Elemente de psihoterapie spirituală [624032]

2
Elemente de psihoterapie spirituală

Cuprins

Introducere……………………………………………………………………4

Capitolul I
A. O perspectivă creștină asupra cauzelor bolii și ale suferinței…………… 7

1.1. Suferin ța și boala – urmări ale căderii primordiale………….. ……………7
1.2. Suferința și boala – urmări ale păcatelor și ale patimilor……………1 0
1.3. Suferința și boala – ispite ale vrăjmașului…………………………….12
1.4. Suferința și boala semne a le pedagogiei divine……………………….14
1.5. Suferința și boala – «examen al c redinț ei sau foc al încercării»………17
1.6. Suferința și boala – «cale spre sfințenie»………………………… ……20

B. Iisus Hristos – Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre……………2 3

Capitolul II
A. Maladiile psihice în v iziunea creștină………………………………….. 27
2.1. Per spectiva generală asupra b olilor mintale…………………………….27
2.2 . Bolile mintale în viz iunea creștină…………………………………… ..29
2.2.1 Coordonate antropologice : omul ființ ă duală – trup și suflet……29
2.2.2 Cauzele maladiilor mintale și psihoterapia orto doxă ……………….33
a. Originile somatice (trupești) ale bolilor psihice……………………..36
b. Originea demonică a tulburărilor psihice…………………………… 38
c. Cauzele spirituale ale bolilor mintale……………………………….. ..40

3
Capitolul III
A. Remediile pastorale și mijloacele de alinare ale celor bolnavi psihic în
lumina reflecțiilor și analizelor pastorale……………………. …………………………44

3.1 Vocația de psihoterapeut a păstorului. Preotul din spitalele de
specialitate………………… ………………………………………………. …………………………44
3.2 Leacurile duhovnicești și rolul lor în procesul ps ihoterapiei……………….56
3.2.a. Rugăciunea – izvor de pace și de liniște……………………………. …….. 60
3.2.b. Sfintele Taine și rolul lor terapeutic……………… …………………………62
3.2.c. Taina Maslului – taina vindecării trupulu i și a sufletului……… ….63
3.2.d. Taina Spovedaniei – mijloc de curăție a minții…………………. .66
3.2.e. Taina Euharistiei – taina bucuriei……………….. …………………………68
3.3 Dumnezeu alături de noi în suferință sau sensul duhovnicesc al
bolii …………………………………………………………………………….71
3.4 Studii de caz – analize și perspective. O aborda re pastorală………….75
Concluzii……………………………………………………………………….8 0
Bibliografie…………………………………………………………… ..………83

4
Introducere

Istoria existenței umane ne arată că boala și suferința au fost pentru om,
dintotdeauna, stări nedorite și evitate. Și aceasta pentru că ele generează în viața omului
multă durere și clipe de nefericire. Cu toate acestea, boala devine însoțitorul fidel al
ființei umane, pentru că păcatul a adus în lume stricăciunea și boala, suferința și durerea.
În ciuda permanentei lupt e a omului de a evita boala și implicit suferința, există o vreme
pentru fiecare, indiferent de vârstă, când focul suferinței mistuie mai mult sau mai puțin
puterile fizice și psihice ale creaturilor lui Dumnezeu, chemate la îndumnezeire. Boala și
suferinț a nu ne lasă indiferenți și atunci când ea apare în viața noastră aduce multă
neliniște și angosă. Sfânta Scriptură ne prezintă realitatea bolii și a suferinței în toată
amploarea ei, dar se concentrează mai mult asupra aspectelor duhovnicești și a sensuri lor
spirituale ale bolilor. Accentul cade de cele mai multe ori pe dimensiunea sufletească a
bolii care este mult mai păgubitoare pentru destinul făpturii omenești.
„În Vechiul Testament întâlnim și preotul și doctorul implicați în actul tămăduirii
trupeșt i. Noul Testament aduce noutatea tămăduirii harice a bolilor sufletești și trupești
de către Iisus Hristos și apostolii Săi, punând bazele slujirii tămăduitoare a Bisericii, din
care fac parte și clericul și medicul ortodox. În Noul Testament medicul profa n apare ca
ineficient, dar tradiția nu a exclus știința medicală de folos numai trupului, ci a folosit -o
în măsura în care ea nu a abătut bolnavul de la dreapta credință. Preotul și doctorul
creștin, împreună cu obștea rugătoare și de -bine-făptuitoare în s ens samarinean, lucrează
laolaltă prin daruri specifice, astfel încât cercetarea și vindecarea bolnavilor converg într –
un act divino -uman eclesial”1.
În acest context, încă de la început, Biserica a fost aceea care s -a implicat în vederea
susținerii vieții , văzută ca dar al lui Dumnezeu, și ca timp de pregătire pentru dobândirea
vieții de veci. Mai mult, Biserica însăși a fost văzută adesea ca un mare spital, prin

1 Dr. Pavel Chirilă, Conceptul de medicină creștină – Sfânta Scriptură citită de un medic ortodox, Editura
Christiana, București, 2001, p. 7.

5
excelență, ca un loc de alinare și tămăduire a sufletelor rănite de păcat. Așa că primele
bolnițe, cele dintâi spitale și instituții caritabile au fost întemeiate de Biserică. Este
suficient să ne gândim la ansamblul filantropic de la Cezareea Capadociei, „Vasiliada” –
modelul instituțiilor filantropice creștine moderne, întemeiat de Sf. Vasile cel Mare.
Acest așezământ, denumit «Vasiliada», după numele său, era tocmai un ansamblu de
complexe destinate bolnavilor, orfanilor, săracilor, bătrânilor etc. mai sus amintite,
destinate suplinirii carenței statului în acest domeniu. În acest sens, Sfântul V asile „și -a
lărgit sfera de cuprindere de la săracii înfometați la cei bolnavi, cu precădere alegându -i
din rândul orfanilor, văduvelor, bătrânilor, călătorilor și străinilor. Așezămintele sale,
concepute ca un fel de cetate în marginea orașului, urmau să adune într -un loc pe toți
acești dezmoșteniți ai sorții și să le asigure o viață cât de cât acceptabilă. Bolnavilor le
asigura medici și medicamente, precum și personal de îngrijire”2.
Acest aspect practic al slujirii aproapelui își găsește desăvârșirea în persoana și
activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, care îndată ce ajunge episcop la Constantinopol
în anul 397, cere intendentului conturile de cheltuieli ale palatului episcopal și, tăind pe
cele nefolositoare, atribuie surplusul în ajutorul săracilor ș i în spitalul pe care îl
organizează după exemplul Sfântului Vasile cel Mare.
Biserica din Alexandria a constituit corpuri de infirmieri la ordinele episcopului, pe
așa-numiții parabolani care, în anii 416 -418, au depășit numărul de cinci sute. Pe de altă
parte, este de remarcat faptul că tot în Alexandria patriarhul Ioan cel Milostiv a ridicat un
spital în anul 610. La Roma, spre sfârșitul secolului al IV -lea, a luat ființă, după cum
spune Fericitul Ieronim, spitalul văduvei Fabiola, din vechiul neam al F abiilor. Exemplul
ei l-a urmat curând Sfânta Paula, care a clădit și ea un spital. Mai târziu, episcopul got
Mason de Merida (573 -606) a construit un spital în care erau primiți deopotrivă creștinii
și evreii, sclavii și oamenii liberi3.

2 Mitropolit Antonie Plămădeală, „Idei s ociale în opera Sfântului Vasile cel Mare”, în Sfântul Vasile cel Mare –
Închinare la 1600 de ani de la săvârșirea sa , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1980, p. 308 -309.

3 Pr. Dr. Ioan Ciprian Cândea , “Mis iune și slujire în Instituțiile social -medicale”, Revista Teologica , nr.3/2010,
p. 64 -65

6
Un spital monastic celebru a fost, în secolul al XII -lea, cel al Mânăstirii
Pantocratorului. Tipiconul acestei mânăstiri descrie în detaliu două instituții filantropice
monastice: prima, o casă de îngrijire pentru 24 de bătrâni și infirmi și a doua, un spital
pentru 50 de p acienți4.
Toate acestea dovedesc faptul că Biserica nu a fost și nu este indiferentă la suferința
omului, ci caută, prin toate mijloacele pastoral -misionare și sacramentale să o aline și să
o convertească în mijloc de reflecție asupra sensului viețuirii n oastre pe acest pământ.
Prezența Bisericii, prin slujitorii ei în spitalele și instituțiile caritative, parteneriatele
dintre Biserică și instituțiile social -medicale, denotă implicarea cu responsabilitate și
acrivie a acesteia (Bisericii) în demersul de v indecare trupească și, totodată, sufletească a
omului aflat în suferință. V ocația Bisericii de propovăduitoare a iubirii, după modelul lui
Hristos, se reflectă și în, sau cu precădere, în slujirea celui ce este pecetluit cu chip
dumnezeiesc, a omului durer ilor. Duhul agapic al Bisericii este mărturia faptului că
aceasta nu mărturisește o teorie despre ceva, ci un mod de a fi, un mod de viață, un duh
de viață, ce vine de sus. Identitatea oricărui creștin, care se revendică ca și mărturisitor al
lui Hristos, se verifică prin măsura sau cântarul iubirii față de Dumnezeu și, în egală
măsură, față de semeni. Sf. Ioan Evanghelistul, apostolul iubirii spune atât de elocvent:
„Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este. Cum
poate să Îl iubească pe Dumnezeu pe Care nu Îl vede, dacă pe semenul său pe care îl
vede nu îl iubește” (I Ioan 4,20). Cred că este necesar, ca în aceste vremuri în care
suferința și boala macină la temelia făpturii umane, în ciuda tehnologiilor medicale
avansate și a medicamentelor variate de care dispunem, să avem tăria „de a vedea” și de
a nu rămâne nepăsători la cei care își poartă crucea suferinței și a bolii.

4 Dr. Nicolae Vătămanu, „1600 de ani de la înființarea Vasiliadei. Cel dintâi așezământ de asistență socială și
sanitară ”, în Biserica Ortodoxă Română , nr. 3 -4, 1969 , p. 301 apud Pr. Dr. Ioan Ciprian Cândea , Misiune și slujire în
Instituțiile social -medicale …, p. 65

7
Capitolul I
O perspectivă creștină asupra cauzelor bolii și ale suferinței

1. 1. Suferi nța și boala – urmări ale căderii primordiale

Așa cum ne învață Scriptura omul nu este creat spre moarte, ci spre viață, nu a fost
făcut să sufere, ci să se bucure, să trăiască întru Bucuria și Viața eternă, care este
Dumnezeu. El a fost chemat, dintru î nceput să dobândească viața și fericirea veșnică prin
participare la Acela Care este Izvor al vieții și al nemuririi. A fost zidit pentru a se
împărtăși de comuniune cu Cel Ce l -a plămădit și a pus peste el pecetea iubirii Sale.
Starea sa era una de bucuri e, pentru că nu știa ce este durerea, ce este suferința, ce cunt
bolile, ce înseamnă să plângi și să guști amărăciunea durerii. Era cuprins în acea stare a
acelui „ bune foarte ”, care exprima în sine faptul că Dumnezeu le crease pe toate în
armonie desăvârș ită, potrivit cu Firea Sa și cu scopul lor. Omul nu cunoștea ce este răul,
pentru că era copleșit de Binele absolut, viața sa stând sub ocrotirea Ziditorului său. Era
sănătos, nu doar fizic, ci și sufletește. Puterile sale sufletești nu erau pervertite de păcat,
iar cele fizice erau străine de tarele suferinței. „Sfinții Părinți asimilează sănătatea
omului stării de desăvârșire căreia acesta îi era sortit prin însăși natura sa. Or,
desăvârșirea ființei omenești aceasta este, să fie îndumnezeită, și este săd ită în însăși
natura sa capacitatea de a deveni dumenezeu prin har”5. Dumnezeu n -a creat suferința și
boala, acestea sunt străine de planul lui Dumnezeu: „și a privit Dumnezeu toate câte a
făcut și iată, erau bune foarte”(Fac. 1,3). De altfel, experiența n oastră personală și a
altora, în momentul când experimentăm durerea și boala, refuzul și neliniștea, strigătul
de durere și dorința de vindecare, dovedesc faptul că boala este ceva străin de ființa
noastră. Nu ne putem acomoda sau împăca cu ideea că suntem bolnavi, și refuzăm
adesea să acceptăm lucrul acesta. Foarte frumos Sf. Vasile cel Mare certifică că boala și
suferința nu sunt parte din planul lui Dumnezeu cu privire la creație. „De unde vin
bolile? De unde vin beteșugurile trupului? Că nu se poate spu ne că boala este necreată,
dar nici că este creație a lui Dumnezeu. Nu. Ființele au fost create cu o structură naturală
potrivit firii lor și au fost aduse la viață având desăvârșite toate mădularele; se

5 Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale , Editura Sofia, București, 2001, p. 7

8
îmbolnăvesc atunci când își pierd starea naturală de viețuire; își pierd sănătatea fie
printr -o viețuire rea, fie dintr -o pricină oarecare ce aduce îmbolnăvirea trupului. Deci,
Dumnezeu a făcut trupul nu boala, a făcut sufletul, nu păcatul”6. Sf. Maxim
Mărturisitorul nuanțează foarte bine caracterul nepătim itor al firii omului înainte de
cădere: „Dumnezeu, zidind firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici plăcerea, nici
durerea din simțire (simțuri), ci a dat minții o anumită capacitate de plăcere, prin care să
se poată bucura în chip tainic de El”7.
Și atunci, de unde atâtea suferințe, de unde atâtea boli care macină existența
umană?
Sfinții Părinți consideră drept cauză primordială a acestora păcatul celui dintâi om,
care a ieșit din spațiul paternității iubitoare și ocrotitoare a lui Dumnezeu. Păcat ul
afectează ontologic natura umană, atât la nivel sufletesc, cât și trupesc. Prima din
consecințele păcatului neascultării primului om a fost umbrirea „chipului” lui Dumnezeu
în el și totodată îndepărtarea acestuia de Dumnezeu. Nu Dumnezeu a fost Cel care s-a
îndepărtat de om, ci omul a fost acela care a refuzat să -L mai recunoască pe Creatorul
său. Prin umbrirea ,,chipului” lui Dumnezeu în om, acesta a perceput nu doar realitatea
înconjurătoare în chip distorsionat, ci însăși imaginea adevărată a Ziditoru lui său. „Prin
căderea în păcat creația a devenit, din perdea transparentă a iubirii între om și
Dumnezeu, un zid într -o anumită măsură opac între noi și Dumnezeu (…), pământul
poftit aproape cu exclusivitate, a acoperit pe Dumnezeu conștiinței omului, iar omul s -a
ascuns ca să nu mai fie văzut de Dumnezeu”8. Prin păcatul originar, Adam a părăsit calea
pe care îl așezase Dumnezeu la crearea lui s -a abătut de la scopul care -i era hărăzit prin
însăși natura sa și și -a abandonat propriul Stăpân. Omul a încetat să mai tindă cu toată
ființa lui spre Dumnezeu și să se mai deschidă cu toate puterile sale harului necreat, „și
negând și nerecunoscând pe Dumnezeu, el se depărtează de natura sa autentică și de

6 Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări , IX, PSB, vol. I, introd. și trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Basilica,
București, 2009, p. 167
7 Răspunsuri către Talasie , Filocalia, vol 3, 61, introd., trad. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Apologeticum, 2005 p. 365
8 Pr. Prof. Dr. Du mitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă , vol. I…, p. 331 -332; A se vedea în acest sens și:
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sf. Maxim Mărturisitorul -Microcosmos și Mediator, Editura Sofia, București,
2005, p. 175ș.u.

9
adevărata sa menire, care este asemănarea cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt și își pervertește
astfel toate facultățile sufletești, îndreptate în chip firesc spre Dumnezeu, abătând de la
adevărata lor țintă năzuințele cele bune sădite în firea sa. Îndepărtarea de Dumnezeu a dus
la rătăcirea omului în plan spiritual și la debusolarea lui existențială ”.
La nivelul trupului, păcatul are ca și primă consecință stricăciunea, degradarea
acestuia și în cele din urmă moartea. Din acest moment, trupul experimentează durerea,
oboseala, neputința, bolile și, în final, „recompensa ” morții. „ Din nefericire, păcatul
originar a însemnat un eșec existențial, producând efecte nu doar asupra relației cu
Dumnezeu și cu lumea, ci manifestându -și efectele și asupra omului însuși, în cele două
genuri ale sale: bărbat și femeie, care vor face experiența muncii în sudoarea frunții, a
nașterii în dureri, a suferinței și a morții”9. „De unde slăbiciunile, bolile și toate celelalte
rele din care ni se trage moartea? De unde moartea? Din neascultarea poruncii
dumnezeiești, din călcarea legii date d e Dumnezeu, din păcatul strămoșesc săvârșit în
Rai. Bolile, neputințele și povara încercărilor de tot felul păcatul le -a născut. Prin el, cu
adevărat, ne -am îmbrăcat cu „tunicile de piele” ale acestui trup stricăcios, muritor,
covârșit de dureri, și am int rat în lumea aceasta trecătoare și pieritoare, fiind osândiți să
ducem o viață pândită de multe rele și nenorociri”10. Așadar, păcatul lui Adam face ca
firea omenească să fie supusă stricăciunii și degradării. Tunicile de piele (Fac. 3,21) pe
care le îmbrac ă Adam, după cădere, sunt tocmai această carnalitate supusă plăcerii și
durerii sub impulsul căreia stă întreaga făptură umană. Natura omenească acoperită de
aceste „tunici de piele” cuprinde în sine două realități: pe de o parte, poartă trăsăturile
frumus eții lui Dumnezeu în adâncul de taină al sufletului, în însuși chipul Lui din ființa
umană, iar pe de alta, prin iraționalitatea pornirilor păcătoase și pătimașe pe care le -a
provocat și le actualizează prin păcat, ea poartă chipul animalelor”11.

9 Pr. Prof. Dr. Ioan C. Te șu, Bolile – „divina filosofie”, suferința – „pedagogie divină” , în „Teologie și Viață”,
anul XXII (XCVI) (2012), nr. 2, p. 7
10 Sf. Grigorie Palama , Omilii , XXXI, pg, 151, 388BC, apud Jean-Claude Larchet, Dumnezeu nu vrea suferința
omului , Editura Sofia, 2008, p. 29 -30
11 Pr. dr. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa. Căderea în
păcat și restaurarea omului , EIBMBOR, București, 1996, p. 225.

10
1.2. S uferința și boala – urmări ale păcatelor și ale patimilor
Statisticile medicale apreciază faptul că marea majoritate a bolilor de care suferă
omul se datorează unui stil de viață defectuos care este generat de o alimentație greșită,
de abuzuri sau excese de comportament, excesele tinereții, de un ritm de viață determinat
de angoasele și grijile existențiale, într -un cuvânt, de o lipsă de echilibru existențial. În
sfera duhovnicească toate aceste excese îmbracă haina păcatului, care prinde rădăcini și
gener ează consecințe din cele mai grave din punct de vedere spiritual, dar, uneori și cu
consecințe nefaste asupra trupului. Așa că una dintre cauzele bolilor poate fi și păcatul,
care pune stăpânire nu numai pe sufletul omului, ci și pe trupul acestuia. De pil dă, un om
stăpânit de patima alcoolului are toate șansele să se îmbolnăvească de o boală de ficat
sau chiar de tulburări de ordin mintal. La fel, un tânăr care își pierde sute sau mii de
nopți prin cluburi ori în fața ecranului „savurând” imagini pornogra fice ori programe ce
promoveză violența riscă grave tulburări nevrotice. Experiența pastorală și fișa medicală
a multor tineri ce trec prin episoade depresive, mai mult sau mai puțin severe,
devoalează corespondența dintre păcat și boală.
Sfintele Evanghe lii descriu această relaționare dintre boală și păcat. Este relevant
cazul orbului din naștere pe care îl vindecă Hristos. Întrebarea ucenicilor: „Cine a
păcătuit el sau părinții lui de s -a născut așa…(In. 9,1) susține cauzalitatea păcatului în
raport c u boala. De fiecare dată, Hristos când vindecă trupește un bolnav, îi dăruiește mai
întâi iertarea de păcate, tămăduirea sufletească și mai apoi pe cea trupească, subliniind
prin aceasta întâietatea sănătății sufletești, dar și legătura dintre boală și păc at (Mt. 9,1 -6;
Mc, 1; Lc. 5, 17 -26). Sfinții Varsanufie și Ioan așează foarte înțelept originea bolii în
neorânduiala și neglijența omului. „Atârnă de tine să trăiești cu negrijă și neorânduială și
să cazi în boli, până ce intri din nou în rânduială și să scapi de boli spre îndreptare prin
pocăință”12. O viață trăită în neorânduială, departe de poruncile lui Dumnezeu, fără de
frâu și fără discernământ poate aduce peste om povara multor boli. Stă în voința omului
să se cerceteze pe sine și să -și pună stavilă pornirilor pătimașe care pot să -i zdruncine,
mai devreme sau mai târziu, sănătatea sufletului și a trupului.
Auzim mereu sintagme de genul: „la pedepsit Dumnezeu pe cutare pentru anumite

12 Scrisori duhovnicești , Filocalia, vol IX, p. 493

11
greșeli și a ajuns în situația aceasta dificilă”. Este total eronat să credem că Dumnezeu
pedepsește zidirea mâinilor Sale. Dumnezeu nu se hrănește cu suferința omului și nu l -a
creat pe acesta din neființă spre a -I fi partener la zaruri, potrivit expresiei unui filozof
contemporan, ci pentru a împărtăși cu acesta iubirea Sa. Ar fi o mare contradicție între
„pedeapsa lui Dumnezeu” și Ființa Lui care este bunătate și iubire. Spune evanghelistul
Ioan: „Dumnezeu este iubire” (I In. 4,16), iar în vasul iubirii nu încape pelinul răzbunării
și al urii. Nu Dumnezeu pedepsește, ci ne biciuiesc consecințele faptelor noastre rele,
acelea sunt cele care ne provoacă suferințe, necazuri și boli. Ne pedepsește, paradoxal,
propria libertate, luată „ca acoperământ al răutății”(I Petru 2,16).
Cu toate acestea, boala nu reprezintă întotdeauna o consecință a păcatelor personale,
ci ea poate fi și rezultatul unei predispoziții genetice ori unei moșteniri ereditare, ea se
poate datora fie unor cauze biologice, fie unora duhovnicești, într -un cuvânt,
comportamentului inadecvat al predecesorilor. E ste destul să amintim, în acest sens,
faptul că noi moștenim prin Adam firea umană coruptibilă, supusă degradării, afectelor
și slăbiciunilor. Părintele Arsenie Boca spune că un copil conceput de un părinte în stare
de ebrietate are toate șansele să moșten ească fie o boală somatică, fie înclinația spre
patima alcoolului. În acest registru, bioetica și psihanaliza modernă vorbesc despre
„abandonul uterin” care definește atitudinea neglijentă a femeii însărcinate față de
copilul ce -l poartă în pântece, concre tizată printr -o alimentație necorespunzătoare,
utilizarea alcoolului, regim de viață dezechilibrat, stări de agitație și de nesomn, fumat,
zgomotul sau șocurile emoționale create de televizor ori alte aparate ale noilor tehnologii
etc. Toți acești factori pot afecta foarte serios sănătatea somatică și chiar spirituală a celui
ce bate la poarta vieții revendicându -și dreptul la o existență normală și la o sănătate
optimă, atât fizic, cât și psihic.
Prezența bolii, ca rezultat al păcatelor părinților este su sținută de textul din cartea
profetului Iezechiel: „părinții au mâncat aguridă și copiilor li s -au strepezit dinții” (18,
2), precum și de conversația Domnului cu apostolii la scăldătoarea Siloam. „Cine a
greșit? El sau părinții lui de s -a născut așa? (In. 9,2).
Însă, acest eveniment introduce în discuție și un alt aspect al problemei de care ne
ocupăm: cauza bolii. Cine este responsabil pentru boală? Părinții, omul în suferind sau

12
Dumnezeu? Adesea, când cineva suferă o boală sau o durere mai îndelungată, în
mentalul colectiv al societății, se spune că acea persoană, ispășește păcatele părinților. În
astfel de situații persistă ideea că Dumnezeu pedepsește în viața copiilor păcatele
părinților. Adică Dumnezeu face ca fiii să plătească polițele pentru greșe lile părinților.
Lucrul acesta este cu neputință de acceptat. Acest lucru ar însemna un transfer ilogic de
responsabilitate de la părinți la copii. Dar cum să fii responsabil pentru o greșeală pe
care nu ai comis -o. Cum să impute Dumnezeu copiilor o astfe l de responsabilitate
absurdă. Spune profetul Ieremia „în ziua aceea nu vor mai zice părinții vor mânca
aguridă și copiilor li se vor strepezi dinții, ci cel ce va mânca aguridă aceluia i se vor
strepezi dinții, căci fiecare va muri pentru fărădelegea sa”( 32,18). Cum spuneam,
păcatele părinților pot pricinui suferințe și boli fiilor lor, dar acest lucru nu se datorează
lui Dumnezeu. Și atunci, nu Dumnezeu este Cel Ce pedepsește, ci părinții sunt aceia care
prin faptele lor își pedepsesc propriii copii. În f elul acesta cred că trebuie înțeles textul
din Iezechiel, care vine să întărească această convingere: „părinții au mâncat aguridă și
copiilor li s -au strepezit dinții” (Iez. 18,2).

1.3. Suferința și boala – ispite ale vrăjmașului
De multe ori suferinț a și boala vin fără ca noi să fi avut vreun aport și nu găsim nici
un răspuns în ce privește cauza lor. Sfinții Părinți, care au avut de înfruntat o viață
întreagă ispitele diavolești, și care ei înșiși nu au fost străini de suferințele provocate de
aceste ispite, pun bolile și suferințele și pe seama duhurilor rele, care caută să -l
ispitească pe om și prin astfel de căi. Lecturând filele Patericului, aflăm că pustnicii
trăitori și împlinitori ai poruncilor dumnezeiești mărturisesc adesea că diavolul,
nereușind să atace întotdeauna cetatea sufletului și să o cucerească, asediază cetatea
trupului. Un trup bolnav poate contribui mai ușor și la pustiirea sufletului. Boala,
suferința pot fi un prilej de zidire, dar ele poate fi și pricină de mare deznădejde, de
revoltă împotriva lui Dumnezeu Care a îngăduit boala, și chiar de pierdere sufletească.
Iar vrajmașul știe și speculează adeseori lucrul acesta.
Cercetând referatul scripturistic al Creației, vedem că diavolul dintru început i -a
provocat suferință și dure re omului. Sfântul Vasile cel Mare descrie răutatea diavolului

13
care „nu suporta să vadă că omul ducea o viață fără de durere în Rai”13. Dorința celui rău
de a-l răpune pe om prin boală și suferință reiese foarte sugestiv din drama dreptului Iov.
În Cartea I ov vedem cum diavolul se „târguiește” cu Dumnezeu pentru viața și bunurile
lui Iov. Perfidia diavolului pune la îndoială statornicia în credință a lui Iov, pe care o
leagă de statutul său privilegiat, de faptul că nu are lipsă de nimic și că viața lui este
lipsită de întristări. Și că, într -o situație contrară, suferința l -ar dovedi neputincios, slab și
l-ar duce spre apostazie. Metafora dialogului dintre diavol și Dumnezeu relevă hidoșenia
și răutatea celui dintâi, care triumfă când omul suferă și are drep t scop, cu orice preț,
pierderea și moartea sufletească a acestuia. „Întinde mâna Ta și atinge -Te de tot ce este al
lui, să vedem dacă nu te va blestema în față! (Iov 1,11)…întinde -Ți mâna și atinge -Te de
osul și de carnea lui! Să vedem dacă nu Te va ble stema în față! (Iov 2,5). El nu poate
accede la sufletul lui Iov, la viața lui, pentru că Dumnezeu „hotărnicește”, limitează
puterea lui (Sf. Ioan Gură de Aur): „Iată, tot ce are el este în puterea ta, numai asupra lui
să nu întinzi mâna ta (1,12)…Îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de viața lui!(2,6). Și
totuși Dumnezeu îi lasă acestuia o oarecare libertate fără de care nu s -ar putea atinge de
Iov. Este libertatea de a -l ispiti, de a -l priva de bunuri, de familie și chiar de sănătate, dar
nu și de v iață. Viața aparține lui Dumnezeu, pentru că El este Izvorul, Dăruitorul și
Stăpânul vieții. Este libertatea ispititorului care se întâlnește cu libertatea lui Iov, cu
libertatea omului de a rămâne, în ciuda suferinței și a necazurilor, lângă Dumnezeu.
Diavolul se mulțumește să -i provoace suferință, durere și chiar boală, mizând pe faptul
că prin toate acestea, în final, va putea să zdruncine și sănătatea sufletească a lui Iov.
„Atunci satan a plecat dinaintea Domnului și a lovit pe Iov cu lepră, din tălpil e
picioarelor până în creștetul capului” (Iov 2,7). Vedem perfidia diavolului care se
hrănește cu suferința umană, pentru că „el dintru început a fost ucigător de oameni”(In.
8,44). Cuvintele de revoltă ale femeii lui Iov sunt, în fapt, o nouă glăsuire a d iavolului
care încearcă o altă cale de a ajunge la inima lui Iov: „Te ții mereu în statornicia ta?
Blestemă pe Dumnezeu și mori (2,9). „În aceste cuvinte – zice un teolog contemporan –
sunt înfățișate cele patru mari ispite pe care le are de întâmpinat omul la vreme de
suferință: să -și piardă virtute răbdării, să cadă în păcatele pe care le iscă frica de durere,

13 Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări…, IX, VIII, p. 170

14
să-l învinuiască pe Dumnezeu și să -l blesteme și să moară sufletește, în cele din urmă”14.
Într-un cuvânt, apostazia, lepădarea de Dumnezeu și refuzu l de a mai crede în existența
și puterea Sa izbăvitoare. „ Și cu toate că a văzut atâta nenorocire abătută într -o clipită
peste ogoarele lui, peste casa lui, peste vitele lui, peste copiii lui, cu toate că a văzut în
rânduri valurile dese, stâncile de mare, întunericul adânc și furtuna groaznică, Iov n -a
fost doborât de tristețe, aproape că nici n -a simțit cele întâmplate, doar atât întrucât era
om și părinte. Dar când au venit peste el boala și bubele, atunci căuta și moartea, atunci
se și plângea, și se je lea, ca să afli că boala e mai grozavă decât toate, că suferirea bolii
este cel mai înalt chip de răbdare. Nu -i era necunoscută nici vicleanului demon. Asta a
fost pricina că diavolul, când a văzut că atletul rămâne netulburat și liniștit în fața tuturor
celorlalte lovituri, s -a pornit să -i dea cea mai mare lovitură, zicând: „Toate celelalte
lovituri, pierderea copiilor, a averilor și altele – că asta înseamnă «piele pentru piele» –
le poate îndura un om, dar lovitură de moarte este aceea când primești sufe rințele în
trupul tău. De aceea diavolul, după ce a fost învins și după lovitura asta, nici nu mai
putea să murmure, el care mai înainte, în timpul celorlalte lovituri, avea mereu ceva de
zis. Acum n -a mai avut nerușinarea să mai născocească ceva, ci rușin at, s-a dus”15.
Suferința și toate bolile care au venit asupra lui Iov sunt ispite ale diavolului, care
vroia să -l împingă la păcat, crezând că Iov Îl va învinui pe Dumnezeu pentru ele, că Îi va
tăgădui bunătatea și, în final, se va lepăda de El.

1.4. Suf erința și boala semne ale pedagogiei divine
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că «Dumnezeu nu ne lasă într -o stare de fericire
continuă și nici într -o stare de suferință continuă. Ne dăruiește perioade de liniște și pace,
pentru a ne mângâia și odihni, dar, d in când în când, ne trimite ispite și necazuri, și în
anumite cazuri, desigur întârzie mult să ne scape de nenorociri. Din ce motiv ? Ca să ne
gândim la El și să ne apropiem de El, ca să alergăm lângă el și să -I cerem ajutor. De
aceea, îngăduie durerile, b olile și nenorocirile… »16. Boala este una din crizele cele mai

14 Jean-Claude Larchet, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții , Editura Sofia, București, 2004, p. 72
15 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori către Olimpiada , XVII, 2c, trad. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997
16 Sfântul Ioan Gu ră de Aur, Problemele vieții , trad. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, p.
31

15
grave, pentru că îl pune pe om față în față cu o serie de probleme la care, atâta timp cât e
sănătos, nu se gândește. Boala ne face să înțelegem că suntem muritori17, că viața noastră
nu se rez umă doar la o înțelegere pur hedonistă, bazată pe plăcere. Există o iconomie a
lui Dumnezeu sau mai degrabă o pedagogie pe care mintea noastră nu o poate înțelege
întotdeauna. Este în fapt o îngăduință a lui Dumnezeu care are o rațiune mai înaltă și
urmăre ște un scop cu cel aflat în suferință: apropierea de El și de poruncile Sale.
Experiența simplă a evenimentelor din viața noastră pot să devoaleze acest « mecanism
tainic » al pedagogiei lui Dumnezeu față de noi. Atunci când în jurul nostru se petrec
anumi te fenomene care generează un potențial pericol pentru noi, în mod instantaneu
căutăm un refugiu imediat pentru a fi în siguranță. Atunci când se pornește o furtună și
începe ploaia vedem cum puii de cloșcă aleargă repede sub aripile ocrotitoare ale mamei.
Așa se întâmplă și cu omul aflat în fața bolii și a suferinței. Am întâlnit oameni care au
mărturisit faptul că l -au găsit pe Dumnezeu pe patul de boală. A fost momentul care le -a
deschis ochii cu privire la sensul vieții lor, la faptul că au trăit ca și cum nu ar mai muri
niciodată, că au fost morți sufletește, deși erau vii. Erau stăpâniți de certitudinea iluzorie
a autosuficienței existențiale că totul stă în mâna și în puterea lor și că nimic și nimeni nu
le-ar putea împiedica destinul vieții. Aflându -mă lângă patul unui bolnav incurabil cu
cuvinte de încurajare și de compătimire, am avut surprinderea să constat o mărturisire
terifiantă : «părinte, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această boală, căci altfel aș fi
murit fără să -L fi cunoscut ». Aceasta n u înseamnă că e de preferat boala, și că ea este
calea cunoașterii și experierii lui Dumnezeu. «Suferința nu ține de planul lui Dumnezeu
cu privire la om, ea nu are valoare mântuitoare în sine, ea nu mântuiește aprioric, ci
poate chiar să dezumanizeze și să-l împingă pe om la rău ; ea nu trebuie căutată cu
dinadinsul și nici întreținută. Însă atunci când ea nu poate fi evitată, ea trebuie asumată
creștinește, pentru a trage din ea un folos duhovnicesc »18. Cu toate că boala nu -i de dorit
și e străină de om, totuși și aceasta este una din căile prin care Dumnezeu ne vorbește și
ne cheamă la Sine. De aceea, trebuie ca omul să -i descopere înțelesurile profunde.
Cuviosul Paisie Aghioritul spune că « boala poate ascunde – paradoxal – o taină, cea a

17 Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața, boala și moartea , Editura Sfântul Siluan, Slatina, 2010, p. 19 -20
18 Jean-Claude Larchet, Creștinul în fața b olii, suferinței și morții …, p. 39

16
iubirii lui Du mnezeu »19. În acest înțeles, boala are un rol pedagogic care ne determină
să reflectăm mai adânc asupra vieții noastre, să ne facem o introspecție și să evaluăm cu
multă grijă forul nostru interior. Evaluată duhovnicește aceasta poate avea un rol
„terapeut ic”, duhovnicește vorbind, vizând o schimbare de atitudine și o normare a vieții
noastre după alți parametri. Ea poate fi o călăuză spre un alt fel de „a fi”, un prilej de
pocăință și un „memento”, un semnal de alarmă: „încotro ne îndreptăm viața?” Fin și
profund psiholog, cunoscător al sufletului omenesc în cele mai adânci tainițe ale sale, Sf.
Ioan Gură de Aur, spune: „Cunoști și -ți amintești cum trăiai mai înainte, înainte de
încercarea aceasta. Cercetează bine felul tău de viețuire din vremea aceea și c ompară -l
cu acesta, pe care -l duci după ce a venit încercarea peste tine, și vei vedea folosul pe care
îl ai de pe urma acestei încercări. Acum postul tău e mai aspru, privegherile tale mai
îndelungi, dragostea ta de a citi mai mare și rugăciunea mai stăru itoare; seriozitatea și
smerenia ta, cu totul deosebite”20.
„Durerile, bolile și suferințele, necazurile, încercările, pătimirile „de bună voie”,
dincolo de a fi expresii ale „mâniei lui Dumnezeu” sau pedepse din partea Sa, constituie
forme de manifestare a le iubirii Sale milostive, forme de „cercetare” iconomică și
pedagogică din partea Sa”21, pentru că „El nu vrea moartea păcătosului, ci vrea să se
întoarcă și să fie viu” (Iez. 18,23).
Scrierile duhovnicești și toată literatura patristică consideră boala și suferința a fi o
expresie a lucrării tainice a lui Dumnezeu față de om pe care vrea să -l călăuzească pe
calea mântuirii, nu doar prin evenimente fericite, ci și prin împrejurări ale vieții mai
dificile. Nu Dumnezeu trimite în mod expres boala, ci el o îng ăduie și cercetează
sufletește pe om în vederea apropierii acestuia mai mult de Sine. Rămâne ca omul să -L
primească pe Dumnezeu alături în suferința sa și să înțeleagă mesajul care i se
revelează. Deși e greu de înțeles, și mai greu de suportat și de acce ptat, boala poate purta
înțelesuri ascunse, din a căror descifrare omul se poate folosi, atât în ce privește conduita

19 Cuvinte duhovnicești. IV . Viața de familie , traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul
Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 209.
20 Despre necazuri și biruirea tristeții I. Către Staghirie, ascetul care era chinuit de demon. Cuvânt de sfătuire, în vol.
Despre mărginita putere a diavolului, Despre cîință, Despre necazuri și biruirea tristeții , trad. de Pr. Dumitru
Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002, p. 155
21 Pr. Ioan C. Teșu, Metafizica suferinței, în rev. Studii Teologice, Seria III, an VIII, nr. 2./2012, p. 26

17
imediată, dar și în ce privește perspectiva veșniciei. „Fiind niște semnale de alertă,
durerile și bolile ridică în mintea și în sufletul încercat numeroase întrebări și dileme: de
ce a fost ales tocmai el sau căror fapte ori evenimente se datorează aceasta; de ce au
venit asupra sa chiar în acel moment, un moment pe care îl consideră oricum a fi prea
timpuriu, indiferent de vârsta fragedă s au înaintată la care ele apar; care sunt mijloacele
de îndepărtare a lor sau care trebuie să fie conduita sa în fața durerii, a bolii și
suferinței?”22 Și totuși, dincolo de aceste nedumeriri și întrebări ce par firești, până la
urmă, trebuie să se afle și cheia înțelesurilor și a răspunsurilor. Ele nu sunt dincolo de noi
și în afara noastră, ci tocmai în adâncul de taină al fiecăruia. Foarte sugestiv ne îndeamnă
părinții filocalici la a descoperi sensul pedagogic al suferinței și bolii și la cât de minunat
lucrează Dumnezeu cu noi. „Când îți vine vreo întâmplare care -ți pricinuiește necaz,
cercetează dacă gândul te mustră pentru ceva din ceea ce ți se întâmplă. Și dacă nu te
mustră, întâmplarea ți -a venit spre cercare. Și aceasta e voia lui Dumnezeu. Dar de afli
că gândul te mustră pentru ceva legat de întâmplare, necazul ți -a venit prin îngăduința lui
Dumnezeu spre îndreptare. Dar amândouă sunt folositoare omului”23. Atunci când ne
aflăm în suferință e înțelept nu să -I cerem lui Dumnezeu socoteală, ci să ne întrebăm pe
noi înșine: oare unde am greșit? Nu cumva am părăsit calea pe care ne -a așezat
Dumnezeu? Răspunsul este, de cele mai multe ori, în noi.

1.5. Suferința și boala – «examen al credinței sau foc al încercării»
În fața bolii atitudinile sunt diferi te. Unii o văd ca pe o pedeapsă de la Dumnezeu și
atunci refuză să o primească și cârtesc neîncetat, cerându -i lui Dumnezeu socoteală: De
ce eu ? Ce am făcut ? Nu sunt eu mai rău decât alții ? De ce acum ?…. Alții o acceptă cu
resemnare, fără să cârteasc ă și poartă singuri suferința, fără să caute ajutor și ușurare la
Dumnezeu. Tristețea lor este apăsătoare și singurătatea chinuitoare și totuși nu caută spre
înălțimi. Preferă o durere mută. Cei mai mulți primesc suferința și boala ca pe o
încercare, ca pe un examen de credință. O primesc cu credință și încredere zicând:
« facă-se, Doamne, voia Ta ». Și o asumă ca pe o cruce și o trăiesc auzind în ea glasul

22 Ibidem , p. 25 -26
23 Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrisori duhovnicești , în Filocalia, vol. XI, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor,
1990, p. 453

18
lui Dumnezeu care le vorbește. O primesc, dar nu cu resemnare și nu ca niște învinși, ci
cu nădejdea izbăvirii, știind că Domnul urcă alături de ei golgota suferinței și a durerii,
purtând crucea lor. În strigătul lor e glas de rugăciune și de bucurie că nu sunt singuri : «
În ziua necazului meu am strigat către Tine, că m -ai auzit Doamne» (Ps. 85,6). Ei știu că
biruința lor este, în fapt, dincolo de trupul cel stricăcios și muritor, în înveșmântarea
sufletelor în haina iertării și a bucuriei eterne. Iată cum descrie Sf. Ioan Gură de Aur,
când se afla în exil, cuprins de suferință și boală, folosul duhovn icesc al încercării prin
boală și suferință : « Ai uitat, oare, câtă răsplată aduce și boala unui suflet care o
primește cu mulțumire ? Nu ți -am vorbit de atâtea ori de asta și personal în scrisori ? Dar
poate din pricina bolilor și a necazurilor nu -ți mai aduci aminte ce -ți spuneam…Nimic
nu te face, Olimpiada, atât de vestit ca îndurarea suferinței. Ea e împărăteasa bunătăților,
cununa cununilor! »24.
Experiența de viață ne deovedește, de multe ori, că boala și suferința se regăsesc
acolo unde virtuțile om ului și curăția vieții sunt pilduitoare. Că ele nu ar avea nicio
justificare a prezenței lor în viața acelei persoane care a trăiește într -o deplină armonie cu
sine și cu Dumnezeu. Și totuși ele își au rațiunea lor, mai presus de înțelegerea noastră.
„În f oc se lămurește aurul, iar oamenii sunt încercați în cuptorul smereniei”, zice cartea
Eclesiastului (2,5). Iar Sf. Ioan Gură de Aur spune: „dacă giuvaergiul știe cât timp
trebuie să lase aurul în cuptor și când să -l scoată, și să nu -l lase să stea până ce se strică
sau arde de tot în foc, cu mult mai mult Dumnezeu știe aceasta; și când vede că am ajuns
curați, ne scoate din încercări, ca nu cumva, din pricina mărimii și mulțimii relelor, să ne
împiedicăm și să cădem. Să nu ne necăjim, deci, nici să fim mic i la suflet de cădem în
vreo nenorocire neașteptată, ci să ne lăsăm în voia Celui ce cunoaște bine necazul
nostru…”25.
Cu alte cuvinte, suferința este o piatră de încercare, o probă de foc, dar și de întărire
în credință, pentru cel ce vede în ea «lucrare a tainică» a lui Dumnezeu, îngăduința Sa.
Bunăoară, Iov era un om drept înaintea lui Dumnezeu și totuși rămâne paradigma omului
ce a experimentat până la paroxism boala și a gustat, din plin, paharul suferinței. Și mai

24 Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisori către Olimpiada , XVII, 1d -2a, p. 222
25 Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă și Providență, Despre rugăciune, Despre viețuirea după Dumnezeu , trad. din
lb. greacă de Pr. prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Buc urești, 2005, p. 275

19
mult, el este pildă de răbdare și sta tornicie în credință în fața furcilor caudine ale
ispitelor și necazurilor vieții. El nu este lipsit de virtutea smereniei, dar își «revendică »
nevinovăția (Iov 7,20 ; 11,4 ; 23,10) înaintea prietenilor săi, care considerau boala și
necazurile sale pedeps e și consecințe ale faptelor sale (Iov 15,5 ; 22,4 -5). El întărește
ideea că nu întotdeauna suferința este urmare a păcatului prin aceea că faptele și viața sa
au fost neprihănite (23,11 ; 29,12 -17 ; 30,24). Și pe bună dreptate, sufletul său era
înveșmânta t în podoaba tuturor virtuților. Scriptura îl descrie ca pe un cuvios din Pateric
aureolat de evlavie, de trăire și de făptuiri frumoase: «Era odată în ținutul Uz un om pe
care îl chema Iov și acest om era fără prihană și drept; se temea de Dumnezeu și se ferea
de ce este rău» (Iov 1,1).
Cu toate acestea, necazurile nu l -au ocolit. Și -a pierdut, rând pe rând, bunurile,
familia, sănătatea și a rămas singur să înfrunte durerea necazurilor sale. Drama sa nu este
lesnicioasă și nu se poate împăca ușor cu ea. Îl copleșesc întrebările și îl macină
inechitățile, nedreptățile și inversarea ierarhiilor în raportul faptă și judecată, merit și
răsplată (Iov 21, 7 -18). Străbate prin strigătul său neputința firii omenești ajunsă la
capătul răbdării. Și totuși nu cârteș te împotriva Ziditorului pentru că are nădejdea că «El
este Răscumpărătorul, Care va ridica din pulbere făptura Sa» (19,25). Strigătul său de
durere este mai mult o apărare față de cei trei prieteni ai săi, care încearcă să -l convingă
că ceea ce i se întâm plă este rod al greșelilor, pedeapsă pentru păcat (22,21 -30). Deși, își
simte nevinovăția, nu neagă că ar fi fără de păcat căci: «Cine -i curat de tină ? Nimeni,
chiar dacă ar numai o zi viața lui pe pământ» (14,4 -5).
Și-n adâncul său primește cu încredere/ credință suferința ca pe o încercare, ca pe un
dar și o acceptă cu mulțumire, fără să cârtească. „Și întru toate acestea, Iov nu a păcătuit
și nu a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu”(Iov 1,22). Ba dimpotrivă,
aduce laudă și mărire lui Du mnezeu: „…și căzând la pământ s -a închinat Iov zicând:
Domnul a dat Domnul a luat, fie numele Lui binecuvântat”(Iov 1,20 -21). Iar la revolta
soției sale răspunde cu multă înțelepciune: „Dacă am primit de la Dumnezeu pe cele
bune nu vom primi, oare, și pe cele rele? (2,10).
Dumnezeu nu îngăduie să fim încercați mai mult decât putem să purtăm. El știe
măsura și limitele puterilor noastre. Iar rostul încercărilor prin boală și suferință este

20
însoțit și de darurile Sale ce ne sunt date spre mântuire, căci „p rin răbdarea voastră, vă
veți câștiga sufletele voastre”(Lc. 21,19), iar „cel ce va răbda până la sfârșit se va
mântui” (Mt. 24,13). Însă, suferința și boala nu sunt biruite doar prin puterile proprii, ci
și prin harul lui Dumnezeu care lucrează în noi și ne dă tăria de a răbda, ne întărește
nădejdea izbăvirii și credința că nu suntem singuri în vâltoarea încercărilor. Căci
„Dumnezeu, nu numai că nu ne lasă să cădem în încercări mai mari decât puterile
noastre, dar chiar în încercările ce vin peste noi….E l este lângă noi ca să ne ajute și să ne
întărească, dacă noi mai întâi facem tot ce stă în puterea noastră, dacă suntem râvnitori,
dacă ne punem nădejdea în El, dacă -I mulțumim, dacă primim totul cu îngăduință, dacă
răbdăm”26.

1.6. Suferința și boala – « cale spre sfințenie »
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că „sănătatea și boala sunt mijloace de mântuire
aflate în mâinile purtării de grijă pentru noi a lui Dumnezeu, atunci când oamenii se
folosesc atât de una, cât și de cealaltă, în duhul credinței…Ele duc, însă, la pierzare
atunci când oamenii se folosesc de ele în chip samavolnic”.
Conștientizarea de către om a însemnătății duhovnicești pe care o poartă boala sa,
era considerată de către Sfinții Părinți drept unul dintre cele mai importante obiective și
una dintre condițiile însănătoșirii . Din păcate, diverse cauze fac ca sensul duhovnicesc al
bolii să rămână în afara cercetărilor științifice tradiționale. Acestea acordă, pe bună
dreptate, o mare atenție aspectelor psihologice, sociale, etico -deontolog ice s.a.m.d., dar
scapă din vedere ceea ce am putea numi aspectul duhovnicesc (teologic) al bolii.
De multe ori întâlnim cuvinte ale sfinților pustiei care și -au cerut cu bună știință o
boală sau o suferință în trup. Este și cazul părintelui Cleopa și a a ltor duhovnici români.
Ei cereau, se rugau lui Dumnezeu să le trimită o boală în trup. Când unii detestă și
doresc să evite sau să scape de boală, pare destul de bizar să ceri ca Dumnezeu să -ți
trimită o boală.
O astfel de „dorință” nu este izvorâtă dintr -o minte sado -masochistă, care ar
idolatriza boala sau ar face din ea o normalitate, ci are la temelie o profundă gândire

26 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la săracul Lazăr …, p. 276 -277

21
duhovnicească. Ea nu se afiliază nici curentelor occidentale care acordă o foarte mare
valoare suferinței, și pentru care, suferința e ste nu numai primită cu bucurie, dar și
căutată, ca o cale cu totul specială de mântuire, pentru că prin ea – spun aceștia – nu
numai că se șterg păcatele, dar se dobândesc și „merite”. Este vorba despre pietatea
stigmatelor (a rănilor în trup) prezentă în spiritualitatea catolică, care se bazează pe
cultul suferinței lui Hristos și pe imitarea de către creștini a lui Hristos ca și „om al
durerilor și cunoscător al suferinței”. Cu alte cuvinte, prețuirea suferinței se justifică prin
aceea că și Iisus Hristos , Fiul lui Dumnezeu a venit în lume și a suferit patimă, cruce și
jertfă pentru mântuirea noastră27.
Dorința părinților înduhovniciți de a li se da o boală în trup nu este consecința unei
astfel de înțelegeri (izvorâte din pietatea occidentală), ci este r ezultatul unei smerite și
adânci cugetări cu privire la sensul vieții omului și la ispitele ce vin prin intermediul
trupului. Un trup sănătos este mai greu de stăpânit, din punct de vedere ascetic,
duhovnicesc, decât unul apăsat de boală. De aceea păcatele mari sunt cele ale tinereții,
când trupul este în putere și când energiile sale sunt adeseori de nestăvilit. În general,
oamenii săvârșesc păcatele mari în perioada tinereții. Ori atunci când boala pune
stăpânire pe trup, patimile nu mai au ce să robească . Sf. Ioan Gură de Aur argumentează
convertirea bolii în prilej de progres pe calea duhovnicească: „durerea – spune el –
dezvoltă în noi toate virtuțile, ea înmoaie puternic sufletele noastre, ea stinge cele mai
arzătoare pofte ale noastre…, ea ne face să nu fim încântați de această lume și ne face să
aspirăm la ceruri”28.
Fără a idolatriza boala și a face din ea o condiție pentru dobândirea mântuirii, știind
că ea este rezultat al unui eșec existențial, și că ea nu este starea de normalitate a ființei
umane, totuși, trebuie să o asumăm creștinește și să -i pătrundem înțelesurile atunci când
apare în viața noastră. „În fața bolii și a suferinței nu trebuie să teoretizăm și să
problematizăm, ci să ni le asumăm, căutând să le dăm semnificații spirituale și să le
depășim în plan duhovnicesc”29. Este posibil ca sănătatea trupului să fie ireversibilă sau

27 A se vedea: Jean -Claude Larchet, Creștinul în fața suferinței, bolii și morții , Editura Sofia, București, 2004, p. 149
28 Bogățiile oratorice ale Sf. Ioan Gură de Aur , în franceză de Jean Doublet, trad. în lb. română de diac. Gheorghe
Băbuț, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002, p. 411
29 Ioan C. Teșu, Suferința – „academie a sfințeniei ”, în rev. Ortodoxia, Seria a II a, anul IV , nr. 3 /2012, p. 19

22
șansele să fie minime în acest sens, dar poate fi recuperată sănătatea sufletului, dacă se
întâmplă să o fi pierdut, de care depinde starea noastră în veșnicie.
De aceea, atunci când este asumată de bună voie și când este înțeleasă duhovnicește
boala poate fi un prilej de reflecție asupra trecutului nostru, asupra vieții noastre și, în
definitiv, poate fi o cale spre sfințenie. Nu boala însăși poate să ne mântuiasc ă, ci dorința
sau reușita apropierii mai mult de Dumnezeu în această perioadă, concretizate în
intensificarea rugăciunii, a pocăinței, a dragostei și iertării, a împărtășirii cu Trupul și
Sângele lui Hristos. Într -o astfel de optică, « boala poate fi un pr ilej de autocunoaștere și
introspecție, o clipă în care ne oprim din iureșul și goana existențială, din preocupările,
de cele mai multe ori, legate de o iluzorie fericire materială și trupească, pentru a
descoperi un bogat registru spiritual…, ea ne poate deschide un dialog cu noi înșine,
despre starea prezentă, despre trecutul nostru și despre viitorul incert, care ne stă
înainte…, ea poate deschide perspective unei autoevaluări a ceea ce ne -a adus în această
situație…, un prilej de adâncă pocăință »30. Înțeleasă în sens creștin, « suferința și boala
îndelungată îi oferă omului șansa de a -și descoperi păcatele și patimile săvârșite atunci
când era sănătos, excesele la care și -a supus trupul său, lipsa de înfrânare și
discernământ. Iar la urma acestui examen lăuntric, el are șansa de a -și schimba viața,
chiar și atunci când i -a mai rămas puțin de trăit din aceasta, cu speranța că printr -o
pocăință intensă va reuși să -și răscumpere păcatele trecute »31. În momentele de suferință
omul se gândește la trecutul vieț ii sale mai mult ca oricând și poate dobândi tăria de a se
căi și de a -și schimba viața.
Se întâmplă ca uneori să sufere și un om virtuos, un om cuminte, cu viață curată,
fără păcate mari, după socotința noastră omenească, și atunci boala nu mai poate fi
considerată pricină a păcatului. Ea are, însă, rațiunile ei numai de Dumnezeu știute. Sf.
Ioan Gură de Aur spune că: « de cad în încercări unii oameni virtuoși, să nu se tulbure, ci
mai degrabă asta să le dea bune nădejdi, că năvala încercărilor le este pri cină de cununi
și premii; iar de vin necazurile peste noi, care suntem în păcate, nici noi să nu ne
necăjim, știind că, dacă primim cu mulțumire toate necazurile ce vin peste noi, atunci

30 Ioan C. Teșu, Suferința – „academie a sfințeniei ”…, p. 27
31 Ibidem

23
năvala lor va fi în orice timp curățire de păcate »32. Sf. Ioan Gură d e Aur spune că:
« Dumnezeu îngăduie boala nu ca să ne înjosească, ci pentru a ne face mai buni, mai
înțelepți și deplin supuși voii Sale, căci acestea sunt temeiurile mântuirii noastre 33» În
cazul acesta, boala poate fi un prilej de mai mare apropiere de D umnezeu, un progres
duhovnicesc în rugăciune, în virtutea răbdării, a dragostei, a iertării.

B. Iisus Hristos – Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre
Sfinții Părinți vorbesc despre Hristos ca despre Doctorul sufletelor și al trupurilor
noastre, ia r lucrarea sa de mântuire este văzută ca o lucrare terpeutică, vindecătoare,
izbăvitoare. Parabola Samarineanului milostiv îl prezintă simbolic și tipic -prefigurativ pe
Hristos Care aduce tămăduirea sufletului și a trupului. Dacă actul căderii omului are
implicații profund ontologice, păcatul rănind firea umană și provocându -i suferință,
durere și moarte, actul răscumpărării este privit ca un act de tămăduire a acesteia, care
vine să oblogească rănile, să aline suferința și să înlăture puterea morții. Termi nologia
ebraică și greacă susține o astfel de înțelegere. Verbul grecesc σωζω, se traduce prin
mântuire, izbăvire, salvare, vindecare, iar substantivul σωτειρια are și sensul de mântuire
și de vindecare34. Hristos Însuși se descoperă pe Sine ca doctor (Mt. 8,16-17; 9,12 ; Mc.
2,17 ; Lc. 4,18), ca Doctor al sufletului și al trupului, pentru că El vindecă ființa umană
în întregime, iar Biserica este văzută ca un spital duhovnicesc unde se află medicamentul
nemuririi. « Părinții și întreaga Tradiție, socotind s tarea adamică primordială ca starea de
sănătate a omenirii, au văzut, firește, în păcătoșenia omenirii căzute în urma păcatului
strămoșesc, o stare de boală, de multe feluri și de multe chipuri, care a cuprins întreaga
ființă a omului »35. Lucrarea de mântu ire pe care o aduce Hristos prin Întrupare, Jertfă,
Înviere și Înălțare este, prin excelență, o lucrare de tămăduire a întregii omeniri, de
restaurare a acesteia în starea de sănătate de la începutul zidirii ei. Redarea stării de
comuniune cu Dumnezeu, pe care omul a pierdut -o prin păcat, constituie actul vindecării

32 Omilii la Facere II, Omilia XL, III , PSB 22, trad. și note de Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., București, 1989,
p. 76
33 Jean-Claude Larchet, Creștinul în fața suferinței, bolii și morții …, p. 66
34 H.G. Liddell, Robert Scott, A Greek -English Lexicon , Claredon Press, Oxford, 1940
35 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale , trad. din franceză de Marilena Bojin, Editura Sofia, București,
2001 , p. 9

24
pe care îl împlinește Hristos. Prin Taina Botezului – actul vindecării, fiecare om se face
părtaș la moartea și învierea lui Hristos, la « tămăduirea » realizată de El. Rămâne ca
fiecare în comu niune cu Hristos să urce prin asceză și despătimire la dobândirea
subiectivă a îndumnezeirii. « Hristos este terapeutul omului. El a îndumnezeit firea
umană. Acesta este cel mai tare leac care vindecă bolile sufletești ale oamenilor »36. El
vine să vindece interiorul omului schimonosit de păcat, restaurează ontologic pe om și se
descoperă mai întâi ca un Doctor al sufletelor.
El Însuși a gustat din paharul suferinței și, Și-a asumat suferința spre mântuirea
noastră. Capitolul 53 din cartea profetului Isaia, este pe bună dreptate o Evanghelie a
suferinței, în care ni se arată că Hristos îmbracă chipul durerilor, tocmai pentru a înlătura
durerea din trăirile ființei umane. El nu a îndreptățit prin aceasta suferința și nu a socoti –
o ca pe o normalitate, dar i -a dat un nou sens prin Crucea Sa. Dacă morții i -a dat un nou
sens, de trecere spre eternitate, și nu de sfârșit în neființă, dacă a abolit păcatul,
dăruindu -ne libertatea de a nu mai trăi sub jugul acestuia, bolii i -a dat un nou sens, acela
de cruce ce treb uie asumată în duhul slujirii lui Dumnezeu, Care ne vorbește și prin
suferință.
Că nu a fost indiferent față de suferință și boală și că a venit să vindece pe om de
acestea o dovedesc mulțimea minunilor pe care le -a săvârșit asupra celor ce sufereau de
varii neputințe ( Mt. cap.8; 9; 14; Mc. 3; 5; 7; 9; Lc.8; 9; 14). Chemând pe ucenicii Săi la
apostolie, le dăruiește și acestora harul Său tămăduitor, face din ei tămăduitori asemenea
Lui, dându -le puterea de a alunga duhurile necurate și de a tămădui toată b oala și toată
neputința (Mc. 6,7; Lc. 9,1; Mt. 10,1; Mc. 6,13). « Hristos vădește iubirea lui Dumnezeu
pentru făptura Sa, mântuindu -i deopotrivă trupul și sufletul ; și aici, în această viață, încă
în trup fiind, îi dă să guste, ca dintr -o pârgă, din bună tățile dumnezeiești, din care se va
înfrupta deplin la învierea de obște, în Împărăție când va primi un trup nestricăcios »37.
Prin minunile Sale, Hristos, vădindu -Și mila Sa, arată că voia Sa nu este ca oamenii să
sufere, ci dorește izbăvirea lor de aceast a. De aceea nu putem fi indiferenți nici noi față
de cei bolnavi, față de cei în suferință, ci zidim spitale, ne zidim ca suflete vii în jurul lor,

36 Mitropolit Hieroteos Vlachos, Psihote rapia ortodoxă , Editura Sofia, București, 2001, p. 284
37 Jean-Claude Larchet, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții …, p.282

25
spre a -i mângâia și ajuta să depășească suferința și boala. Pe de altă parte, vindecând
trupurile celor boln avi, Hristos arată prețuirea și valoarea trupului înaintea lui
Dumnezeu. Valorizănd trupul, El răstoarnă mentalitatea și gândirea curentelor filozofice
și religioase ale antichității care desconsiderau trupul considerându -l inferior sufletului și
chiar o t emniță a acestuia.
Deși a acordat trupului o valoare deosebită, nu l -a absolutizat, știind că prin
constituția lui acesta este efemer și că potrivit legilor firii el este perisabil și stricăcios. Și
chiar dacă, el participă la lucrarea de îndumnezeire a o mului încă din această lume, totuși
el rămâne legat, prin natura sa, de materie, fiind supus legilor acesteia. El are un destin
relativ în această lume și este supus degradării conform legității materiei de care se leagă
și acesta. Sf. Ap. Pavel ne întăreș te în sensul acesta prin cuvintele: « De acceea nu ne
pierdem curajul și, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru se
înnoiește din zi în zi. Căci necazul nostru de acum, ușor și trecător, ne aduce nouă, mai
presus de orice măsură, sla vă veșnică covârșitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la
cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt
veșnice. Căci știm că, dacă acest cort, locuința noastră pământească, se va strica, avem
zidire de la Dumn ezeu, casă nefăcută de mână, veșnică în ceruri » (II Cor. 4,16 -5,1). Mai
devreme sau mai târziu, prin suferință sau fără de aceasta, trupul omului se îndreaptă
spre stricăciune, spre dezintegrare. De aceea, sănătatea acestuia, deși este esențială,
trebuinc ioasă și de dorit, nu este o condiție a mântuirii. Este important să ne îngrijim de
sănătatea lui, dar mult mai important este să ne îngrijim de sănătatea sufletului, de care
depinde soarta noastră, nu pentru 50 sau 80 de ani, ci pentru veșnicie. De aceea și
Hristos a dăruit, mai întâi, bolnavilor pe care i -a vindecat sănătatea sufletească, iertarea
de păcate, și abia apoi, pe cea trupească. Așa se explică și faptul că nu i -a vindecat pe toți
bolnavii din vremea aceea. «Hristos se folosește de aceste vinde cări minunate spre a -i
face să înțeleagă că mai presus de toate voiește tămăduirea sufletelor lor, care -L pune pe
Hristos mai presus de orice taumaturg… arătând limpede că tămăduirea trupească ocupă
un loc secundar»38. Așa ne putem explica și faptul că sufe rințele și bolile sunt încă

38 Jean-Claude Larchet, Creștinul în fața bolii, suferinței și morții , p. 283. Sf. Ioan Gură de Aur vorbind despre
vindeca rea minunată a unui slăbănog întărește cele spuse prin cuvintele: “Iisus n -a alergat îndată la vindecarea

26
prezente în lumea noastră. Mai mult, înțelese duhovnicește, ele pot fi prilej de apropiere
de cer, de privire mai atentă și mai frecventă spre înălțimi, de adâncire în noi înșine și de
reflecție asupra stărilor noastre sufleteșt i. La aceasta suntem chemați. Căci « ce-i va
folosi omului că ar câștiga lumea toată dacă și -ar pierde sufletul ?» (Mc.8,36). În această
logică, la ce folos un trup sănătos, dacă sufletul este în agonie ? Sigur, dezideratul
oricărui creștin cred că ar fi u n suflet sănătos, plin de virtuți, într -un trup sănătos lipsit de
patimi. Sf. Irineu de Lion spune că « Hristos a zdrobit tirania păcatului, a surpat domnia
celui rău, a pus capăt stăpânirii silnice a plăcerii și durerii și a nimicit puterea morții,
însă E l n-a desființat nici păcatul, nici lucrarea demonilor, nici suferința și patimile, nici
nestricăciunea, nici moartea trupească și, îndeobște, rodirile păcatului, pentru ca să nu
încalce voia liberă a omului, pricinuitoarea acestora »39.
Numai la sfârșitul veacurilor, când va avea loc restaurarea finală prin Învierea cea
de obște, trupurile celor adormiți vor fi ridicate, precum în viziunea lui Iezechiel (37,1 –
7), prin puterea Duhului Sfânt și vor reveni la starea lor cea dinainte de cădere, lipsite de
boli și suferințe, de neputințe, de stricăciune și de moarte, asemeni Trupului lui Hristos
Cel înviat (Apoc. 21,4) . Spune Sf. Apostol Pavel, vorbind despre învierea morților cu
trupurile pe care le -au avut în viață, dar pătrunse de energiile Duhului Sfânt, dev enite
transparente, lipsite de carnalitatea pătimitoare: «se seamănă trupul întru stricăciune,
înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă
întru slăbiciune, înviază întru putere (I Cor. 15,42), căci « trebuie ca acest trup stricăcios
să se îmbrace în nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace în nemurire » I Cor.
15,53).

trupului, ci ia de la cei de față prilejul vindecării trupești, și a vindecat întâi ceea ce nu se vedea, sufletul…”
39 Contra ereziilor , IV , 37 apud J-C Larchet, Dumnezeu nu vrea suferința omului , Editura Sofia, București, 2008, p.
115.

27
Capitolul II
Maladiile psihice în viziunea creștină

2. 1. Perspectiva generală asupra bolilor mintale

Boala în sine a fo st și este pentru om, orice s -ar spune, o mare povară, și a
constituit întotdeauna subiectul unor mari dispute medicale, sociologice, teologice și
filozofice privind existența ei în ființa umană, chiar dacă uneori sensurile sale adânci
au rămas nepătrunse pentru cugetarea omului.
Atitudinea față de boală a fost întotdeauna una refractară, dacă nu cel puțin una
rezervată. Reacția față de bolnavii suferinzi de varii boli contagioase și incurabile a
fost una destul de radicală în viața societăților umane, în că de la începuturi. E destul să
ne gândim la cazul leprei, boala antichității în Orient față de care măsurile de securitate
erau foarte aspre, mergând până la excluderea din sânul familiei și implicit al
comunității (Lev. 13).
Un capitol dramatic din ist oria omenirii îl constituie, cu siguranță, și bolile
mintale. În perioada antichității și chiar până mai târziu, definirea acestora era un
demers cu greu realizabil. De -a lungul vremii au fost catalogate fie manifestări
demonice ce au atras violența și rep ulsia semenilor față de cei cuprinși de astfel de
stări, fie au fost considerate inițieri extatice care inspirau teamă și uimire în fața acestor
bolnavi mintali. În perioada Evului mediu excesele Bisericii apusene au mers până la a
identifica astfel de mal adii cu formele de demonizare descrise în Scriptură și cei
diagnosticați erau deferiți tribunalelor ecleziastice și arși pe rug, asemenea
vrăjitoarelor. „Bolnavul mintal (în mentalul colectiv) a fost și este prin excelență acel
“altcineva”, privit de toți ca întru totul deosebit și străin de ei. E semnificativ faptul că,
mai în toate societățile, el a fost socotit fie suprauman, fie subuman – adică lipsit de
rațiune, definitorie pentru om, stăpânit de forțe inumane, nesupus liberului arbitru și
voinței, care sunt și ele însușiri specific omenești, străin, așadar, de condiția umană,
“alienat”, și numai arareori un om ca toți oamenii”40.

40 Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale, Experiența creștinismului răsăritean al primelor veacuri , trad.
Marinela Bojin, Ed. Sofia, București, 2008, p. 13

28
Se pare că și azi, când omenirea a atins cele mai înalte culmi în domeniul științei
medicale și al antropologiei, cauzele, def inirea și abordarea maladiilor mintale este
încă o problemă care suscită divergențe și opinii diverse și chiar contrare. Psihiatria
modernă stabilește în temeiul tiparelor psihiatriei și psihologiei clasice o diversitate de
cauze în privința manifestării b olilor mintale. Din această perspectivă ea statuează
existența a patru teorii care definesc cauzele acestor maladii: 1. teorii organo –
mecaniciste, conform cărora aceste maladii au o origine organică; 2. teoriile
psihodinamice ale inconștientului patogen, c are le privește drept efect al forțelor
inconștiente (Freud, Jung); 3. teorii sociopsihogenice ale factorilor de mediu, care
consideră bolile mintale ca reacții patologice de natură pur psihologică la situațiile
dureroase și dificile (Pavlov) sau la eșecu rile de comunicare; 4 teoriile organogenice
dinamiste care susțin că maladiile acestea sunt produse printr -o destructurare a ființei
psihice, condiționată de factori organici41. Ceea ce este destul de evident în expunerea
acestor opinii ale psihiatriei clas ice, acceptată și asumată și de cea modernă, privind
cauzele maladiilor mintale este, mai întâi, lipsa oricărei mențiuni la cauzele spirituale
ale acestor maladii, iar mai apoi, varietatea și dezacordul în ce privește clasificarea și
mai ales, tratarea ace stora.
Cert este că relația cu bolnavul mintal reprezintă o problematică dificilă și cu greu
de realizat, deoarece el are propriile sale valori și mod de a vedea lucrurile, și
reacționează, cel mai adesea, în mod violent și perturbativ. Izolarea lui rămâ ne, în mod
dureros, una din puținele soluții pe care familia, apropiații, societatea le sugerează, voit
sau nu. Fie că vorbim despre o izolare42, la propriu, în spitalele de specialitate, fie de
una care se datorează substanțelor psihotrope, este cert că ce i cuprinși de astfel de

41 H. Ey. P. Bernard, C. Brisset, Manuel de psychiatrie , Paris, 1974, pp. 68 -76 apud Jean Claude Larchet, op. cit , p. 6
Aceste poziții diferite, în principiu, se exclud una pe alta: cea dintâi susține o etiologie pur organică, respingând
orice factor psihoge n sau sociogen; a doua, punând în prim plan factori psihogeni, respinge orice fundament organic
al bolilor mintale și , chiar dacă admite importanța anumitor factori relaționali, îi socotește endogeni; cea de a treia,
respingând orice etiologie organică și orice intervenție a unui inconștient psihic, atribuie aceste maladii exclusiv
unor factori exogeni; iar a patra exclude astfel de factori, acordând dinamicii forțelor psihice inconștiente un rol
esențial în structura și evoluția acestor maladii.
42 Mișcar ea antipsihiatrică apărută la sfârșitul anilor 60 se opune conceptului de boală mintală și metodei de izolare a
bolnavului, de imobilizare în cămașa de forță și de alte metode de acest gen în tratarea bolnavilor psihici,
considerându -i niște bolnavi obișnu iți, afectați psihic de anumiți factoi sociali și de mediu. Ei marșează mai mult pe
un tratament psihoterapeutic, ce are în vedere mai mult bolnavul decât boala și văd în substanțele neuroleptice o
nouă formă de izolare, o cămașă de forță “chimică”. Referi nțe la Michel Focault, Histoire de la folie a l age
classique , Paris, 1972

29
maladii revendică dragostea, prezența, comuniunea, răbdarea celor care se implică în
procesul de terapie: psihoterapeuți, preoți și chiar apropiații lor.

2.2 Bolile mintale în viziunea creștină

Dacă psihiatria modernă are la bază o p uzderie de teorii contradictorii în privința
etiologiei și manifestărilor bolilor mintale, gândirea creștină definește foarte clar aceste
maladii pe care le plasează în cadrul a trei cauze: organică sau somatică, demonică și
spirituală, corespunzând celor trei dimensiuni ale ființei umane: trupească, psihică și
spirituală. Psihiatria clasică nu ia în considerare ultimele două cauze ale maladiilor
mintale.

2.2.1 Coordonate antropologice : omul ființă duală – trup și suflet
Gândirea creștină este întotdeauna o raportare la Scriptură și la tradiția patristică a
Bisericii. Așa că orice demers, oricât de actual s -ar dori nu poate neglija coordonatele
gândirii sănătoase a Sfinților Părinți. O gândire autentic creștină, este și trebuie să fie
cu adevărat scripturis tică și patristică, în duhul Revelației și al Părinților.
Această ordonare a cauzelor bolilor psihice, asumată de gândirea creștină,
ortodoxă, conform celor trei dimensiuni ale personalității umane: trupească,
psihică/rațională spirituală/duhovnicească ap arține Părinților Bisericii. În prima
instanță o împărțire a ființei omului în trei dimensiuni: trup, suflet și duh sau spirit ne
duce cu aprofundarea la trihotomismul lui Platon, care susținea că omul este alcătuit
din trei elemente constitutive. Ori învă țătura Bisericii, întărită și susținută scripturistic
și patristic, cu privire la antropologie, la constituția omului, este dihotomică. Omul este
alcătuit din trup și suflet, materie și spirit, unul supus stricăciunii și morții, iar celălat
nestricăcios și nemuritor. De unde atunci această împărțire. Să fie o influență platonică
asupa Părinților? E adevărat, mulți dintre Părinții Bisericii primelor veacuri creștine au
operat cu limbajul platonic și neoplatonic în definirea și explicitarea realităților
Revel ației, dar nu au lăsat ca acesta să modifice fondul acesteia. Orice compromis de
genul acesta a fost amendat ca eronat (erezie) și exclus din înțelegerea și definirea

30
învățăturii Bisericii.
Potrivit Sf. Părinți, omul, în integralitatea sa, este trup și su flet, fiecare dintre cele
două având rostul său, dar nedespărțite între ele. Valoarea lor este egală înaintea lui
Dumnezeu, chiar dacă sufletul este cel ce dă viață trupului, cârmuiește mișcările
acestuia și îl călăuzește spre cele cerești. Trupul este vas ul în care sufletul căștigă
mântuirea omului, iar sufletul este expresia cea mai înaltă a demnității personale, a
„personalității trupului”. De aceea, orice reducționisme la o parte sau la cealaltă este
păgubitoare. Concepția platonică43 conform căreia trup ul ar fi o închisoare a sufletului
de care acesta trebuie să se elibereze, un înveliș al întinării, de care omul trebuie să se
dispenseze, constitue o percepție unilaterală și greșită. Pe de altă parte, Părinții
Bisericii se opun și celor care, în mod cont rar, neagă existența sufletului, pe care îl
reduc la un simplu epifenomen al trupului. Sf. Atanasie cel Mare condamnă o astfel de
opinie când zice: „Dar pentru cei simpli e necesar să fie arătat pe scurt și faptul că
fiecare dintre oameni are suflet și că acesta este rațional, mai ales că mulți dintre eretici
neagă și aceasta, socotind că omul nu este nimic mai mult decât chipul văzut al
trupului”44.
Sf. Ioan Gură de Aur subliniază în chip simplu dar lămurit constituția dihotomică a
ființei omului. „ Pornind de aici gîndește -te, deci, cît de mare este puterea acelei
suflări a lui Dumnezeu și cît de mare este înțelepciunea sufletului fără de
trup, pe care i -a dăruit -o Stăpînul cînd a alcătuit din două substanțe oființă ca aceasta,
omul, și minunată și cugetăto are, și cînd a unit substanța netrupească a s u f l e t u l u i ,
m e ș t e r p r e a b u n , c u t r u p u l c a d e u n o rg a n ”45. Între suflet și trup există o
legătură indestructibilă, orice stare a sufletului este simțită și de trup și orice stare a
trupului este resimțită și de suf let. Și ca o consecință, sufletul și trupul, potrivit
Părinților, au în comun și patimile și virtuțile46. Cu toate acestea ele nu pot fi

43 Platon, Phaidon , 82e; 65a, Opere complete , vol. I, ediție îngrijită de P. Creția, C. Noica, C. Partenie, Editura
Humanitas, București, 2002; Plato in Twelve V olumes, Gorgias , V ol . 3, translated by W.R.M. Lamb. Cambridge,
MA, Harvard University Press; London, William Heinemann Ltd. 1967, 493a
44 Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor , Scrieri Partea I, col. PSB, vol. 15, trad, introd. și note de Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stă niloae, EIMBOR, București, 1987, cap. XXX, p. 64;
45 Sf Ioan Gură de Aur, Scrieri Partea I, Omilii la Facere , XIV ,5, col. PSB 21, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR,
București, 1987, p.
46 Sf. Ioan Damaschinul, Dogmatica , trad. Dumitru Fecioru, Cartea a II a, cap. XII, Editura Apologeticum, 2004, p.
61. Sf Maxim Mărturisitorul descrie foarte adânc această interrelaționare dintre trup și suflet: „Acestea patru zic unii

31
confundate, căci fiecare își are și lucrarea proprie. Însă, sufletul, fiind necorporal,
spiritual, este oarecum superio r trupului pentru că el cârmuiește, în parte, funcționarea
și organizarea trupului47. Spre deosebire de trup care nu se poate conduce singur,
sufletul este independent, de sine stătător. Această independență a sufletului se vede
foarte lămurit la moartea om ului, când trupul se descompune, iar sufletul viază mai
departe. Foarte sugestivă este remarca Sf. Atanasie cel Mare cu privire la acest aspect.
„Dacă sufletul este cel care mișcă trupul, fără a fi el însuși mișcat de altele, înseamnă
că sufletul se mișcă de la sine și că deci, se mișcă prin el însuși și după ce trupul a fost
pus în pământ. Căci sufletul nu moare, ci moare trupul din pricina plecării sufletului.
Dacă sufletul ar fi mișcat de trup, urmarea ar fi că, plecând cel ce îl mișcă, ar muri și
suflet ul. Dar dacă sufletul mișcă trupul, e necesar mai degrabă ca el însuși să se miște
pe sine. Și dacă sufletul se mișcă prin sine, în mod necesar trăiește și după moartea
trupului. Căci mișcarea sufletului nu e nimic altceva decât viața lui”48.
Cum pot fi înț elese atunci cele trei dimensiuni ale ființei umane, atâta vreme ce
omul este ființă duală: trup și suflet? Cum se împacă constituția dihotomică a omului,
exprimată și de Părinți, cu textele pauline care sugerează dimensiunea trupească,
psihică și spiritua lă a făpturii, legitimată și de Sf. Părinți?
Textul care pe care se fundamentează o astfel de înțelegere a ființei omului este
cel din epistola paulină (I Tes. 5,23), în care sunt subliniate cele trei dimensiuni despre
care am amintit: „Însuși Dumnezeul p ăcii să vă sfințească pe voi desăvârșit, și întreg
duhul vostru, și sufletul, și trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului
nostru Iisus Hristos”.
Sf. Ioan Damaschinul49 spune că sufletul are trei „puteri”sau dimensiuni.
Cea dintâi este puterea vegetativă sau vitală comună tuturor făpturilor vii, care

că schimbă starea trupului și dau minții, prin ea, gânduri, fie pătimașe, fie curate: în gerii, demonii, aerul și hrana.
Îngerii, zic, o schimbă prin cuvânt (rațiune), demonii prin atingere; aerul prin variațiile sale, iar hrana, prin felurile
mâncărilor și băuturilor, prin mulțimea ori puținătatea lor. Mai sunt și schimbările care se ivesc în trup prin aduceri –
aminte, auz și vedere, când pătimește mai întâi sufletul din pricina celor întristătoare sau vesele. Pătimind din pricina
acestora mai întâi sufletul, schimbă starea trupului. Însă, când cele mai înainte înșirate schimbă mai întâi starea
trupului, aceasta insuflă apoi minții gândurile” Filocalia, Capete despre dragoste II, 92, trad. Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae, Editura Apologeticum, 2005, p. 86
47 Referințe ample în acest sens la: Jean Claude Larchet, Semnificația trupului înOrtodoxie, Editura Bazilica, 2010,
118p.
48 Cuvânt împotriva elinilor …, XXXIII, p. 66 -67
49 Dogmatica …, Cartea a II a, cap. XII, p.61ș.u

32
susține procesul de hrănire, creștere și reproducere. Aceste caracteristici sunt
independente de voința făpturii și sunt elemente naturale sădite în codul sau structura
oricărui organism vi u, care funcționează potrivit informației naturale, biologice sădite
în creație. Ele fac parte din ceea ce se numește instinct de conservare. Această putere
este comună plantelor, animalelor și chiar omului.
Apoi, puterea animală, comună animalelor și omu lui. Împreună cu puterea
vegetativă, aceasta este considerată partea irațională a omului, despre care vorbește
magistral Sf. Maxim Mărturisitorul. În aceasta rezidă puterea poftitoare, concupiscența,
irascibilitatea, agresivitatea, instinctul de apărare, d orința, afectivitatea, pornirile
impulsive.
A treia putere a sufletului este cea rațională, specifică doar omului. Aceasta îi
conferă posibilitatea de a se ridica deasupra iraționalului care generează păcatul sau
patima și deturnează omul de la scopul său firesc: dorința dobândirii celor de sus.
Această putere are ca facultăți rațiunea și pe o treaptă mai înaltă, duhul (pnevma) sau
intelectul (nous)50, care este principiul conștiinței (în sens psihologic și moral), al
voinței și al libertății. Nous -ul este p rincipiul tuturor funcțiilor intelectuale: al
inteligenței intuitive, al contemplației, al rațiunii și a tot ceea ce izvorăște din
inteligență: gândirea, reflecția, puterea de judecată, discernământul, limbajul și
memoria. Datorită acestei puteri, omul are posibilitatea de a a -și „croi” destinul în
această lume, de a fi conștient de sine, de a -și stăpâni pornirile sale pătimașe, de a se
călăuzi, de a se depăși, de a -și înțelege menirea sa în această lume. Este pecetea care îl
leagă de Dumnezeu, prin nous, s pirit sau duh omul poate tinde spre Dumnezeu și spre
unirea cu el prin har. Acesta este, în fapt, chipul lui Dumnezeu din om. El este creat,
dar prin har poate deveni nemuritor, așa cum prin păcat poate fi schimonosit, dar
niciodată distrus. Libertatea îi poate fi o povară și îl poate deturna de la scopul său
firesc, ori binecuvântare pentru calea cea strâmtă și anevoioasă ce duce spre fericire
eternă.

50 Părinții primelor veacuri creștine au folosit expresia pnevma, conform cu Sf. Ap. Pavel (I Tes. 5,23). Începând cu
Părinții v eacului al IV lea, va fi adoptat termenul de nous, pentru a nu se confunda duhul omenesc cu duhul ca
energie necreată. John Meyendorf, Teologia bizantin ă, trad. din engl. de Pr. Prof. Dr. Alexandru Stan, EIBMBOR,
București, 1996

33
Aceste trei mari puteri ale sufletului nu trebuie înțelese în sensul existenței a trei
suflete distincte , deoarece sufletul este unul singur, nedivizat și neîmpărțit, ci trei
dimensiuni ale acestuia. Nous -ul nu este o parte distincă a sufletului sau un alt suflet, ci
sufletul însuși, partea lui cea mai curată și mai sublimă, care îl face pe om coroana
creați ei. În unirea sa cu Dumnezeu, el pătrunde cu energiile sale nu numai cele două
dimensiuni ale sufletului, ci chiar însuși trupul. El face deplină ființa umană părtașă la
întreaga lucrare de îndumnezeire. Astfel, el nu este exterior trupului, ci profund
înlăuntrul său, sublimându -l prin puterea sa creatoare și vivificatoare. „Și dacă, atunci
când este vorba de om, Părinții se folosesc adesea de reprezentarea dihotomică suflet –
trup, când e vorba de suflet, cuprind în noțiunea de ,,psyche” toate elementele sa le
arătând astfel unitatea lui profundă. Iar dacă uneori recurg la o reprezentare
trihotomică: spirit, minte, trup, fac aceasta pentru a pune în valoare funcția de unire cu
Dumnezeu pe care o are spiritul omului”51. Prin aceste remarci teologul francez
răspunde la retorica eronată a posibilității existenței unui trihotomism în definirea
ontologică a făpturii omului. Astfel, în gândirea paulină la care se aliniază și Sfinții
Părinți, noțiunea de suflet sau psyhe ar defini partea irațională a sufletului
(dim ensiunea vegetativă și animală), pe când cea de nous sau spirit/duh ar defini partea
rațională a sufletului omenesc care, în integralitate, sunt destinate transfigurării, trecerii
de la chip la asemănare, de la moarte la viață și de pe pământ la cer .

2.2.2 Cauzele maladiilor mintale și psihoterapia ortodoxă
Deși condițiile de viață sunt în creștere, societățile proliferează în domeniile
științei medicale, ale tehnicii și civilizației, terapiile medicale și medicamentele sunt
tot mai diverse, răspunzân d unor cerințe patologice de neimaginat în urmă cu 50 de
ani, suferința și bolile își pun, parcă, tot mai agresiv și mai amplu, pecetea nefastă
asupra psihicului uman. De altfel, mulți psihologi, sociologi și teologi sunt de părere
că tehnologia și civili zația fără frontiere, ce se derulează sub ochii noștri, accentul pus
doar pe latura confortului și comportamentului moral lipsit de orice limite, constituie
factorii defavorabili externi, care, potrivit psihologiei și psihiatriei, generează acele

51 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale , trad. Marinela Bojin, Editura Sofia, București, 2011, p. 45 -46

34
stări de graniță (căderi nervoase datorate unor șocuri psiho -emoționale sau unor
factori externi: necazuri, vești sau întâmplări tragice ori patimi ce înrobesc pe
oameni) ce se pot dezvolta la omul potențial sănătos. Conform statisticilor actuale, în
lume sunt pest e 500 de milioane de oameni care poartă stigmatul maladiilor psihice,
iar numărul lor se pare că este în creștere. Din nefericire, o succintă radiografie
statistică arată faptul că majoritatea cauzelor acestor maladii nu sunt neaparat
endogene, adică nu au cauze natural -biologice, ci psihologice și profund
duhovnicești. Adeseori latura cea mai importantă care generează multe din tulburările
și maladiile psihice, adică cea spirituală, este neluată în seamă, deși ea nu poate fi
ignorată de psihiatria actuală. Bunăoară, în structura tulburărilor depresive doar 2%
din acestea au cauze biologice, iar dintre sinucigași, numai 10% sunt bolnavi psihic,
restul de 90% sunt considerați oameni fără suferințe psihice aparente, dar cu ample
leziuni duhovnicești. De aceea, dacă omul postmodern, angrenat în circuitul acesta al
marilor provocări tehnologice și consumeriste „nu are convingeri morale ferme, dacă
Biserica nu îl ocrotește de asaltul acesta demonic, riscul de îmbolnăvire psihică se
multiplică, lucru confirmat de p ractica de specialitate”52. Iată de ce perspectiva
creștină asupra acestor maladii vine să întregească și să susțină duhovnicește procesul
psihiatric sub toate aspectele pe care acesta le presupune. Ea nu se substituie,
nicidecum, psihiatriei în sine, ci o completează în cel mai înalt grad. Este foarte
relevantă poziția sau viziunea ortodoxă, foarte echilibrată și realistă, exprimată de
Biserica Ortodoxă Rusă, cu privire la etiologia maladiilor mintale și la modul
raportării pastorale privind susținerea dem ersului psihoterapeutic în cazul bolnavilor
mintali. „Biserica privește bolile psihice ca pe una dintre manifestările vătămării
generale de către păcat a naturii umane. Distingând în personalitate nivelul
duhovnicesc, cel sufletesc și cel trupesc al organi zării ei, Sfinții Părinți făceau
distincție și între bolile dezvoltate „de la fire” și bolile provocate de lucrarea
demonică sau provenite din patimile care l -au înrobit pe om. Corespunzător acestei
distincții, sunt la fel de nejustificate atât reducerea t uturor maladiilor psihice la

52 Dr. Dmitri Avdeev, Psihiatria pentru duhovnici , Editura Sofia, București, 2011, p. 15; Diacon Dumitru Bogdan
Bădiță, Pastorația bolnavilor , Editura Cuvântul vieții, București, 2013

35
manifestări ale îndrăcirii, lucru care atrage după sine săvârșirea fără temei a rânduielii
alungării duhurilor rele, cât și tentativa de a trata orice tulburări psihice exclusiv prin
metode clinice. În domeniul psihoterapiei, c ea mai fructuoasă este îmbinarea dintre
asistența pastorală și cea medicală, cu condiția cuvenitei delimitări între sfera de
competență a medicului și cea a preotului. Boala psihică nu micșorează demnitatea
omului. Biserica dă mărturie că și omul bolnav su fletește este purtător al chipului lui
Dumnezeu, rămânând frate al nostru, ce are nevoie de compasiune și ajutor. Sunt
inadmisibile din punct de vedere moral abordările psihoterapeutice bazate pe
înăbușirea personalității bolnavului și înjosirea demnității lui. Metodele oculte de
influențare a psihicului, care uneori se camuflează sub masca de psihoterapie
științifică, sunt categoric inacceptabile pentru Ortodoxie. În cazuri speciale,
tratamentul bolnavilor psihic impune, din necesitate, utilizarea atât a i zolării, cât și a
altor forme de constrângere. Totuși, în alegerea formelor de intervenție medicală
trebuie să se pornească de la principiul cât mai redusei restrângeri a libertății
pacientului”53.
Teologia Sfinților Părinți nu tratează explicit problematic a bolilor mintale, decât
indirect și sporadic, mai mult puse în legătură cu bolile spirituale. Mai multe lucruri
aflăm despre aceste aspecte din scrierile ascetice ale părinților îmbunătățiți care s -au
nevoit ani de -a rândul sau chiar o viață întreagă în l upta cu gândurile și cu paza
minții. Faptul că nu găsim o abordare prolifică și detaliată a bolilor mintale în
teologia părinților și în literatura patristică și filocalică, nu se datorează faptului că
aceste maladii erau necunoscute acelor vremuri, nici f aptului că ea era identificată de
aceștia cu posedarea demonică ( unii istorici acreditează ideea că în creștinism
nebunia și bolile mintale sunt interpretate ca și posedări demonice), sau
dezinteresului față de om și față de suferința umană, ci faptului c ă ei au privit omul ca
făptură cu chip dumnezeiesc ce trebuie să potențeze acest chip în asemănarea cu El,
prin faptele curăției și ale viețuirii în Dumnezeu. Dacă vom cerceta scrierile lor vom
vedea că ei au pus accentul pe bolile sufletului, pe maladiile duhovnicești (păcatele și

53 Fundamentele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse – SINODUL EPISCOPAL JUBILIAR AL BISERICII
ORTODOXE RUSE, Moscova, 13 –16 august 2000

36
patimile) care îl rup pe om de Dumnezeu, de cer și de natura sa firească și nu pe cele
psihice, care chiar dacă macină existența firească a omului, și nu sunt de dorit, nu -i
periclitează mântuirea (deși uneori pot fi păgubitoare pentru viața spirituală). În
această logică am putea spune că de multe ori este mai grav să fii bolnav sufletește,
duhovnicește, decât să porți un ghimpe în trup, o boală mintală. Este de preferabil,
desigur, sa fim sănătoși și trupește și duhovnicește, ș i psihic și sufletește. Însă, pe cât
de mântuitoare poate fi boala psihică pentru un om care se roagă, care se
împărtășește, care are o viață curată, pe atât de pierzătoare poate fi pustietatea
duhovnicească și pervertirea morală a unui om fără afecțiuni p sihice, dar care n -a
deschis în viața sa o carte de rugăciuni și nu și -a pus problema spirituală a faptelor
sale. Aceasta vine să ne arate că putem fi bolnavi sufletește dar sănătoși duhovnicește,
așa cum putem fi sănătoși din punct de vedere psihic, dar î n agonie spirituală. Aceasta
nu înseamnă că boala este de dorit și că mântuirea este posibilă doar în acest fel.
Nimeni nu -și dorește boala, iar ea nu face parte din ființa omului.
În teologia contemporană, preocuparea pentru această problematică a începu t să
fie din ce în ce mai acută, crescând proporțional cu situațiile tot mai crescânde ale
maladiilor mintale în rândul oamenilor. Teologi, medici și psihologi caută să găsească
soluții medicale și pastorale cât mai potrivite. Sesizăm o aplecare tot mai cr escândă a
preoților din spitalele de specialitate și a multor teologi asupra fenomenului
psihiatric și psihoterapeutic, în vederea abordării integrale a sufletului omenesc în
luptă cu bolile ce -l asaltează tot mai agresiv. O problematică ignorată multă vr eme de
teologi, fie și datorită unei percepții biologizante asupra maladiilor psihice arborată
cu exclusivism de psihiatria clasică, este acum de mare actualitate.
Pentru a putea sugera câteva remedii pastorale, ca elemente de psihoterapie
ortodoxă, cred c ă este necesar să înțelegem cauzele maladiilor psihice tot din această
perspectivă.

a. Originile somatice (trupești) ale bolilor psihice
Cele mai multe boli, în trecut. aveau cauze endogene, ce țineau de o anumită
tulburare de ordin fiziologic, cu efecte ime diate asupra psihicului. În epoca noastră,

37
când ritmul de viață este mai trepidant se pare că și psihicul este supus unor asalturi
tot mai acute care generează adesea grave maladii sufletești.
Din punct de vedere al învățăturii ortodoxe, care merge pe lin ia patristică, bolile
psihice pot avea o origine somatică. Este în acord aici cu psihiatria clasică care vede
întotdeauna în manifestarea oricărei maladii sufletești o tulburare de ordin biologic.
Potrivit etiologiei medicale există o serie de substanțe t oxice care, odată
ingerate de organism, produc tulburări psihice prin mijlocirea trupului54. Bunăoară,
starea de beție produsă de alcool și de alte droguri creează adeseori forme de delir și
halucinație. Dar există și stări inerente trupului care pot afecta psihicul, așa cum este
febra, care și ea poate conduce la delir. Părinții Bisericii s -au aliniat medicinii
timpului lor în această privință. “Puterea de judecată a sufletului –zice Sf. Grigorie de
Nyssa – suferă multiple deranjamente în urma influenței pre dominante a unor boli (ale
trupului), că în activitatea ei firească rațiunea slăbește în urma unor tulburări
organice ”55. Este interesant de reținut că în cazul în care tulburările se datorează unei
cauze somatice (trupești), nu sufletul în ,,ființa sa este afectat, ci trupul și posibilitatea
manifestării normale a sufletului. Sf. Ioan din Singurătate zice în acest sens: ,,ca să
cunoști că, după firea sa, sufletul se deosebește de mădularele trupului și că numai cu
lucrarea se mișcă sufletul prin simțurile t rupului, află că, de e rănit vreunul din
organele trupului, creierul ori inima, ființa sufletului nu suferă nicio vătămare, ci
numai lucrarea pe care o săvârșește el prin acele organe. Tot așa cum, de se strică
corzile chitarei sau tuburile orgii, mâna ca re se atinge de ele nu e cu nimic vătămată,
ci doar măiestria ei nu se mai poate arăta prin acele instrumente…,,56 In
consecință, constatăm că tulburările psihice, cu etiologie somatică nu sunt maladii ale
sufletului, ci boli ale trupului. Terapia se reali zează la nivel fiziologic și nu
psihologic, iar scopul acesteia este acela de a reda trupului starea sa normală, ordinea

54 Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale… , p. 51
55 Despre facerea omului , XII apud Jean Claude Larchet, op. cit., p. 51; “Dumnezeu a creat trupul omenesc pe măsura
nobleței sufletului și în stare să execute poruncile sufletului. Dumnezeu n -a făcut un trup la întâmplare, ci un astfel
de trup care să slujească sufletului cugetător. Dacă t rupul n -ar fi avut astfel de însușiri, ar fi împiedicat mult
facultățile sufletului. Și aceasta se vede când trupul este bolnav” – zice Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la statui , XI, 4,
PSB 6, Partea I, trad. din greacă. de Ștefan Bezdechi, Râmnic, 1937, p. 9 2
56 Cuvânt despre suflet și patimile omenești , p. 68 apud Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale …, p. 57 -58.
Ideea aceasta se regăsește și la Sf. Grigorie de Nyssa în lucrarea Despre facerea omului, XII

38
sa firească, așa încât, acesta să -i permită sufletului, rămas intact în esența sa, să se
manifeste iarăși în cadrele normalității57. Dac ă pentru psihologia medicală, lucrurile
sunt tranșate, orice boală psihică este așezată într -un registru organic, din punct de
vedere creștin, în temeiul patristic, nu toate tulburările psihice au cauze organice și nu
pentru orice fel de tulburare psihică este necesar un tratament fiziologic. Uneori apar
tulburări psihice fără vreun suport somatic (fără afecțiuni organice), ba de multe ori,
cele dintâi, cauzează suferință și trupului. Altele sunt cauzate de patimi sau chiar de
lucrarea demonilor. Astfel că aplicarea aceluiași tratament fiziologic generalizat este
eronat, iar terapia eșuează din start. Din acest punct, poziția Sf. Părinți și a Bisericii
se distanțează de cea a psihiatriei, care printr -un exces de autosuficiență “încearcă să
reducă domeniul s ufletului la psihologie, de a prezenta bolile psihismului după
imaginea celor trupești sau de a le defini drept curat maladii ale psihicului, adică de a
medicaliza nebunia sub toate formele sale”58 și de a exclude orice altă cauză posibilă.

b. Originea de monică a tulburărilor psihice
De aceea, Sf. Părinți mai întrezăresc și o altă cauză a tulburărilor sufletești, pe
care, psihiatria o ignoră cu desăvârșire, cea demonică. Sunt nenumărate cazurile de
boli mintale de care Scriptura face uz, precum cele ale lu naticilor sau epilepticilor.
Psihiatria modernă și chiar și cea clasică consideră o astfel de cauză a bolilor mintale
ca fiind o chestiune ce ține de naivitatea credinței și de imposibilitatea de a da o altă
explicație. Cu toate că intenția autorului Scrip turii nu a fost aceea de a prezenta
etiologia științifică a bolii și definirea ei clinică, ci de a identifica și sublinia un mesaj
duhovnicesc, totuși, contrar punctului de vedere al medicinii, se face distincție clară
între bolile psihice care au cauze fi zice și cele care au cauze demonice. De pildă, dacă
în cazul relatat la Matei 17, 14 -18; Mc. 9, 14 -29; Lc. 9, 37 -43 boala apare ca o
posesie demonică, la Matei 4,24, lunaticii sunt net deosebiți de demonizați, subliniind
caracterul organic al bolii. O cauz ă evident demonică este vizibilă în episodul cu cei
doi oameni din Gadara (Mt. 8,28,34; Mc. 5,1 -17; Lc. 8, 26 -39), unde întâlnim un caz

57 Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilo r mintale …, p. 59
58 Ibidem , p. 63

39
tipic de nebunie a cărui cauză este demonică. Viețile Sfinților descriu cu lux de
amănunte foarte multe situații de comp ortament psihic deviat datorită asalturilor
demonice59. Desigur că aceste relatări nu descriu aceste boli dintr -o perspectivă foarte
precisă și elaborată din punct de vedere al științei medicale, de altfel, aceasta a
evoluat foarte mult, dar acest lucru nu ne determină să le considerăm abstracțiuni
confuze. “Scopul lor nu este descrierea în sine a acestor cazuri și examinarea lor
clinică, ci vădirea originii lor fundamentale dintr -o perspectivă lăuntrică și
duhovnicească”60.
În cazul acestor tulburări vedem c um diavolul se folosește de mădularele
trupului pentru a perturba starea sufletului. Sf. Ioan Casian zice în acest sens: “duhul
necurat intră în acele membre în care se găsește puterea sufletului și, îngreunându -le
peste măsură de mult, cufundă și înăbușă într-o întunecime foarte deasă puterile
minții”61. Vedem că se aseamănă foarte mult cu etiologia organică, de aceea,
tratamentul psihiatrilor este, și în acest caz, aplicat întotdeauna strict fiziologic, ei
nesesizând latura duhovnicească a bolii. Diagnosti cul într -o astfel de suferință este
posibil nu în temeiul unor cunoștințe medicale, ci în temeiul unei vieți duhovnicești
înalte. Cei care în urma nevoințelor au primit darul deosebirii duhurilor (I Cor. 12,10)
pot cunoaște care boală este trupească și car e este sufletească, care este pricinuită de
demoni și care este de la trup. “E nevoie de multă rugăciune și nevoință ca, primind
cineva prin Duhul darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaște cele ale lor: care
dintre ei sunt mai puțin răi, care mai răi d ecât aceia și în ce fel de uneltire se
străduiește fiecare dintre ei și cum poate fi învins și scos fiecare”62. Iată de ce, aici
este nevoie de un alt medic, “de Doctorul sufletelor” Hristos Mântuitorul, care
lucrează prin omul înduhovnicit, fie preot, fie monah sau simplu pustnic “dreapta
socoteală bine deosebitoare”, cum spune Sf. Ioan Scărarul63.

59 Referințe la: Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale …p. 67
60 Ibidem, p. 68
61 Convorbiri duhovnicești ,VII, 12, PSB 57, Scrieri alese, trad. de Vasile Cojocaru și David Popescu, prefață și note de
prof. Nicol ae Chițescu, EIBMBOR, București, 1988, p. 420 -421.
62 Sf. Atanasie cel Mare, Viața cuviosului părintelui nostru Antonie , XXII, PSB 16, Scrieri partea a II a, trad. Pr. Prof.
dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1988, p. 206 -207; “Discernământul duhov nicesc –zice Sf. Ioan
Casian – este o harismă pe care omul o primește pe treptele cele mai înalte ale ostenelilor duhovnicești”, Convorbiri
duhovnicești, II, 1….
63 Scara Raiului, XXVI , trad. IPS. Nicolae Corneanu, Editura Amarcord, Timișoara, 1997

40
Adeseori o astfel de boală este urmarea unei vieți trăite în neorânduială,
departe de Dumnezeu și de împlinirea voii Sale. Atunci când omul prin păcate și
patimi se înstrăinează de Dumnezeu, se lipsește de harul Său și diavolii nu se mai
folosesc de trupul său, ci pătrund și în sufletul său, tulburându -l, și nu arareori,
dispunând de el după voia lor. De aceea ni se cere o mare grijă pentru noi cei care am
primit harul Botezului, ca nu cumva părăsindu -ne din pricina faptelor de rușine, să
cădem pradă tulburărilor și asalturilor demonice.
Terapia acestei boli este întotdeauna una duhovnicească, prin post și rugăciune,
potrivit îndemnului Mântuitorului: ,,Acest neam de demoni nu iese decât cu
rugăciune și cu post (Mt. 9,29). Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă cu tărie leacul
postirii în cazul acestei tulburări. “Pentru un om care are o astfel de boală este nevoie,
mai ales, de post…postul împreună cu credința ne dă m are putere, dar nu postul
singur, ci este nevoie și de rugăciune”64. Acolo unde cei robiți de o astfel de boală nu
mai sunt stăpâni pe voința și faptele lor intervine rugăciunea credinței celor apropiați
și a comunității bisericești care se alătură în post și rugăciune. Leacurile sunt
rugăciunea, punerea mâinilor preotului pe capul celui bolnav, untdelemnul de la Taina
Sfântului Maslu și apa sfințită. În societatea bizantină cei cuprinși de astfel de
tulburări erau duși la mănăstire pentru o perioadă de timp . Izolarea aceasta nu
urmărea excluderea lor din societate, ci era mediul cel mai potrivit pentru izbăvirea
de o astfel de neputință.

c. Cauzele spirituale ale bolilor mintale
Cea de a treia cauză a maladiilor psihice sunt bolile spirituale. Așa se face c ă o
parte a tulburărilor pe care le considerăm boli psihice, au o mare influență de ordin
spiritual. De la început se impune precizarea că nu trebuie să facem confuzie între
bolile spirituale și bolile psihice. Dacă bolile spirituale constau în alterarea r elației

64 Omil ii la Matei , LVII,4 , Scrieri Partea a III a, PSB 23, trad. note și indici Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR,
București, 1994, p. 667. În societatea bizantină cei cuprinși de astfel de tulburări erau duși la mănăstire pentru o
perioadă de timp. Izolarea aceasta nu urmărea excluderea lor din societate, ci era mediul cel mai potrivit pentru
izbăvirea de o astfel de neputință.

41
omului cu Dumnezeu, o schimonosirea a naturii umane datorate păcatului, bolile
psihice sunt tulburări ale psihicului datorate unor disfuncții ale naturii sale. Bolile
spirituale sunt în fapt patimile care pun stăpânire pe sufletul și pe trupul omul ui și
conduc, în final, la îmbolnăvirea duhovnicească a ființei sale. Jean -Claude Larchet
face o analiză teologică, exegetică și patristică de excepție a maladiilor spirituale într –
o lucrare voluminoasă65. În baza datelor amintite, dublate de o aprofundare extinsă a
scrierilor ascetice și filocalice, el definește toate bolile spirituale care pot pune
stăpânire pe omul cu mintea departe de Dumnezeu și de poruncile Sale. În temeiul
scrierilor lui Evagrie Ponticul (cel care descrie prima dată cele 8 gânduri ge nerale
care nasc păcatele și patimile), el enumeră toate aceste boli spirituale, care, în fapt, au
ca și cauze păcatele ce și -au făcut loc de sălășluire în om. Acestea sunt: iubirea de
sine, gastrimarghia (pofta nesățioasă), desfrânarea, arghirofilia (iub irea de arginți),
tristețea. Akedia (lenea duhovnicească), mânia, frica, mândria, slava deșartă.
În rândul bolilor psihice se numără depresiile psihogene și nepsihogene,
psihozele, nevrozele etc. Trebuie să facem o diferențiere și să înțelegem, ab initio, că
avem de -a face cu lucruri diferite, deoarece dacă în cazul stărilor depresive vorbim
despre boli mintale, în cazul deznădejdii, tristeții, akediei suntem în fața unor maladii
spirituale. Această diferențiere a celor două categorii de boli nu înseamnă o separare
radicală de domenii, deoarece, între bolile psihice și cele spirituale există o
similitudine simptomatologică frapantă și adeseori ele pot constitui cauze unele
pentru altele. Adică, pe înțelesul nostru, foarte multe din simptomele bolilor spiritu ale
se regăsesc și în cele ale bolilor psihice. Așa că foarte ușor se poate trece de la o boală
spirituală la una de ordin mintal, iar experiența duhovnicească confirmă acest lucru.
Un om pătimaș are toate șansele să se îmbolnăvească psihic. Patima beției, unde se
știe că alcoolul excesiv acționează brutal asupra creierului, poate genera grave cize
nevrotice și isterice. “ O parte importanta a tulburărilor pe care astăzi le considerăm
drept pur psihice țin, de fapt, de domeniul spiritual. În acest sens, noso grafia (știința
bolii) și terapeutica bolilor spirituale înglobează psihopatologia. Altfel spus, bolile

65 Terapeutica bolilor spirituale , trad. din franceză de Marilena Bojin, Editura Sofia, București, 2001,704 p.

42
mintale (sau simptomele) de etiologie neorganică sunt, adesea, tributare unui
diagnostic și unei terapeutici spirituale ”66. Din păcate, psihiatria actual ă se
conturează după modelul științelor medicale și are o viziune pur naturalistă asupra
sufletului omenesc excluzând orice dimensiune religioasă sau morală a acestuia.
Similitudinile dintre nosografia (descrierea sau manifestarea bolii) patristică și cea
psihiatrică sunt extrem de izbitoare. De exemplu, patima orgoliului, a mândriei, ca
boală spirituală, se regăsește și în psihiatrie în cazul simptomelor psihozelor
paranoice și a nevrozelor isterice care au în cadrul etiologiei lor supravalorizarea și
hipertofierea eului. Iubirea excesivă de sine sau “filavtia” pe care sfinții părinți o
așează la temelia multor patimi are ca și corespondent narcisismul analizat de Freud
și foarte prezent în mintea omului postmodern care hipervalorizează trupul în vederea
procurării plăcerii. În antiteză, în cadrul depresiilor nepsihogene (cauzate de factori
externi: șocuri emoționale, frustrări etc.), una din manifestările caracteristice ale bolii
constă în disprețul față de sine (subestimare) și corespunde patimii tristeții pe care
Părinții o pun în legătură cu deznădejdea și cu ura de sine. În cazul depresiei
deznădejdea reprezintă principalul simptom și se regăsește și în cadrul bolilor
spirituale, ca fiind forma extremă a tristeții. Psihoza melancolică, caracterizată de o
stare de inerție și de lipsă de vlagă, de pesimism și lipsă de sens existențial se
regăsește în patima akediei. Anxietatea și angoasa, prezente în majoritatea psihozelor
și în toate nevrozele, pot fi parțial raportate patimilor fricii și tristeții, asa cu m sunt
ele concepute de Sfinții Părinți. Simptomul agresivității, manifestat în majoritatea
nevrozelor și în anumite psihoze, poate fi corelat patimii “furiei”. Astenia, stare
comună multor boli mintale, corespunde destul de precis uneia din componentele
esențiale ale akediei. Simptomul depresiv, pe care -l regăsim în multe nevroze și
psihoze, poate fi, în ceea ce -l privește, pus în stransă legătură cu akedia și tristețea67.
« Boala psihică este o cruce grea și nu putem pătrunde până la capăt taina
apariției ei și sensul ei duhovnicesc așa cum nu putem pricepe până la capăt nici

66 Jean-Claude Larchet, Terape utica bolilor mintale…, p. 122
67 Jean-Claude Larchet, Creștinul în fața bolii …, p. 114 -115

43
sufletul omenesc, pentru că el este chipul Făcătorului. Ca atare, nu există nici o cauză
universală care să explice tulburările psihice. Este neapărată nevoie să spunem că
bolile psihice sunt doar un caz particular de vătămare a firii omenești. Din
vremea strămoșilor Adam și Eva firea omului a fost vătămată de păcat. Ca atare,
omul ce suferă de o boală psihică, nu este nici cel mai bun, nici cel mai rău dintre noi.
El își poartă crucea. Iar noi (preoții, psihoterapeuții etc. n.n.), care ne -am dedicat
slujirii de a îngriji sufletele, suntem datori să ne amintim mai des de cuvintele Sf.
Ignatie Briancianinov, care spunea: Și orbului și leprosului și celui cu judecata
vătămată, și p runcului de țâță, și criminalului arată -le cinstea cuvenită pentru chipul
lui Dumnezeu. Ce treabă ai tu cu neajunsurile și lipsurile lor? Ia seama la tine însuți
să nu ai neajuns în dragoste ”68.

68 Dr. Dmitri Avdeev, Psihiatria pentru duhovnici …, p. 54

44
Capitolul III
Remediile pastorale și mijloacele de alinare al e celor bolnavi psihic
în lumina reflecțiilor și analizelor pastorale

3.1 Vocația de psihoterapeut a păstorului. Preotul din spitalele de
specialitate.
În fața bolii, ca și în fața tainei morții omul reacționează în mod diferit. Ipostazele
sunt variate ș i abordarea acesteia ține întodeauna de mai mulți factori.
Suntem conștienți că, de cele mai multe ori, boala apare a în viața omului atunci
când se așteaptă mai puțin și este percepută, în primă instanță, ca un șoc existențial,
omul neînțelegând și nevoin d să o accepte în viața lui. Ba mai mult, refuză să o
accepte sau dacă o acceptă, nu se poate obișnui cu aceasta și caută în mod disperat
izbăvirea. Alteori, boala pune atât de mult pecetea peste el, încât, bolnavul cade într -o
deznădejde cumplită, singura „alinare” ce -i rămâne fiind apropierea sfârșitului. Boala
apare ca o mare povară, o cruce de nesuportat, iar experiența medicală și pastorală
poate confirma sentimentul singurătății și al angoasei pe care îl experimentează
suferindul. Conștientizarea fapt ului că ești bolnav, oricât de întărit ai fi din punct de
vedere spiritual, oricât de puternic, este cu neputință să nu producă o dezarmare
existențială. Șocul psihologic este indubitabil și poate genera ample transformări
ființiale, și mai cu seamă, exist ențiale, fie pozitive, fie negative.
Cu atât mai amplu este șocul și angoasa în cazul bolnavilor ce suferă de maladii
psihice, care, de cele mai multe ori, în ciuda lipsei de discernământ complet, trăiesc la
diferite nivele, funcție de gravitatea patologi ei, drama bolii. Grija față de cei ce sunt
în suferință, acest mod de manifestare a lucrării preoțești față de fiii aflați în
dificultate, ocupă un loc important în cadrul amplei arii de activitate pastorală și
misionară a preoțimii. Avem în vedere, așadar , componenta misionară și jertfitoare a
pastorației bolnavilor, lucrare mereu de actualitate, cu „exigențe tot mai nuanțate și în
contextul schimbărilor rapide ale societății, cât se poate de bine justificate”69, într -o

69 Eugen Jurca, Spovedanie și psihoterapie. Interferențe și diferențe, Editura Despina, București, 2007, p. 10.

45
continuă progresie, reclamând mereu o ameni de vocație.
Putem descrie acest demers de pastorație în zilele noastre? Acest fapt nu este
posibil decât numai situând acest mod de lucru al Bisericii în diversitatea și
complexitatea sistemului actual al îngrijirii de care depind o dată competențele
precum și o rețea de relații umane fără de care nu se poate lucra, prin care întregul
sistem funcționează. Descrierea acestui demers este o formă de atestare a importanței
actului pastoral intermediar, este interferența între misiune și psihologia pastora lă70.
„Dacă obiectul pastoralei, ca disciplină de teologie practică, îl constituie metodologia
întâlnirii, în condiții de normalitate, cu Dumnezeu, prin slujirea concretă a semenilor,
în cazul psihologiei pastorale, în afara tematicii personologice, sunt ab ordate subiecte
de interes clinic, din sfera problematicului de natură psihologică”71.
De aceea, în fața bolii, rolul părintelui duhovnicesc este esențial. El poate
contribui, de multe ori, prin prezența și rugăciunile sale la procesul de vindecare a
bolnav ului, fără să excludă și fără să minimalizeze, în niciun fel, rolul doctorului
trupesc. Lucrarea lui este vindecătoare, chiar dacă ea se îndreaptă, cu precădere, spre
suflet. Pentru că preotul continuă lucrarea lui Hristos, Care este considerat Doctorul
sufletelor și al trupurilor. Iar mântuirea sufletului este văzută ca un act de vindecare
de tămăduire de bolile sufletului produse de păcate. Păcatul este privit ca boală a
sufletului, iar izbăvirea este considerată un act taumaturgic. De altfel, întrega
literatură filocalică și patristică îl consideră pe duhovnic un „doctor duhovnicesc”,
sau chiar „doctor”72, ceea ce subliniază chemarea preotului la vindecarea sufletească
a bolnavului, dar nu arareori, prin rugăciunile sale și prin săvârșirea Sf. Taine, el
contribuie și la vindecarea trupească a acestuia. Desigur, când vorbim despre
vindecare, nu ne gândim în mod simplu la o vindecare trupească (deși de multe ori
nici finalitatea aceasta nu poate fi nici contestată și nici neglijată), care rămâne

70 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu , Priorități pastorale: bolnavii , Revista Teologica , nr.3/2008, p. 69
71 Ibidem , p. 11 -12
72 Sf. Ioan Scărarul, Scara Raiului , …I, 19; IV , 6,13,68; VIII,35; O lucrare excelentă în acest sens este cea a
mitropolitului Hi eroteos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă , Editura Sofia, București, 2011, p. 280 ș.u: „Scopul
medicinii somatice este să ofere sănătate trupului, în timp ce scopul medicinii spirituale este să înaripeze sufletul să -l
răpească lumii și să -l dea lui Dumnezeu ș i acel „după chip” sau rămânând astfel, să -l păstreze, sau aflându -se în
primejdie să -l conducă, sau risipit fiind să -l mântuiască și să -l sălășluiască pe Hristos în inimi prin Duhul; și în final,
Dumnezeu să -l facă, și să -l dea fericirii de sus, întocmir ii de sus”.

46
resortul esen țial al medicului și tratamentelor medicamentoase, ci la una care vizează
întâi de toate „adâncul inimii omului” (Sf. Grigorie Teologul). Dar, precum Hristos n –
a rămas indiferent în fața bolii și suferințelor trupești, ci a ieșit în întâmpinarea
acestora, fie tămăduind, fie alinând și mângâind pe cei aflați în astfel de situații, la fel
și preotul, care și -a asumat preoția lui Hristos, este chemat să asume și misiunea
slujirii celui în suferință. Asumarea suferinței în această perspectivă depășește logica
egoistă, dominantă în lumea actuală. „Prin împărtășirea suferinței putem dobândi o
sensibilitate, o delicatețe și o deschidere către celălalt. Astfel logica dăruirii de sine
înlocuiește logica trăirii pentru sine” 73.
În fața bolii, se descoperă „măiestria” preotului, a duhovnicului. Acum se
revendică vocația părintească a preotului, care rezidă, de data aceasta, nu în calitățile
oratorice sau vocale, ori manageriale, ci în dragostea ce știe să ofere mângâiere și
alinare suferinței. Preotul este chemat acum n u să realizeze minuni de taumaturg, deși
prezența sa alături de bolnav are ca finalitate și un rol vindecător, fie la nivel
sufletesc, fie chiar trupesc. Preotul duhovnic este, prin excelență, un „doctor” al
sufletului. Dar, el nu exercită rolul unui simpl u îndrumător, un director de conștiință,
oferind o anumită rețetă sau dietă de urmat, fie ea și spirituală. El este părinte, între el
și cel pe care îl „consiliază” nu se stabilește o relație gen maestru -ucenic, el nu este
un guru, ci una paternală, ca înt re tată și fiu. Legătura dintre părintele duhovnicesc și
fiul duhovnicesc este una de dragoste. „Pe păstorul adevărat îl dovedește iubirea.
Căci din iubire S -a răstignit Păstorul cel Mare”74. Spune Sf. Isaac Sirul: „de dorești să
tămăduiești pe cei bolnavi, cunoaște că ei au nevoie mai degrabă de îngrijire decât de
certare (…) Începutul înțelepciunii de la Dumnezeu este bunătatea și blândețea.
Acestea se nasc dintr -un suflet mare și poartă neputințele oamenilor”75. Preotul nu
vine să dea indicații teoretice , abstracte, fără finalitate, ci cuvinte vii. Cuvântul

73 Conf. Dr. Adrian Lemeni, Asumarea vieții ca dar al lui Dumnezeu în contextul morții spirituale a societății
contemporane , în volumul Sensul vieții …, p. 209.
74 Sf. Ioan Scărarul, Către Păstor , Cuvântul XXXI, cap.V , 24, Filocalia vol IX, trad . Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloaie,
EIBMBOR, București, 1980, p. 439 „Una dintre rugăciunile întîistătătorului să fie și aceasta : să poată pătimi
împreună cu toți și să trăiască starea lor, după treapta lor, ca nu cumva să vatăme și el ca Iacob (Fac. 27) pe cei pe
care îi iubea și pe cei împreună cu el” Către Păstor, cap II, 14, p. 437
75 Cuvinte despre sfintele nevoințe , Cuvântul LVIII, Filocalia, vol. X, trad. Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloaie,
EIBMBOR, București, 1981, p. 298

47
preotului aduce mângâiere, nădejde, liniște și pace sufletului răvășit de neputință.
Puterea tămăduitoare a cuvântului duhovnicesc, așa cum aflăm în Pateric, este
uimitoare, pentru că cei ce veneau tul burați, plini de întristare, de deznădejde și
neliniște la părintele duhovnicesc, ieșeau de acolo mângâiați și dobândeau pacea
sufletească76. „Afirmând că în relațiile preotului cu persoanele întâlnite trebuie să se
exprime o dragoste autentică pentru oamen i, o punere în act a lui agapi , subliniem că
acesta este punctul de sosire al unui lung parcurs de auto -educație”77. Se evidențiază
această întâlnire inter -personală privilegiată, între preot, pe de o parte, ca omul ce
sfidează el însuși boala, ca cel ce în fruntă suferința, și cel greu încercat, dezorientat și
dezechilibrat, pe de altă parte. Această intersectare se va întări prin dorința de a ajuta
fiecare bolnav să descopere prezența lui Dumnezeu Cel ce dă pacea Sa celor care o
caută, precum și izbăvirea. „La Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos, le -a lăsat
poruncă iubiților Săi ucenici, ca un dar preascump, necazurile și lacrimile. Adevărat
zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți
întrista dar întristarea voastră se va preface în bucurie .(In. 16, 20)78.
El însuși trebuie să parcurgă calea suferinței alături de cel bolnav. El se află în
situația unui salvamontist, care nu aruncă o simplă frânghie de prindere pentru a duce
cu succes misiunea de salvare a celui aflat în pericol, ci el însuși coboară pentru a -l
ridica din abis. Adică el însuși trăiește, participă și urcă împreună cu cel bolnav
„gologota suferinței”. De câtă energie, de câtă voință și dăruire trebuie să dea
dovadă? „Tragedia cea mare (ce determină schim onosirea imaginii publice a
păstorului) este că foarte mulți semeni i se adresează în momentele de mare nevoie,
solicitând să fie ascultați, sau având sete doar de o îmbrățișare, de o mână fermă, de
un surâs gentil, sau chiar și de o bâlbâită mărturisire a incapacității de a face mai mult
pentru ei, și pe nesimțite semenii se descoperă în fața unui păstor detașat, rece,
superior, distant, arogant, indiferent. Paradoxul constă deci tocmai în faptul că cei
care pretind că -i slujesc pe toți, pe fiecare în part e și pe «oricine», adeseori se

76 Sf Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie , LXXXVII…..
77 Arhimandrit Teofil Tia, Elemente de Pastorală misionară, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 148
78 Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, Bu curești, 2006,
p. 246 -247.

48
demonstrează a fi incapabili să se apropie de persoana bolnavă, singură, tristă și
părăsită. Trebuie să subliniem faptul că nimeni nu poate să vorbească cu un altul fără
să se implice, fără să participe cu întreaga sa ființă la situația lui dureroasă, fără să
existe riscul de a se răni el însuși în acel raport. Adevăratul «martiraj» înseamnă de
fapt mărturisirea, care începe cu disponibilitatea de a plânge cu «cei ce plâng», de a
râde «cu cei ce râd» și a pune la dispoziția tu turor propria experiență de durere sau de
bucurie ca șansă pentru alții de clarificare și de înțelegere a propriei vieți. Cine poate
să salveze din flăcări un copil fără să suporte el însuși riscul focului? Cine poate să
înțeleagă durerea fără să participe el însuși la ea?”79. Radiografia aceasta caustică, dar
foarte realistă, în multe cazuri, are rolul de a trezi păstorul din amorțeala și inerția unor
tipare seci și reci, care ne cantonează departe de turmă și nu în mijlocul frământărilor
și durerilor acest eia.
Dacă preotul își asumă aceasta „golgotă”, nici el nu este singur în acest urcuș.
Când Moise ia asupra sa „jugul”, misiunea eliberării poporului israelit din robia
egipteană o face în „Numele Celui Ce este (Iahve) Dumnezeul și Domnul oștirilor”
(Ieș. cap. 3). Când frica neputinței asumării unei misiuni atât de grele îl cuprinde,
Însuși Domnul îi grăiește întărindu -l: „Eu Însumi voi merge înaintea ta și voi fi cu
tine” (Ieș. 3,12). Această conștiință a prezenței lui Dumnezeu alături de cel ce suferă
trebuie să o inspire preotul bolnavului. Dacă prezența în jurul bolnavilor, a celor care
suferă, ne conduce la o nouă profunzime umană, ea ne convoacă de asemenea, în
același timp, să contribuim la umanizarea suferinței. ”Suferința nu este numai una
dintre re alitățile cele mai grele ale omului și ale ființei în general; ea nu este cea mai
grozavă dintre toate ci unica…Toate pot fi negate, singură suferința rămâne…Omul
este întruchiparea exemplară a suferinței, ființa ca suferință”80.

79 Henri J.M. Nouwen, Il guaritore ferito. Il mionistero nella societa’ contemporanea, Ed. Queriniana, Brescia,
1996, p. 65 apud Arhimandrit Teofil Tia, Elemente de Pastorală Misionară pentru o societate post -ideologică, Editura
Reîntregirea, Alba -Iulia, 2003, p. 180 -181; Despre puterea împreună -pătimirii a se vedea și lucrarea teologului Danion
Vasile, Mângâiere pentru bolnavi , Editura Egumenița, Galați, 2004, p. 121 -134.
80 Preot Prof. Dr. George Remete, Suferința omului și iub irea lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 9

49
Demersul psihoterapeutic a l preotului debutează cu dispoziția sa de a asculta pe
cel aflat în suferință. Încercarea de a ignora trăirile celui aflat în suferință, invocând
motivele incoerenței și confuziei sale (căci adeseori este greu de stabilit un dialog în
limitele normalității cu un bolnav mintal, desigur, aceasta ține de gradul afecțiunii
mintale), poate constitui vicierea procesului terapeutic. Este adevărat că dialogul este
și el uneori alterat de gradul de afectare psihică a celui în cauză și întreținerea
acestuia (dialogul ui) ține de tactul și de implicarea pastorală sau terapeutică a
preotului ori a personalului implicat în procesul psihoterapeutic.
Preotul de spital, în fața bolnavului, trebuie să dovedească o mare capacitate de
ascultare, dar și multă căldură sufletească și răbdare, cu alte cuvinte să fie posesorul
unei „truse spirituale”81, indispensabile în legătura cu cei bolnavi. Deoarece mulți
bolnavi suferă pentru că nu sunt ascultați, succesul asistenței pastorale sanitare ține în
bună parte de faptul că ascultarea cu răbdare a bolnavului face parte integrantă și
esențială din mijloacele terapeutice ale preotului de caritate. Tactul pastoral și
capacitatea empatică a preotului de caritate, de a se pune în locul celor suferinzi, este
un punct extrem de important, de a ceastă calitate depinzând în mare măsură
disponibilitatea de deschidere a bolnavului și succesul său în ajutorarea celui
suferind. Cel aflat în suferință vrea, în primul rând, să fie ascultat, pentru că a -ți
exprima problemele și a fi ascultat constituie e lemente esențiale ale terapeuticii și un
pas spre vindecare sau cel puțin spre alinarea suferinței sau spre o mai mare ca –
pacitate de a o asuma82. Această virtute scoate la iveală și un alt registru: cel al
compasiunii în care cel chemat de și prin Biserică „să se facă tuturor toate,” păstorul,
se alătură suferinței bolnavului, cu respect, și nu se dezminte pe perioada încercării.
Răbdarea și disponibilitatea de a fi alături îi vor permite acestuia să ia pe umerii săi,
într-un anume fel și într -o oarecare mă sură, această suferință, urmându -L pe
Mântuitorul Hristos Cel care„a luat asupră -Și durerile noastre și cu suferințele noastre
S-a împovărat”( Is. 53, 4).

81 IPS Prof. Univ. Dr. Laurențiu Streza, „ Preotul și îndatorirea sa pastorală față de credincioșii bolnavi” , în
Mitropolia Olteniei , nr. 1, 1987, p. 83.
82 Pr. Dr. Ioan Ciprian Cândea , “ Misiune și slujire în Instituțiile social -medicale”, Revista Teologica , nr.3/2010, p.64 –
80

50
Experiența oricărui psihanalist este dovada cea mai grăitoare a faptului că orice
suferind vrea să -și exprime trăirile și durerea sa și solicită, în același timp, atenția
celuilalt, fie medic, fie preot sau persoană dispusă să îl asculte. Ascultarea conferă
celui suferind certitudinea că și pentru noi suferința sa este la fel de importantă ca și
pentru el . În cazul preotului, răbdarea în a -l asculta pe cel bolnav, îl face pe acesta din
urmă să poarte suferința cu mai multă nădejde.
Ascultarea este un semn al prețuirii, al iubirii față de el. Și prin această purtare
iubitoare preotul dă mărturie despre D umnezeu care este iubirea fără de margini (I
Ioan 4,16). „Întemeiat pe credința în Dumnezeu Cel în Treime de Persoane -zice
teologul J.C. Larchet – a Căror viață se manifestă în iubirea desăvârșită care le unește
fără a le confunda, creștinismul ne învață s ă-l iubim pe fiecare om ca pe o ființă
unică, de neînlocuit, cu o valoare absolută, înrădăcinată în chip tainic în Dumnezeu.
Or, fiind atenți la celălalt și ascultându -l, ne deschidem către taina lui, îi recunoaștem
valoarea absolută, însușirea de a fi uni c și de neînlocuit. Iar atunci când ascult pe
cineva, trebuie să simtă că, în acel moment, pentru mine, este singura ființă care
există pe această lume și persoana cea mai importantă”83. Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu, în omilia la începutul Postului Mare a anului 2013 amintește
credincioșilor cuvintele inspirate ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nu este nimic mai
rău decât o persoană care nu știe cum să iubească. Când vezi pe cineva care are
nevoie de vindecare trupească și spirituală, nu spune în sinea ta: «Oare de ce această
persoană nu a fost vindecată de cineva?» Tu vindecă acea persoană de boala ei și nu
căuta să așezi vina pe alții. Dacă tămăduiești acea persoană cu cuvântul învățăturii
tale, precum uleiul vindecător, dacă vindeci cu natura ta bună, da că refaci sănătatea ei
cu răbdarea ta, persoana aceea va deveni cauza unor mari comori pentru tine“84.
Ascultarea este semnul iubirii și al abordării celuilalt ca persoană și nu ca bolnav,
a vedea mai întâi bolnavul și mai apoi boala. A te apleca asupra per soanei gata să îți
împărtășească existența sa dureroasă. Vedem că psihoterapia medicală are în vedere

83 Creștinul în fața bolii, suferinței și morții , Editura Sofia, București, 2004, p. 914. A se vedea în sensul acesta și
două lucrări de specialitate: S. Moscovici, Psihologia socială a relațiilor cu celălalt , Editura Polirom, Iași, 1998;
J.C. Abric, Psihologia comunicării , Editura Polirom, Iași, 2000
84 Vezi: www. patriarchate.org.

51
de cele mai multe ori stabilirea datelor medicale, anamneza bolii, diagnosticul
medical, stabilirea unui tratament adecvat etc. În dorința de a vindeca bo ala,
paradoxal, „se uită”, pentru moment, de bolnav. Pierderea în angrenajele stufoase ale
aplicării metodelor terapeutice și demersul de ordin tehnico -medical face ca
adevărata „chimie interioară” a persoanei să fie, adeseori, neglijată. Bolnavul devine
un pacient oarecare, un caz de boală ce trebuie tratat și nu o persoană unică și
irepetabilă care revendică, mai întâi, comuniunea, dorința de a nu se vedea singur în
fața suferinței. Iata de ce ascultarea, răgazul și atenția acordată celui aflat în suferin ță
poate fi primul pas (fundamental) spre vindecare. „Dacă mergeți să stați la căpătâiul
unui bolnav – spune Preasfințitul Antonie de Suroj – și dispuneți doar de cinci
minute, sau poate mai mult , să fie clar că acestea îi aparțin în exclusivitate, că în
timpul acestor cinci minute, sau poate mai mult, gândurile voastre nu se vor ocupa cu
nimic altceva și că nimeni altcineva în toată lumea aceasta nu e mai important decât
cel alături de care vă aflați atunci”85.
În urmă ce cev vreme am fost confruntat cu o situație a unui tânăr bolnav, care,
pe patul de suferință fiind, într -o stare de agonie de lungă durată solicita prezența
comuniunii și a dialogului cu un preot. Apropierea de el, în timpul celor doi ani de
suferință cumplită, vizitele frecvente la căpătâ iul său de suferință au creat o legătură
foarte strânsă între noi. De fiecare dată, prezența mea lângă el făcea să i se lumineze
fața, deși boala genera o depigmentare care îi dădea o înfățișare negricioasă. Mâna sa,
lipsită de orice vlagă, incapabilă să î i dea posibilitatea de a -și duce cana cu apă la
gură, odată prinsă în căușul palmei mele căpăta o forță perceptibilă. Era bucuria
faptului că nu se simțea singur în fața suferinței și morții. Dorința de a nu fi lăsat
singur în fața bolii era mai mare, decâ t însăși dorința de viață. Expresii de genul: „Mi –
e frică de moarte”, „Ce este dincolo de moarte ?” „Aștept să plec odată pentru că nu
mai pot îndura” erau însoțite de angoasa singurătății și de durerea bolii. Patul de
suferință devenise un loc al unor „de zbateri teologice” între noi, legate de moarte, de
viață, de viața veșnică, de păcat, de nemurire, de frică, de bucurie ce îi dădeau
speranțe în lupta cu boala. Și peste toate, din mărturiile mamei sale, care era mereu

85 Viața, boala și moartea …, p. 27

52
lângă el zi și noapte, nimic nu -i con ferea o mai mare bucurie ca atunci când mă vedea
intrând pe ușa salonului. Era singurul zâmbet schițat printre grimasele durerii. Și
dincolo de acestea nu am încercat să mă văd ca un mare taumaturg, să văd în toate
acestea rezultatul propriilor mele forțe și calități, ci am întrezărit harul lui Dumnezeu
cu care am fost pecetluit prin hirotonie, singurul capabil să facă minuni, să întărească
ceea ce era de neîntărit, să mângâie ceea ce era de mângâiat, să mai aducă o raază de
speranță acolo unde, omenește vo rbind, nu mai era niciuna.
În epoca contemporană, în această lume tehnicizată și hipertehnicizată, când
totul este măsurabil doar prin prisma economicului, a câștigului material, „cultura
banului” confiscând adeseori demnitatea persoanei și orice simțămâ nt de compasiune
pentru problemele celuilalt, când totul se derulează cu o viteză de neimaginat, când
timpul se pare că nu mai are răbdare cu omul postmodern, ori „homo tehnicus” nu
mai are răbdare cu timpul, acutizarea lui „time is money” (timpul înseamnă bani) ne
face, adeseori, să nu mai avem răgazul de a vibra la suferința celui de lângă noi. În
vremuri de profunde crize economice, când peste tot funcționează principiile
reducționiste, observăm că sistemele societale funcționează tot mai greu. Reducerea
personalului86 de lucru nu înlesnește funcționarea unui organism social, ci îl
îngreunează și mai tare. Astfel, apar probleme în educație, în industrie, în sănătate
etc. Așa se face că timpul alocat persoanei, în cazul nostru, bolnavului, este tot mai
redus. Structurile spitalicești, din rațiuni economice, reduc numărul de posturi și,
totodată, crește volumul de lucru și timpul pe care un cadru medical trebuie să îl
acorde suferinzilor, care presupun foarte multă atenție și efort. În consecință, limitele
potențialului uman asociate cu goana teribilă în care se află omul postmodern de care
aminteam adineaori duc la scăderea disponibilității de a mai fi alături, dinlăuntru și

86 Personalul medical spitalicesc din România reprezintă unul dintre cele mai reduse procente
comparativ cu media UE și chiar cu cea a noilor state membre din 2004, integrarea în UE sporind șansele ca acest
aspect să se deterioreze și mai mult prin em igrarea în special a medicilor tineri. Această insuficiență maschează și
alte dezechilibre importante în repartiția personalului medical, în special medici și asistente specializate, fiind
frecvent întâlnite cazurile când la nivelul unor spitale există un singur medic specialist pe o secție, care în principiu
trebuie să asigure continuitatea îngrijirii pentru toți bolnavii internați 24 ore, 7 zile pe săptămână, lucru care evident
că nu se (poate) întâmpla. Una din cauzele frecvent invocate pentru această pe nurie de personal medical este
modalitatea de salarizare, neatractivă atât din perspectiva veniturilor obținute, cât și datorită faptului că nu
stimulează personalul performant. A se vedea: Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza și elaborarea
politicilor din domeniul sănătății publice din România , București, 2008, p. 33 -34

53
nu din afară , cu cel ce suferă. Și în loc să compătimim – adică să pătimim împreună
cu cel suferind – încercând să -l înțelegem, să -i dăm siguranța prezenței noastre alături
de el în suferință, să -l abordăm cu seriozitate, în modul cel mai uman și creștin,
reacționăm glacial, profesional, tehnic de o manieră pur mecanicistă și în grabă.
Tehnicizarea științei medicale a dus la un proces de dezumanizare a acesteia,
ajungând să abordeze persoana umană reducâd -o doar la trup și boală, pierzându -se
dimensiunea sufletească a făpturii umane (medicina oficială abordează persoana doar
din perspectiva tupului bolnav ce trebuie vindecat, fără să țină cont de latura
sufletească a bolnavului). Și astfel sentimentul singurătății și al fricii devine și mai
acut în fața bolii. Medicina psihoterapeutică, care are în vedere tratarea bolilor
mintale, încearcă să se debaraseze de o mentalitate cifrată doar în diagnostice
standardizate și încearcă o aplecare mai accentuată asupra nevoii de comuniune și
comunicare cu cei suferinzi (insistă asupra fondului sufletesc al bolnavilor,
împărtășesc suferința lor, discută despre problemele lor etc.). Dacă medicina oficială
are în vedere doar trupul uman, psihoterapia medicală are în vedere și dimensiunea
psihică a persoanei umane. Cu toate acestea, atât una, cât și cealaltă privează
persoana umană de dimensiunea sa esenția lă care o leagă de Dumnezeu, de cer. Și
această dimensiune este cea spirituală87.
De aceea, preotul vine cu o abordare complementară a celui bolnav, integrându -l
nu numai în comuniunea cu ceilalți, ci și cu Dumnezeu. Suferința devine o cruce la
care se ală tură și Dumnezeu, Care poartă povara împreună cu cel suferind. În
suferință el nu este singur, ci împreună cu celilalți și cu Dumnezeu, care niciodată nu
ne părăsește. Astfel, preotul conferă și o altă perspectivă asupra bolii, care poate
izvorâ și dintr -o viețuire haotică din punct de vedere spiritual și care presupune și alte
leacuri care să întregească procesul psihoterapeutic.
Preotul prezent în spital poate oferi bolnavului, din această perspectivă de
interrelaționare, noi posibilități de trăire a vieț ii, bazată pe valori și repere esențiale,

87 În Statele Unite și chiar în Europa se realizează cu succes un fel de medicină alternativă holistică, (integrală), de la
grecescul holos –tot, care tratează bolnavul ca pe un întreg trup și suflet/spirit, conform Sf. Ap. Pavel „omul este
trup, suflet și duh” (I Tes. 5,23). Aici nu este vorba despre trihotomism, ci despre partea spirituală a persoanei, care
ne leagă de Dumnezeu.

54
altele decât cele după care se ghida până la îmbolnăvire88. Cuvântul său este ziditor și
aduce tăria harului care îi dă nădejde celui bolnav. „Căci dacă doctorii nu pregetă să
îngrijească rănile trupului, până ce n -au văzut durerea încetând, se cade cu atât mai
vârtos să facem acest lucru, când e vorba de suflet. Fiindcă tristețea e rana sufletului,
și pe ea trebuie s -o alinăm neîncetat cu vorbe blajine; căci nici apa caldă nu poate să
potolească buba cărnii atât cât belșugul de cuvinte mângâietoare obișnuiește să
astâmpere patima sufletului. Aci n -avem nevoie de burete ca doctorii, ci în loc de
burete vom întrebuința limba; n -avem nevoie de foc cu care să încălzim apele, ci în
loc de foc, ne vom sluji de harul Duhulu i”89. Preotul înțelege că bolnavul, care și -a
deschis sufletul, descoperind astfel cauzele bolii, prin cuvânt, are nevoie de cuvintele
sale, ca duhovnic, pentru a se simți iubit, mângâiat, întărit în nădejde. Preotul trebuie
să abordeze cu multă seriozitate frământările celui afectat de o boală psihică,
indiferent cât de absurde și de fără sens ar fi acestea. Ele reprezintă trăirile forului său
interior schimonosit de suferință.
„Asistența pastorală sanitară depinde extrem de mult de modul în care se
cercet ează până în adâncuri laturile inconștiente ale propriei personalități”90. De
aceea, preotul de caritate manifestă în mod profund, dar echilibrat un interes real față
de semenul său, interes pe care îl conjugă cu o credință puternică în valoarea și
semnific ația vieții, chiar și în momentele existențiale cele mai obscure. La acestea
preotul suprapune speranța vie în Împărăția lui Dumnezeu, Cel care S -a făcut om, și,
astfel, de atunci omul a dobândit puterea de a -l călăuzi pe semenul său spre libertate
și nemu rire. De aceea, „dezinteresul și detașarea afectivă a preotului față de bolnav
pot răni și mai tare”91, iar în loc să aducă mângâiere, prezența sa poate fi păgubitoare.

88  Pr. Dr. Ioan Ciprian Cândea , “ Misiune și slu jire în Instituțiile social -medicale”….p.76
89 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la statui , VI, PSB 6, Partea I, trad. din greacă. de Ștefan Bezdechi, Râmnic, 1937, p.
73
90 Arhimandrit Teofil Tia, op. cit ., p. 193.
91 Arhimandrit Teofil Tia , op. cit., p.193. IPS Antonie taxează impostura clericală în cuvinte remarcabile: „Ca să
ne menținem credibilitatea trebuie să ne menținem unitatea, egalitatea cu noi înșine. Dacă nu suntem ceea ce trebuie să
fim și ceea ce pretindem că suntem, atunci fie că oamenii cunosc cuvântul sau nu -l cunosc, fie că -l pronunță sau nu -l
pronunță, dar calificativul pe care ni -l dau este acela de impostori, adică de oameni care sunt altceva decât pretind că
sunt”, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, p. 178.

55
„Funcționarismul pastoral”, sau aflarea în treabă ca metodă de lucru, cum ar zice
Petre Țuțea, crează derapaje și subminează roadele slujirii preotului în demersul său
psihoterpeutic.
Există și o fațetă mai puțin plăcută în acest demers terapeutic -duhovnicesc, și
anume, refuzul celui suferind de a fi asistat și mângâiat de un preot, în speță,
suferinzii psihici. De multe ori experiența pastorală certifică acest lucru. Este posibil
ca aceste reacții să fie temporare sau schimbătoare și atunci se impune multă
perseverență din partea preotului. „Se poate întâmpla ca persoanele bolnave, familiile
lor și uneori un membru al personalului de îngrijire să privească pe preot cu
desconsiderare, să -i refuze, categoric, ajutorul sau să -l trateze cu violență, nu neapărat
fizică, toate acestea datorită convingerilor și misiunii sale, greșit interpretate. Cu calm
acesta va rămâne sau, în funcție de circumstanțe, se va retrage fiind încrezător că va
veni ziua când dialogul, dătător de speranță și încredere, va fi posibil, va fi dorit și
chiar solicitat”92. Reținerea, respectiv retragerea vor fi ghidate de răbdar e, încredere,
smerenie și rugăciune. „Nimic nu întraripează așa de mult sufletul oamenilor către
dragostea lui Dumnezeu și către iubirea de oameni ca smerita cugetare, umilința și
rugăciunea curată. Cea dintâi le frânge duhul, îi face să le izvorască pârai e de lacrimi
și aducând puținătatea omenească sub ochi, îi învață să -și cunoască măsurile lor. A
doua curățește mintea de cele materiale și luminează ochii inimii și face sufletul
întreg luminos. Iar cea din urmă unește pe om întreg cu Dumnezeu și -l face s ă
petreacă împreună cu îngerii, să guste dulceața bunătăților veșnice ale lui Dumnezeu
și, aprinzându -l de iubire, îl înduplecă să îndrăznească să -și pună viața pentru
prietenii săi”93.
Opțiunea și rămânerea preotului în acest spațiu al regăsirii, îndrumări i și
acompanierii bolnavului este reclamată cu adevărat a fi o prioritate în cadrul
activității sale pastoral -duhovnicești. „Astăzi când societatea deversează pe
marea vieții omului atâtea reziduuri și când contaminarea acestuia este posibilă

92 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu , Priorități pastorale: bolnavii , Revista Teologica , nr.3/2008, p. 79
93 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, în Filocalia , volumul VI, trad. de Pr. Prof. Dr . Dumitru
Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bucu rești, 1992, p. 272 -273.

56
aproape la to t pasul, Biserica rămâne consecventă învățăturilor Mântuitorului
Hristos, în primul rând și apoi tradiției sale de a fi mereu în mijlocul oamenilor, de a fi
conectată la evenimentele din viața lor și mai ales de a fi aproape de ei în momentele
de cumpănă, de boli și suferințe”94.

3. 2 Leacurile duhovnicești și rolul lor în procesul psihoterapiei.
Indiferent de cauzele bolilor mintale, fie că sunt organice, fie demonice ori
spirituale, tratamentul duhovnicesc se impune de fiecare dată. Pentru că harul lu i
Dumnezeu „pe toate cele slabe le întărește”. Și chiar dacă, în cazul bolilor psihice cu
etiologie fiziologică se impune necesarmente un tratament „chimic”, leacurile
duhovnicești nu pot fi neglijate.
Din păcate, spitalele de psihiatrie sunt încă, în mod excesiv, tributare teoriilor
organogene și terapiilor chimice. Deși spitalele de specialitate s -au mai modernizat,
iar condițiile și tratamentele sunt mult mai umane, totuși accentul rămâne pus pe
boală și mai puțin pe bolnav, pe tratamentele neuroleptice , anxiolitice, tranchilizante
etc. și într -un procent redus pe partea de psihanaliză. „Problemele psihologice ale
bolnavului, socotite potrivit logicii acestor teorii epifenomene, în multe cazuri nu fasc
obiectul niciunei psihoterapii. Bolnavul însuși, cât privește aplicarea tratamentului și
împlinirea nevoilor materiale, nu beneficiază decât de o atenție limitată din partea
personalului spitalicesc, cel mai adesea nu îndeajuns de numeros și evident, nu
suficient de instruit în această privință. Medicația p e care o primește potrivit condiției
sale de bolnav mintal arată până la urmă că se ia în considerare și se tratează mai
curând boala decât bolnavul. Astfel, boala fiind „confiscată” de medic, privit ca
singurul competent să o trateze, bolnavul este sorti t să rămână o victimă a
fenomenelor și terapiilor psihochimice, care scapă și voinței, și înțelegerii sale, fiind
pur medicale, fără a avea posibilitatea de a lua parte la propriul tratament și la propria
sa vindecare”95. Accentul pe terapiile de psihanali ză și pe evaluarea psiho -somatică și
spirituală (dimensiune ignorată de psihiatria clasică și chiar modernă) ale unor Centre

94 Pr. Lect. Dr. Mihai Iosu, Priorități pastorale…., p. 80
95 Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale, Experiența creștinismului răsăritean al primelor veacuri …, p.
11-12

57
medicale de psihoterapie din Statele Unite sunt o reacție la abordările unilaterale ale
psihiatriei clasice. Reformarea procedeelor psihoterapeutice ale acestora are în vedere
o abordare integrală (holistică), ce ține cont de cele trei caracteristici ale ființei
umane: trupească, psihică și spirituală. O astfel de abordare ar putea deveni un model
la scară largă cu rezultate mai satis făcătoare, atât pentru bolnav, cât și pentru
personalul implicat în procesul terapeutic. Prezența preotului în spitalele de acest gen,
chiar dacă nu este suficient de pregătit în acest sens (mă refer la faptul că în școlile
teologice, deși există specializ area asistență socială, viitorii preoți de caritate nu sunt
pregătiți suficient pentru latura aceasta), poate fi considerată deja un semn al unei
înțelegeri și abordări complementare a maladiilor mintale.
Însă, varietatea și numărul afecțiunilor mintale e ste atât de mare, încât nu se poate
aplica o terapie generală. Numărul bolnavilor este îngrijorător de mare, iar fiecare caz
reprezintă o particularitate aparte, atât în ce -l privește pe pacient, cât mai cu seamă în
privința terapeutului, fie medic, fie pr eot. Adesea bolnavul trăiește în lumea lui, cu
valorile și ideile lui, lume pe care vrea să o legitimeze ca firească și normativă pentru
cei din jur. El revendică acceptul sau acordul celorlalți pentru sistemul său de gândire,
fără să realizeze deficiența acestuia. Marele merit al psihoterapeutului este acela de a
avea puterea să pătrundă în această lume/stare pentru a câștiga încrederea celui
suferind, fără să o legitimeze ca firească, dar fără să -i demaște absurditatea, și
totodată, să -l ridice deasupra a cesteia. De aceea, în calitate de duhovnic, primul pas
trebuie să fie câștigarea încrederii bolnavului. Psihologic vorbind, adeseori, pentru un
om cu o afecțiune somatică, din punctul său de vedere, prezența preotului poate fi
nădăjduitoare sau deznădăjdui toare. Cu atât mai accentuat stau lucrurile în situația
unuia ce are un grav „handicap” mintal. În fața lui toți apar ca potențiali dușmani.
Familia i -a „respins” comportamentul și l -a internat în spital, fără voia lui și fără
motiv, din punctul său de ved ere96. Medicii i -au administrat tratamente dureroase și îl
supun la experiențe medicale neplăcute. El are nevoie de un reper de încredere, „care
să fie de partea lui”. Preotul de spital, duhovnicul, poate fi, și se constată și în

96 Marta Eisikovits, Grupul de suport familial în reabilitarea bolnavului schizofren , Revista română de psihiatrie, nr.
1-2, 2008, p. 45 -46

58
practică că este acela. „E l trebuie să înțeleagă că duhovnicul este neutru (în sens
pozitiv) și merită încredere, că nu este câtuși de pornit împotriva lui. Nu trebuie uitat
că bolnavul îl caută pe unicul om din lume în care poate avea încredere. Dacă vrea să –
i fie de ajutor, preot ul trebuie să tindă a fi acest unic om. Tocmai scopul acesta
definește rolul păstorului în îndrumarea duhovnicească a bolnavului psihic”97.
Mai întâi, preotul trebuie să -i inspire bolnavului credința în Dumnezeu, singurul
în stare să îi dea tăria de a merge mai departe și darul vindecării, conștientizându -l,
totodată, de faptul că suferința nu este o stare naturală, ci un accident existențial. Mai
mult, el va porni de la faptul că Dumnezeu nu este autorul suferinței și El nu se
hrănește cu suferința făpturii create de El. Preotul nu va uita nicio clipă să sublinieze
că în mijlocul suferinței este și Dumnezeu, ca Părinte al nostru, așa cum rostim în
Rugăciunea Domnească. Și orice părinte responsabil trăiește atât bucuria, cât și
suferința copiilor săi. Un pări nte nu pedepsește niciodată, chiar dacă mustră sau
ceartă cu dragoste, și cu atât mai mult, Părintele ceresc ne cuprinde în brațele iubirii
Sale (Lc.15,20), revărsând peste noi puterea și darurile Sale binefăcătoare. Pe cât de
păgubitoare ar fi situarea bo lii într -un registru pur medical, pe atât de lipsită de tact
pastoral ar fi încercarea de a prezenta boala ca o pedeapsă venită din partea lui
Dumnezeu pentru păcate, stereoptipii întâlnite, în mod greșit, în practica pastorală a
multor slujitori. Un stu diu care s -a făcut recent, în 2010, de către Centrul universitar
de medicină din Rush (S.U.A.) asupra bolnavilor care au suferit de o formă gravă de
depresie sau de tulburare bipolară a arătat că un rol deosebit în vindecarea lor l -a avut
credința lor într -un Dumnezeu personal, Care -i iubește și Căruia Îi pasă de făpturile
Lui. Medicamentele aveau un efect sporit, iar cercetătorii i -au sfătuit pe psihiatri să
aibă în vedere rolul pe care îl are credința în vindecarea bolnavilor98.
Preotul este cel mai în mă sură să întărească convingerea pentru cei suferinzi că
Dumnezeu este prezent în mod tainic lângă patul bolnavilor, deoarece, tot El, de -a
lungul timpului, a vindecat prin prezența Lui și prin intervenția Lui, prin cuvânt, prin
atingere, prin punerea mâinil or, prin rugăciune către Tatăl, prin folosirea materiei

97 Dr Dmitri Avdeev, Psihiatria pentru duhovnici , trad. Adrian Tănăsescu Vlas, Editura, Sofia, București, 2011, p. 24
98 Arhim. Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și Sp ovedania , Editura Tabor, București, 2012, p. 112 -113

59
acestei lumi, rugat de cei din jur și nerugat, adică din revărsarea iubirii Lui.
Sfinții Părinți au vorbit în unanimitate despre puterea lui Dumnezeu, «Doctorul
sufletelor și al trupurilor», oferind remediile cele mai potrivite pentru orice boală
spirituală: credința, Sfintele Taine, rugăciunea, împlinirea poruncilor lui Hristos și
mai ales pocăința, mijloace pastorale de care preotul nu poate face abstracție.
Statistica răspândirii bolilor, cu predi lecție psihice99, este dramatică și din ce în ce
mai îngrijorătoare. Preotul de caritate vine în acest sens cu metode terapeutice
spirituale autentice, capabile să aducă pace și acceptare a bolii de către bolnav.
Demersul nu este facil pentru că avem în faț ă un om ale cărui facultăți mintale sunt
afectate și care necesită o abordare specială și mult tact pastoral. Fără îndoială,
tratamentul medicamentos își are rolul său, dar este cutremurător bilanțul
psihoterapiei clasice, care propune în mai toate cazuril e tratamentul chimic, „cifra
consumului anual de tranchilizante și medicamente cu rol sedativ ridicându -se la zece
mii de tone”100. Se marșează foarte mult pe această terapie, însă ea nu întodeauna dă
rezultate pe termen lung. De aceea, psihoterapia creștină realizată, cu precădere de
preotul de spital, se alătură cu succes terapiei strict medicale. Ea nu înlocuiește
tratamentul medical, ci este parte a procesului de vindecare, fiind nu doar
complementar, ci chiar esențial, mai cu seamă acolo unde etiologia e ste de natură
spirituală și nu fiziologică.
În cazul psihoterapiei spirituale, preotul va face apel la înțelepciunea Părinților,
care, comparativ cu psihiatria modernă, divizată în mai multe curente, care admit fie o
origine pur organică sau fiziologică a tulburărilor mintale, fie o origine pur

99 „Între bolile sufletești cel mai răspândit sindrom este depresia. Până la 7 -8% din populația adultă a planetei
suferă de tulburări depresive. În parti cular, în anul 1983, în lume erau înregistrați ma i mult de 100.000.000 de bolnavi
de depresie. Actualmente numărul lor a crescut considerabil. De exemplu, în structura bolilor psihice ale vârstei mijlocii
un procent de 40 -60% îl deține depresia. Circa 75% dintre oamenii care suferă de depresie s -au gândi t măcar o dată la
sinucidere, iar 10 -15% dintre aceștia au și savârșit -o”. Dr. Dmitri Aleksandrovici Avdeev, Nervozitatea: cauze,
manifestări, remedii duhovnicești , ediția a doua, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu -Vlas, Editura
Sophia, București, 2008, p. 71.
100 Jean-Claude Larchet, Creștinismul în fața bolii, suferinței și a morții, traducere din limba franceză de Marilena
Bojin, Editura Sophia, București, 2006, p. 117.

60
psihologică, are marele merit de a ține seama de cele trei dimensiuni ale ființei umane:
trupească, psihică și spirituală101. „Multă vreme s -a crezut că Părinții dau ca singură
explicație pentru bolile mintale lucrare a demonilor. În realitate, ei le -au înțeles de la
început complexitatea. Într -adevăr, ele au uneori o origine demonică, dar sunt produse
și de unele tulburări de natură trupească sau pot proveni din bolile spirituale. Aceste
trei cauze pot, de asemenea, să se și asocieze în diferite proporții”102. Pentru preotul
de spital însă, indiferent de forma medicală sau spirituală în care găsește structurate
taxonomiile bolilor, atât fizice, cât și psihice, nu există decât un singur demers, acela
de a-l lumina pe boln av în așa măsură încât să conștientizeze că tocmai boala lui este,
prin excelență, semnul prezenței lui Dumnezeu, semnul că acolo coboară Hristos
pentru a face invitația la ospățul Împărăției103.

3.2.a. Rugăciunea – izvor de pace și de liniște
O cale înțele aptă de a -l călăuzi spre o astfel de concepție, care în cazul bolilor de
factură psihică nu are întotdeauna susținerea bolnavului datorită neputinței de
înțelegere și discernământ, este aceea de a -i descoperi dimensiunea rugăciunii.
Rugăciunea ocupă locul central ca eficiență împotriva bolilor, așa cum ilustrează și
Sfântul Apostol Iacov. „Este cineva în suferință? Să se roage” ( Iacov 5, 13). Pentru ca
rugăciunea să -și găsească locul potrivit în sufletul celui bolnav, preotul îi descoperă
acestuia sensul ră bdării în momentele grele când, mai mult decât suferința, pe om îl
macină gânduri despre durata bolii și necazurile aduse de ea. Acum este momentul
oportun ca preotul să îl învețe pe cel bolnav să aducă lui Dumnezeu nu numai
rugăciuni de cerere, ci mai ale s de mulțumire. „Rugăciunea e cea mai de preț; e
chemarea harului dumnezeiesc, singura scăpare a omului la vreme de necaz, tăria și
întărirea lui, cel ce sporește puterile sale și -l ajută să treacă nevătămat prin încercări și
să biruiască ispitele diavoleș ti iscate de ele. Rugăciunea îl deschide pe om către har,

101  Ibidem , p. 114
102 Ibidem , p. 21.
103 Pr. Lect. Dr Adria n Niculcea, „ Elemente pentru o doctrină socială a Bisericii ”, în Ortodoxia , nr. 3 -4, 2006, p.
83.

61
ca harul să lucreze neîmpiedicat în el”104.
Pentru situațiile dramatice, când durerea zdrobește puterile ființei umane,
bolnavul nu mai are decât puterea de a rămâne liniștit în prezența lui Dumnezeu105.
Sunt situații, cum este depresia melancolică sau nevroza isterică, în care bolnavul nu
mai este capabil de rugăciune. În primul caz, suferindul nu comunică prea mult și nu
își asumă nicio responsabilitate. Starea sa este una de indiferență față de tot c e se
petrece în jurul său și nu mai întrezărește vreo speranță. Lipsa de reacție și starea de
„lâncezeală” involuntară îl fac nepăsător față de orice îndemn la rugăciune sau sfat
duhovnicesc. În cel de al doilea caz, crizele de isterie nevrotică generează reacții,
adesea vehemente, față de orice și oricine. Nu de puține ori, cel în cauză, reacționează
la fel de brutal și perturbativ la orice demers spiritual venit din partea preotului.
Discernământul este adeseori viciat și atunci tactul pastoral -terapeutic presupune o
anumită prudență și multă răbdare. Și astfel, rugăciunea trebuie împlinită de cei din
jur. În acele momente, preotul de caritate își înmulțește rugăciunea pentru cei grav
suferinzi, împletind rugăciunea sa particulară cu cea comunitară, deoare ce aceasta
este a întregului trup care este Hristos („Rugați -vă unii pentru alții, ca să vă
vindecați”, Iac. 5, 16)106. Această rugăciune va implica și mobilizarea comunității de
acasă, a familiei și a parohiei, pentru ca cel bolnav să nu trăiască sentimentu l
singurătății și al abndonării. De aceea „nu este suficient să se roage doar preotul de
caritate pentru cel bolnav, ci trebuie ca și preotul paroh și preoții slujitori din parohia
celui bolnav să se roage”107. „Tradiția euhologică a Bisericii privind vindec area
bolilor și a suferințelor este atât de bogată încât se poate afirma că nu există nicio
rugăciune, ectenie sau slujbă în care să nu fie menționată o cerere specială pentru
sănătatea sufletului și a trupului. Cultul Bisericii conține pe lângă Taina Sfân tului
Maslu și o serie de multe alte rugăciuni pentru vindecarea feluritelor boli care apasă

104 Jean-Claude Larchet, Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat …, Editura Basilica a Patriarhiei
Române, București, 2012, p. 226
105 Jean-Claude Larchet, Teologia Bolii , traducere din limba franceză de Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc, Editura
«Oastea Domnului», Sibiu, 1997, p. 76.
106 Jean-Claude Larchet, Teologia Bolii …, p. 88.
107 Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Român e, art. cit., p. 491.

62
existența umană ”108.

3.2.b. Sfintele Taine și rolul lor terapeutic
Tainele și lucrările instituite de Mântuitorul sunt inseparabile unele de altele, căci
prin toate lucrează unul și același Duh Sfânt ce „ vine și se unește prin intermediul
materiei văzute cu fiecare credincios, coborându -Se până la cele mai mici necesități
ale vieții omenești pentru a o umple de fericirea veșnică viitoare ”109. Este clar că în
tradiția primară a Bisericii era foarte înrădăcinată conștiința liturgică a tuturor
lucrărilor sacramentale. Toate lucrările sfințitoare, toate Sfintele Taine erau celebrate
în și prin Sfânta Liturghie. „Biserica a impregnat rugăciunilor ei nădejdea învierii și a
vieții veșnice, legând orice act sacramental de săvârșirea Sfintei Liturghii. O singură
și unică Liturghie extinsă celebra Biserica, prin care întreaga viață a omului era
chemată la sfințenie și la împărtășirea din harul Împărăției viitoare”110. Viața omului,
cu toate încercările, suferințele și bolile inerente, se derula sub cupola de har a
lucrării sfințitoare și rugătoare a Bisericii. Și azi, viața omului credincios stă sub
puterea harului dumnezeiesc ce izvorăște din lucrările sacramentale ale Sfintelor
Taine ale Bisericii, care îl întăresc în fața bolilor și necazurilor111 vieții. Este
înrădăcinată în conștiința oricărui credincios convingerea că Sfânta Liturghie și
Sfintele Taine sunt rugăciunile care contribuie în mod substanțial la procesul de
vindecare s ufletească, dar și trupească a celui suferind. „Preotul este medicul
sufletului, și nu arareori, al trupului, spitalul devine Biserica, iar leacurile sau
medicamentele sunt Tainele Bisericii: Spovedania, Maslul, dumnezeiasca
împărtășanie”112. De aceea, triad a Pocăință -Euharistie -Maslu reprezintă unul din
factorii esențiali în procesul psihoterapeutic.

108 Ciprian Streza, Boala și suferința în tradiția liturgică a Bisericii , rev. S. T., Seria a III a, an. VIII, nr. 2/ 2012, p. 48
109 Ibidem , p. 53
110 Ibidem , p. 64
111 Pr. Cristinel Teșu, Teologia necazurilor și alte eseuri . Cuvânt înain te de Arhimandrit Teofil Pârâian, Asociația
filantropică medicală creștină Christiana, București, 1998, 272 pg.

112 Arhim. Vasilios Bacoianis, Duhovnicul și Spovedania …, p. 115

63
3.2.c. Taina Maslului – taina vindecării trupului și a sufletului
Taina Sfântului Maslu traduce, mai mult poate ca orice, ideea de rugăciune
dedicată bolnavilo r. Existența ei o descoperim în Sfintele Evanghelii, ceea ce denotă
grija Mântuitorului Iisus Hristos și a Sf. Apostoli față de cei aflați în suferință.
Numeroasele vindecări săvârșite de Domnul și ucenicii Săi sunt elocvente în acest
sens. Practica ungeri i cu untdelemn sfințit este o lucrare pe care ucenicii Domnului au
săvârșit -o frecvent. De pildă, în Evanghelia după Marcu ni se spune că: „apostolii
ungeau cu untdelemn pe mulți bolnavi și -i vindecau”(6,13). Această Taină, însă, este
destinată celor bolna vi trupește, dar și celor ce suferă sufletește, așa cum reiese din
textele scripturistice și din rugăciunile care se rostesc în cadrul acesteia. Aspectul
acesta este subliniat foarte sugestiv și de Sf. Ap. Iacov: “Este cineva dintre voi în
suferință? Să se roage. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să
se roage pentru el, ungându -l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea
credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate, se
vor ierta lui. Mărtu risiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca
să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” ( Iacov 5, 14 -16).
« Taina aceasta a rată că Dumnezeu Își manifestă mi la Lui și față de cei suferinzi ca re-
și pun nă dejdea în El, care a pelează la El când ajung în a ceste situații. De aceea, în
toate ru găciunile Maslului se apelea ză mai ales la mila lui Dum nezeu, iar Dumnezeu
apare în a ceastă Taină lucrând ca „Doc torul“ plin de milă”113. Ea poate fi soco tită,
prin excelență, „Taină a tru pului, sau Taina rânduită pentru însănătoșirea trupului.
Prin ea se pune în relief valoa rea pozitivă acordată de Dum nezeu trupului omenesc ,
ca Unul care Însuși a luat trup și îl ți ne în veci, ne mântuiește prin el, împărtă șindu -ne
viața dum nezeiască. În rugăciunea citită după al doi lea Apostol și a doua Evan ghelie
se cere lui Hristos în sănătoșirea bolnavului, pe baza fap tului că El S -a întrupat și „S -a
zidit (creat) pentru zidirea Sa “, arătând voința Lui de a mân tui trupul și de a -l înălța
în Îm părăția lui Dumnezeu, de a fa ce din trupuri un mijloc de co municare veșnică
între Dum nezeu și oameni”114.
Părintele Stăniloaie spune că Taina Sfântului Maslu nu este îndreptată exclusiv
spre vindecarea trupească, ci și sp re ștergerea acelor păcate de care nu ne mai aducem
aminte, precum și a rădăcinilor pe care patimile le -au creat în noi prin efectuarea unor

113 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. I II, EIBMBOR, București, 1997, p. 137
114 Ibidem , p. 137

64
acte păcătoase pe o perioadă îndelungată de timp115. În pripeala cân tării lui Arsenie,
de la sfin țirea untdelemnul ui cu care se un ge bolnavul, pripeală ce se re petă după
fiecare tropar, se ce re: „Stăpâne Hristoase, Mi lostive, miluiește pe robul tău “. Iar în
podobia glasului IV se ce re: “ Doctorul și ajutătorul celor ce sunt întru dureri…
dăruiește tă măduire n eputinciosului ro bului Tău, Milostive, miluiește pe cel ce mult a
greșit și -l mân tuiește de păcate ”. Serapion de Thmuis, primul autor al unui
Molitfelnic, red ă una dintre primele forme ale rugăciunii de sfințire a untdelemnului
din cadrul slujbei Sfâ ntului Maslu, în care redă eficacitatea multiplă a Tainei, care
înglobează făptura în integralitatea ei, trup și suflet: “Te chemăm pe Tine, Cel ce ai
toată puterea și stăpânirea, Mântuitorul tuturor oamenilor, Tatăl Domnului și
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și ne rugăm să trimiți din ceruri peste acest
untdelemn o putere tămăduitoare, ca să fie pentru cei ce se ung sau gustă din aceste
făpturi ale Tale spre depărtarea a toată boala și neputința, spre antidot al oricărui
demon, spre izgonirea oricărui duh necurat, spre alungarea oricărei fierbințeli și
tremur și a oricărei neputințe, spre har bun și iertarea păcatelor, spre leac al vieții și
mântuirii, spre sănătatea și întregirea sufletului, trupului și duhului, spre înzdrăvenire
desăvârșită. Să se te amă, Stăpâne, orice lucrare satanică, orice demon, orice sfat al
celui potrivnic, orice lovitură (…) de Numele Tău sfânt pe care l -am chemat acum, și
de numele Unuia -Născut, și să se depărteze de la cele dinlăuntru și din afara robilor
Tăi aceștia ca să se slăvească numele lui Iisus Hristos, Care S -a răstignit pentru noi și
a Înviat, și a luat asupra Lui bolile și neputințele noastre și va veni să judece viii și
morții. Că prin El Ți se cuvine slava și puterea în Duhul Sfânt în toți vecii vecilor.
Amin”116. De aceea în rugăciunile Tai nei se cer împreună: tămă duirea trupului,
iertarea de păcate și curățirea sufletului de pă cate. Sălășluirea Duhului are mai ales
scopul curățirii de pă cate și al tămăduirii de patimi și al ridicării omului la o viață de
sfințenie, de slujire curată a lui Dumnezeu. Întrucât pă catul este o boală a sufletului
mai a les când s -a îndesit în patimi, și ca atare e și o cauză a bolii tru pului, Maslul este
socotit a tât ca o tămăduire a trupului, cât și a sufletului, și Dumnezeu e numit

115 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă …, p. 138
116 diac. Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei, vol. I, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 866

65
„Doctorul sufletelor și al trupurilor “117. Taina Sfântului Maslu este lucrarea
sacramentală a Bisericii prin care « Hristos Se atinge de trupul și de sufletul celui
aflat în suferință, pentru a -l tămădui și pentru a -i dărui iertarea de păcate, pentru a-l
face mădular viu al Bisericii, pentru a se putea împărtăși și de celelalte Taine. Boala
și sufeința sunt doar preambulul rugăciunilor ce alcătuiesc acest ritual sacramental,
căci comuniunea cu Hristos, Doctorul sufletelor și al Trupurilor este singura care
poate aduce vindecare și ușurare existenței umane »118.Taina Sfântului Maslu se face
în primul rând spre însănătoșirea și reintegrarea celui bolnav în sânul Bisericii
pământești. Semnul dragostei din partea comunității ecleziale vine să confirme și
raporturile bolnavului cu semenii. Știut fiind că multe dintre suferințele fizice se
datorează stărilor conflictuale și tensiunii sufletești, lipsei de relații normale cu
semenii, nu de puține ori creștinul bolnav este posibil să fie chinuit de gândul că
boala lui se datorează realmente păcatelor lui față de semeni, iar co -participarea
acestora la suferința bolnavului vine să confirme că, din partea semenilor, acesta se
bucură de dragoste, înțelegere și rugăciune la Dumnezeu, ca Dumnezeu să dispună
modul în ca re fratele lor să fie izbăvit de suferință. (…) Prezența mai multor preoți,
cu darurile și personalitatea lor, la casa sau la căpătâiul bolnavului, vine să sporească
atmosfera de rugăciune care se creează la căpătâiul bolnavului, afirmând caracterul
profun d eclezial al acestei Sfinte Taine”119. Nu este vorba de o simplă însănătoșire
medicală, ci de un semn copleșitor al apropierii de lumea noastră a Împărăției lui
Dumnezeu120. „Întrucât, adeseori, păca tul este rădăcina suferinței, cel mai important
răspuns al Bisericii pentru cei bolnavi este iertarea păcatelor și împăcarea cu Hristos.
Cea mai mare și mai importantă minune e aceasta: iertarea. Concentrându -se asupra
păcatului și a iertării lui, rubricile tipiconale leagă Sfântul Maslu de pocăință și
spovedanie, ca de altfel și de adunarea Bisericii și de Sfânta Liturghie. Iată de ce

117 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, p. 138
118  Ciprian Streza, Boala și suferința …, p. 53
119  Pr. Lect. Vasile Răducă, Taina Sfântului Maslu în viața creștinului ”, în: BOR, nr. 7-10, 1989, pp. 183 -184
120 Pr. Lector Dr. Adrian Niculce a, „Ecleziologia socială. Temeiuri biblice pentru dimensiunea activității sociale a
Bisericii” , în Studii Teologice , nr. 3 -4, 2004, p. 96.

66
preocupările terapeutice duhovnicești fac parte integrantă din liturgic”121. Însă, mai
presus de toate, bolnavul trebuie să simtă reintegrarea sa în comunitate. Nu trebuie să
uităm că orice vindecare vine, în primul rând, prin intermediul unei familii iubitoare,
iar familia iubitoare a unui creștin este întotdeauna Biserica. Comunitatea eclesială se
roagă pentru sănătatea fratelui lor de credință, conform îndemnului Sf. Ap. Iacov :
« rugați-vă unii pentru alții ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitopare a
dreptului » (5, 16). Maslul se face de obicei cu partici parea mai multor credincioși,
care se roa gă și ei concomitent cu pre oții. Din această largă co muniune, din acest
semn al dra gostei pe care i -l dau mai mulți semeni în starea lui de boa lă și ne putință,
bolnavul prin de de asemenea pu tere de re facere trupească și su fletească. Cuvântul lui
Homiakov, „ Nimeni nu se mântuiește singur, c i se mântuiește prin ru găciunile
Bisericii, ale Sfinților, ale Mai cii Domnului “, se adeve rește și la săvârșirea acestei
Taine122. Adeseori boala psihică crează stări melancolice, de insensibilitate sau chiar
atitudine repulsivă (involuntară) față de orice, și chiar în ce priveștea partea
duhovnicească. În cazul acesta familia și comunitatea se roagă și săvârșesc Taina Sf.
Maslu. Se întâmplă ca atunci când săvârșim Taina Maslului pentru un bolnav psihic
acesta să răspundă foarte pozitiv și adeseori să stea în genunchi și să trăiască cu
intensitate slujba. Însă, de cele mai multe ori, bolnavii de acest gen, nu au nicio
reacție la rugăciunile pe care preoții le săvârșesc asupra lor, ba manifestă multă
neliniște și stări de plictiseală. Adesea ei nu au ni cio reacție și sunt impasibili la actul
rugăciunii. Acum se impune rugăciunea și coparticiparea familiei la întărirea celui
suferind, neputincios în a se ruga pentru sine.

3.2.d. Taina Spovedaniei – curăția minții
Un alt medicament de ordin spiritual pent ru bolile psihice îl constituie
Spovedania. Pocăința, sau botezul lacrimilor așa cum numesc Părinții Bisericii Taina
Spovedaniei reprezintă partea esențială a procesului de însănătoșire sufletească.

121 H. Tristram Engelhardt jr., Fundamentele bioeticii creștine. Perspectivă ortodoxă , traducere Mihail Neamțu,
Cezar Login și Diac. Ioan I. Ică jr, prezentare Sebastian Moldovan, Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 437.
122 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 140

67
Păcatul este asemănat cu boala. Și precum factorii patoge ni crează trupului anumite
neplăceri și îl conduc la destrămare, tot așa și păcatul pote aduce sufletului moarte
spirituală. Și cât de prezentă este acest gen de moarte în lumea noastră postmodernă.
Tocmai lipsa smereniei, infatuarea de a nu accepta rolul tainic, binefăcător al
pocăinței, prin Taina Spovedaniei, cea care descoperă omului dimensiunea sa socială,
comunitară și eclesială123, atrage după sine zbaterea omului modern în propriul lanț al
neputințelor.
Și așa cum am văzut, o boală sufletească, spiri tuală este cauză a multor boli de
natură psihică și somatică. De aceea, în experiența pastorală se confirmă de multe ori
acest fapt. La o radiografie pastorală minimală se observă că stările depresive sub
variatele manifestări, ce se întâlnesc din ce în ce mai frecvent, și statisticile
înregimentează foarte mulți tineri124, sunt rezultatul unui mod de viață dezordonat din
punct de vedere spiritual. Pe lângă factorii sociali sau a unor evenimente nefericite
ale vieții, depresiile se pare că merg mână în mână c u lipsa oricărui reper moral și
spiritual. Fișele pastorale și tabloul clinico -spiritual scol la iveală faptul că lipsa
bisericii, a Sfintelor Taine și a rugăciunii din viața multor pacienți depresivi sau cu
alte afecțiuni nevrotice, în anumite momente de cumpănă ale vieții, au determinat
aceste episoade depresive. De aceea, atunci când vindecrea psihică se realizează,
trebuie realizată și tămăduirea duhovnicească. Perioadele de remisie sunt cele mai
propice în acest sens. Sigur că spovedania presupune un dialog coerent și sincer, dar
lucrul acesta nu se poate realiza de fiecare dată, pentru că vorbim despre cineva cu
tulburări mintale, care nu pot fi controlate. A stabili măsura sincerității este de multe
ori un demers sisific. Garanția sincerității rămâne un lucru greu de atins în cazul
bolnavilor mintali. De multe ori dialogul se rezumă la o prezentare a propriei

123 Conf. Univ. Dr. Pavel Chirilă și Pr. Drd. Mihai Valică, Spitalul creștin. Introducere în medic ina pastorală ,
Editura Christiana, București, 2004, p. 45.
124 A se vedea aici un material de specialitate bazat pe statistici concrete: Paul Bălănescu, Zaharie Claudia, Raisa
Hutuleac, Andreea Ursu, Haradja Flavia, Influența stilului de viață al tinerilor din România asupra tulburării depresive ,
Revista Română de Psihiatrie, vol. XII, Nr. 1, 2010, p. 14 ș.u

68
suferințe, noțiunea de căință fiind absentă cu totul. Bolnavul are tendința de a vorbi
nu despre păcat, ci despre starea sa și despre cei din ju r care nu țin cont de părerile
sale. Și atunci, spovedania se reduce la o simplă discuție, la un dialog care nu este
inutil, dar care rămâne la stadiul de dialog și nu de stare de pocăință. În unele cazuri,
speculativitatea pacientului nu îți oferă posibil itatea de a pătrunde în tainițele sale și
consimți la cele mărturisite ca și cum ar fi reale. Anumite stări dă pacientului –
penitentului impresia că este îndreptățit să se și cuminece fără nicio împotrivire
canonică, ba de multe ori, insistă cu persuasiune în a fi împărtășit, deși el nu este
pregătit pentru aceasta. Alteori, în situații când bolnavul este afectat foarte tare, dar
totuși cu puțin discernământ, păcatul săvârșit este mărturisit cu multă sinceritate și
fără sentimentul rușinii. Ceea ce este foar te semnificativ în acest caz, este tocmai
conștiența păcatului săvârșit, care adeseori nu o întâlnești la omul sănătos din punct
devedere psiho -somatic. Uneori, în cazul multor bolnavi psihic, apare și o reacție
contradictorie. Este vorba despre iluzia păc ătuirii fără temei real. Un păcat imaginar,
obsesiv, care se petrece la nivel mental, fără vreo bază în realitate. În cazul depresiei
melancolice vorbim despre stări apatice și de absență ce nu pot conduce la construirea
unui dialog concret. Deschiderea su fletească față de duhovnic este restrânsă la simple
cuvinte aprobative sau infirmative, care nu lasă loc de evaluări.
Iată, cât de greu este drumul spre cuminecătură pentru un bolnav psihic. Și mult
mai grea este calea duhovnicului din spitalele de psihia trie spre inima și mintea celui
ce se află în scaunul de spovedanie. De aceea, îndemnul Sf. Timotei al Alexandriei de
a face „ceea ce te va lumina Dumnezeu” se verifică în misiunea preotului de caritate
mai mult ca oriunde.

3.2.e. Taina Euharistiei – taina bucuriei
Preotul de caritate, slujitor al Tainelor dumnezeiești, va fi și traducătorul fidel al
acestora ca mijloacele de vindecare prin excelență. Toate Sfintele Taine, culminând cu
Taina Euharistiei nu sunt altceva decât „o farmacie duhovnicească”125 pusă la

125 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale , traducere de Marinela Bojin, Editura Sophia, București,

69
îndemâna celor bolnavi, deoarece „nu trebuie așteptat ceasul morții pentru primirea
Sfintei Euharistii. Sfânta Împărtășanie este într -adevăr «merinde» pentru viața veșnică,
dar în primul rând ea se dă pentru viață, sănătate, întărire și iertare a păc atelor”126. Din
rugăciunile pe care preotul le rostește în cadrul Sf. Liturghii, și, cu precădere, în
rugăciunea dinainte și după cuminecare, reiese dimensiunea vindecătoare a
Cuminecăturii, atât pentru suflet, cât și pentru trup. „Nu spre judecată și nici s pre
osândă să -mi fie mie cuminecătura aceasta, ci spre tămăduirea trupului și a
sufletului”127. Desigur, rostul Împărtășaniei este acela de a ne uni cu Hristos, de a avea
părtășie cu El și cu întreaga comunitate eclezială, vizând o perspectivă eshatologică.
Dar, Sfânta Euharistie înseamnă primirea lui Hristos în noi, penetrarea ființei noastre
de energiile Duhului Sfânt, care au drept efect curățirea sufletească și, în aceeași
măsură, întărirea trupească. Așa că, unul din leacurile duhovnicești pentru cel ce suferă
de o maladie psihică este cuminecarea cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos.
Acest lucru, însă, nu se realizează foarte facil pentru că, de cele mai multe ori,
integritatea psihică poate fi un obstacol major.
Părerile duhovnicilor și ale Părin ților îmbunătățiți sunt nuanțate cu privire la
acest aspect. Sf. Teodosie îi oprește pentru o vreme pe cei cu mințile rătăcite de la
Cuminecătură pentru că el consideră că aceștia trebuie să fie conștienți, împărtășirea
cu Sfintele Taine nu este un simplu leac, ci culmea doririlor. Adesea starea de
conștiență a bolnavilor este minimală sau poate chiar absentă și atunci preotul din
spitalele de specialitate trebuie să fie cu multă luare aminte în administrarea acestei
Taine.
Ava Gherman îl întreabă pe ava S erenus: Cum se face că -i vedem pe astfel de
oameni nu numai disprețuiți și urâți de toți, dar chiar ținuți mereu departe de Sfânta
Împărtășanie, aducând pricină cuvântul Evangheliei care zice Nu dați cele sfinte
câinilor și mărgăritarele voastre porcilor, dacă este de crezut despre ei, așa cum spui,
că Dumnezeu îi smerește prin asemenea încercări, spre a -i curăța de păcate? Iar ava

2001, p. 254.
126 IPS Prof. Univ. Dr. L aurențiu Streza, art. cit, p.85.
127 Liturghier, EIBMBOR, Ediția 2012.

70
Serenus, mâhnit de o asemenea rea credință și greșită purtare, îi răspunde așa: Nu -mi
amintesc vreodată să le fi fost oprit a l i se da Sfânta Împărtășanie. Ba mai mult, se
socotea că trebuie să le fie dată zilnic. Nu acesta -i înțelesul cuvintelor “Nu dați cele
sfinte câinilor”, căci Preasfânta Împărtășanie nu are menirea de a -l hrăni pe demonul
din el, ci de a curăța și a păzi tru pul și sufletul celui chinuit de demon…Vrăjmașul îl
va război și mai mult pe cel robit de el, dacă îl va vedea despărțit de Doctorul Cel
ceresc, și încă și mai dese și înfricoșătoare vor fi atacurile lui, cu cât îl va simți mai
mult timp ținut departe de leacul cel duhovnicesc128. Canonul 3 al Sf. Timotei al
Alexandriei recomandă împărtășirea celor demonizați, dar cu condiția ca aceștia, în
ciuda bolii, să nu hulească Sf. Taine129. O astfel de abordare poate fi normativă și în
cazul bolilor psihice, mai cu sea mă că unele sunt de sorginte demonică. Mai delicat
este acolo unde boala psihică este rezultatul unei vieți dezordonate din punct de
vedere spiritual. Acolo se impune multă cercetare sufletească în oferirea
cuminecăturii. Însă, așa cum nu trebuie încurajat ă laxitatea în privința iconomiei
primirii împărtășaniei, tot așa exigențele pastorale nu pot constitui exagerări care să
conducă, în mod unilateral și neînțelept, la îndepărtarea celui bolnav de “leacul
duhovnicesc” care este cuminecătura. Harul lui Dumne zeu, simțul măsurii și viața
duhovnicească a preotului pot fi “instrumentarul duhovnicesc” cel mai bun. Îndemnul
Sf. Teofil al Alexandriei cu privire la leacul potrivit pe care preotul este dator să -l dea
pentru cel ce vine la aina Mărturisirii este valabi l și aici: “cum te va lumina
Dumnezeu”. Această iluminare nu este o “blițare” de moment, ci este consecința unui
adânc de rugăciune și stăruință în viața duhovnicească. La toate acestea se adaugă și
experiența confruntării cu astfel de situații. Trebuie ți nut cont și de stările bolnavului
care se manifestă independent de voința lui, stări care nu pot fi controlate tot timpul.
Perioadele de remisie (revenire parțială sau totală) constituie un timp al leacurilor
duhovnicești. “Teodor din Petra spune că Sf. Te odosie, când monahii cu mințile
rătăcite de care se îngrijea își veneau puțin în fire, se folosea de acest prilej spre a -i
sfătui cum să lupte ei înșiși ca să scape de boală, îndemnându -i la nădejde și răbdare,

128 Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești , VII, 29 -30…, p. 430 -431
129 Arhid. Prof. dr. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe – note și comentarii, 1993

71
la rugăciune și la credință. Și îmbărbătându -i le trezea iarăși curajul. Și pe mulți i -a
izbăvit de boală și prin răbdare mulți ajungeau la însănătoșire”130. Experiența ne -a
dovedit că această perioadă de revenire trebuie “fructificată” cu insistență și
disponibilitatea bolnavului este întotdeauna mai prezentă față de factorul spiritual.
Este momentul de ușurare, ce vine de obicei în urma chimioterapiei care nu este o
experiență facilă.
Atunci când tulburările psihice nu sunt foarte grave contactul cu bolnavul, din
punct de vedere spiritual, se dovedeș te a fi, surprinzător, cel al unui om deplin
sănătos. Dorința și conștiința împărtășirii este firească. Întâlnim și cazuri, dintre cei
care au avut înainte de îmbolnăvire o viață creștinească echilibrată, în care insistența
împărtășirii este de “nestăpânit ”, chiar dacă starea și pregătirea nu le permite în
momentul acela. Dacă pogorământul este păgubitor pentru cel în cauză și pentru
conștiința duhovnicului, un gest de refuz generează, adesea, stări nevrotice
accentuate.

3.3 Dumnezeu alături de noi în suf erință sau sensul duhovnicesc al bolii
Orice boală ne produce multă suferință și multă întristare. Neliniștea și disperarea
fac să nu mai găsim nicio motivație existenței noastre și să ne revoltăm, fie împotriva
celorlalți, fie împotriva lui Dumnezeu. Cele mai multe boli ne fac să suferim fizic și
psihic. „Toate sunt prilej de suferință spirituală, căci ne relevă, cu cruzime uneori,
fragilitatea condiției noastre, ne reamintesc faptul că sănătatea și viața biologică nu
sunt bunuri pe care le posedăm durabil , că trupul nostru, în viața aceasta, este destinat
să slăbească, să se degradeze și, în final, să moară”131. Lărgind aria de observație
descoperim cum „suferința este o realitate, bineînțeles nedorită, o problemă
nerezolvată, de aceea este o problemă și o t aină, este o realitate; în primul rând o
realitate nedorită, în sensul că suferința nu este conformă cu firea, este ceva adăugat,
deviere de la ceea ce gândim noi că este normal. Suferința necăjește lumea noastră și

130 Viața Sfântului Teodosie , 42-44;
131 Jean Claude Larchet, Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2005, p. 9 -10

72
ne afectează fizic, psihologic și emoțio nal”132.
În acest cadru credința oferă un punct de reper, un reazim existențial, posibilitatea
definirii existenței suferinței prin asumarea unei valori perene, Crucea. Asumarea
suferinței în logica Sfintei Cruci și a Învierii Mântuitorului Hristos, prin ră bdare,
conduce la mângâierea duhovnicească. Este singura realitate care ne mai dă motivația
de a merge mai departe. Ne scoate de sub imperiul fricii datorate situației tragice în
care ne găsim. Aceasta ne reamintește că nu suntem singuri în fața suferinței . Că
Hristos poartă pe umerii Săi crucea bolii și a suferinței noastre. Că mai întâi, El a
purtat Crucea, la care ne cheamă și pe noi. Numai privind spre Crucea lui Hristos,
suferința noastră poate deveni mai umană, mai suportabilă. El Însuși a suferit și ceea
ce ne întărește și mai mult este credința că El suferă și își asumă cale noastră
personală în tot tragismul ei. Dar cum să vorbești despre suferință celui ce suferă?
Cum să -i îndrepți privirea și gândul spre durere, când el ar vrea să scape cu orice p reț
de aceasta? Nu descoperind stigmatele lui Hristos și sfâșierile piroanelor ce au
pătruns fără milă în trupul Său dumnezeiesc, nu reiterând episoadele flagelării Sale,
ci descriindu -i bucuria Învierii, strălucirea biruinței. Dar poate fi bucurie fără cr uce,
înviere fără jertfă? Și dacă El le -a trăit pe toate acestea și noi trebuie să -L putem
urma. Chemarea Sa este una ce ne îndeamnă la asumarea crucii și a necazurilor: „în
lume necazuri veți avea”(In. 16,33). Și totuși, în umbra crucii stă și bucuria că vom
putea izbândi prin curaj, prin credință și nădejde, dar mai cu seamă, prin puterea Sa:
„îndrăzniți, Eu am biruit lumea”. Dacă El a biruit, și noi, cu puterea Lui, vom birui.
De aceea, puterea lui Hristos se revarsă peste noi prin Duhul în Sfintel Tain e, care
sunt izvor de putere, de sănătate și de viață. În Biserică și prin Biserică se revarsă
peste noi plinătatea dumnezeirii, a bucuriei, a păcii, a liniștii. Noi reflectăm asupra
mersului interior al creației în ansamblul său și vedem că există o incon stanță aflată
în continuă mișcare. Realizăm că azi este înnorat și poate mohorât, dar așteptăm ca
mâine să răsară soarele și să ne dăruiască lumina și căldura sa. Dar și norii aduc
ploaia și își au rostul lor, chiar dacă, starea noastră parcă este alta atu nci când lumina

132 Pr. Conf. Dr. Simion Todoran, Învățătura Sfintei Scripturi despre suferință, în volumul: Sensul vieții, al
suferinței și al morții, Editura Reîntregirea, Alba -Iulia, 2008, p. 165.

73
ne înconjoară. Așa este se petrec lucrurile și în viața noastră.
„De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Stăniloae – în văile necazurilor, așa
decurge viața omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanțe.
Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de
mulțumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu -zis, bucuriile sunt
domolite de siguranța necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec
de seninătate, de râs interior, cum ar zice Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranța
bucuriilor ce vor veni la rând. Deci, fie oricât de shimbătoare împrejurările externe în
care se desfășoară viața omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare,
care îi dă o statornică liniște. E tăria spiritului în fața valurilor lumii. Oscilând între
aceste două limite, viața trece inevitabil prin proba încercărilor duhovnicești, în
vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârșire. Necazurile neaccept ate ne
dublează greutatea suferinței, cele înțelese duhovnicește, ne -o înjumătățesc. Dacă
vrem ca viața noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfințeniei
creștine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde, p ocăință și
smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne
vine tot ajutorul. Acesta este drumul viețuirii duhovnicești creștine: – împreuna
pătimire cu Iisus Hristos, cu nădejdea învierii și răsplatei, pe măsura ef orturilor
noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut -o toți cei iubitori de frumusețe
spirituală, urmând pilda Mântuitorului nostru Iisus Hristos: – Sfinții apostoli,
mucenicii, mărturisitorii, cuvioșii, monahii și nu în ultimul rând creștinii obișn uiți. La
aceasta ne îndeamnă Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cerându -ne să
purtăm jugul sau crucea desăvârșirii, a încercărilor și necazurilor din această viață și
lume trecătoare, asigurându -ne totodată că biruința Lui este și biruința noastră ”133.
Poate de aceea Sfinții Părinți spun că boala este mai mare decât nevoința pustnicilor,
iar asumarea suferinței, adică necârtirea, face ca Hristos să urce pe cruce alături de
noi și să devină purtătorul bolilor noastre134. Hristos n -a respins suferința, c i a

133 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica, E.I.B.M.B.O.R ., București,
1992, p. 141 -142.
134 Dr. Pavel Chirilă, Conceptul de medicină creștină – Sfânta Scriptură citită de un medic ortodox, Editura

74
asumat -o și a transfigurat -o, făcând din tragismul și greutatea ei cale spre cer, spre
desăvârșire. Numai într -o astfel de înțelegere a suferinței transfigurate prin Hristos,
omul cuprins de ea poate afla un sprijin, o mângâiere, o licărire de lumină, care îi dă
puterea de a merge mai departe, în ciuda stării deprimante create de boală.
Nimic nu este mai greu pentru un preot, decât a încerca să dea un răspuns la una
dintre marile drame care macină existența omenirii, parcă mai mult ca oricând, boala
sau suferința psihică. De aceea, cred cu tărie că slujirea preotului de caritate, mai cu
seamă în spitalele de specialitate, reprezintă cu adevărat un demers sisific. Alături de
el stă credința că biruința nu este a sa, că numai Domnul Hristos, Cel Ce a biru it și
suferința și moartea, poate să îi dea putere: “Domnul este întărirea mea și scăparea
mea și izbăvitorul meu. Dumnezeul meu, ajutorul meu și voi nădăjdui spre Dânsul.
Apărătorul meu și puterea mântuirii mele și sprijinitorul meu.” (Ps. 17, 1 -3).
În fa ța unei suferințe grele, când vorbim despre un suferind mintal sentimentele
de disperare, de angoasă că se află singur și neputincios în fața bolii, că Dumnezeu l -a
uitat, l -a părăsit și nu mai este receptiv la strigătul său sunt prezente în arealul său
comportamental. Gândurile suicidale și alte gesturi extreme sunt himera cu care luptă
în fiecare zi și cu care trebuie să lupte și preotul. De aceea, preotul va încerca să îl
conștientizeze pe cel bolnav că Dumnezeu este alături de el în clipele de durere, c ă nu
l-a părăsit și că poartă alături de el povara bolii. Uneori aceste sfaturi par a fi fără
nicio relevanță pentru cel bolnav mintal, și atunci, nu îți rămâne decât să rămâi
cerșetor al înțelegerii sale, să crezi că poate mâine ecoul acestor cuvinte vor prinde
rădăcini și în mintea și în inima sa. Nu îți rămâne decât să ai puterea ce a o lua de la
capăt și de a crede cu nădejde că Dumnezeu, Părintele tuturor va face și cu el o
minune. Rugăciunea pentru cel suferind rămâne una din minunile ce se fac pentru el.
Răbdarea preotului și tăria de a întâlni și mâine suferința rămân armele care pot aduce
biruința asupra bolii. V oința și deschiderea celui în cauză pentru a primi ajutorul de

Christiana, București, 2001, p. 15.

75
Sus este o coordonată esențială. Rămâne ca să se facă voia lui Dumnezeu, inv ocată de
fiecare dată când rostim rugăciunea „Tatăl nostru…” .

Studiu de caz cu privire la bolnavii psihic – o abordare pastorală
(Studiul de caz l -am realizat prin intervievarea parintelui Marin Miheș,
preot la Spitalul de Neuropsihiatrie din Oradea)

Pe parcursul celor 16 ani de pastorație în cadrul spitalelor de caritate, cu
precădere în spitalul de neuropsihiatrie din Oradea am avut ocazia să abordez o serie
de subiecți (pacienți) care au avut nevoie atât de asistență medicală, cât și de suport
duhov nicesc. În urma unor examinări pastorale am întâlnit reacții cu totul diferite ale
bolnavilor, în funcție de gravitatea bolii și de diagnosticul cu care aceștia au fost
internați. Reacțiile lor vis a vis de întâlnirea cu preotul au fost variate. Bunăoară, într-
un fel se manifestă cei care suferă de boli psihice cronice și, cu totul alt fel,
reacționează cei care trec prin diverse episoade sau faze depresive, datorate unor
circumstanțe sau situații de viață dificile: necazuri, pierderea unei ființe dragi, în
urma unui avort, decepții sentimentale, eșecuri datorate unor examene eșuate (în
cazul tinerilor), lipsuri materiale, pierderea locului de muncă, angoasa privării de
posibilitatea întreținerii familiei. O situație specială o reprezintă bolnavii care ajung
să treacă pragul spitalelor de neuropsihiatrie în urma exceselor de alcool, precum și
consumatorii de droguri și a variatelor substanțe halucinogene.
Cei din prima categorie sunt deschiși la formele de consiliere spirituală,
precum și la programul duho vnicesc al preotului de spital, participând, chiar cu
regularitate, la slujbele și rugăciunile ce se săvârșesc în cadrul bisericii. Ba mai mult,
bolnavii din această categorie, și nu numai, sunt conștienți, în ciuda bolii, că
Dumnezeu este adevăratul Docto r al sufletelor și al trupurilor, și tot ajutorul vine de
la El. Ei se încredințează cu mai multă ușurință atât demersului psiho -medical, cât
mai ales, ajutorului pe care Dumnezeu, prin Biserică și prin întreaga sa lucrare
sfințitoare, îl revarsă peste ei. Ei manifestă o dorință arzătoare pentru consilierea
spirituală și solicită frecvent rugăciuni de dezlegare (ei au conștiința că boala lor are

76
și o dimensiune duhovnicească). Majoritatea bolnavilor doresc să se împărtășească de
darurile Bisericii, în mod s pecial, de Sfintele Taine: Taina Euharistiei și Taina
Maslului.
Cei din a doua categorie, care trec prin situații depresive mai ușoare ori mai
accentuate, manifestă o anumită tendință de izolare față de familie, de societate și de
preot, sunt mai rezer vați, datorită bolii și situației rușinoase în care au ajuns, din
punctul lor de vedere. Asistența pastorală, cel puțin în faza inițială, este destul de
greoaie, ea realizându -se la solicitarea discretă a unui membru din familia celui în
cauză. Majoritatea rămân izolați și acceptă cu greutate consilierea preotului, pentru că
ei și-au pierdut, într -o anumită măsură, credința în Dumnezeu, precum și încrederea
în familie și în cei din jurul lui. Acest lucru depinde și de cât de credincios a fost
bolnavul și de viața lui duhovnicească, înțelegând prin aceasta frecventarea bisericii,
spovedania, rugăciunea etc. Odată ce reușești să te apropii de ei și să le conferi
încrederea că ei reprezintă același om care a fost înainte de îmbolnăvire, șansele
deschiderii lor spre actul pastoral, precum și ale depășirii stărilor depresive cresc
considerabil. Recuperarea lor spirituală se realizează concomitent cu refacerea lor
psihică, cu depășirea stărilor de depresie.
A treia categorie de bolnavi psihic, din punctul meu de vedere, sunt alcoolicii și
drogații. Dacă la cei din primele categorii enunțate nu putem vorbi, întotdeauna, și de
cauze spirituale, aici dimensiunea duhovnicească a cauzelor bolii este indubitabilă.
Boala este o consecință a păcatului devenit patimă. Cei mai mulți din această
categorie refuză sistematic asistența religioasă. Ei nu au avut nici înainte o viață
duhovnicească, datorită patimii ce a pus stăpânire pe ei, și cu atât mai puțin, și -o
doresc acum, desigur cu rare excepții. Ei trăiesc în lumea lor făurită sub imperiul
patimilor care i -au subjugat și renunță fără remușcări la responsabilitățile pe care le
incumbă familia, societatea, iar de credință nu mai poate fi vorba, în cele mai multe
cazuri.
O caracteristică comună și oarecum definitorie p entru toți subiecții celor trei
categorii este starea de deznădejde care îi încearcă, în ciuda eforturilor familiei, a
medicului și a preotului. Actele suicidale, în cazul multor bolnavi psihici, sunt din ce

77
în ce mai îngrijorătoare. De aceea, o mai mare r esponsabilizare a personalului
medical, cât și o intensificare a misiunii pastorale a Bisericii în instituțiile de caritate
se impune cu necesitate. Trebuie să înțelegem că bolnavul nu poate fi tratat mecanic,
adică medicul să nu se rezume la a -i administr a doar niște medicamente, iar preotul să
săvârșească doar o litanie, ci este nevoie de mult mai mult.
În urma unor unei radiografii pastorale efectuată în rândul mai multor pacienți cu
forme diferite ale bolii psihice am reușit să stabilesc un chestionar e stimativ bazat pe
o minimă statistică. Primul contact cu bolnavul mă determină să încerc să explorez
dimensiunea sa interioară. De aceea, încerc să îl cunosc folosindu -mă de câteva date
preliminare legate de parohia din care provine și de cât de implicat e ste în
comunitatea religioasă din care face parte.

1. Crezi în Dumnezeu ? La această întrebare
99% dintre subiecți au răspuns afirmativ. Declarativ procentul
este real, însă, în practica pastorală am constatat că de multe ori,
pe măsura agravării bolii, pac ienții, în special depresivii, își
pierd credința. Ca o măsură pastorală, încerc să le inspir tot
timpul încrederea în Dumnezeu, Care este alături de ei în
suferință, și așa cum a fost până în momentul acela, așa va fi și
mai departe și că niciodată Dumnez eu nu îl abandonează pe om.
2. Încrederea în Biserică ? Foarte mulți dintre
cei suferinzi, în special cei cu boli psihice cronice sunt atașați de
biserică și frecventează biserica. Își doresc să participe la
slujbele bisericii și să se împărtășească de Sfinte le Taine și de
ierurgii. Noțiunea de biserică este aproape străină pentru cei care
suferă de boli psihice datorate adicțiilor. În procent foarte mare
aceștia refuză orice suport din partea bisericii. Remediile
pastorale în acest sens sunt dificil de reali zat pentru că există o
opoziție radicală. În acest caz încercăm să ducem biserica la ei.
Preotul merge în întâmpinarea bolnavului, la patul acestuia și

78
încearcă să stea de vorbă cu el, în prima fază, încercând să îi
câștige încrederea. Mai apoi îi va vorb i și despre lucrarea
Duhului Sfânt și despre darurile Acestuia care se revarsă prin
Biserică asupra omului.
3. Cum percep bolnavii prezența preotului de spital ? Cu excepția
celor din a treia categorie, prezența preotului este percepută ca
un su port moral de către fiecare bolnav în parte. Există destule
situații în care ne confruntăm cu un refuz și chiar cu o atitudine
repulsivă (susținută, din păcate, și de mare parte din personalul
medical) din partea celor bolnavi. Câștigarea încrederii lor es te
adesea un demers foarte dificil. Trebuie să ne apropiem în
calitate de oameni, de multe ori, și abia apoi de slujitori.
4. Ce rol are Taina Spovedaniei în viața bolnavului psihic ?
Majoritatea se spovedesc, dar nu sunt conștienți întotdeauna de
dimensiunea penitențială a spovedaniei. De multe ori spovedania
se reduce la un simplu dialog în care bolnavul vorbește nu atât
despre păcate, cât despre suferința sa.
5. Practică bolnavii psihici rugăciunea ?
Marea majoritate caută alinare în rugăciune și cer preotului să se
roage pentru ei. Au nădejdea că prin rugăciune se pot izbăvi.
Mereu încercăm să le oferim câte o carte de rugăciuni, câte un
acatist sau o mică icoană sau o cruciuliță. Unii sunt chiar dornici
a însoți cântarea la strană.
6. Care este procentul bolnavilor psihici care
apelează la gesturi de sinucidere ? Datele în cifre sunt
îngrijorătoare și oricât de mici ar părea ele sunt suficient de
mari ca să ne pună pe gânduri și să ne facă să le acordăm
toată atenția. O primă cauză a acestor tent ații suicidale este
povara bolii care devine deznădăjduitoare. Prezența
familiei și a preotului care va vorbi bolnavului despre

79
dragostea lui Dumnezeu și despre faptul că viața este darul
lui Dumnezeu cel mai de preț pot fi dătătoare de speranță.
7. Care est e procentul bolnavilor psihic
care reușesc să se refacă și să se reintegreze în familie,
societate și Biserică ? În procent de 70%, în urma unor
tratamente medicale riguroase, a unei asistențe religioase
constante și a unui sprijin afectiv și moral din par tea
familiei, stările depresive sunt depășite.

80
Concluzii

Prin slujitorii ei, Biserica a fost mereu prezentă alături de suferința umană.
Urmând exemplului Mântuitorului Iisus Hristos, preoția slujitoare a venit întotdeauna
în întâmpinarea su ferinței omului. Prin sfintele slujbe, prin rugăciune și prin asistența
pastorală, Biserica a constituit un balsam de mângâiere nu numai pentru sufletele
bolnave, ci și pentru trupurile apăsate de boli și de necazuri. Primele spitale și cele
dintâi institu ții sociale s -au format în jurul bisericilor și mănăstirilor. Expresia cea
mai concretă a dragostei față de om, pe care o propovăduiește Biserica, urmând
Sfintelor Evanghelii, este reliefată în activitatea filantropică și socială a acesteia. O
propovăduire fără ecou în realitatea concretă ar fi o simplă teoretizare a unor
învățături abstracte, fără valoare și fără sens. Sfintele Scripturi ne arată că nu cel ce
zice, ci cel ce face este mare înaintea lui Dumnezeu. Iar la întrebareatânărului din
Evanghelie c are poruncă din Lege este mai mare, Mântuitorul Iisus Hristos așează
alături, și pe același plan de iubirea lui Dumnezeu, iubirea de semeni (Mt. 22,34).
Pe de altă parte, trupul are o mare valoare înaintea lui Dumnezeu și reprezintă
spațiul sau vasul în c are omul își derulează existența și își dobândește mântuirea
sufletului. Indiferența față de trup, față de sănătatea lui, poate fi, de cele mai multe
ori, păgubitoare pentru o viață duhovnicească firească. De aceea, grija față de trup
este o datorie a fiec ărui creștin în parte, și a Bisericii în ansamblul ei. Cu toate că
Biserica trebuie să se alăture mai mult ca oricând lângă omul suferind, ea nu trebuie
să convertească mesajul său sacramental într -unul ce ar viza o politică socială de
anvergură. Scopul Bi sericii este mântuirea credincioșilor, câștigarea lor pentru
veșnicie. Omul trebuie să dăinuie nu pentru viața de aici, care oricum este trecătoare,
ci pentru cea de dincolo, care este veșnică.
„Deși slujirea celor aflați în suferințe și nevoi face parte din mesajul Evangheliei,
vocația Bisericii nu poate fi redusă la activități de asistență socială, așa cum pretind
mai mult sau mai puțin vehement partizanii unui creștinism de orientare marxistă, ce
idolatrizează «drepturile omului» și «corectitudinea pol itică». Clericilor și monahilor

81
nu li se poate pretinde să devină «activiști sociali», așa cum bisericile parohiale și
mânăstirile nu pot fi transformate în aziluri de bătrâni sau ospicii pentru cei căzuți
pradă bolilor mintale. Menirea Bisericii în acest sens este aceea de a orienta și ajuta
societatea în eforturile ei pentru organizarea unui sistem de asistență socială cât mai
eficient și, mai ales, cât mai compatibil cu exigențele Evangheliei. Știm că pe măsură
ce societatea occidentală s -a secularizat, Biserica s -a dedicat unei prodigioase opere
de caritate, în detrimentul vocației sale sacramentale, fapt pentru care a ajuns să fie
percepută mai degrabă ca o instituție socială oarecare decât ca organism al mântuirii
și îndumnezeirii oamenilor”135.
Preaferi citul Părinte Patriarh Daniel insistă asupra urgenței recuperării
dimensiunii filantropice a slujirii Bisericii, într -o înțelegere a ei „sacramentală”, nu de
simplu activism etic, și a recentrării „pastorale” a întregii teologii în sensul unei
declericaliz ări și reactivări intensive a participării și responsabilității laicilor.
Angajamentul social al Bisericii nu trebuie însă să conducă la transformarea ei într -o
simplă instituție socială, ceea ce ar provoca o „criza de identitate” a Bisericii,
evitabilă do ar prin evidențierea aspectului eshatologic, mistic -sacramental al
mărturiei ecleziale136.
„Biserica Ortodoxă, în calitatea ei de trup tainic al lui Hristos și sălaș al Duhului
Sfânt, posedă în sine capacitatea de a dezvolta o teologie socială divino -umană al
cărei scop să nu se limiteze la simpla ajutorare a aproapelui sau la exercitarea unei
anumite terapii parțiale, ci să țintească în principal printr -o orientare hristologică a
acestei lucrări, salvarea sufletului. Această importantă misiune o poate dezv olta cu
succes psihoterapia ortodoxă, realitate constitutivă a Bisericii”137.

135 Ioan Bizău, „Slujirea creștină între altarul euharistic și altarul fratelui”, în Medicii și Biserica . Pentru o
bioetică creștină, aspecte speciale determinate de relația dintre teologie și medicină , vol. III , coord. Dr. Mircea Gelu
Buta, Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2005, p. 183.
136 Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr, „Dilema socială a Bisericii Ortodoxe Române: radiografia unei probleme”, în
Gândirea socială a Bisericii. Fundamente -documente -analize -perspec tive, volum realizat și prezentat de Arhid. Prof.
Dr. Ioan I. Ică jr și Germano Marani, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 547.
137 Drd. Nicușor Deciu, „ Psihoterapia Ortodoxă, calea vindecării sufletului ”, în Lumina de Duminică , nr. 28
(245), Anul VI, 18 iulie 2010, p. 6.

82
Așadar, preotul își găsește în societatea secolului al XXI -lea un loc specific, clar
definit. Într -un context social postmodern, ambiguu, omul este paralizat de tot felul
de boli, ale căror cauze și sensuri rămân adeseori indescifrabile și inacceptabile.
Nădejdea, credința, dragostea și, mai ales, un Dumnezeu personal Care vrea să -Și
împărtășească iubirea creaturii Sale și prin astfel de căi, pare o imagine care nu se
împacă cu stan dardele unei lumi populate de oameni care își idolatrizează trupul. De
aceea, atitudinea bolnavului față de boală este extrem de importantă, și aici intervine
prezența preotului în saloanele și capelele spitalelor. Pentru mulți boala este puntea de
unire c u cerul, iar mărturiile tot mai dese ale celor care prin suferință au ajuns la
fericire sunt strigăte vii că fără Dumnezeu sănătatea nu înseamnă decât o banală și
trecătoare stare de bine. Domnul folosește intotdeauna boala ca pe o unealtă a purtării
Sale de grijă : pentru a pedepsi (v. I Corinteni 11, 27 -30), pentru a îndrepta (v. I
Corinteni 5, 1 -5), pentru a face „profilaxia” păcatului (v. II Corinteni 12, 7 –
10), pentru a pune la încercare credința și devotamentul (v. Iov 2, 1 -13). Uneori,
boala nu -i lega tă în mod direct de păcate, ci e trimisă ca „ să se arate lucrările lui
Dumnezeu” (Ioan 9, 1 -3) și, deasemenea, nu este spre moarte, ci spre slava lui
Dumnezeu, ca să Se proslăvească prin ea Fiul lui Dumnezeu (Ioan 11, 4). Când omul
nu cârtește, ci mulțumeș te lui Dumnezeu pentru suferințe, el se invrednicește de mare
slavă și este deopotrivă cu un ascet sau pustnic. Spitalul devine de multe ori un spațiu
identic cu pustiul în care trăiau odinioară părinții, cei care vedeau în boală taina
crucii: asumare, năd ejde, răbdare, credință în mântuire. În acest spațiu al „pustiei”,
preotul de caritate, reprezintă un ava duhovnicesc care susține, îndrumă, întărește
nădejdea și credința celor ce se „nevoiesc” acolo. El se roagă împreună cu cei aflați în
suferință, îi mâ ngâie și le aduce certitudinea prezenței lui Dumnezeu alături de
suferința lor.

83
Bibliografie

Izvoare
Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită cu binecuvântarea Preafericitului
Părinte Patriarh Teoctist, Editura Institutului Biblic și de misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988

Scrieri patristice
Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări , IX, PSB, vol. I, trad. și
introd. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Basilica, București, 2009, p. 167
Sf. Maxim Marturisitorul, Răspunsu ri către Talasie , Filocalia, vol 3,
61, trad., introd. și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Editura
Apologeticum, 2005
Sf. Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor , Scrieri Partea I, col.
PSB, vol. 15, trad, introd. și note de Pr. Prof. Dr. Du mitru Stăniloaie,
EIMBOR, București, 1987
Sf. Ioan Gura de Aur, Despre necazuri și biruirea tristeții I. Către
Staghirie, ascetul care era chinuit de demon. Cuvânt de sfătuire, în vol.
Despre mărginita putere a diavolului, Despre caință, Despre necaz uri și
biruirea tristeții , trad. de Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R.,
București, 2002, p. 155
Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri Partea I, Omilii la Facere , XIV ,5, col.
PSB 21, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1987, p.
Sf. Ioan Damaschinul, Dogmatica , trad. Dumitru Fecioru, Cartea a II a,
cap. XII, Editura Apologeticum, 2004
Sf. Ioan Scărarul, Către Păstor , Cuvântul XXXI, cap.V , 24, Filocalia
vol. IX, trad. Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloaie, EIBMBOR, București, 1980
Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, în Filocalia , volumul
VI, trad. de Pr. Prof. Dr . Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și
de Misiune Ortodoxă, București, 1992
Sf. Isaac Sirul , Cuvinte despre sfintele nevoințe , Cuvântul LVIII,
Filocalia, vol. X, trad. Pr. Prof . dr. Dumitru Stăniloaie, EIBMBOR,
București, 1981

84
Cărți și studii

Abric, J.C., Psihologia comunicării , Editura Polirom, Iași, 2000
Antonie de Suroj, Viața, boala și moartea , Editura Sfântul Siluan,
Slatina, 2010
Avdeev, Dr. Dmitri, Psihiat ria pentru duhovnici , trad. Adrian
Tănăsescu Vlas, Editura, Sofia, București, 2011
Avdeev, Dr. Dmitri Aleksandrovici, Nervozitatea: cauze, manifestări,
remedii duhovnicești , ediția a doua, traducere din limba rusă de Adrian și
Xenia Tănăsescu -Vlas, Editura Sophia, București, 2008
Bacoianis, Arhim. Vasilios, Duhovnicul și Spovedania , Editura Tabor,
București, 2012
Bădiță, Diacon Dumitru Bogdan, Pastorația bolnavilor , Editura
Cuvântul vieții, București, 2013
Bălănescu, Paul, Zaharie Claudia, Hut uleac, Raisa, Ursu Andreea,
Haradja Flavia, Influența stilului de viață al tinerilor din România
asupra tulburării depresive , Revista Română de Psihiatrie, vol. XII, NR.
1, 2010
Bizău, Pr. Ioan, „Slujirea creștină între altarul euharistic și altarul
fratel ui”, în Medicii și Biserica . Pentru o bioetică creștină, aspecte
speciale determinate de relația dintre teologie și medicină , vol. III, coord.
Dr. Mircea Gelu Buta, Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 2005.
Cândea, Pr. Dr. Ioan Ciprian, “ Misiune și slujire în Instituțiile social –
medicale”, Revista Teologica , nr.3/2010
Chirilă, Dr. Pavel, Conceptul de medicină creștină – Sfânta Scriptură
citită de un medic ortodox, Editura Christiana, București, 2001
Chirilă, Conf. Univ. Dr. Pavel și Valică, Pr. Drd. Mihai, Spitalul creștin.
Introducere în medicina pastorală , Editura Christiana, București, 2004
Chirilă, Pavel, Lucian Gavrilă, Cristina Gavrilovici, Andreea
Bandoiu, Principii de bioetică. O abordre ortodoxă , Ed. Christiana,
București, 2008
Danion, Vasile , Mângâiere pentru bolnavi , Editura Egumenița, Galați,
2004
Deciu, Drd. Nicușor, „ Psihoterapia Ortodoxă, calea vindecării
sufletului ”, în Lumina de Duminică , nr. 28 (245), Anul VI, 18 iulie 2010
Eisikovits, Marta, Grupul de suport familial în r eabilitarea
bolnavului schizofren , Revista română de psihiatrie, nr. 1 -2, 2008
Engelhardt jr., H. Tristram, Fundamentele bioeticii creștine.
Perspectivă ortodoxă , traducere Mihail Neamțu, Cezar Login și Diac. Ioan

85
I. Ică jr, prezentare Sebastian Moldova n, Editura Deisis, Sibiu, 2005
Gavrilovici, C., Covic, M., Valoarea vieții. Sacralitatea vieții.Omul
ca ființă spiritulă , în vol. Cristina Gavrilovici, Introducere în bioetică,
Editura Junimea, 2007
Ghelasie Gheorghe, Medicina isihasta – Sacro -terapia , Editura "Axis
Mundi" – Bucuresti, 1992.
Ică jr, Arhid. Prof. Dr. Ioan I., „Dilema socială a Bisericii Ortodoxe
Române: radiografia unei probleme”, în Gândirea socială a Bisericii.
Fundamente -documente -analize -perspective , volum realizat și prezentat de
Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr și Germano Marani, Editura Deisis, Sibiu,
2002.
Iosu, Pr. Lect. Dr. Mihai, Priorități pastorale: bolnavii , Revista
Teologica , nr.3/2008
Jurca, Eugen, Spovedanie și psihoterapie. Interferențe și
diferențe, Editura Despina, B ucurești, 2007
Larchet, Jean -Claude, Terapeutica bolilor spirituale , traducere de
Marinela Bojin, Editura Sophia, București, 2001.
Larchet, Jean -Claude, Creștinul în fața bolii, suferinței și a
morții, traducere din limba franceză de Marilena Bojin, Editur a Sophia,
București, 2006
Larchet, Jean -Claude, Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu,
2005.
Larchet, Jean -Claude, Dumnezeu nu vrea suferința omului , Editura
Sofia, București, 2008
Larchet, Jean -Claude, Semnificația trupului în Ortodoxie, Editura
Bazilica, 2010
Larchet, Jean -Claude, Terapeutica bolilor mintale , trad. Marinela
Bojin, Editura Sofia, București, 2011
Moscovici, S., Psihologia socială a relațiilor cu celălalt , Editura
Polirom, Iași, 1998;
Niculcea, Pr. Lector Dr. Adrian, „ Ecleziologia socială. Temeiuri
biblice pentru dimensiunea activității sociale a Bisericii” , în Studii
Teologice , nr. 3 -4, 2004
Niculcea, Pr. Lect. Dr Adrian, „ Elemente pentru o doctrină socială a
Bisericii ”, în Ortodoxia , nr. 3 -4, 2006
Răducă, Pr. Lect. Va sile, Taina Sfântului Maslu în viața creștinului ”,
în: BOR, nr. 7-10, 1989
Remete, Pr. Prof. Dr. George, Suferința omului și iubirea lui
Dumnezeu, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Bisericii

86
Ortodoxe Române, București, 2005
Streza , I.P.S. Prof. Univ. Dr. Laurențiu, „ Preotul și îndatorirea sa
pastorală față de credincioșii bolnavi” , în Mitropolia Olteniei , nr. 1, 1987
Streza, Ciprian, Boala și suferința în tradiția liturgică a Bisericii , rev.
S. T., Seria a III a, an. VIII, nr. 2/ 2012
Șchiopu, Ursula, Psihologie modernă , Editura Romania
Press,București, 2008
Teșu, Pr. Prof. Dr. Ioan C., Teologia necazurilor și alte eseuri . Cuvânt
înainte de Arhimandrit Teofil Pârâian, Asociația filantropică medicală
creștină Christiana, București, 19 98
Teșu, Pr. Prof. Dr. Ioan C., Teologia necazurilor și alte eseuri .
Cuvânt înainte de Arhimandrit Teofil Pârâian, Asociația filantropică
medicală creștină Christiana, București, 1998
Teșu, Pr. Prof. Dr. Ioan C., Suferința – „academie a sfinț eniei ”, în
rev. Ortodoxia, Seria a II a, anul IV , nr. 3 /2012
Teșu, Pr. Prof. Dr. Ioan C., Bolile – „divina filosofie”, suferința –
„pedagogie divină” , în „Teologie și Viață”, anul XXII (XCVI) (2012),
nr. 2
Teșu, Pr. Prof Dr. Ioan C., Meta fizica suferinței, în rev. Studii
Teologice, Seria III, an VIII, nr. 2./2012
Todoran, Pr. Conf. Dr. Simion, Învățătura Sfintei Scripturi despre
suferință, în volumul: Sensul vieții, al suferinței și al morții, Editura
Reîntregirea, Alba -Iulia, 2008
Vlacho s, Hieroteos, Psihoterapia ortodoxă , Editura Sofia, București,
2011