FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII I 1. JOCUL DE FOTBAL – MIJLOC DE BAZĂ AL EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI Fotbalul ca mijloc al E.F.S. reprezintă… [623492]

CAPITOLUL I
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII

I 1. JOCUL DE FOTBAL – MIJLOC DE BAZĂ AL EDUCAȚIEI FIZICE
ȘI SPORTULUI

Fotbalul ca mijloc al E.F.S. reprezintă totodată și un mijloc al educației fizice
deoarece practicarea lui contribuie la îndeplinirea următoarelor obiective:
– întărirea starii de sănătate;
– dezvoltarea armonioasă a organismului;
– călirea organismului;
– dezvoltarea calităților motrice;
– dezvoltarea capacității de lucru a organismului;
– adaptarea la sarcina de lucru;
– instruirea spor tivă;
– educarea petreceriii timpului liber în mod constructiv și variat.
Dacă ne referim la influențele pe care le exercită practicarea jocului de fotbal,
putem să ne amintim că acesta se împart în două categorii:
a) influențe instructive:
– jocul de fotbal permite manifestarea complexă și favorizează dezvoltarea
simultană a deprinderilor motrice de bază și specifice, precum și a
calitățiilor condiționale și a capacitățiilor coordinative;
– contribuie la activitatea marilor funcțiuni ale organismului, fi ind în
același timp și un mijloc de reconfortare fizică și psihică;
– joc sportiv, dinamic cu un conținut motric variat;
– realizează întărirea stării de sănătate și călirea organismului.

b) influențe educative:
– favorizează realizarea și dezvoltarea relațiilor de grup, jocul
presupunând colaborarea și armonizarea intereselor personale cu cele
colective, socializarea;
– formarea de obișnuințe de comportament civilizat;
– formarea și dezvoltarea unor trăsături de caracter: punctualitatea,
dârzenia, curajul, corectitud inea, perseverența, stăruința în efort;
– cultivă respectul față de persoanele cu care colaborează;
– fovorizează formarea unor deprinderi de igienă;
– influențe favorabile pe plan afectiv;
– educă competitivitatea.

I. 2. ACȚIUNILE TEHNICO -TACTICE SPECIFICE FOTBALULUI ȘI
PRIORITĂȚIILE METODICE

Pentru a realiza inițierea în jocurile sportive în general, obiectivele
instructiv -educative specifice fiecărui joc au fost sistematizate în structuri de
exerciții.
Conform programei de educație fizică, pr ocedeele tehnice și acțiunile sunt
recomandate a fi exersate sub formă de stafetă, jocuri pregătitoare, jocuri cu temă
sau cu reguli simplificate.
Formațiile de lucru și numărul elevilor dintr -o grupă am raportat -o
întotdeauna la situația concretă din fie care clasă. Elevii care nu participă la joc,
exersează procedee tehnice sau alte structuri recomandate până la schimbarea
grupelor.

În lecții și în sistemul de lecții am pus accent deosebit pe respectarea strictă
a regulilor de joc, întrucât ele asigură c aracterul educativ al instruirii, formând
imagini concrete despre mișcare, obișnuind elevii cu respectarea adversarului, a
conducătorului de joc, a coechipierului, cu încadrarea în sistemul de cerințe impuse
de logica desfășurării acțiunilor.
Învățarea re gulilor le -am realizat în condițiile aplicării acestora în situații
concrete de joc și pe terenuri marcate reglementar.
Jocul de fotbal, în rândul elevilor, oferă un cadru deosebit pentru
manifestarea unor calități psihice. În această privință am asigurat condiții optime
pentru ca toți elevii să -și dezvolte sistemul autoorganizării și autoconducerii.
A) Acțiuni tehnico -tactice fără minge :
➢ deplasările în teren,
➢ opririle,
➢ schimbările de direcție,
➢ rostogolirile.
A 1. Variantele de deplasare specifice jocu lui de fotbal
Alergările se deosebesc de cele din atletism prin faptul că au un mod de
execuție aparte și specific. În timpul protejării mingii întâlnim alergări
caracteristice, frecvența pașilor variind în funcție de acțiunile adversarilor direcți.
De as emenea, pornirile în alergare se fac din poziții diferite, instabile, de pe loc și
din întoarcere, de pe piciorul drept sau stâng. Prin alergarea specifică se asigură o
poziție corectă față de minge, facilitând executarea în condiții optime acțiunile cu
mingea. Alergările specifice jocului de fotbal sunt:
• alergarea înainte, înapoi, cu pași adăugați, cu pași încrucișați etc;
• alergări combinate cu opriri, porniri, căderi, ridicări, pivotări,
întoarceri, sărituri, rostogoliri;
• alergări cu schimbări de ritm;

• sprinturi și alergări accelerate pe distanțe și din poziții variate.
Pentru ca elevi să învețe alergarea corectă trebuie supuși unei pregătiri
metodice care începe odată cu instruirea lor în elementele de bază ale jocului d e
fotbal. Prima etapă a învățarii alergării corecte o constituie școla alergării.
Dintre mijloacele de acționare de învățare și consolidare a alergărilor
enumerăm:
a) sprinturi pe distanțe scurte combinate cu alte varinate de alergare ușoară;
b) alergare cu trec erea unor obstacole de înalțimi variate;
c) porniri din diferite poziții și alergare pe distante variate;
d) jocuri, ștafete, întreceri specifice.
Greșelile cele mai frecvente ale tehnicii de alergare sunt:
– aplecare exagertă a capului înainte, poziția incorec tă a capului;
– mișcarea brațelor necoordonate și haotice;
– alergare pe călcâie etc.
A 2. Opriri
Opririle sunt determinate de situațiile de joc și pot fi:
• într-un timp;
• în doi timpi.
Aceste acțiuni de regulă sunt continuate cu alte acțiuni tehnico -tactice:
porniri, întoarceri, deposedări etc. Tehnica executării acestor acțiuni cere
micșorarea pasului de alergare pentru a putea fi posibilă frânarea și oprirea bruscă
din alergare.
A 3. Schimbările de direcție
La fel ca și opririle, schimbări le de direcție sunt determinate de situațiile
jocului și pe lângă micșorarea pasului de alergare care necesită frânare și plecări în
altă direcție, intervine și coborârea centrului de greutate al elevului, ceea ce
întregește execuția.

A 4. Săriturile
Săriturile specifice jocului de fotbal sunt de o mare varietate:
• de pe loc;
• din alergare;
• cu bătaie pe un picior;
• cu bătaie pe două picioare;
• cu și fără contat direct cu adversarul;
• pe verticală, pe orizontală (finalizate cu plonjon înainte);
• înainte;
• înapo i;
• laterale.
Specific săriturilor din fotbal este timpul foarte scurt de pregătire, de obicei
fără un elan prealabil, desfășurându -se în condiții de adversitate și contact direct.
În procesul de instruire este necesă executarea tuturor săriturilor specific e
forbalului, improvizând execuții cât mai variate și asemănătoare celor dinjoc. Se
vor exersa sărituri simple, exerciții pregătitoare pentru dezvoltarea forței explozive
a segmentelor inferioare și a acroșajului, exerciții pentru atingerea unor mingi
suspendate la înălțimi variate etc.
A 5. Rostogolirile
Rostogolirile pot fi: laterale, înainte, înapoi. În general fiind legate de căderi
și ridicări, ceea ce dă o notă acrobatică jocului.
B) Acțiuni tehnico -tactice cu minge :
➢ lovirea mingii cu piciorul;
➢ șutul la poartă;
➢ preluarea mingii prin contralovitur ă sau amortizare;
➢ conducerea mingii;

➢ lovirea mingii cu capul;
➢ aruncarea de la margine;
➢ deposedarea din față.

B 1. Lovirea mingii cu piciorul
Este elementul cel mai des întâlnit în jocul de fotbal, fiind considerat element
de bază al tehnicii. Scopul lov irii mingii cu piciorul servește scopului jocului, adică
trimiterea mingii la coechipieri, îndepărtarea mingii din fața propriei porți sau
expedierea mingii în poarta adversă.
Trimiterea mingii cu precizie, cu forță și la distanța dorită necesită o perio adă
lungă de instruire.
La elevii clasei a VI -a este recomandat să se înceapă cu procedeul de lovire a
mingii cu șiretul interior pentru următoarele considerente: mișcarea de lovire este
naturală, acest procedeu se adaptează cerințelor actuale ale joculu i.
Predarea urmează linia metodică cunoscută: explicarea, demonstrarea și
exersarea în condiții ușurate. Învățarea și exersarea este recomandată să se facă în
grupe de câte doi elevi, în felul acesta ei își însușesc mai ușor și corect tehnica
mișcărilor c are compun lovirea mingii, și în același timp, permit profesorului
observarea mai bună a greșelilor de execuție și corectarea lor.
Prima etapă a învățării constă în executarea mișcării de lovire fără minge,
imitarea mișcării de lovire. În această etapă a tenția profesorului este îndreptată
asupra greșelilor care se manifestă la pendularea piciorului, încordarea gleznei,
poziția corpului în momentul lovirii. Aceste mișcări imitative trebuie să se execute
alternativ cu ambele picioare.
Etapa a doua a învățăr ii – elevul cu mingea ținută în mâini, lasând -o să cadă
pe piciorul care iese în întâmpinare, astfel ca mingea să -i revină în mână. Nu este
rcomandabil să se lovească o minge oprită, datorită imprecizilor de lovire care pot

apărea ulterior. După însușirea acestui exercițiu se va trece al dirijarea mingii către
un partener.
Etapa a treia constă în lovirea mingii statice. Elevul lovește mingea după ce în
prealabil a efectuat un scurt elan, lovirea se execută lent, elevul concentrându -se
asupra mingii și a miș cărilor corpului. În acestă etapă precizia lovirii nu este
importantă.
Etapa a patra a lovirii mingii constă în executarea din minge rostogolită.
Elevii se deplasează în mers lovind mingea care se rostogolește încet.
Etapa a cincia, presupune lovirea mingii în aer și trimiterea ei, pe traiectorie
înaltă.
Indicații metodice:
▪ profesorul trebue să atragă atenția ca mingea să fie urmărită cu privirea,
atât când vine spre elev, cât și din momentul lovirii ei;
▪ trimiterea mingii la elevul care se pregătește să o lovească se face la
început pe jos, cu intensitate mică, apoi înalțimea și intensitatea se mărește
treptat;
▪ în cazul în care profesorul lucrează individual cu fiecare elev este bine ca
să-și schimbe mereu locul, elevul fiin obligat să trimită mingea pe poziții
variate;
▪ exersarea cu partener și la perete sunt cele mai eficiente;
▪ o atenție deosebită trebuie acordată lovirii mingii cu ambele picioare;
▪ profesorul trebuie să acorde o atenție deosebită corectări i execuțiilor;â
▪ prin repetarea continuă și folosirea unei game variate de exerciții se
ușurează învățarea tuturor loviturilor cu piciorul.
Pasa are trei componente: degajarea, centrarea și lansarea.
După lungimea pasei poate fi:
• scurtă;

• medie;
• lungă.
După direcție, pasele pot fi:
• înainte sau în adâncime;
• înapoi;
• laterală;
• în diagonală;
• transversală;
• la picior;
• la întâlnire sau pe poziție viitoare.
B 2. Sutul la poartă
Trasul al poartă reprezintă procedeul tehnic care dă finalitate tuturor acțiunilor
de atac. Importanța lui este mare, deoarece prin el se realizează scopul jocului și
anume – marcarea golului.
Pentru a învăța și consolida șutul la poartă trebuie să învățam corect elevii să
lovească mingea, și numai după aceea să insistăm asupr a preciziei loviturii.
Lovitura la poartă, precisă și puternică, din poziție liberă sau în contact cu
adversarul, se va obține prin exersări sistematice și repetate, prin folosirea unor
exerciții variate ca formă și conținut.
În prima etapă, elevii trebue să-și însușească corect poziția corpului și a
piciorului de sprijin, precum și pendularea normală a piciorului care efectuează
lovirea. Dacă elevul nu și -a însușit corect mecanismul de bază al șutului la poartă,
acest fapt va avea repercursiuni asupra prec iziei lovirii. Șutul la poartă se va învăța
la început din mingi statice și apoi din mingi rostogolite.
B 3. Preluarea mingii

Preluarea mingii reprezintă elementul tehnic de intrare în posesia ei,
modificându -se totodată direcția, traiectoria și vite za pentru a fi manevrată și
utilizată cât mai eficace.
Procedeul de preluare prin contralovitură se realizează prin contactul dintre
minge și unele părți ale corpului (picior, piept, cap), mingea venind din sens opus,
având ca rezultat reîntoarcerea ei pe o direcție viitoare dorită de jucător. La baza
acestui element stă principiul ricoșării și amortizării. Preluarea trebuie să satisfacă
cerințele jocului de mișcare și cursivitatea.
Sistematizarea procedeelor de preluare a mingii:
• cu laba piciorului – lat, șiret, talpă, călcâi;
• cu gamba piciorului;
• cu coapdsa;
• cu abdomenul;
• cu capul;
• cu pieptul.
B 4. Conducerea mingii
Conducerea mingii este elementul tehnic prin care mingea, prin lovituri
succesive și repetate este dirijată înainte, astfel încăt aceas ta să rămână permanent
sub controlul jucătorului. În timpul conducerii mingii trunchiul elevului va fi ușor
aplecat înainte. Această poziție favorizează deplasarea rapidă a elevului în timpul
execuției. Brațele acționează normal, atunci când nu este stingh erit de adversari, ca
la alergare, ajutând la menținerea echilibrului și la deplasarea rapidă. Când însă cel
care conduce mingea este atacat lateral de către un adversar, brațul opus menține
echilibrul, iar cel dinspre adversar servește la protejare. În ce ea ce privește privirea
elevului în timpul execuției, ea trebuie orientată spre poarta adversă, dar să
cuprindă poziția coechipierilor și a adversarilor.

Sistematizarea acțiunilor de conducere a mingii:
• lovirea cu un singur picior, cu interiorul șiretului ;
• lovirea cu un singur picior, cu mijlocul șiretului;
• lovirea cu un singur picior, cu exteriorul șiretului;
• lovirea cu ambele piciore, alternativ.
La însușirea procedeelor de conducere a mingii se procedează la fel ca la
învățarea oricărei acțiuni, respectându -se metodele de învățare și principiile
pedagogice: de la ușor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la
necunoscut.
După demonstrar e, se trece la executarea acțiunilor în condiții ușurare,
accentul căzând pe corectarea greșelilor de execuție și de poziție. Odată însușită
execuția corectă, se va continua prin mărirea ritmului de execuție și a variației
condițiilor. În etapa de consolid are se va insista pe execuții în condiții variate și cât
mai apropiate de cele specifice jocului, executate în viteză mare, cu schimbări de
direcție și în luptă cu un adversar pasiv sau semiactiv.
B 7. Lovirea mingii cu capul
Lovirea mingii cu capul este un element tehnic care poate fi folosit atât în
apărare (respingerea mingilor lanste spre poartă), cât și în construcția atacului și la
finalizare.
B 6. Aruncarea de la margine
Aruncarea de la margine este un element tehnic se cundar specific forbalului.
Aruncarea de la margine se efectuează cu ambele mâini, conform regulamentului.
În momentul aruncării, elevul trebuie să stea cu fața orientată spre terenul de joc,
cu picioarele pe linia de margine sau înapoia ei, în așa fel înc ât ambele picioare să
fie în contact cu solul.
Procedee de aruncare a mingii de la margine:

• aruncarea mingii de la margine de pe loc;
• aruncarea mingii de la margine din elan.
Metodica învățării aruncării mingii de la margine privește atât execuția
tehnică , cât și aplicarea tactică.
Se va exersa mai întâi aruncarea de pe loc pe distanțe variate, profesorul
având sarcina de a efectua corectări în ceea ce privește modul de execuție și
precizia execuției.
B 7. Deposedarea de minge
Prin deposedarea mingii se urmărește stoparea posibilitățiilor adversarilor de
intra în posesia mingii, iar dacă adversarul este în posesia ei, se urmărește
scoaterea mingii din posesia lui. Procedeele de deposedare trebuie să se execute
corect și în spirit regulamentar.
Procedeel e de deposedare sunt următoarele:
• deposedarea de minge prin interceptare;
• deposedarea de minge în timpul preluării;
• deposedare când adversarul este în posesia mingii.
După direcția de execuție a deposedărilor avem:
• din față;
• din lateral;
• prin urmărire.
Cel mai indicat procedeu de deposedare pentru elevii clasei a VI -a este cea
prin interceptare, deoarece nu prezintă dificultății mari de execuție. Deposedarea
mingii se însușește în urma experienței practicării jocului bilateral, precum și prin
exerciții pregătitoare, izolate de joc și prin exersarea diferitelor procedee tehnice în
condiții apropiate jocului.

I 3. CALITĂȚILE MOTRICE SOLICITATE ÎN JOCUL DE FOTBAL

Jocul de fotbal constituie în cadrul orelor de educație fizică atât în ciclul
gimn azial cât și în cel liceal mijlocul prin care, datorită solicitărilor la care sunt
puși elevii, prin dinamismul și activitatea sa, se asigură o eficiență sporită a lecției.
Folisind mijloacele din jocul de fotbal, trebuie să dirijăm procesul de
instruire spre îndeplinirea obiectivelor instructiv -educative, interesând într -o mai
mică măsură gradul de perfecționare atins în executarea procedeelor tehnice.
Pentru a realiza inițierea în jocurile sportive, obiectivele instructiv –educative
specifice fiecărui joc au fost sistematizate în structuri de exerciții.
Conform programei de educație fizică, acțiunile tehnico -tactice sunt
recomandate a fi exersate sub forma ștafetelor, jocurilor dinamice, jocuri cu temă
sau cu reguli simplificate.
În lecție și în sistemu l de lecții am pus un accent deosebit pe respectarea
strictă a regulilor de joc, întrucât ele asigură caracterul educativ al instruirii,
formând imaginea corectă a mișcării, obișnuind elevii cu respectarea unui sistem
de reguli și cerințe impuse de logica desfășurării acțiunilor. Învățarea regulilor de
joc le -am realizat în condițiile aplicării acestora în situații concrete de joc și pe
terenuri marcate regulamentar.
Jocul de fotbal în rândul elevilor oferă un cadru deosebit pentru manifestarea
unor calităț i psihice. În această privință au fost asigurate condiții optime pentru ca
elevii să -și dezvolte sistemul autoorganizării și autoconducerii. Astfel, au fost
trasate sarcini concrete, individuale și colective privind arbitrajul, organizarea și
conducerea ec hipelor în competiții. În felul acesta s -a realizat conștientizarea
procesului de instruire, s -au pus bazele unei relații optime profesor -elev, s -a
realizat coeziunea și socializarea elevilor.

O preocupare permanentă a constituit dezvoltarea calitățiilor c ondiționale și
coordinative, specifice jocului de fotbal, care considerăm că constituie suportul de
bază al realizării acțiunilor tehnico -tactice specifice.
Dezvoltarea calităților motrice generale și specifice favorizează creșterea
capacității la efort a orgnismului elevilor.

Viteza

Viteza reprezintă capacitatea de a executa o mișcare dată sau o suită de
mișcări într -un timp cât mai scurt.
Formele de manifestare a vitezei specifice joculuide forbal sunt următoarele:
• viteza de reacție;
• viteza de repetiție;
• viteza de deplasre;
• viteza de execuție a unor mișcări complexe sau a unor faze dintr -o
mișcare complexă;
• viteza de decizie sau opțiune manifestată în alegerea rapidă a variantei
optime de răspuns în raport cu acțiunile partenerilor si adversaril or și la
solicitările de joc;
• viteza de angrenare dată de capacitatea de a ajunge rapid la viteze
maxime.

Viteza de reacție – exprimă rapiditatea cu care individul răspunde la
excitanți, sesizează situațiile în care emit semnale și durata necesară pentr u a se
angrena în acțiuni și comenzi.

Specifică jocului de fotbal este viteza de reacție la stimuli vizuali (mișcarea
mingii, acțiunile coechipierilor și adversarilor) și la stimuli tactili (în lupta directă
cu adversrii).
Metodele cele mai des folosite c onstau în:
– executarea unor acțiuni la semnale sonore;
– executarea unor acțiuni la stimuli vizuali;
– executarea unor acțiuni tactice la semnal: 1:1, 1:2.

Viteza de repetiție – reprezintă frecvența mișcărilor într -o unitate de timp
prestabilită, fiind prezent ă în executarea unor acte motrice ciclice. Se evidențiază
în jocul de fotbal prin efectuarea pașilor în unitatea de timp în cazul sprinturilor și
a alergărilor accelerate.

Viteza de deplasare – se manifestă frecvent la jocul de fotbal în cadrul
alergărilo r care stau la baza deplasărilor în teren a jucătorilor.

Viteza de execuție – în cadrul jocului de fotbal are trei forme de manifestare:
– viteza de mânuire a segmentelor corpului în acțiunile de joc fără minge;
– viteza individuală de mânuire a mingii – viteza de execuție a acțiunilor
specifice jocului;
– viteza de execuție a unor acțiuni complexe cu și fără minge.

Viteza de decizie sau opțiune – constă, în jocul de fotbal, în continuarea
acțiunilor de joc în modul cel mai eficient, alegând rapid varianta cea mai optimă
de rezolvare pentru faza respectică, prin folosirea celor mai potrivite acțiuni
tehnico -tactice cu și fără minge.
Se folosesc exerciții specifice pregătirii tactice.

Forța

Forța este o altă calitate motrică pe care forbalul o dezvoltă, ș i reprezintă
capacitatea aparatului neuromuscular de a învinge o rezistență pe baza contracției
musculare.
Ca forme de manifestare deosebim:
• forța generală – la nivelul tuturor grupelor musculare;
• forța specifică – constă în dezvoltarea forței la nivelul grupelor
musculare care intră în acțiunile cu sau fără minge, specifice
forbalului.
După modul de acționare a fibrelor musculare, în jocul de fotbal este
solicitată forța dinamică.
În jocul de fotbal, forța se manifestă sub următoarele forme:
• forța cu care jucătorul își deplasează corpul (pe orizontală la alergare
și pe verticală la sărituri);
• forța de lovire a mingii;
• forța de joc a fiecărui jucător (cuprinde: forța de deplasare, forța de
lovire a mingii, forța de învingere a adversarului, forța de a e fectua un
efort susținut).

Rezistența

Rezistența este o calitate motrică condițională, care constituie fondul pe care
se dezvoltă celelalte calități motrice, conferind acestora calitatea de a fi integrative.
După Demeter A. „rezistența este o calitate motrică care permite menținerea
capacități i de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea

fenomenului de oboseală și printr -o capacitate ridicată de restabilire a organismului
după o activitate obositoare”.
În jocul de fotbal sunt întâlnite toate formele de manifestare ale re zistenței.
Metodele și procedeele metodice cele mai frecvent folosite pentru
dezvoltarea rezistenței sunt:
a) metode bazate pe variația volumului :
– metoda eforturilor uniforme;
– metoda eforturilor repetate;
b) metode bazate pe variația intensității efortului:
– meto da eforturilor variabile;
– metoda eforturilor progresive;
c) metoda antrenamentului cu intervale.

Capacitatea coordinativă

Capacitatea coordinativă are la bază corelația dintre sistemul nervos ca
analizator, reglator și simțul muscular, gradul de dezvoltar e al analizatorului motric
și echilibrul – ca efector.
Capacitatea coordinativă ”desemnează generic un complex de calități
preponderent psiho -motrice care presupun capacitatea de a învăța rapid mișcări
noi, adaptarea rapidă și eficientă la condiții variat e, specifice diferitelor tipuri de
activități, prin restructurarea fondului motric existent” (A. Dragnea -1998).
A. Dragnea și S. Mate Teodorescu (2002), consideră “capacitățile
coordinative sunt determinate genetic, iar exprimarea lor este condiționată de
procesele de maturizare ale sistemului nervos și de numărul de deprinderi motrice
pe care le stăpânește subiectul”.

Capacitatea coordinativă poate fi considerată din următoarele perspective :
▪ coordonarea inter -segmentară , care presupune corelarea unitară a
acțiuniilor segmentelor implicate în executarea unei manifestări
motrice. Ea are un caracter general, fiind cu atât mai dificilă și
complexă cu cât sunt angrenate în mișcare mai multe segmente, și cu
cât sarcinile de în deplinit sunt mai variate.
▪ coordonarea intra -musculară implică corelarea unitară a acțiunilor
mușchilor antagoniști, și în interiorul acestora a tuturor fasciculelor
participante la realizarea mișcări respective, precum și dominanță
acestora asupra acțiun ilor de frânare determinate de tonusul mușchilor
antagoniști. De asemenea, este determinată de puterea și mobilitatea
proceselor nervoase fundamentale: excitația și inhibiția, de gradul de
iradiere a acestor procese, de calitatea sinapselor neuronale și în special
de calitatea plăcii neuro -musculare care asigură transmisia influxului
nervos de la nerv spre mușchi.

Capacitățile coordinative de bază
Toate aceste capacități formează un sistem integrator, J. Weineck (1983),
consideră că următoarele sunt capacitățile coordinative de bază :
▪ capacitatea de învățare motrică a mișcărilor compusă din factorii:
– perceptivi;
– cognitivi;
– mnezici;
▪ capacitatea de di rijare și controlul mișcărilor, alcătuită din:
– diferențiere chinestezică;
– capacitate de orientare spațială;
– capacitate de echilibru;

▪ capacitate de adaptare și readaptare motrică (pe baza experienței motrice și a
relației la cerințele mediului).
Procedee metodice de dezvoltare a capacităților coordinative
După A. Dragnea, Mate – Teodorescu S. și colaboratorii, procedeele
metodice d e dezvoltare a capacităților cordinative sunt prezentate schematic în
tabelul următor.

Nr Procedeul metodic Exerciții
1 Folosirea unor poziții de
plecare neobișnuite
pentru efectuarea
exercițiilor – săritura în lungime din poziția stând cu
spatele spre direcția efectuării acesteia;
– start cu spatele spre direcția de alergare din
poziții variate (ghemuit, culcat, etc.).
2 Efectuarea exercițiilor cu
segmentul
neîndemânatic (braț,
picior) – aruncarea mingii cu mâna opusă celei
preferate;
– conducerea mingii în dribling cu segmentul
opus celui preferat;
– efectuarea exercițiilor de gimnastică de bază
în oglindă sau invers
3 Schimbarea tempoului și
a sistemului de execuție – alergări în tempo variat și cu variante de
alergare;
– desfășurarea acțiunilor de atac sau a altor
structuri de joc, în tempo variat sau cu
accelerare treptată până la faza de finalizare.
4 Limitarea spațiului în
care se efectuează
exercițiul – structuri de joc pe teren redus;
– jocuri pregătitoare și dinamice pe terenuri
reduse.

5 Efectuarea procedeelor
tehnice și a înlănțuirilor
acestora cu restricții – exerciții sau jocuri fără dribling sau cu un
singur dribling;
– exerciții pentru corectarea tehnicii.
6 Schimbarea procedeelor
de execuție – săritură în lungime prin diferite procedee;
– șutarea la poartă prin diferite procedee;
– pasarea mingii prin diferite procedee.
7 Efectuarea exerciților
prin creșterea
complexității acestora – lovirea mingii din diferite pozitii: cu spatele,
efectuarea unor mișcări suplimentare la
săriturile specifice jocului de fotbal

I. 4. PARTICULARITĂȚI MORFO -FUNCȚIONALE ALE ELEVILOR DE
GIMNAZIU ( CLASA A V – A)

La această vârstă începe să se instaleze pubertatea cu marile ei transformări
pe care le produce în întregul organism al copilului. Aceasta obligă profesorii de
educație fizică să fie extrem de atenți, deoarece numai astfel pot doza și obține
menținerea unui echilibru somato -vegetativ și psihic normal al copiilor la această
vârstă plină de transformări.
Pubertatea este considerată ca una dintre cele mai complexe și dificile
perioade din întreaga vârstă. Conținutul, fenomenul central al pubertății, este
maturizarea sexuală, care determi nă, concomitent, profunde modificări somato –
vegetative și psihice.
Aparatul locomotor
Dezvoltarea aparatului locomotor prezintă următoarele caracteristici:
– oasele se dezvoltă mai les în lungime, devin mai rezistente la acțiunile
factorilor mecanici de presiune și tracțiune;

– articulațiile sunt slab dezvoltate, iar ligamentele nu asigură în suficientă
măsură rezistența la tracțiune, la răsucire;
– muschii, fiind lungi și subțiri determină apariția relativ a oboselii, mai
ales în eforturi îndelun gate, tonusul muscular scăzut predispunând la
deformări ale coloanei vertebrale, accentuând piciorul plat;
– viteza de reacție și repetiție este dezvoltată, însă forța și rezistența sunt
mult rămase în urmă față de adult, orice folosire nejudicioasă a
mijlo acelor care dezvoltă forța de rezistență are urmări negative asupra
creșterii.
Sistemul nevos
Se dezvoltă rapid, se încheie maturizarea ariei cervicale a analizatorului
motor și creșterea procesului inhibiției interne.
Funcția celui de -al doilea sistem de semnalizare domină asupra primului
sistem, la această vârstă mișcările au un caracter brusc cu precizie scăzută:
– se conturează anumite trasături ale personalității, unele din acestea
primind un caracter definitoriu, copilul la această vârstă trece ușor de la
stări de mare voiciune la apatie pronunțată, se manifestă dorința de a
rezolva dificultățile ivite în diferite acțiuni;
– învățarea se face mai ușor, coordonarea mai sporită, mișcările
executându -se cu mai multă precizie.

Sistemul cardiovascular
Carateristicile sistemului cordiovascular specifice vârstei sunt următoarele:
– volumul inimii crește rapid, dar vasele sanguine rămân încă înguste, ceea
ce dovedește că efortul depus de inimă pentru a împinge sângele în vase
să fie mai mare, din această cauză apar tulburări ale ritmului cardiac,
oscilații ale tensiunii arteriale.

I.5. ORIENTAREA METODICĂ GENERALĂ ÎN PREDAREA
FOTBALULUI ÎN ȘCOALĂ ÎN CADRUL LECȚIILOR

Datorită atributelor sale de ordin instructiv și educativ, jocul de fotbal se
înscrie printre cele mai importante mijloace ale educației fizice școlare. Prin
conținutul său complex, în care sunt prezente numeroase forme de alergare, de
lovire a mingii și sărituri, executate în situații mereu schimbătoare, fotbalul aduce
o însemnată contribuție la rezolvarea sarcinilor educației fizice școlare.
Practicarea jocului de fotbalul contribuie și la rezolvarea altor sarcini ale
educației fizice școlare, dar în mai mică măsură decât unele discipline sportive ca
gimnastica, atletismul și altel e, care rezolvă mai eficient deprinderile de ținută
corectă și dezvoltare fizică armonioasă.
Etapizarea inițierii, învățarii și perfecționării pregătirii elevilor este o
necesitate metodică de prim rang, pentru a se ajunge la practicarea unui joc
bilateral de calitate. Pentru a se realiza acest lucru este necesar să se stabilescă, de
către profesori, obiectivele care să corespundă dezideratelor majore care stau în
fața predării fotbalului la nivelul școlii, și anume accelerarea învățării jocului,
însușirea temeinică a componentelor lui și perfecționarea continuă a jocului
bilateral pentru a se putea participa la diferite competiții școlare, care va spori
treptat contribuția la rezolvarea sarcinilor educației fizice școlare.
Dintre aceste sarcini, la realizar ea cărora jocul de fotbal contribuie cu mare
eficiență, pot fi amintite:
− întărirea sănătății;

− formarea unui fond de cunoștiințe, priceperi și deprinderi motrice de bază și
specifice care pot fi aplicate în condiții cât mai variate;
− creșterea indicilor de valoare a calitățiilor motrice de bază și specifice;
− dezvoltarea calitățiilor morale și de voință: spiritul de echipă,
responsabilitatea pentru activitatea individuală subordonată intereselor
colective, combativitatea, dăruirea, competitivitatea etc;
− forma rea obișnuinței de practicare independentă în scop recreativ și sanogen.
Efectele pozitive ale practicări jocului de fotbal asupra organismului și
personalității elevilor depind, în foarte mare măsură, de metodica acestui joc
sportiv.
În stabilirea metodi cii de predare a fotbalului în școală, trebuie să se
pornească de la ideea potrivit căreia, la rezolvarea sarcinilor educației fizice școlare
contribuie în mod eficient jocul bilateral și fazele acestuia și nu exersarea analitică,
izolată de condițiile joc ului, a procedeelor tehnice cuprinse în conținutul acestuia.
Mai mult, numeroase studii și cercetări din ultima vreme au făcut posibile
apariția și consacrarea unei noi viziuni cu privire la conținutul real al jocului și la
metodica instruirii acestuia, p rin care se realizează o accelerare a procesului de
învățare și perfecțioanre a jocului și o creștere considerabilă a eficienței acțiunilor
individuale și colective ale jucătorilor. Potrivit acestei orientări, predarea fotbalului
trebuie să se facă pornind u-se de la acțiunile de joc cu ajutorul cărora se realizează
fazele de atac și apărare și concomitent, de la jocul bilateral. În felul acesta, asupra
celor care învață jocul de fotbal se acționează cu mai mult realism, elevii fiind puși
în situația să -și însușească, de la început, acele elemente de joc (procedee tehnice
integrate în acțiuni tactice individuale și colective) prin care se rezolvă fazele de
atac și apărare.
Așadar, noua orientare privind predarea fotbalului la nivelul școlilor,
recomandă cale a globală de instruire.

Se apreciază că este depășită calea metodică analitică, prin care învățarea
jocului de fotbal se face pornindu -se de la învățarea izolată de joc a procedeelor
tehnice și a acțiunilor tactice și după cunoașterea acestora, asamblarea lor în cadrul
jocului bilateral.
Orientarea metodică generală în predarea fotbalului în școală recomandă cu
insistență folosirea permanentă a căii globale, dar nu neagă oportunitatea folosirii
căii analitice, în anumite situații, momente sau etape ale pro cesului de instruire.
Aplicarea în practică a celor două căi trebuie să aibă o motivare logică din punct de
vedere metodic. Dacă, în timpul exersării jocului sau a fazelor de joc, se constată
că un anumit procedeu tehnic este insuficient de bine însușit de unul sau mai mulți
elevi și prin aceasta se frânează desfășurarea corespunzătoare a jocului sau a fazei
respective, se va trece la exersarea analitică a acestuia.
Exersarea analitică trebuie făcută prin mijloace bine selecționate, după
criteriul eficienț ei, pentru ca procedeul respectiv să fie însușit cât mai repede și
reintegrat în execuția globală.
Rezultă, prin urmare, că predarea fotbalului în școală se face prin aplicarea
pe scară largă a jocului bilateral și prin exersarea fazelor de atac și apărare ale
acestuia. Dar, fără obișnuirea elevilor cu diferite acțiuni în care se manevrează
mingea de fotbal, fără o inițiere prealabilă în elementele tehnico -tactice
fundamentale ale jocului, elevii nu pot practica în mod satisfăcător jocul bilateral,
oricât de simplificat ar fi conținutul lui, tehnic și tactic. Totodată, apare ca necesare
inițierea în jocul bilateral și în continuare învățarea și consolidarea deprinderilor
motrice de executare a elementelor tehnico -tactice de bază, în vederea
perfecțion ării treptate a jocului bilateral.
Din cele prezentate mai înainte reiese că procesul de predare a fotbalului în
școală parcurge o suită de etape, în fiecare etapă fiind necesară rezolvarea unor
obiective instructive prioritare, cum ar fi:

− obișnuirea cu mingea de fotbal (simțul mingii);
− inițierea în elementele tehnico -tactice fundamentale ale jocului;
− inițierea în jocul bilateral;
− învățarea și consolidarea deprinderilor motrice specifice conținutului
tehnico -tactic de bază.

I.6. ANALIZA PROGRAMEI ȘCOLARE LA CLASA VI -A

Este bine de știut că la vârsta de 11 -12 ani (corespondent clasei a VI -a), copii
joacă fotbal în timpul lor liber pe terenuri variate.
Datorită faptului că joacă fotbal pe terenuri improvizate și în mod constant,
cei dotați psihic și fizic își însușesc destul de multe deprinderi specifice. Acești
copii se perfecționează prin practica jocului însuși. Un rol important îl deține și
condițiile materiale sau de altă natură. În ceea ce privește pregătirea elevilor
consider că acea sta trebuie să înceapă căt mai devreme, deoarece practica ne arată
că însușirea tehnicii și tacticii jocului de fotbal este complexă.
Începerea învățării la vărsta de 11 ani nu poate fi considerată ca o
specializare, ci ca o introducere în fotbal. În af ară de însușirile elementelor și
acțiunilor tehnico -tactice de bază, în această perioadă se desprind diferite mișcări
specifice altor jocuri și sporturi.
Scopul pregătirii în clasa a VI -a a elevilor este pregătirea psihico -fizică
multilaterală a lor, car e durează până la terminarea gimnaziului. În cadrul
pregătirii o deosebită atenție trebuie alocată pregătirii fizice generale.
Dacă s -ar exprima în procente cât trebuie să se aloce pregătirii necesare
dezvoltării multilaterale și cât învățării elementelor tehnice s -ar putea presupune

următoarele: la vârsta de 11 -12 ani corespunzând clasei a VI -a terbuie să se
lucreze în așa fel încât circa 60 % să revină pregătirii psihico -fizice și numai 40
% să revină pregătirii tehnicii.
Concomitent, copilul se mai dezvoltă și prin însușirea acelor mișcării
speciale pe care le încadrăm în pregătirea specifică necesară. În cazul în care
acesta va deveni un viitor jucător într -o echipă de club pentru clasele VII -VIII este
recomandat ca circa 50 % să revină pregătirii fizice multilaterală și 50 % să revină
perfecționării tehnicii și tacticii.
Putem sublinia că scopul principal al pregătirii elevilor, în afara grijii
permenente pentru dezvoltarea fizică multilaterală, este învățarea tehnicii și
tacticii jocului. Cu toat e că pregătirea fizică, constituie un factor important pentru
orice ramură sportivă, în fotbal, unde se manevrează mingea prin lovirea cu
membrele inferioare, tehnica este partea cea mai importantă și trebuie însușită și
aplicată în totalitate. Desfășurare a orelor în care unul din obiectivele temei, lecției
este destinat învățării sau perfecționării unor elemente și procedee specifice
fotbalului, trebuie să aibă la bază principiile pedagogice de predare. Se va ține
seama de:
– faptul că au vârsta cuprinsă înt re 11 -12 ani;
– posibilitatea copiilor și în special de efortul fiziologic și emoțional;
– durata lecției;
– perioada în care se desfășoară.
Se știe că datorită particularităților la această vârstă copilul obosește repede,
dar revenirea după effort se face cu ușurință.
În pregătirea elevilor este necesar ca fiecare oră să se desfășoare cât mai
variat și cât mai interesant, astfel încât “dragostea” pentru orele de educație fizică
și implicit pentru această disciplină să se dezvolte.

În cadrul unei lecții, unul sau două elemente de tehnică sau tactică (aceasta
la clasele VII -VIII) se vor repeta până la perfecționare.
Acestea se realizează prin exerciții diferite, adăugând întotdeauna ceva nou.
Numai așa se poate realiza perfecționarea tuturor elementelor. Este necesar să se
lucreze pentru perfecționarea diferitelor elemente tactice, folosindu -se diferite
jocuri (joc școală sau ajutătoare, ștafete).
Sarcina acestor jocuri v -a consta în efectuarea corectă a anumitor acțiuni
tehnico -tactice și nu în învingerea adv ersarului.
În ceea ce privește metoda învățării unui nou element, întreaga acțiune se
execută lent și corect, analitic sau global, repetăndu -se de câteva ori fără
îngreuieri, ca numai după aceea se va treace la exersarea aceluiași element într -un
ritm ma i rapid și în condiții cât mai variate.
Programa specifică fotbalului la clasa a VI -a cuprinde următoarele prodecee
tehnice și acțiuni de joc:

A. Procedee tehnice folosite în atac
a) lovirea mingi cu interiorul labei piciorului și cu șiretul plin de pe
loc (pasarea mingi).
Pasa este primul element tactic de colaborare cu un partener și este cel mai
important în organizarea și desfășurarea atacului. Pasa este cea mai simplă acțiune
tehnică dar cu cea mai mare frecvență în joc.
b) șutul la poartă cu piciorul și cu capul este scopul final al atacului, iar
precizia și tăria lui aduce sau nu înscrierea unui gol.
Învățarea acțiunilor tactice de finalizare se face prin exersarea în condiții
apropiate de joc și prin joc școală.
c) conducerea mingii – este un element tehnic ce are ca scop păstrarea
mingi.

d) lovirea mingi cu capul – este atât un lement de transmitere a mingi, cât și
procedeu de finalizare.
e) preluarea mingi – este un element tehnic de intrare în posesia mingi care
prin valoarea sa mărește sau reduce viteza d e desfășurare a fazei.
f) aruncarea de la margine – este element tehnic de transmitere a mingi.

B. Acțiuni tactice folosite în atac
Actiunile tactice specifice atacului sunt:
a) marcajul și demarcajul – se face fără contact direct cu adversarul, prin
ieșirea din marcajul acestuia, crearea posibilității de primire a mingi și manevrare
a acesteia întro situație lejeră.
Demarcajul este forma activă de acțiune a atacantului, determinată de voința
sa de a a se desprinde de adversar.
b) depășirea – acțiune a prin care posesorul mingi, folosind diferite
procedee tehnice, în special driblingul, trece de unul sau mai mulți adversari,
realizând o sarcină ofensivă.

C. Procedee tehnice folosite în apărare
Procedeeul tehnic cel mai frecvent folosit în apărare este:
– deposedarea adversarului din față – este element tehnic de intrare în posesia
mingi în luptă directă cu adversarul, atunci când mingea se află la acesta.

D. Acțiuni tactice folosite în apărare
Acțiunea cu cea mai mare frecvență folosită în apărare este – marcajul , care
este o acțiune tactică, individuală, prin care un apărător încearcă să împiedice
adversarul direct să intre în posesia mingi sau să se îndrepte cu mingea spre
poartă.

E. Acțiuni de joc fără minge
Enumerăn urmaătoarele:
– alergare și variante de alergare;
– schimbări de direcție;
– sărituri;
– opriri.
–
I. 7. CARACTERISTICILE JOCULUI DE FOTBAL PRACTICAT IN
SCOALA
Jocul de fotbal solicită mari eforturi organismului, sistemului nervos, toturor
laturilor activităților psihice și f iziologice ale jucătorului. Condițiile de joc
caracterizate printr -o complexitate de mișcări, cu sau fără minge, caracterul
acțiunii, intervenția opozitivă a adversarilor, încordarea luptei ca și rezultatele
acțiunilor de joc sunt determinate de stări psih ice ale jucătorului, de percepție, de
atenție, de gândire, emotivitate și de alte procese nervoase.
Sub influența practicării jocului de fotbal are loc o restructurare a funcțiilor
diferitelor organe și sisteme. La baza acestei restructurări stau mecanism e de
adaptare a întregului organism, în care sistemul nervos central are un rol
conducător. Ca armonie, se formează și se perfecționează legăturile reflexe
condiționate între scoarța cerebrală, aparat locomotor și organele interne, se
îmbunătățește treptat mecanismul de coordonare a motricității, iar posibilitățile
funcționale ale organismului se extind. De asemenea, se perfecționează activitatea
organelor de simț si a organelor interne, mai ales a aparatului respirator și circular.
Jocul de fotbal se cara cterizează printr -o activitate motrică intensă a elevilor
și prin eforturi neuromusculare mari. Efortul în timpul jocului, în special cel

muscular are un caracter dinamic. Principalele acțiuni dinamice sunt: alergarea,
săriturile, manevrarea mingi în depla sare, executiile în viteză.
Efortul în timpul procesului de instruire și al confruntărilor bilaterale este
complex și caracterizat de alternanța intensității: maximale, submaximale sau
moderată, desfășurată în condiții aerobe sau anaerobe. Jucatorii efect uează acțiuni
aciclice de joc în condițiile unei mari varietăți de miscări în viteză, cu alergări
intercalate cu opriri bruște, cu accelerări etc. Determinarea diferită, cantitativă și
calitativă a efortului în minutele de joc este condiționată de valoarea adversarului,
condițiile de joc, nivelul pregătirii fizice și tehnico -tactice, postul ocupat în echipă,
valoarea adversarului direct și de calitatea stărilor psihice. Componenta principala
a jocului de fotbal o constituie pregătirea tehnico -tactică realiz ată pe o temeinică
pregătire fizică și psihologică.
Din punct de vedere al calităților motrice, fotbalul se caracterizează prin:
– viteza de reacție, de deplasare, dee execuție a procedeelor tehnice;
– îndemânare și specificul exerciților tehnice și în forme variate de
alergări combinate cu schimbări rapide de direcție, ocoliri,
întoarceri, opriri, echilibrări, etc;
– forța pentru lovirea mingi cu piciorul și cu capul, pentru opriri,
porniri, întoarceri și sărituri, forța corporală generală pentru
desfășurarea luptei reglementare cu adversarul.
Efortul specific constă în;
– sprinturi din diferite poziții statice sau dinamice efectuate înainte,
înapoi sau lateral pe distanțe între 5 -40m;
– repetarea unor succesiuni de exerciții tehnico -tactice în regim d e
rezistență și rezistență în regim de viteză.
Cerințele jocului actual sunt incompatibil mai mari decât în trecutul apropiat.
Dinamismul, ritmul susținut, participarea intensivă a tuturor jucătorilor la

desfășurarea fazelor de joc fac ca solicitarea să cr ească mult, lucru care să se
realizeze pe seama principalelor funcții ale organismului, intensificându -le
considerabil. La acestea mai contribuie și starea de emotivitate foarte pronunțată a
jocului de fotbal.

I.8. PROBLEMELE ÎNDRUMĂRII JOCULUI FOTBAL IN CADRUL
LECTIEI DE EDUCATIE FIZICA DE CĂTRE CADRELE
SPECIALIZATE

Folosirea sistematică a jocului în procesul de educație presupune implicit
conducerea, îndrumarea acesteia de cadre de specialitate. Acest lucru înseamnă că
jocul se transformă într -un in strument prețios al cadrului didactic subordonat
realizării scopurilor educative a formării personalității copiilor. În cazul în care
jocul devine un mijloc pedagogic, didactic, centrul ponderii trece de la copil la
acțiuni didactice sub forma unor jocuri elaborate în mod special. Oricât de variat ar
fi prezentate atenția se concentrează asupra jocurilor didactice. Elevul este un
obiectiv al educației și al instrucției în sens direct. Pedagogia instruirii prin jocuri
manifestă tendința aceasta în modul cel mai deplin și mai sistematic.
Modalitățiile îndrumării jocului elevilor aparute, după cum arată un grup de
experimente efectuate în problema jocului de fotbal pot să fie clasificate în funcție
de poziția adultului față de joc. Astfel se poate efectua o în drumare din interiorul
jocului, cadrul didactic fiiind un participant direct la joc, fie printr -un rol definit,
fie printr -un rol nedefinit. În același timp însă îndrumarea poate să se exercite din
exterior atunci când profesorul își păstrează acest rol și prin aceasta menține relații
directe de la profesor la elev. În primul caz relația dintre educator la educat se
împlinește cu relația de la participant la participant la joc și în acest fel copilul

asimilează sugestia adultului integrând cele două relații . Pentru ca îndrumarea să
fie adecvată jocului de fotbal, profesorul trebuie să fie un cunoscător desăvârșit a
jocurilor pentru diferite vârste, a tendințelor lui de evoluție, ca și al experienței de
joc a grupului la care participă. Modalitatea de îndruma re cea mai frecventă și cu
gama cea mai largă de forme o constituie cuvântul adultului. Cuvântul profesorului
poate fi în același timp un mijloc de influențare de sine stâtâtor sau poate să
constituie un auxiliar, o completare a mijloacelor enunțate mai su s. Spre deosebire
de celelalte categorii de intervenții rolul dominant al influenței cuvântului îl
întâlnim în etapele copilăriei mari (6 -10 ani). Acest gen de intervenție se
caracterizează nu numai prin varietate, ci și printr -o mare operativitate atunci când
este aplicat cu tact. Între formele cele mai cunoscute pe care le poate îmbrăca
cuvântul ca mijloc de influențare a jocului putem aminti sugestile verbale cu
diferitele lor feluri: întrebări, răspunsuri, expilicații, indicații, corectările și
aprecierile pozitive sau negative.
Îndrumarea jocului de fotbal constituie o necesitate obiectivă impusă de
rolul conducător al procesului de educație în evoluția copilului. Ea are rezonanță în
măsura în care este mai nuanțată, mai diferențiată în funcți e de cerințele educative
de caracterul și obiectivele joculului și de nivelul copiilor asupra cărora acționează.
Cadrul didactic trebuie să fie atent la durata jocului, elevii având tendința să
prelungească la nesfârșit, evitând astfel supraîncălzirea el evilor și eforturile mari
care pot duce uneori la îmbolnăviri.
Diferitele jocuri cu caracter sportiv se programează în funcție de locul unde
se desfășoară lecția, de programul general al zilei și se alternează între ele pentru a
se evita mobilizarea exce sivă a unor grupe musculare, sau mobilizarea unilaterală
motrică.

CAPITOLUL II
ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII
II. METODE DE CERCETARE
II.1. STUDIUL MATERIALELOR BIBLIOGRAFICE

În legătură cu tema au fost studiate o serie de materiale care pot fi
sistematizate astfel:
a) materiale cu caracter general din domeniul T.M.E.FS.:
▪ programa de educație fizică la clasa a V -a;
▪ programa de fotbal pentru școlile sportive;
▪ curs de T.M.E.F.S. (Cârstea, Enoiu R.)
▪ “Psihologia vârstelor” (Șchiopu U.)
▪ “Psihologia E.F.S.” (Epuran M.)
b) materiale cu caracter general din domeniul fotbalului care tratează
probleme privind tehnica și metodica fotbalului:
▪ Fotbal – curs de bază (Oancea V.)
▪ Fotbal – curs specializare (Oancea V., Enoiu R.)
▪ Ghidul antrenorului de fotbal (Stănculescu V.)
c) alte materiale referitoare la tema dată, sunt cele cu privire la rolul și
importanța jocului la diferite nivele de vârstă, abordarea lor din
perspectiva p edagogică, psihologică și sociologică.

II.2. OBSERVAȚIA PEDAGOGICA

Metodă eficientă și utilă de cercetare care mi -a permis să rețin date privind
modul de desfășurare și acționare în cadrul lecțiilor de educație fizică.

Observația este principala modalitate de culegere a informațiilor privind
aspectele pozitive și negative a desfășurării lecțiilor de educație fizică la ciclul
gimnazial. Pentru ca această metodă să dea rezultate este necesar să se realizeze
unele cerințe fundamentale: obs ervația să fie făcută sistematic și ritmic în scopul
desprinderii aspectelor de comportament. Observația să fie coroborată cu
convorbirea. Rezultatul observației trebuie să fie consemnat cât mai discret.

II.3. EXPERIMENTUL PEDAGOGIC

Este o altă metodă de cercetare prin care se provoacă un fenomen, se modifică
condițiile de desfășurare și se compară influențele acestor condiții sau variabilelor
introduse grupului experimental.
În cadrul acestei cercetări s -a folosit planul experimental cu o singură
variab ilă independentă și una depndentă.
Experimentul s -a desfașurat pe perioada unui an școlar, cuprinzând două
testări: una inițială și una finală.
Între cele două testări, grupa experimentală a fost supusă unui program de
pregătire specifică jocului de fotba l în cadrul lecțiilor, care a cuprins un număr
mare de sisteme de acționare și jocuri de mișcare specifice fotbalului.
Toate sistemele de acționare au constituie variabila independentă a cercetării,
având drept scop îmbunătățirea capacității motrice gener ale și specifice jocului de
fotbal.

Variabila dependentă a fost formată de totalitatea rezultatelor cercetării
obținute la probele stabilite de cele două grupe participante la experiment: grupa
experiement și grupa de control.

II.4. METODA STATISTICO -MATEMATICĂ

In prezent nici o cercetare care nu folosește indicatorii statistico -matematici
nu poate fi considerată validă din punct de vedere științific. Pentru depășirea
fazelor descriptive pline de termeni de comparație subiectivi, în activitatea sportiv ă
s-au introdus calculele matematice.
Această metodă conferă o descriere mai precisă a fenomenelor, permite
extragerea unor concluzii generale și specifice domeniului cercetat în funcție de
anumite reguli bine conturate, precum și însumarea rezultatelor ce rcetării într -o
formă semnificativă.
Datele statistice permit cercetătorului să determine gradul de omogenitate al
fenomenului sau populației cercetate, tendința centrală și deviațiile de la acestea,
gradul de corelație, ponderea anumitor factori, randamen tul și eficiența lor, ca și
gradul de încredere , semnificație pe care -l reprezintă rezultatele cercetării .
In urma experimentului și a datelor înregistrate am calculat următorii indici
statistici, considerați ca fiind reprezentativi pentru scopul cercetării.

Media aritmetica
Se calculeaza cu scopul de a servi ca indicator comparativ și cu scopul de a
fi introdusă în formula de calcul a semnificației dintre medii. Formula:
X – media aritmetică
Xn – valoarea cazurilor individuale
Xs – suma valorilor individuale
N – numărul subiecților

Abaterea standard sau abaterea tip
Abaterea standard (S) are întotdeauna înainte semnul “+” și reprezi ntă
standardul cu care se poate abate de la media aritmetică fiecare din valorile
individuale. Abaterea standard (S) este indicatorul dispersiei care se folosește cel
mai des în practicarea cercetării științifice. Se calculează după formula:

Coeficientul de variabilitate (CV)
Acest indicator oferă o măsură a gradului de omogenitate a unuia sau mai
multor colective. Valoarea acestuia este invers proporțională cu omogenitatea.
NX
NXXS n==
)1() (2
1
−−
=
=
nxx
Sn
ii

Principala c alitate a coeficientului de variabilitate constă în faptul că face posibilă
compararea colectivelor măsurate cu unități de măsură, diferențe prin exprimarea
valorilor în procente. Formula de calcul este:
Statistica recomandată pentru interpretarea următoarelor trepte de apreciere:
− 0% – 10% – omogenitate mare;
− 10% – 20% – omogenitate medie;
− peste 20% – omogenitate slabă.

II.5. METODA GRAFIC -COMPARATIVA

Repre zinta colectia de data obtinuțe în urma experimentului sau a unei
observații care nu poate fi cuprinsă și analizată printr -o simplă lecturare sau
inspecție vizuală Trebuie să intervină o operație de clasificare sau ordonare care să
permită relevarea unor l egități sau dependențe statistice. Diferențele sau
asemănările pot fi ușor percepute prin utilizarea metodei grafice.
Aceste grafice, fie sub forma histogramelor sau poligoanelor de frecvență
permit perceperea concomitenta a unei grupe sau clase supuse studiului. Acestă
metodă este strâns legată și folosită împreună cu metoda statistico -matematică.

100=xSCV

PERIODIZAREA ȘI ORGANIZAREA CERCETĂRII

Experimentul desfășurat pe parcusul anului școlar ………… , a cuprins două
eșantioane: grupa experiment formată din 15 elevi și grupa de control formată din
16 elevi.
Grupa experiment cuprins elevii clasei a VI -a A di n cadrul Școlii Generale
nr. ……………., clasă la care s -a pus accentul pe jocul sportiv (fotbal) pentru
dezvoltarea deprinderilor și calitățiilor motrice, în timp ce grupa de control a fost
formată din elevii clasei a VI -a B din cadrul aceleiași scoli, asupra cărora nu a
acționat variabila independentă.
Experimentul a cuprins două testări:
1. o testare inițială (Ti) – desfășurată în perioada 20 -25 septembrie
2018……… ;
2. o testare finală (Tf) – desfășurată în perioada 1 -4 mai 2019 .
În vederea recoltării datelor neces are am folosit următoarele instrumente de
lucru:
1. măsurători antropometrice: talia, greutatea
2. trecerea unor probe de control privind capacitatea motrică;
3. teste specifice jocului de fotbal cu minge și fără minge;

Metodelor didactice folosite

Clasificarea me todelor
1. metode de instruire propriu -zise:
– verbale;
– intuitive;
– practice;
2. metode educative:
3. metode de verificare și apreciere;
4. metode de cercetare a greșelilor de execuție;
5. metode de refacere și capacității de efort.
In cadrul experimentului se va ține cont de toate metodele, dar cele mai
importante și legate de practică sunt metodele de instruire propriu -zise, dintre care
cele mai folosite sunt:
1) din cadrul metodelor verbale:
– explicația: trebuie să fie clară, logică și precisă;
– conversașia: dialog între profesor și elev referitor la eficiența conținutului
și metodologiei instruiri.
2) din cadrul metodelor intuitive:
– demonstrația: trebuie să fie realizată la nivel de *model* și să fie
precedată, însoțită sau urmată de explicații;
– observarea execuției altor subiecții;
3) metode practice:
– metoda exersării: se adresează aspectului de însușire a informașiilor, este
reprezentată de repetarea sistemică și conștientă a unor modele de
instruire.

Trebuie menționat faptul că clasele participante la experiment au
desfășurat, pe parcursul cercetării, un număr de 30 de lecții cu teme din fotbal, (14

lecții fiind planificate în semestrul I și 16 în semestrul II al anului școlar
………………. )

STABILIREA PROBELOR ȘI NORMELOR DE CONTROL

Nici unul dintre elevi nu a ales pentru evaluare proba de execuția a unor
elementelor izolate, pornind din nota 8.
Ca probe și norme de control inițiale și finale, am folosit cele din categoria de
probe mai apropiate de specificul jocului de fotbal.

Aceste probe au fost:
1) alergarea de vireză 50 m plat
2) alergarea de rezistență 600 m plat
3) săritura în lungime de pe loc
4) săritura în lungime – procedeu 1 ½ pași
5) efectuarea unei structuri tehnico -tactice – aprecierea din nota 9:
– pasă la un partener, oblic înainte – 1 punct;
– alergar e cu preluarea mingii – 1 punct;
– conducerea mingii printre obstacole – 3 puncte;
– șut la poartă de pe loc – 4 puncte.
6) Joc bilateral – se apreciază din nota 10:
– efectuarea a cel puțin 2 -3 pase înaintea șutului la poartă – 2
puncte;
– demarcajul pe p arcursul jocului – 2 puncte;
– conducerea mingii în relație cu partenerii – -2 puncte;
– șutul la poartă – 2 puncte;

– marcarea jucătorului cu mingea – 2 puncte.

Sistemele de acționare le -am folosit pentru grupa experiment pe întreaga
perioadă de desfășurare a experimentului, obținând în final rezultate mai bune, care
mi-au confirmat eficiența lor.
De asemenea, am comparat rezultatele atât la trecerea probelor și normelor
de control inițiale cu rezultatele probelor și normelor de control susținute la
testarea finală.

Eficiența sistemelor de acționare care au constituit variabila independentă
care a fost aplicată grupei experiment au avut ca obiectiv optimizarea capacității
motrice generale a acestor elevi.