SINODUL IV ECUMENIC – CALCEDON 451 COORDONATOR : PR PROF.DR. GABOR ADRIAN PR.PROF.DR. PĂTULEANU CONSTANTIN SUSȚINĂTOR : MUȘAT PAUL-ȘTEFĂNEL BUCUREȘTI… [623515]

SINODUL IV ECUMENIC – CALCEDON
451

COORDONATOR : PR PROF.DR. GABOR ADRIAN
PR.PROF.DR. PĂTULEANU CONSTANTIN

SUSȚINĂTOR : MUȘAT PAUL-ȘTEFĂNEL

BUCUREȘTI
2017

2
CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. CONTEXTUL DISPUTELOR HRISTOLOGICE DIN SECOLUL AL
V-LEA

1. Situația politică a Imperiului
2. Situația Bisericii: episcopatul
3. Antagonismul teologic în Orient: Antioh ia – Alexandria

CAPITOLUL II. HRISTOLOGIA PRE -CHALCEDONIANĂ

1. Rolul Sf. Chiril al Alexandriei
2. Sinodul al IlI -lea Ecumenic (Efes, 431 )
3. Situația Bisericii du pă Sinodul Ecumenic de la Efes

CAPITOLUL III. REIZBUCNIREA DISPUTELOR HRISTOLOGICE

1. Sinodul de la Constantinopol (448)
2. Sinodul de la Ef es (449)
3. Situația Bisericii după Sinodul tâlhăresc

CAPITOLUL IV. SINODUL IV E CUMENIC (CHALCEDON, 451)

1. Succesiunea sesiunilor și dezbaterea dogmatică
2. Hotărârile canonico -administrative
3. Receptarea hotărârilor C alcedonului

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

3
INTRODUCERE

Sinoadele Ecumenice1 au avut rolul de a stabili cu claritate , față de schismele și ereziile care
au apărut în decursul timpului, doctrina ortodoxă dată de Revelația dumnezeiască prin Sfânta
Scriptura și Sfânta Tradiție, de a menține omogenitatea credinței și a disciplinei în unitatea Ortodoxiei ,
și creează atmosfera de înțelegere și dragoste între conducătorii diferitelor Biserici , de o parte , și între
creștinii înșiși ai Bisericii, de alta. ..
Între celelalte sinoade Ecumenice, Sinodul IV Ecumenic reprezintă un moment de o
însemnătate deosebită în viata Bisericii. La acest fapt contribuie mai m u l ț i factori: timpul critic în care
s-a ținut, problemele teologice și bisericești grele pentru care s -a convocat, hotărârile dogmatice și
canonice pe care le -a luat, numărul deosebit de mare al episcopilor întruniți, interesul și sprijinul
împăratului de la Constantin opol pentru bunul mers și rezultat al lucrărilor, personalitatea și activitatea
unor figuri creștine contemporane, ca și urmările lui. Toate acestea s ituează sinodul de la Calcedon l a
importanța celui d e la Niceea (325), a cărui operă o completează.
Ambele sinoade sunt fundamentale pentru ridicarea edificiului doctrinal al Bisericii. Ele au
în această privință o acti vitate paralelă și complementar ă. Pe când sinodul I Ecumenic stabilea
împotriva arianismului dumnezeirea adevărată și proprie a lui I isus Hrist os ca "Fiul Unul Născut din
Tatăl, mai înainte de toți vecii, de o ființa cu Tatăl", sinodul IV Ecumenic stabilea împotriv a
nestorianismului și monofizitismu luit, realitatea umanității Lui, cele două firi, dumnezeiască și
omeneasca, unite ipostatic în Persoana Unică a Fiului2.
După mai mult de un secol de controverse și formule teologice, de sinoade și de măsuri
imperiale, se ajunge astfel la o doctrină te ologică definitivă, cu privire l a divinitatea și omenitatea
Mântuitorului I isus Hristos și la r aportul dintre cele două naturi în persoana Dumnezeu – Omului.3
Sinodul de la Calcedon nu trebuie primit numai ca un moment istoric, mărginit la timpul și la
locul ținerii lui. E l este rezultatul unui șir de acte premergătoare , și nu interes a numai Biseric a, ci și
Statul. Ca și celelalte sinoade Ecumenice, și cel de la Calcedon este caracteristic pentru raporturile
dintre B iserica și Stat. El este o operă de interes comun între cele două puteri, c ea bisericească și cea

1 Conciliu ecumenic sau sinod ( σύνοδος în grecește, cuvânt format din particulele „împreună” și „cale”)
ecumenic ori sobor a toată lumea este, pentru creștini, o adunare de episcopi, reprezentând un număr cât mai
mare de biserici locale, pentru a dezbate î nvățături de credință sau orientări pastorale universal valabile.
2 Pr. Prof. Dr. Ștefan BUCHIU , Dogmă și Teologie – curs de teologie dogmatică și simbolică , vol II, Ed.
Sigma, București, 2006, pp . 18-19.
3 Pr. Prof. Dr. Ștefan BUCHIU , Dogmă și Teologie…, pp. 21-22.

4
politică. Odată cu creștinarea împăratului Constantin cel Mare, se încheie perioada persecuțiilor, iar
Biserica și statul conviețuiesc și conlucrează în mod pașnic. De altfel, ele aproape coincid ca întindere
și se ajuta reciproc.4
Biserica avea nevoie de spri jin, de lin iște și de apărare. Î n acel moment își cri staliza
organizarea internă, și formul a doctrina, dezvolta cultul și răspândea învățătura spre toate popoarele, la
necreștinii din imperiu și la cei din afară.
La rândul său, și imperiul avea nevoie de serviciile ș i ajutorul Bisericii. Misionarismul creștin
întindea sfera de influență și de autoritate a imperiului , și ducea prestigiul, ideea și cultura romană
dincolo de granițe. Mulțimea de popoare cucerite de romani nu putea fi unificată și stăpânită mai ușor
decât printr -o credință religioasă, cea creștină. Creștinismul era o credință comună, care făcea din
multel e popoare o singură Biserica și constituia un principiu religios -moral la baza statului. Unirea
popoarelor în credința creștină asigura unitatea statului5.
În aceas tă perioadă, situația religioasă este deosebit de grea, căci Biserica este frământată de
peste două decenii de două erezii noi, opuse una alteia. De pe poziții teologice deosebite,
reprezentanții a d ouă școli și a două concepții hi stologice diferite se află în conflict nu numai prin
termeni și interpretări dogmatice deosebite, ci și prin pasiunil e și interesele lor personale, precum și ale
celor care îi urmau și îi susțineau. Acum se duce un adevărat război religios, care agita poporul și
îngrijorează autoritatea imperială și episcopatul neangajat în luptă.
Spre deosebire de sinodul I Ecumenic, câ nd episcopii născuți și căliți în focul persecuțiilor
sunt uniți în spir itul solidarității creștin e, acum atmosfera este încărcată de concepții și interese
personale opuse. Unii epis copi sunt autoritari și abuzivi, alții sunt slabi, timorați și nestatornic i6. Acum
sinoadel e sunt agitate, tumultoase, unele chiar brutale.

4 Pr. Prof. Dr. Adrian GABOR, Biserică și stat în primele patru secole , Ed. Sophia, București 2012, pp . 14-
15.
5 Pr. Prof. Dumintru STĂNILOAE , ,,Hristologia sinoadelor”, în r ev. Ortodoxia , nr. 4, 1974, p. 574.
6 Sinodul I Ecumenic a avut loc la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) în anul 325 d.Hr. La acest Sinod s -a
abordat problema ereziei preotului Arie A abordat în primul rând problema arianismului, stabilind u-se și
primele 7 articole a Crezului și o primă regul ă pentru c alcularea datei Paștilor ( sau ”Pascalia ”).

5
I. CONT EXTUL DISPUTELOR HRISTOLOGICE DIN SECOLUL AL V -LEA

1. Situația politică în Imperiu.
După Teodosie cel Mare (379 -395), ultimul împărat roman , imperiul t recea printr -o perioadă
de criză și de prefaceri. Bu n militar și împărat capabil, el a reușit să asigure liniștea și unitatea
imperiului, cu toate greutățile date de perioada tulbure. Insă sarcina împăratului devenea tot mai grea
din cauza întinderii imperiului , a situației interne și a presiunii popoarelor barbare. Teodosie a permis
goților să se așeze în imperiu ca f ederați și îi ia în serviciul să u ca soldați. Acum granițele sunt apărate
de barba ri, așezați în imperiu , care luptă ca mercenari. Unii șefi barba ri obțin chiar posturi înalte în
imperiu7.
Urmașii lui Teodosie cel Mare pe tronul imperi ului nu au reușit să ajungă la î nalțimea
acestuia. Arcadiu (395 -408), fiul cel mai mare al lui Teodosie I , avea 17 ani când se urca pe tronul
imperiului Roman de Răsărit, iar fiul sau Teodosie II (408 -414), numai 5 ani. Spre deosebire de capul
dinastiei, urmașii lui Teodosie I nu erau nici generali, nici oameni politici. Ei trăiau o viață luxoasă în
palatul di n capitală, iar politica și războaiele le făceau pentru ei subalternii lor militari și civili.
Teodosie II se ocupa cu botanica, cu astronomia, cu sculptura, aduna cristale colorate, știa pe dinafară
părți din Sfânta Scriptură și petrecea timpul copiind și împo dobind frumos cărți folositoare. Din
această cauză a fost numit " împăratul caligraf'8.
Împărătesele dinastiei teodosiene au jucat un rol important în politica vremii. Căsători ți foarte
tineri, afectuoși prin fire și prin creștere, măguliți de frumuse țea și inteligenta soțiilor lor, împărații le
ascultau și le împlineau multe dorințe. Î mpărătesele se amestecau în chestiuni bisericești și politice,
având o mare influență9.
Între urmașii lui Teodosie I s -a aflat și o femeie cu pricepere și energie bărbăt ească , cu fire și
calitate de om de stat, Pulheria, care s -a dovedit superioară la conducerea imperiului fratelui ei mai
mic, Teodosie II.

7 Pr. Prof. Dr. Emanoil BĂBUȘ, Bizanțul, istorie și spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2003, pp . 68-72.
8 Prof. Teodor M. POPESCU, “Importanța istorică a Sinodului al IV -lea Ecumenic”, în rev. Ortodoxia , nr. 2 –
3, 1951, p. 195.
9 Dinastia Teodosiană a fost o familie împărătească care a domnit în Imperiul Roman de Răsărit între 379 și
457 și în Imperiul Roman de Apus între 392 și 455 (din 425 în ramură colaterală și cu întrerupere între 423 și
425)

6
Prezența Pulheriei la cârma statului, alături de fratele ei până la 41 4 și apoi ca augustă, s-a
dovedit benefică pentru imperiu și Bise rică. Pulheria avea inteligență, hotărâre și prevedere , calități
care lipseau fratelui său. Mai ales în problemele religioase ea a avut înțelegere și atitudine ortodoxă
consecventă, care au ajutat mult Biserica10.
Pulheria a ajutat și la educația fratelui său. E a l-a crescut în credință , pietate și principii
morale, iar palatul imperial era ca o m ănastire și considera t "azilul tuturor virtuților". Î mpăratul
participa împreună cu surorile sale la serviciile religioase, se rugau, cântau psalmi, posteau, se
impărtășeau, practicau caritatea și virtutiile creștine, z ideau biserici și spitale.11
La sfatul Pulheriei, Teodosie II se căsătorește cu Evdoch ia, care este proclamată augustă la 2
ianuarie 423, după naștere a fiicei ei Eudoxia. Ateniana foarte cultă, poetă și retoră, se socotea
protectoarea lit eraților din imperiul creștin. Î mpreună cu eunucul Hrisafie, ea reușește să îndepărteze
pe Pulheria de la palat, în urma unei intrigi. Cu toata ambiția ei, în cele din urmă cade și ea în dizgrația
împăratului în urma unei intâmplări care aduce asupra ei bănuiala de infidelitate conjugală și se
retrage la Ierusalim, unde petrece restul vieții (446 -460). Rămasa fără putere și influență, ea se implică
în luptele religioase, încurajând pe monofiziți.
Din nefericire pentru imperiu, pe când împărații sunt slabi, oamenii de la curte sunt puternici.
Doi oameni reușesc să stăpânească palatul și imperiul: Eutropiu , sub domnia lui Arcadiu , și Hrisafie ,
sub domnia lui Teodosie II12. Prezenta și puterea lor în conducerea statului caracterizează aceste
domnii, în care guvernează eunucii.
Hrisafie, fost sclav barbar, era un parve nit încărcat cu toate defectele: era ambițios, rău,
intrigant, lacom și răzbunător, iar rolul său a fost nefas t în problemele politice și religioase ale vremii .
El a fost cel care a conceput planul asasinării regelui hun Atila, care însă a descoperit complotul, ceea
ce a adus lui Teodosie II obligația unui nou tribut și atributul de ”sclav perfid ”13.
La Constantino pol se făcuse obiceiul ca Episcopul nou ales să trimită la palat "binecuvântări"
ca mulțumire pentru ridicarea sa în scaun. Din simbolul pe care îl reprezenta acest dar , Hrisafie voia să
facă un tribut greu și face ca Episcopul Flavian, nou ales , să afle c ă este dator cu "binecuvântări", iar

10 Aelia Pulcheria (19 ianuarie 399 – 453) a fost o regentă bizantină, fiica lui Arcadius și a Aeliei Eudoxia.
11 Pr. Prof. Dr. Emanoil BĂBUȘ, Bizanțul, istorie și spiritualitate …, p. 73.
12 Flavius Theodosius (401 – 450) cunoscut sub numele de Teodosie II cel Tânăr a fost împărat al Imperiului
Bizantin între 408 și 450.Teodosie era fiul lui Arcadius și fratele Pulcheriei, de care a fost influențat pe mai
tot timpul domniei
13 Hrisafie este eu nuc, fiul lui Eutihie

7
Episcopul trimite la palat artose, care în limba Bisericii se numeau "binecuvântări". Hrisafie, care
dorea aur , a socotit darul Episcopului ca o jignire și i -a reproșat cu asprime lui Flavian, care
mărturisește că el este sărac și că nu poate da din bunurile Bisericii. Atunci, eunucul transforma gestul
Episcopului într -o ofensă adusă împăratului. Mai târziu când este nevoie de aur pentru cheltuielile
mari ale imperiului și ale palatului, sporite și de tributul plătit l ui Etila, Teodosie II a cerut lui Flavian o
contribuție însemnată din partea Bisericii. Episcopul nu a putut face altceva decât să topească sfinte
vase și odoare dăruite de Teodosie și de înaintașii lui , și să le restituie sub formă de metal prețios.
Acest lucru a supărat mult pe împăra t, iar Episcopul Flavian a primit aspre observații pentru aceasta,
dar clerul și credincioșii aflaseră cu nemulțumire de cererea lui Teodosie , ce ținea mult la popularitate
în fața supușilor săi, fapt ce îi va știrbi din pres tigiu.14
De asemenea, Hrisafie este susținătorul ereticului Eutihie15, și, împreună cu împărăteasa
Evdochia , a provocat îndepărtarea de la palat a augustei Pulheria, care se opunea politicii lor. Pe
aceasta cei doi o acuză că Episcopul Flavian a hirotonit -o diaco niță, și Pulheria se retragă la
Hebdomon , spre marea tristețe a lui Teodosie II care a acceptat cu gr eu acest lucru.
La Constantinopol erau și slujitori capabili și onești. Ei erau cei care susținea imperiul, atunci
când împărații erau neputincioși. Printre aceștia trebuie remarcat Anthemius, care ajută la creșterea și
educația lui Teodosie II și care ia unele măsuri edilitare, printre care și completarea zidurilor capitalei.
Atmosfera curții și a conducerii era influențată și de compoziția și moravurile aparatului
imperial și administrativ. Personalul numeros al palatului era în contact zilnic cu suverani i, unii chiar
intimi ai lor și aveau mare trecere și influență pe care o foloseau uneori în interes personal și în dauna
intereselor publice. De multe ori influența curtezanilor și favoriților nemulțumește pe împărat.
Teodosie II, deranjat de popularitatea lui Cyrus, favoritul Evdochiei, pune capăt carierei lui politice la
expirarea consulatului său (441).16
2. Situația Bisericii: episcopatul.
Referitor la cauzele care au dus la convocarea sinodului IV Ecumenic și episcopatul are
partea lui de vină. Ne aflăm la sfârșitul secolului de aur, când maril e figuri creștine nu mai sunt atât de

14 Pr. Prof. Dr. Emanoil BĂBUȘ, Bizanțul, istorie și spiritualitate …, p. 74.
15 Monofizismul (o singură fire) sau erezia eutihiană, isi are numele de la un batrân arhimandrit Eutihie din
Constantinopol. Acesta afirma că Domnul Hristo s a avut o singură fire, cea dumnezeiască, care a absorbit pe
cea omenească. Această erezie nimicea întreaga operă de răscumparare a omului, pentru că numai Fiul lui
Dumnezeu devenit om real, consubstanțial cu noi oamenii, putea duce neamul omenesc la m întuire.
16 Pr. Prof. Dr. Emanoil BĂBUȘ, Bizanțul, istorie și spiritualitate …, pp. 75 -76.

8
numeroase . Augustin. chemat la Sinodul al III-lea Ecumenic, moare în anul 430. Chiril al Alexandriei,
figură proeminentă al acestui Sinod , moare în 444, dar rămân câțiva mari i erarhi și teologi ,printre care
Teodoret al Cirului în Răsărit , și Episcopul Romei Leon I în Apus17.
Acum episcopatul nu mai este însuflețit de dorința sinceră de a servi Biserica, m ai presus de
orice sentimente și de interese omenești. Este o generație de E piscopi și de creștini deosebită sufletește
de generația epocii persecuțiilor18.
Episcopatul se recruta dintr -o societate în schimbare politică, socială, culturală, dintr -un
amestec de provincii, de neamuri, de clase sociale, de stări culturale și morale. El conținea o elită de
oameni învățați și virtuoși, asceți și sfinți, dar conținea și clerici simpli, fără multă cultură, cu ambiții și
atitudini pământești19.
Între ierarhi se găseau și oameni proveniți din cercurile politice ale statului dar și din
aristo crație. Unii intrau în cler din pietate și din dorința de a sluji Biserica; alții însă găseau în episcopat
o compensație pentru bunuri și situații lumești pierdute sau refugiu din fața barbarilor.
Doi frați , împărații romani din A pus, Avitus și Glycerius s chimbă tronul cu scaunul
episcopal. P oetul Cyrus, favoritul Evdochiei, înlăturat de Teodosie II din înalta lui funcție civila de
prefect al pretoriului sub acuzația că este păgân, devine Episcop de Cotyaeum în Frigia. Episcopul
Eusebiu de Dorylaeum este un fost avocat și comisar, dar sunt cazuri în care deveneau episcopi chiar
și eunuci a căror carieră politica se sfârșise. Alții veneau pe scaunele episcopale din profesii literare,
foști retori sau profesori, cum este cazul lui Apolinarie de Laodiceea20.
Se pare că la sinodul de la Efes (449) a fost prezent și un episcop Aethericus, care era un țăran
incult, crescut ca sclav și apoi ajuns eunuc în serviciul palatului imperial. Dioscor a profitat de lipsa lui
de inteligență și cultura ca să -l aducă martor minc inos împotriva lui Flavian al Constantinopolului.
Despre I lie al Adrianopolei și un alt episcop Castimas, Nestorie spune a că nu știau carte, și au rugat un

17 Chiril al Alexandriei a fost Patriarh al Alexandriei pe vremea când aceasta era la apogeul influenței și
puterii sale în sânul Imperiului Roman. Sfântul Chiril a fost un scriitor prolific, el fiind și protagonistul
principal al controverselor hristologice din secolele al IV -lea și al V -lea. A fost figura centrală a Sinodului de
la Efes din 431 care a culminat cu îndepărtarea lui Nestorie din scaunul de Arhiepiscop al
Constantinopolului.
18 Pr. Prof. Ioan G. COMAN, “Monumente și aspect ale hristologiei pre calcedoniene și calcedoniene”, î n rev.
Ortodoxia , nr. 1, 1965, p. 53.
19 EPISCOPÁT, episcopate, s. n. Rangul, demnitatea, funcția de episcop1; timpul cât este în funcție un
episcop1; episcopie. – Din fr. épiscopat, lat. episcopatus.
20 Apolinarie de Laodiceea (+390), autor al primei mari erezii hristologice – afirma că Hristos este radic al
deosebit de noi, neavând un suflet uman .

9
alt episcop să semneze în locul lor. Acest lucru este greu de admis. M ai probabil este că prin acest
procedeu ei nu doreau să se angajeze personal în actul de nedreptate pe care l -a făcut Dioscor la
sinodul de la Efes.
Atunci când în sinod se discuta u lucruri subtile de teologie, unii episcopi formează o masă
compactă care nu înțeleg profunzimea ideilor dar se lasă antrenați și lasă pe alții să gândească și să ia
decizii în locul lor.21
Pe lângă deosebirile de cultură, de temperament și origine socială, existau între episcopi și
deosebiri de origine etnică și regională. A stfel, la Calcedon, episcopatul era împărțit în tabere pe
provincii. Aici se găsesc și ierarhi cu nume neobișnuite, care seamănă chiar cu nume barbare :
Vitesalas, Pasmi us, Gaiumas. Magal us sau Fravita.
Probleme legate da prestigiu, autoritate sau jurisdicție în sinod au și Ierarhia scaunelor
episcopale . Unele centre creștine aveau o situație privilegiată cu cinste și putere deosebită . În Apus,
Episcopul Romei exercită la jumătatea secolului al V lea o importanță fără egal , i ar autoritatea lui
morală era cunoscută în toată Biserica. În Răsărit, de l a sinodul II Ecumenic, scaunul capitalei era
socotit canonic primul, dar acest loc era dorit și de episcopul de Alexandria, care avusese această
cinste până la 381 . De o mare cinste se bucura și scaunul Antiohiei. Pentru bunul mers al lucră rilor
sinodului de la Calcedon și pentru a restabili ordinea în problema legată de importanța scaunelor
episcopale, împăratul se vede nevoit să încredințeze conducerea dezbaterilor reprezentanților săi.22
Trebuie menționat în acest sens cazul episcopilor egipteni, care refuză să semneze acceptarea
epistolei dogmatice a papei Leon I (449), rugând în genunchi pe reprezentanții imperiali să nu insiste,
deoarece ei nu pot lua asemenea hotărâre în lipsa capului lor bisericesc, Episcopul Alexandriei, pe
care nu -l aveau în acel moment prin depunerea lui Dioscur .În cazul în care vor lua singuri o hotărâre,
fără capul lor, ei spun că în Egipt, când se vor întoarce, vor fi uciși . Așadar, fiecare cap al unui scaun
important (Roma. Constantinopol, Ale xandria, Antiohia) își exercita puterea asupra regiunii lui , pe
care o avea alături de ei în problemele bisericești. Ei se asemănau cu niște comandanți în fruntea unor
armate de episcopi, clerici, călugări și popor, care -i urmau și îi ascultau, făcând din părerea și dorința
lor, cauză a întregii provincii23.

21 Pr. Prof. Dr. Emanoil BĂBUȘ, Bizanțul, istorie și spiritualitate …, p. 78.
22 Pr. Prof. Dr. Emanoil BĂBUȘ, Bizanțul, istorie și spiritualitate …, p. 79.
23 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanta lor pentru viata Bisericii ”, în rev.
Ortodoxia , nr. 3. 1962. p. 29 6.

10
În popularizarea și mișcarea acestor probleme și interese, un rol important l -au avut călugării.
În Biserica timpului, ei constituiau o forță prin autoritatea lor morală și prin numărul lor . Mănăstirile
erau foarte numeroase și foarte populate, iar în unele provincii (Egipt, Palestina, siria ) erau zeci de mii
de monarhi. Ei se putea mobiliza ca o armată atunci când erau chemați să ia ati tudine în vreo
problema actuala. Călugării populau nu numai deserturi și regiuni muntoase (asceții), ci se găseau în
număr mare în orașe sau în jurul lor, acolo unde se dezbăteau și se rezolvau problemele religioase .
Între ei erau monahi care se bucurau de mare cinste și autoritate în lumea creștină. Spre
exemplu, l a Sfântul Sim eon Stâlpnicul veneau cre dincioși din toate neamurile să -i ceară sfatul și
ajutorul, fiind cinstit chiar și la Roma, Spania, Britania sau la Sarmați. La Sfântul Eftimie cel Mare
venea poporul și-i cerea să se roage pentru ploaie în timp de secetă, căci poate așa Dumnezeu îi va
asculta. Mulți monahi aveau renumele de harismatici și făcători de minuni. La aceștia veneau înalți
demnitari, episcopi și chiar împărații pentru a cere sfaturi, rugăciuni , sau chiar profeții. Existau însă și
călugări simpli și chiar ignoranți, care aveau convingerea că ei servesc cauza ortodoxiei și interesele
Bisericii. Oameni simpli și naivi la instigația unor agitatori eretici, ei părăseau locul lor de rugăciune și
de meditație și se îndreptau spre orașele unde se țineau sinoadele unde strigau, amenințau, făceau
manifestații de stradă sau procesiuni24.
Au fost și cazuri în care tagma monahal ă ajungea o Biserică în Biserică, un așa zis partid al
călugărilor , opus partidului episcopilor . Monahii, de obicei umili, respectuoși și supuși în liniștea
monastirilor, erau ridicați împotriva autorității bisericești și tranformați în factori de agitație. Ei
deveneau turbulenți și agresivi , iar dacă nu erau chemați la luptă porneau din proprie inițiativă.
Monahii erau de cele mai multe ori numai un factor de legătura între problemele religioase și
popor, care astfel devenea terenul luptelor religioase. Din școlile teologice, din biserici, din mănăstiri
și sinoade, ideile ajungeau astfel în mijlocul mulțimii care prelungea efectele unei mișcări în timp și
spațiu.25
Fiind lipsit de pregătire teologică, poporul joacă un rol important în propagarea ereziei.26 El
judecă și lucrează cu noțiuni teologice simple, reduse la formule accesibile, pe ca re i le ofereau
episcopii, călugării sau agenții de propagandă ai ereziei. Poporul punea însă suflet în controversele
religioase, astfel că în unele perioade legate de ereziile dezlănțuite în sinoade, pe străzi, în case, în
piețe, în târguri sau la răspânt ii, pretutindeni se discuta chestiuni religioase, dar după pregă tirea și

24 Pr. Prof . loan G. COMAN, ” Sinoadele ecumenice și importanța…”, p. 298 .
25 Pr. Prof. loan G. COMAN, ” Sinoadele ecumenice și importanța… ”, pp. 299 -300.
26 Pr. Prof. Dr. Emanoil BĂBUȘ, Bizanțul, istorie și spiritualitate …, p. 80.

11
priceperea fiecăruia. Î n unele cazuri, când era atinsă pietatea populară, cum a fost cazul iui Nestorie,
care afirmă Sfânta Fecioara Măria nu este "Născătoare de Dumnezeu", ci de om, poporul putea
manifesta zgomotos, chiar violent, punând în pericol viața unor teologi, o rtodocși sau nu. Este și cazul
Episcopului ortodox Proterius (457), pe care mulțimea înfuriată îl atacă în biserică în baptisteriu , și i-
au purtat cadavrul prin oraș până la hipodrom, unde i -au dat foc27.
Interesul credincioșilor pentru chestiuni bisericești era general și permanent și nu se manifestă
numai cu ocazia sinoadelor.
Poporul Constantinopolului își exercita puterea civilă și religioasă prin organizația demelor.
Acestea nu erau simple partide spotive sau de circ, care organizau curse la hipodrom. Ele erau
împărțite în patru corporații; albaștrii, albii, verzii și roșii, Importanța lor reiese și din faptul că, printre
alte obligații, ele aveau și datoria de a construi, întreține și restaura zidurile Constantinopolului, iar în
caz de pericol extern sau intern erau înarmate și luptau. Poporul însuși ajuta la propria lui apărare când
trupele imperiale nu erau suficiente, sau când acestea se aflau departe, la frontiere.
De obicei, ace ste partide se reduceau la două: albaștrii, în care intrau și albii , și verzii, în care
intrau și roșii. Verzii proveneau din clasele inferioare ale poporului și constituiau elementul turbulent,
numeros, gata oricând la revoltă, ia r albaștrii reprezentau vechea aristocrație senatorială greco -romană
a marilor proprietari funciari. Partidele din capitala luau atitudine în toate problemele, criticau sau își
arătau dorințele, provocau agitații sau ciocniri. Ele reprezentau manifestarea opiniei publice ia r
împărații erau nevoiți să țină seamă de ele. Partidele puteau să facă împăratului atmosfera favorabilă
sau defavorabilă, să mențină politica lui sau să i se opună, să mobilizeze și să agite poporul, să
influențeze conducerea imperiului. Într-un timp când împărații ajungeau de regulă pe tron prin
aclamații publice, opinia poporului avea mare importanță, și partidele erau expresia ei.
Prietenia tradițională a împăraților merge către albaștri, dar au fost și numeroși împărați care
s-au spri jinit pe partidul poporului, adică pe verzi28, care proveneau dintre comercianți, funcționari și
mici industriași originari din părțile orientului.
În mod firesc, partidele participau și la mișcările religioase29. Atitudinea lor în această privință
nu era stabilită dinainte, nici statornică ci ea depindea de împrejurări, legături și simpatii. In luptele

27 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța…” , p. 298.
28 În Imperiul Bizantin erau două facțiuni politice importante, partidele verzilor și ale albaștrilor, ei au jucat
un rol fundamental în timpul Rascoalei Nika .
29 Etimologic, termenul de sectă provine de la latinescul sequi, însemnând, printre altele, „a
urma un model, o persoană, o idee, un partid etc.” Cea de a doua etimologie, incorectă, însă mai populară,

12
religioase provocate de monofiziți, verzii erau de partea lor. Despre împărații care interesează direct
istoria sinodului de la Calcedon, se știe căTeodosie II era cu verzii, pe când Marțian, urmașul lui, cu
albaștrii. Aceste preferințe nu erau întâmplătoare; simpatia lui Teodosie pentru verzi era și a eunucului
Hrisafie, patronul și favoritul lor.30
Raportând prefer ințele religioase la partide și la clasele sociale cu care erau în legătura, se
constată că Ortodoxia se baza în general la Constantinopol pe Patriarh, pe cler, pe monahi, pe clasele
superioare și pe cea de mijloc, iar monofizismul pe clasa de jos. Această constatare esta valabilă și
pentru provincii, unde poporul de jos trăia sub apăsarea impozitelor și a regimului social , iar erezia era
o formă de opoziție împotriva conducerii statului.
Problemele religioase devin probleme de intere s general, public și pa rticular. Întreaga epocă
are un caracter religios, ia r populația imperiului, mai ales a marilor orașe, prinde gustul pentru dispută
și participă cu fervoare la disputele religioase, chiar dacă poporul de rând nu înțelegea formulele
teologice, oamenii pun î n discuție multă pasiune, care devine uneori fanatism. Se a junge astfel și la
cuvinte tari: violenta, profanări de biserici și chiar sânge.31
Chiar și episcopilor participanți la Sinodul IV Ecumenic li se reproșează de câtre comisarii
imperiali c ă se manife stă uneori popular: vociferează, se condamna la moarte, arunca anatema unul
asupra altuia, aduc cu ei sau recrutează la sinod partizani, complici, voci pentru strigăt și brațe pentru
lovit.
Astfel, împărații bizantini și patriarhii ecumenici, dându -si seama de primejdia certurilor între
supușii și credincioșii lor legate de învățătura despre ei , au încercat în numeroase rânduri și prin multe
concesii să oprească luptele pentru unitatea Bisericii și pentru liniștea statului bizantin. Abia când
încercăril e pașnice au eșuat, s -a ajuns la convocarea sinoadelor Ecumenice32.
3. Antagonismul teologic în Orient: Antiohia – Alexandria
După victoria repurtată de B iserică împotriva arinismului, I isus Mântuitorul a fost așezat pe
locul ce I se cuvenea, pe tronul Dum nezeirii și a gloriei cerești. În atmosfera Răsăritului plutea însă o

pornește de la termenul latin secare, adică rupere, segr egare de Biserică .
30 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoad ele ecumenice și importanța… ”, p. 303 .
31 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoad ele ecumenice și importanța… ”, pp. 303 -304.
32 Pr. Prof. D. STANILOAE, “Evenimente istorice inainte și după sinodul de la Calcedon”, în rev. Studii
Teologice, nr. 3 -4, 1971, p. 59.

13
nouă intrebarte: problema hristologiei, privind raportul dintre firea divină și firea umană în persoana
Mântuitorului33.
S-au ivit astfel e reziile hristologice în Biserică , care au fost discutate în sinoadele Ecumenice
III (431), IV (451), și VI (680 -681).
Biserica ținea cu tenacitate la Dumnezeirea Mântuitorului, în lupta ei de apărare împotriva
arienilor, dar și la umanitatea Mântuitorului , în lupta dusă împotriva docheților și apolinar iștilor.
Biserica învață că odată ce unitatea Omului -dumnezeu este deplin lămurită, firea
dumnezeiască și cea omenească sunt perfect unite în I isus Hristos. Dar cum se făcea această unire, a
rămas o tain ă34.
Școala antioh iană interpreta Sfânta Scriptură ist oric-literal și învață că unirea dintre cele două
firi ale Mântuitorului a fost numai morală și constă numai din armonia conlucrării celor două firi.
Concluzia care se putea trage de aici este că nu se cuvine închinare tru pului Domnului, iar expresiile:
Născătoare de Dumnezeu, Dumnezeu s -a născut, Dumnezeu a pătimit, erau greșite35.
Dimpotrivă, școala alexandrină , care interpreta Sfânta Scriptura după metoda alegorica și
avea în teologie tendința mistică, înva ță că cele două firi erau uni te în chip real, iar expresiile:
Dumnezeu s -a născut, a pătimit și Născătoare de Dumnezeu, erau ortodoxe36.
Alexa ndrinii, accentuau unirea intimă a celor două firi, vorbind chiar de un ames tec al lor și
folosind formula: o singură fire a lui Dumnezeu Cuvânt ul întrupată , pe care o socoteau ortodoxă.
Antiohien ii vedeau în formula alexandrină pericolul confundării celor două naturi în I isus
Hristos, a cărui unică fire dumnezeiască de Logos întrupat însemna știrbirea sau negarea celei
omeneș ti. În consecință, a ntiohienii deosebesc cele două firi, până acolo încât vorbesc de doi Fii și de
două persoane, Dumnezeu și Omul , astfel : Logosul Dumnezeesc s -a sălășluit și a locuit în omul

33 Pr. Prof. Dr. Ștefan BUCHIU, ,,Dogmă și Teologie…”, pp. 25-26.
34 Pr. Prof. Dr. Ștefan BUCHIU, ,, Dogmă și Teologie …”, pp. 21-22.
35 Școala din Antiohia a fost una din cele două mari centre de teologie și exegeză biblică din primele secole
ale creștinismului, alături de Școala din Alexandria.Școala din Antiohia exprimă tendința Bisericii din Siria
și Palestina de a pune a ccentul pe sensul istoric, literal al textului biblic (și uneori tipologic), fără însă a
ignora sau lăsa la o parte sensul spiritual, alegoric al acestuia (tip de interpretare predominantă în mediul
elenistic al Școlii din Alexandria) .
36 Școala catehetică din Alexandria este cea mai veche și mai renumită din școlile teologice ale
creștinismului timpuriu. A fost unul din centrele unde s -au dezvoltat prima prezentare sistematică a teologiei
creștine și metoda alegorică de interpretare a textului Sfintei Scrip turi. După controversele hristologice din
secolele al V -lea și al VI -lea, influența sa a scăzut trepta t.

14
Hristos ca într -un tempul sau într -un vestmânt. Unirea dintre cele două firi nu este fizică sau
substanțială, cum învățau alexa ndrinii, ci relativă sau morală. N u este o unire, ci mai degrabă o
conexiune, o legătură. Ca o consecință a deosebirii cel or două firi, Sfânta Fecioara Ma ria, numită de
alexandrini încă din secolul al III-lea "Născătoare de Dumnezeu", nu putea fi numită decât
"Primitoare de Dumnezeu" sau "Născătore de om"37.
Pornind de la persoana istorica a lui I isus Hristos și accentuând cu putere umanitatea Sa,
școala antiohiană învață că există două naturi în Hristos și res pingeau unirea lor naturală sau după
ipostas, socotind că aceasta reduce cele două firi la una singură și implică o transformare a
dumnezeirii sau umanității. Intre cele două naturi ei nu recunoșteau decât o legăt ura după har sau după
bunăvoință , dat fiind că Dumnezeu a binevoit să se unească cu omul I isus așa cum s -a legat cu
proorocii, deși cu I isus s-a legat într -un chip desăvârșit, datorită faptului că și evlavia omului I isus era
desăvârșită. Omul I isus a rămas neatins în libertatea sa, căci harul nu st ingherește libertatea sa. Deci
natura umană a lui I isus a rămas neschimbată și s -a dezvoltat în chip liber, trecând prin toate fazele
creșterii ei morale. Dumnezeu , era în omul I isus, îl ajuta, dar nu intervenea în dezvoltarea lui morală.
Unirea între Dum nezeu și omul I isus devine cu timpul tot mai strânsă și se menținea prin dorința
ambilor. De aici rezulta că toate actele și pătimirile omenești sunt numai ale omului Iisus. Omul s -a
născut, a pătimit și a murit. Dumnezeu nu s -a întrupat, iar Fecioara Maria nu este Născăto are de
Dumnezeu .38
Antiohienii înțelegeau mântuirea mai mult juridic și moral. Ei spuneau că precum un om a
căzut și prin el toți, așa un om a trebuit să plătească lui Dumnezeu și prin el toți. Ei vorbeau mai mult
de o mântuire în sens moral, prin efortul liber al omului, care imita pe om ul Hristos. Acestei învățături
i se opunea școala alexandrină, care nu privea spre omul I isus pentru a ajunge la Dumnezeu, ci la
Dumnezeu Cuvântul ca subiect al mântuirii noastre.
Ei afirmă că Logosul a luat toată firea noas tră umană , iar prin aceasta nu s -a schimbat nici
firea omenească, nici cea dumnezeiască. Astfel, I isus Hristos este din două firi care s -au unit întru
unire indisolubilă "în mod neamestecat și neschimbat".39
După întrup are, firea dumnezeească devine fire înt rupată, deci Fiul lui Dumnezeu își aduce
acum la dumnezeire și omenitatea Sa. De aceea Logoului I se atribuie toate ac țiunile și pătimirile
omenești și de aceea putem spune că " Dumnezeu s -a răstignit", " Cuvântul a păti mit cu trupul" , iar

37 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, “Importanța istorică a Sinodului al IV -lea Ecumenic …”, p. 195.
38 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și imp ortanța… ”, p. 305.
39 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța… ”, p. 306.

15
Fecioara Măria este " Născătoare de Dumnezeu ". Între cele două firi, dumnezeească și omenească, are
loc o comunicare de însușiri și acțiuni reciprocă40.
O vreme, hristologia antiohiană și alexandrină au mers paralel, vi zându -se doar incidental și
teoretic una pe alta. Era inevitabil ca la un moment dat ele să se atace, fiecare scoțând în evidență
insuficiențele celeilalte. Ciocnirea aceasta a folosit însă învățăturii Bisericii, căci cele două partide au
încercat în timpul luptei nu nu mai să se critice unul pe altul, ci și să se purifice de aceste diferențe, să
se apropie și chiar să se împace într -o formulă comună, care este cea de la Calcedon.
Ciocnirea s -a produs când un călugăr antiohian, Nestorie, a aj uns patriarh la Constantinopol la
10 aprilie 42841. Nestorie era un om ambițios și impetuos, încrezător în talentul său de predicator,
admirat pentru vocea sa excepțional de plăcută, pentru care mulți veneau să -l audă vorbind. Fire
excesiv de zeloasă, imediat ce a ajuns patriarh el a pornit o acțiune pentru stârpirea tuturor ereticilor,
apelând chiar la mijloacele de forță ale autorității de stat. Din acest zel fără măsură a rezultat și discuția
în jurul num elui de ”Născătoare de Dumnezeu” .
Nestorie afirmă că titlul acesta îl foloseau cu preferință arienii și apolinaristii și discuția a
apărut în mijlocul poporului deoarece un ii erau împotriva acestui titlu. Nestorie a încercat
să împace pe cei care îi atribuiau Fecioarei num ele de "Născătoare de Dumnezeu” și cei
care nu -i atribuiau de cât numele de fecioară. Nestorie susținea că în I isus Hristos există
două persoane: persoana divină, a Fiului lui Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toți
vecii și per soana umană sau istorică a lui I isus Hristos cu care s -a născut din Fecioara
Maria42.
De aceea acesta erezie s -a numit dioprosopism , sau nestorianism. Această concepție
eretică despre existența a două persoane în Iisus Hristos ducea la afirmația că Dumnezeu –
Tatăl a avut doi fii43. Consecința acestei erezii era că Fecioara Maria nu a născu t pe Fiul lui
Dumnezeu pentru a putea fi numită "Născătoare de Dumnezeu". El spune că Dumnezeu nu
are mamă și ca o mamă nu putea să nască Dumnezeirea44.

40 Pr. Prof. D. STANILOAE, ”Definiția dogmatică de la Calcedon” , în rev. Ortodoxia , nr. 2-3, 1951, p. . 306.
41 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria Bisericii și a creștinismului – De la secolul I la refirmă , Ed. Universității
București, Bu curești, 1996, p.57.
42 Nestorie sau Nestorius a fost un patriarh al Constantinopolului, care a dezvoltat doctrina ce -i poartă
numele, nestorianismul, considerată drept eretică de către tabăra proto -ortodoxă.
43 Pr. Prof. Dr. Ioan RĂMUR EANU, Pr. Prof. Dr. Milea ȘESAN și Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE, Istoria
Bisericească Universală , vol. I, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 352.
44 Christos YANNARAS , Abecedar al credinței , Editur a Bizantină, București 1996, p p. 115-116.

16
Al doilea element al ereziei lui Nestorie este acela că atribuie actele și
patimile omenești unui subiect aparte, altul decât Dumnezeu – Fiul, subiectul actelor
dumneze iești. Astfel, el vorbește de două persoane, dar apoi îl amintește într -una singură
din cauza strânsei uniri dintre ele. Numele de Hristos, Fiu, Domn, este numele comun al
acestor două persoane dar numele lui Dumnezeu -Cuvântul nu este comun, ci el aparține
numai persoanei dumneze iești45.

45 Pr. Prof. D. STANILOAE , Definiția dogmatică .., p. 310.

17
II. HRISTOLOGIA PRE -CALCEDONIANĂ

1. Rolul Sfântului Chirii al Alexandriei
Cel care a reprezentat învățătura adevărata a mântuirii în acea perioadă a fost Sfântul Chirii al
Alexandriei (370 -444), ajuns Patriarh al Alexandriei în anul 41246. El trăia credința, nu din dorința de
dominare nici de separare și nici din antiteza față de erezii. At ent la intrig a taină a mântuirii în Hristos,
și de ci nu numai la întrupare, Chiril privea nu la omul I isus ca să ajungă la Dumnezeu, ci la
Dumnezeu Cuvântul, considerat mereu ca subiectul care ne -a mântuit și care a lucrat și prin
omenitatea primită.
Acest lucru i -a dat posibilitatea să afirme unitatea strânsa a celor două firi în Hristos:
Dumnezeu și -a încorporat întreaga fire umană și a r ămas totuși unul. Sfântul Chiril accentuează atât
unirea celor două firi, cât și păstrarea lor în această unitate: Hris tos este din două firi Unul și același,
cele două firi unindu -se indisolubil în mod neschimbat și neamestecat. Unirea este o unire fizică ce
duce la o singură fire întrupată a lui Dumnezeu Logosul, expr esie înțeleasă de Sfântul Chiril în sens
perfect orto dox. Prin fire el înțelegea persoana Logosul ui, dar întrupată, în fire umană întreagă.
Datorită întrupării, Sfântul Chiril numește firea umană a Mântuitorului "fire întrupată", adăugată de
către Logos la firea sa divină, astfel că acțiunile și patimile fir ii umane se atribuie persoanei Logosului.
În acest sens despre Logos se poate spune că El " S -a făcut om El este " Dumnezeu răstignit" cu
trupul , căci între cele două firi exista o comunicare a însușirilor prin persoana Logosu lui și astfel
Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu47.
Comunicarea însușirilor este o realitate, întrucât prin unire lucrările omenești sunt ale aceluiași
subiect al firii dumneze iești, și anume Dumnezeu – Cuvântul48.
Logosul reprezintă centr ul hristologiei Sfântului Chiril . Acest Logos, Dumnez eu desăvârșit,
este identic cu I isus Hristos. El stăruie asupra unicității lui Hristos, dar are mereu în vedere cele două
firi ale Mântuitorului chiar când le subsumează într -una singura. Opera lui Hristologică este luminată
ca de un soa re de puterea, dragostea și slava firii divine a Logosului. Puțini părinți ai Bisericii lasă

46 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria Bisericii și a creștinismului – De la secolul I la refirmă , Ed. Universității
bucurești, București, 1996, p. 57.
47 Diac. Dr. Ioan CARAZA, Hristologia sinodului IV ecumenic de la Calcedon în preocupările teologilor
romano -catolic i și protestanți din vremea noastră și punctul de vedere ortodox , Slobozia, Ed. Episcopiei,
2000, p. 48.
48 Diac. Dr. Ioan Caraza, Hristologia sinodului IV ecumenic…, p. 49.

18
Logosul să troneze cu atâta măreție în opera lor, ca Sfântul Chiril . Logosul s -a întrupat făcându -se
asemenea nouă, cu scopul de a ne face pe noi asemenea Lui, dar noi nu v om putea niciodată, fără El,
să atingem această condiție. Deși suntem numiți dumnezei (Psalmul LXXXI, 6 ), noi suntem
dumnezei prin har, pe când El este numit cu slava divină.
Unitatea desăvârșită a lui Hristos s -a făcut fără ca Logosul să fi sufe rit vreo schimbare. Nici
trupul nu s -a schimbat în firea dumnezeirii, nici firea inefabilă a Logosului nu a fost transformată în
firea trupului, potrivit principiului biblic că cel veșnic este neschimbabil și nealterabil. Logosul nu și -a
luat trupul din pr opria sa fire Dumnezeiasca, ci din Fecioara Ma ria. Firile au rămas neschimbate nu
numai la întrupare, ci și după înviere. Du pă înviere, spune Sfântul Chiril , este același trup care a suferit
mai puțin slăbiciunile sale omenești.49
Între cele două firi are loc o unir e ipotetică sau fizică. Î n limbaj chirilian, aceasta înseamnă o
unire adevărată, reală, naturală, nu exterioară și nu numai în ordinea cinstirii cum susțineau nestorienii.
Unirea fizică nu înseamnă un amestec ci o contopire a firilor, cum pretind adversarii, ci din două
lucruri neasemănătoare, adică din dumnezeire și umanitate, s -a făcut un singur Hristos, Fiu și Domn.
Lui Iisus Hristos I se cuvine adorare, dar o adorare ca unuia singur, nu ca la doi. Ca mijlocitor
între Dumnezeu și oameni, El par ticipă la esențele ambilor părți. El este mijlocitorul lui Dumnezeu
pentru că e ste din aceeași esență cu Tatăl și este și mijlocitorul oamenilor pentru că participă desăvâșit
la firea omenească, afară de păcat50.
Sfânta Fecioară Măria ocupa un loc de cinste în opera și hri stologia Sfântului Chiril . Acesta i –
a consacrat două lucrări speciale:
1. Dialog cu Nestorie că Sfânta Fecioară Ma ria este Născătoare de Dumne zeu și nu
Născătoare de Hristos;
2. Contra celor care nu vor să mărturisească că Sfânta Fecioară este Născătoare de
Dumnezeu.51
Sfântul Chiril se întreabă dacă Domnul nostru I isus Hristos este Dumnezeu, cum nu este
Născătoare de Dumnezeu Sfânta Fecioară care L -a născut? La întrebarea : „S-a născut dumnezeirea
din Fecioară ? ". Sfântul Chiril răspunde : nu s -a născut dumnezeirea, dar întrucât s -a născut trupul lui

49 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța… ”, p. 308.
50 Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Momente și aspecte …, p. 61.
51 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța… ”, p. 310.

19
Dumnezeu – Cuvântul se spune că El însuși s -a născut trupește din femeie, așa cum în cazul
oamenilor, femeile deși nu nasc suflete, ci numai trupurile lor, se spune că nasc oameni în general52.
La obiecția nestorienilor că orice mamă naște pe cineva de o ființă cu ea și că. dacă cel născut
nu este de o ființă cu ea înseamnă că ea nu este mama lui, Sfântul Chiril răspunde că Hristos s -a
născut din Fecioară și din Duhul Sfânt, este de o ființă cu mama și cu Tatăl Său. Expresia din salutul
îngerului către Fecioara Ma ria „Domnul este cu tine ” ( Luca I, 28) este echivalentă cu „Dumnezeu
Logosul este cu tine”, și însea mnă că el se zămislește în pântece și se face trup după cum este scris :
Duhul Sfânt va veni peste ti ne și puterea Celui Preaî nalt te va umbri” (Luca I, 35). Cel născut din
Fecioară este om dacă este considerat exterior dar este Dumnezeu adevărat dacă este considerat
interior. De aceea și după naștere, El a păstrat Fecioară pe mama Sa, lucru care nu s -a întâmplat cu
nici unul dintre ceilalți. Fiind o naștere minunată Fecioara poate fi numita Născătoare de Dumnezeu și
Maica Fecioară53.
Sfântul Chiril a arătat deseori scopul urmărit de întruparea Logosului, și acest scop este cel
soteriologic. I isus Hristos, adică Logosul întrupat, a venit să se mântuiască. El a suferit nașterea
trupească, nu pentru că avea nevoie sau din pricina propriei Sale firi, ci pentru a face să înceteze
blestemul și pentru a binecuvânta începutul existenței noastre. El s -a întrupat pentru a ne arăta
dragostea sa cea mare. El a participat la firea noastră spre a o învia și a o scoate din robia diavolului.
Logosul nu s -ar fi întru pat dacă noi nu am fi păcătuit. Legăturile noastre cu Dumnezeu nu mai sunt
exterioare, legale – ca în Vechiul Testament – ci sunt de natură organică , ca legătură dintre mlădițe și
trunchi.54
Sfântul Chiril este cel mai mare teolog al vremii sale. El moștenise de la înaintașii săi o
hristologie compozită, încă nesigură și nedefinită. Apariția nestorianismuiui oblig a pe Sfântul Chiril la
o adâncire, precizare și coordonare definit ivă a sistemului sau hristolo gic. El aduce și unele noutați în
hristologia răsăriteană:
1- introduce expresia " două firi " ;
2- accentuează taina unirii celor două elemente ;
3- sistematizează teoria comunicării însușirilor ;

52 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, Definiția dogmatică …, p. 314.
53 Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Momente și aspecte …, p. 62.
54 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța… ”, p. 311.

20
4- privește din alta perspectiva progresul firii umane a lui Hristos .
2. Sinodul al lll -lea Ecumenic (Efes, 431)
De la simple polemici, purta te mai ales între Sfântul Chiril și Nestorie, s -a ajuns curând la
dispute, care au început să ia proporții, astfel că numai un sinod Ecumenic putea să restabilească
liniștea în Biserica Răsăritului. După dorința împăratului Teodosie II, s -a hotărât ca sinodul să se țină
la Efes și să înceapă la Rusaliile anului 431, care cădeau la 7 iunie55.
La această dată Nestorie a sosit însoțit de un mare număr de episcopi și cu prietenul său
Irineu, mare demnitar imperial, căruia împăratul îi permisese să -l însoțească, dar nu să ia parte la
sinod. Cu supravegherea ordinei la sinod a fost însărcinat Candid ian, șeful gărzii imperiale, s usținător
și el ca și împăratul al lui Nestorie.56
Sfântul Chiril a sosit câteva zile mai târziu cu 46 de episcopi din Egipt și a început să explice
învățătura sa cea dreaptă în oraș și între episcopi. Prima ședință a sinodului s -a ținut la 22 iunie 431, în
catedrala Sfintei Fecioare Ma ria din Efes și a fost condusă de Sfân tul Chirii, cu participarea a 197 de
episcopi. După ce Nestorie a refuzat invitația întreită de a se prezenta să se apere de acuzele de erezie,
s-au citit fragmente din scrierile lui, iar Nestorie a fost depus din demnitatea de episcop. De asemenea,
sinodu l a aprobat scrierile Sfântului Chirii, considerând că ele reprezintă învățătura Bisericii.
Poporul Efesului a făcut o mare manifestație de bucurie în seara zilei când a aflat hotărârea
sinodului, iar în zilele următoare Sfântul Chiril și Episcopii fruntași ai sinodului au ținut în bisericile
orașului cuvântări, explicând învățătura cea dreaptă împotriva lui Nestorie57.
Cinci zile mai târziu au sosit și loan al Antiohiei împreună cu grupa sa de episcopi, dar și cei
trei delegați ai papei Celestin al Romei58, astfel ca Sfântul Chirii convoacă sinodul într -o noua ședință,
în care se citește epistola papei Celestin iar trimișii papei au cerut răgaz pentru a citi actele primei
ședințe, cu depunerea lui Nestorie. în a treia ședință din 11 iulie , aceștia spun că au citit actele, dar cer

55 Prof. T.G. BULAT, Pomenirea a 1500 de ani de la Sinodul din Efes , Editura Universalia, Craiova, 1931,
pp. 834-841.
56 Nicolae I. POPOVICIU, ,, Începuturile Nestorianismului ”, în rev. Recenzie , LI 11 -12 nov -dec, 1999 , p.
596.
57 Nicolae I. POPOVICIU, ,,Începuturile Nestorianismului”, în rev. Recenzie , LI 11 -12 nov -dec, 1999 , p.
597.
58 Celestin I a fost roman; nu se cunoaște nimic din istoria tinereții sale, excepție făcând numele tatălui său –
Priscus. Se spune că ar fi trăit un timp la Milano, pe lângă Sfântul Ambrozie. Prima relatare certă despre el
este menționarea într -un document al Papei Inocențiu I, din anul 416, în care se vorbește despre Diaconul
Celestin .

21
să se mai citească o data și în ședință; actele sunt citite din nou și trimișii papali se declară întru totul
de acord.
Pentru 16 iulie, Sfântul Chiril a convocat o noua ședință a patra, în care episcopii Chirii ș i
Memnon au prezentat o cerere împotriva depunerii lor de către partea antiohiană. Ei spun că mica
grupă a antiohieni lor eretici nu avea calitatea să -i depună, dispretuind un sinod de mai mult de două
sute de episcopi și nu au ținut seama de procedura elem entară, conform canoanelor, de a -i chema pe
cei acuzați să se apere. În a cincea ședința, sinodul anu lează depunerea Sfântului Chiril și Memnon și
comunică acestea împăratului cu rugăminte a să nu considere sinodul o mică grupă de vreo treizeci de
episcopi, care se opun la mai mult de două sute.59
În cea de a șasea ședință, ținută la 22 iulie, sinodul își termină opera sa dogmatică, stabilind
împotriva unui simbol nestorian, că nimeni nu poate compune altă credință, afara de cea de la Niceea.
Ultima ședință, a șaptea , din 31 iulie , nu a mai avut caracter dogmatic. A cum s -au dat cele opt
canoane ale sinodului. Împăratul, la sfatul curtenilor săi, a destitui atât pe Nestorie cât și pe Sfântu l
Chiril și Memnon, ordonând întemnițarea lor, sperând ca în acest fel să fie pacificate spiritele. După
îndelungate negocieri duse de delegații sinodului și reprezentanții clerului din capitala cu împăratul
Teodosie II, acesta a revenit asupra deciziei privito are la exilarea Sfântului Chiril al Alexandriei și
Memnon al Efesu lui, reașezându -l în scaunele lor. Nestorie a fost exilat în Mănăstirea Sfântul
Euprepiu de lângă Antiohia, unde fusese tuns în călugărie , iar în locul său la Constantinopol a fost
adus Maximian (431 -434)60.
Sinodul III Ecumenic a fost declarat închis în 1 octombrie 431, iar episcopilor li s -a dat voie
să se întoarcă în eparhiile lor. Cu toate că împăratul Teodosie II confirma hotărârile Sinodului III
Ecumenic de la Efes, împreună cu cele opt canoane episcopii antiohieni s -au întors în patrie plini de
nemulțulire, nevoind să recunoască cele hotărâte la Sinodul de la Efes. La 30 octombrie 431, Sfântul
chirii și -a făcut intrarea triumfală în Alexandria, fiind salutat de credincioși cu mare entuziasm61.
După închiderea sinodului, divergențele au continuat î ntre cei din Alexandria și cei din
Antiohia. E piscopii din Antiohia erau acum supărați și pentru alegerea lui Maximian ca patriarh la

59 Pr. Prof. loan G. COMAN, ” Sinoad ele ecumenice și importanța… ”, p. 312.
60 IPS. Irineu MIHĂLCESCU, Sinodul III Ecumenic din Efes 431 , Tipografia Carților Bisericești,
București,1931, pp. 853-854.
61 La Sinodul din Efes 431, au fost date spre citire părerile doctrinaire ale Sf. Atanasie, episcopilor Atticus,
Amfilohie de Iconiu, Amnon de Adrianopol, Sf.Ioan Gura de Aur, Severian, Grigorie de Nazianz și Sf.
Vasile cel Mare .

22
Constantinopol. La sinoadele ținute la Tars și Antiohia se a runcă anateme asupra Sfântului Chiril, iar
învățații Teodoret62, Andrei de Samosata și Euteriu de Tiana au alcătuit sc rieri polemice contra lui
acestuia. Î mpăratul Teodo sie II a propus Sfântului Chiril al Alexandriei și loan al Antiohiei să se
întâlnească la Nicomidia pentru împăcare. Deși întrevederea c erută de Teodo sie nu a avut loc, totuși în
urma multor discuții și t ratative, s -a ajuns la un acord. I oan al Antiohiei a trimis la Alexandria pe
episcopul Paul de Emesa, cu o formulă de credință care recunoștea expresia „Născătoare de
Dumnezeu"63 și învațătura că în unic a persoană a Mântuitorului sunt două natur i: dumnezeiască și
omenească. M ărturisim deci pe Domnul nostru I isus Hristos, adevărat din suflet rațional și trup,
înainte de veci născut din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă pe Același pentru noi
și pentru a noastră mântuire născut din Măria Fecioară după o menitate, pe Același de o
ființă cu Tatăl după dumnezeire și de o ființă cu noi după omenitate.Caci s -a făcut unirea a
două firi. De aceea mărturisim și un Hristos, un Fiu, un Domn. După acest interes al unirii
neamestecate, mărturisim pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu . Cuvântul s-a
întrupat ș i s-a făcut om și si -a unit sie și chiar de la zămislire templul luat din ea. Iar de
cuvintele evanghelice și apostolice despre Domnul, știm ca barbarii teologi pe unele le
socotesc comune, ca ale unei singure persoane, pe altele le împart ca ținând de două firi, și
pe cele vrednice de Dumnezeu atribuindu -le dumnezeirii lui Hristos, iar pe cele u mile
omenităț ii lui.
Împăcarea dintre patriarhul loan al Antiohiei și Sfântului Chiril al Alexandriei s -a
făcut, după doi ani de corespondență, la 12 aprilie 433.
Din cauză ca nu toți epi scopii răsăritului au acceptat î ntru totul prevederile unirii
din 12 aprilie 433, împăratul Teodosie II procedează cu mare asprime contra celor ce
refuzau să o accepte. La intervenția lui Ioan al Antiohiei au fos t destituiți cincisprezece
episcopi care nu au acceptat unirea.64
În 435, Nestorie a fost trimis în localitatea Petra din Arabia, iar de acolo la Marea
Oază din Egipt, unde a scris „Cartea lui Heraclie din Damasc ”. Aici, în exil, moare în anul

62 Teodoret din Cir (cca. 393 – cca. 457) a fost un influent scriitor, istoric și teolog creștin, episcop de Cir
(Siria) în anii 423 -457. A jucat un rol de seamă în disputele teologice din secolul al V -lea.
63 Theotokos (Θεοτόκος) este un cuvânt grecesc ca re înseamnă „născătoare de Dumnezeu”. Este tradus și ca
„Maica Domnului”. Acest atribut i -a fost acordat explicit Fecioarei Maria la al treilea Sinod Ecumenic
întrunit la Efes în 431, în cursul disputei dintre Chiril, patriarhul Alexandriei, și Nestorie, p atriarhul
Constantinopolului. Cel din urmă preferase termenul de „christotokos” („născătoare de Hristos”) celor de
„theotokos” sau „anthropotokos” („născătoare de om”) și a fost condamnat ca eretic la același sinod.
64 Pr. Prof. loan G. COMAN, ” Sinoad ele ecumenice și importanța… ”, pp. 320 -321.

23
450. Din ordinul împăratului, toate scrierile lui N estorie au fost căutate și arse, iar orice
adunare a prietenilor săi a fost interzisă.
Persecutat fără încetare, nestorianismul și -a găsit un refugiu, după 431, la marginea
impe riului, în școala de la Edesa. Î n 489 , când școala este închisă din ordinul împăratului
Zenon65, nestorienii au trecut în Persia, unde au fost bine primiți și tolerați și unde
înființează o școala la Nisibi , sub conducerea mitropolitului Barsuma, un nestorian
înfocat66.
3. Situația Bise ricii după Sinodul Ecumenic de l a Efes.
De la împăcar ea din 433 dintre Sfântul Chiril și I oan al Antiohiei, ortodoxia
hristologică își avea criteriul sigur și neechivoc numai în împreunarea c elor două categorii
de expresii: ale lui Chiril și ale mărturisirii Ant iohienilor. Dar o refuzare intenționată a unor
categorii de formule însemna noi vrajbe în sânul Bisericii. Î n acest fel, între aderenții
expresiilor antiohiene sau chiriliene se ascundeau mulți eretici.
Dar nu toți antiohienii care au primit împăcarea, acc eptau în mod egal formulele
chiriliene. Unii dintre ei le acceptau foarte puțin și nu renunțau la simpatia lor pentru
nestorieni. Cel mai de seamă dintre aceștia era Teodoret. Acesta, după multe refuzuri de a
condamna pe Nestorie, o face la 434 intr -un mo d echivoc și doar amenințat de I oan al
Antiohiei. Cu toate că Teod oret primise împăcarea cu Chiril , el nu înțelegea prin aceasta să
prim ească toate scrierile lui Chiril . El continua să considere formulele chiriliene er onate,
socotind ca însuși Chiril a renunțat la ele când a primit Mărturisirea antiohiană de la 433.
Relațiile dintre antiohieni și alexandrini se deteriorează iar, după moartea celor doi
conducători, Sfântul Chiril (444) și I oan (441).67
Dacă adversarii împăcării din gruparea antiohiană s -au rupt de ortodoxie imediat
după 433, adversarii ei din tabăra alexandrina au stat potoliți cat timp a trăit Sfântul Chiril ,
fiind ținuți în frâu de autoritatea lui. După moartea lui insă au încep ut să -si manifeste tot

65 Flavius Zenon (425 – 491) a fost Împărat Roman de Răsărit de două ori: între 9 februarie 474 și 475 și din
nou între 476 și 9 aprilie 491. A fost unul dintre cei mai proeminenți împărați bizantini timpurii, dar d omnia
i-a fost zguduită de luptele pentru tron și de conflictele religioase dintre creștinii ortodocși și cei monofiziți.
De numele lui se leagă și publicarea Henoticonului, o încercare de a forța împăcarea dintre ortodocși și
monofiziți după Sinodul IV Ec umenic de la Calcedon.
66 Pr. Prof. Dr. Ioan RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Milea ȘESAN și Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE, Istoria
bisericească universal… , p. 379.
67 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța… ”, p. 323.

24
mai fațiș și mai puternic aversiune a împotriva formulele antiohiene și mai ales a celei
principale despre "două fi ri" în Hristos. Ei admiteau că I isus este "din două firi " dar nu
admiteau că este " în două firi" (Mărturisire a de la 433, acceptată de Chiril , spunea că "s -a
făcut unirea a do uă firi ”, fără să se precizeze dacă cele două firi au rămas și după unire).68
Soco tind că urmează Sfântului Chiril , alexandrinii pref erau să folosească formula
lui, adică o fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupată , interpretându -o în sensul negării celor
două firi, uitând că Sfântul Chiril nu o folosea în sensul acesta. D ioscor, urmașul Sfântului
Chiril în scaunul din Alexandria, s -a alăturat acestei partide.69
Împotriva lor începe să ia atitudine Teodoret al Cirului. în anul 447 scrie cartea
Eranistes unde com bate în trei dialoguri pe alexandrinii care spuneau ca Hristos este "din
două firi" și nu "în două firi". El demonstrează că de aici rezultă, chiar fără ca alexandrinii
să vrea, că dumnezeirea s -a schimbat prin întrupare, că a devenit pătimitoare și că cel e două
firi s -au contopit. Combate, de asemenea, afirmația alexandrinilor că după înviere firea
omenească s -a prefăcut în dumnezeiască, arătând că prin aceasta recunoaștem că și firea
noastră va înceta să mai existe după înviere. El spune că adversarii săi făceau confuzie intre
nestricăciunea, nepătimirea și nemurirea pe care o câștiga trupul Domnului după înviere și
ființa dumnezeiască. Teodoret se exprima uneori aproape ca Nestorie și combate formulele
chiriliene, mai ales când refuză să atribuie lui Dum nezeu – Cuvântul expresiile: a pătimit cu
trupul, a înviat și le atribuie numai lui I isus Hristos. Dacă nu admite nici un fel de legătura intre
Dumnezeu Cuvântul și pătimirile trupului, el desparte tot al viața lui Hristos de Dumnezeu Cuvântul și
face pe Dumnezeu străin de faptul răstignirii70.
Era o atmosfera tulbure în Biserică, de care se făc eau vinovate ambele partide. Era inevitabil
ca lupta să izbucnească din nou și aceasta a început prin Eutihie. Acesta era un bătrân arhimandrit din
Constantinopol, starețul unei mănăstiri mari și însemnate, om cu solide cunoștințe teologice, dar
încăpățânat. El lupta cu mult zel contra ereziei lui Nestorie, dar dusese la extrem invațătura scolii din
Alexandria despre unirea celor două firi di n persoana Mântuitorului, susținută de Sfântul Chirii al
Alexandriei. Spre deosebire de Nestorie, care împingea atât de departe deosebirea celor două firi din
persoana Mâ ntuitorului, incăt ajungea să admită că în I isus Hristos există două persoane deosebi te-

68 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța… ”, p. 325.
69 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța… ”, p. 326.
70 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, Definiția dogmatică… , p. 340.

25
dioprosopism – sau că Dumnezeu Tatăl are doi fii, Eutihie exagera atât de mult unirea celor două fir i,
încăt făcea din ele o singur ă fire. Această erezie poartă numele de eutihianism sau monofizism.
Eutihie susținea ca firea omenească luată de Mântuitorul la întrupare în sânul Fecioarei Maria
a fost absorbită de firea Sa D umnezeiască, încât ace asta a dispărut complet, așa cum o picătură de apă
se pierde în imensitatea mării . Această invățâtură greșită era susținută la Alexandria de unii clerici și
teologi, și chiar Dioscor (444 -451), succesorul Sfântului Chiril pe scaunul Alexandriei, avea unele
păreri înrudite cu ea. Eutihie , invată că Iisus Hristos a avut în persoana Sa o singură f ire , numai firea
Dumnezeiască, iar trupul Său a fost dumneze iesc, nu omenesc. Î ntrucât Mântuitorul, după monofiziți,
nu a avut un trup omenesc real, această erezie apare pe de o parte ca o formă a dochetismului (după
care Mântuitorul a avut un trup aparent), iar pe de altă ca o variantă a apolinarismului, care afirmă că
locul r ațiunii umane din persoană lui I isus Hristos l -a luat rațiunea sau Logosul lui Dumnezeu, pentru
a explica astfel modalitatea unirii dintre firea umană cu firea divină71.
Consecința ereziei m onofizite este că, dacă Hristos, Fiul lui Dumneze u, nu ar e pe lângă firea
Lui dumnezeiască și o fire omeneasca reală, atunci se nimicește întreaga operă de răscumpărare a
omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om re al putea duce neamul omenesc la mântuire.
Doctrina ortodoxă referitoare la firile di n persoana Mântuitoruiui este: și în Iisus Hristos sunt
două firi, și dumnezeiască și omenească – (diofucitism). unite într-o singură persoană divino -umană72.
Pentru virtuțile sale ascetice, Eutihie se bucura de mare cinste printre călugării
Răsăritului. Puterea și i nfluența bătrânului arhimandrit creștea și datorită faptului ca era
nașul de botez al lui Hrisafie, personalitatea cu cea mai mare trecere pe lângă împărat73.
Primul care a combătut erezia lui Eutihie a fost Teodoret al Cirului. Apoi Domnus,
patriarhul Antiohiei, l -a acuzat pe Eutihie de apolinarism și l -a denunțat împăratului
Teodosie II.

71 Poziția lui Eutihie privind monofizitismul este adesea numită eutihianism, poziție care este în afara
Hristologiei formulate de Chiril al Alexandriei și care, de asemenea, a fost anatemizată de non -calcedonienii
care au adoptat credința lui Chiril. Eutihi e a formulat această doctrină ca răspuns la erezia nestorianismului,
care împărțea persoana lui Hristos aproape până în punctul în care Hristos ar fi avut două persoane diferite
(nu două naturi, conform credinței ortodoxe) .
72 Pr. Prof. Dr. Ștefan BUCHIU, , ,Dogmă și Teologie…” , pp. 26-27.
73 Pr. Prof. Dr. Ioan RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Milea ȘESAN și Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE, Istoria
bisericească universal ă…, p. 352.

26
O alta acuzație i -o aduce lui Eutihie Episcopul Eusebiu de Doryleum. Acesta nu era
un prieten al antiohienilor. Dimpotrivă la 429, ca mirean, el s -a opus pe față lui N estorie,
care iși propovăduia erezia în Biserică. El era un aderent al sintezei celor două feluri de
formule mai categoric chiar decât Flavian, patriarhul Constantinopolului, adică din partida
celor sinceri identificați cu unirea de la 433. De aceea, deși fost prieten al lui Eutihie nu a
mai putut răbda afirmațiile pe care le făcea acesta când îl vizita în Mănăstirea lui, și îl
denunța patriarhului de Constantinopol.
În acest denunț, Eusebiu nu arata în ce constau greșelile lui Eutihie, ci avea să fie
chema t în fata sinodului pentru a se apăra de acuzațiile pe care i le va aduce el. Flavian,
spirit moderat, a propus mai intâi o întâlnire particulară intre Eusebie și Eutihie și numai
dacă aceasta întâlnire nu va mai avea nici un rezultat, să fie chemat în faț a sinodului. Prin
aceasta, Flavian încerca să evite o tulburare în Biserica. Eusebie a declarat ca asemenea
întâlniri au mai avut loc, dar nu au avut nici un rezultat74.
Pe de altă parte, Eutihie îi scrie papei Leon și î i spune ca nestorienii ridică iar capul.
Leon î i răspunde la 1 iunie 448, lăudându -i zelul și î i cere mai multe rela ții.

74 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, Definiția dogmatică…, p. 378.

27
III. REIZBUCNIREA DISPUTELOR HRISTOLOGICE

1. Sinodul de la Constantinopol (448).
Pentru a lămuri pe deplin situația , Eutihie a fost chemat de patriarhul Flavian să -și expună
doctrina să intr -un sinod local, deschis la 8 noiembrie 448 la Constantinopol, la care au participat
episcopii aflați în capitală.
La prima ședință a sinodului, Eutihie nu se prezintă , iar Eusebie insistă să se tr imită soli
pentru a -l chema la sinod.
În cea de a două ședință a sinodului, la 12 noiembrie , s-au citit pentru a se rememora norma
credinț ei, Epistola a -ll-a a lui Chiril către Nestorie (dogma tică) și cea de împăcare către I oan al
Antiohiei, în care se cup rindea și "Mărturisirea antiohienitor ". Prin aceasta sinodul se declară pentru
sinteza celor două feluri de formule, rămânând pe linia de m ijloc adoptată de Sfântul Chiril în 433.75
Eusebiu declară că Eutihie cugeta contrar invățăturii acestor epistole. Ep iscopii au fost apoi
invitați de Flavian să-și mărturiseas că credința,iar cel dintâi a făcu t-o chiar el. Ei s -au declarat toți
pentru sinteza celor două feluri de formule. Flavian a repetat aproximativ Mărturisirea antiohienilor,
dar a uitat să spună dacă este pentru expresia "î n două firi" sau contra ei, ci spuse în genera l:
"Mărturisim că Hristos după î ntrupare este din două firi". Dar pentru prima dată, apare în declarația
lui, în continuitatea cuvintelor de mai sus, expresia: ”mărturisind într -un iposta s și într -o persoană pe
unul Hristos, pe unul Fiu, pe unul Domn". Textul Mărturisirii antiohrene evolua astfel spre cel al
definiției de fa Calcedon76.
Vasile al Seleuciei se declara cel mai limpede pentru două firi: "Adorăm pe Unul Domnul
nostru I isus Hris tos cunoscut în două firi", dar în același timp condamna învățăturile lui Nestorie care
împărțea pe Hristos în doi fii. La fel au procedat și alți episcopi, deși unii se declarau numai în general
că sunt de acord cu conținutul epistolelor citite ale lui Chiril.77
În cea de a treia ședință, din 15 noiembrie, sol ii trimiși la Eutihie, preotul Ioan și diaconul
Andrei ară tau că el refuză să vina înaintea sinodului, având ca pretext faptul că și -a impus să nu iasă
din Mănăstirea în care trăiește ca intr -un mormân t. De asemenea , trimite vorbă că el respecta

75 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța… ”, p. 333.
76 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, “Definiția dogmatică……” , p. 379.
77 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța… ”, p. 334.

28
hotărârile sinoadelor de la Niceea șt Efes și altceva nu primește. După întruparea lui Dumnezeu
Cuvântul, el "nu adora decât o fire și aceasta a lui Dum nezeu întrupat sau făcut om". Cel
născut din Fecioară este Dumnezeu adevărat și om adevărat, dar nu are trup deoființă cu
noi. Iar acuza precum că el socotește trupul Domnul ui adus din cer este o calomnie78.
Sinodul trimite o altă delegație să -l invite pe Eutihie, dar înainte de a pleca
delegația, Eusebie al Doryleului face cunoscut ca Eutihie împrăștie prin mănăstire spre
semnare o delegație de credință, sinodul trimite oameni pe la m ănăstiri, ca să se intereseze.
Între timp a sosit a nouă delegație trimisă la Eutihie, dar tot fără rezultat. S -a hotărât, după
rânduial ă, trimiterea unei a treia delegații. În ziua următoare, 16 noiembrie, la deschiderea
ședinței se anunța o delegație de câțiva monahi de la mănăstirea lui Eutihie, care voia să
răspundă în l ocul lui. Flavian le răspunse că aceasta este imposibil, dar le cere să vina
Eutihie, să nu se teamă, că și ei sunt tot oameni79.
În ziua următoare, 17 noiembrie, a treia delegație trimisă la Eutihie raportează că
acesta a cerut termen pană săptămâna următo are , deoarece acum este boln av. I se va da
termen până luni, 22 noiembrie. Sâmbătă, 19 noiembrie, sinodul a mai ținut o ședință în
care prezbiterul Teofil și prezbiterul Mama, trimiși în a două delegație, raportează discuția
avută atunci cu Eutihie, în cursul căreia acela spune că nu primește două firi în Domnul.
În acest timp, Eutihie roagă pe împărat, prin Hrisafie, să -l fie dați ca însoțitori la
sinod patriciul Florentiu și Magnum Silentiarus. De asemenea, i se acordă și soldați de
pază80.
La a șaptea ședință, din 22 noiembrie, a venit și Eutihie, însoțit de o mulțime de
monah i și de garda militară dată de î mpărat. De asemeni, împăratul exprima printr -un ordin
dorința ca la dezbaterile sinodului să asiste și comisarul Florentie, fiind în discuție o
chestiune de credință.
Fiind de f ață și Eutihie, s -a citit procesul verbal al ședințelor anterioare. Când s-a
citit în epistola lui Chiril către I oan al Antiohiei "Mărturisirea antiohiemlor" și s -a ajuns la
pasajul" S -a făcut unirea a do uă firi", Eusebie ca denunțător (paras), declară că Eutihie nu
crede așa, chiar dacă el ar declara acum că așa crede, și poate dovedi cu martori că acesta

78 Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Momente și aspecte…, p. 67.
79 Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Momente și aspecte…, pp. 67 -68.
80 Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Momente și aspecte…, p.68.

29
înainte nu a crezut . Să se ia notă de această, căci se teme ca sărac fiind, și Eutihie cu putere, să
nu cumva să -l aștepte exilul, Oaza din Egipt (unde e ra și Nestorie)81.
Eusebie întreabă dacă este de acord cu m ărturisire a antiohiană din Sfântul Chiril citită acum și
mărturisește că s-a făcut unirea a două firi î ntr-o perso ană și într-un ipostas sau nu . Flavian îi repetă
întrebarea lui Eutihie puțin deosebit iar Eutihie răspunse că da, din două firi82. Eusebie îl întreabă dacă
mărturise ște două firi după întrupare și că Hristos este de o f iință cu noi după trup . Prin această
întrebare, Eusebie viza direct afirmațiile greși te ale lui Eutihie. Acesta a căutat să ocolească răspunsul,
dând o decla rație generală că Fiul Tatălui s -a întrupat depli n. Flavian îi repetă întrebarea dacă
mărturisește pe același unul Fiu, Domnul nostru I isus Hristos de o ființă cu noi după omenitate.
Eutihie răspunde că mărturisește pe Dumnezeu și Domnul , Domn al cerului și al pământului, și că
până azi nu și -a permis să tratez e despre firea Lui, iar de spre faptul că este de o ființă cu noi ,
mărturisește că până azi nu a spus nimic .
Cu alte cuvinte, Eutihie admitea ca trupul lui Hristos este omenesc, dar nu al unui om. Din
acest punct de vedere el socotea că nu este deoființă cu noi. El nu făcea pe deplin distincția dintre
ființă și persoană , ci socotea că dacă omenit atea Domnului nu este o persoană, nu este nici o ființă ,
fire83.
Vina lui nu era că folosea formulele chiriliene, ci că respingea intenționat formulele
antiohien e "două firi în Domnul" și " deoființ imea trupului Lui cu al nostru". De aici rezultă o
înțelegere greșită, monofizită, a formulel or chiriliene.
La întreb ări repetate dacă mărturisește după unire două firi sau pe Domn ul după întrupare din
două firi, Eutihie declara mereu că mărturisește că Domnul a fost din două firi înainte de întrupare , dar
după întrupare mărturisește o singură fire.
După refuzul lui Eutihie de a primi mărturisirea celor două firi, sinodul îl excomunic ă și îl
depune din preoție ca apolinarist. Sentința de condamnare a fost semnată de treizeci de episcopi și
douăzeci și trei de egumeni84.

81 Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Momente și aspecte… , p. 69.
82Rus REMUS, Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul mileniu , Ed. Lidia, București, 2003,
p. 50.
83 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, Definiția dogmatică …, p. 381.
84 Pr. Prof. Dr. Ioan RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Milea ȘESAN și Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE, Istoria
bisericească universal… , p. 353.

30
Dar legăturile pe care le avea Eutihie cu curtea imperială prin finul să u Hrisafie, l -au făcut pe
bătrânul eretic indrăzneț și combativ. Nemulțumit de hotărârea de anatematizare a sinodului, el căuta
sprijin și scrie scaunelor din Roma, Ierusalim și Alexan dria. De asemenea se plânge și împăratului că
în actele sinodului s -au adăugat unele lucruri care nu au fost și s -au eliminat altele care au fost la sinod.
El cere să se repare acest e nereguli printr -o nouă ședință a sinodului , în prezenta lui Florenti u și al
episcopului T alasie al Cezareii Capadociei. Î mpăratul aprobă și se face cercetare , dar Eutihie nu se
prezintă, ci iși trimite un delegat. Acum sunt de față și notarii și unii laici, dar nu se găsește nimic fals
în acte 85.
Sub influența lui Eutihie, pr in Hrisafie, împăratul cere o mărturisire de credința lui Flavian.
Acesta declar a că el urmează Sfânta Scriptură și hotărârile sinoadelor de la Niceea, Constantinopol și
Efes (sub președenția lui Chiril). Flavian mărturisește pe Domnul nostru I isus Hristos , născut fără
început, înainte de veacuri, din Dumnezeu Tatăl după Dumnezeire, iar în zilele de pe urmă, Același
născut pentru noi și pentru a noastră mântuire din Fecioara Ma ria după umanitate, Dumnezeu
desăvârșit și om desăvârșit, același care a luat suf let rațional și trup, de o ființă cu Tatăl după
Dumnezeire, de o ființă cu mama după umanitate. Mărturisind că este di n două firi după întruparea și
înomenirea din Fecioară, afirmăm un singur Hristos, un singur Fiu, un sing ur Domn, într -o singura
ipostază și o singură persoană. Nu refuzăm să declară m, totuș i, o singură fire întrupată și înomenită a
Logosului lui Dumnezeu, prin aceea că din două firi este Unul și același Domn al nostru Iisus Hristos.
Anatematizăm pe aceia care predică: sau doi Fii, sau două ipostaze , sau două persoane , și nu predică
pe Unul și același Domn al nostru I isus Hristos86.
De asemenea, și împăratul îi scrie papei Leon pentru Eutihie. Leon al Romei îi răspunde
împăratului la 18 Februarie 449 și îi spune că din plângerea lui Eutihie n u a înțeles mare lucru, și că i -a
scris lui Flavian să -i dea informații despre cele întâmplate, mirându -se de ce nu i -a scris până acum. Î n
aceeași zi Leon îi scrie lui Flavian rugându -l să-l dea informații despre cele întâmplate și de ce l -a
condamnat pe Eutihie. Leon, ca și Celestin , în cazul lui Nestorie, nu putea descoperi din epistola lui
Eutihie subtila eroare a acestuia, ci aștepta să i -o evidențieze tot un răsăritean. Totuși, ar fi fost ușor de
văzut din epistola lui Eutihie că el greșește, deoarece spunea că în ea a fost condamnat pentru că a
refuzat să admită două naturi în Hristos87.

85 Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Momente și aspecte… , p. 67.
86 Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Momente și aspecte… , p. 68.
87 Conf.Univ. Dr. Ioan ALBU, Mileniul Medieval al Imperiului Roman – Bizanțul , Editura Doxa, Sibiu, 2012,
pp. 11 -15.

31
Flavian îi scrie în cele din urmă papei Leon. tot prin februarie, înainte de a primi episto la din
18 Februarie, expunându -i cele două afirmații greșite ale lui Eutihie :
1. Domnul este din două firi, dar după mine are numai o fire ;
2. Trupul Domnului nu este deoființă88 cu noi.
De asemenea, îi trimite o copie după actele sinodului care l -a condamnat, ca să știe și Leon , și
să facă cunoscut și episcopi lor erez ia aceluia, ca nu cumva, lăsând u-se amăgiți de Eutihie, să int re în
comuniune cu el. Privind î ntre timp ș i scrisoarea lui Leon, îi scrie în martie a două epistolă, explicând
mai pe larg erorile lui Eutihie89.
Eutihie încearcă prin toate metodele să se reabiliteze și să facă să triumfe învățătura sa.
Pentru ac easta, câștigă de partea lui pe Diosco r, episcopul Alexandriei, care î i cere împăratului să
convoace un nou sinod ecumenic la data de 1 August 449 la Efes. El determina chiar de la început
spiritul în care avea să se țină acest sinod, întrucât interzicea, chiar prin actul de convocare,
participarea lui Teodoret, dar acorda în schimb printr -un act din 15 m ai, un loc în sinod lui Ba rsuma,
un arhimandrit antinestori an din părțile Siriei, ca reprezentant al tuturor arhimandriț ilor din Orient, pe
motiv ca unii arhimandriți din acele p ărți suferă de boala nestoriană .
Acest al doilea sinod de la Efes trebuia să smulgă din rădăcina erezia nestoriană, să scoată din
Biserica pe cei care mențin erezia lui Nestorie și să revizuiască se ntința prin care sinodul lui Flavian,
de la Constantinopol, împotriva îndemnurilor repetate ale împăratului, a condamnat pe Eutihie, care
dorea să aducă o înnoire a credinței. Dioscor a fost numit de împărat președinte al sinodului.împăratul
era astfel înt r-o nesfârșită serie de greșeli. După ce a susținut mai întâi pe Nestorie ca ortodox, acum
acorda garanția și protecția sa unui călugăr care se credea campion al credinței, pentru că așa doreau
Hrisafie și Dioscor90.
În apărarea lui Flavian vine insă Leon, episcopul Romei, care primind la 13 m ai invitația
împăratului de a veni la sinod, trimite la 13 iunie pe delegații săi cu o epistolă dogmatică, adusă lui
Flavian și în același timp sinodului. Ea poate fi considerată pe de o parte ca un rezumat al hristolog iei
tradiționale a Apusului, iar pe de altă parte ca un efort de echilibrare a formulelor antiohiene cu cele
alexandrine, deși în realitate se apropie mai mult de cele antiohiene.

88 Termenul ,,Deoființă,, ne spune exact ca persoanele Sfintei Treimi sunt Una și Aceași Persoană
89 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, Definiția dogmatic …, p. 382.
90 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, “Importanța istorică a Sinodului al IV -lea Ecumenic ..”, p. 239.

32
Pornind de la egalitatea perfectă a Fiului cu Tatăl91, Leon afirmă, în sens c hirilian, că El însuși
s-a născut din Duhul Sf ânt și din Fecioara Ma ria, iar această naștere temporală nu a luat și nu a ad us
nimic nașterii Lui eterne. Căci nu am fi putut birui păcatul și pe începătorul morții, dacă nu ar fi luat
firea no astră și nu ar f i făcut -o a Sa.
Leon accentuează apoi integritatea firii umane, com bătând ideea că Hristos a avut forma
omului, dar nu adevărul trupului matern , deși nici Eutihie nu spusese aceasta. Fap tul că s -a zămislit
din fecioară prin Duhul Sfânt nu înseamnă că trupul celui zămislit nu este din firea celui care l -a
zămislit. Î n accentuarea păstrării fiecărei firi, Leon folosește apoi formulele înrudite cu cele antiohiene,
uneori chiar cu rezonanță nestoriană. Deci salvându -se prop rietatea fiecărei firi și întâlnindu -se într -o
singură persoană, a fost primită de dumnezeire -umilință, de putere -neputință, de eternitate –
mortalitatea.
Precizând, Leon declara că Unul și Același este Dumnezeu ș i om, dar firile sunt deosebite. În
Hristos s unt două firi: cea omenească și cea dumnezeiască. Foamea, setea, obose ala, somnul aparțin
firii umane. Saturarea a cinci mii de oameni cu cinci pâini, oferirea de apă vie femeii samarinence,
mergerea pe mare, liniștirea valurilor în furtuna, aparțin firii dumnezeești. Fiecare din cele două firi
păstrează fără greșeală proprietățile sale. Aceste proprie tăți unesc firile intr -o singură persoană:
maiestatea a imbrăcat smerenia, puterea a îmbrăcat slăbiciunea, eternitatea a îmbrăcat moa rtea. Ideea
păstrării pro prietaț ii de către fiecare fire a trecut aproape textual în formula Calcedonului. Păstrarea
proprietății fi rilor este o idee antimonofizită , fiindcă păstrarea proprietățilo r înseamnă păstrarea firilor,
dar această persoană asigurând unitatea persoanei, aduce și comunicarea însușirilor. Fiecare chip
lucrează cu p articiparea celuilalt, ceea ce -I este propriu. Logosul lucrează ce este al Logosului și trupul
ce este al trupului92. Nu aparține uneia și acelee ași firi să p lângă din milă pentru prietenu l lui Lazăr
care era mort, și pe același om să -l învieze a 4 a zi, sau să stea spânzurat pe lemn și schimbând în
noapte să cutremure toate elementele, sau să fie străpuns de cuie și în același timp să deschidă
credinței tâlharului porțile raiului.
Scopul întrupării Logosului a fost învingerea , distrugerea diavolului și mântuirea omului93.
Noi nu am putea folosi victoria biruitorului asupra morții, dacă această victorie s -ar fi obținut în afara

91 Prin egalitatea între Persoanele Sfintei Treimi întelegem că au aceleași înșușiri și că se împărtășesc de ele
fiecare în parte, Înșuși Mântuitorul ne spune că: ,,Eu și Tatăl Una Suntem ,,
92 Logosul este cuvântul Întrupat , ,Și Cuvântul S -a făcut Trup,, adică Domnul Iisus Hristos.
93 Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu în lume a fost și este mântuirea omului prin jertfa răscumpărătoare de
pe cruce: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul -Născut L -a dat ca oricine crede în
El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n -a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci

33
firii noastre. Ori de unde s -ar fi inspirat, aceasta hristologie avea avantajul de a fi
necomplicată, clară și ușor de înțeles, spre deosebire de hristologia Orientalilor , care
devenea din ce în ce mai subtilă și mai complicată94.
Deși încearcă să împace formulele antiohiene cu cele chiriliene, epistola nu reușește
să fie o sinteză perfectă. Tocmai cee a ce este mai lăudat în epistolă , adică comunicarea
însușirilor ; este exprimată intr -un chip care aduce mai mult a nestorianism: trupul lucrează
ale sale paralel cu Cuvântul, deși în comunica re cu El, iar Cuvântul la fel. În hristologia
chiriliana , devenită hristologie a Bisericii Răsăritene, nu se poate vorbi de o astfel de
lucrare paralela, ci Cuvântul le lucrează pe ale Sale, și pe ale trupului întrucât a devenit și
persoana a tr upului. La Leon, trupul pare să aibă o autonomie în cadrul uniunii. T ot așa se
vorbește în epistolă într -un mod paralel de chipul lui Dumnezeu și de chipul servului.
Persoana pare a fi un rezultat al întâlniri celor două firi, deși în alte expresii se arat ă că Fiul
lui Dumnezeu este subiectul patimilor, deci El este persoana. Sfântul Chiril exprimase m ai
lămurit unirea care se face î ntre o fire și lucrări le celeilalte: cele ale omenitații au devenit
proprii ale Cuvântului, și cel e ale Cuvântului au devenit proprii ale omeni tății95.
2. Sinodul de la Efes (449).
Acest Sinod a fost rezultatul unei înscenări, simulacrul unui proces de reabilitare a
arhimandritului Eutihi e, care se consideră o victimă la cel mai coborât nivel la care a ajuns
vreodată autoritatea imperială și episcopală . Prezidat d e Dioscor96, care era asistat de
Iuvenal al Ierusalimului, temut și ascultat de m ajoritatea episcopilor prezenți, cu excluderea
lui Teodoret și a celor care puteau mărturisi și nota în favoarea lui Flavian, cu
desconsiderarea legaților papali și cu împiedicarea episcopului Constantinopolului de a se
apăra, sinodul era o jalnică parodie.
Patima lui Dioscor, care se pu rta ca un monarh bisericesc absolut, a transformat
adunarea intr -un spectacol scandalos. Eutihie era asistat la sinod de soldați și de călugări
devotați. Alături de episcopi la sinod a luat parte și un delegat al monahismului,
arhimandritul sirian Barsuma, care întrecea pe Eutihie în neștiință și pe Dioscor î n violență.
Ca și episcopul de Alexandria, arhimandritul sirian era însoțit și ajutat de vocea și de brațul

ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16 -17).
94 Pr. Prof. Ioan G. COMAN, Momente și aspecte…, p. 71.
95 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, Definiția dogmatic…, p. 385.
96 Dr. N. NITZULESCU, Compendiu de Istoria Bisericii , Tipografia Curții , București , 1875, p. 111.

34
unei cete de călugări devotați. Protecția lui Eutihie era asigurată de împărat prin preze nța a
doi demnitari civili, Elpidius și Eulogius.
Sinodul era o anomalie prin însăși compoziția și atmosfera sa: ținut pe ntru cauza
unui arhimandrit indă ratnic, condamnat în regulă, cu drept de asistență și de vot, ba ch iar de
manifestare zgomotoasă și agresiv ă a monahismului combatant și ridicat împotriva
episcopatului, încadrat cu armata și cu funcționari de stat câștigați și devotați cauzei lui
Eutihie și Dioscor. La aceasta s -a adău gat lipsa de curaj a majoritații episcopilor, pentru că
acest așa -zis sinod să se desfășoare după voia lui Dioscor97.
Sinodul de la Efes s -a deschis la 8 August 449 și nu a într unit î n ședințele sale mai
mult de 131 episcopi. Prima serie de ședințe (până la 8 August) se desfășoară având ca
teme reabilitarea lui Eutihie. Potrivit chiar poruncii împăratului, Eutihie a apărut ca
acuzator, iar Flavian al Constantinopolului și Eusebiu al Doryleului ca acuzați, în timpul
revizuirii condamnării lui Eutihie s -au produs vociferări și altercații, iar când trebuia să se
semneze depunerea lu i Flavian s -a provocat tumult intre episcopi, f apt pentru care Dioscor
a chemat garda militară din fața bisericii. Odată cu aceasta au intrat și călugării alexandrini,
iar despre acest lucru ne mărturisește Ștefan al Efesuiu (care spune că vreo trei sute d e
călugări străini au venit la el să -i ceara găzduire ), amenințând pe sinodalii care ezitau să
semneze . Se mai spune că, în timpul sinodului de la Calcedon, Flavian a fost așa de
maltratat, incât peste trei zile a murit, dar lucrul acesta este mai puțin sigur. Flavia însăși
spune că, în apelul către Leon (după ce pleacă din Efes), că a fost numai înconjurat de
soldați, fără să fi suferit ceva, și că s-a refugiat î ntr-un loc oarecare din biserică unde s -a
ascuns. În orice caz, el nu s -a mai întors la Consta ntinopol, ci a murit pe drumul exilului
spre Sardes,și anume în Hypaipa din Lydia98.
În ședința de deschidere a sinodului ținută la 8 August s-a dat citire decretelor
împărătești, în biserica Sfânta Maria din Efes. Papa Leon I care ar fi dorit să joace rolul

97 Dioscor I al Alexandriei este considerat sfânt de către bisericile coptă, siriacă și alte biserici ortodoxe
orientale. El este considerat, în general, un eretic de către Biserica Ortodoxă, deși unii comentatori, cum ar fi
Anatolie și Ioan S. Romanides con sideră că Dioscor a fost demis la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon
(451) nu din cauza credinței, ci din cauza gravelor sale erori administrative de la Sinodul tâlhăresc de la Efes
(449), unde a avut loc reabilitarea ereticului Eutihie și atacul contra lu i Flavian și pentru că acesta (Dioscor)
l-a excomunicat pe Papa Leon I al Romei, precum și pentru că la Calcedon a refuzat să apară în fața
sinodului deși fusese convocat de trei ori
98 Dr. N. NITZULESCU, Compendiu de Istoria Bisericii …, p. 386.

35
unui judecător suprem, a trimis la sinod trei delegați : pe Episcopul I uiu de Puteoli, pe preotul
Renatus, care a murit pe drum , și pe diaconul Ilarie99.
Acum papa Leon ar fi dorit să se citească și Epistola sa dogmatică către Flavian,
trimisă și sinodului, prin delegații săi, dar nu s -a îngăduit , probabil pentru că, potrivit
decretului imperial, sinodul nu avea și intre în discuții dogmatice, ci să ia măsuri contra
încercărilor de a se schimba credința de la Niceea, întărită la Efes, încercări manifestate,
cum se zicea, prin condamnarea lui Eutihie. De aceea, imediat după citirea decretului de
deschidere, s -a trecut la revizuirea condamnării l ui Eutihie . Acesta a fost poftit să intre ca acuzato r, și
după ce a amintit episcopi lor prezenți că a luptat împreună cu ei și cu primul sinod de la Efes (431)
pentru dreapta credință, a prezentat o cerere scrisă în care arăta că a fost condamnat pentru că nu a
voit să spună alte cuvinte decât cele spuse la Niceea și la Efes mai înainte . Deasemenea, el cere să i se
ridice condamnarea, să se pedepsească cei care au încălcat rânduielile bisericești , condamnându -l pe
el, și au tul burat prin aceasta Biserica, și să se scoată toată rădăcina blasfemiei și impie tății.
În cerere intercala, ca mărt urisire de credință, simbolul de la Niceea, pentru care declară că a
luptat să rămână neschimbat, potrivit hotărârii sinodului de la Efes, trimisă și lui c hiar de fericitul
episcop Chiril . Mai spune că cele ce s -au făcut împotriva lui, s -au făcut împotriva dreptei credințe.
Eutihie declară că anatematizează pe Nestorie, Apo linarie și pe cei care spun că trupul Domnului și
Dumnezeului nostru a venit din cer .100
Diogene al Cyzicului și Vas ile al Seleuciei l -au întrebat de unde a venit atunci trupul
Domnului , pentru că Eutihie nu mărturisise simbolul în forma completată la sinodul de la
Constantinopol, în care se precizase, împotriva lui Apolinarie, că fiul lui Dumne zeu s -a întrupat din
Fecioara Ma ria. A fost apoi întrebat să spună despre modul întrupării și al î nomenirii, și cum s -a făcut
Dumnezeu -Cuvântul om prin primirea trupului , dar Dioscor îl lasă pe Eutihie să nu răspundă la
această întrebare.101
Dupa citirea cererii lui Eutihie, Flavian a cerut să se dea voie lui Eusebiu al Doryleului,
acuzatorul lui Eutihi e la Constantinopol, să intre. La ac east cerere, comisarul imperial nu a permis,
spunând că acuza lui poate fi cunoscută din actele sinodului din 448 (Constantinopol). S -a hotărât să
se citească aceste acte. Legații papali cerură să se citească mai întâi Epistola Dogmatică a lui Leon, dar

99 Pr. P rof. Dr. Ioan RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Milea ȘESAN și Pr. Prof. Dr. Teodor BODOGAE, Istoria
bisericească universal …, p. 354.
100 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța… ”, p. 335.
101 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța… ”, pp. 335 -336.

36
Eutihie decla ră că legații papali îi sunt potrivnici, fiindcă au fost întâi pe la Flavian, care i -a câștigat de
partea lor. Dioscor hotărăște că este mai bine să se citească mai întâi actele sinodului de la
Constantinopol, și apoi epistola papei.
Mulți episcopi se declară, în timpul citir ii actelor, împotriva a două firi în Hristos. Așa a făcut
Eusebie al Beritului, care declară câ însuși Sfant ul Chiril a explicat mai târziu către Acacie al
Melitenei că este vorba nu de două firi, ci de o fire a Cuvântului întrupată .102
Când s -a ajuns la declarația lui Vasile al Sele uciei, făcută la Constantinopol, aceea
că adoră pe Unul Domnul nostru I isus Hristos cunoscut în două firi, căci pe una a avut -o
înainte de veci din Tatăl, pe alta luând -o din Măria cea după trup și a unit -o sieși după
tpostas , cineva a început să strige că acest cuvânt a tulburat Biserica. În momentele
următoare s-au ridicat toți episcopii egipteni și călugării lui Barsuma , și toată mulțimea ,
strigând că cel ce zice două firi să fie tăiaat și să fie declarat nestorian. Când se citește mai
departe, tot din actele de la Constantinopol, se face aceeași tulburare, încât Vasile al
Seleuciei declară înfricoșat că nu își aduce aminte să fi spus așa ceva, ci atunci ar fi spus
doar (către Eutihie ): " De zici după unire în mod simplu o fire, admiți o contopire și o
amestecare dar de adaugi întrupată și inomenită și înțelegi întruparea și inomenirea că
altceva e dumnezeirea Lui cea din Tatăl și altceva omenitatea cea din Maică. Spunând
acestea, s -au liniștit cei ce provocasera tulburare . Apoi Episcopul Vasile face o
declarțtie formală că anatematizează pe cei care împart pe Hristos după unire în firi , și
declară că recunoaște o singură fire a dumnezeirii Unuia născut care s -a făcut om și care s -a
întrupat. Acesta, î mpreună cu S eleuc al Amasiei vor iscăli la Efes depunerea lui Flavian ,
asa cum au iscălit la Constantinopol depunerea lui Eutihie , iar la Calcedon pe a lui Dioscor.
Că ei vor face mulți episcopi, arătând cum mulți dintre ei treceau ușor dintr -o parte în alta
după cum bătea vântul103.
Atunci când s -a citit declarația lui Eutihie de la Constantinopol că recunoaște că
Domnul a fost din două firi înainte de unire, dar după unire este dintr -o singură fire, sinodul
se declară de acord cu el.104
Dupa citirea actelor de la Constantinopol, episcopii s -au pronunțat pe rând pentru
anularea cate risirii lui Eutihie, a ieromona hilor și ierodiaconilor din mănăstirea sa, întrucât

102 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța… ”, p. 340.
103 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, Definiția dogmatic…, p. 388.
104 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța… ”, p. 341.

37
au avut dreptate să nu primească nici un adaos adus la simbolul de la Niceea, conform
hotărârii de la Ef es.
Dioscor a pus apoi să se citească hotărârea sinodului III Ecumenic , care interzice
formularea altei credințe decât cea de la Niceea, sub pedeapsa depunerii dacă este episcop
sau preot , și a excomunicării dacă este mirean. Pe baza acesteia , Dioscor pro pune
depunerea lui Flavian al Doryleului, care ar fi susținut la Constantinopol termeni care nu se
aflau în simbolul de la Niceea. Auzind aceasta mai mulți episcopi au îmbrățișat genunchii
lui Dioscor, rugându -l să nu fie condamnat Flavian, ci cel mult Eus ebie ca fost acuzator a
lui Eutihie105.
Și acum se produce ceva tumult și confuzie, însă Dioscor cheamă garda imperială
pentru a restabili ordinea, prilej cu care au năvălit și o mare mulțime de călugări, care i -au silit pe toți
episcopii să subscrie. A semnat chiar și Domnus al Anti ohiei, prietenul lui Teodoret. S ingurii care nu
au semnat au fost delegații papali, dar care nici nu au fost constrânși106.
La a două serie de ședințe ținute între 20 și 22 August, Flavian și delegații papei nu au mai
luat pa rte, deși se aflau încă la Efes. Domnu s al Antiohiei s -a scuzat și el spunând că este bolnav.
Rezultatul dezbaterilor din aceste ședințe au fost o serie de depuneri: Ibas din Edesa, Irineu de Tyr,
Achilin de Biblos, Teodoret dar și Domnus al Antiohiei, cu toate că își dăduse învoirea în scr is la
depunerile de mai înainte.
Prin acest sinod se anulează împăcarea din 433 între alexandrini și antiohieni, iar echilibrul
dintre cele două hristologii se rupe prin excluderea formulelor antiohiene, care fuse seră acceptate de
Sfântul Chiril .
În acest fel , adversarii mo nofizitismului au fost condamna ți de Eutihie ca nestorieni. Dioscor
al Alexandriei a găsit învățătura lui Eutihie ortodoxă107, descoperind în ea chiar multe asemănări cu
cele învățate de Sfântul Chiril al Alexandriei. Î nvățătura ortodoxă despre cele două firi în persoana
Mântuitorului a fost anatematizată hotărându -se ca Hristos, după întrupare , a avut o singură fire, și
anume firea dumnezeească. Părăsind Efesul, după încheierea sinodului, Dioscor a reușit să obțină de

105 Diacon Gheorghe B ĂBUȚ , Dumnezeieștile dogme ale credinței , Editura Peler inului Român, Oradea,
2001, p . 136.
106 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, Definiția dogmatică…, p. 389.
107 Dr. N. NITZULESCU, Compendiu de Istoria Bisericii.. , p. 112.

38
la împăratul Teodosie al II lea , monarh naiv și lipsit de experientță în treburile politice și religioase,
aprobarea hotărârilor luate.
În Biserica de Răsărit sinodul de la Efes a provocat mare confuzie și haos. Eparhiile din Egipt,
Tracii și Palestina au trecut de partea lui Dio scor, iar în Eparhiile din Siria, Pont și Asia Mica numai
puțini episcopi au avut curajul să se opună pe față monofizitismului108 provocat de Eutihie.
Nemulțumirea în rândul credincioșilor ortodocși era foarte mare, mai ales din cauza abuzului de
putere al l ui Dioscor al Alexandriei, care a prezidat sinodul și a legitimat erezia lui Eutihie109.
Episcopul Romei, Leon I, este informat de delegații săi de la sinod ,de cele întâmplate acolo,
și că abia au scăpat cu fuga de la Efes , și numește acest sinod Sinodul tâlhăresc (Ephesinum non
judicium, sed latrocinium ). De asemeni, el căuta să ajute pe Flavian și Teodor. El mai află că o parte
din episcopat suferea umilințe și teroare iar o alta se înclina fără curaj și demnitate înaintea lui Eutihie
ajuns acum, așa cu m îl dorea Hrisafie, "Episcop al Episcopilor", că episcopii îl numesc
"părintele lor duhovnicesc" și îi cer iertare și protecție110.
3. Situația Bisericii după Sinodul tâlhăresc.
Sinodul de la Calcedon găsea creștinătatea agitată și dezbinată și va lupta din greu
ca să o unească. Convocarea lui era o necesitate, căci Biserica intrase într -un regim de abuz
și teroare. Sub pretextul combaterii nestorianismului antiohian, s -a instalat în Biserica
monofizitismul alexandrin. Un sinod general, care să îndrepte a ceastă situație, nu se putea
ține decât cu voia împăratului, iar Teodosie, arătând în această situație o îndărătnicie, care
contrasta cu bunătatea sa, ținea hotărât la opera sinodului tâlhăresc, socotind -o pe linia
Ortodoxiei și a ordinei canonice. Deși un nou sinod era absolut necesar, împăratul proteja
în continuare pe cei cărora le acordase ajutorul: Eutihie -Dioscor – Barsuma111.
La rugămintea papei Leon I, îngrijorat situația creată în Răsărit, împăratul de apus,
Valentinian III, împreună cu mama sa Gala Placidia, mătușa lui Teodosie II și augusta,

108 Monofizitismul (gr. mono -physis = o fire) este o erezie hristologică apărută în secolul al V -lea.
Principalul promotor al acestei erezii a fost Eutihie (378 – c. 454), călugăr din Constantinopol, discipol al
patriarhului Chiril al Alexandriei, învățând că , după Întrupare, Iisus Hristos a avut o singură natură/fire, cea
divină, natura (firea) omenească fiind absorbită de cea dumnezeiască, așa cum un cub de zahăr se dizolvă în
apă.
109 Pr. Prof. Ioan RĂMUREANU, “Evenimente istorice înainte și după sinodul de la Calcedon”, în rev. Studii
Teologice , nr. 3 -4, 1970, p. 182.
110 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, “Importanța Sinodului IV ecumenic …”, p. 240.
111 Pr. Prof. Dr. Adrian GABOR, Curs Istori e Bisericească Unive rsală …, p. 132.

39
veniți la Roma în Februarie 450, scriu la Constantinopol, insistând pentru convocarea unui
sinod general care să aducă pacea în Biserica, și papa scrie lui Teodosie II și Pulhe riei,
rugându -l să convoace un sinod special , dar nu în alt loc decât în Italia.
Cu toate insistențele venite din Apus, din partea împăratului și a papei, Teodosie II
a rămas la părerea și hotărârea sa: că ceea ce s -a hotărât la Efes este bine, ca nu este nevoie
de un nou sinod, iar episcop ul Flavian s -a făcut vinovat de înnoi ri eretice112. împăratul cere
însa lui Leon I să recunoască pe noul episcop de Constantinopol, și acest lucru dă motiv
papei să ceară lui Anatolie dovada ortodoxiei lui , iar episcopatului oriental recunoașterea
epistolei dogmatice trimise de el lui Flavian în 449. Dacă legații papali trimiși la
Constantinopol reușeau să obțină aceasta, papa nu mai insista pentru ținerea sinodului.
Împărăteasa Pulheria și mare parte din cl erici și din monahi din rândul poporului,
nădăjduiau spre îndreptarea situației.
În acest mod, problema era însa greu de rezolvat. Anatolie deși ales de Dioscor ca
om de încredere al său, s -a dovedit ortodox și credincios rolului sau de Patriarh al
Constan tinopolului. N umeroși episcopi orientali au primit doctrina epistolei dogmatice a lui
Leon, dar totuși agitația nu se potolea. Nici nu se puteau liniști spiritele încinse prin sinodul
tâlhăresc și prin simpla adeziune la epistola dogmatică a episcopului Ro mei.113
Sinodul din 449 afectase greu situația Bisericii. Cons tituția ei ierarhică și sinodală
era amenințată de despotismul egiptean. Episcopul Alexandriei își luase rolul de șef al
întregii Biserici și depusese după placul său pe episcopii răsăriteni mai importanți: pe al
Capitalei, pe al Antiohiei, pa Teodoret, atunci cel mai bun teolog al răsăr itului, dar și pe
alții. Pe de altă parte îi domina prin teama pe care o inspira. Vina lui nu era numai ca
legalizase erezia monofizita, ci și ca răsturnase ordinea în Biserica și că ținea Orientul sub
teroarea puterii și a influenței sale, că scosese auto ritățile, monahismul și armata împotriva
episcopatului, ridicase arhimandriți mai presus de șefii lor ierarh ici, adusese anarhie în
Biserică , și folosea această situație pentru a -și impune voința sa de papă al imperiului
Oriental , nesocotind chiar autorita tea episcopului Romei114.

112 Ereziile (gr. hairesis și lat. haeresis <=>opțiune, alegere) sunt un termen istorico -religios și teologic care
desemnează un sistem de gândire sau credințe contrare unui sistem dominant.
113 Pr. Prof. loan G. COMAN, ”Sinoadele ecumenice și importanța… ”, p. 348.
114 Pr. Prof. Vasile MUNTEAN, Istorie Creștină Generală , vol I -II, Ed. IBMBOR, București, 2008, pp. 145 –
150.

40
Papa Leon I este cel care încearcă să reabiliteze aceasta situație prin semnarea
epistolei sale și reușește un dublu succes: de confirmare a științ ei sale teologice și a
autoritaț ii sale papale. Totuși, era clar, cu toată adeziunea unor episc opi orientali la epistola
sa, că situația nu se putea îndrepta printr -o simpla semnătură.
Evenimentul care a schimbat cursul lucrur ilor, și a făcut posibilă adunarea sinodului
al IV-lea Ecumenic , a fost un accident: căderea lui Teodosie II de pe cal, urmată de moartea
lui (28 iulie 450) . Pentru gloria lui rămâneau din fericire în urma trei mari opere, care să -l
cinstească numele în fața celor de după el: Codex Theodorianus (438), U niversitatea di n
Constantinopol (425) și marele zid de apărare al capitalei, ridicat prin grija prefectului
pretoriului, Anthemius (413).
Din păcate, rămâneau după Teodosie și anarhia produsă de politica lui religioasă ,
care culminau cu sinodul tâlhăresc115 și cu refuzul l ui de a convoca alt sinod. Teodosie II
nu a fost un suveran deosebit, ci un suveran mediocru, foarte bine crescut, dar lipsit de
barbarie, evlavios dar influențabil.
După moartea lui Teodosie II, Pulheria rămânea singura reprezentantă a dinastiei
teodosien e în Răsărit116. Deși fusese proclamată augustă (414) și asociată la domnie, deși
era o principesa inteligentă, c ultă, energică și matură, plină de simțul demnitaț ii și a
răspunderii imperiale, era neobișnuit ca o femeie să conducă singură imperiul. Se impun ea
asocierea la tron a unui bărbat, un om capabil și vrednic de tron, Astfel, o căsătorie de
formă unește pe sora lui Teodosie II cu generalul tribun și senator Marcian.
În momentul căsătoriei, Pulheria avea 51 -52 de ani și făcuse vot de feciorie , pe care
îl va respecta toată viața. Marcian avea 58 de ani și era văduv. Ideea acestei uniri a fost a
puternicului și influentului patriciu Aspar, care ridica la tron în Marcian pe un fost
subaltern și tovarăș de arme al tatălui său și al lui. Este meritul lui Asp ar că a recomandat la
conducere, într -un moment plin de greutate pentru imperiu , un om de valoarea lui Marcian.

115 Sinodul „tâlhăresc” de la Efes a fost un sinod local care s -a ținut în anul 449 la Efes (Asia Mică, azi
Turcia), în timpul marilor dispute hristologice din secolul al V -lea, având loc între Sinodul III Ecumenic și
Sinodul IV Ecumenic. A fost convocat de către împăratul Teodosie al II -lea, al cărui sprijin pentru erezia
monofizită era cunoscut.
116 Ioan Ot niel BUNACIU, Istoria bisericeasc ă a creștinismului…, p. 58.

41
Și noul împărat are meritul că nu s -a lăsat condus și influențat în cursul domniei lui, de
eunuci și subalterni, ca Teodosie II117.
Căsătoria lui Marcian cu Pulheria unea pe tronul imperial unea un om din popor cu
o augustă. Marcian nu avea nici origine, nici educație sau cultură imperială ca Teodosie II
și ca Pulheria, dar era energic și inteligent, fapt pentru care merita pe d eplin cinstea și
încrederea ce i se acordase. Pe lângă aceasta , noul împărat era ortodox hotărât. Alegerea
lui era bine făcută și binefăcătoar e, iar mai târziu este socotită ca ani de aur . Ridicat prin
calitățile și prin vrednicia sa, apreciat pentru însușirile sale, om practic realist, cu inițiativă
și cu simțul răspunderii personale, el era suveranul necesar pentru îndreptarea situației
politice și bisericești118.
Imperiul era amenințat mai mult ca oricând de două mari pericole, de barbari și de
eretici. Î n timp ce Biserica era tulburată de discordia religioasă, statul era amenințat de
invazia lui Atila. Regele hun umilise și exploatase ani în șir imperiul de Răsărit sub domnia
lui Teodosie II, pe care îl tratase ca pe un vasal. În urma unor invazii (435, 4 41, și 447) și
tratatele rușinoase impuse împăratului roman de la Constantinopol, imperiul plătea tribut
greu regelui barbar. Planul lui Hrisafie de asasinare a lui Atila de un om din anturajul său
adusese lui Teodosie insulta d e sclav perfid și obligația unui nou tribut. În această grea
situație politică se găsea Marcian la urcarea pe tron.
Urcarea pe tron al noului împărat a dat prilej lui Atila să ceară recunoașterea
raporturilor existente și continuarea plății tributului. Obișnuit cu supunerea împăratul ui și
cu succesele ușoare, Atila trimite la Constantinopol ambasadori cu mi siunea de a spune
suveranului că Atila îi ordonă să pregătească un pala t pentru primirea lui apropiată . La
această îndrăzneală, împă ratul, care nu era un caligraf , ci un fost general, refuză să
plătească tributul și se arată hotărât să răspundă cu fier în loc de aur . Gestul lui Marcian era
curajos, și a avut efectul pe care îl sconta, astfel încât pericolul barbarilor era înlăturat119.
Odată cu hotărârea de a se opune hunilor, Ma rcian ia și hotărârea de a convoca un
nou sinod general, deoarece el crede că pericolul bisericesc este tot atât de grav ca și cel
politic , și trebuie înlăturat cât de repede. Î n timp ce încearcă să rezolve conflictul cu Atila,
Marcian convoacă sinodul. în timp ce episcopii încep să se adune, împăratul ia primele

117 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 244.
118 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 245.
119 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 247.

42
măsuri necesare pentru îndreptarea situației bisericești. El readuce în scaune pe episcopii
depuși la sinodul lui Dioscor și aduce în capitala trupul lui Flavian, mort pe drumul
exilului, imediat d upă condamnarea sa de la 449120.
Acum Marcian anunța pe Leon I, în Septembrie 450, că este hotărât să convoace un
sinod pentru restabilirea păcii în Biserica, dar nu spune nimic despre dorința papei ca
sinodul să se țină în Apus (adică î n Italia). La 22 Noie mbrie împăratul anunța că sinodul se
va ține în Răsărit. Tot atunci împără teasa Pulheria îi scrie papei că Anatolie, episcopul
Constantinopolulu ,i a semnat epistola sa dogmatica, iar osemintele lui Flavian au fost aduse
în capitală și așezate cu mare cinst e în biserica Sfinții Apostoli, unde se înmormântează
episcopii de Constantinopol121.
Papa și -ar fi dorit ca sinodul să se țină în Ap us, sau cel puțin să fie amânat. C a
motive invoca situația politică nesigură provocată de mișcarea hunilor spre Apus și
greut atea pentru episcopii apuseni de a -și părăsi scaunele, pentru a merge la sinodul din
Răsărit.
Papa își dădea seama de greutățile și de primejdia de a ține un sinod în Răs ărit atât
de învrăjbit religios și, de asemenea , considera că dacă ar prezida el acest sinod în Apus,
orientalii s -ar fi găsit în minoritate, s -ar fi simțit străini și stingheri, în necunoștință de
limba latină, care s -ar fi vorbit în sinod , iar prestigiul și autoritatea scaunului său avea să
crească. Poziția Episcopului Romei ar fi fost mu lt mai puternică într -un sinod ținut în Italia,
decât în Orient, unde el nu putea să trimită decât delegați. Aceștia, cu toată autoritatea
scaunului pe care îl reprezentau și cu toată energia lor, nu puteau să domine sinodul, în care
se vorbea limba greacă .
Dacă ar fi reușit în încercarea lui, papa câștiga pentru sine, pentru scaunul său și
pentru Biserica latină o poziție excepțională, de care se bucurase până atunci numai
Biserica greacă. El dorea să se impună Răsăritului ca șe f bisericesc suprem , într -o perioadă
de confuzie, ca cea pe care o adusese sinodul tâlhăresc. Cu to t efortul său, Leon nu a reușit.
Împăratul Marcian, credincios tradiției bisericești (nici un sinod ecumenic nu se ținuse în

120 Al II -lea Sinod de la Efes, așa cum a mai fost numit acest sinod, a fost convocat de Împăratul Teodosie al
II-lea, lucrările sale fiind prezidate de către patriarhul Dioscor al Alexandriei. S -au păstrat înregistrările
scrise ale ședințelor sinodului, ele fiind citite și analizate mai târziu, în cadrul Sinodului de la Calcedon din
anul 451; aceste înregistrări oferă informații despre modul în care s -a desfășurat sinodul.
121 Paul Evdochimov, Ortodoxia , trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu vicar, E d. IBMBOR, București,
1996, p. 17 3.

43
Apus și nici nu se va ține) și intereselor Bizanțului, anunț a pe papa la 17 Mai 451 că
sinodul se va ține la 1 septembrie 451 la Niceea122.
Locul ales de împărat era dintre c ele mai potrivite pentru a da și nodului importanța și
semnificația dorită de el , chiar dacă fusese ideea îm păratului sau nu, orașul amintind de primul
împărat creștin, Constantin cel Mare, și de primul sinod ecumenic, care avea încă mare rezonanta123.
În fața hotărârii îm păratului Leon I nu are ce să facă, și anunța trimiterea delegaților săi:
Episcopii Paschasin de Lylilceum și Lucrețiu , și doi preoți, Bonifaciu și Vasile, la care avea să li se
alăture episcopul Iulian de Cos, trimis mai întâi în Orient. Recomandând pe legații săi sinodul ui, papa
prezintă epistola sa către Flavian , ca expunerea cea mai deplină și mai clară a învățăturii despre
întrupare. Dar totodată, papa amintește să lase în rigoare cele hotărâte la sinodul Ecumenic de la Efes
(431) împotriva lui Nestorie, ca nu cumva condamnarea lui Eutihie să slăbească atitudinea față de
Nestorie. Pe împărat îl roagă să nu admită la sinod nici o dezbatere despre credință , rugăminte pe care
o repetă și către Pulheria. Cu alte cuvinte, papa dorea ca sinodul să nu facă altceva decât să adopte
epistola sa ca definiție dogmatică cu autoritate supremă. Tot către Pulheria adăuga rugămintea ca
sinodul să nu aducă vreo schimbare nici canoanelor124.
Sinodul trebuia să se deschidă în prezețta împăratului la 1 Septembrie 451. Situația politică a
împiedicat însă pe Marcian să deschidă sinodul personal și la timp. Având ca prioritate respingerea
hoarde lor hune, care invadaseră imperiul, Marcian a fost obligat să amâne deschiderea sinodului.
La data hotărâtă, episcopii s -au strâns în număr mare la Niceea. Ca de fiecare dată, au venit și
unii clerici, monahi și laici, care au început să producă tulburări. La ordinul împărătesei Pulheria,
armata îndepărtează din Niceea p e cei veniți fără episcopul lor (ca re erau aderenți ai lui Eutihie).
Împăratul, care promisese că va veni și el , întârzia. Pentru a putea veni mai ușor, inv ita pe episcopi în
două rânduri să se deplaseze la Calcedon, de cealaltă parte a Bosforului, lângă Constantinopol125.
Știind ce s -a întâmplat la sinodul precedent, împăratul nu încredințează conducerea acestuia
nici unui ierarh, nici legaților papali (care totuși au întâietate în sinod), ci o păstrează pentru el, prin
reprezentanții săi. Dacă ar fi încredințat prezidarea sinodului lui Anatolie al Constantinopolului, ar fi
nemulțumit pe papa, care recomandase împăratului ca președinți pe delegații săi .

122 Niceea -oraș istoric de o mare importanță, locul unde s -au desfășurat lucrările Primului Sinod Ecumenic
din 325 cât și a Ultimului Sinod Ecumenic din 787
123 S.B. DAȘKOV, Împărați bizantini , Editura Enciclopedică, București, 1999, pp. 50-55.
124 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, “Definiția dogmatic… ”, p. 392.
125 Dr. N. NITZULESCU, ,,Compendiu de Istoria Bisericii..”, p. 123 .

44
IV. SINODUL IV ECUMENIC DE LA CALCED ON (451)

1. Succesiunea sesiunilor și dezbaterea dogmatică.
Acest sinod s-a ținut în condiții cu totul speciale: raporturile dintre scaune erau încordate,
spiritele erau agitate iar problemele ce trebui au discutate erau mari și spinoase. Sinoadele anterioare
creaseră precedentul tumultului și vociferărilor, al concentrării de partizani, de curioși, de agenți
turbulenți , laici și monahi. Pe toți aceștia, împărăteasa îi îndepărtează126.
Măsuri de ordine s -au luat și în interiorul sinodului, care s -a ținut în biserica Sfânta Eufimia.
Episcopii au fost așezați pe dieceze și provincii, împărțiți după atitudinea lor cunoscută în problemele
puse în sinodul din 449: unii în dreapta, alții în stânga, iar comisarii imperiali la mijloc, în fața
Sfanțului Altar, ca un fel se arbitri neutri , și ca element de legătură și de îndrumare a lucrărilor.
Numărul episcopilor prezenți, peste cinci sute la început și peste șase sute la sfârșit, depășește cu mult
pe cel al episcopilor adunați l a oricare sinod ecumenic, fiind aproape dublu celui de la Niceea. Acest
lucru da o importanță deosebita sinodului de la Calcedon127.
Între episcopi se găseau unii cunoscuți din luptele de două decenii între nestorianism și
monofizism Unii luaseră parte și la sinodul de la Efes, din 431, ca Teodoret și I uvenal, iar mulți
fuseseră de față la sinodul tâlhăresc. Erau reprezentate toate provi nciile imperiului de răsărit, iar din
Apus participau cei cinci legați papali128.
Sinodul trebuia în primul rând să repare tot ceea ce se stricase în 449. Dar Dioscor nu voia să
cedeze în nici un chip. Î mpăratul a însărcinat pe funcționarul care a adus convocarea pentru sinod lui
Dioscor , să-l aducă el însuși , pentru ca episcopul Alexandriei să nu ia cu sine un număr prea mare de
adepți, ca la Efes. El a fost adus mai întâi la Constantinopol, unde împăratul dorea să -l determine să
accepte epistola lui Leon, înainte de sinod.129

126 S.B. DAȘKOV, Împărați bizantini, Editura Enciclopedică, București, 1999, pp. 55 -56.
127 Pr. Prof. Teodor M. POPESCU, “Istoria bisericească a Sinodului IV ecumenic.. ”, p. 252.
128 Nunțiu: trimis (lat. nuntius) Nunțiul papal (cunoscut și ca nunțiul apostolic) este reprezentantul diplomatic
permanent (șeful misiunii diplomatice) al Sfântului Scaun pe lângă un stat, și care are rang de ambasador.
Nunțiul mai servește și ca reprezentant al Vaticanului pe lângă Biserica națională, având rolul de intermediar
în relațiile Bisericii cu Sfântul Scaun. Nunțiul are întotdeauna rang de arhiepiscop.
129 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 248.

45
În audieța pe care a avut-o la împărat, Dioscor refuza acest lucru. El arunca la pământ, cu
blesteme, e pistola papei, convins că el apără credința cea dreapta . Pe drumul de la Constantinopol la
Calcedon, într-un sinod ținut împreună cu episcopii lui, el anatematizează pe Leon.
În timpul si nodului de la Calcedon, împreună cu partizanii săi, el face un ultim efort
de a rezista, sfidând pe cei care îl acuzau și procedând la tot felul de umiliri față de cei pe
care-i condamnase la Efes, la sinodul tâlhăresc130.
Prima ședință a sinodului a avut loc la 8 Octombrie. Chiar de la în ceputul acestei
ședințe, legații romani au cerut ca Dioscor să fie scos afară din sinod, altfel pleacă ei.
Comisarii imperiali au respins î nsă această cerere, declarând că mai întâi să se constate că
Dioscor este vinovat131.
Eusebiu al Doryleului a prezentat o para scrisa contra lui Dioscor, acuzându -l
pentru purtarea lui violentă de la Efes, pentru aprobarea ereziei lui Eutihie, pentru
depunerea lui Flavian și a sa. Dioascor a fost obligat să trecă în mijlocul adunării, ca
acuzat. Atât Eusebie cât și Dioscor au cerut să se citească actele sinodului de la 449 din
Efes, primul ca sprijin al acuzațiilor ce le aduce, iar al doilea în apărarea lui. Conform
poruncii împăratului și cererii papei, acum este introdus și Teodoret , care este primit de
egipteni, ilirien i, palestin ieni cu strigăte de ostilitate.
În același timp, episcopii din Pont, din Asia și din Tracia strigară că au iscălit în
scris depunerea lui Teodoret și să scoată afară pe maniheeni, dușmanii credinței132.
Pentru potolirea vacarmului, comisarii au trebuit să intervină energic și au arătat că
introducerea lui Teodoret nu exclude cercetarea cazului s ău, la vremea potrivită. Încep să se
citeas că actele sinodului de la Efes î ntre care erau intercalate și cele ale sinodului de la
Constantinopol, timp în care cele două partide de episcopi continua u să se înfrunte
zgomotos. Eusebie al Doryleului și antiohienii strigau că actele sunt mincinoase , și că la
Efes lucrurile s -au petrecut alt fel. Dioscor și egiptenii negau afirmațiile lor.

130 John Meyendorf, Hristos în gândirea creștină răsăriteană, traducere din engleză de Pr. Prof. Nicolae
Buga, EIBMBOR , București, 1997, p. 11.
131 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Istoria Bisericească Universală , vol. I, ediția a II a, revăzută și completată,
Ed. IBMBOR, București, 1975, p. 2 60.
132 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, “Definiția dogmatică…”, p. 394.

46
Vasile al Seleuciei, car e la Efes negase că la Constan tinopol ar fi afirmat o persoană
a lui Hristos în două firi după întrupare, revine la aceasta afirmație. Comisarii îl întreabă pe
Vasile că dacă aceasta îi este credința, atunci de ce a subscris condamnarea lui Flavian.
Vasile mărturisește că i -a fost frică de judecata a o sută douăzeci sau treizeci de episcopi.
Atunci toți episcopii antiohienî mărturisiră că au greșit și că toți ii cer iertare133.
Acum, la întrebarea comisarilor d acă mărturisirea lui Flavian este bună, că Hristos este din
două firi după Întrupare , într-un ipostas și o persoană , legații papa li: Anatolie al Constantinopolului ,
Maxim de Antiohia, Talasie al Cezareei Capadociei și alții , aprobă această mărturisire și o recunosc ca
ortodoxă. Dioscor însă spune că va răspunde mai târziu la această întrebare, când se vor citi și celelalte
cuvinte ale lui Flavian , căci acolo se contrazice pe sin e, spunând după unire doua firi .
Partizanii lui Dioscor trec acum, unul câte unul, în tabăra antiohienilor, fiind întâmpi nați de
aceștia cu vorbe de bucurie către fratele lor ortodox. Cu toate că partida sa se micșora, Dioscor nu
cedează și declară : " Flavian a fost depus pentru ca a spus două firi după unire. Eu am multe locuri
din Sfinții Părinți Atanasie, Grigore și Chir ii ca nu trebuie spus după unire două firi, ci o fire a
Cuvântului întrupată. Accept să fiu desființat cu părinții. Eu stau la dogmele părinților și nu le calc
câtuși de puțin. Mai târziu spune : " Din două primesc, dar două nu primesc. E chestie de suflet pentru
mine"134.
După citirea actelor sinodului de la Efes, comisarii imperiali declară că , întrucât s -a văzut din
acte ca Flavian și Eusebie au fost depuși pe nedrept, acuzatorii lor trebuie să fie supuși acum aceleiași
pedepse. Acuzatorii erau: Dioscor, Juvenal al Ierusalimului, Talasie al Cezareei Capadociei, Eusebie
de Ancyra, Eustatie al Beritului și Vasile al Seleuciei , și aceștia trebuiau să fie depuși. Auzind aceasta
antiohienii strigară au fost de acord , spre deosebire de ilirienii, care ziceau că toți au greșit și că își cer
iertare.
Pentru a lămuri situația, comisarii au cerut fiecărui episcop să aducă o expunere în sc ris a
credinței sale, fără teamă , dar cu frica de Dumnezeu, spunând că împăratul dorea să se rămână la
credința sinoadelo r ecumenice de la Niceea și Constantinopol, în scrierile Sfinților Părinți. Cu aceasta
s-a încheiat prima ședință.135

133 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, “Definiția dogmatică…”, p. 395.
134 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, “Definiția dogmatică…”, p. 396.
135 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 254.

47
Cea de a două ședință avut loc la 10 Octombrie. Dioscor și ceilalți cinci episcopi, a căror
depunere o ceruseră comisarii imperiali nu erau prezenți, De asemenea, lipseau și episcopii egipteni,
care vor lipsi și de la ședințele următoare. Comisarii cer iarăși episcopilor să ex pună clar învățătura de
credință , pentru a se înlătura orice dispută referitoare la aceasta, iar episcopii striga că ei nu îndrăznesc
să expună nici o alta credință afară de cea a Sfinților Părinți. Dar împăratul dorea să
stabilească un text care să fie acceptat de toți, pentru încetarea vrajbei în Biserică. De aceea
comisarii propun ca fiecare Arhiepiscop să ia câte u nul sau doi episcopi din dicteza sa, și să
stabilească împreună un text pe care să-l prezinte tuturor, iar acela care va fi acceptat de
toți, să rămână normativ. Episcopii refuză iar și aduc aminte de hotărârea sinodului III
Ecumenic care interzice modificarea simbolului de la Niceea136.
Văzând hotărârea împăratului, Florentie, episcopul Sardelor, cere să li se dea un
termen de câteva zile, pentru a face acest lucru cu chibzuială. Cecropius al Savastopolei
cere ca în expunerea pe care o vor face, să se aibă ca norma simbolul de la Niceea, de la
Constantinop ol, epistola a două a lui Chiril către Nestorie (dog matica), cea de împăcare
către I oan al Antiohiei, tot al lui Chiril , și scrisoarea lui Leon către Flavian. După ce s -au
citit toate acestea, ajung l a concluzia că există unele pasaje dubioase în aceste scrieri (mai
ales epistola lui Leon) care pot da prilejul la interpretări. Cel care lămurește această situație
este Aetie, arhidiaconul bisericii din Constantinopol, care le citește frag mente din opera
Sfântului Chiril , împăcând și lămurind pe t oți cei prezenți. Sfântul Chiril rămâne suprema
autoritate în Răsărit , privind învățătura de credință ortodoxă.
După aceasta comisarii întreabă dacă se mai îndoiește cineva , și toți au răspuns că
nu. Au dat apoi u n termen de cinci zile, în care Anatolie împreună cu câțiva episcopi din
care cei care acceptaseră mai înainte epistola lui Leon, va stabili împreună cu ei un text pe
care să -l prezinte apoi sinodului.137
Ședința se încheie în st rigătele episcopilor illir ieni, ca Dioscor împreună cu cei cinci
episcopi să fie iertați, căci toți au greșit. La aceasta Antiohienii și clericii din
Constantinopol le răspund cu strigătul ca Dioscor să meargă în exil .138
În ședința a treia din 13 Octombrie, au participat numai două sut e de episcopi.
Pentru că acum se hotăra soarta lui Dioscor , comisarii imperiali nu au participat , întrucât

136 Constantin DUPU, O istorie a Bisericii Creștine, vol.I, Ed. Metanoia, Timișoara, 1993, p. 73.
137 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinism ului…, p. 258.
138 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 259.

48
doreau să lase sinodul să ia singur o hotărâre în aceast a privință fără nici o influență. Î n
lipsa lor, au condus ședința Pascasin , legatul papal, A natolie al Constantinopolului și
Maxim al Antiohiei.
Se citește acum o nouă adresă a lui Eusebiu al Doryleului , prin care cerea să fie
reașezat în treapta și drepturile de episcop, iar Dioscor să fie depus ca unul ce cugeta la fel
ca Eutihie , și cel care a adus atingere cr edinței și tulburare în Biserică . I se fac lui Dioscor
trei chemări prin trei delegații de episcopi.
Prima dată Dioscor refuză să vină, pe motiv că vrea să fie de față și comisarii imperiali ca să
se apere în fața lor, căci acuzele i -au fost aduse tot în prezența lor. A două oară invocă tot același
motiv, precum și pe acela că dorește să fie prezenți și ceilalți cinci episcopi care au fost acuzați
împreună cu el, pentru că au lucrat împreună. Solii răspund că , pentru o cercetare canonică , nu este
necesar să fie prezenți comisarii, iar Eusebie al Doryleului l -a acuzat numai pe el singur.
După ce s -a primit și al treilea refuz din partea lui Dioscor, legații papali, care conduceau
ședința îl găsesc vinovat de două greșeli : că a primit și în vățat credința eretica a lui Eutihie și a
îndrăznit să rostească excomunicarea asupra Sfântului Arhiepiscop al Rome i, Leon139.
Comisarii cer ca fiecare episcop să declare dacă socotește ca Epistola lui Leon este în
concordanță cu simbolul de la Niceea și Constantinopol. La această, Anatolie al capitalei, legații
papali și cei mai mulți dintre episcopi declară că sunt de acord , și este deplină armonie între
învățăturile lor.140
Declarații speciale dau Sozon de Filipi și Anania al Capitoliadei, care își exprim aseră în
ședința a două anumite îndoieli față de ortodoxia unor pasaje din epistola lui Leon. Ei mai spun ca
îndoielile le -au fost lămurite de Anatolie și de legații papali. De altfel, pentru ca episcopii să treacă cu
vederea deficientele textului papal, a trebuit ca legații lui Leon să dea lămuriri suplimentare, ca un fel
de întregire a textului141.
În cele din urmă, după ce au primit declarațiile a 158 de episcopi, comisarii întreabă și pe
ceilalți dacă sunt de acord. Li s -a răspuns ca toți sunt de acord și toți cred la fel. Apoi sinodalii cer ca
cei cinci episcopi propuși de comisari spre condamnare să fie iertați, pentru că și ei au subscris epistola

139 Sfântul Leon cel Mare (c. 400 -461), sau Papa Leon I, este considerat unul din cei mai importanți papi ai
antichității creștine. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 18 februarie .
140 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 260.
141 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, “Definiția dogmatică…”, p. 401.

49
lui Leon. Comisarii răspund ca au înaintat cererea sinodului pentru iertarea lor împăratului și așteaptă
hotărârea lui. După câteva ore de așteptare, sosește și răspunsul împăratului, ca sinodul să hotărască
singur ce va crede despre ei. Toți episcopi i sunt de acord ca aceștia să fie iertați și reprimiți în sinod , și
îi primesc cu strigate de bucurie.
Apoi s -a citit mărturisirea de credința a t reisprezece episcopi egipteni. În ea declarau că
respecta u simbolul de la Niceea și învățăt ura Sfântului Atanasie și Chiril, și amatematizează erezia lui
Arie, Eunomiu, Maniheu142, Nestorie , și pe cei ce spun că trupul Domnului es te din cer și nu din
Fecioara Ma ria. Sinodalii observă că episcopii alexandrini nu anatematizau și pe Eutihie și le cer sa -l
condamne acum, altfel vor fi socotiți ca eretici. Legații papali cer ca egiptenii să urmeze epistola papei
sau v or fi alungați de la sinod.
În numele ep iscopilor egipteni ia cuvântul I erax, și spune că în partea lor este obiceiul ca ei să
nu întreprindă nimic fără încuviințarea arhiepiscopului lor (Dioscor fusese depus, deci ei nu mai aveau
conducător). Dacă vor isc ăli fără încuviințarea șeful ui lor, episcopii din Egipt nu î i vor primi în
comuniune, ci îi vor ucide. Decât să -l trimită la moarte, mai bine să li se ia scaunele sau să -l ucidă aici.
Comisarii hotărăsc că aceștia nu subscrie epistola lui Leon , nu pentru că ar avea altă credință,
ci pentru ca sunt opriți de obiceiul diecezei egiptene de a semna fără acordu l Arhiepiscopului de
Alexandria. Urmează însă ca aceștia să semneze după ce își vor alege conducător.143
După ce s -a rezolvat și aceasta problem ă, au fost aduși înaintea sinodului o grupă de monahi,
adepți ai lui Eutihie, care aveau de depus o cerere. Î n această cerere rugau sinodul și pe împărat să nu
mai îngăduie nimănui să fie scos din mănăstire împotriva voinței sale, (cum se întâmplase cu ei) până
când sinodul nu ia o hotărâre definitivă cu privire la credința ce trebuia urmată. De asemenea, ei cer ca
Dioscor și episcopii săi să fie reprimiți în sinod, pentru a înceta dezbinările în Biserica.
După ce li s -au citi dogmele sinodului , reprezentan ții monahilor, Dora tei și Caroso, refuza u să
anatematizeze pe Eutihie ș i să asculte de sinod. Li se oferă ca timp de gândire doua, trei zile, dar ei nu
acceptă.144

142 Eunomiu de Cyzic (m. 394), episcop arian de Cyzic in Mysia, ucenic al lui Aetius. Susținea că singurul
nume al lui Dumnezeu este Nenăscut, deoarece nenașterea este insăși esența lui Dumnezeu. Acest nume ne
dă posibilitatea să facem deosebire între Dumnezeu și celelalte făpturi. Fiul este născut și, ca atare, este de o
natură diferită de cea a Tatălui. Manih eismul reprezintă o noua fază a gnosticismului; el este un produs
gnostic sincretist, un amestec de parsism, budism si crestinism.
143 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 261.
144 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, pp. 262-263.

50
Cea mai importantă dintre ședințe a fost cea de a c incea, din data de 22 Octombrie, p entru că
s-a discutat o problema strict dogmatic ă și au participat trei comisari imperiali: Anatolie, Paladie și
Vincomal145.
Încă din ședința a IV a, comisarii ceruseră episcopilor definiția credinței pentru care primiseră
la 10 Octombrie ca termen cinci zile. Socotind că pot scăpa de această datorie, sinodalii declară în
ședința a IV a că au subscris epistola lui Leon către Flavian și au recunoscut -o conformă cu sinodul de
la Niceea și cu epistolele lui Chiril . Ei știau ca va fi greu să se pună cu toții de acor d și doreau să nu
dea naștere la noi discuții146.
Legaților papali le convenea aceasta situație, pentru că în semna ca Epistola lui Leon va
rămâne ca un fel de definiție dogmatica normativa147 a sinodului. De aceea , ei au fost primii care au
propus în ședința a IV a ca sinodul să accepte epistola lui Leon.
Dar împăratul insista se dea o definiție a credinței. El intuia că numai alcătui nd împreună o
formulă de sinteză , cele două partide de episcopi se vor simți angaja te să o respecte , și astfel se va
restabili pacea. Î n caz contrar, multor răsăriteni li se va părea că le -a fost impusă o credință din afară,
din Apus. Î mpăratul acceptase ca sinodul să aprobe și epistola lui Leon pentru a angaja astfel și pe
apuseni în re spectul față de hotărârile dogmatice ce se vor lua acum. Astfel aceștia se vor declara în
schisma față de răsăriteni. Î mpăratul dorea o formulă care să conțină câte ceva de la toți: de la
alexandrini, de la antioh ieni și de la apuseni, o formulă de echilib ru și care să -i angajeze pe toți.
Pentru ca episcopii conduși de Anatolie al Constantinopolului să formuleze un text care să
mulțumească pe toți, au fost necesare serioase presiuni din partea împăratului. După ce s -a citit acest
text, s -a ajuns la concluzi a că definiția nu este bună, pentru că nu este precisa (se spunea ca Hristos
este c unoscut din două firi, nu în două firi )148.
Pentru a se lămuri situația, comisarii au cerut să se formeze o comisie din șase episcopi
antiohieni, trei din Asia , trei din Pont , trei din I lir și trei din Tracia , care împreună cu Anatolie și cu
legații papali să dea o redactare definitivă textului. Era n ecesar, pentru a evita o schismă între Răsărit
și Apus, să se introducă în text și un pasaj din epistola lui Leon, dar o parte a răsăritenilor nu doreau,
spunând că mărturisirea este buna așa.

145 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, “Definiția dogmatică…”, p . 408.
146 La Niceea în 325, a fost convocat primul sinod Ecumenic, unde s -a dezbătut erezia preotului Arie
147 DOGMÁTICĂ s. f. Parte a teologiei care cuprinde expunerea sistemati că a dogmelor unei religii; tratat
asupra dogmelor cât și definiție dogmatică normativă, în sensul de învățătură intrată în vigoare
148 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, “Definiția dogmatică…”, p . 409.

51
Văzând că nu ajung la nici un rezultat, comisarii raportează împăratului, care hotărăște că
sinodul ori va redacta o mărturisire care să -l mulțumească pe toți (încât să nu mai rămână nici un
punct îndoielnic), ori fiecare episcop își va face cunoscută credința prin mitropolitul sau, astfel in cât
să înceteze toată dezbinarea. Dacă sinodul de acum nu vrea să formuleze în chip neîndoielnic credința,
atunci sinodul se va convoca în Apus.
După ce toți episcopii au fost de acord să accepte expresia în două firi , s-a dat citire textului
care reușea să condamne pe Eutihie , fără să se apropie de Nestorie , și pe care toți cei de fata l -au
aprobat și urmat149.
Acest text repeta , la început , simbolul de la Niceea și c el de la Constantinopol150, ca bază
neclintită a credinței. Sinodul declară că ar fi ajuns aceste expuneri. Dar pentru că au apărut unii eretici
care sau au negat misterul întrupării și numirea de Născătoare de Dumnezeu, făcând pe Hristos om
simplu, sau au introdus în Hristos o contopire și considera trupul și dumnezeirea o singura fire și fac
dumnezeirea pătimitoare, sinodul întărește epistolele lui Chiril către Nestorie și către Antiohieni , spre
combaterea ereziei lui Nestorie , și înțelegerea justa a simbolului, la care adăuga și epistola lui Leon
pentru combaterea ereziei lui Euti hie. Sinodul anatematizează atât pe cei care despart pe Hristos în doi
Fii, cât și pe cei care declară pătimitoare dumnezeirea Unuia născut , sau născocesc în cele două firi ale
lui Hristos vreo amestecare sau cont opire151.
În ședința a V a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericească a ce lor două
firi din persoana lui I isus Hristos, prin următ oarea mărturisire de credință: „ Urmând Sfinților Părinți,
noi învățăm și mărturisim cu toții pe Unul și același Fiu, pe Domnul nostru lisus Hristos, desăvârșit în
Dumnezeire și desăvârșit în umanitate, Dumnezeu adevărat și om adevărat, având suflet rațional și
trup, deoființă cu Tatăl după Dumnezeire și deoființă cu noi, după umanitate, fiind întru toate
asemenea nouă, în afara de păcat. Ca Dumnezeu, s -a născut mai înainte de toți vecii din Tatăl, după
Dumnezeire, iar ca om s -a născut în zilele cele de pe urmă pentru noi și pentru mântuirea noastră, din
Fecioara Măria, Născătoarea de Dumnezeu, Unul și același Hristos, Fiu Domn, Unul Născut,
cunoscut în două firi, în chip neamestecat și neschimbat și neîmpărțit și nedespărțit, deosebirea firilor
nefiind nicidecum distrusă prin unire, păstrându -se mai ales însușirea fiecăreia și întâlnindu -se
împreună într -o singura persoană și un singur ipostas, nu în două persoane, împărțit sau despărțit, ci
Unui și același Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul lisus Hristos. Așa ne -au învățat mai

149 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, “Definiția dogmatică…”, p . 409.
150 Simbolul credinței (denumiri alternative Crezul niceeano -constantinopolitan; simplu Crezul; arhaic
Credeul) este o rugăciune care reprezintă una din cele trei mărturisiri de credință creștine .
151 Pr. Prof. D. STĂNILOAE, “Definiția dogmatică…”, p. 410.

52
înainte despre El proorocii și însuși Domnul Nostru lisus Hristos și așa ne -a trans mis simbolul
Părinților Noștri”152.
Această definiție este alcătuită din mai multe părți. Prima parte se bazează pa Mărturisirea
antiohiană, primită de Chirii la 433, la care se adăugă și părți din scrierile acestuia ( Unul și Același
este Hristos și Unul Născut, născut din Tatăl mai înainte de toți vecii și din Maria, Născătoarea de
Dumnezeu în zilele de pe urmă). Toate formulele echivoce , care puteau fi interpretate, au fost
abandonate153.
Pentru partea a două s -a folosit o parte din Mărturisirea lui Vasile al Seleuciei ( adoră m pe
Unul Domnul n ostru I isus Hristos cunoscut în două f iri), expresia episcopilor illiri eni ( două firi unite
în chip neamestecat, neschimbat și neîmpărțit). S -au luat de asemenea, părți din Mă rturisirea lui Leon
și cea a lui Flavian dată la Constantinopol (448): " ci mai degrabă salvându -se proprietatea fiecărei firi
și concurgând intr-o persoană și un ipostas”. Termenul de ipostas, luat de la Flavian, nu s-a folosit
numai pentru a -i fixa înțelesul, oscilant între ființă și persoană , cum spun teologii apuseni , ci și pentru
a feri c u ajutorul lui cuvântul persoană de interpretarea ipostasul Cuvântului în Hristos154.
Acum biruiește la Calce don soluția care era a majorităț ii Bisericii și pe car e o găsim atât la
Sfântul Chiril câ t și în Apus, precum și la antiohieni , și anume ideea unită ții de persoană în
Mântuitorul I isus Hristos, fără păgubirea celor două firi. Formulele lui Chiril care atribuiau lui
Dumnezeu Cuvântul ca subiect unic f atât actele d umneze iești ,cât și actele și pătimirile omenești , și-au
primit în definiția de l a Calcedon o precizare prin afirmarea că cele două feluri de acte implica
prezența celo r doua naturi, formală și scumpă Antiohiei și Apusului 155.
La ședința solemnă din 25 octo mbrie 451 ( a șasea), în care s -a citit formula dogmatică
aprobată în ședința anterioară , au participat și Marcian și Pulheria împreună cu suita lor și senatul.
Perechea imperială a fost prim ită și salutată cu mare căldură. Împăratul era aclamat ca un nou
Constantin, un nou Pavel, un nou David , iar împărăteasa ca o noua Elena . Împăratul a rostit o
cuvântare în cele două limbi ale imperiului, latina și greaca. Pe lângă bucuria sa pent ru cele ce făcuse

152 Diac. Dr. Ioan CARAZA, Hristologia Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon…, p.71.
153 Pr.Prof.Dr . Ion BRIA, Tratat de Teologie Dogmatică și Simbolică , Editura Român ia Creștină,
București,1999, p 122.
154 Diac. Dr. Ioan CARAZA, Hristologia Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon…, p.71.
155 Teodor M. POPESCU, “Importan ța Sinodului IV ecumenic …”, p. 259.

53
sinodul, el și -a exprimat dorința de a se lua alte câtev a hotărâri în chestiuni de interes bisericesc
disciplinar, și, practic, sinodul nu se încheia, ci primea noi îndemnuri de a -si continua lucrul156.
2. Hotărârile canonico -administrative
I. În ședințele următoare, episcopii întruniți la sinodul IV Ecumenic reconfirma u canoanele
sinoadelor anterioare , și dau treizeci de canoane noi. Î n acestea statorni cesc rânduielile canonice
biseri cești de cea mai mare importanță pentru organizarea internă a Bisericii:
1. confirma canoanele date de sinoadele anterioare ;
2. întărește principiul ierarhic în Biserică ;
3. introduce demnitatea de Patriarh ;
4. întărește principiul sinodalitaț ii;
5. stabilește principii noi pentru organizarea unităților administrative ale
Bisericii ;
6. a luat măsuri pentru buna organizare a eparhiilor ;
7. a luat măsuri pentru reglementarea situației clerului inferior și pentru
disciplinarea lui ;
8. a luat măsuri p entru buna organizare a societăț ilor bisericești ;
9. s-a ocupat de calificarea abuzurilor, a infracțiunilor bisericești și de
pedepsirea lor;
10. sinodul IV Ecumenic a confirmat canoanele date de sinoadele anterioare,
și nu numai de cele trei sinoade ecumenice ( Niceea, Constantinopol și
Efes), ci și de sinoadele provinciale din Ancira, Neocezareea, Gangra,
Antiohia și Laodiceea.157

156 Pr. Prof. Liviu STAN, “Importanța canonico -juridică a sinodului IV Ecumenic”, în rev. Ortodoxia , nr 2 –
3, 1951, p. 442.
157 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 244.

54
Prin acest act săvârșit prin canonul I al sinodului de la Calcedon, toate canoanele sinoadelor
provinciale sau particulare amintite mai sus, au dobândit pentru întreaga biserică aceeași putere ca și
canoanelor sinoadelor ecumenice.
II. Prin acest sinod se impune defi nitiv în Biserică principiul ierarhic, ca bază și centru al
puterii bisericești, așezat nu numai pe temei laic, ci și pe temei canonic -juridic158.
Astfel prin canonul 5 se interzice episcopilor să se mute dintr -o cetate în altă sau dintr -o
eparhie în alta, p entru ce el trebuie să se considere cununat cu Biserica, care după moartea episcopilor
este văduvă . Prin canonul 25 nu se îng ăduie ca o eparhie să fie văduvă mai mult de trei luni , astfel cei
responsabili vor fi supuși pedepselor bisericești.
Prin canonul 29 se oprește retrogradarea, din orice pricină a Episcopului, la ran gul inferior de
preot, pentru că demnitatea episcopală ori se pier de complet, ori rămâne neatinsă. Î n caz contrar,
demnitatea episcopatului ar fi greu prejudiciată.159
Canonul 22 interzice înstrăinarea bunurilor care rămân după moartea episcopilor. Acestea vor
fi trecute în averea bisericii ori date familiei episcopului, dacă acesta are.
Prin canoanele 4 și 8 , episcopii devin conducătorii călugărilor și ai mănăstirilor din eparhii le
lor. Prin canonul 23 el hotărăște că episcopul este singurul care poate să dea autorizație de călătorie
călugărilor, care în vremea aceea vagabondau în număr mare. De acum , viața monahală este încadrată
în organizația eparhială și supusă pe deplin episc opilor. Canonul 9 conferă episcopul ui putere
judecătorească deplină pentru clerul din eparhia sa.
Prin canonul 13 i se interzice cl erului să -și părăsească postul său să se mute în altă Eparhie ,
fără scrisoare de recomandare din partea episcopului sau . Știind ce se întâmplase la sinoadele trecute,
când mulțime mare de clerici și monahi au venit la locul sinodului și făceau agitație, tulburând bunul
mers al lucrărilor, episcopii iau acum măsuri ca acest lucru să nu se mai întâmple. De acum înainte,
mișca rea clerului este dată în s tricta supraveghere a episcopului.160

158 P.F. JUSTINIAN, “Valabilitatea actuală a canonului 28 al sinodului de la Calcedon”,în rev. Ortodoxia,
nr.2-3 1951, p.181.
159 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 264.
160 Ioan Otniel BUNACIU , Istoria bisericească a creștinismului …, p. 265.

55
Canonul 16 recunoaște episcopilor dreptul de a ridica sau îndulci rigorile canoanelor, prin
dispensă sau pogoramant. P entru unele probleme disciplinare, în anumite cazuri, poate ridica
obligati vitatea dispozițiilor cuprinse în canoane161.
III. Sinodul a introdus în Biserică demnitatea de Patriarh. Prin ședința a 14 a din 31
octombrie, sinodul a luat hotărârea d e a introduce formal în Biserică , demnitatea de Patriarh. Tot
acum prin aceeași hotărâre i se recunoaște scaunului din Ierusalim o poziție egala cu a celorlalte
scaune patriarhale. A stfel și Episcopia de Ierusalim devine Patriarhie.
Prin aceasta hotărâre se repară o veche nedreptate. Dintre toate orașele, centre patriarhale, pe
drept cuvânt I erusalimul era cel mai impo rtant, după regula apostolicitaț ii.
Nici un oraș creștin nu are importanța Ierusalimului, nici o altă Biserica nu are titlurile și
meritele Bisericii Ortodoxe din Ierusalim. Ea este începutul și căminul familiar al creștinismului , este
locul natal și sfânt ai Bisericii din lumea într eaga. Sfânt nu doar prin prezenț a, activitatea sau moartea
unui aposto l sau a tuturor, ci prin prezenț a, lucrarea, pat imile, răstignirea, moartea și Î nvierea
Mântuitorului lumii, prin pogorârea Sfântul ui Duh, prin botezul cel de sus, prin constituirea Bisericii
Universale. Ierusalimul nu este doar reședința celui dintâi episco p creștin, ci a Domnului însuși. N u
orașul unui cezar, ci orașul iui Dumnezeu162.
De asemenea s -a pus în discuție și s -a stabilit o noua ordine ierarhica î ntre scaunele
patriarhale, luându -se ca bază în aceasta privință importanța politica a orașelor de reședință a
patriarhatelor. Astfel, canonul 28 reia și precizează mai amănunțit problema poziției ierarhice a
Patriarhiei din Constan tinopol față de cea a Romei și de restul Patriarhiilor, stabilind că după scaunul
roman, scaunul de la Constantinopol trebuie socotit ca al doilea, însă numai enumerativ, căci
de fapt i se cuvine aceeași onoare și același privilegiu ca și scaunului din Rom a, pentru că
este Roma cea nouă și capitală a imperiului.163
Trebuie menționat că în acea vreme încă mai era capitala imperială, capitala
Imperiului Roman de Apus, care s -a prăbușit abia la 476. Deci, între cele două capitale ale
imperiului, desigur că primatul de onoare îl avea capitala cea mai veche, întrucât
ierarhizarea acestor scaune s -a făcut pe criterii politice. În mod normal și logic , rezultă că
în momentul când Roma cea veche a încetat să mai fie capitală a imperiului, ea arfi trebuit

161 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Editura Deisis, Sibiu, 2005, pp . 85-95.
162 Pr. Prof. Liviu STAN, Importanța canonică juridică… , p. 448.
163 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 244.

56
să încet eze și să mai fie cea dintâi dintre Patriarhii. Totuși, din respect pentru tradiție, s -a
păstrat primatul de onoare al Romei și în continuare. Ordinea ierarhica a scaunelor
patriarhale s -a stabilit definitiv chiar prin canonul 36 al sinodului Trulan (690), în felul
următor: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim.
Prin sinodul IV Ecumenic, Patriarhiei de Constantinopol i s -au recuno scut două
privilegii importante. Î n primul rând acela de a fi al doilea scaun după cel de la Roma, și
egal în cinste cu acesta . Apoi i se recunoaște dreptul de a fi instanță de recurs pentru
cazurile nesoluționate definitiv la scaunele de judecată ale Mitropoliților , și chiar ale
exarhilor164.
Prin sinodul IV Ecumenic se resping pretențiile de primat jurisdicțional pe care le
ridicase scaunul de la Roma asupra Bisericii de Apus , și care urmărea acum extinderea unei
astfel de puteri și asupra Bisericii răsăritene. Acesta este motivul pe ntru care s -a și dat
canonul 28 . Dacă Roma nu ar fi ridicat pretenții, el nici nu a r fi fost necesar.
Pentru că nici pe viitor scaunul Roman să nu mai ridice astfel de prete nții, împăratul
Marcian confirmă printr -un decret, emis în 454, privilegiile conferite bisericilor prin
canoane. Același lucru îl face în anul 477 și împăratul Zenon care a subliniat în mod
deosebit importanța canonului 28 de la sinodul IV Ecumenic165.
Se pune întrebarea dacă astăzi mai este va labilă hotărârea canonului 28. Î n cei 1500
de ani care au trecut de când canonul a fost dat, s -au petrecut multe schimbări, atât politice
cât și bisericești. Observăm ca astăzi nu mai exista temeiul pe care se dădeau Romei și
Constantinopolului întâietate și jurisdicție asupra altor Patriarhat. Imperiul roman crestin de
atunci s -a rupt și a dispărut, fiind înlocuit de un imperiu nec reștin care s -a transformat în parte a
europeană în state naționale cu Biaerici Ortodoxe pr oprii, autocefale, recunoscute chiar de patriarhul
de Constantinopol . La Consta ntinopol nu mal domnește un bazi leu creștin, uns în numele Domnului,
un protector al Bi sericii a cărui autoritate înalță cu sine și pe cea a patriarhului de aici. Autoritatea și
jurisdicția Patriarhului de la Constantinopol au scăzut foarte mult .166 El nu se mai afla pe un teritoriu
creștin, ci într -un stat necreștin fără libertate și mijloace de acțiune, putând fi ușor înlăturat de pe scaun
de guvernul turc, cum au fost înlăturați câțiva patriarhi chiar în z ilele noastre. Motivul politic i nvocat

164 P. F. JUSTINIAN, “Valabilitatea actuală a canonului 28…”, p. 184.
165 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, ,,Canoanele Bisericii Ortodoxe …”, pp. 101 -104.
166 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 270.

57
de canonul 28 al sin odului IV Ecumenic nu mai există, i ar situația politica actuala este defavorabi lă
Patriarhului și scaunului de Con stantinopol167.
IV. Sinodul IV Ecume nic a întărit principiul sinoda ritățili în Biserică168. Prin canonul 1 a
acordat o deosebită importanță sinoadelor și le recunoaște numai lor dreptul de a face legi bisericești
sau canoane. Prin canonul 19 reactualizează dispozițiile canoanelor 27 Apostolic și 5 al sinodului I
Ecumenic , dispunând ca Episcopul din cuprinsul fiecărei Mitropolii să se întrunea scă în sinoade
metropolitane de două ori pe an, pentru a rezolva problemele care nu sunt de competența lor, ci a
sinodului . Cei care nu vor veni și care nu a u motive întemeiate pentru a -si justifica absența, vor fi
mustrați . Prin canonul 17 se acorda sinod ului mitropolitan dreptul de a judeca neînțelegerile pentru
teritoriile parohiilor și ale Eparhiilor .
V. Pentru buna organizare a eparhiilor, sin odul ia următoarele hotărâri: pri n canonul 12
oprește împărțirea arbitrara a Eparhiilor de către stăpânirea civila, stopând astfel intrigile unor episcopi
dornici de mărire; în același scop, pn in canonul 17 se interzice trecerea în mod arbitrar a unor parohii
dintr-o eparhie în alta. Pentru aceasta s e acordă un t ermen de prescripție de 30 de ani, timp în care
dacă ar apa re vreo contro versă legată de acea parohie, să se adreseze sinodului eparhial .
Pentru buna administrare a bunurilor bisericești169, sinodu l impune definitiv, prin canonul 26
instituția economului, cere a fost menținută până în z ilele noastre . Tot acum se hotărăște și impunerea
instituției evocatului public el Biserici i (canonul 23), care avea rolul de e îndeplini funcția de jurist
consult al scaun elor ierarhice, și de a veghea l a obaerverea legilor bisericești , și a bunei rânduieli în
Biserică.
VI. Masuri pentru reglementarea situației clerului inferior și pentru disciplinarea lor.
Canonul 6 oprește hirotoniile fără destinație. De acum înainte hirotoniile170 trebuiesc făcute numai pe

167 Pr. Prof. Ioan G. COMAN, “Momente și aspecte…”, p. 53.
168 Se cunoaște că el este consacrat în istorie și în viața actuală a Bisericii,atât prin sinoadele arhiereilor, cât și
prin sinoadele mixte.Învățătura și practica permanentă a Bisericii nedespărțite a fost superioritatea
sinodalității, puterea care susține î ntreaga Biserică fiind sinodalitatea, care e ste reprezentată de Sinodul
Ecumenic.
169 Prin „bun”, în înțeles juridic se înțelege orice lucru din natura înconjurătoare, care poate fi folosit omului
și care poate deveni obiect de drepturi și obligații, care po ate avea deci o valoare bănească. Bunurile necesare
pentru întreținerea vieții, ce aparțin unei persoane, constituie patrimoniul acelei persoane. Orice persoană are
în mod necesar un patrimoniu. Patrimoniul este format din toate bunurile care aparțin unei persoane, adică
din toate drepturile care au o valoare pecuniciară și din toate obligațiile apreciabile în bani cu care el este
legat față de alții .
170 Hirotonirea este taina (sau Sfânta Taină a) Preoției. Etimologia acestor cuvinte cheirotonia și cheirothe sia
provin din Limba Greacă și înseamnă amândouă „punerea mâinilor” .

58
seama hramului unei bisericești. Prin canoanele 5 , 1 0 și 20 se interzice și clericilor, nu numai
episcopilor , să se mute din cetate , în cetate , sau să obțină fun cții bisericești în două cetatăți deosebite.
Fiecare trebuie însă să rămâ nă la biserica pentru care au fost hirotoniți171.
Dacă, din motive de forță majoră sunt obligați să treacă dintr -o eparhie în altă, aceasta se
poate face numai cu cartea canonică , eliberată de Episcopul său. Cei intrați în cler sau monahilor li se
interzice prin canonul 7 să intre în armată sau în alte vrednicii lumești; dacă ar face această și nu se
întorc la preoț ie să fie anatematizati. Pr eoților l i se mai interzice să -și părăsească parohia fără
autorizație din partea episcopului și să colinde prin orașe , și mai ales prin capitală (canonul 2 3).
Membrii clerului sunt opriți de la îndeletniciri incompatibile cu misiunea lor și anume de la
comerț, arendări, administrarea de bunuri străine, cu excepția cazului în care vreun cleric ar fi chemat
de lege să îndepli nească rol ul de epitrop al unor minori , sau când Episcopul să u i-ar încredința funcția
de econom (administrator) al bunurilor bisericersti sau al vreunui azil de orfani sau văduve.172
V II I. Sinodul I V Ecumenic a luat masuri pentru buna organizare a societarilor bisericești, iar
dacă până acum societatea monastică era considerată o societate mistică particulară , de acum înainte
este încadrată în sânul Bisericii, ca societate religioasă173.
Prin canonul 4 se hotărăște ca toți monahii precum și mănăstirile în care viețuiesc aceștia, se
vor supune pe deplin jurisdicției Episcopilor. Monahilor li se interzice să hoinărească în afara
mănăstirilor și să se amestece în p robleme bisericești sau laice fără aprobarea Episcopilor de care fac
ascultare. De asemenea se interzi ce ridicarea de mănăstiri, biserici sau chiar simple case de rugăciune,
fără a avea aprobarea Episcopul ui. Tot Episcopul are ca sarcină supravegherea viețuirii după pravilă a
călugărilor și bună rânduială din mănăstiri.174
Prin același canon se interzice pri mirea sclavilor în mănăstiri fără învoirea stăpânilor. Această
rânduiala este impusă sub influența politicului, pentru că împărați bizantiniau au dat numeroase legi
prin care au interzis sclavilor să -și părăsească stăpânii sub pretext de cuviosie, pentru c ă în rândul lor
se definise un puternic curent de eliberare . Insă, dacă trecea un an de zile timp în car e nu erau

171 Canon bisericesc = normă sau regulă privind etica creștină, cultul, disciplina clerului și monahismului,
organizarea și jurisdicția bisericească, promulgată de sinoade ecumenice sau loc ale.
172 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 272.
173 Societate religioas ă-comunitate formată din mai mulți membri( comunitate monahală) pusă sub ascultarea
directă a bisericii din care face parte .
174 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bis ericească a creștinismului …, p. 273.

59
rechemați de stăpâni l or pe care î i părăsiseră, atunci ei puteau rămâne în sânul monahal , și se
interzicea ca cineva să -i mai tulbure în viața lor monastică175.
În viața monahală mai erau și scăd eri care se cereau îndreptate. Î n acea vreme, pe
lângă monahii care viețuiau în mănăstiri, și care stăteau sub ascultarea egumenilor lor, erau
și alții care trăiau în afară de orice s upraveghere și în condiții cu totul neprielnice chemării
monahale, la periferia orașelor la sate și în cele mai nepotrivite locuri. Aproape
întotdeauna, aceștia imbrăcau haina monahală fără binecuvântare arhierească și nu aveau
nici o ascultare. Ei trăia u fie singuratici, fie în grupuri foart e restrânse, fie în capelele
martirilor, pe lângă bisericile parohiale, în adăposturi improvizate sau chiar în morminte,
mulțumindu -se cu hrana căpătată prin mila credincioșilor. Dintre aceștia, uni i uzurpau titlul
de arhimandrit, și se făceau ascultați de doi – trei frați mai tineri, pe care -i puneau să
muncească pentru ei, ori î i lăsau să vagabondeze prin sate și târguri. Când dispuneau de
mijloace materiale, alții începeau să întemeieze mănăstiri și să zidească chilii și biserici
numai pentru folosința lor.
Cele mai grave abateri ale monahilor erau cele legate de credință. Î n timpul
disputelor hristologice de la sinodul IV Ecumenic, călugării c ad ușor dintr -o extrema în
alta: de la nestorianism ei se lăsa antrenați în erezia lui Eutihie. De aceea, când sinodul
local de la Constantinopol (448) osândește noua erezie, ei refuză să se supună și încep să se
agite176.
Faptele regretabile petrecute la sinodul tâlhăresc cad numai în spatele călugărilor
trecuți de partea ereticilor : Dioscor, Eutihie și Barsuma. Cea mai mare parte a monahilor au
conti nuat să -și vadă cu statornicie de rugăciune, de munci și de nevoințe, ferindu -se de
influența celor ră i, iubind liniștea măn ăstirilor, fugind de zgomotul vieții de afară și
neamestecându -se în probleme care nu erau ale lor .
Pentru greșeala câtorva călugări , exista pericolul să se știrbească prestigiul întregii
tagme monahale.177
Tocmai de aceea, problema reorganizării vieții mona stice se ridică într -o formă
acută, atât în atenția autoritaț ilor bisericești, cât și în atenția celor politice. Odată cu

175 Pr. Prof. Liviu STAN, Importanța canonică juridică… , p. 450.
176 Pr. Prof. Liviu STAN, ,Importanța canonică juridică… ”, p. 451.
177 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 276.

60
măsurile care se vor lua, vor înceta intervențiile monahale pe lângă cancelaria palatului
imperial.178
Acum este momentul ca monahism ul să fie așezat pe locul care i se cuvine în cadrul
Bisericii, și să fie ferit pe viitor de orice abateri de la rosturile lui superioare179. De
asemeni , canonul 7 interzice monahilor să intre în armată sau în alt ă dregătorie lumeasca,
pentru că ar contrazice voturile pe care ei le pun.
IX. Sinodul IV Ecumenic califică infracțiunile bisericești și hotărăște pedepsirea
lor: simonia este socotită în rândul crimelor și este pedepsită cu depunerea din treaptă
pentru clerici, și anatematizarea pentru laici și monahi .180
Conspirația este considerată tot de gravitatea crimelor, indifere nt dacă este
împotriva autoritaț ii de stat sau împotriva celei bisericești , și pedepsită aspru.
Mai sunt condamnate î mpărțirea arbitrara a Eparhiilor de către unii episcopi, (
canonul 12), ocupațiile incom patibile cu misiunea sacerdotală (canonul 3) , și răpirea
femeilor sub pretext de căsătorie (canonul 27) , indiferent dacă infracțiunea este săv ârșită de
laici sau de clerici.
X. Cu privire la reorganizarea justiției bisericești, sinodul hotărăște: ca litigiile
dintre clerici să fie judecate numai de episcopii de care fac ascultare și nu de judecata laică;
acest lucru se poate face numai dacă Episcopul incuviințează și amândouă p ărțile aflate în
litigiu sunt de acord, (canonul 9) .181
Ca instanță suprema de recurs al litigiilor bisericești este socotit sinodul Patriarhal
din Constantinopol , și nu sinodul scaunului de la Roma sau Patriarhul Romei. Această
dispoziție obligatorie pentru întrea ga Biserica de atunci dovedește încă o dată că Patriarhia
Romei nu avea nici un privilegiu în plus față de cea din Constantinopol, în afară de acela al
primatului de onoare.

178 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 278.
179 Diac. Prof. N.I. NICOLAESCU, “Sinodul IV Ecumenic și organizarea vieții monastice”, în rev.
Ortodoxia , nr. 2 -3, 1951, p. 469.
180 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, pp. 279-280.
181 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 281.

61
Trebuie remarcat că și cea mai înaltă instanță de recurs era tot sinodul Pa triarhal al
Constantinopolului (canonul 9 și 17)182.
Cu privire la relațiile Bisericii cu Statul, sinodul de la Calcedon a luat o mie de
hotărâri, dintre care unele au rămas până astă zi normative.
Astfel, canonul 28 hotărăște adoptarea politicului drept criteriu de orientare pentru
stabilirea Ordinei ierarhice între scaunele episcopale. Același criteriu politic se adoptă și în
ceea ce privește limitarea, extinderea, rest rângerea și transformarea unitaț ilor
administra tive bisericești care trebuiau să se orienteze după starea un itarilor administrative
de stat (canonul 17 ) Membrii clerului sunt obligați să se supună întru totul legilor statului, ca oricare
cetate a al imperiului.
Sinodul IV Ecumenic a dat prin canoanele sale un nou avânt dezvoltării organizației
bisericești, reglementând în mod just mulțimea de probleme care s-au pu s pentru organizarea și
conducerea Bisericii .
Prin opera legislativa a sinodului se face un pas extre m de important pentru dezvoltarea
ulterioara a relațiilor de colaborare cu statul . Canoanele date acum dovedesc împletirea activității
statului cu activitatea legislativa a Bisericii .183
3. Receptarea hotărârilor Calcedonului .
Daca Sinodul Ecumenic este organul infai libitatii biserici, el capătă înt reaga sa valoare prin
receptarea hotărârilor sale de către toate Bisericile locale și de către credincioși și clerul întregii
Biserici i, care -i conferă un caracter de universalitate . Receptarea sinoadelor locale și ecumenice are o
importanța deosebită, deoarec e ea exprima conștiința creștină șt orientarea acestei conștiințe cu privire
la credință184.
Receptările sinoadelor s -au produs spontan într -un timp mai lung sau mai scurt, fără f ormă
organizată sau procedur ă juridică specială și nu î n chip consultativ obișnuit185.

182 Pr. Prof. Liviu STAN, “Importanța canonică juridică …”, p. 456.
183 Arhid.Prof.Dr. Ioan FLOCA, Drept Bisericesc …, p. 65.
184 Pr. Prof. Ioan G. COMAN, “Definiția doctrinară a Sinodului de la Calcedon și receptarea ei în Biserica
Ortodoxă Orientală”, în rev. Ortodoxia , nr. 4, 1969, p. 49.
185 Pr. Prof. Ioan G. COMAN, “Definiția doctrinară a Sinodului de la Calcedon…”, pp. 49 -50.

62
După terminarea sinodului IV Ecumenic de la Calcedon din 451,0 creștinii se impă rțeau în:
ortodocși sau c alcedonieni , numiți de adversarii lor și sinodiți , și monofiziți sau anticalcedonieni ,
care nu primeau doctrina Bisericii Ortodoxe d espre coexistența celor două firi în persoana divino –
umană a Domnului Iisus Hristos , și se opuneau cu înverșunare hotărârilor dogmatice ale sinodului .186
Între mo nofiziți se deosebeau monofiziții extremiști , numiți eutilieni c are au adoptat întru totul
erezia lui Eutihie, și monofiziții moderați, numiți sevener, după numele conducătorului lor, Patriarhul
Sever de Antiohia (512 -518); a ceș t ia ezitau s a se pronunțe precis asupra doctrinei celor doua firi.
După ocup area puterii de către Marcian, î n Imperiul Bizantin se d e sfă șo ară o împotrivire
religioasă contra monofizitismului , favorizat de Teodosie II. La moartea lui Marcian însă, noul
împărat, Leon I Tracul (45 7-474) se do ved eș te sș te st răi n problemelor religioase . Monofiziții devin în
imperiu tot mai turbulenți și reușesc să răstoarne la Alexandria, Antiohia și Ierusalim , pe patriarhii
ortodocși, înlocuindu -i cu patriarhi monofiziți187.
La Alexandria, monofiziții asasinează pe Patriarhul ortodox Proteriu , și aleg pe Timotei Elur
(457- 477; + 482), care bineînțeles era monofizit. El convoacă un sinod local în care condamnă pe
papa Leon al Romei, pe Patriarhul Anatolie al Constantinopolului și pe Vasile al Antiohiei. De
asemenea, respinge or ice propuneri de împăcare care i se fac, pentru pacea Bisericii. În Egipt, pă storii
legitimi au fost alungați, iar în locui lor au fost numiți alții, devotați cauzei monofizite. Clericii
persecutați de Timotei Elur se plâng papei Leon, lui Anatolie al Capitalei și împăratului. Paisprezece
episcopi ortodocși vin la Constantinopol pentru a înainta Curții bizantine plângerea lor. La fel
proce dează și Patriarhul monofizit Timotei Elur, care trimite împăratului un memoriu favorabil cauzei
sale188.
Pus în fața acestei situații, împăratul Leon I tracul s -a gândit să convoace un nou sinod pentru
a revizui sinodul de la Calcedon, însă la intervenția patriarhului Anatolie al Capitolei renunță la planul
sau. Atunci, împăratul a hotărât să consulte, în Octombrie 457, pe episcopii imperiului asupra acestor
două probleme:
1- Dacă trebuie să mențină sinodul de la Calcedon ;

186 Ioan Otniel BUNACIU, Istor ia bisericească a creștinismului …, p. 285.
187 Pr. Prof. IOAN RĂMUREANU , “Evenimente istorice înainte și după sinodul de la Calcedon”, în rev.
Studii Teologice , nr. 3-4, 1970, p. 186.
188 Pr. Prof. IOAN RĂMUREANU, “Evenimente istorice înainte și după sinodul de la Calcedon …”, p. 187.

63
2- Dacă Timotei Elur , ales patriarh de mo nofiziții din Egipt, trebuie recunoscut
ca Patriarh al Alexandriei.189
În același timp, împăratul a trimis episcopilor care trebuiau să răspundă la aceste două
întrebări și copii ale plângerilor adresate Curții Imperiale de cele două partide din E gipt, ortod ocși și
monofiziți. Î n același timp împăratul a consultat pe cei mai de seama pustnici ai vremii, Simeon
Stalpnicul. Varadat și lacob de Cir.
Răspunzând cererilor împăratului, papa Leon al Romei a dezaprobat hirotonia patriarhului
monofizit Timotei Elur și a aprobat hotărârile dogmatice ale sinodului de la Calcedon. De asemenea
1600 de episcopi ai diferitelor provincii din imperiu s -au pronunțat a supra sinodului de la Calcedon,
recunoscându -l ortodox și ecumenic. La fel au răspuns și cei trei pustnici celeb ri ai vremii, care
fuseseră consultați. Numai Amfilotie, episcop de Iconiu a răspuns că nu poate să se supună sinodului
de la Calcedon invocând pretextul ca el conține o inovație contrară sinodului de la Niceea, dar și el
condamnă hirotonia lui Timotei Elur.
Pus în situația de a lua masuri, împăratul Leon arestează pe Timotei Elur în 459 și îl
exilează în Gangra190, iar de acolo la Cherson, în Crimeea. În locul să u a fost ales un
patriarh ortodox, Timotei Salofaciol ( Turban Alb).
Împărat ul Vasillisc a promulgat în 476 Enciclica ce aprobă doctrina Sfântului
Chiril al Alexandriei des pre cele două firi, dar condamnă sinodul de la Calcedon și
Scrisoarea dogmatica a papei Leon. Toți episcopii imperiului au fost invitați să o semneze.
Împăratul hotărăște că cine va apăra sinodul de la Calcedon va fi judecat după asprimea
legii: Episcopii și clericii vor fi depuși din treptele lor iar călugării și laicii vor fi pedepsiți
cu exilul și confiscarea averii191.
Văzând c ă majoritatea episcopilor refuză să semneze, împăratul Vasilisc retrage
enciclica sa monofizită și publică în 476 o Antienciclică, cu conținut ortodox, prin care
restabilea credința ortodoxă definită la Calcedon.

189 Ioan Otniel BUNACIU, Istoria bisericească a creștinismului …, p. 287.
190 În secolul al IV -lea, bise rica din localitatea Gangra a gă zduit un important sinod local, numit până astă zi
"Sinodul local din Gangra". Potrivit unora, anul în care a fost ț inut sino dul oscilează î ntre a nii 340 -376. Cu
certitudine se știe însă că sinodul a fost ț inut undeva pe la jumatatea secolului al IV -lea, cel mai ad esea fiind
ales anul 340
191 Pr. Prof. Ioan RĂMUREANU, “Evenimente istorice înainte și după… ”, p. 190.

64
Cei mai numeroși nemulțumiți de hotărarârile sinodului IV Ecumenic er au în Siria,
Palestina și Egipt. Aici erau personalități marcante ale Bisericii , și tot aici continua u
discuțiile referitoare la cele două firi ale Mântuitorului. Poporul din Patriarhiile din
Alexandria, Antiohia și Ierusalim trec de partea monofizitilo r, și își aleg patriarhi propii.
Cu timpul s -au individualizat patru Biserici monofizite:
– Biserica monofizita abisiniană ;
– Biserica monofizita coptă ;
– Biserica monofizita iacovită ;
– Biserica monofizita armeană.
Aceste patru Biserici monofizite192 există până în zilele noastre, dezvoltâ ndu-se
paralel cu Biserica Ortodoxă . Aceste Biserici accentuează deosebirile dogmatice, pentru a
se individualiza și mai mult de celelalte Biserici creștine.
Lipsa dezvoltării normale a acestor Biserici, care s -au desprins de Ortod oxie s -a
manifestat printr -o emanatie specifică de rituri, tradiții sărbători, porturi, orânduieli
administrative și canonice. Ele au început să imite unele instituții religioase străine,
preluând obiceiuri străine creștinismului ( circumcizia, serbarea sâm betei, oprirea de la
anumite alimente, chivotul legii și Sfânta Sfintelor)193.
Din rândul celor nemulțumiți de hotărâri le sinodului de la Calcedon face parte și
Papa de la Roma. Indignat ca prin canonul 28 sinodul nu a respectat primatul unic al
Romei, papa nu a semnat definiția sinodală194. Va face acest lucru mai târziu și numai
obligat de împrejurări, când necalcedonienii începuseră să spună că nici Roma nu este de
partea sinodului195.

192 Termenul Vechi -Oriental se referă la bisericile creștine de tradiție răsăriteană care recunosc doar primele
trei Sinoade Ecumenice ale Bisericii Ortodoxe – sinoadele Întâi de la Niceea, Întâi de la Constantinopol și
Sinodul de la Efes. Bisericile Vechi -Orientale resping definirile dogmatice ale Sinodului de la Calcedon,
fiind numite din această cauză și "necalcedoniene" sau "anticalcedoniene".
193 Diac. Dr. Ioan CARAZA, “Hristologia Sinodului IV…” p. 94.
194 Canonul 28 întărește canonul 3 al sinodului II Ecumen ic privind ordinea scaunelor patriarhale.
195 Pr. Prof. P.REZUS, “Poziția actuală a celor nemulțumiți de hotărârile Sinodului IV Ecumenic”, în rev.
Ortodoxia , nr. 2-3, 1951, p. 486.

CONCLUZII

Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon a avut o importanță istorică și bisericeasca .
Sinodul a găsit o cale dreaptă în confuzia în care se găsea Biserica la jumătatea secol ului V.
A adus ordine în această situație prin abrogarea hotărârilor sinodului tâlhăresc, prin
condamnarea lui Dioscor, prin reabilitarea celor condamnați de el și printr -un act de
indulgență față de colaboratorii lui de la Efes , a căror condamnare ar fi t ulburat și mai mult
Biserica.
La Calcedon s -a găsit o formulă hristologică196 precisă și dreaptă, prin care se evitau
ambele erezii: și nestorianismul dar și eutihianismul. Acum se reușește să se mențină doctrina
Bisericii ferită de greșelile celo r două direcții teologice, antiohiană și alexandrină și s-a
completat opera dogmatică a sinoadelor ecumenice precedente. Hotărârea dogmatic ă a
sinodului exprima consensul teologic, fară a fi formula personală a unui par inte sau altul, din
Răsărit sau Apus. Ea nu era nici raționalistă, nici mistică, nici antiohiană, nici alexandrină,
nici orientală , nici occidentală, ci era Ortodoxă .
În urma celor întâmplate la sinod, atmosfera a fost mai apropiată de Chiril, și
temătoare față de nestorianism. Au primit cu greutat e formula ce avea să definească cele două
naturi, părinții prezenți au ferecat extrem de bine în formule de cuvinte, încât sa poată feri
definiția de alte interpretări ale nestorienilor. Sinodalii au simțit că mare parte din Biserică ar
fi de acord cu form ulele invocate de către Sfântul Chiril și s e temea de formularea învățătura
despre cele două firi, astfel au căutat sa evite conflicte ce s -ar fi putut naște în Biserică, și așa
au putut să o pună în rândul învățăturilor hristologice chiriliene.
Adunarea a -IV-a a episcopilor, Sinodul de la Calcedon din 451, în urma acestei erezii
care ar fi putut să strice buna rânduială așezată în dogme și învățături de mare însemnătate
pentru creștinism au putut dezvolta o amplă mărturisire pulblică declarând dumnezeirea lui
Iisus Hristos și spunând următoarele : „Unul și Același Dumnezeu cu adevărat și om cu
adevărat, din suflet rațional și trup, de o ființă cu Tatăl după dumnezeire și de o ființă cu noi
dupăomenitate,întru toate asemenea nouă afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl,

196 Hristologia de la Calcedon reprezintă o treaptă împortantă în dezvoltarea teologiei creștine pe plan universal,
așa încât cele trei mari școlii teologice ale timpului: Alexandria, Antiohia și Roma, erau reprezentate și în deplin
acord, de către aceasta.

dupădumnezeire, iar în zilele de pe urmă, din Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, după
omenitate; cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărțit,
nedespărțit,deosebirea firilor nefiind desființată nicidecum din cauza unirii, ci păstrându -se
maidegrabă însușirea fiecărei firi și concurgând într-o persoană și într-un ipostas .
Este de remarcat un fapt impresionant, în această dumnezeiască dogmă se mărturisește
consecvent și cu stăru ință că Hristos a existat ca Fiul al lui Dumnezeu din veșnicie, ca ipostas
dumnezeiesc încă înainte de întruparea Sa prin fecioara Maria. Căci Iisus Hristos, născut
după omenitate din Fecioara Maria, e Unul și Acelaș i cu ipostasul dumnezeiesc născut din
Tatăl dinainte de veci. Mărturisirea nu spune că IisusHristos ca persoană S-a constituit de-
abia prin nașterea din Fecioara Maria, prin întâlnireafirii dumnezeiești cu firea omenească,
care înainte de aceea n-ar fi fost persoană.
Sinodul de la Calcedon a pus ordine în raporturile și în ierarhia de cinste a scaunelor
episcopale și pune bazele organizației patriarhale a Bisericii, valabile și astăzi. Această
ierarhizare este foarte importantă atat din punct de vedere canonic dar și administrativ.
Fiecare u nitate bisericească creându -și un sistem propiu propriu de organizare cât și de
conducere a credincioșilor pe calea mântuirii
Opera si nodului de la Calcedon este vastă și deosebită și constitui e pentru imperiu și
pentru Biserică un titlu de glorie.
Privit cu Istoria Universală, sinodul IV Ecumenic este un moment important pentru
epoca în care se ține. De asemenea, este ultimul în care cele două Imperii și Biserici, orientală
și occidentală , s-au întâlnit și au colaborat în chip firesc.

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE :
1. ALBU , Conf.Univ.Dr. Ioan, Mileniul Medieval al Împeriului Roman -Bizanțul , Editura
Doxa, Sibiu 2012 .
2. BĂNESCU , Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin , vol. I, ediție îngrijită de Tudor
Totei, Editura Anastasia, București, 2000 .
3. BREZEANU , Pr. Stelian, O istorie a Imperiului bizantin , Editura Albatros, București,
1981.
4. BUNACIU , Ioan Otniel, Istoria Bisericii și a creștinismul ui – De la secolul I la
refirmă , Ed. Universității București București, 1996.
5. CAIRNIS , E. Earle, Creștinismul de -a lungul secolelor , Ed. Cartea Cre ștină, Oradea,
2007 .
6. DAȘKOV , S. B., Împărați bizantini, traducere în limba română de Viorica și Dorin
Onofrei, Editur a Enciclopedică, București, 1999.
7. DRÎMBA , Ovidiu, Istoria culturii și civilizației , vol. II, Editura Științif ică și
Enciclopedică, București, 1987.
8. DUMEA , Emil, Teme de istorie a Bisericii, Editura Sapienția, Iași , 2002.
9. DUPU , Constantin, O istorie a bisericii creștine , vol I, Ed.Metanoia, Timișoara,1993 .
10. FLOCA , Arhid. prof. dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe – note și comentarii ,
ediția a III -a îmbunătățită, îngrijită de dr. Sorin Joantă, s.n., Sibiu, 2005.
11. GABOR , Pr.Prof.Dr. Adrian, Biserica și statul în primele patru secole, Ed. Sophia,
București , 2012 .
12. GIBBON , Edward, Istoria declinului si a prăbușirii Imperiului Roman , traducere de
Dan Hurmuzescu, vol. III, Editura Minerva, București , 1976.

13. HERTLFNG , Ludwig, Istoria Bisericii, traducere de Pr. Emil Dumea, Editura Ars
Longa, Iași, 1998;
14. IORGA , Nicolae, ,,Sinteza bizantină ”, texte alese, traducere, Prefață de Dan
Zamfirescu, Editura Minerva, București 1972;
15. IORGA , Nicolae, Istoria vieții bizantine, traducere din limba franceză de Maria
Hlban, Editura Enciclopedică Română, București, 1974.
16. MATSOUKAS , Nikol aos, Istoria filosofiei bizantine, traducere de Pr. Prof. I. Coman
și N. Deciu, Editura Bizantină, București 2003;
17. MUNTEAN , Pr.Prof. Vasile, ,,Istorie Creștină ”, Ed. IMBOR, vol I -II, Bucure ști,2008
18. MUNTEAN , Vasile V., Bizantinologie, vol. I, Editura Învier ea, Timișoara, 1999 –
2001;
19. NITZULESCU , Dr. N., ”Compendiu de Istoria Bisericii ”, București, Tipografia
Curții, 1875.
20. RĂMUREANU , Pr. Prof. Dr. IOAN; Șesan, Pr. Prof.. Dr. Milan și BODOGAE , Pr.
Prof. Dr. Teodor, ,,Istoria Bisericească Universală ”, vol. I, Edi tura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1987;
21. RUS , Remus, ”Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul
mileniu”, București,Ed.Lidia,2003;
CĂRȚI :
1. BĂBUȚ , Diac. Gheorghe, ,, Dumnezeieștile dogme ale credinței ” , Ed. Pelerinul
Rom ân, Oradea, 2001
2. BOROIANU , Dimitrie, ,, Istoria dogmelor ”,ed.Wiegand și Săvoiu, București, 1893
3. BRIA , Pr.Prof. Ion, ,,Tratat de Teologie Dogmatică și simbolică” , Ed. Romania
Creștină, București, 1999
4. CHIFĂR , Pr.Prof.Dr. Nicolae, ,,Istoria Creștinismului ”, Ed. Trinitas,Iași 2001

5. EVDOCHIMOV , Paul, ,, Ortodoxia ” , trad. Irineu Ioan Popa, arhiereu vicar, Ed.
EIMBOR, București, 1996
6. HERTFLING , ,,Istoria Bisericii ”, trad. Emil Dumea, Iași, 1998
7. IRINEU Mihălcescu, ,,Sinodul III Ecumenic din Efes 431 ” Tipografia Cărților
Bisericești, 1931
8. MEYENDORFF , John, ,,Teologia bizantină ”, traducere în limba română de Pr.
Conf. Dr. Alexandru Stan, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București 1996.
9. NITZULESCU , Dr. N., ”Compendiu de Istoria Bisericii ”, București, Tipografia
Curții, 1875.
10. RUS , Remus, ”Dicționar enciclopedic de literatură creștină din primul
mileniu”, București, Ed.Lidia, 2003 .
11. SLATTERY , Charles Lewis, ,, Sinodul de la Niceea ”, (trad. de arhim.Chesarie
Păunescu), Dunărea de Jos, 1925
12. YANARAS , Christos, ,,Abecedar al credinței ”, Ed. Bizantină, București , 1996 .

STUDII , COMPENDII ȘI CURSURI :
1. COMAN , Pr. Prof. Ioan, „Definiția doctrinară a Sinodului de la Cacedon și receptarea
ei în Biserica Ortodoxă Orientală", în Ortodoxia , nr. 4, 1965;
2. COMAN , Pr. Prof. Ioan, „Momente și aspecte ale hristologiei precalcedoniene și
calcedoniene", în Ortodoxia , nr. 1, 1965;
3. COMAN , Pr. Prof. Ioan, „Sinoadele ecumenice si importanța lor pentru viața
Bisericii", în Ortodoxia , nr 3, 1962;
4. JUSTINIAN , Patriarhul României, „Valabilitatea actuala a canonului 28 al Sinodului
IV de la Calcedon", în Ortodoxia , nr. 2 -3, 1951;

5. NICOLAESCU , Diac . Prof. N., „Sinodul al IV -lea ecumenic și organizarea vieții
monastice", în Ortodoxia , nr. 2 -3, 1951;
6. POPESCU , Prof. Teodor M., „Importațta istorică a Sinodului al IV -lea Ecumenic", în
Ortodoxia , nr. 2 -3, 1951;
7. PULPEA , Diac. Lect. L, „Posibilitatea întoar cerii Bisericilor monofizite la Ortodoxie"
în Ortodoxia , nr. 4, 1951;
8. RĂMUREANU , Pr. Prof. Dr. Ioan, „Evenimentele istorice înainte și după Sinodul de
la Calcedon", în Studii Teologice , nr 3 -4, 1970;
9. REZUȘ , Pr. Prof. Petru, „Poziția actuală a celor nemulțu miți de hotărârile Sinodului
IV ecumenic", în Ortodoxia , nr. 2 -3, 1951;
10. STAN , Pr. Prof. Liviu, „Importanța canonico -juridica a Sinodului al IV -lea Ecumenic"
în Ortodoxia , nr 2 -3, 1951;
11. STĂNILOAE , Pr. Prof. Dumitru, „Definiția dogmatică de la Calcedon", în Ortodoxia ,
nr. 2-3, 1951.
12. STĂNILOAE , Pr. Prof. Dumitru, „Hristologia Sinoadelor", în Ortodoxia , nr. 4, 1974;