Frustrarea există în fiecare individ, indiferent de tipul dezvoltarii, vârstă, condiție [623863]

INTRODUCERE

Frustrarea există în fiecare individ, indiferent de tipul dezvoltarii, vârstă, condiție
socială, mediu de proveniență, sex, religie. Gestionarea ei într-un mod eficient
favorizează adaptarea individului la situațiile care pot genera agresivitate.
Adolescența este o perioadă particulară în ciclul dezvoltării umane, în timpul căreia
individul trece prin diverse stări contradictorii, dispoziția afectivă oscilează între
extreme, în parcursul devenirii personale. Frustrarea devine un element important în
gestionarea afectivității, a momentelor în care trebuințele sau scopurile nu sunt posibile
sau realizabile și adolescentul este nevoit să se adapteze pentru a dezvolta o conduită
dezirabilă social.
Dinamica socială actuală presupune multiple schimbări în plan social, personal și
afectiv. Astfel de schimbări, în special în dinamica familiala îi afectează pe tineri,
antrenând sentimente de anxietate, frustrare, negativism. Pe termen lung, gestionarea
defectuoasă a acestor stări conduce la adaptarea nefavorabilă a tânărului la grupul social
din care face parte, compromite calitatea relațiilor interpersonale pe care acesta le poate
dezvolta.
O identificare a mecanismelor frustrării și a legăturii dintre aceasta și celelalte
componente emoționale ar putea facilita o adecvare a reacțiilor adolescenților cu TSA la
contextele situaționale dificile, problematice, pentru o evoluție ulterioară echilibrată,
stabilă emoțional.

CAPITOLUL I
ETIOLOGIA AUTISMULUI

I.1. Teoriile psihogenetice
Ipotezele psihogenetice asupra autismului, formulate în anii '50 au fost elaborate de la
interpretarea unor observații izolate și a unei serii de analogii. De exemplu, observațiile
lui Harlow (1955), care descria tulburările de compor tament aparute la puiul de maimuță
separat de mama, ori Spitz care descria "hospitalismul”, ca fiind reacție de tip depresiv
in cazul copiilor separate timpuriu de mama.
Kanner a infirmat însă în mod public aceste ipoteze, invalidate ulterior și de numeroase
studii epidemiologice. Studiile lui au reliefat faptul ca educatia, patologia psihoafectiva,
acceptarea si modul de relationare, nu erau diferite in familiile ce aveau copii cu
dezvoltare atipica, fata de cele ce aveau copii cu dezvoltare tipica. In urma altor studii
clinice amanuntite s-a putut face o diferenta intre consecintele lipsei de afectivitate si
autism. Desi exista o aseamanre la nivel de stereotipii in cazul copiilor ce prezinta
carente affective si cei cu TSA, deosebirea se face prin prisma faptului ca un
comportament stereotip se diminueaza in cazul copiilor deprivati afectiv in momentul in
care acestia primesc atentie, spre deoseire de un copil cu dezvoltare atipica, unde
stereotipia este “hrana pentru creier”.

I.2.1. Teoria lingvistica
Ipoteza lui Rutter sustinuta in anul 1985 include atat tulburarile cognitive si de

limbaj prezente la copilul cu autism, cat si un istoric al familiei din care acesta face
parte. Studiile lui au demonstrate faptul ca fratii sau surorile copiilor cu TSA prezinta
mai multe disfunctii la nivel de memorie, limbaj decat cei care provin din familii fara un
astfel de istoric.
Plecand de la rezultatele acestei cercetari, Rutter a formulat ipoteza potrivit careia
autismul contine si un factor etiologic ereditar, totusi nespecific.

I.2.2. Teoriile perceptive
In cadrul anomaliilor perceptive regasite in tulburarea de spectru autist, s-au formulat
trei ipoteze:
a) Ipoteza dominantei simțurilor proximale este prima apăruta, aparținându-i lui
Goldfarb (1956) și preluată apoi de Schopler (1965).
Aceasta ipoteza are la baza preferinta copiilor cu autism in ceea ce priveste utilizarea
simturilor proximale si nepasirea acestora pentru a trece la un nivel sensorial mai mare
ce cuprinde simturile distale, auz si vaz. Insa aceasta ipoteza nu este luata in calcul,
deoarece aceste doua etape senzoriale nu au fost clar stabilite in cazul unor cercetari, dar
si pentru ca un copil cu autism prezinta numeroase tulburari de procesare senzoriala.
b) Ipoteza hiperselectivității stimulilor a fost propusă de Lovaas, Schreibman, Koegel și
Rehm (1971). In cadrul acestei teorii este sustinuta ideea conform careia copilul cu
tulburare de spectru autist ar avea o hiperselectivitate in decodificarea anumitor stimuli
din mediu, ignorandu-I pe ceilalti. Insa, acest lucru este specific tuturor oamenilor, nu
toate mesajele pot fi decodificare in acelasi timp, creierul selectandu-si doar o parte
dintre ele.

I.2.3. Teoria hemisfericitatii include prezinta autismul ca facand parte dintre tulburarile
survenite in urma unor anomalii ale dominantei cerebrale, respective dreapta. Parerile au

fost insa impartite, anumiti autori precizeaza faptul ca disfunctiile pe aria limbajului la
copiii cu autism nu provin ca urmare a izolarii emisferi drepte, ci ar fi o situatie complet
opusa.

I.2.4. Teoriile metareprezentationale
Uta Frith (1987) a adus in discutie termenul de "metareprezentare" ce defineste
capacitatea unei persoane de reprezentare a stării mentale a unei alte persoane într-o
situație data. Se sustine ipoteza conform careia disfunctia principal a copiilor cu autism
este tocmai aceasta incapacitate de metareprezentare, de empatie. Se aduce in discutie
ceea ce autorii numesc “Teoria mintii”.

I.3. Teoriile etologice
Eiologia studiaza comportamentele umane si animale din mediul natural, modul in care
acestia interactioneaza cu cei din jur, excluzand orice aspect ce au legatura cu starea
psihica neobservabila. In cazul autismului, s-a realizat un studio al stereotipiilor si s-a
descoperit ca acestea cresc in raport cu o complexitate a mediului inconjutaror, al
multitudinii stimulilor din jur.
Așa cum am amintit anterior, etologii își desfășoară studiile cu precădere in mediul
natural: cu toate acestea, nu e exclusă variația acestui mediu pentru observarea
consecințelor lui asupra comportamentului copilului (de exemplu, introducerea în mediu
a unei persoane necunoscute, separarea copilu lui de o persoană cunoscută etc).
Culegerea datelor face apel, în același timp, la observația cercetătorului și a notițelor
sale și la mijloacele de înregistrare obiectivă (magnetofon, magnetoscop). In scopul
studierii autismului, etologii au recurs la trei tehnici: observația directă, studiul filmelor
familiale și observația participativă.

I.4. Teoriile psihodinamice

I.4.1. Teoria sistemică , izvorâtă din lucrările lui Bateson (1956), concepe tulburările
mintale ale unui individ, ca fiind rezultatul unor disfuncții ale comunicării în cadrul
familiei. Familia este concepută ca un sistem, iar orice modificare aparuta in cadrul
acesteia, modifica inregul sistem.

I.4.2. Fenomenologia evidentia relatia dintre individ si experienta sa cu obiectele.
Explorarile fenomenologice vizeaza psihozele adultilor, insa psihozele copiilor nu au
fost incluse. Distorsiunea este frecventa in randul copiilor cu tulburare de spectru autist,
intru-cat ei privesc adultul ca pe un instrument prin intermediul caruia isi ating scopul.

I.5. Argumente în favoarea originii parțial organice a autismului
Foarte multe examinari biologice si medicale merg in directia originii partial organice a
autismului, cum ar fi:

I.5.1. Semnele reperabile la examinarea medicala
Examenul neurologic scoate in evidenta anomalii ale sistemului nervos central la
nivelul:
· tonusului muscular;
· adaptării posturale;
· motricitatii fine;
· coordonării motrice;
· atenției;

· percepției.

I.5.2. Explorările electrofiziologice au reliefat existenta anomaliilor modularii
senzoriale in 75% din cazuri.

I.5.3. Constatările biologice
In cazul a 30-40% dintre copiii cu tulburare de spectru autist s-a observant o crestere
a concentratiei sangvine a serotoninei, insa o alta teorie sustine ca nu serotonina ar sta la
baza disfunctiilor din sutism, ci incapacitatea cerebrala de a distruge excesul de
substante chimice.
Patologiile asociate autismului
Infecții virale: rubeola congenitală crește de zece ori riscul de apariție a autismului,
iar unele encefalite herpetice precoce au ca sechelă autismul.
Maladiile metabolice congenitale: autismul este asociat frec vent cu fenilcetonuria.
Unele maladii neurologice rare (lipoidoza cerebrală, sindro mul West, scleroza
tuberoasă Bourneville) sunt asociate cu autismul.

I.5.4. Argumentele genetice
Studiile epidemiologice releva o latura genetica in tulburarea de spectru autist, riscul
fiind mai mare in cadrul familiilor cu un istoric ce include o persoana cu autism. Cu
toate acestea, autismul nu se reduce doar la factorii genetici, fiind o afectiune
multifactoriala in care genele joaca un factor important, insa pot fi factorul unic sau
factorul favorizant, asociat factorilor externi. De asemenea, orice factor de mediu care
intervine in formarea si dezvoltarea sistemului nervos, devine responsabil pentru aparitia
tulburarii de spectru autist.

Capitolul II
DIAGNOSTICAREA AUTISMULUI

1. Diagnosticul diferențial
Sunt mai multe etape de diagnostic diferențial:
A) prima etapă vizează tulburări organice care pot avea o simptomatologie
asemanătoare: paralizii cerebrale (encefalopatii cronice infantile), hidrocefalii, agnozii
corticale ce pot fi atât de severe încât să determine apariția comportamentului autist.
Diagnosticul diferențial cu tulburările genetice și de metabolism respectiv:
neurolipidoze, adeno-leuco-distrofii (B. Schilder), leuco-distrofia metacromatica, sfingo-
mielinoze, ganglio-zidoze, boli de colagen cu deficit de elastina (B. Williams) necesită
investigații paraclinice suplimentare, dar care aduc repede argumentele necesare.
B) a doua etapa cuprinde toate tulburările psihice ale copilului cu simptome
asemanătoare („ autist – like”):
diagnosticul diferențial se poate face cu întârzierile mintale, mai ales formele
moderată, severă si profunda unde, datorită deficitului cognitiv, pot apărea afectări
ale interacțiunii sociale;
tulburările de dezvoltare a limbajului necesită diagnostic diferențial în primii ani,
când copilul prezintă o mare afectare a înțelegerii și exprimării, dar absența

stereotipiilor și a discontactului psihic de tip autist exclude diagnosticul;
tulburările senzoriale (surditatea și cecitatea) se pot însoți, uneori, de o scădere a
capacității de relaționare datorată anxietății, fricii de necunoscut, conștientizării
deficitului. Copiii cu astfel de deficite pot dezvolta uneori un grad de
neresponsivitate la mediu, dar, cu timpul, educația specială poate compensa și
reduce comportamentul;
tulburarea reactivă de atașament cu sociabilitate nediscriminativă și eșec social
impune diagnostic diferențial cu Tulburarea Autistă, dar evoluția favorabilă o dată
cu acordarea de îngrijiri și suport emoțional infirmă diagnosticul;
diagnosticul diferențial cu Schizofrenia Infantilă necesită, în primul rând,
discutarea acestei entități nozologice, care nu există ca atare în nici unul dintre
instrumentele taxonomice menționate.
Experiența ne face sa aderăm la punctul de vedere al lui GRAHAM, 1999, care
menționeaza acest diagnostic diferențial. Într-adevar, Autismul Infantil nu se poate
confunda cu Schizofrenia Infantila – prezența halucinațiilor și iluziilor, cât și a
tulburărilor formale de gândire la copilul de 6 sau 9 ani, o diferențiaza ușor de autism.
Este rară Schizofrenia cu debut la pubertate, dar există.
C) ultima etapa de diagnostic diferențial se face, în cadrul categoriei diagnostice
Tulburarilor Pervazive de Dezvoltare, cu celelalte tulburări:
– Tulburarea dezintegrativă a copilariei;
– Sindromul Rett;
– Tulburarea Asperger.
Observarea atentă a comportamentului și folosirea criteriilor de diagnostic ajută la
diferențiere, deși, pentru un specialist tânăr, fără experiență, poate fi destul de dificil.
O definiție originală care încearcă să înglobeze toate caracteristicile acestei tulburări este

aceea a Prof. St. Milea (1988): “Sindromul autist reprezintă un complex
simptomatologic de etiologie variată, specific patologiei psihice a copilului mic.
Denumirea i se datoreaza autismului, simptomul central în jurul căruia se grupează o
suma de manifestări între care cele mai importante se consideră a fi tulburările de limbaj
si stereotipiile plasate într-un amestec particular și bizar de forme si mijloace primitive și
pervertite de exprimare a funcțiilor psihice cu altele mai elaborate, insule izolate de
abilități și resurse uneori bine conservate alteori monstruos dezvoltate”.

1.1. Autismul și psihoza
Așa cum am mai amintit, autismul a fost mult timp greșit considerat drept o schizofrenie
infantilă. Deși termenul "autist” a fost pentru prima data folosit de BleuIer în 1921
pentru a descrie izolarea socială a persoanelor suferind de schizofrenie, se știe, la ora
actuală, că autismul nu este în directă conexiune cu aceasta. Chiar daca există o scrie de
asemănări între simptomele negative ale schizofreniei (indiferența emoțională) și
deficiențele existente în autism, s-a sugerat doar posibilitatea unui deficit cognitiv
similar, care ar sta la baza ambelor tulburări,
Este cunoscut faptul că cele mai precoce forme ale schizofreniei încep rareori înaintea
pubertății și, în aceste cazuri dezvoltarea socială și cea a limbajului nu sunt perturbate
calitativ in cursul primei copilării. Cuvântul psihoza nu este adecvat suferinței autiste
deoarece copilul nu deformează realul după ce și l-a construit, ci pur și simplu nu-l
construiește. Unele bizarerii legate de conduitele de siguranță dau uneori impresia unui
delir, dar de fapt nu este vorba de acest lucru, iar acțiunea neurolepticelor este limitată si
în consecință, puțin recomandabilă în autism (eventual îri cazul absenței unor terapeutici
alternative comportamentale).

1.2. Autismul și deficiența mintală

Pentru ca problema diagnosticului diferențial să poată fi abordată și în acest caz, trebuie
să recurgem la o trecere în revistă a definițiilor date deficienței mintale și autismului.
Dacă cea mai mare pane a specialiștilor este de acord că deficiența mintală este o carență
a funcționării cognitive, mai mult sau mai puțin măsurabilă prin coeficientul de
inteligență, în privința autismului este foarte greu să se ajungă la o părere unanimă.
Pentru mulți psihiatri francezi, autismul este încă definit ca tulburarea psihiatrică cea
mai precoce și cea mai gravă dintre psihoze. Pentru practicienii anglo-saxoni, autismul
constituie o tulburare globală a dezvoltării, reprezentând o formă particulară gravă a
deficienței mintale. Termenul de autism înglobează însă, la acești autori, o mai mare
diversitate de subiecți, în particular, cei numiți "autiști cu un nivel înalt de competență"
sau "cu nivel înalt de autonomie".
Lăsând la o parte diferitele interpretări, se știe că 67-81% dintre copiii autiști sunt și
deficienți mintali, deficiență care este stabilă de-a lungul anilor, cu sau fără ameliorarea
problemelor comportamentale. Este de asemenea cunoscut faptul că gradul autismului,
competența în domeniul limbajului și prognosticul variază și în funcție de nivelul
intelectual.
Pentru a diagnostica drept autist un individ cu deficiență mintală severă sau profundă,
trebuie realizată însă o evaluare extrem de precisă a prezenței deficitelor sociale și de
comunicare ale subi ectului relative la nivelul intelectual general al acestuia, deoarece
simpla prezență a manierismelor și a comportamentelor stereotipe (foarte frecvente la
subiecții deficienți mintali) nu stabilește un diag nostic de autism.

1.3. Autismul și sindromul Rett
Sindromul Rett este o tulburare descrisa până în prezent doar la subiecți de gen feminin,
având cauze încă incerte. Tulburarea se caracterizează în mod tipic printr-o dezvoltare
inițială aparent normală sau aproape normală, urmată de o pierdere parțiala sau completă
a limbajului și a capacității de folosire a mâinilor, asociată cu o încetinire a dezvoltării

craniene. În mod obișnuit simptomele survin între 7 și 24 luni. Pierderea motricitatii
voluntare a mâinilor, mișcările stereotipe de torsiune a mâinilor (element de similaritate
cu autismul), hiperventilația, o absență aproape constantă a controlului sfincterian sunt
extrem de tipice pentru această tulburare.
Dezvoltarea socială și cea a jocului stagnează încă din primii 2-3 ani, dar interesul social
se conservă (spre deosebire de autism). În mod tipic acești copii păstrează un gen de
"surâs social", putând apare două copilării, se observă deseori o ataxie a trunchiului și
apraxie, asociate cu o scolioză sau o cifo-scolioză si uneori de mișcări coreo-atatozice.
Se poate manifesta și o rigiditate spastică, mai marcata in general Ia membrele
inferioare.
Tulburarea presupune în majoritatea cazurilor o deficiență mintală severă, fiind însoțită
deseori de crize epileptice, apărute de obicei înainte de 8 ani.
Automutilările deliberate și preocupările stereotipe complexe sunt rare în cadrul acestei
tulburări, contrar a ceea ce se observă în autism.

1.4. Autismul atipic
Este vorba de o tulburare pervasivă de dezvoltare care diferă de autismul infantil prin
vârsta de debut sau prin faptul că nu răspunde la ansamblul celor trei grupuri criteriale
ale diagnosticului de autism. Astfel, fie anomaliile sau alterările de dezvoltare se
manifestă după vârsta de 3 ani, fie manifestările patologice nu sunt suficiențe pentru a fi
relevante pentru unul dintre cele trei domenii psihopatologice definitorii pentru
diagnosticul de autism. Această ultimă atipicitate este în mod special frecventă la copiii
care prezintă o deficiență mintală profundă (la acești copii este dificilă evidențierea
comportamentelor anormale specifice cerute de diagnosticul de autism). Ea se observă și
în cazul copiilor cu o tulburare severă de achiziție a limbajului receptiv; unii dintre
aceștia prezintă, într-adevăr, simptome sociale, emoționale și comportamentale care se
întrepătrund cu ceie caracteristice autismului.

1.5. Autismul și alte tulburări dezintegrative ale copilăriei
Heller propunea termenul de demență infantilă, care actualmente a devenit tulburarea
dezintegrativă a copilăriei. Este vorba de tulburări pervasive de dezvoltare (altele decât
sindromul Rett), caracterizate prin prezența unei perioade de dezvoltare perfect normale,
urmată de o pierdere manifestă, în câteva luni, a per formanțelor achiziționate anterior, în
mai multe domenii ale dezvoltării în același timp, apar anomalii caracteristice ale
comunicării, ale funcționării sociale, ale comportamentului adaptativ, deseori pierderea
controlului sfincterian și uneori deteriorarea contro lului motor. Apariția tulburării este
deseori precedată de simptome prodromice destul de imprecise: copilul devine iritabil,
ostil, anxios și hiperactiv, aceste simptome fiind urmate de o sărăcire și apoi de pierderea
vorbirii și a limbajului și de o dezorganizare compor tamentală. Se remarcă o pierdere a
interesului general pentru mediul înconjurător, apariția conduitelor stereotipe și
repetitive și o alterare de tip autist a interacțiunilor sociale și a comunicării.
În unele cazuri, pierderea achizițiilor progresează lent (în special când tulburarea este
asociată unei afecțiuni neurologice progresive), Dar, cel mai adesea, se observă o
regresie, timp de mai multe luni, apoi o stabilizare, urmată de o recuperare parțială.
Prognosticul este, în general, nefavorabil, majoritatea subiecților rămânând cu un retard
sever.
Asemănările cu tipologia, descrisă în cazul autismului sunt
destul de pregnante, realizarea unui diagnostic diferențial precis fiind deseori dificilă;
ceea ce este cunoscut, este faptul că în cazul acestor tulburări dezintegrative, există o
rată crescută a anomaliilor electroencefalografice similare cu cele din autism, iar
majoritatea sunt atribuite unei encefalopatii cu toate că, de multe ori, aspectele medi cale
specifice care sunt răspunzătoare de regresia amintită nu suntidentificabile.

1.6. Autismul și tulburarea semantic-pragmatică

Tulburarea semantic-pragmatică, discutată pentru prima dată de către Rapin și Allen, se
referă la un grup de copii cu probleme severe de limbaj, dificil de înscris în alte categorii
diagnostice. S-a constatat prezența la acești copii a problemelor de comprehensiune, a
ecolaliei, a deficitelor de concepere verbală și a inabilitătii de folosire a gesturilor. În
ciuda unor asemănări evidente, majoritatea specia liștilor în domeniul terapiei limbajului
au insistat asupra faptului că acești copii nu sunt autiști.

1.7. Autismul și sindromul Asperger
Observațiile realizate de Hans Asperger (1944) asupra unui grup de copii americani,
considerați a prezenta o "'psihopatie autistă", și diferențele simptomatologie dintre
aceștia și subiecții diagnosticați ca autiști de către Kanner i-au determinat pe specialiști
să-și pună întrebări legate de posibilitatea descrierii unui grup de copii ca o subgrupă
specială în cadrul spectrului autistic. Termenul ''sindromul Asperger" a fost utilizat
pentru prima dată de Lorna Wing (1981) care a introdus diagnosticul în încercarea de a
dobândi recunoașterea acelor persoane autiste, ale căror tulburări nu se potriveau în
totalitate cu cele descrise de Kanner. Ea a prezentat o lista de criterii diagnostice bazate
pe afirmațiile lui Asperger:
1. limbajul — dobândit fără întârziere, dar cu conținut bizar, stereotip;
2. comunicarea non-verbală- slaba expresivitate facială, voce monotonă, gestică
inadecvată;
3. interacțiunile sociale – nu sunt reciproce, se remarcă absența empatiei;
4. rezistența la schimbare – preferința pentru activități repetitive;
5. coordonarea motorie – posturi bizare, mișcări grosiere neîndemânatice, uneori
stereotipii;
6. abilitățile și interesele – capacitatea de a memora cifre, nume, în general serii.
În afara acestor trăsături, Asperger subliniază predominanța sindromului la subiecți de

gen masculin și faptul că, rareori, acesta este recunoscut înainte de primii trei ani de
viață. Lorna Wing a modificat aceste criterii, în funcție de propria sa experiența clinică.
aducând unele modificări:
întârzierea apariției limbajului- doar la jumătate din grupul
considerat de Wing ca având sindrom Asperger limbajul s-a
dezvoltat la vârsta normală;
dezvoltare timpurie – copilul poate prezenta comportamente
bizare înainte de 3 ani;
creativitate – Wing afirmă că acești copii nu sunt creativi; nu se poate spune că
sunt "originali", ci mai degrabă gândirea lor este inadecvată.
Cercetările menționate au sugerat că diferențele între autismul kannerian și sindromul
Asperger ar putea fi distinse doar prin gradul de severitate. Interesul Lornei Wing pentru
sindromul Asperger era de ordin pragmatic; criteriile sale de diagnostic au fost utile
pentru cazurile ale căror simptome nu corespundeau în totalitate cu cele existente în
DSM-III. Pentru Wing, sindromul Asperger constituia o posibilitate de extindere a
spectrului autistic la o scrie de grade ale tulburării, nerecunoscute înainte.
Ca urmare, unii cliniciani au adoptat denumirea de sindrom Asperger, considerând-o de
utilite practică. Alți autori au relevat cinci trăsături ale subiecților cu sindrom Asperger:
1. limbaj – manierist, stereotip, aprozodic;
2.comunicare non-verbală deficitară;
3.interacțiune socială- bizară, lipsa empatiei;
4. interese – activități repetitive sau abilități neobișnuite;
5. mișcări- neîndemânatice sau stereotipe.
Gillberg (1989) adăuga celor cinci criterii încă unul și anume tendința subiectului de a
impune rutina sau atașamentul special pentru un anumit obiect ca linie directoare pentru
întreaga viață.

Szatmari (1989) a sugerat următoarele criterii de diagnostic pentru acest sindrom:
1. – Solitudine – două din:
– absența unor prieteni apropiați;
– evitarea celorlalți;
– absența interesului de a-și face prieteni;
– însingurarea;
2. Interacțiuni sociale deficitare – unul din:
– apropierea de alții doar pentru a-și satisface propriile trebuințe;
-abordare socială neîndemânatică;
-răspunsuri unilaterale;
dificultăți de percepere a sentimentelor altora;
detașare de sentimentele altora.
3. Comunicare non-verbală deficitară- unul din:
-expresie facială limitată;
– incapacitate de a "citi" emoții din expresii faciale;
– incapacitate ele a transmite mesaje prin priviri;
refuzul de a-i privi pe alții;
nefolosirea mâinilor;
gesturi neîndemânatice;
apropierea excesivă de ceilalți.
4. Limbaj bizar – două din:
inflexiuni anormale;
vorbire în exces sau în monosilabe;

absența coeziunii în conversație;
folosire idiosincratica a cuvintelor:
vorbire repetitivă.