Literatură comparată [623575]

Literatură comparată
Anul III, semestrul I I
1
FIȘĂ DE LUCRU
Bovarismul formelor și lectura ca stil de viață
Seminar ul 3

Lectură obligatorie:
Flaubert, Gustave , Doamna Bovary , traducere de Aurelia Ulici, Editura Adevărul Holding, București, 2009 .

a. Date biografice despre autor

Gustave Flaubert, (bo rn December 12, 1821, Rouen, France —died May 8, 1880, Croisset), novelist regarded as the prime mover of the realist school of French
literature and best known for his masterpiece, Madame Bovary (1857), a realistic portrayal of bourgeois life, which led to a trial on charges of the novel’s alleged
immorality. Flaubert’s father, Achille Cléophas Flaubert, who was from Champagne, was chief surgeon and clinical professor at the Hôtel -Dieu hospital in Rouen.
His mother, a doctor’s daughter from Pont l’Évêque, b elonged to a family of distinguished magistrates typical of the great provincial bourgeoisie. Gustave Flaubert
began his literary career at school, his first published work appearing in a little review, Le Colibri, in 1837. He early formed a close friendsh ip with the young
philosopher Alfred Le Poittevin, whose pessimistic outlook had a strong inuence on him. No less strong was the impression mad e by the company of great
surgeons and the environment of hospitals, operating theatres, and anatomy classes, wit h which his father’s profession brought him into contact. Flaubert’s
intelligence, moreover, was sharpened in a general sense. He conceived a strong dislike of accepted ideas (idées reçues), of which he was to compile a ―dictionary‖
for his amusement. He a nd Le Poittevin invented a grotesque imaginary character, called ―le Garçon‖ (the Boy), to whom they attributed whatever sort of remark
seemed to them most degrading. Flaubert came to detest the ―bourgeois,‖ by which he meant anyone who ―has a low way of t hinking.‖ In November 1841 Flaubert
was enrolled as a student: [anonimizat] 22, however, he was recognized to be suffering from a nervou s disease that was taken to be
epilepsy, although the essential symptoms were absent. (…) On a visit to Paris in July 1846, at the sculptor James Pradier’s studio, Flaubert met the poet Louise
Colet. She became his mistress, but their relationship did not run smoothly. (…) Flaubert’s aim in art was to create beauty, and this consideration often overrode
moral and social issues in his depiction of truth. He worked slowly and carefully, and, as he worked, his idea of his art bec ame gradually more exact. His letters to
Louise Colet, written while he was working on Madame Bovary, show how his attitud e changed. His ambition was to achieve a style ―as rhythmical as verse and
as precise as the language of science‖ (letter of April 24, 1852). In his view ―the faster the word sticks to the thought, th e more beautiful is the effect.‖ He often
repeated that there was no such thing as a synonym and that a writer had to track down le seul mot juste, ―the unique right word,‖ to conve y his thought precisely.
But at the same time he always wanted a cadence and a harmony of sounding syllables in his prose, so that it would appeal not only to the reader’s intelligence but
also to his subconscious mind in the same way as music does and thus have a more penetrating effect than the mere sense of th e words at their face value.
Composition for him was a real anguish. Flau bert sought objectivity above all else in his writing: ―The author, in his work, must be like God in the Universe,
present everywhere and visible nowhere.‖ It is paradoxical, therefore, that his personality should be so clearly discernible in all his work and that his letters, written
casually to his intimates and full of disarming sincerity, delicate sensibility, and even exquisite tenderness —side by side with jovial coarseness of expression —
should be considered by some critics as his masterpiece.

Sursă : René Dumesnil, Jacques Barzun "Gustave Flaubert". Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online. Encyclopædia Brita nnica Inc., 2018.
Web. 17 Mar. 2018, ora 16:50.

Literatură comparată
Anul III, semestrul I I
2
b. Direcții principale de lectură

1. Lectura ca stil de viață
2. Provincialismul (vezi Figure 1)
3. Autostilizarea existenței
4. Spațiul subiectivității: între realitate și ficțiune

Figure 1 – Planul topogra fic al spa țiului din romanul Madame Bovary

Literatură comparată
Anul III, semestrul I I
3

Table 1 – Fragmente de text – propuneri de interpretare
Concept Fragmente de text Comentarii
„Era la maici o fată bătrână care venea câte opt zile pe lună să lucreze la rufărie.
Protej ată de arhiepiscopie ca una ce se trăgea dintr -o veche familie de nobili ruinați
în timpul revoluției, mânca în sufragerie la un loc cu maicile; după masă mai
rămânea puțin cíe vorbă cu ele, înainte de a se duce iar sus, să se apuce de lucru.
Deseori eleve le fugeau din sala de meditație ca s -o vadă. Știa pe dinafară cântece
galante din veacul trecut, pe care le cânta încet, cosind. Povestea basme, spunea
noutăți, făcea comisioane în oraș și împrumuta fetelor mai mari, pe ascuns, câte un
roman, care nu -i lipsea niciodată din buzunarele șorțului și din care chiar ea,
vrednica față, înghițea, în ceasurile libere, capitole întregi. Nu era vorba în ele decât
de dragoste, de amanți, amante, doamne persecutate care leșinau în chioșcuri
singuratice, surugii de poșta lioane uciși la fiecare popas, cai uciși la fiecare pagină,
păduri întunecoase, inimi zbuciumate, jurăminte, suspine, lacrimi și sărutări, bărci
pe clar de lună, privighetori în boschete, domni curajoși ca niște lei și blânzi ca niște
miei, virtuoși, cum n u se mai află, totdeauna bine îmbrăcați, și care varsă șiroaie de
lacrimi. La cincisprezece ani, timp de șase luni, Emma și -a năclăit mâinile cu praful
învechitelor săli de lectură. Mai târziu, cu Walter Scott, s -a pasionat de lucruri
istorice, visa scrinu ri, săli de gardă și trubaduri. Ar fi vrut să trăiască într -un vechi
castel, ca acele castelane lungi în talie care, sub arcada bolților în formă de trifoi, își
petreceau zilele, cu bărbia în palma, rezemate în coate de piatra zidului, privind cum
vine din zare un cavaler cu pana albă, galopând pe -un cal negru. Avu pe -atunci un
cult pentru Maria Stuart și o venerație entuziastă pentru femeile ilustre sau
neno rocite. Jeanne d'Arc, Heloïse, Agnès Sorel, frumoasa Feronnière și Clémence
Isaure erau pentru ea ca niște comete pe imensitatea întunecată a istoriei, din care
mai țâșneau, ici și colo, dar mai pierduți în umbră și fără nici o legătură între ei,
sfântul Ludovic cu stejarul lui, Bayard 5 murind, câteva din cruzimile lui Ludovic al
XI-lea, ceva di n Noapte a Sfântului Bartolomeu, panașul Bearnezului , și mereu
amintirea farfuriilor cu picturi în care era preamărit Ludovic al XIV -lea.‖ (41-42)
„Unele colege aduceau la școală cărți cu poezii și poze pe care le primiseră cadou.
Trebuia să le ascundă, nu era glum ă; le citea în dormitor. Întorcând delicat
frumoasele lor scoarțe în satin, Emma nu -și mai lua privirile uimite de pe numele
autorilor necunoscuți, care semnaseră dedesubt și care, de cele mai multe ori, erau
conți sau viconți. ‖ (42-43)
„Era o noapte î ntunecoasă. Afară picura rar. Trase în piept aerul umed care -i răcorea
pieoapele. Muzica balului îi zbârnâia încă în urechi și căuta să stea trează ca să mai

Literatură comparată
Anul III, semestrul I I
4
prelungească iluzia acestei vieți luxoase, pe care în curând trebuia s -o părăsească.
Se crăpa de z iuă. Privi lung ferestrele castelului, încercând să ghicească unde sunt
odăile celor pe care îi remarcase în ajun. Ar fi voit să le cunoască viața, să o
pătrundă, să intre cu totul în ea .‖ (57)
„Amintirea balului deveni deci pentru Emma o întreagă ocupație . În fiecare
miercuri își spunea trezindu -se: „Ah! Acum opt zile… acum cincisprezece zile,
acum trei săptămâni… eram acolo!" Și, încetul cu încetul, în amintirea ei și
fizionomiile începură să se amestece unele cu altele, uită melodiile cadrilului, nu -i
mai apărură atât de limpede livrelele și saloanele; câteva amănunte se șterseră cu
totul, dar părerea de rău îi rămase. ‖ (59)
„Își cumpără planul Parisului, și cu vârful degetului făcea pe harta lui plimbări prin
capitală. Cutreiera bulevardele, oprin du-se la fiecare colț, la încrucișări, în fața
pătratelor albe care însemnau fiecare o casă. În cele din urmă, cu ochii obosiți,
închidea pleoapele și vedea prin beznă becurile de gaz răsucindu -se în bătaia
vântului și scările caleștilor, care se desfășura u zgomotos în fața colonadelor
teatrului. Se abona la Corbeille, jurnalul femeilor, și la Sylphe des salons. Citea cu
nesaț, fără să sară o iotă, toate cronicile premierelor, curselor și seratelor, se interesa
de debutul unei cântărețe, de deschiderea unui magazin. Cunoștea modele noi,
adresa celor mai buni croitori, zilele în care lumea buna ieșea la plimbare la Bois –
de-Boulogne, sau se ducea la Opera. Studie în Eugene Sue descrieri de mobile; îi
citi pe Balzac și pe George Sand, căutând să -și potolească a stfel, cu închipuirea,
poftele ce -o mistuiau. Își aducea cartea chiar și la masă și întorcea filele, în timp ce
Charles îi vorbea mâncând. Își amintea de viconte mereu, în tot ce citea. Căuta să -l
pună alături de personajele inventate. Dar cercul al cărui centru era el se lărgi
încetul cu încetul, și aureola pe care o avea, îndepărtându -se de chipul lui, se revărsă
mai departe, ca să ilumineze alte vise. Și astfel, Parisul, mai nemărginit decât
oceanul, scânteia în ochii Emmei într -o lumină aurie. Viața mul tiplă care fremăta în
această învălmășeală îi apărea totuși în frânturi, rânduită în tablouri deosebite.
Emma nu întrezărea decât două sau trei dintre ele, care -i ascundeau pe toate
celelalte și care, ele singure, reprezentau omenirea întreagă. Lumea ambas adorilor
călca pe parchete lucioase în saloane cu pereți în oglinzi, în jurul unor mese ovale,
acoperite cu un covor de catifea cu franjuri de aur. Mai erau acolo rochii cu trenă,
mistere de nepătruns, neliniști ascunse în dosul zâmbetelor. Venea apoi soci etatea
duceselor: erau palide; se sculau la ora 4; femeile, bieți îngerași! purtau dantele
englezești la poalele jupoanelor, iar bărbații, capacități nebănuite sub aparențe
ușuratice, își omorau caii în curse de distracție, se duceau la Baden să -și petreac ă
sezonul de vară, și, în cele din urmă, pe la vreo patruzeci de ani, se căsătoreau cu
niște moștenitoare bogate. În camerele separate de la restaurante, unde se ia masa

Literatură comparată
Anul III, semestrul I I
5
după miezul nopții, râdeau în lumina lumânărilor o mulțime pestriță de literați și
actrițe. Aceștia erau risipitori ca niște regi, plini de ambiții himerice și de deliruri
fantastice. Era o viață mai presus de oricare alta, între cer și pământ, în bătaia
furtunilor, ceva sublim. Cât despre restul lumii, era pierdut pe undeva, fără să se ști e
precis unde, ca și cum n -ar fi existat. ‖ (60-61)
„De la începutul lui iulie socoti pe degete câte săptămâni mai erau până în
octombrie, gândindu – se că, poate, marchizul d'Andervilliers o să dea iar un bal la
Vaubyessard. Dar toata luna septembrie trecu fără nici o scrisoare, fără nici o vizită.
După necazul acestei dezamăgiri, inima -i rămase din nou goală și luă de la capăt
lanțul zilelor monotone. Așadar, de acum încolo aveau să urmeze tot așa, în șir,
mereu la fel, nenumărate, fără să aducă nimic! Cele lalte vieți, oricât de serbede ar fi
fost, aveau cel puțin perspectiva unui eveniment. O întâmplare neașteptată aducea
câteodată nesfârșite peripeții, și decorul se schimba. Dar ei nu i se întâmpla nimic,
așa fusese voia Domnului. Viitorul era un coridor î ntunecat de tot și cu ușa din fund
bine încuiată. (…) Dar mai ales la orele când trebuia să stea la masă, nu mai putea să
rabde sala aceea mică de jos, cu soba care fumega, cu ușa care scârțâia, cu pereții
asudați, cu lespezile umede; i se părea că -i servește în farfurie toată amărăciunea
vieții ei, și prin aburii rasolului, din fundul sufletului se ridicau parcă alte adieri
dezgustătoare. Charles mânca încet; ea ronțăia câteva alune, sau, rezemată în cot, își
trecea timpul trăgând linii pe mușama cu vârf ul cuțitului. (…) Își lăsa acum
gospodăria la voia întâmplării, și când doamna Bovary -mama veni să petreacă la
Tostes o parte din postul Paștelui, se miră foarte mult de această schimbare. Într –
adevăr, Emma, altădată atât de îngrijită și de spilcuită, st ătea acum zile întregi fără
să se îmbrace, purta ciorapi de bumbac cenușii, ardea în casă lumânări de seu.
Spunea într -una că trebuie să facă economii fiindcă nu sunt bogați, adăugând că era
foarte mulțumită, foarte fericită, că Tostes îi plăcea nespus de mult, și alte asemenea
fraze noi, care închideau gura soacrei. (…) Cum se plângea mereu, de Tostes,
Charles își închipui că nu se simte bine din cine știe ce cauze locale și, urmărit de
ideea asta, se gândi serios să se mute aiurea. Din ziua aceea Emma î ncepu să bea
oțet ca să slăbească, se alese cu o tuse seacă și pierdu orice poftă de mâncare. Lui
Charles îi venea greu să plece din Tostes după patru ani de ședere și în momentul în
care începea să -și facă un nume. Totuși, dacă trebuia! O duse la Rouen, s -o vadă
fostul lui profesor. Suferea de nervi; trebuia să schimbe aerul. (…) În luna martie,
când plecară din Tostes, doamna Bovary era însărcinată. ‖ (65-69)
„Emma urcă în camerele de sus. Prima nu era de loc mobilată; dar a doua, care era
camera soților , avea un pat de mahon într -un alcov cu draperie roșie. O cutie din
scoici împodobea scrinul; pe birou, lângă fereastră, într -o carafă, se găsea un buchet
de flori de lămâiță, legat cu o panglică de satin al b. Era un buchet de mireasă,

Literatură comparată
Anul III, semestrul I I
6
buchetul celeilalte! Emma se uita la dânsul. Charles băgă de seamă, îl luă și plecă
să-l ducă în pod, în vreme ce, stând într -un fotoliu, înconjurată de lucrurile care i se
aduceau de jos, Emma se gândea la buchetul ei de mirea să, care era împachetat într –
o cutie de carton, și se întreba, visătoare, ce s -ar face cu el dacă, din întâmplare, ar
muri.(…) Într -o zi, când, în vederea plecării, Emma făcea ordine într -un sertar, se
înțepă cu ceva la un deget. Era o sârmuliță de la bu chetul ei de mireasă. Bobocii de
lămâiță se îngălbeniseră de praf, și panglicile de satin cu chenar de argint se
destrămau pe la margine. Îl aruncă în foc. Se aprinse mai repede decât un pai uscat.
Apoi se făcu ca un copăcel roșu deasupra cenușii și se mis tui încet. Se uită la el cum
ardea. Bobițele de carton pocneau, firele de beteală se răsuceau, șiretul se topea, iar
corolele de hârtic, scorojite, legănându -se ca niște fluturi negri de -a lungul plăcii de
sus a căminului, își luară în cele din urmă zborul pe horn. ‖ (37-69)
„Emma se prăbuși, mai doborâtă decât dacă i -ar fi dat cu o măciucă în cap.
Lheureux se plimba între fereastră și birou, repetând într -una: – Ah! O să -i arăt… o
să-i arăt… Se apropie apoi de dânsa și, cu un glas dulce: Știu că nu -i plăcut; dar, la
urma urmelor, nimeni n -a murit din asta, și cum nu va rămâne altceva de făcut decât
să-mi dați înapoi banii… – Dar de unde să -i iau? spuse Emma gesticulând. – Ei, ce
dracu? Când cineva are prietenii pe care -i ai dumneata!… Și se uita l a ea atât de
pătrunzător și de teribil, că o trecură fiorii. – Vă promit, zise ea, să semnez… – Sunt
sătul de semnăturile dumitale! – Am să mai vând… – Ei, asta -i! zise el, ridicând din
umeri. Ce să mai vedeți, că nu mai aveți nimic. ‖ (270)
„Și se lăsă în genunchi. – Ei bine… Rodolphe, sunt ruinată! Trebuie să -mi
împrumuți trei mii de franci! – Dar… dar… începu el, ridicându -se puțin câte puțin,
în timp ce fața lui lua o expresie gravă. – Știi, continuă ea repede, că soțul meu își
plasase tot ce a vea la un notar; și notarul a fugit. Atunci neam împrumutat; clienții
nu plăteau. De altfel, n -am isprăvit cu lichidarea lor; mai târziu o să avem bani. Dar
azi, dacă nu avem trei mii de franci, ne scoate în vânzare; acum, chiar acum; și
bizuindu -mă pe pri etenia ta, am venit. „Aha, își spuse Rodolphe, care se făcu
deodată foarte palid, de asta a venit!" Spuse, apoi, cu un aer foarte calm: – Nu-i am,
scumpă doamnă. Nu mințea de loc. Dacă i – ar fi avut, fără îndoială că i -ar fi dat, cu
toate că, în genere, nu -i plăcut să faci fapte atât de frumoase; din toate vijeliile care
se abat asupra dragostei, o cerere de bani fiind cea mai rece și cea mai pustiitoare.
Mai întâi, Emma rămase câteva minute cu ochii la el. – Nu-i ai! Repetă de mai
multe ori: Nu -i ai!… Ar fi trebuit să -mi scutesc această ultimă rușine. Tu nu m -ai
iubit niciodată! Ești la fel cu toți ceilalți! ‖ (284-285)

Literatură comparată
Anul III, semestrul I I
7

Table 2 – Fragmente critice
Concept Fragmente critice Comentarii
„Încă și mai târziu, pentru Emma Bovary orizontul se restrânge în așa măsură, încât
seamănă cu o îngrădire. Aventuri le se află de cealaltă parte, iar nostalgia e
insuportabilă. În plictisul cotidianului, visurile și reveriile câștigă în importanță.
Infinitul pierdut al lumii exterioare este înlocuit cu infinitul sufletului. Marea iluzie
a unicității de neînlocuit a indi vidului, una din cele mai frumoase iluzii europene,
este în plină înflorire.‖ (Kundera 2008: 17)
„Răul de care sunt atinse toate ac este personaje poate fi apreciat printr -o evaluare
riguroasă: el crește odată cu devierea ce se formează întru scopul pe care și l -au
propus în mod voluntar și scopul spre care le îndruma spontan o vocație naturală.
Ne putem închipui aici două linii, luând naștere dintr -un același punct ideal,
persoana umană: o linie reprezentând tot ce este real și virtual în același timp într -o
ființă, tot ce este în ea tendință ereditară, dispoziție naturală, dat, tot ce fixează nativ
direcția unei energii, cealaltă figu rând imaginea pe care, sub stăpânirea mediului și
a circumstanțelor exterioare (exemplu educație, constrângere), aceeași ființă și -o
formează despre sine însăși, despre ce trebuie să devină, despre ce vrea să devină.
Cele două linii coincid și formează una singură doar dacă impulsul venit din mediul
circumstanțial acționează în același sens cu impulsul ereditar. Dar, în toate cazurile
avute în vedere de Flaubert, această convergență nu se produce niciodată, ci se
întâmplă mereu că, la un anumit moment, impu lsul venit din afară, care este mai
puternic, acționează într -un sens diferit de cel comandat de impulsul ereditar. Cele
două linii cărora le -am fixat valoarea psihologică se despart atunci din același punct,
despărțindu -se mai mult sau mai puțin, după cum tendințele pe care ele le reprezintă
diferă mai mult sau mai puțin, creând astfel un unghi mai mult sau mai puțin obtuz,
după cum energia individuală este mai mult sau mai puțin divizată cu ea însăși.
Acest unghi este indicele bovaric. El măsoară devierea , există în fiecare individ,
între imaginar și real, între ceea ce este și ceea ce crede că este.‖ (Gaultier 1993: 11 –
12)
„(…) imaginația este o crimă pe care realitatea o pedepsește, distrugându -i pe cei ce
încearcă să -și trăiască visul. Curtius zice : La Flaubert, dorința de a trăi intră în
conflict cu actualizarea trăirii, iar conflictul se sfârșește cu o ruptură definitivă. ‖
(Vargas Llosa 2001: 104)

Literatură comparată
Anul III, semestrul I I
8

c. Propuneri de analiză

1. Cum definim bovarismul?
2. În ce manieră influențează practica lecturii Emmei Bovary existența acesteia?
3. În ce sens devine personajul lui Gustave Flaubert un erou tragic?
4. În ce manieră se aseamănă personajul feminin flaubertian cu Don Quijote?
5. Identificați în text exemple care reflectă condiția socială a doamnei Bovary.
6. Putem vorbi în cazul Emmei Bovary despre o ființă duală? Oferiți exemple relevante.

Bibliografie critică:

Gaultier, Jules de, 1993, Bovarismul, traducere de Ani Bobocea, Iași, Institutul European.
Kundera, Milan, 2008, Arta romanului , traducere de Simona Cioculescu, București, editura Humanitas.
Vargas Llosa, Mario, 2001, Orgia perpetuă. Flaubert și „Doamna Bovary”, traducere de Luminița Voina-Răuț București, editura Alfa.

„Părerea sentimentală pe care și -a format -o despre sine însăși cere într -adevăr o
sensibilitate diferită de cea care -i este proprie și în același timp cere cir cumstanțe
diferite de cele de care ea depinde. Soție a unui modest medic de țară, ea se
imaginează drept o mare doamnă. Cu un temperament senzual, destinată fără
îndoială unor nenumărate intrigi amoroase în care și -ar fi satisfăcut cel puțin
cerințele natu ri sale, ea concepe dragostea sub formele unor pasiuni exorbitante și
unice, într -un decor fastuos cu peripeții de roman. Îi trebuie deci, după ce și -a
falsificat propria sensibilitate, să falsifice și ființa intimă a celui căruia i -a destinat
rolul princi pal în visul ei sentimental. Or, dacă ajunge să se păcălească pe sine,
puterea ei de deformare nu atinge lumea exterioară și nu poate face astfel încât
lucrurile să devină în realitate a ltfel decât sunt. ‖ (Gaultier 1993: 1 5)