Subiectul nr. 1 Noțiunea, obiectul, sarcinile criminalisticii: 1. Noțiunea criminalisticii 2. Obiectul criminalisticii 3. Principiile criminalisticii… [623820]

Odagiu Iurie Nestor Sergiu
CRIMINALISTICA
Note de curs
1

2

Subiectul nr. 1 Noțiunea, obiectul, sarcinile criminalisticii:
1. Noțiunea criminalisticii
2. Obiectul criminalisticii
3. Principiile criminalisticii
1. Noțiunea criminalisticii
Criminalistica este știința despre legitățile apariției, acumulării,
examinării, aprecierii și folosirii probelor, cât și despre mecanismul
infracțiunii, participanții la infracțiune, elaborarea și aplicarea în
legătură cu aceasta a metodelor și mijloacelor de descoperire și
preîntâmpinare a infracțiunilor.
2. Obiectul criminalisticii
Obiectul criminalisticii îl constituie legitățile realității
obiective, cunoașterea cărora este necesară pentru căutarea cu succes
și preîntâmpinarea infracțiunilor.
Aceste legități ale realității obiective sânt clasificate în trei
grupe:
I)Legitățile apariției și dezvoltării legăturilor și relațiilor în
mecanismul infracțiunii: legătura între acțiune (inacțiune) și rezultat
(consecințe), repetarea acțiunii în situații similare, stereotipul
comportării subiectului infracțiunii…
II) Legitățile infracțiunii, conceperea în realizarea metodei de
săvârșire și camuflare a infracțiunii, legătura mijlocului de săvârșire cu
personalitatea infractorului, dependența mijlocului de săvârșire a
infracțiunii de circumstanțele concrete de săvârșire…
III) Legitățile apariției și decurgerii fenomenelor legate de
infracțiune care au importanță la cercetare: conspirativitatea pregătirii
în vederea săvârșirii infracțiunii, alegerea mijlocului și metodei de
comitere, cunoașterea obiectului atentării criminale…
Criminalistica ca știință are ca obiecte de studiu faptele,
fenomenele, procesele în care se depistează prezența următoarelor
elemente indicate: activitatea criminală, activitatea de depistare,
descoperire și cercetare a infracțiunilor, obiecte materiale reținute ca
corpuri delicte în cazurile penale, procesele de formare și depunere a
declarațiilor de către martori, bănuiți, învinuiți, procedeele tactice de
obținere a acestor declarații veridice…
3. Sarcinile criminalisticii
3

Sarcina generală a criminalisticii o constituie acordarea
ajutorului intelectual organelor de apărare a normelor de drept în lupta
cu criminalitatea.
Ca sarcini concrete ale criminalității sânt enumerate
următoarele:
– cunoașterea mai profundă în continuare a legităților obiective care
formează obiectul criminalisticii, dezvoltarea teoriei generale a
criminalisticii, dezvoltarea teoriilor particulare ale criminalisticii,
elaborarea metodelor, mijloacelor, procedeelor și recomandărilor noi
la descoperirea, cercetarea și preîntâmpinarea infracțiunilor;
– elaborarea și înnoirea asigurării tehnico-criminalistice a cercetării
infracțiunilor prin folosirea performanțelor obținute în științele
tehnice, fizice, chimice, biologice, umanitare…;
– elaborarea mijloacelor și metodelor de preîntâmpinare a
infracțiunilor;
– cunoașterea, studierea performanțelor și succeselor atinse de
criminaliștii de peste hotare și a practicii criminalistice internaționale.
Subiectul nr. 2 Sistemul criminalisticii

Sistemul criminalisticii îl constituie un complex interdependent
de comportamente sau părți .
Sistemul criminalității este compus din 4 componente:
1)Teoria generală a criminalisticii;
2)Tehnica criminalistică;
3)Tactica criminalisticii;
4)Metodica criminalistică (metodica cercetării și preîntâmpinării
anumitor tipuri de infracțiuni).
1)Teoria generală a criminalisticii – un sistem de principii,
concepții teoretice, categorii, noțiuni, metode, definiții și termeni
care reflectă obiectul criminalisticii, legăturile lui interne și
externe . Teoria generală este baza metodologică a criminalisticii
.și cuprinde:
-știința criminalistică și teoriile particulare care reflectă
rezultatele cunoașterii legităților obiective ale realității,
formează obiectul criminalisticii, care servesc ca temei
4

științific pentru elaborarea mijloacelor criminalistice,
procedeelor, recomandărilor;
-cunoașterea limbajului criminalistic – sistem de noțiuni,
definiții, termeni și semne convenționale cu care se
operează în activitatea criminalistică și de urmărire
penală(cercetarea infracțiunilor).
-cunoașterea metodelor criminalisticii și aplicarea lor în
activitatea practică ( criminalistică).
2) Tehnica criminalistică – compartiment al criminalisticii care
cuprinde în sine recomandările științifice de aplicare a metodelor și
mijloacelor, tehnice destinate acumulării și examinării probelor și
efectuării altor măsuri de descoperire și preîntâmpinare a
infracțiunilor.
Mijloacele, metodele, procedeele tehnicii criminalistice se
fundamentează pe științele tehnice, umanitare și de drept, aplicate în
lupta contra criminalității. Tehnica criminalistică conține așa domenii
ca: gabitologia judiciară, balistica judiciară, metode și mijloace
tehnico-criminalistice, fotografia judiciară, cercetarea documentelor,
cercetarea scrisului…
3) Tactica criminalistică – sistem de legități științifice, bazate pe
recomandările referitoare la organizarea și planificarea cercetării
infracțiunii, stabilirea recomandărilor și metodelor de comportare a
persoanelor implicate în cercetarea infracțiunii.
Tactica criminalistică are ca scop aplicarea cât mai eficientă în
procesul cercetării infracțiunilor, a procedeelor tactice de efectuare a
actelor de urmărire penală, recomandă aplicarea anumitor mijloace
tehnico-criminalistice la efectuarea acestora, de aceea tactica și tehnica
criminalistică păstrează legătura între ele.
4 ) Metodica criminalistică – metodica cercetării și preîntâmpinării
anumitor tipuri de infracțiuni include în sine legitățile științifice,
indicațiile, și recomandațiile metodologice la cercetarea omorurilor,
furturilor, tâlhăriilor, escrocheriilor, accidentelor rutiere…
Metodica criminalistică este strâns legată cu tehnica și tactica
criminalistică, deoarece aplică cunoștințele acestora la cercetarea
infracțiunilor concrete…
5

Subiectul nr. 3 Funcțiile, izvoarele și principiile criminalisticii
1.Funcțiile de bază ale criminalisticii;
2.Izvoarele criminalisticii;
3.Principiile criminalisticii.
1. În cercetările științifice criminalistice se realizează trei funcții:
1)Funcția de cunoaștere;
2)Funcția constructivă – elaborarea ți înnoirea mijloacelor
criminalistice practice de cercetare;
3)Aplicarea în practică a elaborărilor și descoperirilor criminalistice
noi.
2. Izvoarele criminalisticii – legile și actele normative care
reglementează lupta cu criminalitatea, sferele de activitate și relațiile
studiate în procedura penală și dreptul penal, datele statisticii judiciare,
evidențelor criminalistice și statisticilor generale, materialele dosarelor
penale, controalelor efectuate de organele de drept, documentele
practicii procuraturii, expertizei judiciare, practicii de urmărire penală,
bibliografia cu caracter teoretico-științific, experiența de cercetare a
inacțiunilor.
3. Principiile criminalisticii:
obiectivității
fermității,
legalității,
operativității,
conspirativității
prezumției de nevinovăție,
orice infracțiune lasă urme,
timpul după infracțiune decurge în favoarea infractorului.
Subiectul nr. 4 Metodele criminalisticii
1. Definiția metodei,
2. Caracteristica metodelor general științifice,
3. Caracteristica metodelor speciale,
4. Criterii de aplicare a metodelor criminalisticii .
1. Metodele criminalisticii sânt mijloace de soluționare a
sarcinilor științifice în procesul cercetărilor criminalistice teoretice și
aplicațiilor practice. Metodele elaborate și aplicate de către
6

criminalistică sânt foarte diverse și pot fi clasificate după diferite
criterii logice.
2. După criteriul generalității metodele criminalisticii pot fi
distribuite în general științifice și speciale.
Metodele general științifice sânt aplicabile în toate ramurile de
știință și sferele de activitate practică. La acestea pot fi atribuite:
I. Metodele raționale de percepere : 1. Observarea –
perceperea oricărui obiect, fenomen, proces cu scopul de al cunoaște.
În criminalistică obiectele observării pot fi elementele anturajului
locului infracțiunii, semnalmentele exterioare ale persoanelor, semnele
și caracteristicele de identificare, starea emoțională a persoanelor
implicate ca martori, părți vătămate, infractori etc.; 2. Descrierea – se
indică la semnele obiectelor, fiind un mijloc de fixare a informației
observate; 3. Compararea (juxtapunere, contrapunerea, suprapunerea
calităților și semnelor a două sau mai multe obiecte). Obiecte ale
comparării pot fi urmele formă, urmele materie, informații memorate,
rezultatele unor acțiuni și experimente. 4. Experimentul –
reconstituirea fenomenului, evenimentului pentru cunoașterea
legităților lui și comparării cu alte fenomene, evenimente similare.
Prin experimente se creează metodici de cercetare a urmelor, se
elaborează procedee tactice ale unor acte de urmărire penală, se
stabilesc cele mai efective metodologii de cercetare a unor tipuri de
infracțiuni. 5. Modelarea – constă în schimbarea obiectului original cu
un model special confecționat (construit). Acestea pot fi modele de
obiecte, sisteme, procese cu care se fac examinările necesare, iar
rezultatele sânt extrapolate la original. Genurile de modelare pot fi
diferite. În criminalistică pot fi aplicate așa genuri de modelare ca:
memorial, fizic, matematic etc.
II. Metodele logice : 1).analiza, 2)sinteza, 3) inducția, 4)
deducția, 5) ipoteza, 6) analogia.
III. Metodele matematice . 1) măsurarea – obiectele măsurării
în criminalistică pot fi diferite caracteristici fizice ale obiectelor,
fenomenelor, proceselor (greutatea, volumul, temperatura, secvențele
de timp, viteză etc.); 2) Calcularea – metodă care stabilește parametrii
necesari la efectuarea modelării matematice; 3) Calcule geometrice –
această metodă este necesară pentru întocmirea schițelor, schemelor și
este strâns legată cu măsurarea. 4) Modelarea matematică – modelarea
7

condițiilor în care decurg procesele și fenomenele cu ajutorul
calculelor matematice specifice.
IV. Metode cibernetice o grupă nouă de metode general
științifice care activ încep a fi aplicate în criminalistică și permit
efectuarea căutării electronice a informației necesare cât și prelucrarea
ei, modelarea la computer.
3. Caracteristica metodelor speciale de cunoaștere în
criminalistică.
Metodele speciale sânt acele metode, sfera aplicării cărora se
limitează la unul sau câteva domenii ale științei. Sistemul metodelor
speciale este compus din două grupe.
I. Metode special criminalistice – metode elaborate inițial de
către știința criminalistică și aparțin exclusiv acesteia (identificarea
criminalistică, dactiloscopia, planificarea acțiunilor de urmărire,
organizarea cercetării infracțiunilor).
II. Metode speciale împrumutate de la alte științe care sunt
aplicate pentru rezolvarea unor sarcini criminalistice sau aplicate fără a
fi modificate. La acestea se atribuie metodele fizice, chimice destinate
cercetării structurale de conținut a unor materiale și componenți;
metodele biologice aplicate la cercetarea obiectelor de proveniență
biologică; metodele antropometrice și antropologice aplicate la
stabilirea persoanei după resturi osoase, descrierea după
semnalmentele exterioare a persoanei întru căutarea ei și elaborarea
criteriilor de recunoaștere după aceste descrieri; metode sociologice
aplicate pentru evidențierea și cunoașterea cauzelor și condițiilor care
favorizează săvârșirea și camuflarea infracțiunilor, analiza metodelor
de comitere a infracțiunilor, strângerea informației despre randamentul
anumitor procedee tactice recomandații; metode psihologice aplicate la
elaborarea procedeelor și combinațiilor tactice.
4. Criterii de aplicare a metodelor în criminalistică .
I. Valoarea științifică a metodei – temeiul științific și
obiectivitatea datelor obținute, exactitatea și concretența lor;
II. Securitatea metodei – aplicarea metodei să nu devină un
izvor de pericol pentru viața, sănătatea persoanei și a proprietății sale.
III. Legalitatea și etica metodei. Ca obiecte ale examinării în
criminalistică și procedură penală sânt nu numai bunurile, uneltele,
urmele dar și persoanele de aceea trebuie să fie aplicate asemenea
8

metode criminalistice care corespund principiilor constituționale de
legalitate, criteriilor morale ale societății.
IV. Eficacitatea (randamentul) să conducă la soluționarea cu
succes a sarcinilor criminalisticii.
Subiectul nr. 5 Legătura criminalisticii cu alte științe
1.Legătura criminalisticii cu știința dreptului procesual
penal;
2.Legătura criminalisticii cu știința dreptului penal;
3.Legătura criminalisticii cu alte științe juridice.
4.Legătura criminalisticii cu alte științe nejuridice.
1.Cea mai strânsă legătură știința criminalistică o are cu știința
dreptului procesual penal, mai ales cu acele compartimente legate de
teoria probațiunii și forma procesuală de efectuare a actelor de
urmărire penală și de judecată.
Știința procesual penală stabilește limitele și condițiile de
aplicare a recomandărilor criminalistice în sfera efectuării justiției,
competența unor participanți la proces referitoare la aplicarea
metodelor și mijloacelor tehnice criminalistice și procedeelor,
combinațiilor, operațiilor tactice de cercetare a unor tipuri de
infracțiuni.
2. Legătură strânsă este stabilită între știința criminalistică și
știința dreptului penal. Fără stabilirea semnelor infracțiunii,
elementelor componenței de infracțiune care se conțin în dreptul penal,
nu există posibilitatea elaborării metodicelor de cercetare a unor tipuri
de infracțiuni, deoarece înainte de stabilirea tuturor circumstanțelor
infracțiunii este necesar de a cunoaște elementele și semnele ei.
3. Știința criminalistică se află în legătură cu știința dreptului
constituțional, dreptului administrativ, activitatea administrativă a
organelor de interne deoarece acestea studiază structura și organizarea
organelor de interne, procuratură, judecată, care sunt implicate la
general în organizarea cercetării infracțiunilor.
4. În baza categoriilor filosofice este construită și elaborată
teoria generală a criminalisticii, este format sistemul de metode ale ei,
deci se observă legătura științei criminalistice cu filozofia. Etica –
știința despre morală, comportament și sistemul de norme morale în
societate stabilește legătură cu criminalistica la rezolvarea diferitor
9

probleme legate comportamentul lucrătorului operativ, ofițerului de
urmărire penală… în anumite situații ale procesului de probațiune,
descoperire, examinare, ridicare, fixare a probelor. Legătura
criminalisticii cu logica se observă în faptul că în criminalistică sunt
aplicate procedeele logice de gândire la cea mai largă scară.
Criminalistica are legături strânse cu chimia, fizica, medicina legală,
psihiatria judiciară. Toate aceste științe sânt unite de un scop – lupta cu
criminalitatea, iar în unele cazuri obiectul comun de cercetare sau
aceleași metode și mijloace aplicate la cercetare.
Subiectul nr. 6 Identificarea criminalistică
1. Noțiunea identificării criminalistice;
2. Condițiile identificării criminalistice;
3. Obiectele identificării criminalistice;
4. Formele de reflectare a informațiilor
identificatorii;
5. Formele identificării criminalistice.
1. Identificarea criminalistică este un proces de stabilire a
individualității perfecte a unui obiect, fenomen, proces, persoană după
o totalitate de semne generale și individuale efectuat cu scopul de a
stabili dacă obiectul, persoana, fenomenul, procesul este identic.
Identificare – stabilirea identității unei persoane, obiect, fenomen sau
deosebirea lui de celelalte persoane obiecte fenomene asemănătoare.
Prin cuvântul “identic” se înțelege coincidența întru totul cu ceva sau
cu cineva, întocmai (DEX).
2. Condițiile de bază ale identificării criminalistice sunt:
Prezența semnelor identificatorii stabile la obiectul supus
procesului de identificare;
Efectuarea identificării după reflecțiile acestor semne
identificatorii;
Realizarea identificării criminalistice în cadrul procesului penal (în
procesul de descoperire și cercetare a infracțiunii).
3. În procesul identificării sânt implicate două tipuri de obiecte:
I. Obiectul de identificat – obiectul căruia i se constată
identitatea;
II. Obiectul identificator – obiectul cu ajutorul căruia se constată
identitatea.
10

Obiectul de identificat este unic, pe când obiecte identificatorii
pot fi mai multe (modele de comparație). Obiectele identificatorii pot
fi de proveniență cunoscută și necunoscută.
4. În teoria și practica criminalistică sânt cunoscute două
forme de reflectare a informației: material-fixată și memorial fixată
(psihofiziologică). Forma material fixată de reflectare a informației
presupune o reflectare a semnelor obiectului ce formează urma pe alte
materiale sau obiecte primitoare de urmă (urme de încălțăminte, urme
de degete, urmele mijloacelor de transport), cât și fixarea material
ilustrativă (imaginile foto, video) a cadavrelor, persoanelor,
încăperilor, documentelor etc. Forma memorial fixată poartă un
caracter subiectiv și constă în memorizarea unei anumite imagini de
către o persoană, iar apoi încercarea de a recunoaște acest obiect ori
persoană după anumite semne, calități (memorarea înfățișării
infractorului de către martor și prezentarea ulterioară spre
recunoaștere).
5. Identificarea criminalistică poate fi efectuată în două forme:
procesuală și “extra – procesuală”. Forma procesuală de identificare
este efectuată sub formă de expertiză judiciară sau prezentate spre
recunoaștere sau în cadrul altor acțiuni de urmărire penală. Rezultatele
acestei identificări sânt consemnate în rapoartele de expertiză și
procesele verbale ale acțiunilor de urmărire penală, căpătând valoarea
de probe. Identificarea “extra – procesuală” este efectuată de către
ofițer de urmărire penală în procesul cercetărilor, perchezițiilor,
ridicărilor, rezultatul acesteia neavînd valoare probantă. Aceasta are
rolul de operațiuni de gândire îndreptate la obținerea probelor. La
forma “extra-procesuală” se referă și identificarea efectuată în scopuri
operative de investigație, concluziile prealabile ale specialistului etc.
Subiectul nr. 7 Genurile identificării criminalistice.
Stabilirea apartenenței de grup
1.Genurile identificării
2.Noțiunea semnului identificator
3.Clasificarea semnelor identificatorii
4.Caracteristica stabilirii apartenenței de grup
1. În știința criminalistică sânt cunoscute patru genuri de
identificare:
11

-după reflectarea material – fixată a semnelor;
-stabilirea întregului după părți;
-identificarea după imaginea memorial fixată;
-identificarea după descrierea caracteristicilor (semnelor).
2. Semn (caracteristica, indice) identificator – semn de
individualizare ce aparține obiectului identificator și folosirea acestuia
în scopul identificării. Pentru ca un indice să devină identificator el
trebuie să corespundă următoarelor cerințe:
a) să fie specific, arătând la o calitate concretă a
obiectului de identificat, la individualitatea acestuia;
b) să fie expresiv – posibilitatea de a se reflecta
stabil și permanent;
c) să fie relativ stabil.
3 . Semnele de identificare pot fi clasificate :
a)după subiect: generale și particulare;
b)după caracter: calitative și cantitative;
c)după importanță în procesul identificării: de diferențiere
și de identificare;
d)după calitatea în timp: stabile și relativ stabile;
e)după natură: întâmplătoare și obiectiv obligatoriu;
f)după multitudinea obiectelor: generice(de grup) și de
individualizare ;
g)după legătura cu alte semne: dependente și independente;
h)după apariție: propriu și obținută.
4. Stabilirea apartenenței de grup al obiectului permite
stabilirea apartenenței lui la un anumit gen, clasă, tip, deci apartenența
la o multitudine de obiecte asemănătoare (de același gen, din aceeași
grupă). Stabilirea apartenenței de grup a obiectului se efectuează după
semnele generale, care sânt caracteristice tuturor acestor obiecte.
Apartenența de grup se efectuiază în următoarele scopuri:
a)stabilirea naturii unei substanțe necunoscute;
b)stabilirea distanței și tipului obiectului;
c)atribuirea obiectului la o grupă concretă de obiecte,
substanțe;
d)stabilirea izvorului de apartenență a obiectului sau
metodei de confecționare.
12

Subiectul nr. 8 Diagnostica criminalistică
1. Noțiunea și caracteristica diagnosticii
criminalistice
2. Scopurile examinărilor diagnostice
3. Categoriile examinărilor diagnostice
1. Diagnostica criminalistică – stabilirea de către persoană a
esenței oricărui fapt, fenomen, eveniment, circumstanță, semn al
obiectului care nu este legată cu identificarea sau stabilirea
apartenenței de grup în scopul rezolvării în continuare a problemelor
de urmărire penală.
Diagnostica criminalistică se bazează pe cunoașterea semnelor
obiectului indiferent dacă se cercetează însuși și obiectul sau
reflectările sale. Se acordă atenție deosebită laturii informaționale ale
semnelor. La efectuarea examinărilor diagnosticale ca metodă de bază
este compararea după analogie.
Examinarea diagnostică spre stabilirea semnelor,
caracteristicilor obiectului, care permit stabilirea stării în trecut a
obiectului, stabilirea consecutivității formării urmelor în scopul –
stabilirii consecutivității acțiunilor .
2. Examinarea diagnostică se efectuiază în următoarele
scopuri:
a)pentru examinarea circumstanțelor în care s-au desfășurat
acțiunile criminale;
b)pentru stabilirea legăturii cauzale între fapte, acțiuni,
consecințe;
3. Examinările diagnostice pot fi distribuite în trei categorii:
a)stabilirea caracteristicilor și stării obiectului prin
cercetarea nemijlocită a lui;
b)caracteristicile și starea obiectului vor fi stabilite după
reflectările sale materiale;
c)diagnosticarea integrală – analiza situației la general.
Subiectul nr. 9 Bazele tehnicii criminalistice
1. Noțiunea tehnicii criminalistice
2. Domeniile tehnicii criminalistice
13

3. Conținutul tehnicii criminalistice
4. Clasificarea metodelor și mijloacelor
tehnicii criminalistice
5. Direcțiile de aplicare a tehnicii
criminalistice
6. Condițiile folosirii tehnicii criminalistice
7. Subiecții care folosesc tehnica
criminalistică
1. Tehnica criminalistică – comportament al criminalisticii care
conține metode și procedee științific documentate de științele fizice și
tehnice aplicate la descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea,
interpretarea urmelor materiale ale infracțiunilor cât și prevenirea lor.
2. Ținând cont de obiectele tehnicii criminalistice , tipurile de
urme, particularitățile formării urmelor, sarcinile criminalisticii,
tehnica criminalistică este distribuită la rândul sau în următoarele
ramuri:
a)bazele tehnicii criminalistice;
b)fotografia judiciară, video-filmul judiciar;
c)traseologia judiciară;
d)balistica judiciară;
e)cercetarea criminalistică a scrisului de mină și a
documentelor;
f)gabitologia judiciară
g)evidențele criminalistice
Ca ramuri în curs de dezvoltare a tehnicii criminalistice pot fi
menționate cercetarea olfactivă (identificarea după miros) și vocalo-
grafia (identificarea după voce).
3. Conținutul tehnicii criminalistice este constituit din:
a)mijloacele criminalistice proprii;
b)metodele, procedeele de aplicare a acestor mijloace și
metodele de soluționare cu ajutorul acestora a sarcinilor
tehnico-criminalistice.
4. În dependență de izvorul apariției și gradul de adoptare la
necesitățile justiției, metodele și mijloacele tehnico-criminalistice pot
fi distribuite în trei grupe:
14

a)metode și mijloace special elaborate pentru descoperirea si
examinarea informației cu caracter probatoriu și operativ;
b)metode și mijloace împrumutate de criminalistica din alte
ramuri de știință și tehnică, adoptate între soluționarea
sarcinilor tehnico-criminalistice;
c)metode și mijloace împrumutate din alte ramuri de știință și
tehnică care sânt aplicate direct în criminalistică fără a suferi
modificări de adaptare.
5. Direcțiile principale de aplicare a tehnicii criminalistice spre
preîntâmpinarea infracțiunilor sânt următoarele:
a)descoperirea condițiilor ce favorizează săvârșirea
infracțiunilor;
b)formarea condițiilor care ar permite identificarea rapidă a
persoanelor care comit infracțiunea;
c)elaborarea și implementarea mijloacelor criminalistice care
ar împiedica atingerea scopurilor criminale de către
infractori;
d)elaborarea mijloacelor de urmare a infractorilor.
6. Aplicarea tehnicii criminalistice trebuie să corespundă
următoarelor condiții:
a)accepabilitatea socială și tehnică: corespunderea cu normele
eticii, securitatea și eficacitatea aplicării;
b)legalitatea aplicării: prezența temeiurilor juridice;
respectarea normelor și formelor procesuale; oformarea
procesuală a aplicării tehnicii criminalistice.
7. Subiecții ce aplică tehnica criminalistică : conducătorii,
lucrătorii operativi, experții și specialiștii criminaliști a organelor de
ocrotire a normelor de drept.
Subiectul nr. 10 Metode și mijloace de acumulare a urmelor
infracțiunii la efectuarea acțiunilor de anchetă
1.Importanța descoperirii, fixării și ridicării urmelor
2.Mijloace de depistare a urmelor
3.Mijloace de fixare a urmelor
4.Mijloace de ridicare a urmelor
1. Descoperirea urmelor infracțiunii presupune depistarea
urmelor vizibile, relevarea urmelor puțin vizibile sau invizibile.
15

Acestea pot fi urme de mâini, picioare, instrumente de spargere,
mijloace de transport, etc. Pentru relevarea urmelor se aplică diferite
mijloace criminalistice de căutare.
Fixarea urmelor infracțiunii presupune întărirea lor pe obiectul
purtărilor de urmă sau efectuarea mulajelor, copiilor, fotografierea –
cu aplicarea mijloacelor tehnice necesare. Din punct de vedere
procesual prin fixare se subînțelege descrierea urmelor infracțiunii și
altor obiecte în procesul-verbal al acțiunii de urmărire penală (proces-
verbal de cercetare la fața locului, de percheziție, de ridicare).
Ridicarea urmelor infracțiunii și altor obiecte presupune
împachetarea, ambalarea lor, oformarea procesuală pentru anexarea
ulterioară în calitate de probă materială la dosarul penal.
2. Mijloace de depistare (descoperire) a urmelor infracțiunii:
a) mijloace de iluminare – diferite surse de lumină artificială,
care sânt aplicate în caz de insuficiența de lumină sau pentru luminarea
suprafeței obiectelor în corespundere cu necesitățile unor procedee de
fotografiere, înregistrarea video, iluminare (lumină dispersată,
iluminarea sub unghi ascuțit, iluminarea în transparență, etc.).
În calitate de surse de lumină sânt aplicate lanterne, lămpi foto,
faruri, proiectoare, etc.
c)mijloace optice – diferite, unelte de mărire care permit
mărirea limitelor posibilităților obișnuite a ochiului, folosite
la descoperirea și cercetarea probelor materiale de mărime
mică sau a unor părți a lor (lupe, microscoape, binocular,
comparator stereoscopic, electronic, etc.).
d)mijloace de căutare – destinate pentru descoperirea unor
obiecte, cadavre și părți ale lor, metale, etc. La ele se referă
detectorul de metale, senzorii magnetici, analizatori de gaze,
etc.
e)Mijloace de chimice – aplicate la rezolvarea urmelor de
proveniență biologică (soluție ninhidrină de aceton);
3. Procesul de fixare a urmelor infracțiunii se caracterizează
printr-un șir de acțiuni criminalistice. Fixarea presupune stabilirea
precisă a locului depistării crimei, obiectului material de probă,
aprecierea stării sale la momentul depistării, alegerea metodelor și
mijloacelor de fixare a urmelor infracțiunii:
16

1.Mijloace fotografice – aparate de fotografiat de
diferite modele și accesoriile lor(inele prelungitoare,
filtre de lumină…), video-înregistrarea.
2.Mijloace de măsurare – se folosesc pentru stabilirea
caracteristicilor constitutive și mărimilor reale ale
obiectelor fixate(rigle, benzi gradate, șublere, micro-
metre, raportoare, busole…).
3.Materiale pentru realizarea mulajelor și copiilor sânt
folosite în majoritatea cazurilor la fixarea urmelor de
adâncime (gips, ceară, parafină, componenți de
silicon și de cauciuc…) pentru fixarea degetelor
papilare sânt folosite pelicule dactiloscopice, prafuri
magnetice de diferite culori „topaz”, „rubin”,
„malahit”, „sapfir”, „agat”. Acestea fiind folosite la
relevare asigură și fixarea urmelor.
Mijlocul principale de fixare și obligatoriu este descrierea în
procesul verbal al acțiunii de anchetă efectuată (art.163,CPP al RM).
Descrierea trebuie efectuată pe deplin și cu cea mai mare obiectivitate,
precizie și claritate.
4. Mijloacele de ridicare a urmelor infracțiunii. Urmele
infracțiunii depistate și fixate necesită a fi ridicate. Cel mai optimal
mod de ridicare este ridicarea urmei cu întreg obiectul purtător al
acesteia.
Ridicarea ca și fixarea presupune activitatea care implică o
păstrare a urmelor și caracteristicilor lor de identificare, care au
importanță pentru stabilirea adevărului în cauză. În practica organelor
de interne se aplică pe larg trusele criminalistice care includ în sine o
serie de mijloacelor de depistare, fixare și ridicare a urmelor
infracțiunii, iar pentru efectuarea examinărilor prealabile a urmelor la
fața locului sânt aplicate laboratoarele criminalistice mobile, dotate cu
diferite mijloace pentru cercetarea multiplelor tipuri de urme.
Subiectul nr. 11 Fotografia judiciară
1.Noțiunea fotografiei judiciare(criminalistică);
2.Obiectele fotografiei judiciare;
3.Mijloace fotografice;
4.Metodele fotografiei judiciare;
17

5.Genurile fotografiei judiciare;
1. Fotografia judiciară este un compartiment al tehnicii
criminalistice, care conține un sistem de cunoștințe elaborate în baza
mijloacelor fotografice, metode și procedee la cercetarea urmelor
materiale ale infracțiunii în vederea descoperii și preîntâmpinării
infracțiunilor, depistarea și identificarea infractorului.
2. Obiectele fotografice judiciare sânt orice obiecte materiale,
care necesită a fi fixate la efectuarea acțiunilor de urmărire penală,
activităților operative de investigații, examinărilor de laborator…
Acestea pot fi: anturajul și detaliile locului de infracțiune, obiectele-
corpuri delicte, urmele infracțiunii, persoanele etc.
3. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat, complectele de
developare, materiale fotografice (peliculă, hârtie fotosensibilă,
reactive chimice…).
4. Metodele fotografiei judiciare – un cumul de reguli și
recomandări referitoare la alegerea mijloacelor fotografice, condițiilor
de fotografiere și prelucrare a materialelor expuse la fotografiere sau la
efectuarea fotografiilor.
5. După sfera de aplicare, fotografia judiciară poate fi
clasificată în:
-operativa de investigație;
-de urmărire penală;
-de expertiză(examinare).
Reieșind din scopul și sarcinile fotografiei judiciare, aceasta poate fi
divizată în două tipuri:
a)fotografie de fixare(de ilustrare);
b)fotografie de examinare(de laborator);
a)Cu ajutorul lor de ilustrare(fixare) se efectuiază fixarea
obiectelor percepute vizual. Pentru aceasta se folosește cum
tehnica obișnuită(de amator) așa și ca special adaptată pentru
necesități operative. Rezultatele acestei filmări se formează pe
fișă fotografică care se anexează la procesele verbale ale
acțiunilor de urmărire penală sau la materialele ce reflectă
rezultatele operației operativ – investigativă. Fotografiile devin
documente și capătă valoare probantă.
18

b) Fotografie de examinare se aplică la scară largă, la efectuarea
expertizelor materialelor, urmelor, când este necesară fixarea
unor semne latente sau mai puțin vizibile de pe anumite
obiecte.(Fotografia în raze infraroșii; U.V. sau în combinația
cu microscopul). Fotografiile de examinare apar ca mijloace
de ilustrare a procesului de expertiză și se anexează într-o fișă
fotografică la raportul de expertiză.
Subiectul nr. 12 Metodele fotografiei operative (de
ilustrare).
1)Metodele fotografiei operative(de ilustrare);
2)Caracteristica metodelor fotografiei operative .
1. Reieșind din scopul și sarcinile fotografiei operative în
practica criminalistică se aplică metoda panoramică, măsurători
fotografice, fotografii de reproducție, fotografii de semnalmente,
fotografii stereoscopice, macro-fotografii…
2. a)Fotografia panoramică – fotografie efectuată pe segmente
a locului infracțiunii deoarece acest loc nu poate fi cuprins într-o
singură imagine. Fotografiile executate se întrunesc în una singură –
panoramă. Fotografia panoramică poate fi orizontală și verticală.
Fotografia panoramică este efectuată prin două modalități:
-Panorama circulară presupune filmarea obiectului dintr-
un punct (loc). Aparatul de fotografiat este rotit
consecutiv în jurul axei orizontale(panorama orizontală)
sau axei verticale(panorama verticală). Această fotografie
se aplică dacă este necesar să fie fixat un spațiu mai mare
de la o distanță apropiată.
-Panorama liniară presupune mișcarea aparatului de
fotografiat paralel cu locul filmat și la o distanță cât mai
apropiată de aceasta. Se aplică în cazurile dacă pe
fotografie trebuie fixate locuri de lungime mare, dar
înguste sau dacă există necesitatea să se observe unele
detalii în câmpul infracțiunii.
b) Măsurătorile fotografice – asigură primirea (păstrarea)
informației despre mărimea obiectelor fixate pe fotografie sau a unor
detalii ale acestora
19

Fotografia de măsurare se poate efectua cu aparate
stereoscopice. De regulă metoda fotografiei de măsurare se efectuiază
cu ajutorul benzilor, riglelor speciale.
Rigla este instalată alături cu obiectul (detaliul) filmat sau pe suprafața
acestuia. Tipul scării(rigla, banda, patrulater) este aleasă în dependență
de particularitățile obiectului și scopul lucrării.
-rigla este folosită pentru fixarea mărimii unor obiecte nu
prea mari. Rigla se instalează la nivelul obiectului pe
același plan lîngă detaliile mai importante ale acestuia.
Banda metrică(scara în adâncime) se aplică la fotografierea
unor porțiuni mai mari de teren sau încăperi, când în fotografie este
necesitatea stabilirii mărimilor și anturajului obiectelor ce se află în
spațiul infracțional la distanțe diferite de aparatul de fotografiat. În
calitate de scară este folosită banda metrică sau o fâșie de hârtie
gradată. După unitățile benzii și distanța focală a obiectivului există
posibilitatea stabilirii mărimii obiectelor ilustrate în fotografie.
Scara se aplică pentru a fixa mărimea obiectelor nu numai în
adâncimea câmpului infracțional și în lățime. Scara poate fi o foaie cu
mărimea laturilor 25×50 (cm) sau 100 cm. La fotografiere pot fi
aplicate câteva scări de acest tip.
c) Fotografia stereoscopică – metoda care reflectă ilustrația
obiectului în mărime tridimensională (efectul volumului) în spațiu.
După fotografia stereoscopică există posibilitatea stabilirii formei,
mărimii și poziției obiectelor fixate. Această fotografie se aplică
pentru fixarea locurilor incendiilor, exploziilor, accidentelor de aviație
alte tipuri de catastrofe. Se efectuiază cu ajutorul aparatului
stereoscopic.
d) Fotografia de reproducție se aplică pentru obținerea copiilor
obiectelor plane. Se efectuiază cu ajutorul aparatului cu oglinzi sau cu
aparate speciale de reproducție sau prin alte metode.
e) Macro-fotografia – metoda de obținere a ilustrării
fotografice a obiectelor mărunte în mărime naturală sau cu oricare
mărime fără aplicarea microscopului. Pentru aceasta se folosesc
aparatele cu oglinzi și inelele prelungitoare sau burdufuri speciale.
f) Fotografia de semnalmente a persoanelor vii sau a
cadavrelor se efectuiază pentru recunoașterea pe viitor a acestora,
pentru anunțarea în căutare (urmărire) sau pentru alte circumstanțe
20

criminalistice. Obiectul fotografierii trebuie să fie fără căciulă (chipiu),
ochelari. Se efectuiază fotografia din față și din profilul drept. În unele
cazuri se efectuiază fotografierea semiprofilului stâng.
Fotografia de semnalmente a cadavrului se efectuiază la fața
locului sau în sala de expertiză medicală, însă în ambele cazuri după
prelucrarea tenului feței și machierea corespunzătoare. Se fotografiază
ambele profiluri, semiprofilul, din față și unele particularități
individuale. Fotografia de semnalmente reprezintă aproximativ 1/7 din
mărimea naturală.
Subiectul nr. 13 Genurile fotografiei la cercetarea la fața locului
1.Genurile de fotografiere la fața locului;
2.Caracteristica genurilor.
1. Fotografiile executate cu ocazia cercetării la fața locului fac
parte din fotografia judiciară operativă. Prin acestea se fixează locul
faptei și împrejurimile, precum și probele materiale existente în
perimetru locului infracțiunii. Genurile fotografiilor executate la fața
locului sânt următoarele: de orientare, schiță, fotografia obiectelor
principale și fotografia în detaliu.
2. a) Fotografia de orientare cuprinde tabloul general al locului
faptei cu toate împrejurimile sale, încât după ea să se poată face cu
ușurință orientarea în teren. Fotografia de orientare poate fi unitară și
panoramică, cea panoramică la rândul ei poate fi liniară și circulară.
c) Fotografia schiță oglindește locul săvârșirii faptei, cu toate
particularitățile sale, având în prim plan obiectul central al cercetării
criminalistice, adică obiectul asupra căruia a fost îndreptată acțiunea
infractorului. Fotografia schiță poate fi contrară (fixarea locului faptei
din două poziții diametral opuse), încrucișată (fixarea aceluiași loc din
patru extremități ale sale, încât să fie două câte două fotografii
diametral opuse), pe sectoare (fiecare sector va oglindi o parte din
locul faptei).
d)Fotografia obiectelor principale – ca obiecte principale sânt
considerate obiectele corpuri-delicte, cele care au suferit modificări în
rezultatul faptei și toate urmele create cu ocazia săvârșirii infracțiunii.
Aceste obiecte sânt fotografiate în corelație cu obiectele și urmele din
imediata lor apropiere, astfel încât după imaginea fotografică să se
poată stabili poziția lor în raport cu celelalte obiecte.
21

e)Fotografia detaliilor redă detaliile urmelor și obiectelor. Aceasta
poate fi executată prin procedeul fotografierii la scară.
Subiectul nr. 14 Fotografia de examinare
1)Fotografiile sub radiații vizibile
2)Fotografiile sub radiații invizibile
1.Fotografiile sub radiații vizibile sânt de ilustrare, de comparație,
de umbre, de reflexe, de contraste, separatoare de culori și
microfotografia, ultima uneori se realizează și sub radiații invizibile.
Fotografia de ilustrare reprezintă trăsăturile exterioare, generale, a
dimensiunilor și formei probei materiale primite pentru expertiză.
Această fotografie are scopul să fixeze însușirile, proprietățile
obiectului, care sunt perceptibile vizual.
Fotografia de comparație se folosește la identificarea persoanelor
și obiectelor prin studiul comparativ al urmelor lăsate de acestea
cu impresiunile luate în mod experimental.
Fotografia de reflexe se bazează pe capacitatea suprafeței unui
obiect, datorită diferenței sale de netezime, de a reflecta lumina în
mod diferit. Trebuie găsită așezarea cea mai potrivită a izvorului
de lumină, a obiectului cercetat, precum și a aparatului fotografic
față de obiect și izvorul de lumină, încât capacitatea de reflexie să
fie obținută în întregime și fixată pe pelicula fotosensibilă. Această
metodă se folosește la evidențierea scrisului invizibil realizat cu
felurite cerneluri, la descoperirea urmelor de înlăturare a textului
cu anumite soluții chimice sau prin metode fizice.
Fotografia de contraste se bazează pe deosebirea de culoare sau
strălucire și opacitate între zonele vecine ale aceluiași obiect.
Aceasta se aplică frecvent la studiul actelor scrise pentru
evidențierea deosebirilor de densitate a scrisurilor, descoperirea
urmelor invizibile, a scrisului șters prin corodare sau radiere…
Fotografia separatoare de culori se bazează pe deosebirile extrem
de mici dintre nuanțele aceleiași culori, imperceptibile cu ochiul
liber. Separarea culorilor se realizează prin intermediul filtrelor de
lumină și a materialelor fotografice speciale.
2. Fotografia sub raze invizibile se aplică pentru evidențierea și
fixarea invizibilului cu ochiul liber. În examinările criminalistice se
22

aplică fotografierea în raze ultraviolete, infraroșii, Roentgen, gama și
beta.
Fotografia sub raze ultraviolete se realizează prin aplicarea
metodei fluorescenței sau a metodei razelor reflectate, utilizându-
se filtrele corespunzătoare. Prin folosirea metodei fluorescenței,
sub acțiunea razelor ultraviolete, obiectul examinat se luminează
felurit dacă are compoziția chimică diferită, și uniform dacă are
peste tot aceiași compoziție. Prin metoda razelor ultraviolete
reflectate obiectul examinat se luminează cu un izvor obișnuit de
lumină, iar în fața obiectivului este instalat un filtru din sticlă
specială care va permite trecerea numai a razelor ultraviolete.
Fotografia sub raze infraroșii se face cu ajutorul unui izvor
obișnuit de lumină prin folosirea unui filtru ce permite trecerea
razelor infraroșii și reține pe cele vizibile. Aceasta se aplică la
cercetarea actelor falsificate prin ștersături, la cercetarea urmelor
împușcăturii…
Fotografierea cu ajutorul razelor Roentgen, gama și beta se
bazează pe proprietatea lor de penetrare în mod diferit a corpurilor
în funcție de grosime și intensitatea acestora. Acestea se aplica
pentru fotografierea interiorului corpului uman sau animal, iar
radiațiile gama – pentru fotografierea interiorului corpurilor
metalice, precum și la căutarea metalelor ascunse în ziduri etc.
Microfotografia are drept scop evidențierea detaliilor invizibile ale
obiectelor ori substanțelor supuse examinării criminalistice prim
mărirea de mai multe ori cu ajutorul aparatelor optice.
Subiectul nr. 15 Aplicarea înregistrării audio sau video,
fotografiile la efectuarea acțiunilor de urmărire penală.
Înregistrările audio sau video, fotografiile, constituie mijloace de
probă dacă ele conțin date sau indici temeinici privind pregătirea sau
săvîrșirea unei infracțiuni și dacă conținutul lor contribuie la aflarea
adevărului în cauza respectivă (art.164 CPP Republicii Moldova)
Videofilmul se aplică ca mijloc tehnic de fixare a procesului și
rezultatelor acțiunii de urmărire penală. Acesta se recomandă a fi
aplicat pentru fixarea activității persoanelor la cercetarea la fața
locului, percheziție, reconstituire, audiere.
23

La începutul înregistrării ofițerul de urmărire penală se prezintă,
lămurește ce acțiune de urmărire penală va fi efectuată, în care cauză
penală, îi prezintă pe participanți, apoi se fixează procesul și rezultatul
acțiunii de urmărire penală.
La sfârșitul acțiunii de urmărire penală participanții vizionează
înregistrarea și pot aduce observațiile și rectificările considerate de ei
necesare, fapt ce se face mențiune în procesul verbal al acțiunii de
urmărire penală.
Subiectul nr.16 Noțiunea de traseologie. Clasificarea urmelor.
1.Esența traseologiei.
2.Sistemul traseologiei.
3.Esența și însemnătatea traseologiei.
4.Clasificarea urmelor.
1. Traseologia – este o ramură a criminalisticii ce studiază
legitățile formării urmelor care reflectă semnele construcției exterioare
al obiectelor ce au creat aceste urme, mecanismul formării urmelor,
precum și metodele și procedeele depistării, fixării, ridicării, păstrării
și examinării lor în scopul de a stabili tuturor împrejurărilor faptei,
identificării făptuitorului.
2. Sistemul traseologiei include:
a)considerații generale;
b)studierea urmelor formă(de mâini, picioare, dinți, obiectele
folosite la spargere, mijloace de transport);
c)cercetarea obiectelor ca urme ale infracțiunii (aprecierea
stării a diferitor obiecte, stabilirea întregului după părți,
stabilirea izvorului de proveniență a obiectelor după urmele
lăsate de mecanismele acestora).
d)cercetarea substanțelor ca urme a infracțiunii.
3. Drep t urme în traseologie se consideră reflectarea materială pe
diferite obiecte, a semnelor construcții exterioare a altor obiecte
materiale, care au intrat în contact cu primele.
După urme se poate de stabilit:
a) mecanismul de formare (de exemplu interdependența obiectelor);
b) diferite împrejurări a celor întâmplate (de exemplu metoda
pătrunderii în încăpere);
24

c) apartenența de grup(de exemplu tipul mijloacelor de transport după
urmele lăsate de protectoarele roților) ;
d) identitatea obiectului (de exemplu în diverse locuri ale infracțiunii,
urmele digitale sînt lăsate de una și aceeași persoană).
4. Urmele pot fi clasificate în limita a trei grupe mari:
I. “urme de reflecție” – aceste urme reflectă semnele obiectului
creator de urme și mecanismul formării lor (amprente digitale,
urme de forțare, urme de roți, de sînge etc.);
II. “urme obiecte” – obiecte care reflectă caracterul
acțiunilor(lacăte, plombe cu urme de deteriorare, cioburi ale
farurilor etc.);
III. “urme materie” pentru trasecologie aceste urme au o
importanță secundară ele se cercetează pentru a stabili
mecanismul formării lor și a semnelor de grup etc. (particule
de vopsea desprinse de pe mijloacele de transport, stratificare
de pământ, praf etc.)
Subiectul nr. 17 Tipurile de urme în traseologie.
1.Noțiuni generale privind clasificarea urmelor în
traseologie
2.Clasificarea urmelor după izvorul de apariției lor
3.Clasificarea după metoda de formare
4.Clasificarea după gradul de percepție
5.Clasificarea urmelor după mecanismul de influență între
obiecte
6.Clasificarea urmelor în dependență de locul amplasării
1. Urmele se clasifică după diferite criterii. Clasificarea
urmelor permite de a judeca asupra mecanismului de formare, despre
modalitatea săvârșirii anumitor acțiuni, în rezultatul cărora au apărut
aceste urme, deasemenea despre anumite particularități ale obiectelor
creatoare de urme.
2. După izvorul apariției urmele se clasifică în:
a)Urme de om (homeoscopice);
b)Urme de animale;
c)Urme ale mijloacelor de transport;
d)Urme de instrumente de efracție și mecanisme;
25

3. După mecanismul formării și în dependență de puterea de
acțiune și duritatea obiectelor se cunosc:
a) Urme de adâncime se formează în rezultatul deformării obiectului
primitor de urme în cazul când puterea de acțiune și duritatea
obiectului creator de urme sînt capabile să creeze o asemenea
deformare. Particularitățile specifice ale acestor urme sînt: reflectarea
tridimensională în ele a obiectului creator și reprezentarea anumitor
elemente ale aceluiași obiect creator de urme.
b) urmele de suprafață se formează în cazurile când interacțiunea
dintre obiecte nu a fost într-atât de puternică încât ar fi putut lăsa o
deformare a obiectului primitor de urme, ci a lăsat doar o urmă la
suprafața acelui obiect.
4. În dependență de gradul de percepție:
a)urmele vizibile – se depistează fără careva procedee
specifice, ele sînt ușor vizibile și cu ochiul liber;
b) urmele slab vizibile – pot fi de proporții mici sau se află
într-un fon mascat;
c)urmele invizibile – pot fi de proporții foarte mici sau pot
avea o culoare imperceptibilă.
5. În dependență de particularitățile acțiunii obiectelor
creatoare asupra celora primitoare de urme sau acțiuni reciproce între
ele, urmele se împart în:
a)statice;
b)dinamice;
a)Urmele statice (amprente) apar în cazurile când la
interacțiunea obiectului primitor de urme cu cel creator de
urme lipsește elementul de alunecare a unuia asupra altuia.
Amprenta sau urma rămâne în rezultatul amplasării sau lovirii
doar într-o singură direcție și poziție.
b)Urmele dinamice se formează în procesul alunecării a uni
singur sau a ambelor obiecte concomitent, care au
interacționat. În rezultatul interacțiunii a câtorva forțe în
direcții diferite, configurația obiectului creator de urme se va
reproduce pe suprafața de contact a obiectului primitor de
urme sub forma a unor striații.
6. În dependență de locul amplasării schimbărilor pe obiectul
primitor de urme, urmele se împart în:
26

a) locale;
b) periferice;
a)Urmele locale – apar în rezultatul schimbărilor care au avut loc
nemijlocit pe locul de contact a obiectului creator cu cel
primitor de urme. Împrejurul urmei rezultate, suprafața a rămas
neschimbată.
b)Urmele periferice – apar ca rezultat al schimbărilor care s-au
produs în afara zonei de contact al obiectului creator cu cel
primitor de urme.
Subiectul nr.18 Urmele create de om (homeoscopia)
1. Bazele homeoscopiei:
2.Urme de mâini;
3.Urme de picioare;
4.Urme de dinți;
5.Urme de unghii;
6.Urme de vestimentare;
7.Urme de sînge.
1. Referitor la urmele create de om , care au o importanță
traseologică putem menționa: urme de mâini, mănuși, urme de
picioare, încălțăminte, urme de dinți, alte părți ale capului (frunte),
urme care nu au desen papilar (buze, nas, frunte), urme vestimentare,
urmele de sînge.
2. Urmele de mâini în comparație cu alte urme, sînt cel mai des
folosite la descoperirea și cercetarea infracțiunii, ele având o
eficacitate mai mare. Aceasta se apreciază, reieșind din aspectul
funcțional al mâinilor și totodată a prezenței pe ele a excrețiilor
sudoripare. Suprafața palmelor (deasemenea a tălpilor) sînt acoperite
cu linii papilare – crestături liniare de o înălțime și lățime neînsemnată,
care sînt despărțită de niște circumvoluții mici. Pe careva porțiuni
mici, liniile papilare au o formă dreaptă, în schimb pe porțiuni mai
mari ele se îndoaie formând desene dificile. Liniile papilare niciodată
nu se intersectează, dar se pot uni în prelungirea unei alteia, se separă
formând desene de diferite tipuri. Alături de liniile papilare, în urme se
reflectă și alte elemente ale reliefului pielii de pe palmă: flexuri, linii,
crestături ale rândurilor, pori, cicatrice, arsuri etc. O mai mare
27

importanță în criminalistică i se acordă reliefului, redat de liniile
papilare, mai îndeosebi desenului, configurației pe pernuțele falangelor
palmare. Cu studierea structurii desenelor papilare se ocupă
dactiloscopia. Însemnătatea criminalistică a desenelor papilare se
apreciază reieșind din:
a)individualitatea (unice)
b)stabilitatea (fixe)
c)inalterabilitatea desenelor papilare.
Se cunosc trei tipuri de desene papilare:
a) Arc (adeltic) unde liniile, care formează desenul, își iau începutul de
la o latură a falangetei și curbând în centrul ei, pleacă spre latura
opusă.
Desenele de acest tip sînt cele mai simple după construcție și se
întâlnesc relativ rar (aproximativ 5% din numărul total), ele pot fi de
două feluri simple și șatră. Desenele papilare șatră au liniile papilare la
centru îndoite, formând un pin.
b) Lat (monodeltic )– liniile care formează zona centrală a desenului,
își iau începutul de la o latură a falangetei și atingând partea centrală a
acesteia, revin spre aceiași latură, formând o figură în formă de laț.
Terminațiile liniilor orientate spre marginea degetului, poartă
denumirea de liniile zonei centrale sau mai sînt numite “piciorușe”, iar
partea rotundă a lațului – “cap”. Pe partea de sus a lațului, liniile sînt
amplasate ca niște curente în jos, care convoaie lațul în partea de sus și
jos. Locul unde curentele se desprind formează o figură triunghiulară,
numită “deltă”. Lațurile pot avea o construcție relativ simplă, cât și
mai complicată. Toate desenele în laț, altfel numite și monodeltice se
împart în dextrodeltice și sinistrodeltice – delta plasată în partea
dreaptă și delta plasată în partea stângă. Desenele de tip laț, în funcție
de complexitatea desenului pot fi simple, laț rachetă, gemeni…
Desenele în laț sînt cele mai des întâlnite, constituind aproximativ 65%
din numărul lor total.
c) Cerc – acest desen papilar are două delte – una pe partea dreaptă,
alta pe cea stângă, relativ de zona centrală a desenului papilar (mai rar
se întâlnesc trei și chiar patru delte). Între delte este amplasat desenul
sub forma unor ovale, spirale, elipse sau vârtej. Desenele în cerc se
împart în simple și compuse. Acest tip de desen constituie aproximativ
30% din cantitatea totală de desene papilare.
28

3. Urmele de picioare pot fi depistate la locul faptei în cadrul
cercetării diferitor infracțiuni. Cercetarea și studierea lor criminalistică
ulterioară în cadrul expertizelor permit de a stabili un șir de
împrejurări importante, folosite la căutarea și capturarea infractorului.
După urmele de picioare se poate de judecat despre persoana ce le-a
lăsat (înălțimea lui, diferite particularități ale mersului); semnele
încălțămintei; despre acțiunile lui (direcția și tempoul în care se
mișcă); se pot folosi pentru identificarea persoanei sau a încălțămintei
lui.
Se disting următoarele categorii de urme de picioare: urme ale
picioarelor goale, urme de picioare de ciorapi denumite și
semiîncălțate, și urme de încălțăminte.
Urmele de picioare pot fi cât de adâncime, atât și de suprafață.
Urmele de adâncime se observă ușor la locul săvârșirii infracțiunii.
Urmele de suprafață sînt bine vizibile doar în cazul în care au fost
lăsate de o talpă de încălțăminte pătată sau vopsită.
În urme de picioare goale se reflectă: dimensiunea tălpii,
lungimea și lățimea fiecărui deget, forma tălpii, structura desenelor
papilare, prezența încrețiturilor flexorale. Semnele generale ale urmei
de picior în ciorapi sînt: mărimea ciorapului, tipul și modelul
împletiturii ațelor, cusuturile în regiunile călcâiului.
Caracteristicile generale ale tălpii încălțămintei sînt:
confecționarea tălpii, mărimea, forma tălpii și a elementelor ei,
caracteristica generală a suprafeței tălpii, numărul de rânduri, de cuie,
prezența pe talpa încălțămintei a diferitor potcoave, șipuri, ținte,
șuruburi, mărci ale fabricii producătoare, rupturi etc.
După urmele de picioare se poate de stabilit aproximativ
înălțimea, greutatea, sexul persoanei, mărimea încălțămintei pe care o
poartă. Cercetările antropometrice au stabilit că mărimea tălpii este
egală cu aproximativ 15,8% din înălțimea bărbatului și 15,5% din
înălțimea femeii.
4. Urme de dinți pot fi create de infractor pe produsele
alimentare și alte obiecte. Urme de dinți pot fi depistate și pe corpul
uman. După aceste urme se poate de stabilit, în ce condiții s-au format
urmele și cu ajutorul lor se poate de identificat persoana. Pentru
identificarea o mai mare valoare prezintă urmele, deoarece ele poartă
informație mai mare despre persoană. După urmele dinților se poate de
29

judecat despre următoarele semne ale aparatului dental: forma și
mărimea arcului dental, asimetria ramurii drepte și stângi a șirului
dental, înclinația dinților în șir, distanța dintre dinți, numărul lor și
prezența protezelor. Expertiza în aceste cazuri este efectuată de
medicul stomatolog împreună cu criminalistul sau medicul legist.
5. Urmele de unghii ca obiecte de cercetare criminalistică se
întâlnesc mai des pe corpul pătimașului sau a infractorului. La
cercetarea și studierea acestor urme este necesar de a lua în
considerație faptul că unghiile nu posedă destule semne particulare
care le-ar evidenția și care ar fi putut să se reflecteze în diferite urme.
Unghiile umane se clasifică după formă, relief și conturul plăcilor,
lungime, lățimea lor, mărimea marginilor libere, după culoare și alte
particularități.
În dependență de locul amplasării urmelor de unghii, numărul
și gradul de evidențiere a lor, se poate de judecat despre careva
împrejurări în care s-a petrecut fapta dată, deasemenea despre faptul
autoapărării, metoda pricinuirii vătămărilor și despre faptul
strangulării etc.
Urmele de unghii se fotografiază și se descriu în procesul
verbal. În cazul presupunerii că sub unghiile reținutului se pot păstra
particule a pielii (epidermă) de pe corpul victimei sau alte substanțe
străine de la locul infracțiunii, se curăță conținutul de sub unghiile
reținutului, după ce se taie unghiile lui și toate acestea se expediază la
expertiză medico-biologică.
6. Urmele vestimentare pot fi depistate pe porțiunile vopsite
ale mijloacelor de transport (în cazul accidentării pietonului), pe solul
moale (la locul încăierării infractorului cu victima) și pe alte obiecte de
la locul infracțiunii. În urmele de îmbrăcăminte se pot reflecta tipul și
desenul țesăturii, precum și alte semne ale materiei cât și cusuturile
îmbrăcămintei. Aceste urme sînt fotografiate la scară și se descriu în
procesul verbal.
Urmele vestimentare rămase, particule de vopsea se ridică cu
ajutorul peliculei dactiloscopice, la urmele de adâncime se fac mulaje
din gips.
Împreună cu fotografiile și copiile urmelor la expertiză se
trimit și hainele persoanei cercetate.
30

7. Urmele de sînge reprezintă prin sine urme-substanțe.
Studierea traseologică a formelor urmelor de sînge, depistate la locul
infracțiunii sau pe îmbrăcăminte, permit de a stabili mecanismul
formării lor. Cunoscând în ce condiții au apărut aceste urme de sînge,
se poate de a ne imagina despre diferite momente a celor întâmplate.
Urmele de sînge pot fi:
a)în formă de baltă;
b)stropi de sînge;
c)urme de picături;
d)scurgere de sînge;
e)ștersătură de sînge.
În totalitatea sa, urmele de sînge permit de a reconstitui tabloul
actului infracțional, unde, în ce loc i s-a cauzat pătimașului leziuni,
felul acestor leziuni; a avut sau în loc încăierare sau autoapărarea; au
putut rămânea urme de sînge pe corpul și îmbrăcămintea infractorului,
în ce direcție s-a deplasat victima sau a fost dus cadavrul; în ce poziție
se afla corpul victimei la momentul rănirii, precum și alte împrejurări.
Urmele de sînge se vor fotografia consecutiv, de pe toate
obiectele pe care sînt prezente aceste urme. Expertiza traseologică și
cercetarea urmelor de sînge se poate de efectuat atât la locul
infracțiunii cât și în laborator, după fotografiile acestor urme.
Subiectul nr.19 Urmele obiectelor de spargere,
instrumentelor și mecanismelor
1.Noțiunea și caracteristica generală a urmelor
mecanice;
2.Clasificarea obiectelor, instrumentelor și
mecanismelor;
3.Tipurile de urme;
4.Clasificarea urmelor.
1. Mecanoscopia – este o despărțitură a traseologiei, care
studiază urmele lăsate de obiectele de spargere, deasemenea urmele
instrumentelor și mecanismelor și altor dispozitive, întrebuințate la
confecționarea obiectelor de spargere. În criminalistică la mecanisme
sînt atribuite dispozitivele, acțiunile (lucrul dispozitivelor) și urmele
care nu sînt legate nemijlocit cu forța mușchilor mâinilor, dar depinde
31

de construcția și particularitățile funcționale ale detaliilor
dispozitivului și intelectul individului.
Urmele mecanice sînt legate doar relativ cu forța fizică a
omului și ele indică în general asupra posedării de către infractor a
unor cunoștințe, iscusințe și deprinderi în domeniul dat.
Stabilirea legăturii nemijlocite dintre aceste dispozitive și o
persoană anumită nu se face prin înfăptuirea cercetării experimentale
de identificare, ci pe calea petrecerii unor acțiuni de anchetă. La
diagnosticarea obiectelor, instrumentelor și mecanismelor, după
urmele lor, se folosesc particularitățile formelor, mărimilor,
reciprocitatea amplasării urmelor, dar în procesul studierii
identificatoare se recurge la stabilirea locului de amplasare a
particularităților caracteristicii, care alcătuiesc macro și micro
structura suprafeței a configurației și mărimilor lor.
2. În mecanoscopie obiectele , instrumentele și mecanismele se
împart în grupe:
a)Tăietoare (cuțit, foarfece etc.);
b)rupere și zdrobire (topor, daltă, rangă etc.);
c)pilitoare (ferestrău, pilă etc.);
d)sfredelitoare (burghiu, sfredel etc.).
După modul de acțiune toate obiectele de spargere și
instrumentele se poate de împărțit în:
a) mecanice – cuțit, foarfece, topor, daltă, pilă, sfredel, burghiu etc.
b) termice – aparatura electrică și cu gaz pentru tăierea metalului și
sudarea lor.
3. În dependență de caracterul acțiunii obiectului, instrumentului
sau mecanismului asupra unui obiect oarecare și urmelor rezultate din
această acțiune, se împart în trei tipuri:
a)urme de apăsare, se formează de la pălituri cu obiectele de
spargere pe suprafața obiectelor forțate;
b)urme de alunecare, se formează când obiectul de spargere a
acționat sub un unghi oarecare pe suprafața obiectului forțat;
c)urme de tăiere, de pilire și sfredelire – apar la tăierea, pilirea,
sfredelirea obiectului sforțat.
4. Clasificarea urmelor lăsate de obiectele de spargere,
instrumente și mecanismele totalmente corespund traseologiei
generale. Urmele pot fi:
32

a)de adâncime;
b)de suprafață;
c)dinamice;
d)statice;
Subiectul nr.20 Urmele mijloacelor de transport
1. Noțiunea traseologiei urmelor mijloacelor de transport
2. Clasificarea urmelor mijloacelor de transport
3. Caracteristica urmelor a părților rulante
4. Caracteristica părților și a detaliilor desprinse
5. Caracteristica urmelor părților proeminente a mijloacelor de
transport
1. Cercetarea urmelor mijloacelor de transport este o ramură a
criminalisticii, care studiază urmele lăsate de diferite mijloace de
transport și părțile lor componente. Studierea urmelor mijloacelor de
transport permite de a rezolva probleme legate atât de identificarea cât
și diagnosticarea traseologică.
2. Urmele mijloacelor de transport formează obiectul studiului
criminalistic, când mijlocul de transport este folosit ca obiect de
atentare, mijloc de săvârșire a infracțiunii sau ca mijloc de transport de
la locul săvârșirii infracțiunii.
Urmele lăsate de mijloacele de transport din punct de vedere
criminalistic, sînt împărțite în patru grupe:
I. urme ce reflectă partea rulantă, a roților a șinelor, a roților cu
șine pe obada de lemn(căruțe), sănii, urme care s-au format la
mișcare sau staționarea mijlocului de transport;
II. urme ce reflectă părțile proeminente a mijloacelor de transport;
III. urme de reflecție a diferitor obiecte materiale de la locul
accidentului, care s-au format pe mijlocul de transport;
IV. urme sub formă de părți, detalii, particule, substanțe rămase la
locul accidentului.
3. Urmele părții rulante : sînt lăsate de roțile cu pneuri. În
dependență de starea roților la momentul formării urmelor se
deosebesc urme de rotire și de alunecare. Primele se formează ca
rezultat al înaintării roților care se rotesc, cât și la frânare și pornirea
bruscă din loc. A doua categorie de urme se formează la blocarea
totală a roților în procesul frânării.
33

În dependența de calitățile suprafeței pe care rămân urmele
părților rulante ele pot fi de suprafață și de adâncime. Urmele de
suprafață se împart în urme de stratificare și de destratificare. Urmele
de stratificare pot fi pozitive și negative. Urmele de adâncime, sînt
rezultatul rămas în urma deformației solului care poate reda nu numai
desenul amplu a părților rulante dar și date despre părțile laterale a
anvelopei.
După urmele părților rulante se stabilește direcția și regimul
mișcării, tipul și modelul mijlocului de transport. Tipul și modelul
mijlocului de transport se poate stabili după mărimea ecartamentului și
ampatamentului.
Ecartamentul – este distanța dintre liniile centrale a urmelor lăsate de
roțile amplasate pe aceiași osie din spate, s-au din față. Ampatamentul
automobilului este distanța dintre osiile din partea din față și din spate
a roților. Toate semnele enumerate mai sus a părților rulante se
documentează în procesul verbal de cercetare la fața locului. Mulajele
și fotografiile executate a părților rulante ridicate de la fața locului se
transmise pentru expertiză. La expertiza traseologică pot fi adresate
următoarele întrebări:
a)modelul mijlocului de transport care a format urma.
b)Tipul (marca) mijlocului de transport, care a lăsat urma la locul
accidentului.
c)direcția de deplasare a mijlocului de transport care a creat urma.
d)Anvelopa care a creat urma.
e)roțile (din față, din spate, din partea dreaptă sau stînga) lăsat
urmele de pe îmbrăcămintea părții vătămate.
4. Părțile și detaliile detașate de la mijlocul de transport depistate la
locul accidentului, se folosesc la căutarea mijlocului de transport,
identificarea lui, precum și pentru stabilirea locului concret unde a
avut loc accidentul. Obiectele detașate de la mijloacele de transport pot
fi grupate în felul următor:
a)cioburi de sticlă ale farurilor și ale altor părți ale
mijloacelor de transport construcția cărora este din
sticlă;
b)particule de vopsea;
c)părți componente ale mijloacelor de transport;
d)alte mecanisme sau detalii.
34

Studierea cioburilor de sticlă ale farurilor și altor părți
componente din sticlă, cărora aparțin aceste cioburi permite de a stabili
tipul, modelul, marca articolului dat și în dependență de aceasta –
modelul mijlocului de transport. Particulele de vopsea, desprinse de pe
mijloacele de transport, permit de a stabili culoarea lui și includerea
acestor date în informația orientativă ca mai apoi la să ajute la găsirea
mijlocului de transport, efectuarea expertizei traseologice a structurii
materiale.
5. Urmele lăsate de părțile proeminente a mijloacelor de
transport sînt acele urme care apar în urma interacțiunii a două și mai
multe obiecte (urme de refracție). Ele se formează ca rezultat a lovirii
a două sau mai multor mijloace de transport; la lovirea corpului
omenesc de către diferite părți ale mijlocului de transport; la trecerea
peste corpul victimei a mijlocului de transport; la contactul mijlocului
de transport cu alte obiecte înconjurătoare.
Studierea urmelor rămase din urma contactului se face pentru
identificarea mijlocului de transport, care a părăsit locul accidentului,
deasemenea și pentru reconstituirea accidentului rutier. Urmele
părților proeminente a mijloacelor de transport se clasifică în urme
statice și dinamice. Localizarea urmelor depinde de tipul tamponării.
La analiza urmelor de tamponare a mijloacelor de transport reies din
aceea că tamponările pot fi:
a)de întâmpinare, mijloacele de transport se deplasează una în
întâmpinarea altuia;
b)la mișcarea mijloacelor de transport în una și aceeași direcție;
c)sub unghi, la deplasarea mijloacelor de transport sub un unghi
unul în întâmpinarea altuia;
Subiectul nr.21 Cercetarea criminalistică a armelor
1.Importanța cercetării criminalistice a armelor
2.Noțiunea balisticii judiciare
3.Caracteristica armelor de foc
1. Cercetarea criminalistică a armelor este o ramură specifică
criminalisticii ce studiază armele de foc, armele albe, armele cu gaze și
alte tipuri de arme, care au legătură cu actul infracțional, deasemenea
metodele de confecționare, modificarea lor și a urmelor rămase în
urma săvârșirii faptei cu folosirea acestor arme.
35

criminalistică constă în următoarele:
Cercetarea criminalistică a armelor conține:
a)cercetarea criminalistică a armelor de foc și a urmelor
rămase în urma aplicării lor;
b)cercetarea criminalistică a munițiilor și explozivilor
rămase în urma aplicării lor;
c)cercetarea criminalistică a armelor albe și a urmelor
aplicării acestor arme.
2. Balistica judiciară este un compartiment al criminalisticii,
care studiază armele de foc, munițiile, legalitatea aplicării armei de
foc, elaborează metode și mijloace tehnico-științifice de cercetare a
actelor penale privind fabricarea, păstrarea armelor de foc, cât și
urmele acestora și efectelor folosirii în scopul identificării lor.
3. Arma de foc este un dispozitiv tehnic destinat nimicirii
țintelor vii prin tragerea cu proiectile, puse în mișcare de energia
gazelor formate ca urmare a exploziei pulberii sau a unui substituent al
acestuia.
În dependență de destinație, caracteristicile armelor, ele se împart
în următoarele:
a)militară sau de luptă;
b)de vânătoare;
c)sportive.
Armele de foc posedă anumite particularități ale construcției care
sînt studiate la balistica judiciară. În dependență de construcția
canalului țevii se cunosc arme cu țeavă:
a)lisă;
b)mixtă;
c)ghintuită.
Particularitățile care sînt studiate de balistica judiciară sînt:
a)camera cartușului;
b)închizătorul;
c)mecanismul de dare a focului.
Ghinturile – sînt niște canale sau adâncituri, pe partea
interioară a țevii în prelungirea ei, formând un filet. La etapa actuală
arma de foc are patru sau șase ghinturi, ele pot avea înclinare în partea
dreaptă sau stângă. Calibrul armelor de foc ghintuite se stabilește după
distanța dintre două creste diametral opuse a ghinturilor. Cele mai
36

răspândite calibre sînt: 5.45; 5.6; 6.35; 7.62; 7.65; 9; 11.44
mm .Calibrul armelor de foc cu țeava lisă se stabilește după numărul
de alice care corespund diametrului canalului țevii, care pot fi turnate
dintr-un funt de plumb(453,6 g). (De exemplu armele МЦ 21-12 și
МЦ 20-01 au calibrul 12/70 și corespunzător 20/70. )
Mecanismul de dare a focului asigură detonarea capsei și
aprinderea încărcăturii de praf. Toate mecanismele de dare a focurilor
se împart în următoarele grupe:
a)cu acțiune termică(armele istorice care se încărcau prin
țeavă);
b)cu cucoș(revolver de modelul 1895, sistemul Nagan);
c)cu percutare (pistol TK – Тульский, sistemul Коровин);
d)cu cucoș și cu percutor (pistol Macarov, Kalașnicov);
e)cu închizător (pistol-mitralieră П.П.Ш., П.П.C., П.П.Д.);
f)electroinflamatoare (carabina Le Barona și Delimas 1866
și carabina S.Russel 1834).
Acțiunea de nimicire a împușcăturii este asigurată de către
glonte, ghiulea, alice sau alte obiecte special adaptate. Pentru
efectuarea tragerii din armele de foc moderne se folosesc cartușe care
îmbină în ele toate elementele necesare pentru efectuarea tragerii.
Cartușul este un dispozitiv, destinat pentru tragere din arma de foc
care cuprinde în sine cu ajutorul tubului cartușului: capsa ca mijloc de
inițiere, glotele și pulberea. Baza cartușului o constituie tubul. Corpul
tubului poate fi metalic sau din masă plastică, hârtie. Deasemenea
tubul poate fi cu flanșa în afară sau înăuntru. Capsula ca element de
inițiere a arderii pulberii, de obicei constă din componenți inflamatori,
nicovală și capacul capsei. Încărcătura de pulbere a cartușului modern
poate fi diferită, unele produc fum la ardere, altele nu produc.
Subiectul nr.22 Caracteristica urmelor a armelor de foc
1.Balistica interioară și exterioară.
2.Urmele armelor de foc.
3.Depistarea, fixarea, cercetarea și ridicarea
urmelor.
1. La bazele științifice ale balisticii judiciare se referă sistemul
de cunoștințe despre procesul efectuării împușcăturii, care se împarte
37

în factori interni și externi, deasemenea legitățile formării urmelor de
împușcătură pe diferite obiecte, cartușe și tuburi.
Balistica interioară se începe cu lovirea de către percutor a
capsei, drept rezultat are loc aprinderea componentului inflamator din
ea. Flacăra pătrunde printre orificiile din capacul capsei aprinzând în
așa fel pulberea. La aprinderea pulberii și atingerii unei anumite
presiuni înăuntrul cartușului, glonțul sub presiunea gazelor rezultate
din urma arderii pulberii începe să se miște prin canalul țevii. La
momentul ieșirii glonțului și a gazelor din țeavă procesul balisticii
interne ia sfârșit.
Balistica exterioară studiază factorii principali (primari) și
secundari ai împușcăturii. Factorii primari sînt determinați de acțiunea
directă a proiectilului asupra obiectului. Urmă a factorilor primari ai
împușcăturii sînt diverse schimbări în structura obiectului atins. La
perforarea obiectului de către glonte se formează un singur orificiu. La
efectuarea împușcăturii cu încărcătura din alice până la distanța de 1–2
m. se va forma un singur orificiu însă dacă împușcătura se va efectua
de la o distanță mai mare atunci se vor produce mai multe orificii sau
deteriorări, numărul de orificii și suprafața de contact va fi cu atât mai
mare cu cât împușcătura va fi efectuată de la o distanță mai mare. În
măsura schimbărilor structurii obiectului primitor de pătrundere și de
suprafață. Factorii externi ai împușcăturii se caracterizează prin
prezența unor factori adăugători care se completează sau însoțesc pe
cei primari. La factorii secundari se atribuie:
a) reculul armei.
b) aruncarea din canalul țevii cu o viteză mare a gazelor fierbinți.
c) contactul proiectilului cu suprafața obiectului atins și lăsarea pe el a
arsurilor, afumărilor produse de gazele evacuate și inelul de metalizare
,frecare produse de glonte.
2. Urmele armelor de foc rămase pe tubul cartușului, se produc
datorită:
a) încărcării și anume urme rămase de la corpul încărcătorului în
timpul scoaterii cartușului din încărcător, alta pe fundul exterior al
tubului ce vor reda relieful părții frontale a închizătorului,
b) împușcării – pe corpul tubului vor rămânea neregularitățile camerei
cartușului;
38

c) în timpul extragerii tubului vor rămânea urme ale ghearei
extractoare, urma reflectorului, urma marginii ferestruicii de aruncare.
Urmele rămase pe glonte, sînt striațiile lăsate de ghinturi, de pe
canalul țevii.
3. Depistarea, fixarea, examinarea și ridicarea urmelor
rezultate din aplicarea armei de foc este o activitate specifică.
Depistarea armelor de foc, tuburilor, gloanțelor, alicelor, presupune
căutarea lor printre alte obiecte de la locul săvârșirii infracțiunii,
precum și în alte locuri posibile de tăinuire a lor. Pentru fixarea
urmelor se aplică un șir de metode și procedee. Mai întâi se efectuiază
fotografierea obiectelor principale a locului infracțiunii, în care a fost
depistată urma aplicării armei de foc. Mai apoi se aplica metoda
fotografică la scara a obiectului purtător de urme de arme de foc. După
aceasta obiectele se examinează și rezultatele examinării amănunțit se
descriu în procesul verbal. Cercetarea armei de foc necesită luarea a
unor măsuri specifice de siguranță și anume, este necesar de a urmări
ca să nu se apese trăgaciul, se ține arma cu țeava îndreptată în sus, în
așa mod să nu fie scăpată jos, să nu se deterioreze urmele cu caracter
traseologic sau alte urme. Arma de foc se descrie după următoarele
elemente:
tipul, sistemul, modelul armei, înscrisurile de pe ea, poziția
mecanismului de dare a focului, starea canalului țevii la cercetarea lui
la lumină, prezența sau lipsa mirosului de praf ars din canalul țevii,
prezența și caracterul altor urme de pe armă. În procesul verbal
obligatoriu se indică asupra metodei de ridicare și caracterul
ambalajului în care a fost împachetat obiectul purtător de urme, de
aceea întocmirea procesului verbal are loc în paralel cu cercetarea de
mai departe a obiectelor și urmelor.
Gloanțele și tuburile se ridică câte unul (-a), ca mai apoi după
cercetare și fotografiere să fie puse în pachete sau cutii separate.
Ridicarea de la bănuit a armei de foc face posibil numirea expertizelor
balistice de identificare a armei. La aceste expertize pot fi puse
următoarele întrebări:
b) tubul găsit la locul infracțiunii a fost tras din această armă;
c)din această armă a fost tras glonțul găsit la locul săvârșirii
infracțiunii etc.
39

Subiectul nr.23 Cercetarea criminalistică a urmelor
armelor albe.
1.Noțiunea cercetării criminalistice a armelor albe;
2.Noțiunea armei albe;
3.Semnele generale ale construcției armelor albe;
4.Clasificarea armelor albe.

1. Cercetarea armelor albe și urmelor aplicării lor este un
compartiment al criminalisticii în care se studiază armele albe,
obiectele de construcție rudimentară care amintesc de arme albe,
deasemenea legitățile formării urmelor acestora; se elaborează metode
și procedee de culegere și studiere a acestor obiecte în calitate de
probe materiale la descoperirea și prevenirea infracțiunilor.
2. Arma albă este un obiect special confecționat pentru
aplicarea cu ajutorul forței fizice a omului, a unor vătămări corporale
altei persoane sau animal în lupta corp la corp.
3. Semnele generale ale construcției armei albe:
a)prezența detaliilor(părți), special predestinate pentru
aplicarea loviturii care ar provoca vătămări
periculoase pentru viață și sănătate: lama, greutatea
de lovire, ascuțișul, etc.
b)prezența unor dispozitive pentru menținerea stabilă a
armei albe în mână, excluzând pericolul de a se
vătăma persoana care aplică lovitura.
c)trăinicia construcției, mecanismului.
4. Clasificarea armelor albe are loc după mai multe criterii, ceea
ce permite deosebirea tipurilor armelor albe după efect sunt:
a) înțepătoare – la ele se referă săbiile, baionete, stileturile, pumnalele
etc. Armele albe înțepătoare străpung țesuturile moi a corpului și de
aceea trebuie aplicată o forță fizică însemnată.
b) tăietor-înțepătoare, se împart în arme albe cu lamă având un tăiș și
cu două tăișuri. Cuțitele cu un singur tăiș constau din lamă și mâner,
câteodată între ele se află un limitator. Lama are tăiș și muchie,
câteodată muchia este îndoită. Mânerul poate avea inel din metal,
c.) dezmembrare la acestea se referă topoarele,
d) de vătămare, ca bastonul de cauciuc, buzduganul, diferite arme
orientale…
40

Particularități ale armelor albe:
a)lama are tăiș și muchie care poate fi încovoiată;
b)tăișul se află de-a lungul lamei, până la linia muchiei;
c)lungimea nu-i mai mică de 7-8 cm.
d)mânerul îndemânos de ținut în mână pentru aplicarea
loviturii și scoaterea la lamei din rană.
e)duritatea și rigiditatea lamei este asigurată de prezența
canalelor de rigiditate.
Particularitățile construcției pumnalului.
a)Simetria construcției pumnalului.
b)Tăișul se află de-a lungul liniei lamei chiar dacă lama este
încovoiată.
c)Lungimea lamei nu mai mică de 7-8cm.
d)Mânerul comod de reținut în mână.
e)Trăinicia construcției
f)Prezența canalului de rigiditate, cu unele excepții.
g)Săbii, topoare de luptă, iatagane.
h)Săbii, baionetă, paloșe, pumnale mari.
i)Arme albe zdrobitoare – buzdugan, box, palmar, bite, nou-
cacuri etc.
Bitele folosite de infractori deobicei sînt făcute din bucăți de metal –
țevi, armatură, etc.
Pentru a considera un obiect ca arma de foc este necesar ca acest
obiect să întruniască careva condiții: să aibă o anumită mărime nnu
mai mică de 30-40cm, deametrul aproxsimativ de 3cm. o anumită
masă, duritate, o parte indinspensabilă a bitei o constituie mînerul ei,
care poate fi o porțiune a bitei înfășurată cu un material izolator și
lațul pentru încheitura mînei.
Boxele reprezintă niște plăci din metal care au niște orificii pentru
fixarea pe degetele mînii care constau din suport și carcasă.
Boxele se confecționează din diferite metale sau mase plastice, din
lemn tare.
Palmarele constau din niște plăci metalice care sînt prevăzute cu un
bandaj, placa poate avea formă ovală, ropundă, patrată. Palmarele se
îmbracă pe palma mînii, lovitura aplicînduse cu palma deschisă.
41

Buzduganul – după construcția sa amintește o halteră de 1-2kg. Ea se
ține în mînă în așa fel încît partia rotingită a ei să producă lovitura
asupra corpului.
Nou-siacurile, acestea sînt un tip relativ no de arme albe care se
aplică nu numai pentru zdrobire dar și pentru asfixiere și strivirea.
Nou-ciacurile constau din două (mai rar din 3-4-5) ciklindre din
lemn, netede sau pot avea o formă conică, cu lungimia 25-30cm.
Subiectul nr.24 Tehnica explozivă
1. Noțiunea tehnicii explozive;
2. Noțiunea, cauzele și tipurile de explozii;
3. Clasificarea subiectelor explozibile;
4. Caracteristica criminalistică a subiectelor
explozive;
5. Obiectivele înaintate către tehnica explozivă
criminalistică.
1. Tehnica explozivă este o ramură a criminalisticii care
studiază legitățile apariției, dobândirii și folosirii informației
criminalistice despre substanțele, mijloacele și mecanismele explozive,
precum și relevarea persoanelor implicate în comiterea infracțiunilor
implicate cu aplicarea mijloacelor explozive și atragerea lor la
răspundere penală.
2. Explozie – este un proces de eliberare rapidă a unei cantități
mari de energie într-un volum limitat, și reprezintă extinderea bruscă a
gazelor și a aburilor. Cauzele eliberării cantității mari de energie,
extinderea gazelor pot fi diferite. Poate fi rezultatul unei schimbări
fizice bruște a stării, o reacție chimică exotermică la care se elimină o
cantitate mare de gaze și aburi comprimate, o reacție rapidă nucleară
sau termonucleară sau degajarea unei energii electromagnetice.
În dependență de aceasta se cunosc mai multe tipuri de
explozii: fizice, chimice, atomice, electromagnetice etc.
3. În tehnică toate substanțele explozibile se deosebesc după
domeniul aplicării lor și se împart în patru grupe de bază:
a)inițiatoare;
b)brizante;
c)pe bază de prafuri;
d)componenți pirotehnici;
42

4. Caracterizarea criminalistică a substanțelor explozibile
include în sine următoarele semne:
a)Caracterizarea potențială a unei explozii chimice;
b)Utilitatea lor la o explozie și la nimicirea persoanelor,
tehnicii și construcțiilor în cazuri concrete.
c)Sunt destinate domeniului genistic.
La obiectivele tehnicii explozive se referă:
a)modernizarea și elaborarea mijloacelor noi de depistare a
munițiilor, substanțelor și mecanismelor explozive, a
elementelor și urmele acțiunile.
b)elaborarea procedeelor și mijloacelor tehnice de neutralizare,
ridicare, păstrare și transportare a acestor obiecte.
c)elaborarea mijloacelor tehnice, metodelor și procedeelor de
cercetare a locului exploziei, a urmelor de aplicare a
munițiilor, substanțelor și mecanismelor explozive și a
obiectelor nimicite.
d) modernizarea și elaborarea noilor metode de petrecere a
expertizelor criminalistice a substanțelor și tehnicii explozive.
e)elaborarea procedeelor și regulilor de pregătire și numire a
expertizelor criminalistice a substanțelor și tehnicii explozive.
f)elaborarea procedeelor și regulilor de pregătire și numire a
expertizelor complexe și aprecierea acestor expertize de către
anchetator și judecător.
Subiectul nr.25 Cercetarea criminalistică a documentelor
1. Noțiunea cercetării criminalistice a
documentelor.
2. Tipurile cercetării criminalistice a
documentelor.
3. Obiectele, bazele, mijloacele și metodele
cercetării criminalistice a documentelor.
4. Regulile de adresare cu documentele și
probele materiale în timpul lucrului.
1. Cercetarea criminalistică a documentelor este o ramură a
criminalisticii, care studiază legitățile scrisului , ce scoate în evidență
careva particularități a persoanei, metodele de falsificare a
43

înscrisurilor, deasemenea elaborează mijloace și metode de cunoaștere
a legităților acestora în scopul cercetării și descoperirii infracțiunii.
2. Documentele sunt probe materiale în cazurile când ele sînt
obiectul atentării, mijloace de săvârșire a infracțiunii și tăinuire a
probelor infracțiunii.
Se deosebesc două feluri de cercetare criminalistică a
documentelor:
I. cercetarea criminalistică a scrisului
II. cercetarea tehnico criminalistică a documentelor.
4. Obiectele cercetării criminalistice a scrisului sînt: textele
dactilografice, structura grafotehnică a manuscrisului. După acesta pot
fi stabilite autorul, executorul manuscrisului sau orientativ asemănările
lui; sexul, vârsta, particularitățile fizice și profesionale.
La cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor se studiază
conținutul, materialul din care este confecționat, urmele rămase în
urma schimbărilor efectuate în documente în timpul falsificării.
Pentru rezolvarea acestor probleme se aplică diferite metode și
mijloace:
a)chimice – stabilirea componenței materialului din care este
confecționat documentul;
b)fototehnice – identificarea cu ajutorul metodelor
fotografice;
c)fonoscopice – descifrarea înregistrării magnetice.
3. La cercetarea infracțiunilor de acest gen se recomandă de-a
respecta anumite reguli de lucru cu documentele corpuri delicte: de-a
lucra cu documentele în mănuși cu ajutorul pensetei, de-a nu atinge
documentele cu mâinele ude; de-a nu pune documentele pe obiecte
ude sau pătate; de-a nu face înscrisuri pe fața sau versetul
documentului; documentul anexat la dosar nu trebuie cusut pe margini,
ci de-l pus într-un plic care pe urmă poate fi cusut la dosar; la cercetare
documentelor nu trebuie aplicate metode care ar putea deteriora starea
lui.
Subiectul nr. 26 Cercetările criminalistice a scrisului
1.Clasificarea deprinderilor de scris
2.Tipurile conținutului textual
3.Caracteristici ale limbajului scris
44

4.Caracteristica grafică
1. Deprinderea de scriere se capătă în rezultatul unor
îndelungate instruiri și antrenamente. În așa fel se formulează scrisul
persoanei – un sistem de deprinderi complicate, controlate de
activitatea sistemului nervos central.
Clasificarea deprinderilor scrisului:
a)deprinderi tehnice – poziția persoanei în timpul scrisului, a
hârtiei și a mijlocul de scris;
b)deprinderi grafice – redarea semnelor grafice a scrierii și
combinațiilor lor;
c)deprinderile conținutului grafo-tehnic – redarea și
construcția semnelor grafice, particularitățile acestora,
legătura dintre cuvinte și fraze.
2. Deprinderile conținutului textual a fiecărui om
caracterizează totalitatea semnelor care se împart în două grupe:
semnele limbajului scris și semnele grafice.
3. Semnele limbajului scris – este maniera alcătuirii textului,
care depinde de vocabularul, inteligența și activitatea profesională a
persoanei. Conținutul textual se apreciază din punct de vedere
gramatical, lexical și stilistic.
a)semnele gramaticale redau faptul posedării de către
executor a regulilor gramaticale a scrierii. Nerespectarea
acestor reguli aduce la comiterea unor greșeli orografice,
sintactice sau punctuale, care în cazul dat se concentrează
în calitate de semne identificatoare. În dependență de
greșelile comise se stabilește nivelul intelectual al
persoanei. El poate fi: scăzut, mediu și înalt;
b)Semnele lexicale, caracterizează vocabularul executorului
pe care-l posedă, dezvoltarea profesională. Din punct de
vedere al identificării persoanei după scris un interes
deosebit prezenta folosirea: cuvintelor profesionale –
cuvinte specifice pentru un anumit domeniu de activitate
profesională; arhaisme – cuvinte și expresii învechite;
dialecte – cuvinte luate din dialectul local; jargoanele și
expresiile, caracteristice unui anumit grup de persoane sau
unei anumite limbi.
45

c)Semnele stilistice redau maniera expunerii, structura
compozițională a înscrisului care cuprinde, limba literară
(artistic, științific, publicistic, limbaj de afaceri) precum și
limbaj obișnuit. Maniera de redare poate fi scundă,
laconică sau flecară cu explicații amănunțite. Construcția
compozițională se stabilește după anumite părți ale
înscrisului (introducere, cuprins și încheiere),
consecutivitatea expunerii gândurilor, folosirea diferitor
tipuri de fraze (simple, compuse, exclamatoare,
interogative), etc.
4. Semnele grafo-tehnice (indicii grafici) se împart în generale
și particulare:
a) generale – caracterizează scrisul ca o totalitate de mișcări
coordonate. La ele se referă: evoluția scrisului capacitatea executorului
de a scri cu mișcări coordonate și rapizi. Se cunosc următoarele feluri:
superioară, inferioară și medie, înclinația se are în vedere poziția axei
longitudinale față de linia scrisului. Se disting după acest element
scrisuri înclinate spre dreaptă, spre stînga și vertical. Înclinația nu este
un semn stabil el poate fi schimbat în scopul mascării scrisului;
Dimensiunea scrisului se apreciază după înălțimea semnelor: mare –
înălțimea peste 5 mm, mijlociu – de la 2 la 5 mm, mărunt – până la 2
mm;
continuitatea scrisului se caracterizează prin scrierea unui anumit
număr de litere într-un cuvânt fără întreruperea mișcării. Continuitatea
poate fi mare – peste 5 litere fără întrerupere, medie 3-4 litere, mică nu
mai mult de 2 litere. Acest semn este stabil pentru ca a mări
continuitatea fără antrenamente este imposibilă;
presiunea se caracterizează depunerea forței executorului cu ajutorul
mijlocului de scris pe hârtie.
b) Semnele particulare ale scrisului reflectă particularitățile mișcărilor,
deprinderilor executorului, privind modul de executare a literelor,
cifrelor, semnăturilor sau grup de semne grafice. La semnele
particulare se referă: forma caligrafică a literelor care constau din două
elemente constitutive – grame și trasee anexate, ele pot fi litere cu
trasee circulare sau semicirculare, bucle, cu depasante, direcția și
succesiunea mișcărilor instrumentului scriptual la executarea anumitor
semne sau elemente grafice. Ele pot fi patru direcții (de sus în jos)-
46

descendentă, (de jos în sus)- ascendentă, (de la stînga la dreapta),
modul de legare a semnelor grafice învecinate și a elementelor
acestora, consecutivitatea mișcărilor în timpul executărilor semnelor
grafice și legării lor, dificultatea mișcărilor în timpul executării
semnelor grafice și legării lor, dificultatea mișcărilor la scrierea
anumitor litere.
Subiectul nr. 27 Cercetarea tehnico – criminalistică a
scrisului
1.Noțiunea cercetării tehnico-criminalistică a documentelor
2.Scopul cercetării documentelor
3.Tipurile documentelor
1. Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor este un
compartiment al cercetării criminalistice a documentelor, obiectul
căreia este studierea metodelor de confecționare, contrafacere a
documentelor scrise și semnelor ce caracterizează contrafacerea,
precum și elaborarea metodelor și procedeelor de cercetare și studierea
a documentelor în scopul identificării, stabilirii altor factori, care au
importanță pentru cercetarea și procesul judiciar.
2. Scopurile studierii documentelor sunt:
a)Stabilirea condițiilor în care s-a confecționat documentul sau
altei părți ale lui (metoda, timpul, etc.)
b)Stabilirea schimbărilor în document și metoda introducerii
acestor schimbări (înlăturarea, adăugirea, refacere de text .)
c)Scoaterea la evidență a înscrisurilor greu vizibile, invizibile,
hașurate, decorate, etc., deasemenea a documentelor cu
înscrisurile deteriorate.
d)Stabilirea apartenenței de grup a materialelor folosite pentru
confecționarea documentelor (hârtia, vopseaua, cleiul, etc.)
e)Stabilirea timpului când a fost scris documentul sau părților lor
componente.
f)Identificarea mijloacelor utilizate pentru confecționare
documentului și introducerea în ele a unor schimbări (mașini
de dactilografiat, ștampila)
g)Identificarea executorului a documentului.
47

3. Documentele pot fi originale și false . Documentele originale pot
fi autentice și neautentice. Documentele false pot fi de două feluri:
a)Falsificat pe cale intelectuală, este atunci când documentul
poseda toate rechizitele, dar informația ce-o cuprinde nu
corespunde adevărului.
b)Când documentul este original dar în conținutul lui sunt
introduse schimbări prin ștergere, adăugare sau modificare, dar
care conține toate rechizitele, numit fals material.
Blanchetele documentelor se întocmesc prin desenare, tipărire sau
clișeu. Clișeul se capătă pe calea culegerii semnelor tipografice,
confecționare și alte metode.
Subiectul nr.28 Tipurile modificării conținutului
documentelor
1.Schimbarea conținutului documentelor prin metoda
răzuirii
2.Esența decolorări și spălării
3.Conținutul adăugirii, particularitățile ei caracteristice
4.Modalitățile și particularitățile schimbării cartelelor
fotografice și a filelor
1. Răzuirea reprezintă lichidarea mecanică a părților textului
cu scopul modificării conținutului său inițial. În legătură cu aceasta se
observă distrugerea straturilor superioare a hârtiilor în rezultatul cărora
ia devine mai subțire și pierde luciu, ceea ce se depistează ușor la
cercetarea acestora sub razele luminii. Prin răzuire se încalcă
integritatea semnelor, literelor și rândurilor vecine. În același timp
rămâne relevant pe hârtie conținutul textului răzuit, prezent prin
adâncituri pe fața documentului și crestături pe cealaltă parte a
acestuia.
Literele, cifrele înscrise repetat sînt deformate față de celelalte
datorită capacității mărite de îmbibare a hârtiei cauzată de răzuire
(ștergere). Urmele acțiunii mecanice pot fi mascate prin călcare în
rezultatul căruia se pot forma urme de la obiectele folosite în acest
scop.
2. Decolorarea este lichidarea înscrisurilor sau a unor părți din
acestea prin metoda decolorării coloranților înscrisului cu reactivi
chimici. Semnele decolorării sînt: schimbarea culorii hârtiei în locurile
48

decolorării, formarea crăpăturilor, decolorarea sau schimbarea culorii
grafice la zonelor adiacente. Urmele decolorării se releviază cu
ajutorul lupei, microscopului, razelor ultraviolete, cu ajutorul
fotografiei de contrast.
Spălarea – lichidarea înscrisurilor de pe suprafața documentelor
cu ajutorul diverșilor dizolvanți. Multe urme ale decolorării apar și în
urma spălării documentelor. Ele, de regulă, sînt relevate cu ajutorului
mijloacelor recomandate la relevarea decolorărilor.
3. Falsul prin adăugare de text constă în modificarea
conținutului inițial pe calea introducerii literelor, cifrelor, cuvintelor și
îmbinărilor acestora în locurile libere (inclusiv și după spălarea,
răzuirea textului inițial). Semnele adăugării de text:
a)Diferența de culoare între textul inițial și cel adăugat.;
b)Înscrierea ne proporțională a textului pe hârtie;
c)Micșorarea sau mărirea intervalelor dintre litere, cuvinte,
rânduri.
Falsul prin adăugare poate fi depistat în urma cercetării
înscrisurilor cu ajutorul lupei sau microscopului, deasemenea prin
iluminare sub un unghi ascuțit.
4. Schimbarea fotografiilor , de regulă, se utilizează pe
documentele ce stabilesc identitatea. Cele mai des întâlnite metode și
urme a lor sînt:
a)schimbarea totală a fotografiei: la cercetarea vizuală se observă
neregularități ale liniilor circulare și a textului de pe ștampilă.
b)montarea: pe document rămâne o parte a fotografiei originale
cu impresiunile de ștampilă de pe ea peste care se încleie
fotografia feței altei persoane; poate fi descoperită datorită
diferenței calităților hârtiei fotografice, urmele tăierii
fotografiei, necorespunderea impresiunilor ștampilelor,
Schimbarea filelor se întâlnește în cărticelele de muncă,
pașapoarte și alte documente ce constau din mai multe file.
La schimbarea filelor în documente poate indica:
a)diferența în culoarea și calitatea diferitor file ale unui
document.
b)nu corespunde numerotarea;
c)necorespunderea seriilor și numerelor filelor documentelor,
mărimilor și configurației marginilor filelor.
49

d)Diferența în textul tipografic pe fila înlocuită în comparație
cu celelalte.
Subiectul nr.29 Identificarea persoanei după semnalmente
1.Noțiunea gabitologiei judiciare
2.Esența portretului vorbit și importanța lui
3.Principiile portretului vorbit.
1. Identificarea persoanei supă semnalmetele exterioare
(gabitologie) – este domeniul tehnicii criminalistice, ce studiază
legitățile memorizării aspectului exterior al persoanei în diverse
ipostaze și elaborează mijloace și metode tehnico-criminalistice pentru
acumularea, cercetarea și utilizarea informației despre aspectul
exterior al persoanei în scopul descoperirii și prevenirii infracțiunilor.
2. Portretul vorbit are un rol primordial în gabitologie.
Tradițional aspectul este determinat de înfățișarea exterioară,
totalitatea informației despre persoană, recepționate vizual. Așa
informații se utilizează în procesul descoperirii și cercetării
infracțiunilor pentru rezolvarea următoarelor necesități:
a)cercetarea persoanelor necunoscute, ce s-au sustras de la locul
infracțiunii rămase nedescoperite, dacă avem informație
privitor la aspectul lor exterior.
b)căutarea persoanelor identificate, ce se ascund de organele de
anchetă sau instanța de judecată, sau au evadat din locurile de
deținere de sub arest.
c)căutarea persoanei dispărute fără urme, identificarea
persoanelor și a cadavrelor neidentificate.
3. Ca principiu de bază la folosirea portretului vorbit în practica
criminalistică s-au cristalizat:
a)obiectivizări: să fie obiectivă informația
b)adecvat: să corespundă realității
c)descrierea completă: să fie suficiență pentru rezolvarea
necesităților criminalistice ale portretului vorbit.
Caracteristicile portretului vorbit se fixează în diverse
modalități: materiale – desene, fotografii și memorate – memoria
persoanelor, asigură posibilitatea utilizării informației despre exterior
la adunarea, acumularea, cercetarea, studierea și utilizarea acesteia în
practica descoperirii infracțiunilor.
50

Subiectul nr.30 Sistemul elementelor și caracteristicilor
portretului vorbit
1.Clasificarea elementelor și caracteristicilor
portretului vorbit;
2.Clasificarea indicilor individuali;
3.Descrierea îmbrăcămintei și a obiectelor particulare;
4.Regulile descrierii portretului vorbit.
1. Totalitatea semnelor și elementelor exteriorului persoanei
sînt studiate conform clasificării, la baza căreia este plasată
apartenența elementelor portretului vorbit și semnele lui. Elementele și
semnele stării corpului omenesc, ce demonstrează vitalitatea lui se
numesc particulare. Ele sînt caracteristice individual persoanei,
aspectului exterior și îi aparțin deseori în exclusivitate.
La particularitățile generale se referă elementele adăugătoare și
semnele portretului vorbit. Ele nu constituie elemente ale corpului
omenesc sau exprimă vitalitatea acestora, dar permit într-o oarecare
măsură stabilirea elementelor și semnelor particulare.
2. Elementele și semnele particulare se împart în: fizice,
anatomice și funcționale.
La elementele fizice se referă sexul, vârsta, tipul antropologic.
Semnele fizice se manifestă în construcția anatomică, funcțională a
siluetei, caracteristicile feței, prezența caracteristicilor individuale,
îmbrăcăminte și alte accesorii.
La elementele anatomice ale portretului vorbit se referă
elementele structurale ale corpului omenesc: corpul, capul, fața, gâtul,
umerii, pieptul, spatele, mâinele, picioarele, ridurile, urmele diverselor
traume și operații chirurgicale…Ele se caracterizează prin formă,
contur, configurație, mărime, poziție, culoare…
La elementele funcționale ale portretului vorbit se referă:
a)ținuta corpului: se analizează datorită poziției părților
componente ale corpului în diferite poziții;
b)mersul: este determinat de stereotipul dinamic. În
legătură cu aceasta se evidențiază tempoul, lungimea și
lățimea pașilor;
c)mimica: modalitățile mișcării mușchilor faciali, se
reprezintă starea emoțională;
51

d)articulația: mișcarea buzelor la pronunțarea sunetelor;
e)gesticulația: mișcarea capului, umerilor, mâinilor cu
care persoana își exprimă sentimentele;
f)deprinderi clasice: acțiuni, întreprinse de persoană
pentru efectuarea acțiunilor clasice;
g)deprinderi speciale: acțiuni întrebuințate de persoană la
efectuarea unui lucru (activități).
Importanța criminalistică au nu semne întâmplătoare sau
mișcările anatomice, ci doar deprinderile stabile, permanente.
3. La descrierea îmbrăcămintei și a obiectelor particulare se
referă îmbrăcămintea, obiectele portative mici necesare pentru
formarea estetică a aspectului exterior și semnele lor.
Toate elementele și semnele îmbrăcămintei, obiectelor portative
mici pot fi divizate în:
a)de producție: formate în procesul lor de utilizare ;
b)reflectorii: descoperite în procesul utilizării obiectelor.
Îmbrăcămintea și obiectele portative se determină după tip,
materialul confecționării și particularitățile confecționării.
4. Regulile descrierii portretului vorbit :
a)respectarea unei ordini determinate, reieșind din
principiul de la general la particular și de sus în jos;
b)descrierea trebuie să fie completă, însă fără detalizări în
plus;
c)la descrierea semnalmentelor după metoda portretului
vorbit se folosește o terminologie unică;
d) unele semne anatomice se descriu din două părți: din
față și din profil.

Subiectul nr.31 Reprezentarea aspectului exterior al
persoanei
1. Clasificarea aspectului exterior al persoanei;
2. Caracteristica reprezentării subiective;
3. Caracteristica reprezentării obiective;
1. Reprezentarea aspectului exterior al persoanei , folosite în
practica descoperirii și cercetării infracțiunilor, se clasifică în
subiectivă și obiectivă. Purtătorii de informație a aspectului exterior al
persoanei sînt:
52

a)aspectul imaginator, păstrat în memoria persoanei;
b)descrierea;
c)portretul subiectiv;
d)fotografiile;
e)măștile, ridicate de pe fața decedatului;
f)rămășițele osoase;
g)reconstituirea feței după craniu.
2. Caracteristica reprezentării subiective :
a)aspectul imaginar este forma de reprezentare cel mai des
întâlnită. El se formează sub influența mai multor
factori: sex, vârstă, locul permanent de trai, tipul
antropologic, profesia, memorie vizuală, emotivitatea,
iluminarea…
b)descrierea constă în indicarea semnelor aspectului
exterior. În practica criminalistică se utilizează
descrierea liberă și sistematică(într-o anumită ordine).
Descrierea liberă este descrierea, dată de martorul ocular în
cuvinte și expresii utilizate în vorbirea obișnuită.
Descrierea sistematică este descrierea după metoda portretului
vorbit și este descrierea aspectului exterior al persoanei sistematizat,
argumentat științific după o metodă specială cu utilizarea unei
terminologii speciale Descrierea prin metoda portretului vorbit trebuie
să se facă cu respectarea următoarelor reguli:
-semnalmentele aspectului exterior se stabilesc în
conformitate cu ținuta normală a corpului uman;
-elementele aspectului exterior se caracterizează atît din
față cât și în profil, iar dacă este necesar și din alte
poziții;
-descrierea se efectuiază într-o anumită ordine – de la
general la particular, de sus în jos, inițial fizice , apoi
anatomici, funcționali și descrierea semnelor particulare;
-se descriu semnele individuale.
c) portretul subiectiv poate fi construit personal de purtătorul
lui (în imaginație) sau din cuvintele altor persoane.
Sînt cinci tipuri de portrete vorbite:
-desenat;
-compozițional-desenat;
53

-compozițional-fotografic;
-complexe.
-computerizat.
3. Caracteristica reprezentării obiective:
a) cea mai completă și obiectivă informație a aspectului exterior al
persoanei poate fi fixat cu ajutorul fotografierii. În dependență de
condițiile ei, caracterul măsurilor operative de investigație întreprinse
și a acțiunilor de anchetă, tipurile recepționărilor de informație, unde
vor fi plasate fotografiile – folosindu-se fotografia de senmalmente sau
operativă.
Fotografia semnalmentelor se folosește pentru fixarea exteriorului
persoanei, supuse înregistrării, punerea la evidență, recunoaștere. Ea se
înfăptuiește cu respectarea regulilor speciale de fotografiere. Pentru
fixarea semnelor funcționali ai exteriorului persoanei cel mai eficient
este utilizarea filmării video.
b) Masca se utilizează pentru fixarea semnelor exteriorului decedaților,
dacă schimbările post-mortem nu sînt esențiale. Ele sînt confecționate
conform ordonanței persoanei ce efectuiază cercetarea penală, de către
specialiștii în domeniul medicinii legale. Până la primirea formei
negative a feței aceasta se curăță, iar în caz de necesitate poate fi
efectuată tualeta acesteia. Apoi din forma obținută se obține mulajul
pozitiv (masca).
c) Reconstituirea feței după craniu se utilizează pentru fixarea
informației despre aspectul exterior al persoanei în cazurile când au
fost găsite oseminte omenești, deasemenea a craniului cu țesuturile
moi distruse.
Metodica reconstituirii feței cu ajutorul craniului a fost propusă
de savantul antropolog M.M. Gherasimov, bazată pe anumite
interdependențe între oasele craniului, mai precis construcției
acestora, grosimea și forma țesuturilor moi ale capului. Actual se
utilizează metoda grafică sau plastică a reconstituirii.
Subiectul nr.32 Microobiectele ca purtători de informație
de importanță criminalistică.
1.Noțiunea micrologiei criminalistice;
2.Noțiunea microobiectelor;
54

3.Clasificarea microobiectelor;
4.Esența și tipurile metodelor criminalistice de cercetare
a microobiectelor;
1. Micrologia criminalistică reprezintă știința despre
microobiecte, metodelor și tehnologia de relevare a lor, descoperire,
fixare, și păstrare, deasemenea a procedeelor și metodelor de cercetare
a lor în scopul obținerii și utilizării informației de importanță
criminalistică în procesul judiciar.
2. Microobiecte purtători materiali a informației de importanță
criminalistică, care din cauza dimensiunilor mici nu pot fi studiate prin
metode obținute de analiză, ce necesită utilizarea tehnicii
corespuzătoare, destinate pentru lucrul cu obiectele microscopice.
3. Pentru utilizarea în necesitățile practice în criminalistică este
primită clasificarea totalității microobiectelor după diferite principii:
a)după indicatorii cantitativi microobiectele se împart în
microparticule, microurme, microcantitatea substanței;
b)în dependență de starea de agregare: solide, lichide și gazoase.
c)după natura provenienței: organice și anorganice;
d)în dependență de mecanismul formării se deosebesc
microobiecte de separare mecanică și dezmembrare mecanică,
provenite în rezultatul acțiunii termice sau chimice.
4. Metodele cercetărilor criminalistice a microobiectelor :
a)metode analizei morfologice, cu ajutorul cărora se studiază
structura materiale a substanței în macro – micro și
ultramicroniveluri;
b)metoda analizei elementare, ce permite stabilirea prezenței
și cantității componentelor în substanțe a elementelor
chimice;
c)metoda anlizei moleculare, cu ajutorul cărora se stabilește
prezența și cantitatea legăturilor chimice, ce se conțin în
substanța.
d)metoda analizei structurale, utilizarea pentru studierea
substanțelor cu structură cristalină.
e)metodele analizei caraceristicilor fizice și chimce
individuale din componența substanței.
Subiectul nr.33 Odorologia criminalistică
55

1. Noțiunea odorologiei criminalistice;
2. Conținutul odorologiei chinologice și
instrumentare(olfactive);
3. Importanța cercetării urmelor de miros;
4. Obiectele – purtătoare de miros.
1. Odorologia criminalistică este o ramură a tehnicii criminalistice
în curs de dezvoltare, ce prezintă prin sine un sistem de cunoștințe
argumentate, mijloace tehnice, recomandări pentru stabilirea acestora,
analiza, ridicărea și păstrărea urmelor de miros în scopul utilizării
ulterioare a acestora în procesul penal.
2. În dependență de metodele ridicării , analizei și înregistrării
mirosurilor, odorologia criminalistică aste împărțită în odorologia
chinologică și odorologia instrumentală (olfactive).
În odorologia criminalistică în calitate de analizator a substanțealor
mirositoare se utilizează organul de miros a cînelui de serviciu special
pregătit. În odorologie olfactivă în calitate de analizator se utilizează
aparate-fiziochimice, sensibile la spectrul substanțelor mirositoare,
înregistrarea acestora pe olfatograme și detectarea cu înaltă precizie a
componenntelor separate ale excrețiilor umane.
3. Cercetarea urmelor de miros permite stabilirea:
a)participanților la infracțiune
b)mirosului individual a unei și aceleiași persoane ridicat din
locuri diferite de săvîrșire a infracțiunilor,
c)apartenența obiectelor unei anumite persoane, ce au fost
găsite la fața locului și în alte locuri,
d)apartenența obiectelor părții vătămate,
e)provenența mirosului de la persoane concrete la cercetarea
complexă a corpurilor delicte.
4. Obiectele purtătoare amirosului uman sînt :
a)sudoarea, sîngele (inclusiv petele uscate), părul (păstrează
mirosul individual al persoanei zeci de ani).
b)obiecte personale (hainele purtate, încălîămintea, păstrează
mirosul individual de la cîteva zile la cîteva luni).
c)diverse obiecte: mijloace de săvîrșire a infracțiunilor; arme
ce se află în contact cu persoana cel puțin 30 min (mirosul
individual se păstrează cel mult 48h).

56

Subiectul nr.34 Tactica criminalistică
1.Noțiunea tacticii criminalistice
2.Sistemul tacticii criminalistice
3.Izvoarele tacticii criminalistice
4.Tendința de dezvoltare a tacticii criminalistice
1. Tactica criminalistică sistemul pozițiilor științifice, pe baza
cărora se înaintează recomandări privitor la argumentarea și
planificare urmăririi penale prreliminare și judiciare, stabilind modul
comportării persoanelor ce înfăptuiesc urmărirea penală și procedeilor
de petrecere a acțiunilor prosesuale independente, îndreptate spre
acumulare și cercetarea probelor în situații de anchetă concretă.
2. Tactica criminalistică conține următoarele direcții de bază:
a)sistemul noțiunilor generale,
b)teoria versiunilor criminalistice,
c)teoria planificării cercetării,
d)tactica efectuării acțiunilor dr urmărire penală,
e)recomandări și procedee legate de petrecerea măsurilor
organizatorice,
f)operații tactice.
3.Izvoarele de bază a tacticii criminalisticii sînt:
a)Normele legislației procesual penale, ce reglementiază
regulile generale de petrecere a urmăririi penale și procedurii
judiciare pe dosarele penale, deasemenea petrecerea
acțiunilor de urmărire penală.
b)Recomandările altor ramuri ale criminalisticii: teoria
generală, tehnica criminalilisică, metodica criminalistică.
c)Recomandările altor științe: teoria procesual penală,
criminnologia, dreptul penal, psihologia judiciară..,
d)Experiența înaintată de descoperire și cercetare a
infracțiunilor
4. Tendințele de dezvoltare a tacticii criminalisticie:
a)Desăvîrșirea ulterioară a procedeelor și metodelor de
petrecere a acțiunilor procedurale existente,
b)Utlizarea mai largă a datelor logice și psihologice,
c)Tehnizarea tacticii criminalistice,
d)Elaborarea de noi acțiuni procesuale,
e)Dezvoltarea tacticii acțiunilor de urmărire penală,
57

f)Perfecționarea tacticii de verificare prealabilă a materialelor;
ce servesc ca bază pentru pornirea procesului penal.
Subiectul nr.35 Procedeul și recomandarea tactică. Tactica
acțiunii de urmărire penală
1.Noțiunea procedeului și recomandării tactice.
2.Clasificarea procedeelor tactice.
3.Principiile procedeelor tactice.
4.Clasificarea criminalistică a recomandărilor tactice.
5.Noțiunea și principiile generale ale tacticii acțiunii
de urmărire penală.
1. Procedeul tactic – cea mai rațională și efectivă metodă de
acțiune sau cea mai oportună direcție ale acțiunilor ofițerului de
urmărire penală la acumularea, cercetarea și prevenirea infracțiunilor.
Recomandările tactice sînt sfaturile practice, științific
recomandate și aprobate, referitor la alegerea și aplicarea procedeelor
tactice.
2. Din punct de vedere a recomandărilor științifice procedeele
se clasifică în:
a)procedee, direct indicate de legislație, aplicarea cărora nu
este obligatorie,
b)procedee, direct indicate de legislație, aplicarea cărora
este obligatorie,
c)procedee, neprevăzute de legislație.
3. Principiile procedeelor tactice :
a)corespunderea procedeului legislației procesual penale,
b)corespunderea principiilor morale și etice,
c)să fie științific întemeiate,
d)principiul siguranței,
e)principiul eficacității,
f)economia materialelor și resurselor omenești.
4. Recomandările tactice se împart în două grupe:
a)generale: utilizate de toți subiecții antrenați în dovedirea
unor circumstanțe, indiferent de situația de urmărire
penală.
b)speciale: adresate unei categorii de subiecți sau prevăzute
pentru o situație de urmărire penală concretă.
58

5. Tactica acțiunii de urmărire penală este sistemul
procedeelor de pregătire, înfăptuire , fixarea și aprecierea a rezultatelor
acțiunilor procedurale, îndreptată spre eficiență maximală, cu
respectarea strictă a legislației.
Ca principii generale ale acțiunilor de urmărire penală separat
pot fi enumerate:
a)legalitatea,
b)scopul bine determinat,
c)forma procesulă,
d)asigurarea tehnico-criminalistică,
e)colaborarea cu specialiștii și organele cercetării prealabile.

Subiectul nr.36 Versiunile criminalistice .
1.Noțiunea versiunilor criminalistice.
2.Clasificarea versiunilor criminalistice.
3.Caracteristica versiunilor criminalistice.
4.Esența utilizării procedeelor logice de gândire.
5.Etapele procesului formării și verificării versiunilor.
6.Regulile formării versiunilor.
7.Regulile verificării versiunilor.
1. Versiunea criminalistică este o ipoteză probabilă bazată pe
date faptice despre esența sau elementele separate ale evenimentelor,
ce au semnele infracțiunii, luată în verificare de ofițerul de urmărire
penală sau altă persoană împuternicită pentru rezolvarea problemei
privind pornirea procesului penal, cercetarea sau examinarea judiciară
a faptei.
2. Versiunile criminalistice se clasifică după mai multe
principii:
a)după volum: generale și particulare.
b)după subiectul creator: de urmărire penală, operativ
investigative, de expertiză și judiciare.
c)după caracterul concret: tipice și concrete.
3. Versiunea generală este explicație probabilă în întregime a
evenimentului ce are semnele infracțiunii. Versiunea particulară este
explicație probabilă a anumitor părți ale evenimentului ce are semnele
infracțiunii. Versiunile de urmărire penală sunt înaintate de ofițerul de
urmărire penală în scopul stabilirii esenței faptei și a tuturor
59

circumstanțelor. Ele pot fi atât generale cât și particulare. Versiunile
operativ-investigative sînt înaintate de lucrătorul operativ, care
înfăptuiește conform însărcinării ofițerului de urmărire penală,
procuror verificarea unor neclarități apărute în procesul urmăririi
penale pe un dosar penal ce se află în procedură la ofițerul de urmărire
penală, procuror.
Versiunile operativ-investigative pot fi doar particulare. Versiunile de
expertiză sînt opiniile experților ce s-au format în procesul efectuării
expertizei pe un anumit dosar. Ele pot fi doar particulare. Versiunile
judiciare sînt presupunerile în judecătorului ce s-au format în procesul
judecării cauzei penale. Versiunile tipice constau în lămurirea generală
a evenimentului, când informația obținută nu este destulă pentru
formarea versiunilor concrete. Versiunile concrete se înaintează pe
baza studierii materialelor dosarului penal.
4. La înaintarea versiunilor se aplică procedeele gândirii logice
ca: analiza, sinteza, inducția, analogia.
Analiza este cercetarea anumitor caracteristici, părți componente
a faptei, evenimentului.
Sinteza cercetarea părților componente ale faptei ce s-au
evedențiat în urma analizei în unitatea și legătura lor reciprocă.
Inducția este o concluzie probabilă de la particular la general, iar
deducția de la general la particular.
Analogia procedeul gândirii logice, ce constă în confruntarea
faptelor după anumite caracteristici și indici individuali. În rezultatul
acestor comparații se ia hotărârea dacă semnele coincid, atunci coincid
și faptele sau sînt lămurite de una și aceeași pricină.
5. Se evidențiază următoarele etape în procesul formării și
verificării versiunilor:
a)formarea versiunilor probabile,
b)deducerea consecințelor din aceste versiunii,
c)suprapunerea consecințelor cu datele obținute în procesul
efectuării cercetării,
6. Regulile de formare a versiunilor :
a)elaborarea de versiuni reale, bazate pe anumite fapte.
b)versiunea trebuie să fie constituită logic corect, să nu se
contrazică cu conținutul ei.
c) se elaborează și verifică toate versiunile posibile.
60

7. Regulile de verificare a versiunilor :
a)din versiune trebuie deduse toate componențele reale,
b)consecințele deduse trebuie să fie logice și să nu se
contrazică,
c)verificarea versiunilor poate fi efectuată prin efectuarea
acțiunilor de urmărire penală sau măsurilor operative de
investigație,
d)versiunile, după posibilitate se verifică concomitent.
Subiectul nr.37 Planificarea cercetării infracțiunii
1.Noțiunea planificării cercetării.
2.Principiile planificării cercetării.
3.Consecutivitatea planificării cercetării.
4.Elementele de bază la planificarea cercetării.
5.Tipuri de planificare a cercetării.

1. Planificarea cercetării este procesul de gândire ce constă în
determinarea conținutului și ordinii activității spre determinarea
tuturor circumstanțelor infracțiunii comise și stabilirea vinovaților cu
strictă respectare a vinovaților și cu utilizarea rațională a timpului și
forțelor.
2. Principii ale planificării cercetării se consideră cerințele
elaborate în criminalistică, înaintate la planificarea cercetării,
respectarea căror asigură efectuarea ei. Sânt evedențiate trei principii
de bază ale planificării:
a) fermității: principiul fermității înseamnă că în plan trebuie
să fie evedențiate toate întrebările stabilite pentru verificarea unei sau
altei versiuni; toate acțiunile de urmărire penală, măsurile operativ-
investigative și alte acțiuni necesare pentru efectuarea (îndeplinire);
termenele determinate pentru executare și persoanele ce le vor
executa. În plan trebuie să fie indicat pe cine din martori urmează de
identificat, la cine din bănuiți trebuie de efectuat percheziții, cine și
când vor efectua acțiunile de urmărire penală date.
b) individualitatea: principiul individualității înseamnă obligativitatea
construirii planului special pentru un anumit dosar, evidența tuturor
caracteristicilor dosarului dat, neadmiterea repetării planurilor. Este
61

imposibil de a elabora un plan unic care va fi utilizat la cercetarea
tuturor dosarelor penale.
c) dinamicitatea: acest principiu înseamnă că procesul de
planificare este un act unic; planul creat nu este definitiv, el
permanent se modifică și se completează, totodată
posibilitatea și obligativitatea modificării lui trebuie prevăzută
de la bun început.
3. Planificarea se înfăptuiește în următoarea consecutivitate:
a)planificarea acțiunilor de urmărire penală inițiale,
b)planificarea acțiunilor de urmărire penală ulterioare,
c)planificarea la etapa finală a cercetării.
4. Elementele de bază ale cercetării pe dosare penale concrete
sînt:
a)studierea datelor faptice avute la dispoziție,
b)înaintarea versiunilor,
c)alegerea acțiunilor de urmărire penală și măsurilor
organizatorice, necesare pentru efectuare, termenele și
ordinea de efectuare a lor, deasemenea și executorii.
5. Planificările pot fi clasificate după tipuri, principalele dintre
care sînt:
a)planificarea lucrului ofițerului de urmărire penală pe câteva
dosare avute în procedură,
b)planificarea cercetării pe un dosar penal concret,
c)planificarea efectuării unei acțiuni de urmărire penală
concrete.
Subiectul nr.38 Tactica cercetării de urmărire penală
1.Noțiunea cercetării de urmărire penală
2.Scopul cercetării de urmărire penală.
3.Genurile cercetării de urmărire penală.
4.Regulile generale ale cercetării de urmărire penală.
1. Cercetarea de urmărire penală este activitatea procedurală și
de tactică criminalistică, ce constă în perceperea nemijlocită de către
ofițerul de urmărire penală a locului infracțiunii obiectelor
persoanelor, animalelor, cadavrelor, documentelor care au o
importanță pentru soluționarea cauzei penale
2. Scopurile cercetării de urmărire penală sînt:
62

a)stabilirea circumstanțelor faptei cercetate.
b)descoperirea, fixarea, ridicarea și aprecierea urmelor
infracțiunii, precum și a altor corpuri delicte.
c)acumularea informației inițiale pentru înaintarea versiunilor,
d) acumularea informației pentru organizarea căutării
infractorului,
e)stabilirea circumstanțelor ce au favorizat comiterea
infracțiunii,
3. Genurile cercetării de urmărire penală pot fi clasificate după
mai multe principii:
a)după obiect: cercetarea la fața locului, cercetarea exterioară a
cadavrului, cercetarea obiectelor, documentelor, animalelor,
a încăperilor și terenurilor, care nu sînt locul comiterii
infracțiunii, examinarea corporală.
b)după consecutivitatea cercetării: inițială, repetată.
c)după volum: de bază și adăugătoare.
4. Regulile generale ale cercetării de urmărire penală sînt:
a)cercetarea sub comandă unică.
b)neamânarea, obiectivitatea, planificarea activității sub toate
aspectele.
c)colaborarea cu lucrătorii organelor de cercetare penală.
d)utilizarea celor mai sofisticate mijloace tehnice și utilizarea
ajutorului specialistului.
e)respectarea regulilor de relevare, fixare, examinare a urmelor
infracțiunii și altor corpuri delicte.
f)realizarea scopului determinat și planului cercetării.
Subiectul nr.39 Cercetarea la fața locului
1.Noțiunea cercetării la fața locului.
2.Obiectivele cercetării la fața locului.
3.Etapele și stadiile cercetării la fața locului.
1. Cercetarea la fața locului reprezintă activitatea procedurală
al cărei conținut îl constituie examinarea nemijlocită de către organul
de urmărire penală a unui teren deschis ori a unei încăperi în care a
avut loc fapta sau în perimetrul cărora sau manifestat consecințele ei, a
obiectelor ce alcătuiesc ambianța acestora, în vederea descoperii,
fixării și ridicării urmelor infracțiunii și a altor mijloace materiale de
63

probă necesare stabilirii naturii infracțiunii, identificării făptuitorului,
modului și împrejurărilor în care sa activat. (art.118 CPP Republicii
Moldova).
2. Obiectivul general al cercetării la fața locului constă în
stabilirea adevărului obiectiv (ce a avut loc în realitate în locul dat).
Obiectivele particulare:
a)stabilirea caracterului evenimentului studiat;
b)stabilirea locului, timpului și alte împrejurări ale faptei;
c)relevarea, fixare și examinarea urmelor, lăsate de infractor,
alte urme, deasemenea și corpurile delicte;
d)stabilirea schimbării poziției și structurii obiectelor
particulare până la evenimentul cercetat și după el;
e)stabilirea și fixarea împrejurărilor negative.
3. În criminalistică este primită divizarea cercetării la fața locului
în etape. Se deosebesc trei etape ale cercetării la fața locului: de
pregătire, de lucru și finală. Etapa de pregătire include în sine două
stadii: acțiuni până la ieșirea la fața locului (prima stadie a pregătirii)
și acțiuni la fața locului, până la începerea etapei de lucru (a doua
stadie a pregătirii).
La prima stadie a pregătirii ofițerul de urmărire penală:
a)asigură paza locului infracțiunii;
b)ia măsuri pentru prevenirea și minimalizarea consecințelor și
efectelor acestora;
c)asigură prezența persoanelor ce au stabilit infracțiunea
comisă;
d)asigură prezența specialistului (după necesitate) și a altor
participanți;
e)verifică starea de funcționarea a mijloacelor tehnice,
utilizarea cărora este necesară în procesul cercetării la fața
locului.
La etapa a doua de pregătire ofițerul de urmărire penală:
a)ia măsuri pentru acordarea ajutorului medical victimelor.
b)îndepărtează de la fața locului persoanele străine.
c)întreabă martorii în scopul orientării și stabilirii
schimbărilor efectuate la locul faptei.
d)stabilește sarcinile participanților la cercetare și îi
instructiază.
64

e)înfăptuiește alte acțiuni de neamânat îndreptate spre
reținerea infractorului, deasemenea ia măsuri pentru
îmbunătățirea vizibilității locului cercetat și a condițiilor
de cercetare.
Etapa de lucru constă din faza statică și faza dinamică. În faza
statică se face cunoștință cu ambianța generală a locului infracțiunii: se
stabilește consecutivitatea cercetării la fața locului: se stabilesc
hotarele și limitele cercetării, etapele cercetării, procedeele de
efectuare a cercetării, se dau însărcinări participanților la cercetare, se
stabilește ordinea reconstituirii unor elemente.
Cercetarea poate fi efectuată prin mai multe procedee tactice:
a)concentric – de la periferii spre centru.
b)excentric – de la centru la periferii.
c)frontal – dea lungul sectorului cercetat(pe linii drepte de la o
margine la cealaltă, pe liniile sectoarelor sau pătratelor).
d)local – se cercetează anumite porțiuni ale locului faptei.
e)complex – combinarea procedeelor indicate.
Locul urmelor și a obiectelor se fixează după cel puțin două repere
fixe.
În faza dinamică este efectuată fotografierea câmpului infracțional,
se iau și se pregătesc pentru ridicare toate obiectele, care pot avea
calitate de corpuri delicte, sunt cercetate amănunțit urmele și obiectele
materiale. În legătură cu aceasta se iau în considerație circumstanțele
negative sub care se înțeleg împrejurările ce contravin explicațiilor
logice a evenimentului, factorilor, versiunii victimei, declarațiilor
bănuitului în momentul cercetării.
La etapa finală a cercetării la fața locului se înfăptuiește fixarea
procesuală a rezultatelor ei. Se întocmește procesul-verbal de cercetare
la fața locului, schemele necesare, se ambalează și se sigilează
obiectele ce urmează a fi ridicate. Fotografiile obținute se anexează la
procesul-verbal de cercetare la fața locului. Procesul –verbal este
semnat de toți participanții la cercetare.

Subiectul nr.40 Caracteristica genurilor cercetării de urmărire
penală
1.Examinarea exterioară a cadavrului. art.120 CPP
2.Cercetarea obiectelor și documentelor.
65

3.Cercetarea animalelor și a cadavrelor acestora.
4.Cercetarea mijloacelor de transport.
5.Examinarea corporală.
1. Examinarea exterioară a cadavrului poate fi efectuată la
locul descoperirii lui în procesul cercetării la fața locului. Cadavrul
este obiectul principal în procesul cercetării. Mersul și rezultatele
cercetării lui sînt reflectate în procesul-verbal de cercetare la fața
locului. Dacă însă cadavrul se examinează la instituția de expertiză
medico-legală se întocmește un proces-verbal aparte de examinare a
cadavrului.
Legea obligă efectuarea cercetării cadavrului cu participarea
medicului-specialist în domeniul medicinii-legale. Cercetarea se
înfăptuiește, de regulă, de la cap la picioare. Totodată amănunțit se
cercetează: poziția precisă a cadavrului față de alte obiecte fixe din
câmpul infracțional și poziția lui; hainele cu care este îmbrăcat
cadavrul și obiectele ce se află în acestea; corpul cadavrului, urme și
leziuni pe el; albia cadavrului și petele cadaverice; armele și obiectele
cu care puteau fi cauzate leziunile de pe cadavru și care au fost găsite
în procesul cercetării.
După cercetare cadavrul se dactiloscopiază, se fotografiază
după metoda fotografierii de semnalmente și se îndreaptă împreună cu
îmbrăcămintea la Centrul de expertiză Medico Legală.
2. La cercetarea obiectelor și a documentelor , cercetarea se
începe cu studierea construcției generale a obiectului. În procesul
cercetării se examinează și se fixează: denumirea obiectului, destinația
lui, caracterizarea exterioară, dimensiunile lui, materia din care este
confecționat obiectul, caracteristicile ce-l individualizează, defectele
lui și ambalajul. În special se indică elementele ce indică legătura
obiectului cu evenimentul cercetat. Obiectul se fotografiază. După
necesitate poate fi construită schema unde se indică urmele de pe
obiect. La cercetarea documentelor se atrage atenția la conținutul lor,
forma exterioară, materialul din care este confecționat, rechizitele, pe
ce este efectuată înscrierea, prezența semnăturii, ștampilei.
3. La cercetarea animalelor și a lor cadavre este necesar de
stabilit:
a)denumirea animalului.
b)rasa, sexul, vârsta dacă este posibil.
66

c)semnele apartenenței animalului unei anumite
gospodării sau a unei persoane: marcarea, specificul
potcovării.
d)caracteristici individuale: culoare, specificul rasei,
semnele traumelor anterioare.
La cercetare este rațional de a antrena specialistul veterinar sau
zootehnicianul.
4. Cercetarea mijloacelor de transport se efectuiază cu scopul:
a)stabilirii caracteristicilor individuale ale
automobilului.
b)descoperirea urmelor de infracțiune pe mijlocul de
transport sau urmele ciocnirii cu alte mijloace de
transport ori persoane.
c)descoperirea de urme și obiecte, lăsate de partea
vătămată sau persoanele care conduceau mijloacele de
transport.
d)stabilirea prezenței urmelor de sol, pietrișului de la
locul comiterii infracțiunii.
e)determinarea stării tehnice a automobilului.
La cercetarea mijlocului de transport trebuie să fie antrenat
specialistul criminalist, specialistul autotehnician și după necesitate,
șoferul, ce conducea mijlocul de transport.
5. Examinarea corporală (art.119 CPP Republicii Moldova)
constă în efectuarea de către organul de urmărire penală a examinării
corporale a bănuitului, învinuitului inculpatului, martorului sau a părții
vătămate cu consimțămîntul acestora sau în baza ordonanței motivate a
ofițerului de urmărire penală cu autorizația judecătorului de instrucție
pentru a constata dacă pe corpul acestora există urme ale infracțiunii
sau semne particulare în cazul în care pentru aceasta nu este necesară
expertiza medico-legală.
În rezultatul examinării corporale se stabilește prezența pe
corpul persoanei a:
a)caracteristicilor individuale, caracterul lor și localizarea.
b)leziunilor corporale ușoare, caracterul și localizarea lor.
c)urme de particule, pe care persoana examinată le-a luat de
la locul infracțiunii sau le-a lăsat acolo.
67

d)caracteristicilor, ce indică la executarea de către examinat
a unei activității profesionale.
Această acțiune de urmărire penală se înfăptuiește prin
ordonanța anchetatorului. Dacă examinarea corporală se efectuiază
asupra unei persoane de alt sex și este necesară dezbrăcarea acesteia,
atunci, ofițerul de urmărire penală nu participă la examinarea
corporală, iar aceasta este efectuată de medic. La procesul verbal de
examinare corporală după necesitate pot fi anexate fotografiile și
desenele caracteristicilor individuale și a leziunilor.
Subiectul nr. 41 Tactica reconstituirii faptei
1.Noțiunea reconstituirii
2.Scopul reconstituirii
3.Genurile reconstituirii
4.Acțiunile anchetatorului în vederea pregătirii pentru
reconstituire
5.Procedee tactice de efectuare a reconstituirii
6.Fixarea mersului și rezultatelor a experimentului de
anchetă
1. Reconstituirea faptei (art.122 CPP Republicii Moldova) este
o acțiune de urmărire penală și de tactică criminalistică efectuată
pentru verificarea și precizarea probelor și datelor administrate și
obținerea probelor noi ce constă în reproducerea artificială a acțiunilor
situației și altor împrejurări în care s-a produs o anumită faptă.
2. Scopul reconstituirii :
a)verificarea și ilustrarea probelor existente.
b)relevarea de noi probe.
c)verificarea versiunilor
d)stabilirea circumstanțelor ce au favorizat comiterea
infracțiunii.
3. Genurile reconstituirii :
a)stabilirea posibilității perceperii unor factori. Acest tip
de reconstituire se face pentru verificarea vizibilității sau
auzului. În legătură cu aceasta este necesar de a lua în
considerare factorii obiectivi, ce au putut influența
asupra recepționării factorilor ce îl interesează pe
ofițerul de urmărire penală. Este rațional de a petrece
68

experimentele de tipul dat în același loc unde s-au
petrecut în realitate evenimentele reconstituite, în același
timp al zilei, la aceeași iluminare, cu respectarea
distanțelor între obiecte.
b)stabilirea posibilității executării unor acțiuni:
pătrunderea prin anumite deschizături, posibilitatea
scoaterii, transportării, ridicării unor obiecte,
deschiderea lacătului fără cheie etc.
c)stabilirea posibilității existenței unor fapte, evenimente
aparente (de exemplu: a fost posibil în realitate ca în
situația rutieră creată, șoferul să fie orbit de lumina fazei
lungi a automobilului din direcția opusă, a fost oare
posibilă inflamarea desinestătătoare a anumitor substanțe
în anumite condiții).
d)stabilirea mecanismului de formare a urmelor (de
spargere, de lovire, tăiere, deplasare sau frânare, aplicare
a armei de foc).
4. Acțiunile ofițerului de urmărire penală în vederea pregătirii
pentru reconstituire includ acțiunile până la ieșirea la fața locului și la
fața locului reconstituirii. Până la ieșirea la locul reconstituirii:
a)stabilirea sarcinilor, condițiilor și modalității de efectuare a
reconstituirii.
b)stabilirea locului, timpului și etapele efectuării
reconstituirii,
c) stabilirea numărului și persoanelor participante.
d)asigură reconstituirea mediului înconjurător sau a unor
anumitor obiecte la locul reconstituirii.
e)formarea planului reconstituirii.
Acțiunile la locul reconstituirii:
a)stabilirea prezenței sau lipsei schimbărilor în anturajul
locului reconstituirii.
b)verificarea corespunderii condițiilor reconstituirii cu
condițiile petrecerii evenimentului experimentat.
c)explicația drepturilor, obligațiilor și instruirea
participanților la reconstituire.
d)verificarea prezenței și funcționării rechizitelor și a
mijloacelor tehnico-criminalistice.
69

e)stabilirea mijloacelor și semnelor de legătură între
participanții la reconstituire.
f)după necesitate asigură securitatea locului reconstituirii și
după necesitate previne participanții de a nu relata altor
persoane rezultatul acțiunii de anchetă.
5. Procedeele tactice ale reconstituirii:
a)repetarea acțiunilor.
b)reconstituirea pe etape.
c)efectuarea reconstituirii în condiții maximal apropiate de
condițiile în care s-au petrecut acțiunile criminale.
d)neapărat de luat în considerație condițiile ce lipsesc și nu
pot fi reconstruite.
e)prezența unui cerc determinat de persoane.
6. Despre efectuarea reconstituirii se întocmește un proces
verbal în care se fixează mersul și rezultatele acesteia. În procesul-
verbal este necesar de a indica: unde, când, cu ce scop, de cine, a fost
sau nu supus mediul reconstruirii unor schimbări, modificări;
condițiile de efectuare a reconstituirii; etapele; descrierea fiecărei
etape și rezultatele. Mersul și rezultatele reconstituirii se fixează
deasemenea în anexele la procesul-verbal: fotografii, videofilm și
scheme.
Dacă rezultatul obținut justifică posibilitatea reală de executare
a acțiunilor, existența evenimentelor examinate, atunci rezultatul
reconstituirii se considera pozitiv. Rezultatul negativ justifică
imposibilitatea înfăptuirii unor acțiuni, sau existența reală a
evenimentelor în situația creată.
La fel ca un gen al reconstituirii în practica de urmărire penală
este efectuată verificarea declarațiilor persoanelor la fața locului
Verificarea declarațiilor la locul infracțiunii (art.114 CPP
Republicii Moldova) este o acțiune de urmărire penală complexă ce
constă în demonstrarea de către persoană anterior audiată a locului și a
obiectelor ,ce au legătură cu cauza cercetată ,darea concomitentă a
depozițiilor și demonstrarea acțiunilor separate în scopul verificării
probelor administrate și descoperirea de noi probe. Scopul petrecerii
verificării la fața locului: verificarea și concretizarea circumstanțelor
stabilite anterior, relevarea de noi probe , stabilirea și lichidarea
70

cauzelor ce duc la contraziceri în depoziții, relevarea cauzelor și a
condițiilor ce favorizează comiterea infracțiunilor.
Sarcinile de bază a verificării depozițiilor la fața locului:
descoperirea locului comiterii faptei ,ce are importanță pentru anchetă,
ce nu poate fi stabilit prin alte metode, stabilirea metodei de
pătrundere și de sustragere de la locul comiterii infracțiunii ,dacă cel
audiat nu le poate explica, descoperirea dovezilor despre care persoana
audiată a indicat în depozițiile sale, stabilirea bănuiților, părților
vătămate și a martorilor care anterior nu erau cunoscuți urmăririi
penale, stabilirea stării reale a mediului infracțional, dacă el a suferit
sau nu schimbări la momentul cercetării, stabilirea nivelului informării
persoanei audiate referitor la circumstanțele ce sunt incluse în obiectul
infracțiunii.
Caracteristicile de diferențiere a verificării depozițiilor la fața
locului sunt: obligatoriu dorința și acordul benevol a persoanei pentru
participarea la verificarea depozițiilor la fața locului, combinarea
depozițiilor cu demonstrarea și arătarea poziției reale a obiectelor la
fața locului, demonstrarea acțiunilor în acele împrejurări ce s-au
format la momentul verificării depozițiilor la fața locului, fără
refacerea prealabilă a împrejurărilor caracteristice perioadei de
comitere a infracțiunii, căutarea urmelor și altor obiecte la locul
verificării depozițiilor în corespunderea cu indicațiile persoanei, a
cărei 2declarații se verifică, fixarea mediului cu respectarea lămuririlor
persoanei audiate anterior.
Pregătirea în vederea verificării depozițiilor la fața locului
include: determinarea scopului verificării depozițiilor la fața locului,
după necesitate, audiere suplimentară a persoanei depozițiile căreia
urmează a fi verificate, relevarea motivelor reale din care bănuitul sau
învinuitul a dat acord la participarea la verificarea depozițiilor la fața
locului, stabilirea timpului de petrecere a verificării depozițiilor la fața
locului, studierea prealabilă a locului de petrecere a acțiunii de
urmărire penală, determinarea punctului inițial, ordinea deplasării,
întocmirea planului verificării depozițiilor la fața locului, determinarea
participanților la acțiunea de urmărire penală și instruirea lor,
pregătirea transportului și mijloacelor tehnice necesare.
Condițiile de bază a verificării depozițiilor la fața locului sunt:
acordul benevol pentru participarea la verificarea depozițiilor la fața
71

locului, independența și inițiativa personală a acestei persoane la
conducerea la locul indicat de el și demonstrarea acțiunilor, siguranța
acțiunilor întreprinse pentru participanții la acțiunea de urmărire
penală și a altor persoane, veridicitatea depozițiilor persoanelor
audiate, date la fața locului (totul trebuie să fie supus controlului cu
ajutorul datelor obținute din alte surse), audiatul, depozițiile căruia se
verifică, nu trebuie să fie informat referitor la datele verificate obținute
din alte surse (în afară de depozițiile sale).
Mersul și rezultatele verificării depozițiilor la fața locului se
fixează în procesul verbal. Deasemenea în procesul verbal, locul și
timpul petrecerii acțiunii de urmărire penală, persoanele participante,
explicarea drepturilor și obligațiilor acestora, scopul verificării
depozițiilor la fața locului, mențiunea participării benevole la această
acțiune de urmărire penală, punctul inițial al acțiunii de urmărire
penală, metoda de deplasare, ruta de deplasare și indicarea obiectivelor
menționate de cel verificat, ordinea de deplasare a grupei, poziția
fiecărui participant la acțiunea de urmărire penală în timpul deplasării,
continuitatea deplasării persoanei depozițiile căreia se verifică (se
deplasa încrezut, s-a abătut), ce acțiunii a executat aceasta, caracterul
și rezultatul lor, conținutul depozițiilor sale, locul și metoda
descoperirii urmelor și obiectelor, întrebările ce i-au fost puse de
ofițerul de urmărire penală și răspunsurile la ele, ordinea de utilizare a
mijloacelor de fixare. Ca metode suplimentare de fixare sunt:
fotografierea, înregistrarea depozițiilor verificate pe bandă magnetică,
utilizarea înregistrării video, care permite înregistrarea acțiunii de
urmărire penală în mișcare, deasemanae planurile și schemele de
deplasare a participanților în procesul verificări depozițiilor la fața
locului.
Subiectul nr.42 Tactica percheziției și ridicării
1.Noțiunea percheziției și ridicării.(art.125 – 132
CPP Republicii Moldova)
2.Scopurile percheziției.
3.Tipurile percheziției.
4.Pregătirea în vederea petrecerii percheziției.
5.Etapele petrecerii percheziției și esența lor.
6.Procedeele tactice de petrecere a percheziției.
72

7.Fixarea mersului și rezultatelor percheziției.
8.Esența ridicării și deosebirea de percheziție
1. Percheziția este o acțiune de urmărire penală și de tactică
criminalistică, ce constă în căutarea forțată în încăperi, terenuri și altor
obiecte, deasemenea și a persoanelor cu scopul descoperirii și ridicării
urmelor, armelor infracțiunii, obiectelor și bunurilor, obținute pe cale
ilicită, altor obiecte și documente, ce ar avea importanța pentru
descoperirea și cercetarea infracțiunii.
Ridicarea este o acțiune de urmărire penală și de tactică
criminalistică, ce constă în luarea obiectelor și documentelor, ce au o
importanță pentru dosar, când se cunoaște la cine și unde se află ele.
2. Scopurile percheziției :
a)descoperirea și ridicarea obiectelor ce au valoare
probatorie (obiectele infracțiunii, deasemenea și cele
obținute pe cale criminală sau care poartă urmele
infracțiunii, documente ce prezintă circumstanțe
importante pentru dosar, deasemenea și a cadavrelor).
b)descoperirea persoanelor în căutare precum și materialelor
ce ar ușura acest lucru (fotografii, scrisori, etc.).
c)stabilirea averii, care urmează a fi pusă sub sechestrul în
scopul asigurării, restituirii prejudiciului prin acțiunea
civilă din procesul penal sau o eventuală confiscare a ei.
3. Genurile percheziției pot fi clasificate după mai multe
criterii:
a)după obiect: percheziția încăperilor, percheziția
persoanelor, percheziția terenurilor, percheziția
mijloacelor de transport.
b)după etapele percheziției: inițială și repetată.
c)după timp efectuării: separată și concomitentă.
4. Pregătirea în vederea percheziției include:
a)stabilirea scopului percheziției
b)acumularea informației orientative necesare:
-cu privire la percheziționat :- identitatea, starea civilă,
cetățenia, studiile, profesia, funcțiile deținute anterior,
ocupația actuală, locul e muncă, preocupările
extraprofesionale, pasiunile, viciile, relațiile la locul e
muncă, antecedentele penale;
73

-cu privire la locul unde urmează a se efectua
percheziția :- caracteristicile de construcție ale clădirii
amplasamentul, numărul de nivele, construcțiile
aucziliare, materialul din care este confecționat, planul
exterior și interior al locuinței percheziționatului, sub
aspectul volumului suprafeței ce va fi percheziționată,
delimitării ei în raport cu îm prejurimile și vecinătățile
repere naturale, garduri vii, garudi de lemn,
particularitățile vegetației și reliefului, modul de
amplasarea diferitor camere și dependințe ale locuinței,
destinația acestora; cîile de acces în locuință- rumuri,
cărări, numărul ușilor de intrare – ieșire, spațiile folosite
în comun sau în exclusivitate, posibilitățile de
comunicare cu exteriorul, telefonică e altă natură;
c)stabilirea timpului efectuării percheziției.
d)formarea și stabilirea participanților, instruirea grupei
operative de urmărire penală.
e)asigurarea grupei cu mijloace tehnice-criminalistice
necesare și transport.
f)planul efectuării percheziției.
g)întocmirea ordonanței și obținerea sancțiunii
judecătorului de instrucție.
5. Se deosebesc patru etape de efectuare a percheziției:
a)de pregătire: care constă în sosirea grupei la locul
destinat a percheziției, pătrunderea la locul ce urmează
a fi percheziționat și întreprinderea măsurilor pentru
asigurarea decurgerii normale a percheziției;
b)examinarea generală: constă în cercetarea vizuală
generală a locului ce urmează a fi percheziționat, în
timpul acesteia ofițerul de urmărire penală face
cunoștință nemijlocit cu mediul înconjurător, stabilește
planul percheziției, definitiv stabilește sarcinile
membrilor participanți la percheziție, ia decizia despre
utilizarea mijloacelor tehnice.
c)etapa dinamică: include în sine căutarea nemijlocită a
obiectelor ce au importanță pentru urmărirea penală.
74

d) fixarea rezultatelor percheziției constă în întocmirea
procesului verbal, planurilor și schemelor încăperilor
sau terenurilor percheziționate, folosirea fotografierii și
a filmului video.
6. Ca procedee tactice pot fi menționate:
a)percheziția: unor obiecte și generală.
b)percheziția în grup și de o singură persoană.
c)percheziția concomitentă și separată.
d)percheziția paralelă și încrucișată.
e)metoda comparării încăperilor sau terenurilor similare.
7. Metoda de bază de fixare a rezultatelor percheziției este
procesul verbal. În procesul verbal amănunțit se indică informația
despre obiectele găsite și locul găsirii lor. În cazurile când se ridică
hârtii de valoare, obligații, certificate, acreditive se enumără rechizitele
acestor documente. La depistarea ascunzătorilor se descrie amănunțit
amplasarea lor și dimensiunea. În partea finală a procesului verbal de
percheziție se indică ce a fost ridicat, ambalajul și sigila, cui și ce a
fost transmis spre păstrare.
Ordinea efectuării percheziției și locul depistării ascunzătorilor
pot fi fixate în plan și în schemă. Dacă este necesar tot în aceleași
scopuri pot fi folosite fotografierea și videofilmul judiciar.
8. Ridicarea se deosebește de percheziție prin faptul că în
procesul acesteia se ridică obiecte inițial cunoscute, locul cărora inițial
este cunoscut, în legătură cu ce în timpul ridicării lipsește necesitatea
căutării. Ridicarea este efectuată conform ordonanței ofițerului de
urmărire penală, în care trebuie să fie indicate care obiecte și
documente anume urmează a fi ridicate, motivul și locul aflării
acestora. Ridicarea documentelor, ce conțin secrete de stat deasemenea
corespondența poștală și convorbirile telefonice este efectuată doar cu
sancțiunea judecătorului de instrucție. Rezultatele ridicării se fixează
în procesul verbal al acestei acțiuni de urmărire penală, iar după
necesitate și în anexele acestuia.
Subiectul nr.43 Tactica audierii
1.Noțiunea audierii.
2.Obiectul audierii.
3.Tipurile audierii
75

4.Pregătirea în vederea audierii
5.Etapele audierii (interogării)
6.Procedeele tactice ale interogării
7.Fixarea procesului și rezultatelor audierii
(interogării)
1. Audierea este acțiunea de urmărire penală și de tactică
criminalistică ce constă în acumularea și fixarea conform legislației în
vigoare a declarațiilor martorilor, victimelor, bănuiților, învinuiților și
inculpaților asupra anumitor fapte cunoscute de ei ce au importanță în
justa soluționare a cauzei penale.
2. Obiect al audierii poate fi:
a)circumstanțele ce intră în fapta supusă probațiunii,
b)circumstanțele necesare pentru obținerea scopurilor înaintate în
procesul cercetării,
c)circumstanțe cu ajutorul cărora pot fi obținute probe,
d)circumstanțe, cunoașterea cărora este necesară pentru
determinarea forței probatoare a dovezilor,
e)circumstanțe care neavând caracter probatoriu au un rol tactic.
3. Tipurile audierii în procesul urmăririi penale se deosebesc în
dependență de:
a)calitatea procesuală a audiatului: audierea martorului, victimei,
bănuitului, învinuitului, specialistului, expertului,
b)vârsta audiatului: adult, minor, copil.
c)cu prezența participanților: prezența terței persoane,
participarea apărătorului, expertului, specialistului, părinților
sau reprezentanților legali, pedagogului, traducătorului,
d)locul audierii,
e)caracterul situației de urmărire penală (cu conflict și fără).
f)a fost persoana dată audiată anterior pe dosarul dat sau este
audiată pentru prima dată: inițială, repetată, adăugătoare.
4. Pregătirea pentru audiere poate fi specială și psihologică.
Pregătirea specială presupune studierea materialelor dosarului
penal, acțiunile de urmărire penală efectuate anterior audierii,
pregătirea probelor care, la decizia ofițerului de urmărire penală, vor fi
prezentate, stabilirea ordinii audierii și modalității de citare a persoanei
ce urmează a fi audiată, pregătirea locului unde va fi audiată persoana
și mijloacele tehnice de fixare, documentele, caracteristicile,
76

formularea întrebărilor de bază, schițarea planului de audiere,
studierea literaturii de specialitate, convorbiri cu specialiștii, primirea
consultațiilor în centrele științifice asupra anumitor întrebări, ce
necesită anumite cunoștințe într-o anumită ramură a științei tehnicii,
culturii, etc.
Pregătirea psihologică presupune alegerea de către ofițerul de
urmărire penală a ordinii și tonul de punere a întrebărilor, crearea
condițiilor și împrejurărilor, ca împuternicirile sale să nu fie limitate,
ca să se simtă comod ofițerul de urmărire penală și cel audiat –
pregătirea în vederea stabilirii contactului psihologic.
5. Se deosebesc următoarele etape ale audierii:
a)etapa inițială,
b)relatarea liberă,
c)etapa de punere a întrebărilor,
d)etapa finală,
7. Procedeele tactice ale audierii se deosebesc în dependență de
etapele audierii, de volumul probelor și caracterul situației în care are
loc audierea (fără conflict sau cu conflict).
Procedura de bază în cazul audierii fără conflict:
a)prezentarea persoanei audiate a fragmentelor din procesele
verbale de audiere a altor persoane.
b)propunerea de a relata faptele, strict respectând ordinea
cronologică în care au decurs evenimentele relatate,
c)audierea la locul faptei,
d)reamintirea, detalierea, suprapunerea faptelor și
evenimentelor…
Procedeele tactice ale audierii în cazul situației cu conflict:
a)trezirea interesului persoanei audiate spre darea de
declarații, spre convorbirea cu ofițerul de urmărire penală.
b)de a atrage atenția la respectarea drepturilor audiatului și
satisfacerii intereselor lui legale,
c)crearea și menținerea în procesul interogării unei atmosfere
de serviciu fără incomodități,
d)manifesta în procesul audierii a respectului față de
personalitate și norme etice,
e)lămurirea audiatului a importanței dării de depoziții
veridice și căinței sincere,
77

f)relevarea motivelor de dare a declarațiilor false și lichidarea
acestora,
g)convingerea cu ajutorul deducției logice lipsei de sens, în
darea de declarații false,
h)Detalierea maximală și concretizarea depozițiilor
declarațiile audiatului,
i)stimularea calităților pozitive ale audiatului,
j)prezentarea dovezilor ce-l demască pe audiat într-o anumită
infracțiune sau minciună,
k)audierea repetată, sistematică, încrucișată, adăugătoare etc.
7. Procesul verbal este metoda de bază de fixare a declarațiilor
audiatului. În el este reflectată decurgerea și rezultatele audierii. Ca
mijloace adăugătoare de fixare a declarațiilor pot fi utilizate
înregistrarea audio și videofilmul judiciar. Cu ajutorul lor se fixează
informația relatată de audiat. Prin aceasta deasemenea se fixează
modul de comportare în cazul punerii unor întrebări cheie.

Subiectul nr.44 Tactica confruntării
1.Noțiunea confruntării.(art.113 CPP Republicii
Moldova)
2.Acțiuni de pregătire.
3.Ordinea confruntării.
4.Procedeele tactice ale confruntării.
5.Fixarea procesului și rezultatelor confruntării.
1. Confruntarea este acțiunea de urmărire penală și de tactică
criminalistică ce constă în audierea concomitentă a două persoane
anterior audiate în situații foarte importante pentru dosar, când în
declarațiile lor anterioare există divergențe esențiale.
2. Pregătirea în vederea efectuării confruntării constă în
următoarele acțiuni:
a)se ia decizia despre necesitatea lichidării divergenților
dintre declarațiile a două persoane prin petrecerea
confruntării între acestea,
b)se stabilește timpul efectuării confruntării,
c)sânt studiate personalitățile persoanelor ce urmează a fi
confruntate și se determină caracterul relațiilor între ele,
d)se stabilește locul efectuării confruntării,
78

e)se i-au măsuri pentru citarea persoanelor participante la
confruntare.
3. Ordinea confruntării:
a)preîntâmpinarea martorului sau părții vătămate despre
răspunderea penală pentru eschivarea, refuzul de a face
declarații și prezentarea cu bună voie, cu bună știință a
depozițiilor mincinoase,
b)întrebări ambilor participanți: dacă se cunosc, de când și în
ce relații se află,
c)propunerea persoanei care după părerea ofițerului de
urmărire penală, a prezentat depoziții veridice de a povesti
evenimentul, în legătură cu care participanții au prezentat
depoziții contradictorii,
d)întrebare celuilalt participant la confruntare dacă confirmă el
declarațiile primului participant la confruntare,
e)întrebare primului participant: își mai susține răspunsul la
prima întrebare (în caz de răspuns negativ la prima întrebare
a celui de al doilea participant la confruntare),
f)întrebare ambilor participanți: dacă au întrebări unul față de
celălalt, dacă doresc să-și completeze depozițiile,
g)fixarea mersului și rezultatelor confruntării.
4. Procedeele tactice ale confruntării:
a)detalierea răspunsurilor participanților la confruntare,
b)prezentarea dovezilor în scopul activizării memoriei
participanților la confruntare,
c)utilizarea depozițiilor veridice ale altor persoane anterior
audiate.
d) invitarea pentru participare a unor persoane (rude pedagog,
etc.), prezența cărora poate duce la convingerea de dare a
depozițiilor veridice de către persoanele confruntate.
5. Despre efectuarea confruntării se întocmește un proces verbal
în care se înscriu în ordinea în care au fost puse întrebările celor
confruntați și deasemenea și răspunsurile acestora. Pentru fixare poate
fi utilizată înregistrarea video sau audio.

Subiectul nr.45 Tactica prezentării spre recunoaștere
79

1.Noțiunea prezentării spre recunoaștere. (art.116-117
CPP Republicii Moldova)
2.Genurile și formele prezentării spre recunoaștere.
3.Regulile de bază ale prezentării spre recunoaștere.
4.Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaștere.
5.Fixarea mersului și rezultatelor prezentării spre
recunoaștere.
1.Prezentarea spre recunoaștere este o acțiune de urmărire
penală și de tactică criminalistică și constă în determinarea
apartenenței de gen sau grup de către partea vătămată, martor, bănuit,
învinuit al unui obiect datorită memorizării anterioare a acestuia. Baza
științifică a prezentării spre recunoaștere o formează procesul
psihologic, esența căruia constă în faptul că persoana ce recunoaște
obiectul face compararea cu ajutorul memoriei a înfățișării obiectului
văzut anterior cu obiectul prezentat împreună cu alte obiecte. În
rezultatul acestei comparări se i-a decizia asupra identității, asemănării
sau deosebirii dintre obiectele, persoanele prezentate.
2. Sînt următoarele genuri ale prezentării spre recunoaștere:
a)a persoanelor.
b)a obiectelor.
c)a animalelor.
d)a cadavrelor sau a unor părți de cadavre.
e)a încăperilor sau a porțiunilor de teren.
Prezentarea spre recunoaștere poate fi înfăptuită în două
forme: în realitate sau după fotografie.
3. Regulile de bază ale prezentării spre recunoaștere:
a)cel ce recunoaște de la bun început este audiat de
împrejurările în care al a văzut persoana sau obiectul
respectiv, particularitățile și semnele individuale, după care
ea îl poate recunoaște.
b)numărul obiectelor prezentate spre recunoaștere nu trebuie
să fie mai mic de trei (cu excepția prezentării cadavrelor).
c)obiectele prezentate spre recunoaștere trebuie să fie după
posibilitate asemănătoare la exterior cu cel ce trebuie
recunoscut. Obiectul ce urmează să fie recunoscut se
prezintă împreună cu aceste obiecte.
80

d)până la începerea prezentării spre recunoaștere persoanei
ce urmează a fi prezentată i se dă posibilitatea de ași alege
locul dorit între persoanele prezentate spre recunoaștere.
e)dacă persoana căreia i se prezintă pentru recunoașterea este
în calitate de martor sau parte vătămată, el înainte de a
recunoaște este prevenit despre răspunderea penală pentru
sustragerea sau refuzul de a face depoziții, prezentarea cu
bună voință a depozițiilor mincinoase.
f)pentru fixarea mersului și rezultatelor prezentării spre
recunoaștere pot fi utilizate mijloace audio sau video.
4. Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaștere
presupune:
a)audierea prealabilă a persoanei care va recunoaște,
b)alegerea locului de prezentare spre recunoaștere,
c)crearea condițiilor optimale pentru efectuarea prezentării
spre recunoaștere,
d)invitarea specialistului pentru participare sau pregătirea
prezentării spre recunoaștere sau consultarea cu el, în
vederea aplicării unor mijloace tehnice,
e)asigurarea escortări bănuitului sau învinuitului care se află
sub arest.
5. Conform legislației procesuale , despre prezentarea spre
recunoaștere se întocmește un procesul verbal în care se indică mersul
și rezultatele, fixarea obiectului predestinat prezentării spre cunoaștere
poate avea loc prin fotografiere sau înregistrare video.
Subiectul nr.46 Genurile prezentării spre recunoaștere
1.Prezentarea spre recunoaștere a persoanelor
2.Prezentarea spre recunoaștere a obiectelor
3.Prezentarea spre recunoaștere a cadavrului
4.Prezentarea spre recunoaștere a animalelor
5.Prezentarea spre recunoaștere a încăperilor și a
porțiunilor de teren
1. Prezentarea spre recunoaștere a persoanelor are loc în
cazurile când persoana, ce urmează a fi prezentată spre recunoaștere,
nu este cunoscută de către persoana căreia i se prezintă pentru
recunoaștere, însă ultima a reușit să memorizeze careva semne
81

obiective (exterioare) ale acesteia; persoana ce recunoaște se cunoaște
cu persoana prezentată spre recunoaștere, însă nu cunoaște numele,
acesteia sau îl numește cu alt nume; persoana ce recunoaște cunoaște
persoana prezentată spre recunoaștere, numește corect inițialele, însă
ultima neagă faptul cunoașterii reciproce.
La prezentarea spre recunoaștere a persoanelor se respectă
următoarea consecutivitate:
a)persoana căreia i se prezintă pentru recunoaștere nu
trebuie să aibă posibilitatea, chiar ocazional să vadă
înainte de recunoaștere persoanele ce îi vor fi prezentate
spre recunoaștere,
b)invitarea persoanei ce urmează a fi recunoscută,
explicarea scopului și consecutivității acțiunii de
urmărire penală, drepturile și obligațiile ei și propunerea
acesteia de a-și alege personal locul printre persoanele
ce vor fi prezentate.
c)invitarea persoanei căreia i se prezintă spre
recunoaștere, explicarea acesteia a scopului și
consecutivității acțiunii de urmărire penală,
preîntâmpinarea persoanei ce recunoaște despre
răspundere penală, pentru declarațiile mincinoase.
Precum și dreptul de a nu face declarații împotriva sa și
împotriva rudelor sale apropiate.
d)întrebare persoanei ce a recunoscut după care semne și
criterii recunoaște persoana prezentată spre
recunoaștere,
e)persoana recunoscută este rugată să se numească,
f)întrebare tuturor participanților,
g)fixarea mersului și rezultatelor prezentării spre
recunoaștere.
2. În calitate de obiecte prezentate spre recunoaștere de obicei
apar obiecte materiale ale infracțiunii, deasemenea și obiectele cu
ajutorul cărora sa comis infracțiunea. Consecutivitatea prezentării spre
recunoaștere a obiectelor în general este aceeași ca și prezentarea spre
recunoaștere a persoanei. Persoana ce recunoaște inițial este audiată
referitor la caracteristicile și semnele obiectului. Obiectul se prezintă
împreună cu cel puțin 2 sau mai multe obiecte omogene. Persoana ce
82

recunoaște obiectul poate să-l ia în mâini pentru a-l examina din toate
părțile, în anumite cazuri poate să-l îmbrace (când merge vorba despre
haine), să verifice funcționarea mecanismului, etc. Dacă obiectul este
unic, atunci este rațional de-al prezenta persoanei și de a nominaliza
concret caracteristicile după care la recunoscut. Dacă proprietarul
obiectului are pașaportul sau alte documente cu identificarea
numărului obiectului, atunci nu este necesitatea în prezentarea acestuia
spre recunoaștere.
3. La descoperirea cadavrului unei persoane neidentificate,
lucrătorii poliției aducând la cunoștință ofițerul de urmărire penală și
acționând conform indicației acestuia, trebuie imediat să întreprindă
măsuri pentru stabilirea identității persoanei decedate. Regula de
prezentare spre recunoaștere a cadavrului prevede prezentarea acestuia
fiecărei persoane care urmează să-l recunoască separat și într-un singur
exemplar. Cadavrul poate fi prezentat spre recunoaștere dezbrăcat.
4. Prezentarea spre recunoaștere a animalelor deasemenea are
loc după regulile generale. Dacă animalul se prezintă persoanei, care
conform materialelor din dosar este proprietarul acestuia, trebuie de
consemnat în procesul verbal care a fost reacția animalului la prezența
persoanei ce urma s-o recunoască. La audierea preventivă a persoanei
căreia i se va prezentata spre recunoaștere animalul, poate fi antrenat
un specialist.
5. Prezentarea spre recunoaștere a încăperilor , a porțiunilor
de teren cel mai des se utilizează în acele cazuri când în cadrul
cercetărilor de urmărire penală efectuate este necesar de a verifica
declarațiile audiatului, în legătură cu descrierea unui anumit loc.
Necesitatea prezentării spre recunoaștere a încăperilor, a porțiunilor
de teren apare și în cazurile când este necesar să ne convingem că o
anumită persoană a vizitat anterior aceste locuri.

Subiectul nr.47: Tactica ordonării și efecutării expertizelor
judiciare.
1.Noțiunea și importanța expertizei judiciare
2.Clasificarea expertizelor judiciare
3.Pregătirea în vederea ordonării expertizei judiciare
4.Etapele efectuării expertizei
5.Aprecierea raportului de expertiză
83

1.Expertiza judiciară este efectuarea de experți în forma
stabilită de legislație conform ordonanței organelor de cercetare penală
și instanței de judecată a cercetărilor în domenii separate ale științei,
tehnicii, artei, în scopul stabilirii circumstanțelor ce au importanță
pentru cauză .
Concluzia de expertiză este o sursă de probă, iar datele faptice
ce se conțin în ele probe.
Expertiza este efectuată de persoane competente, ce lucrează în
instituții speciale de expertiză a organelor afacerilor interne, justiție,
ocrotire a sănătății sau de alte persoane competente în soluționarea
întrebărilor ce au importanță pentru anchetă și instanță de judecată.
2.Expertizele judiciare pot fi clasificate după următosrele
criterii:
după ramura de știință: criminalistice, medico-legale,
psihiatrică, de contabilitate , autotehnică ,economică, chimică,
biologică, tehnică etc.
după ordinea efectuării :inițiale și repetate
după volumul cercetării: de bază și suplimentare
după caracterul cunoștințelor utilizate :unitare și complexe
după numărul experților :de un expert și de comisie
după locul cercetării: în localul instituțiilor de expertiză și în
afara lor
3. Pregătirea în vederea ordonării expertizei constă din
următoarele elemente: adunarea, alegerea, păstrarea și pregătirea
pentru trimitere la expertiză a obiectelor ce urmează a fi supuse
expertizei ;alegerea expertului sau instituției ce va executa expertiza;
întocmirea ordonanței de numire a expertizei, aducerea faptului dat la
cunoștință învinuitului, examinarea demersurilor în legătură cu aceasta
;îndeplinirea ordonanței și expedierea acestea expertului sau instituției
speciale ce va efectua expertiza (împreună cu obiectul ce urmează a fi
cercetat).După necesitatea poate fi transmis și dosarul penal.
4. Sunt delimitate următoarele etape la efectuarea expertizei:
cercetarea prealabilă,
cercetarea separată,
cercetarea comparativă,
evoluarea concluziilor,
întocmirea raportului de expertiză
84

5. Aprecierea concluziei de expertiză presupune analiza ei,
compararea cu alte dovezi pe dosar, verificarea veridicității obiectelor
cercetate și veridicității concluziilor din raportul de expertiză. În
procesul aprecierii concluziei de expertiză a expertului, anchetatorul
urmează să stabilească: plenitudinea cercetărilor efectuate de expert,
pe care se bazează concluzia; baza științifică a metodelor utilizate de
expert la efectuarea expertizei; argumentarea concluziei cu date faptice
din dosarul penal și rezultatele cercetărilor efectuate de expert;
plenitudinea concluziei, claritatea ei, corespunderea răspunsurilor
expertului cu întrebările puse de ofițerul de urmărire penală în
ordonanță.
Subiectul nr.48: Tactica obținerii mostrelor pentru cercetarea
comparativă
1.Noțiunea obținerii mostrelor pentru cercetarea comparativă
(art.154-156 CPP Republicii Moldova)
2.Clasificarea mostrelor pentru cercetarea comparativă.
3.Pregătirea în vederea obținerii mostrelor pentru cercetarea
comparativă.
4.Cerințele tactice înaintate spre obținerea mostrelor pentru
cercetarea comparativă.
5.Fixarea mersului și rezultatelor obținerii mostrelor pentru
cercetarea comparativă.
1.Obținerea mostrelor pentru cercetarea comparativă.
este o acțiune procedurală independentă, ce constă în
obținerea pe cale experimentală de la bănuit, învinuit, martor ,partea
vătămată a obiectelor, ce sunt produse ale vitalității organismului lor
sau create de el, necesare pentru compararea cu corpurile delicte în
scopul identificării sau determinarea apartenenței de grup.
2.Clasificarea mostrelor pentru cercetarea comparativă.
este efectuată pe baza următoarelor principii:
după caracterul mostrelor pentru cercetarea comparativă.
 reflectate: individuale (modelele ale urmelor papilare, a
urmelor picioarelor, uneltelor de spargere…) și ereditare
(modelele excrețiilor organismului uman, animal),
după timpul și condițiilor apariției: libere și experimentale,
85

Mostrelor pentru cercetarea comparativă. libere –sunt obiecte
materiale, care se formează nu în scopul cercetării comparate dar ,cel
mai des, înainte de pornirea procesului penal.
Mostrelor pentru cercetarea comparativă. experimentale sunt
obiecte materiale, obținute de anchetator după pornirea procesului
penal și sunt create, colectate conform legislației procesual penale în
scopul efectuării expertizei, fapt adus la cunoștința persoanei până la
începerea colectării lor.
3.Pregătirea în vederea obținerii mostrelor pentru cercetarea
comparativă. constă din următoarele elemente:
rezolvarea problemei referitor la ce mostrelor pentru cercetarea
comparativă și în ce cantitate este necesar de obținut,
stabilirea timpului și locului obținerii mostrelor pentru
cercetarea comparativă,
stabilirea metodei și condițiilor de obținere a mostrelor pentru
cercetarea comparativă,
stabilirea participanților la acțiunea de urmărire penală,
emiterea ordonanței de obținere a mostrelor de cercetare
comparativă de comparație și aducerea faptului dat la
cunoștință persoanei cointeresate, dacă aceasta refuză
prezentarea benevolă a acestora,
pregătirea mijloacelor tehnice,
întocmirea planului (după necesitate),
pregătirea mijloacelor de fixare a mostrelor și procesul
obținerii lor.
4.Cerințele tactice înaintate spre obținerea mostrelor de cercetarea
comparativă :
obținerea mostrelor de cercetare comparativă de către persoane
competente și în ordinea stabilită,
asigurare obținerii mostrelor de cercetare comparativă
adevărate de la un obiect concret,
obținerea mostrelor de cercetare comparativă de calitate
necesară,
obținerea mostrelor de cercetare comparativă în cantitatea
necesară.
La condițiile ,ce asigură calitatea mostrelor de cercetare
comparativă se referă:
86

comparabilitatea: caracteristicile mostrelor de cercetare
comparativă trebuie să corespundă caracteristicilor
obiectului comparat,
plenitudinea: asemănarea mostrelor de cercetare
comparativă, ce constă în transmiterea maximal precisă
a caracteristicilor obiectului supus identificării,
stabilitatea: capacitatea mostrelor de cercetare
comparativă timp îndelungat să-și păstreze
caracteristicile identificatoare.
5. Procesul obținerii mostrelor de cercetare comparativă
amănunțit se fixează în procesul verbal. În procesul-verbal pe lângă
rechizitele generale a modelelor și cantitatea lor, se indică și de la cine
anume au fost luate mostrele de cercetare comparativă, condițiile în
care au fost obținute mostrelor de cercetare comparativă, mijloacele
tehnice ce au fost utilizate la extragerea și ridicarea lor. În caz de
necesitate procesul obținerii mostrelor de cercetare comparativă poate
fi fixat prin fotografiere sau filmare.
Subiectul nr.49:Metodica criminalistică
1.Noțiunea metodicii criminalistice.
2.Izvoarele metodicii criminalistice.
3.Sarcinile metodicii criminalistice.
4.Caracteristica sistemei metodicii criminalistice.
5.Structura principiilor generale a metodicii cercetării
unor tipuri aparte de infracțiuni.
6.Structura metodelor particulare de cercetare a unor
tipuri aparte de infracțiuni.
1.Metodica criminalistică , sau metodica cercetării unor tipuri
de infracțiuni este un compartiment al criminalisticii ce conține
sistemul fundamentat științific și recomandări elaborate pe baza
acestora pentru organizarea și efectuarea cercetării, descoperirii și
prevenirii unor tipuri de infracțiuni.
2. Izvoarele metodicii criminalistice sunt:
normele penale și procesual penale, ce conțin elementele
componenței de infracțiune, deasemenea obiectul și limitele
probațiunii la cercetarea infracțiunilor,
prevederile teoriei generale a criminalisticii, tehnicii criminalistice,
tacticii criminalistice,
87

practica pozitivă în descoperirea, cercetarea și prevenirea
infracțiunilor,
prevederile altor științe, utilizate la cercetarea infracțiunilor
(medicina-legală, criminologie, psihologie…).
3. Sarcina de bază a metodicii criminalistice este ușurarea luptei
cu criminalitatea. Ca sarcini speciale pot fi menționate :
studierea din punct de vedere criminalistic a infracțiunilor și
mecanismelor de comitere a infracțiunilor,
studierea și utilizarea celor mai raționale metode de descoperire,
cercetare și prevenire a infracțiunilor,
elaborarea recomandărilor metodice științific argumentate și
realizarea prevenirii, descoperirii și cercetării unor tipuri aparte de
infracțiuni.
4. Metodica cercetării unor tipuri de infracțiuni constă din două
compartimente:
dispozițiile generale ale metodicii criminalistice,
metodica cercetării tipurilor și grupelor concrete de
infracțiuni(metode particulare).
Dispozițiile generale constituie baza teoretică a metodicii
criminalistice (sistemul, principii, sarcini…). Metodica particulară sunt
recomadările, planurile de cercetare a tipurilor concrete de infracțiune.
Metodicele particulare se împart în două grupe: 1)tipice, 2 ) speciale
Metodicile tipice se stabilesc după tipul infracțiunii, prevîzute de
ligislația penală, iar metodica specială presupune punerea în evidență a
așa caracteristici ca: locul comiterii infracțiunii, personalitatea
infractorului, timpul scurs din momentul comiterii infracțiunii,
numărul ofițerilor de urmărire penală, ce iau parte la cercetare.
5. În conținutul elementelor structurale a dispozițiilor generale a
metodicii cercetprii unor tipuri de infacțiunii sunt incluse: noțiunea și
obiectul metodicii criminalistice; legătura și importanța metodicii în
sistemul criminalisticii, noțiunea, esența și importanța caracteristicii
criminalistice a infracțiunii, noțiunea și conținutul circumstanțelor care
necesită a fi dovedite, noțiunea și conținutul etapelor cercetării;
sarcinile și caracteristica generală a fiecărei etape, dispozițiile generale
ale utilizării cunoștințelor speciale la cercetarea infracțiunilor,
dispozițiile generale ale interacțiunii ofițerului de urmărire penală cu
organele de cercetare penală, dispozițiile generale ale utilizării
88

ajutorului societății la cercetare, dispozițiile generale ale activității de
profilaxie a ofițerului de urmărire penală la cercetarea infracțiunilor.
6. Structura metodelor tipice particulare de cercetare a unor tipuri
de infracțiuni constă din următoarele elemente :
caracteristica criminalistică a tipului dat de infracțiune,
circumstanțele, necesare stabilirii la cercetarea infracțiunilor de
tipul dat,
particularitățile pornirii procesului penal și planificarea acțiunilor
inițiale de urmărire penală la cercetarea tipului dat de infracțiuni,
ordinea activității ofițerului de urmărire penală la fiecare etapă a
cercetării cu evidența apariției unor situații de urmărire penală
tipice,
particularitățile tactice ale acțiunii de urmărire penală ,
particularitățile utilizării cunoștințelor speciale la cercetarea
infracțiunilor de tipul dat,
particularitățile utilizării ajutorului populației,
organizarea interacțiunii ofițerului de urmărire penală cu organele
de cercetare penală la cercetarea infracțiunilor de tipul dat,
organizarea activității profilactice a ofițerului de urmărire penală
pe materialele cercetărilor la categoria dată de infracțiuni.
Subiectul nr.50: Noțiunea și conținutul elementelor de bază
metodicii criminalistice.
1.Esența cercului de circumstanțe necesare stăbilirii
2.Conținutul caracteristicii criminalistice a infracțiunlor
3.Caracteristica situației de urmărire penală.
4.Etapele cercetării infracțiunilor
5.Formele interacțiunii ofițerului de urmărire penală cu
organele de cercetare penală
6.Principiile utilizării ajutorului societății
1. Cercul circumstanțelor , ce necesită a fi stabilite la fiecare tip
de infracțiune sunt determinate de articolul corespunzător din CP al
RM, ce stabilește răspinderea pentru infracțiunea dată, deasemenea și
unele articole din CPP RM. Conducîndu-se de normele legii și
practicii de urmărire penală, metodica criminalistică elaborează
recomandări, ce permit ofițerului de urmărire penală mai precis de a
stabili grupul de circumstanțe ce necesită a fi stabilite pentru fiecare
89

tip sau grupă de infracțiuni cercetate. Circumstanțele ce necesită a fi
dovedite nu sânt doar o acumulare mecanică a elementelor obiectului
demonstrării și dispozițiile articolelor sau articolului corespunzător din
CP RM. Categoriile nominalizate, ce se referă corespunzător la știința
procesului penal și dreptului penal, în criminalistică se combină, se
completează una pe alta și în legătură cu aceasta primesc o calitate
nouă.
2. Caracteristica criminalistică a infracțiunii este sistemul
caracteristicilor unui sau altui tip de infracțiune, ce au o importanță
sporită pentru cercetare și condiționează utilizarea metodelor
criminalistice, procedeelor și mijloacelor. În categoria celor mai
importante caracteristici ale infracțiunii în criminalistică sunt:
obiectul nemijlocit al atentatului criminal,
metoda comiterii și camuflării infracțiunii,
circumstanțele, în care a fost pregătită și comisă infracțiunea
(timpul, locul, condițiile de pază a obiectului…),
particularutățiile urmelor lăsate de infractori,
personalitatea infractorului și părții vătămate.
3. Situația de urmărire penală este totalitatea informației ce are
importanță pentru cauză, avută în administrarea ofițerului de urmărire
penală într-un anumit moment a cercetării. În conținutul situației de
urmărire penală sunt incluse: probele acumulate pe dosar, altă
informație ,ce are importanță pentru cauză, date despre sursele de
acumulare a acestei informații. Importanța situației de urmărire penală
constă în aceea că datele faptice reprezintă prin sine tabloul deplin și
obiectiv al evenimentului cercetat în orice moment concret și permite
ofițerului de urmărire penală de a le aprecia corespunzător și de a lua,
reeșind din apreciere, decizia privitor la efectuarea în continuare a
acțiunilor de urmărire penală, fie inițiale, fie ulterioare. Situația de
urmărire penală constă din următoarele elemente:
de caracter psihologic: rezultatul conflictului dintre ofițer de
urmărire penală și alte persoane, manifestarea caracteristicelor sale
psihologice.
de caracter informațional: nivelul de informare al ofițerului de
urmărire penală; nivelul de informare a oponenților ofițerului de
urmărire penală și altor persoane,
90

de caracter procesual și tactic: situația productivitații pe dosar,
probele și sursele lor, posibilitate de a alege măsura preventivă,
petrecerea unei acțiunii de urmărire penală concrete,
de caracter material și tehnico-organizațional: mijloace de
transmitere a informației din evidențele MAI; posibilitatea de a
manevra cu forțele, mijloacele din dotare.
Situațiile de urmărire penală se clasifică în: tipice și concrete,
situații formate în procesul cercetării pe dosar sau în procesul
efectuării unei acțiunii de urmărire penală, cu conflict și fără conflict.
4. Procesul de cercetare a infracțiunilor se împarte în următoarele
etape:
etapa pornirii procesului penal :verificarea materialelor despre
eveniment, ce are semnele infracțiunii ,primirea deciziilor privind
pornirea procesului penal;
inițială: verificarea versiunilor tipice referitor la evenimentul
infracțional, avute la momentul pornirii procesului penal;
clarificarea faptelor supuse cercetărilor; adunarea și fixarea
probelor ce pot fi în pericol de distrugere; luarea măsurilor pentru
căutarea și reținerea bănuiților; asigurarea restituirii pagubei
materiale cauzate de infractori; verificarea elementelor privitor la
cauzele și condițiile ce au favorizat comiterea infracțiunii;
ulterioară: activitatea ulterioară referitor la acumularea, cercetarea
și aprecierea probelor;
finală: finisarea cercetării și întocmirea ordonanței de punere sub
învinuire.
5. Formele de bază ale interacțiunii ofițerului de urmărire penală
cu organele de cercetare penală sunt:
studierea materialelor avute în procedură de ofițerul de urmărire
penală și lucrătorul operativ și primirea deciziei comune referitor
la pornirea procesului penal sau verificarea în continuare a
materialelor pe cale procesuală și neprocesuală;
planificarea în comun a acțiunilor de urmărire penală și a
măsurilor operativ-investigative sau combinarea planurilor
ofițerului de urmărire penală cu cele ale lucrătorului operativ
referitor la cercetarea infracțiunilor;
91

schimbul permanent de informație, acumulate în rezultatul
efectuării acțiunilor de urmărire penală și a măsurilor operative de
investigație;
ajutorul nemijlocit din partea lucrătorului operativ ofițerului de
urmărire penală la petrecerea acțiunilor de urmărire penală.
6. La utilizarea ajutorului populației la cercetare infracțiunilor este
rațional să fie luate în evidență următoarele principii:
reprezentanții obștești participă la cercetarea infracțiunilor în urma
acordului benevol, reprezentanții obștești nu pot efectua de sinestătător
acțiunii de urmărire penală, ofițerul de urmărire penală este obligat să
păstreze taina urmăririi penale, ofițerul de urmărire penală este obligat
să asigure securitatea reprezentanților obștești ce acordă ajutor la
cercetarea infracțiunii.
Subiectul nr.51: Metodica cercetării alibiului.
1.Noțiunea și conținutul alibiului
2.Particularitățiile verificării alibiului
3.Versiunile tipice generale de verificare a alibiului
4.Etapele verificării alibiului
1. Alibiul este faptul aflării bănuitului în alt loc decît acel al
săvîrșirii infracțiunii în timpul săvîrșirii acesteia. Alibiul conține trei
elemente de bază: locul săvîrșirii infracțiunii, timpul săvîrșirii acestei
infracțiunii, locul unde la acel moment se afla persoana alibiul căreia
se verifică.
2. În timpul verificării alibiului se precizează:
a) locul unde se afla la momentul săvîrșirii infracțiunii persoana care a
înaintat alibiul și de ce era preocupat acolo,
b) de unde, cu cine, cu ce scop a venit acolo, cînd, la ce oră a părăsit
acel loc, ce perioadă de timp s-a aflat în acel loc.
c) cine l-a văzut, în ce condiții, pe cine a întâlnit, cu cine a intrat în
contact, ce făceau acei ce se aflau în locul indicat,
d) pe fonul căror fenomene naturale, climaterice (starea anotimpului,
prezența precipitațiilor) s-a scurs prezența lui în acel loc, ce
evenimente cu caracter social au avut loc în acel loc,
e)cui încă, în afara de martorii oculari, îi era cunoscut faptul aflării lui
acolo, și în ce mod au aflat ei,
92

f)cauzele că el nu a anunțat despre alibiul lui mai devreme, dacă el a
avut posibilitatea reală să anunțe despre alibiul lui,
h)în ce îmbrăcăminte, încălțăminte a venit el în acel loc în timpul
săvîrșirii infracțiunii, ce lucruri avea cu el, în îmbrăcăminte, lucruri
care la plecret le-a luat cu sine.
3. În timpul verificării alibiului se înaintează următoarele
versiunii: alibiul este real (a avut loc); alibiul este inventat (fals).
4. Activitatea de verificare a alibiului este divizată în
următoarele etape:
a)petrecerea unui interogatoriu a persoanei care a anunțat despre
alibiul său în legătură cu locul unde s-a aflat el în timpul săvîrșirii
infracțiunii ,ce a văzut, a auzit, a cunoscut, ce s-a petrecut în locul
indicat cu sau fără participarea lui, scopul sosirii lui în acel loc,
metoda și mecanismul realizării acestui scop, documentele și obiectele
în care s-ar dovedi prezența lui și traiul în acea perioadă.
b)alcătuirea unei situații model-subiectiv, în care s-a aflat persoana
interogată, studierea și luarea din acest model de situație a unei
decizii ,care trebuie verificată;
c)elaborarea planului de efectuarea a verificării alibiului, și realizarea
acestui plan;
d)audierea persoanei care a anunțat despre alibiul său, pe întrebările
care reies din rezultatele lucrului efectuat, punerea acestor întrebării
persoanelor oponente în caz de necesitate și prezentarea acestei
persoane persoanelor oponente pentru recunoaștere, petrecerea
confruntărilor dintre persoanele care au dat răspunsuri diferite.
e)efectuarea unei analize de comparare a modelelor obiective și
subiective, admiterea unei concluzii despre deosebirile și asemănarea
acestor modele .Concluzia admisă, ca aceste modele sunt identice,
confirmă că alibiul nu este inventat.
Subiectul nr.52: Constatarea și demascarea înscenării
(disimulării)
1.Noțiunea înscenării
2.Conținutul activităților la înscenare
3.Clasificarea înscenărilor
4.Particularitățile constatării și demascării înscenărilor
93

1. Prin înscenare se înțelege crearea la “locul infracțiunii” de
persoanele cointeresate a unei situații, care nu corespunde factorilor
reali locului infracțiunii, mecanismului comiterii faptei.
2. Activitatea legată de descoperirea înscenărilor este compusă
din:
analiza și aprecierea situației, în care s-a aflat înscenatorul,
luarea unei decizii despre înscenare,
examinarea variantelor posibile ale înscenării și aprecierea
variantei celei mai raționale,
elaborarea unui model ale al evenimentelor care posibil au avut
loc,
realizarea modelului elaborat,
pregătirea din timp a lămuririlor ,răspunsurilor care sunt
predestinate pentru convingerea altor persoane inclusiv organele
de drept în realitatea sau veridicitatea înscenării,
aprecierea comportamentului în timpul urmăririi penale și
pregătirea lămuririlor în caz de demăscare a înscenării.
3. Înscenările se clasifică după diferite criterii:
după subiect: a) înfăptuite de complicii la infracțiune. b) înfăptuite
de alte persoane la rugămintea infractorului sau din inițiativa
proprie. c) înfăptuită de infractor împreună cu alte persoane;
după loc: a) la locul săvîrșirii infracțiunei. b) în alt loc;
după timpul înfăptuirii: a)pînă la săvîrșirea infracțiunii. b)în timpul
săvîrșirii infracțiunii. c)după săvîrșirea infracțiunii.
după scop: a) ascunderea infracțiunii. b) ascunderea unui
eveniment necriminal. c) în alte scopuri;
după obiect: a) înscenarea infracțiunii. b) înscenarea uni fapt ce
poartă un caracter necriminal. c) înscenarea a unor elemente
separate, subsisteme a evenimentului;
după conținut: a)înscenarea urmelor materiale la locul infracțiunii.
b)înscenarea urmelor materiale în scopul inducerii în eroare
urmărirea penală.
4. În calitate de semne ale înscenării , relevate în timpul cercetării
la fața locului sunt: a) urmele depistate la locul săvîrșirii infracțiunii
care nu trebuiau să fie acolo, dacă evenimentul ar fi fost real și nu
inventat. b)urmele care nu au fost depistate, dar care trebuiau să fie
prezente în cazul că evenimentul ar fi fost real etc.
94

5. În scopul relevării și demascării înscenări i se stabilesc:
împrejurările evenimentului în legătură cu care s-a înfăptuit
înscenarea(caracterul ,timpul, locul, participanții etc.),
caracteristica înscenării evenimentului (tipul, semnele),
participanții la înscenare și rolul fiecărui, scopul și motivele de
care s-au condus,
împrejurările în care s-a petrecut pregătirea înscenării (locul,
timpul, consecutivitatea înfăptuirii acțiunilor de înscenare,
obiectele materiale folosite la înscenare,
consecințele înscenării (intentarea procesului penal întîrziate,
atragerea la răspundere a persoanelor nevinovate, săvîrșirea altor
infracțiunii de către acele persoane ce s-au eschivat de la
răspundere penală de prima dată etc.),
împrejurările legate de darea unor mărturii false.
Subiectul nr.53: Metodica cercetării omorului.
1.Noțiunea de omor
2.Metodele de săvîrșire a omorurilor
3.Împrejurările care trebuie stabilite
4.Situațiile primei etape de urmărire penală.
5.Caracteristica acțiunilor ofițerului de urmărire penală
în vederea depistării cadavrului cu semne de moarte
violentă
6.Caracteristica acțiunilor ofițerului de urmărire penală
la cercetarea cazurilor de dispariție a persoanelor
7.Expertize numite la cercetarea omorului
1.Omorul este cauzarea morții unei persoane intenționat sau
din imprudență (art.145-150 CPRM.) Omorul este considerat o
infracțiune gravă contra persoanei. Preîntîmpinarea, descoperirea și
cercetare omorurilor reprezintă una din cele mai importante probleme
a organelor de drept.
2. Cele mai des întîlnite metode de săvîrșire a omorurilor sunt:
a) cauzarea leziunilor corporale victimei cu ajutorul diferitor
dispozitive (arma de foc, arma albă etc.),
b) aducerea persoanei într-o stare de neajutorare sau folosirea acestei
stării pentru cauzarea leziunilor corporale, strangulare, lăsarea în
condiții periculoase pentru viața,
95

c) aruncarea victimei de la înălțime,
d) aruncarea victimei din mijlocul de transport în mișcare.
e) întroducerea în organismul persoanei a unor substanțe otrăvitoare,
d) înecarea sau expunerea la factori termici sau radioactivi.
3.La cercetarea omorurilor este necesar de a stabili următoarele
împrejurări:
a avut loc omorul,
cînd, unde în ce condiții a fost săvîrșită infracțiunea,
cine a săvîrșit omorul: a fost săvîrșit de un grup de persoane,dacă
da-care este rolul fiecărui din ei la săvîrșirea infracțiunii,cum este
caracterizat infractorul ,sunt circumstanțe agravante sau atenuante,
cine este victima; cum este caracterizată,
caracterul și mărimea daunelor cauzate de infractor,
dacă este o infracțiune intenționată, a avut loc favorizarea prealabil
promisă,
ce împrejurări au favorizat comiterea omorului.
4. Situațile apărute la etapa inițială de cercetare sunt diferite.Cele
mai tipice din ele sunt:
a)omorul a avut loc în prezența martorilor oculari, cînd sunt
cunoscute și victima și bănuitul (cel mai des au loc în
familie, sau din motive huliganice…),
b)omorul este săvîrșit în timpul unei tîlhării,sau unui viol
sau din motive huliganice, cînd este cunoscută victima,
dar nu este cunoscut bănuitul,
c)omor din motive necunoscute; la dispariția fără veste a
persoanei (este cunoscută victima, dar nu este cunoscut
bănuitul)
d)depistarea cadavrului neindintificat sau a unor părți a
cadavrului,
e)dispariția persoanei fără veste;
f)pruncuciderea: depistarea cadavrului nou-născutului;
dispariția nou-născutului
g)lipsirea de viață la dorința persoanei (eutanasiea)
5.În cazul depistării unui cadavru cu semene ale morții
violente, ofițerului de urmărire penală trebuie să efectuieze
următoarele acțiuni inițiale de urmărire penală: cercetarea la fața
locului, audierea persoanelor, prezentarea spre recunoaștere (în caz de
96

necesitate), numirea expertizei medico-legale, numirea expertizelor
criminalistice, însărcinări separate organelor de cercetare penală.
6. Acțiunile inițiale ale ofițerului de urmărire penală la
cercetarea cazurilor de dispariție fără veste a persoanei: audierea
persoanei care a anunțat despre dispariție, cercetarea sau percheziția
locului de trai al persoanei dispărute, cercetarea sau percheziția locului
unde poate fi ascuns cadavrul sau părțile lui sau unde au fost depistate
probele materiale, audierea rudelor, apropiaților,colegilor de
serviciu,vecinilor persoanei dispărute și a altor persoane care pot a
furniza informații, punerea sub arest a corespodența poștală și
ascultarea convorbirilor telefonice la domiciliul celui dispărut și a
persoanelor implicate la dispariția lui, numirea expertizelor medico-
legale (în caz de depistare a cadavrului sau a părților lui.), numirea
expertizelor medico-legale a probelor materiale, însărcinări separate
organelor de cercetare penală.
7. La cercetarea omorurilor cel mai des se numesc următoarele
expertize:
a)expertiza medico-legală a cadavrului,
b)expertiza medico-legală a probelor materiale
c)expertiza medico-psihiatrică,
d)expertiza criminalistică(traseologică,balistică,a înscrisurilor etc.),
e)expertiza cercetării microurmelor.
Subiectul nr.54 : Metodica cercetării violului.
1.Noțiunea și obiectul violului
2.Circimstanțele cate necesită a fi stabilite
3.Situațiile și acțiunile inițiale de urmărire penală
4.Versiunile tipice
5.Întrebări puse la ordonarea expertizei medicale a victimei
1. Violul – raportul sexual cu aplicarea forței fizice sau
amenințării aplicării ei față de victimă sau față de alte persoane, sau
profitînd de starea de neputință a părții vătămate.(art.171 CPRM).
Obiectul nemijlocit al atentării în cazul violului este inviolabilitatea
sexuală a persoanei. În timpul violului victimei se cauzează daune
fizice, morale și uneori daune materiale.
2. Circumstanțele care trebuiesc stabilite sunt:
a avut loc violul, dacă da – cînd și unde,
97

a fost aplicată forța fizică, dacă da, în ce formă concretă s-a
manifestat (bătaie, amenințare cu moartrea, aducerea într-o stare
de neputință),
cine este partea vătămată; dacă nu este bolnavă fizic, minoră,
cine este violatorul; a săvîrșit anterior asemenea infracțiunii; este
sau nu recidivist; violul a fost sîvărșit de-o singură sau de un grup
de persoane, dacă da, care a fost rolul fiecăruia din ei,
care sunt consecințele violului, sunt sau nu deosebit de grave,
care este paguba materială, cauzată victimei în rezultatul violului,
care circumstanțe au fovarizat comiterea violului.
3.La etapa inițială de cercetare pot apărea două situații tipice de
urmărire penală:
a) victima cunoaște violatorul, sau indentificarea bănuitului nu
reprezintă o dificultate. În acest caz se întreprind următoarele acțiunii
de urmărire penală inițiale: audierea părții vătămate, cercetarea și
ridicarea îmbrăcămintei acesteia, cercetarea la fața locului, numirea
expertizei medico-legale a victimei, reținerea, percheziția corporală, și
audierea bănuitului, cercetarea îmbrăcămintei lui, audierea martorilor;
b) infracțiunea a fost sîvărșită de o persoană necunoscută, căutarea
căreia este dificilă. Pentru situația dată sunt caracteristice următoarele
acțiunii de urmărire penală: audierea părții vătămate, cercetarea la fața
locului, numurea expertizei medico-legală a victimii și, deasemenea,
expertize criminalistice, efectuarea măsurilor operative de investigație
îndreptate la depistarea infractorului.
4. La etapa inițială de cercetare a violului se înaintează
următoarele versiunii tipice:
voilul a avut loc în circumstanțele numite de victimă,
violul nu a avut loc, dar a avut loc un act sexual benevol,
violul nu a avut loc, reclamanta conștient calomniază pe cineva.
5. Întrebăriile adresate expertizei medico-legale a victimei :
a) a întreținut persoana în ultimul timp raporturi sexuale, dacă da,
apraximativ cînd,
b) sunt prezente careva semne precum că victimei i s-au dat careva
substanțe care ar fi adus-o într-o stare de neputință,
c)sunt prezente pe corpul persoanei careva vătămări sau alte semne
după care se poate de judecat despre caracterul forțat al actului sexual
98

sau tentative de-al săvîrșiri, dacă da, atunci unde sînt localizate și
vechimea lor,
d) sunt semne care ar indica că raportul sexual a fost repetat de mai
multe ori,
e) a avut loc ruperea himenului, dacă da, când aceasta a avut loc (dacă
pătimașa susține că pînă la viol nu a întreținut relații sexuale),
f) este posibil ca actul sexual să fi avut loc fără ruperea himenului,
g) a devenit persoana însărcinată sau bolnavă de vreo boală venerică,
i) corespund vătămările de pe corpul victimei, cu cele din declarații
date de ea, cauzele și vechimea lor,
j) sunt prezente pe corpul victimei, urme de spermă sau sînge și
localizarea lor.
Subiectul nr.55: Metodica cercetării delapidării averii străine
1. Noțiunea și obiectul delapidării averii străine
2. Circumstanțele ce necesită a fi stabilite
3. Metodele delapidării averii străine
4. Situațiile tipice și acțiunile inițiale de urmărire penală
1. Delapidarea averii străine este însușirea ilegală a bunurilor
altei persoane încredințate în administrarea vinovatului (art. 191 CP
RM). Componența de infracțiune dată prevede împuternicirea de-a se
folosi și administra de avutul încredințat în legătură cu funcția pe care
o deține persoana. În majoritatea cazurilor la săvîrșirea acestei
infracțiuni obiectele atentării sunt: banii inclusiv și valuta străină,
deasemenea carnetele de cecuri, cărțiile de credit, obligațiile,
certificatele și alte bunuri materiale…
2. În aceste cazuri trebuie de stabilit următoarele împrejurări :
a avut loc faptul de însușire a bunului altei persoane,
metodele de însușire,
timpul, locul și alte circumstanțe a fiecărui epizod,
vinovăția persoanei, caracterul și mărimea daunelor materiale
produse,
identitatea fiecărui participant la săvîrșirea însușirii,
circumstanțele care agravează sau atenuiază răspunderea,
circumstanțele care au favorizat la săvîrșirea însușirii avutului
proprietarului.
3. Metodele de săvârșire a însușirii a avutului străin:
99

sustragerea mijloacelor bănești, primite pe baza unor documente
sau hîrtii de valoare, cecuri, certificate de depoziție etc.,
transferul și însușirea mijloacelor bănești cu folosirea rețelelor
computaționale bancare,
micșorarea costului întreprinderilor care urmează a fi privatizate
cu trecerea ulterioară a lor în proprietatea privată,
luarea sub control a pachetului de acțiuni din contul includerii în
lista acționarilor a “sufletelor moarte” sau a persoanelor care nu au
dreptul de a participa la privatizare.
trecerea ilegală la pierderi mărfii,
realizarea mărfii fără trecerea prin documentele de contabilitate,
nimicirea documentelor referitoare la realizarea mărfii,
falsificarea mărfii cu scopul formării surplusurilor care urmează a
fi sustrase,
trecerea la cheltuieli a sumelor bănești pentru anumite lucrări
neîndeplinite (reparații, publicitate, transportare…)cu însușirea lor
ulterioară.
4. În cazurile de însușire sau irosire din avutul proprietarului apar
două situații tipice de urmărire penală la etapa inițială a cercetării:
a)pornirea procesului penal după rezultetele activității operativ-
investigative; persoanele cointeresate în mersul cercetării, nu știu
despre pornirea procesului penal. În acest caz sunt caracteristice
următoarele acțiuni de anchetă: reținerea în flagrant delict, percheziția
corporală a reținutului, percheziția la locul de trai și de lucru, punerea
sechestrului pe avere, interogarea bănuiților, ridicarea și cercetarea
documentelor, obiectelor; cercetarea încăperilor ,interogarea
martoriilor, organizarea inventarieriilor și reviziilor, numirea către
organele de cercetare penală de-a efectua unele acțiuni operative de
investigație;
b)pornirea procesului penal are loc după efectuarea unor acțiuni
preliminare despre care îi sunt cunoscute persoanei
cointeresante.Pentru această situație sunt caracteristice următoarele
acțiunii: interogarea persoanelor răspunzătoare pentru frauda comisă,
ridicarea și cercetarea documentelor, obiectelor, cercetarea
încăperilor ,interogarea și reținerea bănuitului, efectuarea
confruntărilor, însărcinării separate către organele de cercetare penală.
100

Subiectul nr. 56: Metodica cercetării tîlhăriilor și jafurilor
1. Noțiunea de tâlhărie și jaf
2. Circumstanțele ,care necesită a fi stabilite
3. Metodele de săvârșire a tâlhăriilor și jafurilor
4. Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală inițiale
5. Întrebările puse către expertiza medico-legale în cazul
tîlhăriilor și jafurilor
1. Jaful este sustragerea deschisă a avutului proprietarului
(art.187 CP RM). Tâlhăria este atacul sîvărșirii în scopul însușirii
avutului proprietarului, însoțit de violența periculoasă pentru viața și
sănătatea persoanei (art. 188 CP RM).
2. Împrejurările , care necesită a fi stabilite în cazul tîlhăriilor și
jafurilor sunt:
locul, timpul ,circumstanțele în care s-a săvîrșit tîlhăria sau jaful,
metoda de săvârșire a infracțiunei, s-a folosit forța fizică sau atac
psihic asupra persoanei și prin ce s-a manifestat concret,
s-a folosit infractorul de mijloace de transport și de care anume,
semnalmentele exterioare a lui,
infracțiunea a fost pregătită din timp, când a fost săvârșită și cine,
a efectuat infractorul anumite acțiunii pentru tăinuirea infracțiunii;
și-a schimbat infățișarea, îmbrăcămintea, a distrus urmele
infracțiunii, a înscenat alte infracțiuni,
în adresa cui a fost săvîrșită tîlhăria sau jaful, au fost cauzate
careva vătămării corporale victimei, este pierdută capacitatea de
muncă,
ce anume a fost răpit, cui au aparținut banii sau obiectele răpite,
cine a săvârșit tâlhăria sau jaful, se stabilesc semnalmentele
infractorului care se ascunde, metodele de mascare a înfățișării,
numărul atacatorilor, acțiunile lor,
câte persoane au participat la tîlhărie sau jaf, componența grupei,
rolul fiecărui participant, au săvârșite anterior alte infracțiuni, ce
fel de infracțiuni, cînd, unde, au avut ei legătură cu tîlhăria sau
jaful în cauză,
prezența instigatorilor, persoanelor care au ascuns bunurile răpite,
realizatorilor,
ce circumstanțe au favorizat săvîrșirea tâlhăriei sau jafului.
101

3. Se cunosc următoarele metode de săvîrșire a tîlhăriilor și
jafurilor :
atacul deschis sau în încăperi, săvârșite cu aplicarea factorului de
surprindere,
atacul în locuri deschise: deasemenea în curțile caselor cu
aplicarea sau amenințarea aplicării forței,
atacul asupra cetățenilor în locuințe cu pătrunderea în aceste
încăperi sub un temei inventat cu aplicarea forței,
atacul asupra casierelor, a băncilor, vînzătorilor, săvîrșite în
încăperile întreprinderilor de comerț, instituțiilor financiare, secții
de telecomunicații și alte instituții private sau de stat,
atacul asupra cetățenilor în trenuri, transportul feroviar sau auto,
atacurile asupra conducătorilor de taxi cu scopul acapărării banilor
sau a vehicolului.
4. La etapa inițială de cercetare a tâlhăriilor și jafurilor cel mai
des sunt întâlnite următoarele situații tipice de urmărire penală:
I. Persoana bănuită în săvârșirea tâlhăriei sau jafului este reținută la
fața locului sau nemijlocit după săvârșirea ei. În asemenea cazuri sunt
binevenite următoarele acțiunii ale ofițerului de urmărire penală:
reținerea bănuitului, percheziția corporală, audierea bănuitului,
cercetarea la fața locului, îmbrăcămintei, percheziția locuinței,
audierea martorilor: numirea expertizelor medico-legale,
criminalistice.
II. Persoana bănuită în săvârșirea infracțiunii, nu este reținută dar
ofițerul de urmărire penală posedă informație care permite de a
organiza căutarea și reținerea. În acest caz este necesar de a efectua
următoarele acțiunii de urmărire penală inițiale: audierea victimei,
cercetarea îmbrăcămintei, cercetarea la fața locului, audierea
martorilor, numirea expertizelor medico-legale, însărcinări de a
efectua măsuri operative de investigație.
III. Informații despre persoana infractorului organele de drept nu
posedă sau sunt puține. În acest caz în afară de acțiunile de urmărire
penală numite mai sus sunt binevenite și măsurile operative de
investigație îndreptate la identificarea bănuiților și depistarea bunurilor
răpite.
5. Întrebările caracteristice care sunt adresate către expertiza
medico-legală în cazurile de săvârșire a tâlhăriilor și jafurilor:
102

ce vătămări sunt prezente pe corpul părții vătămate,
care este caracterul vătămărilor,
forma obiectului cu care sau cauzat leziunile corporale,
vătămările corporale prezente au fost cauzate anume de acest
obiectul dat,
care este vechimea și gradul vătămărilor cauzate.
sunt urme de sînge pe obiectul examinat,
sângele este de proveniență umană,
care este grupa de sânge,
poate să aparțină sângele dat bănuitului.
Subiectul nr.57: Metodica cercetării furturilor.
1. Noțiunea de furt
2. Circumstanțele ce necesită a fi stabilite
3. Clasificarea metodelor de săvîrșire a furturilor
4. Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală
inițiale
1. Conform art. 186 CP RM . prin furt se înțelege sustragerea
pe ascuns din avutul proprietarului. Aceasta este cea mai răspîndită
infracțiune ce atentează la proprietate.
2. Circumstanțele care trebuie stabilit e în cazul săvîrșirii
furturilor sunt:
a avut loc furtul,
timpul, locul și circumstanțele în care a fost comisă,
obiectul atentării (ce a fost furat de infractor)costul și semnele lui,
proporțiile cauzate,
cui i-a aparținut obiectul furat,
metoda săvârșirii furtului,
subiectul (de cine a fost furat obiectul),
furtul a fost săvîrșit de un grup criminal organizat, dacă da, gradul
de vinovăție a fiecăruia,
locul și metoda realizării bunurilor furate,
circumstanțele atenuante și agravante,
cauzele care au favorizat comiterea furtului.
3. Metodele de săvârșire a furturilor pot fi clasificate în felul
următor:
103

furtul proprietății de stat sau private; din încăperi – prin spargere sau
fără; furtul din poșete, buzunare, sau de la persoanele beate; furturile
săvîrșite prin abuz de încredere; furturile săvîrșite din camerele de
depozitare; furturile din mijloacele de transport.
4. La etapa inițială de cercetare a furturilor, cele mai
caracteristice sunt trei situații de anchetă tipice:
a)persoana bănuită în săvîrșirea furtului este reținută. În situația
aceasta scopul constă în acumularea de probe care ar dovedi că
persoana a participat la săvîrșirea infracțiunii. Cele mai raționale
acțiuni ale ofițerului de urmărire penală pot fi reținerea, percheziția
corporală, audierea bănuitului, cercetarea la fața locului, audierea
părții vătămate și martorilor, percheziția domiciliului bănuitului.
b)persoana bănuită în săvîrșirea furtului, nu este reținută, dar
semnalmentele și informația despre el sunt cunoscute. Direcția de bază
a cercetării este studierea condițiilor materiale ale infracțiunii săvîrșite,
culegerea și întărirea probelor despre persoanele bănuite, bunurile
furate și alte circumstanțe ale infracțiunii. În această situație sunt
binevenite următoarele acțiuni de urmărire penală: ascultarea victimei,
cercetarea la fața locului, audierea martorilor, ordonarea expertizelor
criminalistice, măsurilor operative de investigație.
c)informația despre persoana care a săvîrșit furtul nu există sau este
insuficientă. Acțiunile ofițerului de urmărire penală trebuie să fie
îndreptate spre căutarea persoanei. Pentru situația dată pe lîngă
acțiunile enumerate mai sus sunt caracreristice măsurile operative de
investigație, îndreptate spre stabilirea persoanei bănuite, căutarea
bunurilor furate.
Subiectul nr.58: Metodica cercetării escrocheriilor.
1. Noțiunea și obiectul escrocheriilor
2. Circumstanțele care urmează a fi stabilite
3. Metodele de săvârșire a escrocheriilor
4. Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală la
etapa inițială a cercetării
5. Expertize numite la cercetarea escrocheriilor
1. Escrocheria este sustragerea din avutul proprietarului prin
înșelăciune sau abuz de încredere (art. 190 CP RM.)
104

2. Circumstanțele care trebuie dovedite în cazul escrocheriilor
sunt :
a avut loc infracțiunea sau altă faptă,
locul, timpul, condițiile, metoda săvârșirii escrocheriilor, cine a
fost martorul infracțiunii,
obiectul atentării, ce sumă de bani a fost primită de escroc,
în adresa cui a fost săvîrșită escrocheria (organizație de stat sau
obștească, structură comercială, persoană fizică),
datele despre infractor (locul de lucru, motivele),
date despre grupul escrocilor (componența, numărul,
specializarea),
date despre identitatea victimei, contactele cu escrocul,
împrejurările care au favorizat săvîrșirea escrocheriei.
3. Metodele principale de săvârșire a escrocheriilor se împart în
tradiționale și moderne. La cele tradiționale se referă:
a)trucajul în timpul jocului de cărți, sau alte jocuri de noroc.
b)vănzarea obiectelor de preț falsificate.
c) schimbarea banilor într-un echivalent neegal
d)strîngerea unor dări de bani escrocul dînduse drept
reprezentanții ai organelor de control, sau organelor de drept.
La metodele moderne se referă:
-primirea de credite bancare prin documente false.
-crearea unor firme fictive pentru a atrage investiții din
partea populației cu insușirea ulteriuară a lor.
-afaceri cu locuințe fictive.
-folosirea cardurilor false sau furate pentru scoaterea banilor
din bancomate sau procurarea de mărfuri din întreprinderi
etc.
-înșelarea la shimbarea valutei ,oformarea pașapoartelor
străine ,vize, hîrtii de valoare etc.
4. Conținutul primei etape a cercetării escrocheriilor depinde de situația
de urmărire penală
inițială .Astfel de situații din această categorie de infracțiuni pot fi 4,
ca bază servind datele despre identitatea infractorului .
a)escrocul este cunoscut ,și reținut în flagrant delict sau după ce a
săvîrșit infracțiunea.
105

În așa situație sunt caracteristice următoarele acțiuni întreprinse de
ofițerul de urmărire penală:
percheziția corporală a bănuitului și audierea lui, cercetarea probelor
materiale ridicate la percheziția lui, cercetarea la fața locului, audierea
pătimașului și a martorilor .
b)escrocul este cunoscut dar el se ascunde.
Se petrec următoarele acțiuni de urmărire penală; audierea pătimașului
,cercetarea probelor materiale, orientarea subdiviziunelor a organelor
de internă spre căutarea infractorului, organizarea măsurilor operativ-
investigative, cercetarea locurilor unde el ar putea să se ascundă.
c)escrocul este cunoscut, dar acțiuniile lui infracționale sunt mascate
sub niște acțiuni legale.
În situația dată trebuie de studiat legalitatea acțiunilor întreprinse de
escroc ,ceea ce include: ridicarea documentelor cu care s-a manevrat
pentru comiterea escrocheriei, stabilirea și audierea persoanelor cu
funții de răspundere complici la săvîrșirea infracțiunii, studierea
legislației, care reglementează așa fel de situații, căutarea
patrimoniului ,banilor și obiectelor de valoare ale firmei, punerea
acestului pe conturile bancare ale firmei date.
d)escrocul este necunoscut.
În așa situații ofițerului de urmărire penală organizează; alcătuirea
portretului subiectiv al infractorului, căutarea după evidențele
criminalistice ,petrecerea măsurilor operativ –investigative.
5. Cercul expertizelor legale , petrecute la cercetarea cazurilor de
escrocherii este destul de larg și depinde de metoda săvîrșirii
escrocheriei și circumstanțele care necesită a fi lămurite .Petru
demascarea infractorului se petrec: expertize buhalterice ,chimice,
merceologice, criminalistice(dactiloscopică, traseologică, a scrisului
etc.).
Subiectul nr.59:Metodica cercetării șantajului.
1.Noțiunea de șantaj.
2.Circumstanțele ,care necesită a fi stabilite.
3.Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală inițiale
întreprinse la cercetarea șantajului.
4.Expertizele legale ,caracteristica cercetării șantajului.
106

1. Dobîndirea prin șantaj a bunului proprietarului , posesorului sau
deținătorului este cererea de a se transmite avutul proprietarului ori
dreptul supra acestui avut, amenințînd cu violență persoana ori rudele
apropiate ale acestuia ,răspîndirea unor știri defaimatoare despre ele,
cu deteriorarea sau cu distrugerea averii proprietarului ori cu răpirea
proprietarului, posesorului, deținătorului, a rudelor sau a apropiaților
acestora (art.189CPRM).
2. În cazul acestor infracțiuni trebuie de stabilit următoarele
circumstanțe:
-a avut loc șantajul .
-șantajul a fost săvîrșit în adresa proprietății de stat, publică,
privată sau comercială, cărei intreprinderi anume,
instituției ,organizații sau persoanei fizice îi aparține
proprietatea .
-timpul ,locul și metoda săvîrșirii șantajului.
-care este obiectul atentării, dacă șantajistul a întrat în posesia
lui –care este suma pagubei materiale.
-cine a săvîrșit șantajul ,dacă a fost săvîrșit de un grup de
persoane care este componența grupei și rolul fiecăruia din
participanți.
-cîte epizoade ale șantajului au avut loc ,șantajul nu a fost
însoțit de alte infracțiuni, dacă da ,care anume.
-cine este pătimașul .
-care sunt cauzele ,circumstanțele care au favorizat săvîrșirea
șantajului.
3. Caracterul situațiilor tipice ale etapei inițiale de cercetare a
șantajului se stabilesc în dependență de următoarele circumstanțe:
șantajul a fost săvîrșit o singură dată ,sau are un caracter sistematic,
obiectul atentării a fost transmis șantajistului și trebuie de așteptat o
nouă cerere, pătimașul îl cunoaște pe infractor .
Reeșind din acestea ,se cunosc două cele mai răspîndite situații tipice
de urmărire penală
a) la poliție se adresează persoana asupra căreia a fost săvîrșit
șantajul ,dar persoana nu a transmis infractorului obiectul atentării.
În așa situații ,după înfăptuirea controlului necesar și intentarea
dosarului penal ofițerul de urmărire penală efectuează audierea
107

amănunțită a reclamantului ,cercetarea obiectului atentării, care
ulterior va fi transmis infractorului, ascultarea și înscrierea
convorbirilor telefonice, reținerea șantajistului în flagrant delict.
b) la organele de poliție se adresează persoana care deja a transmis
obiectul atentării infractorului.
Pentru situația dată este caracteristic următoarele acțiunii; audierea
pătimașului ,audierea și înscrierea convorbirilor telefonice, măsuri
operativ- investigative, reținerea șantajistului, audierea lui, percheziția
domiciliului.etc.
4. La cercetarea șantajului cel mai des se numesc următoarele
expertize:
-expertiza fonoscopică.
-de cercetare a microurmelor.
-criminalistice, traseologice, a scrisului, tehnico-criminalistice
și de cercetare a documentelor, balistice.
Subiectul nr.60:Metodica cercetării luării de mită.
1.Noțiunea luării de mită.
2.Citcumstanțele care necesită stabilite.
3.Situațiile tipice și acțiunile inițiale de urmărire penală.
4.Expertizele numite la cercetarea luării de mită.
1. Luarea de către o persoană cu funcții de răspundere, personal
sau prin mijlocitor a mitei sub forma de banii, hîrtie de valoare ,alte
bunuri sau avantaje cu caracter patrimonial, acuptarea de servicii,
privelegii sau beneficii, care nu i se cuvin, pentru îndeplinirea unei
acțiuni(inacțiuni)sau îndeplinirea cu întîrziere a unei acțiuni în
interesul mituitorului sau persoanelor pe care le reprezintă dacă
asemenea acțiunii(inacțiuni) întră în obligațiile de serviciu ale
persoanei cu funcție de răspundere.(art.133CPRM).
2. La cercetarea cazurilor de luare de mită trebuie de stabilit
următoarele circumstanțe:
-a avut loc darea-luarea de mită.
-care este obiectul mitei, dacă în calitate de mită au fost
transmise lucruri de preț ,sau a avut forma unor servicii, atunci
108

care este costul lucrurilor de preț sau a serviciilor în valoare
bănească,
-cine este mituitorul și mituitul.
-care sunt împrejurările săvîrșiri infracțiunii (timpul, locul,
metoda transmiterii mitei).
-care este scopul mitei.
-au fost îndeplinite în folosul mituitorului careva acțiunii cerul
de el, purtau ele un caracter legal .
-în acțiunile mituitorului și mituitului nu sunt alte semne de
infracțiune dacă da care anume.
-în acțiunile infractorilor sunt sau nu calificative(semne).
-în acțiunile mituitorului nu sunt circumstanțe care l-ar elibera
de răspundere penală.
-care condiții au favorizat luarea de mită.
3. La etapa inițială a cercetării luării de mită de obicei apar trei
situații tipice de urmărire penală:
a)este declarația mituitorului ,și el este de acord să conlucreze cu
organele de poliție pentru a demasca infractorul, cărui despre aceasta
nu-i este cunoscut. Cercul și consecutivitatea acțiunilor de urmărire
penală petrecute la etapa inițială a cercetării sunt: audierea mituitorului
,reținerea mituitului în flagrant delict, audierea mituitului, percheziția
pe la domiciliu și locul de muncă a mituitului, punerea a restului pe
averea lui, ridicarea și cercetarea documentelor, audierea martorilor,
petrecerea confruntărilor.
b)mituitorul și mituitul acționează împreună cu înțelegere reciprocă,
informația a parvenit la poliție prin informatori; infractorilor acest fapt
nu le este cunoscut. Dacă este necesitatea de-ai demasca concomitent
și pe mituitor și mituit la etapa inițială se întreprind: reținerea ambelor
infractori în flagrant delict, percheziția corporală ,și pe la domecilii și
lucru punerea a restului pe averea lor; audierea bănuiților; ridicarea și
cercetarea documentelor de serviciu, audierea martorilor .
c)informația despre luarea de mită a parvenit din surse oficiale,
infractorilor le este cunoscut faptul dat că de acțiunile lor se
interesează organele de poliție. În așa situații se petrece audierea
martorilor, ridicarea și cercetarea documentelor;
109

Audierea bănuiților; în prezența unor temeiuri se petrece percheziția la
domiciliu și locul de lucru a bănuiților.Concomitent se petrec un
complex de măsuri operativ –investigative.
4. În cazul săvîrșirii acestor categorii de infracțiuni se numesc
următoarele tipuri de expertize: dactiloscopică-pentru relevarea
urmelor de mîini ale infractorului pe obiectul mitei; expertiza
scrisului-pentru stabilirea persoanei care a întocmit un
document ,scrisoare ,scrisori anonime etc.; tehnico-criminalistică
pentru cercetarea documentelor în caz că conținutul lor a fost
schimbat, semnăturile sau ștampilele; expertiza contabilă – pentru a
stabili dacă documentele au fost oformate și corespund realității;
expertiza traseologică.
Subiectul nr.61: Metodica cercetării infracțiunilor legate de
circulația ilegală a substanțelor narcotice și psihotrope.
1.Caracteristica criminalistică a infracțiunilor legate de
circulația ilegală a substanțelor narcotice sau psihotrope.
2.Clasificarea mijloacelor narcotice și substanțelor
psihotrope.
3.Circumstanțele care necesită a fi cercetate .
4.Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală la etapa
inițială de cercetare.
1. În Republica Moldova este prevăzută răspunderea penală
pentru cultivarea de plante care conțin substanțe narcotice sau
psihotrope, prelucrarea sau utilizarea a astfel de plante, elaborarea,
producerea, fabricarea, extragerea, prelucrarea, deținerea, păstrarea,
eliberarea, comercializarea, distribuirea, procurarea, livrarea,
expedierea, importul, exportul, nimicirea substanțelor narcotice,
psihotrope sau a precursorilor, supuse controlului în conformitate cu
legislația, precum și consumul ori organizarea consumului de
asemenea substanță fără autorizație. (art.217 CP Republicii Moldova).
2. Mijloacele narcotice și substanțele psihotrope se poate de
clasificat în 3 grupe:
a)preparate narcotico-medicinale.
b)substanțe ,preparate din anumite materii vegetale ,sau din anumite
preparate medicinale cu conținut narcotic.
110

c)anumite preparate ,care se intribuințează în țările străine ,care au
nimerit în țara noastră prin cotrabandă.
3. În timpul cercetării infracțiunilor legate de circulație ilegală
a mijloacelor narcotice sau substanțe psihotrope trebuie de cercetat
următoarele circumstanțe: a fost săvîrșită infracțiunea de acest gen,
dacă da –atunci cum de o calificat; unde, cînd și prin ce metodă au fost
săvîrșită infracțiunea; cine concret a săvîrșit infracțiunea dată: dacă ea
a fost săvîrșită de un grup de persoane, care este componența ei,
acțiunile fiecărui participant; care sunt izvoarele de procurare a
mijloacelor narcotice sau substanțelor psihotrope, calea și metodele
realizării lor ,cu ce preț se cumpărau, vindeau aceste substanțe;
infracțiunea dată este sau nu însoțită de comiterea altor infracțiunii,
dacă da-care anume; care circumstanțe au favorizat comiterea
infracțiunii.
4. Pentru etapa inițială a cercetării infracțiunilor din această
categorie, indiferent de tipul infracțiunii de acest gen se pot evidenția
următoarele situații:
a)persoana este prinsă în flagrant delict pentru una din infracțiunile
legate de circulația ilegală a mijloacelor narcotice sau substanțe
psihotrope și recunoaște că a săvîrșit infracțiunea. Pentru acumularea
de probe pentru demascarea infractorului ofițerul de urmărire penală
întreprinde, cercetarea substanțelor ridicate, mijloacele adaptate pentru
consumarea lor, hainele bănuitului, cercetarea ambalajului mijloacelor
narcotice sau substanțelor psihotrope pentru relevarea amprentelor
digitale, dacă este constatat faptul semănărilor ilegale a culturilor
interzise sau organizarea și întreținerea spelungelor pentru consumarea
substanțelor narcotice-se face cercetarea împrejurimii și a lotului unde
nemijlocit a fost semănate culturile respective, audierea martorilor,
percheziția bănuiților pentru ridicarea substanțelor narcotice și altor
obiecte cu urme ale infracțiuni, audierea rudelor, ordonarea
expertizelor medico-legale, chimico-farmaceutice, criminalistice și alte
expertize, măsuri operativ –investigative.
b)sunt prezente semnele infracțiuni, legate de circulația ilegală a
mijloacelor narcotice, dar bănuitul se ascunde.
În așa situații se petrec acțiuni de urmărire penală și alte măsuri
îndreptate spre acumularea și analiza informației despre personalitatea
bănuitului.
111

c)sunt prezente semnele infracțiunii din categoria dată ,dar persoana
concretă bănuită în săvîrșirea infracțiunii nu este stabilită. Așa situație
apare la stabilirea factorilor de încărcare la întreprinderi și instituții
medicale, a regurilor stabilite de producere, procurare,
păstrare ,evidența, eliberare, transportare sau transmitere a mijloacelor
narcotice și substanțe psihotrope sau, depistării loturilor, semănate cu
plante care au un conținut narcotic, sau la reținerea narcomanilor ,care
au procurat narcotice de la persoane necunoscute.
În primul caz este necesar de a stabili mecanismul formării în instituție
sau întreprindere a surplusurilor de preparate narcotice ; de stabilit
condițiilor de păstrare a blancurilor de recete și ștampilelor, de studiar
cărțile de ambulatoriu și alte documente medicinale după care se
eliberează substanțele narcotice sau psihotrope, de stabilit urmărirea
operativă după bănuit.
La depistarea loturilor semănate cu plantele cu conținut narcotic în
afara localităților populate, cînd stăpînul semănăturilor nu este
cunoscut atunci se organizează ambuscade, se petrec măsuri operative
–de investigație în privința persoanelor care locuiesc prin apropiere.
Dacă reținutul este narcoman, și susține că a procurat narcoticele de la
persoane necunoscute, este necesar de petrecut audieri amănunțite ,și
mai apoi de petrecut măsuri operativ-investigative, îndreptate spre
stabilirea legăturilor sale.
Subiectul nr.62: Metodica cercetării accidentelor rutiere.
1.Caracteristica criminalistică a accidentelor rutiere.
2.Tipurile de accidente rutiere.
3.Circunstanțele care necesită a fi stabilite .
4.Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală la etapa
inițială de cercetare.
5.Întrebările adresate către expertizele numite în cazul
accidentelor rutiere.
1. Încălcarea regulilor de circulație de către persoana care
conduce un autoturism, tramvai sau alt mijloc de transport, ce a adus la
cauzarea unei vătămări medii a integrității corporale, sau cauzarea
pagubelor materiale în proporții mari sau moartea unei sau mai multor
persoane(art.164CPRM), de asemenea părăsirea locului accidentului
rutier de către persoana care conducea mijlocul de transport și care a
112

încălcat regulile de circulație rutieră sau exploatare a mijloacelor de
transport în cazul survenirii consecințelor menționate mai
sus(art.266CPRM).
Caracteristica criminalistică a accidentelor rutiere în mare măsură se
stabilește de aceea că ele sunt săvîrșite din imprudență, adică
neintenționat. În calitate de elemente se evidențiază următoarele:
circumstanțele în care s-a săvîrșit accidentul rutier; mecanismul
săvîrșirii accidentelor rutiere; urmele materiale tipice; studierea
identității persoanei care a încălcat regulile de circulație rutieră;
cauzele săvîrșirii accidentului rutier.
2. După mecanismul săvîrșirii accidentului rutier ele se împart
în: tamponările mijloacelor de transport; trecerea mijlocului de
transport peste pieton; trecerea mijlocului de transport peste un
obstacol; răsturnarea mijlocului de transport; căderea pasagerilor din
mijlocul de transport.
3. La circumstanțele care necesită a fi cercetate în cazul
accidentelor rutiere se referă: caracterul celor întîmplate (infracțiune,
calamitate naturală, accident); timpul , locul, și alte circumstanțe de
comitere a accidentului rutier, vinovăția conducătorului în încălcarea
regulilor de circulație; legătura cauzală dintre încălcare regulilor de
circulație rutieră și consecințele survenite; mecanismul accidentului
rutier; prezența circumstanțelor care agravează sau atenuează
răspunderea conducătorului; caracterul și mărimea pagubelor cauzate;
circumstanțele care au favorizat săvîrșirii infracțiunii.
4. Practica cercetării accidentelor rutiere evidențiază 3 situații
tipice de urmărire penală:
a)conducătorul mijlocului de transport și pătimașul se afla la locul
accidentului, sau din anumite motive ele nu se afla la locul
accidentului însă sunt destule date despre ei.
Această situație este cea mai răspîndită și apare în general la
tamponarea mijloacelor de transport. Caracterul informației în mare
măsură determină acțiunile de urmărire penală pentru rezolvarea
situației: cercetarea la fața locului, audierea martorilor, pătimașului,
conducătorului auto, numirea expertizelor medico-legale, mărturiile
conducătorului și pătimașului.
b)pătimașul se află la locul accidentului, dar conducător și mijlocul de
transport lipsesc și informații despre conducător și mijlocul de
113

transport nu sunt. Această situație se caracterizează prin prezența
informației despre timpul, locul săvîrșirii accidentului și urmările lui.
Sunt caracteristice următoarele acțiuni de urmărire penală: cercetarea
la fața locului, audierea martorilor ,pătimașului, numirea expertizelor,
ordonarea organelor de cercetare penală a măsurilor operativ-
investigative
c)pătimașul și mijlocul de transport se află la locul accidentului , dar
lipsește conducătorul mijlocului de transport.
La toate acestea mai este cunoscut timpul și locul săvîrșirii
accidentului, consecințele și mijlocul de transport. În afară de cercetare
la fața locului, audierea martorilor și pătimașului ordonarea
expertizelor și însărcinări organelor de cercetare penală și măsuri
operative de investigație poate apărea necesitatea de-a verifica alibiul
conducătorului auto, după ce a fost reținut ,care poate fi inventat.
5. Întrebările adresate către expertizele numite în cazul
accidentelor rutiere:
-care sunt deteorările de pe mijloacele de transport, cînd și în ce
condiții sau format.
-care sunt dereglările mijlocului de transport, cauza formării și
vechimea formării lor.
-cu ce viteză se mișca mijlocul de transport înainte de accident.
-o posibilitate că din punct de vedere tehnic de-a preveni
accidentul rutier.
-care-i cauza tehnică a accidentului.
Subiectul nr.63: Metodica cercetării incendierilor, încălcării
regulilor de protecție contra incendiilor, exploziilor
1.Caracteristica criminalistică a incendierilor și încălcarea
regulilor de protecție contra incendiilor.
2.Circunstanțele care necesită a fi stabilite.
3.Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală inițiale
intreprinse.
4.Particularitățile cercetării dosarelor penale intetante pe faptul
exploziilor.
1. Codul Penal al R.M. prevede următoarele acțiuni ilegale
legate de incendii: distrugerea sau deteriorarea intenționată a bunurilor
(art.197 CP Republicii Moldova), distrugerea sau deteriorarea din
114

imprudență a bunurilor (art.198 CP Republicii Moldova), încălcarea
regulilor de protecție contra incendiilor (art.296 CP Republicii
Moldova), terorismul (art.278 CP Republicii Moldova), distrugerea
sau deteriorarea masivelor forestiere în proporții mari a în urma
folosirii imprudente a focului. (art.232 CP Republicii Moldova)
2. În cazurile incendierilor și încălcările regulilor de protecție
contra incendiilor trebuie de stabilit următoarele circumstanțe:
caracterul obiectului, apartenența lui ,însemnătatea lui; timpul și
circumstanțele apariției incendiului; ce bunuri au fost distruse sau
vătămate; vinovații concreți a celor întîmplate și datele ,care îi
caracterizează; prezența sau lipsa semnelor altei infracțiuni ascunse;
mărimea pagubei cauzate; circumstanțele care au favorizat comiterii
incendierii.
3. La etapa inițială de cercetare a acestei tip de infracțiuni sunt
posibele două situații tipice de urmărire penală:
a)cauza incendierii nu este cunoscută: În această situație sînt
posibile următoarele versiuni tipice: a avut loc o incendiere;
pojarul este rezultatul încălcării regulilor de protecție contra
incendiilor; incendiul este rezultatul folosirii incorecte a
focului; incendiul s-a produs de catastrofe naturale seu alte
fenomene ale naturii. Pentru această situație sînt caracteristice
următoarele acțiuni inițiale de urmărire penală: cercetarea
locului incendiului, audierea părților vătămate, persoanelor
material responsabile, martorilor oculari și alte persoane,
ordonare expertizei tehnico-incendiare și alte expertize
necesare.
b)cauza incendierii este cunoscută: În această situație prima
acțiune de urmărire penală este audierea persoane ce a
comunicat faptul incendiului, mai apoi se efectuiază cercetarea
la fața locului, audierea martorilor oculari și a altor persoane
ordonarea expertizei tehnico-incendiare și alte expertize
necesare.
4. În dependență de obiectivul , unde a avut loc explozia, se
înaintează și verifică versiunile generale. La explozie în procesul de
producție:
a)explozia este rezultatul incălcării regulilor de securitate tehnică.
b)explozia s-a produs cu totul întîmlător.
115

c)explozia a fost produsă pentru a ascunde o altă infracțiune.
Dacă pentru efectuarea exploziei au fost utilizate dispozitiv
eexplozibile, explozia poate fi efectuată intenționat cu scopul:
a)distrugerii obiectului
b) camuflarea altei infracțiuni
c)act de terorism sau destabilizarea situației
d)șantaj sau răzbunare.
La etapa inițială este necesar de stabilit și demonstrat următoarele
circumstanțe:
a)a avut loc o explozie în realitate
b)modul pregătirii și executării exploziei
c)evenimentele annteriore exploziei
d) dacă la obiectiv a izbucnit un incendiu, ce a avut loc de la
început explozia sau incendiul
e)urmările exploziei
f)persoana vinovată în cele întîmplate, motivele și scopul lui
g)cauzele și condițiile ce au favorizat comiterea infracțiunii.
Subiectul nr. 64 Metodica cercetării huliganismului.
1.Caracteristica criminalistică a huliganismului
2.Circumstanțele ce trebuie stabilite
3.Versiunile tipice generale
4.Situațiile tipice și acțiunile de urmărire penală la
etapa inițială de crecetare
5.Tipurile expertizelor ordonate
1. Legislația penală stabilește huliganismul ca acte
internaționale care încalcă grosolan ordinea publică și exprimă o
vădită lipsă de respect față de societate (art. 287 CPRM). Se consideră
huliganism agravant aceleași acte, care prin conținutul lor se deosibesc
printr-un cinism excepțional sau o deosibită obrăznicie, ori însoțite de
opunerea de rezistență unui reprezentant al puterii sau unui
reprezentant al obștimii, care îndeplinește funcție de menținere a
ordinii publice, sau altor cetățeni, care curmă actele huliganice,
precum și săvîrșite de o persoană, condamnată pentru huliganism. Se
consideră huliganism deosebit de agravant acte prevăzute huliganism
și huliganism agravant dacă ele au fost săvîrșite cu aplicarea sau
încercarea aplicării armei de foc sau cuțitelor, boxelor și altor arme
116

albe, precum și alte obiecte, special adoptate pentru vătămarea
integrității corporale.
2. La cercetarea huliganismului este necesar de
stabiliturmătoarele circumstanțe:
a)ce acțiuni concrete au fost înfăptuite de bănuit; dacă au
semnele huliganismului și care anume.
b)unde și cînd au fost înfăptuite acțuinile huliganice
c)dacă în procesul huliganismului nu au fost comise
infracțuini, dacă de- care anume;
d)cine a comis acțiunile huliganice; dacă nu au comis astfel
de acțiuni anterior; dacă nu a fost tras anterior la
răspunderea administrativă pentru huliganism nu prea
grav; dacă huliganismul este comis în grup atunci care
sînt acțuinile fiecărei persoane;
e)dacă sînt părți vătămate, cine sînt ele, n-au provocat oare
ele acțiuni huliganice;
f)a fost cauzată paguba materială, cui și în ce proporții;
g)ce circumstanțe au favorizat comiterea huliganismului.
3. La începutul cercetării se înaintează și se verifică versiunile
tipice generale:
a)bănuitul a săvîrșit acțiuni prevăzute de legislația penală;
b) în acțiunile bănuitului sînt semnele componenței de
infracțiune nu de huliganism, dar semnele altei
infracțiuni;
c)bănuitul a comis un huliganism nu prea grav.
4. La etapa inițială de cercetare a huliganismului de obicei
apar următoarele situații tipice:
a) huliganul este prins la fața locului, este cunoscută partea vătămată,
sînt martori asistenți și semnele evidente ale infracțiunii. În această
situație ofițerul de urmărire penală este obligat de la bun început să ia
măsuri pentru urmarea acțiunilor huliganice. Primind hotărîrea de a
porni procesul penal trebuiesc efectuate: reținerea bănuitului, audierea
bănuitului, audierea părții vătămate, audierea martorilor, percheziția la
domiciliu, ordonarea expertizelor.
b) huliganul s-a sustras se la locul comiterii infracțiunii, dar sînt
cunoscute semnele aspectului său exterior și alte obiecte. În acest caz
la etapa inițială de cercetare se înnfăptuiesc următoarele acțiuni de
117

urmărire penală: audierea părții vătîmate cercetarea îmbrăcămintei
acestuia și identificarea ei, cercetare la fața locului. Scopul principal al
ofițerului de urmărire penală este acumularea informației, îndreptate
spre identificare huliganului și clasificarea circumstanțelor ce au
legătuiră cu comiteria infracțiunii.
c) acțiunile huliganice sînt comise, însă persoana vinovată nu este
cunoscută. Această situație se deosebește de celelate prin dificitul
informației atît referitor la circumstanțele comiterii infracțiunii cît și la
personalitatea infractorului. Dacă informația despre huliganism a
provenit imediat după comiteria lui, atunnci este necesar de a cerceta
locul infracțiunii, de audiat partea vătămată, martorii oculari și la
stabilirea semnelor componenței de infracțiune de pornit proceul
penal. Deodicei în asemenia cazuri se efectuiază: interogarea persoanei
ce a denunța infracțiunia și a părții vătămate, identificarea părții
vătămată, audierea martorilor, ordonarea expertizelor, însărcinarea
organelor de cercetare penală cu înfăptuirea măsurilor operativ-
investigative.
5. La cercetarea huliganismului se ordonă următoarele
expertize:
a)expertiza medico-legală a părții vătămate,
b)expertiza medico-legală a corpurilor delicte,
c)expertiza psihiatrică,
d)expertiza chimică,
e)expertizele criminalistice(trasiologică, balistică…)

Subiectul nr.65 Particularitățile cercetării infracțiunilor comise de
minori.
1.Caracteristica a infracțiunii comise de minori
2.Circumstanțile ce necesită a fi stabilite.
3.Situațiile tipice și acțiunile inițiale de urmărire penală
4.Întrebările ce necesită a firezolvate de expertiza
psihiatrică
1. Conform legislației minori se consideră persoanele în vîrstă,
de la 14-18 ani. Infracțiunile pentru care răspunderea penală survine de
la 14 ani sînt menționate în Art.21 CPRM. Infractorii minori de obicei
se caracterizează cu comiterea ridicată sînt iriditați, toate combinate cu
schimbarea fregventă a dispoziției. Decizia de a comite infracțiunea –
118

este de regulă, o urmare a deformării personalității, denaturarea în
dezvoltarea socială a minorului și nu particularitățile vîrstei.
2. Particularitatea esențiala a cauzelor din acestă categorie –
stabilirea obligatorie, concomitent cu altele, a următoarelor
circumstanțe: vîrsta (data,vîrsta, anul nașterii); condițiile de viață și de
educare a minorului; preincipiile ce au favorizat comiterea infracțiunii;
prezanța instigațiilor adulți și altor complici; la prezența datelor despre
prezența cărorva boli mentale, ce n-au legătură cu tulburările suflitești
trebuie de stabilit deasemenea putea el totalmente să înțeleagă
însemnătatea acțiunilor sale.
3. La etapa inițială a cercetării cauzelor din categoria dată
apar următoarele situații tipice de urmărire penală:
a) Părțile vătămate sau martorii, necunoscîndu-i pe infractori, sisțin că
datorită aspectului exterior, manera de comportare și altor carcteristici
ei consideră că sînt minori. În această situație, cînd sînnt urme
intelactuale de infracțiuni, accentul se pune pe stabilirea urmelor
materiale. Deobicei în asemenea situații se efectuiază: cercetarea la
fața locului, audierea la părțile vătămate și altor persoane ce dispun de
careva informație sau sînt material responsabile; măsuri operative de
invstigație cu scopul de căutare a infractorului pe urmele fierbinți;
reținnerea bănuiților; audierea și percheziția la domiciliu, locul de
studii sau lucru a minorului; percheziția corporală; ordonarea
expertizelor;
b) părțile vătămate și martorii cunosc innfractorii și vîrsta lor. În aceste
cazuri deobicei se înfăptuiește reținerea minorilor, cercetarea la fața
locului, audierea bănuiților și a altor persoane informate; prezentarea
spre recunoaștere; verificarea urmelor după evidență, perchiziția la
domicilui, studii sau lucru; percheziția corporală; ordonarea
expertizilor judiciare.
4. Întrebările la care necesită de-a primi răspunsuri în urma
expertizei psihiatrice în cazul săvîrșirii infracțiunilor de către minori
sînt:
a)care este nivelul deizvoltării intelectuale a minorului(în
dependența de vîrsa lui),
b)dacă în dezvoltarea intelectuală a minorului sănt devieri de
la nivel, normsal pentru vîrsta dată, care este caracterul
acestei devieri,
119

c)care sînt cauzele acestei devieri, nu sînt ele o urmare a
îmbolnăvirii psihice,
d)poate oare minorul corect să aprecieze anumite circumstanțe
și exact a le expune în declarațiile sale,
e)a putut minorul să perceapă importanța acțiunilor sale,
f)a avut posibilitate minorul să conducă total cu acțiunile sale.
Subiectul nr.66 particularitățile cercetării infracțiunilor înn grup
de grupuri organizate.
1.Noțiune și tipurile grupurilor infracționale
2.Circumstanțele ce necesită a fi stabilite
3.Cerințe ce asigură eficacitatea cercetării ifracțiunilor
1.Grupul criminali organizat este o reuniune stabilă de
persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai
multe infracțiuni (art.46 CP Republicii Moldova)
Organizația (asociați) criminală se consideră o reuniune de grupuri
criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se
întemeiază pe diviziune, între membrii organizației și structurile ei, a
funcțiilor de administrare, asigurare și executare a intențiilor criminale
ale organizației în scopul de a influența activitatea economică și de altă
natură a persoanelor fizice sau de o controla în alte forme în vederea
obținerii de avantaje și realizării de interese economice, financiare sau
politice. (art.47 CP Republicii Moldova). După nivelul organizării
toate grupurile criminale pot fi clesificate următoarele tipuri:
a)situative(întîmplătore),
b)tipul companiei,
c)grupările organizate,
d)organizațiile criminale.
2. Referitor la infracțiunile comise în grup, inndependent de tipul
lor, este necesar de a stbili următoarele circumstanțe:
a)tot cercul de persoane ce au luat parte la comiteria
infracțiunilor în grup și toată activitatea criminală a acestui
grup,
b)caracterul, componența , tipul criminalistic și structura
grupărilor criminale, particularitățile infracțiunii între
membrii grupului, legăturile sale exterioare,
c)liderul grupărilor criminale
120

d)rolul și vina fiecărui membru a grupei criminale, pricinele și
condițiile ce favorizează formarea grupei criminnale.
3. Cerințele metodice ce asigură eficacitatea cercetării
infracțiunilor comise de grupurile criminale:
a)stabilirea preliminară a preocopărilor primordiale a grupei
criminale organizate, descoperirea altor infracțiuni comise
de membrii grupului,
b)etapele cercetării, prevenirea reacțiunii din partea
infractorilor
c)utilizarea rațională a situațiilor de anchetă tipice,
caracteristice pentru cercetarea unor tipuri aparte de
infracțiuni comise de grupurile criminale,
d)evidennța la planificarea cercetării a infracțiunilor deja
comise de grupa criminală, structurale, teritoriale și alte
patrticularități ale activității a grupei criminale date,
e)interacțiunia fix determinată a anchetatorului cu organele de
cercetare penală,
f)utilizarea în procesul cercetării a unei tactici flexibile în
scopul cum lovitura în centrul grupei, atît și asupra
nivelurilor inferioare cu ieșirea uterioară la liderul acestuia,
g)utilizarea largă a operațiilor tactice în scopul rezolvării
problemelor intermediare ce apar în procesul cercetării,
h)utilizarea concurenței între grupările criminale cît și
concurența între membrii grupării,
i)utilizarea la maxim și cît mai larg în procesul ceretării a
mijloacelor criminalistice și a tehnicii speciale.
Noțiunea, obiectul, sarcinile criminalisticii
Sistemul criminalisticii
Funcțiile, izvoarele și principiile criminalisticii
Metodele criminalisticii
Legătura criminalisticii cu alte științe
Identificarea criminalistică
Genurile identificării criminalistice. Stabilirea apartenței de grup
Diagnostica criminalistică
Bazele tehnicii criminalistice
121

Metode și mijloace de acumulare a urmelor infracțiunii la efectuarea
acțiunilor de urmărire penală
Fotografia judiciară
Metodele fotografiei operative
Genurile fotografiei la cercetarea la fața locului
Fotografia de examinare
Aplicarea înregistrării video la efectuarea acțiunilor de urmărire penală
Noțiunea de traseologie. Clasificarea urmelor
Tipurile de urme în traseologie
Urmele create de om (homeoscopice)
Urmele obiectelor de spargere, instrumentelor și mecanismelor
Urmele mijloacelor de transport
Cercetarea criminalistică a armelor
Caracteristica urmelor armelor de foc
Cercetarea criminalistică a armelor albe
Tehnica explozivă
Cercetarea criminalistică a documentelor
Cercetaările criminalistice a scrisului
Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor
Tipurile modificărilor conținutului documentelor
Identificarea persoanei după semnalmente
Sistemul elementelor și caracteristicilor portretului vorbit
Reprezentarea aspectului exterior al persoanei
Microobiectele ca purtători de informație de importanță criminalistică
Odorologia criminalistică
Subiectul nr.34 Tactica criminalistică
Procedeul și recomandarea tactică. Tactica acțiunii de urmărire penală
Versiunile criminalistice
Planificarea cercetării infracțiunii
Tactica cercetării în urmărirea penală
Cercetarea la fața locului
Caracteristica genurilor cercetării de urmărire penală
Tactica reconstituirii faptei
Tactica percheziției și ridicării
Tactica audierii
Tactica confruntării
Tactica prezentării spre recunoaștere
122

Genurile prezentării spre recunoaștere
Tactica ordonării și efectuării expertizelor judiciare
Tactica obținerii modelelor de comparație
Metodica criminalistică
Noțiunea și conținutul elementelor d bază a metodicii criminalistice
Metodica cercetării alibiului
Constatarea și demascarea înscenării (disimulării)
Metodica cercetării omorului
Metodica cercetării violurilor
Metodica cercetării delapidării averii străine
Metodica cercetării jafurilor și tîlhăriilor
Metodica cercetării furturilor
Metodica cercetării escrocheriilor
Metodica cercetării șantajului
Metodica cercetării coruperii și mituirii
Metodica cercetării infracțiunilor legate de circulația ilegală a
substanțelor narcotice
Metodica cercetării accidentelor rutiere
Metodica cercetării incendierilor, încălcării regulilor de securitate
antiincendiară, exploziilor
Metodica cercetării huliganismului
Particularitățile cercetării infracțiunilor săvîrșite de minori
Particularitățile cercetării infracțiunilor săvîrșite de grupuri criminale
organizate
123