Credința și faptele bune [624442]

Credința și faptele bune
condiții ale mântuirii
„credința: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăși” (Iacob 2,17)
Toată lucratea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre firea Sa omeneasca, pe care o umple
de dumnezeirea Lui si o elibereaza de afectele, patimirile si moartea , toate consecinte ale păcatului
strămoșesc. Prin firea umană asumată, Hristos recapituleaz ă in Sine pe toti, pentru ca pe toti oamenii
sa-i elibereze din robia pacatului si a morții, împăcându-i cu Dumnezeu si înnoindu-i. Mântuitorul
Hristos recapituleaza intreaga creatie .
Pe lângă această recapitulare adusă întregii naturi umane despre care putem spune că este
mântuirea obiectivă omul trebuie sa-și dobândească, bineînțeles tot cu ajutorul lui Dumnezeu, și
mântuirea proprie sau subiectivă. Două dintre condițiile fără de care aceasta este imposibilă sunt
credința și faptele bune.
Credința este cunoașterea, temelia, încredințarea celor nădajduite, dovada celor nevăzute
(Evr11,1.). Ea este facultatea de a primii Revelația divină și de accepta într-un mod aprioric adevărurile
acesteia. Pentru Sf. Ap. Pavel aceasta este lucrarea harului care dă naștere stării de mântuire, „căci
dreptul prin credință va fi viu” (Rom. 1,17).
Ca act intelectual credința este adeziunea noastră libera la cele descoperite de Dumnezeu sau la
Revelația divină. Dar pentru mântuire aceasta nu este suficienta ci este necesară și credința lucrătoare
prin iubire (Gal. 5, 16). cea din urmă fiind manifestarea integrală a sufletului omenesc incluzând în sine
și iubirea și nădejdea deci o angajare integrală a ființei a creștinului. Necesitatea credinței ca și condiție
pentru dobândirea mântuirii o arată însuși Mântuitorul Hristos: „cel ce va crede și se va boteza se va
mântui iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,16). În omul renăscut prin botez credința nu
rămâne informă și generală care se rezumă doar la o acceptare a Revelației ci ea este pusă în mișcare de
elementul viu, activ și roditor al dragostei, credința devenind astfel lucrătoare prin iubire. Această
credință înseamnă o dăruire și o unire treptată cu Hristos astfel devenind morți pentru păcat și vii
pentru Dumnezeu, așa cum mărturisește Sf. Ap. Pavel.
Adevărata credință este un dar dumnezeiesc însoțit de efortul omului de a-L cunoaște pe
Dumnezeu de a se asemana cu el prin sfințenie. Prin acest efort se trece de la stadiul incertitudinii, este
mai puțin decât știu, la starea de certitudine, identificată cu întreaga ființă a celui ce o are și o
mărturisește, este o angajare existențiala. Când mărturisesc credința, Realitatea la care ader cucerește
întreaga ființă. Credința mai înseamnă și încredere, a avea încredere în cineva, astfel aceasta sta la baza
tuturor relațiilor interpersonale. Credinta este un fenomen teandric, adica un act in care se impleteste

elementul uman cu cei divin, capacitatea receptiva a spiritului cu harul divin, adeziunea spiritului la
revelatia divina. Suntem liberi sa actualizam credinta sau nu, prin acceptarea sau neacceptarea Revela-
tiei divine.
Dacă de cele mai multe ori sunt condamnate scepticismul cu privire la anumite adevăruri de
credință sau indiferentismul religios necredința, ateismul sau erezia, schisma, apostazia sau superstia
dar nu trebuie trecută cu vederea nici bigotismul care o transformă într-un formalism cultual rece și
inexpresiv.
Faptele bune sunt roade ale credintei (Iacob 2,14). Ele se refera la sinea omului, cum sunt
îngrijirea de cele trupești si sufletești conform cu legea Domnului, la aproapele ca om trupesc și
sufletesc, față de care avem datorii trupesti si sufletesti si fata de Dumnezeu, prin evlavie și rugăciune.
Există o interdependență între credință și faptă, în sensul că din fapte se poate vedea credința
omului, de aceea, dacă o credință nu este încununată cu fapte pe măsură, ea este doar una formală.
Acest lucru îl arată Sfântul Apostol Iacob zicând: "Tu ai credință, iar eu am fapte; arată-mi credința ta
fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credința mea" (Iacov 2, 18), deoarece "credința fără fapte
este moartă" (Iacov 2, 17).
Această interdependență dintre credință și faptă este relevată și la Înfricoșătoarea Judecată a lui
Hristos, când criteriul de a sta de-a dreapta sau de-a stânga este dat de faptele milosteniei trupești și
sufletești către cel flămând, către cel gol, către cel însetat, către cel în temniță, către cel bolnav (Matei
25). Așadar Dumnezeu așteaptă de la credincioși și faptele bune izorâte din credință și săvârșite cu
ajutorul harului divin.
"Tot ceea ce faci te face", spune părintele Teofil Pârâian, adică motivațiile faptelor personale
cotidiene își pun amprenta asupra ta și te transformă, în bine sau în rău. Scopul milosteniei nu constă în
coantificarea ajutorului oferit, ci este un mod de a învața la renunțarea de sine în favoarea altora.
Faptele bune au ca finalitate prezența noastră în comuniune, într-o relație de iubire continuă, Dumnezeu
fiind Cel care ne adună pe toți.
Așadar nu trebuie omis și uitat faptul că omul se mântuiește în urma a trei condiții: credință,
fapte bune și har. Acestea se intercondiționează reciproc, se întrețin una pe alta. Faptele bune se
bazează pe credință, iar harul le întreține pe ambele în lucrare. Fapta bună și credința atrag harul în
viața omului, iar harul întărește credința se mântuiește în urma a trei condiții: credință, fapte bune și
har. Acestea se intercondiționează reciproc, se întrețin una pe alta. Faptele bune se bazează pe credință,
iar harul le întreține pe ambele în lucrare. Fapta bună și credința atrag harul în viața omului, iar harul
întărește credința virtute teologică și condiție fără de care omul nu poate moșteni Împărătia cerurilor.