MASTER DREPTUL MUNCII, RELAȚII DE MUNCĂ ȘI INDUSTRIALE [624589]
0
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
MASTER DREPTUL MUNCII, RELAȚII DE MUNCĂ ȘI INDUSTRIALE
LUCRARE DE DISERTAȚIE
la disciplina
DREPTUL LA PROTECȚIE SOCIALĂ ÎN ROMÂNIA
cu titlul
SISTEMUL ASIGURĂRILOR PENTRU ACCIDENTE DE
MUNCĂ ȘI BOLI PROFESIONALE
Coordonator:
Prof. univ. dr. Alexandru ATHANASIU
Absolvent: [anonimizat]
2019
1
CUPRINS
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 3
CAPITOLUL I. PRINCIPIILE ASIGURĂRII PENTRU ACCIDENTE DE MUNCĂ ȘI BOLI
PROFESIONALE, CATEGORII DE ASIGURAȚI ………………………….. ………………………….. …………….. 5
Secțiunea 1. Noțiunea și principiile asigurării pentru accidente de muncă și boli profesionale. ….. 5
Secțiunea 2. Raporturile de asigurare și riscurile asigurate ………………………….. ……………………….. 6
Secțiunea 3. Calitatea de asigurat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 8
Secțiunea 4. Obiectivele asigurării ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 10
Secțiunea 5. Contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale ……………… 11
CAPITOLUL AL II – LEA. PRESTAȚIILE ȘI SERVICIILE DE ASIGURARE PENTRU
ACCIDENTE DE MUNCĂ ȘI BOLI PROFESIONALE ………………………….. ………………………….. …… 11
Secțiunea 1. Prestații și servicii pentru investigare, diagnosticare medicală, reabilitare medicală și
recuperarea capacității de muncă ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 12
Secțiunea 2. Prestații și servicii pentru reabilitare și reconversie profesională ……………………….. 13
Secțiunea 3. Indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă ………………………….. …………. 14
Secțiunea 4. Indemnizația pentru trecerea temporară în alt loc de muncă și indemnizația pentru
reducerea timpului de muncă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 15
Secțiunea 5. Compensații pentru atingerea integrității ………………………….. ………………………….. .. 16
Secțiunea 6. Despăgubiri în caz de deces ………………………….. ………………………….. ………………….. 16
Secțiunea 7. Rambursări la cheltuieli ………………………….. ………………………….. ……………………….. 17
Secțiunea 8. Comunicarea și constatarea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale ……….. 17
Secțiunea 9. Organizarea sistemului de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale 18
CAPITOLUL AL III – LEA. JURISDICȚIA ASIGURĂRILOR PENTRU ACCIDENTE DE MUNCĂ
ȘI BOLI PROFESIONALE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 19
Secțiunea 1. Răspunderea juridică ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 19
1.1. Răspunderea civilă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 19
1.2. Răspunder ea penală ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 22
2
1.3. Răspunderea contravențională ………………………….. ………………………….. ………………………… 22
CAPITOLUL AL IV – LEA. COORDONAREA SISTEMELOR DE SECURITATE SOCIALĂ LA
NIVEL UNIONAL ÎN CEEA CE PRIVEȘTE PRESTAȚIILE PENTRU ACCIDENTE DE MUNCĂ
ȘI BOLI PROFESIONALE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 23
Secțiunea 1. Principiile de coordonare a sistemelor de securitate socială ………………………….. ….. 24
1.1. Principiul egalității de tratament sau al nediscriminării ………………………….. ………………….. 24
1.2. Principiul unicității legislației aplicabile ………………………….. ………………………….. ………….. 24
1.3. Principiul cumulării perioadelor ………………………….. ………………………….. ……………………… 28
1.4. Principiul exportabilității prestațiilor ………………………….. ………………………….. ……………….. 29
Secțiunea 2. Sistemul de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale aplicabil
salariaților detașați temporar într -un alt stat membru al U.E. ………………………….. ……………………….. 32
2.1. Situația lucrătorilor recrutați într -un stat membru în vederea detașării lor într -un alt stat
membru. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 33
2.2. Situația lucrătorului care este detașat pentru a lucra în cadrul mai multor întreprinderi. ….. 34
2.3. Cazul persoanelor care desfășoară activități independente pe teritoriul unui stat membru și
aleg să lucreze temporar în alt stat membru. ………………………….. ………………………….. ………………. 34
2.4. Acorduri privind derogările de la legislația ca re reglementează detașările. ……………………. 35
2.5. Situații care fac imposibilă aplicarea dispozițiilor din materia detașării. ……………………….. 36
Secțiunea 3. Sistemul de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale aplicabil
lucrătorilor din sectorul transporturilor internaționale ………………………….. ………………………….. …….. 37
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 41
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 43
3
INTRODUCERE
Accidentel e de muncă și bolile profesionale a u constituit dintotdeauna un domeniu de important
interes la nivel internațional și reprezi ntă, până în prezent , tragedia umană cea mai severă a tuturor
activităților umane care se produce indiferent de gradul de dezvoltare al unui stat.
Deși, aparent, a cciden tele de muncă sunt asociate cu un concurs nefericit de împrejurări sau cu
o deci zie a hazardului, în realitate, ele survin ca rezultat imediat al unei conduite necorespunzătoare
față de riscurile și obligațiile profesionale prin încălcarea conștientă sau inconștientă a unor
reglementări și prescripții tehni ce în cadrul procesului de muncă. De asemenea, studiile moderne arată
că printre sursele producerii acciden telor de muncă și a bolilor pro fesionale se numără și deficiențele de
natură tehnică sau teoretică, cadrul ambiental necorespunzător în care se desfă șoară activitatea de
muncă, inadaptabilitatea sau incapacitatea de natură fizică .
Sistemul de muncă este unul complex care trebuie tratat cu deosebită rigurozitate și
conștientizare a impactului pe care erorile persoanelor implicate în procesul de muncă l e pot avea nu
numai la nivel uman, dar și la nivel economic prin pierderile pe care le înregistrează angajatorul din
cauza absențelor salariaților victime ale accidentelor de muncă, precum și din cauza grevelor
determinate de nemulțumirile cu privire la se curitatea și sănătatea în muncă.
Potrivit celor mai recente statistici elaborate de Organizația Internațională a Muncii (ILO)1, la
nivel global lucrătorii suferă anual aproximativ 250 de milioane de accidente de muncă și 160 de
milioane de boli profesiona le. De asemenea, se estimează că aproximativ 600.000 de vieți ar fi salvate
în fiecare an, dacă ar fi utilizate măsuri de siguranță și informații adecvate. Astfel, în fiecare an, au loc
250 de milioane de accidente, echivalentul a 685.000 de accidente în fiecare zi, 475 în fiecare minut, 8
în fiecare secundă.
De asemenea, acțiuni suplimentare în domeniul securității și sănătății în muncă se impun a fi
întreprinse și l a nivelul Uniunii Europene, motivațiile fiind reprezentate de faptul că , potrivit
statisticilor europene privind accidentele de muncă sau Eurostat 2014, aproximativ 4. 000 de angajați își
pierd anual viața în accidente de muncă, iar pest e trei milioane de lucrători devin victime le unor
accidente grave la locul de muncă de natur ă a atrage absența acestora de la locul de muncă pe durata
unei perioade mai mari de trei zile2.
1 https://www.ilo.org/global/statistics -and-databases/lang –en/index.htm.
2 http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/submitViewTableAction.do.
4
Potrivit sondajului european realizat în anul 2015 de către Fundația Europeană pentru
Îmbunătățirea Condițiilor de Muncă și Viață3 la care au participat cele 28 de state membre ale UE
alături de cele cinci țări candidate, respectiv Albania, fosta Republică iugoslavă a Macedoniei,
Muntenegru, Serbia și Turcia, precum și Elveția și Norvegia și care urmărește să atragă propria
evaluare de către lucrători a vieții lor profesionale, 24,2% dintre angajați apreciază că le sunt
amenințate securitatea și sănătatea din cauza muncii prestate, iar 25% declară că activitatea lor
profesională are un efect negativ asupra sănătății. Pe lângă vătămarea adusă vieții lucrătorilor, se
estimează că acordarea concedi ilor medicale implică o serie de costuri directe și indirecte estimate la
3,2% din produsul intern brut al Uniunii Europene.
Pe plan național, potrivit Raportului privind situația accidentelor de muncă înregistrate în cu rsul
anului 20174 întocmit de către Inspecția Muncii, pe teritoriul României s -a înregistrat un număr total de
4.804 de accidente de muncă, dint re care 172 de angajați au fost accidentați mortal5. În ciuda politicilor
privind securitatea și sănătatea în mu ncă, acest număr a rămas constant prin raportare la anii anteriori,
neoperând o îmbunătățire substanțială sub aspectul reducerii numărului accidentelor de muncă având în
vedere că în raportul pe anul 2016 au fost înregistrate 4.961 de accidente de muncă, i ar în 2015
numărul se ridica la 4.908. Potrivit cifrelor Eurostat, rata accidentelor de muncă mortale din România
este semnificativ mai înaltă decât media U.E.. Astfel, la nivelul anilor 2013, 2014 și 2015 România a
ocupat locul întâi în ceea ce privește n umărul accidentelor soldate cu decese/suta de mii de angajați,
probabilitatea ca un angajat român să își piard ă viața ca urmare a unui accident de muncă fiind de
aproximativ două ori și jumătate mai mare decât în restul Uniunii Europene .
Așadar, în ciuda uriașelor progrese ale științei și ale tehnicii actuale care au determinat
importante creșteri calitative în toate sferele activității umane, domeniul accidentelor de muncă și al
bolilor profesionale rămâne un subiect sensibil și mereu actual. În acest context, d esfășurarea unei
munci sistematice de prevenire ar trebui să reprezinte mecanismul cheie în vederea reducerii numărului
accidentelor de muncă și a bolilor profesionale. Astfel cum s -a arătat și în literatura de specialit ate6 cel
mai important dem ers care poate fi realizat în acest sens este crearea unei culturi de prevenție la nivelul
3 https://www.eurofound.europa.eu/ro/surveys/european -working -conditions -surveys.
4 https://www.inspectiamuncii.ro/statistici -accidente -de-munca.
5 Conform art. 2, pct. 7 din Hotă rârea Guvernului nr. 1425 /2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
prevederilor Legii securității si sănătății în muncă nr. 319/2006 publicată în M. Of. al României nr . 882 din 30 octombrie
2006 , „accident mortal – accident în urma căruia se pro duce decesul accidentatului, confirmat imediat sau după un interval
de timp, în baza unui act medico -legal ”.
6 Ioan Marius – Aron, Accidentul de muncă , Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 11.
5
întregii societăți începând de la cele mai fragede vârste care să fie de natură a conduce la
conștientizarea asupra riscurilor mereu iminente de accidentare .
CAPITOL UL I. PRINCIPIILE ASIGURĂRII PENTRU ACCIDENTE DE MUNCĂ ȘI BOLI
PROFESIONALE, CATEGORII DE ASIGURAȚI
Secțiunea 1. Noțiunea și principiile asigurării pentru accidente de muncă și boli profesionale.
Legea nr. 346/20027 reprezintă cadrul de reglementare specific în materia asigurărilor pentru
accidente de muncă și boli profesionale.
Conform dispozițiilor art. 1 din lege, „Asigurarea pentru accidente de muncă și boli
profesionale reprezintă o asigurare de persoane, face parte din sistemul de asigurări soc iale, este
garantată de stat și cuprinde raporturi specifice prin care se asigură protecția socială a salariaților
împotriva diminuării sau pierderii capacității de muncă și decesului acestora ca urmare a accidentelor
de muncă și a bolilor profesionale .”
Premisele asigurării pentru accidente de muncă și boli profesionale sunt reprezentate, potrivit
art. 2 din lege, pe de o parte de promovarea sănătății și a securității în muncă și prevenirii accidentelor
de muncă și a bolilor profesionale și, pe de alta par te, de diminuarea și compensarea consecințelor
acestora.
În ceea ce privește principiile pe care se întemeiază instituția asigurărilor pentru accidente de
muncă și boli profesionale, art. 3 din lege8 consacră următoarele:
”a) asigurarea este obligatorie pentru toți cei ce utilizează forță de muncă angajată cu contract
individual de muncă;
b) riscul profesional este asumat de cei ce beneficiază de rezultatul muncii prestate;
c) constituirea resurselor de asigurare pentru accidente de muncă și boli profes ionale din
contribuții suportate de angajatori;
d) creșterea rolului activității de prevenire în vederea reducerii numărului accidentelor de
muncă și al bolilor profesionale;
7 Republicată în M. Of. al României, Partea I, nr.251 din 08 aprilie 2014, modificată prin Legea nr. 198/2018 (publicată în
M. Of. al României, Partea I, nr. 646 din 25 iulie 2018).
8 Art. 3 modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2017.
6
e) solidaritatea socială prin care participanții la sistemul de asigurare pentr u accidente de
muncă și boli profesionale își asumă reciproc obligații și beneficiază de drepturi pentru prevenirea,
diminuarea sau eliminarea riscurilor;
f) asigurarea unui tratament nediscriminatoriu pentru beneficiarii drepturilor legale;
g) asigurarea transparenței în utilizarea fondurilor;
h) repartiția fondurilor în conformitate cu obligațiile ce revin sistemului de asigurare pentru
accidente de muncă și boli profesionale. ”
Secțiunea 2. Raporturile de asigurare și riscurile asigurate
Din coroborar ea art. 9 și art. 12 din lege rezultă faptul că raporturile de asigurare se stabilesc
exclusiv între angajatori și asigurător , iar dreptul la prestațiile și serviciile de asigurare pentru accidente
de muncă și boli profesionale se naște și încetează odată cu aceste raporturi.
Este important de menționat faptul că, în funcție de momentul declarării bolilor profesionale,
respectiv a accidentelor de muncă, legea9 poate impune îndeplinirea unor cerințe speciale în vederea
obținerii beneficiilor care rezultă din raportul de asigurare, astfel:
a) dacă accidentele de muncă sau bolile profesionale au fost declarate în timpul desfășurării
activității profesionale, drep tul asiguratului la prestațiile și serviciile de asigurare se menține și ulterior
încetării raporturilor de muncă/serviciu, efectele producându -se ex lege fără a fi necesare formalități
suplimentar e;
b) dacă bolile profesionale au fost declarate ulterior încetării raporturilor de muncă, dreptul la
prestațiile și serviciile de asigurare se acordă și ulterior încetării raporturilor de muncă, însă numai în
măsura în care persoana poate face dovada, cu documente medicale, că boala a survenit din cauza
factoril or profesionali specifici locului de muncă, iar aceasta a fost asigurată conform legii.
Dispozițiile art. 15 din lege consacră două categorii de riscuri asigurate, respectiv accidentele de
muncă și bolile profesionale, făcând trimitere în acest sens la d efinițiile date de Legea nr. 319/2006 a
securității și sănătății în muncă .
Astfel, accidentul de muncă este definit în art. 5 lit. g) din Legea nr. 319/2006, ca fiind
„vătămarea violentă a organismului, precum și intoxicația acută profesională, care au loc în timpul
procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și care provoacă incapacitate
9 Art. 14 alin. (1) și (2) din Legea nr. 346/2002 Repub licată în M. Of. al României, Partea I, nr.251 din 08 aprilie 2014,
astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.103/2017 M. Of. nr. 1010 din 20 decembrie 2017 și
prin Legea nr. 177/2018.
7
temporară de muncă de cel puțin 3 zile calendaristice, invali ditate ori deces ”. Potrivit definiției, se
disting o serie de elemente care caracterizeaz ă accidentul de muncă, respectiv calitatea persoanei
accidentate, locul producerii accidentului, timpul producerii accidentului, cauza profesională, acțiunea
asupra or ganismului și urmările produse10.
Calitatea persoanei accidentate, ca element constitutiv al accidentului de muncă, implică un
subiect juridic calificat. Sfera acestora cuprinde nu numai pers oanele participante la procesul de muncă,
dar și cele asimilate c are nu au niciun raport de muncă, precum studenții, elevii aflați în perioada
stagiului de practică precum și alți participanți la procesul de muncă, respectiv persoanele care se aflau
în unitate cu permisiunea angajatorului, cele care prestau activități î n folosul comunității sau în regim
de voluntriat, șomerii pe durata participării la o formă de pregătire profesională s.a. Alte categorii de
persoane asimilate care pot avea calitatea de subiect al accidentului de muncă sunt expres reglementate
la art. 30 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, ceea ce pune în lumină „intenția legiuitorului de a interpreta
în mod extensiv înțelesul acestei noțiuni, creând însă și unele dificultăți de stabilire a limitelor maxime,
în legătură cu traseul normal, timpul necesar pentru deplasare, instituțiile autorizate să organizeze
activități cultural sportive, timpul și limita îndeplinirii unor sarcini în străinătate etc .”11
Locul producerii accidentului este reprezentat, de regulă, de însuși locul de muncă al persoanei
vătăma te, respectiv incinta unității și puncte le de lucru aferente acesteia. Cu titlu de exec epție, există și
accidente asimilate celor de muncă pentru care nu trebuie îndeplinită condiția referitoare la locul
desfășurării activităților, precum: cele suferite de persoanele aflate în vizită la întreprindere cu
permisiunea angajatorului, cele care vizează persoane aflate în îndeplinirea unor sarcini de stat sau de
interes public s.a. O situaț ie specială se regăsește în cazul accidentelor de muncă de traseu în care locul
de muncă este considera t chiar traseul pe care s -a produs riscul asigurat.
Timpul producerii accidentului este reprezentat de perioada în care salariatul care prestează
munca se află la dispoziția angajatorului în îndeplinirea îndatoririlor de serv iciu. Pe lângă timpul
propriu – zis de lucru, legea asimilează și perioada deplasăr ii lucrătorului de la domiciliul său la locul de
muncă și invers, perioada care corespund e practicii școlare sau studențești, perioada prealabilă și
ulterioară începerii, res pectiv încetării lucrului până când lucrătorul părăsește incinta unității
angajatorului, perioada desfășurării unor activități culturate sau sportive s.a.
Cauza profesională con sfințește, de fapt, legătura de cauzalitate dintre vătămarea produsă și
proces ul de muncă. Pentru a se stabili relația de tip cauză – efect se impune analizarea riguroasă, pe de o
10 A se vedea Ioan – Marius Aron, Accident ul de muncă , Ed. Universul Juridic, București, 2014, p.115 .
11 A se vedea I.T.Ștefănescu, Considerații în legătură cu Legea nr. 90/1996 a protecției muncii , în Dreptul nr. 11/1996, p.
19.
8
parte, a activităților efectiv realizate de către persoana vătămată și, pe de altă parte, a respectării
obligațiilor privind sănătatea și securitatea în mu ncă de către angajator. În ceea ce privește persoana
victimă a riscului asigurat , este necesar ca aceasta să fi realizat activitatea potrivit obligațiilor
profesionale transmise în sarcina acesteia în timpul și spațiul stabilite în acest sens. Referitor la
angajator, acesta este ținut să se îngrijească de funcționarea corespunzătoare a mi jloacelor de muncă și
să ia măsuri privitoare la informarea lucrătorilor în sensul respectării normelor de securitate în muncă.
Vătămarea organismului presupune o lezare a integrității fizice, anatomice sau funcționale a
victimei accidentului de muncă care se poate manifesta printr -o serie de modalități din cele mai
divers e: asfixie, electrocutare, înec, tăieturi, fracturi, înțepături, șocuri termice, striviri, căderi, ra diații,
arsuri, intoxicații etc.
Boala profesională reprezintă conform art. 5 lit. h) din Legea nr. 319/200612, „afecțiunea care
se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenți nocivi fizici, chimici ori
biologici caracteris tici locului de muncă, precum și de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme
ale organismului, în procesul de muncă .”
Din interpretarea definițiilor consacrate de lege pentru accidentul de muncă și boala
profesională se deduce faptul că esența difer enței dintre cele două noțiuni e ste dată, în principiu, de
modul în care acestea își produc efectele . Astfel, în timp ce accidentul de muncă are un caracter
spontan, imprevizibil și se produce de îndată, boala pro fesională survine ca rezultat al unei îndel ungate
expuneri la factorii nocivi organismului uman, astfel cum aceștia se regăsesc în mediul de muncă.
Secțiunea 3. Calitatea de asigurat
Sediul materiei este reprezentat de prevederile art. 5 și 7 din Legea nr. 346/2002. Ab initio , se
impune a fi menționat faptul că dispozițiile referitoare atât la persoanele asigurate, cât și la momentul
dobândirii calității de asigurat, au cunoscut o amplă transformare de la momentul intrării în vigoare a
legii și până în prezent.13
Un prim eleme nt de noutate al reglementării actuale este reprezentat de modificarea categoriilor
de asigurați. Astfel, dispozițiile referitoare la persoanele asigurate facultativ pe baza contractului
12 A se vedea Claudia – Ana Moarcăș Costea, Dreptul securității soci ale, Ed. C.H. Beck, București 2013, p. 117.
13 A se vedea în acest sens, dispozițiile art. II pct. 3, 4, 5, 6, 7, 8 ,9 din O.U.G. nr. 103/2017 pentru modificarea și
completarea unor acte normative din domeniul asigurărilor sociale, M. Of. nr. 1010/20 decembrie 2017; pct. 16 și 17 din
Legea nr. 177 din 17 iulie 2018 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 103/2017, M. Of. nr. 628 din 19
iulie 2018.
9
individual de asigurare au fost integral abrogate, legea aplicându -se cu titlu exclusiv doar persoanelor
asigurate obligatoriu, după cum urmează:
„a) persoanele care desfășoară activități pe baza unui contract individual de muncă, a unui raport de
serviciu, contract de mandat și contract de management;
b) persoanele care își desfășoară activitatea în funcții elective sau care sunt numite în cadrul
autorității executive, legislative sau judecătorești, pe durata mandatului, precum și membri
cooperatori dintr -o organizație a cooperației meșteșugărești, ale căror drepturi și o bligații sunt
asimilate cu ale persoan elor prevăzute mai sus;
c) persoanele care beneficiază de indemnizație de șomaj, pe toată durata efectuării practicii
profesionale în cadrul cursurilor orga nizate potrivit legii;
d) ucenicii, elevii și studenții pe t oată durata efectuării practicii profesionale;
e) pensionarii sistemului public de pensii aflați în invaliditate ca urmare a unui accident de muncă sau
boală profesională;
f) voluntarii care își desfășoară activitatea în cadrul serviciilor de urgență vol untare, în baza
contractului de voluntariat, pe perioada participării la intervenții sau a pregătirii în vederea
participării la acestea, potrivit prevederilor O.G. nr. 88/2001, privind înființarea, organizarea și
funcționarea serviciilor publice comunitar e pentru situații de urgență14;
g) angajații români care prestează muncă în străinătate din dispoziția angajatorilor români, în
condițiile legii și ale Regulamentelor europene sau acordurilor internaționale privind coordonarea
sistemelor de securitate soci ală, după caz;
h) cetățenii străini sau apatrizii, încadrați cu contract individual de muncă care prestează muncă
pentru un angajator român;
i) cetățenii statelor membre ale UE, SEE și Confederației Elevețiene care prestează muncă pe
teritoriul României în baza regulamentelor europene sau acordurilor internaționale privind
coordonarea sistemelor de securitate socială nr. 883/2004 și 987/2009, după caz ”.
Este important de subliniat faptul că legea consacră o enumerare limitativă a persoanelor
asigurate, făcându -se mențiune expresă la art. 5 că nu intră sub incidența prevederilor în materie
personalul militar și civil asigurat în sisteme proprii sau angajat pe bază de contract, în aceste din urmă
cazuri fiind adoptate reglementări speciale care exced domen iului de aplicare a l prezentei legi.
14 A se vedea Alexandru Țiclea, Laura Georgescu, Dreptul securității sociale , Ed. Universul Juridic, București 2019, p. 79 –
80.
10
Având în vedere modificările survenite cu privire la categoriile de asigurați prin înlăturarea din
domeniul de aplicare al legii a persoanelor asigurate facultativ, se impune cu necesitate și adaptarea în
funcție de a cestea a momentului dobândirii calității de asigurat și implicit a stabilirii raporturilor de
asigurare. În acest sens, art. 9 din lege astfel cum a fost modificat prin O.U.G 103/2017, înlătură teza
finală referitoare la dobândirea calității de asigurat la data încheierii contractului individual de
asigurare, fiind menținute următoarele momente :”a) la data înch eierii co ntractului individual de
muncă; b) la data stabilirii raporturilor de serviciu în cazul funcționarilor publici; c) la data validării
mandatu lui pentru persoanele care desfășoară activități în funcții elective; d) la data numirii în cadrul
autorității executive, legislative sau judecătorești ; e) la data depunerii adeziunii în cazul membrilor
cooperatori; f) la data începerii practicii profesina le pentru șomeri, ucenici, elevi și studenți ” după
caz.
Nu în ultimul rând, u n alt element care a cunoscut o modificare substanțială față de
reglementarea inițială este reprezentat de entitățile respon sabile de prestarea atribuțiilor specifice de
asigurar e. Astfel, deși calitatea de asigurător rămâne în sarcina Casei Naționale de Pensii Publice,
atribuțiile de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale se exercită în prezent în mod
exclusiv de către casele teritoriale de pensii, fiind înlăturată calitatea de prestator de servicii a
asociațiilor profesionale de asigurare constituite pe sectoare de activitate ale economiei naționale.
Secțiunea 4. Obiectivele asigurării
Art. 16 din Legea nr. 346/2002 consacră, în primul rând, principiul prevenirii accidentelor de
muncă și a bolilor profesionale, acesta fiind unul dintre cele mai importante aspecte care trebuie avute
în vedere în orice fel de mediu de lucru și indiferent d e specificul activității profesionale.
În acest sens, dispozițiile Legii nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă instituie , ca
respons abilitate de bază în sarcina angajatorului , obligația expresă de informare și de instruire a
lucrătorilor, de ad optare a unei politici de prevenire care să aibă în vedere tehnologiile, organizarea
muncii, condițiile de muncă precum și influența factorilor din mediul de muncă.
În cazul producerii riscului asigurat, obiectivele asigurării se concentrează pe reabilitar ea din
punct de vedere medical, social și profesional a persoanelor victime ale accidentelor de muncă și
bolilor profesionale, având ca principal scop rec uperarea capacității de muncă. De asemenea, legea
prevede posibilitatea acordării de prestații în bani pe termen lung și scurt, care să îmbrace forma
indemnizațiilor sau altor tipuri de ajutoare.
11
Secțiunea 5. Contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale
Contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale s e datorează în
conformitate cu prevederile art. 2201 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal de către:
a) persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora, pentru
cetățenii români, cetățeni ai altor state sau a patrizii, pe perioada în care au, conform legii, domiciliul
sau reședința în România, cu respectarea prevederilor legislației europene aplicabile în domeniul
securității sociale, precum și a acordurilor privind sistemele de securitate socială la care Româ nia este
parte;
b) persoanele fizice cetățeni români, cetățenii altor state sau apatrizii, pe perioada în care au,
conform legii, domiciliul sau reședința în România, și care realizează în România venituri din salarii
sau asimilate salariilor de la angaja tori din state care nu intră sub incidența legislației europene
aplicabile în domeniul securității sociale, precum și a acordurilor privind sistemele de securitate socială
la care România este parte.
În ceea ce privește cota contribuției asigurării pentru muncă, art. 2203 fixează procentul de
2,25%, baza lunară de calcul fiind reprezentată conform art. 2204 de suma câștigurilor brute realizate
din salarii și venituri asimilate salariilor, în țară și în străinătate, cu respectarea prevederilor legislației
europene aplicabile în domeniul securității sociale, precum și a acordurilor privind sistemele de
securit ate socială la care România este parte. Din aceasta, un procent total de 5% se distribuie lunar la
Sistemul de asigurare pentru accident e de muncă și boli profesionale
CAPITOLUL AL II- LEA. PRESTAȚIILE ȘI SERVICIILE DE ASIGURARE PENTRU
ACCIDENTE DE MUNCĂ Ș I BOLI PROFESIONALE
Asiguraților din sistemul de asigurare pentru accidente de muncă și bol i profesionale li se
recunoaște, potrivit art. 18 din Legea nr. 346/200215, dreptul la următoarele prestații și servicii: a)
reabilitare medicală și recuperarea cap acității de muncă; b) reabilitare și reconversie profesională; c)
indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă; d) indemnizație pentru trecerea temporară în alt
loc de muncă și indemnizație pentru reducerea timpului de muncă; e) compensații pentru a tingerea
integrității; f) despăgubiri în caz de deces; g) rambursări de cheltuieli; h) pensie de invaliditate ca
15 Art. 18 a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2017.
12
urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale; i) pensie de urmaș în cazul decesului ca
urmare a unui accident de muncă sau boal ă profesională.
Conform art. 19 din Legea nr. 346/200216, baza de calcul a indemnizațiilor pentru incapacitate
temporară de muncă, pentru reducerea timpului de muncă sau pentru trecerea temporară în alt loc de
muncă, se determină diferențiat în funcție de durata efectivă a stagiului de cotizare.
Astfel, dacă stagiul de cotizare este cel puțin egal sau mai mare de 6 luni, cuantumul
indemnizației se determină ca medie a câștigurilor brute realizate lunar de către asigurat, din salarii sau
venituri asimilate salariilor, în ultimele șase luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul
medical. În schimb, dacă stagiul de cotizare este mai mic de 6 luni sau, după caz, mai mic de o lună,
baza de calcul se raportează la media câștigurilor brute realizate luna r de către asigurat din salarii sau
venituri asimilate salariilor, respectiv la câștigul lunar brut realizat de asigurat în prima lună de
activitate.
În legătură cu modalitatea de calcul a indemnizațiilor se impune a fi menționat, de asemenea,
faptul că s unt avute în vedere numărul de zile lucrătoare din luna în care se acordă concediul medical
sau se solicită alte drepturi de asigurări sociale cu luarea în considerare a zilelor de sărbătoare declarate
nelucrăt oare și a programului de lucru, astfel cum ace stea sunt prevăzute în contractele colective de
muncă.
Persoana ținută la calcularea și plata efectivă către asigurat a idemnizațiilor poate fi, pe de o
parte angajatorul pentru persoanele încadrate în muncă la momentul producerii riscului asigurat, acest a
fiind îndreptățit la recuperarea sumelor de la casele teritoriale de pensii pe baza actelor justificative, iar
pe de altă parte însăși casele teritoriale de pensii pentru persoanele aflate în șomaj. Totodată, î n situația
specială în care activitatea angajatorului se suspendă sau încetează prin fuziune, dizolvare,
reorganizare, lichidare judiciară, faliment sau prin orice altă modalitate prevăzută de lege,
indemnizațiile care s -au născut anterior producerii acestor evenimente, se achită din sumele prev ăzute
pentru asigurarea la accidente de muncă și boli profesionale în bugetul asigurărilor sociale de stat de
către casele teritoriale de pensii.
Secțiunea 1. Prestații și servicii pentru investigare, diagnosticare medicală, reabilitare medicală
și recuper area capacității de muncă
16 Art. 19 a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2017 și Legea nr. 177/2018.
13
Acest tip de prestații se datorează în cazurile în care, ulterior producerii riscului asigurat,
persoana asigurată nu a cunoscut o diminuare a capacității de muncă pentru profesia în care s -a
calificat, fiind însă necesare serv icii medicale în vederea restabilirii stării de sănătate și a prevenirii
unei eventuale pierderi totale sau parțiale a capacității de muncă.
În acest context, art. 21 și următoarele din Legea nr. 346/2002, instituie expres în sarcina
angajatorului oblig ația de a achita contravaloarea serviciilor medicale corespunzătoare leziunilor și
afecțiunilor cauzate prin accidente de muncă și boli profesionale pe tot parcursul restabilirii stării de
sănătate, începând cu asistența medicală de urgență la locul accide ntului, tratamentul medical
ambulatoriu, analiz e medicale, dispozitive medicale, medicamente și inclusiv cure balneoclimaterice pe
o perioadă de la 15 la 21 de zile. De asemenea, serviciile de chirurgie reparatorie, precum și
tratamentele de recuperare în unități și clinici specializate sunt acoperite integral în funcție de natura și
diagnosticul bolii.
Mai mult, dincolo de tratamentul medical efectiv acordat , angajatorul suportă și cheltuielile de
cazare ș i masă în unitățile medicale stabilite de asigură tor cu respectarea tarifelor și în limitele stabilite
în contractul – cadru privind condițiile acordării asistenței medicale.
Dreptului asiguratului de a beneficia de astfel de prestații îi corespunde și obligația corelativă
de a urma și de a respecta întocmai programele individuale de recuperare stabilite de medicul specialist
al asigurătorului, sub sancțiunea suspendării serviciilor medicale.
Secțiunea 2. Prestații și servicii pentru reabilitare și reconversie profesională
Acest tip de prestații se deosebesc față de cele dintâi prin faptul că acordarea lor este
condiționată de afectarea parțială a capacității de muncă a persoanei asigurate ca urmare a producerii
riscului asigurat, aceasta devenind inaptă pentru desfășurarea activității pentru care a primit calificare.
De această dată, având în vedere faptul că se urmărește în principiu reconversia profesională a
persoanei asigurate, art. 29 și următoarele din Legea nr. 346/2002 prevăd că asigurătorul preia nu
numai cheltuielile medicale necesare, d ar mai ales costurile aferente serviciilor psihologice în vederea
aprecierii stării mentale și aptitudinale pentru profesia în care se dorește încadrarea profesională.
Totodată, asigurătorul este ținut la plata contravalorii cursurilor de calificare sau d e reconversie
cu plata unei indemnizații lunare pe parcusul întregii durate a acestora în cuantum de 70% din salariul
de bază brut al persoanei asigurate avut la data survenirii accidentului de muncă sau a bolii
profesionale. Această indemnizație este inco mpatibilă, însă, cu indemnizația pentru incapacitate
temporară de muncă sau de pensie de invaliditate gradul III, neputând fi acordate cumulat .
14
Ca și în cazul prestațiilor și serviciilor pentru investigare, diagnosticare medicală, reabilitare
medicală și recuperarea capacității de muncă, legea recunoaște dreptul persoanei asigurate la primirea
indemnizației pe durata cursurilor de calificare și reconversie profesională numai în condițiile în care
aceasta se conformează dispozițiilor asigurătorului cu priv ire la instituția la care urmează să se
desfășoară cursul, programul de instruire și modalitatea de absolvire.
Secțiunea 3. Indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă
Indemnizația se acordă în cazurile în care persoana asigurată se află, cu ti tlu temporar, în
incapacitate de muncă din cauza producerii, după caz, a unui accident de muncă sau a unei boli
profesionale, cadrul specific de reglementare fiind reprezentat de dispozițiile art. 32 și următoarele din
Legea nr. 346/2002.
În cazul înregistrării unei incapacități temporare de mu ncă, se impune cu necesitate obț inerea
unui certificat medical care să ateste starea persoanei asigurate, acesta fiind supus, în mod obligatoriu,
exigenței avizării prin grija angajatorului de către direcțiile de sănătate publică județene și a
municipiului București, respectiv de către casa de pensii în a cărei rază teritorială se află, după caz, fie
sediul angajatorului, fie domiciliul asiguratului.
În ceea ce privește cuantumul indemnizației pentru incapaci tate temporară de muncă, legea
distinge între două situații: a) regula prevede un cuantum de 80% din media veniturilor salariale brute
realizate în ultimele 6 luni anterioare manifestării riscului , iar b) cu titlu de excepție, în cazul urgențelor
medico – chirurgicale, cuantumul indemnizației este de 100% din media venitului lunar din ultimele 6
luni anterioare manifestării riscului.
Referitor la titularii obligației de plată a indemnizației pentru incapacitate de muncă, legea
prevede că aceas ta se suportă în mod diferențiat în sensul în care contravaloarea primelor trei zile sunt
suportate de către angajator, iar, începând din a patra zi de incapacitate, aceas ta se acordă din sumele
prevăzute pentru asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale .
Un alt aspect reglementat de dispozițiile legale în vigoare17 vizează durata de acordare a
indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă. Astfel, regula presupune acordarea
indemnizației pe o perioadă de 183 de zile în interval de un an , socotită din prima zi a concediului
medical, însă, în situații temeinic motivate de posibilitatea recuperării medicale și profesionale, legea
recunoaște posibilitatea medicului curant de a propune prelungirea concediului medical dincolo de
17 A se vedea art. 35 și 36 din Legea nr. 346/2002, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
103/2017.
15
limita de 183 de zile. Pr in raportare la această propunere, medicul asigurătorului are libertatea de a
decide, după caz, fie prelungirea concediului medical pentru continuarea programului recuperator
pentru o perioadă de cel mult 90 de zile, fie reluarea activității în același loc de muncă sau în alt loc de
muncă sau poate propune chiar pensionarea de invaliditate.
În situația în care medicul expert al asigurărilor sociale din sistemul public de pensii hotărăște
încadrarea asiguratului într -un grad de invaliditate, indemnizația n u se va mai putea acorda decât până
la sfârșitul lunii următoare celei în care s -a dat avizul de pensionare, fără a se depăși cele 183 de zile de
concediu medical.
În vederea recuperării sumelor plătite asiguraților cu titlu de indemnizație în primele 3 zile de
incapacitate, angajatorii trebuie să procedeze la depunerea la casele teritoriale de pensii din raza
administrativ teritorială în care își au sediul a exemplarului nr. 2 al certificatului de concediu medical.
Secțiunea 4. Indemnizația pentru trec erea temporară în alt loc de mu ncă și indemnizația
pentru reducerea timpului de muncă
Acest tip de indemnizație se acordă conform art. 39 și următoarele din Legea nr. 346/2002 în
situația în care persoanele asigurate nu își mai pot îndeplini activitățile specifice locului de muncă în
care erau încadrate anterior momentului producerii riscului asigurat, respectiv în situația în care nu mai
pot activa pe întreaga durată a timpul de muncă din cauza consecințelor unui accident de muncă sau a
unei boli profesi onale.
Legea consacră reguli distincte de acordare pentru cele două categorii de indemnizații. În acest
sens, indemnizația pentru reducerea timpului de muncă cu o pătrime din durata normală se acordă în
condițiile în care din cauza accidentului de muncă s au a bolii profesionale, persoana asigurată nu mai
poate presta activitățile specifice muncii pe întreaga durată a timpul de muncă, în timp ce indemnizația
pentru trecere temporară în alt loc de muncă este condiționată de nivelul venitului salarial brut lunar
realizat de asigurat la noul loc de muncă care trebuie să fie inferior mediei veniturilor lunare din
ultimele 6 luni calculate de la momentul depistării afecțiunii.
Cu toate acestea, pentru ambele tipuri de indemnizație, legea prevede acordarea ace stora de
către medicul asigurătorului la propunerea medicului curant pentru o perioadă de timp care nu poate
depăși mai mult de 90 de zile pe parcursul unui an calendaristic, indiferent dacă se încuviințează în una
sau mai multe etape succesive.
În ceea ce privește cuantumul lunar al indemnizațiilor, acesta este stabilit ca diferență dintre
media veniturilor salariale din ultimele 6 luni și venitul salarial brut realizat de persoana asigurată la
16
noul loc de muncă sau prin reducerea timpului normal de munc ă, fără a se putea depăși 25% din baza
de calcul.
Secțiunea 5. Compensații pentru atingerea integrității
Dreptul persoanei asigurate la aceste prestații de asigurare se naște, conform art. 42 și
următoarele din Legea nr. 346/2002, în urma vătămării integrității fizice și psihice a asiguratului prin
producerea accidentelor de muncă și a bo lilor profesionale în condițiile în care rămân leziuni
permanente de natură a produce deficiențe sau de a reduce capacitatea de muncă a asiguratului între 20 –
30%.
Prin raportare la toate celelalte prestații de asigurare prezentate anterior, compensațiile pentru
atingerea integrității se individualizează prin următoarele elemente specifice:
a) se acordă în mod integral o singură dată și se cunatifică într -o sumă fixă în limita unui plafon de 12
salarii de bază minime brute în plată la data confirmării caracterului profesional al accidentului sau a
bolii, după caz;
b) se pot cumula în mod va labil cu alte categorii de drepturi sau indemnizații de asigurare, fără ca legea
să prevadă o incompatibilitate în acest sens , iar cuantumul său nu se ia în considerare la determinarea
concretă a bazei de calcul pentru acestea.
Secțiunea 6. Despăgubiri în caz de deces
Acest tip de prestații de asigurare se acordă conform dispozițiilor art. 45 și următoarele din
Legea nr. 346/2002 în situația în care consecința producerii accidentului de muncă sau bolii
profesionale este reprezentată de însuși decesul per soanei asigurate.
În acest caz, dreptul de a încasa suma acordată cu titlu de despăgubiri revine unei singure
persoane care poate fi în condițiile dreptului comun : soțul supraviețuitor, descendenții, părinții,
tutorele, curatorul sa u moștenitorul defunct ului. În lipsa vreunuia dintre aceștia, persoana care
dovedește că a suportat ch eltuielile ocazionate de deces este cea îndreptățită să reclame suma astfel
întrebuințată.
Referitor la cuantumul efectiv al despăgubirii, legea stabilește că, în acest caz, limita plafonului
este reprezentată de 4 salarii medii brute, comunicate de către Institutul Național de Statistică.
Acordarea despăgubirii este condiționată de formularea unei cereri însoțită de actele care
justifică dreptul solicitantului. Decizia de admitere sau de respingere a cererii înainte la sediul
17
asigurătorului se emite în termen de 20 de zile de la data depunerii cererii și se comunică în termen de
5 zile de la da ta emiterii ei , urmând ca plata efectivă a despăgubirii să se realizeze în 15 zile calculate
de la data comunicării deciziei.
Secțiunea 7. Rambursări la cheltuieli
Rambursările la cheltuieli, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 și următoarele din Lege a nr.
346/2002, reprezintă una dintre categoriile de prestații de asigurare prin intermediul căreia angajatorul
se obligă la restituirea către asigurat a contravalorii sumelor întrebuințate de acesta pentru înlăturarea
consecințelor survenite ca urmare a p roducerii riscului asigurat.
Este important de menționat faptul că legea prevede cu titlu limitativ situațiile în care se acordă
astfel de rambursări, respectiv: ”a) în cazul efectuării transportului de urgență, din motive temeinic
justificate, când pent ru salvarea victimei se impune ultilizarea unor alte mijloace decât cele folosite în
mod uzual; b) în cazul confecționării de ochelari, aparate ac ustice, proteze oculare sau dentare în
măsura în care acestea sunt necesare sau au cunoscut deteriorări din ca uza unui accident de muncă
soldat cu vătămări corporale; c) în cazul aplicării unor dispozitive medicale implantabile pe cale
chirurgicală cu scopul recuperării unor deficiențe de natură organică, funcțională sau fizică survenite
din cauza unor accidente d e muncă și boli profesionale .”
Toate aceste costuri suportate de angajator în considerarea celor de mai sus au menirea de a
asigura recuperarea funcționalității organismului celui asigurat, cuantumul acestora fiind stabilit anal
prin decizie a președintel ui Casei Naționale de Pensii și Asigurări Sociale.
Secțiunea 8. Comunicarea și constatarea accidentelor de muncă și a bolilor profesionale
Dispozițiile art. 50 și următoarele din Legea nr. 346/2002 instituie cu titlu imperativ obligația
angajatorului de a proceda la informarea asigurătorului cu privire la accidentele de muncă care au ca
rezultat fie incapacitatea de muncă, fie decesul per soanei asigurate, după caz. În cazul producerii unui
asemenea eveniment, angajatorul trebuie să comunice de îndată situ ația semnalată către asigurător.
De asemenea, legea prevede obligația de informare a asigurătorului și în sarcina personalului din
structurile de medicina muncii care, cu ocazia efectuării controalelor medicale periodice, constată
existența unui risc de î mbolnăvire profesională a angajatului asigurat
În eventualitatea ivirii unei sesizări în acest sens a asigurătorului, acesta procedează la stabilirea
drepturilor de asigurare ale angajatului victimă a accidentului de muncă, fiind u-i recunoscut în mod
18
expres accesul la procesul – verbal de cercetare și la formularul de înregistrare a accidentului de muncă
pe care are dreptul de a le contesta în cazul în care apreciază că există anumite erori sau inadvertențe.
Ulterior momentului stabilirii existenței ș i întinderii drepturilor de asigurare, acestea se acordă
în mod diferențiat, în baza unor documente distincte în funcție de riscul asigura t produs, accident de
muncă sau boală profesională . Astfel, pentru accidentele de muncă , prestațiile de asigurare se a cordă în
baza procesului – verbal de cercetare a evenimentului întocmit și/sau avizat potrivit Legii nr. 319/2006,
iar pentru bolile profesio nale în baza formularului de declarare finală a bolii și în baza procesului –
verbal, astfel cum acestea au fost înto cmite de către autoritatea competentă, respectiv direcțiile de
sănătate publică.
Cu toate acestea, până la momentul în care asigurătorul decide asupra caracterului profesional
al riscului asigurat produs, prestațiile acordate se vor suporta din bugetul F ondului național unic de
asigurări sociale de sănătate, decontarea ulterioară realizându -se din contribuțiile de asigurare pentru
accidente de muncă și boli profesionale.
Secțiunea 9. Organizarea sistemului de asigurare pentru accidente de muncă și boli p rofesionale
Autoritatea competentă cu administrarea, gestionarea, coordonarea și controlul întregii activități
de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale este Casa Națională de Pensii Publice
(CNPP) condusă de președintele CNPP și de con siliul tripartit alcătuit din reprezentanți ai Guvernului,
patronatelor, sindicatelor și pensionarilor.
CNPP aplică politicile și strategiile Ministerului Muncii și Justiției Sociale privind prestațiile de
asigurări și are în subordine case județene de pe nsii și Casa de Pensii a Municipiului București care
sunt servicii publice, învestite cu personalitate juridică.
Plenitudinea de competență acordată prin lege acestei instituții publice de interes național face
ca CNPP să aibă rolul principal în administr area majorității prestațiilor de asigurări sociale, inserate în
conceptul de securitate socială de către legiuitorul comunitar . Deține un rol cheie în asigurarea
resurselor necesare pentru mecanismele de protecție socială, în stabilirea unor proceduri deta liate, în
finanțarea și organizarea sistemului conform legislației și practicii naționale. Totodată i se recunoaște
dreptul de a asigura instruirea, formarea inițială și perfecționarea membrilor personalului din domeniul
asigurărilor pentru accidente de mu ncă și boli profesionale și de a controla întreaga activitate astfel
desfășurată.
Din punct de vedere al structurii organizatorice, activitatea de asigurare pentru accidente de
muncă și boli profesionale este concentrată la nivel de direcție generală în cadrul CNPP, iar conducerea
19
executivă este realizată de către un director general cu rang de înalt funcționar public, numit de către
președintele CNPP. Cei doi, președintele CNPP și directorul general, sunt membri de drept ai
Consiliului tripartit în calitate de reprezentanți ai Guvernului alături de un reprezentant de la ANAF
desemnat de Ministerul Finanțelor Publice. Acestora li se ală tură 3 reprezentanți ai salariaților și 3
reprezentanți ai patronilor, desemnați prin consens de confederațiile sindicale reprezentative la nivel
național, respectiv de confederațiile patronale reprezentative la nivel național, consiliul tripartit fiind
alcătuit în total din 9 membri.
În vederea îndeplinirii tuturor atribuțiilor prevăzute de lege în sarcina CNPP, în cadrul acesteia
se înființează structuri specializate care urmăresc și asigură activitățile de prevenire a producerii
riscurilor asigurate, a ctivitățile de reabilitare medicală și socio -profesională precum și de tratament
medical, evidența contribuțiilor, prestațiilor și serviciilor acordate și a costurilor de asigurare.
CAPITOLUL AL III – LEA. JURISDICȚIA ASIGURĂRILOR PENTRU ACCIDENTE DE
MUNC Ă ȘI BOLI PROFESIONALE
Secțiunea 1. Răspunderea juridică
În situația încălcării dispozițiilor Legii 346/2002, art. 97 prevede expres consecința atragerii
răspunderii disciplinare, materiale, civile, contravenționale sau penale, după caz.
1.1. Răspunderea civil ă
Una dintre cele mai importante forme de manifestare a răspunderii juridice este reprezentată de
răspunderea civilă delictuală sau contractuală, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 1 .349,
respectiv art. 1 .350 din Codul civil.
Producerea efectului sancționatoriu prin atragerea răspunderii civile a angajatorului este direct
condiționată de încălcarea obligațiilor prevăzute de lege în sarcina acestuia. În acest sens , art. 6 alin.
(1) din Legea nr. 319/2006 care statuează identic celor expuse la art. 175 alin. (1) din Codul muncii,
stabilește în sarcina angajatorului obligația de a asigura securitatea și sănătatea salariaților în toate
aspectele legate de muncă, iar dispozițiile art. 178 alin. (1) din Codul muncii îl fac răspunzăto r de
întreaga activitate de asigurare a sănătății și s ecurității în muncă. Mai mult, răspunderea acestuia nu
poate fi înlăturată în cazul în care apelează la persoane sau servicii exterioare, iar obligațiile proprii ale
20
salariaților nu pot aduce în niciun fel atingere r esponsabilității angajatorului cu privire la întreaga
activitate de asigurare a sănătății și securității în muncă .
Adaptând răspunderea civilă strict la domeniul asigurărilor de muncă și a bolilor profesionale,
rezultă că răspunderea patr imonială a angajatorului pentru prejudiciile cauzate victimelor ca urmare a
producerii riscului asigurat , survine, potrivit a rt. 44 din Legea nr. 319/2006, cu titlu subsidiar și numai
în situația în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestațiile asigurărilor sociale de stat. Prin
aceasta, legiu itorul urmărește acoperirea diferenței dintre vătămarea efectiv suferită și prestația
specifică de asigurare acordată în condițiile legii.
În literatura juridică , natura contractuală sau delictuală a răspu nderii angajatorului față de
angajat în caz de deces, vătămare a integrității corporale sau a sănătății persoanei a suscitat de -a lungul
timpului numeroase controverse. Astfel , pe de o parte s -a susținut că natura acestei răspunderi este
delictuală deoarec e, pe lângă persoanele efectiv încadrate în muncă, se au în vedere și persoane care nu
au această calitate, precum studenții în practică sau persoanele delegate18, iar pe de altă parte , s-a
conturat și opinia potrivit căreia ace asta nu poate avea decât o na tură pur contractuală dat fiind faptul
că accidentul de muncă sau boala profesională sunt legate de procesul de muncă, desfășurat în baza
unui raport de muncă19.
În considerarea art. 253 alin. (1) și a art. 254 alin. (1) din Codul muncii și având î n vedere atât
literatura de specialitate20 cât și practica judiciară în materie21, se poate afirma că natura juridică a
răspunderii angajatorului pentru prejudiciile cauzate ca urmare a accidentelor de muncă sau a bolilor
profesionale este una contractuală, fiind re ținute în completare dispozițiile legislației civile.
Cu toate acestea, exclusivitatea răspunderii contractuale nu poate fi reținută întrucât
răspunderea civilă delictuală a angajatorului întemeiată pe prevederile Legii 346/2002 ș i Codului civil
se aplică cu ti tlu subsidiar, fiind o formă de răspundere complementară în această materie22.
Subsidiaritatea rezultă din faptu l că prejudiciul este acoperit, în principiu, de serviciile și prestațiile
oferite și garantate de stat prin sistemul asigurărilor pentru accidente de muncă și boli profesionale, iar
18 A se vedea M. Eliescu, apud Claudia – Ana Moarcăș Costea, Dreptul securității sociale , Ed. C.H. Beck, București 2013,
p. 132
19 A se vedea C. Buga, Reglementarea juridică a protecției muncii , Ed. JUS – R.B.A, București, 1997, p. 204.
20 A se vedea Claudia – Ana Moarcăș Costea, Dreptul securității sociale , Ed. C.H. Beck, București 2013, p. 133.
21 I.C.C.J. , Secțiile Unite, Decizia nr. XL, M. Of. nr. 763 din 12 noiembrie 2007, în aplicarea dispozițiilor 267 (actual art.
253) alin. (1) a admis recursul în interesul legii și a statuat: „În cazul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii
patrimoniale a angajatorilor, daunele morale pot fi acordate salariaților numai în cazul în care legea, contractu l colectiv de
muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens ” .
22 Claudia -Ana Moarcăș Costea, Dreptul securității sociale , Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 133 -134.
21
caracterul complementar presupune faptul că obligația nu poate să aibă ca obiect decât partea din
prejudiciu care nu a fost acoperită prin prestațiile amintite.
Astfel , se poate antrena răspunderea civilă delictuală a angajatorului numai în condițiile art. 4
alin. (2) din Legea nr. 346/2002 pentru contravaloarea diferenței de prejudiciu dovedit și neacoperit
prin prestaț iile oferite de asigurător fie titularilor unui contract individual de muncă, fie altor categorii
de persoane vătămate ca urmare a unor situații asimilate accidentelor de muncă, precum persoanele
aflate în vizită în întreprindere cu permisiunea angajatorul ui, persoanele care îndeplinesc sarcini de stat
sau de interes public, moștenitorii victimei în cazul decesului acesteia etc.
Așadar, forma de reglementare actuală consacră o răspundere civilă mixtă a angajatorului, de
natură contractuală în cazul încălc ării obligațiilor referitoare la securitatea și sănătatea în muncă și de
natură delictuală pentru diferența dintre prejudiciul integral suferit și partea efectiv acoperită de
asigurare, însă numai cu titlu subsidiar.
O problemă care s -a ridicat în literat ura de specialitate23 este aceea a raportului dintre
răspunderea angajatorului și sistemul de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale.
Astfel, având în vedere faptul că, odată cu înc heierea raportului de asigurare, riscul profesional asuma t
de către angajator se transmite de drept către asigurător, nu ne mai aflăm sub incidența răspunderii
contractuale. Este adevărat că, în lipsa asigurării, angajatorul este cel ținut să răspundă în conformitate
cu prevederile din Codul muncii și în baza cl auzelor inserate în contractul individual de muncă, dar
Legea nr. 346/2002 transferă și transformă totodată obligația angajatorului izvorâtă dintr -un contract,
într-o veritabilă obligație legală. Mai mult, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 346/2002, impun răs punderea
civilă de natură delictuală a angajatorului în mod subsidiar și complementar chiar dacă pentru diferența
de prejudiciu neacoperit izvorul contractual este identic cu cel al răspunderii angajatorului preluată de
sistemul de asigurări.
În realitat e, această reglementare e ste de natură a crea o serie de neajunsuri întrucât se pot
distinge o serie de situații în care, deși victima accidentului de muncă sau a bolii profesionale
dovedește un prejudiciu care excede prestațiilor acordate de sistemul de a sigurări , aceasta nu își poate
valorifica drepturile în contradictoriu cu angajatorul care, spre pildă, se află în stare de insolvență.
Având în vedere acestea, se apre ciază24 în sensul în care se impune de lege ferenda eliminarea
din textul legal a răspun derii civile delictuale a angajatorului pentru diferența de prejudiciu neacoperită,
astfel încât beneficiarul prestațiilor de asigurare să aibă posibilitatea de a se îndrepta pe cale judiciară,
23 Claudia -Ana Moarcăș Costea, op. cit. , p. 134 – 135.
24 Claudia – Ana Moarcăș Costea, op. cit ., p. 134 -135.
22
în temeiul răspunderii civile contractuale, chiar împotriva si stemului de asigurări garantat de stat în
vederea obținerii diferenței de prejudiciu.
1.2. Răspunderea penal ă
În ceea ce privește răspunderea penală, art. 98 din Legea nr. 346/2002 reglementează cu titlu de
infracțiune fapta de utilizare a sumelor destinate asigurării pentru accidente de muncă și boli
profesionale în alte scopuri decât cele expres prevăzute de leg e. Sancțiunea stabilită de legiuitor pentru
săvârșirea acesteia este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda. În vechea reglementare, fapta de
furnizare de informații false la stabilirea contribuțiilor datorate sau a prestațiilor cuvenite constituia
infracțiunea de fals intelectual, însă prevederile art. 101 au fost integral abrogate de Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 103/2017.
1.3. Răspunderea contravențională
Contravenția constituie fapta săvârșită cu vinovăție, prevăzută și sancționată ca a tare prin lege
și care are un grad de pericol mai redus decât infracțiunea. Pentru aprecierea gradului de pericol social,
legiuitorul are în vedere atât obiectul juridic oc rotit și persoana făptuitorului, cât și împrejurările
săvârșirii faptei și urmările acesteia.
Contravențiile privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale sunt expres
prevăzute la 99 din Legea nr. 346/2002, faptele constând în: a) refuzul nejustificat de plată a
indemnizației și b) calculul și plata eronată a indemniz ațiilor. Pentru fiecare dintre aceste a legea
prevede pedeapsa cu amenda de la 2500 la 5000 lei a cărei punere în aplicare este stabilită în sarcina
personalului împuternicit și a organelor de control din cadrul CNPP și ale caselor județene de pensii.
Secțiunea 2. Jurisdicția asigurărilor pentru accidente de muncă și boli profesionale
Conform art. 103 din Legea nr. 346/2002, „ jurisdicția asigurărilor pentru accidente de muncă
și boli profesionale se realizează prin secțiile de muncă și asigurări sociale constituite la nivelul
tribunalelor și curților de apel ”.
Astfel, în ceea ce privește competența de soluționare a conflictelor de asigurări sociale, aceasta
revine în primă instanță tribunalelor în a căror circumscripție se află domiciliul pârâtului, iar în situația
specială în care obiectul litigiului este reprezentat de o contestație împotriva Casei Naționale de Pensii
23
Publice, competența teritorială revine tribunalului de la domiciliul sau de la sediul reclamantului, după
caz. În cazul în care una dintr e părțile litigiului apreciază că drepturile nu i -au fost valorificate conform
legii de către tribunalul legal învestit, acesteia i se recunoaște posibilitatea de a uza de calea de atac a
recursului la curtea de apel competentă.
Din punct de vedere al com punerii completului de judecată, potrivit art. 55 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor
privind con flictele de muncă și asigurări sociale se constituie dintr -un judecător și doi asi stenți
judiciari. Aceștia din urmă participă la deliberări c u vot consult ativ, opinia lor s e consemnează în
cuprinsul hotărârii, iar opinia separată se motivează.
Ca regulă specia lă de procedură, art. 108 din Le gea nr. 346/2002 consacră principiul
accesib ilității jurisdicției privind asigurările pentru accidente de muncă și boli profesionale sub aspectul
scutirii cauzelor de taxa judiciară de timbru. Aceste dispoziții subliniază caracterul protectiv al
normelor de asigurare socială, în special în ceea ce î i privește pe asigurați, în ipoteza în care aceștia au
calitatea de reclamanți.
CAPITOL UL AL IV – LEA. COORDONAREA SISTEMELOR DE SECURITATE SOCIALĂ
LA NIVEL UNIONAL ÎN CEEA CE PRIVEȘTE PRESTAȚIILE PENTRU ACCIDENTE DE
MUNCĂ ȘI BOLI PROFESIONALE
Normele privind coordonarea securității sociale reglementate de Regulamentul 883/2004/CE
privind coordonarea sistemelor de securitate socială, astfel cum acesta a fost completat și modificat de
Regulamentele 987/2009/CE și 988/2009/CE25, nu urmăresc înlocui rea sistemelor n aționale de
securitate socială cu un sistem european unic și nici nu au în vedere armonizarea sistemelor naționale
existente, ci doar coordonarea acestora prin stabilirea unui set de principii comune pe care toate
autoritățile și instituții le de securitate socială să le respecte atunci când aplică propria legislație
națională.
Rațiunea care a stat la baza instituirii unui asemenea sistem de coordonare a fost reprezentată de
necesitatea protejării lucrătorului prin oferi rea garanției că mecanismul de aplicare al diferitelor
25 Regulamentul 987/2009/CE de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind
coordonarea sistemelor de securitate socială și Regulamentul 988/2009/CE de modificare a Regulamentului (CE) nr.
883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială și de stabilire a conținutului anexelor acestuia.
24
legislații naționale nu e de natură a -l prejudicia în ceea ce privește exercitarea dreptului la liberă
circulație și a dreptului de ședere în alte state membre.
Astfel, „ coordonarea reprezintă un ansamblu de reguli apar ținând dreptului internațional al
securității sociale apte să asigure interre laționarea diverselor sisteme naționale de securitate socială,
în scopul reglementării controverselor transnaționale, în particular al asigurării protecției sociale
pentru lucrăto rii migranți, pentru membrii familiilor lor, ca și pentru grupuri similare de persoane ”26.
Rezultă, așadar, că în cazul coordonării regulile naționale își păstează identitatea, iar diferențele dintre
legislațiile naționale se mențin.
Secțiunea 1. Principiile de coordonare a sistemelor de securitate socială
Regulamentul pune în aplicare patru principii fundamentale ale coordonării securității sociale:
a) principiul egalității de tratament sau al nediscriminării; b) principiul unicității legislație i aplicabile;
c) principiu cumulării perioadelor și d) principiul exportabilității prestațiilor.
1.1. Principiul egalității de tratament sau al nediscriminării27 presupune că persoanele cărora li
se aplică legislația unui stat beneficiază de aceleași drept uri și sunt supuse acelorași obligații ca și
cetățenii acelui stat . Acest principiu stă la baza coordonării sistemelor de securitate socială și consacră
identitatea de tratament între naționali și salariații străini în vederea aplicării și protejării drept urilor
sociale ale persoanelor care circulă liber.
Tratamentul inegal se poate materializa sub forma discriminării directe sau indirecte.
Discriminarea directă are loc în cazul în care o normă națională instituie un tratament diferit pentru
cetățenii stăini față de cetățenii proprii, rezervând, de exemplu, avantajele unei anumite clauze de
securitate socială doar cetățenilor țării respective . În schimb, discriminarea indirectă se caracterizează
prin aparența unui caracter neutru al normei, reglementarea având însă un impact mai sever asupra
cetățenilor stăini decât asupra cetățenilor proprii.
1.2. Principiul unicității legislației aplicabil e28 presupune că persoanelor care desfășoară activități
salariale sau independente pe teritoriul mai multor state membre ale U.E. li se va aplica legislația unui
singur stat membru în care se află la un moment dat.
26 O.M Scutelnicu, Coordonarea sistemelor de securitate socială , Ed. Paco, București, 2002, op. cit., p. 18 – 19.
27 art. 4 din Regulament (CE) nr. 883/2004.
28 Art. 11 -16 din Regulament (CE) nr. 883/2004 și art. 14 -21 din Regulamentul 987/2009/CE.
25
Normele privind coordonarea securității sociale reglementează posibilitatea aplicabilității
regimului de securitate socială a unui singu r stat membru pentru a se evita, pe de o parte, dublul
beneficiu al prestațiilor sociale și, pe de altă parte, suprapunerea dispozițiilor legislațiilor interne.
În acest context, se pot individualiza mai multe cazuri :
a) O persoană lucrează într -un stat membru . Art. 11 alin. (3) lit. a) din Regulamentul (CE) nr.
883/2004 consacră principiul lex loci laboris potrivit căru ia, în acest caz, se va aplica legislația statului
respectiv atât angajaților, cât și celor care desfășoară o activitate independentă, în egală măsură,
indiferent de statul de reședință.
Cu toate acestea, în situația detașării într -un alt stat membru a unei persoane pe o perioadă de
cel mult 24 luni, se aplică l egislația statului trimițător, sub condiția ca angajatorul să nu fi dispus
detașarea cu scopul înlocuirii unei alte persoane anterior detașate. În cazul persoanei care desfășoară o
activitate independentă în mod obișnuit pe teritoriul unu i stat membru și se deplasează în alt stat
membru pentru o activitate similară, continuă să fie supusă legislației primul stat, cu aceeași condiție ca
durata previzibilă a activității să nu depășească 24 de luni.
O altă excepție este reprezentată de situa ția persoan ei care lucrează la bordul unei nave
maritime care arborează pavilionul unui stat membru, caz în care devine aplicabilă legislația acelui stat
indiferent de reședința acest eia. O situație distinctă se reține, însă, în cazul în care, deși lucreaz ă la
bordul unei nave maritime care arborează pavilionul unui stat membru, persoana este remunerată de
către un angajator persoană fizică sau juridică al cărui sediu sau domiciliu este într -un alt stat membru
care coincide cu statul de reședință al angajat ului, ipoteză în care se aplică legislația acestuia din urmă.
b) O persoană lucrează în două sau mai multe state membre. Art. 13 din Regulamentul (CE) nr.
883/2004 prevede modalitatea concretă de stabilire a legislației aplicabile în această situație în funcție
de statul cu care persoana are cele mai puternice legături.
Noțiunea de „ parte substanțială a activității ” desfășurată într -un stat membru desemnează
faptu l că o proporție semnificativă a tuturor activităților persoanei se desfășoară în statul respectiv, fără
a implica în mod automat că aceasta reprezin tă și cea mai importantă parte a activității.
Pentru a se putea stabili locul în care se realizează activitatea substanțială a persoanei salariate
sau a celei care desfășoară activități independente, potrivit art. 14 al in. (8) din Regulamentul (CE) nr .
987/2009 , trebuie avute în vedere criterii orientative precum timpul de lucru și remunerația, respectiv
cifra de afaceri și numărul servici ilor prestate. Astfel, dacă în contextul desfășurării unei evaluări
globale rezultă că cel puțin un procent de 25 % din timpul de lucru al persoanei salariate este desfășurat
26
în statul membru de reședință și/sau un procent de cel puțin 25 % din rem unerați a persoanei este
obținut în statul membru de reședință, aceasta arată faptul că o parte semnificativă a tuturor activităților
persoanei salariate se desfășoară în statul membru respectiv.29
În acest sens, în cazul în care persoana lucrează pe teritoriul mai multor state membre și are
reședința în statul în care desfășoară o parte substanțială a activității sale, în calitate de salariat sau
lucrător independent, devine incidentă legislația din statul de reședință. Spre exemplu, domnul X
locuiește în Franța, i ar angajatorul său are sediul în Elveția. Dacă domnul X lucrează două zile pe
săptămână în Franța și trei zile pe săptămână în Elveția, atunci o parte substanțială a activității sale se
desfășoară în Franța, 2 din 5 zile reprezentând 40 % din timpul său d e lucru, motiv pentru care în acest
caz se aplică legislația din Franța. De asemenea, dacă doamna O desfășoară activități independente în
proporție de 70% pe teritoriul Belgiei și exercită și o activitate independentă în Franța reprezentând 3 0
% din timpul său de lucru, iar statul membru de reședință este Belgia , atunci legislația din Belgia va fi
aplicabilă întrucât o parte substanțială din activități le sale se desfășoară în statul membru de reședință..
În ipoteza în care mai importantă p arte a activități i salariatului sau a persoanei independente nu
se desfășoară în statul de reședință , atunci se aplică:
– legislația statului membru în care se află sediul social sau locul de activitate al întreprinderii sau
al angajatorului, în cazul în care persoana este angajată de o singură înreprindere sau de un singur
angajator. Spre exemplu, Domnul Y este angajatul unei întreprinderi cu sediul în Spania. În statul de
reședință, Portugalia, lucrează o zi pe săptămână, iar în restul săptămânii lucrează în Spania. Î ntrucât o
zi pe săptămână reprezintă 20 % din activitate, domnul Y nu desfășoară o „parte substanțială” a
activității sale în Portugalia, motiv pentru care se va apli ca, deci, legislația din Spania;
– legislația statului membru în care se află sediul sau l ocul de activitate al întreprinderii sau al
angajatorului, în cazul în care persoana este angajată de două sau mai multe întreprinderi sau angajatori
care își au sediile sau locurile de desfășurare a activității într -un singur stat membru. Spre exemplu,
doamna M este consultant informatic la o societate din Grecia timp de patru zile pe săptămână. Ea
locuiește în Bulgaria, chiar lângă graniță și face naveta în Grecia timp de trei zile pe săptămână, iar în
cea de -a patra zi lucrează de acasă în Bulgaria . Pe lângă activitatea pe care o desfășoară la societate ,
aceasta mai lucrează o zi pe săptămână și pentru o firmă specializată în arhitectură și design interior în
Grecia . Astfel, doamna M lucrează pentru doi angajatori, ambii având sediul în același stat membr u
29 Ghid practic privind legislația aplicabilă din Uniunea Europeană (UE), Spațiul Economic European (SEE) și Elveția,
Decembrie 2013.
27
(Grecia ). Cum M nu desfășoară o parte substanțială a activității sale în statul membru de reședință, se
aplică legislaț ia statului membru în care se află angajatorii;
– legislația statului membru în care se află sediul sau locul de desfășurare a activit ății
întreprinderii sau angajatorului, altul decât statul membru de reședință, în situația în care persoana este
angajată de două sau mai multe întreprinderi, dintre care una își are sediul în statul membru de
reședință, iar cealaltă într -un alt stat membr u. Spre exemplu, Domnul F este manager în cadrul a două
societăți , dintre care una are sediul în Slovacia și cealaltă are sediul în Austria . Domnul F își are
reședința în Slovacia , lângă granița cu Republica Cehă . În fiecare săptâmână, acesta petrece trei zile
lucrătoare în Republica Ceh ă pentru compania din Slovacia, iar pentru compania austriac ă lucrează o zi
în Ungaria și o zi Austria . Astfel, întrucât domnul F nu desfășoară o parte substanțială a activității sale
în statul de reședință Slovacia , ci lucr ează pentru două societăți dintre care una este situată în statul
membru de reședință, iar cealaltă în afara statului membru de reședință, în acest caz tebuie să se aplice
legislația celuilalt stat, respectiv a legislației din Austria.
– legislația statu lui membru de reședință dacă persoana este angajată de două sau mai multe
întreprinderi sau angajatori dintre care cel puțin doi au sediul sau locul de desfășurare a activității în
state membre diferite care nu coincid nu statul membru de reședință. Spre e xempl u, doamna R
locuiește în Italia . Ea are doi angajatori , unul în Belgia unde lucrează o zi pe săptămână și unul în
Olanda unde lucrează patru zile pe săptămână. Chiar dacă R lucrează pentru angajatori cu sediul în
state membre diferite aflate în afara țării sale de reședință în acest caz se va aplica legislația țării
respective deoarece nu se poate identifica un singur stat membru în care să fie situat sediul sau locu l de
desfășurare a activității al angajatorilor săi în afara statului membru de reședin ță.
– legislația statului membru în care se află centrul de interes al activității sale în cazul în care
persoana care desfășoară activitatea independentă nu locuiește într -unul dintre statele membre în care
se află o parte substanțială a activității sale.
În această ultimă situație, pentru stabilirea centrul de interes al activităților trebuie luate în
considerare toate aspectele legate de activitățile persoanei respective precum localitatea în care se află
sediul stabil și perm anent unde își desfășoară a ctivitățile; natura obișnuită și durata activităților
desfășurate; numărul de servicii prestate , intenția per soanei în cauză s.a. De exemplu, domnul R
desfășoară o parte din activitatea independentă în Olanda și cealaltă parte în Danemarca. Domnul R
locuie ște în Germania și, deși nu are sediu stabil permanent, lucrează în mare parte în Olanda unde și
realizează o parte considerabilă a venitului său, sens în care se află în curs de a obține un sediu
permanent în Olanda unde in tenționează să își stabilească a facerea . Avâ nd în vedere acestea, deși
28
domnul R nu desfășoară o parte substanțială a activității sale în Olanda , intenția sa, susținută de
planurile sale viitoare, est e de a stabili în Olanda centrul de interes al activității sale , motiv pentru care
acesta se va supune legislației din Olanda.
Este import ant de menționat faptul că, în m ăsura în care persoana desfășoară atât o activitate
salariată cât și una indepe ndentă în state membre diferite, devine incidentă legislația statului membru în
care desfășoară activitatea salariată. Atunci când, pe lângă activitatea independentă, persoana
desfășoară și o activitate salariată pe teritoriul mai multor state membre, vor deveni incidente criteriile
prevăzute la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/20 04, pentru a se stabili care stat
membru are jurisdicție asupra activității desfășurate ca persoană salariată.
În ceea ce privește categoria persoanelor angajate ca funcționari, regulamentul prevede faptul că
aceștia rămân sub sfera de aplicabilitate a legislației administrației de care aparțin chiar dacă desfășoară
activități salariate și/sau independente.
c) O persoană este inactivă sau nu lucrează. În această situație devine aplicabilă legislația statului
de reședință, însă vizează numai anumite cazuri specifice cum ar fi șomajul precum și altele
neacoperite prin dispozițiile de mai sus.
1.3. Principiul cumulăr ii perioadelor30 implică mecanismul de totalizare a perioadelor de
asigurare, de încadrare în muncă, de activitate independentă sau de rezidență realizate în baza
legislației unui stat membru spre a fi luate în calcul de orice alt stat membru.
În considerarea dreptului la liberă circulație, acest principiu urmărește să garanteze persoanelor
care se deplasează în interiorul U.E. păstrarea drepturilor și a avantajelor dobândite în conformitate cu
diferite legislații interne, lucrătorul neputând fi pr ivat de beneficiile securității sociale pe care le -ar fi
avut dacă ar fi acesta ar fi lucrat într -un singur stat
În concret, instituția din statul membru căreia i se solicită prestațiile de securitate socială,
trebuie să aibă în vedere perioadele efectiv realizate în celelalte state membre ca și cum acestea ar fi
fost realizate în temeiul legislației proprii31, procedura de urmat în vederea totalizării acestora fiind
reglementată pe larg la art. 12 din Regulamentul de implementare (CE) 987/2009 . Astfel, pe ntru a
putea totaliza perioadele de asigurare, instituția competentă procedează la contactarea instituțiilor din
statele membre sub imperiul legislației cărora persoana în cauză s -a aflat la un moment dat.
30 Art. 6 Regulamentul (CE) nr. 883/2004.
31 Claudia – Ana Moarcăș, Instrumente de coordonare a sistemelor de securitate socială , Ed. C.H. Beck, București, 2011, p.
124.
29
Important de avut în vedere este faptul că perio adele de asigurare, de încadrare în muncă, de
activitate independentă sau de rezidență efectuate sub imperiul legislației unui stat membru nu se pot
supune cumulării decât în condițiile în care acestea nu se suprapun cu cele realizate sub incidența altui
stat membru. În cazul în care perioadele coincid, se aplică, după caz, următoarele reguli:
– se cumulează numai perioada realizată pe baza asigurării obligatorii dacă perioada de asigurare
sau de rezidență efectuată în baza unei asigurări obligatorii sub im periul legislației unu i stat membru se
suprapune cu perioada de asigurare realizată în baza unei asigurări facultative în temeiul legislației
unui alt stat membru;
– se cumulează numai acea perioadă de stagiu efectiv de cotizare în cazul în care perioada de
asigurare sau de rezidență, alta decât perioada asimilată efectuată sub imperiul unui stat membru, se
suprapune peste perioada asimilată în temeiul legislației unui alt stat membru.
În cazul perioadelor considerate asimilate de legislația a două sau m ai multor state membre,
acestea pot fi luate în considerare doar de către instituția statului membru sub incidența legislației
căruia persoana s -a aflat cu titlu obligatoriu anterior perioadei menționate.
Cu toate acestea, în situația în care persoana nu s-a aflat cu titlu obligatoriu sub imperiul
legislației unui stat membru înaintea perioadei asimilate, aceasta se impune a fi luată în considerare de
instituția care aparține statului membru sub legislația căruia persoana s -a aflat cu titlu obligatoriu
pentru prima dată ulterior perioadei asimilate. De exemplu, în ipoteza în care atât Bulgaria cât și Grecia
prevăd că perioada în care asiguratul efectuează serviciul militar pe bază de voluntariat reprezintă
perioadă asimilată stagiului de cotizare, se pot di stinge următoarele situații:
a) dacă asiguratul a prestat activitatea în baza unui contract de muncă pe parcursul a doi ani în
Grecia, apoi a efectuat serviciul militar și a încheiat un contract de muncă în Bulgaria, atunci perioada
asimilată va fi luată î n calcul doar de către Grecia;
b) dacă asiguratul a efectuat serviciul militar și a încheiat un contract de muncă inițial în Bulgaria
și apoi în Grecia, în acest caz perioada asimilată va fi luată în calcul numai de către Bulgaria.
1.4. Principiul expor tabilității prestațiilor32 implică faptul că prestațiile sociale pot fi plătite pe
întreg teritoriul U.E., statele membre neputând rezerva plata exclusiv pentru persoanele rezidente pe
32 Art. 7 Regulamentul (CE) nr. 883/2004.
30
teritoriul lor. Astfel, statul membru care acordă prestațiile nu poate c ere solicitantului să aibă reședința
pe teritorului său pentru acordarea prestațiilor la care acesta au dreptul33.
Este important de menționat faptul că principiul exportabilității nu se extinde la toate prestațiile
în bani care intră în sfera de aplicare a regulamentului de coordonare, nefiind exportabile prestații le
speciale în bani cu caracter necontributiv. Acestea din urmă sunt datorate, în principiu, exclusiv de
către statul membru în care solicitanții își au reședința și în conformitate cu dispozițiile legale din acel
stat34.
În ceea ce privește prestațiile pentr u accidente de muncă și boli profesionale, acestea sunt
reglementate de dispozițiile art. 36 -41 din Regul amentul (CE) nr. 883/2004 și ale art. 33 -41 din
Regulamentul (CE) nr. 987/2009 și se clasifică în prestații în natură și prestații în bani.
În cazul p restațiilor în natură , regula presupune că persoana care este victima unui accident de
muncă sau a unei boli profesionale beneficiază de prestații în conformitate cu legislația statului în care
își are reședința. Totuși, dacă aceasta își are reședința ori dreptul de ședere într -un alt stat membru
decât statul membru competent, va beneficia de prestații în natură aco rdate, în numele instituției
competente, de către instituția de la locul de reședință sau de ședere în conformitate cu propria sa
legislație, ca și cum persoana în cauză ar fi avut calitatea de asigurat în b aza legislației sale naționale,
urmând ca toate cheltuielile astfel efectuate să fie rambursate de instituția competentă a statului în care
persoana este asigurată.
Instituția competentă are d reptul de a contesta aplicarea legislației privind accidentele la locul
de muncă sau bolile profesionale, sens în care se impune informarea fără întârziere a instituției de la
locul de reședință sau de ședere care a acordat prestațiile în natură, care vor fi în acest caz considerate
prestații în cadrul asigurărilor de sănătate. Decizia finală poate conduce la următoarele concluzii:
– se constată inexistența unui accident de muncă sau a unei boli profesionale , caz în care
prestațiile în natură urmează să fie acordate în continuare cu tilu de prestații de boală, cu condiția ca
persoana în cauză să f ie îndreptățită să le primească;
– se constată existența unui accident de muncă sau a unei boli profesionale , caz în care prestațiile
de boală în natură acordate pe rsoanei în cauză sunt considerate prestații pentru accident e de muncă sau
boli profesionale de la data la care a survenit accidentul de muncă sau a fost pentru prima dată
diagnosticată din punct de vedere medical boala.
33Training and reporting on European S ocial Security, http://www.tress –
network.org/TRESSNEW/PUBLIC/ELEARN/tool.jsp.
34 Claudia – Ana Moarcăș, Instrumente de coordonare a sistemelor de securitate socială , Ed. C.H. Beck, București, 2011,
p.141.
31
În ceea ce privește cheltuielile de transport până la locul de reședință sau până la o unitate
medicală, instituția competentă din statul membru a cărui legislație prevede acoperirea cheltuielilor de
transport cu persoana victimă a unui accident de muncă s au a unei boli profesionale va suporta
costurile aferente până la locul respectiv din alt stat membru în care perosoana în cauză își are reședința
în măsura în care instituția respectivă a autorizat în prealabil transportul cu luarea în considerare a
eleme ntelor care îl justifică. Formalitatea obținerii acestui tip de autorizare pentru transport nu se
impune însă și în cazul lucrătorului frontalier. De asemenea, statul competent va suporta și cheltuielile
aferente transportului persoanei decedate în urma un ui accident de muncă până la locul înhumării aflat
în alt stat membru al cărui rezident este persoana decedată.
O situație specială privind titularul obligației de acordare a prestațiilor de accidente de muncă și
boli profesionale apare în cazul agravării situației medicale a asiguratului pe parcursul perioadei în care
beneficiază de prestații în temeiul legislației unui stat membru. Astfel, se disting două mari ipoteze:
– dacă persoana în cauză , din momentul în care beneficiaz ă de prestații, nu a desfășur at în temeiul
legislației unui alt stat mem bru o activitate salariată sau independentă de natură a provoca sau agrava
boala respectivă, atunci instituția competentă din primul stat membru suportă contravaloarea prestației
în conformitate cu dispozițiile le gislației pe care o aplică, luând în considerare agravarea bolii;
– dacă persoana în cauză , din momentul în care beneficiază de prestații, a desfășurat o astfel de
activitate în temeiul legislației unui alt stat membru, instituția competentă din pr imul sta t membru
suportă contravaloarea prestațiilor în conformitate cu dispoziții le legislației pe care o aplică raportat la
starea medicală inițială și fără a lua în considerare agravarea bolii. Instituția competentă din al doilea
stat membru are obligația de a acorda un supliment persoanei vătămate egal cu diferența dintre valoarea
prestațiilor cuvenite după agravarea bolii și valoarea care ar fi fost cuvenită înainte de agravare, în
conformitate cu legislația pe care o aplică, în cazul în care boala respectivă s-a declanșat în temeiul
legislației statului membru respectiv.
O altă situație de avut în vedere este aceea în care , în statul membru în care persoana în cauză
își are reședința sau drept de ședere , nu există o asigurare împotriva accidentelor de muncă s au a bolilor
profesionale sau, chiar dacă există o astfel de asigurare , nu există și o instituție responsabilă cu
acordarea prestațiilor în natură. În aceste cazuri, prestații le urmează a fi acordate de către instituția de
la locul de reședință sau de șede re care este responsabilă de acordarea prestațiilor în natură în caz de
boală.
De asemenea, poate apărea și situația similară în care în statul membru competent nu există o
asigurare împotriva accidentelor de muncă sau boli lor profesionale, caz în care dispozițiile privind
32
prestațiile în natură se vor aplica unei persoane care are drept la prestații în caz de boală, de maternitate
sau de paternitate asimilate, în temeiul legislației statului membru respectiv, dacă persoana este victima
unui accident de m uncă sau a unei boli profesionale pe durata rezidenței sau șederii în alt stat membru.
Costurile se vor suporta de instituția competentă pentru acordarea prestațiilor în natură, în temeiul
legislației statului membru competent.
În cazul prestațiilor în ban i, acestea vor fi plătite întotdeauna de instituția competentă în
temeiul legislației statului în care persoana este asigurată în momentul producerii accidentului de
muncă sau a bolii profesionale, independent de locul de reședință sau de ședere.
Cu toate acestea, există posibiitatea încheierii unui acord între instituția competentă și instituția
de la locul de reședință sau de ședere în baza căruia aceste prestații să poată fi acordate de către
instituția de la locul de reședință sau de ședere în numele i nstituției competente, însă numai în
conformitate cu legislația statului membru competent.
Dacă urmarea accidentului de muncă sau a bolii profesionale este reprezentată de decesul
persoanei asigurate, decesul se va considera produs pe teritoriul statului competent, indiferent dacă
beneficiarul avea reședința într -un alt stat membru. Astfel, obligația de acordare a ajutorului de deces
revine în sarcina instituției competente care o va plăti în temeiul legislației aplicabile din statul membru
în care era as igurată persoana în cauză.
Secțiunea 2. Sistemul de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale aplicabil
salariaților detașați temporar într -un alt stat membru al U.E.
Reglementarea incidentă în materie vizează situația în care angajatul este trimis de angajator
dintr -un stat membru (statul de origine al detașării) într -un alt stat membru (statul de angajare), acesta
dobândind astfel calitatea de lucrător detașat.
Normele comunitare de coordonare35 statuează în sensul în care lucrătorii ca re se deplasează pe
teritoriul Uniunii Europene trebuie să fie supuși legislației unui singur stat, fiind consacrat principiul
lex loci laboris .
Cu toate acestea, pentru încurajarea liberei circulații a lucrătorilor și serviciilor, se menține cu
titlu de excepție afilierea lucrătorului la schema de securitate socială a statului membru de origine al
detașării ori de câte ori sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții:
35 Art. 11 alin. (1) din Regulamentul (CEE) 883/2004 .
33
a) detașarea trebuie să fie dispusă cu caracter temporar pentru o perioadă ce nu poate depăși 24 de
luni;
b) persoana detașată nu trebuie să fie trimisă în alt stat cu scopul de a înlocui un alt lucrător detașat;
c) angajatorul trebuie să îți desfășoare în mod obișnuit activitatea în statul de origine al detașării.
Desfășurarea în mod obiș nuit a activității într -un anumit stat presupune realizarea unor activități
substanțiale pe teritorul acestuia, fără a se limita așadar la o simplă gestionare internă. În acest
sens, pentru a determina caracterul substanțial al activității desfășurate tre buie avute în vedere o
serie de criterii specifice întreprinderii în cauză, o serie de factori obiectivi adaptați naturii
obiectului de activitate precum: locul în care se află sediul social și întreaga administrație; numărul
de angajați prezenți în statul de origine al detașării comparativ cu al celor prezenți în statul de
angajare; locul de încheiere și de executare a majorității contractelor cu clienții s ocietății; locul de
recrutare a angajaților; cifra de afaceri realizată în statul de origine al detaș ării prin raportare la
aceea realizată în statul de angajare; perioada de timp de la înființarea întreprinderii în statul de
origine al detașării ș.a.
d) pe parcursul perioadei de detașare trebuie să se stabilească o relație directă între lucrătorul detașat ș i
angajatorul care a dispus detașarea. Relația directă se materializează în concret prin păstrarea de
către întreprinderea din statul de origine al detașării pe toată perioada detașării a competenței de
recrutare, de reziliere a contractului de muncă, de s tabilire a naturii muncii prestate, de remunerare
a lucrătorului, de sancționare disciplinară și altele asemenea.
2.1. Situația lucrătorilor recrutați într -un stat membru în vederea detașării lor într -un alt stat
membru .
Normele comunitare referitoare la detașarea lucrătorilor se pot aplica în egală măsură și
persoanelor recrutate în vederea detașării acest ora într-un alt stat membru cu respectarea condiției ca
persoana detașată să fie afiliată sistemului de asigurări sociale din statul membru în care este stabilit
angajatorul acesteia imediat înainte de începerea efectivă a activității.36
Este important de menționat faptul că nu este necesar ca în timpul acestei perioade persoana să
fi lucrat pentru angajatorul care solicită detașarea sa, putând intra sub incidența acestei reglementări și
studenții sau alte categorii de persoane care sunt asigurate ca efect al rezidenței, fiind astfel încadrați în
sistemul de securitate socială a l statului de origine al detașării.
36 Articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 987/2009.
34
Spre exemplu, dacă la 1 august un anga jator având sediul înregistrat în statul X procedează la
detașarea a trei lucrători , A, B și C, în alt stat membru Y pe parcursul unui interval de timp de șapte
luni în vederea desfășurării unei activități în numele său, iar : a) lucrătorul A a început act ivitatea
salariată la angajatorul trimițător la data de 1 august, imediat înainte de începerea activității de muncă
locuind în statul membru X unde a urmat cursurile postuniversitare, b) lucrătorul B și-a înce put
activitatea la angajatorul trimițător tot la 1 august și a locuit în statul membru X imediat înaintea
începerii activității sale salariate în calitate de lucrător vamal care era supus legislației statului membru
Z, c) Lucrătorul C și-a început activitatea la angajatorul trimițător la 1 august , a lucrat în statul membru
X de la 1 iulie fiind supus legislației statului membru X, dar, i mediat înainte de 1 iulie, lucrătorul C se
supuse se legislației statului membru M timp de zece ani ca urmare a unei relații de muncă, atunci
având în vedere faptul că lu crătorii A și C intrau sub incidența statului memebru X înainte de 1 august
îndeplinesc cerința pentru aplicarea continuă a legislației statului de origine a detașării în această
privință. Cu toate acestea, lucrătorul B s-a supus legislației statului membr u Z imediat înainte de 1
august, motiv pentru care va intra sub incidenț a legislației statului membru Y în care lucrează efectiv.
2.2. Situația lucrătorului care este detașat pentru a lucra în cadrul mai multor întreprinderi.
Detașarea unei persoane spre a lucra în intervale diferite de timp sau în aceeași perioadă în
cadrul mai multor întreprinderi situate în același stat membru de angajare nu exclude automat de la
aplicare dispozițiile din materia detașării. Într -un asemenea caz, se impune cu necesi tate ca activitatea
salariată să continue să se realizeze în numele întreprinderii care a dispus în concret detașarea. Astfel,
elementul esențial de avut în vedere este ca relația directă dintre persoana detașată și întreprinderea de
detașare să se mențină pe tot parcursul perioadei de detașare.
Cu toate acestea, în ipoteza în care persoana este în mod obișnuit angajată simultan în state
membre diferite, atunci nu mai suntem sub incidența dispozițiilor care reglementează instituția
detașării, asemenea cazuri impunându -se a fi evaluate confo rm prevederilor art. 13 din Regulamentul
(CE) nr. 883/2004.
2.3. Cazul persoanelor care desfășoară activități independente pe teritoriul unui stat membru
și aleg să lucreze temporar în alt stat membru.
Situația persoanelor care desfășoară în mod normal o activitate independentă într -un stat
membru și doresc să lucreze temporar într -un alt stat membru este similară cu cea a angajaților detașați
35
care, dacă ar fi supuși legislației statului de angajare, s -ar crea o serie de dificultăți de natură
administrativă.
Prin urmare, regulamentele prevăd regula specială potrivit căreia, în acest caz, continuă să se
aplice legislația statului de origine al detașării dacă durata anticipată a activității similare desfăș urate în
statul de angajare nu depășește 24 de luni.
Pentru a se aprecia dacă persoana în cauză desfășoară în mod obișnuit o activitate independentă
în statul membru de origine a l detașării trebuie avute în vedere în principiu aceleași criterii ca în cazul
detașării. Astfel, trebuie să se stabilească caracterul substanțial al activităților desfășurate cu luare a în
considerare a următoarelor aspecte: a) activitatea propriu – zisă să se fi desfășurat în statul de origine pe
o anumită perioadă de timp înainte ca persoana să se deplaseze într -un alt stat membru, b) persoana în
cauză să păstreze pe teritoriul statului membru de origine mijloacele care să îi asigure reluarea
activității l a momentul întoarcerii, c) să existe un sediu corespunzător în statul de origine al detașării,
un număr de TVA, d) să se plătească impozite și să fie înregistrată la camerele de comerț din statul de
origine al detașării s.a.
În ceea ce privește condiția î ndeplinirii în statul de angajare a unei activități similare celei
desfășurate în statul de origine al detașării, este important de avut în vedere natura efectivă a activității
și nu modul în care aceasta este clasificată în concret în statul de angajare, respectiv ca activitate
salariată sau independentă.
În principiu, dacă urmează a se desfășura o activitate independent ă din același domeniu, atunci
aceasta poate fi apreciată drept o activitate similar ă. Spre pildă, M în calitate de avocat specializat în
litigii penale care desfășoară o activitate independentă în statul A obține o misiune în statul B care
implică desfășurarea activităților de consiliere a unei întreprinderi în probleme de guvernanță
corporatistă. În acest caz, chiar dacă aria de practică în care lucrează este diferită, persoana în cauză
continuă totuși să desfășoare activități ce sunt legate de domeniul juridic , astfel că poate beneficia de
dispozițiile privind detașarea. Cu toate acestea, această regulă generală nu poate fi aplicabilă în toate
ipotezele ivite în practică întrucât există posibilitatea ca activitatea din cadrul unui anumit sector să fie
extrem de diversificată.
2.4. Acorduri privind derogările de la legislația care reglementează detașările.
Art. 16 din Regulamentul (CE) n r. 883/2004 recunoaște dreptul autorităților competente din
două sau mai multe state membre să încheie acorduri prin care să deroge de la normele privind
legislația aplicabilă, inclusiv în ceea ce privește instituția detașării.
36
Astfel, depășirea duratei m axime de 24 luni a detașării se poate realiza în baza acordului dintre
ambele state membre implicate și vizează exclusiv interesul unei persoane sau al unei categorii de
persoane. Spre pildă, dacă se cunoaște faptul că durata perioadei de detașare se va prelungi peste
termenul de 24 de luni, se impune încheierea unui acord în temeiul art.16 între statul trimițător și statul
de angajare în măsura în care se dorește ca lucrătorul să f ie în continuare supus legislației din statul de
origine al detașării.
Atunci când se poate anticipa sau chiar și atunci când se constată ulterior începerii perioadei de
detașare că activitatea desfășurată în statul în care s -a dispus detașarea va depăși 24 de luni, angajatorul
va transmite în prealabil și fără întârziere o cerere către autoritatea competentă din statul membru sub
incidența căruia lucrătorul detașat dorește să se afle. În situația în care această cerere nu se comunică
potrivit celor mai su s arătate sau, dacă ulterior momentului transmiterii cererii, statele implicate nu
reușesc să ajung ă la un acord privind extinderea aplicării legislației statului de origine al detașării,
atunci legislația statului membru în care persoana lucrează efectiv începe să producă efecte juridice în
mod valabil de îndată ce perioada de detașare se încheie.
2.5. Situații care fac imposibilă aplicarea dispozițiilor din materia detașării.
Dispozițiile reglementate la nivel unional prevăd o serie de ipoteze excluse a priori de la
aplicarea dispozițiilor privind detașarea. Aceasta se datorează, în principiu, complexității relațiilor care
decurg din aceste situații, dar și inexistenței unei asigurări privind stabilirea și menținerea unei relații
directe în lucrător și a ngajatorul din statul de origine al detașării.
Astfel de situații se pot distinge, spre exemplu, atunci când angajatorul persoană fizică sau juridică din
statul de angajare pune lucrătorul la dispoziția unui alt angajator din statul membru în care se află
acesta sau chiar la dispoziția unui angajator situat într -un alt stat membru , precum și în cazul în care
lucrătorul a încheiat un contract de muncă cu angajatorul din statul membru în care a fost detașat.
De asemenea, imposibilitatea aplicării dispoziți ilor din materia detașării operează și în cazul
încălcării condițiilor esențiale ale acestei instituții, spre pildă în situația în care recrutarea lucrătorului s –
a realizat cu scopul de a fi trimis de o întreprindere situată într -un al doilea stat membru l a o
întreprindere situată într-un al treilea stat membru, fără să fie îndeplinite cerințele privind afilierea
prealabilă la sistemul de securitate socială al statul ui de origine a detașării sau când lucrătorul a fost
detașat spre a înlocui o altă persoană detașată.
În împrejurări excepționale, se recunoaște posibilitatea înlocuirii unei persoane detașate sub
condiția ca perioada permisă pentru detașare să nu se fi încheiat. Exemplul clasic în acest sens este dat
37
de situația în care lucrătorul care a fost d etașat pentru o perioadă de 24 de luni s-a îmbolnăvit grav după
10 luni și a fost necesară înlocuirea sa, în acest caz fiind rezonabil să se permită unei alte persoane să
fie detașată pe perioada celor 14 luni rămase din perioada agreată inițial.
Secțiune a 3. Sistemul de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale aplicabil
lucrătorilor din sectorul transporturilor internaționale
Normele speciale care se aplică lucrătorilor din sectorul transporturilor internaționale prevăzute
în Regulamentul nr. 1408/71 nu au fost preluate de noile regulamente. Astfel, și în cazul acestora sunt
incidente aceleași dispoziții generale care se aplică persoanelor salariate care lucrează în două sau mai
multe state membre. O excepție o constituie cazul navigatorilor, membrilor echipajelor de zbor și ai
echipajelor de cabină pentru care Regulamentul (UE) nr. 465/2012 37 a instituit reguli specifice privin d
legislația aplicabilă.
Cu titlu prealabil, se impune a fi menționat faptul că, în măsura în care dintr -o evaluare inițială
rezultă în mod clar că un lucrător desfășoară o activitate substanțială în statul de reședință, nu ar mai fi
necesar ca instituțiil e să aplice criteriile speciale referitoare la aprecierea părții substanțiale a activității
și a celorlalte criterii esențiale în determinarea legii aplicabile.
Pentru determinarea „ părții substanțiale a activității ” în cadrul acestei categorii de lucrător i,
principalul aspect de avut în vedere este timpul de muncă. Cu toate acestea, există posibilitatea ca acest
element să nu fie întotdeauna cel mai relevant dată fiind modalitatea de împărțire a activității între d ouă
sau mai multe state membre. Astfel, an alizarea regimurilor de muncă se poate dovedi cu adevărat
necesară în cazul în care programul de lucru din statul membru de reședință este dificil de estimat,
lucătorii desfășurându -și activitatea pe diferite tipare de lucru, rute de parcus și durate aprox imate ale
transportului.
În astfel de situații în care nu se poate lua o decizie cu privire la stabilirea statului membru în
care se desfășoară partea substanțială a activității, se sugerează abordarea stategiei de defalcare a
activității în elemente dife rite și adoptarea unei hotărâri privind amploarea activității din statul de
reședință pe baza numărului de elemente înregistrate în statul respectiv . În cazul transportului rutier s-
ar putea pune accent pe numărul de încărcări și descărcări de mărfuri și d iferitele țări în care aceste
operațiuni au loc. Spre exemplu, un șofer de tir care locuiește în Bulgaria și este angajat de o societate
37 Regulamentul (UE) nr. 465/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012 de modificare a
Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate so cială și a Regulamentului (CE) nr.
987/2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004.
38
de transport din Grecia desfășoară activități în principal pe teritoriul Bulgariei, Greciei și României.
Dacă într -o perioadă dată acesta încarcă și descarcă tirul de câte 5 ori, în total 10 elemente, dintre care
doar o descărcare și o încărcare, respectiv două elemente în Bulgaria, rezultă că în statul său de
reședință nu se desfășoară o parte substanțială a activității s alariate, motiv pentru care se va aplica
legislația din Grecia deoarece acesta este statul membru în care își are sediul angajatorul.
În ceea ce privește legislația aplicabilă membrilor echipajelor de zbor și membrilor echipajelor
de cabină după data de 18 .06.2012, Regulamentul nr. 465/2012 stabilește expres faptul că „ baza de
reședință ” constituie unicul criteriu decisiv de stabilire a legislației în materie întrucât aceasta este
locația în care persoana se află fizic și cu care a stabilit o strânsă legătu ră ca efect al angajării.
Prin urmare, toate contractele noi astfel încheiate ulterior datei de 28 iunie 2012 trebuie
evaluate pe baza noului articol 11 din Re gulamentul nr. 883/2003 potrivit căruia „ O activitate
desfășurată în calitate de membru al echip ajului de comandă sau al echipajului de cabină care
furnizează servicii de transport aerian de pasageri sau de mărfuri este considerată a fi o activitate
desfășurată în statul membru în care se află baza de reședință, astfel cum este definită în anexa III la
Regulamentul (CEE) nr. 3922/91 ”. În conformitate cu articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr.
987/2009, legislația aplicabilă este aceea din statul membru în care este amplasată „baza de reședință”,
în cazul în care persoana în cauză are o singură bază de reședință stabilă. Cu titlu de exemplu, dacă un
membru al echipajului de cabină este angajat la data de 01.09.2012, cu rezidența în Spania, având locul
de muncă la o bază de reședință din Lisabona pentru o companie aeriană cu cu sediul social în Italia,
potrivit noilor norme instituite prin art. 11 alin. (5) el se va supune legislației din Lisabon a.
În cazul în care membrii echipajelor de zbor sau ai echipajelor de cabină au două sau mai multe
baze de reședință în state membre diferite, instituția desemnată din statul membru de reședință este cea
care stabilește statul competent pe baza normelor co nflictuale prevăzute la articolul 13 din
Regulamentul nr. 883/2004 .38 Spre pildă, dacă un pilot își are reședința în Ungaria și lucrează pentru
două companii aeriene distincte cu sediul social în Austria și Ungaria , iar baza de reședință desemnată
de prima companie aeriană este aeroportul din Viena și cea desemnată de a doua companie este
aeroportul din Budapesta, în temeiul art. 11 alin. (5) din Regulamentul nr. 883/2004 se consideră că
acesta desfășoară o activitate profesională în cele două state membre unde își are bazele de reședință,
respectiv Austria și Ungaria. Astfel, în această ipoteză specială în care există două baze de reședință,
legislația aplicabilă trebuie să se stabilească de către statul membru de reședință în conformitate cu
38 Ghid practic privind legislația aplicabilă de Uniunea Europeană (UE), Spațiul Economic European (SEE) și Elveția, p.33 .
39
normele confli ctuale prevăzute la articolul 13 din Regulamentul nr. 883/2004 (articolul 16 din
Regulamentul nr. 987/2009).
Aceleași reguli se mențin și în situația în care membrii echipajelor de zbor și ai echipajelor de
cabină au fost angajați pentru misiuni s uccesiv e pe durate scurte de numai câteva luni în state membre
diferite, astfel încât și -au schimbat periodic baza de reședință pe parcursul unei perioade 2 luni.
Preluând întocmai exemplul dat în paragraful anterior, în cazul în care operează o schimbare tempora ră
a bazei de reședință, ace asta nu duce automat la schimbarea legislației aplicabile pentru persoana în
cauză.
Pentru aceste misiuni stabilite pe termen scurt pot fi incidente reglementările din materia
detașării astfel încât, cu respectarea tuturor cond ițiilor detașării, să se permită ca pe o perioadă de
detașare de cel mult 24 de luni să nu fie necesară schimbarea legislației aplicab ile.
În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile de la detașare și există o modificare periodică a
bazelor de reședin ță, acest fapt nu ar trebui să fie de natură a atrage după sine și modificări frecvente
corespunzătoare în legislația aplicabilă membrilor echipajelor de zbor și ai echipajelor de cabină.
În acest sens, dispozițiile art. 14 alin. (10) din Regulamentului n r. 987/2009 prevăd faptul că
legislația aplicabilă se stabilește pe baza unei estimări a activității din următoarele 12 luni
calendaristice și, în principiu, aceasta ar trebui să rămână stabilă în perioada respectivă. Din aceasta
rezultă faptul că orice fe l de revizuire a legislației aplicabile personalului aeronautic navigant nu
trebuie să opereze pe parcursul unei perioade de cel puțin 12 luni cal culate de la ultima hotărâre
referitoare la legislația aplicabilă, sub condiția ca nicio schimbare majoră să n u apară în situația
respectivei persoane, ci numai o modificare a tiparelor de lucru obișnuite.
Un exemplu sugestiv în acest sens poate fi reprezentat de situația unei agenții de ocupare a
forței de muncă specializată în sectorul aviatic cu sediul înregis trat în Spania care în luna septembrie
recrutează un pilot trimis pentru desfășurarea de îndată a activității la o companie aeriană care operează
zboruri pe terit oriul Uniunii Europene. Întrucât zborurile sunt stabilite în funcție de nevoile industriei
de voiaj, compania operează inițial zboruri în Cipru cu stabilirea bazei de reședință a pilotului în
Nicosia pe parcursul lunilor octombrie si noiembrie iar în următoarele două luni este trimis în
Germania pentru a lucra pentru o altă companie aeriană cu s tabilirea bazei de reședință la Berlin.
Întrucât se baza de reședință a pilotului se modifică succesiv o dată la câteva luni între diferite state
membre, legislația aplicabilă se va stabili de statul membru de reședință al pilotului conform
dispozițiilor a rt. 13 din Regulamentul nr. 883/2004 și va rămâne stabilă pe parcursul unei perioade
decel puțin 12 luni calendaristice de la ultima stabilire a legislaț iei aplicabile.
40
Rațiunea acestei reglementări urmărește asigurarea stabilității juridice pentru lucrăt orii foarte
mobili, precum cei din sectorul transporturilor internaționale, dat fiind faptul că regimurile de lucru ale
acestora se pot modifica frecvent. Astfel, odată cu adoptarea unei decizii cu privire la legislația
aplicabilă, nu ar fi nici practic și nici în interesul persoanei ca aceasta să fie revizuită pe parcursul
următoarelor 12 luni calendaristice, cu mențiunea că o asemenea revizuire poate opera, cu titlu de
excepție, în cazul în care instituția competentă o consideră drept întemeiată.
Se impu ne a fi remarcat că regimurile prezentate fac referire numai la tiparul de lucru al unei
persoane. În cazul în care devin incidente orice alte modificări semnificative în situația unei persoane
în termen de 12 luni de la adoptarea deciziei privind legisla ția aplicabilă, precum schimbarea
domiciliului sau a locului de muncă , se impune reanalizarea de către instituția competentă a modului de
stabilire a legislației aplicabile.
În ceea ce privește b aza de reședință a membrilor echipajel or de zbor și ai echip ajelor de cabină ,
apreciată drept punct de referință pentru stabilirea legislației aplicabile, aceasta este limitată la raza
teritorială a Uniunii Europene, astfel că nu poate fi luată în considerare în cazul în care persoana în
cauză, chiar dacă este resp ortisant al Uniunii Europene, are baza de reședință stabilită în afara
teritoriului Uniunii Europene, punct de plecare de unde efectuează diverse zboruri către state membre
ale Uniunii Europene. Într -o astfel de ipoteză, continuă să se aplice norma conflic tuală generală privind
lucrul în două sau mai multe state membre.
41
CONCLUZII
Din ansamblul tuturor reglementărilor europene și naționale expuse pe larg în cuprinsul
prezentei lucrări rezultă , fără putință de tăgadă , faptul că sănătatea și securitatea în muncă merită un loc
însemnat în agenda politică a statelor membre ale Uniunii Europene , având la bază o serie de motive
deopotrivă economice și umanitare.
Accidentele de muncă și bolile profesionale constituie o sarcină enor mă pentru sistemele de
protecție socială, iar consecințele dramatice ale acestora impun cu necesitate implementarea unor
mecanisme care să asigure o prevenție reală în acest domeniu. Costurile de natură economică și umană
generate de accidentele de muncă ș i boli le profesionale reprezintă o povară semnificativă, atât pentru
anga jatori, cât și pentru întreaga societate privită în ansamblul ei, fiind cu adevărat dificil estimat în
costuri suferința umană și gravele atingeri aduse sănătății lucrătorilor .
La ni velul Uniunii Europene, în Comunicarea Comisiei Europene către Consiliu, Parlamentul
European, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor din dat a de 21 februarie
2007 referitoare la Îmbunătățirea calității și productivității în muncă: S trategia comunitară 2007 –
2012 privind sănătatea și securitatea în muncă39 s-a propus o politică de susținere și de proiectare a
problematicii privind securitatea și sănătatea în muncă în rândul celor mai importante și de interes
domenii din cadrul întregu lui sistem de muncă , principalul obiectiv urmărit de strategia comunitară
având ca obiect „ reducerea continuă, durabilă și omogenă a accidentelor de muncă și a bolilor
profesionale ”.
Având în vedere dezvoltarea unor noi ramuri industriale și a unor activi tăți specifice prin
utilizarea unor tehnologii noi rapid implementate la nivel europen, prin Comunicarea Comisiei către
Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiuniilor
referitoare la Cadrul strategic al UE pri vind sănătatea și siguranța la locul de muncă 2014 -202040 se
procedează la stabilirea principalelor obiective strategice de promovare a securității și sănătății
lucrătorilor, bazată pe identificarea problemelor restante și a principalelor provocări constata te.
Întrucât revine în sarcina statelor membre obligația de a contribui la asigurarea efectului deplin
al legislației comunitare în vederea unei mai bune respectări a acesteia, la nivel național s -a adoptat
Hotărârea nr. 191/04.04.2018 pentru aprobarea Strategiei naționale în domeniul securității și sănătății
în muncă pentru perioada 2018 – 2020 prin care se urmărește prevenirea eventualelor disfuncții din
39 https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/?uri=LEGISSUM%3Al10114.
40 https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A52014DC0332.
42
cadrul sistemului de muncă, astfel încât procesul muncii să se desfășoare în condiții de maximă
eficiență.
Strategia națională astfel adoptată pentru întâia dată prin act normativ creează premisele
realizării unui mediu de muncă sigur și sănătos și constituie totodată instrumentul esențial de corelare
cu orientările stategice stabilite de Uniunea Europeană în domeniul securității și sănătății în muncă. În
acest context se fixează pe termen lung preocuparea principală a organelor responsabile de asigurarea
securității și sănătății în muncă în vederea dezvoltării durabile a României din punct de ved ere
economico – social. Strategia astfel adoptată se concentrează , în principiu , pe activități de prevenire a
riscurilor asigurate, respectiv a accidentelor de muncă și a bolilor profesionale, precum și pe activități
de menținere a stării optime de sănătate a lucrătorilor și de promovare a sănătății acestora pe întreaga
durată a vieții lor profesionale.
Este i mportant de menționat faptul că, la elaborarea Strategiei naționale privind securitatea și
sănătatea în muncă pentru perioada 2018 – 2020 , a fost avut în vedere Pilonul european pentru drepturi
sociale41, document al Comisiei Europene care analizează dinamica modificărilor survenite la nivel
european și consacră dreptul la cel mai înalt nivel de protecție a sănătății și securității lucrătorilor la
locul d e muncă.
În considerarea tuturor demersurilor întreprinse de România în vederea alinierii la standardele
impuse de Uniunea Europeană în materia securității și sănătății în muncă, trebuie recunoscută
posibilitatea acesteia de a accede în categoria țărilor care acordă cea mai mare protecție în acest
domeniu. Acest deziderat poate fi atins doar prin implementarea unor politici proactive la toate
nivel urile instituțional e, continuând până la conștiința fiecărei persoane în parte cu scopul de a se
statornici treptat o veritabilă cultură în sensul evitării sau cel puțin a reducerii rezultatelor dure, de
natură socială și economică , ale acciden telor de muncă și bolilor profesionale.
41 https://ec.europa.eu/commission/priorities/deeper -and-fairer -economic -and-monetary -union/european -pillar -social-
rights/european -pillar -social -rights -20-principles_ro.
43
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
1. Aron, I.M., Accidentul de muncă , Ed. Universul Juridic, București, 2014.
2. Athansiu, A., Dreptul securității sociale , Ed. Actami, București, 1995 .
3. Buga, C., Reglementarea juridică a protecției muncii , Ed. JUS – R.B.A, București, 1997.
4. Costea Moarcăș, C.A., Dreptul securității sociale , Ed. C.H. Beck, București 2013.
5. Costea Moarcăș, C.A., Instrumente de coordonare a sistemelor de securitate socială , Ed. C.H.
Beck , București, 2011
6. Scutelnicu, O.M., Coordonarea sistemelor de securitate socială , Ed. Paco, București, 2002.
II. ARTIC OLE, STUDII DE SPECIALITATE
1. Ștefănescu, I.T., Considerații în legătură cu Legea nr. 90/1996 a protecției muncii , în Dreptul nr.
11/1996 .
III. JURISPRUDENȚĂ
1. I.C.C.J., Secțiile Unite, Decizia nr. XL, M. Of. nr. 763 din 12 noiembrie 2007.
IV. LEGISLAȚIE
1. Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale republicată în
M. Of. al României, Partea I, nr.251 din 08 aprilie 2014, modificată prin Legea nr. 198/2018
(publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 646 din 25 iulie 2018).
2. Legea nr. 319/ 2006 privind securiatea ș i sănătatea în muncă publicată în M. Of. , Partea I nr. 646
din 26 iulie 2006.
3. Hotărârea Guvernului nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
prevederilor Legii securității si sănătății în muncă nr. 319/2006 publicată în M. Of. nr. 882 din 30
octombrie 2006 .
4. O.U.G. nr. 103/2017 pentru modificarea și completare a unor acte normative din domeniul
asigurărilor sociale, M. Of. nr. 1010/20 decembrie 2017.
5. Legea nr. 177 din 17 iulie 2018 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
103/2017, M. Of. nr. 628 din 19 iulie 2018
6. REGULAMENTUL (CE) NR. 883/2004 A L PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL
CONSILIULUI din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială.
44
7. REGULAMENTUL (CE) NR. 987/2009 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL
CONSILIULUI din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în ap licare a
Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială.
8. REGULAMENTUL (CE) NR. 988/2009 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL
CONSILIULUI din 16 septembrie 2009 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind
coord onarea sistemelor de securitate socială și de stabilire a conținutului anexelor acestuia.
9. Regulamentul (CE) nr. 465/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012 de
modificare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistem elor de securitate
socială și a Regulamentului (CE) nr. 987/2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a
Regulamentului (CE) nr. 883/2004.
V. SITE -URI INTERNET
1. https://eur -lex.europa.eu/ .
2. https://www.eurofound.europa.eu/ .
3. https://www.ilo.org/gl obal/statistics -and-databases/lang –en/index.htm .
4. https://ec.europa.eu/eurostat .
5. https://www.inspectiamuncii.ro/ .
6. http://www.scj.ro/ .
7. http://www.tress -network.org/ .
VI. ALTE SURSE
1. Ghid practic privind legislația aplicabilă de Uniunea Europeană (UE), Spațiul Economic
European (SEE) și Elveția .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: MASTER DREPTUL MUNCII, RELAȚII DE MUNCĂ ȘI INDUSTRIALE [624589] (ID: 624589)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.