PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR [624525]

UNIVERSITATEA BABEȘ BOLYAI CLUJ NAPOCA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
EXTENSIA NĂSĂUD
Stilurile parentale și atitudinea copiilor și
a părinților în legatură cu acestea
Coordonatori;tiințifici: Propunător:
Lect. univ. dr. Catalano Horațiu
Prof. Drd. Dorel Bidică Bulea (Roman) Viorica Elena
2012

CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………………………………………… 4
CAPITOLUL I………………………………………………………………………………………………… 6
I.1..Scurt istoric al familiei și relației părinte-copil ……………………………………………. 6
I.1.2. Definirea familiei …………………………………………………………………………………. 7
I.1.3. Tipuri de familie …………………………………………………………………………………. 10
I.1.3.1. Familii nucleare ……………………………………………………………………………. 11
I.1.3.2. Familii extinse ……………………………………………………………………………… 12
I.1.3.3. Familii monoparentale ………………………………………………………………….. 12
I.1.3.4. Familii vitrege ……………………………………………………………………………… 14
I.1.3.5. Familii de homosexuali/lesbiene …………………………………………………….. 16
I.1.3.6. Cupluri care coabitează …………………………………………………………………. 17
I.1.3.7. Familii întemeiate de adolescenți ……………………………………………………. 17
I.1.3.8. Familii alcătuite dintr-o singură persoană ………………………………………… 18
I.1.3.9. Familii cu un singur părinte …………………………………………………………… 18
I.1.3.10 Familii de tipul soț – soție …………………………………………………………….. 18
CAPITOLUL II……………………………………………………………………………………………… 20
II.1. Funcțiile familiei …………………………………………………………………………………. 20
II.1.1.Susținerea fizică și grija față de membrii familiei ………………………….. 20
II.1.3. Socializarea copiilor pentru rolurile de adulți ……………………………………. 20
II.1.4. Controlul social al membrilor ………………………………………………………….. 20
II.1.5. Păstrarea moralității familiei și a motivației de a face performanță în
familie și în alte grupuri …………………………………………………………………………… 20
II.1.6. Producerea și consumul de bunuri și servicii …………………………………….. 21
II.2. Socializarea și formarea comportamentului pro – social …………………………… 22
CAPITOLUL III…………………………………………………………………………………………….. 25
III.1. Relația copil – familie ………………………………………………………………………….. 25
III.2. Tipuri de părinți ………………………………………………………………………………….. 26
III.2.1 Părinții autoritari …………………………………………………………………………… 26
III.2.2. Părinți hiperprotectori …………………………………………………………………… 27
III.2.3. Părinți indulgenți ………………………………………………………………………….. 27
2

III.2.4. Părinții severi ………………………………………………………………………………. 27
III.3. Personalitatea copilului ……………………………………………………………………….. 28
III.4. Educația în cadrul familiei …………………………………………………………………… 29
III.5. Stiluri parentale ………………………………………………………………………………….. 32
III.5.1. Clasificare după Adina Băran-Pescaru …………………………………………….. 32
III.5.2. Clasificarea după Diana Baumrind …………………………………………………. 35
III.6. Consecințele stilurilor parentale asupra dezvoltării copilului …………………….36
CAPITOLUL IV…………………………………………………………………………………………….. 39
IV.1. Stabilirea temei cercetării …………………………………………………………………….. 39
IV.2. Obiectivele proiectului de cercetare ………………………………………………………. 39
IV.3. Formularea ipotezelor ………………………………………………………………………….. 40
IV.4. Eșantionul de subiecți ………………………………………………………………………….. 40
IV.5. Stabilirea tipului de cercetare și a instrumentului folosit ………………………….. 40
IV.6. Analiza datelor ……………………………………………………………………………………. 41
IV.6.1. Analiza comparativa a două grupuri de copii ……………………………………. 41
IV.6.2. Stabilirea stilurilor parentale (analiza opiniilor părinților si copiilor) ……54
Concluzii………………………………………………………………………………………………………. 57
Propuneri………………………………………………………………………………………………………. 60
ANEXE………………………………………………………………………………………………………… 61
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………. 67
3

MOTTO: „Copiii sunt viitorul, dar viitorul depinde și de educația lor.”
OVIDIU KEREKES
Introducere
“Cea mai importantă instituție a societății este familia. O mare parte
din ceea ce suntem, fie bună, fie rea, o datoram familiilor noastre.”
(Adina Băran- Pescaru).
În cursul dezvoltării ontogenetice, ființa umană trece prin atape succesive
care-i permit să treacă de la situația de dependență totală (biologică și socială), la cea
de independență.
Perioada de sarcină este relativ lungă la om (280 zile), timp în care creșterea
embrionului și apoi a fătului este vertiginoasă. În această perioadă produsul de
concepție se află într-o permanentă dependență totală de organismul mamei. În
momentul nașterii, prin secțiunea cordonului ombilical, nou-născutul, devine
independent biologic, dar este încă foarte dependent social. El are nevoie de prezența
mamei, care este indispensabilă.
Relația cu mama, apoi cu întreaga familie transformă copilul într-un individ
independent social la sfîârșitul adolescenței. Tânărul se poate separa de familia sa
doar atunci când a devenit și independent economic. Perioada corespunde maturizării
fizice, cognitive și sociale. Abia după aceea sarcina familiei s-a încheiat.
Examinarea situației cuplului părinți-copii de-a lungul timpului, poate conduce
la concluzia că nimic nu s-a schimbat din punctul de vedere al trecerii de la
dependența la independența ființei umane, însă referitor la relația părinți –copii din
perspectiva tutelei unele societăți au suferit modificări.
În această lucrare voi încerca să surprind universul relației dintre părinți și
copii.
Fiecare persoană știe ce este aceea o relația, dar prea putini părinți se gândesc
la modalitataea în care își educă, disciplinează, copilul și nu se gândesc la nevoile
fundamentale ale copilului, copiilor lor.
Oamenii nu se preocupă în a găsi un mod corect de a disciplina copiii, de a-si
forma un stil parental, ci preiau fără a se gândi modelele parentale ale părinților lor și
nu numai, așa cum sunt ele, bune sau rele.
Am ales această temă pentru că mi se pare un subiect deosebit de important
pentru societatea noastră cât și pentru oricare alta societate.
4

În primul capitol al lucrării voi prezenta pe scurt familia și locul copilului în
cadrul ei, deoarece nu se poate vorbi despre relațiile din cadrul unei familii fără a
clarifica întâi ce anume este aceasta.
Capitolul cel mai important al acestei lucrări este cel în care voi prezenta
stilurile parentale, un subiect care deși ar trebui să fie vast, nu este deloc așa.
“Relațiile de comunicare care se stabilesc între individ și diferiți agenți ai
societății au ca rezultat pregătirea acestuia pentru viață, într-un mediu socio -cultural
dat. Așadar, este vorba de procesul prin care individul asimilează elementele sociale și
culturale ale mediului: valori, simboluri,abilități sociale, norme de conduită, pattern-
uri comportamentale specifice grupului din care face parte sau societății în ansamblul
său, pe care le integrează în structura personalității sale și prin aceasta se adaptează la
mediul social în care urmează să trăiască”.
(I.Albulescu; Mirela Albulescu., Cetățenia democratică O provocare pentru
educație. Pg. 109)
Subiectul acesta al relației dintre părinți și copii, precum și cel al stilurilor
parentale nu a primit o foarte mare preocupare în România, probabil că va mai trece
un timp pană când se va acorda suficientă importanță acestui subiect, până când se va
realiza ca este un factor cheie pentru întreaga societate.
5

CAPITOLUL I
I.1..Scurt istoric al familiei și relației părinte-copil
Din momentul în care se naște și până la sfârșitul adolescentei, copilul se află
într-o relație de dependență față de părinții lui, în special față de mamă, familia fiind
cea care ar trebui să îi satisfacă toate nevoile (de la cele simple, precum hrana,
îmbrăcămintea pana la cele complexe, cum ar fi asigurarea unei educații adecvate,
împlinirea personalității, etc. Gradul de dependență scade o dată cu înaintarea în
vârstă, astfel că după vârsta de 18 ani copilul este considerat că fiind adult,deoarece
acesta atinge maturitatea din punct de vedere cognitiv și sexual și ar trebuie să fie
independent.
Toate societățile s-au centrat pe familie. Deși formele familiei au fost puternic
diefrite de la o societate la alta, există modele din cele mai vechi timpuri, care ne spun
mult despre rolul familiilor în zilele noastre, despre poziția acesteia în lumea secolului
XXI. Atenția publică s-a centrat în mod evident pe formele divergente de familie, în
special pe cele alcătuite dintr-un singur părinte, precum și pe problemele diverse,
văzute de cele mai multe ori ca aparținând familiei, cum ar fi: violența și abuzul.
Există astăzi o “dezintegrare”a modelelor tradiționale ale familiei și un “viitor
nesigur” al instituției familiale, așa cum susțin unii analiști sau familia și căsătoria
sunt “indinspensabile în asigurarea bunăstării copiilor și societății”, așa cum afirmă
alții.
Familia este deosebit de importantă deoarece primele noastre legături le avem
cu membrii familiei, care ne fac să înțelegem cine suntem și după ce reguli operează
mediul înconjurător. Părinții ne oferă mai mult decât un nume de familie. În cadrul
protejat al familiei se formează primele concepții refritoare la gîndire, și la modul în
care o să ne guvernăm existența.
Antropologul Claude Levi-Strauss, consideră că “familia are o natură duală.
Pe de o parte, relațiile familiale se bazează pe nevoile biologice și de supraviețuire ale
părinților și copiilor, iar pe de altă parte, viața familiei este supusă constrângerilor
sociale.”
Dintre toate relațiile de tip social, cele stabilite între părinți și copii sunt cel
care creează cele mai durabile punți între prezent,trecut și viitor.
6

Se știe faptul că după al doilea război mondial au apărut mari schimbări în
viața de familie, la întoarcerea trupelor.
La fel și perioada anilor `50- `60, când mamele, tații și copiii înfruntau viața
împreună (perioada lui Gheorghe și a Anei).
Poate că “nu a existat niciodată o vârstă de aur a familiei”, iar noi trebuie să
încercăm să facem tot ceea ce ne stă în putință pentru a ne crește copiii, să îi
respectăm pe ceilalți membrii ai familiei și să avem puterea și credința de a spera că
orânduind toatea acestea “sădim semințele unei comunități liniștite și respectabile în
viitor.” (Adina Băran -Pescaru)
I.1.2. Definirea familiei
Ce este familia?
Când se discută referitor la familie, se începe de obicei cu o definiție a
termenului. Începem prin a afirma că familia este un grup de indivizi,legați prin….
Este foarte dificil să enunțăm prin ce sunt legate familiile, noi suntem de acord ca nu
există o definiție generală a familiei, care să se potrivescă fiecărei familii în parte, de
aceea fiecare familie este atât de diferită și nu există familie care să fie exact ca a
noastră.
Oare de cate ori ne-am gândit la acest lucru? Pentru cei mai mulți dintre noi
familia reprezintă un grup de oameni legați intre ei fie prin sânge, fie prin nume, fie
prin interese comune.
Uitându-ne în dicționar descoperim că familia reprezintă un grup social
fundamental tipic alcătuit din doi părinți și copiii lor. Aceasta este probabil una dintre
cele mai simple și mai scurte definiții date familiei.
Însă aceste criterii prin care este definita familia nu se potrivesc tuturor
cazurilor, deoarece familiile sunt de foarte multe tipuri și nu se aseamănă între ele.
Fiecare familie în parte este diferită, ea este unică în modul ei, așa cum fiecare
persoană este diferită.
O altă definiție a familiei ne spune că aceasta reprezintă „doua sau mai multe
persoane care împart scopuri și valori comune, au îndatoriri unul față de celalalt pe
termen lung și de obicei locuiesc împreuna în același loc.”
Aș spune că aceasta definiție este mai potrivită, deoarece gradul de
generalizare este mai mare și astfel lasă loc mai multor tipuri de familii să se
încadreze în ea.
7

O definiție și mai simplista spune că familia reprezintă toți membrii unei
gospodarii locuind sub același acoperiș”.
Însă ce se întâmpla cu copilul ai căror părinți sunt divorțați? Dacă aceștia nu
mai locuiesc sub același acoperiș înseamnă că acel copil nu are o familie? După cum
observăm, definiții atât de simpliste precum cele de mai sus, nu sunt tocmai potrivite
pentru a defini cu exactitate familia.
Sociologii au încercat însă să redefinească termenul „familie”, astăzi existând
o multitudine de opinii în ceea ce privește sensul acestui cuvânt.
Kari Moxnes spune despre familii că ele reprezintă: „relațiile dintre oameni,
cum sunt cele dintre părinți, dintre părinte și copii, precum și relațiile dintre frați.
Familia înseamnă o instituție și o ideologie – ideologii despre relațiile dintre sexe,
dragostea materna și intimitatea familiei. Familiile locuiesc în gospodării și sunt astfel
responsabile de producere, reproducere și consum, toate organizate în moduri
diferite.”
Prin aceasta definiție, Moxnes consideră familia o instituție și o ideologie,
ajutând astfel la o mai buna înțelegere a conceptului.
Deși ultimele rapoarte publicate de către criticii sociali considera familia o
instituție sociala depășită, ea încă există.
Arnlaug Leira considera că „de obicei, termenul “familie” se referă la cel
puțin două persoane – fie adulți care împart același pat și aceeași masă – conform unei
expresii norvegiene – fie unul sau mai mulți adulți care își asumă responsabilitatea
parentală pentru unul sau mai mulți copii.
Se poate referi, de asemenea la unul sau mai mulți copii adulți, care împart
locuința cu părinții lor.”
Claude Guldner consideră că pentru o înțelegere mai bună a funcționarii
familiei trebuie explorate toate ariile de cuprindere a acesteia. în principiu, familiile se
aseamănă nu doar prin sistemele ideologice, dar și prin organizare, credințe și
structură.
Fiind sisteme, familiile interacționează cu alte sisteme importante din
societate.
Cele mai importante sisteme care interacționează și influențează și care la
rândul lor sunt influențate de familie, sunt: familia extinsă, prietenii, domeniul de
activitate, contextul educativ, valorile care ne ghidează (cum ar fi biserica), timpul
liber și comunitatea, precum și cei care ne conduc.
8

Atunci când formulam o definiție a cuvântului familie trebuie să ținem cont cu
sistemele prezentate mai sus.
Calfred Broderick consideră că „familia este structura umană evolutivă cea
mai puternică”. El crede că ea va rezista în timp mai mult decât orice alt sistem.
Consideră de asemenea, că cea mai clara dovadă este faptul că familia poartă cu sine
urme de cultură și civilizație trecute și transmite la rândul sau mare parte din
caracteristicile acestora. Aproape toți membrii societății (copii, bâtlani, persoane cu
handicap, bolnavi, șomeri) își găsesc susținerea în cadrul familiei.
Broderick afirma: „Poate că nimic nu demonstrează mai puternic rezistenta
evolutivă a familiei decât recordul sau de supraviețuire în condiții în care politica
sociala dorea s-o distrugă (Rusia – 1920 și 1930). A supraviețuit celor mai cumplite
războaie. Guvernele apar și dispar, intr-adevăr, dar structura de bază a familiei se
perpetuează de la o generație la alta.
O definiție mai complexă a familiei este dată de institutul canadian pentru
familie Vanier. Acesta o definește astfel: „Familia este definită ca orice combinație
de două sau mai multe persoane, care relaționează în timp prin legături de acord
reciproc, naștere și/sau adopție sau plasament și care își asumă împreunaă
responsabilități de tipul următor:
►susținere fizică și grijă față de membrii grupului;
►adăugarea de noi membri prin procreare și adopție;
►socializarea copiilor;
►controlul social al copiilor;
►producere, consum și distribuire a bunurilor și serviciilor;
►hrana afectivaă– dragoste.”
Deși definiția de mai sus este destul de cuprinzătoare, totuși cea mai faimoasa
și răspândita definiție a familiei este cea data de Murdock. El definește familia ca:
„grup social caracterizat printr-o locuință comună, cooperare economica și
reproducere. Include adulți de ambele sexe, cel puțin doi dintre aceștia întreținând
relații sexuale aprobate social, și unul sau mai mulți copii, proprii sau adoptați.”
Aceasta definiție clasica a fost reformulata de către Rose Laub Coser intr-un
mod mai modern. El considera familia că fiind „un grup, ce manifestă următoarele
atribute organizaționale: își are originea în căsătorie constă în șot, șotie și copii
născuți din căsătoria lor, deși alte rude își pot găsi un loc aproape de grupul nucleu, iar
grupul e unit prin drepturi și obligații morale, legale, economice, religioase și sociale
9

(inclusiv drepturi și restricții sexuale, precum și sentimente valorizate social, cum
sunt: dragostea, atracția, respectul față de părinți și admirația).”
Adina Baran-Pescaru consideră că definiția familiei ar trebui să aibă un grad
mai mare de generalitate, astfel încât să cuprindă toate tipurile de familie existente.
Ea consideră că „familia este un grup social, care sau poate sau nu să includă
adulți de ambele sexe (de exemplu, familiile cu un singur părinte), poate sau nu poate
include unul sau mai mulți copii (de exemplu, cuplurile fără copii), care pot sau nu să
fie căsătoriți din căsătoria lor (de exemplu, copiii adoptați sau copiii unui partener
dintr-o căsnicie anterioară).
Relația dintre adulți poate sau nu să aibă originea în căsătorie (de exemplu,
cuplurile care coabitează), ei pot sau nu să împartă o locuința comună (de exemplu,
cuplurile care fac naveta). Adulții pot sau nu să coabiteze sexual, iar relația poate
sau nu să implice sentimente valorizate social, cum sunt: dragostea, atracția,
respectul față de părinți și admirația.” (curs. Prof. Cătalin Glava)
În enciclopedia virtuală Wikipedia găsim dată următoarea definiție: “O
familie este formată dintr-un grup domestic de persoane (sau un număr de grupuri
domestice), de obicei legate prin naștere sau căsătorie, sau de relații comparabile –
inclusiv parteneriate domestice, coabitație, adopție, nume de familie sau în unele
cazuri proprietate. (așa cum se întâmpla în Imperiul Roman).
I.1.3. Tipuri de familie
Familia nu mai este astăzi așa cum era în vremuri trecute. O dată cu
dezvoltarea omului, s-a dezvoltat și familia, formele pe care aceasta o îmbracă.
Modele vechi de familii au început să dispară și au apărut modele noi, dintre care
unele nici acum nu sunt acceptate în totalitate de întreaga societate.
Avem tendința să credem că înainte nu exista decât un tip de familie, și anume
cea tradițională, dar dacă ne uitam înapoi în istorie vom observa că tipurile de familie
difereau foarte mult de la o societate la alta, de la o cultură la alta.
Caleidoscopul familiilor este aproape nesfârșit, însă fiecare crede în felul său
în anumite valori ale familiei și luptă pentru acestea. Indiferent de structură, familia
va însemna întotdeauna dragoste, grijă și dorința de a ocroti.
10

Institutul pentru familie Vanier descrie în anul 1994 șase
tipuri de familie
Acestea sunt:
►familiile nucleare
►familiile extinse
►familiile vitrege (sau recombinate, reconstituite, amestecate)
►familii cu un singur părinte (monoparentale)
►familii de homosexuali/lesbiene
►cupluri care coabitează și căsătorii convenționale
I.1.3.1. Familii nucleare
Adina Baran-Pescaru descrie astfel familia nucleară:
„Familia nucleară conține adesea un cuplu căsătorit, partenerii fiind părinții
unor copii biologici sau adoptați; toți membrii locuiesc împreună în același cămin.
Acest tip de familie este considerată de cercetători „familia intactă”, semnificând
faptul că familia nu a trecut printr-un divorț, o separare, sau moartea unui membru.”
(p 19).
Căminul devine un loc vrăjit, în acre familia nu doar viețuiește, ci are chiar
propriile imagini și ritualuri, ca o familie ideală. Își tezaurizează portretele, amintirile,
adoptă coduri stricte de etichetă, transformă stagiile de trecere ale copiilor de la o
perioadă la alta( naștere, botez), în ritualuri de familie, folosește numele de familie
mult mai mult, și se atașează mai mult de animalele de casă.
Studiile istorice au arătat că structura familiei a fost mai puțin schimbată de
urbanizare și industrializare, decât se credea. Familia nucleară a fost gruparea
preindustrială ce a mai răspândită și este încă unitatea de bază a organizării sociale.
Familia modernă diferă de formele tradiționale timpurii prin funcții, compoziție și
ciclu de viață și prin rolurile bărbatului și ale femeii.
Slujbele profesionale sunt, de obicei separate de grupul afamiliei, membrii au
ocupații diferite și lucrează în locuri diferite. Educația este furnizată de stat sau de
instituții specializate, experiențele de tip religios, precum și petrecerea timpului liber
se consumă în afara casei. Familia este responsabilă de socializarae copiilor, iar in
acest caz, influența celor de aceeași vârstă și mass media au un rol important.
11

Începând cu 1970, familia nucleară a cedat, într-o anumită măsură, ăn favoarea
structurilor modificate, ce include familia cu un singur părinte, familia vitregă și pe
cea în acre nu există copii.
I.1.3.2. Familii extinse
Familia extinsă se referă în cele mai multe dintre cazuri la familia nucleară, la
care se adăugă rude ale acestora, părinți, frați, surori ai celor doi membrii ai cuplului.
Datorită dezvoltării treptate a familiei, acum putem spune când ne referim la familia
extinsă că este compusă din familia nucleară la care se adăugă rude de mai multe
tipuri: biologic, vitreg și adoptiv.
De obicei, frustrările cele mai mari le resimt cei din generația de mijloc,
simțindu-se prinși între grija pentru copiii lor, și grija pentru părinții lor.
Se pare că familiile extinse sunt foarte răspândite și comune mai multor
societăți. De exemplu, este foarte des întâlnit modelul familiei în care părinții trăiesc
cu fiul sau fiica și cu familia acestora.
Claude Masset spune, scriind despre preistoria familiei: “deși putem doar să
facem speculații despre cum arăta familia acum 5000 sau 10000 de ani, știm că în
anul 3000 ÎH., când a fost inventat scrisul, existau aceleași forme de organizare a
familiei, pe care le găsim și astăzi.
Masset mai spune că „în perioada în care familia intra în istorie, relațiile
sistemelor familiale atinseseră un grad de organizare și complexitate, care nu a mai
fost depășit de atunci.”
I.1.3.3. Familii monoparentale
Familia monoparentală face parte din ceea ce cercetătorii au numit familie
non-tradițională. Acest tip de familie se formează în urma decesului unuia dintre soți,
în urma divorțului sau separării soților sau din persoane care au copii deși nu au fost
niciodată căsătorite.
Pentru a putea preveni apariția familiilor cu un singur părinte ar trebui să se
încerce o reducere a divorțurilor. Acest lucru este greu de realizat, deoarece nu poți
convinge persoane care sunt nepotrivite una pentru cealaltă să nu divorțeze mai ales în
cazul în care acestea sunt hotărâte. Chiar daca ar fi posibil, acest lucru nu vine în
întâmpinarea nevoilor copiilor, aceștia rămânând captivi într-o familie în care există
12

profunde neînțelegeri, și care de multe ori prezintă un risc mai mare de abuz sau
abandon.
În cultura noastră, familiile monoparentale sunt privite într-un mod negativ,
mai ales datorită faptului că se consideră că acei copiii care cresc într-o familie cu
ambii părinți se dezvoltă mai armonios decât cei proveniți din familii cu un singur
părinte.
În anul 1993, în revista Whitehead un articol afirma: „Conform unor date
statistice evidente copiii din familii dezrădăcinate prin divorț sau cei proveniți din
afara căsătoriei se descurca mai greu decât cei din familiile intacte.”
Concluzia unui studiu realizat de Richards Schmiege , în anul 1994 este aceea
conform căreia: “copiii care cresc într-o familie cu un singur părinte biologic trăiesc
mai rău, în general, decât cei crescuți de ambii părinți, care locuiesc împreună,
indiferent de rasa și mediul educațional al acestora, indiferent de faptul că copii sunt
sau nu căsătoriți atunci când se naște copilul, și indiferent de faptul că părintele care
locuiește cu el se recăsătorește sau nu.”
Acest studiu a scos la iveala consecințele negative pe care acest lucru îl are
asupra copiilor. “De pilda, ei pot suferi depresii puternice și pot fi stresați în plan
emoțional, pot afișa un comportament nepotrivit la școala, pot avea dificultăți de
învățare și pot fi forțați să preia responsabilități de adult, de timpuriu. Ajunși la
maturitate, acești copii vor avea tendința să-si formeze și ei la rândul lor astfel de
familii, vor avea realizări materiale și profesionale scăzute, și pot avea dificultăți de
formare a unor relații de durată cu partenerii.”
Se pare că există anumiți factori care diferențiază copiii proveniți din familii
monoparentale de ceilalți.
Mc Lanahan & Sandefur (1994) consideră că venitul scăzut, îndrumarea
parentală inadecvată, neacordarea atenției cuvenite din partea părintelui, schimbarea
frecventă a domiciliului și lipsa de legături cu comunitatea constituie mari
dezavantaje pentru ei.
Adina Baran-Pescaru consideră că familiile din această categorie se confruntă
cu mai multe dificultăți, cum ar fi:
►probleme de vizitare și custodie
►efectele menținerii conflictului dintre părinți
►mai puțin oportunități pentru părinți și copii de a-si petrece timpul
împreuna
13

►efectele despărțirii asupra performanțelor școlare ale copiilor și asupra
relațiilor lor cu copiii de aceeași vârstă
►destrămarea relațiilor cu familia extinsă
►probleme cauzate de întâlnirile părinților cu alți parteneri și intrarea
acestora într-o nouă relație.
Este evident faptul că în societatea tradițională nici femeile și nici bărbații nu
au fost pregătiți pentru a-și crește singuri copiii, pentru a fi părinți unici. Cei aflați în
această situație sunt obligați să trăiască din venituri mici, sunt obligați să găsească o
cale de a colabora cu celălalt părinte și își redefinesc relația cu copiii.
I.1.3.4. Familii vitrege
Acest tip de familii se formează prin recăsătorirea foștilor parteneri dintr-un
cuplu. Astfel, noul șoț, respectiv noua șoție devin mamă/tată vitregi pentru copiii
noului partener, la fel și noul partener pentru eventualii copiii ai șoțului/șoției.
În familia care se formează după recăsătorire, copiii celor doi parteneri devin
frați vitregi, iar orice copil care se naște sau este adoptat de familia nou formată
devine frate vitreg ai copiilor din vechile căsătorii, deoarece au un părinte comun.
În cazul în care părintele unic locuiește cu cineva în concubinaj, respectiva
persoană devine „co-părinte”. Se numește astfel și partenerul aflat într-o relație
homosexuală, care împarte responsabilitățile casei și pe cele de părinte cu părintele
natural sau adoptiv al copilului.
Familia vitregă este creată astfel printr-un nou mariaj al părintelui unic. Acest
tip de familie mai poate fi compusă și din: un părinte cu copiii săi și un alt părinte fără
copii, un părinte cu copiii săi și un alt părinte ai cărui copii locuiesc în altă parte.
Este posibil că părintele vitreg să adopte, legal, copiii din prima căsătorie ai
șoțului/șoției., cu condiția că tatăl sau mama biologic (ă) să fie absent (ă),
nepretinzând deloc custodia copilului, fie să acorde permisiunea părintelui vitreg de a-
i adopta copilul.
În cadrul familiilor tradiționale, părinții vitregi erau văzuți într-un mod negativ
și erau excluși de la drepturile și obligațiile familiale. În acea perioadă familiile
vitrege se formau,de obicei, prin moartea unuia dintre părinți, spre deosebire de azi,
când ele se formează mai mult în urma divorțului și recăsătoriei.
14

În cadrul acestui tip de familie, o atenție deosebită trebuie acordată nevoilor
copiilor, care trec printr-o perioada stresantă, datorită schimbărilor ce se petrec în
viețile lor. În general, copiii reacționează într-un mod satisfăcător daca ambii părinți
discută cu ei despre divorț și ce presupune acesta.
De obicei, copiii realizează că s-a schimbat ceva. datorită faptului că de obicei,
neștiind despre ce este vorba, copiii tind să își imagineze tot felul de lucruri, mai
grave decât sunt în realitate, cel mai bine este că părinții să vorbească deschis cu ei.
Cel mai important lucru, pe care copilul trebuie să îl știe, este faptul că el nu este în
nici un fel vinovat de separarea părinților și că aceștia fac acest lucru din alte motive,
care nu țin de el.
Ultima fază, după divorț este cea a recăsătoriei, care este văzută ca un „divorț
emoțional final”, așa cum îl numește James Bray, cercetător la departamentul de
medicina familiei la colegiul de medicină din Baylor.
În cazul persoanelor care se recăsătoresc și care sunt părinți, își consumă
primele luni de după căsătorie, nu pentru a-și construi propria relație, ca în cazul
peroanelor care se căsătoresc pentru prima oară, ci încercând să cunoască mai bine
copiii partenerului, și să încerce să răspundă nevoilor și cererilor acestora.
Copiii de vârstă mai mică, de multe ori se simt abandonați sau chiar în
competiție cu noul părinte, deoarece părintele sau acordă mai mult timp și energie
noului partener.
Totul este mai dificil în cazul adolescenților, deoarece aceștia sunt într-o
perioadă dificilă și sunt mai sensibili la exprimări de tip afectiv și sexual și pot fi
deranjați de o legătură de natură romantică, care se desfășoară în propriul cămin. Prin
urmare, este mai dificil a forma o familie vitregă în care exista adolescenți și copii
mici, datorită caracteristicilor proprii stagiilor diferite de dezvoltare în care aceștia se
află.
Adina Baran-Pescaru arată că cercetări recente evidențiază faptul că
preadolescenții (cu vârste cuprinse intre 10-14 ani) se adaptează cel mai greu la
familia vitregă. Adolescenții mai mari de 15 ani au mai putină nevoie de îndrumarea
parentală și pot să investească mai puțin în viata familiei vitrege, în vreme ce copiii
sub 10 ani acceptă de obicei mai ușor un nou adult în familie, mai ales când acesta are
o influență pozitivă. Tinerii adolescenți, care sunt preocupați de formarea identității
tind să se opună mai mult.
15

La început, este necesar ca părinții vitregi să reușească să stabilească o relație
bună cu copiii, care își doresc mai degrabă un prieten sau un sfătuitor, decât de o
persoană care să îi învețe ce înseamnă disciplina.
Cuplurile trebuie să fie de acord asupra faptului că părintele biologic trebuie să
rămână cel în măsura să se ocupe de controlul și disciplinarea copilului, deoarece
pentru ca părintele vitreg să își însușească aceste îndatoriri este nevoie de mai mult
timp pentru a reuși să construiască o legătură solidă cu părinții.
Foarte important de reținut este că, după divorț, copiii se dezvoltă armonios în
noua familie, dacă părintele care nu mai locuiește cu ei îi vizitează constant și menține
o bună relație cu ei. În condiții bune, durează intre 2 și 4 ani până când o familie se
adaptează la noua viață și începe să funcționeze normal.
I.1.3.5. Familii de homosexuali/lesbiene
Se observă că în ultimul timp, homosexualii și lesbienele au ajuns la o poziție
pro-familie.
Familia de homosexuali sau lesbiene este un tip de familie apărută recent, deși
ei se găsesc în toate tipurile de societate, chiar din perioade foarte îndepărtate, în
perioada noastră, aceștia cer custodia copiilor, încurajați fiind de lupta pentru
drepturile homosexualilor.
Se pare că au fost deja acordate drepturile de adopție pentru cel de-al doilea
părinte pentru partenerii homosexuali în Vermont, Massachusetts și New York, iar
Hawai este primul stat care a legalizat căsătoria între homosexuali.
S-a constatat că copiii care provin din cupluri de homosexuali/lesbiene suferă
mai mult de discriminarea, harțuirea și violența la care sunt supuși de către restul
societății decât de orientarea sexuală a părinților. Cel mai bun lucru pentru copiii care
provin din astfel de familii, ar fi ca familiile lor să fie tolerate, respectate și acceptate
de către societate.
Un lucru foarte important, surprins de Adina Baran-Pescaru este că: „într-o
vreme în care lipsa tatălui este promovată ca un ingredient familial indispensabil,
cercetătorii constată că se dezvoltă foarte bine copiii mamelor lesbiene, în vreme ce
mulți dintre copiii expuși abuzurilor de tot felul trăiesc în familii tradiționale cu tați.”
16

I.1.3.6. Cupluri care coabitează
Coabitarea înlocuiește mariajul, ea fiind privită ca o primă experiență de trai în
comun pentru tineri și tinere. Pentru cele mai multe persoane care aleg concubinajul,
aceasta pare o soluție foarte bună, deoarece pot beneficia de câteva dintre beneficiile
mariajul, fără să își asume totuși riscul divorțului.
Pentru tineri, această perioadă de coabitare poate fi o testare a partenerului
pentru o eventuala căsătorie. Se pare că cercetările arată că majoritatea tinerilor
consideră că a conviețui împreună cu o persoană înainte de căsătorie este o idee foarte
bună.
În același timp, alte cercetări scot la iveală următoarele:
►a trăi cu cineva înainte de căsătorie mărește riscul de despărțire după
aceea;
► a conviețui cu cineva în afara căsniciei sporește riscul violenței
domestice pentru femei, precum și pe cel al abuzului sexual și fizic asupra copiilor;
►cuplurile necăsătorite prezintă un nivel mai scăzut de fericire și
bunăstare decât cele căsătorite.
Se pare totuși, că deși s-a înregistrat o creștere remarcabilă a coabitării, ea nu
vine în interesul copiilor sau al societății
I.1.3.7. Familii întemeiate de adolescenți
Dintre toate familiile, cele întemeiate de adolescenți sunt privite, mai ales ca o
problemă socială. Deși numărul fetelor aflate în această situație (vârsta sub 18 ani),
este maai mic decât în anii -50, totuși este un fenomen îngrijorător mai ales cu toată
educația de care se dispune la ora actuală.
Mamele adolescente, au o șansă foarte mică să-și termine studiile liceale, și în
consecință, se îndreaptă către sărăcie cu siguranță. Copiii lor prezintă mari probleme
de sănătate, sunt expuși abuzului,, neglijenței, au probleme serioase cu școala și cu
legea.
Majoritatea sarcinilor sunt neplanificate ceea ce ne duce cu gandul la un singur
fapt, acela că acetse tinere, nu au primit o educație sexuală adecvată.
Statul ar trebui să sprijine tinerii părinți (adolescenți), pentru creșterea
copiilor, ar trebui să întocmească și să pună în aplicare programe speciale în care să
17

descrie dezavantajele celor aflați în asemenea situații, precum și evitarea unor sarcini
nedorite, pentru că doar așa mulți dintre aceștia vor da dovadă de mai multă
maturitate și seriozitate pentru a-și finaliza studiile.
I.1.3.8. Familii alcătuite dintr-o singură persoană
O astfel de familie înseamnă în general, existența unui singur membru, un
individ.
I.1.3.9. Familii cu un singur părinte
Acest tip de familii se pot forma pe diverese căi cum ar fi: de la ao mamă
necăsătorită care naște un copil și pe care îl crește singură, de la o persoană singură
care adoptă un copil, de la o familie cu doi părinți, care se destramă prin separare,
divorț, părăsire de domiciliu sau deces.
Prin clasificarea în mod oficial a familiilor în care părinții nu locuiesc
împreună, ca “familii cu un singur părinte”, deși ambii părinți sunt vii și potențial
disponibili să aibă grijă de copil, copii, politicile tind să se axeze doar pe aceala care
deține custodia și să-l neglijeze pe celălalt.
Recunoscând limitele conceptului de “familie cu un singur părinte”, Jacobson
(1978), respinge în mod explicit folosirea ac estui termen deoarece “separarea
maritală a părinților nu implică în mod automat că doar un părinte este disponibil
pentru copil.”
Ahrons (1979), sugerează termenul de “familie binucleară”, pentru a indica
“un sistem familial cu două cămine de tip nucleu, indiferent dacă cele două au sau nu
aceeași importanță în viața copilului”.
I.1.3.10 Familii de tipul soț – soție
Prin această denumire desemnăm familia în care cei doi parteneri locuiesc în
aceeași acsă, cu sau fără copii.
Acest concept al familiei nu face distincția între căsătorii, în sensul că nu ține
cont dacă este prima sau a doua căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri și în funcție
de context poate sugera în mod absolut eronat că nu există diferențe structurale între
diversele tipuri de familii din această categorie, cînd de fapt recăsătoria este o
variabilă extrem de importantă.
18

Determinând că familiile sunt rar sau niciodată clasificate pe baza relațiilor
parentale, acest concept nu ne permite să diferențiem între familiile în care copiii sunt
ai ambilor parteneri și cele în care aceștia aparțin unuia dintre soț.
19

CAPITOLUL II
II.1. Funcțiile familiei
Institutul canadian pentru familie Vanier, consideră că familiile performează
funcții vitale pentru o societate și membrii ei. Cercetătorul Shirley Zimmerman (1988)
a elaborat o listă care cuprinde 6 funcții de bază ale familiei:
Adina Băran – Pescaru(2004)
II.1.1.Susținerea fizică și grija față de membrii familiei
Într-o familie sănătoasă copiii, adulții și cei în vârstă primesc cu toții îngrijirea
și sprijinul de care au nevoie, mâncare, adăpost, îmbrăcăminte, protecție. Acolo unde
familiile sunt incapabile să furnizeze aceste servicii, membrii lor suferă și își găsesc
substitute în realitatea imediată, refugii care nu depuține ori sunt periculoase.
II.1.2. Creșterea numărului de membrii prin naștere sau adopție
Societatea renaște prin familii. Pentru această funcție nu există nici un
substitut
II.1.3. Socializarea copiilor pentru rolurile de adulți
Familiile își pregătesc copiii pentru viață. Multe dintre ele reușesc foarte bine
să inducă copiilor valori, și atitudini, care să le fie utile pentru a-și întemeia prietenii,
pentru a obține o slujbă mai bună, pentru a contribui la progresul social.
II.1.4. Controlul social al membrilor
Relevă menținerea ordinii în cadrul familiei și în grupurile exterioare acesteia.
În familii indivizii își însușesc valori și comportamente pozitive și sunt criticați pentru
cele negative.
II.1.5. Păstrarea moralității familiei și a motivației de a face
performanță în familie și în alte grupuri
Din acest punct de vedere, familiile sunt cele care mențin indivizii împreună și
îi permit societății să funcționeze.
20

II.1.6. Producerea și consumul de bunuri și servicii
Familiile se pot întreține singure, prin producerea de hrană, asigurarea
sănătății membrilor ei. Ele joacă un rol vital în economia națională, prin faptul că se
străduiesc să răspundănevoilo membrilor ei.
Margrit Eichler a realizat o clasificare a principalelor tipuri de “dimensiuni ale
intereacțiunilor familiale”.
Cele mai importante dimensiuni din perspectiva acesteia sunt:
A)dimensiunea procreativă
B)dimensiunea de socializare
C)dimensiunea sexuală
D)dimensiunea rezidențială
E)dimensiunea economică
F)dimensiunea emoțională
A)dimensiunea procreativă
Se referă la interacțiuni de tipul: cupluri ce au copii împreună, cupluri care au
un copil sau mai mulți împreună plus alții cu alți parteneri, cupluri care au copii doara
cu alții sau care nu au deloc.
B)dimensiunea de socializare
Se referă la cazul în care: ambii soți sunt implicați în socializarea copiilor,
doar unul dintre ei se implică în acest proces(în cazurile de divorț, în care numai unul
dintre părinți obține custodia, iar celălalt nu are drept de vizitare), nici unul nu este
implicat(când copilul este dat spre adopție sau în situația în care nu aucopii).
C) dimensiunea sexuală
Se referă la interacțiuni de tipul: un cuplu căsătorit, în care soții faca dragoste
numai între ei, un cuplu căsătorit, în care partenerii faca dragoste și cu alții, un cuplu
în care partenerii fac dragoste doar cu alții sau celibatari.
D) dimensiunea rezidențială
Se referă la faptul că toți membrii familiei locuiesc în aceeași casă, toți sau o
paret din ei locuiesc în cămine complet separate sau au o ulțime de alte aranjamente.
21

E)dimensiunea economică
Cooperarea economică se referă la o varietate de relații posibile. În ceea ce
privește interacțiunile familiale, relaționarea economică este cea mai importantă, se
referă la obligații de întreținere și de furnizare de sprijin între membrii familiei. Se
referă la instituții în care: un membru al familieieste total responsabil pentru
întreținerea tuturor; toți membrii familieisunt independenți din punct de vedere
economic. Există grade intermediare, în sensul că, de pildă, o persoană este
responsabilă pentru unii dintre membrii(atunci când soțul plătește pentru el și copii,
iar soția pentru propriile sale cheltuieli), sau când unul dintre membrii este doar
parțial responsabil pentru câțiva dintre membrii, (atunci când soții își plătesc propriile
cheltuieli și își împart toate cheltuielile referitoare la întreținerea copiilor ).
F)dimensiunea emoțională
Reprezintă situații în care toți membrii familiei sunt implicați emoțional
pozitiv, negativ sau deloc. Această implicare emoțională poate fi asimetrică- cineva
poate iubi pe altcineva din familie, care este fie neimplicat emoțional în relația cu
el(părinte sau soț absent emoțional sau un copil autist), fie are o implicare de tip
negativ față de acesta.
II.2. Socializarea și formarea comportamentului pro – social
Un scop deosebit de important în educația tinerelor vlăstare îl constituie
formaraea individului în perspectiva integrării sociale. Configurarea deprinderilor
cetățenești, modelarae socio-morală a comportamentului individual în scopul
participării conștienet și responsabile la viața socială, reprezintă deziderate
educaționale ce nu trebuie trecute cu vederea, deziderate care nu trebuie ignorate.
Comportamentul individului în societate este reglementat de valori și norme,
de tradiții, și obiceiuri stabilite de generații anterioare, toate acestea fiind factori
declanșatori ai conduitei.
Participarea activă a idividului la viața c omunității căreia îi aparține este
condiționată de asimilarea acestor repere, de nivelul dezvoltării dimensiunii socio-
culturale a personalității sale, asigurat prin influențe de natură educativă provenite din
mediul social și familial în care trăiește. relațiile de comunicare multidimensionale ce
se stabilesc între individ și difernți agenți ai societății au ca scop pregătirea acestuia
pentru viață într-un mediu socio-cultural dat. Este așadar vorba despre procesul prin
22

care individul interiorizează elementele sociale ale mediului: valori, abilități sociale,
norme de conduită, pattern-uri comportamentale, simboluri, specifice grupului din
care face parte sau a societății în ansamblul său, pe acre le integrează apoi în structura
personalității sale și astfel se adaptează la mediul social în care urmează să trăiască.
Un individ educat este acela care recunoaște legitimitatea oricărei legi care i se
impune, un comportament admisibil și aceptabil de către toți, adică un comportament
rațional și rezonabil.
Socializarea nu trebuie privită ca un proces de adaptare pasivă, mecanică, sub
influența unor factori neinstituționalizați și instituționalizați, ci și ca o raportare
activă, creativă la stfel de exigențe, precizează I. Albulescu și Mirela Albulescu
(2004)
Printr-o serie de agenți, (familia, școala, instituțiile culturale, mass-media,etc),
societataea transmite tinerei generații un bagaj cultural și pretinde anumite
comportamente considerate normale în repectiva cultură. (P.Iluț, T. Rotariu, 1996)
Această transmitere este determinată pentru formarea personalității
individului, penntru formarea identității de sine, dara și aa ființei sale sociale.
Necesitatea socializării, precizează E. Păun (1982), decurge nu numai din rațiuni
sociale, ci și din rațiuni individuale. Ea este o condiție atât a integrării individului în
societate, cât și formării personalității sale. Cu toate că acest proces, după cum
avertizează sociologii, se extinde pe tot parcursul vieții, copilăria și adolescența sunt
etape în care socializarea are un rol semnificativ. La acestă vârstă, educația este o
latură fundamentală aprocesului de socializare, contribuind la constituirea Eu-lui
social și al structurarae comportametelor dezirabile.
Toate practicile educative sunt sunt integrate procesului de formare a copiilor
în spiritul valorilor și normelor societății. Sintagma “educație pentru cetățenia
democratică”, pe care o folosim în accepțiunea cea amai largă, se referă la ansamblul
de influențe exercitate de mai mulți factori, cu scopul formării comportamentului pro
-social al individului. În geenral, scopul educațieie este formarea omului, dar nu a
unui om privit abstract și general, ci a unui om așa cum și-l dorește societatea într-un
moment data el evoluției sale. Ea este de fapt mijlocul prin care societatea își
modelează proprii membrii, conform unor exigențe de moment, dara și de perspectivă.
Familia este primul mediu educativ în care se pun bazele socializării. Încă de
la cea amaai fragedă vârstă, odată cu primele contacte sociale și experiențe de viață,
copilul este supus unui proces de socializare continuă, care o dată cu înaintarae în
23

vârstă devine un proces de socio-culturalizare, centrat pe transferul unor valori,
norme, reguli. Socializarae primară se realizează prin asimilarae și interiorizaraea de
către copil a normelor grupului primar de apartenență: familia. Semnificațiile realității
sociale nu sunt însușite într-un mod autonom, ci cu ajutorul părinților sau a altor
persoane apropiate, acre le explică pentru a le face mai inteligibile.În primii anai e
viață, contactul copilului cu realitatea este de cele mai multe ori mediat prin instanța
autorității adulților, deoarece semnificațiile însișite sunt trecute prin filtrul experienței
personale ale aceluia care le face inteligibile. Procesul de socializare avansează prin
creșterea capacității copilului de a se raporta la comportamentele adulților, de a-și
analiza propriul comportament prin prisma așteptărilor celorlalți și de a elabora
răspusuri corespunzătoare acestor așteptări. Treptaat el ajunge să asimileze prescrpții
și atitudini, să se identifice cu diverese roluri sociale și să-și asume lumea adulților.
Personalitatea copilului este astfel modelată de relațiiled e grup. Socializarae
realizată în familie, arată P.L. Berger și Th. Luckemann (1999), implică însă,
ceva,maia mult decât o învățare pur cognitivă, ea se produce în împrejurimi care
reprezintă o puternică încărcătură emoțională, fără de care învățarea ar fi greu sau
imposibil de înfăptuit.
Familia realizează socializarae într-un anumit climat afectiv, pormovând un
stil educativ propriu, un control asupra conduitelor și un sistem al recompenselor și
sancțiunilor. Interiorizarea și asumarea rolurilor și atitudinilor altora, ca și cum ar fi
ale sale, se produc numai odată cu identificarea. Prin identificarea cu ceilalți, copilul
devine capabil să se identifice pe el însuși, să dobândească propria identitate.
În familie se dobândesc marea majoritate a deprinderilor, atitudinilor și
comportamentelor care urmează să se dezvolte mai târziu în cadre formale.
24

CAPITOLUL III
III.1. Relația copil – familie
În dicționarul limbii române găsim dată următoarea definiție pentru ceea ce
este un părinte „tata și mama” sau „fiecare dintre cei doi părinți”. Pe lângă aceste
două definiții extrem de simple găsim și următoarea definiție „îndrumător, călăuzitor,
protector” (dexonline.ro).
Din acest lucru înțelegem că părinții sunt ceva mai mult decât statutul lor
biologic, că ei au un rol bine definit pe care trebuie să îl îndeplinească în raport cu
copilul lor.
O definiție mai cuprinzătoare a ceea ce înseamnă a fi părinte este următoarea:
„A fi părinte este o activitate complexă care include multe comportamente specifice
care lucrează separat și împreună pentru a influența comportamentul copilului.”
(www.athealth.com; Darling, Nancy, 1999).
Enciclopedia virtuala Wikipedia nu pune un foarte mare accent pe ceea ce
înseamnă a fi părinte, doar ține să facă diferența între părinte și alte persoane care sunt
în poziția de a educa copilul (cum ar fi profesorii). Însă aici se pune accent pe
datoriile pe care o persoana le are de îndeplinit în momentul în că are devine părinte.
Aici găsim mai multe tipuri de îndatoriri ale părinților față de copiii lor:
►Datorii privind securitatea fizică – cum ar fi a oferi copilului locuință,
haine, mâncare etc.; a avea grijă de sănătatea copilului; a-l proteja de pericole;
►Datorii privind dezvoltarea fizică a copilului;
►Datorii privind dezvoltarea intelectuala a copilului – se referă în
principiu la a oferi copilului oportunitatea de a învăța;
►Datorii privind securitatea emoțională – se referă în mare la a oferi
copilului iubirea de care are nevoie pentru a se dezvolta armonios;
►Datorii privind dezvoltarea emoțională – se refera la a oferi copilului
oportunitatea de a iubi alte persoane, astfel dezvoltând abilitatea lui de iubi alte
personae;
►Datorii privind suportul financiar (Abidin, R., 1995).
Anton Moisin, în cartea „Părinți și copii”, împarte părinții în două mari
categorii:
►părinți îngăduitori
25

►părinți duri
El consideră că părinții îngăduitori sunt acei părinți „care săvârșesc o confuzie
de principiu între dreptul copilului de a-și manifesta și dezvolta corect personalitatea
și manifestarea incorectă a personalității sale. Ei confundă dreptul cu abuzul.”
(Moisin, Anton, 1995, pag. 10)
În ceea ce privește părinții duri, Moisin consideră că acest tip de atitudine,
dură, față de proprii copii este o greșeală enormă pentru dezvoltarea ulterioară a
copiilor.
III.2. Tipuri de părinți
Carmen Ciofu face o clasificare mai complexă a tipurilor părinților. Ea face
această clasificare în funcție de tipul de dominare parentală .
Astfel, există cinci tipuri de dominare parentală:
►părinți autoritari
►părinți hiperprotectori
►părinți indulgenți
►părinți severi
►părinți agresivi
III.2.1 Părinții autoritari
Sunt considerați a fi părinți „normali”.
Ei sunt aceia care au „un stil optim de interacțiune cu copilul, combină
autoritatea și fermitatea în luarea hotărârilor cu o modalitate de relație cu copilul
căruia îi cultivă independența și recunoașterea drepturilor.
Acești părinți răspund pozitiv și îndeplinesc cererile rezonabile ale copilului.”
(Ciofu, Carmen, 1989, pag. 170)
Aceasta este una dintre cele mai bune metode de educare a copiilor, având ca
premisă că fiecare copil are drepturi, nu numai îndatoriri. Deoarece sunt respinse
metode de disciplinare a copilului care includ violența, acest tip de dominare
parentală nu naște niciodată agresiune, violență sau negativism din partea copilului.
26

III.2.2. Părinți hiperprotectori
Se nasc în urma unui contact excesiv între mamă și copil, dar la o vârstă la
care copilul ar fi trebuit să fie relativ independent.
Unul dintre dezavantajele acestei situații, pentru copil, este faptul că având
relații deosebit de strânse cu părinții, el exclude alte relații.
Un alt dezavantaj pentru copil, este că el devine anxios, iar mamele acestor
copii limitează mult posibilitatea ca ei să atingă un oarecare nivel de autonomie.
Carmen Ciofu consideră că sunt patru categorii de factori care conduc la
hiperprotecție familială:
► factori legați de copil
► factori legați de mamă
► factori legați de căsătoria părinților, răspuns la sentimente de ostilitate ale
mamei,
► tulburări emoționale ale părinților.
(Ciofu, Carmen, 1989)
III.2.3. Părinți indulgenți
Sunt cei care nu reușesc să controleze într-un mod normal activitatea și
comportamentul copiilor, le acceptă toate cererile și se supun comenzilor date de ei.
Dezavantajele acestui stil în ceea ce privește copilul sunt dezvoltarea agresivității și
negativismul copilului.
Cel mai bun exemplu în acest sens, sunt ultimii născuți ai unor familii
numeroase, mai ales în situația în care părinții sunt mai în vârstă. Aceștia nu mai au
răbdarea pe care o aveau în tinerețe, și nu se mai preocupă foarte bine de disciplinarea
copilului, considerând că este „mic și neajutorat”. Ca urmare a acestui fapt copilul
dezvoltă crize de mânie și de opoziționism sau negativism.
27

III.2.4. Părinții severi
Folosesc măsuri educative aspre, obligând copiii să se supună și nelăsându-le
niciodată inițiativa.
Ei iau deciziile singuri, fără să consulte copilul și îi impun aceste decizii.
Aceste măsuri folosite de părinții severi, duc la creșterea agresivității și ostilității
copilului, iar de aici apar conflictele părinți-copii.
Acești părinți aplică pedepse corporale copiilor. De cele mai multe ori, acest
lucru se datorează faptului că părinții au așteptări nerealiste asupra posibilităților de
înțelegere ale copilului. Principalul motiv pentru care bătaia nu este eficientă în
disciplinarea copiilor este faptul că „îl învață pe copil ceea ce nu trebuie să facă, dar
în nici un caz ce trebuie să facă, singura atitudine cu valoare educativă.” (Ciofu,
Carmen,1989, pag. 182)
Relația părinților agresivi cu copiii lor este considerată a fi anormală, aceștia
supunându-si copiii la agresiuni fizice repetate din partea părinților sau a fraților.
III.3. Personalitatea copilului
Desigur, dacă există o clasificare a părinților, atunci există și una a copiilor.
Putem clasifica copiii după tipul personalității lor. Adina Băran-Pescaru găsește cinci
tipuri de copii:
► copilul puternic sensibil
► copilul introvertit
► copilul sfidător
► copilul neatent
►copilul activ agresiv
Foarte importante sunt relațiile dintre părinți și copii. Atunci când un copil își
face apariția într-o familie, relațiile dintre cei doi soți se schimbă.
Membrii unei familii se influențează reciproc, fiecare își schimbă
comportamentul în preajma altui membru.
După A. Berge cele mai mari greșeli pe care părinții le fac cu copiii lor sunt
următoarele:
► incapacitatea de a iubi,
28

► teama permanentă,
► hiperprotecționismul,
► perfecționismul,
► spiritul posesiv,
► narcisismul,
► nervozitatea,
► slăbiciunea,
► „oportunismul” părintesc,
► lipsa de consecvență,
► lipsa de respect,
► intervenționismul și neintervenționismul.
Acestea sunt „defecte capitale”, așa cum le numește el, greșeli pe care orice
părinte le face. ( Berge, A., 1967)
III.4. Educația în cadrul familiei
Acest concept este din ce în ce mai folosit în ultima perioadă.
În familiile tradiționale, nu existau probleme legate de modul în care copiii
erau educați, nu existau compromisuri în această direcție.
Copiii erau educați într-un stil asemănător, pe care astăzi l-am numi
autoritarist. Ei nu aveau prea multe opțiuni, și de obicei respectau regulile impuse de
părinți sau alți adulți din cadrul familiei.
Principiile după care părinții se ghidau erau:
„Părinții știu ce este mai bine pentru copiii lor”,
„Părinții știu totul și copiii nimic”,
„Bătaia e rupta din Rai” ș.a.
Ceva mai târziu, cam pe la începutul secolului XX, se nasc și iau o amploare
foarte mare teoriile dezvoltate de Sigmund Freud, prin care se pun bazele unui stil
educativ mai permisiv.
Acum, profesorii, dar și părinții credeau că singura metodă pentru o dezvoltare
armonioasă a copilului este că aceștia să fie satisfăcuți în stadiile oral, anal și genital
al dezvoltării lor psihosexuale.( Freud, Sigmund, 1980)
Imediat după apariția acestei teorii încep să să se dezvolte altele, precum cea
behavioristă, dezvoltata de Watson, conform căreia copiii ar trebui să fie condiționați
29

să se comporte intr-un fel sau altul. Watson credea că „Niciodată să nu-i îmbrățișezi și
să nu-i săruți, să nu-i lași să ți se așeze în poală…Bate-i pe umăr daca au făcut o
treabă extraordinară, rezolvând o sarcină dificilă.” (Băran – Pescaru, Adina 2004,
pag. 5)
În anul 1930, Skinner dezvoltă o teorie extrem de importantă în domeniul
educației copiilor.
El credea că la baza educației copiilor se află condiționarea determinată.
Astfel, copilul trebuia recompensat pentru fiecare comportament dezirabil.
Doar astfel era posibilă dezvoltarea unui individ creativ și valorizat social.
(Skinner, B.F, 1971 )
O altă influență în teoriile educației copilului a avut-o Maria Montessori, care
vedea o necesitate „tratarea copilului cu demnitate, precum și respectarea
individualității acestuia .” (Băran-Pescaru, Adina, 2004, pag. 5)
Între anii 1950 și 1960, se dezvoltă o noua direcție, care se adăugă la cele de
până acum,întregindu-le, având că teoreticieni pe Piaget și pe Erikson.
Jean Piaget (1896-1980 ) emite teoria conform căreia copiii sunt egocentrici,
acest lucru însemnând că ei nu au abilitatea de a distinge intre propriile lor perspective
și perspectivele unei alte persoane. Printre exemplele care ilustrează un astfel de
comportament sunt următoarele: în timp ce vorbesc la telefon, copiii dau din cap
pentru a răspunde la întrebări în loc să răspundă verbal, gândindu-se că cealaltă
persoană știe că ei fac acest lucru.
Conversațiile cu copiii pot fi greu de înțeles, deoarece este posibil ca aceștia să
nu spună întreaga poveste, gândindu-se că persoana cu care vorbesc știe deja
gândurile lor
Dacă stau în fața televizorului, astfel încât celelalte persoane nu văd la
televizor, atunci când sunt rugați să se dea din fața televizorului, ei nu înțeleg de ce,
văzând bine, ei presupun că și celelalte persoane văd la fel.
Se pare însă că în jurul vârstei de 7 ani, acest comportament începe să se
schimbe, copiii devenind mai puțin egocentrici. (Băran-Pescaru, Adina, 2004)
Erik Erikson (1968) emite teoria celor opt stagii de dezvoltare. Erickson spune
că mica copilărie este caracterizată de diada inițiativă-vină. În această perioadă, copiii
își descoperă personalitatea.
Datorită acestui lucru, ei încep să experimenteze lucruri noi. Surplusul lor de
energie le permite să uite foarte repede eșecurile și să încerce noi arii de interes.
30

Aceasta este perioada în care copiii iau inițiativa și depășesc granițele impuse
de către părinți, datorită vârstei mici, și încep să exploreze cadrul mai larg al
societății.
Un mare accent s-a pus, de asemenea, pe dezvoltarea timpurie a copilului.
Cele mai revelatoare în acest sens, sunt studiile întreprinse de Margaret Mead (1928)
și de psihologul Karen Horney.
Ele au arătat că o mare parte din probleme care apar în dezvoltarea copiilor
sunt datorate modului specific în care societățile știu să își crească, îngrijească și
educe copiii.
Cel mai dificil lucru este de a înlătura stilul punitiv de educație în cadrul
familiei și a școlii. Astfel, foarte mulți părinți sunt adepții stilurilor autoritariste de
educare a copiilor, care probabil sunt „moștenite” de la părinții lor. Alții, din păcate
mai reduși la număr (cu toate că în ultima perioadă acest număr crește tot mai mult)
încearcă să fie deschiși la noile orientări din acest domeniu, evitând astfel perpetuarea
aceleași greșeli.
O alta greșeală pe care părinții o fac este de a amesteca stilurile educative.
În momentele de frustrare și stres ei devin autoritariști, atunci când sunt
obosiți adoptă un stil permisiv, iar în cazul în care vor să compenseze pentru unele
greșeli, o fac prin metode democratice.
O altă problemă ține de statutul părinților. În zilele noastre se consideră a fi că
cea mai buna variantă- egalitatea partenerilor în educarea copiilor, în crearea și
impunerea anumitor reguli, însă, lucrurile nu au fost întotdeauna așa. În anii 1950-
1960, de obicei mamele, care erau casnice și se presupunea că educarea copiilor este
strict datoria lor, stabileau anumite reguli, iar tații care erau întreținătorii familiilor, le
aplicau. În acea perioadă, existau mai puține conflicte intre părinți și copii deoarece se
subânțelegea faptul conform căruia copiii sunt obligați să respecte întocmai regulile
impuse de părinți.
Apar probleme și în cazul în care părinții au fost crescuți în moduri foarte
diferite. De exemplu, unul dintre părinți este adeptul principiilor moderne de creștere
și educare a copiilor, iar celălalt consideră că principiile pe care părinții lui le-au
aplicat sunt cele mai bune. De multe ori, din aceasta situație se naște un conflict.
Cel mai indicat lucru, pentru a evita sau a ieși din asemenea situații este
educația timpurie în domeniul educației copiilor. Scopul acesteia este de a dezrădăcina
concepțiile împrumutate de părinți de la părinții lor și a încerca o metodă de educare
31

mai realistă și mult mai toleranta, reducerea tendinței de autoblamare sau de
învinovățire a altora pentru ceea ce e greșit în creșterea copiilor; însușirea unor tehnici
de îngrijire a copiilor, care să rezolve eficient dificultățile viitoare; modelarea
părinților pentru a fi propriul lor educator în manipularea abilitaților de educație
familială.
32

III.5. Stiluri parentale
Stilul parental este determinat în mare de combinația dintre dragoste și
limitarea permisivității. Adina Băran-Pescaru definește stilurile parentale că fiind
„maniera în care părinții își exprima credințele despre cum trebuie să fie părinții buni
sau cei rai.” (Băran-Pescaru, Adina, Parteneriat în educație,2004, pag. 11)
O altă definiție a stilului parental este următoarea: „Stilul parental este un
construct psihologic care reprezintă strategii standard pe care părinții le folosesc în
creșterea copiilor.” (www.wikipedia.com)
Astfel, din combinația diferitelor grade de dragoste și limite ale permisivității
rezulta cinci stiluri parentale.
III.5.1. Clasificare după Adina Băran-Pescaru
Așa cum sunt descrise de Adina Băran-Pescaru, ele sunt următoarele:
►Stil parental de respingere și neglijare
►Stil parental autoritarist
►Stil parental autoritar
►Stil parental permisiv
►Stil parental democratic sau echilibrat
A) Stilul parental de respingere și neglijare
Acest stil este alcătuit din dragoste scăzuta cât și limite scăzute. Acest stil este
considerat a fi și un stil parental indiferent, datorită lipsei de implicare emoțională și
de control asupra copilului.
În cazul acestui stil apar destul de des cercuri vicioase de interacțiune între
părinți și copii. De exemplu, un părinte dorește ca copilul său să facă un anumit lucru,
dar nu folosește mijloace eficiente în acest sens. El strigă la copil și il amenință.
Acesta își ignoră părintele și își continuă activitatea de până atunci. Părintele ignoră
copilul, iar acesta din urmă simte că prin acest lucru părintele a cedat. Părintele
forțează situația, văzând că copilul nu îl ascultă, ajungând chiar la abuz fizic. În final,
copilul acceptă cererea părintelui și astfel ei simt că aceasta este procedura de care
este nevoie pentru ca copilul să fie ascultător.
33

Acceptând cererea părinților, copilul întărește comportamentul abuziv al
acestora. Este posibil și ca el să refuze să coopereze, și chiar să ia măsuri drastice,
cum ar fi fuga de acasă.
Cel mai important lucru, este ca valorile și credințele părinților care se
încadrează în acest tip parental să se schimbe.
B) Stilul parental autoritarist
Acesta presupune limite înalte și dragoste scăzută. Acești părinți consideră că
cele mai importante puncte în educația copiilor lor sunt în disciplina acțiunii (fixare
de limite) și nu în disciplina relației (dragostea).
Copiii acestor părinți nu consideră că au sau că au avut o relație caldă și
apropiată cu aceștia. Părinții autoritariști valorizează supunerea și respectul, fixând
reguli ce nu pot fi negociate.
Acest tip de familie are o organizare ierarhică, cu tatăl de obicei în vârf, mama
alături, pe locul doi și copiii pe ultimul loc.
Din fericire, în ultima perioadă acest stil parental este catalogat ca fiind
abuziv. De cele mai multe ori, acești părinți confundă disciplina cu pedeapsa, dar ceea
ce nu știu ei, este faptul că, de obicei, copiii se supun doar atâta timp cât este prezentă
amenințarea, dar în momentul când amenințarea dispare, ei se revoltă.
Un exemplu elocvent, este faptul că deși un copil este cuminte în prezența
părintelui, în momentul în care acesta părăsește camera și copilul nu se mai află sub
controlul lui, acesta face ceea ce vrea.
Cu puțin efort, părinții autoritariști pot deveni autoritari și astfel vor echilibra
dragostea și limitele în stilul lor de a-și educa copiii.
C) Stilul parental autoritar
Acest stil presupune, în principiu, a lăsa copiii să se descurce singuri, să
descopere singuri lumea înconjurătoare. Deși părinții le oferă independență, în același
timp stabilesc reguli clare și își controlează copiii. Diferența dintre părinții
autoritariști și cei autoritari este dată de faptul că cei din urmă își controlează copiii
într-un mod iubitor, arătându-le afecțiunea lor. Un lucru pozitiv legat de acest stil
parental este că permite copilului să se relaxeze și să afle cine este, chiar dacă face
greșeli, și cel mai important lucru, nu trebuie să se îngrijoreze dacă părinții află că a
făcut un lucru greșit, deci nu le este teamă că vor fi bătuți.
34

D) Stilul parental permisiv
El este alcătuit din dragoste ridicată și limite scăzute.
Părinții care fac parte din acest stil parental au mari dificultăți în stabilirea de
limite ferme, chiar dacă știu să îndeplinească nevoile de dezvoltare și emoționale ale
copiilor lor.
Cea mai importantă trăsătură a părinților permisivi este că sunt inconsecvenți
în aplicarea unor reguli precise în ceea ce privește activitatea copilului lor. Ei folosesc
metode precum explicația și negocierea pentru a obține acordul copilului. Se folosesc
de atașamentul și legătura formata între ei și copil pentru a-l învața lucrurile
importante în viață.
De cele mai multe ori, copiii acceptă și chiar vor să mulțumească părintele
permisiv că rezultat al relației pozitive dintre ei.
Însă acest stil parental nu este eficient pe termen lung. Deoarece acești părinți
sunt inconsecvenți, copiii învață să îi manipuleze, obținând astfel, de fiecare dată ceea
ce vor.
Un alt dezavantaj constă în faptul că părinții ajung să se simtă sclavii copiilor
lor, aceștia nu le mai arată respectul cuvenit sau apreciere. Se întâmplă ca uneori acest
lucru să ducă la furie și în consecință, la un comportament verbal abuziv. De obicei,
acești părinți nu se valorizează suficient, și primul lucru pe care ar trebui să il învețe
este să se afirme.
E) Stilul parental democratic sau echilibrat
Acesta presupune dragoste ridicată dar și limite ridicate. Este bazat pe
concepte cum ar fi egalitatea și încrederea. Acești părinți consideră că sunt egali cu
copiii lor în ceea ce privește nevoia de demnitate și de valorizare, dar nu și în ceea ce
privește responsabilitatea și luarea deciziei.
Părinții care se încadrează în acest stil parental consideră că disciplina este
diferită de pedeapsă, și este folosită pentru a învață și a ghida, nu pentru a pedepsi,
manipula sau controla.
Aceste principii oferă independență și responsabilitate copiilor. Părinții nu au
cereri, ci așteptări, astfel făcând copiii să se simtă mai puțin presați. Pentru o relație
reușită părinte-copil trebuie găsit echilibrul dintre stabilirea limitelor și dragoste.
O cale foarte bună de a rezolva o situație conflictuală este negocierea. Ea
poate fi utilizată în momentul în care părintele și copilul au adoptat o poziție față de
35

problema cu care se confruntă. Negocierea constă în “ascultare și înțelegere, interes
pentru relație, satisfacerea intereselor ambelor parți, inventarea de noi opțiuni,
atingerea unui acord bazat pe corectitudine”. (Băran-Pescaru, Adina,pag. 18).
În ceea ce privește negocierea cu copilul, trebuie ținut seama de nivelul
deprinderilor copilului și de nivelul lui de maturitate. Negocierile se înmulțesc, pe
măsură ce copilul înaintează în vârstă.
De obicei, la vârsta adolescenței aproape toate regulile ar trebui negociate. Cel
mai important lucru pentru o negociere reușită este o comunicare clară, care
presupune comunicarea prin vorbe, ascultarea celor comunicate, înțelegerea
comunicării.
III.5.2. Clasificarea după Diana Baumrind
Se pare totuși că cea mai răspândită teorie privind stilurile parentale este cea
dezvoltată d\e Diana Baumrind.Ea consideră că există patru stiluri parentale
principale. (www.athealth.com, Baumrind, Diana, 1991)
A) Stilul parental autoritar
Acesta este caracterizat de așteptări înalte de respectare a regulilor impuse de
părinți, un dialog deschis despre acele reguli impuse de părinți și comportamentul
copiilor și o abordare centrată pe copil caracterizata de căldură și un efect pozitiv
asupra dezvoltării acestuia.
B) Stilul parental autoritarist
Acest stil este caracterizat de așteptări înalte, de conformitate la regulile
impuse de părinți. Implică folosirea unor metode constrângătoare pentru a obliga
copiii să respecte regulile stabilite. De asemenea, mai implică un dialog părinte-copil
sărac sau chiar inexistent. Acest stil este unul centrat pe părinte și este caracterizat
prin lipsa de căldură și iubire.
C) Stilul parental permisiv
Este descris că fiind un stil parental cu așteptări scăzute în ceea ce privește
comportamentul copilului și este caracterizat de căldură și dragoste din partea
părintelui. Părinții își acceptă copiii așa cum sunt și se îngrijesc de comportamentul
copiilor, numai că nu au pretenții ridicate.
36

D) Stilul parental de neglijare
Este denumit și stil nonconformist, el este asemănător cu stilul parental
permisiv cu excepția faptului că este o abordare centrată pe părinți și lipsită de căldură
și iubire. Este mai puțin pasiv și controlează mai mult comportamentul copiilor decât
părinții care fac parte din stilul parental permis. Acești părinți, de obicei, nu oferă nici
un fel de atenție acțiunilor întreprinse de copiii lor.
III.6. Consecințele stilurilor parentale asupra dezvoltării
copilului
Cercetările în domeniul comportamentului copiilor asociat stilurilor parentale
au arătat faptul că cele mai multe beneficii le aduce stilul parental autoritar. Copiii ai
căror părinții fac parte din stilul parental autoritar au o autodisciplină mai bine
dezvoltată decât ceilalți, un mai bun control emoțional, mai mulți prieteni și
performanțe școlare mai bune. Aceste cercetări exclud însă un lucru foarte important,
și anume faptul că nu numai stilul educațional pe care părintele îl adoptă influențează
copilul, dar și copilul are o influență majoră asupra diadei părinte-copil.
Alte cercetări au arătat faptul că stilul parental influențează bunăstarea
copilului în domenii precum competența socială, performanțele academice,
dezvoltarea psihologică și comportamentul acestuia. Cercetări bazate pe interviuri cu
părinți, mărturisirile copiilor și observarea părinților arată că adolescenții și copiii ai
căror părinți fac parte din stilul autoritar se consideră ei înșiși și chiar ca rezultat al
unor măsurători obiective ca fiind mai sociabili și având competențe instrumentale
mai bune decât cei ai căror părinți sunt neautoritari. (www.athealth.com,
Baumrind,Diana, 1991)
Copiii ai căror părinți fac parte din stilul parental de neglijare (neimplicat) sunt
cel mai puțin evoluați în toate domeniile. În general, dragostea arătată de părinții
copiilor este asociată cu competențele sociale și modul în care persoana funcționează
din punct de vedere psihosocial, în timp ce cererile părinților sunt asociate cu
competențele de tip instrumental și controlul comportamentului. Copiii și adolescenții
care provin din familii care folosesc stilul autoritarist au performanțe moderate în
școală și nu au probleme de ordin comportamental, dar nu au abilități sociale atât de
bune, au stima de sine mai scăzută și un grad mai înalt de depresie.
Copiii și adolescenții care provin din familii care folosesc stilul permisiv au de
obicei probleme comportamentale și au performanțe școlare mai scăzute, dar nivelul
37

stimei de sine este mai crescut, competențe sociale mai bune, și un nivel al depresiei
mai scăzut. (www.athealth.com, Baumrind, Diana, 1991)
Oricare ar fi stilul parental pe care un părinte îl adoptă, cel mai important este
că acesta să nu uite că disciplina este folosită pentru a învață și a ghida copilul, nu
pentru a-l pedepsi, manipula sau controla, iar violența nu este o metodă de a educa un
copil, aceasta nu ar trebui să existe în metodele de disciplinare ale unui părinte,
indiferent de stilul parental folosit.
Următoarele lucruri sunt consecințe probabile ale stilurilor parentale percepute
în copilărie:
Democratic:
Ca adult, ajunge să aibă o atitudine pozitivă, să vrea să-și îmbunătățească
viața. Vrea să-i ajute pe ceilalți, să contribuie. Poate să conducă dar și să fie
cooperant. În relatiile intime se simte egal cu partenerul. Oferă grijă și iubire.
Prea liber:
Răsfățat, plictisit, fără voință, fără inițiativă. Așteaptă de la ceilalțti să-i
anticipeze dorințele. Nu-i place să muncească, nu perseverează. Se atașează de
parteneri indulgenți, încearcă să inspire milă.
Prea supus:
Este impulsiv, dificil, extravagant, are accese de furie. Este obișnuit să facă
numai cum vrea el, nu se gandește la ceilalți. Așteaptă admirație pentru eforturi
modeste. În cuplu vrea în permanență ca partenerul să se ocupa de el.
Prea costrângător:
Vrea totul sau nimic. Poate face pe șeful, e rebel dar poate să se și supună.
Căsătoria e vazută ca o datorie, relatiile nu-i aduc satisfactii.
Perfecționist:
Frecvent deprimat. Viața e vazută ca o luptă fără satisfacții. Nu acceptă laude.
Se simte superior, poate fi critic și greu de mulțumit. Trebuie să se întreacă mereu pe
sine. În relație nu e afectuos, caută mereu partenerul perfect.
Excesiv de responsabil:
Foarte greu se relaxează. Își asumă mai multe obligații decât poate duce. Se
simte presat, se teme de eșec. Nici în relație nu se relaxează îi este greu să petreacă
timpul liber cu familia.
38

Neglijare:
Impulsiv, vrea să-și umple un vid permanent, este singur. Are relații
superficiale și pe care le exploatează. Păstrează distanța. Poate să fie orientat excesiv
spre afirmare socială și bunăstare materială. Vrea ca partenerului să-i fie parinte, să
primească atenție nelimitată. Poate avea mai mulți parteneri deodată ca să obțină cât
mai mult pentru sine.
Respingere:
Ostil, suspicios, distant. Se simte fără valoare, e foarte sensibil la eșec, preferă
să muncească singur, îi plac animalele. Este însetat de dragoste dar se asteaptă să fie
respins. Atras de parteneri duri.
Cu pedepse:
Se simte neîdreptățit, așteaptă revanșa. Invidiază, e gelos, pedepsește și
așteaptă să fie pedepsit. Atras de profesii rigide, muncește excesiv. În relația intimă
poate fi abuzator, infidel, gelos. ( Sursa: www.psihocenter.ro)
39

CAPITOLUL IV
Cercetare
privind atitudinea copiilor și părinților asupra
stilurilor parentale
IV.1. Stabilirea temei cercetării
În lucrarea de față, am descris relațiile dintre părinți și copii, stilurile
parentale, consecințele acestora asupra dezvoltării copiilor, și ce se întâmplă atunci
când părintele consideră că cea mai bună metodă de a-și disciplina copilul este
pedeapsa corporală, practic când un stil parental se transformă în abuz asupra
copilului și devine dăunător pentru dezvoltarea sa.
M-am oprit însă asupra studierii stilurilor parentale, considerând că în ele sunt
incluse și celelalte aspecte menționate mai sus.
IV.2. Obiectivele proiectului de cercetare
Scopul principal al acestei lucrări este identificarea stilurilor parentale și
compararea percepțiilor asupra stilului parental al populației studiate, considerând că
această comparare va duce la identificarea anumitor comportamente în ceea ce
privește disciplinarea copiilor.
Această cercetare este compusă din două părți:
În prima parte, voi compara percepția asupra stilului parental al copiilor cu
părinți cu probleme, cu părerile privind același subiect ale copiilor care provin din
familii fără probleme, ambele grupuri de subiecți provin din județul Bistrița-Năsăud,
școala normală de masă.
În a doua parte voi compara părerile grupului de copii cu părinți cu probleme
referitor la stilurile parentale , cu părerile părinților lor referitoare la aceeași temă.
40

IV.3. Formularea ipotezelor
În cazul cercetării de față, am stabilit următoarele ipoteze:
Nivelul economic, social și de educație al familiei contribuie la stabilirea
relatiilor armoniase sau defectuoase între parinți și copii;
Stilurile și abilitățile parentale influențează comportametul și atitudinea
socială ale elevilor de clasa a III-a:
IV.4. Eșantionul de subiecți
Plecând de la suportul teoretic pe care lucrarea îl are, voi organiza un lot de
subiecți care au rolul de a îndeplini obiectivele propuse precum si de a confirma sau
infirma ipotezele.
Eșantionul de lucru este compus din 100 de subiecți, cu vârsta cuprinsă între 9
și 50 ani, (50 elevi clasa a III-a; 9-11 de ani, și 50 părinți 25-50 de ani ).
Metoda prin intermediul căreia au fost selectați elevii este aleatorie.
Cercetarea subliniază trei grupuri de persoane :
Primul grup este format din copiii clasei a treia înscriși în școala de stat județul
Bistrița-Năsăud, cu vârste cuprinse între 9 și 11 ani, care provin din familii cu
probleme, familii dezorganizate, familii defavorizate, marginalizate, cu situații
financiare precare sau în cadrul cărora unul sau ambii părinți suferă de alcoolism.
Al doilea grup este format din colectivul clasei a treia dintr-o școală din
județul Bistrița-Năsăud, copii cu vârste cuprinse între 9 și 11 ani care provin din
familii fără probleme precum cele menționate mai sus.
Cel de-al treilea grup este format din părinții copiilor care frecventează
cursurile școlii de masă din județul Bistrița-Năsăud cu vârste între 25 și 50 de ani.
IV.5. Stabilirea tipului de cercetare și a instrumentului folosit
În cazul cercetării de față, am combinat cercetarea teoretică cu cea empirică
sau de teren. Pentru cercetarea empirică am considerat că cea mai bună metodă pentru
realizarea scopului cercetării este ancheta pe bază de chestionar și bineînțeles, ca
instrument de lucru al acestei cercetări am folosit chestionarul, deoarece am
considerat ca fiind o metoda obiectivă de cercetare.
41

IV.6. Analiza datelor
Așa cum am menționat mai sus , cercetarea este alcătuită din două părți:
1)Prima parte – analiza comparativă a răspunsurilor date de grupul doi (copii
care provin din familii cu probleme clasa a III-a școala de masă județul
Bistrița-Năsăud) cu răspunsurile date de primul grup (copiii unei clase de a
III- a școala de masă județul Bistrița-Năsăud ).
2)A doua parte-stabilirea stilurilor parentale atât din punctul de vedere al
copiilor, cât și al părinților acestora și apoi analiza comparativă a
răspunsurilor date de cele două grupuri.
IV.6.1. Analiza comparativa a două grupuri de copii
Așa cum am arătat mai sus , în această parte a proiectului de cercetare voi
încerca să analizez răspunsurile date de cele două grupuri cărora le-a fost aplicat
chestionarul.
Acest chestionar a fost construit astfel încât rezultatele acestuia să reflecte cât
mai fidel percepția copiilor,comportamentul părinților în ceea ce-i privește, și în urma
răspunsurilor date de copii să se poată stabili un tablou al modului în care părinții îi
disciplinează, deci să se poată stabili stilul parental. Am încercat ca structura
chestionarului sa fie simplă, întrebările sa fie clare, folosindu-ma de un limbaj adecvat
vârstei elevilor.
42

Item 1.
Astfel, prima întrebare din chestionar se referă la implicarea părinților în viața
copiilor. La această întrebare („Cât de mult consideri că se implică părinții în viața
ta?”)
foarte mult foarte puțin mult potrivit puțin
GRUP 1 0 copii 19 copii 1 copil 2 copii 3 copii
GRUP 2 19 copii 0 copii 5 copii 1 copil 0 copii
43

Item2.
A doua întrebare: „Cum reacționezi atunci când mama sau tata te ceartă”
protestez sunt
indiferentascult și încerc să
îndrept
GRUP 1 18 de copii 5 copii 2 copii
GRUP 2 0 copii 0 copii 25 de copii
44

Item3.
A treia intrebare, “Cum reacționează părinții tăi în cazul în care ești
neascultător?”
A= renunță la a te
mai certa și te lasă
să faci ceea ce vreiB=continua să
te certeC=te
pedepsescD=încearcă să
găsească o altă
metodă de rezolvare
a conflictului
GRUP 1 13 de copii 7 copii 5 copii 0 copii
GRUP 2 6 copii 0 copii 8 copii 11 copii
45

Item 4.
La întrebarea numărul 4 „Se întâmplă ca părinții tăi să folosească forța pentru
a te face sa îi asculți?”, grupurile au răspuns astfel:
DA NU
GRUP 1 17 copii 8 copii
GRUP 2 0 copii 25 copii
46

Item5.
Întrebarea cu numărul 5 a chestionarului se referă la percepția copiilor asupra
gradului de afecțiune pe care părinții îl arată: „Consideri că părinții tăi sunt calzi și
iubitori?”
Afirmativ Negativ
GRUP 1 10 15
GRUP 2 16 9
47

Item 6.
La întrebarea numărul 6 „ De obicei , părinții tăi iți impun regulile stabilite de
ei, pe care tu va trebui sa le respecți?”, cele două grupuri au răspuns:
Afirmativ Negativ
GRUP 1 10 15
GRUP 2 13 12
48

Item 7.
La întrebarea 7 “ Cine ia deciziile cu privire la educația ta”, cele două grupuri
au răspuns:
Mama Tata Ambii
GRUP 1 12 7 6
GRUP 2 9 4 12
49

Item 8.
La întrebarea numărul 8 : „Când părinții tăi nu sunt în preajma ta și nu te văd ,
faci anumite lucruri care știi că sunt interzise?” grupurile au răspuns:
Afirmativ Negativ
GRUP 1 16 9
GRUP 2 7 18
50

Item 9.
Întrebarea numărul 9 pune în discuție folosirea pedepselor corporale , a bătăii
asupra copiilor. “ Părinșii tăi folosesc pedepse corporale (bătaia), atunci cand
consideră necesar acest lucru? “
DA NU
GRUP 1 17 copii 8 copii
GRUP 2 2 copii 23 copii
51

Item 10.
La întrebarea cu numărul 10 a chestionarului , „Părinții tăi te lasă să decizi
singur lucruri simple care te privesc pe tine , sau iau ei deciziile în locul tău?”
decid singur părinții iau
deciziilealtcineva din
familie decide
GRUP 1 13 copii 7 copii 5 copii
GRUP 2 6 copii 17 copii 2 copii
52

Item 11.
La întrebarea 11 și anume „Consideri că părinții tăi fac un efort pentru a
discuta cu tine și a te înțelege?” grupurile au răspuns:
Afirmativ Negativ
GRUP 1 4 copii 21 copii
GRUP 2 12 copii 13 copii
53

Item 12.
La ultima întrebare a acestui chestionar , „Ți se pare că părinții tăi te
învinovățesc chiar și atunci când consideri că nu este vina ta?” grupurile au răspuns:
Afirmativ Negativ
GRUP 1 17 copii 8 copii
GRUP 2 16 copii 9 copii
54

IV.6.2. Stabilirea stilurilor parentale (analiza opiniilor părinților si
copiilor)
Dacă în prima parte am analizat părerile cele două grupuri de copii , în legătură
cu stilurile parentale, în această parte vom analiza părerile grupului 1 de copii cu
părerile propriilor lor părinți.
Am folosit chestionarele din prima parte a cercetării pentru grupul 1 de copii ,
iar în cazul părinților am aplicat un chestionar format din 25 de întrebări , mai
complex decât cel ale copiilor, în raport cu vârsta.
După cum spuneam și în prima parte a acestei cercetări , în urma aplicării
chestionarelor copiilor , a reieșit că percepția acestora asupra stilurilor parentale este
următoarea: copiii au considerat că stilul parental caracteristic părinților lor este cel
neglijent sau de respingere , alți copii au considerat că stilul parental autoritarist este
reprezentant pentru părinții lor , alții au considerat că stilul parental autoritar este
reprezentant,, stilul parental permisiv l-au descries alții însă nici unul dintre cei 25 de
subiecți nu a considerat că stilul parental democratic îi caracterizează pe părinții lui.
(grup1)
Surprinzător este faptul că în cazul părinților , lucrurile au stat complet diferit.
Astfel, în urma completării chestionarelor de către 25 părinți au reieșit
următoarele stiluri parentale: 18 dintre ei au considerat ca stilul parental care îi
caracterizează este cel autoritar , 2 dintre ei cred ca sunt caracterizați de stilul parental
permisiv, alți 3 de cel autoritarist , 1 de stilul parental democratic și doar un singur
părinte consideră ca este caracterizat de stilul parental neglijent.
Se observă faptul că percepțiile celor două grupuri sunt foarte diferite. În timp
ce stilul parental predominant în cadrul grupului format din copii este cel permisiv, în
cazul părinților, stilul parental predominant este cel autoritar.
55

STILURI PARENTALE DENUMITE DE COPII
În urma aplicării acestui chestionar a reieșit că în cadrul grupului numărul 1 , și
în cadrul grupului numarul 2, stilurile parentale sunt distribuite astfel,
Stil
parentalPERMISIV NEGLIJENT AUTORITAR AUTORITARIST DEMOCRATIC
GRUP 1 10 copii 4 copii 4 copii 7 copii 0 copii
GRUP 2 3 copii 0 copii 9 copii 0 copii 13 copii
56

STILURI PARENTALE DENUMITE DE PĂRINȚI
În urma aplicării acestui chestionar a reieșit că în cadrul grupului de părinți ai
copiilor din grupul 1, stilurile parentale sunt distribuite astfel:
Stil
parentalPERMISIV NEGLIJENT AUTORITAR AUTORITARIST DEMOCRATIC
Părinți 2 1 18 3 1
57

Concluzii
Se observă că între cele două grupuri de copii apar diferențe mari , dar ținând
cont de particularitățile familiilor din care aceștia provin, acest lucru nu este deloc
surprinzător. De asemenea, și între următoarele două grupuri analizate, formate din
copiii din grupul 2 și părinții acestora apar diferențe evidente. Ca și concluzii ale
acestei cercetări, putem spune următoarele:
1.Părinții copiilor care provin din familii dezorganizate se implică mai puțin
în viața copiilor lor , spre deosebire de părinții copiilor care provin din
familii în care nu există astfel de probleme.
2.Gradul de ostilitate și indiferență este mai mare în cazul copiilor grupului
1, decât ai celorlalți copii , care provin dintr-o familie fără probleme.
3.De asemenea, copiii care provin din familii dezorganizate și cu probleme
consideră că părinții lor îi tratează cu indiferență sau ostilitate în cazul în
care ei sunt neascultători , în timp ce majoritatea copiilor care provin din
familii fără probleme , consideră că părinții lor nu fac acest lucru , aceștia
încercând să găsească soluții optime pentru rezolvarea situației
conflictuale.
4.Părinții copiilor din primul grup folosesc mai mult forța pentru a-și impune
punctul de vedere, față de părinții copiiilor care provin din familii fără
probleme.
5.Copiii care provin din familii fără probleme consideră în totalitate că
părinții lor sunt „ calzi și iubitori” spre deosebire de copiii care provin din
familii cu diferite tipuri de probleme, unde foarte puțini menționează acest
aspect.
6. Majoritatea copiilor care provin din familii fără probleme , consideră că
părinții le impun regulile stabilite de ei , în timp ce majoritatea copiilor care
provin din familii cu probleme consideră inversul acestui lucru , că de
obicei părinții nu le impun propriile reguli.
58

7.Unul dintre puținele puncte asupra cărora răspunsurile celor două grupuri
coincid se referă la persoana care ia decizii cu privire la educarea copiilor.
Copiii din ambele grupuri au răspuns că această persoană este mama , acest
lucru arătând că familiile copiilor studiați se încadrează din acest punct de
vedere în tipul tradiționalist de familie , unde doar mama se ocupă de
educarea copiilor, tatăl lipsind foarte mult de acasă , datorită faptului că
este însărcinat cu întreținerea familiei. În cadrul grupului 2 majoritar este
raspunsul “ambii”, urmat de “mama”.
8.Se pare că majoritatea copiilor , indiferent de grupul din care provin , fac
lucruri interzise, atunci când știu că părinții nu îi văd și nici nu vor afla
acest lucru.
9.Majoritatea copiilor care provin din familii fără probleme consideră că
părinții lor nu folosesc pedepse corporale , în timp ce majoritatea copiilor
proveniți din familii cu probleme consideră că părinții lor folosesc astfel
de metode de disciplinare.
10.Deși copii proveniți din familii fără probleme susțin în număr mai mare că
părinții lor își impun regulile și ei trebuie sa le respecte , în ceea ce privește
libertatea de decizie lucrurile se schimbă. Astfel , copiii din familii cu
probleme își iau propriile decizii în număr mai mare decât cei care provin
din familii fără probleme.
11.Copiii care provin din familii fără probleme apreciază că părinții lor
încercă să discute cu ei, să-i înțeleagă , în timp ce nici jumătate din copiii
din celălalt grup nu consideră că părinții lor fac acest lucru.
12.Majoritatea copiilor , atât din primul grup , cât și din cel de-al doilea
consideră că părinții îi învinovățesc chiar și atunci când nu este vina lor.
13.Conform acestui studiu , în rândul copiilor care provin din familii
dezorganizate predomină stilul parental neglijent și autoritarist , și nu există
deloc stil democratic , în timp ce în grupul copiilor care provin din familii
fără probleme predomină stilul parental democratic urmat de stilul
59

autoritar; iar spre deosebire de primul grup , unde stilul parental democratic
nu există, aici se clasează pe locul 1.
14.Aplicând aceste chestionare celor două grupuri am constatat că apar
diferențe foarte mari între percepțiile copiilor și percepțiile părinților în
ceea ce privește stilurile parentale. De fapt , aceste percepții sunt aproape
inversate. Există două variante care pot explica aceste diferențe. Fie
părinții consideră că au metode de disciplinare mai bune decât sunt în
realitate, sau efectiv mint , dând răspunsurile care consideră că sunt
acceptate din punct de vedere social , sau pur și simplu se supraevaluează.
În cazul concepțiilor copiilor , fie aceștia mint pentru a își face părinții să
pară mai exigenți, și pentru ca ei să pară niște victimile , fie pur și simplu
spun adevărul și cei care mint sunt părinții.
15.Se pare că părinții consideră că se implică mai mult in viața copiilor , decât
sunt de părere cei din urmă
16.O altă diferență apare în ceea ce privește modul în care copiii reacționează
atunci când sunt certați de către părinți. Deși părinții consideră că copii lor
reacționează prin protest , majoritatea copiilor consideră că reacționează
mai degrabă prin indiferență. Deci se constata din nou , această nepotrivire
de opinii ale părinților față de proprii lor copii.
17.Părinții și copii cad de acord în ceea ce privește folosirea pedepselor
corporale asupra copiilor. Majoritatea copiilor și părinților consideră că
folosesc această metoda de disciplinare din grupul 1.
18.Se pare că majoritatea părinților consideră că au o relație deschisă și caldă
cu copiii, în timp ce mai puțin de jumătate din copii au răspuns același
lucru.
19.Majoritatea copiilor spun că fac lucruri nepermise atunci când nu sunt
văzuți de părinți, în timp ce mai puțin de jumătate dintre părinți cred
despre copiii lor acest lucru.
20.Foarte important este faptul că majoritatea părinților consideră că nu au
moștenit nimic din stilul parental al părinților lor , acest lucru contrazicând
60

teoria conform căreia stilurile parentale , de cele mai multe ori sunt preluate
de la părinți.
Propuneri
Consider că cel mai important lucru este să prevenim abuzul asupra copilului.
Fiind un lucru greu de înfăptuit, este nevoie să se implementeze o metodă de
prevenire cât mai devreme în viața unei persoane, deoarece violența se învață. Un
copil care a trăit pană la vârsta adultă într-o familie care folosește violența ca metodă
educativă nu poate învăța decât violență, și la rândul său acesta va fi modul în care își
va disciplina copiii. Deoarece acesta este singura modalitate de a disciplina un copil
pe care o cunoaște. Trebuie în primul rând să facem tot posibilul pentru a descuraja
violența în familie, și mai ales abuzul asupra copilului, la nivel social. Atâta timp cât
bătaia copilului va fi acceptată social, ea are șanse mari să existe mult timp de acum
încolo. Ea nu va fi văzută ca fiind un lucru negativ asupra dezvoltării copiilor, ci ca pe
cel mai normal mod de a educa copiii. O a doua măsură ce trebuie luată este
introducerea în școli a educației parentale. Copiii trebuie să învețe de mici care este
modul corect de a disciplina un copil, și mai ales trebuie să învețe că disciplina și
pedeapsa corporală sunt lucruri total diferite si că pentru a educa un copil intr-un mod
satisfăcător e nevoie de mult mai mult decât de bătaie.
61

ANEXE
Chestionar pentru copil
1.Cât de mult consideri că se implică părinții tăi în viața ta?
a)Foarte mult
b)Mult
c)Potrivit
d)Puțin
e)Foarte puțin
2.Cum reacționezi atunci când mama sau tata te ceartă?
a)Protestez
b)Sunt indiferent
c)Îi ascult și încerc să îndrept situația
3.Cum reacționează părinții tăi în cazul în care ești neascultător?
a)Renunță la a te mai certa și te lasa să faci ceea ce vrei
b)Continua să te certe
c)Te pedepsesc
d)Încearcă să găsească o alta metodă de rezolvare a conflictului
4.Se întâmplă ca părinții tăi să folosească forța pentru a te face să îi asculți?
a)Da
b)Nu
5.Consideri că părinții tăi sunt calzi și iubitori?
a)Da
b)Nu
6.De obicei, părinții tăi îți impun regulile stabilite de ei, pe care tu va trebui să le
respecți?
a)Da
b)Nu
7.Cine ia decizii cu privire la educația ta?
a)Mama
b)Tata
c)Ambii părinți
d)Alte rude ( de ex. bunici, unchi, mătuși, frați etc.)
62

8.Când părinții tăi nu sunt în preajma ta și nu te vad, faci anumite lucruri care
știi că sunt interzise?
a)Da
b)Nu
9.Părinții tăi folosesc pedepse corporale (bătaia) atunci când consideră necesar
acest lucru?
a)Da
b)Nu
10.Părinții tăi te lasă să decizi singur lucruri simple care te privesc pe tine, sau iau
ei deciziile în locul tău?
a)Decid singur
b)Iau ei deciziile
c)Altă persoană din familie decide astfel de lucruri
11.Consideri că părinții tăi fac un efort pentru a discuta cu tine și a te înțelege?
a)Da
b)Nu
12.Ți se pare că părinții tăi te învinovățesc chiar și atunci când consideri că nu
este vina ta?
a)Da
b)Nu
Mulțumesc !
63

Chestionar pentru părinte
1.Cât de mult sunteți implicat în viața copilului dumneavoastră?
a) Foarte mult
b)Mult
c)Potrivit
d)Puțin
e)Foarte puțin
2. Cât de mult considerați că vă controlați copilul?
a)Foarte mult
b)Mult
c)Potrivit
d)Puțin
e)Foarte puțin
3.Care este modul în care copilul dumneavoastră reacționează atunci când îl
certați?
a)Protest
b)Indiferent
c)Vă ascultă și încearcă să îndrepte situația
4.Cum procedați în momente de tensiune, în care copilul dumneavoastră nu vă
ascultă?
a)Renunțați la a vă mai certa copilul și îl lăsați să facă ce vrea
b)Continuați să îl certați
c)Îl pedepsiți
d)Încercați să găsiți o metoda inteligenta de aplanare a conflictului
5.Există momente în care simțiți că trebuie să folosiți forța pentru a vă face
ascultat de copilul dvs.?
a)Foarte rar
b)Rar
c)Câteodată
d)Des
e)Foarte des
6.Vi se întâmplă pur și simplu să renunțați atunci când nu știți ce metode să
folosiți pentru a vă face copilul să vă asculte?
64

a)Foarte rar
b)Rar
c)Câteodată
d)Des
e)Foarte des
7.Considerați că aveți o relație calda și deschisă cu fiul / fiica dumneavoastră ?
a)Niciodată
b)Uneori
c)Întotdeauna
8.Cât de importante sunt supunerea și respectul copilului dvs.?
a) Foarte importante
b)Potrivit
c)Puțin
d)Foarte puțin
9.De obicei, negociați cu copilul regulile casei?
a)Întotdeauna
b)Uneori
c)Niciodată
10.Care este persoana care ia decizii cu privire la educația copiilor în familia
dvs.?
a)Eu
b)Soțul/șotia
c)Alte rude ( menționați)
11.De obicei, stabiliți reguli de neîncălcat pentru copiii dvs.?
a)Întotdeauna
b)Uneori
c)Niciodată
12.Considerați că între disciplină și pedeapsă se poate pune semnul egal?
a)Da
b)Nu
c)Nu știu
13.Se întâmplă ca fiul/fiica dvs. să facă ceea ce vrea atunci când dumneavoastră
nu sunteți în încăpere sau în preajma lor, chiar dacă știe că acest lucru este
interzis?
65

a)Întotdeauna
b)Uneori
c)Niciodată
14.Folosiți în anumite situații, pedeapsa corporală pentru a vă disciplina copiii?
a)Niciodată
b)Uneori
c)Întotdeauna
15.Considerați că ați preluat de la părinții dumneavoastră modul în care vă
disciplinați copiii?
a)În totalitate
b)Doar parțial
c)Deloc
16.Copilul dumneavoastră are în unele situații comportamente violente?
a)Întotdeauna
b)Uneori
c)Niciodată
17.În mod obișnuit, vă lăsați copiii să fie ei înșiși, fără să le impuneți propriile
dumneavoastră alegeri și idei?
a)Întotdeauna
b)Uneori
c)Niciodată
18.In situații problematice, încercați să comunicați cu copilul dumneavoastră
pentru ca împreuna să găsiți calea cea mai bună de rezolvare?
a)Foarte rar
b)Rar
c)Câteodată
d)Des
e)Foarte des
19.Considerați că copiii dumneavoastră învață din propriile lor greșeli?
a)Întotdeauna
b)Uneori
c)Niciodată
20.Considerați că aveți un comportament consecvent în ceea ce privește educația
copiilor dvs.?
66

a)Da
b)Nu
21.Se întâmplă să va lăsați copiii să va manipuleze?
a)Întotdeauna
b)Uneori
c)Niciodată
22.Credeți că copilul dumneavoastră apreciază eforturile pe care le depuneți
pentru că el să fie fericit?
a)Întotdeauna
b)Uneori
c)Niciodată
23.Considerați că nevoile copiilor dumneavoastră sunt la fel de importante ca ale
dumneavoastră?
a)Întotdeauna
b)Uneori
c)Niciodată
24.Vi se întâmplă să vă blamați copiii atunci când considerați că într-adevăr sunt
vinovați?
a)Întotdeauna
b)Uneori
c)Niciodată
Mulțumesc !
67

BIBLIOGRAFIE
1. Albulescu; M., Albulescu. I., Cetățenia democratică O provocare pentru educație.
Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.
2. Băran-Pescaru, A., Familia azi. O perspectiva sociopedagogică , Editura Aramis,
București, 2004;
3. Băran-Pescaru, Adina., Parteneriat în educație: familie – școala – comunitate ,
Editura Aramis, București, 2004;
4. Berge, A., Defectele părinților , Editura Didactica și pedagogica, București, 1967;
5. Bocoș, M., (2003), Cercetarea Pedagogică , Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.
6. Bryer, M., Planning in child care – a guide of team leaders and their teams, BAAF,
England, 1988;
7. Chelcea, S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative,
Editura Economică, București, 2001;
8. Ciofu, C., Interacțiunea părinți-copii , Editura științifică și enciclopedică,
București, 1989;
9. Freud, S, Prelegeri de psihanaliză , Editura Didactică si Pedagogică, București,
1980;
10. Glava, C.,., Curs “ Consilierea părinților”, master Consiliere școlară și asistență
psihopedagogică, an II, sem I; Facultatea de Psihologie și Științe ale educației, Cluj –
Napoca
11. Piaget, J., Inhelder, B., Psihologia copilului , Editura Didactica Si Pedagogică,
București, 1970;
12. Popescu-Neveanu, Paul., Dicționar de psihologie , Editura Albatros,
București,1979;
13. Ulete, F.., Problemele adolescenților si consilierea părinților , Editura Atelier
Didactic, București, 2004;
14. Zamfir, E.., Situația copilului si a familiei in România , Unicef, București, 1997;
WEBOGRAFIE
* * *- www.athealth.com
* * *- www.wilkipedia.com
* * *- www.startribune.com
* * *- ourworld.compuserve.com
* * *- www.psihocenter.ro
68