Cap.1 Dom Fin Manag. [624066]

1 CAPITOLUL 1

DOMENIUL FINAN ȚELOR MANAGERIALE

1.1. Întreprinderea și ansamblul fluxurile sale

Întreprinderea, ca entitate organizatoric ă cu triplu caracter : tehnico -productiv, economic și
social, este locul de desf ășurare a fenomenelor și proceselor eco nomice cu scopul de a produce bunuri
sau presta servicii solicitate de pia ță. Fiind dotat ă cu un poten țial tehnico -productiv, care
individualizeaz ă profilul s ău de activitate și un poten țial uman necesar derul ării proceselor economice,
întreprinderea apare ca un complex de rela ții de natur ă intern ă, între structurile organizatorice și
funcționale proprii și de natur ă extern ă, cu mediul ambiant: furnizori, clien ți, bănci, organisme publice
– desfășurate pentru atingerea obiectivului s ău.
Fenomenele și proce sele economice desf ășurate în întreprindere sunt rezultatul unor acte
conștiente care urm ăresc, îndeosebi, men ținerea și, mai apoi, dezvoltarea pie țelor de desfacere,
respectiv a deciziilor privind dezvoltarea întreprinderii și afectarea resurselor, și se concretizeaz ă în
mărfuri, servicii și bani care penetreaz ă spațiul economic al acesteia. Deci, deciziile nasc numeroase
fluxuri care pot avea o substan ță material ă reală concretizat ă în bunuri și servicii supuse schimb ării
juridice a apartenen ței sau pot f i fluxuri monetare și financiare apărute în contrapartid ă la fluxurile
reale ori pentru constituirea capitalului întreprinderii și onorarea obliga țiilor fa ță de stat.
Rezult ă, deci, c ă fluxurile monetar – financiare ale întreprinderii, care constituie obi ectul
principal al implica țiilor financiare ale economiei întreprinderii pot fi:
 fluxuri complementare fluxurilor reale (fluxuri induse sau fluxuri de compensare);
 fluxuri independente (fluxuri autonome).
Pentru realizarea obiectului s ău de activitate (pr oduse, servicii, comercializare) și a scopului
propus (ob ținerea de profit), întreprinderea realizeaz ă legături cu pia ța factorilor de produc ție, pia ța
consumatorilor, pia ța capitalurilor și cu statul ca autoritate public ă.
Schema leg ăturilor și fluxuril or realizate se prezint ă astfel:

Schimburile între doi agen ți economici se efectueaz ă pe baz ă de moned ă sau de înlocuitori ai
acesteia. La fluxurile de bunuri reale și servicii spre întreprindere sau de la întreprindere, corespund
fluxuri monetar – financ iare în contrapartid ă sau induse. Aceste fluxuri decalate în timp vor da na ștere
la "bunuri" sau "produse" financiare. Totodat ă, întreprinderile, f ără un schimb comercial prealabil, pot
să schimbe moned ă în cursul unor opera țiuni specifice, numite opera țiuni financiare. Salariul Plata preț utilaje ș i echip.
Plata mat. prime ș i mat.
Subvenț ii,
scutiri impozite,
prime de export Plata impozite,
taxe, contribu ții
Plata dividende,
rambursare cre dite,
plata dobâ nzi Formarea
capitalului
întreprinderii
Încasare pre ț sau tarif Produse, lucr ări, servicii Utilaje ș i echipamente
Materii prime și mater.
Forța de muncă
ÎNTREPRINDEREA Piața
factorilor de
producț ie

– furnizori
– forță de
munc ă Fluxuri financiare complementare
Piața
capitalurilor

– acționari
– alte întrepr.
– bănci

STAT Piața
consumato rilor

– agen ți
economici
– consumatori
individuali Fluxuri fina nciare autonome
Fig. nr. 1.1.
Schema fluxurilor monetar -financiare ale întreprinderii

2 Înfiin țarea și începerea activit ății întreprinderii este legat ă de constituirea capitalului acesteia,
respectiv de leg ăturile ei cu pia ța financiar ă și bancar ă. Prin emiterea de ac țiuni, obliga țiuni și
contractarea de credite bancare sau pr in capitalizarea unei p ărți din rezultatele ob ținute, opera țiuni
financiare pure, întreprinderea își constituie sau spore ște capitalul total.
Deci, capitalul întreprinderii se formeaz ă prin fluxuri financiare autonome din acumul ări
financiare anterioare d in afara întreprinderii sau din întreprindere, fluxuri care își au originea în
opera țiuni independente de cele de produc ție și care conduc la modificarea cantitativ ă sau a naturii
diferitelor active financiare.
Aceste opera țiuni pot fi repartizate în trei categorii: de pre ț, de aport de capital și de împrumut,
cu consecin țe diferite.
Astfel, dac ă întreprinderea hot ărăște să se împrumute sau s ă-și ramburseze datoriile, ea
spore ște, respectiv diminueaz ă soldul de active (disponibilit ăți bănești) și îndatora rea. Deci, acest tip
de opera țiuni are o influen ță direct ă asupra cantit ății de active financiare de care dispune. Dac ă, însă,
transform ă o parte din portofoliul s ău de active financiare (ac țiuni de ținute la capitalul social al altor
societ ăți comerciale în scopul efectu ării unor opera țiuni speculative pe pia ța financiar ă) în
participa țiuni (active de ținute pe termen îndelungat pentru controlul gestiunii altor societ ăți comerciale
și încasarea de dividende), aceast ă opera țiune modific ă natura activelor întreprinderii.
Fluxurile financiare autonome prin care se constituie capitalul întreprinderii stau la baza
fluxurilor monetar – financiare complementare fluxurilor reale.
Cea de -a doua categorie de fluxuri financiare autonome este legat ă de ob ținerea și repartizare
profitului întreprinderii. În acest caz, în principal, rela ția se stabile ște între întreprindere și stat pentru
plata obliga ției privind impozitul pe profit și a celorlalte forme ale venitului net al statului cuprinse în
preț (alte impozite, contr ibuții, taxe de consuma ție), dar și în încasarea unor subven ții de la buget sau
beneficierea de unele înlesniri sau scutiri la plata obliga țiilor fa ță de stat.
Odat ă constituit, capitalul întreprinderii este utilizat prin intermediul fluxurilor financiare
induse. Astfel se creaz ă, mai întâi, leg ătura cu pia ța factorilor de produc ție. Pe baz ă de contracte,
furnizorii livreaz ă întreprinderii utilaje, echipamente, materii prime, energie și, în schimb, la anumite
date, primesc contravaloarea pre țului sau tarif ului acestora. Are loc, a șadar, o dualitate de fluxuri: un
flux real de produse și servicii spre întreprindere și un flux monetar, financiar spre furnizori. Cele
două fluxuri de naturi diferite și sens contrar se echilibreaz ă valoric la nivelul pre țului ne gociat.
De asemenea, întreprinderea angajeaz ă forță de munc ă, aceasta, în schimbul muncii manuale
sau intelectuale prestate, prime ște salariul în bani. Se realizeaz ă dualitatea flux real – flux financiar
indus, de naturi diferite și sens contrar, care se echilibreaz ă la nivelul salariului negociat.
În procesul de fabrica ție, dup ă obținerea produsului sau prestarea serviciului, întreprinderea
intră în rela ție cu pia ța consumatorilor. În acest caz, fluxul real de produse sau servicii este dinspre
întreprinde re spre clien ți, iar fluxul monetar -financiar complementar, reprezent ând pre țul sau tariful
negociat încasat, apare de la clientel ă spre întreprindere.
În cadrul fluxurilor duale, de și fluxul real determin ă fluxul monetar – financiar complementar, totu și
fluxurile financiare sunt cele care, în final, determin ă mărimea fluxurilor reale, fapt ilustrat de rolul activ al
deciziei de finan țare în adoptarea deciziei de investi ții. În practic ă există numeroase situa ții când fluxurile
monetar – financiare preced pe cele reale. Este cazul avansurilor acordate furnizorilor într-o anumit ă propor ție
din pre ț pentru achizi ționarea de c ătre ace știa de materii prime necesare lans ării în fabrica ție a produselor
contractate cu clientul – creditor.
În realitate, pot exista și fluxuri reale care s ă nu fie urmate de fluxuri financiare induse. Este
cazul dona țiilor, acte juridice rare, de care beneficiaz ă unii agen ți economici, în special institu ții și
organiza ții cu caracter social.
În func ție de modalitatea de plat ă compensat orie pentru fluxul real primit, pot corespunde
patru tipuri posibile de fluxuri monetar – financiare în contrapartid ă:
a) Contrapartida imediat ă și directă în monedă
La fluxul real (q) corespunde un flux monetar (m) de sens invers, contrapartida compensa torie
și direct ă având loc simultan cu schimbul fizic. Este cazul v ânzărilor sau cump ărărilor cu plat ă în
numerar.

q
m A
A B
B

3 b) Contrapartida imediat ă și indirect ă, în titluri de credit. Schimb ările în moned ă la
scadență
În acest caz, pe l ângă cele dou ă părți între care are loc fluxul real, A și B, apare și a treia parte,
C, în general un bancher, la care A schimb ă imediat contra moned ă titlul de credit cu o anumit ă
scaden ță primit de la B, renun țând la dob ânda convenit ă până la scaden ța titlului (un cec sau alt efect
de comer ț).
Dacă se noteaz ă cu "c", titlul de credit primit de A, fluxurile financiare vor fi reprezentate
astfel:
 în momentul livr ării bunului sau prest ării serviciului:

 la scaden ța titlului:
Se pot remarca două aspecte:
 un singur flux real corespunde mai multor fluxuri financiare. Num ărul acestor fluxuri este
determinat de comportamentul lui C, care la r ândul lui poate s ă schimbe crean ța sa contra moned ă la
D, ș.a.m.d;
 fluxurile financiare nu sunt niciodat ă de aceea și sum ă, diferen ța fiind determinat ă de rata
dobânzii convenit ă în titluri de credit și durata p ână la scaden ță.
c) Contrapartida am ânată și indirectă în titluri de credit f ără piață
De aceast ă dată furnizorul bunului sau serviciului prime ște un titlu de credit pe care însă nu-l
poate valorifica înainte de scaden ță, pentru c ă nu exist ă piață. El trebuie s ă aștepte scaden ța pentru a
primi pre țul produsului v ândut, fluxurile financiare fiind reprezentate astfel:
 în momentul livr ării bunului sau pres tării serviciului:

 la scaden ța titlului:

d) Contrapartida am ânată și indirectă în titluri de credit schimbabile în monedă
În acest caz, debitorul din actul de schimb comercial remite furnizorului un titlu de credit
recunoscut pe o anumit ă piață, dar acesta nu -l schimb ă imediat în moned ă, ci la o dat ă până la
scaden ță. Fluxurile care iau na ștere se reprezint ă astfel :
 în momentul livr ării bunului sau prest ării serviciului (t 0):

 în momentul în care beneficiarul titlului îl schimb ă în moned ă înainte de scaden ță (t1):

 la scaden ța titlului (t 2):

Schimbarea ulterioar ă actului comercial se efectueaz ă numai cu condi ția ca beneficiarul
titlului (A), s ă nu aib ă nevoie de disponibilit ăți bănești pentru activitatea sa de exploatare care s ă-l facă
să se împrumute, fiindc ă, de obicei, costul împrumutului este mai mare dec ât venitul financiar ob ținut
din p ăstrarea titlului de credit. În definitiv, deci, tranzac țiile financiare legate de un flux real au la baz ă
raționamente pur financiare care urm ăresc c reșterea eficien ței activit ății financiare a întreprinderii.
Se poate concluziona c ă ansamblul fluxurilor realizate de întreprindere sunt rezultatul rela țiilor
de natur ă extern ă și intern ă a întreprinderii și a opera țiilor presupuse de acestea, grupate pe cele trei
cicluri: ciclul opera țiunilor de investi ții, ciclul opera țiunilor de exploatare și ciclul opera țiunilor
financiare.1 Natura acestor fluxuri este material ă (reală) sau b ăneasc ă. În cadrul fluxurilor b ănești,
însă, pot fi delimitate dou ă categorii: fluxuri b ănești (monetare) pure și fluxuri financiare pornind de la
criteriile generale de delimitare a rela țiilor financiare de cele economice b ănești, în general. Astfel,

1 Pentru o informare mai detaliată vezi Cristea H, Ș tefănescu N., Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed.
Mirton, Timiș oara, 1996, pag. 16 -24 c m c q A B A B C A C A
C B C B c m
q c A B A B
A B A B c m
A B A B q c
A C A C c m
C B C B c m

4 fluxurile în contrapartid ă direct ă la fluxurile reale, ce presupun plata imediat ă pot fi considerate fluxuri
bănești, ce conduc numai la transformarea valorii printr -un act de cump ărare (B -M) sau printr -un act
de vânzare (M -B), (B=bani; M=marf ă), deși prin pre ț se poate antrena și un transfer de produs intern
brut ca urmare a abaterii a cestuia de la nivelul de echilibru. Fluxu rile monetare ce presupun plata
amânată și care dau na ștere la "produse" sau "active" financiare, precum și fluxurile monetare
determinate de formarea capitalului și rela ția cu bugetul statului sunt rezultatul unor opera țiuni de
finan țare și de reparti ție și, ca atare, sunt fluxuri financiare pure.
Eviden țiind marea mas ă a fluxurilor reale și financiare angajate de și în întreprindere se poate
concluziona c ă întreprinderea "se situeaz ă în centrul proceselor economi ce"2, ca celul ă de baz ă a
economiei și că este "principala verig ă în asigurarea unei circula ții monetare s ănătoase"3 mărind, prin
calitatea și prețul produselor și serviciilor realizate, viteza de circula ție a masei monetare.

1.2. Con ținutul, func țiile și obiectivele
finan țelor întreprinderii

 Reafirm ând caracterul istoric al finan țelor, preciz ăm că evolu ția și diversificarea lor a urmat
cursul firesc al dezvolt ării societ ății. S-au delimitat tipuri de rela ții financiare distincte, care, în sens
larg, f ormeaz ă așa numitele verigi ale sistemului financiar și de credit , așa cum sunt cunoscute în
literatura de specialitate rom âneasc ă:
 finan țele întreprinderilor;
 bugetul de stat;
 bugetul asigur ărilor sociale de stat;
 asigur ările de bunuri, persoane și răspun dere civil ă;
 relațiile de credit.
 În aceast ă prezentare, finan țele întreprinderii reprezint ă veriga primar ă a sistemului financiar
întruc ât, la nivelul întreprinderii se deruleaz ă cea mai mare parte a rela țiilor financiare în general. Prin
intermediul înt reprinderilor ( înțelegând societ ăți comerciale, bancare și de asigur ări) se formeaz ă cea
mai mare parte a veniturilor bugetare și ale bugetului asigur ărilor sociale de stat și se deruleaz ă
propor ția cov ârșitoare a creditelor.
 Într-o altă prezentare, " finanțele constau în 3 domenii interdependente:
 (1) piețele monetare și de capital sau finan țele la nivel macroeconomic, care opereaz ă cu
concepte macroeconomice;
 (2) investi țiile – se concentreaz ă asupra deciziilor individuale sau ale institu țiilor financia re
(cum ar fi fondurile mutuale și de pensii), de a alege dintre diferite valori mobiliare din care s ă se
formeze portofoliul;
 (3) finan țele manageriale sau corpora ționale – care implic ă managementul firmelor"4.
 Dar, av ând în vedere scopul constituirii și utiliz ării fondurilor pentru satisfacerea unor nevoi
generale ale societ ății sau în vederea ob ținerii și repartiz ării de profit, finan țele, în general, cuprind 2
ramuri importante: finan țe publice și finan țe private.
Finan țele publice vizeaz ă aspectul me zo și macroeconomic, sunt asociate cu statul, unit ățile
sale administrativ -teritoriale, alte institu ții de drept public și cuprind rela țiile economice b ănești
apărute în procesul repartiz ării PIB (produsului intern brut) prin care se formeaz ă și se utilize ază
resursele acestor entit ăți în vederea satisfacerii unor nevoi colective: ac țiuni social -culturale
(învățământ, s ănătate, art ă, cultur ă, sport), ap ărarea ordinii în statul de drept; ap ărarea na țional ă;
investi ții economice în ramuri de interes prioritar pentru securitate și popula ție.
Finan țele private vizeaz ă aspectul microeconomic și sunt asociate cu întreprinderile
economice, b ăncile comerciale, societ ățile de asigur ări și alte forme juridice de drept comercial și
cuprind rela țiile economice b ănești prin care se constituie și se utilizeaz ă capitalurile acestora în
scopul cre șterii valorii lor, ob ținerii și repartiz ării de profit. Conținutul finan țelor private este analizat
pe 3 planuri:
 practic ă financiar ă;
 politic ă financiar ă;
 teorie financiar ă.

2 Giurgiu, A., Mecanismul financiar al întreprinză torului , Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1995, pag.12.
3 Idem, pag.13.
4 Halpern, P., Weston, J.F., Brigham, E.F., Finanț e manageriale, Editura Economică, Bucureș ti, 1998, pag.3

5  Deși aspectele de practic ă și politic ă financiar ă dateaz ă de la apari ție și au urmat cursul
devenirii întreprinderii moderne, teoria financiar ă are o statutare relativ mai apropiat ă în timp, fapt ce a
condus la catalogarea finan țelor private ca finan țe moder ne.
 Clasificarea finan țelor în publice și private se face în func ție de natura dreptului dup ă care
entitățile își conduc activit ățile, public sau comercial. Aceast ă delimitare este posibil ă, în special, în
țările cu economie de pia ță, în care coexist ă proprietatea pub lică și cea privat ă, ambele av ând
contribu ția lor în realizarea PIB.
 În literatura de specialitate finan țele private sunt înt âlnite sub diverse titluri: "Finan țe",
"Gestiunea financiar ă a întreprinderilor", "Finan țele întreprinderii", "Finan țe de pia ță", "Teorie
financiar ă", "Func ția financiar ă", "Politica financiar ă a întreprinderii", "Analiz ă și diagnostic
financiar", "Politica și strategia financiar ă a întreprinderii", "Decizii financiare pe termen lung",
"Decizii financiare pe termen scur t", "Finan țe pe termen lung" etc., fiecare titulatur ă acoperind mai
mult sau mai pu țin cam acela și domeniu.
 În vocabularul anglo -saxon, o singur ă expresie "Finan țe" desemneaz ă în acela și timp
fenomenele financiare și doctrinele sau teoriile ce explic ă fenomenele financiare din întreprindere.
Totu și, con ținutul acestei expresii prezint ă două nuan țări: în sens larg și în sens restr âns.
 În sens larg, finan țele sunt definite ca aloc ări optimale de resurse financiare limitate unor
utiliz ări multiple, at ât în societ ăți comerciale c ât și necomerciale, respectiv în entit ăți având ca scop
realizarea de profit sau numai gestionarea de resurse pentru satisfacerea unor servicii generale.
Aceast ă accep țiune privilegiaz ă componenta decizie în sensul select ării dintre n evoi, respectiv utiliz ări
multiple, pe acelea care s ă asigure obiectivul strategic al întreprinderilor, respectiv consolidarea
piețelor și cre șterea valorii întreprinderilor. Atingerea obiectivului e condi ționat ă de optimizarea
acestei aloc ări. De și, nu re zultă în mod explicit, aceast ă concep ție își propune s ă aibă în vedere riscul ,
ca o component ă a rentabilit ății așteptate, întruc ât alocarea resurselor urm ărește realizarea unor fluxuri
viitoare cu grad probabil de realizare.
 În sens restr âns, finan țele urmăresc alocarea optim ă de resurse financiare proceselor de
produc ție de bunuri și servicii economice în vederea maximiz ării întoarcerii de bani din v ânzarea lor
pe pia ță. Ca atare, sub acest aspect, sunt surprinse numai finan țele societ ăților comerciale, fiind
înnobilate cu denumirea de "Finan țele întreprinderilor". Ca și în cazul accep țiunii în sens larg, în
accep țiunea în sens restr âns finan țele întreprinderilor pun accentul pe no țiunile de decizie și risc.
Astfel, con ținutul lor are în vedere, în primu l rând, sfera deciziilor pe termen lung: decizia de investi ții
și cea de finan țare. Ambele vizeaz ă strategia întreprinderii: decizia de finan țare prin selectarea
surselor antreneaz ă un anumit cost pentru întreprindere și un anumit gen de risc (financiar, d e
faliment); decizia de investi ții determin ă profilul și mărimea întreprinderii. Aceasta determin ă
mărimea veniturilor viitoare și riscul de exploatare al întreprinderii. În interdependen ță cu aceste
decizii majore, în întreprindere este adoptat ă decizia d e dividend cu rol deosebit în imaginea și
valoarea de pia ță a întreprinderii, pe de o parte, și constituirea surselor de autofinan țare, pe de alt ă
parte.
 În al doilea r ând, domeniul finan țelor cuprinde sfera gestiunii financiare pe termen scurt,
referito are la ciclul opera țiunilor de exploatare, dimension ând prin acestea nevoia de fond de rulment
și prin compara ție cu fondul de rulment, respectiv excedentul capitalurilor permanente fa ță de
investi ția în active imobilizate, echilibrul financiar al întrepri nderii. Corelat cu acestea, este inclus ă și
gestiunea trezoreriei și gestiunea riscurilor de curs de schimb și de dob ândă.
Urmare a av ântului luat de dezvoltarea pie țelor financiare ca și de operabilitatea pe acestea a
unor instrumente complexe menite s ă asigure investitorul contra riscurilor financiare, între finan țele
întreprinderii și finan țele de pia ță s-a creat o str ânsă legătură, o parte din tehnicile, instrumentele
financiare proprii pie ței financiare f ăcând obiectul de studiu și al finan țelor între prinderii. Este vorba
de tehnica de arbitraj proprie pie ței, care s -a folosit pentru prima dat ă de economi știi americani
Modigliani și Miller în explicarea structurii financiare a întreprinderii, de mecanismul op țiunilor,
contractelor la termen sau tehnici i swap ce fac și obiectul teoriei financiare a întreprinderii.
Cum deciziile financiare sunt aplicate prin opera țiuni corespunz ătoare într -un cadru organizat,
ele dau na ștere la multitudinea de fluxuri monetar -financiare care formeaz ă, în fapt, con ținutul
"finan țelor întreprinderii".

6 "Finan țele întreprinderii " pot fi definite, deci, ca "ramur ă a științei economice care studiaz ă
ansamblul rela țiilor economice b ănești prin care se constituie și se utilizeaz ă capitalul întreprinderii
în vederea ob ținerii și repartiz ării rezultatului final, respectiv profitului întreprinderii."5
Surprinderea con ținutului finan țelor întreprinderii se realizeaz ă prin prisma teoriei financiare
și cel al practicii și politicii financiare a întreprinderii.
Sub aspectul teoriei fin anciare, știința finan țelor întreprinderii are ca scop emiterea
principiilor și legilor care determin ă și guverneaz ă fenomenul financiar la nivel de întreprindere. Prin
studierea practicii financiare și interpretarea politicilor financiare aplicate, știința financiar ă a elaborat
modele și tehnici noi menite s ă asigure îndeplinirea obiectivului de baz ă al func ției financiare care a
cunoscut și el modalit ăți diferite de exprimare: maximizarea profitului și, apoi, maximizarea valorii
firmei.
 Sub aspectul practicii și politicii financiare, finan țele întreprinderii privilegiaz ă aspectul
gestiunii financiare a întreprinderii, ce va face obiectul prezent ării noastre în subcapitolul urm ător.
Revenind la aspectul teoriei financiare a întreprinderii se poate aprecia că au existat mai multe
etape mari în dezvoltarea acesteia:6
► studiul empiric al fenomenelor financiare din întreprindere , etap ă sesizat ă mai mult în
SUA și care cuprinde perioada de la începutul sec. al XX -lea și până la jum ătatea acestuia, în care
prele vau aspectele juridice și descriptive ale acestora. Cercet ătorii începutului acestei perioade erau
preocupa ți de g ăsirea modalit ăților de ob ținere a capitalului, de sursele de capital care s ă satisfac ă
nevoile în cre ștere determinate de av ântul economic al activit ăților, iar, mai apoi, în condi țiile
manifest ării marii crize economice din anii 30 de g ăsirea surselor de supravie țuire a întreprinderilor,
de problemele de lichidare și faliment, de reorganizare prin fuziuni sau scind ări de întreprinderi.
► studiul deciziilor de investi ții – etapă poziționat ă în anii 40 și 50 în care pentru func ția
financiar ă obiectivul de baz ă era maximizarea profitului întreprinderii. Aceast ă etapă conține
embrionii teoriei financiare microeconomice, c ând în func ție de obiec tivul stabilit au început s ă fie
formulate ipoteze, s ă fie elaborate modele și să se verifice prin teste empirice explica țiile propuse;
► aplicarea ra ționamentelor științifice în studiul deciziilor de finan țare a întreprinderii și al
pieței financiare. Etapa se caracterizeaz ă prin teoriile fundamentale succesive ale lui Modigliani și
Miller în domeniul finan țelor întreprinderii în anii 1958, 1963 și 1970 cu privire la efectul structurii
financiare a întreprinderii (raportul capitaluri împrumutate/capitalur i proprii) asupra valorii
întreprinderii, în condi țiile pie ței perfecte și absen ței impozit ării, respectiv în condi țiile inciden ței
impozitului și, apoi, lu ării în considerare a riscului de faliment. Rezultatele s -au contrazis de la un
raționament la altu l, de la neutralitatea structurii financiare fa ță de valoarea întreprinderii în condi țiile
absen ței impozit ării, la cre șterea valorii întreprinderii îndatorate fa ță de cea neîndatorat ă în condi țiile
aplic ării impozit ării și, din nou, la posibilitatea unei valori mai mici la întreprinderea îndatorat ă decât
la cele neîndatorat ă când costurile falimentului dep ășesc economia ob ținută la plata dob ânzii datorit ă
mecanismului de impozitare a profitului fiscal. De asemenea, în domeniul finan țelor de pia ță este
elaborată metoda normativ ă a lui Markowitz (în 1952) cu privire la constituirea portofoliului de
investi ții diversificate pentru aplatizarea riscului prin compensarea rentabilit ății superioare celei
scontate la unele active fa ță de rentabilit ățile inferioare la altele și, ulterior, pornind de la aceast ă
metod ă, elaborarea modelului de evaluare (echilibru) al activelor financiare (Capital Asset Pricing
Model -CAPM în engl. sau MEDAF în francez ă) elaborat prin cercet ări separate de W. Sharpe și J.
Lintner în 1964 și 1965. Modelul comensureaz ă, în condi țiile de echilibru ale pie ței, prima de risc ce
se adaug ă rentabilit ății fără risc pe pia ță (dobânda bonurilor de tezaur, dob ânda la CEC – ca banc ă cu
garan ție integral ă a statului) pentru a stabili rentabilitatea unui activ financiar pe pia ță. În 1976, S.
Ross elaboreaz ă modelul de evaluare prin arbitraj Arbitrage Pricing Theory  (APT ) care
generalizeaz ă CAPM -ul, stabilind rentabilitatea titlului ca func ție liniar ă de mai mul ți factori;
► reconsiderarea teoriilor neoclasice de finan țe ale întreprinderii prin luarea în considerare
a infla ției și avântului pie ței financiare, fenomene caracteristice anilor 80, în atingerea obiectivului
funcției financiare de maximizare a valorii firmei. Pornind de la realitatea într eprinderilor manageriale
în care se face distinc ție net ă între proprietar și manager au fost puse bazele teoriei de agent de către

5 Oprițescu, M., Sichigea, N., Dră cea, M., Gestiunea financiară a î ntreprinderii, Editura Dova, Craiova, 1996,
pag.13
6 Pentru o documentare mai completă, vezi Halpern, P. ș i colectiv, Op. cit., pag.3 -4; Stancu, I., Finanț e, Editura
Economică, București, 1996, pag.40 -43 ș i 167 -187; Bran, P., Finanțele î ntreprinderii, Editura Economic ă,
Bucureș ti, 19 97, pag.50 -63

7 Jensen și Meckling (în 1976), care prin dezvolt ări ulterioare realizeaz ă, pe de o parte, o concili ere a
conflictelor dintre a cționari și manageri, prin sporirea îndator ării în finan țarea proiectelor de investi ții
în condi țiile în care valoarea investi țiilor managerilor ram âne constant ă, întruc ât aceast ă sporire reduce
cash-flow-ul liber la dispozi ția managerilor și cre ște riscul de faliment. Pe de alt ă parte, realizeaz ă
concilierea între ac ționari și obligatari în ceea ce prive ște transferul de avere de la obligatari la
acționari în situa ția succesului unor investi ții riscante dac ă dobânda obliga țiunilor este mai mic ă decât
cea î n func ție de riscul real prin folosirea unor instrumente hibride: obliga țiuni convertibile,
obliga țiuni rambursabile în ac țiuni, obliga țiuni cu bonuri de subscrip ție, prin care obligatarii s ă aibă
posibilitatea controlului politicii de dividend, respectiv, plățile de dividende s ă nu se realizeze din
împrumuturi. Totodat ă, prin lansarea no țiunii de costuri de tranzac ționare în 1988 de c ătre
Williamson e ste abandonat ă noțiunea de structur ă optimal ă, alegerea mijloacelor de finan țare fiind
subordonat ă naturii activului ce trebuie finan țat. Astfel, activele vandabile, care pot fi rev ândute f ără
pierdere pot fi finan țate prin datorii, iar activele specifice s ă fie finan țate prin capitaluri proprii. În
aceast ă accep țiune, îndatorarea apare ca o cale normal ă de fin anțare, iar capitalurile proprii ca o solu ție
în extremis. Admi țând realitatea existen ței asimetriei informa ționale, în sensul c ă managerii sunt mai
informa ți dec ât acționarii sau al ți investitori, în 1970 Akerlof, pe exemplul pie ței autoturismelor de
ocazie, a pus bazele teoriei semnalelor. În finan țe, managerii semnalizeaz ă investitorilor mai pu țin
informați prin politica de îndatorare și prin distribuirea de dividende. Pornind de la modelul de arbitraj
a lui Ross, potrivit c ăruia managerii cunosc distrib uția rentabilit ății titlurilor, informa ție necunoscut ă
de investitori, Leland și Pyle, în 1977, emit ideea c ă relevarea calit ății firmei este semnalat ă prin
propor ția capitalurilor proprii de ținute de manageri. Fiind cunoscut ă aversiunea lor pentru risc, o rice
sporire a acestei p ărți le reduce satisfac ția și cu c ât proiectele de investi ții sunt mai bune cu at ât
îndatorarea va fi mai mare. Deci, semnalul transmis este rata de îndatorare ridicat ă care permite
managerilor ca ac ționari s ă beneficieze de un efec t de levier pozitiv. Modelul matematic de
semnalizare care exprim ă interac țiunea dintre decizia de investi ții și de finan țare a fost elaborat de
Myers și Majluf. Dep ășind teoria neutralit ății politicii de dividende asupra valorii firmei elaborat ă de
Modigl iani și Miller, mai mul ți autori au demonstrat efectul de semnalizare al dividendelor, în sensul
că distribuirea constant ă sau în cre ștere de dividende conduce la cre șterea cursului ac țiunilor prin
efectul sporirii cererii;
 ► recunoa șterea reversibilit ății în deciziile financiare prin elaborarea teoriei op țiunilor, ce se
refer ă, în special, la structura financiar ă și decizia de investi ții. În ceea ce prive ște structura financiar ă
și opțiunile, capitalurile proprii ale întreprinderii pot fi interpretate ca o opțiune de cump ărare asupra
activelor întreprinderii. Ac ționarii transfer ă proprietatea asupra activelor obligatarilor în schimbul unei
opțiuni de cump ărare la o anumit ă scaden ță, păstrându-și puterea de decizie. Dac ă la scaden ță valoarea
întreprinderii este inferioar ă sumei împrumuturilor obligatare, ac ționarii lichideaz ă întreprinderea, iar
în caz contrar, suprim ă opțiunea ramburs ând împrumutul obligatar, devenind proprietarii
întreprinderii.
 În ceea ce prive ște decizia de investi ții și opțiunile, în special investi țiile în cercetare –
dezvoltare ce nasc oportunit ăți de cre ștere asociate cu investi țiile viitoare pe care le creează , atunci
când proiectul de investi ții poate fi u șor vândut în caz de evolu ție conju nctural ă nefavorabil ă, valoarea
de vânzare este interpretat ă ca o op țiune de v ânzare.
 Teoria op țiunilor a fost elaborat ă mai înt âi de F. Black și M. Scholes prin a șa numitul model
opțional în discontinuitate sau op țiuni de tip european , în care op țiunea de cump ărare sau de v ânzare
poate fi exerc itată numai la scaden ța opțiunii și apoi a fost perfec ționat ă de J. Cox și S. Ross prin
modelul op țional în continuitate sau op țiuni de tip american în care op țiunile pot fi exercitate în orice
moment din interval.
Din con ținutul și defini ția finan țelor î ntreprinderii se desprind și func țiile acestora , și anume:
 – funcția de reparti ție – se manifest ă cu ocazia form ării capitalului și a fondurilor proprii ale
întreprinderii, în primul r ând, și în al doilea r ând, cu ocazia stabilirii particip ării întreprind erii la
constituirea fondurilor comunit ății locale sau a bugetului central.
Prin intermediul acestei func ții se realizeaz ă reparti ția unor acumul ări anterioare în procesul
form ării capitalului întreprinderii sau se realizeaz ă repartizarea rezultatelor în treprinderii, pentru
autofinan țare (formarea fondului surselor proprii de finan țare, fondul de participare a salaria ților la
profit, de finan țare a unor activit ăți sociale, etc.) sau pentru formarea fondurilor bugetare (locale și
central);
– funcția de co ntrol – se manifest ă în procesul utiliz ării capitalului și stabilirii obliga țiilor
bugetare. Prin intermediul func ției de control se urm ărește eficien ța form ării capitalului sub raportul

8 costului finan țării, precum și eficien ța cheltuirii capitalului, cu î ncadrarea în prevederile bugetului de
venituri și cheltuieli și asigurarea integrit ății patrimoniului. Controlul se exercit ă sub toate formele
sale, preventiv, concomitent și ulterior pentru a se preînt âmpina cheltuielile neeconomicoase sau
nelegale sau pe ntru a se recupera de la cei vinova ți de gestiune necorespunz ătoare, daunele aduse
întreprinderii.
Văzând con ținutul și func țiile finan țelor întreprinderii, pentru stabilirea locului func ției
financiare a întreprinderii este necesar ă precizarea obiectivel or acesteia.
Numeroasele fluxuri și rela ții care caracterizeaz ă întreprinderea modern ă au determinat
abordarea sistemic ă a acesteia, fiind considerat ă ca sistem economico -social ce corespunde mai multor
subsisteme: de produc ție, cercetare – dezvoltare, com ercial, financiar, al resurselor umane.
Privite ca subsisteme, func țiile întreprinderii și rela țiile dintre ele reprezint ă module de
susținere a structurii organizatorice și de armonizare a tuturor activit ăților pentru realizarea
obiectivului acesteia. Av ând în vedere multiplele responsabilit ăți pe care le presupune func ționarea
întreprinderii în economia de pia ță, în condi țiile unei autonomii depline, are loc o diversificare și
îmbog ățire a con ținutului func țiilor, precum și o mai bun ă individualizare a a cestora.
Urmărind evolu ția logic ă a activit ăților dintr -o întreprindere, se poate aprecia c ă aceasta
îndepline ște cinci func ții de baz ă, care reprezint ă tot at âtea sectoare de management în cadrul
managementului acesteia, astfel:
 func ția de cercetare – dezvoltare vizeaz ă înnoirea tehnologic ă și a gamei de produse și
servicii. Evolu ția progresului tehnic a determinat, la întreprinderile mari cu obiect de activitate produse
și servicii complexe, individualizarea în cadrul acestei func ții a aceleia de ment enan ță, care urm ărește
menținerea în stare optim ă de func ționare a echipamentelor tot mai complexe cu care sunt dotate
întreprinderile. De asemenea, trecerea societ ății la epoca post – industrial ă și creșterea con știentiz ării
oamenilor asupra efectelor noc ive, d ăunătoare societ ății și vieții, ale unor activit ăți poluante, au pus în
fața întreprinderilor problema protec ției și conserv ării mediului înconjur ător și deci, individualizarea
unei func ții aparte ;
 func ția comercial ă cu importan ță hotărâtoare în economia de pia ță urmărește lărgirea și
diversificarea pie țelor pentru produsele și serviciile întreprinderii. Prin elaborarea studiilor de
marketing, prin activit ățile de promovare, ofertare și reclam ă, func ția comercial ă stă la baza
fundament ării strate giei și politicii de dezvoltare a întreprinderii ;
 func ția de produc ție integreaz ă activit ățile prin care are loc transformarea stocurilor de
valori materiale în produs finit, conform prevederilor contractuale și a cerin țelor înscrise în
documenta ția de execu ție și în standardele de calitate ;
 func ția de personal (managementul resurselor umane) concentreaz ă activit ățile prin care
se asigur ă resursele umane necesare din punct de vedere cantitativ, ca num ăr – și calitativ, pe meserii,
niveluri de cali ficare și profesii;
 func ția financiar ă presupune informarea corect ă și sistematic ă privind poten țialul de
produc ție și desfacere al întreprinderii și a modului de gestionare a resurselor întreprinderii.
Fără îndoial ă, scopul final al activit ății întrep rinderii, preocuparea primordial ă a managerilor
acesteia este maximizarea valorii întreprinderii și, implicit, ob ținerea unei rentabilit ăți cât mai
ridicate. Acesta este obiectivul principal al func ției financiare întruc ât întreprinderea este în cele din
urmă o sum ă de investi ții, iar investitorii pretind maximizarea valorii investi ției.
Mult timp, func ția financiar ă a avut ca sarcin ă de baz ă ținerea eviden ței cu scopul de a asigura
"cea mai bun ă reglementare posibil ă a plății datoriilor contractate și născute din activitatea de
produc ție"7. Dar evolu ția întreprinderii de la unitate de produc ție de m ărime mic ă cu ac ționar, în
general, individual, la unitate mare, de form ă social ă cu ac ționari diver și care folosesc munca unor
categorii sociale diverse, a tr ansformat și func ția financiar ă dintr -o simpl ă tehnic ă derivat ă din
contabilitate în, "finan țele întreprinderii", ramur ă a științei economice care studiază ansamblul
relațiilor economice b ănești prin care se constituie și utilizeaz ă capitalul întreprinderi i în vederea
obținerii și repartizării rezultatului final, respectiv profitului întreprinderii .
Așa cum remarca Aldo Levy8, în Fran ța, dar și în celelalte țări occidentale func ția financiar ă a
întreprinderii a evoluat mult, în special, în ultimul deceniu , datorit ă evolu ției pieței de capitaluri și
"mondializ ării" produc ției. Astfel, managerul financiar își men ține rolul s ău dublu în asigurarea
finan țării fiec ărei ac țiuni, opera țiuni și în căutarea surselor de finan țare cele mai ieftine, dar orizontul

7 Roux, D., Analyse économique et géstion de l'entreprise , vol.II , Ed. Dunod, Paris, 1988, pag.175
8 Levy, A, Managementul financiar , Economica , Paris , 1993 , pag.5

9 său s-a îmbog ățit prin multiplicarea posibilit ăților de op țiune pentru ob ținerea resurselor. Pe l ângă
finan țatorii tradi ționali, b ănci și institu ții de credit, a luat o deosebit ă amploare pia ța financiar ă, iar
instrumentele prin care se asigur ă capitalurile fo losite de aceasta, s -au diversificat. Pia ța capitalurilor,
cândva monopolul b ăncilor centrale, a altor b ănci și institu ții financiare autorizate s -a scindat în: pia ța
interbancar ă rezervat ă băncilor prin care se acoper ă nevoile de lichidit ăți ale acestora și o pia ță
deschis ă, piața financiar ă pe care sunt negociate titluri de valoare și prin care se formeaz ă cea mai
mare parte a capitalului întreprinderii. Mai mult, pe l ângă instrumentele clasice ale pie ței financiare,
acțiuni și obliga țiuni, se asist ă la sfârșitul unei standardiz ări și apari ția unor instrumente hibride. De
aceea, gestiunea resurselor financiare s -a modificat mai mult pentru opera țiunile de finan țare și de
investi ții dec ât pentru opera țiunile specifice de gestiune, determinate de modificarea conjunctural ă a
fluxurilor de trezorerie decalate, care antreneaz ă nevoia de fond de rulment, (de finan țare a activit ății
de exploatare, sau imediate), respectiv a încasărilor din realizarea produc ției. Func ția financiar ă,
respectiv managerul financiar tr ebuie deci s ă gireze într-un mediu turbulent, incert, riscurile de capital,
de dob ândă și ale cursurilor de schimb. Multiplicarea ratelor de referin ță și fluctua ția lor, datorat ă
mișcărilor de pe pie țele interna ționale, au determinat întreprinderile s ă se asigure contra riscurilor
majore : riscurile de dob ândă prin schimbarea finan țărilor contractate la anumite dob ânzi contra altora,
la dob ânzi mai favorabile și riscurile de curs de schimb prin prevederea efectu ării decont ărilor
amânate la cursul zilei decon tării, sau folosirea în decont ările interna ționale de titluri negociabile în
mai multe valute, pentru a nu suporta șocul modific ării drastice a cursului unei singure valute.
În al doilea r ând, tendin ța de mondializare a produc ției, respectiv tendin ța întreprinderilor de
a-și fabrica produc ția în țări str ăine, la cel mai mic cost, sau de a se finan ța pe pia ța interna țional ă la
cele mai mici cheltuieli, a creat noi sarcini pentru managerul financiar. Întruc ât rentabilitatea și riscul
evolueaz ă în acela și sen s, este evident c ă riscul global pe un ansamblu de activit ăți multina ționale
diversificate este inferior sumei riscurilor pentru fiecare din activit ăți luate separat și de aceea are loc
dezvoltarea de activit ăți tot mai complexe. Rentabilitatea pentru inve stițiile interna ționale trebuie s ă
cuprind ă o prim ă de risc specific ă care s ă ia în considerare urm ătorii factori :
◘ stabilitatea sistemului politic și deci și legislativ al țării în care se realizeaz ă investi ția;
◘ dificult ățile inerente contextelor j uridice diferite și ale controlului societ ăților str ăine;
◘ diferen țele de curs valutar între valuta țării mam ă, moneda de tranzac ție și a cea a țării în
care se investe ște.
De asemenea, în afara asocierilor interna ționale, tendin ța unor mari întreprind eri de a -și
asigura controlul pe un anumit segment de pia ță, determin ă realizarea de mari grupuri industriale, de
holding -uri, caz în care finan țele devin un factor de integrare. În acest caz, la nivel de grup, func ției
financiare îi revin urm ătoarele sarc ini pentru desf ășurarea unei politici unitare :
– organizarea eviden ței contabile și fiscale, conform aceleia și metodologii, pentru a armoniza
la eșalon de grup procedurile contabile și de control intern sau extern;
– alocarea și controlul folosirii resu rselor financiare deoarece reprezint ă decizii strategice
referitoare la dezvoltarea grupului.
Întruc ât obiectivul de baz ă al func ției financiare este maximizarea valorii întreprinderii,
managerul financiar trebuie s ă aibă în permanen ță o viziune a m ărimii acesteia. Pe termen lung,
obiectivul întreprinderii este de a ob ține o rentabilitate suficient ă pentru capitalurile investite de
acționari. Dac ă se are ca obiectiv cre șterea, dezvoltarea, întreprinderea cap ătă poziție pe pia ță în
momentul în care profitur ile anuale ob ținute îi permit și distribuirea îndestul ătoare pentru ac ționari,
dar și capitalizarea care s ă sporeasc ă patrimoniul s ău mai rapid dec ât concuren ța. Finan țele,
eviden țiind o evaluare permanent ă a diferitelor sectoare, stau la originea politici i de diversificare a
întreprinderii, valid ând sau sanc ționând un anumit sau alt tip de activitate. Pe termen mediu,
managerul financiar trebuie s ă urmăreasc ă respectarea urm ătoarelor cerin țe:
 asigurarea unui nivel rezonabil de îndatorare în func ție de spec ificul fiec ărei întreprinderi;
 politica de distribuire a dividendelor s ă fie rezultatul unei strategii continue și coerente;
 în perioada de infla ție, întreprinderea s ă-și limiteze sever suma lichidit ăților care cost ă
scump datorit ă erodării monetare și să-și sporeasc ă la maxim coeficientul de îndatorare, deoarece
rambursarea se face în moned ă depreciat ă;
 să afecteze capacitatea de autofinan țare și îndatorare sectoarelor de activitate în plin ă
dezvoltare, în detrimentul sectoarelor deja mature, care au atins optimul în ce prive ște capacitatea de
produc ție și nivelul de calitate;
 strategia financiar ă să aibă drept vector c ălăuzitor "profitul net pe ac țiune", sus ținut printr -o
politic ă corespunz ătoare de distribuire de dividende, o politic ă chibzuit ă de îndator are și o politic ă de

10 capitalizare argumentat ă acționarilor, indicator care s ă conduc ă la cre șterea prestigiului întreprinderii .
Subordonate obiectivului principal, maximizarea valorii întreprinderii, func ției financiare îi
revin și alte obiective , și anume :
ș organizarea eviden ței contabil -financiare , care are drept scop înregistrarea și raportarea
activelor, pasivelor, veniturilor și cheltuielilor întreprinderii. Acestea se finalizeaz ă în raportul
financiar periodic, ce are drept scop comunicarea informa țiilor financiare celor interesa ți, în special,
acționarilor întreprinderii, dar și altor persoane fizice și juridice: furnizori și beneficiari efectivi sau
poten țiali, prin publicarea oficial ă a bilan țului;
ș organizarea eviden ței fiscale pentru impozitel e pe care trebuie s ă le pl ăteasc ă
întreprinderea. Este foarte important ă stabilirea real ă a bazei impozabile prin respectarea
reglement ărilor fiscale și pre întâmpinarea evaziunii fiscale, rol deosebit în aceast ă privin ță având
exactitatea datelor din evide nța contabil ă;
ș asigurarea integrit ății patrimoniului întreprinderii prin efectuarea periodic ă a inventarierii
acestuia, ocazie cu care se constat ă starea lui, diferen țele cantitative și se urm ărește recuperarea
contravalorii acestora de la cei vinova ți. Aceasta presupune ținerea corespunz ătoare a contabilit ății de
gestiune, a registrelor financiar -contabile și a contabilit ății analitice pe feluri de valori materiale, pe
crean țe și obliga ții fa ță de clien ți, debitori și respectiv fa ță de furnizori și cre ditori. Legat de
organizarea eviden ței contabil -financiare și de gestiune se poate vorbi și de o contabilitate managerial ă
care asigur ă fluxul de informa ții către managerii întreprinderii, în principal, în ceea ce prive ște analiza
evolu ției, dinamicii cost ului de produc ție și eficien ței economice;
ș organizarea activit ății financiar -contabile prin întocmirea unei scheme organizatorice a
sistemului financiar -contabil care s ă asigure culegerea, prelucrarea și circula ția informa țiilor financiar –
contabile în mod operativ și cu cele mai mici costuri.
Din analiza obiectivelor ce sunt atribuite managementului financiar, se poate constata rolul s ău
deosebit în cadrul func țiilor întreprinderii și mai ales în perfec ționarea activit ății financiare prin
alegerea celor mai potrivite metode de înregistrare a datelor, prin perfec ționarea sistemului de
indicatori economico -financiari care s ă caracterizeze activitatea întreprinderii. Oportunitatea
investi țiilor, supravegherea indicatorilor de performan ță financiar ă, echilibrul bugetar în caz de
evenimente neprev ăzute sunt atribu ții proprii func ției financiare. Toate planurile de finan țare, bugetul
de venituri și cheltuieli, bugetul de trezorerie sunt de resortul managementului financiar.
Scopul managementului financiar este acela de a ap ăra un ac ționariat stabil, de a nu determina
disensiuni sau pierderi de putere, care prejudiciaz ă mersul și dezvoltarea întreprinderii prin stabilirea
unui raport adecvat între resursele împrumutate externe și cele interne create sau adu se de ac ționari,
raport ce influen țează rentabilitatea capitalurilor proprii, dividendele pe ac țiuni și implicit cursul
acțiunilor.
Prin gestionarea resurselor financiare, managerul financiar se implic ă și în gestiunea resurselor
umane, contribuind la men ținerea unui climat s ănătos de munc ă, la stabilitatea personalului și, în
principal, a speciali știlor întreprinderii.

1.3. Gestiunea financiar ă a întreprinderii

Realizarea obiectivului de baz ă al func ției financiare a întreprinderii este determinat ă de
"punerea în aplicare a unui sistem de metode de gestiune financiar ă"9. Gestiunea financiar ă este un
mod de conducere și organizare a activit ății întreprinderii care urm ărește gospod ărirea judicioas ă a
resurselor de care dispune sau sunt atrase în circuit în vederea ob ținerii maximului de eficien ță din
activitatea desf ășurată.
Originea cuv ântului gestiune provine de la fran țuzescul gestion sau latinescul gestio. Conform
dicționarului enciclopedic Le Petit Larousse (1995) prin gestiune se înțeleg:
 acțiunea sau maniera de a gera (a administra în contul, în numele altora), administra sau
conduce, de a organiza ceva;
 perioada pe timpul c ăreia se gereaz ă o afacere.
Din punct de vedere financiar, termenul gestiune desemneaz ă un sistem de reguli const ând în a
nu afecta bugetul unui an dec ât opera țiunile materiale executate în cursul acelui an. Cuv ântul gestiune
este înțeles în două sensuri.
Gestiunea în sens restr âns presupune studiul deciziilor financiare care pot fi:

9 Stancu, I., Gestiunea financiar ă a agenț ilor economici , Ed.Economic ă, Bu cureș ti,1994, pag.22

11 – pe termen lung: deciziile de investi ții, financiare și de dividend (politica financiar ă);
– pe termen scurt: decizii referitoare la gestiunea ciclului de exploatare (gestiunea stocului,
crean țelor, a datoriilor de exploatare), gestiunea trezoreriei și gestiunea riscurilor.
Deciziile financiare sunt completate cu expunerea metodelor de diagnostic și de analiz ă financiar ă
care prin prisma evalu ării întreprinderii (stabilirea valorii de pia ță a întreprinderii) permit un
raționament al eficien ței deciziilor din ambele categorii.
Gestiunea în sens la rg cuprinde mai multe etape :
◙ informarea, recenzarea diferitelor obiective și cunoa șterea mijloacelor și solu țiilor care pot fi
luate pentru atingerea obiectivelor;
◙ decizia – alegerea unei solu ții în func ție de obiectivele de atins;
◙ punerea în aplicar e a deciziilor – opera țiile întreprinse pentru aplicarea deciziilor în cadrul
organizatoric necesar pentru ac țiune;
◙ controlul aplic ării deciziilor – analiza rezultatelor ob ținute prin aplicarea deciziei care pot
antrena revizuirea deciziei și adoptarea de noi decizii.
Ca expresie opera țional ă a finan țelor întreprinderii, gestiunea financiar ă cuprinde un ansamblu
de decizii, opera țiuni și modalit ăți de organizare a activit ății financiare în vederea procur ării și
utiliz ării capitalurilor în scopul ob ținerii, repartiz ării și utiliz ării rezultatului final, respectiv profitului.
Gestiunea financiar ă presupune aplicarea în activitatea întreprinderii a două criterii de baz ă:
– autonomia func țional ă a întreprinderii , respectiv libertatea în modul de procurare și gestiune
a capitalului total;
– eficien ța, respectiv ob ținerea maximului de rezultate în urma g estionării capitalului.
Gestiunea financiar ă cuprinde trei componente de baz ă:
 deciziile financiare;
 opera țiunile financiare;
 cadrul organizatoric al activi tății financiare.
Prima component ă a gestiunii financiare o reprezint ă deciziile financiare. A gestiona
înseamn ă, în primul r ând, a conduce. Iar conducerea activit ății financiare se realizeaz ă prin
intermediul deciziilor financiare , definite ca acte con știente prin care se "hot ărăsc anumite m ăsuri
pentru solu ționarea unei probleme"10 sau care "implic ă programarea evenimentelor viitoare"11. Din
defini ție rezult ă că timpul este criteriul de baz ă în adoptarea deciziei în concordan ță cu dimensiunea
riscului. De ciziile financiare trebuie privite în interac țiune cu a șteptările diferi ților agen ți economici.
Deoarece întreprinderea este în concuren ță pe pia ța capitalurilor, efectul deciziilor financiare trebuie s ă
satisfac ă înainte de toate a șteptările ofertan ților de fonduri, ac ționari și creditori financiari. Aceste
așteptări sunt comensurate în termeni de rentabilitate și risc, no țiuni care reprezint ă esența logicii
deciziilor financiare. Totodat ă, efectul deciziilor financiare trebuie s ă răspund ă și așteptărilor
personalului întreprinderii, care pretinde în schimbul presta ției sale o remunerare adecvat ă și o
stimulare în func ție de rezultate.
I. După orizontul de timp la care se refer ă, deciziile financiare pot fi grupate în:
– decizii strategice;
– decizii t actice.
Deciziile financiare strategice vizeaz ă un orizont de timp mai îndep ărtat și sunt cele care
prefigureaz ă cadrul în care urmeaz ă să se desf ășoare activitatea întreprinderii. Ele urm ăresc întărirea
poziției întreprinderii pe pia ță și dezvoltarea întreprinderii. În mod concret, deciziile financiare
strategice vizeaz ă volumul investi țiilor care se vor realiza, creșterea randamentului activelor,
accelerearea vitezei de rota ție a activelor circulante, politica de pre țuri a întreprinderii etc.
Deciziile financiare tactice sunt decizii de corec ție, prin care se urm ărește ajustarea
influen țelor conjucturale, pentru a se urma strategia fixat ă. În mod evident, ele sunt adoptate în cursul
perioadei, în func ție de condi țiile noi care apar în procesul aprovizion ării, produc ției sau de desfacer ii.
II. După natura lor, deciziile financiare se grupeaz ă în:
– decizii de investi ții;
– decizii de finan țare.
Deciziile de investi ții sunt decizii de cheltuire a capitalului care conduc la achizi ționarea sau
construire a unui activ în vederea ob ținerii de fluxuri de lichidit ăți viitoare. Investi țiile cresc valoarea

10 Bistriceanu, Gh. ș i colectiv, Lexicon de finanțe -credit, contabilitate și informatică financiar -contabilă , vol.I,
EDP, Bucure]ti,1981, pag.257
11 Giurgiu, A., Op. cit. , pag.16

12 întreprinderii și de aceea deciziile care stau la baza lor sunt decizii strategice. De altfel, sporirea de
valoare a întreprinderii denot ă că investi ția este rentabil ă și că rentabilitatea investi ției este superioar ă
costului s ău de finan țare. În urma deciziei de investi ții se ob țin dou ă componente ale patrimoniului
întreprinderii :
– o component ă principal ă reprezentat ă de activele imobilizate sub cele trei f orme : imobiliz ări
necorporale, corporale și financiare, care vor reprezenta zestrea întreprinderii pe o perioad ă relativ
lungă de timp ;
– o component ă complementar ă, accesorie, reprezentat ă de activele circulante (stocuri, crean țe
de exploatare, portofo liu de titluri de valoare) necesare realiz ării ciclurilor opera țiunilor de exploatare
și financiare. De și sunt caracterizate printr -o rota ție rapid ă, caracterul lor de permanen ță la un anumit
nivel prezint ă importan ță în buna func ționare a mecanismului fin anciar al întreprinderii și imobilizeaz ă
o parte destul de însemnat ă din capitalul întreprinderii.
În afara deciziilor de investire, în întreprindere, în anumite momente, pot fi adoptate și decizii
de dezinvestire.
Deciziile de dezinvestire presupun hot ărâri de v ânzare a unei p ărți din activul întreprinderii
constituit ă din imobiliz ări în special corporale disponibile, care nu -și mai g ăsesc întrebuin țare în
întreprindere. Logica care st ă la baza deciziilor de dezinvestire este aceea și ca și la deciziile d e
investire, respectiv cre șterea valorii întreprinderii. Astfel, lichidit ățile ob ținute în urma deciziilor de
dezinvestire trebuie plasate mai rentabil, fie prin reinvestire în întreprindere, fie prin investire în afar ă,
astfel încât să sporeasc ă bogăția acționarilor întreprinderii.
Deciziile de finan țare vizeaz ă modul de finan țare a activului întreprinderii, respectiv sursele
de procurare a capitalurilor necesare. În fond decizia de finan țare înglobeaz ă trei tipuri majore de
decizii:
♦ alegerea structuri i de finan țare, respectiv stabilirea raportului între capitalurile împrumutate
și cele proprii;
♦ politica de dividend, respectiv op țiunea pentru reinvestirea rezultatului sau distribuirea sa;
♦ alegerea între finan țarea intern ă, respectiv autofinan țare și cea extern ă, din capitaluri
provenite de la ac ționari sau creditori financiari.
De aceea, deciziile de finan țare sunt tot decizii st rategice, deoarece influen țează în mod direct
valoarea întreprinderii, și, implicit, eficien ța activit ății acesteia.
Între deciziile de investi ții și cele de finan țare exist ă o intercondi ționare în sensul c ă opțiunea
pentru investi ții determin ă nivelul capitalurilor de finan țare și necesitatea g ăsirii surselor de acoperire,
dar și nivelul surselor de finan țare este hot ărâtor în adoptarea deciziei de investi ții. O gestiune
financiar ă optim ă presupune o corelare a duratei de exigibilitate a sursei cu durata de existen ță a
activului procurat cu aceasta, pentru a nu determina goluri de surse. Deciziile financiare la nivel
micro economic și modul lor de întrep ătrundere pot fi reprezentate sub forma unui circuit financiar12,
așa cum reiese din fig.1.2.

ACTIVE
IMOBILIZATE
Opera \iuni de
investi \ii

NFRE
Opera \iuni de
exploatare CAPITALURI
PROPRII
Ac\ionari

DATORII
FINANCIARE
Creditori
financiari

CENTRU DE
DECIZII
FINANCIARE
Manageri 2a.Investire DECIZIA DE
INVESTI| II
2b.Dezinvestir e
3.Flux de
trezorerie de
exploatare DECIZIA DE
FINAN| ARE
1.Finan \are
4a.Autofinan \are
4b. Fluxuri de
reparti \ie:
-dob`nzi;
-ramburs[ ri;
-dividende PORTOFOLIU
DE ACTIVE STRUCTURA
FINANCIAR{ Notă:
NFRE = nevoia de fond de rulment din exploatare
Fig.1.2. Modelul circuitului financiar

12 Charreaux, G., Gestion financière, Ed. Litec, Paris, 1 996, pag.7

13 Circuitul fi nanciar pune în eviden ță fluxurile de lichidit ăți ca rezultant ă a diverselor decizii
financiare. Într-o prim ă fază, capitalul constituit prin confruntarea pe pia ța financiar ă a cererii de
capital cu oferta de ținătorilor de disponibilit ăți (acționari, b ănci, investitori individuali), este investit în
active imobilizate și stocuri de active circulante necesare realiz ării ciclului de exploatare. Din v ânzarea
produselor sau serviciilor rezult ă lichidit ăți prin care se achit ă obliga țiile fa ță de aduc ătorii de ca pital.
Ceea ce r ămâne, ca și, eventual, sumele din opera țiile de dezinvestire, sunt reintegrate în noi cicluri de
opera țiuni de investi ții, de exploatare și financiare, ceea ce asigur ă continuitatea activit ății
întreprinderii.
Cea de -a doua component ă a gestiunii financiare o reprezint ă opera țiunile financiare ca
acțiuni concrete prin care se procur ă și utilizeaz ă capitalurile, în vederea ob ținerii și repartiz ării
rezultatelor finale. În mod concret, sunt opera țiuni financiare activit ățile de întocmire a c ontractului și
statutului de societate prin care se constituie capitalul social, opera țiunile de întocmire a prospectelor
de emisiune pentru ac țiuni și obliga țiuni, prin care se spore ște capitalul, încheierea contractelor de
credite, opera țiunile de primir e și de v ărsăminte de lichidit ăți. Totodat ă, sunt considerate opera țiuni
financiare cele legate de stabilirea amortiz ării activelor imobilizate, de dimensionare a necesarului de
active circulante si opera țiunile de trezorerie menite s ă asigure solvabilitat ea și capacitatea de plat ă a
întreprinderii. Opera țiuni financiare specifice sunt de asemenea cele de prognozare a profitului, de
stabilire a profitului impozabil, de onorare a obliga țiilor fa ță de bugete si creditori și de repartizare a
profitului net. De terminarea costului capitalului și alegerea unei structuri financiare optime sunt
opera țiuni financiare calitative care contribuie la cre șterea eficien ței activit ății financiare.
Adoptarea deciziilor financiare și efectuarea opera țiunilor financiare pentr u aplicarea
deciziilor se pot realiza numai într-un cadru organizatoric adecvat exercit ării func ției financiare a
întreprinderii, ce reprezint ă a treia com ponent ă a gestiunii financiare.
Modul de organizare a activit ăților financiare a cunoscut și cunoa ște forme institu ționale
diferite, în func ție de m ărimea întreprinderii, de complexitatea activit ății financiare și de perioada de
dezvoltare pe care o traverseaz ă societatea.
În întreprinderile mici , de cele mai multe ori, nu exist ă o diferen țiere net ă a funcției
financiare , atribu țiile ei fiind exercitate, în multe cazuri, chiar de proprietar.
În întreprinderile medii și mari , dar, mai ales, la cele cotate la burs ă, func ția financiar ă este
clar diferen țiată, fiind numit un responsabil specializat. La acest ea, activit ățile financiare, pot fi
organizate sub forma compartimentelor, birourilor, serviciilor sau direc țiilor financiare pe grupe de
opera ții omogene :
– opera țiuni de previziune financiar ă;
– opera țiuni de decont ări cu și fără numerar;
– opera țiuni de urm ărire a costurilor și a evolu ției pre țurilor;
– opera țiuni de analiz ă financiar ă și fiscalitate;
– opera țiuni de control financiar intern și de control de gestiune.
Un mod ipotetic de organizare a activit ăților financiare dintr -o întreprindere m are ar putea fi
reprezentat astfel (fig.1.3):

Direcția
financiar ă
Compartimente
funcț ionale
Planificare
financiar[
Finan țare
Prețuri, analize ș i
Situaț ii financiare
Compartimente
operați onale
Deconturi
fără numerar
Casierie
Salarii ș i alte
Remunera ții
Fiscalitate
Urmă rire costuri Compartimente
de control
Control financiar
preventiv
Control de
gestiune (financiar
intern)

Fig.1.3. Organizarea activităților financiare într -o
întreprindere mare

14
În întreprinderile occidentale pot exista trei tipuri de organizare , în care direc ția financiar ă
să ocupe:
 un loc subordonat; aceasta este dependent ă de direc ția administrativ ă care înglobea ză o
gamă largă de activit ăți: juridice, fiscale, de contabilitate, control de gestiune, gestiune financiar ă,
sociale etc.;
 un loc mediu; aceasta are acela și rang (ocup ă acela și nivel ierarhic) cu alte direc ții: de
produc ție, de marketing, resurse umane, a dministrativ ă;
 un loc superior ; aceasta este subordonat ă numai directorului general, dar supervizeaz ă
celelalte direc ții men ționate anterior.
Acest ultim mod de organizare adevere ște rolul cresc ând al managerului financiar în cadrul
echipei manageriale, pe ntru c ă "practic, toate deciziile au implica ții financiare"13, iar "inginerul și
expertul în produc ție au devenit mai pu țin importan ți în echipa managerial ă, comparativ cu executivul
financiar și juristul."14
De aceea, "aceasta ar trebui s ă facă din orice st udent o persoan ă interesat ă de finan țe,
indiferent de domeniul ulterior de activitate pe care și-l va alege."15
Realizarea unei gestiuni financiare de întreprindere optim ă, adic ă obținerea maximului de
rezultate în urma aloc ării și gospod ăririi capitalului și celorlalte categorii de resurse presupune
respectarea urm ătoarelor reguli de baz ă:
1) selectarea și desf ășurarea de activit ăți sau realizarea de produse din gama de fabrica ție
numai dac ă prezint ă rentabilitate;
2) dezvoltarea și diversificarea întreprin derii prin investi ții noi, at âta timp c ât rentabilitatea
sperat ă pentru acestea este superioar ă costului capitalului utilizat pentru finan țare; se are în vedere c ă
randamentul marginal al investi țiilor înregistreaz ă tendin ță de sc ădere, iar costul capitalu lui cre ște pe
măsura sporirii nevoii de resurse pentru finan țarea unor investi ții însemnate (costul capitalurilor
proprii prin pretinderea de c ătre ac ționari a unei rentabilit ăți ce înglobeaz ă o cot ă de risc în cre ștere pe
măsura investirii, iar costul cap italului împumutat datorit ă cererii de capital în cre ștere);
3) scaden ța sursei de finan țare s ă fie superioar ă sau cel pu țin egal ă cu durata de existen ță a
activului creat pe seama acesteia; în acest fel, se asigur ă solvabilitatea și lichiditatea întreprin derii,
evitându-se falimentul;
4) întreprinderea s ă urmăreasc ă creșterea gradului de îndatorare at âta timp c ât rentabilitatea
capitalului investit sau rentabilitatea economic ă (Re) este mai mare dec ât rata costului capitalului
împrumutat (r d), întruc ât spo rește averea ac ționarilor (efectul de levier financiar al îndator ării) ilustrat
astfel:
Notăm:
A – activul economic sau capitalul investit; A=C pr+D;
Cpr – capitaluri proprii;
D – capitaluri împrumutate;
Rf – rentabilitate financiar ă;
d – rata nominal ă a dob ânzii aferent ă capitalurilor împrumutate;
dxD – dobânda pl ătită băncii;
rd – d(1-T), întruc ât dob ânda este deductibil ă în calculul profitului
impozabil și creeaz ă o economie de impozit, respectiv dxT;
RNE – rezul tatul net din exploatare;
T – cota de impozit pe profit.
Relația de calcul a rentabilit ății economice, în func ție de profitul net al exploat ării este:
Re =
ARNE

13 Halpern, P., ș i colab., Op.cit., pag.5
14 Idem
15 Idem

15 Rf=
prCPn =
prCnetă Dobânda RNE =
prd e
CDrAR  =
prd e
CDr)DC(R  =





prd e eCD)r R( R

în care:

prd eCD)r R( = efectul de levier financiar;

prCD = levierul îndator ării.
exemplu. La societatea comercial ă A se cunosc urm ătoarele date:
– capitalul propriu:25000 lei;
– capitalul împrumutat (credit bancar pe termen mediu și lung): 14000 lei;
– creditul bancar este contractat pe o perioad ă de 4 ani, cu o dob ândă de 12 %;
– rezultatul net din exploatare (profit): 95 00 RON ;
– cota de impozit pe profit este 16%.
Să se determine rata rentabilit ății financiare și să se stabileasc ă efectul de levier financiar.

Rezolvare:

a) Se determin ă rentabilitatea economic ă:

Re =
ARNE x 100 =
100xD CRNE
pr
Re =
390009500 x 100 = 24 ,3%
b) Rata rentabilit ății financiare se determin ă cu formula:
Rf =
prCPn x100 =
prd
C xDr – RNE
r d = d x (1-T) = 12 % x (1- 16%) = 10 ,1%

Rata rentabilit ății financiare va fi:
Rf =
prCPn x100 =
2500014000x%1,10 9500 x100 = 32 ,3%
sau:
prd e e fCD)r R( R R 
= 24,3% +(24,3% – 10,1%)
2500014000 =32,3%
c) Efectul de levier financiar se determin ă astfel:
(Re – rd)
prCD = (24 ,3% – 10,1%) x
2500014000 = 7,9%
Având în vede re că:Re = 24,3% > r d = 10,1%  levier pozitiv