ei. În timpul
procesului de divorț, cei doi soți hotărăsc dacă acela dintre ei care și -a schimbat numele
de familie, și -l va păstra și du pă divorț, sau va reveni la numele avut anterior;
încredițarea minorului spre creștere și educare; pensia alimentară; s.a.27

26 Numai este necesar ca cei doi soți să aștepte trecerea a cel puțin unui an de zile pentru a introduce cererea
de divorț – așa cum era stipulat în art. 38 alin. (2) lit. a) din C.fam .
27 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu , op.cit , pag. 160.

CAPITOLUL II – INSTANȚA COMPETENTĂ ÎN
MATERIA DIVORȚULUI

Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat pe cale judiciară sau
extrajudiciara, iar această ultima formă include două proceduri, cea administrativă și
cea notariala.

Secțiunea 1 – Instanța de Judecată – calea judiciară

Conform art. 1 pct. 1 din C.proc.civ.: "Judecătoriile judecă în prima instanță,
toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege, în competența altor instanțe",
în ceea ce privește competența materială, coroborat cu art. 607 C.proc.civ., cererea de
divorț este de competența instanței în circumscripția cărei a se află cel din urmă
domiciliu comun al soților. În cazul în care, soții nu au avut un domiciliului comun sau
la data introducerii cererii de divorț, nu mai domiciliază în circumscripția instanței în
raza căreia au avut ultimul domiciliu comun, competenț a va aparține instanței din raza
teritorială a domiciliului pârâtului. Dacă pârâtul nu mai are domiciliul în țară sau dacă
nu i se cunoaște domiciliul pârâtului, iar reclamantul a făcut toate demersurile pentru
aflarea acestui aspect și dovedește, competen ța va reveni instanței de la domiciliul
reclamantului.
Deasemenea în Noul Cod de procedură civilă, dispozițiile art. 90328 prevăd, clar
și explicit, că judecătoriile sunt competente pentru a soluționa o cerere de divorț dar în
condițiile legii.
Reclamantul este obligat să respecte întocmai condițiile impuse și să depună
cererea în ordinea competenței teritoriale a instanței și în funcție de situația în care se
află; deoarece normele de competență în materia divorțului au un caracter imperativ și
nu se poate deroga de la ele29.

28 NPCP art. 903 alin. (1) : „Cererea de divorț este de competența judecătoriilor în circumscripția căreia se
află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu
mai locuiește în circumsciptia judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria
competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară
și instanțele române sunt competente interna țional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are
locuința reclamantul”. alin. (2) : „Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuință în țară, părțile pot
conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În li psa unui asemenea acord, cererea
de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al munincipiului București.”
29 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu , op.cit , pag. 164.
16

17 Cererea de divorț, împreună cu toate actele necesar e, va trebui prezentată
președintelui instanței personal de către soțul reclamant30 și va trebui semnată de ambii
soți sau de către un mandatar comun, cu procură specială autentică, iar dacă mandatarul
este un avocat, el va certidica semnătura soților, pot rivit legii [art. 918 alin. (1) NCPC].
Președintele instanței are obligația, conform art. 613 C.proc.civ., să îi dea sfaturi
de împăcare reclamantului, însă dacă acesta din urmă nu renunță la cererea sa și dorește
a continue cu acțiunea sa, președintele in stanței nu mai are altceva de făcut, decât să
fixeze termen în ședință publică.
În cazul în care cererea de divorț, se întemeiază pe acordul soților, președintele
instanței va verifica existența consimțământului soților, neviciat, după care va fixa un
termen de două luni în ședință publică, doar că de data aceasta nu se face mențiunea
cum că președintele instanței va mai oferi sfaturi de împăcare; conform art. 6131 alin.
(2) C.proc.civ. Aceleași prevederi se regăsesc și în Noul Cod de procedură civilă în ar t.
918 alin. (3). Dar datorită art. 131 alin. (1) C.proc.civ., judecătorul primei instante are
obligația de a încerca împăcarea părților.
În marea majoritate a cazurilor, când desfacerea căsătoriei are loc prin acordul
soților, tot ei se înțeleg și asupra cererilor accesorii ale divorțului. Soții vor stabili și
modalitățile în care au convenit să fie soluționate cererile accesorii, instanța de judecata
va verifica dacă soții s -au înțeles asupra tuturor acestor aspecte (numele pe care îl va
purta fiecare soț după divorț; când este cazul, încredințarea copiilor minori și
contribuția părinților la cheltuielile ce țin de creșterea, educarea, pregătirea
profesională, învățătură; bunurile comune; s.a.). Dar dacă soții nu au reușit să se
învoiască asupra cererilor accesorii, atunci instanța urmează să administreze probe
pentru a putea hotărî31. Noul Cod de procedură civilă reproduce exact aceste prevederi
în art. 919.
Totodată, în cazul art. 611 C.proc.civ. („Cererea de pensie de întreținere se va
face la instanța învestită cu cererea de divorț, chiar dacă între timp s -au ivit schimbări
cu privire la domiciliul părților”) se precizează faptul că indiferent dacă s -au ivi t
schimbări în ceea ce privește domiciliul părților, cererea referitoare la pensia de
întreținere se va face la aceeași judecătorie care a fost investită cu cererea de divorț.
Conform art. 920 NCPC dacă cererea de divorț este întemeiată pe culpa soțului
pârât și acesta recunoaște că datorită faptelor sale s -a ajuns la destrămarea căsniciei,
instanța poate să pronunțe divorțul fără a mai cerceta temeinicia motivelor de divorț și
fără a face precizare despre culpa sa, doar dacă reclamantul este de acord. Dacă

30 C.proc.civ. art. 612 alin. (4) : „Cererea de divorț, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta
personal de către reclamant președintelui judecătoriei”.
31 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu , op.cit , pag. 164 – 165.

18 reclamantul nu este de acord, atunci instanța va lua act de acest aspect și va pronunța
divorțul din culpa soțului pârât [Art. 920 alin. (3) corobora t cu art. 922 NCPC.]
Prevederile Secțiunii I („Divorțul prin acordul soților”), Capitolul al II -lea din
Noul Cod de procedură civilă nu se aplică cazurilor în care soții au optat la un divorț pe
cale extrajudiciară (pe cale administrativă sau notarială) co nform art. 917 NCPC.

Secțiunea 2 – Ofițerul de stare civilă sau notarul public – calea
extrajudiciară

Competența de soluționare a cererii aparține ofițerului de stare civilă sau
notarului public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților.
Competența este alternativă, în sensul că soții au posibilitatea să aleagă între cele două
localități, dacă ele sunt diferite. Numai în cazul în care soții nu au un domiciliu comun
sau acesta a fost în afara teritoriului țării, competența va aparț ine exclusiv ofițerului de
stare civilă sau notarului public de la locul căsătoriei.
Întrucât notarul public are o competență teritorială circumscrisă teritoriului unei
judecătorii (art. 10 din Legea nr. 36/1995), de aici rezultă că orice notar public din
circumscripția unei judecătorii poate constata divorțul soților prin acord care au avut
ultima locuință comună ori s -au căsătorit în raza de competență a judecătoriei pe
teritoriul căreia și el își are sediul profesional.
Ofițerul de stare civilă își desfășoară activitatea pe teritoriul unei unități
administrativ -teritoriale (comună, oraș, municipiu, sector al Municipiului București) va
putea să constate divorțul prin acordul soților care s -au căsătorit ori au avut ultima
locuința comună în acea un itate administrativ -teritoriala.
Când vine vorba de competența materială, în caz de copii minori (rezultați din
căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați) doar notarul public are posibilitatea de
desfacere a căsătoriei prin acordul soților32.

32 C.civ. art. 375 alin. (2) : „Divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care
există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor
aspectelor referitoare la n umele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de
către ambii părinți, stabilirea locuintei copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale
dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precu m și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de
creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.”

CAPITOLUL III – PROCESUL DE DIVORȚ
DIN CULPĂ

Secțiunea 1 – Etapa scrisă

3.1.1. Legitimarea procesuală
Acțiunea divorțului are un caracter personal, făcând parte din procedurile speciale,
astfel încât nimeni nu o poate pune în aplicare decât soțul reclamant, iar ca pârât nu poate fi
chemat decât celălalt soț33.
Datorită caracterului personal pe care divorțul îl are, nimeni nu se poate prezenta în
fața instanței în afară de cei doi soți34. Aceștia pot fi asistați, dar nu reprezentați, excepție
făcând situațiile în care soțul indiferent dacă este reclamantul sau paratul, execută o
condamnare (privativă de libertate), e ste internat, pus sub interdicție sau are reședința în
altă țară, atunci poate fi reprezentat printr -un mandatar35.
Într-un astfel de proces, reclamantul este obligat să se afișeze personal la judecata în
primă instanță. Astfel că, dacă reclamantul lipseșt e, iar pârâtul s -a prezentat, instanța va
respinge cererea ca nesusținută (art. 616. C.proc.civ.).
Din această cauză, nici creditorii nu pot intenta acțiunea divorțului pe calea acțiunii
oblice, nici măcar dacă este începută această acțiune, datorită carac terului strict personal. În
aceeași situație se află și moștenitorii legali, nici aceștia nu pot intenta și nici continuă o
acțiune de divorț, dar excepție face cazul prevăzut la art. 380 C.civ.36. Dar în cazul în care
decedează soțul pârât căsătoria va în ceta și se va închide dosarul de divorț, nemaifiind
necesară continuarea acțiunii. Nici procurorul37, nu are calitatea intentării unei astfel de
acțiuni, dar în schimb el poate interveni ori de câte ori este nevoie în instanță pentru a apăra
interesele cop iilor, dacă este cazul.
În doctrină a apărut o problemă unde părerile sunt împărțite: poate interzisul
judecătoresc, aflat în momentele de luciditate, să pornească o acțiune de divorț sau nu?!

33 A se vedea P. Pețu, E. Velicu, V. Mardare , Starea Civilă. Mijloc de identificare a persoanei fizice , ed. 2
revizuită și adaugită, Ed. Detectiv, București, 2004
34 NCPC art. 906 alin. (1) : „Desfacerea căsătoriei prin divorț poate fi cerută numai de soți”.
35 Art. 614 C.proc.civ . nu face distincție, dacă soțul car e își pierde luciditatea este reclamantul sau paratul în
procesul de divorț.
36 Dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți pentru destrămarea căsătoriei, mai exact culpa exclusivă a
soțului pârât – "dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului , moștenitorii săi pot continua acțiunea de
divorț".
37 C.proc.civ. art. 45 alin. (1 ): "Ministerul Public poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar
pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub i nterdicție și ale
dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege"; alin. (3) : "Procurorul poate pune concluzii în
orice proces civil, în oricare faza a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a
drepturilo r și libertăților cetățenilor".
19

20 Această problemă se pune și datorită caracterului personal al procesului de divorț
deoarece nici măcar tutorele nu poate să o introducă pentru el. O primă părere ar fi cea în
care interzisul judecătores c nu poate să introducă o cerere de divorț, deoarece cu greu se
face distincția când acesta se află în starea de luciditate, când se presupune că ar fi conștient
de faptele și gândurile sale și este apt din punct de vedere medical pentru un astfel de
proce s. Totodată el pe tot parcursul procesului de divorț trebuie să fie lucid. O a doua
părere, (cu care personal sunt de acord) îmbrățișată și de legiuitor, în care interzisul
judecătoresc poate să introducă o cerere de divorț numai în momentele de luciditate38.
În speță39 s-a decis că tutorele soțului pus sub interdicție nu poate formula o acțiune
de divorț în numele acestuia. Persoana pusă sub interdicție poate sa înainteze o astfel de
cerere, doar într -un moment de luciditate.
Astfel este prevăzut și in Noul Cod de procedură civilă în art. 906 alin. (2): „Soțul
pus sub interdicție judecătorească poate cere divorțul prin reprezentant legal sau personal în
cazul în care face dovada că are capacitatea de discernământ neafectată”.
În cazul în care după introd ucerea cererii de divorț, soțul reclamant își pierde
luciditatea, el va fi reprezentat de către tutore în fața instanței, potrivit art. 614 C.proc.civ.
Când vine vorba de alienatul neinterzis, chiar internat, el are posibilitatea de a
introduce cererea de divorț. Dar în cazul în care, pe parcursul procesului, instanța constată
că datorită bolii, reclamantul nu poate să își apere interese în condiții optime și
mulțumitoare, atunci poate solicita autorității tutelare numirea unui curator, care să îl
reprezint e.
Dacă un soț este dispărut, celălalt soț poate introduce cerere de divorț, iar citarea
pârâtului se face prin publicitate40.
O situație ar mai fi în momentul în care unul dintre soți decedează în timpul
procesului de divorț, iar instanța va lua act de în cetare a căsătoriei și va dispune, prin
hotărâre definitivă, închiderea dosarului [art. 914 alin (1) NCPC]. Dacă se constată, de
către instanță, culpa exclusivă a pârâtului, iar reclamantul decedează, lăsând moștenitori,
aceștia din urmă pot continua acțiu nea41, iar în acest caz căsătoria se va considera desfăcută
căsătoria la data introducerii cererii de divorț [art. 914 alin. (2) și (4) NCPC].

38 Art. 906 alin. (2) din NCPC prevede că soțul pus sub interdicție judecătorească poate cere divorțul prin
reprezentant legal său personal în cazul în care se face dovada că are capacitatea de discernământ neafectată.
A se vedea și V. Terzea , Noul Cod civil adnotat cu doctrină și jurisprudență , vol. I (art. 1 – 1163), Ed.
Universul Juridic, București, 2011, pa g. 307.
39 V. Terzea , op.cit., pag. 302 abud T. Mun. Buc., secția III -a civilă, decizia nr. 2849/1982, în RRD, nr.
6/1984, pag. 48.
40 A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu , Drept procesual civil , ed. 5, Ed. C.H. Beck, Bucure’ti,
2011, pag. 435; I.P. Filipescu , op.cit., pag. 239.
41 Art. 914 alin. (3) NCPC precizează că pentru introducerea moștenitorilor soțului reclamant, instanța va face
aplicare la art. 406 alin. (1) pct. 1 NCPC: „prin decesul uneia dintre părți, până la introducerea în cauză a
moștenitorilor, în afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora”

21 3.1.2. Cererea de divorț
Cererea de chemare în judecată în desfacerea căsătoriei trebuie să cuprindă toate
prevederile articolelor 82 și 112 din Codul de Procedura civilă ca să fie validă, iar datorită
faptului că procedura divorțului este o procedură specială, această cerere mai trebuie să mai
conțină și prevederile articolului 612 aceluiași cod. Astfel că cer erea va cuprinde:
 Numele și adresa reclamantului (în cazul în care reclamantul locuiește în
străinătate, va preciza și domiciliul ales în România, unde i se vor face toate comunicările
legate de proces)42;
 Numele și adresa pârâtului;
 Data și locul un de a fost încheiată căsătoria;
 Date privind copiii: dacă există – numele și data nașterii acestora; dacă nu
există – se menționează acest aspect (art. 612 alin. (1) si (2) C.proc.civ.);
 Calitatea juridică în care părțile stau în judecată, atunci când nu stau în numele
lor propriu43;
 Obiectul cererii și prețuirea lui (atunci când este cu putință) iar în cazul în care
este vorba de un imobil se va arăta comuna și județul, strada și număr ul, iar, în lipsa,
vecinătățile, etajul și apartamentul, sau, când imobilul este înscris în cartea funciara,
numărul de carte funciară și numărul topografic (art. 112 pct. 3 C.proc.civ.);
 Motivele care au dus la destrămarea relațiilor de familie și indic area dovezilor
pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Este indicat că acestea să fie descrise cronologic.
Se menționează dacă au existat acte de violență morală sau fizică, dacă soțul pârât
manifesta dezinteres pentru viața de familie, dacă întreține a relații extraconjugale, dacă era
consumator de băuturi alcoolice, dacă au existat despărțiri etc.
 Semnătura.

Pe lângă cererea de chemare în judecată, reclamantul este obligat să atașeze și
următoarele acte:
 Certificatul de căsătorie în original – în cazul în care actul este pierdut sau este
reținut de către soțul care nu este de acord cu divorțul, reclamantul trebuie să se adreseze
serviciului de stare civilă unde a fost încheiată căsătoria și să solicite un duplicat;
 Copiile actelor de naștere ale copiilor (dacă este cazul);
 Certificate medico -legale (când e cazul).
 Chitanța doveditoare pentru plata taxei judiciare de timbru.
Aceleași prevederi le regăsim și în Noul Cod de procedură civilă în art. 904. alin.
(1), (2) și (3).

42 C.proc.civ. art. 112, pct. 1 a fost reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 11 Legea nr. 202/2010.
43 C.proc.civ. art. 112 pct. 2 : "numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul
reprezentării prin avocat, numele ace stuia și sediul profesional. (…)"

22 Cererea de divorț, împreună cu înscrisurile doveditoare, se prezintă personal44 de
reclamant președintelui judecătoriei, care -i dă sfaturi de împăcare, iar în cazul în care se
stăruie în rezolvarea cauz ei, va fixa termen pentru judecată. Deoarece reclamantul este
prezent, acestuia i se dă termen de judecată în cunoștință, ceea ce înseamnă că nu va fi citat
pentru acest prim termen și nici pentru termenele de judecată ulterioare.
Reclamantul trebuie să ai be grijă să nu lipsească nici o cerință a unei astfel de
cereri. Instanța este obligată, conform prevederilor art. 114 C.proc.civ., să verifice dacă
cererea întrunește toate condițiile conform legii. Dacă lipsește ceva, reclamantul de îndată
va completa ce rerea și va face modificările necesare, dar dacă nu se va putea completa,
instanță va înregistra cererea și îi va acordă un scurt termen reclamantului.
În cazul în care reclamantul nu completează sau modifică cererea în termenul dat de
instanță, "suspendarea judecății se pronunță prin încheiere" – art. 114 C.proc.civ. Dacă sunt
îndeplinite condițiile, iar completarea sau modificarea cererii a avut loc, președintele va
fixă de îndată termenul de judecată.
Reclamantul, în cazul în care se răzgândeșt e, poate renunța la judecată, oricând, pe
tot parcursul judecății, chiar dacă pârâtul se împotrivește. Dar această renunțare a
reclamantului, nu afectează cu nimic cererea de divorț facută de pârât (art. 912 NCPC).

3.1.3. Motive de divorț
Conform Codului civil, motivele de divorț trebuiesc să fie temeinice: oricare dintre
soți poate introduce cererea de divorț datorită unor factori și motive bine întemeiate, din
cauza cărora raporturile dintre ei sunt grav vătămate, iar continuarea căsătoriei este practic
imposi bilă cel puțin pentru unul dintre ei [art. 373 lit. b) C.civ.].
Legiuitorul nu a enumerat motivele de divorț (care pot fi în număr foarte mare), ci a
lăsat la aprecierea și „înțelepciunea magistratului”45.
În practica judiciară au fost recunoscute ca motiv e temeinice de divorț (pe lângă
multe altele) urmatorele:
 Despărțirea în fapt a soților , dar totodata și refuzul nejustificat al unuia dintre
ei de a locui împreună cu celălalt. Pentru a fi considerat motiv temeinic de divorț,
despărțirea în fapt trebuie să aibă caracter definitiv, iar refuzul conviețuirii să -i fie
imputabil soțului pârât, ambele de natură să facă imposibilă continuarea căsătoriei pentru
soțul reclamant46.
 Infidelitatea , încălcarea de către unul dintre soți a obligației de a nu întrețin e
relații sexuale în afara căsătoriei;

44 I. Chelaru , Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat , Ed. A 92, Iași,
2003, pag. 170.
45 V. Terzea, op.cit. , pag. 302.
46 Conform art. 373 lit. c) C.civ.: „la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2
ani”.

23  Neînțelegerile grave dintre soți , generate de o atitudine necorespunzătoare
a unuia dintre ei, exprimată prin ugniri sau prin manifestări violente și care au condus la
o deteriorare iremediabilă dintre ei, de natura de a face imposibilă continuarea
căsătoriei;
 Nepotriviri de ordin fiziologic care afectează normala desfășurare a
raporturilor intime dintre soți;
 Existența unei boli grave , incurabile, a unuia dintre soț i. Prezența unei boli
grave nu constituie, în sine, motiv de divorț; mai mult, celălalt soț are chiar obligația
morală de a -i acordă sprijin soțului bolnav. Împrejurarea că boala de care suferă unul
dintre soți afectează grav raporturile firești dintre ei, astfel încât continuarea căsătoriei
să nu mai fie posibilă, coroborata cu ascunderea de către soțul bolnav a maladiei de care
suferă, constituie un motiv temeinic de divorț47.
În legatură cu acest ultim motiv de divorț este mai mult de discutat. Înainte d e
intrarea în vigoarea a Codului civil la 1 octombrie 2011, „Oricare dintre soți putea cere
divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei”
conform art. 38 alin. (3) din C.fam. În prezent art. 373 lit. d) C.civ. precizeaz ă că motiv
de divorț: „la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă
continuarea căsătoriei”. Dacă soțul bolnav introduce cererea de divorț, hotărârea de
divorț nu va face nici o mențiune referitoare la culpa soților, deoarece es te firesc să nu
fie sancționat, nefiind vinovat pentru starea sa de sănătate.
Din punctul meu de vedere, pot pune la îndoială încălcarea celuilalt soț (sănătos)
a obligației morale, față de soțul bolnav, prin acceptarea divorțului.
„Relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii
ei care sunt datori să -și acorde sprijin moral și material; faptul îmbolnăvirii grave a
unuia dintre soți, indiferent dacă boală a fost contractata înainte sau în timpul căsătoriei,
nu poate duce p rin el însuși la divorț, în lipsa unei culpe sau a pericolului de
contaminare. Tot astfel, soțul sănătos nu se poate sustrage obligației legale de a -i da
celuilalt soț sprijinul moral și material de care are nevoie”48.
Pe lângă toate acestea, legiuitorul d orește ca, în cazul în care, starea de sănătate
a soțului bolnav face imposibilă continuarea căsătoriei, soțul sănătos să aibe
posibilitatea de a -și reface viața.
Totodată, dacă soțul bolnav nu dorește să introducă cererea de divorț, unică
soluție pentru soțul sănătos, care dorește divorțul, ar fi separația în fapt și introducerea
acțiunii de divorț după trecerea a 2 ani49 sau introducerea unei cereri de divorț din

47 Art. 373 lit. d) din C.civ . precizează că „la cerere aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă
continuarea căsătoriei”.
48 V. Terzea, op.cit. , pag. 303.
49 C.civ. art. 373 lit. c) „la cererea unuia dintre soti, dupa o separare in fapt care a durat cel putin 2 ani”;

24 culpă50. Dar în această situație, culpa soțului parat nu poate fi boala să și nici refuzul de
a introduce cererea de divorț, iar desfacerea căsătoriei poate fi pronunțată din culpă
reclamantului, se va reține orice altă culpa a pârâtului (a soțului bolnav), presupunând o
altă fapta culpabi lă, însă nu boala sa51.
Mai există și cazul de ne comunicare a bolii la momentul căsătoriei, soțul
sănătos are posibilitatea să ceară nulitatea relativă a căsătoriei pentru dol, în cursul
termenului de prescripție extinctivă52. Dacă termenul de prescripție extinctivă s -a
împlinit, iar boala soțului face imposibilă continuarea căsătoriei, soțul sănătos poate
solicita desfacerea căsătoriei prin divorț.
S-a mai arătat în literatura de specialitate53 și în practica juridică54 că refuzul
unuia dintre soți de a c ontribui material la susținerea căsătoriei nu poate constitui motiv
de divorț, existând alte sancțiuni pentru aceasta, decât desfacerea căsătoriei.
Noul Cod de procedură civilă reglementează în art. 921 divorțul din motive de
sănătate : „Când divorțul este cerut pentru că starea sănătății unuia dintre soți face
imposibilă continuarea căsătoriei, instanța va administra probe privind existența bolii și
starea sănătății soțului bolnav și va pronunța divorțul, potrivit Codului civil, fără a face
mențiune despre culpa pentru desfacerea căsătoriei”.

3.1.4. Întâmpinarea
Deși, în regula generală, întâmpinarea este obligatorie (art.118 alin.1 C.p.civ.),
în procesul de divorț, întâmpinarea55 este facultativă. Dacă motivele de divorț invocate
de soțul reclamant sunt superficiale, iar celălalt soț dorește să mențină căsătoria, acesta
poate formula o întâmpinare în vederea respingerii acțiunii de divorț pe motiv că
cererea este neîntemeiată.
În situația în care soțul pârât nu este reprezentat sau asistat de avocat,
președintele completului de judecată îi pune în vedere, la prima zi de înfățișare, să arate
excepțiile, dovezile și toate mijloacele sale de apărare care se consemnează în
încheierea de ședință. La cererea pârâtului, instanța de judecată acordă un termen pentru
pregătirea apărării și depunerea întâmpinării.
50C.civ. art. 373 lit. b) „atunci cand, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav
vcatamate si continuare a casatoriei nu mai este posibila”.
51 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu , op.cit , pag. 159 – 160.
52 C.civ. art. 301 alin. (1): „Anularea casatoriei poate fi ceruta in termen de 6 luni”.
53 și I.P. Filipescu, A.I. Filipescu , Tratat de dreptul famil iei, ed. 7, Ed. All Beck, Bucuresști, 2002, pag. 1
citat în Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu , op.cit , pag. 157.
54 V. Terzea , op.cit. , pag. 304 abud T. Iasi, decizia civilă nr. 701/1966, RRD. nr. 2/1967, pag. 156.
55 Art. 115 C.proc.civ. prevede că întâmpinarea, act de procedură prin care pârâtul răspunde la cererea de
chemare în judecată, urmărind să se apere față de pretențiile reclamantului, cuprinde: excepțiile de procedură
pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului;răspunsul la toate capetele de fapt și de drept ale cererii;
dovezile cu care se apăra împotriva fiecărui capăt de cerere; semnătura.

25 3.1.5. Cererea reconvențională
Potrivit dispozițiilor art. 608 C.proc.civ. coroborat cu art. 119 al aceluiași cod,
„dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere
reconvențională”, [aceleași prevederi le regăsim și în Noul Cod de Procedură Civilă,
art. 905 alin (1)], solicitând și el desfacerea căsătoriei, din vina exclusivă a
reclamantului56. În ceea ce privește momentul până la care această cerere poate fi
formulată, legiuitorul prevede în mod expres trei astfel de momente:
 Cel mai târziu până la prima zi de înfățișare în ședința publică, pentru
faptele petrecute înainte de această dată. Nerespectarea termenului privind promovarea
cererii reconvenționale atrage sancțiunea decăderii pârâtului pentru motivele avute până
atunci [art.610 C.proc.civ., prevederi pe care le regăsim și in NCPC art. 905 alin. (1) și
(4)]. Dar dacă după data amintit a apar noi fapte ce pot constitui motive de divorț pârâtul
poate formula cererea reconvențională.
 Până la începerea dezbaterilor asupra fondului în acțiunea principală, dar
numai invocând acele fapte care au apărut după prima zi de înfățișare
 Art.609 C .proc.civ mai prevede o ipoteză: ”în cazul în care motivele
divorțului sau ivit după începerea dezbaterilor la prima instanță și în timp ce judecata
primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanța investită cu
judecarea ape lului” [regăsim această ipoteză și in NCPC art. 905 alin. (3)]. Această
dispoziție legală care permite introducerea cererii reconvenționale direct la instanță
sesizată cu apelul, constituie o excepție de la regulă că în apel nu pot fi formulate cereri
noi.
Dacă pârâtul nu formulează o cerere reconvențională, instanța de judecată,
apreciind probele administrate și reținând culpa exclusivă a reclamantului, nu poate
desface căsătoria și, în consecință, respinge acțiunea de divorț, deoarece nemo auditur
propria m turpitudinem57. Totuși în baza art.617 alin. (1) C.proc.civ. se poate desface
căsătoria din vina ambilor soți dacă din probele administrate rezultă culpa comună și
instanța de judecată a fost sesizată numai cu o acțiune de divorț.
Cele două cereri – cererea de divorț a reclamantului și cererea reconvențională a
pârâtului – se vor judeca împreună la aceeași instanță judecătorească, nefiind posibilă
disjungerea lor [art.608 alin. (2) C.proc.civ].
Cererea reconvențională nu este neapărat obligatorie deoarece instanța
judecătorească poate pronunță divorțul, chiar dacă soțul pârât nu a introdus -o, dar
trebuie că hotărârea data de instanță să fie culpa ambilor soți, rezultată din probele

56 A se vedea I. Deleanu , Tratat de procedura civilă , , vol. II, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2007, pag.
241
57 “Nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpă”.

26 administrate [art. 617 alin (1) C.proc.civ.]58. Dacă pârâtul nu introduce cererea
reconvențională, iar din probele admi nistrate ar rezulta culpa exclusivă a reclamantului,
instanța nu va pronunță desfacerea căsătoriei dacă motivele invocate de către reclamant
nu sunt întemeiate59. Într -o astfel de situație soțul pârât va putea cere el desfacerea
căsătoriei pentru motive ul terioare, conform art. 610 din Codul de procedură civilă.

Secțiunea 2 – Judecata divorțului în prima instanță

3.2.1. Particulatități privind faza de judecată
a) Participanții la procesul de divorț
În fata instanțelor de fond, părțile se vor înfățișa în persoană, afară numai dacă
unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală
gravă, este pus sub interdicție sau are reședința în străinătate [art. 614 C. proc. civ. Și
art. 909 alin (1) NCPC]. Cu excepția acestor patru situații, în care părțile se pot înfățișa
prin mandatar, ele sunt obligate să se înfățișeze personal, însa aceasta nu exclude
dreptul de apărare prin avocat. Dar, în lipsa părții, avocatul nu poate să o reprezinte,
spre exemplu, dacă pârâtul nu se prezintă la terme nul când are loc judecata pe fond,
avocatul său nu poate pune concluzii60.
Instanța va încerca la fiecare înfățișare împăcarea părților [art. 909 alin. (2)
NCPC].
Obligația înfățișării personale a soților este stabilită de legea procesuală numai
pentru ins tanțele de fond (la judecata în prima instanță și la judecata în apel), în fata
instanțelor de recurs sau la judecata unei contestații în anulare, soții au posibilitatea să –
și exercite drepturile procesuale în mod personal sau prin mandatar61.
În vederea respectării dreptului de apărare și pentru a preveni posibilitățile de
eludare a dispozițiilor care asigură prezenta pârâtului în instanță, potrivit art. 616 C.
proc. civ., dacă procedura de chemare a soțului pârât a fost îndeplinita prin afișare, iar
acesta nu s -a prezentat la primul termen de judecată, instanța va cere dovezi sau va
dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul își are domiciliul la locul indicat în

58 V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu, op.cit., pag. 437 ; C.A. Brasov, colegiul c ivil, decizia nr.
2052/1955, în C.D. 1955, vol. I, pag. 218 – s-a hotărât ca într -o astfel de situație să se poată pronunța divorțul
din vina ambilor soți doar dacă s -ar constata că reclamantul are și el partea sa de vină,iar din aceasta să
rezulte desfac erea căsătoriei, dacă pârâtul ar fi introdus cererea reconvențională.
59 Idem; C.A. Brasov, decizia civilă nr. 42/1950
60 G. Boroi, D. Rădulescu , Codul de procedură civilă comentat si adnotat , Ed All, București, 1994, pag. 852.
61 F. Măgureanu , Drept procesual civil , Ed. a V -a, Ed. All Beck, București, 2002, pag 567.

27 cerere și, atunci când constată că pârâtul nu domiciliază la locul respectiv, va dispune
citarea lui la domiciliul său, iar când este cazul, la loc ul său de muncă62.
Important este, de reținut, că această obligativitate a înfățișării personale a
părților vizează nu numai prima instanță, ci și instanța de apel, deoarece art. 614 care o
stabilește se referă la instanțele de fond, deci cele două care există în sistemul nostru
procesual. Aceasta derogare se explică prin aceea că o eventuală împăcare a soților nu
s-ar putea media de către instanță dacă ei nu ar fi prezenți personal și ar sta în proces
prin mandatari63.
Prezența reclamantului este obligat orie. În situația în care soțul reclamant nu se
prezintă (nejustificat) la judecata în prima instanță iar soțul parat se înfățișează, atunci
instanța va respinge cererea ca nesusținută (art. 616 C.proc.civ și art. 910 NCPC), dacă
acesta din urmă cere judec area în lipsă, deoarece se va presupune că reclamantul s -a
răzgândit. Dar dacă soțul pârât a introdus o cerere reconvențională, se va judeca
aceasta, neputându -se lua în considerare neprezentarea reclamantului ca o formă de
împăcare. Este singurul caz, în sistemul nostru procesual civil, în care este posibilă
respingerea cererii de chemare în judecata ca nesusținută, constituind, totodata, o
derogare de la regula de drept comun potrivit careia se poate justifica pricina in lipsa
uneia sau chiar a ambelor parti64.
În cursul judecății, indiferent de instanță, se mai întâmplă din diverse motive, să
lipsească ambele părți. În astfel de situații procesul se va suspenda în temeiul art. 242
alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.65

b) Ședința de judecată
Aceasta se desfășoară după regulile obișnuite de drept comun, dar, fiind vorba
de o procedură specială, există și unele derogări.
Publicitatea. Conform art. 615 C.proc.civ. cererea de divorț se judecă în ședința
publică, ca și în dreptul comun. Totuși, același articol permite i nstanței să dispună
judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta va decurge o mai bună
judecare sau administrare a probelor procesului. Oricare dintre părți poate solicită
motivat acest lucru – protecția vieții private a părților la pro ces66. Însă pronunțarea
hotărârii se va face întotdeauna în ședința publică [art. 615 alin. (2) C.proc.civ.].

62 Idem.
63 V. M. Ciobanu , Tratat teoretic și practic de procedură civilă , vol. II, Ed. Național, București, 1996, pag.
520
64 G. Boroi, D. Rădulescu , op.cit. , pag. 852.
65 V. M. Ciobanu, G. Boroi, T. C. Briciu, op.cit. , pag. 441; C.A. București, secția a IV -a civilă, decizia nr.
3178/2000, în Culegere 2000, pag. 511, nr. 7.
66 Art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului : „Oric e persoană are dreptul la judecarea
cauzei sale în mod echitabil, public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială,
instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fi e asupra

28 Măsuri provizorii. Anumite măsuri vremelnice (art. 6132 C.proc.civ.) pot fi luate
atunci când procesul de divorț durează un timp mai îndelungat, în funcție de condițiile
concrete ale cauzei deduse judecății. Textul articolului se referă la următoarele: situația
copiilor minori, obligația de întreținere, alocația pentru copii și folosința locuinței.
Mijlocul procedural prin care se vor putea lua aceste măsuri este procedura specială a
ordonanței președințiale. Aceste măsuri pot fi luate, în temeiul art. 6132 C.proc.civ.
numai în timpul procesului de divorț, ceea ce înseamnă că trebuie declanșat procesul,
spre deosebire de dreptul comun, unde cererea de ordonanță președințiala nu necesită
existenta procesului asupra fondului67.
Măsur ile pe care instanța le dispune pe această cale, au un caracter provizoriu,
putând fi modificate tot de instanță, și sunt vremelnice (concluzie logică de vreme ce
sunt dispuse prin ordonanța președințială), producându -și efectele pe timpul soluționării
procesului de divorț. Aceste măsuri pot fi luate de instanță la care s -a îndreptat acțiunea
de divorț chiar înainte de primul termen de judecată68.

c) Mijloacele de probă
În materia probațiunii judiciare, procedura divorțului cunoaște anumite
particularități: anumite derogări de dreptul comun cum ar fi admisibilitatea unor
mijloace de proba în dreptul comun dar interzise în procesul de divorț și anumite
mijloace de probă in terzise de dreptul comun dar admise de procedura divorțului69.
Conform articolului 190 din Codul de procedură civilă se pot asculta că martori rudele
și afinii, până la gradul al III -lea inclusiv, în afară de descendenți., pe când în dreptul
comun acest fa pt este interzis.
Un exemplu ar fi interzicerea interogatoriului ca mijloc de probă [art. 612 alin.
(6) C.proc.civ.]. Deși Curtea Constituțională a decis cu majoritate de voturi, că
dispozițiile acestui articol sunt neconstituționale70 astfel încât chemarea la interogatoriu
a unuia dintre soți este posibilă atât în privința motivelor de divorț cât ți în cazul
soluționării cererilor accesorii.

temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pron unțată în mod public,
dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei
părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într -o societate
democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în
măsura considerată absolut necesară de către instanță când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură
să aducă atingere intereselor justiției.”
67 V. M. Ciobanu, G. Boroi, T. C. Briciu, op.cit. , pag. 443.
68 V. Terzea, op.cit. , pag. 311 abud I.C.C.J., sectia civila, decizia nr. 497/2004, Dreptul nr. 3/2005, pag.
267 – 268.
69 I. Leș , Drept procesual civil. Curs universitar , Ed. Lumina Lex, Bucur ești, 2002, pag. 537.
70 Decizia nr. 960 din 30 octombrie 2007 , publicată in M.of. nr. 816 din 29 noiembrie 2007. A se vede V. M.
Ciobanu, G. Boroi, T. C. Briciu, op.cit. , în care autorii nu sunt de acord cu această decizie.

29 d) Actele proces uale de dispoziție
Condițiile în care reclamantul poate renunța la judecată . Dispozițiile articolului
618 alin. (2) C.proc.civ. (aceleați dispoziții le regăsim și în NCPC art. 912), chiar dacă
pârâtul se împotrivește, reclamantul poate renunța la cererea sa pe tot parcursul
judecății înaintea instanțelor de fond – chiar și în fața primei instanțe și a celei de apel
(din momentul renunțării la cererea sa, reclamantul nu mai poate retracta, iar instanța va
trebui să ia act de renunțare și să închidă dosarul71). De consimțământul soțului pârât
este nevoie, în schimb, în fața instanței de apel.
Împăcarea soților în orice faza a procesului. Soții se pot împăca în orice fază a
procesului de divorț, indiferent dacă intervine în instanța de apel sau de recurs (acestea
nefiind timbrate conform legii), iar astfel se va stinge acțiunea de divorț – art. 618 alin.
(2) C.proc.civ. [aceleași prevederi apar și în Noul Cod de procedură civilă în art. 913
alin. (1)] Dar dacă împăcarea nu dă roade, atunci soțul reclamant va putea porni o nouă
cerere pentru faptele petrecute ulterior și are posibilitatea să se folosească și de vechile
fapte [art. 618 alin. (3) și art. 913 alin. (2) NCPC].

3.2.2. Cererile accesorii
De regulă, în procesul de divorț, prin cererea de chemare în jude cată și/sau prin
cererea reconvențioanală, se poate solicita soluționarea anumitor cereri accesorii, cum
ar fi:
 Date cu privire la numele soților – dacă se solicită păstrarea numelui său
revenirea la cel anterior căsătoriei72;
 Încredințarea copiilor mi nori spre creșterea și educarea reclamantului sau
/și pârâtului;
 Fixarea contribuției pentru întreținerea minorilor;
 Împărțirea bunurilor comune73;
 Plata cheltuielilor de judecată;
 Solicitarea pensiei de întreținere74 (când este cazul) sau

71 Soluția aceasta dorește să contribuie, dacă se mai poate, la salvarea căsătoriei.
72 Acel soț care a preluat numele celuilalt la căsătorie, poate cere să păstreze sau să revină la numele dinainte
de căsătorie; atunci când dorește să păstreze numele, iar celălalt soț nu se împotrivește, instanță va lua act și
va menționa acest aspect în hotărârea de divorț; dar în cazul în care dorește să își păstreze numele datorită
unor motive temeinice (protejarea copiilor – dacă este cazul; renumele sau pe plan profesi onal – avocat, notar,
s.a.) chiar dacă celălalt soț se împotrivește, instanță poate să încuviințeze păstrarea numelui și după divorț.
73 Conform art. 17 C.proc.civ. , instanță de divorț are competența să soluționeze cererea de partaj a bunurilor
comune, chi ar dacă în masa partajabilă ar exista un imobil situat în circumscripția altei instanțe; iar în cazul în
care o parte din bunurile comune au fost împărțite printr -o tranzacție încheiată în timpul procesului de divorț,
ulterior poate fi admisibil un partaj suplimentar, pe cale judecătorească, pentru bunurile ce nu au făcut
obiectul tranzacției.

30  Solicitarea unei prestații compensatorii75;
Instanța de divorț va ține cont întotdeauna și de interesele minorilor când va
soluționa cererile acce sorii cu privire la încredințarea acestora și folosirea locuinței.
Chiar dacă nu s -ar fi formulat cereri accesorii cu privire la încredințarea spre
creșterea și educarea copiilor și revenirea sau nu la numele avut anterior căsătoriei,
instanță de divorț es te obligată să se pronunțe spre soluționarea lor, deoarece celelalte
capete de cereri sunt facultative și se poate cere rezolvarea lor și prin acțiune separată.
Dacă totuși părțile au formulat asemenea cereri accesorii, ele vor fi rezolvate în
cadrul proce sului de divorț, împreună cu cererea principală. În cazul însă în care
soluționarea cererilor au caracter facultativ ar duce la întârzierea soluționării cererii de
divorț, instanță va putea dispune disjungerea76. Un exemplu ar fi când vine vorba de
partaj, deoarece poate dura mult mai mult decât divorțul în sine, iar astfel singura
soluție este să se judece, într -un dosar separat, după pronunțarea divorțului, pentru a nu
întârzia mai mult. Mai există posibilitatea să nu se mai judece partajul, din pricina
împăcării soților pe parcursul procesului de divorț77.

Secțiunea 3 – Hotărârea de divorț și efectele sale

3.3.1. Deliberarea, pronunțarea și redactarea hotărârii de divorț
Deliberarea, pronunțarea și redactarea hotărârii de divorț se fac, în principiu,
după regulile dreptului comun78. Dar datorită art. 617 alin. (2) C.proc.civ. hotărârea prin

74 Deși odată cu pronunțarea divorțului, soții nu mai au obligații unul față de celălalt, anume încetează și
obligația de întreținere, conform C.civ. Art. 389 alin. (2): "Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se
află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte sau în timpul căsătoriei. El are dreptul
la întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfac erea căsătoriei, însă numai
dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria". Aceasta întreținere nu poate depăși
1/4 din venitul net al celui obligat, iar aceasta întreținere, împreună cu cea datorată copiilor nu poate depăși
1/2 din venitul net al celui obligat. Dacă prin hotărârea de divorț, se va pronunța culpa exclusivă a unuia
dintre soți, atunci acesta se va bucura de întreținere decât un an de la desfacerea căsătoriei; iar în alte cazuri
această obligație de întreținere va înceta numai în momentul când cel îndreptățit se va recăsători sau va
deceda. CA Craiova, decizia civilă nr. 2491/1999, în Legea 4.
75 C.civ. Art. 390 alin. (1) : "În cazul în care divorțul se pronunță din culpă exclusivă a soțului parat, soțul
reclamant po ate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ
pe care divorțul l -ar determină în condițiile de viață ale celui care o solicită"; alin. (2) : "Prestația
compensatorie se poate acorda numai în cazul în ca re căsătoria a durat cel puțin 20 de ani"; alin. (3) : "Soțul
care solicită prestația compensatorie nu poate cere de la fostul soț și pensie de întreținere". Această prestație
compensatorie se poate stabili în bani (sumă globală sau rentă viageră) sau în na tură (se va exercita uzufructul
asupra unor bunuri mobile sau imobile). Prestația compensatorie va inceta dacă unul dintre soți decedează,
dacă cel care se bucura de ea se va recăsători sau dacă acesta din urmă va deține resurse suficiente pentru a -și
asigura același trai pe care îl avea în timpul căsătoriei.
76 V. M. Ciobanu, G. Boroi, T. C. Briciu, op.cit. , pag. 445.
77 Conform art. 913 alin. (1) NCPC soții se pot împăca pe tot parcursul judecății, chiar dacă nu au fost plătite
taxele de timbru.
78 Dispoz ițiile în care sunt reglementate hotărârile le găsim in Codul de procedură civilă, art. 255 – 2813.

care se pronunță divorțul nu se va motiva dacă ambele părți solicită instanței acest
lucru.
Instanța de judecată se pronunță asupra admiterii sau respingerii cererii de
desfacere a căsătoriei. Dacă motivele invocate de către soțul reclamant nu sunt
temeinice, atunci instanță o va respinge ca nefondată, iar în cazul în care soțul pârât nu
a introdus o cerere reconvențională se va închid e dosarul; dar dacă a introdus -o atunci
se va judeca aceasta, neținând cont de cererea de chemare în judecată a reclamantului.
În situația când motivele invocate sunt temeinice, cererea va fi admisă și căsătoria
desfăcută: fie din vina soțului pârât sau a reclamantului, dacă se dovedește că unul
singur e exclusiv răspunzător de destrămarea relațiilor de căsătorie, fie din vina ambilor
soți.
În speță79 s-a hotărât că din pricina faptului că lipsește cererea reconvențională și
se constată că motivele invocate de reclamant nu sunt temeinice, căsătoria nu se va
desface, chiar dacă din dezbateri ar rezulta vina soțului reclamant.
Dacă divorțul este cerut pentru o boală gravă, incurabilă, survenită înainte sau în
timpul căsătoriei, se va declara de către instanță desfacerea căsătoriei și nu va reține
vina vreunuia dintre soți. Datorită art. 618 alin. (2) C.proc.civ. acțiunea de divorț se mai
poate „stinge” prin împăcarea părților. Indiferent când are loc împăcarea, în oricare
dintre fazele procesului, chiar și pe p arcursul căilor de atac (și chiar dacă apelul său
recursul au fost timbrate conform legii), instanță poate să ia act de acest fapt. Dar dacă
după împăcare, reclamantul se răzgândește, așa cum am mai precizat anterior, acesta
poate să introducă o nouă acțiu ne de divorț prin care poate să invoce motivele
intervenite după împăcare, dar poate să se folosească și de cele întâmplate înainte de
împăcare [art. 618 alin. (3) C.proc.civ.].
În legătură cu acest subiect – renunțarea reclamantului la cererea de divorț –
părerile sunt împărțite; în sensul că unii autori consideră că reclamantul, în momentul
când dorește a renunța la cererea sa de chemare în judecată în fața instanței de apel,
trebuie să aibe consimțământul soțului pârât. Alți autori80 sunt de altă părere, cu care
personal sunt și eu de acord, și anume că în fața instanței de apel reclamantul să poată
renunța la divorț, fără încuviințarea pârâtului, deoarece renunțarea soțului reclamant nu
afectează cu nimic cererea pârâtului [art. 618 alin. (1) C.proc.civ. și art. 912 NCPC].
Se vor soluționa și alte cereri, accesorii divorțului, prin hotărârea dată de
instanță, cum ar fi:
a) Numele pe care soții îl vor purta după divorț, locuința copiilor minori și
exercitarea autorității părintești. În ceea ce privește numele , pe care viitorii foști soți îl

79 V. Terzea, op.cit. , pag. 307 abud T. Jud. Vâlcea, secția civilă, decizia nr. 47/2010.
80 A se vedea G. Boroi, D. Rădulescu , op.cit., pag. 527.
31

vor purta după căsătorie, există două situații: fie soții sunt de acord amândoi să păstreze
cel care a preluat numele sau să renunțe la el, fie cel care a preluat numele dorește să îl
poarte în continuare și după divorț, dar se lovește de opoziția celuilalt. În prima situație
instanță ia act de înțelegerea dintre ei, care poate fi o convenție între cei doi soți , fiind
suficient acordul verbal. Desființarea unei convenții se poate dispune doar dacă părțile
contractante își exprimă acordul sau dacă se constată că la încheierea acestuia au existat
cauye de nul itate81. Mai dificil este în a doua situație, când instanța poate, datorită unor
motive temeinice aduse de cel care dorește să poarte în continuare numele, să
încuviințeze acest drept chiar și în lipsa unei învoieli între cei doi soți.
S-a decis82 că acel soț al cărui nume va fi purtat și după divorț să numai poată
reveni asupra învoielii făcute, decât pentru anumite motive temeinice. Deasemenea,
intr-o altă speță s -a decis83 ca acel soț care a solicitat instanței de judecată să -i
încuviințeze păstrarea num elui, să poată reveni în căile de atac, iar astfel să renunțe la
cererea sa.
Nici Codul familiei, nici Codul civil nu explică ce anume se înțelege prin
„motive temeinice”, această sarcină revenindu -i practicii și doctrinei să afle înțelesul
noțiunii pe car e legiuitorul l -a avut în vedere. Astfel că, voi enumera câteva exemple
din practică juridică, în care instanțele de tutela au fost de acord cu păstrarea numelui și
după căsătorie:
 Acel soț care a dorește să își păstreze numele din timpul căsătoriei, pen tru
a avea același nume ca minorul, rezultat din căsătorie, care i -a fost încredințat spre
creștere și educare84. Dar, trebuie să menționez că, în același timp, sunt instanțe care,
pentru un astfel de motiv, nu ar fi de acord, cu solicitantul, să păstreze numele.
 Acel soț care, datorită faptului că acea căsătorie a durat vreme îndelungată,
este recunoscut în viața socială cu acel nume, având un interes moral, cât și poate
material85.
 Acel soț care, datorită faptului că a preluat numele și lucrează într-un
domeniu anume, este cunoscut cu acel nume preluat (avocat, notar public, s.a.).
b) Contribuția de întreținere datorată minorilor – instanță de tutela va stabili,
prin hotărârea de divorț, și contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere,
educare, învățăturile și pregătire profesională a copiilor (art. 402 C.civ.) cu aplicarea

81 C.A. Craiova, decizia civilă nr. 471/1993, în Dreptul nr. 12/1993, pag. 87 .
82 V. Terzea, op.cit. , pag. 307 abud T. Jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 885/1985, în RRD nr. 6/1986,
pag. 70.
83 Ibidem , pag. 308 abud T. Mun. București, secția a III -a civilă, decizia nr. 795/1989, în Dreptul nr.
7/1990, pag. 62.
84 V. Terzea, op.cit. , pag. 310 abud T. Jud. Suceava, decizia civilănr. 894/1982, în RRD nr. 4/1983, pag.
71.
85 Ibidem , pag. 307 abud TS, secția civilă, decizia nr. 1467/1980, în CD 1980, pag. 115.
32

33 corespunzătoare a dispozițiilor 513 – 514 C.civ. privind obligația de întreținere86.
Totodată în această categorie mai intră și: stabilirea pensiei de întreținere între soți , a
prestației compensatorie și a despăgubirilor , prevăzute de art. 688 C.civ.. În cazuri
nefericite, în care copilul minor este plasat la terțe persoane sau unei instituții de
ocrotire, instanță va hotărî de îndată care d intre părinți va administra bunurile
minorului, îl va reprezenta și îi va încuviință actele (art. 399 C.civ.).
c) Lichidarea regimului matrimonial
d) Atribuirea locuinței comune a soților – reglementata de art. 324 C.civ. care
prevede ca la desfacerea căsătoriei , dacă folosirea locuinței de către ambii soți este
imposibilă, iar aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit
unuia dintre soți, dar se ține seama în ordine de: interesul superior al copiilor, de culpa
desfacerii căsăto riei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți. Acel soț, căruia i
s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere, este dator să plătească, celuilalt soț, o
indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într -o altă locuința, d ar
excepție făcând cazul în care divorțul s -a pronunțat din culpă exclusivă a acestuia din
urmă. În situația în care există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, asupra
cotei cuvenite soțului căruia i s -a atribuit beneficiul contractului de închiri ere.
Atribuirea acestui beneficiu al contractului de închiriere se face cu citarea locatorului și
produce efecte față de acesta de la dată când hotărârea judecătorească a rămas
definitivă. Tot la fel se va proceda și când bunul este proprietate comună a ce lor doi
soți, atribuirea beneficiului locuinței conjugale produce efecte până la data rămânerii
irevocabile a hotărârii de partaj87.

3.3.2. Efectele desfacerii căsătoriei
Așa cum actul juridic de căsătorie produce efecte de ordin patrimonial și
personal – nepat rimonial între soți, pe de -o parte, și între copii și aceștia, pe de altă
parte, așa și desfacerea căsătoriei produce anumite efecte – evident toate drepturile și
obligațiile născute din căsătorie vor dispărea o dată cu pronunțarea definitivă a
divorțului, dar între părinți și copii acestea se vor menține în continuarea, numai că vor
primi o altă înfățișare.
În ceea ce urmează voi prezenta efectele care au loc după desfacerea unei
căsătorii:

86 Noul Cod Civil – note – corelatii – explicatii , Ed. C.H. Be ck, Bucuresti, 2011, pag. 136.
87 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu , op.cit., pag. 170 – 171.

34 A. Efecte cu privire la relațiile personale dintre soți.
a) Numele – imediat după pronunțarea divorțului fiecare soț va reveni la
numele avut înainte de încheierea căsătoriei (acest lucru se va întâmpla dacă unul dintre
ei și-a schimbat numele sau amândoi). Acest nume poate fi numele său de familie sau
numele de familie al fostului soț, dacă a mai fost căsătorit anterior și a păstrat numele
respectiv. Pentru anumite motive temeinice (aceste aspecte le -am analizat și prezentat
anterior) soțul care a preluat numele celuilalt, poate prin hotărârea instanței să -și
păstreze numele și după divorț, chiar dacă celălalt soț nu este de acord.
O discuție foarte aprinsă este și în legătură cu cererea acelui soț care pe
parcursul judecării divorțului a dorit și a prezentat motive temeinice să păstreze și după
pronunțarea divorțului numele preluat, iar apoi, pe o cale principală, prin al te proceduri
(contencios – administrativ), să dorească să revină la numele avut anterior căsătoriei88.
Personal eu nu sunt de acord cu acest aspect, și anume, soțul care a preluat numele și a
dorit să îl păstreze și după pronunțarea divorțului, iar apoi se va răzgândi, mi se pare
tardiv. Trebuie să fie conștient de tot ceea ce presupune acest aspect, păstrarea numelui,
și să suporte consecințele (dacă există).
Nu se va permite ca soțul care a preluat numele celuilalt, să poarte, după
desfacerea căsătoriei, și numele preluat și numele avut anterior căsătoriei (chiar dacă
are aprobarea celuilalt soț, nici instanță nu poate încuviință acest lucru).
Nu se va schimba nimic în situația în care soții și -au păstrat numele în momentul
încheierii căsătoriei.
b) Obligația de sprijin moral, de fidelitate, precum și cea de a locui împreună –
aceste obligații vor înceta o dată cu desfacerea căsătoriei.
c) Capacitatea de exercițiu – în acest caz, femeia care s -a căsătorit și era
minoră, nu își va pierde capacitatea de ex ercițiu în momentul desfacerii căsătoriei, chiar
dacă ea nu împlinește 18 ani la data pronunțării divorțului.

B. Efecte cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți.
a) Regimul matrimonial aleși de soți pe durata căsătoriei89 – încetează de îndată
la data introducerii cererii și are loc lichidarea acestuia. O problemă de speță ar fi aceea
în care bunul a fost dobândit numai de unul dintre soți, după desfacerea căsătoriei, însă
cu bani proveniți și de la celălalt soț. Într -o astfel de situție, acel bun dobân dit după
căsătorie de unul dintre soți ar constitui bun propriu al soțului care l -a achiziționat, iar
dacă se face dovada că suma de bani a provenit de la celălalt soț și i-a

88 V. Terzea, op.cit. , pag. 307 abud CSJ, decizia civilă, nr. 2479/2003, în Dreptul nr. 2/2005, pag. 222
89 Conform art. 43 LPA : „Dispozițiile art. 385 din Codul civil privind încetarea regimului matrimonial se
aplică numai în cazul divorțului care intervine după data intrării în vigoare a Codului civil.”.

35 fost r emisă în timpul căsătoriei, soțul care a dat suma respectivă are decât drept de
creanță90.
b) Locuința comună a soților – cu privire la acest aspect am făcut referire
anterior, când am făcut vorbire la modul de soluționare de către instanța judecătorească
investită cu judecarea acțiunii de divorț, a unora din cererile accesorii ale acestuia
c) Obligația de a suporta cheltuielile căsniciei și de sprijin material – și
acestea vor înceta o dată cu desfacerea căsătoriei.
d) Obligația legală de întreținere – dintre so ți încetează, dar în anumite condiții
poate să ia naștere obligația legală de întreținere între foștii soți (art. 389 C.civ.).
e) Dreptul la moștenire – se pierde după desfacerea căsătoriei. Soțul
supraviețuitor nu mai are drept asupra bunurilor rămase la moa rtea celuilalt soț.
f) Prestația compensatorie – Codul civil prevede această prestație (art. 390 –
395) să se poată acorda numai dacă căsătoria a durat cel puțin 20 de ani și nu se poate
cumula cu pensia de întreținere.

C. Efecte cu privire la raporturile personale dintre părinți și copii.
Aceste raporturi sunt reglementate de art. 396 – 404 din Coduș civil după cum
urmează:
 Asupra raporturile dintre părinții divorțați și copii minori se pronunță
instanța de tutela, odată cu pronunțarea divorțului și se va ține de seamă de interesul
superior al copiilor91, de concluziile raportului de anchetă psihosociala, precum și de
învoiala părinților, dacă este cazul, pe care îi ascultă (art. 396 C.civ.). Deasemenea
ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie c onform art. 264 C.civ..
 În afară de cazul în care instanța decide altfel, după divorț autoritatea
părintească revine în comun ambilor părinți (art. 397 C.civ.). Dacă instanța consideră că
există motive bine întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, hotărăște
că autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, iar în astfel
de situații, celălalt părinte are dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare
a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția sau la căsătoria acestuia (art. 398
C.civ.).
 Într-un mod excepțional, instanța de tutela poate hotărî plasamentul
copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană. Acestea exercită drepturile și
îndatoririle care revin părinților cu priv ire la persoana copilului. Totodată instanța va
hotărî dacă dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți în
comun sau de către unul dintre ei (art. 399 C.civ.).

90 V. Terzea, op.cit. , pag. 311 abud TS, decizia civilă nr. 1991/1972, în CD 1972, pag. 221 .
91 Ibidem , pag. 309 abud TS, secția civilă, decizia nr. 331/1970, în CD 1970, pag. 147.

36  O problemă des întâlnită este aceea de stabilire a locuinței copilului după
divorț. Instanța de tutela hotărăște, î n caz de neînțelegere între părinți sau dacă aceasta e
contrară interesului superior al copilului, locuința copilului minor la părintele cu care
locuiește în mod statornic92. Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți,
instanța îi stabilește loc uința la unul dintre ei, dar ține cont de interesul sau superior. În
mod excepțional, și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanță poate
stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul
acestora, ori l a o instituție de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului și
îndeplinesc toate actele obișnuite privind educația, învățătura și sănătatea sa (art. 400
C.civ.).
 Este normal ca în momentul în care părinții sunt separați de copilul de lor,
să aib e dreptul de a avea legături personale cu acesta. În cazul în care părinții nu se
înțeleg, instanță de tutela decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui fapt
(art. 401 C.civ.).
 Prin hotărârea de divorț, instanța de tutelă stabilește contri buția fiecărui
părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesională a copiilor
(art. 402 C.civ.).
 Atunci când se schimbă împrejurările, instanța de tutela poate modifică
măsurile cu privire la drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copii lor
minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului,
a instituției de ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecția copilului său a
procurorului (art. 403 C.civ.).
În momentul în care instanța stabilește locuința copilului și modul de exercitare
a autorității părintești, va avea în vedere, în mod exclusiv, interesul minorilor, astfel
încât se vor cerceta posibilitățile materiale și garanțiile morale ale unei bune cr eșteri și
educări a copiilor minori, iar în această situație, se va stabili locuința copilului la
părintele care oferă, din toate punctele de vedere, cele mai bune condiții.
Dacă unul dintre părinți denotă o stare materială mai bună decât celălalt, acest
aspect nu este singurul criteriu de care instanță ține cont, deoarece dacă copilul
dovedește o atașare mai mare față celălalt părinte, iar acesta din urmă a manifestat o
preocupare sporită față de creșterea și educarea copilului, atunci interesul minorului
impune stabilirea locuinței la acesta din urmă părinte.
Minorul care a împlinit 10 ani, va fi audiat în camera de consiliu, fără prezența
altor persoane93. Opțiunea minorului este relevantă, iar instanța va aprecia dacă va ține
cont de ea sau nu, deoarece la o vârstă atât de fragedă, minorul poate fi ușor influențat,

92 V. Terzea, op.cit. , pag. 306 abud CS, decizia civilă nr. 1848/1991
93 Conform art. 909 alin. (3) NCPC : „În toate cazurile, instanța este obligată să îl asculte pe copilul minor,
potrivit p revederilor Codului civil”.

37 astfel încât hotărârea pe care instanța o va lua va fi pentru interesul său superior, în așa
maniera încât poate fi chiar contrar alegerii minorului. Instanța trebuie să aibă în vedere
un complex de factori, ca vârsta și sexul copilului, atașamentul lui pentru unul sau altul
dintre părinți, posibilitățile materiale ale părinților, comportarea lor morală, etc.94 iar în
astfel de procese de divorț, când sunt implicați copii minori, este indicat că și
procurorul să formuleze concluzii.
În practică există o problemă delicată atunci când, în unele procese de divorț,
vine vorba de separarea copiilor. Opinia majorității, pe care personal o împărtășesc la
rândul meu, este aceea de evitare, pe cât posibil, separării copii lor, mai ales când între
ei există o strânsă legătură de afecțiune, iar despărțirea lor poate duce la traume psihice.
Sunt cazuri în care măsura separării minorilor a fost considerată justificată, anume, din
probele administrate a rezultat că ambii părinți au manifestat în egală măsură afecțiune
față de copii, iar minorii, la rândul lor, și -au exprimat dorința de a rămâne fiecare, la
părintele la care se găsește.
Există situații în care creșterea și educarea copiilor nu poate fi asigurată de
niciunul dintre părinți. Astfel instanța de judecata va dispune încredințarea copiilor
minori unor rude sau persoane ori unor instituții de ocrotire95. Pe bază de probe și
datoriră unor motive de excepție care justifică încredințarea minorilor unor alte
persoane decât pă rinții, instanță nu are ce să facă decât să dispună și să ia măsură
corectă, numai atunci când are la baza exclusiv interesul minorilor (exemplu: nu va
conta cât de mare e atașamentul bunicilor față de nepoți, acesta nefiind un motiv
temeinic pentru înlătu rarea părintelui).

D. Efecte cu privire la raporturile patrimoniale dintre părinți și copii.
Prin hotărârea de divorț, instanța judecătorească trebuie să stabileas că și
contribuția ambilor părinți la cheltuielile de creștere și educare a minorilor. În general,
acel părinte cu care nu locuiește minorul, este obligat la o anume cotă din venitul sau
net, pe care urmează să o plătească, pentru minor, celuilalt părinte. Deasemenea
instanță va lua măsuri pentru înființarea popririi [conform art. 453 alin. (2) C.proc.civ.].
Părinții, cu încuviințarea instanței, pot cădea la un acord cu privire la cuantumul
contribuției fiecăruia la cheltuielile de creștere și educare a copi lului, iar instanță va
veghea că sumele stabilite să corespundă într -adevăr cu nevoile reale ale minorului.
Părintele căruia i s -a încredințat copilul, va putea renunța la pensia de întreținere ce se
cuvine minorului doar atunci când se va stabili că are m ijloace îndestulătoare pentru a
asigura condiții optime de creștere și educare a copilului. În cazul în care fiecare părinte

94 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu , op.cit., pag. 176.
95 Conform Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea dre pturilor copilului și a se vedea V.
Terzea, op.cit. , pag. 307 abud TS, secția civilă, decizia nr. 2435/1984 în CD 1984, pag. 177.

38 a primit câte un copil pentru creștere și educare, dacă unul dintre părinți are posibilități
materi ale mai mari, el va putea fi obligat să plătească celuilalt părinte o sumă stabilită
de către instanța de judecată, astfel încât ambii copii să beneficieze de condiții
aproximativ egale.
În momentul în care s -au modificat nevoile copilului minor ori posibilitățile
materiale ale părinților, instanța poate stabili, printr -o nouă hotărâre judecătorească, o
altă contribuție de întreținere – neputându -se opune excepția autorității de lucru judecat.
Ambii părinți își vor exercita drepturile părintești cu pr ivire la bunurile copilului
și actele sale patrimoniale; iar în situația în care copilul minor a fost dat în plasament,
unei terțe persoane sau unei instituții de ocrotire, instanța va trebui să stabilească care
dintre părinții îi va administra bunurile și -l va reprezenta sau îi va încuviință actele
juridice.

E. Alocația de stat pentru copii96.
Titularul dreptului la alocația de stat, conform prevederilor art. 3 alin. (2) din
Legea nr. 61/1993, este copilul. În legătură cu modalitatea de plată a alocației de stat,
art. 4 din lege se disting mai multe situații:
 Dacă părinții locuiesc împreună și se înțeleg, atunci plata alocației de stat
pentru copii poate fi făcută oricăruia dintre ei;
 Dacă părinții nu se înțeleg sau nu sunt împreună, atunci plata alocație i de
stat pentru copil se va face aceluia dintre părinți căruia i -a fost încredințat minorul, pa
baza unei decizii ale autorității tutelare sau a hotărârii judecătorești;
 În condițiile legii, alocația de stat pentru copii, se poate plăti și tutorelui,
curatorului sau persoane căreia i -a fost dat în plasament familial copilul, inclusiv
asistentului maternal sau persoanei care i -a fost încredințat copilul, în vederea adopției;
 Imediat cum, titularul alocației de stat pentru copii, a împlinit vârsta de 14
ani, cu încuviințarea reprezentantului legal, plată va putea fi făcută direct acestuia.
Legiuitorul nu precizează și nu face distincție între copii în momentul în care se
stabilește alocația de stat pentru aceștia (necontând dacă ei sunt rezultați din căsă torie,
din afara căsătoriei sau adoptați).
Se poate admite cererea formulată pe calea procedurii speciale a ordonanței
președințiale, accesorie divorțului (art. 6132 C.proc.civ.) prin care se obligă părintele
care a încasat alocația de stat pentru copii s -o remită părintelui în îngrijirea căruia se
află minorul.

96 Sediul juridic în materia alocației de stat pentru copii se regăsește in dispozițiile Legii nr. 61/199 3 (M.of.
nr. 233 din 28 septembrie 1993) dar această lege a fost republicată (M.of. nr. 56 din 8 februarie 1999) –
prelungirea perioadei de plată a alocației de stat și după împlinirea vârstei de 18 ani pentru copiii aflați în
continuarea studiilor în inst ituții liceale de învățământ sau în școli profesionale.

39 3.3.3. Executarea hotărârii de divorț
Data desfacerii căsătoriei – potrivit articolului 382 din Codul civil, căsătoria
este desfăcută din ziua când hotărârea prin ca re s-a pronunțat divorțul a rămas
definitivă. În cazul în care acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului
reclamant potrivit art. 380 NCC, căsătoria este socotită desfăcută la data decesului
soțului reclamant. În cazul desfacerii căsătoriei prin acord, pe cale extrajudiciară,
căsătoria este desfacută pe data eliberării certificatului de divorț.
Menționarea în actul de căsătorie – hotărârea de divorț se va comunica, din
oficiu, serviciului de stare civilă competent pentru a face mențiunea pe marginea actului
de căsătorie aceasta fiind o măsură publicitară de a face opozabilă față de terți
desfacerea căsătoriei. În cazul în care cererea de divorț este depusă la primăria unde s-a
incheiat căsătoria atunci ofițerul de stare civilă va menționa și pe actul de căsătorie,
după ce a eliberat certificatul de divorț. În alte situații, când soții doresc să divorțeze și
apelează la primăria în a carei rază teritorială au avut ultimul domiciuliu (alta decât cea
unde s -au căsătorit) sau la un notar public, a ceștia din urmă după ce emit certificatul de
divorț, vor înainta de îndată și o copie către primăria locului unde s -a încheiat căsătoria.
Decesul unuia dintre soți în timpul procesului de divorț – întâmpinăm două
situții: prima ar fi cea în cazul în care c el care decedează este pârâtul, situație în care se
va închide dosarul iar data divorțului va fi cea la care a decedat soțul pârât; a doua
situație ar fi cea în cazul în care cel care decedează este soțul reclamant (data decesului
fiind aceeași dată cu cea a divorțului). În această ultimă situație moștenitorii
reclamantului pot sa continue procesul de divorț impotriva celui ramas în viață doar
dacă rezultă vina exclusivă a pârâtului, dar se vor judeca doar pentru cererile accesorii,
deoarece cererea princip ală – pronunțarea divorțului – nu ar mai fi cazul.
În speță97 s-a decis ca, în cazul în care unul dintre soți a încetat din viață după
pronunțarea sentinței de divorț și până la data introducerii recursului de către soț
împotriva sentinței, deci înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, căsătoria
să fie desfăcută prin decesul soțului, iar nu prin divorț. În această situație recursul nu
poate fi anulat ca netimbrat, deoarece nu se mai pune în desfacerea căsătoriei prin
divorț, ci se impune admiterea recursului și modificarea sentinței ăn sensul închiderii
dosarului.

97 V. Terzea, op.cit. , pag. 311 abud TS, secția civilă, decizia nr. 197/1982, pag. 29.

Secțiunea 4 – Căile de atac

Conform prevederilor articolului 619 alin. (1) din Codul de procedura civilă, se
pot exercita împotr iva hotărârii de divorț ambele căi de atac ordinare – apelul și
recursul – termenul fiind de 30 de zile de la comunicarea hotărârii și reprezintă o
derogare de la dreptul comun98.
În cazul dispozițiilor art. 6131 C.proc.civ. (întemeierea cererii de divorț prin
acordul soților) iar divorțul este pronunțat, acesta nu poate fi supus unei căi de atac,
hotărârea fiind definitivă [art. 619 alin. (4) C.proc.civ.]. Dar dacă instanța a dispus, prin
aceeași hotărâre, cu privire și la cererile accesorii divorțului, la care părțile nu s -au
înțeles, aceste dispoziții în schimb pot fi atacate cu apel sau recurs în același termen de
30 de zile prevăzut pentru divorț.
În ipoteza în care, la soluționarea apelului său, după caz, a recursului formulat
de către reclamant, se prezintă numai pârâtul, acesta va fi respins ca nesusținut [art. 619
alin. (2) C.proc.civ. și art. 910 NCPC], dar în schimb apelul său recursul pârâtului se va
judeca chiar dacă se prezintă numai reclamantul [art. 619 alin. (3) C.proc.civ.].
Aceleași preve deri ale articolului 619 din Codul de procedură civilă le regăsim
și în Noul Cod de procedură civilă în articolul 916 alin. (1) și (2).
În speță99 s-a decis că determinarea culpei unuia sau a altuia dintre soți, sau a
ambilor soți în destrămarea relațiilor de familie, să se realizeze exclusiv pe baza
probelor administrate, fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond, judecătorie și
tribunal, acesta din urmă reprezentând instanța care stabilește definitiv starea de fapt,
cu excepția situației în care, î n recurs, se depun înscrisuri noi. Așa fiind motivul de
recurs privitor în modul de stabilire a culpei în destrămarea relațiilor de familie, vizează
netemeinicia hotărârii și în consecință nu poate fi analizat, fiind inadmisibil.
În Codul de procedura civi lă, legiuitorul se referă și la calea extraordinară de
atac a revizuirii , prin intermediul căreia se poate obține desființarea unei hotărâri
judecătorești, dar, doar în cazurile expres prevăzute de lege. Conform art. 619 alin. (5)
C.proc.civ.: „Hotărârea d ată în materia de divorț nu este supusă revizuirii”. Dar în
literatura de specialitate100 , s-a arătat ca aceasta prevedere se referă numai la cererea
principală, divorțul, astfel încât capetele de cereri accesorii vor putea fi supuse
revizuirii. De reținu t, însă, ca acea hotărâre ca va fi atacată prin intermediul revizuirii se
poate face doar pe baza unor împrejurări noi, necunoscute la data pronunțării. Ceea ce
înseamnă că este vorba de o nouă judecată, pe temeiul unor elemente care nu au format

98 Conform art. 284 si 301 C.proc.civ. termenul în dreptul comun pentru apel și recurs este de 15 zile de la
comunicarea hotărârii.
99 V. Terzea, op.cit. , pag. 302 abud CA Craiova, secția civilă, decizia nr. 104/2006, pag. 123.
100 V.M. Ciobanu , op.cit. , pag. 531
40

41 obiectul judecății, finalizată cu pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se solicită101. Deci
revizuirea se consideră admisibilă doar când vine vorba de anumite efecte patrimoniale
ale divorțului (ex: atribuirea locuinței, partajul bunurilor comune, s.a.102)
Altă cale extraordinară prin care poate fi atacată hotărârea de divorț este
contestația în anulare , prin care partea interesată poate cere anularea unei hotărâri
judecătorești definitive și obținerea unei noi soluții în cazurile și condițiile prevăzute de
lege.
Se dorește ca într -o reglementare viitoare să nu se mai poată ataca o hotărâre de
divorț prin nici o cale extraordinară, în cazul în care cel puțin unul dintre foștii soți s -a
recăsătorit după rămânerea definitivă a hotărârii103. Astfel încât în Noul Cod de
procedură civilă regăsim în articolul 916 alin. (3): „Dacă unul dintre soți s -a recăsătorit,
hotărârea definitivă prin care s -a desfăcut căsătoria nu este supusă contestației în
anulare și revizuirii în ce priveș te divorțul.”.

101 A se vedea G. Boroi, D. Rădulescu , op.cit., pag. 520.
102 I. Leș , op.cit , pag. 541.
103 G. Boroi, D. Rădulescu , op.cit. , pag. 855.

42 CAPITOLUL IV – DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN
ACORDUL SOȚILOR

Secțiunea 1 – Desfacerea căsătoriei prin acord – pe cale judiciară

Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară se poate pronunța fără a fi
necesară nicio condiție specială104, ci doar prezența personală a soților în fa ța instanței
de judecată, care este obligată să verifice existenta consimțământului liber și neviciat al
fiecărui soț.
La depunerea cererii este suficientă prezenta soțului reclamant, pârâtul urmând
să accepte cererea de divorț prin acord la termenul ce se va stabili. Art. 6131 alin. (2)
C.proc.civ. arată că, primind cererea de desfacere căsătoriei prin acord, președintele
instanței va trebui să verifice existenta consimțământului soților, după care va fixa
termen de două luni în ședința publică, dar fără a mai face mențiune, ca în articolul
precedent, despre sfaturile de împăcare. Cu toate acestea, concluzia care se impune este
ca în toate cazurile, președintele instanței va da sfaturi de împăcare parților, mai ales ca
art. 131 alin. (1) din C.proc.civ. pre vede obligația judecătorilor de a încerca împăcarea
părților.
Dacă sotii s -au înțeles asupra cererilor accesorii ei pot apela la procedurile
extrajudiciare, dar pot promova și acțiunea în fața instanței care va administra probe
pentru a putea hotărî. Art. 6131a C.proc.civ. prevede ca, în cazul cererilor de divorț
întemeiate pe culpa soțului pârât, dacă acesta recunoaște faptele care au dus la
destrămarea vieții conjugale, instantă, cu acordul reclamantului, va pronunță divorțul
fără a cerceta temeinicia mot ivelor de divorț și fără a face mențiunea despre culpa
pentru desfacerea căsătoriei.
Divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub
interdicție. Acest text se aplică și în cazul divorțului prin acordul soților pe cale
administrativă sau prin procedura notarială și se justifică prin aceea că, art. 43 C.civ.
prevede că interzisul judecătoresc nu are capacitate de exercițiu, deci nu poate exprima
consimțământul valabil pentru desfacerea căsătoriei. În aceste situații se poat e pronunța
numai divorțul din culpă, inclusiv pe motivul separării de fapt de cel puțin 2 ani. Soțul
pus sub interdicție va stă în proces prin reprezentantul său legal și, potrivit art. 614
C.proc.civ., nu este obligat nici să fie prezent personal în fața instanței de fond. Instanța

104 Anterior, Codul familiei cerea admiterea divorțului prin consimțământ să fi trecut cel puțin un an de la
incheierea căsătoriei și să nu existe copii minori rezultați din căsătorie sau adoptați.

43 va trebui să analizeze dacă există motive temeinice și dacă acestea au cauzat vătămarea
gravă a raporturilor dintre soți și imposibilitatea continuării căsătoriei.

Secțiunea 2 – Desfacerea căsătoriei prin acordul soților – pe cale
administrativă sau prin procedură notarială105

Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedura
notarială (art. 375 C.civ.) . Divorțul prin acord poate fi obținut și pe cale extrajudiciară:
fie dacă sotii nu au copii minori, născuți din căsătorie ori adopta ți; fie dacă au copii,
trebuie să fie de acord asupra tuturor aspectelor accesorii ale cererii de divorț. Alegerea
între divorțul extrajudiciar și cel judiciar se bazează pe consensul soților asupra
modului de soluționare a cererilor accesorii: dacă există acord în acest sens se poate
apela la procedura extrajudiciară; dacă nu există un astfel de acord atunci numai
instanță de judecata poate administra probe și soluționa divorțul.
Pentru a obține certificatul de divorț eliberat de ofițerul de stare civilă s au de
notarul public este necesară îndeplinirea unor condiții de fond :
 Sotii să exprime un consimțământ liber și neviciat în fata agentului
instrumentator;
 Dacă soții au copii minori rezultați din căsătorie, din afara căsătoriei sau
adoptați, acordul l or trebuie să acopere și cererile accesorii referitoare la: numele de
familie pe care îl vor purta după divorț; exercitarea autorității părintești de către ambii
părinți; stabilirea locuinței copiilor după divorț; modul în care vor păstra legăturile
person ale dintre părintele separat și fiecare dintre copii; stabilirea contribuției părinților
la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesională a copiilor;
 Obținerea raportului de anchetă socială106 din care să rezulte că acordul
soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea
locuinței copiilor este în interesul copilului.
În lipsa oricăreia dintre condițiile prezentate, ofițerul de stare civilă sau notarul
public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă sotii să se adreseze
instanței de judecată, pentru obținerea divorțului prin acord dar pe cale judiciară.
Procedura soluționării cererii de divorț de către ofițerul de stare civilă sau
notarului public se declanșează numai la cerere. Soții trebuie să depună cererea
împreună, iar din conținutul acesteia trebuie să rezulte data și locul încheierii căsătoriei

105 Conform art. 41 LPA : „Dispozițiile Codului civil privind divorțul prin acordu l soților pe cale
administrativă sau prin procedură notarială sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a
Codului civil.”
106 Potrivit Art. 229 LPA , acest raport este efectuat de autoritatea tutelară.

44 și al ult imului domiciliu comun, existenta sau inexistentă copiilor minori din căsătorie,
din afara căsătoriei sau adoptați, acordul în vederea desfacerii căsătoriei și modalitatea
în care soții doresc să soluționeze cererile accesorii. După înregistrarea cererii s e va
acorda soților un timp de gândire de 30 de zile în vederea unei eventuale împăcări și
pentru ca ei să realizeze importanța deciziei pe care urmează să o ia.
Există o excepție de la regula cum că cererea trebuie depusa personal de către
ambii soți, și anume ca legea prevede ca cererea de divorț se poate depune la notarul
public și printr -un mandatar, dar numai alături de o procura autentică. Aceasta excepție
vizează numai procedura notarială, nu și procedura administrativă, iar în cazul în care
soții do resc să divorțeze în fața ofițerului de stare civilă, aceștia trebuie să o depună
personal împreună. La expirarea termenului acordat pentru reflecție, termen ce nu poate
fi mai scurt de 30 de zile, sotii se prezintă personal, iar ofițerul de stare civilă s au, după
caz, notarul public verifică dacă sotii mai doresc să divorțeze, și dacă, în acest sens,
consimțământul lor este liber și neviciat107.
Dacă sotii nu s -au răzgândit și stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau
notarul public eliberează certif icatul de divorț, fără să facă vreo mențiune cu privire la
culpa soților, pentru ca în cazul divorțului prin consimțământ, nici instanța și nici
celelalte organe abilitate să constate divorțul nu sunt îndreptățite să verifice motivele
care au dus la desfac erea căsătoriei, ci doar existenta acordului de desfacere a căsătoriei
și, acolo unde este cazul, acordul asupra cererilor accesorii.
La desfacerea căsătoriei prin divorț, sotii pot convenii să păstreze numele purtat
în timpul căsătoriei. Ofițerul de stare civilă sau notarul public constată acesta înțelegere
prin certificatul de divorț. În cazul în care această înțelegere dintre soți nu există, vor
purta numele dinaintea căsătoriei.
Data desfacerii căsătoriei va fi dată la care se va elibera certificatul de divorț și o
dată cu pronunțarea divorțului vor înceta toate efectele personale și patrimoniale ale
căsătoriei, mai puțin regimul matr imonial, care încetează o dată cu introducerea acțiunii
de divorț sau la data separației în fapt, în anumite situații. Efectuarea mențiunii privind
divorțul se va menționa pe marginea actului de căsătorie.
În cazul în care, condițiile, prevăzute de lege pe ntru divorțul prin acord pe cale
administrativă sau notariala, nu sunt îndeplinite, ofițerul de stare civilă sau notarul
public, după caz, va emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îi va îndrumă
pe soți să se adreseze instanței de judecată , pentru a obține un divorț prin acord pe cale
judiciară.

107 F.A. Baiaș, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei , op.cit. , pag. 403.

45 Legiuitorul nu a prevăzut nici o cale de atac împotriva refuzului ofițerului de
stare civilă sau al notarului, deoarece sotii se pot adresa cu cererea de divorț instanței de
judecată pentru desfacerea căsătoriei prin acord sau în baza unui alt temei, prevăzut de
lege.

46 CAPITOLUL V – DESFACEREA CĂSĂTORIEI ÎN
REGLEMENTĂRILE DE DREPT INT ERNAȚIONAL
PRIVAT ROMÂN

Secțiunea 1 – Determinarea competenței în materia divorțului în
dreptul internațional privat

În articolul 607 din Codul de procedură civilă regăsim norme care se referă la
competența jurisdicțională internă. În schimb, când este vorba de norme ale
competenței jurisdicționale de drept internațional a instanțelor române (unde găsim
reglementate acele conflicte de jurisdicții) le regăsim în materia dreptului familiei (fiind
excluse adopția, stabilirea filiației, obligația de întrețin ere, numele minorului, s.a.) în
Capitolul II din Regulamentul nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii
părintești108 (denumit în continuarea Regulament). Acest Regulament se aplică
României în relația cu statele membre CE.
Conform cap. II art. 3 alin. (1) nu are relevanță locul încheierii căsătoriei sau
cetățenia avută de soți, astfel încât instanțele judecătorești competente sunt cele din
statul membru pe terit oriul căruia se află:
 Reședința obișnuită a soților;
 Ultima reședință obișnuită a soților, dar numai în cazul în care unul dintre
ei mai locuiește acolo;
 Reședința obișnuită a pârâtului;
 Reședința obișnuită a unuia dintre soți, în caz de cerere comună;
 Reședința obișnuită a reclamantului, dacă a locuit acolo minim un an de
zile imediat înainte de introducerea cererii;
 Reședința obișnuită a reclamantului, dacă a locuit acolo minim 6 luni și
este și resortisant al acelui stat membru, imediat î nainte de introducerea cererii; fie în
cazul Regatului Unit sau Irlandei, are „domiciliul”109 în acel loc.

108 http://eur -lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2003R2201:20050301:RO:PDF
Aceste reguli de competență în materia divorțului sunt în curs de modificare (este în curs de negociere
Proiectul de Regulament al Consiliului pentru modificarea Regula mentului 2201/2003 privind comepetența în
domeniul dreptului familiei; introducerea de reguli privind stabilirea legii de aplicare în materia divorțului și a
separației de corp; reguli privind materia obținerii pensiei de întreținere sunt totodată supuse m odificării.)
109 Conform art. 3. alin. (2) din Regulamentul 2201/2003 : „În sensul prezentului Regulament, termenul
domiciuliu se interpretează în sensul sistemelor de drept ale Regatului Unit si al Irlandei”.

47 De asemenea, instanțele judec ătorești competente mai pot fi acelea din statul
membru de cetățenie a celor doi soți, dar în cazul Regatului Unit și al Irlandei este
statul „domiciliului” comun.
De asemenea prevederile art. 19 al prezentului Regulament arată excepțiile de
litispendență și conexitate (atât pentru divorț, cât și pentru răspunderea părintească).
Astfel încât, dacă se introduc cereri de divorț, de separare de drept sau de anulare a
căsătoriei intre aceleași părți în fața unor instante de judecata din state membre diferite,
instanța sesizată în al doilea rând va suspendă din oficiu procedura până ca se va stabili
competenta primei instante sesizate. Același lucru se va întâmpla și în cazul acțiunii
referitoare la răspunderea părintească privind copilul, având același obiect și cauza.
Dacă se va stabili că prima instanța sesizată este competentă, atunci instanța sesizată în
al doilea rând își va declina competența în favoarea acesteia. Partea, care a introdus
acțiunea la instanța sesizată în al doilea rând, va putea intenta resp ectiva acțiune la
prima instanța sesizată110.
Aceeași instanță, care se va ocupa de soluționarea cererii de chemare în
judecată, este competentă să soluționeze și cererea reconvențională (dacă intră sub
incidența domeniului de aplicare a prezentului Regula ment) – art. 4 din Regulament.
Sunt cazuri în care instanța de judecată dintr -un stat membru, care a pronunțat o
hotărâre de separație de drept, să poată să transforme această hotărâre într -un divorț,
doar dacă dreptul acestui stat îi permite acest lucru – art. 5 din Regulament.
În situația în care nici o instanță de judecată, dintr -un stat membru, nu este
competentă (în temeiul art. 3, 4 și 5 ale Regulamentului), atunci competența se va
stabili, în fiecare stat membru, de legislația fiecărui stat – art. 7 alin (1) din Regulament.
Totodată alin. (2) al aceluiași articol prevede ca: „Orice resortisant al unui stat membru
care își are reședința obișnuită pe teritoriul unui alt stat membru poate să invoce, ca și
cetățenii acestui stat, normele de competență apl icabile în acest stat împotriva unui
pârât care nu își are reședința obișnuită într -un stat membru și care fie nu are cetățenia
unui stat membru fie, în cazul Regatului Unit sau al Irlandei, nu are domiciliul său pe
teritoriul unuia dintre aceste state mem bre.”

Secțiunea 2 – Legea aplicabilă

Soții au posibilitatea să aleagă, de comun acord, una dintre următoarele legi
aplicabile divorțului (conform art. 2597 C.civ.):

110 http://eur -lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2003R2201:20050301:RO:PDF

48  Acea lege a statului pe teritoriul căruia soții au reședința obișnuită – la data
convenției111 de alegere a legii aplicabile;
 Acea lege a statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședință obișnuită
comună, doar dacă măcar unul dintre ei mai locuiește acolo – la data convenției de alegere
a legii aplicabile;
 Acea lege a statului al cărui cetățean este unul dintre soți;
 Legea statului pe teritoriul căruia soții au locuit cel puțin 3 ani;
 Legea română.
În România, Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept
internațional privat112 reprezintă legea cadru. Un exemplu în practică judiciara ar fi situația
în care dacă la data desfacerii căsătoriei sotii aveau aceeași cetățenie, potrivit art. 22
coroborat cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, legea divorțu lui este cea națională
comună și nu legea locului încheierii căsătoriei. Indiferent, dacă încheierea căsătoriei a avut
loc în România, cei doi soți aveau cetățenie italiană, iar astfel instanțele romane s -au
declarat necompetente pentru soluționarea cereri i de divorț și, în consecință, s -a stabilit ca
instanțele italiene sunt cele competente pentru soluționarea divorțului113.
Dacă nu se va alege legea, care se va aplica divorțului, de către soți, atunci aceasta
va fi [conform art. 2600 alin. (1) C.civ.]:
 Legea acelui stat pe teritoriul căruia soții au reședința obișnuită comună – la
data introducerii cererii de divorț;
 Legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședință comună, dacă
cel puțin unul dintre soți mai are reședința obișnuită pe teritoriul acestui stat – la data
introducerii cererii de divorț;
 Legea cetățeniei comune a soților, în cazul în care lipsește reședința obișnuită
a unuia dintre soți, pe teritoriul unde aceștia au avut ultima reședință obișnuită comună – la
data introd ucerii cererii de divorț;
 În lipsa cetățeniei comune a soților, legea ultimei cetățenii comune a soților,
dacă cel puțin unul dintre ei a păstrat aceasta cetățenie – la data introducerii cererii de
divorț;
 Legea română, în toate cazurile.
Dacă la data la care s -a introdus cererea de divorț, cel puțin unul dintre soți are
cetățenie romana sau reședința obișnuită pe teritoriul României, atunci se poate aplica legea
romana, doar dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorțul sau îl admite dar în

111 Conform art. 2599 C.civ. : „Convenția de alegere a legii aplicabile divorțului trebuie încheiată în scris,
semnată si datată de soți”.
112 Publicată în M.of. nr. 245 din 1.10.1992; a fost actualizată prin: Lege nr. 202/2010 – privind unele măsuri
pentru accelerarea soluționării proceselor 25.09.2010 (Art. 157) și Ordonanța de urgență nr. 52/2008 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și pentru completarea Legii nr.
26/1990 privind registrul comerțului 30. 04.2008.
113 V. Terzea, op.cit. , pag. 311 abud C.A. Craiova, decizia civilă nr. 340/12.09.2006.

49 condiții deosebit de restrictive (soții putând avea această opțiune, chiar dacă divorțul este
cârmuit de legea aleasă de soți).

Sectiunea 3 – Recunoașterea și executarea hotărârii judecătorești
străine în materie de divorț

5.3.1. Recunoașterea hotărârii judecătorești străine în materia
divorțului
Recunoașterea este un concept specific dreptului internațional privat. Recunoașterea
într-un stat membru, a unei hotărâri judecătorești pronunțate în alt stat membru, reprezintă
acceptarea posibilității ca acea hotărâre judecătorească să producă efecte în statul membru
unde este recunoscută. Hotărârile judecătorești sunt în principiu aplicabile doar în statul în
care sunt pronunțate. Recunoașterea acestora în alt stat membru este posibilă doar dacă
legea acelui stat o permite sau dacă o convenție internațio nală ori un instrument comunitar
prevede acest lucru. Conform Regulamentului Bruxelles II [Regulamentul (CE) nr.
2201/2003], care stabilește condițiile în care pot fi recunoscute hotărârile judecătorești
pronunțate în probleme matrimoniale, o decizie de di vorț pronunțata într -un stat membru
poate fi folosită pentru a modifica actele din registrele stării civile dintr -un alt stat
membru114.
Legea 105/1992 face deosebirea între recunoașterea hotărârilor judecătorești și
executarea acestora.
Totodată, există d ouă feluri de recunoaștere:
 De plin drept;
 Prin hotărârea judecătorească a instanței române.
Pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, hotărârile judecătorești străine sunt
recunoscute în România, conform art. 167 din Legea nr. 105/1992. Într -un astfel de caz
vorbim despre recunoașterea prin hotărâre judecătorească română, dar același efect îl
produce și recunoașterea de plin drept115.
Alte efecte, pe care le produce recunoașterea, pot fi prevăzute de convențiile
internaționale116.
În conformitate cu art. 166 din Legea nr. 105/1992117, recunoașterea hotărârilor
judecătorești străine intervine de plin drept doar în următoarele condiții:

114 I.C. Antigona, op.cit. , pag. 405
115 Ibidem , pag. 406
116 Recunoașterea sentințelor arbitrale străine operează, potrivit convențiilor, de plin drept.
117 Această recunoaștere a hotărârilor străine este reglementată în Noul Cod de procedură civilă astfel:
hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, doar dacă se referă la statut ul personal al
cetățenilor statului unde au fost pronunțate sau dacă, fiind pronunțate într -un stat terț, au fost recunoscute mai
întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți ori, în caz de lipsă a recunoașterii, au fost pronunțate în baza legii

50  Dacă se referă la statutul civil al cetățenilor statului unde au fost pronunțate;
(ex.: unui cetățean italian, divorțat în Italia, să i se recunoască statutul de persoană divorțată
în România);
 Dacă hotărârile judecătorești străine c are se referă la statutul civil al
cetățenilor statului de cetățenie, care au fost pronunțate într -un stat terț și care au fost
recunoscute, mai întâi, în statul de cetățenie al fiecărei părți; (ex.: doi cetățeni, dintre care
unul italian și celălalt fran cez, divorțează în Germania, iar hotărârea judecătorească de
divorț este recunoscută și în Italia și în Franța – în România recunoașterea hotărârilor lor de
divorț intervine de plin drept).
Cererea de recunoaștere a hotărârii străine se întocmește potrivit cerințelor
prevăzute de legea procedurală română și va fi însoțită de următoarele acte: copia hotărârii
străine; dovada caracterului definitiv al acesteia; copia dovezii de înmânare a citației și
actului de sesizare, comunicate părții care a fost lipsă în instanța străină sau orice alt act
oficial care să ateste că citația și actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către
partea împotriva căreia s -a dat hotărârea; orice alt act, de natură să probeze, în completare,
că hotărârea străină îndepli nește toate condițiile [art. 1085 alin. (1) NCPC].
Condițiile recunoașterii [art. 1081 alin. (1) NCPC]:
 Hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată118;
 Instanța care a pronunțat -o să fi avut, potrivit legii statului de sediu,
competența să judece procesul, fără însă să fi întemeiat exclusiv pe prezența pârâtului ori a
unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respective i
jurisdicții,
 Să existe reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între
România și statul instanței care a pronunțat hotărârea.
Actele prevăzute vor fi însoțite de traduceri autorizate și vor fi supralegalizate.
Supralegalizarea nu se cere în cazul în care părțile sunt de acord cu depunerea de copii
certificate pentru conformitate cu înscrisurile originale.
Instanța română119, asupra cererii de recunoaștere, verifică îndeplinirea condițiilor
de recunoaștere prevăzute de prezenta lege ori de refuz de recunoaștere. Legea nu -i conferă
însă atributul de a examina hotărârea străină în fond, ori de a o modifica.
În principiu, cererea de recunoaștere se soluționează după citarea părților. Cererea
poate fi soluționată și fără citarea părțilo r, dacă din conținutul hotărârii străine rezultă că
pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii. Instanța competentă este Tribunalul în raya
determinate ca aplicabila conform dreptului internatinal privat român, nu sunt contrarii ordinii publice de
drept internațional privat român și a fost respectat dreptul la apărare ( art. 1080 NCPC ).
118 Legea română nu admite o hotărâre străină, care ar putea fi casată sau modificată, sa producă efecte în
România.
119 Conform art. 1080 NCPC : „Hotărârile străine sunt r ecunoscute de plin drept în România, dacă se referă la
statutul personal al cetățenilor statului unde au fost pronunțate sau dacă, fiind pronunțate într -un stat terț, au
fost recunoscute mai întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți ori, în lipsa de recunoaștere, au fost pronunțate
în baza legii determinate ca aplicabilă conform dreptului internațional privat român, nu sunt contrarii ordinii
publice de drept internațional privat român și a fost respectat dreptul la apărare.”

51 teritorială în care își are domiciliul cel care a refuzat recunoașterea ei [art. 1084 alin. (1)
NCPC].
În situația în care hotărârea străină a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut
procesul, este necesar să se constate că acestei părți i -a fost înmânată în timp util pentru
termenul de dezbateri în fond atât citația, cât și actul de sesizare a instanței, precum și
faptul că i s -a dat posibilitatea de a se apăra și a exercita calea de atac împotriva hotărârii
[art. 1081 alin . (2) NCPC].

5.3.2. Executarea hotărârii judecătorești străine în materia divorțului

Un al doilea efect al hotărârii străine reprezintă obiect de reglementare în cadrul
dreptului internațional privat român și se referă la acea posibilitate de folosire a
hotărârii judecătorești străine ca titlu executor pe teritoriul țării noastre, pe baza unei
proceduri prealabile de încuviințare a executării silite, procedura care poartă numele, în
doctrină și jurisprudența, de procedura de exequatur120.
În art. 173 alin . (1) din Legea nr. 105/1992 se face referire la executarea
hotărârii străine pe teritoriul român, pe baza încuviințării data de instanța
judecătorească română competentă, iar aceasta încuviințare (exequatur -ul) intervine
dacă hotărârea străină nu se exec ută de cei obligați în acest sens, de bună voie.
Prin acest exequatur, o hotărâre străină dobândește autoritate de lucru judecat și
totodată forță executorie în România.
Sunt cerute anumite condiții121, care trebuiesc îndeplinite, pentru acordarea
exequatur -ului, care sunt stabilite de legea locului unde urmează să intervină executarea
hotărârii judecătorești străine, iar acestea diferă de la stat la stat. Conform prevederilor
art. 174 din Legea nr. 105/1992, condițiile pentru acordarea forței execu torii unei
hotărâri judecătorești străine în România sunt:

120 Exequatur -ul este procedura judiciară în cadrul căreia, în urma controlului exercitat asupra hotarârii
judecătorești străine de instanțele statului pe teritoriul căruia se cere executarea, hotărârea judecătorească
străină este declarată executorie. A se vedea I.C. Antigona, op.cit. , pag. 412.
121 Acele hotărâri străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligați a le executa, pot fi
puse în executare pe teritoriul Rom âniei, pe baza încuviințării date, la cererea acelei persoane interesate, de
către tribunalul în circumscripția căruia urmează să se efectueze executarea. Dar conform art. 1080 NCPC pe
teritoriul român nu pot fi puse în executare următoarele hotărâri străi ne: cele prin care s -au luat măsuri
asiguratorii și cele date cu executare provizorie. Doar dacă se respectă condițiile prevăzute la art. 1081
NCPC , precum și a celei că hotărârea să fie executorie potrivit legii statului sediu al instanței care a
pronunța t-o, se vor încuviința executările hotărârilor străine. Cererea de încuviințare a executării va fi însoțită
și de dovada caracterului executoriu al hotărârii străine, eliberată de instanța care a pronunțat -o. Acea cerere
de încuviințare a executării se va soluționa prin hotărâre, după citarea parților, iar pe baza hotărârii definitive
de încuviințare a executării se va emite titlu executoriu, dar în condițiile legii romane și se va menționa în titlu
și hotărârea de încuviințare

52 A) Hotărârea s ă fie dată de o instanță judecătorească competenta . Competența
jurisdicțională determină astfel:
 Competența jurisdicțională în dreptul internațional privat (așa cum rezultă
din normele juridice ale țării unde s -a pronunțat hotărârea, a cărei executare s-a cerut
apoi în România);
 Competența materială și teritorială în dreptul intern, așa cum rezultă din
normele de drept intern ale țării unde s -a pronunțat hotărârea, a cărei executare s -a cerut
apoi în România.
Instanțele judecătorești române au tot dreptul să verifice atât competență în
dreptul internațional privat, cât și cea în dreptul intern, în vederea acordării exequatur –
ului, pe baza normelor juridice ale țării în care hotărârea s -a pronunțat.
Într-o speță122 s-a refuzat exequatur -ul unei hotă râri de divorț, dintre un soț
mahomedan și o soție creștină, ambii domiciliați în Beirut, hotărârea fiind pronunțată de
un tribunal confesional din Beirut, pe motivul că din certificatul eliberat de Ministerul
de Justiție al Libanului a rezultat că potrivi t legii libaneze, instanța respectivă nu avea
competenta ratione materiae să soluționeze un asemenea divorț.
Într-o altă speță123 s-a încuviințat exequatur -ul unei hotărâri de divorț pronunțată
de o instanță din Ierusalim. Dovada competentei interne s -a făcut cu un certificat de
cutuma eliberat de Notariatul Public din Haifa.
 Competența jurisdicțională în dreptul internațional privat, așa cum rezultă
din normele juridice române în materie ori din convențiile internaționale încheiate de
România, fiind vorb a de competența exclusivă în dreptul internațional privat român.
Dacă o hotărâre judecătorească străină este pronunțata cu încălcarea competentei
exclusive a jurisdicției române, atunci nu va putea fi executată.

B) Hotărârea judecătorească este executorie, p otrivit legii care se aplică pe
teritoriul unde a fost pronunțată.

C) Hotărârea judecătorească a fost dată cu aplicarea legii materiale
competente, potrivit normelor dreptului internațional privat. S-au făcut următoarele
precizări:
 Legea aplicabilă este ar ătată de dreptul internațional privat al țării în care s –
a pronunțat hotărârea;
 Legea aplicabilă poate fi aceeași ori alta, fata de legea aplicabilă în cauza
după dreptul internațional român;

122 I.C. Antigona, op.cit. , pag. 413 abud TS, decizia civilă nr. 2129/1974.
123 Ibidem , pag. 414 abud T. Mun. Buc., secția a II -a civilă, sentința civilă nr. 94/1976, pag. 20.

53  Dacă procesul privește starea civilă și capacitatea unui cetățean român,
soluția dată prin hotărârea străină, pe b aza legii aplicabile arătate de dreptul
internațional privat străin, să nu difere de aceea la care s -ar ajunge potrivit legii române
(art. 174 și 168 din Legea nr. 105/1992).
În speță124 s-a decis că hotărârea privind starea civilă a cetățeanului român, po ate
fi executată în țara noastră, dacă alături de celelalte condiții se va aplica legea română
privind statutul civil și capacitatea persoanelor. Dar, față de dispozițiile art. 168 din
Legea nr. 105/1992, soluția nu mai este valabilă în toate cazurile, deo arece divorțul care
interesează cetățeanul român nu mai este supus în toate cazurile legii române, ci legii
competente, după distincțiile făcute de art. 20 la care face trimitere art. 22 din Legea nr.
105/1992.

D) Hotărârea judecătorească să nu aducă atinger e ordinii publice în dreptul
internațional privat român, fie prin dispozițiile ei, fie prin executarea ei (art. 174 și art.
168 din Legea nr. 105/1992).
Într-o speță125 mai veche, divorțul s -a pronunțat pe baza consimțământului
mutual, adică pentru o cauză neprevăzută de legea română, iar în acest caz, nu se poate
încuviința executarea hotărârii străine în România, deoarece cauzele de divorț țin de
statutul civil al persoanei. În completare, o altă speță126 precizează faptul că divorțul s -a
pronunțat în str ăinătate, pe baza mărturisirii soților, în sensul că ei sunt vinovați de
desfacerea căsătoriei și că nu mai există posibilitatea de refacere a căsătoriei, nu a
prezentat caracterul unui divorț prin consimțământ mutual, dacă mărturisirile soților
sunt rețin ute, potrivit dispozițiilor legale din țară unde s -a pronunțat divorțul doar ca
dovezi, pe baza cărora s -a stabilit imposibilitatea continuării căsătoriei, ca motiv de
divorț, care era prevăzut și de legea română. Astăzi, legea romana cunoaște divorțul
prin acordul soților (art. 374 – 378 C.civ. și art. 917 – 920 NCPC).

E) Între România și țara a cărei instanță a dat hotărârea să existe reciprocitate
de executare.

F) Dreptul de a cere executarea silită să nu fie prescris, potrivit legii române
(art. 174 din Legea nr. 105/1992).

G) Hotărârea judecătorească străină să nu fie rezultatul unei fraude comise în
procedura urmată în străinătate (art. 174 și art. 168 din Legea nr. 105/1992).

124 Ibidem , pag. 415 abud TS, decizia civilă nr. 2129/1974 în CD, pag. 413.
125 I.C. Antigona, op.cit. , pag. 414 abud TS, decizia civilă nr. 2129/1974 în RRD nr. 5/1975.
126 Ibidem , pag. 415 abud TS, decizia civilă nr. 1626/1979 în RRD nr. 1/1980, pag. 63.

54
H) Să nu existe o hotărâre judecătorească română în acea materie, anterioară
hotărârii străine, ori o sesizare anterioară a unei instanțe române (art. 174 și art. 168
din Legea nr. 105/1992).

I) Să nu fie vorba de o hotărâre în materie de stare civilă și capaci tate privind
pe un cetățean român, iar soluția dată potrivit legii, determinată de dreptul
internațional privat al țării unde s -a pronunțat hotărârea să difere de cea la care s -ar fi
ajuns potrivit legii române.

Cererea de exequatur se adresează tribunalu lui județean în circumscripția căruia
urmează a se efectua executarea silită, ea fiind făcută de partea interesată. Instanța
examinează cererea, după citarea parților, iar procedura, pentru obținerea exequatur –
ului, este cea de drept comun, prevăzută pent ru soluționarea oricărui litigiu. Dar
instanța nu are căderea să examineze temeiurile de fond ale hotărârii, pentru ca apoi să
ajungă la o altă stare de fapt și la o altă concluzie în drept, în ceea ce privește motivul
despărțirii, decât acela la care a aj uns instanța străină.
Se pot exercita căile de atac împotriva hotărârii date asupra cererii de exequatur,
iar dreptul la acțiune îl are persoana în favoarea căreia s -a pronunțat hotărârea străină a
cărei modificare sau executare se cere, iar părți în proce s nu pot fi decât acelea care au
avut această calitate și în procesul soluționat în străinătate127.
În jurisprudența128 mai veche, au fost admise acțiuni în exequatur intentate de
pârâtul – cetățean român, domiciliat în România, în procesul de divorț, în v ederea
transcrierii divorțului în registrele de stare civilă, hotărârea de divorț fiind pronunțată în
Germania.
În prezent, în conformitate cu prevederile Legii nr. 105/1992, hotărârile
judecătorești străine pot fi recunoscute (de drept sau prin hotărârile judecătorești) astfel
încât să se evite dificultățile semnalate în trecut.
Hotărârea judecătorească străină, are o valoare prin ea însăși, producând unele
efecte independent de procedura exequatur -ului sau recunoașterea, astfel129:
 Forța probantă. Hotărârea străină este un act emis de la o autoritate străină,
iar potrivit principiului locus regit actum , ea va avea puterea doveditoare pe care i -o
conferă legea sub imperiul căreia a fost pronunțată. Astfel. Conform art. 178 din Legea

127 Conform C.proc.civ. art. 269 alin. (2) : „Hotărârea învestită se va da numai părții care a câștigat sau
reprezentantului ei”; art. 174 din Legea nr. 105/1992 .
128 I.C. Antigona, op.cit. , pag. 415 abud T. Jud. Sibiu, sentința nr. 1/1971; T. Jud. Timiș, sentința nr.
34/1972, T. Jud. Sibiu, sentința nr. 13/1972 si nr. 58/1973
129 Ibidem , pag. 415 – 416 abud D. Stăncescu , Despre efectele internationale ale hotararilor judecătorești, în
J.N. nr. 6/1960, pag. 1102 – 1103.

55 nr. 105/1992, hotărârea străină da ta de o instanță competentă, are forță probanta în fata
instanțelor române cu privire la situațiile de fapt pe care le constată.
 Hotărârea străină este considerată ca o justa cauza. Uneori, hotărârea
judecătorească străină dată într -un stat, fără a condu ce la executarea silită în alt stat,
atrage (în acest ultim stat) modificarea unui raport juridic (ex.: o persoană recăsătorita
într-un alt stat, se poate apăra într -un proces de bigamie invocând hotărârea de divorț
străină, deși aceasta nu este recunoscut ă sau investită cu exequatur).
Chiar dacă hotărârea străină nu a obținut exequatur -ul, totuși, produce unele
efecte și este supusă controlului judiciar. Acest control se va exercita când se pune în
discuție valoarea hotărârii, fie cale principală, fie pe c ale incidentală.

56 CONCLUZII

După părerea mea, procedura divorțului s -a simplificat cu mult, legiuitorul
dorind acest lucru, să creeze o lege simplă, curată și care le prevede și include pe
toate, astfel încât să nu mai existe discuții în contradictoriu. Dar, totuși, legea este
interpretabilă, astfel discuții vor mai exista, dar față de vechea, noua reglementare este
mult mai explicită.
Personal sunt mulțumită de acest progres, deoarece cred cu tărie că, dacă este
atât de simplu să te căsă torești, la fel de simplu ar trebui să fie și când divorțezi. Nu
încurajez și nu sunt de acord cu divorțul, dar acesta din urmă a ajuns să fie un necesar
într-o societate în dezvoltare, pentru ca oamenii să trăiască în armonie, trebuie să mai
existe și des părțiri.
Singurul aspect care mă îngrijorează într -un proces de divorț sunt copii (în
cazul în care există). Poate dura ani de zile până când se vă hotărâ definitiv soarta
copiilor, iar până atunci ei fie stau la unul dintre părinți, fie la terțe persoane ori în
plasamente. Nu sunt de acord cu durata unui astfel de proces, astfel copiilor li se
știrbește, până la urmă, copilăria. Tocmai de aceea susțin ideea de simplificare, așa
cum în noua reglementare se poate divorța, având copii, și la notarul public din
circumscripția ultimei locuințe comune a soților. Doresc ca astfel de dosare, în care
sunt implicați copii, așa cum spune legea, în care primează interesul superior al
acestora, să nu mai dureze atât de mult. Deoarece această lungă durată a unui caz, în
care sunt implicați copii, nu este benefică pentru aceștia, iar atunci vin cu o întrebare:
unde este interesul superior al copiilor?
Un alt aspect cu care sunt de acord este acela că se poate divorța în orice
moment după căsătorie, anume, nu mai este oblig atoriu așa cum prevedea Codul
familiei să curgă un an de la data căsătoriei. Îmi susțin ideea prin același argument, și
anume, faptul că trebuie să ne comportăm precum niște oameni civilizați, într -o
societate civilizată, iar dacă două persoane s -au căsăto rit, iar după scurt timp nu se
mai înțeleg, dacă sunt amândouă de acord să poată cere desfacerea căsătoriei și fără
ca instanța sau ofițerul de stare civilă ori notarul public să se intereseze de motivele
care au adus la această situație. Dacă doar unul di ntre soți dorește să divorțeze atunci
va trebui să invoce câteva motive temeinice pentru că instanța de judecată să ia act.
Deasemenea un alt caz, zic eu, interpretabil, este acela al soțului bolnav.
Balanța mea se înclină în felul următor: pe de o parte a vem soțul bolnav căruia i s -a
promis și garantat (prin căsătorie), de către celălalt soț sănătos, sprijin moral și
material. Pe de altă parte este și soțul sănătos, care are dreptul, până la urmă, la o

57 viață fericită și totodată poate să și-o refacă alături de altcineva. În astfel de cazuri
contează foarte mult circumstanțele, lăsându -se la aprecierea instanțelor judecătorești.
Dar nu sunt de acord cu faptul că doar soțul bolnav are dreptul să introducă o cerere
de divorț, iar celălalt dac ă nu mai dorește să continue, să găsească alte modalități prin
care să introducă o cerere de divorț.
În concluzie,divorțul este o traumă atât pentru soți, precum și pentru terțele
persoane implicate în procesul de divorț, dar consider că nici o conviețuire intre doi
oameni civilizați nu poate exista fără înțelegere , fără dragoste sau obligație înțeleasă
(uneori dusă până la extrem – în cazul soțului bolnav) nu este firesc, deoarece omul
este investit cu o singură viață și aceea uneori mult prea scurtă.

58 BIBLIOGRAFIE

 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu , Dreptul familiei , ed. 7,
Ed. C.H. Beck, București, 2012;
 C.T. Ungureanu și colaboratori , Noul Cod Civil – comentarii,
doctrină, jurisprudență , vol. I (Art. 1 – 952), Ed. Hamangiu, București,
2012;
 F. Măgureanu , Drept procesual civil , ed. 5, Ed. ALL Beck, București,
2011;
 F.A. Baiaș, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei , Noul Cod
Civil. Comentarii pe articole , Ed. C.H. Beck, Bucureți, 2012;
 G. Boroi, D. Rădulescu , Codul de procedură civilă comentat și
adnotat , Ed. ALL, București, 1994;
 G. Boroi, O. Spineanu – Matei , Codul de procedură civilă: adnotat ,
Ed. ALL Beck, București, 2005;
 G. Lupșan, Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iași, 2001;
 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă , vol. II, ed. 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2007;
 I. Leș, Drept procesual civil. Curs universitar , Ed. Lumina Lex,
București, 2002;
 I.C. Antigona, Căsătoria și divorțul în dreptul intern și internațional ,
Ed. Renaissance, București, 2010;
 I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei , Ed. ALL, București, 1998;
 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei , ed. 7, Ed. ALL
Beck, București, 2002
 L.P. Marcu , Istoria Dreptului Românesc , Ed. Lumina Lex, București,
1997;
 M.I. Rusu , Procedura divorțului în dreptul românesc , Ed. Rosetti,
București, 2003;
 P. Pețu, E. Velicu, V. Mardare , Stare civilă. Mijloc de identificare a
persoanei fiyice , ed. II, Ed. Detectiv, București, 2004;

59  V.M. Ciobanu , Tratat teoretic si practic de procedură civilă , vol. II,
Ed. Național, București, 1996;
 V.M. Ciobanu, G. Boroi, T.C. Briciu , Drept procesual civil. Curs
selectiv. Teste grilă. , ed. 5, Ed. C.H. Beck, București, 2011;
 V. Terzea , Noul Cod Civil adnotat cu doctrină și jurisprudență . Ed.
Universul Juridic, B ucurești, 2011;
 Noul Cod Civil – note – corelații – explicații , Ed. C.H. Beck, București,
2011;

 Legea nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii (republicată în
2009, M.of. nr. 300 din 7 mai 2009);
 Legea nr. 105/1992 din 22 septembrie 1992 cu privi re la reglementarea
raporturilor de drept internațional privat;
 Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil. Legea de punere in aplicare a noului Cod Civil
 Legea nr.59 din 23 iulie 1993 pentru modificarea Codului d e procedură
civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ
nr.29/1990 și a Legii nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea
Curții de Conturi;
 Legea 65 din 5 octombrie 1993 (Legea 65/1993) privind completarea
Legii nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a
Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a
Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi;
 OUG 138/2000 privind modificarea și completarea Codului de
procedură civilă;
 Legea 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M.of. nr. 485/15
iulie 2010);
 Legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 134/2010 privind
Codul de procedură civilă (M.of. 365/30 mai 2012);
 Legea 287/2009 privind Codul civil (M.of. 511/24 i ulie 2009);
 Decizia nr. 960 din 30 octombrie 2007, publicată in M.of. nr. 816 din
29 noiembrie 2007;

60  http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/LEGI
/L105 -1992.pdf
 http://eur –
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CONSLEG:2003R2201:
20050301:RO:PDF
 http://ro.scribd.com/doc/50191949/Curs -Drept -procesual -civil-
Ciobanu -Boroi
 http://www.scribd.com/doc/39088707/Recunoa%C5%9Fterea –
%C5%9Fi -executarea -hot%C4%83rarilor –
judec%C4%83tore%C5%9Fti -in-statele -membere -ale-
comunit%C4%83%C5%A3ii -europene
 http://test.barouvalcea.ro/s08/did.pdf
 http://ec.europa.eu
 www.jurisprudenta.ro
 www.jurisprudentacedo.ro
 www.just.ro
 www.wikipedia.ro