Pr. Conf. Univ. Dr. Vasile VLAD UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” – ARAD Abstract: Suicide is irrational. In this paper, we argue that suicide is an act… [623497]

OBSERVAȚII MEDICALO -TEOLOGICE
ASUPRA SINUCIDERII

Pr. Conf. Univ. Dr. Vasile VLAD
UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” – ARAD

Abstract: Suicide is irrational. In this paper, we argue that suicide is
an act that is ruled by the emotions. In other words, suicide is a fight
from rationality itself. It allows the emotions to rule tyranically over
the body rather than to find the proper harmony for the well -ordered.
Life conformed to truth.
Keywords: suicide, death, moral theology, spiritual care

Sinuciderea reprezintă una dintre temele majore de reflexie
asupra condiției umane. Albert Camus sublinia că sinuciderea
constituie ”cu adevărat singura problemă filozofică serioasă”. Poate
tocmai pentru faptul că în actul sinuciderii se exprimă în gradul cel
mai înalt posibilitatea libertății umane. În rândul celor ce viețuiesc
doar omul se sinucide . Dramatismul sinuciderii e sugerat atât de
semnificația în sine a actului cât și de datele ce le oferă statisticile. Ce
este sinuciderea? Expresia maximă și fo rma definitivă de luptă
împotriva evenimentului unic, absolut și irepetabil al vieții pământești
a unei persoane umane; actul intenționat de autodistrugere, act liber de
orice constrângere a unor factori externi și interni. Iar statisticile sunt
mai mult d ecât îngrijorătoare: în lume se produce o moarte prin
sinucidere la fiecare 40 de secunde1, ceea ce înseamnă că 90 de
persoane se sinucid la fiecare oră, 2.160 într -o zi și 788.400 într -un an.
Sinuciderea pune sub semnul întrebării și al zădărniciei întreg ul
demers pastoral al Bisericii și întregul efort de păstrare al vieții din
partea corpului medical.
Este lesne de înțeles de ce Biserica a avut și are constant o
atitudine potrivnică sinuciderii indiferent de circumstanțele în care
acest act se săvârșește . Fără a intra în amănunte, înșir doar câteva texte
din patrimoniul canonic bisericesc privind sinuciderea:
 Canonul 14 al lui Timotei Alexandrinul (în jurul 
anului 381):
„întrebare: Dacă cineva, nefiind în toate mințile, 
s-a omorât ori

1 M.-C. Mouquet, V. Bellamy și V. Ca rasco, Suicides et tentatives de suicides en
France, Études et ré sultats, 448, mai, 2006, p. 2.
37

însuși s -a aruncat î n prăpastie, să 
se aducă pentru el prescură
(prosphora) sau nu?Răspuns: Pentru aceasta dator este clericul
a
deosebi de a făcut aceasta fiind cu adevărat 
ieșit din minți. Că de
multe ori rudeniile celui 
ce a pătimit aceasta, voind să se aducă
prescură
și rugăciune pentru el, mint și zic că nu era în 
toate mințile.
Uneori din bântuirea oamenilor 
sau și altminteri, oarecum din
scârbă o au 
făcut aceasta, și nu trebuie a se face rugăciune 
pentru
dânsul lângă trupul său. Că însuși 
ucigaș de sine s -a făcut. Deci
negreșit clericul 
trebuie cu de -amănuntul a cerceta, ca să nu 
cadă în
păcat”;
 Canonul 15, al doilea Sinod din Orleans (533) al Bisericii
apusene, interzice primirea de ofrande pentru sinucigași: „Se vor
primi ofrande pentru morți (oblationes defunctorum) în cazul celor
executați pentru crimă, 
dar nu pentru cei care și -au luat singuri
viața” ;
 Canonul 16 , al doilea Sinod din Braga (563), interzice
pomenirea sinucigașilor la Liturghie și săvârșirea 
slujbei de
înmormântare: „Cât privește sinucigașii, ei nu vo r fi pomeniți 
la
Liturghie, și trupul nu li se va îngropa cu 
cântări de psalmi”;
 Canonul 17, Sinodul din Auxerre (578), prevede că: „Pentru
cel care cu voia lui s -a aruncat în apă, 
sau s -a spânzurat, sau din
copac s -a aruncat, 
sau în ascuțișul unei arme t ăioase s -a aruncat 
sau
în alt fel oarecare s -a dat morții cu voia sa, 
nu se va primi ofrandă”;
 Penitențiale anglo -saxone , marcate de influența lui Diodor din
Tars
(sec. al VII -lea), aduc unele nuanțe la dispozițiile sinodale
privind
practica pastorală. Dis cipulus Umbrensium prezintă
următoarele 
patru reguli: „1) Dacă un om tulburat de diavolul, care
nu știe
decât să alerge de nebun prin toate locurile, s -a dat pe
sine
morții pentru vreo pricină oarecare, ne putem ruga pentru
el
dacă mai înainte s -a arătat a fi credincios; 2) Dacă și -a luat
viața
din deznădejde sau din frică sau dintr -o altă pricină 
neștiută, îl lăsăm
pe Dumnezeu să -l judece, iar noi nu vom 
cuteza să ne rugăm pentru
el; 3) Pentru cel care s -a dat morții 
cu voia sa, nu este îngăduit să se
dea Liturghii, ci să se facă 
numai rugăciuni și pomeni; 4) Dacă un
creștin și -a pierdut 
mințile de pe urma unei ispite neprevăzute, sau
38

mai degrabă 
s-a omorât din nebunie, se pot face Liturghii pentru
el”2.
 Pidalionul, culegere a tuturor canoanelor, alcătuită în secolul al
XVIII -lea de Ieromonahul Agapie 
și de Sfântul Nicodim Aghioritul,
face următorul comentariu la Canonul 14 al lui Timotei de Alexandria:
„întrebat fiind dumnezeiescul Părinte de se 
cade a se face Liturghii și
pomeniri (leitourgia 
kai mnemosyn on) pentru omul acela care în
orice chip s -a omorât pe sine, neavându -și mintea întreagă și
sănătoasă, ori din îndrăcire, ori 
din boală, răspunde că orice cleric
sau preot ar 
fi chemat să facă pomenire (mnemosyne) pentru 
unul ca
acesta, trebuie cu de -amănu ntul bine
a cerceta dacă cu adevărat a
fost lipsit de minte 
cel ce s -a omorât și de nu tăgăduiesc (mint) rudele
lui, vrând să -l împărtășească de rugăciunile 
cele bisericești, pentru
că de multe ori unii se 
omoară ori pentru vreo pagubă și supărare
ce
au pă timit de la alții, ori pentru puținătate de 
suflet și de mare
scârbă, ori din vreo altă 
pricină, fiind în toate mințile, pentru care
nu
se cuvine a se face Liturghie și pomenire, fiindcă 
s-a făcut de
bunăvoie ucigaș de sine” .

1. Facori favorizanți
Textele ca nonice prezentate fac distincția: sinucidere ”rațională”
– adică suprimarea vieții proprii printr -un act deliberat și de liberă
voință – și sinuciderea celui ”ieșit din minți” – adică a celui care
săvârșește actul de autodistrugere determinat de un impuls sinucigaș
rezultat dintr -un dezechilibru psiho -fizic care a suspendat luciditatea și
capacitatea dispunerii de sine a celui în cauză. Distincția aceasta a
provocat nesoluționata dispută etico -psihologică asupra întrebării:
există sinucidere rațională? Nu c umva orice sinucidere este expresia
ieșirii prealabile din minți? Putem vorbi despre sinucidere pe
coordonatele responsabilității morale? Dostoievski observa că
”sinuciderea este un act căruia îi cunoaștem victimele și căruia îi
ignorăm autorii”. Cine sunt autorii unei sinucideri? Pot fi ei
identificați cu acea precizie care să împrăștie orice urmă de îndoială
pentru a putea stabili/vorbi despre o responsabilitate morală?
Sinucigașul este autorul direct și final al actului de sinucidere însă

2 Cf. J . C. Larchet, Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace..,
Editura Basilica, București, 2012, p. 79
39

studiile psiho -socio -medicale văd în sinucidere un proces inițiat de
autori indirecți, numiți și factori favorizanți.
Între factorii psiho -sociali favorinzanți ai suicidului pot fi
amintiți3: pierderea locului de muncă sau dificultatea de a găsi un loc
de muncă, dificul tățile financiare și sărăcia, bolile, distrugerea celulei
familiale (fapt care se răsfrânge asupra părinților și copiilor),
instabilitatea afectivă și relațională, schimbarea locului de trai și
dezrădăcinarea din motive politice sau economice, distrugerea
structurii sociale, singurătatea, neîncrederea în viitor, și mai
ales
pierderea valorilor și structurilor religioase capabile să dea sens
transcendent vieții și înlocuirea lor cu mentalități filozofice nihiliste
care nu mai pot da omului în încercări o sol uție sau o 
compensație
pentru greutățile vieții și să ajute la depășirea contextului material, să
ofere relații de o 
altă natură decât cele biologice și sociale, în
cadrul
cărora oamenii să se poată simți prețuiți și iubiți. La acestea se
pot adăuga și alț i factori favorizanți precum bătrânetea și dependența
de alții, decepțiile sentimentale, pierderea celor dragi prin răpirea lor
de moarte. Sinucigașul face experiența unei adânci și fără soluții
tristeți. „El trăiește într -un timp limitat la clipa de față, iar viitorul i se
arată închis și crede că 
pentru el nici nu mai poate fi vreun viitor care
să-i
poată aduce ceva bun, ci doar o eternizare a stării 
de față. Nu mai
este în stare să -și imagineze o altă 
stare decât cea pe care o îndură
acum și o altă 
soluț ie pentru a scăpa de ea, decât oferindu -și singur
ieșirea. Mintea este învăluită de o negură 
adâncă. Universul e în
același timp o nesfârșită 
întindere neagră, genune fără sfârșit, și un
minuscul punct, în care e adunată toată această suferință 
care-i
cuprinde întreaga minte, îi tulbură sufletul 
și-i paralizează voința.
Trăirea de o clipă pare a fi 
întreaga viață a întregii sale ființe; surd și
orb la tot
ce-i în jur, fară să mai știe de ceilalți, e ferecat – cum spune
Nicolae Berdiaev – într-un ungher întu necat al eului său ”4.

2. Cinci observații medicale
Neuroștiințele și psihologia încearcă să pătrundă în acel ungher
întunecat al eu -lui în care persoana sinucigașă e ferecată și să
deslușească mecanismele care transformă ”clipa de criză”, într -o

3 Jean Claude -Larchet, op. cit. , 16-18
4 Ibidem
40

obsesie fără ieșire ce copleșește mintea și paralizează voința de a trăi.
Iată cinci posibile observații medicale:
a) John J. Mann, cercetător la Colegiul medical de științe
neurologice din New York, subliniază, într -un studiu statistic, că
trebuie luată în ecuație corelarea existentă între sinucidere și slăbirea
neurotransmițătorilor : ”activitatea neurochimică anormală, în special
nivelurile joase ale serotoninei, s -a arătat că duce la depresie
patologică și determină sinuciderea. Factorii chimici 5 -HIAA (5 –
Acidul hid roxiindolitacetic, un element neurochimic înrudit cu
serotonina) sunt corelați cu impulsivitatea, agresivitatea și cu
instinctele de sinucidere”5. Slăbirea neurotrasmițătorilor presupune
scăderea cantității de dopamină, ceea ce afectează în plan somatic
ganglionii de bază, iar în plan psihic determină stări oscilante
dominate de un puternic ”stimulent„ sau ”impuls sinucigaș”6.
b) A doua observație medicală privind sinuciderea este legată de
corelarea existentă între diferitele dezechilibre chimice ale
organ ismului și înclinațiile spre suicid . Astfel sindromul pre –
menstrual și cel al menopauzei, precum și unele disfuncții ale tiroidei,
generează dezechilibre chimice în organism. Corespondentul acestora
în planul sufletesc al persoanei sunt stările de labilita te psihică –
respectiv: stări psihice oscilante între tristețe și melancolie
bolnăvicioasă care alternează cu tulburări de irascibilitate (mânie),
urmate de reveniri și stări de optimism, înlocuite apoi cu decepție,
disperare și înclinări spre sinucidere.
c) Cercetătorul A. Roy, în studiul Genetics of Suicide , analizează
sinuciderea în funcție de determinările genetice ale persoanei :
”întâlnim sinuciderea îndeosebi pe linie familială. În timp ce factorii
psihologici sunt semnificativi, studiile recente au c onfirmat dincolo de
orice îndoială, că există factori genetici în sinucidere care pot sta în
spatele istoriei familiei despre comportamentul autodistrugător”7.
d) Cercetările în psihologie, în comportamentul numit Terapia
sistemelor familiale vorbesc despr e ”tulburări de stres post -traumatic”

5 J. J. Mann și col., Postmodern Monoamine Receptor and Enzyme Studies în Suicides ,
în vol. J.J. Mann și M. Atonley, Psychopathology of Suicidal Behavior, analele
Academiei de Științe din New York, vol. 487, 1986, p. 114, cf. J . Breck, Darul sacru al
vieții , Editura Patmos, Cluj -Napoca, 2001, pp. 347 -348.
6 John Breck, op. c it., pp. 341 -342.
7 A. Roy, Genetics of Suicide , în vol. citat, J.J Mann și M. Stanley, p. 97, 101, la J .
Breck, op. cit. ¸ p. 347.
41

– respectiv, despre faptul că anumite experiențe negative foarte dure
intervenite fie în copilărie, fie de -a lungul vieții, care au marcat
definitiv stabilitatea psihică a persoanei, răbufnesc mai târziu sub
diferite f orme de crize psihice. Bunăoară în familiile în care există un
alcoolic activ și care și -a abuzat copiii fizic, verbal sau sexual sunt
observabile, în copii, stări de stres post -traumatic. Anume: lipsă de
respect față de sine, stări de confuzie în perceper ea realității, vinovăție
patologică, mânie, violență cu tentative de autodistrugere. Aceleași
stări post -traumatice au fost observate și la veteranii participanți la
războiul din Vietnam8.
e) Cea de -a cincea corelare între stările somatice și cele psihice
generatoare de suicid este cea observată la bolnavii în fază terminală .
La aceștia poate să apară ” slăbirea voinței de a trăi” . Adesea ei
solicită corpului medical dreptul (libertatea) de -a se sinucide – fie
printr -un act independent de sprijinul medical, fie prin eutanasiere
medical asistată. În SUA și în unele state europene există grupuri de
presiune asupra guvernelor de a ”instituționaliza” sinuciderea ”ca un
mod uman de a sfârși viața în pace și cu demnitate”9.

3. Nuanțări teologice la observațiile medic ale
Biserica Ortodoxă a făcut dintru început distincțiile necesare
privind săvârșirea de slujbe la sinucigașii ”ieșiți din minți”.
Prevederile canonice din primele secole creștine sunt și astăzi în
vigoare. Dacă în trecut tulburările psihice erau mai greu de
diagnosticat, iar suicidul, legat de ele, era evaluat mai mult de
discernământul duhovnicesc al preotului decât de observațiile
medicale ”obiective”, astăzi Biserica ține seama tot mai mult de
factorii psihologici de natură patologică care pot motiva si nuciderea.
Bunăoară, documentul oficial ”Pastorală referitoare la
sinucidere” emis în 2007 de Conferința permanentă a episcopilor
ortodocși din cele două Americii , reamintește perspectiva canonică și
practica veche a Bisericii de Răsărit de a se săvârși sl ujbe de pomenire

8 Diagnostic and Statistical Manual
9 J. Breck, op. cit., p. 334, tot aici John Breck amintește de două cazuri, ”celebre” la
vremea lor , legate de slăbirea voinței de a trăi : Elisabeth Bouvia și Jarnet Adkins. Cea
dintâi, o femeie handicapată, grav afectată de o paralizie cerebrală, a cerut juraților să
îngăduie spitalului să o lase să se înfometeze până la moarte și to tuși să co ntinue
îngrijirea pale ativă. Jarnet Adkins, afectată de boala Alzheimer în fază incipientă, și -a
luat zilele folosind ”mașina morții” inventată de medicul dr. Jack Kevorkian.
42

în cazul în care facultățile mentale (ale persoanei sinucigașe) s -au
dovedit a fi considerabil diminuate10.
Eticianul S. Harakas optează și el pentru aplicarea iconomiei față
de creștinii care și -au curmat viața nefiind în deplinătatea fac ultăților
mintale și fără ca actul de suicid să fi fost rezultatul unei decizii
îndelung chibzuite, ci săvârșit sub presiunea unor factori psihologici
legați de o stare de suferință. El scrie: „există o formă de sinucidere
care provine din deznădejde și ca re este adesea rezultatul unei
perturbări emoționale. Biserica privește adesea astfel de sinucideri cu
o mare compasiune și înțelege îngrozitoarele presiuni psihologice care
conduc la un rezultat atât de tragic. Dacă astfel de circumstanțe pot fi
verificat e cu ajutorul medicilor, al terapeuților sau al altor probe (cum
se întâmplă adesea), înmormântarea religioasă poate fi autorizată de
episcop. Este o excepție de la regulă, întemeiată pe principiul
iconomiei”11.
Așadar, perspectiva teologică asupra suicidul ui trebuie întregită,
în privința circumstanțelor sau a factorilor interni favorizanți, cu
perspectiva medicală. Acolo unde situațiile, din cele cinci puncte de
mai sus, au fost depistate și diagnosticate ca atare, observațiile din
spațiul medical nu pot f i nici ocolite și nici neglijate ci, dimpotrivă,
obligatoriu evaluate teologic și acționat punctual (ca slujbe) în
consecință. Totuși la observațiile medicale enunțate trebuie făcute
câteva nuanțări într -o perspectivă teologică.
1. Una dintre concluziile a nalizei lui John J. Mann și Stanley
este aceasta: „sinuciderea e privită ca punctul final al unei combinații
de factori genetici, psihobiologici, psihosociali și asociați cu
medicamantele12. Afirmația este adevărată, însă teologic necesită o
completare. Per soana umană nu poate fi redusă doar la factori de
natură biologică, psihologică, fiziologică și sociologică. Ea mai
înregistrează și nivelul duhovnicesc sau spiritual atât ca eu primar,
transcendent – omul, chip al lui Dumnezeu – , cât și în destinul său
existențial. Iar noțiunea de „om chip al lui Dumnezeu” reprezintă
chintesența umanului, registrul care ordonează funcționalitatea omului
la toate celelalte nivele – somatic, psihic, social. Chip al lui
Dumnezeu, omul este mai mult decât biologie în chiar fu ncționalitatea

10 Cf. J.-C. Larchet, Sfîrșit creștinesc vieții noastre… , p. 85.
11 S. Harakas, Living the Faith. The Praxis of Eastern Orthodox Ethics, Minneapolis,
1992, p. 121, cf. J.C. -Larchet, op. cit., p. 86
12 ˙cf. J . Breck, op. cit., p. 346
43

sa biologică, este mai mult decât psihic în chiar psihicul său, mai mult
decât fiziologie în chiar procesele sale fiziologice, mai mult decât
element social în chiar integrarea și trăirea lui socială. Ce relevanță au
aceste sublinieri în con textul observațiilor medicale asupra
sinuciderii? Faptul că tulburările neurologice ce declanșează pe cele
psihice și care pot genera impulsul sinucigaș sunt secundare – în
sensul de în al doilea rând – în raport cu dimensiunea duhovnicească
(pnevmatică) a omului! Când omul se înstrăinează de Dumnezeu prin
păcat, atunci renunță chiar la sine, la normalitatea sa (inclusiv
funcțională psiho -somatică). ”Frigul metafizic” – marea ”noutate” în
istoria umanității produsă în secolul al XVII -lea – a inaugurat omul
autonom de temeiul său, de Dumnezeu. Iar aceasta a însemnat eșecul
existențial al omului. În teologie omul e văzut ca o făptură teologică în
întreaga sa structură somatică și psihică, în toată funcționalitatea
fiziologică și biologică. Renunțarea la Dumnez eu, prin păcat,
înseamnă renunțarea la propria fire. Între Adevărul omului (sfințenia,
Dumnezeu) și viața trupească și psihică a acestuia este o legătură
organică, de nedesfăcut. Prin urmare dezechilibrele psiho -neuronale
nu sunt străine de ”frigul metafiz ic”. Și atunci sinuciderea, mai înainte
de a fi consecința unei depresii majore, recurente, deci a ”ieșirii din
minți”, este, în mod primar, trădarea ontologică a destinului
duhovnicesc – sfințenia! Dacă persoanei suicidare „ieșită din minți”
nu i se poate imputa actul autodistrugerii, în schimb ea nu este
nevinovată de faptul ”ieșirii din minți” care se datorează opțiunii sale
libere pentru o viață străină de Dumnezeu! (Desigur nu avem în
vedere situațiile involuntare de patologie somatică).
Această perspe ctivă impune două consecințe: întâi, preotului îi
revine responsabilitatea pastorală a actului preventiv, pentru a nu se
ajunge la ”slăbirea neurotrasmițătorilor”, și, în al doilea rând, în cazul
căderii omului în păcat, preotului îi revine actul curativ, prin Taina
Pocăinței (Spovedania), menit restaurării ontologice a persoanei. Fără
terapia duhovnicească depresia pacienților va fi întotdeauna
”recurentă”.
2. O altă observație teologică este cea referitoare la corelarea
medicală dintre bagajul ereditar și suicid . În acest sens redau
perspectiva teologică a părintelui Arsenie Boca care dezvoltă acest
subiect într -un capitol numit Ereditate și Spirit în lucrarea sa de
căpătâi intitulată Cărarea Împărăției . El scrie: „toate faptele omului,
toate mișcările lui , se înseamnă undeva, într -o nevăzută carte, și se
44

înseamnă și în sămânța sa și cu aceasta își trage urmașii sub povara
isprăvilor sale…”13; „zgărcenia, lăcomia, invidia, beția, necredința,
minciuna, desfrânarea și celelalte configurează organismul potriv it cu
fiecare din aceste patimi și se rezumă apoi în factori ereditari, și așa se
seamănă în urmași patimile contra firii, ca tot atâtea boabe de neghină
în țarina lui Dumnezeu”14; „sufletul nu se moștenește, ci se crează de
Dumnezeu. Credința e o însușire a sufletului, e drept; dar de la
Dumnezeu nu vine nimic rău. Atunci? Atunci, însușirea sufletului de
a-și cunoaște și recunoaște pe Tatăl, sau de a se lepăda de El, e
dependentă și de construcția genetică a trupului, în care va avea să
petreacă o vreme. Cu prinsul credinței se învață; înclinarea de -a o
învăța sau nu se moștenește. Înclinarea sufletului știm că e către
obârșia sa: „anima naturaliter christiana”. Înclinarea sufletului face
interfernță cu înclinarea trupului în care a fost trimis. Deci, dacă vi ne
într-un trup în care se găsește numai dezechilibru, nu -și va putea
manifesta înclinarea sa către cele de sus, ci va asista neputincios lângă
un aparat stricat, care nu cântă, ci huruie”15. Așadar legile eredității
generează, după Părintele Arsenie Boca ș i în consonanță cu
constatările științei medicale, copii născuți în lanțuri, adică marcați de
tarele eredității moștenite. Părintele continuă explicația: „după teoria
cromozomică, văzurăm cum apar genezele recesive în urmași: după
legile eredității, care n u sunt altceva decât legile probabilității. După
textul Scripturii e clar că toată recesivitatea apare în părinți pe urma
vreunui păcat. Știința, neavând termenul, nu poate da răspunsul la
întrebarea: cum au apărut în ascendenți genele defective, prin ce
accident, sau după care legi? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare,
independentă și anterioară procesului eredității, apar în cromozomi, de
unde nu erau, aceste granule infinitezimale degenerative și cu urmări
dezastruoase, pentru o eventuală progenitură? C a să răspund pe scurt,
genezele recesive apar în ascendenți în chip independent, nu după
legile probabilității, ci după legile care atârnă peste fărădelegi”16. Ce
înseamnă aceasta? Că ereditatea recesivă nu este oarbă, nici simplu
biologică, ba chiar „indep endentă” de legile eredității! Ea aparține
Proniei judecătoare (mântuitoare) a lui Dumnezeu! Iisus Hristos „este

13 A. Boca, Cărarea Împărăției, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe a Aradului, Deva,
2006 , p. 236.
14 Ibide m, p.258.
15 Ibidem , pp. 254 -255.
16 Ibidem, p. 236.
45

cauza primară care configurează viața în toate particularitățile sale,
încât fiecare ins e unic între oameni. El decide, în infinitul mic, ce
calități sau defecte să fie expulzate prin cele două globule polare, care
cuprind jumătate din numărul cromozomilor, și nicidecum hazardul.
El înclină fie una sau alta din configurațiile – probabile pentru noi și
sigure pentru Dumnezeu; El formează destinul nostru în așa fel încât o
așezare specifică în infinitul mic să aibă urmări imense în configurația
și în faptele noastre viitoare. Toate acestea le face contabilitatea
absolută a lui Dumnezeu, care crează în dependență cu omul și potrivit
cu faptele sale, ajungându -l cu răutățile lui din urmă și întorcându -i-le
în brațe, sau iertându -l de ele, dacă s -a silit, prin lupta cu sine însuși,
să-și dobândească iertarea”17. Prin urmare, în Hristos Domnul, omul
poate deveni liber și în fața propriului bagaj ereditar . Sinuciderea, cu
componenta sa ereditară, nu mai este un fatum de neînlăturat!
3. În ce privește corelarea dintre tulburările de stres post –
traumatic și suicid , și aici perspectiva teologică este plină de nădejde.
Orizontul duhovnicesc al persoanei umane afirmă că traumele
copilăriei precum și cele provocate de evenimente sociale și istorice
trăite pe viu ca șocuri traumatice, pot fi asumate și depășite prin
integrarea și încadrarea persoanei în cauză în metabolismul divino –
uman al comunității ecleziale. P ărintele Arsenie Boca subliniază până
și posibilitatea modificării recesivității genetice prin taina credinței. El
arată că așa cum prin păcat intră în zestrea genetică a copiilor
recesivitatea înaintașilor, tot așa prin viața duhovnicească eclezial –
sacram entală genele recesive pot deveni dominante! „Ieșirea din
înghesuirea aceasta, după care: „Tu singur te pedepsești cu răutatea și
singur te lovești cu ateismul tău”, nu e cu putință, decât trăind în toate
fibrele ființei – ceea ce face cu putință lui Dumne zeu să scoată afară,
prin mecanismul eredității, neghina recesivă și, în vremea străduinței
celui din cauză, să facă să revină mulțime de geneze recesive în
geneze dominante, ceea ce lui Dumnezeu îi este foarte cu putință.
Puterile credinței, amplificate d e puterea și binecuvântarea lui
Dumnezeu, au influență de nebănuit de mare asupra eventualelor
noastre infirmități. Minunea acestei refaceri se întâmplă oriunde se
află credință îndeajuns, ca să strămute configurația recesivă într -una
dominantă, fie prin c alea nașterilor, fie de -a dreptul. Puterea lui
Dumnezeu nu are hotarele neputinței noastre și de aceea nimic nu -i

17 Ibidem, pp. 267 -268.
46

este cu neputință. Unde însă nu vrem și noi, nu intervine; ne -a făcut
fără noi, dar nu desăvârșește lucrul fără noi”18.
4. Dezechilibrele chimi ce cauzate de sindromul premenstrual și
cel al menopauzei, precum și de disfuncțiile tiroidei pot fi și ele, în
perspectivă teologică, asumate într -o conștiință duhovnicească. În
acest sens reamintim importanța fundamentală a concepției de viață a
fiecărei persoane. De cârma (convingerile) minții atârnă viața. Nu
trebuie uitat că și Maica Domnului și Cuvioasele femei creștine au
traversat crizele vârstelor biologice pe care le -au asumat însă într -o
conștiință duhovnicească. Sfinții n -au fost depresivi. Sfin țenia exclude
depresia psihică întrucât presupune o viață dinamică profund marcată
de eforturile ascetice.
5. Cea din urmă observație medicală ce corelează micșorarea
voinței de a trăi (generată de suferința bolnavilor terminali) cu
suicidul, trebuie între gită cu perspectiva teologică asupra bolii și a
suferinței. Respectiv, de la Hristos Domnul încoace, suferința (boala)
a devenit un capitol al soteriologiei, adică o modalitate mântuitoare
întrucât Hristos ne -a izbăvit de veșnicia suferinței prin suferința
răstignirii Sale. Boala nu este doar un dezechilibru psiho -somatic ci și
expresie a Proniei dumnezeiești. În acest sens, boala devine un spațiu
de dialog, o vorbire pe viu dintre Dumnezeu și om asupra destinului
veșnic al persoanei umane.
Încercând o conc luzie asupra observațiilor medicalo -teologice de
mai sus, afirmăm necesitatea conjugării celor două orizonturi înspre
menținerea evenimentului unic al vieții omului atât în dimensiunea sa
pământească cât și în cea a veșniciei. Sinuciderea este întotdeauna
biruința întunericului asupra vieții, tragedia în fața căreia Mântuitorul
a exclamat: „mai bine nu s -ar fi născut!”.

18 Ibidem, p. 268 .
47