SCOALA NATIONALA DE STUDI POLITICE SI ADMINISTRATIVE [624566]

SCOALA NATIONALA DE STUDI POLITICE SI ADMINISTRATIVE

MASTER SOCIOLOGIE APLICATA. DEVIANTA SI ORDINE SOCIALA

ANUL II

SOCIOLOGIA TRANZITIEI

Profesor Universitar Doctor: Vladimir PASTI

Student: [anonimizat],
atât
tranzi
ț
ia
politică
(de
la

statul
comunist
la
statul
democratic),
cât
ș
i
tranzi
ț
ia
economică
(de
la
economia
socialistă
la

economia capitalistă)
ș
i tranzi
ț
ia socială (schimbările la nivelul so cietă
ț
ii).

Tranziția
înseamnă,
în
general,
o
schimbare,
adică
parcurgerea
unei
mulțimi
de
stări

intermediare
între
două
stări
de
echilibru
relativ,
identificate
prin
experiență,
prin
cunoaștere
sau

prin
proiect.
Din
această
perspectivă,
lumea,
încă
de
la
apariția
sa,
a
fost,
este
și
va
fi
într-o

continuă tranziție după multiple criterii de apreciere sau de judecată.

“Orice
analiză
a
tranzi
ț
iei
post-comuniste
în
general
și
a
României
în
particular
trebuie
să

înceapă
cu
în
ț
elegerea
politicilor
Occidentale.
Nu
numai
pentru
că
Occidentul
a
jucat
un
rol

important
în
declanșarea
procesului.
Dar,
în
România,
ca
în
toată
lumea
est-europeană
de
altfel,

ideea
dominantă
era
că,
după
victoria
asupra
regimurilor
politice
comuniste,
tranzi
ț
ia

postcomunistă era mai degrabă treaba Occidentului decât a autohtonilor.”

Revolu
ț
iile
est-eu ropene
și
prăbușirea
comunismului
au
fost
răspunsul
pe
care
societă
ț
ile

est-europene
l-au
dat
presiunii
unor
factori
cu
precădere
externi.
Cea
mai
importantă
presiune

externă
nu
a
fost
de
ordin
politic,
ci
de
ordin
economic
și
financiar.
Occidentul
dezvoltat
reușește

să
creeze
un
sistem
economic
mondial
care
îl
are
pe
acesta
drept
nucleu.
Nucleu,
înseamnă
aici

că
regulile
fundamentale
ale
comer
ț
ului
mondial
și,
ca
urmare
a
influen
ț
elor
acestuia,
ale

produc
ț
iei
mondiale,
se
stabilesc
în
cadrul
nucleului.
Blocul
comunist
care,
până
atunci,
reușise

să
evite
o
confruntare
economică
directă
cu
nucleul
dezvoltat
al
capitalismului
a
fost
treptat

absorbit
în
sistemul
economic
mondial.
Or,
marile
sale
structuri
industriale,
comerciale
și
de

distribu
ț
ie
erau
complet
inadecvate
regulilor
și
structurilor
pe
care
noul
sistem
mondial
le

impunea
cu
o
for
ț
ă
căruia
blocul
comunist
nu
i
se
putea
opune.
Cauza
era
chiar
în
interiorul

acestuia.

O
ț
ară
fostă
comunistă,
cum
este
România,
pentru
a
se
integra
în
realitatea
economică,

politică
și
culturală
a
sistemului
mondial
dominant,
trebuie
să
aducă
modificări
importante

tuturor
structurilor
și
institu
ț
iilor
sale.
Este
o
tranzi
ț
ie
complexă
și
dificilă,
care
presupune

transformări în toate domeniile.

Beneficiem
de
un
ghid
Occidental
care,
chiar
dacă
nu
este
întotdeauna
foarte
clar,
este,
la

rândul
său
coordonat
de
caracteristicile
înseși
ale
sistemului
interna
ț
ional
existent.
Atunci
când

lipsește
ghidul,
avem
măcar,
în
fa
ț
a
ochilor,
modelul.
Tot
aici,
beneficiem
de
un
ajutor

substan
ț
ial.
Toate
progra mele
de
asisten
ț
ă
oferite
de
Occident,
de
la
cele
umanitare
și
ecologice

și
până
la
cele
de
restructurare
sau
de
reformă
administrativă
și
politică
se
referă
în
exclusivitate

la
această
integrare
externă.
Este,
de
altfel,
și
firesc
să
fie
așa.
Această
tranzi
ț
ie
îndreptată
spre

exterior trebuie neapărat făcută, însă nu trebuie să uităm de tranzi
ț
ia îndreptată spre interior.

În
privin
ț
a
tranzi
ț
iei
orientate
spre
interior,
nu
mai
bene ficiem
nici
de
modele
și
nici
de

asisten
ț
ă
tehnică.
Benef iciem
de
dreptul
sau
posibilitatea
de
op
ț
iune,
dar
este
un
avantaj

îndoielnic
de
vreme
ce
nu
părem
a
fi
foarte
conștien
ț
i
de
nevoia
acestei
a
doua
tranzi
ț
ii.
Mai

beneficiem
de
un
avantaj,
cel
pu
ț
in
la
fel
de
îndoielnic
ca
și
cel
amintit
mai
înainte.
De
acela
de
a

nu face deloc a doua tranzi
ț
ie. Nu există presiuni externe speciale îndreptate în acest sens.

Există
unele
presiuni
interne,
cele
mai
multe
provenind
din
partea
popula
ț
iei,
dar
ele
sunt

difuze
și
lipsite
de
precizie,
de
vreme
ce
nevoia
acestei
a
doua
tranzi
ț
ii
nu
este
încă
conștientizată

nici
la
nivel
economic,
nici
la
nivel
politic.
Nu
există
aproape
nimic
referitor
la
această
a
doua

tranzi
ț
ie
care
să
o
determ ine
și,
prin
aceasta,
să
o
facă
realizabilă.
Nici
criterii
de
decizie,
nici

sisteme
de
valori
–
acestea
sunt
încă
în
refacere
–
nici
nu
este
clar
cine
anume
din
societatea

românească
ar
fi
dispus
să
o
sprijine,
dacă
nu
chiar
să
o
și
facă.
această
a
doua
tranzi
ț
ie,
derutată

de
eșecuri,
de
lipsa
de
sprijin
sau
chiar
de
ignorarea
nevoii
sale,
a
devenit
doar
o
posibilitate
care,

pe
măsură
ce
timpul
ne
îndepărtează
de
momentul
ini
ț
ial
al
lui
decembrie
1989,
devine
tot
mai

pu
ț
in probabilă.,

Dacă
privim
sondajele
de
opinie,
cei
mai
mul
ț
i
dintre
români
sunt
nemul
ț
umi
ț
i
de
ce
s-a

întâmplat
cu
economia
ț
ării
după
revolu
ț
ie,
că
cea
mai
mare
parte
a
popula
ț
iei
a
sărăcit
și
trăiește

acum
chiar
mai
rău,
în
unele
cazuri
decât
înainte
de
revolu
ț
ie.
Sunt
mai
mul
ț
i
oameni
care
se

hrănesc
mai
prost,
deși
acum
magazinele
sunt
pline,
dar
ei
pur
și
simplu
nu-și
pot
permite
să-și

cumpere
mâncarea
de
care
au
nevoie.
Sunt
mai
mul
ț
i
copii
care
nu
se
duc
la
școală
și
un
număr

tot
mai
mare
de
copii
și
tineri
va
părăsi
de
acum
încolo
școala
mai
devreme,
ceea
ce
înseamnă
că

vor
fi
mai
pu
ț
in
instrui
ț
i
decât
genera
ț
iile
care
i-au
precedat.
Sunt
mai
mul
ț
i
bătrâni
care
nu-și

mai
pot
permite
nici
un
fel
de
recreere
și
cărora
pensiile
le
asigură
o
subzisten
ț
ă
tot
mai
precară.

Sunt
tot
mai
mul
ț
i
bolnavi
care
nu-și
mai
pot
plăti
tratamentul
medical
de
care
au
neapărată

nevoie.
Și
sunt
tot
mai
mul
ț
i
adul
ț
i
care
nu
au
unde
să
munceasc ă,
nu
au
cu
ce
să
se
între
ț
ină
și

nu au cu ce să-și între
ț
ină familiile.

În
schimb,
s-au
amplificat
aproape
toate
fenomenele
și
lucrurile
neplăcute.
A
crescut

criminalitatea,
străzile
orașelor
sunt
din
ce
în
ce
mai
pu
ț
in
sigure
și
au
apărut
o
serie
de
delicte

care
până
la
revolu
ț
ie
erau
de
neconceput
în
România,
cum
ar
fi
drogurile
și
criminalii
înarma
ț
i

cu arme de foc.

Corup
ț
ia
adminis tra
ț
iei
și
conducătorilor
economici
s-a
amplificat
până
a
reușit
să
se

transforme,
din
excep
ț
ie,
în
regula
de
aur
a
succesului
în
afaceri.
Serviciile
sanitare
s-au

înrăută
ț
it
în
loc
să
se
îmbunătă
ț
ească,
în
spitale
continuă
să
nu
se
găsească
medicamentele

necesare,
îngrijirea
bolnavilor
să
fie
aproximativă,
iar
hrana
proastă,
în
ciuda
valurilor
de

ajutoare
ș
i acte de filantro pie făcute de comunitatea
ț
ărilor dezvoltate în sprijinul României.

Orașele
continuă
să
fie
murdare,
pline
de
gropi,
prost
aprovizionate
cu
energie,
apă
și

căldură,
iar
serviciile
publice,
de
la
po
ș
tă
și
telefoane
și
pînă
la
transporturi
și
ordine
publică

continuă
să
fie
sub
standardele
europene
minime,
deși
pre
ț
urile
lor
au
crescut
vertiginos
în

ultimii
cinci
ani.
Și,
ca
un
simbol
al
tuturor
acestora,
construc
ț
iile
neterminate
ale
lui
1989
rămân

în
continuare
neterminate.
Peste
toate
acestea
se
întinde
optimismul
oficial.
În
toate
timpurile
și

în
toate
regimurile,
guvernan
ț
ii
au
fost
optimiști
și
au
văzut
cu
predilec
ț
ie
jumătatea
cea
plină
a

paharului, cea plină cu realizări.

Peste
optimismul
bilan
ț
urilor,
se
suprapune
optimismul
și
mai
accentuat
al
privirii

aruncate
în
viitor.
Cel
pu
ț
in
la
fiecare
șase
luni,
primul
ministru
în
exerci
ț
iu
sau,
uneori,
întregul

guvern,
se
adresează
popula
ț
iei
anun
ț
ând
că
foarte
curând,
chiar
din
trimestrul
următor
uneori,
va

începe
atât
de
așteptata
redresare
economică.
Este
evident
că,
cu
fiecare
dintre
aceste
discursuri,

guvernan
ț
ii
vor
să
convin gă
popula
ț
ia
că
au
guvernat
bine,
că
există
realizări,
iar
aceste
realizări

se
vor
concretiza
cât
de
curând
în
binefaceri
pentru
cei
guverna
ț
i.
O
asemenea
atitudine
a

guvernan
ț
ilor
nu
are
de
ce
să
ne
mire.
Dar,
de
fiecare
dată
o
mare
parte
a
popula
ț
iei
a
dat
crezare

acestor discursuri și prezentări în roz a situa
ț
iei.

Ideea
de
bază
a
omului
obișnuit,
după
ce
ascultă
un
asemenea
discurs
rostit
la
televiziune

sau
în
fa
ț
a
parlamentului
este
că,
la
urma
urmei,
lucrurile
nu
stau
chiar
așa
de
rău,
uite
câte
ceva

s-a
mai
făcut
și,
în
curând,
va
fi
mult
mai
bine
ca
acum.
Aceasta
atitudine
împăciuitoare
a
omului

de
rând
nu
dovedește
credibilitatea
guvernan
ț
ilor,
așa
cum
le
place
lor
să
creadă.
Ea
arată
numai

cât
de
dornică
este
popula
ț
ia
să
poată
spera,
să
poată
privi
cu
încredere
spre
un
viitor
mai
bun,

dacă
nu
imediat,
măcar
rezonabil
de
apropiat.
Pentru
a
fugi
de
necazurile
prezentului,
unii
se

refugiază în trecut.

Urmându-
ș
i guver nan
ț
ii, popula
ț
ia României preferă să se refugieze în viitor.

Nu
este
ușor
pentru
că,
desigur,
optimismul
oficial
a
fost
de
fiecare
dată
infirmat
de

realitate.
Asta
nu
i-a
descurajat
pe
guvernan
ț
i
să
fie
optimiști,
iar
pe
oameni
să-i
ia
în
serios.
Atât

pe
guvernan
ț
ii
care
sunt
la
guvernare,
cât
și
pe
guvernan
ț
ii
care
sunt
în
opozi
ț
ie.
To
ț
i
sunt

guvernan
ț
i,
dar
desigur,
predicile
lor
sunt
diferite.
În
vreme
ce
guvernan
ț
ii
care
sunt
la
guvernare

subliniază
realizările
și
le
așează
ca
temei
ale
speran
ț
elor
proiectate
spre
viitor,
guvernan
ț
ii
care

sunt
în
opozi
ț
ie
subliniaz ă
nerealizările
și
așează
ca
fundament
al
unui
viitor
pe
care
și
ei
îl
văd

în
roz,
trecerea
lor
din
opozi
ț
ie
la
guvernare.
Și
unii
și
al
ț
ii
afirmă
aceleași
bune
inten
ț
ii
și,
mai

ales,
aceleași
obiective,
fiecare
manifestându-și
încrederea
că
este
capabil
să
le
atingă
și

convingerea
că
"ceilal
ț
i"
sunt
incapabili
să
o
facă,
fie
din
incompeten
ț
ă,
fie
din
rea
inten
ț
ie,
fie

din amândouă.

Aceste
obiective,
care
adunate
la
un
loc
reprezintă
re
ț
eta
fericirii
tuturor
în
România,
nu

sunt
altceva
decât
obiectivele
guvernărilor
anterioare.
Ele
presupun
aplicarea
acelorași
măsuri

care, până atunci, au dat greș și cam aceleași explica
ț
ii ale eșecului.

Criza
economică
se
datorează,
în
parte,
și
unei
crize
de
management.
O
criză
de

management
într-o
companie
se
rezolvă
de
regulă
prin
schimbarea
managerilor
existen
ț
i
cu
unii

noi,
dar
o
criză
de
management
la
nivel
na
ț
ional
nu
se
poate
rezolva
pentru
că
nu
există
noi

manageri.
Ar
trebui,
pe
de
o
parte,
reeduca
ț
i
cei
existen
ț
i,
iar,
pe
de
altă
parte,
trecut
la
pregătirea

masivă
și
sistematică
a
unor
manageri
noi
și
tineri.Criza
economică
este
singura
despre
care
nu

se poate să nu se recunoască că este o criză.

Revolu
ț
ia
a
fărâm at
principiul
egalitarist
și
l-a
înlocuit
cu
un
principiu
elitist.
Principiul

elitist
afirmă
că
într-o
societate
se
constituie
elite,
iar
acestora
li
se
cuvinte
mai
mult,
ba
chiar

mult
mai
mult
decât
oamenilor
de
rând
din
acea
societate.
Nu
s-a
afirmat
niciodată
clar
cum
se

pot
constitui
aceste
elite,
dar
ele
au
izbucnit
practic
imediat
după
revolu
ț
ie,
grupându-se
în
cel

pu
ț
in
două
categorii:
o
elită
a
puterii
și
o
elită
a
banilor,
care
se
excludeau
reciproc.
Dar
foarte

repede,
cele
două
elite
au
început
să
se
apropie
una
de
cealaltă
pentru
că
evident
aveau
nevoie
să

se
sprijine
reciproc.
Puterea
politică
și
administrativă
are
nevoie
de
bani
pentru
a
se
men
ț
ine,
iar

elita
de
avere
are
nevoie
de
sprijin
politic
și
administrativ
pentru
a-și
avea
banii
în
siguran
ț
ă
și,

mai
ales,
pentru
a
face
și
mai
mul
ț
i
bani.
Astfel
că,
o
primă
caracteristică
a
crizei
sociale
care
se

dezvoltă
în
România,
ca
o
urmare
directă
a
revolu
ț
iei
și
a
tranzi
ț
iei
care
i-a
urmat,
este

polarizarea
socială.
Cele
două
elite,
pe
de
o
parte,
și
grosul
popula
ț
iei
pe
de
altă
parte,
tind
să
se

depărteze
tot
mai
mult
una
de
alta
în
privin
ț
a
veniturilor,
condi
ț
iilor
de
trai
(de
la
mâncare,

locuin
ț
ă
și
îmbrăcăminte
până
la
accesul
la
educa
ț
ie,
timp
liber
și
servicii
sociale)
și
chiar
și
a

unor
elemente
ale
calită
ț
ii
vie
ț
ii
cum
ar
fi
drepturile
omului
sau
libertă
ț
ile
individuale,
care,

teoretic, nu depind de locul ocupat în societate, dar, practic ajung să depindă..

Polarizarea
în
România
se
face
printr-o
dublă
mișcare.
În
vreme
ce
elitele
achizi
ț
ionează

tot
mai
multă
putere
și
averi
tot
mai
mari,
ridicându-se
astfel
deasupra
nivelului
mediu
în
toate

aspectele
vie
ț
ii
cotidiene ,
majoritatea
popula
ț
iei
face
un
drum
invers.
Popula
ț
ia
pierde
tot
mai

mult
din
putere
și,
mai
ales,
sărăcește
cu
tot
atâta
rapiditate
cu
care
elitele
se
îmbogă
ț
esc.
Cu

această
ocazie
nu
numai
că
elitele
își
ridică
semnificativ
nivelul
de
trai
peste
cel
avut
înainte
de

revolu
ț
ie, ceea ce nici nu este rău deloc.

Dar,
în
același
timp
polarizarea
se
produce
și
pentru
că
majoritatea
popula
ț
iei
își
coboară

nivelul
de
trai
mult
sub
cel
avut
înainte
de
revolu
ț
ie.
Iar
acest
lucru
în
România
nu
este
de

suportat.
România
avea
un
nivel
de
trai
extrem
de
scăzut
încă
înainte
de
decembrie
1989.

Scăderea
lui
în
continuare
este
inacceptabilă.
Și,
cu
toate
acestea,
el
a
început
să
scadă
încă
din

1991, iar scăderea s-a accentuat și mai mult în ultimii ani.

O
elită
trebuie
să
propună,
să
sus
ț
ină
ș
i
să
instituie,
iar
societatea
trebuie
să
fie
de
acord

cu
criteriile
după
care
se
fac
inegalită
ț
ile.Din
această
cauză,
discu
ț
ia
despre
elite
este
în
bună

măsură
lipsită
de
sens.
Preocuparea
principală
nu
trebuie
să
o
reprezintă
elitele,
ci
majoritatea

popula
ț
iei
și
mișcarea
socială
negativă
care
are
loc
la
nivelul
acesteia.
S-ar
putea
să
nu
fie
grav,

ba
chiar
să
fie
benefic
că
un
număr
mic
de
cetă
ț
eni,
să
zicem
unu
la
sută
din
popula
ț
ie,
se

îmbogă
ț
ește
acumulând
milioane
de
dolari
în
averi
personale.
Dar
sigur
este
extrem
de
grav
că

peste
nouăzeci
la
sută
din
popula
ț
ie
a
sărăcit
material
și
se
degradează
spiritual,
uman
și
chiar

biologic. Iar acest lucru este inacceptabil.