Pagină de gardă [623425]

Pag. 1

Pagină de gardă

Pag. 2

Pagina 3

MIHAELA SECRIERU

NOVUM GLO SSARIUM

COMPANION DE TERMENI SINTACTICI
(prin definițíi și teorii)

2019

Pagina 4

Cuprins

Cuprins ……….. …………………………………………. …….. ……….5
Introducere……. ………………………………………………. …………7
Glosar de termeni sinta ctici…….. ………………………….. ……..11
Bibliografie……………………………. …………………… …………667
Indice de termeni …………………….. …………………………. …..673

6

7
Introducere

Lucrarea de față se înscrie în seria preocupărilor noastre
din ultimii ani, acelea de a da pătratului alethic al științei
sintaxei românești, alcătuit din obiect de cercetare, metode,
terminologie și istorie bibliografică, un cadru teoretic și
aplicativ co mplet. Fiecare din aceste dimensiuni au fost
explorate și documentate de noi într -o măsură mai mare sau
mai mică, unele din ele cunoscînd o finalizare, mă refer în
primul rînd la abordarea obiectului, așa cum am făcut -o în
lucrările, Nivelul sintactic al l imbii române, ediția a II -a
revăzută și completată, Editura Sedcom Libris, Iași, 2007,
259 pag, Elemente de sintaxă sincronică comparată , Editura
Universitas XXI, Iași, 2000, ISBN 973 -99810 -6-2, 139 pag .
și Cumulul de funcții sintactice în limba română („e lementul
predicativ suplimentar”), Editura Universității “Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2001, ISBN 97358243 -22-X, 235 pag., apoi
la studiul bibliografic exhaustiv, în fapt o cartografiere
bibliografică a întregii sintaxe teoretice românești din 1619
pînă în anul 2014, cf. Bazele sintaxei. Corpusul bibliografic al
studiilor românești de sintaxă teoretică și aplicată (1619 –
2014 ), Editura Antonis Stamoulis, Salonic, 2017, ISBN 978 –
618-5306 -00-7, 499 pag., lucrare care trebuie pusă în
corelație și cu lingvistica de exil, documentată de noi
anterior, cf. Carta albă a lingvisticii românești din ex -spațiul
României, Editura Universității Petrol -Gaze din Ploiești,
2015. ISBN 978 -973-719-622-4, 407 pag. Cu acest dicționar
asigurăm cea de -a treia dimensiune importantă a sintaxei
românești, iar toate aceste trei dimensiuni ne asigură
finalizarea tratatului de sintaxă numit Arhitectura sintaxei
teoretice românești, aflat în acest moment în lucru și realizat
în proporție de peste 60%.

Înscriem acest dicționar în seria di cționarelor de
lingvistică românești și străine apărute în România, dar care
se deosebește de ele prin aceea că dicționarul de față are în
vedere în primul rînd o glosare prin definiții și teorii a
noțiunilor de sintaxă și a noțiunilor de morfologie (atras e în
areal sintactic din necesități metodologice ) românești . În al
doilea rînd, acesta conține un mix de terminologie sintactică

8 de sorginte tradițională, altoită prin cea generativ –
transformațională și pe alocuri cognitivistă, ori pragmatică.
În al treile a rând, numărul total al termenilor sintactici
glosați este relativ mai mare decît al dicționarelor cunoscute
și este alimentat în principal din lucrări de sintaxă
românească, cu două excepții, din necesități comparative și
de completitudine.

Conceput cu larghețe, dicționarul de față oferă
specialiștilor, cel puțin celor în formare, un tablou al
diacroniei și evoluțiilor semantice ale temenilor, faptul cum
au crescut și s-au transformat acestea putând fi urmărit
prin succesiunea cronologică a lucrărilor. În același timp, el
oferă și un tablou al sincroniei conceptuale, lucrările
consultate probând inventarul actual al terminologiei
sintactice curente și arătând în același timp și limitele
evoluției termenilor și a le teoriilor sintactice aferente. El
poate fi consultat și transversal prin urmărirea expandărilor
taxinomiilor unui concept, cu ajutorul determinărilor și
supradeterminărilor, respectiv rafinarea descrierii
conceptuale. În același timp, dicționarul de față se
recomandă ca o probațiune de tip ‚mile stone’, o piatră de
hotar care poate fi luată drept bază pentru abducții și
inferențe privind status quo -ul sintacticii teoretice românești
actuale sau anterioare.

Legată de afirma ția de mai sus, ceea ce apare ca evidentă
este problema fragmentarismului descrierilor sintactice
actuale în sensul că se observă din descrierile lexicografic –
terminologic e prezente că unii termeni au fost creați special
pentru a se potrivi exclusiv unui tip de descriere toretică,
același sistem interpretativ fiind puternic idi osincratic i cu
alte teorii din alte curente interpretative.
Complementaritatea termenilor lor, prin urmare , este
exclusă. Acest lucru înseamnă că descoperind nepotrivirile
de termeni descoperim de fapt limitele interpretative ale
acelui sistem teoretic. Dev oalând aceste limite prin
considerații similare justificăm și terminologic, nu numai
legic, creativ sau intuitiv existența atîtor școli de interpretare
sintactică și întemeirea lor exclusiv pe baze termionologice,
deși punctul forte al diferențelor dinte e le ar trebui să
consiste mai curînd în metodele de cercetare novatoare. Iată

9 cum un construct labil, ca cel al terminologiei, devine un
construct fundamental teoretic și se pare singurul motor de
dezvoltare astăzi al oricărei științe umaniste.

Mai observ ăm, de asemenea, relativismul terminologic
intern la care s -a ajuns prin supradereteminările
terminologice și chiar prin concurențe între termeni care
trimit la ace eași realitate descrisă, cum este situația
metatermenului ‚sinonimie’ care poate fi ‚ complet ă’,
‘perfectă’, ‘ totală’, ori ‘parțială’ și ‘aproximativă’, diferența
dintre determinări fiind extrem de subtilă sau chiar
inexistentă.

Din analiza definițiilor și raportarea lor la un sistem
bazat pe opoziții, consecvent cu legea de bază a lingvisticii că
în li mbă totul este opoziție, observă m existența unor
ilogisme și prin urmare a unor inconsecvențe interpretative,
de exemplu, existența în gramatica tradițională a unor
subraporturi sintactice, dar c are nu generează subfuncții
sintactice, dar și existe nța unor subfuncții sintactice
generate nu de subraporturi sintactice, c i de raporturi
sintactice. Credem că aceste locuri unde clar teoria nu se
închide logic sunt de fapt puncte de plecare pentru noi teorii
sintactice și pentru o evoluție reală și contin uă a științei.

Subtitlul glosarului de față conține sugestia că e l poate fi
considerat un companion mai ales pentru tinerii cercetători
care au nevoie de instrumente acurate, deși cu regret
constatăm că interesul pentru cercetări doctorale în sintaxă
este scăzut spre deloc, poate și prin prisma faptului că nu
există conducători de doctorat axați pe sintaxă. De ce nu
există acest interes sau această conștientizare de fapt poate
fi explicat prin prezența idiosincraziilor personale
(vindicative) ale unor memb rii din conducerea actuală a
CNATDCU coalizați în a bloca strict ad libitum accesul unor
specialiști în domeniul sintactic la calitatea de conducător
de doctorat. Noi ne facem doar datoria să semnalăm că
această atitudine dezonorantă durează de cel puțin z ece ani.

Mai există un aspect de consemnat în favoarea acestui
nou dicționar. El poate sau nu să pară la prima vedere că

10 are meritul să completeze sau să suplinească vreo lipsă dacă
luăm în considerare doar dicționarele românești de
specialitate, intre ca re notăm două titluri repre zentative și
mai recente: în primul rînd un master work publicat în
România în traducere, Ducrot, O.; Jean -Marie Schaeffer,
Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului, Editura
Babel, București, 1996; apoi Dicționar gene ral de științe
științe ale limbii, autoare Angela Bidu -Vrănceanu, Cristina
Călărașu, Liliana Ionescu -Ruxăndoiu, Mihaela Mancaș,
Gabriela Pană Dindelegan, Editura Științifică București,
1997 și Enciclopedia limbii române , coord. Marius Sala,
București, Edit ura Univers Enciclopedic, 2001, dar cu
siguranță arealul românesc lexicografic nu suferă vreo
comparație favorabilă dacă privim la bogata și variata
producție științifică franceză, engleză, americană, germană,
ș.a. din care oferim aici alaetoriu, dar concl udent doar cîteva
titluri: Maria Teresa Cabre, Terminology: Theory, methods
and applications , Edited by Juan C. Sager, John Benjamins
Publishing Company, Amsterdam Philadelphia, 1999;
Deeccker, L., Entre signe et concept. Eléments de terminologie
générale , Paris: Presses Sorbone Nouvelle, 2002; Robert
Dubuc, Manuel pratique de terminologie , Linguatech,
Brossard, Quebec, 1985 ; David Crystal, A Dictionary of
Linguistics and Phonetics , Blackwell Publishing, 2008;
Bussmann Hadumod Routledge Dictionary of Langua ge and
Linguistics, Translated and edited by Gregory Trauth and
Kestin Kazzazi, Londo n and New York, Routdlege, 1996;
Brown Keith, and Jim Miller, The Cambridge Dictionary of
Linguistics , Cambridge University Press, 2014 ș.a.

Aceste aspecte argumentează suficient demersul
nostru de față, iar metoda de colect are și de redare a
informaței este și una inedită și deplin justificată de
publicul -țintă, specialiștii sintacticieni în formare. La
strângerea materialului am fost ajutată și de cîțiva studenți
docume ntariști , consemnați pe larg în Revista Inițieri
didactice , nr. 17 și 18 și cărora doresc să le mulțumesc încă
o dată .

Prof. univ. d r. dr. Mihaela Secrieru

11
Glosar de termeni sinta ctici

A
a – 1. Particula infinitivală ,
marcă a infinitivului, 2.
articol-morfem al
cazului genitiv, 3.
articol hotărât enclitic;
„articol substantival
postpozitiv” (Nicolae
Drăganu , Elemente de
sintaxă a limbii române.
Lucrare postumă ,
Institutul linguistică
română, București,
Imprimeria Națională,
1945, p. 54 ).
ablativ – 1. – lat. ablatus ,
`îndepărtare `, form ă
cazuală în diferite limbi
(ex. latină, ungară), care
indică diferite tipuri de
relații circumstanțiale,
facultative , marcate
prepozițional .
abreviere – 1. – lat. brevis ,
`scurt `, 2.
„transformarea care
constă în supr imarea
relatorului subordonat
interpropozițional și a
verbului „a fi” (indiferent
de valorile acestuia –
„copulativ”, auxiliar al
diatezei pasive sau
predicativ).” (D. D. Drașoveanu, Teze și
antiteze în Sintaxa limbii
române , Editura
Clusium, 1997, p. 256) .
abstract – 1. despre
substantiv. în opoziție
cu concret, 2. schemă
sintactică abstractă ,
grafică sau mentală a
ierarhiil or funcționale
din diverse enunțuri; –
„A traditional term used
in grammar to describe
nouns which lack
observable reference,
such as thought ,
mystery and principle ;
opposed to concrete ,
where the nouns have
physical attributes,
such as tree, box and
dog. The distinction is
treated with caution in
linguistics because of
the difficulty of deciding
which category many
nouns belong to,
especially when dealing
with all aspects of
perception and
behaviour.” (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and

12 Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p. 3).
abstractizare – „procesul
prin care un constitu ent
funcțional original [cu
excepția unui agent]
este trecut la un nivel
mai înalt: de la funcție
la abstrac ție. [trad. n]
(Abstractization – „the
process through which
an originally functional
slot (except an Agent) is
shifted to a higher level:
from Func tion to
Abstraction.”) (Iraj
Bashiri, “To Be” as the
Origin of Syntax : A
Persan Framework,
Bibliotheca Islamica,
Minneapolis, 1973, p.
157).
accent – 1. lat. accentus , și
de la ad-cantus , 1. acer,
`ascuțit `/ semn grafic,
diacritic, folosit pentru
mai multe scopuri, 2.
„înțelegem în general
scoaterea în eviden ță a
unei silabe cu ajutorul
pronunțării, fa ță de
silabele înconjurătoare
care alcătuiesc un
cuvînt.” (Gramatica
limbii române , volumul
al II – lea, Editura
Academiei Republ icii
Populare Române,
Bucureșt i, 1954, p.
290); – „ca marcă prozodemică , pune în
evidență o silabă, prin
durată, înălțime și
intensitate; la acest
nivel, accentul
îndeplinește funcție
contrastivă și joacă un
rol esențial în procesul
de receptare analitică a
enunțului, permițând
decupa jul sau
delimitarea unităților
lanțului vorbit. Prin
mobilitatea sa, accentul
poate servi, la nivel
sinctactic (sintagmatic,
propozițional sau
frastic), ca mijloc de
interpretare semantică
și gramaticală a
unităților sintactice.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.49-
50); – „marchează un
anumit element din
enunț. El participă, în
general, împreună cu
înălțimea, pauza, uneori
durata, la realizarea
tiparelor melodice
asociate constant cu
anumite structuri
sintacti co-semantice,
avînd astfel un
important rol
gramatical.‘‘ ( Gramatica
limbii române , vol II,
Editura Academiei
Române, 2005, p. 940).

13 ~ în frază – „după cum în
propoziție cuvîntul pe
care vorbitorul vrea să -l
scoată în relief e
accentuat mai puternic,
tot așa și în frază una
din propoziții poate fi
reliefată de vorbitor prin
accent. Propoziția
accentuată poate fi o
principală sau o
secundară după cum
vorbitorul acordă o
importan ță mai mare
uneia sau alteia.
Propozițiile coordonate
de obicei nu se disting
unele de altele prin
accentuare, deoarece ele
sînt puse de vorbitor pe
același plan și din
punctul de vedere al
accentuării. Aceasta se
observă în special la
coordonatele copulative.
Propozițiile disjunctive
sînt de obicei ambele
accentuate, deoarece
pentru v orbitor ambele
alternative prestabilite
sînt la fel de importante.
La raportul adversativ
poate fi subliniată prin
accent de intensitate
propoziția a doua,
deoarece ea este
elementul important în
comunicare. La
coordonarea conclusivă,
de asemenea poate fi
accentuată propoziția a doua, în timp ce
propoziția coordonată
rămîne neaccentuată.”
(Gramatica limbii
romîne , Vol. al II -lea,
Ediția a II -a revizuită și
adăugită, Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne,
București, 1963, p.
472).
~ în propoziție – „este
același cu cel al
cuvîntului care poartă
accentul mai puternic;
în unele propoziții pot fi
accentuate mai multe
cuvinte. Cînd în cadrul
frazei o propoziție este
accentuată, accentul cel
mai puternic poate sta
pe predicatul propoziției
sau pot fi accent uate și
alte cuvinte din
propoziția respectivă. În
propoziția: Aseară am
primit cartea accentul
poate sta pe aseară
(aseară , nu în alt
moment am primit
cartea ), pe am primit
(nu am dat -o, nici n -am
citit-o etc.) sau pe
cartea (am primit
cartea , nu alt obie ct).
De cuvîntul accentuat
depinde și răspunsul la
o întrebare. Fraza El ți-a
spus că a venit tata ?
poate cere următoarele
răspunsuri: Da, el, Da,

14 mi-a spus, Da, (mi-a
spus) că a venit, da, tata
etc.” ( Gramatica limbii
romîne , Vol. al II -lea,
Ediția a II -a revizuită și
adăugită, Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne,
București, 1963, p.
469).
~ logic – „accent care
exprimă emfaza”. (Sorin
Stati, Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p.
126).
~ predicativ / ~ sintactic / ~
predicativ suplimentar
– «Părerea cea mai
răspândită, însă, pentru
această direcție este cea
prin care realitatea
avută în vedere este
considerată, pe criteriul
comportamentului logic
al “accentului
predicativ”, un element
al pre dicatului verbal și
prin aceasta diferit de
numele predicativ,
numit „element
predicativ
suplimentar” »; (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română („elementul
predicativ suplimentar” ),
Editura Universității Alexandru Ioan Cuza,
Iași, 2001, p. 20);
„propoziția este o
comunicare cu un
singur semn de
predicație (predicat cu
formă concret -lexicală,
cu o singură intonație
predicativă sau accent
predicativ).” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română („elementul
predic ativ suplimentar ”),
Editura Universității
Alexandru Ioan Cuza,
Iași, 2001, p. 30); –
„Denotația suplimentar
evocă și faptul că
termenul dublu
relaționat este
considerat un predicat
psihologic,
extralingvistic, el
aducând informația
nouă în cadrul
comunicăr ii prin
accentul predicativ pe
care îl poartă. Aici se
impun două obiecții.
Predicatul psihologic,
suprasegmental și
extralingvistic, poate fi
fără restricții orice parte
de vorbire – substantiv,
pronume, adverb,
prepoziție etc. – dar nu
anulează predicatu l
sintactic , lingvistic cf.
Azi [nu mâine] să-mi
aduci cartea. Deși

15 accentul predicativ
apare și ca urmare a
transformărilor
derivative, întrucât prin
condensarea a două
structuri primare una
dintre ele este redusă la
informația semantică
nouă, mai exact d in ea
se reține doar elementul
nou ce nu poate fi omis,
pentru consecvență,
deci, ar trebui ca și
adverbul azi, ca și
adjectivul -adverb
fericiți (îl numim așa
deoarece el reprezintă,
în opinia noastră un
cumulul morfologic), din
oricare din structurile
Ei erau fericiți. sau Ei
veneau fericiți. să fie
considerat un „element
predicativ suplimentar”.
(Mihaela Secrieru,
Cumulul de funcții
sintactice în limba
română („elementul
predicativ suplimentar”),
Editura Universității
Alexandru Ioan Cuza,
Iași, 2001, p. 3 7); –
„Deși cantitatea și
calitatea (conținutul
informațional) sunt
aceleași, respectiv avem
îndeplinite condițiile de
izosemantism,
observăm că s -au
schimbat topica, în
general și pauza, intonația, accentul în
context, ca elemente ale
topicii, în particul ar și,
după părerea autorilor,
cel puțin în cele trei
exemple care le aparțin,
funcțiile sintactice ale
adjectivului, care nu
mai este în toate
situațiile aceeași de
„predicativ
suplimentar”. După
părerea noastră, însă,
mobilitatea adjectivului
schimbă în cele mai
multe din situațiile de
mai sus doar stilistic
datele problemei,
întrucât într -o
interpretare obiectivă
științifică trebuie să
ținem cont nu atât de
ordinea lineară a
cuvintelor, ci de cea
structurală” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintact ice în limba
română („elementul
predicativ suplimentar ”),
Editura Universității
Alexandru Ioan Cuza,
Iași, 2001, p. 73);
acceptabilitate – termen
întrebuințat de N.
Chomsky, (1965),
pentru a caracteriza în
limbile naturale gradul
de înțelegere a
enunțurilo r,
gramaticalitate. Acesta
presupune corelația

16 competență –
performanță. În rom.
este utilizat sinonimul
terminologic „caracter
reperat” ; – „The extent
to which linguistic data
would be judged by
native -speakers to be
possible in their
language. (David
Cryst al, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p. 4).
acomodarea modală – „se
produce în procesul de
transpunere a
propozițiilor imperative
din vorbirea directă în
vorbirea indirect prin
translația imperativului
în conjunctiv.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editură
București, 1992, p.
149).
acord –concord , concordanță
– „repetarea de
informație gramaticală
dirijată de la un cuvînt
spre un alt cuvînt.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Teorie și
analiză gramaticală,
Editura Cor esi,
București, 1994, p. 20);
– „acordul cînd
«subordonatul » (atribut,
apoziție, atribut
circumstanțial/completiv) se exprimă prin părți
de vorbire flexibile.”
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române. II.
Sintaxa , Editura
Institutului Euro pean,
Iași, 2002, p. 1194); –
„reprezintă principala
modalitate de exprimare
a relației de
interdependență.
Aceasta se
subordonează ambelor
principii de organizare a
planului expresiei,
reacțiunea și acordul.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relați i
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 21); –
„Substantivele
calificative de tipul poet,
elev, muncitor, doctori ță,
avocată etc. nu se
acordă, ci intră în
variație categorială
simultană, totală sau
parțială, cu numele –
regent, atunci când
lexicul o permite.
Acordul este irelevant și
pentru structurile de
tipul: O știam împotriva
minciunii. ” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română („elementul
predicativ suplimentar ”),

17 Editura Universităț ii
Alexandru Ioan Cuza,
Iași, 2001, p. 95 -96); –
„principiul prin care un
termen al sintagmei,
constituindu -se în
regent, impune celuilalt
(celorlal ți) termen(i) să
se înscrie pe aceeași
poziție în interiorul unor
categorii gramaticale
comune.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 26); – „este
fenomenul prin care un
termen transmite
trăsăturile sale formale
altui termen; condiția
realizării acestui
fenomen este ca cei doi
termeni să se constituie
într-o unitate sintactică
dominată de o relație de
dependență. Pe această
bază, „lingvistica
structurală
interpretează acordul ca
o expresie a dependen ței
de context” (Pană
Dindelegan, Sintaxa , p.
53), reperabilă în
construc țiile
endocentrice, în timp ce
recțiunea caracterizează
construc țiile
exocentrice. ” (Ion
Diaconescu, Sintaxa limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
289); – „este expresia
gramaticală care
stabilește concordan ța
(în persoană, în număr,
în gen sau în caz) între
cuvinte le gate prin
anumite raporturi de
determinare (raportul
dintre subiect și
predicat, dintre
substantive sau
substitutele lui și
atribut, dintre subiect si
complementul
circumstanțial de mod
exprimat printr -un
adjectiv).” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p. 62);
– „este tot o formă de
manifestare a
contrângerilor
(restricțiilor)
combinatorii dintre două
cuvinte aflate în relație
sintactică, constând în
repetarea morfemelor
(a informației
gramaticale) de la un
cuvânt la celălalt.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Sintaxa
grupului verbal ,
București, 1976, p. 54
și în Gabriela Pană

18 Dindelegan, Sintaxa
grupului verbal , Editura
Aula, Brașov, 1999, p.
40); – „orientează
flexiunea când atributul
se rea lizează prin
adjectiv calificativ,
adjectiv pronominal,
numeral și participiu.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
208); – „strâns legat de
flexiune, acordul este alt
mijloc de a exprima
raporturile sint actice. S –
a pus, deci, „de acord”
forma verbului (predicat
al propoziției) cu formă
substantivului sau a
pronumelui (subiectul
propoziției) Așadar, cele
două părți principale ale
propoziției, se acordă în
număr și persoană.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română co ntemporană,
ediția a II -a, București,
Editura Ministerul ui
Învățămî ntului, 1956, p.
511); – „constă în
concordan ța formală/
morfologică –
identificabilă în special
în termina ții – a două
sau a mai multor
elemente din interiorul
unei fraze sau trecând
de la o frază la alta
(acord transfrastic) referitoare la gen,
număr, persoană și
caz.” (Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 65 – 66); –
„este fenomenul
sintactic în care Tr (S l-
ul) impune lui Ts (Adj –
ul) toate categoriile
proprii lor și comune:
genul, numărul și
cazul.” (D. D.
Drașoveanu, Teze și
antiteze în Sintaxa limbii
române , Editura
Clusium, 1997, p. 104);
– „este manifestarea
relației sintactice dintre
două cuvinte, cons tând
în repetareea informației
gramaticale de la un
cuvânt la celălalt.
Relația este orientată:
dintre cele două cuvinte
legate prin acord, unul
impune restricția de
formă, iar celălalt se
supune ei.” (Raluca
Brăescu, Acordul dintre
subiect și predicat, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
352); – principiul prin
care „termenul regent îi
impune determinantului
său sincronizarea în

19 categoriile gramaticale
comune.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sint actice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza “, Iași, 2001,
p. 87).
~ prin atracție – „constă în
transferarea către
verbul -predicat a unei
informații gramaticale
de către un constituent
al enunțului nelegat
sintactic de predicat,
dar afl at în vecinătatea
acestuia, sau de către o
parte componentă a
subiectului multiplu.”
(Raluca Brăescu,
Acordul dintre subiect și
predicat, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 353); „abatere
de la normele acordului
gramatical „care constă
în aceea că verbul –
predicat se acordă
numai cu primul termen
al subiectului multiplu,
care este postpus, sau
cu determinantul
atributiv al pronumelui –
subiect.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 29 -30).
~ “la distanță” / mediat –
„constă în aceea că
verbul -predicat sau din
structura predicatului
dintr -o propoziție
atributivă își orientează
forma de persoană și de
număr după subiectul
propoziției regente și nu
după propriul subiect,
exprimat prin
pronumele relativ care”.
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 32 ).
~ după înțeles – 1. „este
acordul care se
orientează după sensul
nominalului subiect.
Dacă subiectul are
formă de singular, dar
înțeles de plural (de
exemplu cânde este
exprimat printr -un
substantiv colectiv),
predicatul se acordă
formal, la singular.”
(Raluca Brăescu,
Acordul dintre subi ect și
predicat, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 353). 2. ~ după
înțeles sau logic –

20 „abatere de la normele
acordului gramatical,
care constă în aceea că
verbul -predicat sau din
structura predicatului
(împreu nă cu numele
predicativ) își orientează
forma de număr și de
persoană în funcție de
înțelesul colectiv al
substantivului -subiect.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2 001, p. 29).
~ logic – „ca o abatere de la
normele acordului, se
înregistrează, în limba
română actuală,
contexte în care verbul
își orientează formele de
număr și de persoană în
raport fie cu înțelesul
colectiv al
substantivului -Subiect,
fie cu determina ntul
acestuia la plural; acest
tip de acord este
cunoscut sub
denumirea de acord
după înțeles sau logic.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 25).
~ gramatical ,
~ în gen – „apare marcat
numai în forma numelor predicative exprimate
printr -un adjectiv sau a
participiilor pasive care,
prin natura lor, permit
reiterarea acestui tip de
informație gramaticală.”
(Raluca Brăescu,
Acordul dintre subiect și
predicat, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Acade miei, București,
2005, p. 352) ;
~ în număr – „privește
variația de formă a
predicatului combinat
cu un subiect exprimat
prin substantiv sau prin
substitutele sale.”
(Raluca Brăescu,
Acordul dintre subiect și
predicat, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunț ul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 352).
~ în persoană –
„desfășurarea acordului
în persoană depinde de
realizarea concretă a
funcției de subiect.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 96 . „privește
predicatele al căror
subiect este un
pronume personal.
Subiectul unic ( eu, tu,

21 noi, voi ) impune
verbului -predicat forma
de persoană
corespunzătoare.”
(Raluca Brăescu,
Acordul dintre subiect și
predicat, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 352) ;
~ predicatului (propoziției)
cu subiectul
(propoziției) –
„concordanța aspectelor
formale opozabile ale
categoriilor gramaticale
de la părțile de vorbire
prin care se exprimă
subiectul. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1329) ;
~ sintactic – „se manifestă
în texte aparținând
limbajului numit
pragmatic sau indexical,
ce include o dată cu
semnele lingvistice și pe
interactanți.” (Aurel ia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite
(discontinuitatea),
Editura Universității Al.
I. Cuza, Iași, 1998, p.
241). acronim – abreviere .
actant – termen în gramatica
dependențială , agent ; –
“In valency gramma r, a
functional unit
determined by the
valency of the ver b;
opposed to circonstan t.
Examples would
include subject and
direct objec t. (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p. 9).
acte de comunicare –
„presupun un emi țător,
un rece ptor, o situație
în care ace știa se
integreză functional,
precum și un domeniu
de referin ță
extralingvistic. În
calitate de construc ții
lingvistice, ele sunt
structurate la nivelul
expresiei și al
conținutului.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 225).
actualizare – “actualization
1. In syntax and
morphology. See
REALIZATION . 2.
Especially in literary

22 texts, the creation by an
author of a text
establishing a believable
world of characters,
settings and events and
the activity of readers in
interpreting the text
using the author’s
clues.” ( Keith Brown
and Jim Miller, The
Cambridge Dictionary of
Linguistics , Cambridge
University Press, 2014,
p. 10).
actul lingvistic oral – „este o
continuă acomodare
intersubiectivă : locutorul
se adaptează
interlocutorului , se pune
în ipostaza acestuia
pentru a evalua
cantitatea discursului și
a opta, eventual, în
funcție de natura
evaluării, pentru alte
strategii; este, cu alte
cuvinte, pe d urata
enunțării, „simultan
emițător și receptor ”.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 12).
acumulare – „propozițiile
sunt enumerate de către
emițător una după
cealaltă și cu aceeași
informație temporală, fără ca eventualele
dependen țe semantice
să fie precizate în vreun
fel.” (Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 234).
acuzativ – 1. lat. accusare ,
`a învinui` , 2. formă
cazuală a numelor, cu
sau fără prepoziții.
~ (e) prepoziționale –
„acuzativul prepozițional
pe care precedă un GNQ
(ex: Caut pe o secretară )
este considerat marginal
de către majoritatea
vorbitorilor deoar ece în
limba română
contemporană
acuzativele
prepoziționale sunt în
mod necesar dublate de
clitic atunci când acest
lucru este posibil.”
(Carmen Dobrovie -Sorin,
Sintaxa limbii române .
Studii de sintaxă
comparată a limbilor
romanice, Editura
Univers , Bucure ști,
2000, p. 252);
~ prepozițional) suspendat /
acusativus pendes / –
„prin întreruperea
relației de subordonare,
termenul subordonat
rămâne fără regentul de

23 care, în structura
continuă și completă
depinde si care i -a
impus înscrierea pe o
anumită poziție î n
cadrul categoriei
cazului, având în enunț
statutul de constituent
suspendat.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p.
123); – „este ocurent în
enunțuri c u topică
marcată/subiectivă , cu
precizarea că acesta
este, morfologic, un
substantiv sau un
substitut al
substantivului care nu
funcționează ca relator.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p.
125).
adecvare – “ADEQUACY, 1.
In Aspects of the theory
of syntax , Chomsky
proposed a set of levels
of adequacy for
evaluating grammars. A
grammar was said to be
observationally adequate
if it generated all the
senten ces of a language, that is, all the
sequences of words. A
grammar was
descriptively adequate if
it assigned correct
(constituent ) structure
to the sentences. A
theory of grammar (or a
grammar of a language)”
(Keith Brown and Jim
Miller, The Cambridge
Dictionary of Linguistics ,
Cambridge University
Press, 2014, p. 10).
aderen ța – lat. adesse < ad +
esse, `a fi lângă`, „este
mijlocul prin care o
unitate sintactică
dependentă intră în
relație cu un regent,
prin simpla alăturare,
fără â implica prezența
unor mărci gramaticale
sau analitice. Prin
aderență, se exprimă
dependența un ui adverb
sau a unei locuțiuni
adverbiale față de un
regent verbal, nominal
sau adjectival.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
37); – „înseamnă simpla
alipire a doi
constituenți, alipire care
se asociază (dar nu
obliga toriu) cu restricții
de topică.” (Gabriela
Pană Dindelegan,
Sintaxa grupului verbal ,

24 București, 1976, p.54 și
în Gabriela Pană
Dindelegan , Sintaxa
grupului verbal , Editura
Aula, Brașov, 1999, p.
40).– a) „când un termen
regent cere numai
apropierea termenu lui
subordonat, fără
respectarea vreunei
categorii gramaticale.”
(Gh. Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 40); b) „este
mijlocul prin care o
unitate sintactică
depedentă intra în
relație cu un regent,
prin simpla alăturare,
fără a implica prezen ța
unor mărci gramaticale
sintetice sau analitice.
Se manifest ă numai la
nivelul sintagmatic ș i
angajează, în general,
părți de propoziție
exprimate prin părți de
vorbire neflexibile, care
pot îndeplini funcții
sintactice. Exemplu:
Vorbește repede; Toamna
se numară bobocii. ” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.289).
adiacență – lat. adiacens , `a
sta lângă, în vecină tate`; – „A condition on the
assignment of case in
gover nment – binding
theory which blocks
Case-assignment to
those noun phrases not
adjacent to the Case-
assigner. Since the
Case filter requires
every overt NP to be
Case-marked, the
adjacency condition
forces NP complements
to appear closer to their
Case-assign er, and thus
to precede non -NP
complements. ” (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p. 11.)
adiționare – „constă în
suplimentarea
proiectului sintactico –
semantic cu un element,
îndeosebi nominal, care
este verbalizat după
intonația terminală sau
inserat în construcția la
care se anexează.
Adiționarea reflectă,
astfel, o mișcare „en
arrière”a gând ului
locutorului, de revenire
într-un determinat
punct al proiectului
sintactico -semantic
inițial asemenea
mișcării unui
bumerang.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și

25 semantica -pragmatica
limbii române vorbite
(discontinuitatea),
Editura Universității Al.
I. Cuza , Iași, 1998, p.
53-54).
adjectiv – lat. epitheton ,
`care este adăugat`,
parte de vorbire flexibilă
care stă pe lîngă un
nume, dar mediat și pe
lkîngă un verb. „Partea
de vorbire numită
adjectiv cuprinde
adjective propriu -zise,
locuțiuni adjectivale și
participii.Indiferent de
gradul de comparație,
adjectivul formează un
singur cuvînt
sintactic.Analiza
sintactică tratează ca pe
un tot indivizibil șiruri
ca : mai bun, cel mai
bun, etc.” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și peda gogică,
București, 1972, p. 71).
– „cuvintele care
determină în special
substantive și care, în
general, exprimă o
calitate și pot avea o
marcă specifică pentru
plural” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2011, p.
57- 58);
~ verbal – „se aseamănă cu
participiul și se
formează de la tema
unui verb cu ajutorul
sufixului „ -tor” și arată
atitudinea unui obiect
de a săvârși acțiunea
respectivă. Ex: ”Clădirea
mare se zguduie în
mugetul apei peste
spumă clocotitoare care
o împresoară”
(Sadoveanu) „Fabricile
prelucrătoare de lemn
vor produce mobila.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană,
ed. a II – a, București,
Editura Ministerul
Învățământului, 1956,
p.595). „adjectivele
determinate de un
complement în genitiv;
sunt cele terminate în: –
tor/ -or, -ant/ -ent, -iv.”
(Mioara Avram, Genitivul
complement al unui
adjectiv și rolul lui al (a,
ai, ale). SCL, XXXI,
1980, nr. 5, p. 512).
adjoncțiune – lat. adiungere ,
`a se conecta, a se
adăuga` , în gramatica
transformațională:
“adjunction. 1. any
operation, especially in
syntax, by wich an
element is added next to

26 another. E.g. in who
have you met?, who is
sometimes seen as
adjoined , by wh –
movement, to the
remainder of the
sentence: [ who[have yo u
meet]].” (P.H. Matthews,
The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 9).
adjunct – “A term used in
grammatical theory to
refer to an optional or
secondary element in a
constructio n: an
adjunct may be
removed without the
structural identity of the
rest of the construction
being affected.” ( David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
12).
~ predicativ complementar
– „corespunde “numelui
predicativ”; „este
definibil ca un
determ inant obligatoriu
al unui verb insuficient
semnatic .” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română („elementul
predicativ suplimentar ”),
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași – 2001, p. 19).
~ predicativ suplimentar –
„cores punde
„elementului predicativ
suplimentar”; [este
definibil] „ca un
determinant facultativ al
verbelor suficiente
semantic ” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română („elementul
predicativ suplimentar ”),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași – 2001 , p. 19).
~ ții obligatorii – „apar ca
determinări obligatorii
ale pronumelor
semiindependente ( Cel
nou este albastru .; Al
meu este roșu. )”
(Camelia Stan, Andra
Vasilescu, Grupul
nominal, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 96).
adnominal – lat ad – nomina ,
`lângă nume`,
“adnominal. (Word, etc.)
directly depending on a
noun.” (P.H. Matthews,
The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 9) ; – „A term
used by some

27 grammarian s to refer to
the elements in a noun
phrase which modify a
noun (an analogy with
adverbia l), such as
adjectives, prepositional
phrases and
‘possessive’ nouns, e.g.
the big hat, the hat in
the box , the vicar’s
hat. A description in
terms of ‘adnominal’
elements may also be
used in the
classification of relative
clauses (e.g. the car
which she bought .).”
(David Crystal, A
Dictionary of Linguistics
and Phonetics ,
Blackwell Publishing,
2008, p. 13).
adordonare – „este o
expansiune pozițională
a unității dependentă
printr -o unitate de
același fel sub raport
funcțional; apare ca o
legătură externă,
asintagmatică,
afuncțională.” (Ion
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale , Editura
științifică și
encic loped ică,
București, 1989, p.
129); – „una din cele
două modalități
fundamentale de
ordonare a unităților sintactice: unitățile
sintactice se dispun în
același plan, linear, în
serii de minimum doi
termeni, ca expansiune
pozițională: Ex.: Au
înflorit merii , perii și
prunii. Termenului de
adordonare i -ar
corespunde
nondependență, în care
sînt cuprinse
coordonarea și apoziția.
Operează cu unități
homofuncționale pe
baza relațiilor de
coordonare sau de
apoziționare.” (Ion
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale , Editura
științifică și
enciclopedică,
București, 1989, p. 20);
– „În opoziție cu
subordonarea,
adordonarea, ca
modalitate de ordonare
sintactică, se definește
printr -o serie de
trăsături proprii: –
operează cu unități
sintactice care se
dispun în același plan
pe orizontală, în serii de
minimum doi termeni,
fără să aibă vreo
relevanță funcțională; –
Se realizează în cadrul
raportului de
subordonare, de

28 dependență, avînd
întotdeauna ca
antecedent sau bază o
unitate dependentă pe
care o ampli fică printr –
un proces de
expansiune pozițională;
– dispune de mijloace
specifice de expresie
(juxtapunerea,
conjuncții
coordonatoare, adverbe,
mărci grafematice și
prozodemice), fără să
cunoască în raport cu
planul sintactic
restricții de ordin
distributiv .” (Ion
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale , Editura
științifică și
enciclopedică,
București, 1989, p.
130). -. „este relația care
se stabile ște între
unitățile sintactice care
se află pe același plan,
distigîndu -se prin
aceasta de subo rdonare,
care, după cum s -a
arătat, operează cu
unități distribuite in
planuri diferite. Acest
concept desemnează
ceea ce in lingvistica
românească se exprimă
prin nondependență
(Guțu Romalo, Sintaxa ,
p. 42 -44 și Iordan, Robu
LRC, p. 554) ca relație în a c ărei sferă sunt
cuprinse coordonarea și
apoziționarea
(echivalen ța)” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
289). – „este relația care
se stabilește între
unităti sintactice care se
află pe același plan,
distingâ ndu-se prin
această de subordonare,
care, după cum s -a
arătat, operează cu
unități distribuite la
planuri diferite” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclo pedică,
București, 1995, p. 41),
– „este un raport de
expansiune (amplificare)
poziți onală, fără
capacitatea de a genera
funcții sintactice; rolul
sau este de a spori
cantitatea de informații
(coordonarea) sau de a
lărgi posibilitățile de
interpretare semantica a
bazei (apozitionarea)
prin apoziție, reluare și
repetiție.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
120).

29 adpoziția – „A term
sometimes used in
grammar to subsume
the two cat- egories of
preposition and
postposition.” ( David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
13); – „cuvintele care
guvernează un
substantiv sau un
infinitive și care,
adesea, creează o relație
de dependen’ [între
substantivul sau
infinitivul pe care -l
însoțesc și un alt
cuvânt.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbi lor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 59); “ adposition.
Cover term for
*prepositions and
*posposition . The sense
is that of an eleme nt
positioned ‘next to’
(‘ad-’), whether before
(‘pre’) or after (‘post -’).
(P.H. Matt hews, The
Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 9).
adverb – lat. ad-verbum ,
‘’care aparține verbului,
„constituie o clasă eterogenă din punct de
vedere morfologic și
semantic atât în latină,
cât și în limbile
romanice ” (p. 28);
“cuvintele care, în
general, determină
modal, local, temporal
sau cantitativ
conținutul verbelor,
care sunt invariabile din
punct de vedere
morfologic și care pot
avea funcția de
complement
circumstanțial.”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicat ivă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 58); –
„adverbul este generat
intr- o poziție atașată la
poziția în care se
deplasează verbul,
acesta nu mai poate
ocupa poziția imediat
următoare auxiliarului
de perfect fi.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 35);
~ modale/ de mod –
„afectează, uneori pînă
la transfigurare, sensul
lexical al regentului
(„trece înot” fa ță de

30 „trece”), comportându –
se față de verb ș. a.
asemănător adjectivului
față de substantiv,
adverbele de loc și de
timp, în schimb rămân
exterioare, sensurile lor
neputând fi asimilate
nici sensurilor – notă,
nici celor relaționale și
nici celor no ționale; le
vom numi, neavînd alt
termen, sensuri
circumstanțiale
(cuvântul
„circumstanțial”
înțelegându -l
etimologic).” (D. D.
Drașoveanu, Teze și
antiteze în Sintaxa limbii
române , Editura
Clusium, 1997, p. 22).
~ predicative – „Anumite
adverbe se utilizează cu
funcți a de predicat,
verbal sau nominal, și
de aceea se numesc
adverbe predicative :
firește, sigur (și alte
sinonime, dintre care
unele sînt locuțiuni:
fără îndoială, probabil,
poate –adverbul). Aceste
cuvinte se comportă din
punct de vedere
sintactic astfel: (a )
formează singure un
enunț ( – Ai înțeles? –
Firește); (b) formează
singure o propoziție principală, despărțite
prin virgulă de restul
frazei (Firește, Ion nu l -a
crezut. sau Ion, fire ște,
nu l -a crezut); (c) sînt
urmate de o propoziție
introdusă prin că
(Bineînțeles că a plecat.).
Aceste adverbe au
funcția de predicat
nominal dacă înainte de
ele am putea introduce
în text verbul copulativ
Sigur că pleacă = E sigur
că pleacă. Altfel,
predicatul este verbal:
Poate că vine mîine.”
(Sorin, Stati, Elemente
de a naliză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 122) ,
~ relative nehotărâte – „își
pun în valoare calitatea
de elemente de relație
numai la nivelul frazei,
că expresie a relațiilor
de subordonare. Se
prezintă într -un
inventar limit at de
elemente: când, cât,
cum, încotro, unde.”
(Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p. 33) .
adversativ – „In gramma r
and semantics , a form
or constructio n which
expresses an

31 antithetical
circumstance.
Adversative meaning
can be expressed in
several grammatical
ways (as ‘adversatives’),
such as through a
conjunction (but),
adverbia l (however ,
nevertheless , yet, in
spite of that, on the
other hand), or
preposition ( despite,
except, apart from,
notwithstandin g).”
(David Crystal, A
Dictionary of Linguistics
and Phonetics ,
Blackwell Publishing,
2008, p. 15.)
afirmația – „mijlocul prin
care se confirmă, se
adeverește, se aprobă
ceva sau exprimă un
consimțământ.”
(Gramatica limbii
române , vol. al II -lea,
Ediția a II -a revăzută și
adăugită, Editura
Academiei Republicii
Socialiste Române,
București, 1963, p. 46) ,
– „termenul nemarcat al
raportului polar
afirmativ (pozitiv)/
negativ, care
caracterizează
propozițiile și
enunțurile.‘‘ ( Gramatica
limbii române , vol II,
Editura Academiei Române, București,
2005, p. 698) , ~
nesigură – „cunoaște
modalități de expresie
mai restr ânse și
caracterizează vorbirea
populară în context
dialogal, unde, în afara
mijloacelor lingvistice,
relevanță pot căpăta și
mijloacele
extralingvistice (mimica,
gestica,intonația),
implicate în actul
comunicării.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
161),
~ sigură – „se actualizează,
de regulă, prin mijloace
contextuale și
situaționale, în strânsă
corelație cu modalitatea
de afirmare
(enunțiativă, imperativă,
interogativă).” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.159) .
afirmativă (propoziție) –
„affirmative. Sentence,
form, construction) by
which one assets what
is, as opposed to what is
not, the case. Opp.
negative; also by
implication, to

32 interrogative,
impertative, etc.”
(Matthews, P.H., The
Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 10).
afix – lat. afficere , ‘a atașa’,
„este folosit de română
în cazul mai -mult-ca-
perfectului.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii d e
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Unive rs,
București, 2000, p. 30).
agent – lat. agere, ‘a face ‘, ‘a
performa ‘, ‘a acționa ‘,
agentiv, actor, actant :
„suma logică a
primitivelor lingvistice,
verbul si substantivul.
[trad. n] (Agent – „the
logical sum of the
linguistic primitives V
and N”) (Iraj Bashiri, “To
Be” as the Origin of
Syntax: A Persian
Framework, Bibliotheca
Islamica, Minneapolis,
1973, p. 48); – „este
rolul semantic predilect
în poziția de subiect și
rolul având cea mai
mare stabil itate
sintactică în această
poziție.” (Gabriela Pană
Dindelegan, Subiectul,
în Gramatica Limbii române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
319).
aglutinare – “agglutinating .
(Language, formation) in
which words are easily
divided into sepa rate
segments with separate
grammatical functions.
Opp. Inflecting;
isolating. Agglutination
is likewise the process
by which such
structures or this type
of structure is formed.”
(Matthews, P.H., The
Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford Univer sity Press,
1997, p. 12).
agramatical – grk.
agrámmatos , ‘iliterat’,
termen din
neurolingvistic ă,
“agramatism. Form of
aphasia in wich
grammatical elements
are lost. The resulting
speech is often
described as
“telegraphic”, consisting
mainly of lexical items
and fixed expressions,
also slow and hesitant.”
(Matthews, P.H., The
Concise Oxford
Dictiona ry of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 12).

33 ambiguitate – în limbajul
natural, proprietatea
expresiilor de a putea fi
interpretate în mai
multe moduri, sensuri,
din punct de ved ere
lexical, emantic,
sintactic; – „în termeni
transforma ționali,
această ambiguitate își
găsește explicația în
posibilitatea de a atribui
istorii derivative diferite
uneia și aceleiași
construcții de
suprafață.” (Gabriela
Pană Dindelegan,
Sintaxa grupului verbal ,
București, 1976, p. 133
și în Gabriela Pană
Dindelegan, Sintaxa
grupului verbal , Editura
Aula, Brașov, 1999, p.
92).
~a gerunziului – „Gramatica
transformațională
înregistrează fenomenul
ambiguității gerunziului,
constînd în posibilitatea
aceleiași construcții cu
gerunziu de a primi
interpretări semantice și
sintactice diferite.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Sintaxa
grupului verbal ,
București, 1976, p.184.)
anacolut – „o construc ție
sintactică specială care
se creează prin întreruperea și
modificarea unei
construc ții în cadrul
aceleIași unități
sintactice.” (Grama tica
limbii române , volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare R omâne,
București, 1963, p.
418); – „fenomenul de
întrerupere a relațiilor
sintactice este cunoscut
sub numele de anacolut ,
fiind, în esență, cauzat
de modificarea
proiectului sintactico –
semantic de către
vorbitor.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 15); –
„atunci când o frază nu
prezintă o constitu ție
morfosi ntactică bine
formată, dar este
inteligibilă la nivel
semantic.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 38); – „fenomen care
constă în modificarea
proiectului sintactico –
semantic în interiorul

34 enunțului.” – „specie de
elipsă cu totul
particulară, constând în
subînțelegerea unui
corelativ reclamat de un
cuvânt din enunț.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea ,
Editura Universi tății
“Al.I. Cuza ”, Iași, 1998,
p. 56); – „Anacolutul
este o greșeală de limbă
acceptată în aspectul
popular și familiar al
limbii și de aici în stilul
beletristic, dar evitată
într-o exprimare aleasă
și în stilul științific.” (C.
Dimitriu,
Discontinuitate a în
Biblia de la București ,
L.R., XXXIV, nr. 5,
1688, p. 397); -.
„fenomen sintactic de
discontinuitate în
construc ția propoziției
sau a frazei, o deviere
de la normele sintaxei
literare, specifică limbii
populare și familiare,
mai ales variantei orale.
Anacolutul reprezintă o
„fractură” la nivelul
organizării și al
coerenței unui enunț,
constând în
întreruperea, reluarea,
de obicei la distan ță, și
modificarea construc țieisintactice
după un alt tipar
structural.‘‘ ( Gramatica
limbii române , vol II,
Editura Academiei
Române, 2005, p. 743);
– „înseamnă “lipsa de
șir” și este o greșeală de
gramatică. Este o
construcție dusă până
la jumătate iar sfârșitul
frazei aparține altei
construcții, lipsite de
început. În vorbirea
neîngrijită, anacolutul e
frecvent.” ( Gramatica Azi
– Al. Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 221 );
anadiploză – „constă în
repetiția ultimului
cuvînt la începutul
unității (sintactice sau
prozodice). Ex: Nu se
rădică de rudă / și rudă
fără rău.” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă isto rică
românească , p. 21);
„constă în repetarea
unui cuvânt sau grup
de cuvinte la sfârșitul
unei unități sintactice și
la începutul celei
următoare: Eu sunt de
acord cu ceea ce a spus
X. Dar cu un
amendament. Un
amendament serios și
anume că tot ceea ce a

35 spus el este valabil
pentru acea minoritate a
cetățenilor român i.‘‘
(Gramatica limbii
române , vol II, Editura
Academiei Române,
2005, p. 763);
anaforă – gr. anaphor -á <
ana + pherein `a
transporta` , referent,
coreferent, pro -formă –
„relația dintre două
elemente lingvistice, în
care cel care apare
ulterior în discurs
(numit anaforic) nu are
un sens de sine
stătător, ci este
interpretat semantico –
referențial prin
raportare la elementul
deja apărut (antecedent
sau sursă).‘‘ (Gramatica
limbii române , vol II,
Editura Academiei
Române, 2005, p. 656);
“anaphora. The relation
between a pronoun and
onother element, in the
same or in an earlier
senten ce, that supplies
its referent. “ Matthews,
P.H., The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 18), – „este
repetiția aceleiași
unități la începutul a
două sau mai multe
versuri. Ex: Mulți se sculară spre mine. Mulți
grăiesc sufletului mieu.”
(Elena Dragoș, Elemente
de sintaxă istorică
românească , p. 21).
~ lexicală – „unei anafore
lexicale i se atribuie
indici anaforici, nu
referențiali. Neatribuirea
de indici referențiali
poate fi o consecință a
prezenței unei anafore
lexicale ca legătură
intermediară a
lanțurilor” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor roma nice,
Editura Univer s,
București, 2000, p.
199).
analiza – „constituie baza
metodologică a tuturor
gramaticilor românești
descriptive, oferind
avantajul de a deschide
calea spre inventarierea
a tot ceea ce alcătuiește
o structură sub
aspectul unităților
constitutive, al relațiilor
ce le unesc și al
funcțiilor pe care le
îndeplinesc.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 17);
– „propune cunoașterea

36 mecanismului pe baza
căruia s -a generat
întregul,
funcționalitat ea sa,
pentru ca o dată
cunoscut să se
generalizeze ca model de
construcție, să se
asigure astfel transferul
din domeniul
performanței în cel al
competeței.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 16);
– „unui în treg
presupune cunoa șterea
elementelor din care
este alcătuit, descrierea
acestor elemente și
identificarea
raporturilor dintre ele,
precum și funcțiile ei.”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 52); –
„urmărește să identifice
și să definească raportul
dintr -un text și o
gramatică pentru a
stabili gramatica
textului respectiv, adică
mecanismul care, după
cum afirmă Chomsky,
produce f razele limbii
supuse analizei
(Chomsky, Structures syntaxiques, p. 13)” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 16).
~ semantică – „se află în
relație de solidaritate, de
intercondițioare nu
numai cu pragmatica, ci
și cu sintaxa. “ (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I.
Cuza”, Iași, 1998, p. 18).
~ structurală – „In
transformational
grammar, the
presentation of
sentences in the form of
a tree diagram or
labeled bracketing as
the output of the
application of
transformational
rules .” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
1131).
analogie – “analogy. Process
by which a form a is
either changed or
created in such a way
tht its relation to
another form b is like
that of other pairs of

37 forms whose
relationship is similar in
meaning” (Matthews,
P.H., The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 17).
anastrofă – gr. anastroph é,
`a întoarce pe dos `,
“term in rhetoric for a
*fugure of speech which
departs from the usual
order of words or other
syntactic units.”
(Matthews, P.H., The
Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 18).
anteordona ți – folosim acest
metatermen cu
semnifica ția „actualizat
înaintea altui termen
sintactic.” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română („elementul
predicativ suplimentar ”),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza” ,
Iași – 2001, p. 72).
anterior , -itate – referitor la
topică și/sau timp
gramatical, „acțiunea
verbului regent este
situată într -un timp
anterior desfășurării
actului lingvistic: ieri,
alaltăieri, aseară, astă –
vară.” (Dumitru Irimia, Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
142).
anticiparea subiectului 
„Spre deosebire de
subiectul topicalizat,
subiectul anticipat nu
ocupă poziția ini țială în
enunț, ci o poziție
mediană, precedînd
propoziția din care, din
punct de vedere
funcțional, face parte.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 75) ;
~ subiectului unei
interogative indirecte
–”subiectul anticipat nu
ocupă poziția ini țială în
enunț, ci o propoziție
mediană, precedând
propoziția din care, din
punct de vedere
funcțional, face parte.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea ,
Editura Universității
“Al.I. Cuza”, Iași, 1998,
p. 39).
antimetateză – gr.
antimetathesis , ‘punerea
inversă’ , „constă în

38 repetarea inversă a
termenilor unei
sintagme, propoziții sau
fraze, cu modificarea
funcțiilor gramaticale și,
implicit, a sensului. Ex:
Dă-lă dare după dare
lor.” (Elena Dragoș,
Elemente de sinta xă
istorică românească,
Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, Bucure ști,
1995, p. 21).
antiptoză – „în limba veche,
deoarece e frecventă
folosirea unui caz în
locul altuia. Ex: bărbat
crunt și hitlean nu
agoniseaște Domnului. ”
(Elena Dragoș, Elemente
de sintaxă istorică
românească , Editura
Didactic ă și Pedagogic ă,
Bucure ști, 1995, p. 23).
apartenent – „contribuie la
împlinirea semantică a
sintagmoizilor, dar mai
ales la marcarea
gramaticală a
funcțiunilor și a
nuanțelor întregii
unități” (Vasile Șerban,
Teoria ș i topica
propoziției în româna
contemporană , Ed.
Didactică și pedagogică,
București, 1974, p. 85).
apelativ – “appellative
function of language
(also vocative function of language” : – “funcția
apelativă a limbajului
sau funcția vocativă a
limbajului” (trad . n).
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics, London and
New York, Routdlege,
1996, p. 75) . Vezi și
planul comunicării
apelative .
apodoză – „frază cu
structură complexă,
alcătuită din propoziții
care aduc, prin
conținutul lor,
rezolvarea, împlinirea,
afirmarea plenară a
unei constatări cu forță
de argument,
considerată de vorbitor
sau de autor ca foarte
importantă și care sunt
așezate la sfârșitul
perioadei.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științific ă, București,
1994, p. 312).
apostrof – „marchează
absența accidentală in
rostire a unor sunete.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republici Populare
Române, București,
1954, p. 311).

39 apozem ă/ adverbială – „se
exprimă prin adv erbe și
locuțiuni adverbiale,
selecția lor fiind
condiționată de
semnificațiile modale ale
apoziției în raport cu
baza, indiferent de
natura ei lexicală și
gramatical.” (Ion
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale, Editura
Științifică și
Enciclop edică,
București, 1989, p.
146), „fiind variate ca
structură lexematică,
avînd însă același rol în
marcarea raportului
apozitiv, adverbele,
locuțiunile adverbiale,
propozițiile sau chiar
frazele ar putea fi
denumite apozeme, în
loc de relatori,
conec tori, elemente de
relație, denumiri
impoprii pentru raportul
apozitiv, sau în loc de
adverbele aopzitive,
adverbele explicative,
denumiri
necuprinzătoare pentru
toate tipurile de
structuri și care, prin
xtensiune, ar da naștere
la confuzii.” (Ion
Diaconesc u, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale, Editura Științifică și
Enciclopedică,
București, 1989, p.
146), „adverbele și
perifrazele adverbiale
explicative, ca adică (cu
variantele arhaice sau
regionale adecă,
adicălea, adicătelea),
anume , și anume ,
bunăoară , ca, de
exemplu , de pildă ,
precum , cu alte cuvinte ,
cu un cuvînt , altfel spus ,
altfel zis , mai bine zis ,
mai exact , mai exact
spus, mai precis , pe
Românește , în fond ,
îndeosebi , în special , în
speță , în realitate , mai
cu seamă , mai ales ,
respectiv și altele.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 261).
~ frastică – „se exprimă prin
fraze incidente,
alcătuite, de regulă,
dintr -o regentă al cărei
predicate e ste un verb
de dorință, de voință, de
posibilitate, sau de
necesitate și o
subordonată al cărei
predicate este un verb
dicendi.” (Ion
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii

40 române actuale, Editura
Științifică și
Enciclopedică,
București, 1989, p.
148), – „se exprimă prin
fraze incidente, alcătuite
dintr -o regentă al cărei
predicat este un verb de
voința ,de posibilitate,
sau de necesitate si o
subordonată al cărei
predicat este un verb de
tip dicendi . Exemplu:
Ceea ce ai scris tu,
vreau să sp un poezie,
teatru, te onorează .” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclo pedică,
București, 1995, p.
342); – „caracteristice de
asemenea limbii vorbite
populare si familiare,
sînt reprezentate de
anumite tipuri de fraze
incidente, în a căror
structură in tră un verb
al dorinței, al voinței, al
posibilității sau al
necesității, ce se
constituie în regentă, și
o subordonată avînd
drept predicat un
verbum dicendi .”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 262). ~ propozițională – „se
prezintă ca propoziții
principale sau
secundare, în poziție
incidentă atît față de
bază cît și față de
apoziție; printr -un verb
de tip dicendi,
vorbitorul transpune
baza, care aparține unui
alt registru stilistic, în
propriul său registru;
alteori, transpune baza
din propriul său
registru, într -un alt
registru, ambele
operațiuni realizîndu -se
prin apoziționare cu
ajutorul apozemelor
propoziționale.” (Ion
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale, Editura
Științifică și
Enciclope dică,
București, 1989, p.
148), – „se prezintă ca
propoziții principale sau
secundare, în poziție
incidentă, atît fa ță de
bază, cît și fa ță de
apoziție”. Exemplu: „Eu
eram vătaf, cum se zice,
știi, un răs punsabil .”
(Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedi că,
București, 1995, p.341 –
342), „sînt caracteristice
limbii vorbite populare
și familiare și sînt

41 reprezentate de un
anumit tip de propoziții,
din planul incident, care
formal apar ca
principale sau ca
secundare, ce conțin în
structura lor un verbum
dicendi , mai exact a zice
sau a spune .” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 262).
apoziți a – lat. appositio ; –
„prin definiție (lat.
appositio ), este o unitate
simplă sau dezvoltată ,
care se ”alătura” sau „se
adaugă” unei baze;
așadar apare pe lîngă o
bază, fie postpusă, fie
antepusă. În mod
obișnuit, apoziția este
postpusă în aceasta
poziție, după legătura
cu baza, poate fi
neizolată sau izolată.”
(Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Encicloped ică,
București, 1995, p.
336); – „reprezintă
modalitatea cu cea mai
largă sferă de
extensiune a raportului
de apoziț ionare;
alăturată unei baze, a re
calitatea de a -i releva o
trăsătură de ordin semantic.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
79); – „atributul
substantival pus în
cazul nominativ,
indiferent de cazul
determinat, sau acordat
în caz cu acesta.
(Gramati ca limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1963, p. 128); – „este un
tip special de relație, de
echivalen ță discursivă,
care se constiuie între
două secven țe
lingvistice coreferen țiale
– baza (pe prima poziție)
și apoziția (pe cea de -a
doua): Numai tu le po ți
porunci să doarmă , /
Numai tu, / Fratele meu
întru negăsire ,/ Tu,/ Cel
ce-ti astupi cu aripa
urechile. (A. Blandiana,
Moarte în lumină )”
(Gramatica limbii
române , 2005, vol II, p.
619); – „partea
secundară de propoziție
care are ca
antecedent/regent un
substantiv, un
pronume, un numeral
întrebuințat

42 pronominal, un adjectiv,
un adverb sau o
interjecție și indică, în
chip de «traducere» prin
sinonime sau prin
«descriere » (pentru
interlocutor) un alt
nume pentru
entitatea/«realitatea» la
care a trimis deja
antecedentul/regentul.”
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1518) ; 3.
„este atributul
substantival care stă în
același caz cu
substantivul determinat
de el. Aceasta înseamnă
că apoziția se
deosebește de atributul
genitival, cât și de cel
prepozițional, și nu
numai formal, întrucât
unei forme gramaticale
îi corespunde, în mod
obișnuit, un înțe les
anumit, diferit de
înțelesul altor forme;
numai atunci când
substantivul determinat
de apoziție este subiect,
putem spune că apoziția
stă în a celași caz cu
substantivul ei
(amândouă în
nominativ ). Ex: „ este
încântătoarea soție a amicului meu, madam
Aglaie Verigopolu “
(Caragiale); „tânărul
Misu Z ., până zilele
trecute student la
medicină și astăzi doctor
de plasă”. (Caragiale )”
(Iorgu Iordan, Limba
română contemporană,
ed. a II -a, București,
Editura Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 611-612); – „termen
referențial […] poate
apărea pe lângă oricare
dintre termenii
propoziției, fie că este
nuclear, fie că este
determinant.” (Vasile
Șerban, Teoria și topica
propoziției în româna
contemporană ,
Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 49) ;
– „nu este o funcție
sintactică, descrierea și
clasificarea ei
supunîndu -se nu
criteriilor sintactice, ci
criteriilor semantice.
Apoziția nefiind o
funcție, considerăm mai
îndreptățită denumirea
de subiect apozitiv.” (Ion
Diaconesc u, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale, Editura
Științifică și
Enciclopedică,

43 București, 1989, p.
146).
~ adjectivală –
„repozi ționeaz ă o bază
adjectivală sau
nominală.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică , 1992, p.
82); – „<<traduce>> o
bază adjectivală sau
nominală.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 257).
~ adverbială – „precizează
sensul unei baze
nominale, pronominale,
verbale sau adverbiale.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Edit ura
Enciclopedică, 1992, p.
82), – „ «traduce » o bază
adverbială sau
substantivală.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexan dru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 257).
~ analitică – „termenul
secund, realizat
structural ca termen
multiplu, analizează în
elementele componente,
planul semantic al termenului bază.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
250).
~ antepusă – „este totdeauna
izolată și servește că o
modalitate de
caracterizare sau de
calificare a bazei; are o
mai redusă extensiune
și se întâlnește în limbă
scrisă, în propoziții
elaborate sub raportul
structurii sintactice.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
86).
~ atributivă – „este un tip
special de predicat
secundar apozitiv,
obligatoriu postpus
bazei, dar nesubstituibil
acesteia decât cu
suprimarea relației
apozitive ini țiale.”
(Gramatica limbii
române , Editura
Academiei, 2005, vol II,
p. 625) .
~ complexă – „o structură în
care apoziția servește
drept bază unei alte
apozitii simple sau
multiple.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura

44 Enciclopedică,
București, 1992, p. 83).
~ de i dentificare – „fixează
(sau relevă) identitatea
realităț ii extralingvistice
exprimată prin
termenul -bază, al cărui
conținut semantic este
cel mai adesea
nedeterminat; sub
aspect lexico -gramatical,
temenul -bază în apoziția
de identificare este mai
ales un p ronume (foarte
frecvent, demons trativ
sau nehotărât,
întrebuinț ate și
adjectival) sau un
substantiv abstract (sau
întrebuinț at ca atare).”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
247).
~ denominativă – „se
întemeiază pe un raport
de sinonimie lingvistică,
lexicală sau frastică; „pe
numirea, prin termenul
secund, a unei realită ți
extrali ngvistice, descrisă
de termenul -bază”; „pe
decodificarea
termenului -bază, nume
pentru o realitate
extralingvistică descrisă
de termenul -secund.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
246-247).
~ descriptivă – „termenul
secund realizează o
descriere a realită ții
exprimată lexical prin
termenul -bază.”
(Dumitru Irimia,
Structura gram aticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
247).
~ dezvoltată – „expansiunea
prin subordonare
generează așa -zisă
apoziție dezvoltată.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
83); – „unitățile
constitutive au c a
centru o apoziție și se
integrează pe baza
raporturilor de
dependență, fiind
totodată expresia unei
funcții sintactice
distincte, în măsură să
diversifice evantaiul de
întrebuințări ale
apoziției. Sub raport
structural, apoziția –
centru poate avea un
determinant sau mai
mult, după cum un
determinant poate avea,
la rîndul său, mai mulți
determinanți”. (Ion
Diaconescu, Probleme de

45 sintaxă a limbii române
actuale , Editura
Științfică și
Enciclop edică,
București, 1989, p.
138);  „este rezultatul
expansiunii prin
subordonare a unei
apoziții simple, care se
constituie în centru al
structurii apozitive.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 258).
~ ecuativă – „este un
predicat secundar
postpus bazei, care
poate prelua rolul
acesteia prin
intervertirea topicii”
(Gramatica limbii
române , Editura
Academiei, 2005, vol II,
Enunțul , p. 624).
~ interjecțională – „se referă
la o bază nominală.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
82).
~ interpretativă –
„sintetizează planul
semantic global al
termenului -bază, cu
dezvoltare
propozițională sau
frastică, prin pronumele relativ compus ceea ce
sau pronumele
demonstrativ asta
(aceasta ) (ambele
întrebuinț ate cu sens
neutru), termenul
secund al relației de
apoziție, cu funcție de
subiect într -un nucleu
predicațional prin care
se intrepretează dintr -o
anumită perspectivă
realitatea
extralingvistică
exprimată de termenul –
bază.” (Dumitru Irimia,
Structur a gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
248).
~ înlăn țuite și cumulative –
„construite în general
din doi termeni, relația
de apoziție implică
uneori trei sau mai
mulți termeni; când
aceștia se succed într -o
înlănțuire în care
termen ul secund devine
un al doilea termen –
bază pentru un al doil ea
termen secund ș.a.m.d.
ia naș tere o apoziție
înlănț uită; când în
desfășurarea relației,
termenul -bază rămâne
unic, iar termenul
secund prime ște
concomitent mai multe
actualizări concrete,
descri ind mai multe

46 aspecte ale identităț ii
“obiectului” exprimat
prin planul semantic al
termenului -bază, se
constituie o apoziție
cumulativă .” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
251).
~ multiplă – „expansiun ea
prin coordonare dă
naștere apozitiei
multiple; la aceeași bază
se referă două sau mai
multe apozitii simple,
legate între ele printr -un
raport de coordonare
copulativă, adversativă,
disjunctivă sau
conclusivă.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Ed itura
Enciclopedică, 1992, p.
83);  „conține în
structura ei mai multe
apoziții simple
coordonate (de regulă,
copulativ), prin
intermediul cărora este
analizat în elementele
componente planul
semantic al bazei.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 257). ~ neizolată sau izolată –
„apoziția, prin definiție,
este o unitate simplă
sau dezvoltată, care se a
alătura” sau se a
adăuga” unei baze;
așadar apare pe lângă o
bază, fie postpusa, fie
antepusă. In mod
obișnuit, apoziția este
postpusa; în această
poziție, poate fi
neizolată sau izolată.”
(Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
1992, p. 84). ); – izolată
– „partea de propoziție
izolată care reia,
lămurește, explicitează
și precizează conținutul
termenului la care se
referă sau care califică,
clasează obiectul
denumit de acest
termen, indiferent de
clasa lexico –
gramaticală, și cu care
este pe același plan.”
(Gh. Constantinescu –
Dobridor, Sintax a limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 267); „Apoziția
izolată este fie postpusă,
fie antepusă și este
marcată în limba
vorbită prin pauză și
intonație specifică,
discontinuă, iar în
limba scrisă, prin

47 semne grafematice.
Izolate sunt apo zițiile cu
structură simplă sau
dezvoltată care
îndeplinesc față de bază
o funcție mai generală,
de echivalență; de aceea
cele două unități (baza
și apoziția) pot fi în cele
mai multe cazuri,
interșanjabile sau
omisibile, fără să fie
afectat conținutul
semantic al enunțului.”
(Ion Diaconescu,
Probleme de sintaxă a
limbii române actuale ,
Editura științifică și
enciclopedică,
București, 1989, p.
141); „Calitatea de
apoziție a unei unități
este relevată, pe de o
parte de trăsăturile pe
care le prezintă în
raport cu baza, iar, pe
de altă parte, de o serie
de mărci care definesc
statutul apozitiv. Spre
deosebire de coordonare
și de subordonare care
operează și cu mijloace
sindetice (joncționale),
apoziționarea se va
caracteriza prin mijloace
asindetice ca cea mai
relevantă expresie a
juxtapunerii, fără să
implice vreo legătură
structurală. Absența
unor mijloace explicite de expresie constituie
trăsătura esențială a
raportului apozitiv.
Mărcile grafematice
operează în limba scrisă
cu semne care notează
nu în exclus ivitate,
prezența unei apoziții
cu structură simplă sau
dezvoltată, izolată de
bază.” (Ion Diaconescu,
Probleme de sintaxă a
limbii române actuale ,
Editura științifică și
enciclopedică,
București, 1989, p.
142); – „Mărcile
semantice sunt
exprimate prin adv erbe
locuțiuni adverbiale sau
propoziții care prin
conținutul lor
explicitează funcția
semantică a apoziției în
raport cu baza. (Ion
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale , Editura
științifică și
enciclopedică,
București, 1989, p.
144);
~ nominală – „se exprimă
printr -un substantiv
comun sau propriu ori
printr -o perifrază
substantivală.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității

48 „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 255).
~ numerală – „explicitează o
bază al cărei conținut,
sub aspect cantitativ,
este general sau
nedefinit.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1992, p. 82).
~ pronominală – „apare cu o
frecvență scăzută și are
funcția de identificare a
bazei.” (Aurelia Merlan,
Sintaxa limbii române.
Relații sintactice și
conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 257); – „cunoaște o
întrebuințare mai
restrânsă datorită
sensului implicit al
pronumelui. în
principiu, poate să
suplinească apoziția
nominală servind la
identificarea bazei.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
82).
~ propozițională  „poate
avea formă de
principală sau de
secundară. Cînd este
realizată ca secundară,
propoziția apo zitivă
repoziționează funcția sintactică a bazei.
Astfel, există propoziții
subiective apozitive,
predicative apozitive,
atributive apozitive,
completive apozitive,
circumstanțiale
apozitive s.a.m.d.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintact ice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 258).
~ simplă  „Există două
tipuri de apoziție:
apoziția simplă
corespunde ca structură
unei părți de propoziție,
fără să îndeplinească
funcția acesteia și se
exprimă prin toat e
părțile de vorbire care
servesc drept expresie a
părților de propoziție:
substantiv, pronume,
adjectiv, numeral, verb
la moduri nepersonale,
adverb, și în situații mai
puțin obișnuite,
interjecția. Față de
bază, apoziția simplă
are, din punct de vedere
sintactic, o poziție
autonomă, în general ca
urmare a neutralizării
raportului de
dependență existent
inițial. Fiind expresia
unui raport
nesintagmatic, se

49 manifestă în afara
relațiilor de tip cazual,
care sunt relații
sintagmatice,
generatoare de funcții
sintactice. Apoziția
complexă este generată
de amplificarea prin
adordonare apozitivă și
este o structură în care
apoziția servește drept
bază unei alte apoziții
simple, dezvoltate sau
multiple. Ex.: La spate,
îngropată pînă la mijloc
în fîn, fata mătușii
Uțupăr, Dița, vară -mea.
(Stancu, Desculț ).
Propozițiile apozitive
principale
repoziționează în mod
obișnuit verbul
predicativ dintr -o
propoziție principală al
cărui sens îl explicitează
sau îl corectează.
Propozițiile apozitive
secundare
repoziționează fie o
propoziție secundară, fie
părți secundare ale
propoziției, pe care le
explică.” (Ion
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale , Editura
științifică și
enciclopedică,
București, 1989, p.
135-139); – „se
realizează printr -o unitate lexico –
gramaticală dotată cu
sens lexical sau
categorical -Substantiv,
adjectiv, pronume,
numeral, verb la mod
nepersonal, adverb –
Sau, în anumite situații,
interjecție.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 255).
~ sintetică – „ca modalitate
descriptivă, reunește
părțile constitutive ale
unui întreg; de aici
rezultă că bază trebuie
să aibă totdeauna o
structură multiplă
realizată prin
coordonare, iar apoziția
să fie expri mată printr –
un termen al cărui sens
mai general se include
în sfera sa semantica
sensurile particulare ale
bazei multiple.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editu ra
Enciclopedică, 1992, p.
100), – „termenul
secund, realizat
structural printr -un
singur component
infrapropozițional sau
propozițional,
concentrează în planul
său semantic

50 componentele semantice
exprimate de termenul –
bază, realizat structural
ca termen multiplu.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași , 1983, p.
250).
~ verbală – „(exprimată
numai prin verbe la
moduri nepersonale) se
referă la o bază verbală
sau nominală
deverbativă al cărei
conținut îl explică sau îl
precizează.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedi că, 1992,
Bucu rești, p. 82); –
„<<traduce>> adesea un
verb la infinitiv.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 257).
apoziționare /relație ,
raport de ~ ––
„operează cu unită ți
coreferențiale, termenul
apoziționat fiind
echivalent sub raport
referențial cu baza.” (Ion
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale , Editura
științifică și enciclopedică,
București, p. 130); –
„datorită
coreferențialității,
relația de ti p apozițional
este o relație
asintagmatică, fără
capacitatea de a genera
o funcție sintactică. În
funcție de conținutul
său și de mijloacele de
expresie, prezintă ca
modalități de realizare
explicite trei posibilități:
apoziția, reluarea și
repetiția.” (Io n
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale , Editura
științifică și
enciclopedică,
București, p. 130); –
„Atât apoziționarea cât
și coordonarea sunt
expresia unor relații
neierarhice,
neintegratoare care nu
au capacitatea de a
genera funcții
sintactice, de aceea
dispun de un singur tip
de mărci utilizabile la
toate nivelurile la care
sunt proiectate unitățile
dependente, coordonate
sau apoziționate. În
acest cadru
coordonarea operează
fie cu conjuncții și
locuțiuni
conjuncționale, fie cu

51 proce dee paratactice, iar
apoziționarea operează
prin juxtapunere,
corelată cu mărcile: se
va caracteriza prin
mijloace asindetice, ca
cea mai relevantă
expresie a juxtapunerii,
fără să implice vreo
legătură structurală”.
(Ion Diaconescu,
Probeleme de sintaxă a
limbii române actuale ,
Editura Științifică și
Enciclopedică,
București, 1989, p.
139); – „ca modalitate
de adordonare, este
raportul care se
stabilește între două
unități coreferentiale;
din această trăsătură
decurg celelalte.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1992, p. 78);
– „În primul rînd, între
unitățile apoziționate ,
atît conținutul, cît si
expresia raportului sunt
determinate de natura
legăturii semantice, ș i,
cum acestea sunt
identice (coreferen țiale),
apozi ționarea reprezintă
singura modalitate de
ordonare a lor ;pentru
coordonare si
subordonare este
incompatibilă o combinare a doi ter meni
cu aceeași funcție
referenț ială: „A venit
fratele său, doctorul.’’
(Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Encic lopedică,
București, 1995, p.328);
– „este un raport
nesintagmatic care, ca
și coordonarea, se
manifestă la toate
nivelurile sub aceeași
formă și prin aceleași
mijloace.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, București,
1995, p.109).
argument – în logica formală,
valența unui verb sau a
unui predicat, sau o
funcție, de unde
clasificarea verbelor în
monovalente, bivalente,
trivalente. În teoria
guver nării, arg umentele
corespund rolurilor
tematice, cf. “In
Government and
Binding theory a
referential expression
which corresponds to a
thematic role (theta
criterion) in logical form .
Chomsky characterizes
the deep structure as a
representational level in
which every position
occupied by an

52 argument is assigned a
thematic role an d vice
versa.” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics,
translated and edited by
Gregory Trauth and
Kestin Kazzazi, London
and Ne w York,
Routdlege, 1996, p. 85);
– „A term used in
predicate calculus, and
often found in the
discus sion of semantic
theory, to refer to the
relationship of a name
or other term to the
predicate with which it
combines to form a
simple PROPOSITION. ”
(David Crystal, A
Dictionary of Linguistics
and Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
34).
~ e ale verb ului –
“arguments. Any
syntactic element seen
as required by a verb.”
(Matthews, P.H., The
Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 24).
~ e pronominale nule –
„distribuția elementelor
pronominale nule:
portugheza admite
obiecte pronominale nule cărora li se poate
atribui o interpretare
definită” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
162).
~ e prototipice nule –
„argumentele prototipice
nule pot fi saturate de
Lexicon, pentru că nu
au o denotație
indidvidualizată.”
(Carmen Dobrovie -Sorin,
Sintaxa limbii române .
Studii de sintaxă
comparată a limbilor
romanice, Editura
Univers , București,
2000, p. 163).
~ e saturate în lexicon –
„argumente precum
obiectele prototipice
sunt saturate în
Lexicon, pe când
argumente precum
subiectele nule nu pot fi
saturate în Lexicon”
(Carmen Dobrovie -Sorin,
Sintaxa limbii române .
Studii de sintaxă
comparată a limbilor
romanice, Editura
Univers , București,
2000, p. 162).
arhaism sintactic – gr.
archaĩos , ’vechi‘, ‘antic‘ –

53 de expl. dativul
adnominal: nepot
fratelui .
articol – lat articulus ,
’articulație’, ’legătură’,
„cuvintele care, în
general, determină
substantive și le
integrează cataforic sau
anaforic într -o
comunicare sau cu
funcție deictică într -o
situație de comunicare.”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 20 11, p. 58).
~ ul posesiv și
demonstrativ –
„funcționează la nivelul
sintagmatic și participă
la exprimarea
raporturilor de
dependență. Prin poziția
lor, ambele articole
reprezintă un process de
reluare a regentului
nominal la nivelul
determinantului a căru i
dependență o
actualizează prin
funcțiile sintactice de
atribut și nume
predicativ.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1992, p. 36). asindet (asindeton) –
’deconectat’, „prevede
suprimarea
conjuncțiilor”. (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească, Editura
Didactic ă și Pedagogic ă,
Bucure ști, 1995, p. 23).
atomic, atomist – ’primar ’,
’primitiv ’, ’nedezvoltat ’,
’1:1’, atomic sentence
– „In propositional logic
(formal logic), an
elementary sentence of
a lang uage that does
not itself contain any
sentence in this
language (and thus also
no logical connectives) .
Thus, Philip is tall is an
atomic sentence, but
not Philip is tall and
stocky, since this
expression consists of
two sentences that are
connected by the logical
connective and:Philip is
tall and Philip is stocky .”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics, translated
and edited by Gregory
Trauth and Kestin
Kazzazi, London and
New York, Routdlege,
1996 , p. 103) ; – „În acest
moment, apare o nouă
întrebare: dacă
insuficiența semantică

54 de la nivelul raportului
sintactic este în măsură
să distorsioneze până la
anulare calitatea de a
îndeplini o funcție
sintactică a cuvintelor
implicate în
raportul/raporturile
sintactice? Consecvenți
cu teoria funcției
sintactice, pe care am
putea -o numi „atomice“,
pe care am avansat -o cu
alt prilej și prin care am
postulat că există o
paritate absolută, un
cuvânt = o funcție
sintactică/concretă sau
abstractă credem că la
această pr oblemă,
răspunsul este negativ.
[..] Părțile de vorbire se
pot plasa pe axa
funcțiilor sintactice de
la (+) la , în funcție de
semioza lor internă
(adică de posibilitatea
de a li se substitui
semnificantul prin alți
semnificanți până la
explicitarea lor
completă), dar nu -și
pierd calitatea de a
îndeplini o funcție
sintactică. ” (Mihaela
Secrieru, Nivelul sintactic
al limbii române , Editura
Sedcom Libris, 2007, p.
130).
atribut – „partea secundară
de propoziție care însoțește și determină
un substantiv, un
pronume, un numeral.”
(Gh. Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 171);
„complement
determinativ sau
substantival ” (Nicolae
Drăganu , Elemente de
sintaxă a limbii române.
Lucrare postumă ,
Institutul linguistică
română, București,
Imprimeria Națională,
1945, p. 5 7); – „Un
cuvînt este atribut dacă
se subordonează unui
substantiv, pronume,
numeral (cardinal,
ordinal, colectiv,
fracționar – care e
defapt un substantiv).”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică ș i
pedagogică, București,
1972, p. 120); –”arată
originea obiectului
denumit de cuvântul
regent, autorul creatorul
său, alteori materia din
care e făcut etc”. (Sorin
Stati, Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
Bucure ști, 1967, p.
144); – „aduce informații

55 despre un substantiv.
Poate fi exprimat prin
adjective, substantive,
pronume, numerale,
verbe nepredicative și
adverbe. Atributele sunt
de două feluri :
calificative și
determinative. Primele
arată o însușire a
subie ctului și răspund
la întrebarea: Ce fel de?,
iar cele determinative
arata de care exemplar
este vorba și răspund la
întrebările Care? și Al
cui?. În principiu,
atributul adjectival sta
în același caz cu
substantivul. “În
principiu” deoarece la
plural, geni tiv-dativul
nu se deosebește de
nominativ -acuzativ
decât la forma
articulată. Sub
influența tendinței
analitice, se începe a se
renunța la formele de
genitiv -dativ și pentru
feminin. Nu numai când
se poate considera că
odată cu atributul
începe o construcț ie
care ține locul unei
propoziții atributive ci și
acolo unde atributul
face parte din aceeași
propoziți e cu
substantivul, mulți
renunță la acord.” (Al. Graur, Gramatica Azi –
Editura Academiei,
București, 1973, p.
188); – „este
determinantul
subiectului, care poate
însă determina și un
substantiv oarecare,
fără ca acesta să fie
subiect în propoziție.
După partea de vorbire
care alcătuiește
atributul, avem:
atribute adjectivale,
substantivale, verbale și
adverbiale.” (Iorgu
Iordan, Gramatica
Limbii române – Editura
Ciofleo, București,
1946; p. 229 ); –
„Funcția de atribut se
concretizează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sintactic complex
(alcătuit dintr -un
atribut -parte de
propoziție și o propoziție
atributivă sau din două
ori mai multe propoziții
atributive, în relație de
coordonare) și care are
ca regent un substantiv
primar sau provenit
prin conversiune din
alte părți de vorbire ori
un substitut al
substantivului
(pronume sau
numeral).” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii

56 române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 89); –
„partea de propoziție
care determină un
substantiv sau un
substitut al lui.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Popu lare
Române, București,
1954, p. 81); – „funcția
de atribut se dezvoltă în
interiorul unei relații de
dependență, guvernată,
prin excelenț ă, de un
substantiv (primar sau
rezultând din
conversiunea altor
unități lexico –
gramaticale) sau
numeralul; atributul
particularizează sfera
semantică a regentului,
fie din perspectiva unor
trăsături interne
distinctive pentru
obiectul către care
trimite regentul,
permanente sau numai
momentane, obiective
sau subiective, pe care i
le relevă în desfășurarea
enunțului sinta ctic.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p. 194); – „reprezintă
componentul sintactic
care face parte din
grupul nominal,
funcționând ca adjunct
al centrului nominal.
Între atribut și central
său sintactic se
stabile ște o relație de
dependență. Atributul
restrânge sfera
semantic a regentului,
introducând noi
componente semantic,
utile identificării
referentului reprezentat
prin regent”. ( Gramatica
limbii române , 2005,
Editura Academiei, vol
II, p. 592); – „partea de
propoziție care
determină un
substantiv sau un
substitut al lui.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 114); – „partea
secundară a pro poziției
care determină un
substantiv sau un
echivalent sintactic al
substantivului. Poate fi
exprimat prin diverse
părți de vorbire:
adjectiv, substantiv,
pronume, numeral, verb

57 și adverb. De aici,
existența mai multor
tipuri de atribute:
adjectivale,
substantivale,
pronominale, numerale,
verbale și adverbiale.
Atributul, poate fi
exprimat și printr -un
grup de cuvinte, adică
prin două sau mai
multe cuvinte care
alcătuiesc împreună o
unitate semantico –
sintactică; atributul
atribuie subiectului un
semn carac teristic, de
aceea raportul dintre
atribut și subiect este
tot de inerentă.” (Iordan,
Iorgu, Limba rom ână
contemporană , ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 591); – funcția
sintactică care
„exprimă, la nivel
semantic , o
caract eristică a unui
regent de tip nominal
(substantiv, pronume,
numeral)” și, „pornind
de la această
particularitate
semantică, funcția
sintactică de ATRIBUT
(deși diferită de toate
celelalte funcții
sintactice ) se aseamănă,
totuși, cu unele funcții/ subfuncți i sintactice,
anume, cu subfuncția
sintactică de nume
predicativ , cu funcția
sintactică de atribut
circumstanțial/completiv
și cu funcția sintactică
de apoziție ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1342), – „partea
secundară a propoziției
care determină un
substantiv sau un
echivalent sintactic al
substantivului. Poate fi
exprimat prin diverse
părți de vorbire:
adjectiv, substantiv,
pronume, numeral, verb
și adverb. De aici,
existența mai multor
tipuri de atribute:
adjectivale,
substantivale,
pronominale, numerale,
verbale și adverbiale.
Atributul, poate fi
exprimat și printr -un
grup de cuvinte, adică
prin două sau mai
multe cuvinte care
alcătuiesc împreună o
unitate semantico –
sintactică; atributul
atribuie subiectului un
semn caracteristic, de
aceea raportul dintre

58 atribut și subiect este
tot de inerentă.” (Iorgu
Iordan, Limba română
contemporană “, ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 592); – „In
grammatica l
description , a term
normall y used to refer
to the role of adjectives
and nouns when they
occur as modifiers of
the head of a noun
phras e. (David Crystal,
A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
43).
~ „numeral” – „Apare destul
de rar, și numai cu
numeralele care pot
avea valoare de
substantiv (cardinal,
ordinal și distribuitiv).
Această situație este
urmarea logică a
faptului că un numeral
se întrebuinț ează ca
cuvânt <independent>
numai atunci când
substantivul care
exprimă obiectul
<numărat> este amintit
în aceIași frază sau
poate fi lăsat l a o parte
fără să îngreuieze
înțelegera.” (Iordan,
Iorgu, Limba română contemporană , ed. a II -a,
Bucur ești, Editura
Ministerului
Învăță mîntului, 1956, p.
623); – „marea
major itate a
pronumelor,
numeralelor cardinale și
ordinale au valoare de
adjectiv, atunci când
însoțesc un substantiv;
ele îndeplinesc funcția
unui atribut adjectival:”
îi chema pe tustrei
feciori înaintea sa”
(Creangă), „Alerg repede
să mă asigur din vreme
de un pat de clasa a
doua” (Caragiale ).”
(Iorgu Iordan, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, București,
Editura Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 596).
~ adjectival – „exprimat prin
adjective/ perifraze
adjectivale propriu -zise
sau provenite prin
conversi une din alte
parți de vorbire (din
verbe la gerunziu, din
substantive) ori din alte
părti de vorbire cu
valoare de adjectiv, și
anume, numeral,
pronume, verb la
participiu, care se
acordă în gen, număr și
caz cu regentul.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa

59 limbii române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 90); –
„exprimat printr -un
adjectiv propriu -zis sau
prin alte părți de vorbire
cu valoare de adjectiv:
numeral, adjectiv
pronominal, verb la
participiu sau gerunziu,
care se acordă cu
substantivul
determinat.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 115); –
atributul care „se
exprimă prin excelență
prin adjective
calificative sintetice sau
perifrastice, de felul alb,
bun, măreț, misterios,
înălțător, cu cap și
coadă, soră cu moartea,
binecrescut etc., care se
pot afla la orice grad de
comparație.” (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1344).
~ adjectival calificativ (de
calificare) – „adjectivul propriu -zis îndeplinește
funcțiunea de atribut
sub toate aspectele lui
morfologice și sintactice,
adică la toate gradele lui
de compar ație, însoțit
sau nu, după
împrejurări, de unul din
articolele pe care le
poate primi. Ex: copii
săraci și sceptici ai
plebei proletare
(Eminescu), bărbatul
meu e cum îi pâ nea cea
buna (Creangă ) fetele
cele minunate care
cheamă ziua. ..“
(Sadoveanu ) (Iorgu
Iordan, Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerul
Învățământulu i, 1956,
p. 593) ; – „determină
substantive și, foarte
rar, pronume; prin
conținutul semantic al
termenului (grupului de
termeni) prin care se
realizează, atributul de
calificare trece în prim
planul interpretării
lingvistice o
caracteristică,
dominantă, obie ctivă
sau subiectivă, a
realităț ii extralingvistice
către care trimite
termenul regent; sub
aspect semantic,
atributul calificativ

60 particularizează regentul
din pat ru perspective
principale: a) a unei
însușiri calitative
intrinseci (formă,
culoare, dimensiuni,
structură, conținut); b) a
unei caracteris tici
extrinseci (efect,
destinaț ie); c) a unei
caracteristici cantitative;
d) a unei aprecieri din
partea subiectului
vorbitor.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
196-197).
~ adverbial – „adverbele ( și
nu numai cele de mod,
care provin, în marea
lor majoritate, din
adjective și participii),
sunt înrudite, ca
înțeles, cu adjectivele și
pot, deci, să aibă , în
anumite împrejurări
aceleaș i funcțiuni. În
sfârșit, mai intervine
ceva, și anume
asemănarea adverbelor
cu grupurie sintactice
alcătuite dintr -un
substantiv și o
prepoziție […] (adverbul)
se lasă influențat de
construcțiile
substantivale cu
prepoziții, ajungând să
îndeplinească, în condiții sintactice
speciale, funcțiunea
unui atribut.” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II –
a, Bucur ești, Editura
Ministerului
Învăță mântului, 1956,
p. 627 ); – „exprimat p rin
adverbe/ perifraze
adverbiale precedate
sau nu de prepoziția
de.” (Aurelia Merlan,
Sintaxa limbii române .
Relații sintactice și
conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 91); – „este alcătuit
din ceea ce gramatica
tradițion ală numeș te
adverb, precedat
câteodată de (cel de loc
și de timp, dar nu
întotdeauna) de
prepoziția de: oamenii
de aici, casele de
alăturea, ziua de mâine,
timpurile de odinioară,
trecerea înainte a
armatei, traiul împreună
al unor popoare de
origine difer ită.” (G.
Ivănescu, Curs de
Sintaxa limbii române ,
Editura Junimea, Iași,
2004, p. 264); – „se
exprimă printr -un
adverb sau o locuțiune
adverbială, precedate de
prepoziție (de obicei de

61 pentru regenț i
substantive commune
prototipice sau
pronominalul cel, c ea,
cei, cele )” (Gramatica
limbii române , Editura
Academiei, 2005, II
Enunțul , p. 603).
~ circumstanțial –
„atributele care exprimă
și o nuanță
circumstanțială.”
(Gramatica limbii
române , vol. al II -lea,
Ediția a II -a revăzută și
adăugită, Editura
Academi ei Republicii
Populare Române,
București, 1963, p.
114); – „are,
concomitent, un regent
substantiv (pronume) și
un regent verb; fiind o
determinare facultativă,
atât a numelui
(pronumelui) cât și a
verbului, termenul
atribut poate lipsi, fără
consecin țe as upra
autonomiei semantice
sau structurale a
enunțului; sub aspect
semantic, atributul
circumstanțial descrie o
trăsătură distinctivă,
permanentă sau
manifestându -se la un
moment dat, a numelui
– regent, care se
constituie într -o
circumstanță a desfășurării acțiunii
verbului – predicat;
circumstanța poate fi:
cauzală, temporală, de
condiție, de concesie,
consecutivă sau de
finalitate.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
214-215); – „Cuvinte ca
furată, veni t și legaț i au,
în propozițiile citate
(Furată de gînduri,
doamna Del eanu nu
băgase de seamă că
Dănuț ațipise pe
genunchii ei. – Ionel,
Teodoreanu, La
Medeleni , BPT, 1967,
198; E singura dată
cînd, venit la ț ărmul
unei mări, nu pot coborî
pînă la valuri. – A.E.
Baconsky, Călătorii în
Europa și Asia , ESPLA,
1960, 112; Legați la
coate -i numeri; sînt o
sută. – Tudor Arghezi,
1907. Peizaje , Ed.
Tineretului, 1955, 19),
valori sintactice duble,
fapt cuprins în
denumirea lor de
atribute
circumstanțiale. Prin
urmar e, atributul
circumstanțial spre
deosebire de cuvinte cu
valoare sintactică dublă

62 sau cumul de funcții
sintactice, are două
elemente regente și
satisface cîte o valen ță a
fiecăruia.” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedag ogică,
București, 1972, p.
132);  „Funcția de
atribut circumstanțial se
concretizează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sintactic complex
și arată o caracteristică
a entităț ii desemnate de
substantivul, pronumele
sau numeralul regent,
care se instituie în
circumstanță referitoare
la verbul -predicat.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 158). Vezi
și elementul predicativ
suplimentar și/sau
cumulul de funcții
sintactice.
~ circumstanțial dezvoltat
– „constînd din termeni
coordonați disjunctiv,
adversativ sau conclusiv
ori din sintagme formate
din termeni cu un grad
ridicat de solidaritate.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relaț ii sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 160).
~ circumstanțial multiplu –
„alcătuit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universi tății
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 160).
~ circumstanțial simplu
analitic – „format dintr –
un verb copulativ la un
mod nepersonal (la
gerunziu) și un adjectiv,
substantiv etc.
îndeplinind subfuncția
de nume predicativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 160).
~ circumstanțial simplu
sintetic – exprimat
„prin adjectiv/ perifrază
adjectivală sau printr -o
altă parte de vorbire cu
valoare de adjectiv” sau
„prin substantiv”.
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 160).

63 ~ circumstanțial/
completiv – „partea
secundară de propoziție
care determină simultan
un regent no minal
(substantiv, pronume,
numeral întrebuințat
pronominal) și un regent
verbal (verb, adjectiv,
interjecție), exprimînd
«caracteristici» ale
acestor regenți”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului Euro pean,
Iași, 2002, p. 1488).
~ compus – „alcătuit dintr –
un semiauxiliar de
aspect la un mod
nepersonal și un verb la
supin, la conjunctiv sau
la infinitiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alex andru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 92).
~ de clasificare – „determină
substantive sau
pronume
(demonstrative); prin
planul semantic al
termenului (grupului de
termeni) în care se
realizează , atributul de
clasificare detaș ează
dintr -o clasă de “obiecte” (spre care
trimite regentul, prin
conținutul său lexical) o
anumită subclasă,
aceasta individualizată
printr -o anumită
trăsătură distinctivă
(descrisă de termenul –
atribut).” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
204).
~ de complinire – „regentul
poate fi: un substantiv
de provenienț ă verbală
(infinitiv lung, supin);
un substantiv al cărui
plan semantic se
caracterizează printr -o
trăsătură semantică
specifică verb ului,
dinamismul: apariție,
dispariț ie, studiu; un
substantiv concentrînd
în conținutul său lexical
planul semantic al
expresiei impersonale
din care face de obicei
parte: sete, dor, frică,
teamă etc; un
substantiv format prin
sufixul de agent; prin
conținutul semantic al
termenului (grupului de
termeni) c are realizează
această funcție,
atributul de comp linire
împlineș te câmpul
semantico -sintactic

64 deschis de regent, ca
expresie a unei limite
exterioare a acțiunii
(stării) exprimată,
substantival, prin
planul semantic al
regentului.” (Dumitru
Irimia, Structu ra
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
205-206).
~ de identificare –
„determină substantive,
pronume sau numerale;
prin sfera semantică a
termenului (grupului de
termeni) care realizează
această variantă
funcțională, atributul de
identificare atribuie
“obiectului” interpretat
lingvistic prin regent o
anumită identitate, în
desfășurarea raportului
general – particul ar,
care face posibilă
recunoaș terea lui de
către amândoi
protagoniș tii actului
lingvistic (vorbitorul și
interlocutorul ).”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
199).
~ descriptiv – „are ca regent
substantive, pronume
sau numerale; prin planul semantic al
termenului (grupului de
termeni) în care se
realizează concret,
atributul descriptiv
relevă o însușire pe care
o are sau pe care o
primeș te la un moment
dat obiectul spre care
trimite termenul regent.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
207).
~ dezvoltat – constînd „din
sintagme formate dintr –
un substantiv sau un
adjectiv -nucleu și unul
sau mai mulți
determinanți, elemente
cu sens lexical de sine
stătător, dar care
reprezintă, considerate
în ansamblu, metafore
sau structuri
cvasiperifrastice” sau
„din termeni coordonați
adversativ, disjunctiv
ori conclusiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 92).
~ exprimat printr -o
locuțiune adjectivală –
„este vorba despre
grupuri sintactice

65 alcătuite dintr -un
adjectiv și alt cuvânt
sau alte cuvinte, care
desemnează, toate la un
loc, o însușire unitară,
întocmai ca un singur
adjectiv. Locuțiunile
adjectivale derivă din
cele verbale : scos din fire
(înnebunit) de la a
scoate din fire, băgător
de seamă (atent) de la a
băga de seamă .
Asemenea locuțiuni
adjectivale sunt mai
numeroase decât cele
alcătuite dintr -un
adjectiv pur, de felul lui:
bun de gură (guraliv),
plin de iubire (iubitor ),
etc.” (Iorgu Iordan,
Limba română
contemporană, ed. a II -a,
București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 563).
~ exprimat prin grupuri de
cuvinte – „construcț ii în
care atributul este
exprimat printr -un grup
de cuvinte având sens
unitar.” (Iordan, Iorgu,
Limba română
contemporană , ed. a II -a,
Bucur ești, E ditura
Ministerului
Învăț amântului, 1956,
p. 629). ~ genitival – „este, dacă nu
cel mai răspândit, în
orice caz, cel mai
potrivit cu natura
raportului de atribut,
care, cum arată
„atribuie” unui obiect
un semn caracteristic,
arată că obiectul în
discuție î i aparține, într –
un fel oarecare, alt
obiect sub diverse forme
(posesiune, origine,
înrudire, acțiune). Și
funcțiunea obișnuită a
genitivului constă
tocmai în exprimarea
raportului de
„apartenența” dintre
două obiecte. Ex: „ să
pice în ghearele uzuri i
copile din popor”, „prin
lumina văzduhului
treceau vulturi”,
„năzdravanii de-ale
spanului” . Atributul
genitival se acordă în
gen și număr cu
substantivul pe care îl
determin ă”. (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II –
a, București, Editura
Ministeru l
Învățământului, 1956,
p. 604) ; “Atribut în
genitiv partitiv =
atributul care determină
cuvinte care arată o
colectivitate (parte,
mul țime)” (Nicolae

66 Drăganu , Elemente de
sintaxă a limbii române.
Lucrare postumă ,
Institutul linguistică
română, București,
Imprimeria Națională,
1945, p. 61); – „Atribut
în genitiv subiectiv =
atributul care determină
un cuvânt ce arată fiin ța
sau lucrul de la care
porne ște ac țiunea și care
ar putea servi ca subiect
al unei propozi ții cu un
predicat verbal care ar
exprima res pectiva
acțiune.” (Nicolae
Drăganu , Elemente de
sintaxă a limbii române.
Lucrare postumă ,
Institutul linguistică
română, București,
Imprimeria Națională,
1945, p. 61); – „Atribut
în genitiv obiectiv sau
completiv = „atributul
care determină un
cuvânt ce a rată fiin ța
sau lucrul asupra
căruia se îndreaptă
lucrarea exprimată și
care ar putea servi drept
complement în acuzativ
al unei propozi ții cu un
predicat verbal care ar
exprima respectiva
acțiune.” (Nicolae
Drăganu , Elemente de
sintaxă a limbii române.
Lucrare postumă ,
Institutul linguistică română, București,
Imprimeria Națională,
1945, p. 61).
~ interjecțional – „exprimat
prin interjecții, acest tip
de atribut fiind foarte
rar, întîlnindu -se în
propoziții exclamative.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 91).
~ izolat – „(prin pauză în
vorbire, marcată grafic
prin virgulă în limba
scrisă) are o legatură
mai slabă cu regentul,
aducînd o informație
suplimentară , care nu
este indispensabilă
pentru comunicare.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 93) ; – „are
o slabă legătură cu
elementul regent, este
separat prin inton ație
specifică de acesta, și
nu prezintă o
importanță deosebită
pentru vorbitor.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura

67 Științ ifică, București,
1994, p. 185).
~ izolat circumstanțial –
„exprimă simultan o
caracteristică
suplimentară a
obiectului denumit de
substantivul la care face
referire și o idee
circumstanțială
referitoare la acțiunea
verbului predicat. Ex.:
Tînăr , omul avusese
mulți prieteni.”
(Gh.Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științif ică, București,
1994, p. 185).
~ izolat necircumstanțial –
„caracterizează numai
obiectul denumit de
substantivul
determinat, îl descrie
sau îl explică, fără a
sugera o nuanță
circumstanțială prin
trimitere la verbul –
predicat. Ex.: Scările
acestea, de marmură,
nu mai fuse seră de mult
curățate.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 186).
~ multiplu – „alcătuit din doi
sau mai mulți termeni
coordonați copulativ.” (Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române . Relații
sintacti ce și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 92).
~ neautonom – „generează
auxiliare și copulative.”
(Constantin Dominte,
Semantică
metalingvistică: cu
privire la terminologia
verbului românesc, în
SCL, XXXI, 1980, nr. 4,
pp. 381 –384).
~ neizolat – „se află în
strînsă legătură cu
regentul, fiind adesea
indispensabil pentru
comunicare. Acesta
identifică, definește,
individualizează obiectul
desemnat de regent (=
atribut de identificare )
sau califică ori clasifică
obiectul resp ectiv (=
atribut de calificare ).”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 92); – „are
o strânsă legătură cu
elementul său regent.”
(Gh. Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 184).

68 ~ nominal – „atributul ce se
exprimă în primul rînd
prin «nume» , adică prin
substantive comune ,
care indică numele
entităților (tată, mamă,
casă, masă, viață etc.)
sau prin substantive
proprii, care indică
numele numelor
entităților (România, Iași,
Cătălin, Mihaela, Sirius
ș.a.)”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1348).
~ participial – „diferă foarte
puțin de cel adjectival
propriu -zis, din cauză că
participiul este, un
adjectiv la origine.
Aceasta explică pe de o
parte tratamentul
sintactic similar care se
aplică participiului, iar
pe de alta greutatea,
adesea imposibilitatea
de a face deosebire între
un adje ctiv propriu -zis
și un participiu.
Exemplul: Dochia fugea
îngrozită (Sadoveanu),
arată c ă participiul
poate fi despărțit printr –
un cuvânt de
substantivul pe care îl
determină, fără ca
funcțiunea lui atributivă să se schimbe, cum s ar
putea crede la prima
vedere. Între atributul
participial și
substantivul determinat
de el pot apărea și mai
multe cuvinte: „ Și
începu a plânge cu
hohote, deznădăjduită “
(Sadoveanu )” (Iordan,
Iorgu , „Limba română
contemporană, ed. a II -a,
București, Editura
Ministerul
Învățămân tului, 1956 ,
p. 594 ).
~ prepozițional – „este
exprimat printr -un
substantiv precedat de
prepoziție; joacă pe
lângă substantiv un rol
destul de asemănător
cu al complementului
circumstanțial pe lângă
verb, întrucât, ceea ce
spune el despre
conținutul
subst antivului pe care îl
determină este ceva
exterior, ca un adaos
sau o împrejurare, fără
legătură prea strânsă cu
obiectul desemnat de
substantiv: culesul cu
mâna, plecare pe jos, om
de acțiune, om cu rost.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană,
ed. a I I-a, București,
Editura Ministerul

69 Învățământului, 1956,
p. 606 ).
~ pronominal – „exprimat
prin pronume de diferite
tipuri, în cazurile
genitiv, dativ sau
acuzativ.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universit ății
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 91). – „se
exprimă prin diverse
tipuri de pronume,
inclusiv prin numeral
cu valoare pronominală.
El prezintă numeroase
analogii cu atributul
substantival din punct
de vedere formal, dar
raporturile semantic
exprima te sunt mai
puțin numeroase”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol II, p.
602); „cu excepția
pronumelui cui și a lui
cine și a câtorva
elemente nedefinite
(nimeni, cineva,etc ) toate
celelate se
întrebuințează după
împreju rări, când cu
valoare substantivală,
când cu valoare
adjectivală. Aceasta
înseamnă că în ultima
ipoteză, ele funcționează pe lângă substantivele
pe care le însoțesc. Ex:
„dragul meu tovarăș”,
„Boierul acela cică era
cam zgârcit “, „Ce mai
mustăți și ce ochi avea
dimonul! “, „țara aceea a
deznădejdii , se înțesa
iar de stârvuri ”. (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană, ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 595); – „atributul
exprimat printr -un
pronume cu valoare
substantivală.” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II –
a, Bucur ești, Editura
Ministerului
Învăță mântului, 1956,
p. 617).
~ pronominal ca apoziție –
„Este mai degrabă o
raritate, pentru motivul
că apo ziția, care, ca
orice atribut (ș i mai
mult dec ât oricare alt ul),
restrânge înț elesul
substantivului pe care-l
determină, nu poate fi
ușor exprimat printr -un
cuvânt cu sens aș a de
general (sau, dacă vreți,
așa de abstract) prin el
însuși, cum este
pronumele. De aceea
chiar puținele c azuri în
care, după unii lingviș ti,

70 pronumele funcționează
ca apoziție sunt
discutabile, adică mai
mult sau mai puțin
neconvingătoare.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, Bucur ești,
Editura Ministerului
Învăță mântului, 1956,
p. 621).
~ pronominal construit cu
prepoziții – „singura
prepoziție care cred că
poate aparea, în general
fără inconveniente, este
de și numai cu un
pronume posesiv,
demonstrativ sau
nedefinit.” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învățamântului, 195 6,
p. 619)
~ pronominal în dativ – „se
exprimă prin forma
neaccentuată de dativ a
pronumelui personal
sau reflexiv.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p.
101); – „se exprimă fie
prin cliticele pronumelui
personal și ref lexiv
(mâna -ți, genele -i), fie mai rar, prin pronume
accentuat în construc ții
asemănătoare
atributului substantival
în dativ cu regent
nearticulat nume de
rudenie sau care
exprimă o relație
socială, sau cu regent
abstra ct verbal, de
obicei articulat”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, vol II, p. 602).
~ pronominal în genitiv –
„se exprimă prin
pronu mele personale,
relative, inter ogative ,
demonstrative,
nehotărâte și n egative și
prin unele nume rale cu
formă cazuală de
genitive ( strigătul lui,
icoanele ale căror rame ),
sau cu formă
prepozițională a acestui
caz (semnalarea a ceva
omis, părerea a trei
dintre ei) ( Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române,
2005, vol II, p. 602); –
„este exprimat, de
obicei , prin pronume
demonstrative, relative
și nedefinite, adică prin
pronumele care au o
singură persoana și
anume persoana a III a

71 la fel cu substantivele.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, București,
Editura Mi nisterului
Învățământului, 1956,
p.618 ).
~ pronominal prepozițional
– „se exprima printr -un
pronume personal,
reflexiv, posesiv,
demonstrativ, nehotărât
precedat de o prepoziție,
de o locuțiune
prepozițională sau de
un adverb de
comparație cu valoare
de pr epoziție.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 102) ; – „se
exprimă printr -un
pronume personal,
reflexive, posesiv,
demonstrative, reletiv,
interogativ, nehotărât și
negative preceda t de un
conector prepozițional”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol II, p.
602).
~ substantival – „exprimat
prin substantive
propriu -zise ori
provenite prin conversiune din alte
părți de vorbire (din
adjective, din verb e la
infinitivul lung sau la
supin) sau prin
numerale cu valoare de
substantiv, în cazurile
nominativ, genitiv, dativ
sau acuzativ.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 90); – „se
exprimă prin
substantive ( inclusiv
provenite prin
conversiunea altor clase
lexico -gramaticale) care
apar ca determinative
atașați direct centrului
(la genitive, dativ,
nominative și – în mod
excep țional – la
acuzativ) sau prin
substant ive incluse în
grupuri prepoziționale
(la genitiv, dativ,
acuzativ).” (Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române,
2005, Vol II, p. 599).
~ substantival genitival –
„este adjunctul specific
substantivului și se
realizează atât prin
geniti vul sintetic casual
(rochia fetei, o carte a
studentului ), cât și prin

72 construcia analitică
format din prepoziția a
și forma de acuzativ a
substantivului, care se
foloseș te la atributele
exprimate prin
numeralele sau prin
substantive nearticulate
precedate de numeralele
și de anumite adjective
la plural” ( Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române,
2005, vol II, p. 599).
~ substantival
prepozițional – „se
exprimă printr -un
substantiv precedat de o
prepoziție, de o
locuțiune prepozițională
sau de un adverb de
comparație cu valoare
de prepoziție.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 90); – „ este un
adjunct realizat prin
substantiv precedat de o
prepoziție simplă sau de
o locuțiune
prepozițională, care
impun substantivului
un anumit caz”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei Române, 2005, vol II, p.
600).
~ substantival propriu -zis –
„exprimat prin
substantive în sens
strict (comune și
proprii, concret e și
abstracte ), prin
infinitive lungi și prin
supine. El poate sta în
cazul genitiv, în
acuzativ cu prepoziție și
în nominativ .” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană, ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 603).
~ tematiz at – „pare a fi
singura poziție
sintactică rezistentă la
tematizarea
selectivă(desigur poate
participa la tematizarea
grupului nominal, în
asociere cu centrul de
grup).‘‘ (Gramatica limbii
române , vol II, Editura
Academiei Române,
2005, p. 885).
~ verbal – „exprimat prin
verbe (perifraze
adverbiale) la infinitiv
însoțite de o prepoziție,
la supin sau la
gerunziu.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române . Relații
sintactice și conectori ,

73 Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 91); –
„Dint re formele
nominale ale verbului
(singurele care pot
indeplini funcțiunea de
atribut) urmează să ne
ocupăm numai de
infinitivul propriu zis și
de supin […]. Atributul
infinitival constituie o
particularitate a limbii
scrise, în spe cial a
stilului discurs iv, și îș i
datoreș te existen ța, cel
puțin în parte,
influenț ei franceze
(eventual și germane).
În ceea ce priveș te
supinul, apariț ia lui cu
funcțiune de atribut
este de asemenea destul
de rară și caracterizează
deopotrivă ambele
aspecte (vorbit și scris)
ale limbii noastre.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, Bucur ești,
Editura Ministerului
Învăță mântului, 1956,
p. 624); – „se exprimă
prin formlele
nepersonale ale
verbului: infinitive,
supin și gerunziu
neacordat cu nominalul
centru” ( Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura Academiei
Române, 2005, vol II, p.
603).
atributivă (propoziție ) –
„subordonată care
îndeplinește funcția
sintactică de atribut pe
lângă un substantiv, un
pronume sau un
numeral din propoziția
sa regentă.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 384).
~ circumstanțială – (=
propoziția “cumul de
funcții sintactice” )
„arată o caracteristică
suplimentară a
obiectului, dar exprimă
în același timp și un
raport circum stanțial
față de un verb sau un
adjectiv din propoziția
regentă: țiganca, care
știa blestămăț ia ce
făcuse, se temu, văzînd
frumuseț ea merilor.
Ispirescu, L. 64.”
(Gramatica limbii
româ ne, Vol. al II -lea,
Ediția a II -a revăzută și
adăugită, Editura
Academie i Republicii
Populare Romîne,
București, 1963, p.
279); – „În legătură cu
atributivele, se va vedea

74 dacă au sau nu sens
circumstanțial. De
exemplu, în: am trimis
la el un prieten comun
care să -l sfătuiască ,
există o propoziție
atributivă
circumstanțială.
Această denumire are
două părți, pentru că
propoziția în cauză are
două cuvinte regente; ea
se nume ște atributivă
deoarece lămureș te
substantivul prieten și
circumstanțială (de
scop) deoarece
lămureș te verbul am
trimis (Cu ce scop am
trimis la el un prieten ? –
Ca să -l sfătuiască.)”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 151).
~ descriptivă – „aduce
numai o caracterizare
suplimentară a
obiectului desemnat de
termenul determinat:
Treceam printr -o
vâlcică, unde se ridicau
abia la faț a pămîntului
cele cîteva bordeie ale
haidăilor și ale feciorilor
boiereș ti. Sadoveanu, O.
III 524.“ ( Gramatica
limbii romîne , Volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită, Editura Academiei
Republicii Populare
Romî ne, București,
1963, p. 278).
~ izolată – „numită și
nedeterminativă sau
explicativă , care nu
restrînge extensiunea
termenului regent și a
cărei suprimare nu
modifică mesajul.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române . Relații
sintactice și conectori ,
Editur a Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 93); –
„atributivă care are o
slabă legătură cu
elementele sale
determinate din
propozițiile regente, se
separă prin intonație
specifică și prin virgulă
de acestea, nu prezintă
o importanță deosebită
pentru vorbitori și are
un sens deosebit de cel
al atributivei neizolate.”
(Gh. Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 393); – „O
atributivă izolată se
recunoaș te după
următoarele însușiri:
înainte de rostire a ei se
face o mică pauză,
notată în scris prin
virgulă (ș i de aici și

75 denumirea de atributivă
izolată ); prezenț a ei în
frază nu este absolu t
necesară, regenta se
poate înț elege și fără
atributivă. După
regentă putem încheia
enunțul, punînd punct,
iar atri butiva izolată se
poate transforma în
propoziție principală,
într-un enunț nou:
Porumbeii zburătăceau
pe alee și prin fa ța
castelului, mai cu sfială
însă ca în curtea de
dincolo, unde se
simțeau în largul lor.
(Liviu, Rebreanu,
Răscoala , ESPLA, 1954,
109) Textul se poate
scinda în două
enunțuri, fără ca
înțelesul să aibă de
suferit: Porumbeii
zburătăceau pe alee și
prin fa ța castelului, mai
cu sfială însă ca în
curtea de dincolo. Acolo
se simț eau în largul lor. ”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică ,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 152).
~ neizolată – „O atributivă
neizolată se recunoaș te
după calită țile contrarii
atributivei izolate, adică
nu se desparte de
regentă prin pauză (virgulă) și e necesară în
frază (deci nu poate fi
transformată într -un
enunț nou, separat prin
punct de propoziția
regentă a atributivei): Îi
arăt lui Opriș an bănuiala
că nu poate să fie
străină de Corabu
asemenea ispravă.
(Camil, Petrescu Ultima
noapte de dragoste,
întîia noapte de război,
ESPLA, 1955, 350 )”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 152);  „numită
și determinativă sau
restrictivă , care limitează
extensiunea termenului
regent și a cărei
suprimare modifică
profund comunicarea.”
(Aurel ia Merlan, Sintaxa
limbii române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 93); –
„atributiva care are o
strînsă legătură cu
elementele sale
determinate din
propozițiile regente, nu
se separă prin intonaț ie
dau prin virgulă de
acestea, prezintă o
anumită importanță
pentru vorbitor și are un

76 sens deosebit de cel al
atributivei izolate.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 302).
autonom , -ă (sintaxă) –
„‘autonomous ’.
(Linguistics, syntax,
etc.) viewed as a
discipline or object of
study independeent of
others.” Matthews, P.H.,
The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 30); – “is the
view propounded by the
standard theory of
generative grammar
that the syntactic
component of the
grammar is independent
(‘autonomous’) of
semantics, ( David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
45).
auxiliar – lat auxiliaris , ‘care
ajută‘, ‘care oferă ajutor‘
– „auxiliary (Aux). A verb
belonging to a small
class which syntactically
accompanies other
verbs. .” Matthews, P.H.,
The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics , Oxford University Press,
1997, p. 31), – „Când
verbul de bază apare la
participiu trecut sau la
infinitiv, conjugarea se
realizează prin preluarea
unui verb auxiliar, care,
de regulă, corespunde
verbelor a avea, a fi sau
a voi. Această
combina ție exprimă o
complinire a
semnifica ției principale
a verbului de bază, ca re
în general indică ceva
încheiat(perfectivitate),
un timp situat înaintea
unui alt timp (trecutul
anterior), un viitor sau o
pasivitate.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 201 1, p.
90-91); – „auxiliarele
sunt verbe cu structură
lexicală defectivă,
caracterizate prin
absența structurii
tematice (ele nu pot
marca tematic)”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 26);
„verbele auxiliare nu
sunt noduri soră față de

77 verb, ci față de GV; cu
alte cuvinte, auxiliarele
nu sunt în interiorul
GV- ului care domină
verbul lexical, ci în afara
acestuia.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 26);
„Construcțiile cu
auxiliar sunt
monopropoziționale în
măsura în care
auxiliarul se atașează la
GComp/GFlex și nici
nodul Flex superior, nici
poziția de subiect
super ioară nu sunt
proiectate” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 48);
„auxiliarele din română
nu selecționează un
complement de tip GV;
complementul lor este
un c onstituent cu un
centru de tip (V+ )Flex”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 27). ~ lexical – „Rolul de auxiliare
lexicale revine
cuvintelor care intrăca
eleme nte de compoziție
în structura unităților
paralexemice: a treia
oară, câte doi, zi de zi,
câte și mai câte. Sub
raport relațional,
elementele constitutive
ale acestor segmente
apar în poziție fixă, fiind
conservate prin
tradiție.” (I. Diaconescu,
Sintaxa l imbii române ,
București, Ed.
Enciclopedică, 1995, p.
73).
~ morfologic –
„Funcționează ca
auxiliare morfologice
articolul (ca morfem al
determinării),
pronumele reflexiv (ca
morfem al diatezei
reflexive)., verbele a
avea, a fi și a vrea (ca
morfeme analiti ce ale
modurilor și timpurilor
compuse) , adverbul (ca
morfem în componența
gradelor de
comparație).,
prepozițiile a (din
paradigma infinitivului:
a cânta) și de (din cea a
supinului: de cântat) ,
precum și conjuncția să
(din paradigma
conjunctivului: să cânt).
Prepozițiile a, de și conj.

78 să pot îndeplini un
dublu rol: morfologic, ca
morfeme modale, și
sintactic, ca mărci ale
unei relații de
dependență; în această
situație, cele trei
segmente ar putea fi
denumite auxiliare
morfosintactice.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române ,
București, Ed.
Enciclopedică, 1995, p.
72).
~ semantic – „Ca auxiliare
semantice se
întrebuințează o serie
de adverbe fără
autonomie semantică
(semiadverbe) , care,
prin semnificația lor
virtuală, imprimă o
valoare specifică
conținutulu i raportului
stabilit între două
unități la nivel
sintagmatic: Am
cumpărat numai o carte ,
sau la nivel frastic: Am
venit numai să te rog
ceva. Semnificațiile pe
care le exprimă sunt
diverse: negație ( nu,
nici)., restricție ( chiar,
numai, doar, mai ales,
decât), cumul ( și mai și ),
continuitate ( încă, mai,
tot), aproximație ( cam,
peste, circa, între ).” (I.
Diaconescu, Sintaxa limbii române ,
București, Ed.
Enciclopedică, 1995, p.
73).
~ sintactic – „În calitate de
auxiliare sintactice,
funcționează prepozițiil e
și locuțiunile
prepoziționale (ca
mijloace analitice de
exprimare a raporturilor
de determinare la nivel
sintagmatic),
conjuncțiile și
locuțiunile
conjunționale (ca
mijloace de exprimare a
raporturilor de
subordonare la nivel
frastic sau de
coordonare la nivel
sintagmatic sau frastic).
Un statut mixt de
funcționale și de
auxiliare sintactice
prezintă pronumele și
adverbele relative,
precum și unele
pronume și adverbe
nehotărâte (cele
compuse cu -ori: oricine,
orice, oricând ).” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române ,
București, Ed.
Enciclopedică, 1995, p.
73).
axiomă – gr. axíoma ,
‘valoare’ ; – “In the
framework of scientific

79 theory a fundamental
principle that forms the
basis of a scientific
system from which all
other theorems can be
logically derived. In t he
ancient logic of Aristotle
and Euclid, axioms were
considered to be
incontestable, intuitively
obvious principles and
the statements derived
from them to be true
assertions. The
development of
axiomatic geometry by
Hilbert (1899) brought
about a new
interpretation of the
concept ‘axiom’
according to which the
truth of axioms is not
intuitively presupposed
but rather that axioms
are arbitrarily
determined. For the
correctness of logical
axioms it is, however,
necessary that the
axiom be proven true.
The i ntroduction of
axiomatic theory in
language description
plays an important role
in numerous more
recent descriptive
models such as
transformational
grammar, categorial
grammar, integrative
linguistics and others.“ (Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics translated
and edited by Gregory
Trauth and Kestin
Kazzazi, London and
New York, Routdlege,
1996, p. 114).

B

barbarism – gr. bárbaros ,
’străin’, ’impropriu ’,
termen din retorica
clasică acre desemna
folosirea improprie a
unor cuvinte.
bază – conducător , cap,
regent, guvernant ; – 1.
“base component. In
generative grammar a
level of grammatical
description which is
composed of phrase
struct ure rules,
subcategorization
rules, and the lexicon,
and which generates
the structural
description of simple
sentences. The
syntactically based
deep structure is
generated in the base
component and can be

80 illustrated by a tree
diagram “ (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics
translated and edited
by Gregory Trauth and
Kestin Kazzazi, London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
121), 2. “base . Any
form to wich a process
applies.” Matthews,
P.H., The Concise
Oxford Dictionary of
Lingu istics , Oxford
University Press, 1997,
p. 35). 3. în gramatica
neotradițională,
antecedentul apoziției
este considerat ’bază’,
termen care intră în
opoziție cu ’regent ’,
care trimite la
subordonare; – „(1) A
term used in
morphology as an
alternative to root or
stem: it refers to any
part of a word seen as
a unit to which an
operation can be
applied, as when one
adds an affix to a root
or stem. For example,
in unhappy the base
form is happy ; if –
ness is then added to
unhappy , the whole of
this item would be
considered the base to which the new affix is
attached. Some
analysts, however,
restrict the term ‘base’
to be equivalent to
‘root’, i.e. the part of a
word remaining when
all affixes have been
removed.” ( David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
50).
~ semantică unică –
„determină fenomenele
de corespondență sau
de paralelism dintre
părțile de propoziție și
propozițiile
subordonate
corespunzătoare,
precum și procesele de
expansiune și de
contragere sintactică .”
(Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p.
46).
~ semantico -sintactică –
„Importanța numelui
cu care se face
asocierea apare astfel
egală cu cea a
regentului verbal.
Aceasta înseamnă, în
alți termeni, că
numele fo rmează cu
verbul o bază

81 semantico –
sintactică și
recomandă legătura
sociativului cu numele
drept egală ca
importanță
gramaticală cu cea pe
care o stabilește
verbul cu sociativul,
adică drept un raport
sintactic .” (Secrieru,
Mihaela, Elemente de
sintaxă si ncronică
comparată , Editura
Universitas XXI, 2ooo,
p. 50); ~”O altă
concluzie care se
impune este aceea că,
în exemplul adus în
discuție (și în altele
identice structural),:
În loc de tristețe
prefer voioșia. ,
verbul și numele
formează o bază
semantico -sintactică
în care termenii
supraordonați
implicați au
importanță sintactică
inegală în realizarea
conținutului
funcțional al
circumstanțialului
opozițional, în sensul
că numele, deși
impune forma
circumstanțialului
opozițional, nu-i
impune acestuia și
funcți a sintactică aferentă de atribut,
în timp ce verbul –
regent stabilește un
raport sintactic de
subordonare, marcat
nu prin recțiune
prepozițională, ci, în
viziunea noastră, prin
juxtapunere
subordonatoare sau
aderență.” (Secrieru,
Mihaela, Elemente de
sintax ă sincronică
comparată , Editura
Universitas XXI, 2ooo,
p. 62) ; ~ „Numele
implicat este un
cvasiregent
sintactic, care
formează cu verbul –
regent o bază
semantico -sintactică.”
(Secrieru, Mihaela,
Elemente de sintaxă
sincronică comparată ,
Editura Universitas
XXI, 2000 , p. 71);
„Știind însă că
„obiectele” care se
‘cumulează’ trebuie să
fie de același fel:
noțiuni cu noțiuni;
note ale noțiunii cu
note ale aceleiași
noțiuni et, conchidem
că marca raportului
sintactic asimptomatic
este cerută nu de
verbul regent, ci de
termenul față de care
se realizează ideea de

82 ‘cumul’ și cu care
verbul -regent
alcătuiește, de
asemenea o bază
semantico -sintactică.
(Secrieru, Mihaela,
Elemente de sintaxă
sincronică comparată ,
Editura Universitas
XXI, 2ooo, p. 67).
bilateral – ‚pe ambele laturi’,
’în două direcții’,
’dependență
bilaterală ’,
echivale nță, în sintaxă
termenul este folosit
pentru a desc rie
raportul sinta ctic
dintre subiect și
predicat.
binar – 1. structuri sintact ice
din doi termeni, 2.
opoziție: “binary
opposition,
Classificatory and
descriptive method
used in many
disciplines (e.g.
biology, information
theory, logic,
mathematics) which is
based on two values. A
basic principle of this
system i s the fact that
essentially all -even the
most complex -states of
affairs and
occurrences can be
reduced to a finite set
of elementary yes/no -decisions: for example,
the 64 squares of a
chess board can be
determined by siyxe
s/no-questions, since
26=64. Binary
opposition goes back
to classical logical
principles and can be
interpreted as a
function in
propositional logic in
the sense of ‘X is true
or is not true’ (formal
logic). Primarily,
binary decisions can
be simulated in
practice with simple
technical devices, such
as by an electrical
switch with on/off
positions or by punch
cards with hole/ non –
hole markings. It is on
this principle that the
analytical workings of
a calculator are based.
In linguistics,
especially in
phonology, Jakobson
and Halle (1956)
introduced the method
of binary segmentation
by proposing a
universal inventor y of
twelve binary phonetic
features to describe all
languages in the world
(distinctive feature).
Moreover, the concept
of binary oppsiotion

83 has been adapted to
morphology,
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996 , p.
134), “The property of
descriptive terms
which are predicated
upon the opposition of
two units, e.g. upon
the presence or
absence of certain
features. ( also binary
opposition, distinctive
feature )” ( Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics ,
London and New York,
Routdlege, 1996, p.
131).
bisemie – dublu sens, cea
mai simplă formă de
ambiguitate.
biunivocitate –
“biuniqueness [Lat.
unicus ‘the only’], A
term coined by
Chomsky in 1964.
Biuniqueness is a
princ iple associated
with the socalled
taxonomic
structuralism by which
a one -to-one
relationship exists
between phonetic and phonemic
representations in a
phonological analysis.
That is, if two words
are pronounced
identically, then they
are phonologically
equivalent. This
ensures that one and
the same phone is not
assigned to different
phonemes as in paws
and pause. (also
distributionalism)
References. Chomsky,
N. 1964. Current
issues in linguistic
theory . The Hague”,
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
135).
bloc sintactico -semantic –
„un sistem complex de
relații care au ca reflex
o anumită configurație
a textului atît în planul
expresiei cît și al
conținutului; ~
eterogen: „prin acesta
se solicită o informație :
Cu cine ai vorbit dacă
nu cu el? ” (p.387); ~
omogen : „prin el se
afirmă o stare de fapt:
Cu cine ai vorbit dacă
nu a venit el? ” (Andra
Șerbănescu, Sintactic,

84 semantic, pragmatic (în
structura: Cu cine ai
vorbit dacă nu cu el?),
SCL, XLI, 1990, nr. 4,
p. p.385, 387).
brahilogi e – gr. brachýs,
’scurt’, logos, ’cuvînt’,
brevilocvență , – un
mecanism de codare
lingvistcă foarte
economic, bazat pe
concizia maximă
posibilă și pe
subînțelegere „o formă
particulară a elipsei,
constând în su primarea
unor componente ale
enunțului deja
exprimate în același
context.‘‘ (Gramatica
limbii române , vol II,
Editura Academiei
Române, 2005, p. 748).
– „scurtime în vorbire;
lipsa unui cuvânt din
propozi ție”. (Nicolae
Drăganu , Elemente de
sintaxă a limbii române.
Lucrare postumă ,
Institutul linguistică
română, București,
Imprimeria Națională,
1945, p. 102 ).

C
calc – termen france z, care
desemnează un cuvînt
format într -o limbă după
modelul altui cuvînt
dintr -o altă limbă, de
regulă sursă, fie literal
ca formă, fie literal ca
sens.
calificare , -a – o categorie
semantică, dar și
sintactică, alături de
cantitate și proces; – „se
realizează prin referință
la o calitate, la o
însușire sau o
caracteristică, printr -un
process de echivalentă,
ceea ce face că pre zența
apozitiei să se
dovedească, de cele mai
multe ori, drept cea mai
adecvată modalitate de
determinare semantică.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
97).
calitate , -a – face parte din
caracteristicile
fundamentale a le unui
nume alături de
cantitate și de proces;
„unui obiect se exprimă
de regulă, printr -un
adjectiv calificativ;
calitatea unei acțiuni se
exprimă prin adverbe
sau locuțiuni adverbiale
de mod.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa

85 limbii române , Editur a
Enciclopedic ă , 1992, p.
115); „Umbrella term for
all articulatory and
acoustic characteristics
of speech sounds that
do not involve quantity;
particularly in vowels,
e.g. degree of openness
and rounding. ( also
articulatory phonetics,
distinctive feature,
open vs clos ed,
phonetics, rounded vs
unrounded ).’”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 971).
~ afirmativă – „este
actualizată de propoziții
prin care se confirmă
ceea ce se comunică:
ziua bună s e cunoaște
de dimineață ; între ceea
ce se petrece și
modalitatea de
comunicare este, în
acest caz, un raport de
conformitate.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.159).
~ negativă – „este
actualizată de propoziț ii
prin care se infirmă
ceea ce se comunică: Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii. Blaga,
Opere, I, 9; Azi nu se
fumează . Mijlocul
sintactic și semantic
prin care se dă expresie
aspectului negativ al
comunicării este
negația.” (I. Diaconescu,
Sintaxa li mbii române ,
editura Enciclopedică,
București, 1995, p.
161).
canonic – „An application in
linguistics and
phonetics of the general
sense of this term, to
refer to a linguistic form
cited as a norm or
standard for purposes
of comparison.” ( David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
64).
caracterul polifonic al
discursului – „în el
putând fi identificate
mai multe „voci”: vocea
locutorului real, vocea
interlocutorului (prin
replicile reale sau prin
replicile virt ual pe care i
le atribuie locutorul și
în funcție de care î și
organizează discursul,
care poate devein
polemic ), vocea
locutorului dintr -un

86 moment anterior
enunțării, vocea l umii
(prin „normele”,
prescripț iile cu c aracter
general – așa numiț i –
care pot ac tiva în
discurs) etc.” (Aurelia
Merlan , Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea ,
Editura Universității
“Al.I. Cuza”, Iași, 1998,
p. 13).
caracterul redundant al
comunicării orale –
„Pentru a orienta și
facilita interpretarea ,
locutorul reactualizează
secvenț e deja verbalizate
în contextul anterior,
introduce parante ze
explicative, specifică
anumiț i termeni etc.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al .I.
Cuza”, Iași, 1998, p. 50).
care – „se folosește mai ales
ca pronume, în mod
excepțional și ca
adjectiv, cu privire la
persoane, mai rar la
non-persoane în limba
veche, populară și
familiară îndeosebi”.
(Ecaterina Teodorescu,
Propoziția subiectivă , Editura Științifică,
București, 1972, p. 68).
cartezian, -ă (lingvistică) –
“Term introduced by
N.Chomsky for all
rationalistic linguistic
approaches based on
the approach of the
French philosopher R.
Descartes (1598 –1650),
the school of the Port
Royal grammar ,
J.G.Herder and W.von
Humboldt (rationalism).
In assuming that ‘innate
ideas’ exist prior to the
cognitive (especially
linguistic) development
of humans, Cartesian
linguistics contrasts
with empirical
approaches to language
(empiricism) which
postulate se nsory
perception (thus success
and learning) as the
source of all knowledge.
(also mentalism)
Reference. Chomsky, N.
1966. Cartesian
linguistics: a chapter in
the history of rationalist
thought . New York.”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 155 ).

87 catafora – gr. kataphorá , ‘ a
doborî‘ , ‘a prăbuși ‘; –
“Term coined by
K.Bühler (1934) in
analogy to anaphora
indicating a linguistic
element which points to
information immediately
following the utterance.
Such cataphoric
elements of speech
(deixis) include
determiners, personal
pronouns, possessive
pronouns, and
interrogative pronouns
in questions, e.g. He
who in He who laughs
last laughs longest.”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 162),
“cataphora . The relation
between an *anaphoric
expression and an
`antecedent` that comes
later. […] Also called
`anticipatory anaphora`
or `backward
anaphora`.” (Matthews,
P.H., The Con cise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 48); – „A term
used by some
grammarians for the
process or result of a
linguistic unit referring forward to another
unit.” ( David Crystal, A
Dictionary of Linguistics
and Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p. 68).
categorial, -ă (gramatică ) –
“categorial grammar,
Grammatical model
developed by Polish
logicians (Ajdukiewicz
1935) as an algorithm
for checking the
wellformedness of
sentences. Its
application to natural
language was worked
out primarily by J.
Lambek, Y. Bar-Hillel,
D. Lewis, and R.
Montague. New
developments of
categorial grammar are
represented by
generalized categorial
grammar and categorial
unification grammar . All
variants of categorial
grammar are
characterized by a
specific category
concept as well as by
the pa rallel treatment of
syntax and semantics.
The names of categories
in categorial grammar
encode the
combinatorial properties
of linguistic expressions
and as a consequence
important aspects of
their distribution and

88 syntactic function .
References. Ajdukiewi cz,
K. 1935. Die
syntaktische
Konnexität. Studia
Philosophica 1. 1 –27.
(Trans. In S.McCall (ed),
Polish logic. Oxford,
1967. 207 –31.)”.
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 163).
categ orie (gramaticală) – 1.
“category. Any class or
system of grammatical
or lexical units
distinguished at some
level in the structure
of a language.”
(Matthews, P.H., The
Concise Oxford
Dictionary of
Linguistics , Oxford
University Press, 1997,
p. 48). 2. simboluri
categoriale: “ Category
symbol. In
transformational
grammar, an
abbreviation for
classes of grammatical
(syntactic) categories
such as NP, VP, V as
well as for individual
elements from these
classes. ( also
grammatical
categories )” (Bussmann Hadumod
Routled ge Dictionary of
Language and
Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
167); – „ansambluri
(paradigme) de
morfeme a căror
alegere în frază e
dictată de relații
obligatorii” (Olga
Gălățanu, : Theodora
Cristea).
categorie guvernantă – „În
cazul conjunctivului
categoria guvernantă
este propoziția
principală (această
caracteristică s -ar
datora tipului special
de trăsături de Timp
care caracterizează
conjunctivul).
Propozițiile cu verbul
la conjunctiv definesc
o categorie guvernantă
pentru subiectul lor.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
148); – „Deoarece
categoria guvernantă
pentru un element X
este domeniul GFlex
sau GComp care
conține pe X și centrul

89 care îl guvernează,
categoria guvernantă a
unui element ( Acord,
e) la conjunctiv este
GFlex-ul minimal care
conține elementul care
guvernează ( Acord, e). ”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
150).
categorie lingvistică –
“Noțiunea de categorie
lingv istică poate fi
definită ca o realitate
lingvistică exhaustivă
și fundamentală care
se caracterizează prin
conținut și formă și
care ordonează extern
și intern, în baza
trăsăturilor opozitive,
exprimate morfematic,
în clase și subclase –
fonetice, lexicale ,
semantice,
morfologice, sintactice
etc. întreaga realitate
lingvistică a unei limbi,
până la surprinderea
tuturor posibilităților
combinatorice și de
actualizare a
elementelor
constitutive ale acelei
limbi.” ( Mihaela
Secrieru, Nivelul sintactic al limbii
române , Editura
Sedcom Libris, 2007,
p. 23).
categorizare – “refers to the
whole process of
organizing human
experience into
general concepts with
their associated lin –
guistic labels; the
linguistic study of this
process (in semantic s)
overlaps with that of
philosophers and
psychologists.” ( David
Crystal, A Dictionary
of Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
68).
cauzal, -itate – 1. o
semnificație semantică
a unor clase de verbe
care descrie cauya
acțiunii, 2.
„semnificaț iile a două
propoziții se află într-
un raport în care o
propoziție este
percepută ca fiind
cauza celeilalte
(efectul, consecinț a).”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă
a Limbilor Romanice,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 235).

90 cauzalele condiționale – „e
vorba de un anumit
tip de cauzale care
apar pe lîngă unele
propoziții interogative,
de cele mai multe ori
retorice sau pe lîngă
propoziții exclamative;
în privința
conținutului, aceste
proprietăți se
deosebesc de celelalte
propoziții cauzale
(propriu – zise), prin
faptul că nu exprimă
numai cauza, ci și o
nuanță de condiție
pentru care motiv le
voi numi cauzale
condiționale.
Cauzalel e condiționale
exprimă anume un
conținut fie îndeobște
cunoscut, fie admis ca
real, care constituie
cauza pentru care
vorbitorului i se pare
de neconceput
realizarea acțiunii din
regentă, întrucît
numai contrariul
acelui fapt va fi
condiția realizării
regentei.’’ (Mioara
Avram, Evoluția
subordonării
circumstanțiale cu
elemente
conjuncționale în limba
romînă , Editura
Academiei Republicii Populare Romîne,
1960, p. 68).
~ metadiscursive
(argumentative) –
„exprimă premisa din
cadrul unei relații
logice de tipul unui
raționament, între
ceea ce vorbitorul
constată și ceea ce
comunică” ( Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române ,
2005. Vol. II, p. 536).
~ prototipice (propriu -zise)
– „exprimă un raport de
cauzalitate pe care
vorbitorul îl stabile ște
între două procese
(situații) care fac
obiectul comunicării
sale: N -a venit, fiindcă a
fost bolnav .” (Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române ,
2005, vol. II, p. 536).
cauzativele condiționale –
„exprimă anume un
conținut fie îndeob ște
cunoscut, fie admis ca
real, care constituie
cauza pentru care
vorbitorului i se pare de
neconceput realizarea
acțiunii din regent,
întrucît numai
contrariul acestui fapt
va fi condiția realizării

91 regentei. Convingerea
vorbitorului este
subliniată adese a prin
folosirea regentelor
interogative retorice cu
schimb de construcț ie
între pozitiv și negativ
(regenta interogativă
pozitivă are sens
negativ, iar cea
negativă, sens pozitiv).
Specificul cauzati velor
condiționale stă în
operaț ia de confruntare
care s e face între faptul
exprimat de ele și cel
exprimat de regentă:
Din moment ce n -ai
realizat nimic într -o zi
întreagă, cum o să
termini acum, într -o
oră?” (Mioara Avram,
Evoluția subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncționale
în limba romînă , Editu ra
Academiei Republicii
Populare Romîne, 1960,
p. 68 – 69).
cauzativizarea – „în esență,
cauzativizarea înseamnă
derivarea verbelor
tranzitive cauzative
(=factitive) din verbe
intranzitive “non –
agentive.” (Gabriela
Pană Dindelegan,
Sintaxa grupului verbal ,
București, 1976, p.
121). cauză – “causal . (Clause,
etc.) indica ting a cause
or reason.” (Matthews,
P.H., The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 49).
caz – lat. casus , ‘cădere ‘, gr.
ptόsis , ‘cădere‘ – ”case.
Inflect ional category
basically of nouns,
which typically marks
their role in relation to
other parts of the
sentence” (Matthews,
P.H., The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 46); – „A
grammatical category
used in the anal ysis of
word -classes (or their
associated phrase s) to
identify the syntactic
relationship between
words in a sentence,
through such contrasts
as nominativ e,
accusativ e.” ( David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p. 66).
~ drept – lat. casus rectus , –
este considerat
nominativul, care se
opune cazurilor oblice,
celellate cazuri ale
substantivului obținute

92 prin declinare sau
flexiune.
~ obiectiv/ inerent – a)
„cazul obiectiv este caz
structural, atribuit la
nivelul S-structurii de
categoriile verbale unor
poziții sintactice date,
independent de rolul
tematic și de tipul de
element care ocupă
această poziție (element
lexical sau categorie
vidă).” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă compar ată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p.
256); – „Cazul inerent
este legat de rolurile
tematice și sunt
atribuite la nivelul D –
structurii.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
256).
ce – „acest pronume nu are
sens personal, se referă
la lucruri sau are sens
neutru”. (Ecaterina
Teodorescu, Propoziția
subiectivă , Editura
Științifică, București,
1972, p. 70). central / centru – partea din
mijlo c vs periferic.
centrul unui grup adjectival
– „poate fi exprimat, în
afara adjectivului
propriu -zis (bun de
gură, recunoscător lui
Dumnezeu), printr -un
participiu cu valoare
adjectivală (cuprinsă de
friguri, aleși în
parlament), ca și printr –
un gerunziu d evenit
adjectiv prin
conversiune ( coșuri în
trecut/ până nu demult
fumegânde ).”
(Magdalena Popescu –
Marin, Grupul adjectival ,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
105).
centrifug vs – lat. fugare , ‘a
sări într -o parte‘, petere,
‘a fi atras în‘ , ‘a tinde‘, –
“Terms borrowed from
physics which indicate
the properties of forces
which proceed either
from or towards a
center. 1 L.Tesnière
uses these two terms in
his dependency
grammar for the
relationship between the
dependency of elements
on each other and their
syntactic order relative

93 to one another. The
linear order: governing
expression
(=center)/dependent
expression he terms
‘centrifugal’ (cf. Fr.
cheval blanc ), the
reverse order,
‘centripetal’ (cf. white
horse ). His concept of
language typology is
based on this
distinction, which in
another terminology is
called postspecifying vs
prespecifying (word
order) ” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
172).
centripet – opusul lui
‘centrifug ’.
cenzura – „pauză ritmică din
interiorul unui vers.”
(Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p.
52).
certitudinea – „se
actualizează prin adverbe
și locuțiuni adverbiale
caracterizate, în plan
semantic, prin această
semnificație : adevărat,
bineînțeles, cu certitudine,
cu siguranță, de bună seamă . (Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editur a Enciclopedică,
1992, p. 135).
chiasm – gr. chiasmos ,
‘așezare în cruce‘, – figură
de stil denumită după
litera grecească Χ ‘chi‘; –
„caz î n care membrii cu
valoare categorială egală
nu sunt așezați paralel, ci
încrucișat.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011, p.
157); – „repetarea inversă
a două funcții gramati cale:
Ex: Glasul Domnului frînge
cedrii și frînge Domnul
cedrii Livanului .” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , p. 21); – „este
procedeul sintactic prin
care se repetă aceleași
elemente, dar în ordine
inversă; de cele mai multe
ori emfa za astfel realizată
este amplificată prin
pronunțarea parțială a
secvenței repetate cu o
proeminență dinamică: și
erau sabotați cumplit.
CumPLIT erau sabotați.‘‘
(Gramatica limbii române ,
vol II, Editura Academiei
Române, 2005, p. 764); –
„repetarea invers ă a două
funcții gramaticale: Ex:

94 Glasul Domnului frînge
cedrii și frînge Domnul
cedrii Livanului ” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , p. 21).
cine – „acest cuvânt se
întrebuințează numai ca
pronume și are
totdeauna sens personal;
nu se referă însă la o
persoană determinată, ci
la toate persoanele care
într-o situație dată, se
comportă la fel .”
(Ecaterina Teodorescu,
Propoziția subiectivă ,
Editura Științifică,
București, 1972, p. 66).
circumstanțial , -ă (funcția/
propoziția ~) – „arată î n
ce construcții exterioare,
în ce împrejurări sau
circumstanțe se petrece
acțiunea.” (Iordan, Iorgu,
Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învățământului, 1956, p.
648). 1. „funcția de
circumstanțial este cel
mai adesea o complinire
facultativă a verbului
(mai rar, a interjecției,
adjectivului sau
adverbului), atât pentru
întregirea planului
semantic al câmpului
sintactic pe care îl deschide regentul, cât și
pentru asigurarea
autonomiei structurale a
enunțului.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
134). 2. “circumstancial.
(Adverb, adverbial) which
indicates the external
setting in space and time
especially, of an event,
etc.” Matthews, P.H., The
Concise Oxford Dictionary
of Linguistics , Oxford
University Press, 1997,
54); – „In valency
grammar, a non -essential
dependent unit, not
determined by the
valency of the verb;
opposed to actan t.
(David Crystal, A
Dictionary of Linguistics
and Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p . 76).
~le analoage – „grup format
din acele secundare
numite în gramatici
circumstanțiale, dar
care au un conținut
diferit de acela al
circumstanțialelor
propriu -zise. Ele au
oricum note comune cu
circumstanțialele
propriu -zise (autentice)
care se referă la regente,
elemente conective,
structură, topică etc.”

95 (Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol.
III, Suceava, 1998, p.
34)
~ cantitativ/ de măsură –
„partea secundară de
propoziție care
determină un verb, un
adjectiv, un adverb sau
o interjecție și arată
măsura/cantitatea care
privește acțiunea sau
caracteristica
determinată: trenul a
întîrziat 20 de minute ;
a cumpărat un cablu
lung de doi membri ; ea
merge înainte cu doi
pași; hai încă doi
kilometri și apoi fa cem
popas”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1426).
~ de cauză /cauzal – „arată
motivul pentru care se
petrece acțiunea.
Determină verbe și
adjective. Se exprimă
prin subst antive cu
prepoziție și prin
gerunziu.” ( Gramatica
Azi, Al. Graur, Editura
Academiei, București, 1973, p. 195 ). – „partea
secundară de propoziție
care determină un verb,
un adjectiv, un adverb
sau o interjecție și arată
motivul acțiunii sau
caracteristicii
determinate”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1429), – „este un
component al enunțului
prin care se specific
motivul (cauza) care
antrenează desfășurarea
unui process, și prezintă
ca realizare definitorie
propoziția
conjuncțională
introdusă prin întrucât
(și sinonimele sale,
fiindcă, pentru că )”
(Gramatica limbii
române , vol II, Enunțul ,
Editura Academiei,
2005, p. 526); – „poate fi
identificat cu ajutorul
întrebărilor de c e?,
pentru ce?, din ce
cauză?, așadar, în parte,
cu aceleași întrebări ca
circumstanțialul de
scop, fapt care duce la
confundarea acestor
două determinante
verbale, altfel clar
deosebite între ele. El se
exprimă printr -un

96 substantiv, precedat de
o prepoziț ie sau o
locuțiune prepozițională,
printr -un pronume,
construit la fel cu
substantivul pe care îl
înlocuiește, printr -un
adjectiv sau participiu,
de asemenea precedate
în mod obișnuit de
prepoziție, și printr -un
gerunziu. “ (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învățamântului, 1956,
p. 673);  „Funcția de
circumstanțial de cauză
(cauzal) se concretizează
într-o parte de
propoziție, într -o
propoziție sau într -un
grup sintactic complex
(format dintr -un
circumsta nțial de cauză –
parte de propoziție și o
propoziție
circumstanțială de
cauză aflate în relație de
coordonare sau din
două ori mai multe
propoziții cauzale
coordonate) și arată
cauza, motivul unei
stări, al unei însușiri, al
desfășurării sau
nedesfășurării u nei
acțiuni ori (cînd se
realizează propozițional)
cauza invocată ca argument.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 129); – „determină un
verb sau un adjectiv,
arătînd cauza unei
acțiuni, a unei stări sau
însușiri.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 177) , –
„propoziții cauzale prin
care se exprimă u n
fenomen, o calitate sau
o circumstanță care
provoacă o acțiune „prin
exces”. Superlativul
cauzal – component
semantic al
circumstanțialei
(„de…ce”), denumire
propusă pentru a
diferenția cauzala
afectivă de cea neutră;
oferă expresivitate
construcției s intactice.
Expresivitatea acestor
circumstanțiale se
realizează prin două
mijloace: repetiția și
elipsa. Superlativul
cauzal aparține
registrului colocvial.
oral, în care elementele

97 extralingvistice
contribuie în mod
inerent la eliminarea
oricărui element de
ambiguitate
inexpresivă.” ( Flora
Șuteu , Superlativul
cauzal – component
semantic al unei
construcții sintactice fixe,
LR, XXXII, nr. 5, 1983,
p. 478) .
~ de cauză compus –
„alcătuit dintr -un
semiauxiliar de aspect
la gerunziu și un verb la
infinitiv, sup in sau
conjunctiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 131);
~ de cauză dezvoltat –
„constituit din termeni
coordonați disjunctiv,
adversativ ori conclusiv,
sau realizat printr -o
sintagmă ale cărei
elemente, la o analiză
strict formală, pot fi
considerate separat.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 131). ~ de cau ză multiplu –
„constituit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 131).
~ de cauză simplu analitic –
„alcătuit dintr -un verb
copulativ la mod
nepersonal și un
substantiv, adjectiv etc.
îndeplinind subfuncția
de nume predicativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 130).
~ de cauză simpl u sintetic
– exprimat „prin
substantive sau
substitute ale acestuia
în genitiv însoțite de o
perifrază prepozițională
de tipul din cauza , din
pricina , în dativ cu
prepoziția datorită sau
în acuzativ cu o
prepoziție/ perifrază
prepozițională de tipul
de, de la, pentru , din
cauză de , din lipsă de ”,
„prin adjective propriu –
zise sau adjective
pronominale posesive în
acuzativ, însoțite de

98 prepoziție/ perifrază
prepozițională”, „prin
adverbe precedate de
prepoziția de sau prin
perifraze adverbiale”
sau „prin verb e la
gerunziu sau, livresc, la
infinitiv perfect cu
prepoziție”. (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 130).
~ concesiv – „indică un
obiect , o situație, care
ar fi fost de așteptat să
împiedice realizarea
acțiunii din propoziție,
dar care nu a reușit să o
facă.” ( Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 145), – „arată o
împrejurare care se
opund e fără succes la
realizarea acțiunii.
Prepozițiile sale sunt: în
ciuda, împotrivă,
adjectivul “tot”. Se mai
poate construi și cu
“fără” urmat de un
infinitiv. Când nuanța
nu reiese clar, se poate
introduce și un corelativ
înaintea verbului.”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura Academiei, București,
1973, p. 198 ). –
„determină un verb sau
un adjectiv, indicând un
obiect sau o situație
care ar fi fost de
așteptat să împiedice
realizarea unei acțiuni
sau existența unei
calități.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută si adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 198). – „ este
un component al
enunțului prin care se
exprimă contrazicerea /
excluderea unui raport
de condiționare (de
inferență) între două
procese communicate.
Realizarea definitorie a
circumstanțialului
concesiv este propoziția
conjuncțională
introdusă prin deși (sau
echivalentul chiar dacă )”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol II, p.
559); – „Grama ticile
curente ale limbii
noastre nu înregistrează
un astfel de
circumstanțial, dar el
există, chiar dacă nu ne
înregistrează prea des.

99 Este exprimat printr -un
substantiv nume de
lucru (eventual prin
pronume înlocuitor al
acestuia) precedat de
unele locuți uni
prepozițional ca în
ciuda, în pofida, cu tot ,
cu toata etc.” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 677); – „partea
secundară de propoziție
care în general
determină atît un
«regent» de gradul întîi
(verb, adjectiv, adverb,
interjecție), cît și un
«regent» de gradul al
doilea (substantiv,
pronume, numeral
întrebuințat pronominal)
și arată cine sau ce era
de așteptat să împiedice
realizarea acțiunii sau a
caracteristicii
determinate , dar nu o
împiedică: cu toată
dreptatea pe care o
avea, el a pierdut în fața
puterii; ea continuă să
fie utilă, cu toate
capriciile ce o
caracterizează: el a
vorbit bine, în ciuda
emoțiilor ; în pofida
timpului nefavorabil,
hai la plimbare”. (Corneliu Dimi triu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1460); –
„determină verbe
(locuțiuni verbale),
expresii impersonale,
sintagma predicatului
analitic, adjective sau
adverbe; sub aspect
semantic,
circumsta nțialul
concesiv este expresia
sintactică a unui factor
care ar putea (sau ar fi
putut) determina sau
împiedica desfășurarea
acțiunii verbului –
predicat sau existența
(manifestarea) unei
însușiri a subiectului
dar nu reușește;
caracterul acestui
factor, r eal sau ipotetic,
determină constituirea a
două tipuri semantice
de circumstanțiale
concesive, atunci cînd
funcția are dezvoltare
propozițională:
concesive reale și
concesive ipotetice.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junim ea, Iași, 1983, p.
172-173);  „Funcția de
circumstanțial concesiv
(de concesie) se

100 concretizează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sintactic complex
(înglobînd un
circumstanțial concesiv –
parte de propoziție și o
propoziție
circumstanțiala
concesivă aflate în
relație de coordonare
sau două ori mai multe
circumstanțiale
concesive coordonate) și
arată factorul sau
circumstanța care ar
putea sau ar fi putut
împiedica realizarea
unei acțiuni sau
manifestarea unei stări,
a unei însuș iri, fără să
reușească.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 137).
~ concesiv compus –
„alcătuit dintr -un
semiauxiliar la gerunziu
sau la infinitiv și un
verb de bază la supin, la
infinitiv sau la
conjunctiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 139). ~ concesiv dezvoltat –
„alcătuit din termeni
coordonați disjuncti v,
adversativ sau
conclusiv, sau realizat
prin sintagme conținînd
un substantiv în
acuzativ însoțit de
prepozitia cu,
determinat de adjectivul
nehotarat orice.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 138 -139).
~ concesive inverse –
„Circumstanțiala
concesivă postpusa
regentei, introdusă prin
conjuncția că are numai
formal această calitate,
concesia fiind exprimată
de propoziția care este,
de asemenea formal,
regent (aceasta conține
adesea un predicat
compus, alcătuit din
semiauxiliarul a putea
și un verb de bază la
conjunctiv sau la
infinitiv). În acest caz
vorbim de concesive
inverse .” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 140).

101 ~ concesiv multiplu –
„alcătuit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 139).
~ concesiv simplu analitic –
„alcătuit dintr -un verb
copulativ la gerunziu
sau la infinitiv și un
substantiv, un adjectiv
etc. în poziție de nume
predicativ.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Univer sității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 138).
~ concesiv simplu sintetic –
exprimat „prin
substantive sau, rar,
prin substitute ale
acestora în genitiv,
însoțite de prepoziția
împotriva sau de
perifrazele
propoziționale în ciuda ,
în pofida , în contra ; în
dativ, însoțite de
prepoziția contrar sau in
acuzativ, însoțite de
perifrazele
prepoziționale cu tot , cu
toată , cu toți , cu toate și
indiferent de ”, „prin
adverbele și perifrazele adverbiale tot, totuși ,
oricum , cu toate acestea ,
în orice caz ” sau „prin
verbe/ perifraze verbale
la gerunziu sau la
infinitive însoțite de
prepozitia fără”. (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 138).
circumstanțial
/*complement
corelativ – „funcția de
complement corelativ
rezultă dintr -o relație de
dependență care se
intersectează cu o altă
relație sintactică, de
dependență sau de
interdependență;
complementul corelativ
mediază (sau este
mediat de) subiect sau
de un complement
primar, rezultat din
prima relație sintactică
cu originea în același
termen verbal;
complementele
corelative sînt compliniri
facultative ale cîmpului
sintactic al verbului
regent, care amplifică
planul semantic global
al enunțului; în absența
complementului
corelativ, enunțul are
autonomie sintactică,

102 semantică și structurală
deopotrivă.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
181).
~ condițional – „exprimă o
ipoteză sau o condiție de
a cărei îndeplinire
depinde realizarea
acțiunii din propoziție.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută si adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 196); -– „arată
ce condiție trebuie
îndeplinită pentru că o
acțiune s ă fie
îndeplinită. Se
construiește cu un
substantiv precedat de
prepoziție sau cu un
gerunziu.” ( Gramatica
Azi – Al. Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 198 ); –
„determină verbe
(locuțiuni verbale),
expresii impersonale,
sintagma predicatului
analitic sau interjecții;
sub aspect semantic,
circumstanțialul de
condiție exprimă:
condiția reală impusă
desfășurării unei acțiuni; ipoteza în care
intervine (se desfășoară)
acțiunea verbală.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
169);  „Funcția de
circumstanțial
condițional se
concretizează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sintactic complex
(format dintr -un
circumstanțial
condițional -parte de
propoziție și o propoziție
circums tanțială
condițională coordonate
sau din două ori mai
multe circumstanțiale
condiționale coordonate)
și exprimă o condiție
reală sau ireală ori o
ipoteză de a cărei
împlinire depinde
desfășurarea unei
acțiuni sau
manifestarea unei stări,
a unei însușiri.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 134); – „partea
secundară de propoziție
care determină un verb,
un adjectiv, un adverb
sau o interjecție și

103 exprimă condiți a de a
cărei îndeplinire depinde
realizarea acțiunii ori
existența caracteristicii
determinate:
colaborează la această
lucrare cu condiția
respectării demnității
fiecăruia; «mantaua» e
bună în caz de ploaie ;
va fi primit bine în
ipoteza cîștigării
concursu lui; în cazul
victoriei , hai la el să -l
felicităm”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1449); – „este un
component al enunțului
prin care se exprimă
condiția de a cărei
îndepl inire depinde
desfășurarea unui
process. Realizarea
definitorie a
circumstanțialului
condițional este
propoziția
conjuncțională
introdusă prin dacă
(sau prin sinonimul său
de)” Gramatica limbii
române, Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005. Vol II, p.
550).
~ condițional compus –
„alcătuit dintr -un semiauxiliar de aspect
la gerunziu și un verb
de bază la supin, la
infinitiv sau la
conjunctiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 136).
~ condițional dezvoltat –
„alcătuit din termeni
coordonați disjunctiv,
adversativ sau
conclusiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001 , p. 136).
~ condițional multiplu –
„alcătuit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 136).
~ condițional prototipic –
„specific ă o relație de
implicație, de
condiți onare (inferenț ă)
între două procese
comunicate: Dacă n -ai
papuci , sunt bune și
opincile.” ( Gramatica
limbii române ,

104 Bucureș ti, Editura
Academiei Române ,
2005, vol. II, Enunțul , p.
551).
~ condițional simplu
sintetic – exprimat
„prin substantivele caz,
eventualitate , condiție ,
ipoteză , în acuzativ cu
prepozițiile în sau cu,
determinate în general
de un adjectiv -atribut,
sau prin substantive
abstracte în acuzativ
însoțite de perifraza
prepozițională în caz
de”, „prin subs tantive
nume de ființă sau prin
substitute ale acestora
în genitiv, însoțite de
perifraza prepozițională
în locul ”, „prin pronume
personale în dativ,
formă neaccentuată,
însoțite de perifraza
prepozițională în locu(l) ”,
– „prin adjective
posesive în acuzat iv
însoțite de perifraza
preopozițională în locul ”,
„prin verbe la moduri
nepersonale la
gerunziu” sau „prin
adverbe/ perifraze
adverbial de tipul altfel,
altminteri , în caz
contrar ”. (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 135 -136).
~ consecutiv / (de
consecuție) – „este un
component al enunțului
care exprimă rezultatul,
urmarea desfășurării
unei acțiunii, a unui
eveniment sau a
existenței unei stări,
care presupun un
anume grad de
intensitate. Realizarea
definitorie a
circumstanțialului
consecutiv este
propoziția
conjuncțională
introdusă prin
conectorul specializat
încât” . (Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române , 2005, vol. II,
Enunțul , p. 569) ; –
„determină verbe
(locuțiuni verbale,
expresii impersonale,
adjective și adverbe);
sub aspect semantic,
circumstanțialul
consecutiv exprimă
consecințele desfășurării
unei acțiuni, ale
modalității de
desfășurare a unei
acțiuni sau ale
intensității unei
însușiri.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii

105 române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
157-158);  „Funcția de
circumstanțial
consecutiv (de
consecuție) se
concretizează într -o
parte de propoziție (rar),
într-o propoziție sau
într-un grup sintac tic
complex și arată
rezultatul, consecința,
reală sau virtuală, a
desfășurării unei
acțiuni, a manifestării
unei stări sau a
intensității unei
însușiri.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexa ndru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 143).
~ consecutiv multiplu –
„constituit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 144) .
~ conse cutiv simplu
sintetic – exprimat
„prin substantive, în
general abstracte, în
acuzativ cu prepozițiile
pînă la , spre, pentru ”
sau „prin verbe/ perifraze verbale la
infinitiv însoțite de
aceleași prepoziții, la
supin însoțite de
prepoziția de sau la
gerunziu ”. (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 143 -144).
~ cumulativ – „arată lucrul,
ființa sau situația căreia
i se adaugă cele
exprimate prin subiect,
prin compleme nt sau
prin predicatul
propoziției.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută si adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 201) , –”arată
un obiect adăugat pe
lângă altul prin: pe
lângă, în afar ă de.”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 199 ); –
„determină verbe
(locuțiuni verbale) sau
sintagma predicatului
analitic. Sub aspect
semantic, complementul
cumulativ exprimă: a)
“obiectul” căruia i se
adaugă, în desfășurare a

106 acțiunii verbale:
subiectul gramatical,
complementul (direct,
indirect, de agent),
complementul sociativ;
b) însușirea căreia i se
adaugă, în
caracterizarea, prin
predicat analitic, a
subiectului, o altă
însușire, printr -un
nume predicativ sau
prin predi cat; c)
circumstanța (temporală
sau spațială) căreia i se
adaugă, în desfășurarea
acțiunii verbale, un alt
circumstanțial; d)
acțiunea (starea) căreia i
se adaugă acțiunea
(starea) exprimată prin
verbul regent.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, pp.
184-185). – „exprimă, în
cadrul unui raport
semantic adjonctiv de
adiționare, o informație
la care se adaugă cele
exprimate de alt
component al enunțului.
Este unul din
circumstanțialele
realizate prin structure
ternare, fiind dependent
sintactic de regent, dar
implicând totodată
prezența în enunț a
altui element, față de care se exprimă cumulul
(în afară de tine au mai
citit și alții)” ( Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române ,
2005, vol. II, Enunțul p.
581) – „partea
secundară de propoziție
care în general
determină atît un
«regent» de gradul întîi
(verb, adjectiv, adverb,
interjecție), cît și un
«regent» de gradul al
doilea (substantiv,
pronume, numeral
întrebuințat pronominal)
și arată – prin referire la
funcția sintactică de
subiect, complement,
circumstanțial – cine
sau ce îndeplinește «în
mod independent»
funcția sintactică a
părții de propoziție la
care se face referirea: pe
lîngă cărți , a cumpărat
și un album de artă ;
această carte – citită, în
afară de bătrîni , și de
tineri – a fost premiată;
în afară de bine ,
lucrurile merg și rău;
hai și tu, pe lîngă ei ”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1471); 

107 „Funcț ia de circumstan –
țial cumulativ se
concretizează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sintactic complex
și arată „obiectul”,
însușirea , circumstanța
sau acțiunea căreia i se
adaugă un alt „obiect”, o
altă însușire, circum –
stanță s au acțiune
exprimate prin diferite
părți de propoziție sau
prin propoziția regentă.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 149).
~ cumulativ dezvoltat –
„alcătu it din termeni
coordonați disjunctiv
sau conclusiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 151).
~ cumulativ multiplu –
„constituit din termeni
coordonați copula tiv.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 151). ~ cumulativ simplu analitic
– „alcătuit dintr -un verb
copulativ la un mod
nepredicativ și un
substantiv, adject iv etc.,
în poziție de nume
predicativ.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 150).
~ cumulativ simplu sintetic
– exprimat „prin
substantive și
substitute ale acestora
în genitiv, însoțite de
perifraza prepozițională
în afara sau în acuzativ,
însoțite de perifrazele
prepoziționale (în) afară
de, pe lîngă , dincolo de ”,
„prin adjective posesive
în cazul acuzativ,
însoțite de perifraza
prepozițională (în) afara ,
care nu -și mai impune
regim cazual” sau „prin
perifraze adverbial de
tipul (în) plus de asta ,
pe lîngă asta , (în) afară
de asta/ aceasta sau
prin adverbe însoțite de
perifraze prepozi –
ționale.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și co nectori ,
Editura Universității

108 „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 150).
circumstanțial al enunțării
– „exprimă diferite
caracteristi ale actelor
de vorbire realizate de
enunț – gradul de
sinceritate, de asumare,
exactitatea formulării,
conformitatea sau
compararea cu anumite
surse – sau indică
operații de reformulare
(cu alte cuvinte, va să
zică, altfel spus, mai
bine zis, mai exact ), de
exemplificare ( de
exemplu, de pildă,
bunăoară )“ ( Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române,
2005, v ol. II, p. 499).
circumstanțial de excepție
– „exprimă obiectul care
constituie o excepție față
de subiect, de
complement, de atribut
sau de nume predicativ.
El prezintă două
aspecte: unul pozitiv și
altul negativ.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1963, p. 203) ; – „arată ceea ce constituie o
excepție. Se exprimă
prin substantive
introduse prin: afară de,
cu excepția.” (Gramatica
Azi – Al. Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 199 ); –
”determină verbe
(locuțiuni verbale). Sub
aspect semantic,
complementul de
excepție exprimă
detașarea, izolarea unui
obiect sau a unei
coordonate
circumstanțiale de
restul componentelor
unui ansamblu dat, în
raport cu acțiunea
verbului -predicat; în
funcție de natura acestei
detașări din ansamblu,
complementul de
excepție prezintă două
variante: pozitiv
(“obiectul” se implică în
desfășurarea unei
acțiuni, de la care
celelalte componente se
sustrag) și negativ
(“obiectul ” se sustrage
de la desfășurarea
acțiunii verbale în care
celelalte componente se
implică) ” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
187);– „exprimă un tip

109 de restrângere a unei
predicații semantice,
indicând ceea ce se
exclude din relația
predicativă. Este unul
dintre circumstantialele
realizate în structure
ternare , fiind dependent
sintactic de un verb și
implicând totdeauna un
alt component al
enunțului: au citit toti,
afară de tine. ”
(Gramatica limbii
român e, Bucureș ti,
Editura Academiei
Române , 2005, vol. II, p.
587); – „partea
secundară de propoziție
care determină un
regent de gradul întîi
(verb, adjectiv, adverb,
interjecție) și un regent
de gradul al doilea
(substantiv, pronume,
numeral întrebuințat
pronominal), arătînd –
prin referire la funcția
sintactică de subiect,
complement,
circumstanțial – cine
sau ce «se sustrage» de
la îndeplinirea funcției
sintactice a părții de
propoziție vizate: ei
aplaudă pe oricine cu
excepția amicului meu;
tînărul – nedre ptățit de
toți, cu excepția alor
lui – nu s -a lăsat
doborît; în excursie pleci oricînd , în afară de
joia; haidem toți, în
afara lui ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1475);  „Funcția de
circumstanțial de
excepție se
concretizează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sintactic complex
și arată entitatea,
calitatea, circumstanța,
acțiunea care reprezintă
excepția în raport cu
ceea ce se exprimă prin
alte părți de propoziție
sau (cînd are realizare
propozițională) cu ceea
ce se exprimă în
regentă.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 151).
~ de excepție de zvoltat –
„realizat prin sintagme
constituite pe baza
gerunziului exceptînd
sau prin sintagme –
metaforă.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității

110 „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 153).
~ de excepți e multiplu –
„alcătuit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 153).
~ de excepție simplu
analitic – „alcătuit
dintr -un verb cop ulativ
și un substantiv, un
adjectiv etc. în poziție de
nume predicativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 153).
~ de excepție simplu
sintetic – exprimat
„prin substantive și
substitute ale acestora
în genitiv, însoțite de
perifrazele
prepoziționale în afara ,
cu excepția , în acuzativ,
însoțite de perifrazele
prepoziționale (în) afară
de, mai puțin sau de
adverbul decît
întrebuințat
prepozițional”, „prin
verbe la infinitiv”, sau
“prin adverbe însoțite de
perifraza prepozițională în afară de ”. (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 152 -153).
circumstanțial instrumen –
tal / de mijloc – „arată
mijlocul prin care se
realizează o acțiune.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 137); –
„determină un verb,
arătând mijlocul în sens
larg (lucru, ființă,
acțiune) prin care se
săvârșește o acțiune.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 187) ; – „Arată
mijlocul prin care se
săvârșește acțiunea
exprimată de verb și
poate fi identificat cu
ajutorul întrebarilor cu
ce?, din ce?, prin ce?
Dată fiind natura lui
acest circumstanțial
apare totdeauna sub
forma unui substantiv
nume de lucru (concret

111 sau abstract) precedat
de prepoziție.” (Iordan,
Iorgu, Limba rom ână
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerulu i
Învățământului, 1956,
p. 676); – „partea
secundară de propoziție
care determină un verb,
un adjectiv sau o
interjecție (ceea ce
înseamnă că nu poate
determina și un adverb),
indicînd «prin ce» s e
realizează acțiunea sau
caracteristica
determinată”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1442) ; – „este un
constituent facultative
al enunțului care indică
mijlocul prin care se
realizează sau se poate
realize un proces.
Prototipic, este exprimat
printr -un grup
prepozițional având
drept centru prepoziția
cu.” (Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, Vol. II,
p. 509); – „determină
verbe (locuțiuni ve rbale),
adjective sau interjecții;
sub aspect semantic, circumstanțialul
instrumental exprimă
instrumentul, mijlocul
(în sens larg, concret și
abstract) prin care se
duce la îndeplinire o
acțiune verbală sau se
asigură obținerea
(menținerea) unei
însușiri. ” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
162-158);  „Funcția de
circumstanțial
instrumental (de mijloc)
se concretizează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sintactic complex
și a rată mijlocul –
instumentul, materia,
acțiunea, ființa care
joacă rol de intermediar
– prin care se săvîrșește
o acțiune sau se
manifestă o însușire.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 141).
~ instrumental dezvoltat –
„constituit din termeni
coordonați disjunctiv,
adversativ sau conclusiv
sau realizat printr -o
sintagmă -metaforă.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa

112 limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 142).
~ instrumental simplu
sintetic – exprimat
„prin substantive sau
substitute ale acestora
în acuzativ cu
prepozițiile cu, prin, din,
fără, în, după , la, rar
între, în genitiv, cu
perifrazele
prepoziț ionale cu
ajutorul , prin intermediul
sau în dativ, cu
prepozițiile mulțumită ,
datorită , grație ”, „prin
adjective pronominale
posesive în acuzativ,
însoțite de perifrazele
prepoziționale amintite,
care nu -și mai impun
regimul cazual” sau
„prin verbe la geru nziu”.
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p.141 -142).
circumstanțial de loc, /~
locativ/ situativ –
„arată locul unde se
petrece o acțiune ,
precum și punctul de
plecare, direcția și limita
unei acțiuni.”
(Gramatica limbii române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 122); –
„determină un verb,
arătând locul unde se
petrece o acțiune,
precum și punctul de
plecare, di recția și limita
în spațiu a unei acțiuni,
spațiul străbătut etc.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 170). – „arată
locul când se petrece
acțiunea, cu anumite
nuanțe: momentul
exact, punctul de
pornire, repetiția etc. Se
exprima printr -un
substantiv cu prepoziție,
uneori fără Se mai
exprima prin adverbe și
verbe nepredicative.”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 195); – „partea
secundară de propoziție
care determină un verb,
un adjectiv, un adverb
sau o interjecție și arată
locul (locul propriu -zis,
punctul de plecare ori
de sosire, direcția)

113 acțiunii sau
caracteristicii
determinate”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1409). – „arată locul în
care se petrece acțiunea
exprimată de verb. Ideea
de <loc> se poa te
înfățișa sub diverse
aspecte : locul în sens
strict adică <unde>, <pe
unde>, <în ce loc>;
originea sau punctul de
plecare, adică <de
unde>, <dincotro>;
extinderea, adică <până
unde>, <cât de
departe>, direcția, adică
<încotro>.” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învățământului, 1 956,
p. 650); – „asigură
ancorajul spațio –
temporal al proceselor
comunicate.
Circumstanțialul de loc
situează procesul și
participanții săi într -un
cadru spațial sau
precizează poziția unui
element al situației
comunicate în acest
cadru. Circumstanțialul
de timp fixează procesul și participanții săi într -o
anumită zonă a axei
temporale sau poartă
informații referitoare la
intervalul de
desfășurare a situației
comunicate.” ( Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române,
2005, vol. II, p. 462). –
„este un constituent al
enunțului, care indică
reperele spațiale ale
situației de comunicare
sau ale situației
communicate, având ca
realizare definitorie
adverbul interogativ
unde” (Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vo l II, p.
487);  „Funcția de
circumstanțial locativ
(de loc) se concretizează
într-o parte de
propoziție, într -o
propoziție sau într -un
grup sintactic complex
(constînd din două sau
mai multe propoziții
circumstanțiale locative
coordonate sau dintr -un
circumstanțial locativ –
parte de propoziție și o
propoziție
circumstanțială locativă
în relație de
coordonare. ” ( Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii

114 române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001, p
115-116).
~ loca tiv dezvoltat –
„alcătuit din termeni
coordonați disjunctiv,
adversativ ori conclusiv
sau realizat prin
sintagme care indică un
spatiu delimitat.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 118).
~ locativ simplu sintetic –
exprimat „prin adverbe/
perifraze adverbiale de
loc”, „prin substantive,
pronume, numerale în
genitiv sau în acuzativ
însoțite de prepoziții/
perifraze prepoziționale
(înaintea , înpoia ,
dedesubtul , deasupra , în
fața, în spatele , în
dreptul etc., cu recțiune
de genitiv; la, pe, peste ,
lîngă, de pe , spre, față în
față cu , alături de etc.,
cu recțiune de acuzativ”,
„prin substantive în
dativ fără prepoziție
(așa-numitul dativ
locativ ), dupa verbe ca a
sta, a ședea , a se
așterne , a rămîne , în structuri
cvasiperifrastice sau, în
limbajul poetic, și după
alte verbe ( a arde ) ori
după unele adjective
provenite din participii.”,
„prin pronume
personale, forme
neaccentuate, în dativ
cu prepoziție/ perifrază
prepozițională”, „prin
adjective pronominale
posesive în acuzativ,
însoțite de prepoziții sau
perifraze prepoziționale
de tipul deasupra , în
dreptul , în spatele etc.”
sau „prin verbe la
supin”. (Aurelia Merlan,
Sintaxa limbii române.
Relații sintactice și
conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 117 -118).
circumstanțial de mod /
modal – „arată cum sau
în ce măsură se
desfășoară sau apare la
un moment dat o
acțiune sau o calitate”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editur a Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 133) ; – „arată
în ce fel se săvârșește
sau cum se înfățișează
acțiunea verbului pe
care îl determin ă.[…]. În

115 primul rând prin <mod>
de înțelege nu numai
chipul cum privim
acțiunea verbului în
legătură cu diverse
obiecte, fenomene, idei
etc., ci și asemănarea
sau deosebirea reală ori
presupusă, dintre
acțiunea săvârșită de
subiect (fie gramatical,
fie logic) și aceea
săvârșită de altcineva,
apoi <cantitatea> cu
toate nuanțele ei,
considerată tot d in
punctul de vedere al
acțiunii, chiar dacă ea
se referă la obiecte (în
sens larg).” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 663); – „arată locul
acțiunii, înspre care se
îndreaptă ci neva sau
ceva, de unde vine sau
etc. Este exprimat
printr -un substantiv cu
prepoziție. Foarte rar
apare fără prepoziție.”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 195 ); –
„exprimă caracterizarea
calitativă a felului de
desfășurare a unui
process sau evaluarea enunțiativă a unei
propoziții.” ( Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române,
2005, vol II, p. 496); –
„partea secundară de
propoziție care
determină un verb, un
adjectiv, un adverb sau
o interjecție și arată
«felul» (cu sensul
aproximativ de
«modalitate») în care se
realizează acțiunea sau
care privește
caracteristica
determinată: vorbește
frumos ; am cumpărat o
carte scrisă bine;
lucrurile merg aproape
normal ; hai repede cînd
te chem”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1419); – „determină
verbe (locuțiuni verbale),
adjective și adverbe,
interjecții; sub aspect
semantic,
circumstanțialul de mod
descrie în enunț:
caracteristica unei
acțiuni verbale sau
specificul unei însușiri,
nominală (exprimată
printr -un adjectiv) sau
verbală (exprimată

116 printr -un adverb);
dimensiuni cantitative
ale desfășurării unei
acțiuni sau ale unei
însușiri, nominală sau
verbală; factorul
(factorii) sau cadru l în
conformitate cu care
desfășoară o acțiune
verbală.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
148-149);  „Funcția de
circumstanțial de mod
(modal) se concretizează
într-o parte de
propoziție, într -o
propo ziție sau într -un
grup sintactic complex
(constînd dintr -un
circumstanțial de mod –
parte de propoziție și o
propoziție
circumstanțială de mod
sau din două ori mai
multe propoziții
circumstanțiale de mod,
coordonate), prin
intermediul căruia se
atribuie acți unii verbale
o însușire calitativă sau
cantitativă reală ori
ipotetică, cu sau fără
raportare la un obiect
sau se exprimă
conformitatea cu ceva.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori , Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 125 -126). .
~ de mod dezvoltat –
„alcătuit din termeni
coordonați disjunctiv,
adversativ ori conclusiv
sau realizat prin
sintagme ai căror
termeni se află în relație
de subordonare.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 127).
~ de mod multiplu –
„constituit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alex andru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 128).
~ de mod simplu analitic –
„alcătuit dintr -un verb
copulativ la un mod
nepersonal și un
adjectiv, substantiv etc.
îndeplinind subfuncția
de nume predicativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 127).

117 ~ de mod simplu sintetic –
exprimat „prin adverbe/
perifraze adverbiale de
mod”, „prin numerale
cu valoare adverbială”,
„prin substantive în
genitiv însoțite de
prepoziția contra, în
dativ însoțite de
propoziția conform sau
potrivit și prin
substantive sau
numerale în acuzativ,
însoțite de o prepoziție/
perifraza prepozițională
de tipul fără, cu, ca, în,
după , potrivit cu ,
conform cu ” sau „prin
verbe la infinitiv cu
prepoziție s au la
gerunziu”. (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 126 -127).
~ modal de calitate – „se
introduce în frază prin
locuțiunile
conjuncționale fără (ca)
să, așa c um, precum și
adverbul relativ cum.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
155).
~ de mod cantitativ –
„exprimă o cuantificare, o caracterizare
cantitativăa unei
predicații semantice.
Componentul cuantifica t
exprimăo calitate sau un
process înzestrate cu
trăsătura gradualității”.
Gramatica limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române,
2005, vol II, p. 515) ; –
„se introduce în frază
prin pronumele
(adjectivul) relativ cîți
(cîte) sau prin adverbul
relativ cum, ambele
specifice acestei
subvariante.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
156); – „exprimă modul
cum se petrece o
acțiune, cum se
înfățișează etc. un
obiect, privite din
punctul de vedere al
măsu rii (dimensiune,
extindere), al gradului,
al intensității ș.a.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, București,
Editura Ministerului
Învățamântului, 1956,
p. 671 -672).
~ de mod comparativ –
„determină un adjectiv
sau un adverb, indicând
termenul (cu rol de

118 reper) cu care se
stabilește o comparație
referitoare la
caracteristicile – de
obicei gradua le – ale
unui obiect sau proces .
Ca și celelalte
construcții comparative,
complementul se
realizează uneori
propozițional, cu
maximă explicitare a
comparației, dar de
obicei constă într -o
structură eliptică, cu
sau fără reorganizare
sintactică, provenind
dintr -o propoziție redusă
la unul sau mai multe
dintre componentele
sale” ( Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române , 2005, vol . II, p.
450); – „partea
secundară de propoziție
care în general (adică în
afara unor realizări)
determină un regent de
gradul întîi (un verb, un
adjectiv, un adverb, o
interjecție) și un regent
de gradul al doilea (un
substantiv, un
pronume, un numeral
întrebuințat
pronominal), exprimînd
o comparație ce privește
«elementele»
determinate.” (Corneliu
Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1454) ; – „Funcția de
complement comparativ
se concreti zează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sintactic complex
(alcătuit dintr -un
complement comparativ
și o propoziție
completivă comparativă
aflate în relație de
coordonare sau din
două ori mai multe
propoziții comparative
coordon ate), care
reprezintă termenul al
doilea al unei comparații
gramaticale, în raport cu
care este caracterizată o
entitate, o circumstanță,
o acțiune.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001, p
110); – „determină
adjective , adverbe,
expresii impersonale. “
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa ,
Editura Ju nimea, Iași,
1983, pp. 127 -128).
~ comparativ compus –
„alcătuit dintr -un
semiauxiliar de asp ect

119 la un mod nepersonal si
un verb de baza la
infinitiv, la conjunctiv
sau la supin.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza “
Iași, 2001, p. 113).
~ comparativ dezvoltat –
„alcătuit din termeni
coordonați disjunctiv,
adversativ sau, rar,
conclusiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 113).
~ comparativ multiplu –
„alcătuit din term eni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 113).
~ comparativ simplu
analitic – „alcătuit
dintr -un verb copulativ
la un mod nepersonal
(la infinitiv) și un
substantiv, adjectiv etc.
în poziție de nume
predicativ.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 113).
~ comparativ simplu
sintetic – exprimat
„prin substantive sau
substitute ale acestora
în cazul acuzativ,
însoțite de o prepoziție/
perifrază prepozițională
sau de un adverb
întrebuințat
prepozițional ( dintre ,
între, față de , ca (și), cît
(și), decît)”, „prin verb la
un mod nepersonal” sau
„prin ad verb de timp, de
loc sau de mod”.
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p . 112 -113).
~ modal de conformitate –
„cînd are dezvoltare
infrapropozițională, se
subordon ează
termenului regent prin
prepoziția după, și prin
locuțiuni prepoziționale
specifice: potrivit (cu),
conform (cu), în
conformitate cu , care
impun substantivului
determinant cazurile:
dativ și acuzativ; se
introduce în frază prin:
locuțiuni

120 conjuncțional e: așa
cum, după cum, precum ;
pronume relative ( ce,
ceea ce ), precedate de
locuțiuni prepoziționale
conform cu, potrivit cu , în
conformitate cu, în bază
a și adverbul relativ
cum.” (Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Ia și, 1983, p.
156).
~ de mod ipotetic – „se
introduce prin
locuțiunile
conjuncționale ca și
cum, ca și cînd, de parcă
și adverbul parcă , toate
specifice atît pentru
această variantă cît și
pentru identitatea
funcției de
circumstanțial modal.”
(Dumitru Irimi a,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
157).
~ de mod procesual – „aduc
precizări privitoare la
procesul comunicat.
Prin circumstanțialul de
mod și prin cel
cantitativ acțiunea,
evenimentul sau starea
sunt evaluate în rap ort
cu anumiți parametri,
precum calitatea,
„conformitatea” (Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol. II, p.
462-463).
~ propriu -zis (prototipic) –
„vizează universul
discursului (al situației
comunicate), aducând
precizări referitoare la
cadrul spațial, la cadrul
temporal, la proces, la
anumite elemente ale
universului discursului
codificate prin diverse
componente ale
enunțului cu funcții
sintactice diferite”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol. II, p.
468); – „reprezintă un
ansamblu eterogen de
poziții (funcții) sintactice
care se caracterizează
preponderent semantic:
circumstanțialele
adaugă precizări de
diferite tipuri referitoare
la cadrul universului de
discurs sau la diferite
aspec te / secțiuni ale
acestui cadru”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol II, p.
.462) .

121 circumstanțial opozițional
– „arată obiectul sau
acțiunea care se opune
celor exprimate prin
subiectul, prin
complementul sau prin
predi catul propoziției.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 199); –
“determină verbe
(locuțiuni verbale) sau
sintagma unui predicat
analitic.” “(Du mitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
189-190;. – „indică ceea
ce este contrar (sau
prezentat ca fiind
contrar) celor exprimate
de alt component al
enunțului. Este unul
dintre circumstanțialele
realizate în st ructure
ternare , fiind dependent
sintactic de regent, dar
implicând totodată
prezența în enunț a altui
element, cu care
stabilește raportul
semantic de opoziție
(Bea ceai în loc de apă)”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti, Editura Academiei
Române , 2005, vol. II,
Enunțul p. 575); –
„partea secundară de
propoziție care în
general determină și un
«regent» de gradul întîi
(verb, adjectiv, adverb,
interjecție), și un
«regent» de gradul al
doilea (substantiv,
pronume, numeral
întrebuințat pronominal)
și arată – prin referire la
funcția sintactică
(subiect, complement,
circumstanțial) de obicei
a părții de propoziție ce
se constituie în regentul
de gradul al doilea – cine
sau ce se opune (în
desfășurarea acțiunii
sau în legătură cu
caracteristica
determinată) fun cției
sintactice a părții de
propoziție la care se face
referirea: în locul
prietenului , a venit
ALTCINEVA; haina
curățată CU CHIMICALE
în loc de apă iese mai
frumoasă; lucrurile
merg RĂU în loc de
bine; hai cu avionul în
loc de tren ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 20 02, p .

122 1466 -1467);  „Funcția
de circumstanțial
opozițional (de opoziție)
se concretizează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sintactic com plex
și arată:” „realitatea care
se opune aceleia
desemnate de subiect,
de complementul direct,
indirect, de agent sau de
circumstantialul
sociativ”; „circumstanța
temporală, locală etc.
care se opune aceleia
exprimate de un
circumstanțial”;
„caracteristic a
subiectului opusă
caracteristicii exprimate
de numele predicativ, de
predicativul suplimentar
sau de un atribut”.
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române – Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 153 -154).
~ opozițional compus –
„alcătuit dintr -un
semiauxiliar de aspect
la infinitiv și un verb de
bază la supin, la
conjunctiv sau la
infinitiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 155).
~ opozițional dezvoltat –
„constituit din termeni
coordonați disjunctiv
sau conclusiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 155).
~ opozițional multiplu –
„constituit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 155) .
~ opozițional simplu
analitic – „alcătuit
dintr-un verb copulativ
și un substantiv, un
adjectiv etc. în poziție de
nume predicativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 155) .
~ opozițional simplu
sintetic – exprimat
„prin substantive sau
substitute ale acestora
în cazul genitiv, însoțite
de perifraza

123 prepozițională în locul
sau în acuzativ, însoțite
de perifraza
prepoziționala (specifică
circumstanțialului
opozițional) în loc de ”,
„prin adverbe, însoțite
de perifraza
prepozițională în loc de ”
sau „prin verbe/
perifraze verbale la
infinitiv”. (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 155).
circumstanțial referențial
(de referință) /~ al
referinței (limitativ) 
„Funcția de
circumstanțial
referențial (de referință)
se concretizează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție
subordonată sau într -un
grup sintactic complex
și arată perspectiva,
unghiul de vedere din
care este privită o
acțiune, o stare, o
însușire sau entitatea,
caracteristica, acțiunea
la care se referă sau se
limitează o acțiune ori
există o însușire .”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori , Editura Universității
„Alexand ru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 146); –
„determină verbe
(locuțiuni verbale),
adjective, sintagma
predicatului analitic sau
adverbe; sub aspect
semantic,
circumstanțialul
referinței fixează
sintactic domeniul,
direcția, perspectiva,
punctul de vedere, în
limitele cărora se
desfășoară o acțiune
sau există (se manifestă)
o însușire; reliefează
sintactic subiectul sau
obiectul acțiunii verbale
sau chiar acțiunea
exprimată prin verbul –
predicat .” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
177).
~ referențial compus –
„alcătuit dintr -un
semiauxiliar de aspect
la supin sau la infinitiv
și un verb de baza la
supin, la infinitiv sau la
conjunctiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 148).

124 ~ referențial dezvoltat –
„alcătuit din termeni
coordonați disjunctiv,
adversativ sau conclusiv
ori realizat prin
sintagme al căror
nucleu este
substantivul
perspectivă .” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 147).
~ referențial multiplu 
„alcătuit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conec tori,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 147).
~ referențial simplu
sintetic – exprimat
„prin substantive sau
substitute ale acestora
în genitiv, însoțite de o
prepoziție/ perifrază
prepozițională de tipul
în privința , în problema ,
sub aspect(ul) , sub
raport(ul) (conectori
specifici), din partea ,
asupra ; în acuzativ,
însoțite de o prepoziție
sau o perifrază
prepozițională de tipul
de, ca, în, la, cu, (cît) despre , din, după ,
pentru , apropo de , cu
privire la , din punct(ul)
de vedere , în legătură
cu, în materie de , legat
de, privitor la , în ce
privește , în ceea ce
privește , referitor la ,
relativ la ”, „prin
adjective propriu -zise și
adjective pronominale
posesive în acuzativ,
însoțite de prepoziții/
perifraze
prepoziționale”, „prin
verbe la moduri
nepersonale (frecvent la
supin, mai rar la
infinitiv și gerunziu)”
sau „prin adverbe de
mod, de timp sau de
loc”. (Aurelia Merlan,
Sintaxa limbii române.
Relații sintactice și
conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 146 -147).
circumstanțial de scop/ de
finalitate – „arată
scopul unei acțiuni.”
(Gramatica limbii române
volumul al II -lea,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 132); –
„determină un verb,
arătând scopul unei
acțiuni.” ( Grama tica
limbii române , volumul

125 al II-lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963 , p. 179) ; – „arată
scopul în care se
îndeplinește acțiunea.
Determină verbe și se
exprimă prin
substantive cu
prepozi ție sau verbe
nepredicative.”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 196 ); –
„determină verbe
(locuțiuni verbale),
sintagma predicatului
analitic, adverbe sau
interjecții; sub aspect
semantic,
circumstanțialul de
finalitate expr imă scopul
în care se desfășoară o
acțiune verbală sau în
care există (sau cum se
obține) o anumită
însușire.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
166-167); – „acest
determinant verbal se
înrudește cu cel de
cauză, în sensul că
scopul poate fi
considerat ca punct de
sosire al cauzei: țelul urmărit de o acțiune își
are, deseori, izvorul în
cauza ei, adică în
punctul ei de plecare
exprimat sau nu.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, Bucur ești,
Editura Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 674); – „partea
secundară de propoziție
care determină un verb,
un adjectiv, un adverb
sau o interjecție, arătînd
finalitatea acțiunii sau
caracteristicii
determinate: UNII fură
pentru mîncare ;
pregătită în vederea
obținerii titlului de
doctor, lucrarea trebuie
să corespundă
cerințelor; s -au
comportat frumos în
scopul dobîndirii de
avantaje; hai în oraș
pentru cumpărături ”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1435); –
„Funcția de
circumstanțial de scop
(final) se concretizează
într-o parte de
propoziție, într -o
propoziție sau într -un
grup sintactic complex

126 (constînd dintr -un
circumstanțial de scop –
parte de propoziție și o
propoz iție
circumstanțiala de scop
coordonate sau din
două ori mai multe
circumstanțiale de scop
coordonate) și arată
scopul desfășurării unei
acțiuni sau scopul
existenței ori dobîndirii
unei însușiri.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 132); – „este
componentul enunțului
prin care se exprimă
finalitatea, ținta
desfășurării unui
process și are ca
realizare definitorie
propoziția
conjuncțională
introdusă prin ca sa .”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, Vol II, p.
540).
~ de scop compus –
„alcătuit dintr -un
semiauxiliar de aspect
la infinitiv (precedat de
o prepoziție/ perifrază
prepozițională) și un
verb de bază la supin,
infinitiv s au conjunctiv.” (Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 133).
~ de scop dezvoltat –
„constituit din termeni
coordonați disjunctiv,
adversativ sau, rar,
conclusiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 133).
~ de scop multiplu –
„constituiți din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relați i
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 133).
~ de scop simplu analitic –
„alcătuit dintr -un verb
copulativ la infinitiv
precedat de o
prepoziție/ perifrază
prepoziționala și un
substantiv, un adjectiv
etc. în poziție de nume
predicativ.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității

127 „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 133).
~ de scop simplu sintetic –
exprimat „prin
substantive sau, rar,
prin substitute ale
acestora în cazul
acuzativ, cu prepoziție
(pentru , după , la)”, „prin
substantive sau
substitute ale acestora
în cazul genitiv, cerut de
o perifrază
prepozițională ( în
scopul , în vederea )”,
„prin verbe la infinitiv,
însoțite de o prepoziție/
perifrază prepozi țională
(pentru , spre, cu scopul
de)” sau „prin perifraze
adverbiale ( pentru
aceea , pentru aceasta ,
de aceea )”. (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 133).
circu mstanțial sociativ –
„arată ființa sau lucrul
care însoțește subiectul
sau complementul
direct în săvîrșirea unei
acțiuni.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p. 139); – „determină un
verb, arătînd ființa sau
lucrul care însoțește
subiectul sau
complementul direct în
săvîrșirea unei acțiuni.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută si adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 190); – „partea
secundară de propoziție
care în general
determină și un regent
de gradul întîi (verb,
adjectiv, interjecție –
deci nu și adverb) și un
regent de gradul al
doilea (substantiv,
pronume, numeral
întrebuințat
pronominal) și indică
[prin ref erire la «numele –
regent» de gradul al
doilea cu diverse funcții
sintactice (subiect,
complement,
circumstanțial)] cine sau
ce însoțește (ca
«asociat»), în
desfășurarea acțiunii
sau în legătură cu
caracteristica
determinată, partea de
propoziție (cu diverse le
ei funcții sintactice) la
care se face referirea:
vecina mea se duce la

128 piață cu soțul ; această
persoană învinsă de X
în asociație cu Y are
totuși dreptate; hai cu
noi la plimbare”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , E ditura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1459); 
„Funcția de
circumstanțial sociativ
se concretizează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sintactic complex
și arată entitatea care
se asociază cu agentul –
subiect în săvîr șirea
unei acțiuni ori cu
obiectul -complement în
suportarea efectului
unei acțiuni.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p.148); –
„este co nstituentul
facultativ al en unțului
care indică asocierea cu
subiectul, realizat
protot ipic printr -un
grup prepozițional
având drept centru
prepoziția cu (Merge la
mare cu prietenii).”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti, Editura Academiei
Române , 2005, vol. II,
Enunțul p. 512) ; –
„Reconsiderând
definițiile date
circumstanțialului
sociativ de către
numeroșii lingviști care
au abordat această
chestiune (cf.
“complementul
circumstanțial sociativ
determină un verb,
arătând ființa sau lucrul
care însoțește subiectul
sau complementul direc t
în săvârșirea unei
acțiuni” – G.A., 1966, II:
190; V. Șerban, 1978:
249, ș.a.), subliniem
faptul că majoritatea
specialiștilor a luat în
discuție trei elemente:
valoarea morfologică
a regentului (de tip
verbal, cel mai adesea
verb, dar și adjectiv sau
interjecție); calitatea
sintactică a
subordonatului – de
complement după unii
lingviști sau de
circumstanțial, după
alții (D. Crașoveanu,
1969: 47 sqq) și
existența unui termen
la care se ‘asociază’
sociativul , termen11
văzut cel mai adesea ca
o funcție sint actică –
subiect sau complement

129 direct. *nota 11 Folosim
noțiunea sintactică de
‘termen’ în accepția dată
acestui metatermen de
către S. Stati, care
desemnează participanții
la un raport sintactic
(1972: 57). […]Totuși,
având implicații
structurale (existe nța
într-un enunț a unui
sociativ presupune
existența, în egală
măsură, a doi termeni
supraordonați),
semantice
(comunicările care
conțin un sociativ sînt
nereperate fără
existența a doi termeni
supraordonați) și
sintactice (doi și numai
doi termeni pot
contracta un sociativ).
În condițiile evidențiate
considerăm improprie
denumirea de “referire”
dată legăturii sintactice
a sociativului cu numele
și potrivită încadrarea ei
în rândul dependențelor,
deci, a raporturilor
sintactice, primind,
eventual, și o
determinare lexicală, de
exemplu dependență
asimptomatică , în
sensul că această
legătură, deși sintactică,
nu prezintă simptomele
sau caracteristicile
unei dependențe pozitive, generatoare
de funcții sintactice ,
ci este o dependență
sintactică  (zero)15.
Numele determinat
este un cvasiregent
sintactic. *nota15 Pentru
valorile zero (Ø) ale
raporturilor sintactice vezi
Mihaela Secrieru, Nivelul
sintactic al limbii române,
Editura Geea, Botoșani,
1998 . ” (Mihaela
Secrieru, Elemente de
sintaxă sincronică
comparat ă, Universitas
XXI, 2ooo , p. 41 și 50 –
51); Vezi și propoziția
circumstanțială/
completivă sociativă
~ sociativ dezvoltat –
„alcătuit din termeni
coordonați disjunctiv,
adversativ sau
conclusiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 149).
~ sociativ multiplu –
„alcătuit din termeni
cordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan C uza”,
Iași, 2001, p. 149).

130 ~ sociativ simplu sintetic –
„exprimat prin
substantive sau prin
substitute ale acestora
în acuzativ, însoțite de
prepoziții/ perifraze
prepoziționale de tipul
cu, la, împreună cu ,
laolata cu , la un loc cu ,
cu… cu tot – pentru
varaianta pozitivă; fără –
pentru var ianta
negativă.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 149).
circumstanțial spațial (de
spațialitate) – „are ca
regent: verbe, expresii
impersonale, adjective,
interjecții. Sub aspect
semantic,
circumstanțialul spațial
fixează în enunț: locul
desfășurării unei acțiuni
(al existenței sau
manifestării unei stări,
însușiri), parcursul sau
limitele spațiale ale
desfășurării unei acți uni
(sau ale existenței unei
însușiri) și direcția de
desfășurare a unei
acțiuni verbale.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura Junimea, Iași, 1983, p.
137).
circumstanțial temporal (de
temporalitate) / ~ de
timp – „arată timpul în
care se petrece acțiunea
exprimată de un verb al
propoziției. Ideea de
timp prezintă diferite
aspecte, după cum
acțiunea se săvârșește
într-un anumit moment
(când? în ce timp?pentru
când? ), în decursul unui
interval mai mult sau
mai puțin îndelungat ( de
când? până când? cât
timp? de cât timp? în cât
timp? pentru cât timp? )
sau în mai multe
rânduri ( de câte ori? ).
“(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, București,
Editura Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 655); – „este un
constituent al enunțului
care fixează
coordonatele temporal
ale actului enunțării sau
ale situației
communicate, având ca
realizare definitorie
adverbul când.”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol. II,
Enunțul , p. 470); –
„partea se cundară de

131 propoziție care
determină un verb, un
adjectiv, un adverb sau
o interjecție și arată
timpul (momentul,
durata, începutul etc.)
cînd se petrece acțiunea
sau care privește
caracteristica
determinată: trenul
sosește (în) curînd ;
persoanele venite
înaintea mea sînt
punctuale; el merge
călare de dimineață ;
atunci , de Bobotează,
buf pe gheață, dacă vrei
să te măriți”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1413);  „Funcția de
circumstanțial temporal
se concretizează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sintactic complex
(constînd din două sau
mai multe propoziții
circumstanțiale de timp
coordonate sau dintr -un
circumstanțial de timp –
parte de propoziți e și o
propoziție, de asemenea
coordonate).” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 120) ; – „are ca regent
verbe (locuțiuni verbale),
expresii impersonale,
adject ive și interjecții;
sub aspect semantic,
circumstanțialul
temporal fixează în
enunț: momentul
desfășurării unei acțiuni
verbale (al manifestării
unei însușiri a
subiectului); durata sau
limitele temporale ale
desfășurării unei acțiuni
(ale existenței sau
manifestării unei stări
sau însușiri) și frecvenț a
repetării unei acțiuni (a
manifestării unei
însușiri).” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
141).
~ de timp dezvoltat –
„constituit din termeni
coordonaț i disjunctiv,
adversativ ori conclusiv,
sau realizat prin
sintagme care indică
intervalul ori durata
nedeterminată.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza “
Iași, 2001, p. 123).

132 ~ de timp multiplu –
„constituit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 123).
~ de timp simplu analitic –
„alcătuit dintr -un v erb
copulativ și un
substantiv, adjectiv în
poziție de nume
predicativ.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 123).
~ de timp simplu sintetic –
exprimat „prin a dverbe/
perifraze adverbiale de
timp, cu sau fara
prepoziții”, „prin
substantive sau
pronume (îndeosebi
interogative sau relative)
în genitiv sau în
acuzativ cu prepoziție/
perifrază prepozițională
(în timpul , în vremea ,
înaintea pentru genitiv;
în, după , peste , o data
cu, îaninte de etc.
pentru acuzativ)”, „prin
substantive indicînd
timpul, în acuzativ fără
prepoziție, însoțite de atribute cu sens
cantitativ”, „prin
adjectiv precedat de
prepoziție” sau „prin
verbe/ perifraze verbale
la infinitiv, însoțite de
propoziția pînă sau de
perifraza prepozițională
înainte de și la
gerunziu.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 122).
~ de plasare temporală –
„situează pro cesul
comunicat fa ță de un
reper temporal,
identificând raporturile
temporale. Fixarea
temporală se exprimă
prin asocierea formei
verbale cu expresii de
diferite tipuri
(calendaristice, deictice,
anaforice), sau se
codifică prin prezen ța
unor propoziții sa u
conjuncționale”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol. II, p.
478);
~ de timp, de anterioritate –
„determină un verb sau
un adjectiv, arătînd
timpul în care se petrece

133 o acțiune, adică
momentul, epoca,
răstimpul, durat a, limita
sau frecven ța acțiunii
etc.” ( Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 173); – arată
timpul în care se petrece
o acțiune, adică
momentul, e poca,
răstimpul, durata sau
frecvența acțiunii.
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 125); –
„plasează procesul
înaintea reperului
temporal. Funcționează
ca circumstanțialele de
anterioritate expresii
deictice ca: odinioară , pe
vremuri, demult, ieri,
((răs)(alaltă)) ieri, aseară,
de dimineață “
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române , 2005, vol. II,
Enunțul , p. 480).
~ de timp de proximitate –
„apare în structuri ce
transmit și informația în
apropierea reperului temporal. Dacă
circumstanțialul se
realizează prin structuri
nonpropoziționale,
proximitatea se redă
prin adverbe de tipul:
acum – asociat cu o
formă verbală care
fixează procesul în zona
trecutului sau a
viitorului Acum a plecat,
imediat , într-o clipă,
curând ” ( Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române,
2005, vol. II., Enunțul ,
p. 479 )
~ de timp, de
simultaneitate –
„situează procesul în
zona configurată prin
reperul temporal. Dacă
circu mstanțialul se
realizează
nonpropozițional, el
poate fi exprimat prin
adverbe sau grupuri ca:
acum, în această zi, în
luna asta, în acest
moment, înn prezent, în
această dimineață ”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol. II,
Enunțul , p. 479).
~ de timp, de posteritate –
„plasează procesul după
reperul temporal.

134 Realizarea
nonpropozițională tipică
pentru circumstanțialul
temporal de posteritate
feste locuțiunea
adverbială odată și
odată. Circumstanțialul
de posteritate poate fi
exprimat prin expresii
deictice referențiale ca:
mâine, poimâine,
răspoimâine, sau
expresii deictice
relaționale: de acum într –
o oră, săptămână, lună,
în câteva clipe ”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol. II,
Enunțu l, p. 481 -482); –
„plasează procesul după
reperul temporal.
Realizarea
nonpropozițională tipică
pentru circumstanțialul
temporal de posteritate
feste locuțiunea
adverbială odată și
odată. Circumstanțialul
de posteritate poate fi
exprimat prin expresii
deictice referențiale ca:
mâine, poimâine,
răspoimâine, sau
expresii deictice
relaționale: de acum într –
o oră, săptămână, lună,
în câteva clipe ”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti, Editura Academiei
Române, 2005, vol. II,
Enunțul , p. 481 -482).
~ de progresie /progresiv –
„Funcția de
circumstanțial de
progresie se
concretizează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sintactic complex
și arată creșterea sau
descreșterea progresivă
a unei acțiuni, a unei
stări sau a unei
însușiri.” (Aurel ia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 156) ;
~ ~ simplu sintetic –
„determină verbe
(locuțiuni verbale),
adjective sau adverbe;
sub aspect semantic,
circumstanțialul d e
progresie exprimă
creșterea, sau
descreșterea progresivă
a unei acțiuni, a
gradului de intensitate a
însușirii unei acțiuni
verbale și a unei stări.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
159-160); – exprimat

135 „prin adverbe/ perifraze
adverbiale de tipul tot,
mereu , din ce în ce , din
zi în zi , încet -încet, puțin
cîte puțin , cîte un pic ,
treptat ” sau “prin
substantive în genitiv,
însoțite de perifraza
prepozițională pe
măsura ”. (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbi i
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 157).
~ de progresie dezvoltat –
„constituit din termeni
coordonați disjunctiv,
adversativ, conclusiv
(rar) sau realizat prin
sintagme de tipuri
diferit e.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 157).
~ de progresie multiplu –
„constituit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 158).
cîmp semantico -sintactic –
„structura sintagmatică, în dezvoltarea căreia
prin intermediul unei
relații sintactice se
introduc în enunț ,
componente semantice
concrete, „cerute” de
regent sau adăugate în
mod aleator.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române .Sintaxa , Edit ura
Junimea, Iași, 1983, p.
10).
~uri semantico -sintactice
derivate – „cu centrul
într-un termen
aparținînd unui cîmp
primar sau altui cîmp
derivat.” (Dumitru
Irimia, Structu ra
gramaticală a limbii
române .Sintaxa , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
105).
~uri semantico -sintactice
primare – „cu centrul în
unul din cei doi termeni
ai nucleului
predicațional.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române .Sintaxa , Editura
Junimea, Iași, 1983,
p.105).
clasă – un grup de termeni,
lingvistici, care se
caracterizează cel puțin
printr -o trăsătur ă
comună, clasa

136 substantivelor, a
adjectivelor etc.
clasă de substituție – „clasă
de terme ni substituibili
într-o anumită poziție a
lanțului sintactic.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Teorie și
analiză gramaticală,
Editura Coresi,
București, 1994, 12).
clasă de functori – „functorii
care, in două sau mai
multe enunțuri,
seamănă prin relațiile
sinta ctice contractate”.
(Sorin Stati, Teorie și
metodă în sintaxă ,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
România, București,
1967, p. 61).
clase funcționale specifice
sau nespecifice – „în
calitate de indicator
relațional și funcțional,
prepoziția se distrib uie
în clase specifice:
temporale, locale,
cauzale, instrumentale,
cumulative, concesive,
de relație și nespecifice
sau generale, cum sunt
prepozițiile de, din, la –
,pe și altele.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
29). clasem – “A term used by
some European linguists
(e.g. Eugen Coseriu
(1921 –2002)), to refer to
the relatively abstract
semantic features
shared by lexical items
belonging to different
semantic field s.” (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phone tics, Blackwell
Publishing, 2008, p. 77).
clasificare – Metodă
elementară de analiză și
taxinomie structurală,
bazată pe analiza și
compararea, ori
discriminarea unităților
după criteriile
caracteristicilor formale
sau de conținut.
climax anaforic – „(gradația
anaforică) e o gradație
constând din repetiția
lexicală progresivă din
punctul de vedere al
conținutului” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
21).
clitic – „trăsătură
morfologică care
caracterizează anumite
iteme lexicale
diferenți indu-le de
altele.” (Carmen

137 Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 21);
– „se atașează în mod
obligatoriu la verbul din
principală, iar acest
lucru poate indica
faptul că auxiliarul nu
are un complement de
tip GFlex.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 28);
– „se atașează, de altfel,
prin adjuncție la grupul
flexionar.” (Carme n
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 46).
~e fonologice – „cliticele
fonologice sunt iteme
deficiente prozodic, care
se încorporează
obligatoriu cu
elementele adiace nte.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 74). coborâre ( Affix-Hopping) –
„este o regulă care
coboară afixul la verb,
este locală și nu poate
trece peste un GN vid
cu funcție de subiect.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
115).
cod – lat. codex , 1. `culegere
de texte, legi` – 2. „In
linguistics, code is used
in th e sense of 1 above
for linguistic signs and
the syntactic rules
which bind them
together. Martinet used
the term ‘code’ for
langue (language
system) as opposed to
‘message’ for parole
(language use) (langue
vs parole) .” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictiona ry of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
194). 3. “`code`. Itself is
used by some
sociolinguists effectively
of any distinct variety of
a language.” (Matthews,
P.H., The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,

138 Oxford Unive rsity Press,
1997, p. 58).
coerență – “coherence. Used
semi-tehnically of the
way in which the
content of connected
speech or text hangs
together, or is
interpreted as hanging
together, as distinct
from that of random
assemblages of
sentences.” (Matthews,
P.H., The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 59).
coeziune – „proprietate
specifică, intrinsecă
semnelor lingvistice
extense (sintagmă,
enunț, text) rezultate
din combinarea
semnelor lingvistice
libere.” (Aurelia Me rlan,
Sintaxa și semantica –
pragmatica limbii
române vorbite
(discontinuitatea),
Editura Universității Al.
I. Cuza, Iași, 1998, p.
60); – „e o proprietate a
textului bine format
sintactic și semantic, în
sensul în care depinde
de o structură tematică,
carac terizând atât
obiectele contextuale,
cât și cele contextuale”
(Elena Dragoș, Elemente de sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
125).
cognitiv – „A term
sometimes used in
semantics as part of a
classification of types of
meaning. Cognitive
meaning refers to those
aspects of meaning
which relate directly to
denotations of lexical
items and the
propositional content of
sentence s, and thus
corresponds to an
intellectually objective
level of interpretation ,
as opposed to one
where emotiona l or
subjectiv e interpretation
is involved. Alternative
terms include
denotative and
referentia l; opposite
terms include emotive
and connotativ e.” (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 200 8, p.
84).
cognitiv ă *gramatică – lat
cognitio , ‘ înțelegere‘,
‘comprehensiune‘. “Cogn
itive grammar attempts
to describe language by
what is known about

139 cognitive processes. In
this view, grammar is
no longer an
autonomous system,
but rather serves to
struct ure and symbolize
conceptual content.
Lexical, morphological,
and syntactic units are
altogether symbolic
units and can only be
assigned to different
components in a
relatively arbitrary
manner. Meaning is
equated with
conceptualization, in
which semantic
structures are
characterized only
according to elementary
cognitive realms, such
as the experience of
time or space. In
particular, it is the task
of the linguist to
investigate the
possibilities of
alternative linguistic
structures for a
perceptual or
conceptual situation. ”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 196).
combinare – „membrele unei
repetiții sînt fie
juxtapuse, fie legate cu ajutorul unor
instrumente
gramaticale.” (Paula
Diaconescu, Structuri
sintactice și structuri
textuale ale repetiției ,
SCL XXXVI, 1985, nr.3,
p. 204).
comparativ – “(Construction,
inflection, etc.) by which
individuals etc. Are
compared, in respect of
some property, with
others.” (Matthews,
P.H., The Conci se Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 59).
comparativul partitiv –
„complinește un adjectiv
sau adver b la gradul
superlativ relativ și se
realizează prin grup
prepozițional format din
prepozițiile din sau
dintre și grup no minal
(pronominal)”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române 2005, vol. II, p.
459).
comparația – „la două
noțiuni obiect li se
atribuie o aceeași
noțiune de însușire într –
o cantitate sau
intensitate egală sau
diferită.” (Michael
Metze ltin, Gramatica

140 Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 234).
~ calitativă – stabilește „o
analogie între două
obiecte, procese, situații
sau proprietăți” (Rodica
Zafiu, Construcții
comparative, în
Grama tica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
198).
~ cantitativă – realizează „o
evaluare a noțiunilor
graduale prin raportare
la un reper” (Rodica
Zafiu, Construcții
comparative, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
198).
~ complexă – „este aceea în
care elementul
comparative de
inegalitate însoțește o
propoziție subordonată
exprimînd al doilea
termen de comparație.
De obicei elementul
comparative apare –
după o regent care
conține un ad verb (sau,
mai rar, un adjectiv) la
gradul comparative de superioritate sau un
predicat exprimînd
acțiunea de „preferință” –
între doi termeni
paraleli, cu aceeași
vaoare sintactică: două
propoziții subordonate
de același fel sau o
parte a propoziției
regen te și o propoziție
subordonată cu aceeași
valoare. Elementul
comparative folosit din
secolul al XVI -lea pînă
astăzi este decît, care
stabilește o deosebire de
grad între cei doi
termeni, uneori cu idea
de excludere a celui de –
al doilea: Iubit-ai răul
mai v îrtos decît
dulceața, nedereptate
decît să gici dereptate .
p.s. 101/1. (Mioara
Avram – Evoluția
subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncționale
în limba romînă ,
Editura Academiei
Republicii Populare
Romîne, 1960, p. 131).
~ ireală – „(numită și
ipotetică sau
condițională) este
introdusă de conectorii
ca și cum, ca și când,
(de) parcă .” (Rodica
Zafiu, Construcții
comparative, în
Gramatica Limbii

141 române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
204).
~ proporțională (progresivă)
– „se stabi lește între
două procese, implicând
o evaluare graduală a
acestora: Cu cât doarme
mai, cu atât ar mai
dormi .” (Rodica Zafiu,
Construcții comparative,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
204).
~ restrictivă – „un aspect
special al comparației
complexe cu doi termeni
paraleli îl reprezintă
comparația care poate fi
numită restrictivă.
Elementul comparativ
decît apare între o
regentă negativă care
conține pronumele
nimic, altceva sau
adjectivul pronominal
alt + substa ntiv și o
subordonată cu aceeași
funcțiune ca și
pronumele corelativ. De
cele mai multe ori în
aceste construcții decît
însoțește propoziții
subiective sau
completive introduce
prin să, mai rar prin că:
Nu-mi rămîne alta de făcut decît să … ies din
cerdac c a să mă
răcoresc. ALECSANDRI,
PR. 27. (Mioara Avram,
Evoluția subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncționale
în limba romînă , Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne, 1960,
p. 131).
compatibilitatea semantică
– „doi termeni sunt
compatibili când
combinarea lor la nivel
superior este
interpretabilă semantic
(unul dintre ei să fie
cuprins parțial sau total
în sfera de determinare
a celuilalt).” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 44).
competenț ă vs performanță
– “Chomsky’s postulated
dichotomy between
general linguistic ability
and individual language
use, which is connected
to de Saussure’s
distinction langue vs
parole . Competence is
that knowledge about
the native language
which is acquired along
with the language used
by an ideal speaker/
listener of a

142 homogeneous speech
community (i.e. free
from dialectal and
sociolectal variations) ”; –
„reprezintă aptitudinea
oricărui vorbitor nativ al
unei limbi de a emite
spontan sau de a
percepe (a înțelege)
spontan un număr
infinit de fraze pe care el
nu le -a pronunțat și nu
le-a auzit niciodată
înainte.” (Gabriela Pană
Dindelegan, Sintaxa
grupului verbal ,
București, 1976, p.15 și
în Gabriela Pană
Dindelegan, Sintaxa
grupului verbal , Editura
Aula, Brașov, 1999 , p.
12).
~ discursivă/ pragmatică a
locutorului –
„capacitatea acestuia de
a prevedea structura
globală a enunțului,
disponibilitatea
retrospectivă, care să -i
permită să controleze
sau să refacă legăturile
dintre părțile întregului
etc.” (Aurelia Merlan,
Sintaxa și semantica –
pragmatica limbii
române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 50 –
51). complement(ul/ele) – „este
partea de propoziție
care determină un verb
tranzitiv, la un mod
predicativ sau
nepredicativ, ind icînd
asupra cui (ființă, lucru,
proces etc.) trece
nemijlocit acțiunea
verbului respectiv, sau
indicînd rezultatul unei
acțiuni.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p.
114); – „parte a
secundară de propoziție
care determină un verb
(predicativ sau
nepredicativ), un
adjectiv, un adverb, o
interjecție cu funcțiune
de predicat, iar în
anumite condiții chiar și
un substantiv.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 148) ; – „partea
de propoziție care
determină un verb sau o
interjecție indicînd
obiectul asupra căruia
se exercită o acțiune
sau care este rezultatul

143 unei acțiuni.”
(Gram atica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 153); – „arată
asupra cui se exercita
acțiunea sau ce obiect
rezultă din exercitarea
acțiunii. Întrebările sale
sunt: Pe cine?, pe ce?.
Complementul direct se
exprimă prin
substantive și
substitutele sale.
Folosirea prepoziției pe
la complementul direct
este mai lămurită decât
la formula de întrebare
pe cine ?. Se pune pe
înaintea
complementului format
dintr -un nume de
persoană sau dintr -un
substantiv care indică o
persoană. Regulă nu e
generală. În stilul
neglijat se lasa uneori
deoparte prepoziția
înaintea unui
substantiv desemnând
persoane, iar formula
este normală când
complementul are
articolul nehotărât. Se
pune prepoziția înaintea
animalelor
individualizate cu nume propriu, sau
personificate. În
vorbirea familiară se
pune înaintea
complementului direct
prepoziția “la” pentru a
arăta că e vorba de o
cantitate mare.
Complementul direct
poate fi exprimat de
două or i și printr -o
formă neaccentuata a
pronumelui personal.”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 192 ); – „funcție
care se dezvoltă în
interiorul unei relații de
dependență pe care o
generează, ca regent,
prin excelență, verbul
(și doar uneori, unele
adjective, adverbe sau
interjecții);
complementul vine să
descrie cîmpul
semantico -sintactic
desfășurat de verbul
(sau adjectivul,
adverbul, interjecția) –
regent, prin valențele
sale sintactice ,rămase
libere, și care se cer
satisfăcute .“ (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române .Sintaxa , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
108); – „partea
secundară de propoziție

144 care însoțește și
determină un verb, o
locuțiune verbală, un
verb copulativ, un
adjectiv, o interjecție
predicativă.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 196); – „Un
cuvînt este complement
dacă are ca termen
regent un verb (cu care
intră într -o construcție
binară), un adjectiv, un
adverb, un numeral
multiplicativ – care e, de
fapt, adjectiv -,
distributiv, adverbial.”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 120); – „parte
secundară de propoziție
care determină un verb,
predicativ sau
nepredicativ, precum și
un adjectiv sau un
adverb.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p.
112); – „partea de
propoziție care
determină un verb, o
interjecție predicativă,
un adjectiv sau un adverb și un sub stantiv
(când verbul de care era
legat a fost suprimat; de
fapt, complementul este
legat de verbul
subînțeles).
Complementele se
exprimă prin
substantive, cuvinte
care pot juca rolul
substantivului
(adjective, pronume,
numerale, participii
etc.), însoțite de
prepoziții care exprimă
nuanța adusă de
complement.” ( Al.
Graur , Gramatica Azi ,
Editura Academiei,
București, 1973, p.
190); – „caracteristicile
relaționale ale poziției ~
sînt: în plan
paradigmatic, o clasă de
substituție care are ca
termen definitoriu
realizarea prin forma
pronominală
neaccentuată de
acuzativ, iar, în plan
sintagmatic, o relație de
dependență față de un
verb tranzitiv (locuțiune
verbală tranzitivă,
interjecție cu regim
tranzitiv), și nu prin
acord.” (Gabriela Pană
Dindelegan, Teorie și
analiză gramaticală ,
Editura Coresi,
București, 1994, p.

145 117).  „este un Ct
acuzatival care arată
obiectul.” (D. D.
Drașoveanu, Teze și
antiteze în Sintaxa limbii
române , Editura
Clusium, 1997, p. 175);
– „Funcția de
complement direct se
concretizează în tr-o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sintactic complex
(înglobînd un
complement direct -parte
de propoziție și o
propoziție completivă
directă sau două ori mai
multe propoziții
completive directe în
relație de coordonare) și
arată, î n sens larg,
obiectul acțiunii:
pacientul, obiectul
posedat, obiectul
cunoașterii, obiectul
dorinței, obiectul –
rezultat, obiectul -scop
etc.” (Aurelia Merlan,
Sintaxa limbii române.
Relații sintactice și
conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza ”, Iași, 2001,
p. 94); – „partea
secundară de propoziție
care determină
(frecvent) un verb
insuficient completiv
(«tranzitiv», în
terminologia cea mai răspîndită) sau (rar) o
interjecție considerată –
prin analogie cu verbul –
«tranzitivă» indicînd
«obiect ul» asupra căruia
se exercită direct
acțiunea sau «obiectul»
ce reprezintă rezultatul
acțiunii”. ( Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1377); – „o clasă de
funcții sintactice
secundare , comparabilă
cu clasa de funcții
sintactice de asemenea
secundare a
circumstanțialului ”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1375); –
„el este legat de predicat
fără pre poziție.”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 97);
~ adverbial –
circumstan țialul de
timp, de loc, de mod, de
cauză, de scop; poate fi
exprimat printr -un
substantiv sau p rintr-

146 un adverb. ” (Nicolae
Drăganu , Elemente de
sintaxă a limbii române.
Lucrare postumă ,
Institutul linguistică
română, București,
Imprimeria Națională,
1945, p. 89).
~ de agent – „nu poate fi
considerat obiect
indirect […].
Substantivele însoț ite de
prepoziția de arată că
acțiunea suferită de
subiectul propoziției
este săvâr șită de cineva
care în ca zul când am
transforma construcț ia
pasivă în activă, ar
deveni subiect și de
aceea poate fi socotit
subiect logic (subiect
adevărat, adică activ) al
propoziț iei în forma ei
pasivă.” (Iordan, Iorgu,
Limba română
contemporană , ed. a II –
a, București, Editura
Ministerului
Învățamântului, 1956,
p. 641); – „arată de cine
este făcută acțiunea
verbului la diateza
pasivă. Complementul
de agent poate sta pe
lîngă formel e predicative
și pe lîngă participiul
verbelor pasive sau pe
lîngă verbe reflexive sau
înțeles pasiv și este
subiectul logic al acțiunii exprimate de
verb.” ( Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, Bucureșt i,
1954, p. 121); – „arată
subiectul logic al unui
verb pasiv, efectele
suferindu -le subiectul.
Se exprimă prin
substantiv, precedat de
prepoziția “de”. Din
cauza faptului că
aceasta prepoziție are
mai multe valori, este
bine de specificat prin
“de către”. ” (Gramatica
Azi – Al. Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 194); –
„determină un verb la
diateza pasivă
(construcție cu a fi,
modul participiu sau
reflexivul cu valoare
pasivă), arătînd de cine
este făcută acțiunea.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București, 1963,
p. 169); – „partea
secundară de propoziție
care determină un verb
aflat la diateza pasivă,
un adjectiv sau chiar un
adverb provenit dintr –

147 un «verb la supin»,
(acestea din urmă cu
«sensuri» asimilabile
diatezei pasive), și
indică elementul activ
(«autorul») în legătură
cu «acțiunea» sau
«caracteristica» regentă”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1393); –
„se actualizează în
construcția pasivă și
corespunde, din punct
de vedere semantic,
subiectului din
construcțiile active
tranzitive echivalente”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005 , vol. II.,
Enunțul , p. 432); 
„Funcția de complement
de agent se
concretizează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sintactic complex
(alcătuit din două sau
mai multe propoziții
completive de agent
coordonate sau dintr -o
propozi ție completivă de
agent și un complement
de agent aflate în relație
de coordonare) și arată
autorul/ agentul acțiunii exprimate de
termenul determinat.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexand ru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p.114); – „are
ca regent verbe
(locuțiuni verbale)
tranziti ve (cu
tranzitivitate directă) , la
diateza pasivă sau
adjective, cu sens pasiv;
adjective derivate cu
sufixul –
(a)bil*.”(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 131);
~ de agent dezvoltat –
„alcătuit din termeni
coordonați disjunctiv,
adversativ sau
conclusiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 115).
~ de agent multiplu –
„constituit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității

148 „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 115).
~ de agent simplu sintetic –
„exprimat prin
substantive, prin
pronume sau prin
numerale în cazul
acuzativ cu prepoziția
de sau de către (aceasta
din urmă fiind marcă
specifiă).” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iaș i, 2001, p. 115).
complement direct /~
(obiect) direct – „în
plan semantic,
introduce conținutul
lexical al termenului
prin care se realizează în
continuitate directă,ne –
mediată a conținutului
lexical al regentului. “
(Dumitru Iri mia,
Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 109) ;– „are ca
regent verbe (locuțiuni
verbale) tranzitive (cu
tranzitivitate directă).”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa ,
Editura Junimea, Ia și,
1983, p.109); –
„funcționează în grupul verbal și, uneori, în cel
interjecțional, ca termen
subordonat în cadrul
unei relații de
dependență față de
central grupului și se
realizează, în formă sa
prototipică, printr -un
nominal în cazul
acuzativ care exp rimă
pacientul . ( Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române ,
2005, vol. II, p. 371).
~ direct analitic – „exprimat
printr -un verb copulativ
la un mod nepersonal și
un adjectiv, un
substantiv, un pronume
sau un numeral
îndeplinind subfuncț ia
de nume predicativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 98).
~ direct compus  „alcătuit
dintr -un semiauxiliar de
aspect la infinitiv și un
verb la supin, la
conjunctiv sau la
infinitiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității

149 „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 99).
~ direct dezvoltat –
constâ nd „din sintagme
formate dintr -un
substantiv -nucleu și
unul sau mai mulți
determinanți,
reprezentînd metafore
sau structuri
cvasiperifrastice” sau
„din termeni coordonați
disjunctiv, adversativ
sau conclusiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandr u Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 98).
~ direct multiplu –
„constituit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 98).
~ direct simplu s intetic –
exprimat „prin
substantive, pronume
sau numerale în cazul
acuzativ, cu sau fără
prepoziția pe” sau „prin
verb la infinitiv, la
supin, sau, cînd
regentul este unul din
verbele de percepție a
auzi, a vedea , a sim ți, la gerunziu.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 98).
~ direct subînț eles sau
deductibil – „cînd
realizarea concretă a
complementului ar fi
aceeași în interiorul a
două sau mai multe
relații de dependență, cu
regenți diferiți. “
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 112).
complement directiv –
„complementul indirect
(în dativ). (Nicolae
Drăganu , Elemente de
sintaxă a limbii române.
Lucrare postumă ,
Institutul linguistică
română, București,
Imprimeria Națională,
1945, p. 87).
complement indirect /~
(obiect) indirect –
„arată cui se adresează
o acțiune, răspunzând
la “cui?”, “la cine?”. În
cazuri mai rare e pus pe
lângă adjectiv (“casa
dragă mie”). Se exprima
printr -un substantiv în
dativ sau în acuzativ cu

150 prepoziție.” ( Al. Graur ,
Gramatica Azi , Editura
Academiei, București,
1973, p. 193) – „este
partea de propoziție
asupra căreia se
răsfrînge în chip
indirect acțiunea
verbului, în sensul că
din acțiune rezultă de
obicei un folos sau o p.
ubă, pentru fiin ța sau
lucrul denumit de
complementul indirect.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 117); – „partea
de propoziți e care
determină un verb, o
locuțiune verbală, un
adverb, un adjectiv, o
locuțiune adjectivală
sau o interjecție,
indicînd, în general,
obiectul căruia i se
atribuie o acțiune, o
însușire sau o
caracteristică.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 159); – „când
sunt însoțite de
prepozițiile la/ a/ a (sau sunt în dativ),
desemnează adesea o
persoană și reprezintă
punctual final al
acțiuniiexprimate de
verb.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 97);  „Funcția de
complement indirect se
concretizează într -o
parte de propoziție, într –
o propoziție sau într -un
grup sint actic complex
(înglobînd un
complement indirect –
parte de propoziție și o
propoziție completivă
indirectă aflate în relație
de coordonare sau două
ori mai multe propoziții
completive indirecte
coordonate).” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 101); –
„este Ct datival care
arată obiectul.” (D. D.
Drașoveanu, Teze și
antiteze în Sintaxa limbii
române , Editura
Clusium, 1997, p. 175);
– „este un component
actanțial a l grupului
verbal reprezentând

151 destinatarul /
beneficiarul procesului
codificat prin verb. La
nivelul propoziției, se
exprimă fie numai prin
clitic pronominal în
dativ (Ion ne/își trimite
niște cărți), fie numai
prin nominalîn dativ
fără prepoziie (Ion
trimite niște cărți
prietenilor săi), fie prin
nominal coocurent cu
un clitic pronominal
coreferențial, ambele în
dativ (Ion le trimite niște
cărți prietenilor săi).”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române , 2005, vol. II, p.
397).
~ in direct compus –
„alcătuit dintr -un
semiauxiliar de aspect
la infinitiv și un verb de
bază la supin sau la
conjunctiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 105) .
~ indirect dezvoltat –
„constituit din termeni
coordonați disjunctiv,
adversativ, conclusiv
sau realizat prin
sintagme cu prepoziția între.” (Aurelia Merlan,
Sintaxa limbii române.
Relații sintactice și
conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cu za”, Iași, 2001,
p. 105).
~ indirect multiplu –
„constituit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 105).
~ indirect simplu ana litic –
„exprimat printr -un
verb copulativ la un
mod nepersonal și un
substantiv, un
pronume, un numeral,
un adjectiv avînd
subfuncția de nume
predicativ.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 105).
~ indirect simplu sintetic –
exprimat „prin
substantive, pronume
sau numerale în cazul
dativ, cu sau fără
prepoziție, în genitiv, cu
sau fără prepoziție
(numai cînd determină
un adjectiv,

152 substantivul este însoțit
numai de articolul
posesiv genitival) sau în
acuzativ, însoțit de
prepoziție/ perifrază
prepozițională”, „prin
adjective propriu -zise și
adjective pronominale
posesive însoțite de o
prepoziție/ perifrază
prepozițională” sau
„prin verbe la modul
infinitiv, ra r la gerunziu
(după verbe ca a se
sătura , a se plictisi , a (i)
se acri ) ori la supin.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 103 -104).
~ indirect subînțeles sau
deductibil – „cînd a fost
deja realizat în enunț
sau dacă realizarea sa
concretă poate fi dedusă
din context. “ (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 121).
~ instrumental – „arată
mijloacele cu car e se
îndeplinește o acțiune
(ele pot să nu fie
instrumente propiu –
zise). Se exprimă prin
substantive cu prepoziție. Se folosește
și la negativ, cu
prepoziția fără. În
ultimul timp,
construcțiile care cer
dativul s -au înmulțit:
mulțumită, datorită,
grație. Când sunt două
complemente
instrumentale la rând,
cel de -al doilea e pus la
genitiv. (Nu: datorită
zelului și devotamentului
Ci datorită zelului și a
devotamentului ).”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, București,
1973 , p. 196).
~ instrumental multiplu –
„constituit din termeni
coordonați copulativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 142).
complement intern –
„complement având
aceeași rădăcină cu
verbul. Numai verbele
tranzitive pot avea
complement intern de
obicei. Dar există și
excepții (a trăi un trai
ferice; a -și trăi traiul –
adică “traiul său”). În
aparență, acest
complement este inutil,

153 nu aduce nicio noțiune
neașteptată, dar de fapt,
este ne cesar din motive
gramaticale, anume,
pentru a se putea
adăuga atributul.”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 193).
complement nominatival
sau predicativ –
„predicativul nominal
legat de subiectul său
cu verbul copulativ a fi
sau alte verbe
copulative (ex.: El s -a
ales un punga ș.)
(Nicolae Drăganu ,
Elemente de sintaxă a
limbii române. Lucrare
postumă , Institutul
linguistică română,
București, Imprimeria
Națională, 1945, p. 83).
complement opozițional –
„arată un obiect care e
pus în locul altuia. Se
introduce prin : în loc de,
în locul .” (Gramatica Azi
– Al. Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 199).
complement partitiv –
complementul care
exprimă ideea de parte
dintr -un întreg (ex.: Pe
unde merg, de-acele
(lucruri) fac). (Nicolae
Drăganu , Elemente de sintaxă a limbii române.
Lucrare postumă ,
Institutul linguistică
română, București,
Imprimeria Națională,
1945, p. 84).
complement posesiv – „este
un component al
grupului verbal care se
actualizează într -o
structură ternar ă și
exprimă posesorul
printr -un clitic de
pronume reflexive sau
personal cu trăsătură
semantic (+animat),
stabilind prin
intermediul verbului
regent o relație semantic
de posesie, cu un alt
nominal din structură,
care exprimă obiectul
posedat “ (Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române,
2005, vol. II., Enunțul , p.
441).
complement prepozițional –
„în forma sa prototipică
este un component
actan țial al grupului
verbal, având o
semantică bogată. La
nivelul propoziției, se
exprimă printr -un grup
prepozițional în
componenț a căruia intră
fie un nominal, fie o
formă verbală

154 nepersonală cu dublă
natură (verbală și
nominală).” (Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române ,
2005, vol. II, Enunțul , p.
416).
complement predicativ –
„în interiorul unei relații
de dublă dependență,
complementul
predicativ determină
concomitent un verb (o
formă verbal -nominală)
sau o interjecție și un
nume (pronume).”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p .
218).
~ predicativ al obiectului –
„funcție cerută de un
centru verbal atribuitiv,
noncopulativ, reprezintă
o clasă de substituție
având ca termen
prototipic substantivul
neprepozițional cu
formă de n6mativ –
acuzativ, iar ca relație
sintagmatică specifică , o
relație obligatoriu
ternară, implicând
verbul -centru și un
complement (de cele mai
multe ori, direct, mai
rar, indirect).” (Gabriela
Pană Dindelegan, Complementul predicativ
al obiectului, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
290); – “complementul
predicativ al obiectului
(CPO), funcție cerută de
un centru verbal
atributiv, noncopulativ,
reprezintă o clasă de
substituție având ca
termen prototipic,
substantivul
neprepozițional (pentru
unele verbe. Și
adjectivul ), iar cu relație
sintagmatică specifică o
relație obligatoriu
ternară, implicând
verbul -centru și un
complement (de cele mai
multe ori, direct, mai
rar, indirect).”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, vol. II, 2005, p.
296).
complement respectiv –
complementul care
răspunde la întrebările
de cine? / de ce?
adresate unor verbe cu
sensul de aducere
aminte sau uitare (ex.:
Copiii uită lesne de
părinți.) (Nicolae
Drăganu , Elemente de
sintaxă a limbii române.

155 Lucrare postumă ,
Institut ul linguistică
română, București,
Imprimeria Națională,
1945, p. 85).
complement secundar –
„funcționează în grupul
verbal ca termen
subordonat față de
centrul grupului într -o
structură ternară din
care face parte și un
complement direct
subordonat aceluIa și
centru verbal”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol. II.,
Enunțul , p. 392).
complement sociativ –
„arată cine sau ce
însoțește subiectul sau
complementul la
îndeplinirea acțiunii. În
mod logic, avem un al
doilea subie ct sau un al
doilea complement. Se
exprimă prin
substantive precedate
de prepoziția “cu”. Și
aici putem găsi o formă
negativă, introdusă prin
“fără” ( Am venit fără
însoțitor .)” ( Gramatica
Azi – Al. Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 197 ); –
“determină verbe
(locuțiuni verbale), cu tranzitivitate directă,
dacă rolul de mediator
în dezvoltarea relației
sintactice îl are un
complement direct; sau
interjecții. Sub aspect
semantic, în legătură cu
poziția sintactică a
termenului mediator,
complementul sociativ
exprimă: asocierea la
subiect în desfășurarea
activă a acțiunii verbale;
asocierea la
complementul direct.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
182); – „Acest obiect,
căruia trebuie să -i
spunem m ai
binecomplement, nu
arată nici asupra cui,
nici în folosul sau în
slujba cui se exercită
acțiunea verbului.
Asocierea lui la acțiunea
săvârșită de subiect îl
prezintă, mai degrabă,
ca un al doilea subiect
al propoziției, un fel de
subiect indirect, dacă -i
pot spune așa, în sensul
că el participă la acțiune
prin intermediul
celuilalt subiect, al celui
adevărat: acesta
dezlănțuie și conduce
acțiunea, celălalt
limitându -se la rolul de

156 însoțitor.” (Iordan, Iorgu,
Limba română
contemporană , ed. a II -a,
Bucur ești, Editura
Ministerului
Învăță mântului, 1956,
p. 641).
complement de
reciprocitate 
„Funcția de complement
de reciprocitate se
concretizează într -o
parte de propoziție,
complementul de
reciprocitate și arată
participarea a doi sau
mai mulți actanți, în
reciprocitate, la o
acțiune sau
experimentarea, de
asemenea în
reciprocitate, a unei
stări, a unui sentiment
etc.” (Aurelia Merlan,
Sintaxa limbii române.
Relații sintactice și
conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 107) ; – „determină
verbe (locuțiuni verbale,
forme verbal -nominale)
cu tranzitivitate directă
mai ales.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române .Sintaxa , Editura
Junimea, Iași, 1983 ,p.
126). ~ de reciprocitate dezvoltat
– „realizat prin sintagme
conținînd un pronume
nehotărît în nominativ
(unul, una, unii, unele )
și un pronume nehotarît
ori demonstrativ în
dativ ( unul altuia , unii
altora , unul celuilalt ) sau
în acuzativ cu prepoziție
(unul pe altul , unul la
altul, unul cu altul , unul
de altul) .” (Aur elia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 109).
~ de reciprocitate simplu
sintetic – „exprimat
prin pronume personal
precedat de prepoziția
între.” (Aurelia Merlan,
Sintaxa limbii române.
Relații sintactice și
conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 109).
complement de relație –
„arată obiectul la care se
referă o acțiune sau o
calitate, limitînd de
obicei la o parte a lui
acțiunea sau calit atea.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare

157 Române, București,
1954, p. 141). – „este un
constituent al enunțului
care indică limitele de
manifestare ale unei
acțiunii , stări, calități
prin referire la un
anumi t domeniu, sau
care precizează
perspective din care se
face comunicarea.“
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol. II, p.
521); – „este un
constituent al enunțului
care indică limitele de
manifestare a le unei
acțiunii, stăr i, calităț i
prin referire la un
anumit domeniu, sau
care precizează
perspective din care se
face comunicarea.“
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol. II, p.
521); – „partea
secundară de propoziție
care determină un verb,
un adjectiv, un adverb
sau o interjecție și arată
la cine sau la ce se
limitează acțiunea sau
caracteristica
determinată”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa , Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1444).
complemen tizator /
subordonator,
determinant, operator ,
modificator –
„Complementation
includes the dependency
both of nouns on
prepositions ( the sky in
in the sky ) and of nouns
and other complements
on predicators (e.g. the
lawn in mows th elawn ).
Another such
relationship is
modification. Thus, an
attributive adjective is
described as modifying
the head noun
(twinkling in the
twinkling stars ); so too,
a prepositional phrase
relative to a modifying
verb (e.g. shine in the
sky). In the modification
structure the twi nkling
stars, twinkling can be
dropped without
changing the function of
the stars in the larger
construction. But in the
complementation in the
sky neither in or the sky
can in general be
deleted. Terminological
variants include:
endocentric
construction
(modification) vs

158 exocentric
construction
(complementation)
(Bloomfield). Subtypes of
complementation are
also called predication,
or function -argument
structure. Subtypes of
modifiers are
attributes, satellites
(nucleus vs satellite)
and adjuncts (also
nexus, valence )
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 215).
completiv – „termenul
completiv s -a impus
pentru subordonatele
cu funcție de obiect
gramatical”. (Ecaterina
Teodorescu, Propoziț ia
subiectivă , Editura
Științifică, București,
1972, p. 42).
completivă – „subordonată
care îndeplinește
funcția de complement
pe lîngă un verb, o
locuțiune adverbială
sau o interjecție din
propoziția sa regentă.”
(Gh. Constantinescu –
Dobridor , Sintaxa lim bii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 396). ~ relativă infinitivală – „este
o onstrucție formată din
infinitivul scurt fără
morfemul a, precedat de
un pronume sau adverb
relativ, verbul regent
fiind întotdeauna a
avea: N-avea ce vinde
(M. Pr eda, Moromeții )”
(Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol. II.,
Enunțul , p. 384) .
~ relativă interogativă – „se
caracterizează prin
subordonarea față de un
verb regent din sfera
verbelor de informare
(comunicare și primire
de informații): a cerceta,
a ghici, a întreba, a
povesti, a spune, a ști, a
verifica” (Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române,
2005, vol. II., Enunțul , p.
384).
component – “1 In
semantics , a synonym
for semantic feature . 2
In transfor mational
grammar, a level of
description of a
grammatical model
which consists of a
syntactic, semantic, and
phonological
component.” (Bussmann

159 Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
219).
compune re – „o unitate
complexă este compusă
din unități mai simple și
mai mici.” (John Lyons,
Introducere în lingvistica
teoretică, Editura
Științifică, București,
1995, p. 68).
comutare /comutație – lat.
commutatio ‘schimb are’ –
“Experimental analytical
procedure used in
structuralism to
discover syntactic
regularities. Single
syntactic elements are
rearranged in a
sentence, so that the
new sentence is
grammatical, and the
syntactic effects are
noted. As a result of this
test, constituents are
shown to be
commutabl e sentence
units.” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
208); – “comutation test.
*Hjelmslev’s term for the
basic test which distinguishes one unit of
a language from
another. Strictly , the
replacement of one unit
of a language from
another on the level of
*expression (crudely a
change in form) must
entail a replacement at
the level of *content
(crudely a change in
meaning) and vice versa.
But often, especially in
practice or in later
usage, of a test involving
the exchange of
expression units only.”
(Matthews, P.H., The
Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, 61).
concatenație / (climaxul
anaforic) – fr.
concaténation, „e o
gradație în care un
cuvînt se repetă de la o
unitate sintactică la
alta, înlănțuindu -se
unele cu altele: Ex: întru
acesta viața era și viața
era lumină oamenilor și
lumina întru întunerec
lumină și întunerecul el
nu-l prinde . (C. Tetraev,
p. 138).” (Elena Dragoș,
Elemente de sintaxă
istorică românească ,
Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, Bucure ști,
1995, p. 22).

160 concept – denumire a unui
obiect. Vezi și noțiune .
concesie – lat. concedere ,
concessio ‚concesie’ ,
‚favor’.
concluzi e – „constituie o
explicație a unității
antecedente,
echivalându -se, în acest
caz, cu raportul
apozițional.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
74).
concordanță/ congruență –
acord
concret – lat concretus ,
‚solid’, ‚dens’, – clase de
substantive, comune
sau proprii care
denumesc obiecte
materiale ale cunoașterii
vs abstract, clase de
substantive, comune
sau proprii care
denumesc obiecte
imateriale, conceptuale
ale cunoașterii.; –
caracteristica nivelului
în care numai ierarhiile
funcționale pot produce
enunțuri. [trad. n]
(Concrete – „the
characteristic of the
level in which only
functional hierarchies
can produce
sentences.”) (Iraj Bashiri, “To Be” as the
Origin of Syntax: A
Persian Framework ,
Bibliotheca Islamica,
Minneapolis, 1973, p.
160).
condițional – “viitor
metaforic, prin care se
exprimă efectul unei
circumstanțe dubitative
sau ireale.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan C uza” Iași, 2011,
p. 25).
conector i/ conectiv – „o
clasă eterogenă de
elemente lexico –
gramaticale cu rol în
articularea relațiilor
gramaticale (sintactico –
semantice) și/ sau
pragmatice dintre
componentele
discursului care se
situează la nivel fastic
sau tra nsfrastic.‘‘
(Gramatica limbii
române , vol II, Editura
Academiei Române,
2005, p. 728).
~ coordonatori – „pun în
corelație două sau mai
multe fraze,
nedependente una de
cealaltă.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor

161 Romanice , Editura
Unive rsității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 115).
~ interpropoziționali sau
frastici – „din rîndul
căror fac parte
conjuncțiile și
perifrazele
conjuncționale
subordonatoare,
pronumele și adjectivele
pronominale relative
(relative propriu -zise,
relativ -interogative și
relativ -nehotărîte) și
adverbele relative
(reative propriu -zise,
relativ -interogative și
relativ -nehotărîte).”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p . 88).
~ intrapropoziționali –
„aceștia fiind prepozițiile
și perifrazele
prepoziționale.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 88).
~ metalingvistici –
„morfem e, fără sens
lexical, fără grade de
comparație, fără funcție sintactică tradițională.
Ei nu pot fi
determinanți în sensul
tradițional al cuvîntului
și nu pot funcționa ca
enunțuri decît în
contexte metalingvistice.
Sînt redundanți, deci au
caracter faculta tiv.
Conectorii
metalingvistici sînt
indiscutabil elemente
relaționale deci îi putem
defini drept conectori
coordonatori
metalingvistici. (Ex:
adică, alias, așadar,
deci, prin urmare,
respectiv, sau,
vasăzică .).” (Ioan Bâtea,
Conectorii
metalingvistici: ad verbe
ori conjuncții ?, L.R., nr.
5 / 1986, p. 387).
~ pragmatici – „în general,
conectorii pragmatici
sunt definiți prin
capacitatea lor de a
stabili o relație între
două acte de limbaj
(Zafiu, 1989: 315),
cadrul lor natural fiind
dialogul. Dar cum
limbaju l este
fundamental dialogic,
acești conectori, fiind
prezenți și în textul
scris, mărturisesc
vocația inițială a
interacțiunii.” (Elena
Dragoș, Elemente de

162 sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
12).
conexie – lat. conversio ,
'repetarea cuvintelor
prin inversiune’.
conexitate – „relațiile de
repetiție, uzul pro –
formelor (pronume, pro –
adjective, pro -adverbe),
prin clasa conectivelor
(prepoziții, conjuncții),
substituțiile lexicale
(hiponime, hiperonime,
paronoma ze).” (K.
Hatekeyama, J. S.
Petöfi, E. Sözer, Text
Connexity, Cohesion,
Coherence , în Sözer E.,
(ed.), „Text Connexity,
Text Coherence”
Aspects. Methods.
Results, Hamburg,
Buske Verlag: 36 – 105,
1983, 1: 66 apud Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
125).
configura ție – „cel dintâi
grup ce poate fi
opbservat în analiza
structurală a propoziției
și se constituie pe baza
inter-relației binare
dintre termenii nucleari … este deci o st ructura
binară
heterofuncțională”
(Vasile Șerban, Teoria și
topica propoziției în
româna contemporană ,
Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 79 –
80).
~ complexă – „configurația în
care ambii termeni
nucleari au st ructură
sintagmatică” (Vasile
Șerban, Teoria și topica
propoziției în româna
contemporană ,
Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 84) ;
– „gruparea termenilor
nucleari care
configurează structura
propoziției” (Vasi le
Șerban, Teoria și topica
propoziției în româna
contemporană ,
Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 79).
~ dezvoltată – „într-o
configurație, unul dintre
termenii nucleari este
extins” (Vasile Șerban,
Teoria și topica
propoziției în româna
contemporană ,

163 Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 82) .
conjunct – lat. coniungere , ‚a
se alătura ’, ‚a se alipi ’,
clasă de cuvinte care au
funcția gramaticală de a
conecta unități
sintactice.
conjuncția / locuțiunile
conjuncționale –
„funcționează la nivelul
frazei pentru a exprima
relațiile de dependența
dintre o propoziție
subordonată și o
propoziție regentă sau,
mai exact spus, un
termen nominal, verbal,
adverbial sau
interjecționa l din
propoziția regentă. ” (Ion
Diaconescu , Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
30); – „realizează și
exprimă relații sintactice
în interiorul propoziției,
între propoziții, între
unități sintactice de
diferite dezvoltări,
precum și în i nteriorul
unor constituienți
sintactici (multiplu,
complex).” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române .Sintaxa , Editura
Junimea, Iași, 1983, p. 35); – „cuvintele care, în
general, coordonează
verbele finite sau le
dispun într -o relație de
dependență.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011, p.
59); – „servesc ca un
mijloc de exprimare a
raporturlor sintactice.
Conjuncțiile leagă două
părți de propoziție
omogene, car e se găsesc
una față de alta în
raportul de coordonare
(două subiecte, două
predicate, două atribute
substantivale, două
atribute adjectivale,
două obiecte indirecte,
două obiecte directe,
două complemente
circumstanțiale de loc
sau de timp sau de
cauză) p recum și două
propoziții, tot
coordonate.” (Iordan,
Iorgu , Limba română
contemporană, ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 513).
~ coordonatoare – „exprimă
un raport de coordonare
(și, ci, dar, iar )” (Iordan,
Iorgu , Limba ro mână
contemporană, ed. a II –

164 a, București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 513) ; – „realizează și
exprimă relații de
coordonare între
componenți ai aceluIași
constituient sintactic
sau între constituienți
sintactici(cu același grad
de dezvoltar e
structurală sau de grade
diferite).” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române .Sintaxa , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
36).
~ ~ adversativă „or” –
„exprimă o opoziție
(obiecție, rezervă,
corectiv) care
antrenează o concluzie.”
(Avram Mioar a,
Coordonarea prin „or” în
limba română , în „Limba
română”, nr. 5, 1983, p.
445–453).
~ subordonatoare – „leagă
numai propoziți i (nu și
membre ale propoziției )
și adică, după cum
arată numele, propoziții
subordonate (de
regentele sau
supraordonatelor lor) ”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană,
ed. a II – a, București,
Editura Ministerul Învățământului, 1956,
p. 514 ); – „marchează în
primul rînd dezvoltarea
propozițională a unei
funcții
sintactice ;realizează și
exprimă cu
preponderență relații de
depend ență,dar intervin
și în dezvoltarea relației
de interdependență iar
în spațiul acesteia, în
dezvoltarea relației de
complementaritate între
verbul copulativ și
numele cu dezvoltare
propozițională.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa,
Editura Junimea, Iași,
1983 , p. 36).
constitu enți sintactici – „în
funcție de specificul
dezvoltării planului
semantic al funcției
sintactice, pot avea
dezvoltare
infrapropozițională sau
propozițională.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbi i române .Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 19).
construcți e incidentă –
„inserția unei structuri
sintactice
complementare,
parantetice (nelegate

165 sintactic), în
componența unui
enunț, pe care, de
obicei, îl întrerupe sau îl
suspendă.‘‘ ( Gramatica
limbii române , vol II,
Editura Academiei
Române, 2005, p. 738).
construcție corelativă –
„dependente încă de
planul stilistic, unitățile
corelative îndeplinesc și
un rol structural; pe de
o parte, ca modalitate
de construcție
obligatorie sau
facultativă, iar, pe de
altă parte, ca modalitate
de interpretare și de
definire a funcțiilor
actualizate de
propozițiile
subordonate: Ex.: Pe
cine l -ai ajutat acela să
te ajute . (subiectivă) ,
Cine te învață de bine,
aceluia să -i mulțumești.
(completivă indirectă),
Dacă n -ai înțeles, de ce
nu întrebi. (cauzală),
Soarele că e soare și tot
are pete . (concesivă).”
(Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p. 58).
~ impersonală cu
personalitate
dobândită contextual –
„Construcția diatezei impersonale intră în
opoziție cu activul
intranzitiv,
manifestându -se ca
acesta, printr – o
organizare sintactică
proprie, numită
construcție impersonală
cu personalitate
dobândită contextual.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Construcții
pasive și construcții
impersonale, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
141).
~ îmbrățișată –”ordinea
membrilor de frază
centrali în frazele
nemarcate în limba
română, adică S la
începutul frazei și P în
finalul frazei” (Michael
Metzeltin , Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 29).
~ nominalizate – „numim
construcții
nominalizate acele
construcții care rezultă
dintr -o transformare de
nominalizare .” (Gabriela
Pană Dindelegan,
Sintaxa grupului verbal ,

166 Editura Aula, Brașov,
1999, p. 114).
~ pasive – „interpretăm ca
fiind pasive orice
construcții îndeplinind
condiția (a) [ „Relația
activ-pasiv este o relație
sintactică, definită, în
mod curent, prin
următoarele trei
caracteristici: a) obiectul
direct al construcției
active devine subiect in
construcția pasivă; b)
subiectul construcției
active devine obiect
prepozițional (legat de
verb prin de sau de
către) în construcția
pasivă; c) verbul î și
modific ă forma din
formă activă în formă cu
auxiliar ( laudă – este
lăudat (ă)) sau din formă
activă in formă reflexivă
cu se ( construie ște – se
construiește ).” (Gabriela
Pană Dindelegan,
Sintaxa grupului verbal ,
Editura Aula, Brașov,
1999, p. 87)] , indiferent
de structura lor
semantic ă, deci
indiferent de faptul că
au structura
Verb^Agent^Pacient sau
structurile:
Verb^Cauzal^Experimen
tator,
Verb^Instrument^Experi
mentator, Verb^Cauzal^Pacient.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Sintaxa
grupului verbal , Editura
Aula, Brașov, 1999, p.
88-89).
~ adiționale – „(cuvinte,
sintagme sau propoziții
întregi), subordonatele
marcate formal prin
prezența unui conectiv
subordonator și
despărțite de regenta lor
printr -o intonație
terminală constituie
una dintre cele mai
evidente forme de
manifestare a lipsei de
perspecti vă în
organizarea comunicării
orale.‘‘ ( Gramatica limbii
române , vol II, Editura
Academiei Române,
2005, p. 860).
~ cauzative cu interpretare
extralingvistică –
„denumite și cauzative
pragmatice, sunt
structuri a căror
interpretare cauzativ –
factitivă se ob ține
contextual, cu ajutorul
cunoștințelor
extralingvistice. Aceste
construcții pot fi
parafrazate printr -o
sintagmă de tipul „a face
ceva astfel încât să
determini pe altcineva
să facă ceva”.” (Blanca

167 Croitor Balaciu,
Construcții cauzativ –
fictitive, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 182).
~ cauzative sau fa ctitive –
„sunt construcții verbale
cu doi actanți, unul
reprezentând persoana
sau cauza care
declanșează o acțiune ce
determină un efect
(entitatea cauzatoa re),
iar celălalt, persoana
sau obiectul asupra
căreia / căruia se
răsfrânge efectul
acțiunii cauzatoare
(entitatea afectată).”
(Blanca Croitor Balaciu,
Construcții cauzativ –
fictitive, în Gramatica
Limbii române , I I,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 168).
~ comparative – „părți de
propoziție dezvoltate
sau complexe.”
(Gramatica , II, p.82 -84,
după Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p.87) ;
– „sunt structuri
sintactice specializate
pentru a exprima o
comparație stabilită între două obiecte,
calități, cantități,
procese etc.” (Rodica
Zafiu, Construcții
comparative, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
198).
~ comparative de egalitate
– „se realizează în mai
multe situații,
caracterizabile prin
elementul lor regent:
adjectiv sau un adverb
(la gradul comparativ de
egalitate); ve^g
(necopulativ sau
copulativ); nominal.”
(Rodica Zafiu,
Construcții comparative,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academie i,
București, 2005, p.
201).
~ comparative de
inegalitate – „se
realizează prin
complementul
comparativ care are ca
regent un adjectiv sau
un adverb la gradul
comparativ de
superioritate sau de
inferioritate.” (Rodica
Zafiu, Construcții
comparative, în
Gramatica Limbii

168 române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
201).
~ cu predicativ suplimentar
– „sunt construcții
ternare derivate
cuprinzând, în
manifestarea lor
prototipicăun nominal
la care se raportează
două predicații
semantico -sintactic e,
una principală si una
suplimentară.” (Blanca
Croitor Balaciu,
Construcții cu predicativ
suplimentar, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Acad emiei,
București, 2005, p.
185).
~ incidente – „cuvintele și
construcțiile care, deși
legate din pu nct d e
vedere semantic, nu
sunt totuș i legate
sintactic (gramatical) de
unitatea în care se
găsesc” (Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
191)
~ reciproce – „sunt alcătuite
în jurul unor predicate
semantice cu trăsătura reciprocității, fie că
această trăsătură este
matricială, inerentă
predicatului, fie ca este
dobândită contextual.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Construcții
reflexive și construcții
reciproce, în Grama tica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 159).
~ verbale reflexive – „sunt
construcții organizate în
jurul unui centru
verbal, la mod personal
sau la o formă verbală
nepersonală, în care
verbul, în funcție de
caracteristicile sintactice
inerente si de utilizarea
contextuală, îsi asociază
un clitic sau o formă
accentuată de reflexiv.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Construcții
reflexive și construcții
reciproce, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, p. 231).
context(ul) – lat. contextus,
‚împrejurare’,
‚vecinătate’, – „As a
comprehensive concept
in communication
theory. ‘context’ refers
to all elements of a
communicative

169 situation: the verbal
and non -verbal context,
the context of the given
speech situation and
the social context of the
relation -ship between
the speaker and hearer,
their knowledge, and
their attitudes. Catford
distinguishes between
linguistic context and
situational co-text.”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 2 45); –
„Contextul, în
accepțiunea pragmaticii,
include atât factori
lingvistici, cât și factori
extralingvistici, factorii
lingvistici fiind înțeleși
mai cuprinzător,
atingând întregul
ansamblu de enunțuri.
Totodată, factorii
lingvistici depind de cei
extraling vistici, ținând
de situația de
comunicare, identitatea
interlocutorilor, relația
dintre aceștia cu locul și
timpul producerii
schimbului verbal,
fondul de informații
comun și specific
partenerilor, intențiile
acestora.” (St. Levinson,
Pragmatics , Cambridge Univ. Press, New York,
New Rochelle,
Melbourne, Sydney,
1984, p. 5 apud Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., Bu curești, 1995, p.
123); – a) „servește ca
punct de referință, în
special, în vorbirea
dialogată, în care
enunțul colocutorului
este implicat, în cea mai
mare parte, în enunțul
locutorului, omițându –
se, de regulă, ceea ce
este comun, prin legea
nonredundanței.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 99 );
b) „noțiunea de ~ se
corelează, în general, cu
ansamblul de credințe
comune locutorului și
alocutorului. Adesea,
contextul e înțeles ca
situație de discurs sau
de comunicare ce se
definește , după O.
Ducrot și T. Todorov
(1971: s.v.: contexte) ca
un ansa mblu de
circumstanțe în mijlocul
cărora se derulează un
act de enunțare (scris
sau oral).” (Elena
Dragoș, Elemente de

170 sintaxă istorică
românească, Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
13-14).
~ diagnostic – „contextul
specific, unic, un
concept de bază în
teoria actuală a părților
de vorbire, contextul
diagnostic fiind luat
drept criteriu de definire
și de delimitare a
acestora.” (Gabriela
Pană Dindelegan, Teorie
și analiză gramaticală,
Editura Coresi,
București, 1994, pp.
14-15).
~ impl icit – „În contextul
implicit se includ uneori
și referirile la contextul
situațional, dar adesea
referirile sunt explicitate
prin mijloaca
nonverbale. Numai
rareori a apărut
spontan sau a putut fi
provocată experimental
„sintaxa mixtă”devenind
imediat un factor de
sintaxă dialogată.”
(Tatiana Slama -Cazacu,
Structura dialogului.
Despre „sintaxa
dialogată ”, SCL, XXXII,
1982, nr. 4, p. 311).
~ restrîns – „contextul în
care participanții la
conversație nu apelează la ceea ce știau în
prealabil unul despre
altul sau la
„informația”comunicată
în enunțurile
anterioare, dar în care
ei posedă aceleași
credințe mai generale,
convenții și presupoziții
care structurează
universul de discurs din
societatea din care fac
parte.” (John Lyons,
Introducere în lingvistica
teoretică, Editura
Științifică, București,
1995, p. 470).
contiguitate – lat. contiguus ,
‚adiacent’ – „In
semantics, a relation
between lexemes that
belong to the same
semantic, logical,
cultural, or situational
sphere.” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
247).
continuu – progresiv ,
monoton
contracția textuală –
„acționează asupra
unităților textuale
printr -un proces de
destructurare și de
recompunere a textului
în cadrul unor

171 dimensiuni mai mult
sau mai puțin
restrânse, rezultate în
urma eliminării unor
detalii. Mijloacele de
contracție textuală sunt
rezumatul, conspectul,
planul sau schema.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
237).
contradi cție – contradictio in
adjecto, contradictoriu,
argumentabil, opus,
ilogic.
contragere – „constă în
suprimarea predicatelor
și a pronumelor,
conjuncțiilor și
adverbelor care introduc
propoziții secundare.
Suprimarea predicatelor
se face fie înlocuind
verbu l predicativ printr –
un substantiv (veni –
venirea) sau eliminând
pur și simplu copula
(fusese ca și amorțită –
ca și amorțită). Nu este
un simplu exercițiu
gramatical ci cu ajutorul
ei, vorbirea câștiga
coeziune, claritate.”
(Iorgu Iordan, Gramatica
limbii române , Editura
Ciofleo, București, 1946;
p. 239 ); – a) procesul
„prin care se produce o destrcuturare a unității
superioare, odată cu
tranformarea propoziției
subordonate într -o parte
de propoziție, cele două
procese fiind
reversibile.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.201),
– „trimite la două fapte
și-l presupune pe un al
treilea: la proces, la
rezultatul lui și
presupune faptul supus
respectivului proces:
avem adică un
transformandum, o
transformare și un
transformatum.” (D. D.
Drașoveanu, Teze și
antiteze în Sintaxa limbii
române , Editura
Clusium, 1997, p. 245);
– „reprezintă o
modalitate de
condensare a enunțlui
prin reducerea unităților
de rang superior la
unități de rang inferior,
un proces de sintetiza re
semantică și
structurală, prin
suprimarea
redundanțelor și a
formulelor de expresie
complexe dictate de
necesitatea realizării
unei exprimări cât mai
concise, mai

172 rezumative.” (Ion
Diaconescu, Probleme de
sintaxă a limbii române
actuale , Editura
științi fică și
enciclopedică,
București, 1989, p. 35).
contrast – „gradele de
probabilitate ale
propoziției, precum și
alte informații, sunt
puse în raport de
opoziție.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexand ru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 234).
contrastiv – vs comparativ
(lingvistică) , – disciplină
și metodă lingvistica
sincronică de
contrapunere a unor
teorii, forme etc. din
limbi din aceleași familie
(comparativ) sau din
familii diferite
(contrastiv).
control – „caracterizează atât
formele de conjunctiv
care apar în formele
temporale
bipropoziționale, cât și
formele de conjunctiv
din configurațiile de
ridicare și de control.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 41).
~ obligatoriu – „infinitivele
permit în același timp
subiecte lexicale și
control obligatoriu.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p.
117).
constelație – „constellation
[Lat. constellatio
‘position of the stars’] In
glossematics, the
relation between two
linguistic elements that
have some sort of
connection with each
other, but are not, as in
the case of
interdep endence and
determination, in any
way dependent on each
other, as, for example,
away in carry away, as
away can also occur in
other contexts.
Syntagmatic
constellation is termed
combination,
paradigmatic
constellation is called
autonomy. References
glossem atics”

173 (Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 239 ).
constituent – „A term used
in structural sentence
analysis for every
linguistic unit, which is
part of a larger linguistic
unit.” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
239).
constituență – Lat.
constituere ‘a face parte
din’ – „Basic syntactic
relation in the
description of the
hierarchical structure of
sentences: bet ween two
elements A and B
occurring in a linear
fashion there holds the
relation of constituency,
if and only if they are
both dominated by a
common element C
(domination).
Constituent structure
grammar is based on
this relation.
(dependency) References
immediate constituent
analysis, phrase
structure grammar, transformational
grammar ” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
239).
constr îngere – „General
conditions for the use
and formatio n of rules
which universally
restrict the very general
phrase structure rules
and transformational
rules (transformation)
so that they only
generate the s tructures
of natural languages.”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 2 41).
conținut – „Term used in
various ways for the
designation of the
meaning of the linguistic
sign, in contrast to its
material realization, the
expression” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 19 96, p.
242).
conținut categorial –
„categoria sintactică

174 exprimată de un functor
este conținutul său
categorial: “subiect”,
“agent”, “complement
instrumental” sunt
denumiri care se referă
la conținutul
categorial”. (Sorin Stati,
Teorie și metodă în
sintax ă, Editura
Academiei Republicii
Socialiste Ro mânia,
București, 1967, p.
232); – “Conținutul
categorial implicat la
nivelul funcției
sintactice este, și după
părerea noastră,
decompozabil, de
asemenea, în două
elemente: a) „categoria
sintactică exprimată“:
„subiect“, „agent“,
„obiect“ etc. și b) „forma
sintactică“ (S. Stati,
1967 (b): 134 sqq și
232; C. Dimitriu, 1982:
113) a acestor categorii.
Cel de -al doilea element
vizează faptul că o
anumită funcție
sintactică are și o
anumită „formă“
morfologică marcat ă
prin categorii
gramaticale purtătoare
ale conținutului
sintactic și că, de
exemplu, poate
beneficia fie de o
singură formă (de exemplu, complementul
intern în limba română,
cunoaște doar o singură
realizare, la nivel
intrapropozițional și în
condiții str ict
determinate: radicalul
său morfologic trebuie
să fie identic cu
radicalul regentului
verbal: am visat un vis )
sau cel mult să fie din
același câmp semantic:
am dormit un somn , fie
are mai multe „forme“
(subiectul cunoaște o
paradigmă sintactică
datorit ă multiplelor
realizări asigurate de
formele diferite ale
cuvintelor morfologice
atât din punctul de
vedere al clasei din care
face parte (substantive,
numerale, pronume
etc.), cât și din punctul
de vedere al diversității
realizărilor chiar în
cadrul clase lor
(substantivele în N., dar
și în G., Ac. pot
îndeplini funcția
sintactică de subiect). În
viziunea noastră,
conținutul categorial
obiectivează și
diferențele pe care le
cunoaște o funcție
sintactică în interiorul
propriei paradigme
sintactice, prin

175 particularizări și
specificități formale (cf.
atributul substantival
genitival: cartea
prietenului vs.
atributul substantival
genitival prepozițional:
lupta contra
nedreptății etc.)”.
(Mihaela Secrieru,
Nivelul sintactic al limbii
române , Editura
Sedcom Libris , Iași,
2007, p. 56).
conținut denotativ –
„trăsăturile semantice
cărora le corespund
forme sintactice diferite
formează conținutul
categorial, iar celelalte
trăsături semantice
formează conținutul
denotativ”. (Sorin Stati,
Teorie și metodă în
sintaxă , Edi tura
Academiei Republicii
Socialiste Ro mânia,
București, 1967, p.
147); – “Conținutul
denotativ („referențial“)
este o componentă pe
care am putea -o numi
semiotic -sintactică a
funcției sintactice,
întrucât vizează
informația semantică a
părții de vorbire c u
implicații sintactice.
Acest conținut nu este
prezent, însă, cu
rigurozitate la toate funcțiile sintactice.
Aceasta întrucât uneori
sfera lui se suprapune
peste primul element al
conținutului categorial
(cf. supra. „categoria
sintactică exprimată“,
„subi ect“, „agent“,
„obiect“ etc.). Conținutul
denotativ vizează
diferențele „semantice“,
de la nivelul aceleiași
realizări ale unei funcții
sintactice. De exemplu,
realizarea numită
atribut substantival
genitival are mai multe
conținuturi denotative
conferite de „conținutul
semantic fundamental al
cazului genitiv“ (D.
Irimia, 1987: 70):
apartenența și sensurile
sale derivate: posesia:
casa vecinului ;
înrudirea: nepotul
mamei ; originea: urmașii
dacilor ; spațialitatea: în
curtea școlii ;
obiectivitatea (în sens de
„cel care suferă o
acțiune“): citirea cărții,
legarea snopilor, culesul
merelor ; subiectivitatea
(în sens de "cel care face
o acțiune“): hotărârea
comisiei, răsăritul
soarelui, plecarea tatălui
etc. Comparând cele trei
componente ale
conținutului sintacti c,

176 mai observăm că primele
două: conținutul
funcțional și conținutul
categorial prevalează ca
importanță, fiindcă
determină identitatea
specifică a unei funcții
sintactice, la nivelul
funcțiilor sintactice
principale, iar conținutul
denotativ este mai
important, de exemplu,
în taxinomia internă a
circumstanțialelor. ”
(Mihaela Secrieru,
Nivelul sintactic al limbii
române , Editura
Sedcom Libris, Iași,
2007, p. 56 -57).
conținut funcțional – „într-o
microstructură, funcția
unui functor împreună
cu însușirea sa de a
satisface funcția
celuilalt termen al
microstructurii
formează conținutul
funcțional”. (Sorin Stati,
Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p.
232); – “Conținutul
funcțional cuprinde, în
viziunea lingviștilor care
o teoretizează, două
elemente importante:
„funcția unui functor
împreună cu însușirea
sa de a satisface o funcție“ (idem, ibidem:
135), ceea ce ni se pare,
însă, a fi două aspecte
ale aceleiași trăsături
ale unui cuvânt:
însușirea de a î ndeplini
o funcție sintactică fiind
conținută implicit în
însăși funcția sintactică.
În ceea ce ne privește,
am redefini acest
conținut funcțional, tot
prin două elemente,
astfel: a) funcția
sintactică a unui
cuvânt; b) capacitatea
sa de a impune altui
cuvânt o funcție
sintactică, elemente de
care ne vom folosi în
expunerea noastră.
(Mihaela Secrieru,
Nivelul sintactic al limbii
române , Editura
Sedcom Libris, Iași,
2007, p. 56) .
conținut sintactic –
“cuvântului morfologic i
se adaugă, în condițiile
integrăr ii într -un enunț
o dimensiune sintactică:
conținutul sintactic .”
(Mihaela Secrieru,
Nivelul sintactic al limbii
române , Editura
Sedcom Libris, Iași,
2007, p. 55); –
„Conținutul sintactic
presupune coexistența
la nivelul cuvântului
morfologic a trei

177 compone nte majore:
conținutul funcțional,
conținutul categorial și
conținutul denotativ (S.
Stati, 1967:134). ”
(Mihaela Secrieru,
Nivelul sintactic al limbii
române , Editura
Sedcom Libris, Iași,
2007, p. 56) .
conținutul relației –
„conținutul unei relații
se defi nește prin funcția
pe care o actualizează:
sintactică în cazul
relațiilor de dependenta
sau de subordonare.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
8).
conversi e, -iune – lat.
conversio , ‚inversare’, –
“1 Relation of semant ic
opposition that denotes
the polarity between
two-place predicates
and is defined as an
equivalence relation: If
Philip is older than
Caroline, then Caroline
is younger than Philip
(and vice versa). Such
converse expressions
usually take the form of
polar adjectives, of
verbs that describe
relations of exchanging
(give: receive, buy: sell,
and the like) and of kinship terms (father:
son, etc.)” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
255). (sau schimbarea
clasei morfologice) –
„este un procedeu
gramatical (morfologic și
sintactic; mai rar,
numai sintactic). de
trecere de la o parte de
vorbire la alta, deci un
procedeu gramatical de
formare de cuvinte noi
din cuvinte existente în
limbă.” ( Gabriela Pană
Dindelegan, Teorie și
analiză gramaticală ,
Editura Coresi,
București, 1994, p. 27);
– “În literatura română
de specialitate, între
procedeele interne de
îmbogățire a
vocabularului, este
înregistrată și
conversiunea (lat.
conversio , fr. engl.
conversion , cf. DN,
1986, s.v.). Denumită
metasintagmatic și
„schimbarea valorii
gramaticale“ (Th.
Hristea, 1981: 62),
„conversiune lexicală“
(P. Zugun, 1985: 461)
sau simplu
„conversiune“ (Narcisa

178 Forăscu, 1989: 17;
Gabriela Pană
Dindelegan, 1994: 26;
C. Dimitriu, 1994: 194),
acest fenomen lingvistic
complex este echivalat
de către unii specialiști
numai cu „schimbarea
clasei morfologice“ (Th.
Hristea, 1981: 62), deși
termenul „gramatical“
întrebuințat ca sinonim
al lui morfologic în
situația dată trimite, în
egală măsură, la
sensurile morfologic și
sintactic. Alți specialiști
afirmă – relativ
contradictoriu – că
„schimbarea clasei
morfologice este un
procedeu gramatical
(morfologic și sintactic)
mai rar numai sintactic“
(Gabriela Pană
Dindelegan, 1994: 27) .
Unii lingviști, deși
vorbesc în legătură cu
fenomenul în discuție,
de o schimbare a
„caracteristicilor
lexicale, morfologice și
sintactice“ (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, 190: 99) și de
o „reorganizare
sintagmatică a
enunțului“ (Ibidem), nu
iau în discuți e și
aspectul sintactic al
conversiunii. Există, însă, și specialiști care
subliniază „importanța
factorului sintactic“ (s. a.
Gabriela Pană
Dindelegan, 1934: 36) și
necesitatea „corelării lui
cu cel morfologic în
recunoașterea
conversiunii“ (Ibidem),
dar care nu aplică
exhaustiv și consecvent
acest principiu, analiza
rolului nivelului
sintactic al conversiunii
trecând, cel mai adesea,
în plan secund.”
(Mihaela Secrieru,
Nivelul sintactic al limbii
române , Editura
Sedcom Libris, Iași,
2007, p. 159-160).
convertire – „se asigură prin
morfemele formelor
nepersonale (adică
afixele infinitivului,
gerunziului,
participiului și
supinului), al căror rol
este de “legare” a formei
nepersonale (sau a
grupului în care forma
nepersonală
funcționează ca centru)
de un alt P.” (Gabriela
Pană Dindelegan,
Sintaxa grupului verbal ,
București, 1976, p.181).
coocurență – „A basic
syntactic relation in
structuralist taxonomy

179 which signifies the
simultaneous
incidence of linguistic
elements of different
classes in sentences. ”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
255).
coordonare – „coordonarea
constă în îmbinarea a
două sau mai multe
propoziții care sunt, din
puct de vedere sintactic,
de același fel, adică fie
principale, fie
secundare. Ca în țeles,
ele sunt înrudite, prin
faptul că se referă la un
obiect comun, care se
află în afara lor sau
rezultă din conținutul
lor însuși.” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerulu i
Învățamântului, 1956,
p. 688); – “este relația
care se stabilește între
unităti sintactice
referențiale, situate pe
aceeași axă de ordonare
sau pe același plan.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Edit ura
Enciclopedică, 1992, p.
43); – „este o relație sintactică în care sunt
angajați termeni ce
trimit la realități
distincte sau propoziții
ori fraze diferite sub
aspect informațional.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 210); –
„este raportul dintre
două sau mai multe
propoziții de aceeași
categorie, fie principale,
fie subordinate de
același fel și depinzând
de același regent.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Popular e
Române, București,
1954, p. 152); –
„raportul dintre două
sau mai multe unități
sintactice (părți de
propoziție, propoziții,
fraze) care stau pe
același plan.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută si adăugită,
Editura Acade miei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 240); –
„Coordonarea e o relație
cu oricît de mulți
termeni ( relație plurală) ,

180 și numai ocazional, în
funcție de text apare ca
binară.” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p. 46) ;
– „raportul dintre două
sau mai multe unități,
părți de propoziție,
propoziții, fraze, care
stau pe același plan în
cadrul frazei, unitățile
sintactice coordonate
între ele sunt pe același
plan, în sensul că sunt
fie toate principale, fie
toate subordonate ale
aceluIași element
regent” (Gramatica limbii
române , vol. II, Editura
Academiei R.P.R, Ediția
a II-a, 1963, p. 240); –
„este admisă ca o relație
sintactică care se
stabilește între unități
(părți de propoziție sa u
propoziții) care se află pe
același plan, sau care
îndeplinesc o funcție
comună față de aceeși
bază”. Este „o relație
nonierarhică, care nu
generează funcții
sintactice; rolul ei este
de a repoziționa, la
același nivel, aceeași
funcție.” (I. Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
editura Enciclopedică,
București, 1995, p. 108); – „acționează ca
mijloc de conexiune a
două sau mai multe
unități textuale care se
află pe același plan, cu
întregul său evantai de
valori.” (Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclo pedică,
București, 1995, p.225);
– „este raportul dintre
două sau mai multe
unități sintactice (părți
de propoziție, propoziții,
fraze) care stau pe
același plan. În cadrul
frazei unitățile sintactice
coordonate între ele
sunt pe același plan î n
sensul că sunt fie toate
principale, fie toate
subordonate ale
aceluiași element regent.
(Gramatica limbii romîne ,
Vol. al II -lea, Ediția a II –
a revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Romîne, București,
1963, p. 240); – „este
relația care se stabile ște
între un itățile sintactice
referențiale , situate pe
aceeași axă de ordonare
sau pe același plan.
Calitatea de unitate
sintactică monoplană
angajată în coordonare o
pot avea părțile de
propoziție, propozițiile
principale sau

181 secundare și , la nivel
textual, fraza marcată
prin așa -zisa
coordonare
contextuală.’’ (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 291 –
292); – „ca procedeu de
expansiune sintactică
operează cu unități care
aparțin aceluiași nivel
sintactic, marcate
printr -o funcție unică.
Relația de coordonare
nu generează funcții și
structuri noi, ea se
manifestă în cadrul
relațiilor de subordonare
ca o relație externă. Ca
două unități să intre
într-o relație de
coordonare, ele trebuie
să aparțin ă aceluiași
nivel și să aibă un
regent comun față de
care îndeplinesc aceeași
funcție sintactică.” (Ion
Diaconescu, Probleme de
sintaxă a limbii române
actuale , Editura
științifică și
enciclopedică,
București, 1989, p. 20);
– „este o expansiune
pozițională , care nu
angajează ierarhia
sintactică” (Ion
Diaconescu, Probleme de
sintaxă a limbii române actuale , Editura
științifică și
enciclopedică,
București, 1989, p. 20);
– „operează cu unități
referențiale, fiecare fiind
exponentul unui
referent propriu.” (Ion
Diaconescu, Probleme de
sintaxă a limbii române
actuale , Editura
științifică și
enciclopedică,
București, 1989, p.
130). – „raportul dintre
două sau mai multe
unități sintactice (părți
de propoziție, propoziții,
fraze), care stau pe
același plan. În cadru l
frazei unitățile sintactice
coordonate între ele
sunt pe același plan în
sensul că fie sunt toate
principale, fie toate
subordonate ale
aceluiași element
regent.” (Emil Ionescu,
Probleme ale gramaticii
coordonării în româna
contemporană standard,
SCL, XX XIII, 1981, nr.5,
p.449); – „În legătură cu
raportul sintactic de
coordonare considerăm că
acesta este un raport
sintactic inferent care se
stabilește între funcții
sintactice și este
nongenerator de funcții
sintactice, fiind expresia

182 raportului sintactic (-)
minus. ” (Mihaela
Secrieru, Nivelul
sintactic al limbii
române , Editura Sedcom
Libris, Iași, 2007, p.
120); – „Întrucât atât
raportul de coordonare,
cât și cel mixt se
stabilesc între funcții
sintactice, deci între
termeni care deja au
contractat și sun t
produsul unui raport
sintactic anterior, aceste
două raporturi sintactice
le putem considera
inferente sau derivate (de
gradul II), raportul
sintactic de incidență
stabilindu -se între
planuri sintactice poate
fi considerat de gradul
III, iar, prin opoziț ie,
toate celelalte raporturi
sintactice sunt primare
sau de gradul I) .
(Mihaela Secrieru,
Nivelul sintactic al limbii
române , Editura Sedcom
Libris, Iași, 2007, p.
142);  „relația care se
stabilește între unități
aflate pe același plan,
care se asociază. ”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 184). ~ cu acord – „Coordonarea
cu acord este o specie
de relație de coordonare
C1+C2.” (Sorin, Stati,
Elemente de analiz ă
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p. 41);
~ adversativă – “raportul de
coordonare adversativă
se, stabilește între două
unități monoplane,
opuse prin denotația lor
semantică, în planul
conținutului, relația de
coordonare adver sativa
exprimă o opoziție, iar în
plan relațional, se
traduce printr -o
dependență relativă a
termenilor.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedica, 1992, p.
60); – „unitățile
sintactice coordonate
care se opun una alteia
fără a se excl ude.”
(Gramatica limbii
române, volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 248); – „cînd
între termeni apare sau
ar putea fi introdusă
una din conjuncțiile iar,
dar, însă. ” (So rin, Stati,
Elemente de analiză

183 sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p. 46);
– „se desfășoară între
termeni care se asociază
în constituirea planului
semantic al enunțului
sau al unor funcții
sintactice în pofida
caracterului lor
contradictoriu; relația de
coordonare adversativă
se manifestă în planul
expresiei prin elemente
relaționale: conjuncțiile
dar, iar, insă și
locuțiunile
conjuncționale numai că
și în schimb. ” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
235-237); – „indică, din
punct de vedere
semantico -pragmatic, o
opoziție, cu diverse
tipuri de manifestare.
Opoziția poate
reprezenta o
contrazicere a
așteptărilor pe care
vorbitorul emițător le
are în raport cu sensul
primului terme n
coordonat (S -a dus la
bibliotecă dar / însă nu
^cititi nimic .), o corectare
a primului termen care
apare negat explicit
(Artistul nu ia atitudine, ci trăiește răul și binele,
eliberîndu -se de
amândouă, rămânând
cu o intactă curiozitate .,
G. Călinescu, Istoria)
sau un simplu contrast
tematic între cei doi
termeni ( El scrie, iar ea
se uita la TV .). (Ileana
Vântu, Relații Sintactice,
în Gramatica Limbii
române, Enunțul,
Editura Academiei,
București, II, 2005, p.
23);  „se realizează în
serii binare , între u nități
sintactice care se opun.”
“Aceste unități pot
trimite la “realități” care
se opun în mod
subiectiv sau care
aparin la cîmpuri
semnatice diferite și
care, de aceea, pot
coexista în
simultaneitate ( E bătrîn,
dar energic ) sau la
“realităț i” care se opu n
în mod obiectiv,
neputînd coexista în
simultaneitate, una fiind
acceptată, cealaltă fiind
exclusă ( Nu-i student, ci
profesor ).” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 20 01,
p. 218); – a) „unitățile
sintactice coordonate

184 care se opun una alteia
fără a se exclude se
numesc adversative. În
raport de coordonare
adversativă nu pot sta
decît doi termeni, două
unități sintactice (una
dintre ele putînd însă să
aibă o coordonată
copulativă, disjunctivă
sau conclusivă: Mîini
mari nu se mai întind, ci
atîrnă leneșe.
Sadoveanu, O. I 405.”
(Gramatica limbii romîne ,
Vol. al II –lea, Ediția
revizuită și adăugită,
Editura Academiei și
Republic ii Populare
Romîne, p. 248); – „
raportul de co ordonare
adversativă poate lega în
frază două propoziții
principale, două
propoziții subordonate
sau o parte de propoziție
cu o propoziție
subordonată. Ca și
coordonarea copulativă,
coordonarea adversativă
poate lega între ele atît
unități sintactice
subor donate de același
fel, cu aceeași funcțiune
sintactică în frază, cît și
unități cu funcțiuni
diferite: propoziții
principale: Vru s -o
scoale și pe muiere, dar
o mai lăsă. Preda, D. 5,
propoziții subordonate, de obicei de același fel:
Blestemul părinților, pe
care nu -i asculta ci îi tot
necăjea, a făcut -o să fie
gheonoaie . Ispirescu, L.
4., o parte de propoziție
cu o propoziție
subordonată, de obicei
de același fel: și numai
iacă îl și vede viind
repede, dar nu așa cum
se dusese . Creangă, P.,
186 (circumstan țial de
mod cu o subordonată
modală).” ( Gramatica
limbii romîne, Vol. al II –
lea, Ediția a II -a
revizuită și adaugită,
Editura Academiei și
Republ icii Populare
Romîne, p. 248); –
„coordonare între părți
de propoziție de același
fel, care sunt divergente
una față de cealaltă,
fără a se opune
categoric sau a se
exclude reciproc, legate
între ele prin
conjuncțiile
coordonatoare
adversative DAR și
ÎNSĂ.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științ ifică,
București,1994, p. 88); –
opoziție (nu însă
excluziune) semantică
între două unități

185 propoziționale – ambele
principale sau ambele
subordonate aceluiași
element regent –
„nondependente” una
față de cealaltă,
conectorii specifici fiind
conjuncțiile
coordonatoare, dar, iar,
însă, ci.” (Camel ia Stan,
Fenomene de elipsă
gramaticală în dialog,
SCL XXXVIII, 1987, nr.
5, p. 415); e) „orice
coordonare adversativ
prin ci între constituenți
propoziționali se reduce
la coordonare între
propoziții. Construcțiile
de acest tip exprimă o
restricție aplica tă
funcției propoziționale
cu privire la clasa de
argumente pentru care
funcția ia valoarea
„adevărat”. Ex.: „nu
copilul, ci mama a
strigat”. (Camelia Stan,
Relația de coordonare
prin conjuncția ci în
română (tipuri sintactico –
semantice) , SCL XL,
1989, nr. 3, p. 311).
~ alternativă – „se
desfășoară între termeni
care se alternează sau
se succed în
constituirea planului
semantic al unor funcții
sintactice sau, mai rar,
al enunțului în ansamblu.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
234).
~ complexă – „sunt situații
când mai multe unități
regente în serie
coordonativă, domină,
în plan subordinator o
serie multiplă
coordonativă, fiecare
termen referindu -se la
fiecare regent în parte;
acest sistem de
amplificare pozițională
definește coordonarea
complexă.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
46).
~ concluz ivă – „raportul de
coordonare conclusivă
reunește unități
monoplane, dintre care
una reprezintă concluzia
celeilalte sau a
celorlalte, ocupă
totdeauna ultima poziție
în seria coordonativă.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică
București, 1992, p. 74);
– „raportul care leagă
două unități sintactice
dintre care a doua arată
o urmare, o concluzie

186 care decu rge din
acțiunea, starea etc.
exprimată de prima.”
(Gramatica limbii
române, volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București
1963, p. 251); – „cînd
între termeni apare sau
ar putea fi introdu să
una din conjuncțiile
deci, așadar. ” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 46);  „se
stabilește între două
unități homoplane,
dintre care una
reprezintă concluzia
celeilalte.” (Aurelia
Merlan , Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 232); – „se numește
cordoonare conclusivă
raportul care leagă două
unități sintactice dintre
care a doua arată o
urmare, o concluzie care
decurge din acțiunea,
starea exprimată de
prima. Coordonarea
conclusivă se află, din
punct de vedere al dependenței dintre
unitățile pe care le
leagă, la limita dintre
coordonare și
subordonare. Faptul se
poate vedea din
imposibilitatea
schimbării locului pe
care-l ocupă conclusiva
față de coordonată și din
corespondența de sens
dintre propoziția
conclusivă și o
propoziție subordonată
conclusivă: Măria -sa îi
dăduse ș -un pitac; deci îl
considera prietin de -al
său. Sadoveanu, O.
XVIII 117.” ( Gramatica
limbii romîne, Vol. al II –
lea, Ediția a II -a
revizuită și adaugită,
Editura Academiei și
Republicii Populare
Romîne, p. 252); –
„coordonarea conclusivă
leagă de obicei în frază
propoziții principale;
rar, se pot găsi însă în
raport de coordonare
conclusivă și pr opoziții
subordonate (de același
fel) sau părți de
propoziție cu propoziții
subordonate (de același
fel): propoziții principale:
Văd eu că -i e greu – și de
aceea inima mi -i
cătrănită. Sadoveanu,
O. VII 368, propoziții
subordonate: țăranii

187 între dînșii vorbe sc că și
de vor face învoieli cu
boierii, la muncă nu vor
ieși pînă ce nu li se va
împărți moșia
Babaroaga, care nu -i
face trebuință cucoanei…
că ei nu vor mai sta fără
pămînt, că ei asudă și
sîngerează muncindu -l și
deci al lor trebuie să fie .
Rebreanu, R. I 293.”
(Gramatica limbii romîne ,
Vol. al II –lea, Ediția a II-
a revizuită și adăugită,
Editura Academiei și
Republicii Populare
Romîne, p. 252); –
„coordonare între părți
de propoziție de același
fel, dintre care a doua
reprezintă concluzia sau
explic ația celei dintâi,
legate între ele prin
conjuncțiile: deci,
așadar sau locuțiunile:
prin urmare, în
concluzie, în
consecință.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 90); – „leagă de
obicei în frază d ouă
propoziții principale:
Astădzi toate locurile se
gătiadză de svântul post
și orașe și sate și toate
clasele creștinești; deci și
noi să nu se arătăm denafară de tocmala
creștinească, că îngerul
lui Dumnezău îmblă de
scrie în catastih pre ceia
ce vor să postească . V.
Caz. 29/18 -21. Foarte
rar se găsesc în raport
de coordonare
concluzivă propoziții
subordonate (de același
fel): Că precum tuturor
știut este că toată
hotărârea pasirii este a fi
dihanie cu pene,
zburătoare și oătoare,
deci dihania este
neamu l, iară zburătoare
este deosăbirea, care
deosăbire așa eși de la
Struțocămilă lipsește.
Cant. I 52/ 3 -7.”
(Mioara Avram, Sintaxa
limbii române în secolele
al XVI -lea- al XVIII -lea,
Editura Academiei
Romîne, București,
2007, p. 212); – „se
desfășoară între doi
termeni, dintre care cel
de-al doilea este o
concluzie impusă de
conținutul semantic al
celui dintîi; relația de
coordonare concluzivă
se manifestă în planul
expresiei concomitent
prin pauză și conjuncții
(locuțiuni
conjuncționale): deci,
așadar, dar, prin
urmare, în concluzie, ca

188 atare, (care) va să zică. ”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
240-241); – „asociază
termenii (propoziții,
fraze sau secvențe de
fraze) a căror ordine de
succesiune nu se poa te
modifica și se
caracterizează, din
punct de vedere
semantico -pragmatic,
prin următoarele valori
ale celui de al doilea
termen: urmare factuală
(Este frig, deci lacul
îngheață.), concluzie ( A
redactat tot capitolul, s -a
îngrijit de computerizare
și a făc ut corecturile,
deci tot ce avea de
făcut. ), deducție ( Ușa e
forțată, deci a intrat un
hoț.). Realizarea acestor
valori este determinată
de raporturile dintre
semnificațiile celor doi
termeni.” (Ileana Vântu,
Relații sintactice, în
Gramatica limbii române ,
II, Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 24).
~ copulativă – „unitățile
sintactice coordonate
prezentate de vorbitor ca
asociate.” ( Gramatica
limbii române, volumul
al II-lea, Ediția a II -a revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Soc ialiste
Române, București,
1963, p. 243); – „se
desfășoară între termeni
care se asociază – cel
mai adesea simultan –
în construirea planului
semantic concret al
unor funcții sintactice
sau al enunțului
sintactic în ansamblu.
Termenii implicați în
coordona rea copulativă
pot fi: fraze; propoziții
principale sau
nondependente;
constituienți sintactici
de diferite dezvoltări,
purtători ai unor funcții
sintactice deosebite;
componenți ai unor
constituienți sintactici
multipli, care
actualizează, singuri sau
împreună cu un verb
copulativ, diferite funcții
sintactice.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
227-228); – „…
coordonarea numită
copulativă cînd între
apare sau ar putea
apărea cuvîntul și.”
(Sorin, Stat i, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și

189 pedagogică, București,
1972, p. 46); –
„corespunzând unei
relații de asociere,
marchează o continuare
care se diferențiază în
raport cu sensurile
termenilor corelați:
astfel indică
simultaneitatea une i
acțiuni ( El ține
materialul și ea îl taie .),
simultaneitatea lor
contrastată ( El muncește
și ea doarme .),
succesiunea temporală
sau temporal cauzală a
unor acțiuni ( Scoate
portofelul și plătește., A
muncit mult și a reușit la
examen. ) etc.” (Ileana
Vântu , Relații Sintactice,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunț ul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 22);
– „raportul de
coordonare copulativă
leagă două sau mai
multe unități sintactice,
care în cadrul frazei pot
fi: două sau mai multe
propoziții princip ale:
Aceasta dobândi mitariul
și dentr -acest lucru se
dereptă și mântuire află.
C
15/5 -6; două sau
mai multe propoziții
subordonate, de obicei,
de același fel: De să va
tocmi vreun lucrător și de va lua asupra sa să
lucreadze o vie …dăm
învățătură. Prav.
/1-
5; o parte de propoziție
cu o propoziție
subordonată, cu funcție
corespunzătoare: Se
vedea că -i harnic nu
numai de domnie, ci și
altor țări să fie cap mai
mare. Ur. L. 216/16 –
17.” (Mioara Avram,
Sintaxa limbii române în
secole le al XVI -lea- al
XVIII -lea, Editura
Academiei Române,
București, 2007, p.
194); – „raportul de
coordonare copulativă
leagă două sau mai
multe unități sintactice,
care în cadrul frazei pot
fi: două sau mai multe
propoziții principale:
Aceasta dobândi mitar iul
și dentr -acest lucru se
dereptă și mântuire află.
C
15/5 -6; două sau
mai multe propoziții
subordonate, de obicei,
de același fel: De să va
tocmi vreun lucrător și
de va lua asupra sa să
lucreadze o vie …dăm
învățătură. Prav.
/1-
5; o parte de propoziție
cu o propoziție
subordonată, cu funcție
corespunzătoare: Se
vedea că -i harnic nu
numai de domnie, ci și

190 altor țări să fie cap mai
mare. Ur. L. 216/16 –
17.” (Mioara Avram,
Sintaxa limbii române în
secolele al XVI -lea- al
XVIII -lea, Editura
Academiei Române,
București, 2007, p.
194); – „unitățile
sintactice coordonate
prezentate de vorbitor ca
asociate se numesc
copulative. Numai luna
printre ceață/ Varsă
apelor văpaie/ și te află
strînsăn brațe,/ Dulce
dragoste bătaie.
Eminescu, O . I 210.”
(Gramatica limbii romîne,
volumul al II -lea, Ediția
a II -a revăzută și
adăugită, Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne,
București, 1963, p.
243); – „raportul de
coordonare copulativă
poate lega două sau mai
multe unități sintactice,
care î n cadrul frazei pot
fi: două sau mai multe
propoziții principale:
Oamenii mei au sprit
șanțul șoselei și,
întorcîndu -se ca într -o
arie, au început fuga.
Camil Petrescu, U. N.
268, două sau mai
multe propoziții
subordonate, de obicei
de același fel: Sfaturi le acelea îl înălțau, mai
ales că toți băteau în
struna lui și -l
lingușeau ca pe un
stăpîn . Rebreanu, I. II,
15, o parte de propoziție
cu o propoziție
subordonată, de obicei
cu funcțiune
corespunzătoare: Vra să
zică cu laptele mînzatului
și cu făina din sa c și cu
ce ți -am mai pus eu
acolo, o duci tu aceste
trei zile. Sadoveanu, O.
X 559.” (Gramatica limbii
romîne, Vol. al II -lea,
Ediția a II -a revăzută și
adăugită. Editura
Academiei Republicii
Popu lare Romîne,
București, 1963, p .
240); e) „coordonare
între părți de propoziție
de același fel sau diferite
asociate, bazate pe
continuitate, pe
succesiune sau
simultaneitate.
Cuvintele de legătură
care realizează acest tip
de coordonare:
conjuncții ( și, iar, plus ).;
locuțiuni ( și cu, precum
și).; formule corelativ e
(atît…cît și, nu numai…ci
și etc).” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura

191 Științifică, București,
1994, p. 87);
~ cumulativă – „se servește
de adverbe (locuțiuni
adverbiale) cumulative”
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998),
p.12) .
~ concluz ivă – „raportul care
leagă două unități
sintactice dintre care a
doua arată o urmare, o
concluzie care decurge
din acțiunea, starea etc.,
exprimată de prim a.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1963, p. 251).
~ conjunctivă – „coordonare
între părți de propoziție
de același fel sau
diferite care se exclud
reciproc, care sugerează
o alternativă din două și
care sunt legate între
ele prin conjuncțiile
sau, ori, fie.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura Științifică, București,
1994, p. 89).
~ disjunctivă – „raportul de
coordonare disjunc tiva
se stabilește între două
sau mai multe unități
sintactice, una
excluzând -o pe cealaltă
sau pe celelalte.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
68); – „…cînd între
termeni apare sau ar
putea fi introdusă una
din con juncțiile sau, ori,
fie.” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p. 46);
– „se desfășoară între
termeni supuși unei
opțiuni și care, ca atare,
se exclud reciproc; ei nu
pot participa simultan la
realizarea planului
semantic concret al unei
funcții sintactice și a
relației sintactice în care
funcția își are originea.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
232); – „presupune
posibilitatea unei
alegeri, a unei selectări
care poate implica
excluderea sau
alternanța termenilor.

192 Termenii corelați prin
coordonare disjunctivă
au in comun o serie de
trăsături semantice șa
care se adaugă altele
care se exclud reciproc
în toate situațiile ( Urcă
sau coboară scara ?) sau
care doar circumstanțial
se exclud ( Toarnă -mi în
pahar vin sau țuică!).”
(Ileana Vântu, Relații
Sintactice, în Gramatica
limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 22); – a)
„unitățile sintactice
coordonate care sunt
prezentat e de vorbitor ca
excluzîndu -se una pe
alta într -o măsură mai
mare sau mai mică se
numesc disjunctive:
țările romîne ori vor fi
unite/ Ori vor fi în parte
la străini robite.
Bolintineanu, p. I 40.”
(Gramatica limbii romîne ,
Vol. al II –lea, Ediția a II-
a revizuită și adaugită,
Editura Academiei și
Republicii Populare
Romîne, 1954, p. 245);
b) „raportul de
coordonare disjunctivă
leagă, spre deosebire de
coordonarea copulativă,
aproape numai unități
sintactice de același fel,
care au aceeași funcțiune. În fraz ă pot fi
legate prin coordonare
disjunctivă: propoziții
principale: Ori te
poartă cum ți -e vorba,
ori vorbește cum ți -e
portul. Proverb,
propoziții subordonate,
de obicei de același fel:
Poate să ne ajungă
cineva din urmă ori să
ne întîmpine cineva
dinaint e. Creangă, p.
126, o parte de
propoziție cu o
propoziție subordonată,
care, de obicei, are în
frază o funcțiune
identică: Nimeni nu s -a
plîns de judecățile lui în
vreme de pece ori că -n
războaie n -a sărit unde
a fost mai greu,
însuflețind pe cei cu
inima scăzută .
Delavrancea, O, II, 31.”
(Gramatica limbii romîne ,
Vol. al II –lea, Ediția a II-
a revizuită și adaugită,
Editura Academiei și
Republicii Populare
Romîne, 1954, p. 246); 
„se stabilește între două
sau mai multe unități
sintactice supuse unei
selecț ii sau unei
opțiuni.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru

193 Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 200).
~ „discontinuă ” – „se înscrie
între tipurile de
anacolut, fiind
consecința modificării, în
limitele unui enunț, a
proiectului sintactico –
semantic de către
locutor. Aceasta se
produce înainte sau
după actualizarea unui
conectiv coordonator –
adesea, conjuncția
copulativă și -, care,
nemairelaționând două
unități sintactice
monoplane de aceeași
import anță (fie
principale, fie
secundare) rămâne
suspendat .” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea ,
Editura Universității
“Al.I. Cuza”, Iași, 1998,
pp. 168 -169); –
„conectorul nu mai
marchează o relație
sintact ică, deci o
“continuitate”, ci
este,dimpotrivă,
elemental înainte sau
după care se scindează
structura enuntului.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” ,
Iași, 2001, p. 236); – un
tip de discontinuitate
constînd în
suspendarea, într -un
enunț, a unui conectiv
coordonator ca urmare
a absenței uneia din
cele minimum două
unități sintactice (A, B),
omoplane și, ierarhic,
nediferențiate,
indispensabile realizării
relației. A și (dar, ori,
etc.) B.” (p. 161).
~ prin jonc țiune /
joncțională – „Se pot
coordona două (mai
multe) propoziții
principale sau două (mai
multe) propoziții
subordonate. Dacă între
ele figurează o
conjuncție
coordonatoare, legătura
se numește coordonare
prin joncțiun e; altfel
vorbim despre o
coordonare prin
juxtapunere ” : O femeie
de casă a ridicat -o și a
rezemat -o între perne.
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 140) ; – „se
realizează cu ajutorul
conjunc țiilor
subordonatoare
(copulative, adversative,

194 disjunctive, conclusive)”
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998), p.
12).
~ opozitivă – „se stabilește
între termeni al căror
conținut semantic se
opune, în interiorul
opoziției afirmativ –
negativ; unul din
termeni, de obicei
primul, este negat spre
a se afirma celălalt.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
238); – „este c onsiderată
un sumbtip al
coordonării adversative,
în construcții de tipul
Reporterul povestea în
detaliu nu pentru a
informa cititorii, ci ca sa
îi convingă., în care
componentele implicate
în coordonare se exclud,
în termenii opoziției
afirmativ / negativ .”
(Ileana Vântu, Relații
Sintactice, în Gramatica
limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 20) ; –
„coordonare între părți
de propoziție de același fel, care se opun una
alteia, în cadrul
opoziției mai largi
afirmativ -negativ.
Cuvinte de legătură:
conj. ci, și, iar .” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 88).
~ paratactică (juxtapusă) –
„când nu se folosește
niciun element
relațional, propozițiile
fiind legate, dar și
separate prin virgulă,
mai rar prin punct și
virgulă.” (Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998), p.
11).
~ plurală, multidirecțională
– „realizarea raportului
de coordonare recl amă
prezența a minimum
două unități, seria
coordonatoare putând fi
depășită; de aici rezultă
că re lația de coordonare
este plurală ,
multidirecțională.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
44).

195 ~ simplă – “în mod obișnuit ,
un regent are
capacitatea de a domina
două sau mai multe
unități coordonate, atât
la nivel sintagmatic, cât
și la nivel frastic; în
acest caz este vorba de o
coordonare simplă.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 46).
coordonator – „În cadrul
unităților
coordonatoare, termenii
constitutivi cunosc o
organizare liberă,
autonomă, care permite
referința directă a
fiecăruia față de regent.”
(Ion Diaconescu,
Probleme de sintaxă a
limbii române actuale ,
Editura Științifică și
Enciclopedică, 19 89, p.
131).
copulă – “A term used in
grammatical description
to refer to a linking verb,
i.e. a verb which has
little independent
meaning, and whose
main function is to
relate other elements of
clause structure,
especially subj ect and
complement. ” (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
116).
copulativ /verb – categorie
de verbe care prezintă
insuficiență semantică:
a fi, a deveni, a rămîne
etc., membru al unei
relații sintactice ternare,
a unei derivate, un
predicat verbal
insuficient semantic; –
„Metatermenul “copulă”
este introdus în
lingvistica românească
destul de devreme de
către I. H. Rădulescu
(1828: 37) în Gramatica
sa […]. De ideea de
“copulă” și de existența
ei ține t oată teoria
funcției sintactice a
numelui predicativ și […]
a cumulu lui de funcții
sintactice. “ (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română ( „elementul
predicativ suplimentar ”),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași – 2001, p .11).
~ gramaticală – „parte a
predicatului nominal
reprezentată prin
verbele copulative. El
este un element de
legătură, un instrument
gramatical care face
joncțiunea între numele

196 predicativ din predicatul
nominal și subiectul
gramatical al
propoziți ei, între
subordonata predicativă
și subiectul gramatical
din regentă.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 170).
~ logică – „membru al
judecății, ea este
«legătura mentală între
subiectul logic și
predicatul logic atribuit
acestuia.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 170).
corectare sintactică –
„implică modificarea
proiectului sintactico –
semantic sau
modificarea proiectlui
comunicativ / di scursiv
de către locutor, dar
aceasta se produce
deliberat. Vorbitorul
părăsește construcția
inițială a enunțului,
optând pentru altă
construcție care
răspunde mai bine
exigențelor sale
comunicative sau
părăsește construcția inițială o dată cu
mesajul pe c are
intenționa să -l realizeze.
Se distinge de anacolut
printr -un aspect de
ordin psiho -pragmatic.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite
(discontinuitatea) ,
Editura Universității Al.
I. Cuza, Iași, 1998, p.
53).
coreferenți alitate – “In
generative grammar,
coreferenti -ality is
present when different
noun phrases have the
same extralinguistic
reference.
Coreferentiality is
formalized by numbers
or small Roman letters:
Philip1 discovered his
friend2 and greeted him2
heartily. He1 was glad to
have this jovial fellow2
finally nearby.
Presumably, the
coreferential identity of
different noun phrases
must be indexed exactly
in order to describe
transformational
processes like
pronominalization
(personal pronoun) and
reflexivization (reflexive
pronoun) (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language

197 and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
259); – „reprezintă un
mijloc suplimentar de
asigurare a coeziunii în
cadrul grupului verbal
cu reflexiv sintactic.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Construcții
reflexive și construcții
reciproce, în Gramatica
limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 148).
corelație – “Prague School
term designating the
relation -ships between
pairs or series of
phonemes which are
distinguished from one
another through the
same distinctive
feature, e.g. /b, d,
g/vs/p, t, k/are related
to one another through
a voicing correlation
(opposition) (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
260); – „fiecărui cuvînt i
se asociază unul sau
mai multe sensuri.”
(John Lyons,
Introducere în
lingvistica teoretică, Editura Științifică,
București, 1995, p. 68).
corespondența timpurilor –
„marcarea raportului
dintre timpurile
predicatelor a două sau
mai multe propoziții
care sînt in relație (de
coordonare sau de
subordonare) între ele.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
355); – „se înțelege
raportul dintre timp ul
predicatului unei
propoziții și timpul
predicatului regentei
sale.” ( Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 226); –
„marcarea raportului
dintre timpurile
predicatelor a două sau
mai multe propoziții
care sînt in relație (de
coordonare sau de
subordonare) între ele.
Raporturile temporale
(raporturile dintre
timpuri) din cadrul
coordonării sunt mult
mai libere decît din
cadrul subordonării.”

198 (Gramatica limbii romîne,
Vol. al II -lea, Edi ția a II –
a revizuită și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Romîne, București,
1963, p. 355).
creativitate – [gramatica
generativă, Chomsky]
„capacitatea pe care
limba o dă vorbitorilor
de a construi enunțuri
noi, în loc de a alege
dintr -un st oc de fraze
preexistent.” (O. Ducrot,
Jean-Marie Schaeffer,
Noul dicționar
enciclopedic al științelor
limbajului, Editura
Babel, București, 1996,
p. 53).
creativitatea limbajului –
„Din competență face
parte ceea ce Chomsky
numește “creativitatea”
limbajul ui, adică
posibilitatea oricărui
vorbitor nativ de a
produce și a înțelege
enunțuri pe care el nu
le-a auzit niciodată
înainte.” (Gabriela Pană
Dindelegan, Sintaxa
grupului verbal ,
București, 1976, p.16 și
în Gabriela Pană
Dindelegan, Sintaxa
grupului verb al, Editura
Aula, Brașov, 1999, p.
13). criteriu tematic – „criteriu
tematic sau o definiție
mai precisă a noțiunii
de argument.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 20 00, p.
215).
criteri i sintactic e –
“Criteriul „importanței
gramaticale“ distinge
funcțiile sintactice de
atribut și complement
și, în cadrul
complementelor, între
complemente și
circumstanțiale, ca fiind
secundare, adică
omisibile (prin faptul că
nu sunt d eterminanți
obligatorii) (cf. C.
Dimitriu, 1982: 150 -152
și 237). Criteriul
regenților (al
numărului și al
tipurilor) segmentează
funcțiile sintactice
secundare în trei clase
distincte: a) funcții
sintactice cu un singur
regent, fie nominal
(atributul), fi e verbal
(complementul sau
circumstanțialul). b).
funcții sintactice cu doi
regenți simultani și
diferiți morfologic: unul
nominal și unul verbal –

199 atributul circumstanțial
/ elementul predicativ
suplimentar /
complementul predicativ
etc. (În ce măsură, î n
această ultimă situație,
se poate vorbi de trei
sau mai multe funcții
sintactice diferite sau de
una cu diferite
denumiri, ne vom
ocupa, așa cum am
anunțat deja, într -o altă
lucrare). De asemenea,
către această clasă tind,
în opinia unor lingviști,
să se alipească și așa –
numitele complemente
corelative:
circumstanțiale de
excepție, cumulativ,
opozițional, sociativ […] ;
– funcții sintactice fără
regent, dar cu bază
semantică sau
antecedent
coreferențial: apoziția.
Criteriul formal , al
conținutului categ orial,
conjugat cu cel
denotativ, diversifică
foarte mult subtipurile
de funcții sintactice
existente la nivelul
sintactic al limbii
române. ” (Mihaela
Sectieru, Nivelul
sintactic al limbii
române , Editura
Sedcom Libris, 2007, p.
148-149); – „este fundament al în
identificarea enunțurilor
cu structură
discontinuă și a
formelor pe care
fenomenul de
discontinuitate le
îmbracă în actul
lingvistic oral spontan. “
(Aurelia Merlan , Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea ,
Editura Univ ersității
“Al.I. Cuza”, Iași, 1998,
p. 14).
cuantificare – „româna este
limba care face
distincția între
deplasare și
cuantificare.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București , 2000, p.
216); – „Configurațiile de
cuantificare se supun
constrângerilor care
acționează asupra
cuantificatorilor și a
variabilelor.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
Bucure ști, 2000, p.
216). – „corelația între
deplasarea – A' și

200 cuantificare are
avantajul de a oferi o
descriere corectă a unui
domeniu empiric foarte
larg (pe lângă cel al
relativelor și
interogativelor, cel al
construcțiilor scindate,
comparative, relative
infinitivale, vezi
Chomsky (1977)).
Româna face distincția
între deplasare și
cuantificare.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Un ivers,
București, 2000, p.
216); „In formal logic,
quantific ation refers to
the specification of for
how many objects in a
certain set a predicate is
valid. Quantification is
determined by
quantifiers (operator)
which connect freely
occurring variables in a
sentence. A distinction
is made between the
existential qu antifier,
which says that the
predicate in question is
valid for at least one
object in the given set,
and the universal
operator, through which
the predicate in
question is assigned to all elements of the
underlying set of
individuals.’”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 971).
cuantificarea
substantivului – „se
poate realiza prin
anumiți adjuncți ai
acestuia sau prin alte
mijloace” (Camelia Stan,
Andra Vasilescu, Grupul
nominal , în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 80).
cuantificatori – „aparțin
unei clase
morfosintactice
(elemente relative și
interogative),
caracterizate semantic
(în lexicon) prin
trăsături intrinseci de
cuantificare.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
223); – „sunt proiecții
maximale marcate cu
trăsături de cuantificare
și apar într -o poziție

201 sintactică specifică.”
(Carmen Dob rovie-
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
224).
cuantificatori nerestrânși –
„leagă în mod necesar o
variabilă.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintax ă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p.
225).
cumul ul de funcții
sintactice – „funcția
sintactică dublu
subordonată simultan la
doi regenți de tipuri
diferite, “nominal”/
“verbal”, și care
cumulează funcțiile
sintactice impuse de
aceștia.” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. .9); – „se
numește cumul de funcții
sintactice (polisemie
sintactică) proprietate a
unui constituent subordonat unui anumit
termen regent [s.n., M.S.]
de a prezenta simultan
funcții sintactice multiple
egale sau diferite ca
importanță .” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași – 2001, p. 125); –
„este o realitate
sintactică evidentă,
caracterizată formal,
semantic și sintactic
prin trăsături specifice:
a) Formal, funcția
sintactică dublu
relaționată simultan cu
doi regenți de tip uri
diferite sau cu un
antecedent și un regent
este marcată la nivelul
enunțului -propoziție
prin acord, variație
categorială simultană,
totală sau parțială,
nonarticulare (atunci
când apare
nedeterminată), jonctive
prepoziționale, asociate
cu morfeme
supra segmentale (accent
și intonație) și cu
elemente de topică […],
atât față de regentul de
tip nominal, cât și față
de regentul de tip verbal.
b) Sema ntic, funcția

202 sintactică dublu
relaționată simultan
exprimă “caracteristici
intriseci” ale numelui
regent p rin intermediul
verbului regent, cu o
consecință în plan
sintactic: actualizarea
unei insuficien țe
semantice la nivelul
regenților/
antecedenților cu sursa
la nivelul raporturilor
sintactice dintre aceștia
și cumulul de funcții
sintactice.” (Mihaela
Secrie ru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași – 2001, p. 153); –
„realitatea sintactică
concretă caracterizată
prin coexistența la
nivelul acelui ași termen
a două fun cții sintactice
diferite: atribut sau
apoziție și/sau
complement sau
circumstanțial, impuse
de doi regenți de tipuri
diferite: “nume” și
“verb”, sau de un
antecedent nominal și
un regent de tip verbal
care îl supraordonează,
respectiv a nteordonează
simulta n , se numeș te
cumul de funcții sintactice .” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru I oan Cuza”,
Iași, 2001, p . 125). În
aceeași lucrare amintită,
sunt identifica te două
tipuri de cumul: cumul
de aspect nominal
(exprimat prin
substantiv, pronume
numeral) (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 13 7),
cumul de aspect verbal
(exprimat prin verb,
adjectiv, adverb)
(Mihaela Secrieru,
Cumulul de funcții
sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001 p. 139) și
cumul de aspect
propoz ițional” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universită ții
„Alexandru Ioan Cuza”,

203 Iași, 2001 p. 143)” ; –
„Un grup de cuvinte care
are uneori simultan
valoarea a două părți de
propoziț ie […]
complementul introdus
prin decît are adesea
valoarea a două părți de
propoziție: Nu aș vrea
decît un cal, pe care să
merg alături de
camarazii mei. (Camil,
Petrescu, Ultima noapte
de dragoste, întîia
noapte de război ,
ESPLA, 1995, 325).
Fiecare nu poate lua cu
sine decît faptele lui
bune. (Tudor, Vianu,
Studii de literatură
universală și comparată ,
ed. A II -a, Ed.
Academiei, 1963, 127).
Decît un cal și decît
faptele sînt în același
timp complemente
directe și complemente
de excepție (decît un cal
= nimic, cu excep ția
unui cal; decît faptele =
nimic, cu excep ția
faptelor). În exemplele
citate se întîlneș te
fenomenul numit
valoare sintactică
dublă sau cumul de
funcții sintactice. ”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogic ă, București, 1972, p. 130 -131); –
„este marcat prin indici
formali: jonctivele
subordonatoare
universale: Iar
Oșlobanu, cu ciobotele
dintr -o vacă și cu talpele
din alta, viind mai în
urma tuturor, numai ce -l
vedeam / că se pune cu
creștetul pe pat și cu
talpele în grindă așa
încălțat și îmbrăcat /
cum era […]”. (I.
Creangă, Poveș ti,
amintiri, povestiri, 1987 :
192); alte elemente
relaționale cu această
valoare: Adverbe
relative sau locuțiuni
adverbiale relative:
“Trebuia să -l suporte, să-
l ia / așa c um este (…)”
E. Barbu, Martiriul Sf.
Sebastian, p. 17).
(Mihaela Secrieru,
Cumulul de funcții
sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 115);
~ izolat – „poate apărea
numai la nivelul
intrapropozițional .” (Al.
Ivasiuc, Vestibul , 1967:
131).” (Mihaela Secrieru,
Cumulul de funcții
sintactice în limba
română (elementul

204 predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 150).
cuvânt – „unitate le xicală
(unitate de denumire,
raportată de obicei la o
noțiune) și unitate
sintactică (termen în
structura enunțului)”.
(Sorin Stati, Teorie și
metodă în sintaxă ,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
România, București,
1967, p. 20); – „este
socotit drep t unitatea
minimală de construcție
la nivel sintactic.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p .61);
– „reprezintă elementul
constant din
componența părților de
vorbire și a părților de
propoziție, în dubla sa
calitate de semnificat și
semnificant,
determinând totodată
sau condiționând
câmpul de dispersie a
valențelor morfologice și
sintactice. În relație cu
un morfem, devine
obiect al morfologiei, iar
în relație cu un auxiliar
sintactic, obiect al
sintaxei.” (I.
Diaconescu, Sintaxa limbii române , editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 74);
– „ca unitate lingvistică,
rezultă din raportul
dintre un semnificant si
un semnificat.’’ (Ion
Diaconescu , Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
245); – „unitate
minimală de construcție
la nivel sintactic.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 61);
– „segmentul fonic
pricipial accentuat,
izolabil prin pauze în
limbajul natural și
transmițînd în regulă
generală o informație
semantică, gramaticală
(morfologică, sintactică),
logică (afirmația,
negația) și/sau
stilistică”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
858); – „unitatea de
bază a limbii (dintr -o
perspectivă
statică).” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române .Sintaxa , Editura

205 Junimea, Iași, 1983, p.
7).
~ fonetic – „grup sau
complex de elemente ale
expresiei, fiecare din ele
fiind realizat printr -un
anumit sunet.” (John
Lyons, Introducere în
lingvistica teoretică,
Editura Științifică,
București, 1995, p. 85).
~ gramatical – „entitate total
abstractă ale cărei unice
proprietăți sunt acelea
de a avea anumite
funcții combinatorii și
de contrast.” (John
Lyons, Introduce re în
lingvistica teoretică,
Editura Științifică,
București, 1995, p. 85).
~ sintactic – „Unitatea
sintactică minimală este
cuvîntul sintactic
(cuvînt simplu sau
locuțiune).” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p. 59).
~e autosemantice sau
semanteme – cuvintele
cu în țeles propriu dintr –
o propozi ție, cuvintele
accentuate (ex.: Regele
Carol , când vrem să îl
diferen țiem de Regele
Ferdinand; Regele
Carol, când vrem să îl diferen țiem de Prin țul
Carol) . (Nicolae
Drăganu , Elemente de
sintaxă a limbii române.
Lucrare postumă ,
Institutul linguistică
română, București,
Imprimeria Națională,
1945, p. 16).
~ele de umplutură – „sunt
cuvinte incidente care
marchează o întrerupere
a șirului expunerii
logice, int roducînd
uneori o manifestare
afectivă.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p.
260); – „sînt cuvinte
incidente care întrerup
șirul comunicării fără să
aducă de fapt vreo idee
în plus în legătură cu
ea. Ele apar în limba
vorbită, fie din cauza
lipsei momentane a
unor termeni potriviți,
fie din obișnuință : Bine,
frate , revuluție ca
revuluție, da nu -ți spusei
că nu -i voie de la poliție
să dai focuri în oraș?
Caragiale, O. VI 68.”
(Gramati ca limbii
romîne, Vol. al II -lea,
Ediția a II -a revizuită și
adăugită, Editura
Academiei Republicii

206 Populare Romîne,
București, 1963, p.
425-7).
~e relaționale – „(prepozițiile
și conjuncțiile), fiind
lipsite de autonomie
semantică, nu se
constituie în uni tăți
sintactice analizabile
sub raport funcțional,
dar servesc ca mijloc de
exprimare a relațiilor
sintactice, marcând,
totodată, un aport
expresiv de reținut.”
(Elena Dragoș, Elemente
de sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., Bu curești, 1995, p.
102).
~e și construcții incidente –
„aduc o comunicare
suplimentară în
interiorul unei
comunicări de bază.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 19 63, p.
422); – „arată atitudinea
vorbitorului față din
gîndirea exprimată.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare Române, București,
1954, p. 256); – „aduc o
comunicare
suplimentară în
interiorul unei
comunicări de bază.
Cuvintele și const rucțiile
incidente un fac parte
din structura
comunicării în care sînt
introduse, adică sunt
nelegate sintactic de
propoziția sau de fraza
în care apar și constituie
propoziții sau frase de
sine stătătoare. Scoase
din această co municare,
ele pot forma altă
comunicare,
neincidentă. În general,
cuvintele și construcțiile
incidente pot ocupa
orice loc față de
comunicarea de bază: la
începutul, la mijlocul
sau la sfîrșitul ei. Ele
sunt rostite cu o
intonație deosebită, fiind
izolate prin pauze care
se redau grafic prin
virgule, linii de pauză
sau paranteze:
Adevărat , nu e nici o
asemănare între voi
amîndoi. Negruzzi, S. I
64.” (Gramatica limbii
romîne, Vol. al II -lea,
Ediția a II -a revizuită și
adăugită, Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne,

207 București, 1963, p.
422).

D

dativ – lat. datum , ‘a oferi’,
caz morfologic care în
sintaxă indică funcția
de complement indirect,
iar în gramatica
ontologică și în cazurile
de adîncime:
‘beneficiarul’,
‘destinatarul’, ori
implicarea afecti vă prin
dativul afectiv și/sau
etic.
~ adnominal – atributul
substantival în genitiv
cu formă de
complement în dativ;
„este specific limbii
vechi, în care se
întâmplă adesea să nu
se pună articolul
înaintea genitivului care
determină un
substantiv nearticu lat.”
(ex.: De aice, Lupu, fecior
lui Gavrili ță. – Ion
Neculce). (Nicolae
Drăganu , Elemente de
sintaxă a limbii române.
Lucrare postumă ,
Institutul linguistică
română, București, Imprimeria Națională,
1945, p. 65)
decodare – înțelegere,
recunoaștere a
sensu rilor.
deconstrucție textuală –
„lipsa izomorfiei și, în
special, divergența
cantitativă dintre
structura propozițională
și alcătuirea frazală de
la nivelul structurii de
suprafață se explică
prin cerințele economiei,
a configurației
communicative a
textul ui și a gramaticii
fiecărei limbi în parte.”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 250).
definiție – “A statement
about the content of a
linguistic expression
(ideally base d on rules of
formal logic )”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 283)”
deictic , -e deixis – gr.
deikηýηai, ‚a arăta’, ‚a
evidenția’, ‚a indexa’ vs
anafora – „Term adopted

208 by C.S. Peir ce from fo
rmal logic for linguistic
expressions that refer to
the personal, temporal,
or spatial aspect of any
given utterance act and
whose designation is
therefore dependent on
the context of the
speech situation. Among
the many different kinds
of deicti c expressions
are the personal
pronouns ( I, you, etc.),
adverbial expressions
(here, there, etc.), and
the demonstrative
pronouns ( this, that,
etc.)” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
285); – „semnalează
actanții comunicării –
interacțiunii și relațiile
dintre aceștia,
proiectează în timp și în
spațiu discursul ,
conținutul lor variind
sistematic cu enunțarea
care îi actualizează.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica –
pragmatica limbii
române vorbite ,
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 8). dejoncționarea – „este
procesul prin care se
anulează calitatea de
relator a unui segment;
acestui proces, sunt
supuse unele conjuncții,
pronume si adverbele
relative, în urma căruia
capată un alt statut
lexico -gramatical. Astfel,
conjuncția că poate
deveni adverb cu valoare
narativă: „Bea vinul si
să cinstea/Voia bună că
facea/ Lautarii le
cînta/și flăcăii că juca/
și boierii că privea/ Vin
cu ploștile că da/ C-așa
li-i datoria”. Nunta ,
102)”; (Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p.280 –
281).
denominal – la formarea
cuvintelor, redus la
nume, denotat .
denotare, denotat – lat.
denotare , ‘a marca’, ‘a
indica’, ‘a însemna’,
‘extensie’ – a desemna, a
face referire la conținut.
Orice obiect gramatical
trmite la un sens și este
desemnat/ designatum
printr -un semn.
dependent – subordona t.-
“Syntactic relation of
dependence between an
element A and an

209 element B, where B can
occur wi thout A, but A
(the dependent element)
cannot occur without B.
Thus dependency can be
defined as a directional
case of concomitance
(collocation) ”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 291); – „în
sintaxă înseamnă
subordonare.” (D. D.
Drașoveanu, Teze și
antiteze în Sintaxa limbii
române, Editu ra
Clusium, 1997, p. 206);
dependenț ă – “In the
syntactic model of
L.Tesnière’s
dependency grammar,
a syntactic relation that
denotes the abstract
dependency relation
between syntactic
elements regardless of
their linear surface
order. The set of all
connections constitutes
the sentence.”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 233); –
„subor donarea este
relația care se stabilește între două unităti
heterofunctionale,
distribuite la niveluri
diferite. Relația de
dependenta fiind o
relație structurală,
referențială și ierarhică,
este generatoare de
structură și implicit de
funcții sintactice:
subiect, atribut,
complement, relația și
funcția fiind solidare în
conexiunea prin
subordonare.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
12); – „este relația care
se stabilește între două
unități
heterofuncționale,
distribuite la niv eluri
diferite. Realizarea
acestei relații implică
deci prezența a doi
termeni, unul în calitate
de regent sau de
determinat(A), plasat pe
axa de ordonare si altul
in calitate de
determinant sau
subordonat(B), plasat pe
axa de ordonare. ” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
256); – [termen central
al gramaticii
tradiționale] „un anumit

210 cuvînt se raportează la
un anumit cuvînt” (O.
Ducrot, Jean -Marie
Schaeffer, Ducrot, O.;
Jean-Marie Schaeffer,
Noul dicționar
enciclopedic al științelor
limbajului, Editura
Babel, București, 1996,
1996: 53). – „dependențe
se pot zice preste tot”
(Timotei Cipari u, Opere
II, ediție îngrijită de
Carmen -Gabriela Pmfil,
Editura Academiei
Române, București,
1992, p. 273).
~ dublă  „în ca re sunt
angajați trei termeni, un
determinant (cu diferite
realizări structurale) și
doi regenți, unul de tip
verbal, altul de tip
nominal.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza ”,
Iași, 2001, p. 81).
~ juxtapusă – „acest tip de
relație sintactică este
institutit de verb și de
adverbul însoțitor, de
cele mai multe ori, dar
și de adjective și nume
sau substitute de nume
cu adverbe însoțitoare.”
(Elena Dragoș, Elemente
de sintaxă is torică românească, Editura
Didactic ă și Pedagogic ă,
Bucure ști, 1995, p. 98).
~ simplă  „în care sunt
angajați doi termeni, un
determinant (cu diferite
realizări structurale) și
un regent.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conec tori,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 81).
depersonalizarea
discursului –
„substituirea
particularului cu
generalul, care traduce
în planul expresiei în
mutații la nivelul
categoriei persoanei
(trecerea de la persoana
întîi la p ersoana a doua
generală sau la
persoana a treia), a
numărului (trecerea de
la singular la pluralul
inclusiv), a timpului (de
exemplu, trecerea de la
un timp al trecutului la
prezentul etern sau
gnomic ) sau a diatezei la
verb (de exemplu,
trecerea de la act iv la
reflexivul impersonal);
în înlocuirea
pronumeleor personale
cu pronume
nepersonale sau cu

211 substantive; în
utilizarea pronumelor
personale cu valoare
generală etc.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Unive rsității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 245).
deplasare α – a) „două tipuri
de Deplasare α: (a )
Deplasarea unui GN
într-o poziție de tip A';
(b) Deplasarea
cuantificatorilor wh.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă compa rată a
limbilor romanice ,
Editura Un ivers,
București, 2000, p.
236); – „singura regulă
sintactică.”(Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p.
258); c) „Deplasarea α
transpune S -structura
în FL.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p.
260). ~ / avansarea subiectului –
„înseamnă, în cadrul
unui enunț bi -Sau
multipropozițional, o
deplasare a
componentului subiect
(sau a unui grup din
care face parte
subiectul) spre o poziție
lineară frontală, cu
trecerea peste un regent
verbal (sau adverbial)
sau chiar peste două
regente, ceea ce, implicit
determină o avansare
ierarhică din
subord onată în regentă.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Subiectul, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
344).
~ centru -la-centru – „nu
modifică structura.
Adjuncția este exclusă
în cazul deplasării
centru -la-centru.”
(Carme n Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 32).
~ la distanță a centrului –
„este o consecință a
principiului categoriilor
vide.” (Carmen

212 Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române. Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 53).
~ Flex-la-Comp – „reprezintă
o deplasare într -o
poziție de centru
vidă.”(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor ro manice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 45);
– „poate avea loc dacă
verbul din regentă
subcategorizează o
proiecție cu centrul
Flex.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice ,
Editura Univers,
Bucu rești, 2000, p. 46);
– „reprezintă o mutare
de centru, care
împiedică introducerea
unui complementizator
lexical.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice ,
Editura Univers,
București, 2000, p. 48);
– „este permisă în
subordonate numai
atunci cînd verbul regent este auxiliar și ca
atare cere un
complement de tip V
(există o propunere
similară pentru
inversiunea subiectului
clitic în franceză, vezi
Rizzi și Roberts (1989)).”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintax a limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 51);
– „deplasarea de tip
Flex-la-Comp, în cadrul
căreia Flex se
deplasează peste
auxiliare, a fost tratată
ca o realizare a regulii
Deplasează Flex -la-
Comp.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 60).
depredicativizarea – „constă
într-o serie de procese
care conduc la
neutralizarea indiciilor
de predicație, la
anularea predicației,
baza predicativă
căpătând o altă
funcționalitate; ca
urmare a
depredicativizării,
propoziția, ca unitate

213 sintactică, devine
sintagmă sau parte de
propoziție printr -un
proces de
destructurare.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , edi tura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
144).
derivația sintactică – „o
succesiune ordonată de
reguli de structură
avînd ca punct de
plecare simbolul inițial P
alcătuie ște derivație
sintactică” (Gabriela
Pană Dindelegan,
Sintaxa grupului verbal ,
Editura Au la, Brașov,
1999, p. 17).
descrierea – „ca mod de
expunere, cunoaște o
dimensiune locală în al
cărei cadru limitat,
închis, sunt cuprinse,
simultan, elemente ale
lumii materiale sau
spirituale (ființe, lucruri,
stări psiho -raționale).
După domeniul de
apartenență a
obiectului, descrierea
poate fi științifică,
didactică, poetică,
realistă, fantastică,
retorică și se
actualizează sub formă
orală sau scrisă prin
expuneri, tratate, tablouri, portrete,
peisaje, pasteluri,
independente sau
inserete în alte struct uri
discursive, cum ar fi, de
pildă, cele narative.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
233);
descriptiv – “descriptive
linguistics 1 In its
narrower sense, a term
for the approaches in
American
structuralism
represented by L.
Bloomfield, Z. S. Harris,
H. A. Gleason, and
others, in which the
label ‘descriptive’
accentuates various
aspects: (a) synchronic
(synchrony vs
diachrony) linguistics
in the sense of de
Saussure (1916), i.e.
without reference to
historic al contexts; (b)
description of individual
languages through
generalization from
corpus analysis (e.g. F.
Boas’ procedures in the
investigation of Native
American languages), as
opposed to the
construction of
universal grammars; (c)
empirical, positivistic

214 procedures
(empiricism), i.e.
observationally based
objective inventory with
distributional analysis
(distributiona – lism) .
(also structuralism )”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 296).
determinarea / determinant
– „se realizează prin
raport de subordonare”
(Vasile Șerban, Teoria și
topica propoziției în
româna contemporană ,
Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 50);
– “reprezintă o
modalitate de
expansiune structurală
fără să modifice poziția
sau funcția elementului
preexistent. (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
14), – au „funcțiunea de
a preciza, a lărgi sau a
restrânge, a identifica
sau a califica sfera
termenului regent”
(Vasile Șerb an, Teoria și
topica propoziției în
româna contemporană ,
Universitatea din Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 50);
– „expresie a
particularizării sferei
semantice a regentului,
actualizator sintactic al
acestuia ,termenul care
răspunde exigențelor
impuse de regent și care
devine purtătorul unei
funcții sintactice. “
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 105) ; – „O
clasificare sintactică din
perspectivă
distribuțională ar
distinge patru clase de
determinanți: nominali,
verbali, adjectivali,
adverbiali; după relație,
s-ar distinge unități
sintactice subordonate,
adordonate
(coordonarea și
apoziționarea) și
supraordonate (unitățile
incidente / neintegrate);
clasificarea din
perspectivă funcțională
ar angaja numai
unitățile sintactice
integrate pe baza unei
relații de subordonare
sau de dependență,
singurele relații
generatoare de funcții.”
(Ion Diaconescu,

215 Probleme de sintaxă a
limbii române actuale ,
Editura științifică și
enciclopedică,
București, 1989. p. 20);
– „precizează, lărgește
sau restrânge, identifică
sau clarifică sfera
termenului regent”
(Vasile Șerban, Teoria și
topica propoziției în
româna contemporană ,
Ed. Didactică și
pedagogică, București,
1974, p. 50); –
„dete rminantul ridicat
funcționează ca un fel
de adverb modificator al
predicatului complex
sau ca o marcă de
cantitate pentru obiectul
prototipic asociat cu
acest predicat.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice ,
Editura Univers,
București, 2000, p.
262); – „funcționează ca
centru sintagmatic și ale
cărui trăsături
condiționează procesele
de selecție și de
actualizare a
determinantului.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
Bucure ști, 1995, p. 99). ~ adnominal – „determinanți
ai substantivului și ai
substituenților lui”
(Vasile Șerban, Teoria și
topica propoziției în
româna contemporană ,
Ed. Didactică și
pedagogică, București,
1974, p.50).
~ adnominal -adverbial –
„are dublă subordo nare
(= elementul predicativ
suplimentar)” (Vasile
Șerban, Teoria și topica
propoziției în româna
contemporană , Ed.
Didactică și pedagogică,
București, 1974, p. 50).
~ adverbial – „determinanți
ai verbului și ai
echivalentelor lui
sintactice: interjecția,
adjectivul și adverbul”
(Vasile Șerban, Teoria și
topica propoziției în
româna contemporană ,
Ed. Didactică și
pedagogică, București,
1974, p.50).
~ semantic obligatorii –
„Numim determinanți
semantic obligatorii
cuvintele care nu pot
lipsi dintr -un enunț
deoarece eliminarea lor
ar modifica înțelesul
unuia din celelalte
cuvinte ale
enunțului.Spre
deosebire de

216 determinanții sintactic
obligatorii, cei
semantic obligatorii ar
putea fi scoși din enunț
fără a -l transforma într –
un text incoerent. Ei
sînt determina nți
sintactic facultativi .”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 113).
~ (integrarea enunțiativă) a
substantivului – „se
realizează prin articolele
definite (casa, curajul)
sau nedefinite (un o m, o
plecare) și prin toate
elementele care cer
nearticularea
substantivului,
îndeplinind rolul
pragmatic al articolului
definit.” (Camelia Stan,
Andra Vasilescu, Grupul
nominal, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 78).
dezambiguizare – “Process
and result of clarifying
lexical or structural
ambiguity (or
vagueness ) of linguistic
expressions by the
linguistic or
extralinguistic context.”
(Bussmann Hadumod Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London an d
New York, Routdlege,
1996, p. 3 19); – „A term
used in linguistics , and
especiall y in
transforma tional
grammar, to refer to an
analysis which
demonstrates the
alternative structural
interpretations of an
ambiguous sentenc e,
e.g. by assigning
brackets or s pecifying a
transformational
relationship. ” (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
147).
dia- Prefix deriv at din gr diá-,
– “(‘through; apart;
between; one with
another’). Used in
linguistic terminology,
dia- often denotes the
idea of variety or
heterogeneity as in
diaphasic, diasituative,
diastratic, diatopic,
which are terms for
linguistic conditions
differentiated by time,
situation, social class,
and space, respectively.
As a further example,
while sociolects are
diastratic varieties of

217 language, dialects are
diatopical varieties. (also
diachrony, diasystem )
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 304).
diacronie/ lingvistică – gr.
chrόnos, ‚timp’, –
„Systematic description
and elucidation of all
linguistic changes
through time (internal
historical linguistics)
with regard to external
facts such as political
history, cultural
influences, social
change, territorial
changes, language
conta ct (external
historical linguistics)
among others (language
change) (also historical
linguistics ). References .
comparative
linguistics, historical
grammars, historical
linguistics, language
change, synchrony vs
diachrony . (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictio nary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
304); „ A term
introduced by F.de
Saussure for the type of historical linguistics
conducted nearly
exclusively by the
Neogrammarians in the
nineteenth century,
whose atomistic
proced ure (e.g. study of
the development of
single sounds or forms
without regard to the
systemic character of
language) was
vigorously attacked by
de Saussure. In the
dichotomy synchrony
vs diachrony,
diachrony is accorded a
subordinate function; at
the most it is regarded
as complementary to
synchronic study. The
generally ahistorical,
purely descriptive
linguistics carried out
by the structuralist
stream of research
largely adopted this
view. It is only since the
1960s that problems of
language change have
moved into the general
focus of research again. ”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 305).
diaforă – gr. dia- ‘prin’,
pherein , ‘a purta’ –
“specie de antanaclază ,

218 în care cuvîntul care se
repetă capătă, prin
context, o nuanță foarte
fină de înțeles diferit”
(Gh. N. Dragomirescu,
Mică enciclopedie a
figurilor de stil , Editura
științifică și
encicl opedică,
București, 1975, p. 49).
dialectic – gr dialektikē
(techn ē) ‘discuție prin
tehnica întrebare și
răspuns’ – “Originally
the study of correct
argumentation of
debatable points
involving a method of
dialogue developed by
Aristotle and Plato for
disco vering the truth.
Part of the linguistic
trivium in the middle
ages, a logical academic
discipline alongside
grammar and rhetoric,
especially broadened as
a method of cognition.
Modern rh etoric (see
Perelman 1977) defines
dialectic according to
the classi cal model as
the science of
controversy. ”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 310). dialogul – „este, pe de o
parte, modalitatea
fundamentală de
realizare a comunicării
interumane prin limbaj,
sub forma vorbirii
directe, iar pe de altă
parte, un foarte
important procedeu de
compoziție, cu mare
randament în anumite
specii literare.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
232).
diasistem – “Term coined by
U.Weinreich for a
‘system of systems.’ Two
or more linguistic
systems with partial
similarities are
subsumed under a
diasystem which reflects
the structural
similarities or
overlappings and
differences between
them. ” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
312).
diateză – gr. diathesis,
‚stare’, ‚condiție’ .
dictum – reprezintă
“conținutul act ului

219 emis.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice, Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași,2011, p.
175).
dihotomie – gr. dichotom ía,
‘divizare în două părți’.
digital – lat. digitus, ‘deget’ –
“‘Digital’ is a term used
in information
processing to refer to a
way of representing a
definite set of signs
(digits) through a code
that is applied to the
information being
processed, such as
when fingers are applied
to numbers in counting
from 1 to 10. Analogue
representations are the
counterpart of digital
representations .”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 313).
diglosie – gr. dí – ‚doi’,
glōssá, ‚limbi” – „It now
describes any stable
linguistic situation, in
which there exists a
strict functional
differentiation between a
(socially) ‘L(ow) -variety’
and a distinct ‘H(igh) -variety.’ The H -variety is
differentiated from the
L-variety mostly thr ough
a greater degree of
grammatical complexity.
It is a strictly
standardized and
codified language whose
transmission does not
occur in the context of
primary socialization,
but rather secondarily
in schools. It is not used
in everyday
conversation, but
instead in formal speech
situations and for
written communication. ”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 314).
diminutiv – lat. deminuere,
‚a atenua’.
direct – vs indirect, în limbile
nominale obiectele în
acuzativ vs dativ sau
regimul verbelor,
tranzitivitate.
directivele indirecte – „sunt
structuri interogative
totale sau alternative
folosite de locutor
pentru a formula
directive / ordine /
rugăminți” (Andra
Vasilescu, Ileana Vântu,
Tipuri de enunțuri în

220 funcție de scopul
comunicării, în
Gramatica limbii române ,
II, Enunțul, Editura.
Academiei, București,
2005, p. 42).
discontinuitate –
„fenomenul de
discontinuitate în limbă
, fenomen complex,
puțin studiat în
lingvistica românească
(deși menționat în
diferite lucrări), a cărui
sferă de acțiune atinge,
practic, toate nivelele
limbii: fonetic,
morfematic, lexematic,
sintactic și transfrastic
sau textual. Privită în
ansamblu, sub
difereitele ei
concretizări,
discontinuitatea apare,
pe de o parte, ca
fenomen configurat în
însăși configurarea
internă a limbii, fiind
intrisec unui anumit tip
de structuri fixe,
preexistente discursului
și transferate de
vorbitori în discurs; pe
de altă parte, ca
fenomen care se
manifestă nu
sistematic, ci ocaz ional –
în realizările discursive
extense (mergând de la
enunț, ca cea mai mică
unitate comunicativă, până la text) în
dependență directă de
anumite valabile – de
natură extralingvistică,
în general – care,
teoretic, intervin în orice
proces comunicativo –
interactiv, indiferent de
limba în care se
desfăsoară aceasta (cum
ar fi: competența
discursivă/ pragmatică
a vorbitorului,
apartenența socio –
culturală,
circumstanțele
enunțării, natura
relației cu
interlocutorul.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea ,
Editura Universității
“Al.I. Cuza”, Iași, 1998,
p. 7); – „se manifestă
întotdeauna în
interiorul unei structuri
și constă, în sens larg,
în absența continuității
între două sau mai
multe componente ale
acesteia, în planul
formei și/ sau în planul
conținutului. Există
două tipuri principale
de discontinuitate: I.
Discontinuitatea
existînd ca dat, în
structura internă a
limbii sau

221 discontinuitate de
sistem; II.
Discontinuitatea creată
în discurs.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica – pragmatica
limbii române vorbite,
vorbite
(discontinuitatea),
Editura Universității Al.
I. Cuza, Iași, 1998, p.
28); – „apare, pe de o
parte, ca fenomen
configurat în însăși
organizarea internă a
limbii, fiind intrinsec
unui anu mit tip de
structuri fixe,
preexistente discursului
și transferate de
vorbitori în discurs; pe
de altă parte, ca
fenomen care se
manifestă (…) ocazional
– în realizările
discursive extense
(mergând de la enunț,
ca cea mai mică unitate
comunicativă, până la
text), în dependență
directă de anumite
variabile – de natură
extralingvistică, în
general – care, teoretic,
intervin în orice proces
comunicativo –
interactiv…” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite
(discontinuitatea), Editura Universității Al.
I. Cuza, Iași, 1998, p.
7); – „apare ca
neconcordanță în
categoriile gramaticale
comune a două unități
conferențiale din enunț
este o abatere de la
normele acordului
gramatical.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite
(discontinuitatea),
Editura Universității Al.
I. Cuza, Iași, 1998, p.
55); – „constă […] în
absența continuității
între două sau mai
multe componente ale
acesteia (u.n.
structurii)., în planul
formei și / sau în planul
conținutului.” (Aur elia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite
(discontinuitatea),
Editura Universității Al.
I. Cuza, Iași, 1998, p.
28), – se manifestă
întotdeauna în
interiorul unei structuri
și constă în sens larg, în
absența continuității
între dou ă sau mai mlte
componente ale
acesteia, în planul
formei și/sau în planul
conținutului. Există
două tipuri principale

222 de discontinuitate: a)
discoontinuitatea
existând ca dat în
structura int ernă a
limbii sau
discontinuitate de
sistem; b)
discontinuitatea creată
în discurs (p. 28); – „In
grammatical analysis,
discontinuity refers to
the splitting of a
construction by the
insertion of another
grammatical unit. ”
(David Crystal, A
Dictionary of Linguistics
and Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
147).
discontinuitate /anacolut –
„constând în
suspendarea, într -un
enunț a unui conectiv
coordonator ca urmare a
absenței uneia din cele
minimum două unități
sintactice omoplane și,
ierarhic, nedifetențiate,
indispensabile realizării
relației.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p.
161).
~ configurată în structura
internă a limbii – „acest tip este reprezentat de
structurile discontinue
cristalizate, existând ca
tipare, ca modele de
structura în însă și
organizarea unui sistem
lingvistic dat, pre –
existente discursului și
transferate în discurs,
care sunt interiorizate
de vorbitori în procesul
de asimilare a limbii și
care fac parte din
competența lor
lingvistică/id iomatică .”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 28).
~ constând în lipsa
acordului gramatical în
persoană între
unitățile raportului de
interdependență – „se
manifestă exclusiv în
texte aparținând
limbajului „indexical”,
care îi includ pe
protagoniștii actului
comunicativ.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1 998, p. 55).
~ constând în reacțiunea
„zero” – „reflectă norma

223 limbii populare și
familiare privind
întrebuințarea
relativului care, ca
jonctiv al subordonatei
atributive, într -o formă
unică (cea de nominativ –
acuzativ) și neînso țit de
prepoziții, indiferen t de
regimul cazual al
verbului cu care stă în
relație sintactică.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 54).
~ creată în discurs – „are
caracter ocazio nal sau,
într-o anumită
concretizarea a ei
(discontinuitatea
distribuțională ) caracter
sinsistematic și stă în
relație directă (mai ales)
cu competența
pragmatică a fiecărui
locutor. “(Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 33).
~ distribuțională – „constă,
în general, în dislocarea
sau separarea, în lanțul
sintagmatic, a doi
constituenți aflați în relație sintactică de
coordonare, de
interdependență sau de
subordonare, care, în
topică nonmarcată/
obiectivă, sînt dispuși în
succesivitate (în
continuitate).” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 74); – „se
află în st rânsă
conexiune cu topica
unităților sintactice
inferioare în interiorul
unităților superioare (și
anume, cu ordinea
părților de propoziție și
a propozițiilor în frază)
și constă în separarea,
în lanțul sintagmatic, a
doi constituienți aflați în
relație si ntactică – de
coordonare, de
interdependență sau de
subordonare -, care, în
topica
nonmarcată/obiectivă,
sunt dispuși în
succesivitate (= în
continuitate).” (Aurelia
Merlan , Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea ,
Editura U niversității
“Al.I. Cuza ”, Iași, 1998,
p. 36);

224 ~ distribuțională în
structura nucleului
predicațional – „poate fi
provocată de fenomenul
de anticipare , de
topicalizare sau de
inserția de tip incident .”
(Aurelia Merlan , Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 37).
~ distribuțională în
structura unui
constituent multiplu –
„este provocată adesea
de actualizarea unei
secvențe parentetice ,
ținând de planul
incident, între
eleme ntele acestui
constituent .” (Aurelia
Merlan , Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al. I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 36).
~ funcțională – „constă, în
larg în absența
continuității în
structura ierarhică a
conținutului și
reprezintă o
particularitate specifică
sintaxei „oralului ”, mai
exact, limbajului popular
și familiar ).” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 48).
~ intrafrastică – „care face
tranzacția între
discontinuitatea
distribuțională și cea
funcțională.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 43 ).
~ intrafrastică/sintactică –
„discontinuitatea care se
produce în limitele unui
enunț (analizabil).”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I.
Cuza”, Iași, 1998, p. 7);
– „se m anifestă în
arhitectura enunțului –
cu e fect în planul
semnificațiilor , afectând:
organizarea lineară a
acestuia, adică
ordinea/topica
constituenților;
organizarea ierarhică ,
adică relațiile sintactice
dintre constituenți ți,
implicit, funcțiile
generate d e aceste
relații.” ( Aurelia Merlan,

225 Sintaxa și semantica –
pragmatica limbii
române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p.35).
~ lexematică – „se manifestă
în structura cuvântului –
în genere, în structura
unui cuvânt d erivat cu
prefix – și constă în
aceea că două morfeme
lexicale (prefixul și
radicalul) apar separate
datorită inserției unui
element exterior , care
poate fi un morfem sau
un alt cuvânt.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbit e.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 30).
~ morfematică – „se
concretizează în
morfemele gramaticale
propriu -zise discontinue,
aglutinate cu radicalul.
Este vorba de
semnificanți ( părți de
cuvânt ) care, vehiculând
o anumi tă informație
categorială -, se prezintă
divizați în două sau mai
multe segmente
separate în secvența
sintagmatică (cuvântul) ,
dar angajați într -o
relație de solidaritate, în sensul că prezența
unuia reclamă prezența
altuia.” (Aurelia Merlan,
Sintaxa și s emantica –
pragmatica limbii
române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 29).
~ ca neconcordanță în
categoriile gramaticale
comune a două unități
coreferențiale din
enunț – „este o abatere
de la normele acordului
gram matical. Această
abatere se
concretizează, în
română, în
neconcordanța în gen și
în număr dintre
pronumele relativ care
aflat în genitiv și
antecedentul său, ca
urmare a manifestării
acordului sintactic prin
atracție sau ca urmare a
tendinței de simplifica re
a flexiunii în limba
vorbită familiară.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 55).
~ în structuri combinatorii
de elemente aglutinate
– „este de două tipuri:
discontinuitatea

226 morfematică și
discontinuitatea
lexematică .” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 29);
-”este o discontinuitate
morfo -sintagma tică
concretizată în
morfemele gramaticale
(vehiculând o informație
categorială) constituie
dintr -un cuvânt -morfem
antepus, în topica
nonmarcantă,
radicalului și
neaglutinat cu acesta și
un morfem propriu -zis
postpus și aglutinat cu
radicalul.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 31).
~ în structuri combinatorii
de elemente libere –
„este o discontinuitate
sintagmatică care se
concretizează în
structuril e formate din
două sau mai multe
cuvinte -morfem ,
purtătoare a unei
informații sintactice ori
morfo -sintactice, sau mai
rar, purtătoare a unei informații stilistice ,
structuri pe care le
numim mofeme
complexe .” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmati ca
limbii române vorbite.
Discontinuitatea,
Editura Universității
“Al.I. Cuza ”, Iași, 1998,
p. 32).
~ din perspectivă
comparativă –
„fenomenul specific
“oralului” (variantei
populare și familiare),
se întâlnește, în unele
dintre concretizările sale
(cum su nt
anacoluturile,
adiționările etc.), și în
alte limbi romanice,
precum franceza,
italiana portugheza,
spaniola.”(Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea ,
Editura Universității
“Al.I. Cuza ”, Iași, 1998,
p. 10 ).
~ sintactică – „reprezintă
numai unul dintre
aspectele sub care se
manifestă fenomenul de
discontinuitate,
considerat în ansamblu.
Discontinuitatea se
manifestă în interiorul

227 unei structuri –
mergând de la cele
minimale (morfemul).
până la structuri
extense (enunț, text sau
fragment de text). – și
constă, în sens larg, în
absența continuității –
în planul formei și / sau
al conținutului – între
două sau mai multe
elemente componente
ale acesteia.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii r omâne vorbite
(discontinuitatea),
Editura Universității A l.
I. Cuza, Iași, 1998, p.
247);
discontinuu v s anacolut –
elemente lingvistice care
își aparțin și stau
contextual împreună,
dar sunt despărțite de
alte elemente interpuse.
discret – lat. discretus ,
‘separat’ – “discrete.
(Unit, etc.) which has an
identity sharply
disinguished from that
of others.” ( Matthews,
P.H., The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p.101); – „A term
in formal logic now
encountered as part of
the theoret ical
framework of several areas in linguistic s,
especially semantic s. It
refers to the process or
result of relating two
propositions in such a
way that they are in an
‘either -or’ relationship,
e.g. (Eithe r) Mary is late
or John is early.” (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008,
pag.150)
discurs – temen generic
pentru an umite tipuri
de texte, – „o ierarhie de
teme, dintre care una
domină, iar celelalte
sunt dominate, una
integrează, iar celelalte
sunt integrate.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 24 5); – A term used in
linguistics to refer to a
continuous stretch of
(especially spoken)
language larger than a
sentence – but, within
this broad notion ,
severa l differen t
application s may be
found . At its most
general , a discourse is a
behavioural unit which
has a pre -theoretical
status in linguistics: it is

228 a set of utterances
which constitute any
recogniza ble speech
event (no reference
being made to its
linguistic structuring, if
any), e.g. a
conversation, a joke, a
sermon, an interview. ” .
(David Crystal, A
Dictionary of Linguistics
and Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
148).
~ justificativ – „discursul în
care sunt actualizați
conectori “de dicto” de
tipul căci, că, fiindcă ,
deoarece , întrucît ,
pentru că etc.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 245).
~ oral – „se desfășoară într -o
situație comunicativă
specifică, cu participanți
reali și coprezenți, care
au posibilitatea – pentru
că se află în contact atât
unul cu altul, cât și,
adeseori , cu realitatea
în referință – de a folosi
și alte coduri în afara
celui lingvistic . Gestul,
mimica, privirea,
surâsul etc. întregesc
comunicarea verbală, creând totodată și
menținând o anumită
solidaritate între
partenerii implicați în
dialog.” (Aurelia Merlan,
Sintaxa și semantica –
pragmatica limbii
române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al. I.
Cuza”, Iași , 1998, p. 11).
disjuncția – lat. disiunctio ,
‘separa re’, – „două stări
de lucruri pot să se
excludă una pe cealaltă,
dacă se situează în
același loc sau în
același interval de
timp.” (Michael
Metzelti n, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 198); – „(epiforă
sinonimică) se
realizează cu ajutorul
unor sinonime ale
cuvântului care trebuie
să se repete” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă isto rică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
22).
~ adjonctivă – “prin
caracterul sau
nonexclusiv și
nonalternativ, pune în

229 relație termeni a căror
semnificație este
acceptată în totalitate,
că și în cazul
coordonării copulativ e.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 71).
~ alternativă – “pune în
opoziție doi că
acceptarea unuia să
implice excluderea
celorlalți, fiecare
reprezentând o
eventualitate sau o
posibilitate, acceptată în
parte.” (Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică
București, 1992, p. 70).
~ exclusivă – “exprimă
opoziția dintre doi
termeni (părți de
propoziție sau
propoziții), dintre care
unul este acceptat, iar
celălalt exclus și se
fundamentează pe
opoziția semantic&(serii
antonime) și gramaticală
(afirmativ -negativ) dintre
unitățile coordonate la
nivel sintagmatic.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, 1992, p.
69).
dislocare( -a) – „afectează
formele perifrastice sau anali tice ale predicatelor
verbale, având slabe
sau nule repercursiuni
sintactice.” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească, Editura
didactică și Pedagogică
R.A., București, 1995,
p. 82); – „constă în
mutarea unui
constituent din poziția
standard la începutul
enunțului (dislocare la
stânga) sau la sfârșitul
enunțului (dislocare la
dreapta) și separarea lui
de restul propoziției
prin pauză și intonație.”
(Andra Vasilescu, Ileana
Vântu, Tipuri de
enunțuri în funcție de
scopul comunicării , în
Gramati ca Limbii
române , II, Enunț ul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 37).
~ la stânga – „tip de
structură sensibil la
fenomenele de insulă,
dar în care nu intervine
în mod necesar
cuantificarea (spre
deosebire de
topicalizări).” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.

230 237); – „nu implică o
structură de
cuantificare.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
238).
distinctiv / trăsătură – lat.
distinguere , ‘separat’ –
în contextul unor
trăsături de clasă
repetate, redundante,
trăsăturile distinctive
sunt relevante; opoziții
binare.
distributiv – “A term used in
semantics for predicates
or quantifiers which
ascribe a property or
action to the individual
members of a group, as
opposed to the group as
a whole; it contrasts
with collectiv e.” (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008,
pag.1 54).
distribuție – “The collective
environments of all
established features. In
American
distributionalism (see
Harris 1954),
distribution is the
primary criterion for determining and
classifying linguistic
units.” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
331); clasă de ~ – un
grup de unități
constituit după înțeles și
vecinătăți sintactice,
identice; numerale
distributive: cîte doi, cîte
trei…
distribuționalism – analiză
clasific atorie,
structura lă, taxinomică ;
– „Branch of American
structuralism in the
1940s and 1950s
characterized by the
works of Harris, Bloch,
Trager, Joos, and
others, which
superseded the
Bloomfield era. Harris’
Methods in Structural
Linguistics (1951) is
viewed as the standar d
work of this phase. The
goal of distributionalism
is an experimentally
verifiable, objective
description of the
relations inherent in the
systems of individual
languages, exclusive of
all subjective and
semantic factors
(semantics) .”

231 (Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 332 ).
domeniu – „1 Function. 2
Term introduced into
sociolinguistics by J.
Fishman, denoting a
bundle of social
situations that are
characterized by specific
settings and role
relationships between
the interactants, as well
as by typical themes
(e.g. schonnol, family,
workplace, state
administration, etc.).
Thus, the domain
‘family’ comprises a
number of different
(‘familiar’) situations
with generally accepted
norms of behavior. One
of these norms relates to
the choice of an
appropriate —informal —
linguistic variety, for
example, in the case of
diglossic linguistic
situations (diglossia)
the choice of the ‘lower,’
nonstandard (e.g.
dialectal) variety.” ).”
(Bussmann Hadumo d
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege, 1996, p. 334); –
„Domeniul restrâns: α
este domeniul lui β (=
proprietățile referențiale
ale lui α sunt afectate de
proprietățile de
cuantificare ale lui β)
dacă (a) α este o
variabilă și (b) α este c –
comandat de β.”
(Carmen Dobrovie -Sorin,
Sintaxa limbii române .
Studii de sintaxă
comparată a limbilor
romanice, Editura
Univers , București,
2000, p. 249); –
„Domeniul relativ nu
este definit ca o relație
între doi cuantificato ri,
ci ca o relație între o
variabilă și un element β
pe care îl c -comandă.”
(Carmen Dobrovie -Sorin,
Sintaxa limbii române .
Studii de sintaxă
comparată a limbilor
romanice, Editura
Univers , București,
2000, p. 249).
două puncte – „anunță
vorbirea directă s au o
enumerare, o explicație,
o concluzie, marcînd o
pauză în general mai
mică decît cea indicată
prin punct.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei

232 Populare Române,
București, 1963, p.
499).
~ și linia de dialog – „indică
vorbirea directă în
opoziție cu cea indirectă,
cu relevanță în procesele
de receptare și de
analiză sintactică.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedic ă,
București, 1995, p. 22).
dual – lat. dualis , ‘refer itor la
doi’, ‘pereche’ – caz
remanent în anumite
limbi
dublarea – „Distribuția
cliticelor de dublare
depinde de trăsătura
definit a constituentului
deplasat.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
218).
dublarea clitică – „este un
fenomen gramatical
frecvent utilizat în limba
română, cu reguli de
natură sintactică și
semantică. Ea rezolvă
omonimia dintre
nominativ și acuzativ la
substantive cu funcția
de subiec t, respectiv de complement direct, în
condițiile în care cele
două forme cazuale sunt
omonime și
substantivele respective
au o topică relativ
liberă” ( Gramatica limbii
române , Bucureș ti,
Editura Academiei
Române, 2005, vol II, p.
382).
dublarea subiectulu i –
fenomen ce „constă în
anticiparea sau reluarea
acestuia printr -un
pronume personal sau
demonstrativ în
nominativ (avînd același
referent).” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan C uza”,
Iași, 2001, p. 43).
dummy element/ ~ symbol
– ‘categorie vidă ’ –
“Linguistic elements
whose only function is
to fill empty syntactic
positions in certain
syntactic structures
where the valence of
the verb requires that
they be filled (e.g. it in It
is raining )” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,

233 Routdlege, 1996, p.
341); – “Symbol used in
generative
transformational
grammar which is
lexically and
morphologically
unspecified and has the
function of marking the
syntactic position of
categories.” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
342); – „Important de
remarcat este faptul că
între aspectele interne
opozabile, trebuie
admise și evidențiate
realizările abstracte, vide
sau negative ale
opozițiilor categoriale,
altfel nu putem discuta
exhaustiv și riguros în
termeni de opoziții. Din
această dis cuție, putem
trage concluzia că dacă
noțiunea de categorie
acționează până la
epuizarea sferei de
aplicație, înseamnă că
ea este exhaustivă,
trăsătură ce trebuie
adăugată celor deja
evidențiate. De
asemenea, putem
concluziona că acesta
este un termen de ba ză,
fiindcă prin el se pot defini și descrie și
celelalte realități
lingvistice.” (Mihaela
Secrieru, Nivelul sintactic
al limbii române , Editura
Sedcom Libris, 2007, p.
22-23); – „empty
category principle
(EPG) A principle of the
government (sub -)theory
of government -binding
theor y. It requires a
trace to be properly
governed, i.e. to be
governed either by a
lexical category or by a
category with the same
index (its anteceden t).”
(David Crystal, A
Dictionary of Linguistics
and Phonetics , Blackwell
Publishin g, 2008,
pag.168) .
dinamic vs static , activ –
„Este important, de
asemenea, de remarcat
faptul că unitățile
sintactice fiind „forme“
sintactice, ele trebuie
definite atât din
perspectivă statică (ca
entități sintactice
autonecesare și
suficiente), cât și din
perspectivă dinamică (ca
entități sintactice
integrate).” (Mihaela
Secrieru, Nivelul sintactic
al limbii române , Editura
Sedcom Libris, 2007, p.
26); – „calitatea asertivă

234 a unei structuri
alcătuită din subiect și
predicat nu este diferită
de calitatea asertivă a
unei structuri formate
dintr -un nume și
atributul său, cf.
exemplele: casă
frumoasă vs. studentul
învață , întrucât în
ambele situații sunt
evocate câte o noțiune:
casă, student ,
caracterizate fiecare
printr -o notă (G.
Ivănescu, 1963: 264), fie
statică (denotând
calități, cantități etc.) ,
cf. frumoasă , fie
dinamică (denotând
acțiuni, procese) sau în
desfășurare (I. Evseev,
1974: passim ; G. G.
Neamțu, 1986: passim ),
cf. învață ceea ce nu
inegalizează cele două
structuri. Caracterul de
„static„ sau „dinamic“
este, însă, extrasintactic
și ține de proprietățile
referentului din plan
ontic.” (Mihaela
Secrieru, Nivelul sintactic
al limbii române , Editura
Sedcom L ibris, 2007, p.
88).
E
element – constituent,
termen . – „A term used
in linguistic s, sometimes
in the general sense of
‘part’, but often
restricted, especially in
grammatical analysis, to
refer to the immediate
constituents of a unit in
a hierarch y. For
example, subjec t/ verb,
etc., are functiona l
element s of claus e
structure : affixe s are
formal ‘elements’ of word
structure. ” (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008,
pag.165) .
~ corelativ / de corelație –
„dublează, prin reluare
sau anticipare, la nivelul
unității regente relația și
funcția unității
subordonate; prin
această, corelația
îndeplinește un triplu
rol: structural, că mijloc
de constructive
obligatorii sau
facultative a unor
structu ri semantice, ca
mijloc de
dezambiguizare și
stilistic, că procedeu
anaforic, de reliefare.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,

235 București, 1992, p. 35) ;
– „(adverbe, locuțiuni
adverbiale, pronume
nehotărâte sau
demosntrative). A ceste
corelative reiau, întăresc
și sintetizează
conținutul propozițiilor
subordonate pe care, de
fapt, le reprezintă în
cadrul regentelor : „cine
nu muncește , acela este
disprețuit” (Constantin
Th. Popescu, Gramatica
limbii române, Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
29); – „exprimă ca atare
relația de dependență
(mai exact, o realizează)
dar marca identității
specifice a fiecărui
circumstanțial este
preponderent
semantică.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramatical ă a limbii
române , Editu ra
Junimea, Iași, 1983, p.
136); – “relațiile
sintactice, pe lângă
mijloacele obișnuite de
expresie, dispun, în
cadrul sistemului, de
posibilitatea reluării sau
a anticipării lor printr –
un element corelativ, în
scopul accentuării
conținutului exprimat.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 9); – „nu numai
(că), ci nici / și –
realizează structuri ce
exprimă pe de o parte
incompatibilitatea a
două propoziții din
punct de vedere logico –
seman tic, pe de altă
parte ideea de cumul.
Ex.: „care cuvînt nu
numai astăzi, ci în toată
viața noastră să -l
grăiască.” (Camelia
Stan, Un tip de structuri
sintactice cu elemente
corelative în limba
română, S CL XL, 1989,
nr. 5, p. 449).
~ dislocat la stânga – „este
un constituent izolat
sintactic de restul
enunțului (nu stă în
relație sinatctică cu un
alt constituent, ci numai
în relație de
coreferențialitate cu un
termen anaphoric din
partea a doua a
enunțului),
adică… suspendat .”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și sema ntica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității „Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 77).
~ endopropozițional – vs ~
exopropozițional –

236 „elemente ce realizează
coordonarea între
propoziții (conjuncțiile).”
(Emil Ionescu, Probleme
ale gramaticii
coordonării în româna
contemporană standard,
SCL, XXXIII, 1981, nr.
5, p. 449).
~ predicativ suplimentar –
„funcția sintactică cu
dublă subordonare este
un „element” al
structurii interne a
predicatului cu formă
analitică, prin această
sintag mă înțelegând
predicatul nominal, sau
un nou nucleu predicativ
al unei propoziții
canonice, cu predicat
verbal, numită de aceea
„element predicativ
suplimentar.” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplime ntar),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 17); –
„Denotația suplimentar
evocă și faptul că
termenul dublu
relaționat este
considerat un predicat
psihologic,
extralingvistic, el
aducând informația
nouă în cadrul
comunicării prin accentul predicativ pe
care îl poartă.” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 39); –
„Metatermenul
(predicativ) suplimentar
sugerează și el o
insuficiență semantică,
prin analogie cu
denotația “ nume
predicativ” a cărui
semioză ultimă este cea
de insuficiență
semantică a verbului –
regent al cărui
semantism trebuie
suplimentat pentru a se
realiza comunicarea
“completă” dorită de
emițător.” (M ihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 39 -40); –
„partea secundară de
propoziție care însoțește
un verb sau o interjecție
predicativă și care face
referire, concomitent, fie
la verbul însoțit și la un
subiect, fie la verbul
însoțit și la un obiect
direct sau indirect,

237 exprimând o
caracteristică
(permanentă sau
momentană) a
subiectului sau o
acțiune simultană cu
aceea a verbului sau a
interjecției predicative.”
(Gh. Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științific ă, București,
1994, p. 258 -259); – „Un
cuvînt este element
predicativ suplimentar
dacă are simultan doi
termeni regen ți, unul
fiind obligatoriu un
verb. Al doilea este
regent de obicei un
substantiv sau un
pronume, cu care
elementul predicativ
suplimentar se acordă,
dacă e exprimat printr –
un cuvînt flexibil.
Exemple: cu element
predicativ suplimentar
acordat: oamenii
lucrează mulțumiți ; cu
element predicativ
suplime ntar neacordat
(acordul nefiind posibil):
am văzut -o intrînd. ”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedag ogică, București,
1972, p. 120); –
„Elementul predicativ
suplimentar este o parte de propoziție cu valoare
sintactică du blă, atribut
și complement de mod:
Ochii îl priveau mereu,
nemișcați, cu aceeași
umbră de spaimă (Liviu
Rebreanu, Răscoala ,
ESPLA, 1954, 415).
Nemișcați arată cum
erau ochii și cum îl
priveau ochii, deci are
două elemente regente,
ca și atributul
circumsta nțial.” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogic ă, București,
1972, p. 132 -133); –
„definește subiectul sau
alt substantiv sau
pronume din propoziție,
dar e legat de predicat.
Nu e nici complement,
nici adverb. Neputând
numi această parte de
vorbire nume predicativ
sau atribut, ori
complement, a fost
numită element
predicativ suplimentar.”
(Al. Graur, Gramatica
Azi – Editura Academiei,
București, 1973, p.
185); – „este partea
secundară de propoziție
care însoțește un ver b,
exprimând o
caracteristică sau o
acțiune simultană cu
acțiunea verbului și

238 referitoare la nume (sau
construc ții echivalente)
cu diferite funcțiuni pe
lângă acel verb.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 206).
~ de relație / relațional –
„expresie a realizării
propoziționale a
funcți ilor sintactice de
subiect și predicat, prin
dezvoltarea unui nucleu
secund, derivat, care își
are originea în nu cleul
predicațional primar,
căruia, în același timp îi
condiționează
constituirea(sau
împlinirea).” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române .Sintaxa , Editu ra
Junimea, Iași, 1983, p.
101); – „prin intermediul
lor, în dezvoltarea
funcției de com plement
de agent, se exprimă
relația de dependență
(prepoziții: de, de către ;
conjuncții (foarte rar):
că, să ; pronume relative
sau nehotărîte,
precedate de una din
cele două prepoziții: de
cei ce .” (Dumitru Irimia, Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa ,
Editu ra Junimea, Iași,
1983, p. 133); –
“exprimă ca atare relația
de dependență (mai
exact, o realizează) dar
marca identității
specifice a fiecărui
circumstanțial este
preponderent
semantică.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
136).
echivalență – „repetiție
totală sau parțială. Ex.:
„începe a face fețe -fețe”.
„Minunea -minunilor.”
(Paula Diaconescu,
Structuri sintactice și
structuri textuale ale
repetiției , SCL XXXVI,
1985, nr. 3, p. 205).
~ distribuțională – „apariție
în aceeași clasă de
contexte.” (John Lyons,
Introducere în lingvistica
teoretică , Editura
Științifică, București,
1995, p. 89).
~ doxastică – „raport logico –
semantic de implicație
reciprocă stabilit între
doi termeni, care au
valoare de adevăr
identică (sînt ambii
adevărați sau ambii

239 falși).” (Camelia Stan,
Un tip de structuri
sintactice cu elemente
corelative în limba
română, SCL XL, 1989,
nr. 5, p. 447).
~ extralingvistică –
„concretizată în termeni
care-și constituie planul
semanti c prin raportare
la același
referent.”(Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române .Sintaxa , Editura
Junimea, Iași, 1983,
p.14).
~lingvistică – „concretizată
într-o sinonimie
lexicală.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române .Sintax a, Editura
Junimea, Iași, 1983
,p.13).
elipsa/ eliziunea – lat
elidere , ‘a arunca în
afară’ – „omiterea unor
elemente fără ca
înțelesul comunicării să
sufere.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
Bucur ești, 1954, p.
241); – „omiterea unor
elemente necesare din
punct de vedere
gramatical sau lexical, pe care vorbitorii le au
în minte, fără să fi fost
exprimate mai înainte.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
397); – „procedeu prin
care se elimină dintr -o
propoziție părți
importante din punct de
vedere gramatical, dar
neglijabile în ceea ce
privește sensul, așa
încât acesta nu suferă
deloc. Se înlătură din
construcție tot ceea ce e
de prisos, lăsându -se
numai elementul
esențial pentru
înțelegerea lucrurilor pe
care vrem să le spunem.
Elipsa are ca efecte o
vorbire vie, mai
riguroasă și mai
expresivă. Se poate
omite: copula (“tu mare,
el mare”), alte verbe
nepredicative (“așadar,
peste un an, doctor” =
peste un an ieși doctor),
predicatul verbal
(“copilul glonț la ușa” =
se duse glonț la ușă),
subiectul împreună cu
auxiliarul și copula
(“foarte bine!” = aceasta
este foarte bine!),

240 subiectul și predicatul
verba l (în propozițiile
imperative).Într -o frază
pot fi eliptice:
propozițiile principale
(fericit cine…=este fericit
cine…), propozițiile
secundare (nu atât de
bun ca și voi = cum
sunteți și voi de buni),
ambele propoziții ( mai
bine târziu decât
niciodată = ma i bine să
vii mai târziu decât să
nu vii niciodată ),
propoziția principală cu
totul ( de-ar veni tata =
m-aș bucura dacă ar
veni). În scris elipsele
sunt căutate, voite. Mai
ales în stilul poetic.”
(Gramatica Limbii
române – Iorgu Iordan,
Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
242); – „suprimarea din
propoziție sau fraza a
unei părți care poate fi
ușor suplinita datorită
contextului. E posibilă
deoarece cuvintele
neexprimate se leagă
automat de cele
exprimate. Dacă elipsa
este este foarte des
repetată, cuvinte le
prezente își schimbă
sensul și îl preiau pe cel
al cuvintelor absențe
(‘rosii, vinete’ pentru
“pătlăgele roșii, pătlăgele vinete).” (Al.
Graur, Gramatica Azi -,
Editura Academiei,
București, 1973, p.
219); – „în măsura în
care nu există riscul
apariției unei
neînîelegeri, elementele
care se repeat în aceeași
poziție funcțională –
așadar, într -o
succesiune sintagmatică
– sunt eliminate.”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 221); –
„fenomen sintactic,
specific oralității, care
constă în omisiunea
voluntară sau
involuntară, din
structura unei
construcții exprimate, a
unuia sau a mai multor
componente
recuperabile semantic
(subînțelese).‘‘
(Gramatica limbii
române , vol II, E ditura
Academiei Române,
2005, p. 748); –
„omiterea unor elemente
necesare din punct de
vedere gramatical sau
lexical, pe care vorbitorii
le au în minte, fără să fi
fost exprimate mai
înainte. Pentru a

241 înțelege comunicarea,
nu e necesară
completarea
constr ucției, deoarece
din cunoașterea
contextului ne dăm
seama de ce s -a omis.
Elipsa poate avea mai
multe cauze: nevoia de
concizie, de scurtare a
vorbirii, nevoia de a
obține anumite nuanțe
afective. În exemplul:
Iarna [ne dăm] pe
gheață [și mergem] la
săniuș . Creangă, A. 13,
lipsesc predicatele,
fiecare cuvînt
păstrîndu -și sensul său
lexical.” ( Gramatica
limbii romîne , Vol. al II –
lea, Ediția a II -a
revizuită și adaugită,
Editura Academiei și
Republicii Popul are
Romîne, p. 397); .
„construcție prin care
vorbi torul omite
intenționat un element
necesar din punct de
vedere lexicxal sau
gramatical, neexprimat
mai înainte, deoarece îl
are permanent în
mintea sa, el fiind intuit
și de ascultător.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științif ică, București,
1994, p. 99); – „elipsa într-o frază presupune
omiterea, de către
vorbitor sau autor, a
unor structuri
gramaticale sau
elemente neexprimate
mai înainte, pe care
acesta le are în minte
permanent și pe care le
intuiește și
interlocutorul sau
cititorul, datorită
contextului în care se
face comunicarea.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științi fică, București,
1994, p. 336); – „Elipsa
este concentrarea
informației într -un
spațiu cît mai redus –
sau economia de limbaj
– caracteristică vorbirii
populare și familiare se
concretizează cel mai
frecvent în elipsă.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite
(discontinuitatea),
Editura Universității Al.
I. Cuza, Iași, 1998, p.
166).
~ gramaticală – „apare în
propoziții cărora le
lipsesc cuvntele cu
funcție de predicat
verbal sau de subiect.
Ex.: După furtună, și
vreme bună (vine ).” (Gh.

242 Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 100).
~ lexicală – „apare în
propoziții care conțin
cuvinte ce au preluat de
la elementele omise
(substantive, adjective).
sensul, iar uneori și
funcția acestora. Ex.:
Aducem marfă de
calitate. ” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 100).
-em – sufix s avant grecesc
folosit pentru a indica
unitățile funcționale ale
limbii: fonem, morfem
etc
emfaza – gr. émphasis,
empha ínen, ‘a expune’,
‘a sublinia’ – „silabă
proeminentă a unui
cuvânt dintr -o
propoziție, exprimă o
însușire din p lanul
conținutului.” (Sorin
Stati, Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p.
125); – „Pentru a fixa
anumite noțiuni sau
combinații de noțiuni în reprezentarea pe care o
are receptorul,
emițătorul le p oate coda
utilizând anumite
strategii de scoatere în
evidență.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 153);
encliză – gr. énklisis ,
‘înclinare’, ‘aplecare’
[spre stînga] – „limbile
romanice vechi erau
caracterizate de encliză:
cliticele nu se puteau
atașa la dreapta, ci
numai la stânga.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p.
105).
endocentric – gr. éndon ,
‚împreună cu’ –
“Bloomfield’s term for a
construction in which at
least one element is of
the same syntactic class
as the whole.”
(Matthews, P.H., The
Concise Oxford
Dictionary of
Linguistics, Oxford
University Press, 1997,

243 p. 114) ; „Term
introduced by
Bloomfield (1933)
referring to a syntactic
construction which
belongs to the same
form class/category (i.e.
shows the same
distribution) as one or
more of its constituents”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Lingui stics, London and
New York, Routdlege,
1996, p. 363).
energeia – gr. enérgeia ,
‚activitate’ – Concept
propus de Wihelm von
Humboldt care vedea
limba ca pe o activitate
sau ca un proces și nu
ca pe un obiect static
(gr. érgon).
enumerația – „realizează
descompunerea unui tot
în părțile componente”
(Elena Dragoș, Elemente
de sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogic ă, R.
A., București, 1995, p.
22).
enunțarea – ”enunțul este
un produs al enunțării
sintactice (prin
enunțare sintactică
înțelegând concatenarea
unităților lexicale,
semantico -gramaticale de la nivelul „langue“
într-o comunicare
semiotică de la nivelul
„parole“ în baza
raporturilor sintactice
existente la nivelul unei
limbi naturale, având ca
rezultat sintactic funcții
sintactice. […] Aceasta
înseamnă, în termeni
largi, că orice
comunicare este un
enunț sintactic. De
aceea, înainte ca
lingviștii să analiz eze și
să definească științific o
comunicare, este bine
să avem în vedere că
aspectul natural al
existenței enunțului
sintactic prevalează ca
importanță denotatului
științific. În alți termeni,
credem că enunțul
sintactic este o unitate
lingvistică prelogi că
științei lingvistice.
Oricărei unități a unei
limbi trebuie să i se
opună o altă realitate de
același rang. Căutând
opoziția enunțului
sintactic, am ajuns la
concluzia că enunțului
sintactic, ca unitate
lingvistică și
pragmalingvistică, i se
opune nonen unțul
sintactic , care poate fi
alt tip de comunicare
(extensivă, gestuală,

244 pictografică, sonor –
vizuală etc.) sau nici un
tip de comunicare
definibilă ca un
„produs“ al
nonenunțării , adică al
enunțării definită prin
negație . Ca element de
sintaxă majoră (A.
Vraciu, 1980: 229),
enunțul sintactic se
opune unei unități de
sintaxă minoră , unității
sintactice minimale pe
care o subsumează și
care este ultimul produs
de la nivel sintactic
fiindcă nu mai permite
analiza în unități
clasificabile, pe baze
sintactice (deci nu mai
este divizibilă decât prin
ea însăși la nivel
sintactic)” (Mihaela
Secrieru, Nivelul
sintactic al limbii
române, Editura
Sedcom Libris, 2007, p.
33); – „după E.
Benveniste (1970: 12),
înseamnă punerea în
funcție a limbii printr –
un act individu al de
untilizare. Enunțarea
este chiar actul
producerii enunțului,
iar nu textul, care e
obiectul lingvisticii.
Dacă înainte de
enunțare limba nu e
decât o virtualitate, după enunțare, limba
(sistemul) e efectuată
într-o instanță de
discurs ce emană de la
locutor, formă sonoră ce
atinge un auditor și
care suscită, la
întoarcere, un alt
enunțiator.” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
10).
enunț(ul ) – „Enunțul este o
comunicare într eagă,
de-sine-stătătoare, un
text care poate fi înțeles
de cititor fără să se
simtă nevoia unor
completări, însă pentru
a înțelege un enunț
trebuie să știm la ce
obiecte, persoane se
referă toate cuvintele
componente. Enunțul
este deci o comunicare
de-sine-stătătoare cu
toate că adesea referința
unor cuvinte nu e clară
sau trebuie să
subînțelegem anumite
cuvinte, prezente în
enunțul anterior.
Enunțul e în primul rînd
o unitate formală a
limbii și numai în al
doilea rînd contează ce
înseamnă el. ” (Sorin,
Stati, Elemente de

245 analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 14 -17); –
„enunțul poate fi
actualizat printr -o
propoziție: enunț –
propoziție (v. infra
1.2.); printr -o frază:
enunț -frază (v. infra
1.3.); printr -un
„substitut de prop oziție
sau frază“: enunț –
substitut de propoziție
sau frază (v. infra 1.4.)
și enunțul structurat ca
o formulă combinatorie
a tuturor sau a unora
din cele trei tipuri de
enunțuri denumite mai
sus prezente într -o
proporție și cu o
participare aleatorie
care ține de actul
comunicativ concret:
enunțul transfrastic .
Această taxinomie și
subtaxinomie a
enunțului sintactic se
bazează pe diviziune:
enunțul transfrastic se
divide în subtipuri sau
în realizări ale enunțului
sintactic etc., și nu pe
incluziune : fraza este
alcătuită din propoziții,
propozițiile sunt
alcătuite din părți de
propoziție etc.
Diviziunea ține cont și
de analogii și de opoziții (aspect important,
întrucât în limbă,
pentru ca aceasta să -și
îndeplinească rolul,
totul se bazează pe
opoziție, cum s-a
afirmat), iar ultimul
element, e lementul
sintactic de bază este cel
nedecompozabil în baza
teoretică a discuției”
(Mihaela Secrieru,
Nivelul sintactic al limbii
române, Editura Sedcom
Libris, 2007, p. 31); –
„nu descrie numai o
anumită stare de lucruri
(= sensul semantic), ci,
simultan, exprimă
gândurile și
sentimentele
emițătorului și suscită
anumite reacții
interlocutorului (=
sensul pragmatic).”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universi tății “Al.I.
Cuza”, Iași, 1998, p. 15);
– „prin enunț înțelegem
o propoziție sau o frază
considerată în context ,
realizată într -o situație
de discurs particular.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al. I.

246 Cuza”, Iași, 1998, p. 7);
– „În ceea ce ne privește,
suntem de părere că
deasupra frazei, ca
unitate sintactică, se
află, așa cum am văzut,
o altă unitate sintactică
– enunțul sintactic – al
cărui subtip este și
fraza. […] enunțu l frază
este o sumă de raporturi
și funcții sintactice.
Definiția enunțului -frază ,
ca sumă de raporturi și
funcții sintactice
coincide cu cea a
enunțului -propoziție ,
pentru că amândouă
sunt subtipuri sau
realizări ale enunțului
transfrastic , care și el
este, din punct de
vedere sintactic sumă de
raporturi și funcții
sintactice. Diferența
dintre enunțul -propoziție
și enunțul -frază este atât
cantitativă: fraza conține
cel puțin două nuclee
predicative, cât și
calitativă: funcțiile
sintactice de la nivelul
enunțului -frază sunt
asigurate și
propozițional.” (Mihaela
Secrieru , Nivelul
sintactic al limbii
române , Editura Geea,
Botoșani, 1998, p . 23-
24); – „reprezintă
unitatea lingvistică “preteoretică”, “mai
primitivă” și deci
“nedefinită în cadrul
teoriei” (J. Lyo ns 1995 :
196) și credem că e mai
mult mai convenabil a fi
socotită unitatea
sintactică maximală,
supraordonată și
supraordonantă a
lingvisticii. […] enunțul
este un produs al
enunțării sintactice
[…]. Enunțul sintactic
este un “act ilocuționar”
(I. Petru, 1984: 67), un
act al comunicației ,
pragmalingvistic, pentru
că respectă “sintaxa”
unei limbi naturale,
adică regulile de
combinare a cuvintelor.”
(Mihaela Secrieru ,
Nivelul sintactic al limbii
române , Editura Geea,
Botoșani, 1998, p. 17); –
„este rezultat ul actului
de comunicare (de
enunțare), realizat ca
segment al lanțului
vorbit cuprins între
două pauze,
premergător proceselor
de analiză și definit
totdeauna din
perspectiva
emițătorului.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.

247 118); – „o propoziție sau
o frază considerată în
context, realizată într -o
situație de discurs
particulară[…]. Orice
enunț este ocurența
unei propoziții/fraze
(Anscombre).” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica – pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I.
Cuza”, Iași, 1998 , p. 7 –
8); – „o comunicare
întreagă, de -sine-
stătătoare, care poate fi
înțeleasă de cititor sau
care poate fi percepută
ca atare de către acesta,
chiar dacă el nu înțelege
lexical toa te cuvintele
ei.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științ ifică, București,
1994, p. 24); – „orice
porțiune din vorbirea
unei persoane, înainte
de care și după care
urmează o pauză făcută
de acea persoană.”
(John Lyons, Introduce re
în lingvistica teoretică,
Editura Științifică,
București, 1995, p.
195); – „orice
comunicare lingvistică”
(Vasile Șerban, Teoria și
topica propoziției în româna contemporană ,
Ed. Didactică și
pedagogică, București,
1974, p.44); – „Unitate
de bază a comu nicării,
enunțul este reprezentat
printr -o secvență fonică
asociată – în vederea
transferului de
informație – cu o
semnificație. Ca unitate
comunicativă, enunțul
se caracterizează prin
referențialitate, prin
corelare pragmatică a
unei secvențe fonice cu
o informație care
constituie obiectul
actului de „eveniment”
(al relației), informație
care constituie obiectul
actului de comunicare.
Ca realizare lingvistică,
enunțul se
caracterizează prin
asocierea secvenței
fonetice, delimitată
prototipic prin pauze, cu
un anumit contur
intonațional.” (Ileana
Vântu, Enunțul, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 13);
– „unitatea de bază a
limbii în act ( a vorbirii ,
în accepția lui
Saussure).” (Dumitru
Irimia, Structura
gramatical ă a limbii

248 române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 7); – „unitate
fundamentală a
comunicării lingvistice.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 24); – „unitatea
de bază a limbii în
desfășu rarea ei ca act de
comunicare și
cunoaștere,prin vorbire.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p.41); – „sunt de o
varietate (sonoră și
semantică) infinită, iar
realizarea înțelegerii
mutuale dintre
interlocutori e
incompatibilă cu
existența unei atare
varietăți, lingvistul e pus
în situația să admită că
elementele concrete își
îndeplinesc funcția lor
comunicativă deoarece
la decodificarea
mesajelor are loc un
proces de raportare a
concretului infinit la
abstractul finit”. (Sorin
Stati, Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p. 8). ~ adverbial – „cînd enunțul
se realizează printr -un
adverb. “ (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 43).
~ analitic – „se caracterizează
prin desfășurarea
relațiilor sintactice în
linearitatea planului
expresiei.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 43).
~ asertiv – „sunt enunțurile
prin care locutorul
comunică alocutorului o
informație referitoare la
producerea unui
eveniment (din realitatea
extralingvistică), care
poate fi calificat ca
adevărat sau fals, în
urma raportării la starea
de fapt
corespunzăto are.”
(Andra Vasilescu, Ileana
Vântu, Tipuri de
enunțuri în funcție de
scopul comunicării, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 26) ;
– „se impun ca expresie
sintactică a cunoașterii

249 prin limbă a unei
realități ext ralingvistice
și mijlocul principal de
comunicare a acestei
cunoașteri.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române .Sintaxa , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
47).
~ asertive directe –
„enunțuri cu verbul
enunțării implicit sau
prezent într -un al t
enunț, împreună cu
care prin intermediul
unei relații de incidență
sau păstrîndu -și
interdependența,dezvolt
ă structura sintactică
numită stil direct .”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983 , p. 47).
~ asertive indirecte – „
enunțuri cu verbul
enunțării explicit și
constituit în regent într –
o relație de dependență
pe care se intemeiază
structura sintactică
numită stil indirect . “
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea,
Iași,1983 , p. 47). ~ asertive obiective(neutre)
– „prin intermediul lor
subiectul vorbitor
transmite conținutul
semantic al mesajului în
mod obiectiv.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 47).
~ asertive subiective
(exclamative) – „prin
intermediul lor subiectul
vorbitor își comunică și
atitudinea sa afectivă
față de (sau provocată
de) conținutul semantic
al mesajului (admirație,
extaz, indignare,
surpriză, uimire, ironie,
dispreț, regret etc.).”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 48).
~ autonome – „se întemeiază
pe desfășurarea funcției
predicației iar, în
organizarea lor, în
ambele planuri
(semantic și al
expresiei), se întrune sc
toate cele trei atribute
(unitate semantică,
structurală și
prozodică), cu o serie de
deosebiri,mai ales în
manifestarea unității de

250 structură. Există două
subtipuri de enunțuri
autonome: sintetice și
analitice”. (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 42).
~ echivalente – „două
enunțuri cu expresie
(fonologică) diferită și
conținut sintactic
(funcțional) identic se
numesc echivalente sau
izomorfe (ultima
denumire se justifică
prin faptul că unui
conținut funcțional
identic îi corespunde o
formă sintactică
identică)”. (Sorin Stati,
Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p.
235).
~ exclamative – „aparțin
construcțiilor de tip
afectiv și exprimă o
stare afectivă a
locutorului în legătură
cu un eveniment care l –
a emoționat, l -a
surprins, l -a
nemulțumit etc.” (Andra
Vasilescu, Ileana Vântu,
Tipuri de enunțuri în
funcție de scopul comunicării, în
Gramatica limbii
române , II, Enunțul,
Editura Aca demie i,
București, 2005, p. 29);
– „se realizează ca
enunțuri pozitive care
nu pot dezvolta și o
variantă negativă și mai
rar ca enunțuri
negative. “ (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 60 ); – „expres ia
sintactică a reacțiilor
față de realitatea
extralingvistică sau, mai
ales, față de
interlocutor.“ (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 56).
~ factive – enunțuri care
derivă din nivelul
abstract al
hipersistemului. Aceste
enunțuri sunt
caracterizate prin lipsa
agentului. Enunțurile
factive funcționează ca
bază pentru enunțurile
cauzative care derivă
din enunțurile factive
printr -un proces numit
crearea agentului. [trad.
n] (Factive Sentences –
„sentences which are

251 derived on the Abstract
level of the Hypersistem.
The sentences are
characteristically
Agentless. Factive
sentences serve as the
base for causative
sentences which are
derived from factive
sentences by a process
called Agent creation.”)
(Iraj Bashiri, “To Be” as
the Origin of Syntax: A
Persian Framework ,
Bibliotheca Islamica,
Minneapolis, 1973, p.
161).
~ fragment – „enunțuri care
se articulează ,în
realizarea unității
semantice,cu alte
enunțuri
lingvistice ;caracterizează
stilul conversației și
implică permanent
subînțelegeri.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 42).
~ imperative – „subiectul
vorbitor își organizează
enunțul sintactic ca
expresie a capacității
limbii de a provoca
modifi cări în sfera
realității extra –
lingvistice.” (Dumitru
Irimia, Structura gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junime a, Iași,
1983, p. 54 –
„imperativele exprimă
un ordin, o comandă,
un îndemn, o interdicție,
intenția comunicativă a
locutorului fii de a -1
determina pe alocutor
să acționeze într -un
anume fel. Spre
deosebire de enunțurile
asertive, enunțurile
imperative au caracter
structurat, de ex. Vino
aici!, Du -te sa cumperi
pâine! sau nestructurat,
de ex. Hai!” (Andra
Vasilescu, Ileana Vântu,
Tipuri de enunțuri în
funcție de scopul
comunicării , în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005 , p. 28).
~ imperative directe –
„reprezintă rezultatul
unor acte directive fara
medierea altor acte.”
(Andra Vasilescu, Ileana
Vântu, Tipuri de
enunțuri în funcție de
scopul comunicării, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
Bucureșt i, 2005, p. 28).

252 ~ imperative indirecte –
„sunt formulate în
cadrul unor acte
performate mediat, mai
precis al unor acte
asertive
(reprezentanțive): E bine
să vii cu mine., al unor
întrebări: Vrei să pleci
de aici? (cu accent pe
forma verbală regentă
vrei). (Andra Vasilescu,
Ileana Vântu, Tipuri de
enunțuri în funcție de
scopul comunicării, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 28).
~ interjecționale – „cînd
enunțul se realizează
prin interjecții: vai!, off!
etc.; aceste enunțuri
depășesc, uneori,
structura tipică,
neanalizabilă.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române .Sintaxa , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
43).
~ interogative – „subiectul
vorbitor cere
interlocutorului să -i
comunice sau să -i
confirme o serie de
„date” în legătură cu
realitatea
extralingvistică.”
(Dumitru Irimia, Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 49) ; – „sunt
structuri sintactice
(propoziții sau fraze)
specializate pentru a
formula între bări.”
(Andra Vasilescu, Ileana
Vântu, Tipuri de
enunțuri în funcție de
scopul comunicării , în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 31).
~ interogative alternative –
„Prin enunțurile
interogative alternative
locutor ul îi solicită
alocutorului să selecteze
unul (mai multe) dintre
elementele prezentate ca
opțiuni posibile: Vii luni
sau marți?” (Andra
Vasilescu, Ileana Vântu,
Tipuri de enunțuri în
funcție de scopul
comunicării, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul ,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 35).
~ interogative disjuncte –
„cînd dezvoltă ambele
alternative semantico –
sintactice,prin
intermediul unei relații
de coordonare
disjunctivă.” (Dumitru

253 Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 50).
~ interogative par țiale –
„subiectul vorbitor
urmărește să -și
concretizeze sau să -și
precizeze cu ajutorul
interlocutorului ,planul
semantic al diferitelor
funcții sintactice(sau
componente de funcții
sintactice : numele
predic ativ).” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 50) ; – „Prin
enunțurile interogative
parțiale locutorul îi
solicită alocutorului să
dea un răspuns prin
care să precizeze o
variabilă conținută în
întrebare (reprezentată
de cuvântul interogativ):
-Ce faci mâine?, Când
crezi că se întoarce?”
(Andra Vasilescu, Ileana
Vântu, Tipuri de
enunțuri în funcție de
scopul comunicării, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunț ul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 34);
– „enunțuri -fragment
rezultînd în special din marca frecventă a
subînîelegerii în stilul
conversației. (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 52).
~ interogative retorice –
„enunțuri sintactice care
se caracterizează printr –
o contradicție între
prezența unei intonații
ascendente, interogative ,
sau a unor elemente
interogative în planul
expresiei și caracterul
asertiv al planului
semantic.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 52).
~ interogative simple –
„cînd dezvoltă o singură
direcție semantico –
Sintactică” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 50).
~ interogative totale –
„subiectul vorbitor
așteaptă de la destinatar
actualizarea (sau numai
confirmarea) planului
semantic concret al
nucleului predicațional

254 central,eventual și al
cîmpurilor sintactice
derivate. “ (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 50 ); – „Prin
enunțurile interogative
totale locutorul îi solicită
alocutorului sa dea un
răspunsde tipul da /
nu.” (Andra Vasilescu,
Ileana Vântu,Tipuri de
enunțuri în funcție de
scopul comunicării , în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 33).
~ izomorfe – enunțuri ce
„seamănă prin
organizarea lor
sintactică”. (Sorin Stati,
Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p. 61).
~ negative – „caracterizate
prin actualizare de
aspect negativ. “
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 58); –
„subiectul vorbitor
neagă ,infirmă ,sau
respinge actualizarea,prin
predicație sau prin
diferite func ții sintactice
particulare,a unui
anumit conținut
semantic. “ (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 59).
~ negative parțiale – „dacă
se actualizează în mod
negativ numai planul
semantic al unui
constituient purtător
sau nu de funcție
sintactică, sau al unui
component al
constituientului
sintactic multiplu. “
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române .
Sintaxa ,Editura
Junimea, Iași, 1983,
p.58); – „dacă nucleul
predicațional central
este afirmativ iar un
constituient sintactic
sau mai mulți prezintă
aspect negativ .”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 59).
~ negative totale – „dacă se
actualizează în mod
negativ nucleul

255 predicați onal central și,
prin el, planul semantic
al întregului enunț.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 58).; – „dacă
nucleul predicațional
central (din structura
regentei,daca enunțul e
o frază dezv oltată) are
aspect negativ,
indiferent de aspectul
constituienților
sintactici,simpli sau
propoziționali.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 59).
~ bi – sau
multi propozițional e –
„Când apar cons ecutiv
două sau trei grupuri
verbale, fiecare
organizat în jurul unui
verb la un mod
personal, iar între
grupuri se stabilește o
relație de coordonare,
grupurile verbale se
constituie într -un enunț
bi-Sau
multipropozițional.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Grupul
verbal, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunț ul, E ditura Academiei, București,
2005, p. 48);
~ nepropoziționale –
„Există, în sfîrșit,
enunțuri care nu conțin
nici un predicat, verbal
sau nominal. Le vom
numi enunțuri
nepropoziționale. Cel
mai des le întîlnim în
dialoguri, de obicei ca
răspunsuri, fiind
caracteristice pentru
limbajul conversației (-
Ai înțeles? – Da.). Un
enunț nepropozițional
poate fi format dintr -o
interjecție, ca de
exemplu : Să știi că Ion
s-a întors – Aha!” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 23) ;
~ nestructurate – „sunt
reprezentate prin
secvențe fonice care se
identifică cu unitatea
lexicală (cuvânt sau
locuțiune) și sunt, ca
atare, neanalizabile.
Enunțul neanalitab il,
reprezentat prin cuvânt
– de obicei, interjecție
(Vai!, Of! ), substantiv
(Atenție!, Liniște!) sau
adverb ( Jos!) -, se
deosebește de unitatea
lexicală respectivă prin

256 asocierea cu o anumită
intonație, care îi conferă
referențialitate (și
autonomie enunț iativă);
enunțul nestructurat
comunică, de regulă, o
informație privind
reacția vorbitorului față
de un fapt
extralingvistic.”(Ileana
Vântu, Enunțul, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 14).
~ nominale – „în stru ctura
lor nu se include nici un
verb, predicația fiind
asigurată de intonație.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 43).
~ omonime – „două enunțuri
care au aceeași expresie
(fonologică), și aceeaș i
componență lexematică,
dar aparțin de
sintaxeme diferite (au
conținut funcțional
diferit)”. (Sorin Stati,
Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p.
234).
~ pozitive – „caracterizate
prin aspectul po zitiv al actualizării planului
semantic. „ (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române .Sintaxa , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
43).
~ pluripropozițional e –
„Când subiectul sau
unul dintre
complementele
prototipice ale grupului
se realizează
propozițional, grupul
verbal -matrice
încorporează, într -o
propoziție ierarhic
inferioară, alt grup
verbal, ca în contrucții
de tipul: [Profesorul m -a
învățat [să gândesc
corect. ]]. Rezultatul îl
constituie un enunț
pluripropozițional, cu
una sau mai multe
propoziții subordonate.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Grupul
verbal, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 48).
~ sintactic / structurate –
„se impune ca unitate
fundamentală a
comunicării lingvistice.”
(Dumitru Irimia ,
Propoziția complexă , în
AUI, Tom XXVIII/ XXIX,

257 1982 / 1983, p. 83) ; –
„unitatea fundamentală
a comunicării
lingvistice.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 25) ; – „variază
ca lungime și
organiz are. Cele mai
reduse sunt
reprezentate prin
grupări de două, trei
unități lexicale (cf. Ce
bine!, Ce vreme
frumoasă! ), asociate
semantic și sintactic și
referențializate, ca și
cele nestructurate, prin
intonație.” (Ileana
Vântu, Enunțul, în
Gramatica Limbi i
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 15).
~ sintetic – „se
caracterizează prin
concentrarea întregului
lor plan semantic într –
un singur termen. “
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iaș i,
1983, p. 42).
~ sinonime – „două enunțuri
care au același
denotatum, adică
transmit același mes aj (tautosemantice)”.
(Sorin St ati, Teorie și
metodă în sintaxă ,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
România, București,
1967, p. 235) ; –
„enunțuri care e xprimă
aceeați idee, pe baza
aceleiași organizări
sintactice” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 26).
~ situaționale – „se
caracterizează prin
unitate prozodică și
structurală; sînt
constituite din sintagme
în interiorul cărora se
dezvoltă o relație de
dependență.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 42).
~ tematizat e – „poate fi
considerat emfatic al
unui enunț neutral
(netematizat decît
virtual, prin mărci
„slabe”; enunț -bază).‘‘
(Gramatica limbii
române , vol II, Editura
Academiei Române,
2005, p. 880).

258 ~ verbale – „structura lor se
desfășoară în jurul unui
verb nucleu care asigură
realizarea concretă a
predicației printr -un
predicat.” ( Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 43).
~ verbal -nominale –
„structura lor se
desfășoară în jurul unui
grup predicativ construit
dintr -un verb (copulativ)
și un nume predicativ. “
(Dumitru Irimia ,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 43).
epanadiploza – gr.
epanadiplosis , ‘dublare
la sfîrșit și la început ul’
unei unități sintactice , –
sau „(simploca) este
repetarea aceleiași
unități la începutul și la
sfârșitul unei propoziții,
fraze etc.” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
23).
epanalepsa – gr.
epanalepsis , ‘reluare’,
‘repetiție’ – „este repetarea întreruptă a
aceluiași cuvânt” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
22).
epanodă – gr. epanodos ,
‘întoarcere’,
‘recapitulare ’, –
„repetarea detaliată,
explicitată, a fiecăruia
dintre membrii unei
părți de propoz iție. Ex:
„și văzum slava lui,
slava ca unul născut
den părinți umplut de
dulceață și de adevăr.”
(Elena Dragoș, Elemente
de sintaxă istorică
românească, Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
22).
epifora – gr. epiphor á: epi’‘la
sfîrșit’ , phorá,
‘transportare’ – „constă
în repetarea unui
cuvânt sau grup de
cuvinte la sfârșitul
unități metrice.” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
22).
epifraza – gr. epifrasis ,
‘vorbire adăugată’ –

259 „(hiperbat parțial) este
adăugarea unui
suplement de frază cu
scopul de a dezvolta o
idee accesorie.” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
22).
eviden țialitatea – „constă în
înscrierea în mesaj –
prin mărci specifice,
numite evidențiale – a
surelor pe care
locutorul le -a avut la
dispoziție pentru a
cunoaște conținutul
unei propoziții.‘‘
(Gramatica limbii
române , vol II, Editura
Academiei Române,
2005, p. 678).
excepție – “A form, etc.. that
does not folllow a rule
applying generally to
rhose of its class.”
(Matthews, P.H., The
Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 120).
exocentric – gr. éxō,
‘exterior’ – “Bloomfields’s
term for a construction
in which no element is
of the same syntactic
class as the whole.”
(Matthews, P.H., The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 121); – Term
introduced by
Bloomfield (1933)
indicating a syntactic
construct ion which, in
contrast to the more
common endocentric
construction, neither
belongs to the same
form class or category as
any of its constituents,
nor shows the same
distribution .”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 394); – „A term
used in grammatical
analysis as part of a
two-way classi fication of
syntacti c construction s
using distributiona l
criteria : it refers to a
group of syntactically
related words where
none of the words is
func- tionally equivalent
to the group as a whole
(i.e. there is no definable
‘centre’ or head inside
the group); it is opposed
to endocentric. The
English basic sentenc e
structur e of subjec t +
predicat e display s
exocentricit y, by this

260 defini – tion (a
‘predica tive exocentric
construction’), as
neither part can
substitute for the
sentence structure as a
whole, e.g. the man fell
cannot be replaced by
either the man or by fell
alone. Other types
include ‘directive
constructions’, such as
preposition + noun
phrase sequences (e.g.
on the tabl e), where the
adverbial function of the
whole is not equivalent
to any of its parts; verb
+ object sequences (e.g.
kick the ball ); and
‘connective
constructions’, where a
connector element is
followed by an
attributive element (e.g.
seemed angry). (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Black well
Publishing, 2008,
pag.178);
expansiune – „este procedeul
prin care o unitate
sintactică de nivel
inferior este
transformată într -o
unitate de nivel
superior. Acționeaz ă în
cadrul unui sistem de
norme sau reguli
transformaționale, în virtutea principiului
structural al
corespondenței sau al
paralelismului dintre
părțile de propoziție și
propozițiile
corespunzătoare.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclo pedică,
București, 1995, p.
199); – „poate fi sau
sintagmatică
(propozițională) sau
frastică. Ex: omul bun și
omul care este bun. Cele
două procedee de
expansiune sunt:
coordonarea și
subordonarea, aceasta
din urmă fiind singurul
procedeu care
îndeplinește trăsăturile
de determinare.
Expansiunea prin
subordonare este
dominantă la nivelul
structurilor sintactice,
ea determinând toate
procesele de ordin
structural, integrator,
atât la nivel sintagmatic
(propozițional), cât și la
nivel frastic.” (Ion
Diaconesc u, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale , Editura
științifică și
enciclopedică,
București, 1989, p. 20);
– „acționează la

261 nivelurile sintactice de
tip relațional:
sintagmatic, unde are
loc expansiunea
sintagmatică, și frastic,
unde are loc
expansiune a frastică,
angajând, în calitate de
unități integrabile,
unitățile sintactice de
tip funcțional: partea de
propoziție în
expansiunea
sintagmatică; propoziția
în expansiunea frastică.
În general, se recunosc
două procedee de
expansiune: prin
coordonare și prin
subordonare: –
expansiunea prin
coordonare dă naștere
apoziției multiple: la
aceeași bază se referă
două sau mai multe
apoziții simple sau
dezvoltate, legate între
ele printr -un raport de
coordonare. Prezența
unei serii coordonatoare
de apoziții este
reclamată de regulă de o
bază care se cere
explicată mai în detaliu,
mai analitic. Ex.:
Venere, marmură caldă,
ochi de piatră ce
scînteie// Braț molatic
ca gîndirea unui împărat
poet. (Eminescu, Poezii ).
Expansiunea prin subordonare generează
apoziția dezv oltată:
unitățile constitutive au
ca centru o apoziție și
se integrează pe baza
raporturilor de
dependență, fiind
totodată expresia unei
funcții sintactice
distincte, în măsură să
diversifice evantaiul de
întrebuințări al
apoziției. Sub raport
structural, apoziția
centru poate avea un
determinant sau mai
mulți, după cum un
determinant poate avea,
la rîndul său, alți
determinanți.” (I.
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale , Editura
științifică și
enciclopedică,
București, p. 138); –
„secven țe de cuvinte
reductibile funcțional la
valoarea unui singur
cuvânt. Denumirea
provine din școala
americană”. (Sorin Stati,
Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p.
170).
~ textuală – este „ procesul
de producere a textului,
din perspectivă

262 lingvistică fiind o
operație acționată de
reguli compoziționale de
structură, prin care se
afirmă performanța
subiectului vorbitor.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
238).
explicit – (Concept
distribuționalist) –
„Distribuționlismul este
explicit în sensul că
descrierile lingvistice la
care ajunge nu folosesc
drept concepte
elementare ( – adică
nedefinite) nici o
noțiune a cărei
înțelegere implică deja
cunoașterea fie a limbii
descrise, fie a limbajului
în general: conceptul
său de bază, noțiunea
de vecinătate (o
anumită unitate a
limbii , într -un anumit
enunț se învecinează cu
anumite unități) este
comprehensibilă pentru
cine, printr -o ipoteză
absurdă, nu ar avea nici
o experiență personală a
vorbirii.” (O. Ducrot,
Jean-Marie Schaeffer,
Noul dicționar
enciclopedic al științelor
limbajului, Editura Babel, București, 1996,
p. 53).
expresi a/ forma – planul
expresiei, cel material, al
unui cuvînt sau al altei
unități lingvist ice vs
planul conț inutului, al
sensului/ semnificației
aceleiași unități (L.
Hjemslev); formă vs
substanță (F. De
Saussure); – “1
Unclassified linguistic
unit of any length:
words, phrases,
sentences, paragraphs,
etc. In contrast to
utterance, which is par t
of parole, an expression
belongs to langue
(langue vs parole) . 2 In
semiotics, the material,
perceivable aspect of the
(linguistic) sign in
contrast to its semantic
content, e.g. sound
waves, written
characters,
pictographs .”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 396); – „se
definește prin mijloacele
care participă la
actualizarea relației;
acestea pot fi explicite –
prepoziții, locuțiuni
prepoziționale,

263 conjuncții, locuțiuni
conjuncționale,
pronume si adverbe
relative etc. – implicite –
juxtapunerea: Bine faci,
bine gasesti, elipsa:
Vorba multa șarada
omului. ” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii romane , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 8).
expresii –„se definește prin
mijloacele care participă
la actualizarea relației;
acestea pot fi explicite –
prepoziții, locuțiuni
prepoziționale,
conjuncții, locuțiuni
conjuncționale,
pronume și adverbe
relative și implicite –
juxtapunerea.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedic ă,
Bucure ști, 1995 , p.
250); – „GN-urile
specifice sunt expresii
închise sub aspect
referențial (întocmai ca
GN-urile diferite sau ca
numele proprii), care, în
consecință nu pot fi
afectați de cuantificatori
externi.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers , București, 2 000, p.
249),
expresii deontice – „rom.
Trebuie . Aceste expresii
pot fi descrise semantic
prin situația, legea,
societatea cere/ dorește
să…” (Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011).
extensi e, -une – lat. extensio ,
‘extindere’, ‘lărgire’ –
“The extension of a
linguistic expression is
the class of elements
that the expression
denotes. Therefore, an
extensional definition is
based on counting all
objects to which the
expression applies, in
contrast with intension
(‘sense ’), which is
determined according to
the features by which
the concept is defined.
Two predicates have the
same extension if they
apply to the same class
of elements, in this
sense both expressions
evening star and
morning star are
extensionally identical,
since they both denote
the planet Venus, even
though they both have a

264 different intensional
content. In formal logic
extension is defined
depending on the
different categories of
expressions. ”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 398 ).
extensiune a funcției –
„clasa obiectelor care
cad sub conceptul
exprimat de funcție.
(vezi funcția).” (Camelia
Stan, Un tip de structuri
sintactice cu element e
corelative în limba
română, SCL XL, 1989,
nr. 5, p. 447).
extensiv – “A term used in
some grammatica l
analyse s to refer to
structures where there
is no close semantic
relationship between
elements of structure,
such as subject and
object .” (David Crystal ,
A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008,
pag.181) .
extrinsec – vs intrinsec –
“insuficiența semantică
apare și ca urmare a
implicării regentului de tip nominal în
actualizarea funcției
sintactice în discuție.
Remarcându -se opoziția
semantică:
„caracteristici intrinseci“
vs. „caracteristici
extrinseci“ ale numelui –
regent, este important
de subliniat că prezența
semului ‘caracteristici
intrinseci’ a numelui
regent sau antecedent, –
dacă între părțile de
vorbire implicate este
imposibil gramatical un
raport sintactic de
subordonare (ca între
‘numele’ la nominativ
care par a se ‘acorda’,
dar aceasta este o
aparență doar, prin
faptul că ‘numele’ nu se
acordă între ele – vezi
infra), – atrage după
sine simultan și
insuficiența seman tică
verbală și actualizarea
funcției sintactice dublu
subordonate simultan,
cf. 1. „Nu te-aș fi crezut
așa moral .“ (G.
Călinescu, Bietul
Ioanide, 1986: 201). 2.
vs. Nu te -aș fi
crezut . 3. Nu te -aș
fi crezut niciodată . Se
observă, în exemplele de
mai sus, că, prin
nedeterminare
sintactică, în exemplul

265 2, verbul nu redă
informația de
insuficiență semantică,
ca în exemplul 1, iar
determinarea prin
‘caracteristici extrinseci’
ca în exemplul 3,
păstrează aceeași
informație semantică la
nivelul verbului. ”
(Mihae la Secrieru,
Nivelul sintactic al limbii
române , Editura sedcom
Libris, Iași, 2007, p.
129-130).

F

feminism lingvistic –
“established in the
Anglo -American sphere
in the mid -seventies
through publications by
Key, Lakoff and
Thorne/Henley (all
1975). Wher eas the
mainstream linguistics
current then was
dominated by
structuralist priorities
such as language
system before language
use, homogeneity before
heterogeneity,
synchrony before
diachrony (synchrony
vs diachrony), linguistic competence of
an ideal spea ker/hearer
before language use of
individual speakers
(competence vs
performance), feminist
linguistics studies the
gender -typical language
use and the gender –
specific asymmetries
(established through
thousands of years of
tradition) in the
language system and
makes a connection
between linguistic and
social discrimination. ”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 407 ,
References . 408 -409).
figură a ambiguității –
„organizează stilistic
morfo-sintaxa
enunțului, în sensul
creării de noi
semnificații” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura
Didactic ă și Pedagogic ă,
Bucure ști, 1995, p. 23).
~ etimologică – „privește o
repetiție a rădăcinii
unui cuvânt, căci altfel
e, în fond, o repetiție de
derivate.” (Elena

266 Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
23).
~i ale insistenței – „au la
bază feluri diverse de
repetiție antrenînd
adesea semantica și
sintaxa enunțu lui.”
(Elena Dragoș, Elemente
de sintaxă istorică
românească, Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
22).
filtru temporal – „este o
condiție impusă atât
auxiliarelor, cât și
verbelor lexicale.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
român e. Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 27).
flexiv – morfem folosit
pentru a marca formele
gramaticale, –
„distribuția cliticelor
depinde de categoriile
funcționale, în general,
și de Flex (sau de Timp),
în particular.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice , Editura Univers,
București, 2000, p. 22);
– „Flex este o categorie
mai cuprinzătoare decât
era Aux. Spre deosebire
de modalele din engleză,
auxili arele aspectuale
(vezi have din engleză,
avoir și être din
franceză etc.) au
comportamentul morfo –
sintactic caracteristic
verbelor lexicale și se
consideră că sunt
generate în afara
nodului Flex, sub un
nod V (grupurile verbale
care au un auxiliar
drept ce ntru vor fi
notate cu GAux;
reamintim că această
etichetă nu presupune
existența unei categorii
sintactice distincte) care
are un complement de
tip GV: la nivelul S –
structurii, verbele
auxiliare din franceză se
deplasează la Flex (ca
toate verbele din
franceză, vezi Emonds
(1978) și Pollock
(1989)).” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 29);
– „Unele teste curente
pentru deplasarea

267 verbului la Flex nu se
pot apli ca în română.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 31);
– „Particula infinitivală a
prezintă o ambiguitate
sistematică între
statutul de Flex și cel de
Comp. A cest statut
ambiguu poate fi ușor
demonstrat arătând că
a este comparabil cu to
din engleză și în același
timp cu de/ di din
franceză și din italiană
(v. Huot (1977, 1981);
Kayne (1984); Rizzi
(1982)), care sunt
analizabile ca Flex și
respectiv Comp.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice ,
Editura Univers,
București, 2000, p.
108); – „Ipoteza ca a ar
avea statut de Flex este
sprijinită de o observație
privitoare la morfologie:
infinitivele românești n u
prezintă o flexiune
morfologică specifică
analizabilă ca o
realizare a nodului Flex: -a, -i sau -e din a
mînca, a citi, a spune
aparțin radicalului
lexical al acestor verbe
(a se vedea voi mîncați,
voi citiți, voi spuneți). S –
ar putea deci considera
că absența unei flexiuni
verbale infinitivale este
compensată de o
realizare diferită a
nodului Flex, și anume
particula a. Infinitivele
românești sunt astfel
comparabile cu
infinitivele din engleză,
care prezintă un
element Flex
prepozițional, to, corelat
cu absența mărcilor
morfologice de flexiune
asupra verbului. Un alt
argument posibil în
favoarea statutului de
Flex al lui a este legată
de structurile cu
ridicare.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanic e,
Editura Univers,
București, 2000, p.
109); – „Coeziunea
dintre a și verb este
probabil argumentul cel
mai direct în favoarea
statutului de Flex al lui
a. Această analiză
subminează ideea că a
se află în Flex, deoarece

268 nu există nici o poziție
disponibil ă între Flex și
GV care să poată primi
verbul ridicat.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice ,
Editura Univers,
București, 2000, p.
110); – „există două
poziții Flex, una pentru
a și cealaltă pentru
verbul ridicat.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
111); – „în ridicarea
verbului la Flex este
singura cale pentru Flex
de a se atașa la verb, și
această ata șare este o
cerință a morfosintaxei
(Flex nu poate fi separat
de V la nivelul structurii
de suprafață). Acest
comportament
contrastează, pe de o
parte, cu verbele
conjugate lexicale, care
în franceză se ridică
obligatoriu în Flex, și,
pe de alta, cu auxili arele
have și be din engleză,
care se pot ridica spre
Flex numai în
infinitivale.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice ,
Editura Univers,
București, 2000, p.
115); – „Ridicarea V -ului
la Flex se fac e pe
deasupra GN -ului
subiect.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice ,
Editura Univers,
București, 2000, p.
125).
flexiune – „prin flexiune
înțelegem totalitatea
schimbărilor suferite de
un cuvânt în aspectul
lui formal. Declinarea,
de pildă, constituie
flexiunea substantivului
(și a celorlalte părți de
vorbire asemănătoare
cu el), iar conjugarea,
flexiunea verbului.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II – a, București,
Editura Ministeru l
Învățământului, 1956,
p. 510), – „înțelegând -o
ca totalitatea flectivelor,
flexiunea se reduce însă
la flectiv, iar flectivul
este expresia , conținutul
fiindu -i, cu excepția
categoriilor exclusiv de
opoziție, sensul
relațional, încât

269 instituirea și situa rea
unui nivel morfologic
dedesubtul unuia
sintactic produc
ruperea expresiei de
conținut și de
considerarea lor drept
entități aparte.” (D. D.
Drașoveanu, Teze și
antiteze în Sintaxa limbii
române, Editura
Clusium, 1997, p. 25 –
26); – „în interiorul
nucleu lui cu structura
primară,principala
modalitate de exprimare
a relației de
interdependență și
totodată de marcare a
celor două funcții
sintactice.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 92); „poate
exprima raporturi foarte
variate, uneori prin
aceeași formă. Ea face
posibil și procedeul
sintactic al acordului.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 80); – „indică
în mod frecvent
(persoana I sau raportarea la emițător,
persoana a II -a sau
raportarea la receptor,
persoana a III -a sau
raportarea la temă) și
numărul (singular sau
plural).” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Roma nice, Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 83); – „se
subordonează, fie
principiului acordului,
fie principiului recțiunii,
în funcție de unitățile
lexico -gramaticale prin
care se realizează
atributul.” (Dumitru
Irimia, Structura
gram aticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
208); – „tratează
structura internă a
cuvintelor.” (John
Lyons, Introducere în
lingvistica teoretică,
Editura Științifică,
București, 1995, p.
154); – „marcă prin
excelență
paradigmatică, exprimă
raportul obiectiv dintre
unitățile aflate în
relație.” (Elena Dragoș,
Elemente de sintaxă
istorică românească ,
Editura Didactic ă și

270 Pedagogic ă, Bucure ști,
1995, p. 35);
~ nominală – “în funcție de
categoriile gramaticale
care dirijează
modificările de expresi e,
se distinge flexiunea
nominală care cuprinde
în aria sa substantivul
și adjectival,
caracterizată prin
variațiile de gen, număr,
caz și determinare.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 22).
flotanți – „nu pot ocupa
poziția dintre verbul
principal și conjunctiv.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 39);
– „În spaniolă, nici
adverbele, nici
cuantificatorii flotan ți
nu pot ocupa poziția
dintre auxiliar și verbul
lexical.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice ,
Editura Univers,
București, 2000, p. 73). fonetica sintactică –
„cuprinde în sfera sa de
manifestare variații ale
unităților fonice, care
nu afectează
semnificația sau
organizarea structurală
a unităților.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 49);
– fenomen prin care „ca
rezultat al factorilor
asimilatori, a cționați de
procesele combinatorii
de tip sintactic, în limba
vorbită, cu reflexe însă
și în cea scrisă, se
produc, în zonele de
incidență sau de
jonctură ale cuvintelor,
o serie de modificări ale
expresiei lingvistice, în
care sunt conturate, de
regulă, c ele două sunete
(vocale sau consoane).
în contact.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 48);
– „oferă sintaxei mijloace
de actualizare a unor
categorii sintactice,
punându -și astfel în
valoare calitatea de
componentă
interpretativă la nivelul
expresiei lingvistice a
unităților de conținut.”

271 (Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p. 49).
forma – “This term is used in
various ways, depending
on the terminological
context: 1 In traditional
grammar (school
grammar), it is the
designation for words of
the same stem, but
different inflection: in
this sense run, ran, runs
are different word forms
of the word run. 2 Since
antiquity (Aristotle),
form has denoted the
sensorily per ceptible
aspect of the linguistic
sign (signifier vs
signified), in contrast to
content/meaning or
function. 3 In American
structuralism, form is
an unclassified
linguistic utterance to
which a meaning is
attributed. A distinction
is drawn between (a)
free forms, which can
occur alone, such as the
word, which is defined
as the smallest free
form, and (b) bound
forms, such as
inflectional or word
formation suffixes,
which can only occur
together with other, i.e.
free, forms. ” (Bussmann Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
421).
~ de expunere – „se
definește în raport cu
expresia lingvistică pe
care o îmbracă
enunțarea orală sau
scrisă, cu modul de
organizare a unităților
textuale și se
actualizează ca opțiune
a subiectului vorbitor,
motivată de condițiile în
care se produce actul
comunicării ș i de scopul
pe care îl urmărește în
relația cu receptorul. Se
cunosc două forme
fundamentale de
expunere la nivel
textual: proza și poezia.”
(I. Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
234); – „când o stare de
lucruri unică este
gândită (și exprimată) în
mai multe feluri (…),
când este vorba de fraze
întregi, desemnând
aceeași realitate, iar nu
de structuri deosebite
ale frazei, indiferent
dacă aceste fraze se
referă la aceeași
realitate sau nu.” (G.

272 Ivănescu, Curs de
Sintaxa limbii române ,
Editura Junimea, Iași,
2004, p. 35); – „numai
prefixele, sufixele și
flexiunea, fără înțelesul
lor și nu și semnele care
se combină cu acestea
și care alcătuiesc baza
cuvântului, tema.” (G.
Ivănescu, Curs de
Sintaxa limbii române ,
Editura Junimea, Iași,
2004, p. 367).
~ logică (FL) – „obiectul
prototipic nul se
deplasează la nivelul FL
în poziția [Spec, GFlex],
suprimându -l astfel pe
il.” (Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice ,
Editura Univers,
București, 2000, p.
179).
~ relațiilor sintactice – „se
definește prin mijloacele
de maniefestare a
acestora în planul
expresiei, mijloace care
sunt de natură fonetică
(pauza și intonația), de
natură morfologică
(flexiunea) și de natură
sintactică (joncțiunea,
juxtapunerea, topica).”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 12) ; –
„cînd spunem că B
impune lui A să fie la
un anumit caz,
afirmația priv ește forma
relației dintre A și B.”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 38).
formalismul – „este una din
caracteristicile sintaxei
contemporane”. (Sorin
Stati, Teorie și metodă în
sintaxă , Edi tura
Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p. 14).
formulele de imprecație –
„care au ca bază o
unitate lexical simplă
sau complexă reprezintă
o modalitate forte de
manifestare a atitudinii
afective a vorbitorului,
de obicei, de
nemulțu mire, de
neacceptare a unui fapt
sau a unei situații în
care pot fi implicate
locutorul, colocutorul
sau alocutorul;
caracterizează registrul
limbii vorbite de o
anumită ținută etică.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa

273 limbii române , Editura
Enciclopedică București ,
1992, p. 137).
fraza – lat. phrásis, ‘expresie’
– “Existența frazei ca
unitate sintactică nu
poate fi negată, însă,
atâta timp cât criteriile
de identificare și de
definire vizează
existența anumitor
parametri sintactici
specifici doar frazei.
Aplicând c ele două
criterii exclusiv
sintactice, criteriul
raporturilor sintactice și
al funcțiilor sintactice și
criteriul
prezenței/absenței și în
ce proporție a funcției
sintactice definibile prin
unicitate – predicatul ,
rezultă că enunțul -frază
este o sumă de ra porturi
și funcții sintactice, între
care există cel puțin doi
indici de predicație.
Definiția enunțului –
frază , ca sumă de
raporturi și funcții
sintactice coincide
parțial cu cea a
enunțului -propoziție , fapt
explicabil prin aceea că
ambele sunt subtipuri
sau realizări ale
enunțului sintactic
transfrastic , care și el
este, din punct de
vedere sintactic, sumă de raporturi și funcții
sintactice12. Diferența
dintre enunțul –
propoziție și enunțul –
frază este atât
cantitativă: fraza
conține cel puțin două
nuclee p redicative, cât
și calitativă: funcțiile
sintactice de la nivelul
enunțului -frază sunt
asigurate și
propozițional. Diferența
calitativă dintre frază și
propoziție, invocată de
unii specialiști, și
anume că fraza este
„lipsită de capacitatea
de a actualiza o funcție
sintactică“ (I.
Diaconescu, 1995: 185)
este suprimată de faptul
că, în viziunea
gramaticii tradiționale,
nu toate propozițiile, ca,
de exemplu, cele
principale, actualizează
o funcție sintactică. În
ceea ce ne privește,
funcția sintactică
globală a frazei,
verificabilă prin
cantitatea de conținut
sintactic, este definibilă
fie prin absență, fiind,
deci, zero ( ), fie prin
prezență, de exemplu,
ceea ce consideră unii
lingviști „fraza
apozitivă“, deși aici doar
baza frazei apozitive are

274 funcția sint actică de
apoziție, celelalte
propoziții fiind funcții
sintactice în raport cu
baza. Nota12. Cf. „Nous
croyons avoir fait ressortir
que la structure d’une
langue est un réseau de
dépendance, ou, pour le
dire d’une façon à la fois,
plus téchnique et plus
simple, un réseau de
fonctions (L. Hjelmslev,
[1959]: 149). Cf. și
„noțiunile de «funcție» și
«relație» sunt atât de
strâns înrudite, încât se
definesc una prin cealaltă“
(S. Stati, 1967 (a): 131). ”
(Mihaela Secrieru ,
Nivelul sintactic al limbii
române , Ed itura
Sedcom Libris, Iasi,
2007, p. 4 0); – „un
enunț lingvistic în
structura căruia se
cuprind două sau mai
multe nuclee
predicaționale, între
care se stabilesc sau
care mediază diferite
relații sintactice.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 44); – „grupare
a mai multor propoziții,
în legătură cu aceeași
gândire sau cu gândiri
diferite. Propozițiile
frazei se afla una față de alta în raport logic,
exprimat în vorbire
printr -un raport
gramatical. Cele două
raporturi nu trebuiesc
confundate. În frază, un
raport logic poate fi
exprimat prin mai multe
raporturi gramaticale și
invers.” ( Gramatica
Limbii române – Iorgu
Iordan, Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
232); – „este o
comunicare mai amplă
decât o propoziție,
corespunzând de obicei
unui raționament.
Reprezintă un grup de
propoziții unite între ele,
cu care începe și se
termină o gândire.”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 176); – „este o
îmbinare de propoziții
care poate exprima: o
singură judecată sau
mai multe judecă ți,
eventual reunite într -un
raționament, o singură
idee cu caracter afectiv
sau mai multe idei de
acest fel, precum si mai
multe idei dintre care
unele sunt judecă ți și
altele nu.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii

275 Populare Române,
București, 1954, p.
149); – „unitatea
sintactică superioară
propoziției, întrucît e
construită din două sau
mai multe propoziții; ea
este totdeauna de sine
stătătoare.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 7); – „este
bariera de trecere de la
cuvânt la text” (p. 33)
“indică ceva concret,
este o noțiune cu
caracter practice .”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 39); – „Din
reuniunea a două sau
mai multe propoziții
rezultă enunțurile
numite fraze. O
precizare terminologică
se imp une: de regu lă
prin frază se înț elege un
enunț format din două
sau mai multe
propoziții.” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p. 22); – „este un ansamblu
sintactic format din
două sau mai multe
propoziții le gate între ele
prin raporturi
gramaticale și prin care
se realizează o
comunicare coerentă,
clară și independentă.
Ansamblul presupune
existența a două sau
mai multe propoziții.”
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele pro bleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998), p.
7); – „este unitatea
sintactică superioară
propoziției, alcătuită
dintr -o îmbinare de
două sau mai multe
propoziții.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1963, p. 229); –
„extensiune a propoziției
pe baza măririi
numărului de predicate”
(Vasile Șerban, Teoria și
topica propoziției în
româna contemporană ,
Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 47);

276 – „fraza e o unitate de
comunicare; ceea ce
face o frază e intonația.
Fraza nu trebuie să aibă
în mod necesar forma
unei propoziții (de ex.,
Iată, Da. Nu. Afară! ),
căci ea nu are nimic a
face cu gramatica.
Totuși struc tura frazei –
indiferent dacă enunță,
răspunde sau întreabă
ceva – caută să se
modeleze după
calapodul propozițiunii.”
(Sextil Pușcariu, Limba
română, I, Privire
generală . Prefață de G.
Istrate. Note, bibliografie
de Ilie Dan, Editura
„Minerva”, București,
1976, p. 127); „unitate
sintactică superioară
(de rang superior în
comparație cu propoziția
ca unitate sintactică de
bază, la fel cu propoziția
comportîndu -se
substitutul de
propoziție/frază ), care
este alcătuită din două
sau mai multe
propoziții gata
constituite și/sau
substitute de
propoziții/fraze , cu
condiția ca acestea să
contracteze între ele cel
puțin unul dintre
raporturile sintactice
posibile în frază existente în română ”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editu ra
Institutului European,
Iași, 2002, p. 883) –
„unitatea sintactică
alcătuită din minimum
două propoziții
(constituite ca atare)
și/sau substitute de
propoziție – cu condiția
ca cel puțin unul din
aceste «componente» să
se constituie în «bază a
frazei» – care (propoziții
și/sau substitute de
propoziție) contractează
între ele unul ori mai
multe raporturi
sintactice și comunică
(cu anumite restricții)
sau un raționament,
sau un șir de
judecăți/acte de voință,
cereri de informații ori
necunoașterea unor
informații ori
necunoașterea unor
informații la care nu se
așteaptă clarificarea,
sau o judecată”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, pp. 1018 –
1019); – „unitatea
sintactică de sine

277 stătătoare superioară
propoziției … ‹‹alcătuită
dintr -o îmbinare de
două sau multe
propoziții›› dintre care
cel puțin una e ste,
obligatoriu, principală”
(Dumitru Ivănuș, Teoria
și topica propozițiilor
subordonate
necircumstanțiale în
limba română , Editura
Universitaria, Craiova,
1994, p. 10) – „Mai
multe propoziții
îmbinate între ele pe
baza unei anumite
apropieri sau înrudiri de
conținut poartă numele
de frază.” (Iordan Iorgu,
Limba română
contemporană , ed. a II –
a, București, Editur a
Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 677); – „unitate
sintactică formată din
două sau mai multe
propoziții, care sunt
legate între ele prin
diverse raporturi
impuse de natura
conținutului fiecareia.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, București,
Editura Mi nisterului
Învățamântului, 1956,
p.687); – „este unitatea
sintactică cu relevanță
la nivel frastic; ea rezultă din relațioarea a
cel puțin două unități
de nivel inferior de tip
propozițional. În
ierarhia sintactică, fraza
se realizează ca unitate
maximală, fiind «cea
mai mare unitate a
descrierii gramaticale»
(Lyons, Linguistique,
p.133). Fraza se
definește ca unitate
sintactică superioară
propoziției.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.184);
„se realizează ca unitate
relațională.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, pp.
119-120); – „unitate
sintactică în a cărei
componență apar cel
putin două predicate.”
(Coteanu, Gramatica ,
p.14, după Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
119); – „este unitatea
sintactică superioară
propoziției, alcătuită
dintr -o îmbinare de
două sau mai multe
propoziții.” ( Gramatica
limbii romîne, Vol. al II –

278 lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Romîne, București,
1963, p. 229); – „după
natura propozițiilor din
care este constituită
fraza poate exprima mai
multe judecăți, eventual
reunite într -un
raționament, mai multe
idei cu caracter afectiv
sau volițional, mai
multe idei dintre care
unele sunt judecăți și
altele nu, dar chiar și o
singură judecată
(simplă sau com plexă)
sau o singură idee cu
caracter afectiv sau
volițional; fraza poate
exprima deci un
conținut mai complex
decît propoziția, dar și
un conținut identic cu
al unei propoziții
(independente).
Exemple: Eu o iubeam
pentru că era veselă,
expansivă și bună
prietenă cu mine și
pentru că -mi pov estea
frumos și tainic lucruri
„ de la noi din Moldova”
Sadoveanu, O. XVI 392
(mai multe judecăți),
Du-te, copilă, dar
întoarce -te curând!
Sadoveanu, O. VII 585
(două îndemnuri)” (Gramatica limbii
romîne, Vol. al II -lea,
Ediția a II -a revăzută și
adăugită, Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne,
București, 1963, p.
299). – „este o unitate
sintactică de sine
stătătoare, a cărei
existență este
condiționată de
prezența cel puțin a
unei propoziții
principale.” (Gramatica
limbii romîne, Vol. al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Romîne, București,
1963, p. 230); –
„unitatea fund amentală
a analizei sintactice.”
(G. Ivănescu, Curs de
Sintaxa limbii române ,
Editura Junimea, Iași,
2004, p. 9). h) „nu
numai ce ceea ce se
înțelege în gramatica
română prin acest
termen, adică o vorbire
alcătuită din mai multe
propoziții, ci chiar o
singură propoziție, dacă
ea este un întreg ca
înțeles.” (G. Ivănescu,
Curs de Sintaxa limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 2004, p.
11); – „ca limită

279 superioară a
investigației lingvistice,
apare ca rezultat al
unor procese de sinteză,
într-o succesiune
deter minată. (Ion
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale , Editura
științifică și
enciclopedică,
București, 1989, p. 16);
– „un enunț alcătuit din
două sau mai multe
propoziții” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științ ifică, București,
1994, p. 25); – „o
comunicare cu
predicație multiplă” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 31); – „o
comunicare de sine
stătătoare, alcătuită din
două sau mai multe
propoziții, dint re care
cel puțin una trebuie să
fie principală.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 278); – „un
enunț cu mai multe
nuclee predicaționale.”
(Dumitru Irimia, Propoziția complexă , în
AUI, Tom XXVIII /
XXIX, 1982 / 1983, p.
85); – „o extensie a
propoziției pe baza
măririi numărului de
predicate [P1, P2…Pn]”
(Vasile Șerban, Teoria și
topica propoziției în
româna contemporană ,
Ed. Didactică și
pedagogică, București,
1974, p. 47).
~ superioară – „la frază se
găsește un mod de
organziare a
comunicării, ea conține
o cantitate mai mare de
informații precum și
raporturi sintactice mai
complicate, cu trăsături
specifice” (Constantin
Th. Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998), p.
8).
~ adordonativă – „alcătuită
din propoziții care se
dispun pe același plan
și sunt legate printr –un
raport de coordonare.”
(Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p.185).
~ afectivă – „frazele afective
sunt, însă, în fond, nu o
categorie nouă, alături

280 de celelalte două.
Întrucât afectele nu pot
căpăta ființă decât în
urma unui act de
cunoaștere sau de
voință și, deci, însoțesc
întotdeauana astfel de
acte, fraza afectivă va fi,
întotdeauana sau o
frază teoretică
(cognitivă) sau una
practică (volitivă).
Așadar ar fi mai nimerit
ca, în cadrul fiecăreia
dintre cele două
categorii stabilite mai
înainte, să distingem un
tip de frază neafectiv ,
fraza teoretică pură , și
un tip de fr ază afectiv ,
fraza teoretică afectivă și
fraza practică afectivă .
Logica și teoria
acțiunilor s -ar ocupa
numai cu frazele
teoretice și practice
pure, cele afective
rămânând pe domeniul
esteticii, cel puțin în
parte. Frazele afective
sunt, și ele, teoretice
(cognitive) când
sentimentul este
provocat de o stare de
lucruri, de un
eveniment care intră în
conștiință sau care este
numai bănuit de noi, și
practice (voluntative),
când sunt provocate de
un fapt viitor, voit de noi. Frazele afective au
o intonație sp ecială.” (G.
Ivănescu, Curs de
Sintaxa limbii române ,
Editura Junimea, Iași,
2004, p. 149 – 150).
~ apozițională – „Procedeul
izolării se întîlnește și în
cazul propozițiilor
apoziționale; uneori e
vorba de fraze
apoziționale : propoziția
apozițională are
subordonate și
coordonate, împreună
cu care alcătuiește o
frază apozițională, cum
este în enunțul al doilea
din textul următor: Din
ce este făcut sentimentul
naturii, în ce constă el și
care este caracterul său
adînc? Cu alte cuvinte,
trebuie cercetat care este
cauza principală care îl
face să apară în psihicul
uman. ( Al. Philippide,
Scriitorul și arta lui, EL,
1968, 9 )” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p.
157).
~ asertivă – „au frecvența
cea ma i ridicată în toate
limbile romanice, după
cum arată statisticile,
astfel că acestea
constituie forma

281 nonmarcată a frazei.”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 48).
~ com plexă – „sunt acele
fraze care se pot înscrie
într-un cadru precum
rom. Se întâmplă că …
și/ dar/sau că… ca un
răspuns la o întrebare
sus-numită: rom. Petru
vine astăzi, dar mâine
lipsește > Ce se
întâmplă?< Se întâmplă
că Petru vine astăzi,dar
că mâin e lipsește. ”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 46 – 47).
~ condensată – „sunt acele
fraze care pot fi
introduse într -un cadru
precum Ce se
întâmplă?, abia după ce
unul d intre cuvintele
acesteia se transformă
într-un verb conjugat
au i se adaugă un verb
existențial conjugat.”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 47).
~ dezvoltat ă – „consti tuite
din propoziții aflate în
relații de dependență, în
interiorul cărora
propozițiile dependente
își pierd autonomia
predicațională.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 46).
~ cu dislocare – „nu este
altceva decât un enunț
cu structură
segmentală,
anacolutică.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 78).
~-enunț vs frază -parte de
enunț – „O fraz ă-enunț
conține minimum două
propoziții, de exemplu:
spune -mi/cînd te întorci.
(…) Noi facem însă
distincția dintre frază –
enunț , adică grup de
propoziții cu valoare de
enunț frază -parte de
enunț. Textul spune -mi
dacă vrei să lucrezi este
o frază -enunț, i ar dacă
vrei să lucrezi și spune –
mi dacă vrei sînt două

282 fraze-parte de enunț.”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, pp. 22 -23).
~ formată prin subordonare
– „Fraza formată prin
subordonare ia nașt ere
sau îmbinând două
propoziții independente,
dintre care una devine
subordonata celeilalte,
datorită raportului
stabilit între ele pe baza
conținutului exprimat
de fiecare, sau
transformând partea
secundară a unei
propoziții dezvoltate în
propoziție subo rdonată.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, București,
Editura Ministerului
Învățamântului, 1956,
p. 686).
~ imperativă – „frază prin
care emițătorul exprimă
un ordin în mod direct,
adică fără a utiliza un
anumit predicat pentru
exprim area ordinului,
un ordin căruia
interlocutorul poate și
trebuie să i se
conformeze.“, “frază prin
care emițătorul exprimă
o dorință sau o somație
în mod direct, adică fără a folosi un anumit verb
care să corespundă
acestei dorinte sau
somații, a cărei
îndeplinire nu depinde
(doar) de propria
inițiativă.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011, p.
43).
~ incidentă – „grup de două
sau mai multe
propoziții, principale
coordonate sau
principale regente și
subordonatele lor,
așezate în interiorul
unor fraze de bază sau
între componentele
unora dintre propoziții.
Ea aduce o informați
suplimentară dar nu are
legătura sintactică
necesară cu restul
frazelor de bază.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științ ifică, București,
1994, p. 313); –
„Propoziția conținînd
verbul de declarație
poate avea determinări
în formă de propoziții și
astfel se ajunge la fraze
incidente : Așa este,
măicuță, răspunse
Harap -Alb, cufundat în

283 gînduri și galbăn la față,
de parcă -i luase pînza
de pe obraz. ( Ion,
Creangă, Opere, ESPLA,
1953, 205)” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 159 ; – „sunt
formate din două sau
mai multe prop oziții
aflate între ele în raport
de coordonare sau de
subordonare: L-au
mazilit împăratul și l -au
trimis surgun la Eghipet
(pentru ce nu să știe,
că nimeni n -au scris)
și în locul lui au pus pă
Mircea Vodă. P. Ist.
51/21 -22.” (Mioara
Avram, Sintaxa limbii
române în secolele al
XVI-lea- al XVIII -lea,
Editura Academiei
Române, București, p.
295);
~ infinitivă – „(propoziție +
verbul principal din
punct de vedere
semantic).” (Michael
Metzeltin , Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 32).
~ intercalată – „grup de
două sau mai multe propoziții subordonate,
coordonate sau
necoordonate între ele,
așezate între
componentele unora
dintre propoziții. Ea
aduce o informație
suplimentară, având cu
celelalte propoziții ale
frazei de baza o legătură
semantică și sintactică
necesară.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 313).
~ interogativă – „frază prin
care emițătorul întreabă
în mod direct, adică fără
a folosi o anumită
expresie verbală
interogativă, o
specificare referitoare la
o anumită stare de
lucruri și așteaptă un
răspuns”, „frază prin
care emițătorul vrea să -l
determine pe
interlocutor să confirme
un punct de vedere
presupus ca fiind de la
sine înțeles și pus sub
semnul întrebării numai
formal, în care
întrebarea negativ ă
corespunde unei fraze
declarative afirmative,
iar întrebarea pozitivă
corespunde unei fraze
declarative negative”,

284 „frază prin care
emițătorul răspunde
interogativ la o
întrebar e a
interlocutorului”.
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 42).
~ mixtă – „alcătuită din
propoziții legate prin
raporturi de
subordonare, de
adordonare și de
supraordonar e.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
185).
~ moleculară – „structuri
sintactice complexe ce
cuprind fraze atomice
legate între ele printr -o
relație constantă” (Olga
Galațanu, : Theodora
Cristea)
~ paratacti că – „formată,
adică, din doua
propoziții principale
juxtapuse este ea însăși
calitativ superioară
propozițiilor folosite
izolat, întrucât
juxtapunerea, care
apare numai atunci
când propozițiile
respective au un conținut apropiat
(înrudit sau opus), dă
frazei un înț eles mai
mult ori mai puțin altul
decât acela al ambelor
propoziții considerate
separat.” (Iordan, Iorgu,
Limba română
contemporană , ed. a II –
a, Bucur ești, Editura
Ministerului
Învăță mântului, 1956,
p. 686).
~ practică (volitivă) – „ea
este alcăt uită, ca și
cealaltă tot din subiect
și predicat pe care le
concepem larg, ca
sintagme, întocmai ca și
la fraza teoretică, dar pe
care trebuie să le
definim altfel, deși
asemănător: subiectul
este realitatea despre
care voiești să fie ceva,
să fie cumva, s ă facă
ceva, predicatul este
ceea ce voiești să fie sau
să facă acea realitate.
Fraza practică poate fi
interogativă, anume
atunci când individul
care hotărăște stă la
îndoială și întreabă ce
să facă sau când cineva
întreabă pe altul ce să
facă el sau ce s ă facă
altul. Ea poate fi
negativă, când exprimă
voina de a nu se face
ceva. Fraza practică

285 poate fi, deasemenea,
nominală sau verbală.
Vom spune acum că ea
poate fi substantivală,
adjectivală, etc. (G.
Ivănescu, Curs de
Sintaxa limbii române ,
Editura Juni mea, Iași,
2004, p. 148).
~ prezentativă –
„(constituită din copulă
+ elementul de scos în
evidență).” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 32).
~ relativă – „(o pro -formă de
relative + verbul
principal din punct de
vedere semantic).”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 32).
~ simpl ă – „constituite din
propoziții
nondependente care,
intrîn d între ele în relații
de coordonare sau de
apoziție , își păstrează
autonomia
predicațională. “
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa , Editura Junimea, Iași,
1983, p. 46); – „sunt
acele fraze al căror
cadru se limitează la o
singură întrebare: Ce se
întâmplă?. ” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011, p.
47).
~ subordonativă – „este
reprezentată de unități
care se înscriu în
planuri de comunicare
diferit e, dar care aparțin
aceluiași nivel.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
207); – „servește ca bază
în generarea frazei
mixte printr –un proces
de amplificare
pozițională cu ajutorul
adordonării și al
supraord onării.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
198); – „alcătuită din
propoziții legate printr –
un raport de
subordonare și integrate
într –un plan ierarhic,
ordonat pe verticală,
într –un dispozitiv
variat.” (I on Diaconescu,

286 Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p.185).
~ teoretice – „frazele
teoretice exprimă realul,
posibilul (eventualul) și
irealul. Realul poate fi,
însă, cunoscut sau,
ceea ce e totuna
afirmația sau negația
noastră de spre real este
certă, asigură
(întrebarea trebuie luată
și ea în considerație
aici, întrucât la ea se
așteaptă un răspuns
sigur). În acest caz,
realul este exprimat
prin indicativ. Așadar
indicativul este modul
realității sigure. A defini
indicativul numai ca
modul siguranței, cum
face Philipide, este
greșit căci, după cum
vom vedea, și irealul e
sigur, dar el se exprimă
prin alt mod decât
indicativul. Acțiunea
reală, sigură poate fi
eternă (sau universală),
prezentă, trecută și
viitoare. La drept
vorbind a cțiunea reală
este numai prezentă
sau trecută, căci o
acțiune viitoare încâ nu
e reală. Dar o acțiune
viitoare este socotită ca
sigură de către cel care
vorbește și atunci această certitudine a sa
stă pe același plan cu
certitudinea acțiunii
reale prezente sau
trecute.” (G. Ivănescu,
Curs de Sintaxa limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 2004, p.
163).
~ volitive – „exprimă voința
de a se face ceva (de a
se realiza, de a se
întâmpla ceva) sau
voința de a nu se face
ceva. Dorința este și ea
o formă a voinței dar
atât de atenuată, adică
atât de conștientă că nu
se poate realiza, încât
nu mai poate fi
considerată la drept
vorbind, ca voință.
Actele sufletești ale
voinței și dorinței nu au
decât un singur timp –
prezentul – căci ele
există doar în momentul
vorbir ii; dar obiectul lor
este numai la viitor
(prezent și viitor față de
momentul vorbirii) căci
doar faptul care este
voit sau dorit urmează
să se realizeze – dacă se
va realiza – numai în
viitor.” (G. Ivănescu,
Curs de Sintaxa limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 2004, p.
206).

287 focus – lat. focus , ‚loc central,
[al focului], ’ remă’,
frecvența funcțiilor – „este
evidențiată de modelul
funcțional adoptat, iar
interpretarea indiciilor
de frecvență poate oferi
date pertinente sub
raport stilistic.” (I.
Diacones cu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
208).
frecvența raporturilor –
„rezultă din tipul
structural al frazei.
Există fraze în care
predomină coordonarea,
ca în Sintaxa limbii
vorbite de factură
populară, după cum se
întâlnes c fraze în care
predomină
subordonarea.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
208).
funcție – „este r ațiunea de a
fi a unei structuri , de
aceea funcția este
considerată a fi în
același timp, și o unitate
a limbii dar și o legătură
între două elemente,
deci o relație relevant
căpătând în acest caz
semnificația fiecărei mutații înțeleasă ca
trăsătură distinctivă” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române ,
București, Editura
Enciclopedică, 1995, p.
23); – „element de baz ă
al sintaxei.” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească, Editura
Didactic ă și Pedagogic ă,
Bucure ști, 1995, p. 7); –
„proprietate atribuită
prin predicație unui
obiect.” (Camelia Stan,
Un tip de structuri
sintactice cu elemente
corelative în limba
română , SCL XL, 1989,
nr. 5, p. 447); – sunt „
raporturile care satisfac
condițiile de analiză.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 22).
~ combinatorie – „a limbii se
comunică prin
combinații de cuvinte , și
nu prin forme flexionare
sau paradigme izolate.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Teorie și
analiză gramaticală ,
Editura Coresi,
București, 1994, p. 24).
~ denominativă – „este
actualizată de apoziții
care desemnează nume

288 specifice ale unităților
bază sau p rin care se
identifică o persoană
sau un obiect dintr -o
clasă. Se realizează că
un proces de
determinare semantică
prin incluziune totală a
apozitiei în sferă
semantică a bazei.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 199 2, p. 95).
~ descriptivă – „se realizează
că o determinare
semantică prin apoziții
care desemnează o
trăsătură sau o
caracteristică menită să
întregească sau să
limiteze semnificația
unității bază.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclope dică București,
1992, p. 96).
~ gramaticală – „este
întotdeauna exprimată
printr -o combinație de
elemente și nu printr –
un element simplu și
unic.” (Coșeriu, 1989, p.
14) (Elena Dragoș,
Elemente de sintaxă
istorică românească ,
Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, Bucure ști,
1995, p. 51). ~ metalingvistică – „prin
aceasta se creează
posibilitatea ca actul de
comunicare să se
desfășoare in două
planuri, ambele dirijate
însă de autor sau de
locutor”. Exemplu:”
Bărbatul ei dintîi o luase
din prispa bunicului -nici
nuîmplinise
cinsprezece ani -și o
dusese pe Călmățui în
sus. Stancu, Desculț , 1;
.’’ (Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p.402).
~ predicatului – „reprezintă,
în organizarea
propoziției, o poziție
sintactică guverna toare,
însă nu se poate defini
drept clasă de
substituție, căci, față de
celelalte funcții, nu
cunoaște realizări
propoziționale (de
propoziție relativă sau
jconjuncțională.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Predicatul,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunț ul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
243).
~ prozodică a repe tiției –
„este pusă în valoare, în
tehnic a de co nstruc ție a

289 versului, constituind o
trăsătură esențială a
poeziei populare.
Repetiția cu funcție
prozodică repoziționează
bază la nivelul versului
ca umplutură, sau ca
“sprijin prozodic”, în
scopul armonizării
condițiilor metrice.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1995,p. 118).
~ referențială – „a unităților
supraordonate se
actualizează la nivelul
vorbirii di recte și
urmărește, prin
intervenția naratorului,
angajarea participării
personajelor, prin
propriul lor discurs, la
actul de comunicare,
într-un dialog relatat.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1995, p. 130)
~ sint actică – „este o
categorie sintactică cu
trei aspecte opozabile
(+), (ø), ( -), inferentă,
respectiv un produs
sintactic derivat, finit și
ultim de la nivelul unui
enunț sintactic de orice
tip (divizibil sau
indivizibil), ea insă ți o
unitatea sintactică car e reflectă conținutul
sintactic al cuvântului
morfologic,
conceptualizat de
gândire printr -un efort
de generalizare și
abstractizare.’’ (Mihaela
Secrieru, Nivelul
sintactic al limbii
române , Editu ra Geea,
Botoșani, 1998, p. 49); –
„înseamnă, în plan
paradi gmatic, o clasă de
substituție, deci o clasă
de termeni neopozabili
la nivel sintactic, iar, în
plan sintagmatic, o
poziție constantă și
implicit, o relație
constantă.” (Gabriela
Pană Dindelegan,
Sintaxa grupului verbal ,
București, 1976, p. 38);
– „noua identitate , de
plan sintagmatic,a
unităților lexicale.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române .Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 15); – „Sensul
gram atical pe care îl
capătă un cuvînt ca
urmare a plasării lui
într-o anumită relație cu
un alt cuvînt (alte
cuvinte) din enunț se
numește funcție
(valoare) sintactică.”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,

290 Editura didactică și
pedag ogică, București,
1972, p. 117); –
„Înțelesurile diferențiate
în analiză sintactică se
numesc funcții
sintactice. ” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 32).
~ sintactică de apoziție –
funcția care „cunoaște
cele mai multe realizări
(în comparație cu
celelalte funcții
sintactice), anume, ca
parte de propoziție (cînd
este numită curent pur
și simplu apoziție ), ca
propoziție apozitivă , ca
frază apozitivă și ca
substitutul de
propoziție/frază
apozitivă ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
Europ ean, Iași, 2002, p.
1518).
~ sintactică de atribuire –
„relația de dublă
dependență ca variantă
derivată a dependenței
unilaterale, cuprinde în
aria să de actualizare
funcția de atribuire, prin
calificare sau identificare, a numelui
predicativ) și a numelu i
predicativ secundar.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1992, p. 18).
~ sintactică de atribut
circumstanțial/comple
tiv – „funcția care
trimite prin atribut „la
un regent de tip
nominal , iar prin
circumstanțial la u n
regent de tip verbal ” și
care „se realizează la
nivelul propoziției în
atributul circumstanțial ,
iar la nivelul frazei în
propoziția atributivă
circumstanțială ”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului E uropean,
Iași, 2002, p. 1485).
~ sintactică de
circumstanțial
comparativ – „funcția
care, făcînd parte din
„subclasa
circumstanțialelor cu
dependență și de un
«nume» “, „poate fi
realizată la nivelul
propoziției într -un
circumstanțial
comparativ și la nivel ul
frazei în propoziția

291 circumstanțială
comparativă ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1454).
~ sintactică de
circumstanțial
concesiv –funcția care,
făcînd parte din
„subcla sa
circumstanțialelor cu
dependență și de un
«nume» , apare la nivelul
propoziției, cînd se
numește circumstanțial
concesiv , și la nivelul
frazei, cînd poartă
numele de propoziție
circumstanțială
concesivă ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1460).
~ sintactică de
circumstanțial
conclusiv – funcția
care, „aparținînd
subclasei de
circumstanțiale
propriu -zise”, „ se
realizează numai în
propoziție , ca parte de
propoziție ; aceasta
pentru că, corespunzînd doar semantic – nu și
gramatical –
circumstanțialului
conclusiv, propoziția
conclusivă reprezintă nu
o funcție sintactică , ci un
tip de coordonare ”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Instit utului European,
Iași, 2002, p. 1428).
~ sintactică de
circumstanțial
condițional – funcția
care, făcînd parte din
„subclasa
circumstanțialelor
propriu -zise”, „se
întîlnește la nivelul
propoziției, concretizată
în circumstanțialul
condițional , și la nivelu l
frazei, sub formă de
propoziție
circumstanțială
condițională sau de
«substitut de propoziție »
condițională ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1449).
~ sintactică de
circum stanțial
consecutiv – funcția
care, aparținînd

292 „subclasei de
circumstanțiale
propriu -zise” , „poate
apărea numai la nivelul
frazei, concretizată în
propoziția
circumstanțială
consecutivă [pentru
faptul că «îmbinările» de
tipul de minune este
convenabil să f ie
considerate perifraze
adverbiale ce exprimă
ideea de superlativ și
îndeplinesc funcția
sintactică de
circumstanțial de mod (și
nu pe aceea de
circumstanțial
consecutiv)]”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Ins titutului
European, Iași, 2002, p.
1439).
~ sintactică de
circumstanțial
cumulativ – funcția
care „se încadrează în
subclasa
circumstanțialelor cu
dependență și de un
«nume» ; această funcție
se realizează la nivelul
propoziției, cînd poartă
denumirea de
circumstanțial cumulativ ,
și la nivelul frazei, cînd
apare ca propoziție
circumstanțială cumulativă sau ca
«substitut de propoziție»
circumstanțială
cumulativă ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
Europ ean, Iași, 2002, p.
1470).
~ sintactică de
circumstanțial de
cauză – funcția care,
încadrată „la subclasa
circumstanțialelor
propriu -zise – este
posibilă la nivelul
propoziției, cînd se
numește circumstanțial
de cauză , și la nivelul
frazei, cînd poartă
numele de propoziție
circumstanțială de
cauză ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1429).
~ sintactică de
circumstanțial de
excepție – funcția care
„aparține subclasei de
circums tanțiale cu
dependență și de un
nume , putîndu -se
realiza la nivelul
propoziției în
circumstanțialul de

293 excepție și la nivelul
frazei în propoziție
circumstanțială de
excepție sau în
«substitutul de propoziție»
circumstanțială de
excepție ”. (Corneliu
Dimitr iu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1474).
~ sintactică de
circumstanțial de loc –
funcția care, aparținînd
subclasei
circumstanțialelor
propriu -zise”, „se poate
realiza la nivelul
propoziției , cînd se
numește
circumstanțialul de
loc, și la nivelul frazei,
cînd poartă denumirea
de propoziție
circumstanțială de
loc”. (Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1409).
~ sinta ctică de
circumstanțial de
măsură – funcția
sintactică care,
„încadrată la subclasa
circumstanțialelor
propriu -zise”, „apare la nivelul propoziției, cînd
o numim circumstanțial
de măsură , și la nivelul
frazei, pentru care
folosim sintagma
terminologică propoziție
circumstanțială de
măsură ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1426).
~ sintactică de
circumstanțial de
mijloc – funcția care,
aparținînd „subclasei de
circumstanțiale
propriu -zise”, „se
concretizează la nivelul
propoziției în
circumstanțialul de
mijloc , iar la nivelul
frazei în propoziția
circumstanțială de
mijloc ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iaș i, 2002,
pp. 1441 -1442).
~ sintactică de
circumstanțial de mod
– funcția care, în
viziunea mai nouă, „se
întîlnește la nivelul
propoziției, cînd este
reprezentată prin

294 circumstanțialul de mod ,
și la nivelul frazei, cînd
se concretizează în
propoziția
circu mstanțială de mod ”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1419).
~ sintactică de
circumstanțial de
relație – funcția care,
aparținînd subclasei
„circumstanțialelor
propriu -zise”, „se
încadrează la nivelul
propoziției în
circumstanțialul de
relație , iar la nivelul
frazei în propoziția
circumstanțială de
relație și în substitutul
de propoziție
circumstanțială de
relație ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002,
pp. 1443 -1444).
~ sintactică de
circumstanțial de scop
(final ă) – funcția care,
încadrată „la subclasa
circumstanțialelor
propriu -zise”, „poate
apărea la nivelul propoziției, cînd poartă
denumirea de
circumstanțial de scop ,
și la nivelul frazei, cînd
se numește propoziție
circumstanțială de scop ”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1435).
~ sintactică de
circumstanțial de timp
– funcția sintactică care
aparține „ subclasei de
circumstanțiale
propriu -zise” și „are
realizări la nivelul
propoziției (care se
concretizează în
circumstanțialul de timp )
și la nivelul frazei (care
se concretizează în
propoziția
circumstanțială de
timp)”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1412).
~ sintactică de
circumstanțial
opozițional – funcția
„care face parte din
subclasa
circumstanțialelor cu
dependență și de un

295 «nume» “ și „se poate
realiza la nivelul
propoziției, cînd se
numește circumstanțial
opozițional , și la nivelul
frazei, cînd se
concretizează în
propoziția
circumstanțială
opozițională sau în
«substitutul de
propoziție»
circumstanțială
opozițională ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1466).
~ sintactică de
circumstanțial sociativ
– funcția care,
„aparținînd subclasei de
circumstanțiale de
dependență și de un
nume ”, „apare la nivelul
propoziției, concretizată
în circumstanțialul
sociativ , și la nivelul
frazei, ca propoziție
circumstanțială
sociativă ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1458 -1459). ~ sintac tică de complement
direct – „determinare
completivă din cadrul
clasei complementului ,
care determinare
completivă se
concretizează în
complementul direct la
nivelul propoziției și în
propoziția completivă
directă sau în
«substitul de
propoziție » completivă
directă la nivelul frazei”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1377).
~ sintactică de complement
indirect – funcția care
desemnează „ un tip de
complement din cadrul
clasei complementului ,
care tip de complement
se realizează fie la
nivelul propoziției (prin
partea de propoziție
numită curent
complement indirect ), fie
la nivelul frazei (prin
propoziția numită de
asemenea curent
completivă indirectă )”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1397).

296 functiv – “1 In glossematics,
elements belonging to
the substance of
language that refer to
each other by relations
(Hjelmslev 1943, ch. 1
calls them ‘function s’);
cf. function . 2 In
glossematics, the objects
of study are not the
functives themselves,
but the system of
dependency relations
holding between them;
cf. interdependence,
determination, and
constellation .”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Lang uage and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996 , p. 44 4).
funcțional (gramatică ~ă) –
Abordare teoretică și
desciptivă a limbii
bazată pe explicații și
fenomene care privesc
diferitele funcții ale
unităților lingvistice ; –
“Functional descriptions
are preferred in the
empirically oriented
research on universals,
since the formal (i.e.
morphological and
topological) means of
marking syntactic
function vary across
languages, while their
functions are universal. (Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 440); – „A
linguisti c theor y which
was devise d in the
1970 s as an alternative
to the abstract,
formalized view of
language presented by
trans – formational
gramma r, and relying
instead on a pragmatic
view of language as
social interaction. The
approach f ocuses on the
rules which govern
verbal interaction, seen
as a form of co-
operative activity, and
on the rules (of synta x,
semantics and
phonolog y) which govern
the linguistic
expressions that are
used as instruments of
this activity. In this
approach, a predicate is
taken to be the basic
element of a
‘predication’; it is listed
in the lexicon in the
form of a ‘predicat e
frame’ , specifie d for the
numbe r of argument s it
takes (agent , goal, etc.).
From predicate frames,
‘nuclear predications’
are formed by in serting

297 appropriate terms into
the argument positions.
‘Full predications’ are
formed from nuclea r
predication s throug h the
use of satellite s (e.g.
manner , locative). ”
(David Crystal, A
Dictionary of Linguistics
and Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p .
202).
funcționalismul – „își
propune ca obiectiv
studiul funcțiilor și al
funcționării diferitelor
elemente lingvistice.”
(Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p .64).
funcționalitatea – „felul cum
se grupează cazurile î n
generarea funcțiilor.”
(D. D. Drașoveanu, Teze
și antiteze în Sintaxa
limbii române , Editura
Clusium, 1997, p. 95).
functor – „segmentul
sintactic minimal”.
(Sorin Stati, Teorie și
metodă în sintaxă ,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
România, Bucur ești,
1967, p. 58); – „este o
unitate abstractă, mai
precis o clasă de
variante fonetice,
morfologice, și semantice , și în același
timp o clasă omogenă
din punct de vedere
lexematic și al
categoriilor morfologice .
Oricare din realizările
unui functor este de
obicei un alolexem, mai
rar un lanț de alolexeme
care funcționează ca o
singură unitate în
planul sintactic”. (Sorin
Stati, Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p.
229); – „o unitate
abstractă, o clasă de
alolexeme ale aceluIași
lexem”; “o clasă de
variante fonetice,
morfologice și semantice
ale unui lexem”. (Sorin
Stati, Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p. 59);
– “A term sometimes
used in word
classification for words
and bound morphemes
whose role in language
is largely or wholly
grammatical, such as
prepositions, article s,
pronouns, conjunction s.
Several such terms
relate to this notion (e.g.
function wor d,

298 grammatical word, form
word , empty word); all
contrast with the lexical
words in a language,
which carry the main
semantic content. ”
(David Crystal, A
Dictionary of Linguistics
and Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
203).
functori nucleari – „functorii
la care reducem
structu ra formală din
două propoziții
dezvoltate, care nu au
numai verb predicat”.
(Sorin Stati, Teorie și
metodă în sintaxă ,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
România, București,
1967, p. 171).
fuzionare – „Se atașează α la
un element adiacent β,
unde α și β au același
indice
funcțional.”(Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 58);
– „Deplasarea Flex -la
Comp este o condiție
suficientă pentru
Fuzionare: structura
rezultată din Deplasarea
Flex-la-Comp este în mod obligatoriu un
punct de plecare pentru
Fuzionare, deoarece
dacă Fuzionarea nu s -ar
aplica, ar apărea o
încălcare a PCV -ului.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbil or romanice ,
Editura Univers,
București, 2000, p. 83);
– „Fuzionarea se poate
aplica în absența regulii
de Deplasarea Flex -la-
Comp. Este necesar să
se facă o distincție clară
între Fuzionarea
sintactică descrisă aici
și Fuzionarea fonologică
ce se poate ap lica în
absența Dleplasării
Flex-la-Comp (v.
Marantz (1988)). Ca o
consecință a Fuzionării,
cliticul devine
nedisociabil de Flex (nu
mai poate fi lăsat în
urmă prin aplicări
succesive ale regulii de
Deplasare a
Flexiunii).Pentru a
preciza constrângerile
care guvernează
antepunerea V și
fuzionarea cliticului, se
va considera că un
element lexical X
intervine între Comp și
GFlex.” (Carmen

299 Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 84);
– „Fuzionarea se aplică
numai între elemente
adiacente.Condiția de
adiacență asupra
Fuzionării are drept
consecință indirectă o
constrângere asupra
poziției de antepunere a
verbului: deoarece
regula de antepunere a
verbului se poate aplica
doar dac ă fuzionarea
cliticelor se poate aplica
la rândul ei, verbul
antepus trebuie să se
așeze în poziția aflată
imediat la stânga
cliticului; antepunerea
V-ului este deci strict
locală; poate depăși
numai cliticul.”(Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 85).

G
gen gramatical – categorie
lexico -gramaticală care
opune numele de
feminin și masculin,
sensul de gen putînd fi
identic sau diferit de cel
natural/ motivat. Mul te
limbi au pierdut
opozițiile formale de gen.
general – (gramatică ~ ă,
universală ), un model
formal de gramatică ,
bazată pe regularități,
principii și logică .
generic – termen care se
referă la încadrarea
unui termen la o clasă
anume și care prezintă
toate caracteristicile ei .
generativ (gramatică ~ă) –
„termen care în viziunea
lui Chomsky și a
adepților săi combină
două sensuri distinctive:
a) sensul de
„proiectiv”care face
referire la orice mulțime
de reguli gramaticale
care descriu, „implicit”
sau „expli cit” un corpus
dat de propoziții
proiectîndu -le asupra
unei mulțimi mai
extinse de propoziții,
adică tratîndu -le ca
„eșantion” al acestei
mulțimi mai largi; –
sensul de „explicit”
potrivit căruia gramatica
generează sau

300 caracterizează limba
textului, atrib uind
fiecărei propoziții din
„eșantion” o anumită
descriere structurală.”
(John Lyons, Introducere
în lingvistica teoretică ,
Editura Științifică,
București, 1995, p. 178 –
179).
genitiv – caz gramatical,
morfologic, marcat prin
desinențe specifice, care
exprimă posesia
ontologică. – “One of the
forms taken by a noun
phras e (often a single
noun or pronou n) in
languages which
express grammatical
rela- tionships by means
of inflection s.” (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publis hing, 2008, p.
210).
~ complement – „Atâta timp
cât se acceptă distincția
dintre atribut și
complement după
natura morfologică a
elementului regent și se
consideră că adjectivul
este un regent specific
pentru complemente,
genitivul care determină
un adject iv trebuie să fie
recunoscut drept
complement – indirect după construcție, dar
echivalent cu u
complement direct”
(Mioara Avram, Genitivul
complement al unui
adjectiv și rolul lui al (a,
ai, ale). SCL, XXXI,
1980, nr. 5, p. 512).
genotip – termen
împrumuta t di n
genetică , [propus de noi,
M.S.], care descrie suma
caracteristicilor
moștenite , interne,
structurale ale unei
limbi , vs fenotip care
trimite la caracteristici
dobândite, aparente,
externe dintr-o altă
limbă sau obținute
recent prin transformari
apare nte și succesive .
gerunziul – lat. gerere , ‘a
performa’, ‘a face’, –
mod. verbal nepersonal
dependent de nume sau
alt verb; – „ca formă
autonomă, exprimă o
serie de funcții de
subordonare.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Edi tura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011, p.
28).
glosematică – “Developed in
Denmark by L.Hjelmslev
(1899 –1965) and others,
glossematics is the

301 structural linguistic
theory of the so -called
‘Copenhagen Linguistic
Circle.’ The term
‘glossematics ,’ meaning
‘combination of
glossemes’ was coined
in 1936 by L. Hjelmslev
and H.J. Uldall to
delineate their theories
from more traditional
forms of structural
linguistics, especially
the Prague School
(structuralism) .“; –
“Crucial to Hjelmslev’s
outline of a general
theory of language is his
attempt to construct a
non-contradictory
descriptive language by
using abstraction and
mathematical logic,
which would eliminate
the confusion between
object language and
metalanguage (object
language vs
metalanguage) .
Presumably, however, it
is precisely this
demanding
terminological form
which has hindered the
broader effectiveness of
glossematics.
Fundamental to the
methodology of
glossematics is the
delineation of two
research planes, expression and content
(expressi on plane vs
content plane), i.e. the
distinction between the
material aspect of the
linguistic sign and its
meaningful contents,
postulated in
accordance with de
Saussure.” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
472).
gloseme – “In L. Bloomfield ’s
terminology, the
smallest meaning –
bearing unit. Glosseme
functions as the cover
term for the
(grammatically
interpreted) tagmemes
and the (lexically
interpreted)
morphemes .”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 4 73).
goluri parazitare – „golurile
parazitare sunt în
general posibile numai
în prezența unei
variabile.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de

302 sintaxă comparată a
limbilor romanice ,
Editura Univers,
București, 2000, p.
223).
grad de deschidere –
„capacitatea unui
constituent cu funcție
de centru de a primi un
număr de adjuncți
(Melania Florea, Tipuri
de grupuri nominale în
funcție de dimensiunile
acestora, în SCL, XXXI,
1980, nr. 4, p. 399).
~ de opoziție slab ă – “este
marcat prin conjunc țiile
iar și , caracter izând
sintaxa limbii populare;
se folosesc numai la
nivelul frazei, între o
propoziție afirmativă și
una negativă.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 66).
~ de subordonare – „se
determină pe verticală,
releva nte sub acest
aspect fiind numai
propozițiile subordonate
înscrise într -un
dispozitiv structural
ierarhic. Există o limită
a gradului de
subordonare,
condiționată atât de
operația de sinteză
(emisie) cât și de cea de analiză (receptare).” (I on
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
207).
graduali tate – “A term used
in gramma r and
semantic s to refer to an
analysis of the sense
relationship between
lexical items in terms of
the possibility of
comparison. ” (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
216).
gramatica – gr. grámma
`literă` – “Originally,
grammar designated the
ancient study of the
letters of the alphabet
and in the middle ages
of the entirety of Latin
language, st ylistics, and
rhetoric. The term
‘grammar ’ is presently
used to refer to various
areas of study. 1
Grammar as the
knowledge and study of
the morphological and
syntactic regularities of
a natural language. In
this traditional sense,
grammar caters to the
formal aspects of
language, excluding

303 phonetics, phonology
and semantics as
specialized areas of
linguistics. 2 Grammar
as a system of
structural rules (in the
sense of de Saussure ’s
langue (langue vs
parole) fundamental to
all processes of
linguistic produc tion
and comprehension. 3
Grammar as language
theory, and in
transformational
grammar as a model
representing linguistic
competence
(competence vs
performance) . 4
Systematic description
of the formal regularities
of a natural language in
the form of a refe rence
work or textbook. ”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 4 82); –
(morfologia și sintaxa)
– „este un ansamblu de
reguli privitoare la
modificarea cuvintelor și
îmbinarea lor în
propoziții.” (Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române, București, 1954, p. 5); –
„în concepția
transformațională,
reprezintă un ansamblu
finit de reguli care
operează asupra unui
vocabular finit, reguli
capabile să genereze
infinitatea enunțurilor
corecte ale unei limbi.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Sintaxa
grupului verbal ,
București, 1976, p.20 și
în Gabriela Pană
Dindelegan, Sintaxa
grupului verbal , Editura
Aula, Brașov, 1999, p.
16); – „mecanism finit
care are capacitatea de a
produce un ansamblu
infinit de fraze, iar în
acest mecanism
gramatical, sintaxa este
componenta centrală,
sursa generativă,
sistemul de reguli care
definesc propozițiile unei
limbi.” (Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p. 27);
– „descrierea
propozițiilor limbii în
termenii combinațiilor
de cuvinte (și de grupuri
etc.) în virtutea
apartenenței lor la
diferite clase
distribuționale. Ea
reprezintă un fel de

304 algebră, în care
variabilele sunt clasele
de cuvinte, iar
constantele sunt valorile
luate de variabile în
propoziții date, sunt
cuvintele individuale.”
(John Lyons, Introducere
în ling vistica teoretică ,
Editura Științifică,
București, 1995, p.
168).
~ discursivă – “An area of
investigation within text
linguistics, discourse
grammar involves the
analysis and
presentation of
grammatical regularities
that overlap sentences
in texts. In con trast to
the pragmatically
oriented direction of text
linguistics, discourse
grammar departs from a
grammatical concept of
text that is analogous to
‘sentence’. The object of
investigation is primarily
the phenomenon of
cohesion, thus the
syntactic -morphol ogical
connecting of texts by
textphoric, recurrence,
and connective .”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 322 ). gramatical izare – “Term
coined by Meillet (1912)
to indicate a process of
linguistic change
whereby an autonomous
lexical unit gradually
acquires the function of
a dependent
grammatical category cf.
Lat. habere ‘to have,
possess ’>Fr. avoir
‘PERFECT TENSE ’; Lat.
Passum ‘step’>Fr. pas
‘NEGATION. ’ ”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 486).
gramaticalitate –
corectitudine
gramaticală, caracter
reperat , conform . – „In
linguistic s, the
conformity of a sentence
(or part of a sentence) to
the rules defined by a
specific grammar of a
languag e.” (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008 , p.
219).
grup(uri) (sintactic ,-e) –
„Structurile sintactice
privesc organizarea
grupurilor sintactice,
organizare impusă și

305 diferențiată după
calitaea morfologică a
centrului de grup.
Fiecare clasă lexico –
gramaticală
producătoare de grupuri
sintactice ar e
capacitățile ei de
guvernae și, implici, de
organizare a grupului
(compatibilități diferite
de combinare , restricții
diferite de formă și de
roluri tematice impuse
de centru
subordonaților).
(Gramatica limbii
române , vol II, Enunțul,
Editura Academiei
Române, 2008, p. 8); –
“Organizarea
structurală a
grupurilor dă seamă: (a)
de diferențe de
componență, de
extindere, de relații, de
mijloace de coeziune
între grupurile
constituite în jurul
claselor -tip: verb (GV),
nominal (GN), adjectiv
(GAdj), adverb (GAd v),
prepoziție (GPrep),
interjecție (GInterj); (b)
de diferențe
semnificative între
componentele aceleiași
clase -tip […]” (Gramatica
limbii române , vol II,
Enunțul, Editura Academiei Române,
2008, p. 8) .
~ adjectival – „este
componentul enunțului
consti tuit în jurul unui
centru exprimat prin
adjectiv. Adjectivul
participă la organizarea
enunțului ca termen
dependent, adică se
subordonează centrului
unui grup ierarhic
superior (grup nominal,
grup verbal).”
(Magdalena Popescu –
Marin, Grupul adjectival,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
105).
~ adverbial – „Grupul
adverbial este un
component al enunțului
constituit dintr -un
adverb cu rol de centru
și elemente dependente
de acesta.” (Andreea
Dinică, Grupul
adverbia l, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 115).
~ coordonativ – „ansamblu
de două cuvinte
sintactice sau de două
sintagme cu funcții
identice într -o
propoziție, aflate într -un

306 raport de coordonare.”
(Gh Constantines cu-
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 34).
~ interjecțional – „reprezintă
o parte componentă a
enunțului organizată
sintactic în juml unui
centru interj ecțional și
alcătuită interj ecțional
și alcătuită din
interjecț ie și alte
componente care ocupă
diverse poziții sintactice
pe lângă acesta ( Iată-1
pe Ion!, Mersi pentru
sfat.).” (Blanca Croitor,
Grupul interjecțional, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
117).
~ nominal – „este partea
componentă a enunțului
organizată sintactic în
jurul unui termen
nominal (substantiv,
pronume sau numeral
substitui al
substantivului) și
alcătuită din nominalul
cu rol de centru și din
elemente direct
dependente sintactic de
acesta: case (sau al tele)
vechi.” (Camelia Stan,
Andra Vasilescu, Grupul nominal, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 73).
~ nominal complex –
„presupune prezența
unor adjuncși care, la
rândul lor, sunt centre
ale unor grupuri
sinta ctice.” (Camelia
Stan, Andra Vasilescu,
Grupul nominal, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 91).
~ nominal cu diverse grade
de deschidere – „Grup
nominal care poate
primi chiar mai mult de
opt adjuncți, folosit î n
textele administrative
oficiale.” (Melania
Florea, Tipuri de grupuri
nominale în funcție de
dimensiunile acestora, în
SCL, XXXI, 1980, nr. 4,
p. 399).
~ nominal deschis –
„grupurile nominale
dechise sunt alcătuite
din substantive; ele
primesc diverși adj uncți,
ca de exemplu:
adjective, substantive,
numerale, verbe,
adverbe, prepoziții”
(Melania Florea, Tipuri
de grupuri nominale în

307 funcție de dimensiunile
acestora, în SCL, XXXI,
1980, nr. 4, p. 399).
~ nominal închis – „Grup
nominal minimal
alcătuit numai din
constituentul cu funcție
de centru / Grup
nominal care poate
primi unul, cel mult doi
adjuncți. Numeralele cu
funcție de centru,
adjectivele pronominale,
pronumele, articolul
formează grupuri
nominale închise.”
(Melania Florea, Tipuri
de grupuri nomin ale în
funcție de dimensiunile
acestora, în SCL, XXXI,
1980, nr. 4, p. 399).
~ predicativ ( GPred ) – „este
o noțiune funcțională.’’
„Gpred este „legat
obligatoriu de funcția
predicativă’’ ,
organiz îndu-se „în jurul
unui verb la modul
personal.” (Gabriela
Pană Dindelegan,
Sintaxa grupului verbal ,
Editura Aula, Brașov,
1999, p. 37) .
~ predicativ eliptic de verb
copulativ – „Un caz cu
totul special de relație
predicativă: în
dicționarele explicative,
cuvîntul -titlu este
subiect, iar definiția sa este grupul pre dicativ,
eliptic de verb copulativ
(copula care se
subînțelege e înseamnă ):
LACONISM. Manieră de
a se exprima concis cu
mare economie de
cuvinte, uneori
sentențios. (M.
Anghelescu, E. Boldan,
M. Iordan, I. Oana, P.
Ruxăndoiu, Dicționar de
terminologie lite rară, Ed.
științifică, 1970, p. 189)”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 49).
~ prepozițional – „este un
component al enunțului
constituit dintr -o
prepoziție cu statut de
centru de grup și un alt
element care depinde de
acesta, element
aparținând de obicei
nivelului propoziției.”
(Isabela Nedelcu, Grupul
prepozițional, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
117).
~ pronominal – „este o
realizare particu lară a
grupului nominal, în
situații în care centrul
grupului sintactic este

308 un pronume. Se includ
aici și realizările
speciale, când centrul
grupului este un
numeral cu valoare
pronominală (folosit
anaforic sau cataforic –
Erau acolo câțiva copii;
doi era u mai mari decât
ceilalți.; Sosiseră toți
musafir ii. Primul sosise
Mihnea.)” (Camelia Stan,
Andra Vasilescu, Grupul
nominal, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 94).
~ sintagmoidale cu
dislocare condiționată
– „cele care permit
intercalarea între
apartenent și pivot
numai a următoarelor
adverbe : cam, mai prea
și tot, cu condiția să fie
folosiți în ordine
obișnuită : se cam pare,
nu prea lipsește etc.”
(Vasile Șerban, Teoria și
topica propoziției în
româna contemp orană ,
Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 92).
~ sintagmoidale cu
dislocare liberă – „cele
care permit intercalarea
unui număr mai mare și variat de dislocații. În
această categorie intră
sintagmoizii care au
apartenenți: articolul
nehotărât proclitic,
articolul genitival,
prepozițiile, adverbele de
precizare și de restricție,
verbul a fi în formarea
diatezei pasive : A
învățat o dată și a –
vorba tatei – terminat
(Călinescu) (Vasile
Șerban, Teoria și topica
propoziției în româna
contemporană ,
Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 92).
~ sintagmoidale separabile
– „cele care nu permit
intercalarea altui cuvânt
între apartenent și pivot,
adică au o structura
fixă: „lui Petre, ale
noastre, ai lor, celui de -al
doilea” (Vasile Șerban,
Teoria și topica
propoziției în româna
contemporană ,
Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 91).
~ substantival – „este
constituit din
substantivul -centru
împreună cu
disponibilitățitele sale de

309 combinare, actoalizate
sau nu: El are o casă
(veche, de cărămidă).”
(Camelia Stan, Andra
Vasilescu, Grupul
nominal, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 73).
~ verbal (GV) – „reprezintă o
parte componentă a
enunțului, organizată în
jurul unui centru verbal
(la mod personal sau la
o formă verbală
nepersonală: infinitiv,
gerunziu, participiu și
supin) și alcătuită din
verbul -centru și toți
constituenții legați
sintactic d e acesta,
adică acei termeni care
satisfac o valență (o
posibilitate
combinatorie) a
verbului -centru.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Grupul
verbal , în Gramatica
Limbii române , II,
Enunț ul, E ditura
Academiei, București,
2005, p. 47); – „este o
noțiune categori ală,
neutru din punctul de
vedere al funcției’’. De
asemenea, „este
organizat în jurul
oricărui centru verbal,
indiferent de predicativitatea sau
nonpredicativitatea
acestuia. De aceea se
constituie în jurul unui
verb la modul
nepersonal: infinitiv,
gerunz iu, participiu sau
supin.” (Gabriela Pană
Dindelegan, Sintaxa
grupului verbal , Editura
Aula, Brașov, 1999, p.
37).
guvernare – “Lexeme -specific
property of verbs,
adjectives,
prepositions, or nouns
that determines the
morphological
realization (especially
case) of dependent
elements. Government
can be subsumed under
valence in so far as
elements with valence
govern the
morphological form of
their ‘governed ’
(dependent) elements.
The term ‘government ’ is
used especially with
verbs whose differing
valence is the primary
criterion for
distinguishing between
transitive and
intransitive verbs
(transitivity) . The
syntactic functions of
the elements
accompanying the verb
are based on the various

310 governing cases. Case
can also be determined
by genitive or
prepositio nal attributes
(Ger. Land des Glaubens
(genitive) ‘land of faith, ’
Hoffnung auf Frieden
(accusative) ‘hope for
peace ’), adjectives ( Ger.
Dem Vater ähnlich
(dative) ‘like the father ’),
and prepositions (Russ.
c (instrumental) ‘with,
by means of). The term
government is used in
some studies to indicate
the marking of object
functions by means of
prepositions rather than
case marking: the verb
to think governs the
preposition of. (also
prepositional object )”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language a nd
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 479).
~ prin antecedent – „α
guvernează adecvat β
dacă și numai dacă β
(guvernează tematic
și/sau) guvernează prin
antecedent β.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comp arată a
limbilor romanice,
Editura Univers,
București, 2000, p. 54). guvernor minimal – „pentru
anumite dialecte ale
românei categoriile
funcționale de tipul lui
Comp nu au statut de
guvernori minimali.”
(Carmen Dobrovie -Sorin,
Sintaxa limbii române .
Studi i de sintaxă
comparată a limbilor
romanice, Editura
Univers, București,
2000, p. 155).

H

hapax legomenon – “[Grk
hapax legomenon ‘said
once`’] Linguistic
expression with only one
attested occurrence and
whose meaning is often,
therefore, difficult to
ascertain. Hapax
legomena serve as a
basis for defining the
morphological notion of
productivity in Baayer
and Lieber (1991). (also
pseudomorpheme,
semimorpheme)
Reference. Baayer, H.
and R.Lieber. 1991.
Productivity and English
derivation. Linguistics
29. 80 1–3.” (Bussmann
Hadumod Routledge

311 Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
500).
(h)eterogenic – diferit ca
formă, funcție etc.
hipercorectitudine – gr.
hypér , `peste`, `supra`,
/hiperurbanism,
procedeu și rezultat al
exagerării vorbitorilor în
a selecta forme și
construcții care par a a
fi mai elegante, mai
cultivate, ori specifice
unei clase sociale mai
înalte. „hypotaxis [Grk
‘subjection, submission, ’
from hypotássein ‘to
arrange under, to
subject ’] ( also
subordination ).
Syntactic relationship of
subordination of
clauses, as opposed to
co-ordinating
conjunction (parataxis) .
The structural
dependency is form ally
marked by
subordinating
conjunctions (because,
although), relative
pronouns (who, which),
and infinitive
constructions. The
subordinate clause can
precede, follow, or be
embedded in the main clause (embedding) .
(also relative clause ) “
(Bussmann Hadum od
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 528).
hipersistem – „a fictious
‘cover term’ referring to
the combination of three
Subsystems; the
Abstract Subsystem, the
Abstract -Function
Subsystem and the
Function Subsystem.”)
(Iraj Bashiri, “To Be” as
the Origin of Syntax: A
Persian Framework ,
Bibliotheca Islamica,
Minneapolis, 1973, p.
36).
hipotagmatica – [privitor la
sintagmă și relațiile ei
interne] „În baza acestei
diviziuni, s -ar putea
distinge o
hipotagmatică , care ar
studia raporturile de
determinare și de
predicație , și o
paratagmatică, care ar
studia raporturile
asociative sau de
coordonare .” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
107).

312 hipotaxa – „permite ca
starea de lucruri să fie
distribuită în prim -plan
(fraza principală) și în
planul secund (fraza
secundară) și astfel să
fie aduse pe o ingură
scenă. ” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 206).

I

icon/ iconicitate – „1 Term
coined by C.W. Morris
that designates the
measure of similarity
between the icon and
the objec t to which it
refers. 2 Concept of text
interpretations
developed within the
framework of semiotics
that is based on a
correspondence between
the characteristics of a
particular
representation and the
characteristics of that
which it represents.“
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 5 30).
identificare – „unităț ii de
bază se poate realiza
prin patru procedee:
prin referințe 1 la obiect,
2. la conținutul
obiectului, 3. la funcția
socială și 4. la relația
filială, încât, în urma
acestui proces, se poate
ajunge la o identitate
mai detaliată a
persoanei sau a
obiectului.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1995, p. 98).
identitate sintactico –
morfologică – de
exemplu „când
predicatele sunt iden tice
sintactic” (Gh.
Trandafi r: Suzana
Carmen Dumitrescu,
Coordonarea prin
joncțiun e în limba
română, în SCL, XXXI,
1980, nr. 3, p. 330).
idiomatic – frazeologic
idiosincrazie – gr.
idiosyncrāsía
`neobișnuit`, `în afara
ordinii`, `care nu
suportă o clasificare`,
`peculiar`

313 ierarhia – se definește „ ca o
suprapunere de
niveluri, iar nivel ul, ca o
succesiune de unități de
același fel. În cadrul
ierarhiei, unitățile de
rang superior nu pot fi
substituite cu unități de
rang inferior, în timp ce,
într-un nivel, o unitate
sintactică poate fi
substituita cu o altă
unitate de același rang.”
(I. D iaconescu, Sintaxa
limbii române , editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 62).
~ universală – “Hierarchy
universals are universal,
usually statistical
restrictions which refer
to hierarchies of
grammatical
categories or syntactic
functions . Well known
are the hierarchy
universals formulated in
the framework of
relational grammar
and by E.L. Keenan and
B. Comrie and are based
on the following
hierarchy of syntactic
functions: subject >direct
object > indirect
object >oblique object.
One of the most
important claims of
such a hierarchy
universal is the
following implicational schema: if a syntactic
function A ranks before
a syntactic function B,
and if B is accessible to
a linguistic regularity R,
then A is also accessible
to R. In other words, if
A>B then A is more
accessible to a linguistic
regularity than B. With
regard to verb
agreement, for example,
this law predicts that
subjects are more
accessible to verbal
agreement than objects,
i.e. there is no language
in which verbs agree
with objects but not
with subjects. Hierarchy
universals have also
been formulated for
relative clause
constructions, passive,
and reflexivization, as
well as for hierarchies of
other categories, e.g.
thematic relations
(case grammar), ani-
macy, and topicality
(topic vs comment) .”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 509).
imbricarea sau împletirea
propoziției
subordonate cu
propoziția regentă –

314 „un fenomen sintactic
care constă, prototipic,
în suprapunerea
parțială a două unități
sintactice ale frazei
aflate în relație de
dependență, prin
integrarea unui
component sau a unui
grup de componente în
ambele structuri
propoziționale.‘‘
(Gramatica limbii
române , vol II, Editura
Academiei Române,
2005, p. 772).
imperso nal (construcție) –
structură sintactică
propozițională care nu
conține subiect logic
identic cu cel
gramatical: Se întîmplă .,
plouă, ninge.
implicație – „semnificația
unei propoziții
preupune, conform
experienței, o
semnificație a unei altei
propoziții (“ A nu a venit
la serviciu, fiindcă este
bolnav”; “A plouat,
fiindcă străzile sunt
ude”).” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 235). implicație doxastică – „într-
o limbă es te posibil să
stabilim reguli de
corespondență între
propozițiile afirmative și
negative iar regulile de
corespondență între o
anumită propoziție
afirmativă și o anumită
propoziție negativă sunt
explicate de gramatica
limbii respective.” (John
Lyons, Introducere în
lingvistica teoretică ,
Editura Științifică,
București, 1995, p.
498); b) „raport logico –
semantic cu doi termeni
– un antecedent A și un
consecvent B; valoare
de adevăr a
consecventului este
determinată de valoare
de adevăr a
antecedentului. […] . La
baza raportului
adversativ se află o
implicație doxastică.
Ex.: „acum zece ani
adunase vreo 200 de lei,
([dar nu mai are bani,
căci]) a dat banii pe
doftorii, [pentru că] i s-a
îmbolnăvit nevasta.”
(Camelia Stan,
Construcții adversative
cu inversiune si ntactică
în limba română
contemporană , SCL
XXXIX, 1988, nr. 2, p.
151).

315 inacuzative – „verbele
inacuzative (vezi
Pelmutter, 1978, 1989)
nu se pot pasiviza.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
208);
incidență – „o unitate
lingvistică este
incidentă alteia, într -o
frază, dacă conținutul
celei dintîi trebuie
raportat la conținutul
celei de -a doua, situația
inversă nefiind
adevărată: adjectivul
este incident
subst antivului, și
substantivul își este
incident lui însuși – în
sensul că el califică
numai obiectul pe acre
îl desemnează și nu
obiectul desemnat prin
alt cuvînt).” (Gu illaume,
G., după O. Ducrot,
Jean-Marie Schaeffer,
Noul dicționar
enciclopedic al științel or
limbajului, Editura
Babel, București, 1996:
46).
independență –
“independent clause. A
*clause which forms a sentence on its own:
hence often equivalent
to *main clause”
(Matthews, P.H., The
Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Pr ess,
1997, p. 174).
index, -are – este un
indicator care lucrează
și ca un sinonim pentru
un referent: febra este
un indicator pentru
boală, fumul pentru foc
etc.
indice de predicație –
„semn ce atribuie unui
segment statut de
enunț” (Ecaterina
Teodorescu, Predicație,
predicativitate , în LR,
nr. 5, 1985, p. 435).
indirect
(complement/obiect) –
funcție sintactică,
prototipică în limba
română în cazul dativ,
dar și în acuzativ și
genitiv cu prepozi ții:
Spun ceva Mariei , /
despre Maria , / contra
Mariei.
indire ct (vorbire) – proces
de transformare a
vorbirii directe în
narațiunea despre
aceasta : Ea a spus:
Închide ușa! / Ea a spus
să închidem ușa.

316 individualizarea
substantivului – „se
poate realiza prin diverși
determinanți
noncantitativi, cum sunt
articolul def init sau
nedefinit (un om,
interesul) și unele
adjective pronominale
(demonstrative, această
plecare; posesive, frate –
meu).” (Camelia Stan,
Andra Vasilescu, Grupul
nominal , în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 80) .
inerență – “inherent
feature. One which
characterizes a word,
etc. in the lexicon as
opposed to one assigned
to it by a specific
construction.
(Matthews, P.H., The
Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 180) ; –
„inher ent semantic
relation Term coined by
Porzig (1934) to denote
the syntagmatic
relationship of
compatibility between
pairs of linguistic
expressions with a
unidirectional semantic
implication, such as
bark: dog, blond: hair . This type of semantic
relation pl ays an
especially significant
role in metaphorical
transfer (e.g. barking
cough ). Inherent
semantic relations are,
in great part, dependent
on idiolect .
Paradigmatic semantic
relations, such as those
studied by J.Trier in his
lexical field theory,
must be distinguished
from these contextually
dependent semantic
relations. ( also
selection restriction ).“
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 570); –
„inheritance. Transfer
of properties un der an
operation.” (Matthews,
P.H., The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 180).
inferență – „inference . Any
conclusion drawn from
a set of propositions,
from something
someone has said, and
so on.” (Matthews, P.H.,
The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 178); – „1

317 Cognitive process in
text proc essing that
involves filling in or
expanding the semantic
representation of a text
(text basis) by using its
implications and
presuppositions, i.e. by
using content which,
though unspoken, is
necessary for
comprehension
(intended inference),
and by using o ne’s own
speaker/hearer
knowledge (which is
stored in a schema )
about the content of the
text (elaborative
inference). Textual
content and knowledge
about the text added
inferentially coalesce in
the memory and cannot
be clearly distinguished
when the text is
reconstructed.“
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 5 63); (regulă) –
„In propositional logic
(formal logic), a rule
that indicates which
conclusion can be
drawn from the given
propositions
(=premises). ( also rule
of inference, rule of negative inference ).“
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 563). – „rule of
inference (also mood of
affirming) In
propositional logic,
inference rule for
implication: if the
premises p and p
implies q are true, then
(according to the truth
table ) the conclusion p
is also true (notation: p,
p→q q, read as: ’/?. If p,
then q. Therefore q’). For
example, Philip lives in
San Francisco (=p), If
Philip lives in San
Francisco, then he lives
in California (p→q),
thus: Philip lives in
California (= q). See rule
of negative inferenee
for the formal cr iteria
for distinguishing
between
presupposition and
implication .”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 1017); „rule of
negative inference
(also mood of denying)
In propositional logic

318 inference rule for
implication : if the
premise p implies q is
true and q is false, then
p is also false (notation:
¬q, p→ q ¬p, read as:
‘not q. If p, then q.
Therefore, not p'). For
example, If Philip lives in
San Francisco, then he
lives inCalifornia (p→q).
Philip does not live in
California (¬q), thus:
Philip does not live in
San Francisco (¬p). The
rule of negative
inference and the rule
of inference represent
the criteria for formally
distinguishing between
presupposition and
implication : while both
rules apply to
implication, only the
rule of inference applies
to presupposition.”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 1017 -8).
infinitiv – lat. infintivus ,
`care nu se termină, nu
este finit`, `fără sfârșit`,
formă nominală sau
denominativă a
verbului, cumul
morfologic: verb și
nume în același timp, ca
nume ocupă poziții sintactice similare
paradigmei numelui, ca
verb nu are categoriile
predicative verbale
deictice, număr și
persoană, dar poate
guverna funcții
subordonate completive
și circumstanțiale și
chiar se concatenează
cu subiecte: A începeVb la
INf. ploaiaSUBIECT acum/
noi nu ne dorim.; – „este
un mod dependent care
îndeplinește la nivel
sintagmatic, di verse
funcții sintactice:
subiect, nume
predicativ, atribut,
complement. În schimb,
în propoziții
independente, prin care
se formulează și se
transmite o
recomandație,
prescripție, o interdicție
sau un avertisment
public, infinitvul dă
expresie sintactică și
semantică unor valori
ale imperativului,
realizându -se, în
această situație, ca bază
predicativă.” Exemplu:
“A nu se fuma; A se
păstra la loc uscat.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
127);

319 infinitive făr ă a și auxiliare
– „Atât în română, cât și
în engleză există
auxiliare de viitor și de
condițional ; aceste
auxiliare sunt urmate
de un infinitiv fără
particula to, respectiv
a.” (Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.27).
infinitivală *integrare –
„datorită exitenței
formelor infinitivale
(neconjugate) ale
verbului în limbile
romanice (infinitive,
gerunziu, participiu),
care prezintă partial o
morfosintaxă nominal și
adverbială, starea de
lucruri exprimată
printr -o frază
coordonată de tipul “și”
sau printr -o frază
subordonată poate fi
integrată într -o frază
principal prin
transformarea verbului
conjugat al frazei
coordonate sau al frazei
subordonate într -o
formă non finită.”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 206).
informația reiterată – „se
referă la categoriile de
număr, caz și gen ale
substantivului, care
sunt impuse
adjunctului. ” (Ileana
Vântu, Relații Sintactice,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunț ul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 18).
ingresiv – categorie
aspectuală, nedurativă
a verbului, care exprimă
începerea bruscă a
acțiunii: a exploda, a fi
cuprins de flăcări , a
injuriile și insultele – „sunt
propoziții e xclamative în
care vorbitorul îș i
exprimă stările psihice
folosind calificative
colorate de intensitatea
stării afective.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Româ ne, București,
1954, p. 43).
inserția – “A basic syntactic
operation within the
framework of trans –
formationa l gramma r
which introduce s
(inserts ) a new
structura l element into a

320 string; specific types of
example include ‘do-
insertion’, ‘negative ( neg-
)insertion’, ‘there-
insertion’ (which inserts
an empty there in
subject posi- tion in
statements, e.g. there
was a cat in the garde n)
and ‘lexical insertion’
(which inserts lexical
items at particular
places in grammatical
structure). ” (David
Crystal, A Dictio nary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
247).
inserțiunea de tip incident
– „constând în
actualizarea după
subiect (dacă acesta
precede predicatul) sau
duă predicat (dacă
acesta precede
subiectul), a unei unități
cu funcție modalizatoare
(= modus ) exprimând
atitudinea afectivă sau
intelectuală a
locut orului cu privire la
obiectul comunicării (=
dictum ), produce, de
asemenea,
discontinuitate în
organizarea secvențială
a unităților nucleului
predicațional.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I.
Cuza”, Iași, 1998, p. 40);
-– „procedeul general de
actualizare a unităților
supraordonate îl
constituie inserțiunea
incidență, adică
introducerea în planul
comunicării a unui
segment simplu sau
complex, fără nici o
legătură gramatical ă cu
antecedentul sau cu
succedentul, singura
legătură fiind cea
semantică.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 127); –
reprezintă „
introducerea in planul
comunicarii a unui
segment simplu sau
complex, fără n ici o
legatură gramaticală cu
antencedentul sau cu
succedentul, singura
legatură fiind cea
semantică. Locul de
inserț iune a unităților
supraordonate este, in
general, condiționat de
unitatea bază implicată
în comentariu. Așadar,
unitățile supraordonate
pot apărea in poziție
inițială :”Poate mai bate
încă secunda de

321 atunci/ Poate -a tăcut
îndată si -așteaptă să
mai vie”. Arghezi, Scrieri ,
115; […] în poziție
medială (cu cea mai
mare frecvență): Simțea,
pare-că, un ghimp în
inimă” . Eminescu ,
Proza , 91; […] în pozi ție
finală (se amplasează,
de obicei, propozițiile
care marchează vorbirea
directă): ”Ură tu, măi
Chiriace, zic eu lui
Goian ”. Creangă, Opere,
38; .’’ (Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclop edică,
București, 1995, p.
387).
inserțiunea verbe lor
operatorii a fi și a
avea – „în calitatea de
bază predicativă, se
aplică unităților
sintagmatice nominale,
în expansiunea
atributului substantival,
adjectival și, parțial,
adverbial cu ajutorul
relatorului care. Selecția
verbului operator va fi
condiți onată de
structura și semnificația
raportului de
determinare atributivă.”
(I. Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
143). insuficiența semantică –
apare „la punctul de
întâlnire între termenii
unui raport sintactic,
adică, mai exact, la
nivelul raportului
sintactic dintre
determinant și
determinat.” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 105); –
„[…] apare și ca urmare
a raportului sintactic
dintre regentul de tip
nominal și funcția
sintactică tip cumul.
Remarcându -se opoziția
semantică:
“caracteristici intrinseci”
vs “caracteristici
extrinseci” ale numelui
regent, este important
de subliniat că p rezența
semului “caracteristici
intrinseci” este mai
importantă decât
vecinătatea imediată a
determinantului cu
verbul implicat pentru
că atrage după
sinesimultan și
insuficiența semantică
verbală și actualizarea
funcției sintactice dublu
relaționate simul tan, cf.
[…] Este deci un proces

322 de feed-back, de
intercondiționare
semantică, atât
progresivă, cât și
regresivă . În acest sens,
credem, trebuie definită
“insuficiența semantică”
[…].” (Mihaela Secrieru,
Cumulul de funcții
sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 106 -107).
insulele slabe – „în
contextele cu D -legare
condițiile formulate de
Rizzi pot fi încălcate:
chiar și adjuncții pot fi
extrași din insulele
slabe. Pentru grupurile
wh care au roluri
referențiale, D -legarea
nu influențează
extragerea din interiorul
insulelor slabe.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
290); – „nu blochează
interepretarea
nonreferențială, în
general (și nici
interpretările
presupoziționale sau
existențiale), în schimb, blochează interpretările
cantitative.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor roma nice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
267); – „Insulele slabe
sunt contexte care
blochează guvernarea
prin antecedent.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p .
282);
instrumental –
complement/
circumstanțial al
verbului sau al
substitutelor verbale
care arată mijlocul sau
instrumentul cu care se
face acțiunea: scriu cu
stiloul .
intensitatea propriu -zisă –
„după semnificațiile pe
care le actualizează și
după mi jloacele de
expresie, cunoaște, la
rândul sau, mai multe
valori, realizate că
modalități diferențiate
de interpretare a bazei.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura

323 Enciclopedică București,
1992, p. 115).
intensiune – lat. intensio , `o
stare a t ensiunii` „The
intension of a concept
(or of a set) is defined by
indicating the properties
or traits that
characterize it; the
intension corresponds to
its content in contrast
with its extension,
which is defined by
counting all the
elements that fall und er
the concept. Two
predicates are
intensionally identical if
they mean the same
thing in regard to their
content, i.e. if they have
the same semantic
features when
subjected to
componential analysis;
e.g. car/auto; X is the
mother of Y /Y is the
child of X . They are
extensionally identical if
they refer to the same
class of countable
elements as, for
example, evening
star/morning star; both
expressions refer to
Venus, their intensional
meaning, however, is
different (connotation) .
The dichotomy of
intension al vs
extensional semantic analysis goes back to
G.Frege ’s distinction
between ‘sense ’ and
‘meaning. ’ It is the same
basic distinction
between extensional
interpretations in
referential semantics
and intensional theories
of meaning (cf. logical
semantics ), as they
pertain to categorial
grammar or Montague
grammar, for example;
there is, however, no
agreement about the
interpretation of
intension or ‘sense. ’“
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 57 6).
interjecția – lat. intericere `a
arunca între` , grup de
cuvinte care exprimă
stări, sentimente,
senzații sau imită
strigăte, ori zgomote
animaliere, ori din
natură (onomatopee); –
„formează o parte de
vorbire cu un
comportament sintactic
aparte, care le a propie
de substantivele în
cazul vocativ. Ca și
acestea, interjecțiile nu
sînt, de cele mai multe
ori, părți de propoziție.

324 Adesea interjecția
constituie singură un
enunț, din categoria
enunțurilor
nepropoziționale, deci
problema valențelor nici
nu se pune .” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 103); –
„cuvintele care exprimă
un sentiment puternic
și care substituie o
frază.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 59);– „elemente de
expresie a căror
semnificație descriptivă
conține obligatoriu
referire la elemente ale
situației comunicative,
fără a se reduce la
procedura de
identificare a acestora.‘‘
(Gramatica limbii
române , vol II, Editura
Academiei Române,
2005, p. 641); – „Prin
sensul lor, unele
interjecții se apropie de
verbe, de aceea li se pot
substitui cînd acestea
au rol de predicat în
propoziție. În loc de vino
acasă! putem spune hai acasă,în loc de ia doi
lei/ se poate spune na
doi lei! Interjecțiile hai,
na au în construcțiile
citate funcție de
predicat și au un
detrminant tipic
verbal. .” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p.
103).
interogative – grup de
pronume sau adverbe
care servesc pentru a
formula/ introduce o
întrebare: cine,
ce…unde, cînd. ..
„Cliticele la acuzativ nu
sunt admise în
interogative.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor roman ice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
218).
~ retorice – „sunt structuri
sintactice interogative –
totale sau parțiale –
folosite de vorbitor cu
scopul de a face o
aserțiune: I-am rugat să
nu lipsească de la
ședință. Crezi că au
venit? („Nu au venit ”.)”
(Andra Vasilescu, Ileana
Vântu, Tipuri de

325 enunțuri în funcție de
scopul comunicării , în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 40).
~ de amenințare – „sunt
structuri sintactice
interogative care
exprimă o amennințare
pe care vorbitorul o face
la adresa
interlocutorului. Au
structura sintactica a
interogativelor totale,
polaritate inversată (ca
și interogativele retorice)
și structura lexicală fixă:
Mai vezi tu vreodată bani
împrumut de la mine?!”
(Andra Vasilescu, Ilea na
Vântu, Tipuri de
enunțuri în funcție de
scopul comunicării, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunț ul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 41).
~ de ofertă/ sugestie – „sunt
structuri interogative
folosite pentru a face
indirect o o^rtă, o
sugestie. Au structură
sintactică și
intonațională a
interogativelor totale;
este specifică folosirea
modului conjunctiv într –
o principală: Să te ajut?,
Să răspund eu?” (Andra Vasilescu, Ileana Vântu,
Tipuri de enunțuri în
funcție de scopul
comunicării , în
Gramatica Limbii
române , II, Enunț ul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 40).
~ de reproș – „sunt structuri
interogative folosite
pentru a face indirect
un reproș. Au structura
sintactică a
interogativelor totale
formate dintr -o
principală regentă și o
subordonat ă. Principala
conține un verb la trecut
(perfect compus,
eventual perfect simplu,
mai mult ca perfect)
care evocă o istorie
conversațională a
interlocutorilor și care
își subordonează
sintactic propoziția care
exprimă conținutul
reproșului; deseori
verbul din principală
este un verb dicendi (a
spune, a zice, a ruga),
dar nu obligatoiu.”
(Andra Vasilescu, Ileana
Vântu, Tipuri de
enunțuri în funcție de
scopul comunicării, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunț ul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 41).

326 interpretarea analitică –
„adică sintagmele sunt
privite din punctul de
vedere al alcătuirii lor,
al elementelor
componente.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 27).
~ sintetică – „adică
sintagmele sunt privite
ca un tot, ca variante de
concretizare a uneia sau
alteia dintre operațiile
aritmetice.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 27).
intonație – „înseamnă tonul
cu care se rostește o
propoziție (sau o frază,
eventual și un grup de
cuvinte care nu
formează o propoziție,
ba chiar și cuvinte
izolate, când au un
înțeles sintactic „deplin”)
iar ideea de ton implică
o var iație a „înălțimii
accentului” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul Învățământului, 1956,
p. 523); – „marchează
funcțiunea de predicat a
unui nume lipsit de
copulă.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută si adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 81); – marcă
fonetică care „poate
anula caracterul
relevant al topicii,
instituindu -se în marcă
a func ției de nume
predicativ.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 33 -34); – „înțeleasă ca
variație melodică a
timbrului vocal, ea este
prezentă în orice act de
enunțare și participă
nemijlocit, prin
multiplele sale resurse,
la realizarea
semnificației. Solidară
cu accentul și cu pauza,
intonația, la nivel
sintactic, are o valoare
distinctivă, constituind
unicul mijloc de
diferențiere a
propozițiilor după
scopul comunicării și
după modalitate:

327 enunțiative, inter ogative,
fiecăreia fiindu -i
specifică o anumită
curbă melodică. Prin
aceste posibilități,
intonația se instituie și
în principiu generator
sau transformator al
unei unități sintactice
(parte de propoziție,
sintagmă, propoziție sau
frază.” (I. Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedic ă,
Bucure ști, 1995, p. 50).
~ enunțiativă –
caracter izează prima
partea a enunțului
„corespunzând temei
reprezentate de
complementul
topicalizat.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 43).
~ interogativă –
„caracterizează partea a
doua a enunțului, care
corespunde, în
structura comunicativă,
remei .” (Aurelia Merlan,
Sintaxa și semantica –
pragmatica limbii
române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 43); – „ridicarea tonului la
sfîrșitul unei unități
independente și este
specifică interogativelor
totale.” (Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și a dăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
477).
intranzitive – „verbele
intranzitive se pot
pasiviza în unele limbi
(vezi germana,
norvegiana, araba etc. și
marginal franceza), spre
deosebire de altele
(limbile romanice, altele
decât franceza, sau, pe
de altă parte, engleza
etc.).” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 23);
– „Verbele intranzitive
atribuie caz fără nici o
dificultate ori de c âte ori
admit un obiect intern
exprimat.”(Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.158);
– „în unele limbi nu

328 există verbe intranzitive:
corespondentele
japoneze ale verbelor
intranzitive se formează
cu ajutorul unui verb
suport și al unui GN cu
sens lexical deplin; în
alte limbi verbele
intranzitive sunt
obligatoriu însoțite de
obiecte expletive
vizibile.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sinta xă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
163); – „În structurile
pasive intranzitive, rolul
tematic al Agentului nu
este proiectat în poziția
[GPrep, GFlex] și deci
nu poate fi realizat ca
un complement sub
forma unui GPrep.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
172); – „În limba
română verbele
intranzitve (dar și cele
tranzitive cu obiect
prototipic nul) pot
apărea în construcții cu
se.” (Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Unive rs,
București, 2000, p.
198); – „Hoekstra și
Mulder (1990) discută
un mare număr de date
care arată că anumite
verbe funcționează atât
ca int ranzitive, cât și ca
inacuzative. Ei propun o
regulă care transformă
un verb intranzitiv într –
un verb inacuzativ.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
210).
invariant ă – „schema
sintactica abstractă
căreia îi pot corespunde
mai multe variante
obținute prin
variabilitatea succesivă
a tuturor p ărților de
vorbire și /sau a
categoriilor morfologice
ale acestora participante
la raportul sintactic de
dublă subordonare .”.
Tot aici se vorbește și
despre „variantele
invariantei – realizările
concrete din actul
enunțiativ, până la
epuizarea tuturor

329 posibilităților
combinatorii ale
participanților la
raport.” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași – 2001, p. 136 -137).
inversiune – lat. inversio
`schimare a ordinii`, –
„este o formă de
manifestare a topicii,
care poate avea fie
cauze obiective, fie
cauze subiective.
Cauzele obiective țin de
caracteristicile
gramaticale ale
termenilor, iar cele
subiective țin de factorii
extralingvistici, având
motivații variate.” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1 995, p.
80).
~ auxiliar – verb – „Limbile în
care este posibilă
inversiunea auxiliar –
verb sunt identice cu
limbile romanice și
germanice, în care
auxiliarul are un
complement de tip GV.”
(Carmen Dobrovie -Sorin, Sintaxa limbii
române. Studii de
sintaxă compa rată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 53).
~ sintactică – „unul dintre
procedeele care
prilejuiesc modificări de
ordin structural. Este
un procedeu care
constă în schimbarea
ordinii obișnuite a
unităților sintactice –
părți de prop oziție,
sintagme, propoziții – cu
scopul de a reliefa o
anumită semnificație.
Se disting două tipuri
de inversiune:
inversiunea topică
realizată ca variație
stilistică, fără să
producă modificări de
natură structurală și
inversiunea sintactică,
realizată c a varietate
structurală care
afectează organizarea
structurală a unităților
sintactice. În
inversiunea sintactică,
unitățile sintactice își
schimbă calitatea
relațională și
funcțională.
(A←B).>(B→A). Ex.:
dulce ca mierea > ca
mierea de dulce .
Inversiunea s intactică –
proces lingvistic activ

330 care se manifestă atît la
nivel sintagmatică, cît și
la nivelul frazei,
angajînd unitățile
constitutive specifice în
operațiunii structurale
de ordin relațional și
funcțional. Atît cauzele
cît și consecințele sînt
de nat ură de natură
stilistică: prin aducerea
în primul plan al
raportului a unităților
determinative – părți de
propoziție/ propoziție -,
procesele de
caracterizare se
intensifică în proporție
cu starea afectivă a
subiectului vorbitor,
fără să se afecteze
conți nutul
informațional.” (Ion
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale , Editura
științifică și
enciclopedică,
București, 1989 , p. 62);
– „Determinantul din
structura de bază trece
în poziția de determinat,
iar determinatul, în
poziție de determ inant,
în condițiile unei noi
organizări structurale.
La nivel sintagmatic
există trei tipuri
fundamentale de
inversiune sintactică,
fiecare fiind marcat de prezența, în calitate de
determinat, a unui
nume, a unui adjectiv și
a unui adverb.
Inversiunea
sintagmatică operează
în cadrul sintagmelor
sau al grupurilor
sintactice dominate de
un nume sau de un
substitut al numelui. în
funcție de natura
gramaticală și
semantică a celui de -al
doilea termen
(determinantul). se
disting mai multe clase
structurale:
 (N1 + ca, cât +
N2).>(N2 + de + N1).
Ex.: o fată ca un bujor
> un bujor de fată
 (N1 + N2 gen) >(N2 gen
+ de+N1). Ex.: necazul
naibii > al naibii de
necaz
 (N1 + N2
nom).>(N2+de + N1).
Ex.: Popescu, birjarul >
birjarul de Popescu
 (N1 + de+N2) >(N2 +
de, ca + N1). Ex.:
meseria de strungar >
strungar de meserie
 (N1 + de + N2) > (N2 +
de + N1). Ex.: idei de
tot felul > tot felul de
idei
 (N1 + de + N2) > (N2 +
de + N1). Ex. ( are).

331 lungime de doi
metri>(are). doi metri în
lungime
 (N1 + adj.2) .> (adj2 +
că, de , î, la+N1). Ex.:
statură mică > mic de
statură
 (N1 + adj2).>(adj2N2 +
de + N1). Ex.: fata
frumoasă > o
frumusețe de fată
 (N1 + nr2).> (nr2 + de
+ N1). Ex.: douăzeci de
flori (N1 + V2ger.).>
(V2ger.+N1).Ex. (am
auzit).un copil plîngînd
>(am auzit). plîngî nd
un copil
 (N1 + de + V2sup.).>
(de + V2sup.+
N1).Ex. (am). o
problemă de rezolvat >
(am). de rezolvat o
problemă
Inversiunea sintagmatică
adjectivală – operează în
cadrul grupurilor
sintactice dominate de
un adjectiv. Cunoaște
mai multe realizări:
 (adj.1 + ca, cît +
N2).>(ca, cît +N2+de
+adj.1).Ex.: dulce ca
mierea > ca mierea de
dulce; Înalt cît casa >
cît casa de înalt.
 (adj.1 + de + N2).>(de
+ N2 + de + adj.1). Ex.:
lung de doi metri > de
doi metri de lung  (adj.1 + adj.2).>(adj.2
+ de + adj.1). Ex .:
beată moartă > moartă
de beată
 (adj.1 + adv.2).>(adv.2
+ de + adj.1). Ex.:
deștept foc > foc de
deștept
 (adj.1 + de +
adv.2).>(adv.2 + de +
adj.1). Ex.: frumoasă
de nespus > nespus de
frumoasă (i.
Diaconescu, Probleme ,
p.50-53).
Inversiunea
sintagmatică adverbială
operează în cadrul
grupurilor sintactice
dominate de un verb și
urmează în linii mari,
modelele structurale ale
adjectivului, cu o
distribuție însă mai
restrînsă:
 (adv.1 + ca + N2).>(ca
+ N2 + de + adv.1).
Ex.: iute ca gîndul > ca
gîndul de iu te
 (adv.1+N2gen). >
(N2gen + de adv.1).
Ex.: greu al naibii> al
naibii de greu
 (adv.1 + de
+adv.2).>(adv.2 + de +
adv.1). Ex.: ușor de
necrezut > de necrezut
de ușor (I. Diaconescu,
Probleme de sintaxă a
limbii române actuale ,
Editura științifică și

332 enciclopedică,
București, 1989, p.
250); – Prin
inversiunea sintactică
de tip structural, se
poate modifica sensul
sau direcția unei
relații de determinare
o dată cu trecerea
determinantului în
poziția de determinat
și a determinatului în
poziția de
determina nt.” ( Ion,
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale ,
Editura științifică și
enciclopedică,
București, 1989, p.
250).
~ stilistică – „Pasivele
(in)tranzitive nu sunt
compatibile cu
inversiunea stilistică.
În construcțiile cu
inversiune stilis tică
subiectul postverbal
nu ocupă poziția [GN,
V'], ci, mai degrabă, o
poziție de tip A'.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
193).
ipoteză – gr. hypothesis ,
`presupunere`, `presupoziție`,
`supoziție`, constă în
presupunera unui
lucru posibil sau nu,
din care se extrage o
concluzie sau o
consecință.
izolare –– „grupuri de cuvinte
așa de strâns legate
între ele, încât au un
înțeles unitar, rezultat
din contopir ea
sensurilor tuturor
elementelor
alcătuitoare și diferit
de al fiecăruia în
parte.” (Iordan, Iorgu,
Limba română
contemporană , ed. a II –
a, București, Editura
Ministerulu i
Învățamântului, 1956,
p. 670); – a) „procedeu
stilistic prin care
subordonatele iniț iale
ale unor fraze sunt
izolate de regentele lor
anterioare și în
această situație ele
încep întotdeauna cu
un element
subordonator.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa
limbii române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 31 -32); b)
„procedeu sintac tico-
stilistic prin care
vorbitorul sau autorul
evidențiază slaba

333 legătură dintre
elementul subordonat
și elementul regent, cu
ajutorul intonației mai
înalte a elementului
regent, al pauzei și al
semnelor de
punctuație, în funcție
de conținutul
comunicării și de
importanța acordată
subordonatului.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa
limbii române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 104); c) (în
frază) „procedeu
sintactic, prin care
vorbitorul sau
scriitorul evidențiază
legătura mai slabă
dintre pr opozițiile
apozitive, și
propozițiile în care se
află termenul explicat,
dintre propozițiile
subordonate și
regentele lor, cu
ajutorul intonației mai
înalte a propozițiilor
care conțin termenul
explicat și a
propozițiilor regente, al
pauzei și al semnelor
de punctuație, în
funcție de conținutul
comunicării și de
importanța pe care
acesta o acordă
propozițiilor subordonate din
cadrul ei.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa
limbii române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 343); –
„constă în întrerup erea
unei structuri
sintactice și reluarea ei
după pauză / punct.
Este rezultatul unor
procese psihice
reflectate în discurs:
ezitare, autocorectare,
completare etc.”
(Vasilescu Andra,
Ileana Vântu, Tipuri de
enunțuri în funcție de
scopul comunicării, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
25).
~ coordonatelor – „Mai des
decît izolarea
subordonatelor se
întîlnește în textele
literare izolarea
coordonatelor. Se
despart – prin punct
sau punct și virgulă –
de coordonata lor
propozițiile în raport
copulativ, adversativ și
conclusiv.” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și

334 pedagogică, București,
1972, p. 157).
~ subordonatelor –
„Procedeul literar care
desparte în scris o
subordonată de
regenta ei se numește
izolarea
subordonatelor.
Procedeul poate fi
utilizat de mai multe
ori la rînd, izolînd de
regenta lor mai mult e
propoziții și dîndu -le
aparenț a unor fraze.”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, Bucur ești,
1972, p. 157).
izomorfism – gr. ísos +
morphein, `aceeaș` +
`formă`, – „Concept
introduced by
J.Kury łowicz (1949)
into linguistics that
refers to the structural
parallelism between
different levels of
description
(phonology,
morphology, etc.). The
assumption of
isomorphism is meant
to justify the use of the
same investigative or
descriptive methods, a
hypothesis that has
been only partly
confirmed in the transfer of
phonological concepts
(distinctive features)
to semantic concepts
(componential
analys is).“ (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics ,
London and New York,
Routdlege, 1996, p.
600).

Î

îmbinare – concatenare ,
combinare, sintagm ă,
alăturare, relație ș.a.
~ de cuvinte – „este cea mai
mică unitate sintactică
în interiorul căreia se
poate stabili un raport
sintactic.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Popula re
Române, București,
1963, p. 7);
~ liberă de cuvinte – „E
important de reținut că
același lanț de cuvinte
poate avea în unele
enunțuri calitatea de
îmbinare liberă de

335 cuvinte; diferența de
înțeles este foarte
evidentă și ajută mult la
recunoașterea
locuțiunilor. De
exemplu, pe dinafară e
locuțiune cînd spunem
a învăța pe dinafară și e
îmbinare liberă în pe
dinafară casa arată
foarte bine .” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 129).
încorporar e – „Este posibil
să se adopte diverse
ipoteze și mecanisme
care vor avea ef ectul de
a permite excorporarea
prin încorporare prin
adjuncție și de a o
exclude doar în cazul
încorporării prin
substituție cu un centru
subcategorizat
morfologic (v., de
exemplu , Roberts
(1991)).” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 78).
încrucișare slabă –
„constituie proprietăți
diagnostice pentru
structurile cuantificate.” (Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
223); – „Efectul de
încrucișare slabă este
un test pentru
(non)referențialitate.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . S tudii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.265);
– „Cuantificatorii
pronominali dau
naștere la încălcări ale
principiului de
încrucișare slabă, ceea
ce indică faptul că
funcționează non –
referențial.” (Carmen
Dobrov ie-Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
271).
întrebările de confirmare –
„sunt o clasă particulară
de enunțuri interogative
totale /alternative; au în
comun cu acestea
tiparul intonațional
ascendent, dar se
deosebesc prin

336 structura lexicală fixă și
prin scopul cu care sunt
folosite: formulând
întrebarea locutorul
solicită alocutorului o
confirmare / infirmare a
unei aserțiuni
anterioare.” (Andra
Vasilescu, Ileana Vântu,
Tipuri d e enunțuri în
funcție de scopul
comunicării, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunț ul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 42).
întrebările ecou – „sunt un
tip particular de
structuri interogative –
totale, parțiale – folosite
de locutor pentru a
adresa interlocutorului
rugămintea / solicitarea
de a repeta enunțul / o
parte din enunțul
anterior.” (Andra
Vasilescu, Ileana Vântu,
Tipuri de enunțuri în
funcție de scopul
comunicării , în
Gramatica Limbii
române , II, Enunț ul,
Editura Academiei,
București, 2005 , p. 41).
întreruperea relației de
coordonare  „constă în
suspendarea unui
conector coordona tor în
enunț, ca urmare a
absenț ei uneia din cele minimum două unități
sintactice (A, B)
homoplane și, ierarhic,
nediferen țiate,
indispensabile realizării
relației A și ( dar, ori etc.)
B.” (Aurelia Merlan,
Sintaxa limbii române.
Relații sintactice și
conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 236).
~ de dependență
(anacolutul)  „este un
fenomen caracteristic
limbii vorbite populare
și fa miliare. La nivel
infrapropozițional, prin
întreruperea relației de
dependență, termenul
subordonat, aflat de
regulă în acuzativ,
rămîne fără regentul de
care depinde și care i -a
impus înscrierea pe o
anumită poziție în
cadrul categoriei
cazului, avînd în enunț
statutul de constituent
suspendat ( acusativus
pendens ).” „La nivel
frastic, situația
favorabilă apari ției
anacolutului în frază se
creează prin
actualizarea unei
propoziții subordonate
înaintea regentei.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relaț ii

337 sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 168 -169).

J

jonctiv – “In L.Tesnière ’s
dependency grammar,
class of co -ordinating
conjunctions (and, or,
but). Junctives are
‘empty words ’ (Fr. mots
vides ) with a pur ely
syntactic function,
which connect ‘full
words ’ (Fr. mots pleins )
and/or their nodes with
the same syntactic
function .” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
610); Clas ă sintactic ă cu
funcție sintactică
negativă, reprezentant al
nonfuncției sintactice
(vezi passim Mihaela
Secrieru, Nivelul
sintac tic al limbii
române , Editura Geea,
Botoșani, 1998 , 2007
ș.u.). joncțiune – lat. iungere `a
uni`, „1 In L.Tesnière ’s
dependency grammar,
junction is both a two –
place syntactic
relationship of
subordination, as well
as the process of
explaining linguistic
combinations that are
possible when nodes of
the same syntactic
function are connected
with coordinating
conjunctions (and, or) .
Junction, tog ether with
the subordinating
relationships of
connection and
translation, form the
basis of dependential
linguistic description,
where translation and
junction serve to form
and describe complex
sentence structures.
(also co-ordination ). 2
In O.Jespersen ’s
terminology, a syntactic
type of attributive
concatenation (e.g. the
expensive book ), which
Jespersen distinguishes
from nexus (predicative
concatenation).“
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege ,
1996, p. 610); – „este

338 legătura care se
realizează cu ajutorul
unor segmente simple
sau complexe, denumite
elemente de relație si
plasate în zona de
articulație (incidentă) a
celor două unități
sintactice. ”(Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
Bucur ești, 1995, p.
273); – „Legarea unei
propoziții de alta prin
conjuncții, pronume
relative sau adverbe
relative se numește
joncțiune.” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p.
137); – „este legătura
care se realizează cu
ajutorul unor segmente
simple sau complexe,
denumite elemente de
relație și plasate în
zonă” de articulație
(incidență) a celor două
unități sintactice.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editură
București, 1992, p. 28);
– „este marcă a relației
de interdependență în
frază, fiind legătura care
se realizează cu ajutorul
conectorilor
subordonatori între propoziția subiectivă și
“regenta” ei sau între
propoziția predicativă și
“regenta” ei.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 33); „se realizează
prin prepoziții la diferite
raporturi (atribut, nume
predicative,
complement, element
predicativ suplimentar,
prin verbe copulative la
raportul dintre subiect
și numele predicativ și
prin articole (articolul
posesiv și demonstrativ)
la unele atribute și
nume predicative).”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Româ ne, București,
1963, p. 81); –
„principalul mijloc de
manifestare a relației
sintactice, se exprimă
prin numeroși conectori
conjuncționali: căci,
cum, că, dacă, de bine
ce, din ce, pentru ce,
fiindcă, întrucât, unde,
din cauză că, deoarece,
din pricină că, din
moment ce, de vreme ce,

339 odată ce “ (Gramatica
limbii române ,
Bucureș ti, Editura
Academiei Române, vol.
II, 2005, vol. II, p. 527);
– cea mai variată și mai
bogată marcă a
raportului de
subordonare, putînd fi
subîmpărțită în”:
joncțiune prin
prepoziție , joncțiune cu
conjuncții
subordonatoare,
joncțiune de la raportul
de subordonare din
frază. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1195); – „ prin joncțiune
se înțelege legarea
elemntelor alcătuitoare
ale unei propoziții sau
fraze cu ajutorul unor
cuvinte speciale, care
sunt, cum știm
prepozițiile, conjuncțiile,
pronumele relative și
adverbele relative.
Joncțiunea implică
prezența unor elemente
lingvistice propriu -zise
(cuvinte aj utătoare sau
unele gramatical) între
membrele unei
construcții, ale unei
propoziții sau fraze.”
(Iordan, Iorgu, Limba română contemporană ,
ed. a II – a, București,
Editura Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 522 ).
judecata – „celula principală
a formelor de cunoaștere
științifică, deci cea mai
redusă (ca întindere)
unitate a gândirii
științifice.” „Judecata
este un act de
cunoaștere unitar, cu
ajutorul căruia se relevă
pentru mintea omului
printr -o animație sau o
negație, prezența sau
absența unuia sau mai
multor semne
caracteristice ale unui
obiect sau fenomen.’’
(P.S Popov „Judecată și
propoziția” – Probleme de
sintaxa ale limbii ruse
contemporane , Moscova
1950, p.16) (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul
Învăț ământului, 1956,
p. 496 -497).
judecăți normative –
„judecățile exprimate de
frazele cu subiective al
căror regent este
“trebuie” „e necesar”, „e
bine”, „se impune” sau
unul din celelalte
sinonime ale sale (se

340 cuvine, se cade) exprimă
judecăți normative”.
(Ecaterina Teodorescu,
Propoziția subiectivă ,
Editura Științifică,
București, 1972, p. 37).
juxtapunere – lat. iuxta ‘a sta
aproape, lîngă‘ + ponere
‘a așeza’; – „este
procedeul prin care
două sau mai multe
unitațîpi asociază în
serii coordonative fără
vreun element de relație;
i se mai spune și
alăturare sau parataxă.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 57); – „este
procedeul prin care
două sau mai multe
unități se asociază într -o
serie coordonatoare fără
vreun element de relaie
între ele.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 199); – „este
procedeul prin care
două sau mai multe
unități (părti de
propozț ie sau propozi ții)
se asociază in serii
coordonative fără vreun
element de relație; I se
mai spune si alăturare
sau parataxă”. Exemplu :” Se-ncovoaie
tainic, se leagă, zboară /
Din aripi bătînd.
Eminescu, Poezii, 5.’’
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Encic lopedică,
București, 1995, p.
306); – „Dacă legătura
dintre regentă și
subordonată nu e
precizată nici prin
conjuncție (locuțiune
conjuncțională), nici
prin pronume sau
adverb relativ, spunem
că cele două propoziții
sunt juxtapuse: ai
carte, ai parte.
Cuvîntul de legătură
subînțeles, poate fi
inserat în enunț: dacă
ai carte, ai parte. ”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 137); – „două
sau mai multe stări de
lucruri codate se
corelează la nivel
semantic dintr -un
anumit punct de
vedere.” (Michael
Metzeltin , Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011, p.
194); – „(sau simpla
alăturare, fără elemente

341 de legătură a cuvintelor
între care există ra port
de determinare) se
folosește la exprimarea
apoziției, precum și a
numelui predicativ în
propoziții nominale.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1963, p. 81).
juxtapunere a vs joncțiunea
– „reprezentând normă
de coordonare a seriilor
alcătuite din cel puțin
trei unități (părți de
propoziție sau propoziții
homofunc ționale).” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 59).

L

lanțul sintagmatic – „este
constituit din minimum
două unități
sintagmatice simple și
angajează, în acest caz,
prezența a cel puțin trei
termeni.” (Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 97).
legare d iscursivă (D -legare)
– „nu pare să explice
diferența de
comportament în ceea
ce privește extragerea
din interiorul insulelor
slabe.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000,p. 286);
– „Implică predicația, A' –
legarea se bazează pe
cuantificarea
existențială.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.290).
legătură – relație,
depend ență,
concatenare, sudare,
alăturare, juxtapunere ,
joncțiune, unire ș.a.
(non) sintactice .
legitimare – „guvernează
cliticele.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,

342 Editura Univers ,
București, 2000 , p. 82).
lemma – lat. ‘titlu’, /‘cuvînt
titlu’ – orice intrare într –
un dicționar/ lexicon.
lexicon – gr. lexicon /bibliόn,
‘carte cu/pentru
cuvinte’
lexicul – „servește, ca parte a
componentei sintactice,
prin regulile de
transformare care i se
aplică, la convertirea
structurii de adâncime
în structura de
suprafață.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 40 –
41).
limba – „este un sistem
alcătuit din unități
integrate strcutural pe
baza unor relații și care
actual izează anumite
funcții.” (I. Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p. 36).
limba vorbită (care se
opune limbii scrise) –
„este reprezentată de
producțiile discursive –
literare sau populare –
realizate într -un context
concret, având, în
principiu caracter
dialogat.” (Aurelia Merlan , Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 9).
linearitate – „A property of
natural languages,
linearity refer s to the
one-dimensional
ordering and
chronological ordering of
linguistic elements
during communication.“
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 687).
lingvistica – „Scientific
discipli ne with the goal
of describing language
and speech in all
relevant theoretical and
practical aspects and
their relation to
adjoining disciplines.
Insofar as linguistics
deals with human
languages as a sign
system, it can be
understood as a
subdiscipline of general
semiotics . Because of
the object of its study
and the investigational
methods appropriate to
it, linguistics has
characteristics of both

343 the natural sciences and
the social sciences.
Depending on the
interests of the
investigator, linguistics
can be divided into
general linguistics,
which attempts to
develop theories
explaining general
universal regularities of
language (universals,
language typology),
and applied linguistics,
which investigates
problems dealing with
specific languages. The
various subfields of
linguistics result from
the different aspects of
language investigated.
(a) When the structure
of language as a sign
system is examined, the
subfields phonology,
morphology, word
formation, syntax,
semantics, pragmatics,
and text linguistics
result. (b) These specific
subdisciplines can be
used to study language
synchronically (i.e. in
respect to one specific
language state) or
diachronically, when the
historical development
of a language is studied
(synchrony vs
diachrony, language
change) .“ (Bussmann Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
693).
~uzului – „îi revine studiul
limbajului în context,
adică studiul pluralității
de discursuri în care
acesta se obiectivează,
ceea ce implică luarea în
calcul atât a aspectelor
lingvistice, cât si a celor
cognitive, psihice,
sociale si culturale.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 8).
~ aplicată – „Term covering
several linguistic
subdisciplines as well as
certain interdisciplinary
areas that use linguistic
methods: language
pedagogy,
psycholinguistics,
language acquisition,
second language
acquisition, translation,
contrastive analysis,
language planning,
lexicography,’
computational
linguistics,
ethnolinguistics,
sociolinguistics, and

344 others. Applied
linguistics differs from
theoretical linguistics in
that the latter is
concerned with the
formal structure of
language as an
autonomous system of
signs. The term ‘applied
linguistics’ is in some
cases misleading, since
in many of the
subdisciplines language
is studied from both a
theoretical and practical
(i.e. applied) perspective.
Moreover, some areas
should be considered
‘applications’ of
linguistics. Applied
linguistics has become a
field of growing
linguistic interest, as
evidenced by the many
journals devoted to
these allied studies
which have been
launched since the
1960s. ”). (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguisti cs, London
and New York,
Routdlege, 1996, p. 7 7).
linia de dialog – „marchează
începutul vorbirii
fiecărei persoane care ia
parte la o convorbire.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 309);
~ și de pauză – „indică
începutul vorbirii
fiecărei persoan e care ia
parte la o convorbire, iar
linia de pauza
marchează, ca și alte
semne de punctuație,
pauza dintre părți ale
propoziției, dintre
propoziții sau fraze.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academ iei
Populare Române,
București, 1963, p.
501).
locuțiune(a ) – „grup de
cuvinte care se
comportă ca o singur ă
parte de vorbire “. (Sorin
Stati, Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p. 48) ;
– „În prin cipiu, o
locuțiune este o singură
unitate lexicală (are un
înțeles unitar și prin
aceasta echivalează
semantic cu cuvîntul
simplu) și sintactică
(formează o singură
parte de propoziție). (…) .
În realitate, orice

345 locuțiune este o unitate
indivizibilă din punct de
vedere sintactic, adică
reprezintă o singură
parte de propoziție ( a
rămas de căruță este
predicat verbal, de
florile mărului
complement de mod).”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 1 26-127).
~ conjuncțională – „O
categorie aparte de
locuțiuni conjuncționale
sînt cele al căror ultim
element e să: fără să,
înainte să, pînă să.
Elementul să e în
același timp parte a
locuțiunii și parte a
verbului -predicat din
subordonată: a greșit
fără s ă vrea. ” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 136).
~ conjuncțională
discontinuă –
„Locuțiunea
conjuncțională poate fi
și discontinuă : între
elementele ei se
intercalează diferite
cuvinte, cum se întîmplă
cu conjuncția compusă ca să în fraza: Toate
acestea fac ca în lumea
petrolului să existe o
viață de continuu
neprevăzut. (Geo, Bogza,
Anii împotrivirii, Ed.
Tineretului, 1956, 26) .”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didacti că și
pedagogică, București,
1972, p. 136).
~ (sau perifraze) verbale –
„grupuri de cuvinte
alcătuite dintr -un verb
și alt cuvânt (sau alte
cuvinte), care au
împreună un înțeles
unitar, prin nimic
deosebit de al uni verb
întrebuințat singur : a-și
aduce ami nte, a băga de
seamă, a avea de gând“
(Iordan, Iorgu , Limba
română contemporană,
ed. a II – a, București,
Editura Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 562).
logică gramaticală – diferită
de logica filozofică prin
aceea că limba are
propriile legi de
existenț ă și de
guvernare. Vezi
„Montague grammar .
Concept of grammar
named after its founder,
the American logician
and language

346 theoretician Richard
Montague (1932 –71),
which follows in the
logical tradition of Frege,
Tarski, Carnap, and
others. Montague ’s
premi se is that between
artificial (formal) and
natural (human)
languages there is no
theoretically relevant
difference. This leads to
his attempt at
demonstrating the
logical structures of
natural languages and
at describing them by
means of universal
algebra and
mathematical (formal)
logic . In his precise, but
very condensed sketches
(of particular influence
were his works
Montague 1970 and
Montague 1973, abbrev.
PTQ), Montague
proceeds from a syntax
oriented along the
surface structure of
sentences, which he
represents in the form of
a modified categorial
grammar . Parallel to
this syntactic system of
putting together simple
into complex structures,
complex meanings are
also constructed from
simple meanings,
corresponding to the Fregean principle of
meaning (principle of
compositionality),
according to which the
whole meaning of a
sentence can be
determined recursively
as a function of the
meaning of its well –
formed parts. For this
purpose, in Montague
(1973) the expressions
of natural language are
translated in to the
semantically interpreted
language of intensional
logic through a system
of translation rules.
These rules are a kind of
formalization of an
intersubjective language
competence. The
interpretation of this
logical language (which
is simple type logic
expanded by
intensional, modal and
temporal operators) is
conducted on a model –
theoretic basis (model –
theoretic semantics),
i.e. each meaningful
expression is attributed
exactly one intension,
which, depending on
different situations
(possible worlds or
reference points)
provides an extension
(an object of reference)
for the expression. From

347 this concept follows the
consequential
methodological principle
of semantic
compositionality: the
meanings of expressions
form context –
independent semantic
blocks that alone
contribute to the
construction of the
complete meaning of a
sentence. This principle
has proved to be
extremely fruitful in the
analysis of noun
phrases (uniform
treatment of terms for
individual entities and
quantifier phrases,
quantification ).
Howe ver, for a number
of grammatical
phenomena it runs into
difficulties; the most
important examples are
the socalled donkey –
sentences: The
expression a donkey, to
be understood in PTQ in
the sense of the
existential operator
(operator) obtains a
generalizing function in
the sentence Any man
who owns a donkey
beats it (Geach 1962).
Today, Montague
grammar, next to
transformational
grammar, is one of the prevalent paradigms of
theoretical linguistics,
especially in its further
developments. ( also
discourse
representation theory,
situation semantics ).“
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 570).

M

macrosintagma – „O unitate
sintactică mai complexă
decît sintagma (simplă
sau complexă) este
aceea formată dintr -un
cuvînt și toate cuvintele
care îi satisfac valența
într-un enunț, de
exemplu, munca mea la
universitate pasiona din
textul În timpul acesta
munca mea la
universitate mă
pasiona. ; – o putem
numi macrosintagmă
sau macrostructură.
Macrosi ntagma citată e
formată prin fuziunea
sintagmelor munca
mea, munca la
universitate și munca

348 pasiona; termenul
comun munca, enunțat
o singură dată, se
numește centrul sau
nucleul
macrosintagmei .” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didact ică și
pedagogică, București,
1972, p. 60).
macrostructura închisă –
„macrostructură care
are, într -un context dat,
extensiune maximă.
Celelalte sînt
macrostructuri
deschise ”. (Sorin Stati,
Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialis te România,
București, 1967, p.
178).
majusculă – „solidară cu
punctul, în această
situație, este și
majusculă semn al
începutului unei
propoziții independente
sau al unei fraze.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 22).
marcă (grafematică ) –
element formal
distinctiv , opozitiv. marcă semantică – „sînt
exprimate prin adverbe,
locuțiuni adverbiale sau
propoziții care, prin
conținutul lor,
explicitează funcția
semantică a apoziției în
raport cu baza.” (Ion
Diacone scu, Probleme de
sintaxă a limbii române
actuale, Edituta
Științifică și
Enciclop edică,
București, 1989, p.
144); – „sunt exprimate
prin adverbe, locuțiuni
adverbiale sau
propoziții, care, prin
conținutul lor,
explicitează funcția
semantică a apozitiei în
raport cu baza.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 88).
~ (indici) ale subordonatelor
– „elemente relaționale
în cadrul frazei:
prepoziții, locuțiuni
prepoziționale, adverbe
comparative (elemente
conective).” (Constantin
Th. Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
38).

349 ~ prozodemice – „pauza,
accentul și intonația
caracterizează limba în
registrul ei vorbit și
acționează solidar în
exprimarea raportului
apozitiv.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 88).
~ sintactice ale tematizării
forte
intrapopozițional e –
„sunt în limba română,
specializate la o clasă
restrînsă de constituenț i
(predicate verbale,
nume predicative,
predicatele
suplimentare, anumite
circumstanțiale) și se
reduc la construcția de
+ constituent tematizat +
predicat verbal /
nominal (cu verbul la un
mod personal).‘‘
(Gramatica limbii
române , vol II, Editura
Academiei Române,
2005, p. 873).
marcant – „element lexical
sau gramatical care
figurează un rol de
consituent al nucleului
propozițional.” (John
Lyons, Introducere în
lingvistica teoretică ,
Editura Științifică, București, 1995, p.
494).
marcare tematică –
„noțiunea de marcar e
tematică este în general
atribuită unui rol
tematic. Acest lucru nu
este valabil în cazul
elementelor funcționale:
Flex nu acordă nici un
rol tematic
complementului său de
tip GV.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparat ă a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 54).
medio -pasiv (verb reflexiv )
– „reflexivele medio –
pasive se pot combina
cu verbe intranzitive în
limba română, dar nu și
în limba franceză.
Astfel, atât româna, cât
și franceza prezintă
contr aste importante
între construcția de
pasiv cu auxiliar și cea
cu se medio –
pasiv.Construcțiile
medio -pasive cu se,
spre deosebire de
pasivele cu auxiliar, se
bazează pe un lanț
format din trei membri,
care îl conține pe se ca
verigă intermediară
între poziț ia de subiect

350 și cea de obiect.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
156); – „Se medio -pasiv
este o verigă
intermediară a
lanțului.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
197); – „Specialiștii în
istoria limbilor romanice
sunt de acord cu ideea
că si/se medio -pasiv se
folosea înainte de si/se
subiect, care a apărut în
secolul al XVI -lea.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
207).
metaforă – gr. meta -phorá,
‘transfer’ .
metafrază – „constă în
repetarea, ca în anaforă
sau epifo ră, a unei
unități sintactice, dar
prin sinonim „ție lăsatu e measerul, săracului tu
fii ajutoriu.” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura
didactică și pedagogică
R.A., 1995, p. 23).
metalimbă – „Second -level
language (also called
language of description)
by which natural
language (object
language) is described.
(object language vs
metalanguage) .“
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 7 42).
metodă – cale de abord are a
unei probleme.
~ directă , naturală –
“Language -teaching
method developed as an
outgrowth of the natural
method attributed to L.
Sauveau (1826 –1907) in
the 1860s. The direct
method, according to
which instruction is to
take place exclusively in
the ta rget language,
became established in
France and Germany
around the turn of the
century. Other goals
and strategies that
characterize this

351 methodology include:
the presentation of
vocabulary through the
use of pantomime, realia
and visuals, thus
avoiding tr anslation; an
inductive approach to
grammar; the primacy of
the spoken language
and the emphasis on
correct pronunciation; a
reliance on question –
answer exercise formats.
It was only cautiously
and marginally
embraced in Britain and
North America outside o f
commercial schools.
Recent communicative
approaches to language
teaching have
questioned the
theoretical basis and
techniques of the direct
method, including its
teacher -centered
strategies, its disregard
for process strategies,
its lack of emphasis on
sociopragmatic
competency, etc. ( also
language pedagogy,
second language
acquisition )”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 317 ). ~ SA – „spre deosebire de
cuvinte și de părțile de
propoziție, lanțurile au o
organizare variată (un
cuvânt, o propoziție
formată din mai multe
cuvinte); se vorbește
despre cuvinte care
lămuresc o întreagă
propoziție ( however și
often); se dă o atenție
specială topicii
adjuncților (lu cru
explicabil, SA fiind
construit pentru limba
engleză)”. (Sorin Sta ti,
Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p. 95).
microstructură – „cea mai
mică grupare de
functori pe axa
sintagmatică.
Microstr uctura este în
sistemul nostru,
combinația sintactică
elementară. […]
microstructura are un
caracter abstract; ea se
actualizează în vorbire
ca o secvență de
alolexeme, deci are
variante fonetice,
morfologice și
semantice”. (Sorin Stati,
Teorie și metodă î n
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,

352 București, 1967, p.
106).
mijloace fonetice – „care
concură la exprimarea
relațiilor de dependență
atât la nivel sintagmatic,
cât și la nivel frastic,
sunt accentuat,
intonația și pauză,
denumite și mijloacele
prozodice, componente
inerente și solidare ale
comunicării orale,
precum și unele semne
ortografice și de
punctuație, prezente în
comunicarea scrisă.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 19).
~ grafematice – „marchează
de asemenea o unitate
apozată izolată,
indiferent de structura
acesteia. Pot marca
relația apozitivă:
virgula, două puncte,
punctul și virgule,
semnele citării,
parantezele rotunde,
linia de pauză, punctele
de suspensie, semnul
egalității și rar
(îndeosebi în proza
modernă) punctul.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 260).
~ lexicale – „funcționează ca
ordinatori temporali
metafrastici, prin care o
unitate textuală este
pusă în relație de
anterioritte, de
simultaneitate sau de
posteritate cu o unitate
antecedentă.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
228). ; – „cu ajutorul
cărora se asigură
coerența și coeziunea
unităților la nivel
textual.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
230).
~ morfologice – „sunt în
legătură directă cu
variațiile de expresie ale
cuvintelor, adică cu
flexiunea , care se
subord onează față de
două principii de
organizare a planului
expresiei, recțiunea și
acordul.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române . Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,

353 Iași, 2001, p. 85); –
„acționează pe axa
temporal ă prin categoria
gramaticală a timpului,
care, în raport cu
momentul vorbirii
(timpul discursului),
ordonează, prin formele
sale explicite, cele trei
stări temporale:
trecutul, prezentul și
viitorul.” (I. Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclop edică,
București, 1995, p.
228).
~ paratactice – „acționează
prin implicarea unei
unități textuale într -o
altă unitate pe baza
legăturii de conținut
dintre cele două
unități.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
224).
~ prozodemice –
„caracterizează registrul
vorbit al limbii și
participă nemijlocit la
dinamica actului de
enunțare a discursului,
ca o componentă
inerentă, într -o deplină
solidaritate; formele de
manifestare sunt
accentul, intonația și
pauza.” ( Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 49).
~ sintactice – „care participă
la exprimarea relațiilor
de dependență sau de
subordonare sunt
reprezentate de
joncțiune -aderență si
topică.” (Ion Diaconescu,
Sintaxa limbi i române ,
Editura Enciclopedică
București, 1992, p. 28) ;
– „participă la ordonarea
temporală prin funcția
de circumstanțial de
timp, actualizată printr –
un complement sau o
propoziție subordonată
circumstanțială, care,
cu ajutorul unor
mijloace de expresie
explicite (prepoziții,
locuțiuni prepoziționale,
conjuncții, locuțiuni
conjuncționale și
adverbe relative) asigură
ordinea temporală a
unităților textuale sub
raportul anteriorității,
simultaneității și
posteoriorității.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.228)
modala ireală – „completiva
circumstanțială de mod
care prezintă prin

354 intermediul comparației
– calitative sau
cantitative – acțiunile
verbelor predicate,
însușirile exprimate de
adjective sau
caracteris ticile
exprimate de adverbele
din propozițiile regente,
ca acțiuni, însușiri și
caracteristici presupuse
imaginare, fictive, ireale,
ipotetice.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor -Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 446). Vezi și
circumstanțiala de mod.
~ reală – „completiva
circumstanțială de mod
care arată felul real,
propriu, în care se
desfășoară acțiunile
verbelor și ale
locuțiunilor verbale sau
în care se manifestă
conținutul expresiilor
verbale impersonale, al
interjecțiilor pr edicative,
al adjectivelor, al
adverbelor și al
locuțiunilor adverbiale
de mod determinate de
acestea în propozițiile
regente.[…] Ele pot fi:
modale real de calitate,
de conformitate, de
cantitate, de
comparație, de progres.”
(Gh. Constantinescu -Dobridor -Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, pp. 439 -440).
Vezi și circumstanțiala
de mod.
modalitatea – „ca trăsătură
fundamentală a oricărei
propoziții, condiționează
procesul de selecție a
elementelor de relație, în
procesul de translați e a
vorbirii directe în vorbire
indirectă.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 31); – „este o
trăsătură inerentă a
unităților propoziționale;
propoziția este «
predicativă prin definiție
și modală prin finalit ate»
(Dessaintes, Recherce ,
p.218), cele două
trăsături fiind prezente
în orice act de
comunicare.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
147); – „exprimă opoziția
dintre diverse forme de
comunicare (modus) și
obiectul comunicării
propriu -zise (dictum), în
raport cu atitudinea
subiectului vorbitor, cu
scopul pe care îl
urmărește prin actul de

355 comunicare.
““Proprietate
fundamentală a
propoziției.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
Bucur ești, 1995, p.
147); – „ca trăsatură
fundamentală a
comunicării, este
procesul prin care se
exprimă relațiile dintre
locutor si enunț si
cuprinde, în sfera sa, un
ansamblu de mijloace
lingvistice, care
favorizează exprimarea
atitudinii afective sau
mentale a subiectului
vorbitor față de cele
comunicate. Modalitatea
este inerentă oricarui
act de comunicare, prin
funcționalitatea sa
facînd parte din
semnificatie . „O
propozitie este
predicativă prin definiție
si modală prin
finalitate”. (Dessaintes,
Recherche, p.208).’’ (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
394).
~ contactuală sau fatică –
„reprezentată de
unitățile supraordonate
care, fără să modifice semnificația unității
modalizate, asigură
contactul locutorului cu
interlocutorul în scopul
activizării procesului de
receptare, printr -o
solicitare continuă a
interlocutorului. ” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedic ă,
București, 1995, p. 399 –
400); – „o a două clasă
este reprezentată de
unitățile s upraordonate
care, fără să modifice
semnificația uitații
modalizate, asigură
contactul locutorului cu
interlecutoml în scopul
activizării procesului de
receptare, printr -o
solicitare continuă a
interlocutorului. Se
poate vorbi, în acest caz,
de o modalitat e
contactuala sau fatică.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 138).
~ deontică – „indică gradul
de obligativitate sau de
permisivitate a
situațiilor descrise într –
o propoziție, în raport
cu un corp de norme
preexistente; valorile
sale principale
suntobligatoriu și
permisiv .‘‘ ( Gramatica

356 limbii române , vol II,
Editura Academiei
Române, 2005, p. 689).
~ epistemică propriu -zisă
(judecata epistemică) –
„reprezintă actul de
evaluare a adevărului
unei propoziții, de
indicare a gradului de
certitudine pe care îl are
locutorul în legătură cu
realitatea stării de
lucruri descrise în
propoziție.‘‘ ( Gramatica
limbii române , vol II,
Editura Academiei
Române, 2005, p. 678).
modalizarea – „presupune
existența unui verb de
bază semantic la
infinitiv, neprecedat de
prepoziție – în limba
română, în general, un
conjunctiv, dar poate fi
urmat și de un
participiu – și un verb
conjugat care exprimă o
necesitate, o posibilitate
sau o obișnuință.
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicati vă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 92); –
„acționează în orice
enunț ca expresie a
atitudinii subiective a
vorbitorului față de
actul comunicării.” (I. Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică ,
București, 1995, p.
203); – „marcarea în
planul enunțului a
atitudinii vorbitorului”
(Andra Vasilescu, Ileana
Vântu, Tipuri de
enunțuri în funcție de
scopul comunicării, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunț ul,
Editura Academiei,
București, 2005, p. 38).
~ explicită – „Emițătorul
vrea să accentueze
modalizarea sau vrea să
se asigure că nuanțarea
fină a percepției sale
sau a părerii sale
asupra realității este
receptată.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 180).
~ implicită – „Modus -urile
afective, contatative,
imperative și cele
interrogative se
deosebesc cu predilecție
prin diferite realizări
intonaționale ale frazei.”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilo r Romanice ,
Editura Universității

357 „Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 177).
model structuralist –
„reprezintă un mare
efort pentru abordarea
studiului sistematic,
integrat, explicit al
limbii ; acesta analizează
faptele de limbă
considerate ca un întreg
alcătuit din unități
integrate sistematic
într-o structură
ierarhică pe baza unor
relații și care
îndeplinesc o anumită
funcționalitate.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 19).
~ analitic tradițional –
„caracte rizează, din
punct de vedere
metodologic, gramatica
academică și gramaticile
pedagogice.” (Săulescu,
1833; Câmpeanu, 1848
ș. a. , după Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 18).
~ distribuțional – „are în
vedere unitățile
constitutive
(constituenții imediați),
din perspectiva
distribuției lor într -un
context, relevanță căpătând, în acest caz,
vecinătățile, pe baza
cărora se vor identifica
și defini clasele
distribuționale.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 19).
~ funcțional – „cercetează
faptele din perspectiva
funcțiilor care asigură
elaborarea,
transmiterea și
receptarea actului de
comunicare.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București , 1995, p. 23);
– „dă prioritate
funcțiilor pe care le
actualizează unitățile
sintactice de tip
propozițional în
organizarea lor
ierarhică; prin faptul că
eludează elementele de
ordin semantic, modelul
funcțional prezintă un
grad mai mare de
generalitate, putând fi
expresia tuturor frazelor
care pun în valoare
aceleași funcții
sintactice.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 206)

358 ~ glossematic – „analizează
limba – înțeleasă numai
ca formă, nu și ca
substanță – din
perspectiva relațiilor
care reunesc părțile
unui text. Analiza
glossematică are ca
sarcină « determinarea
relațiilor dintre părțile
unui text», acestea fiind
« singurul lucru despre
care sepoate vorbi
științific».” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 22).
~ IC – „al unui enunț e
conceput ca un lanț de
poziții, iar fiecare poziție
e ocupată de o clasă de
forme lingvistice”. (Sorin
Stati, Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste Român ia,
București, 1967, p. 89).
~ morfosintactic –
„analizeaă unitățile
sintactice în strânsă
dependență cu expresia
lor morfologică, ca o
motivație funcțională de
conținut a flexiunii
cauzale si a acordului.”
(I. Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 18). ~ relațional – „se constituie
numai la baza relațiilor
care se stabilesc între
unitățile constitutive ale
frazei; prezintă gradul
cel mai mare de
generalitate și se poate
aplica unui număr
nelimitat de fraze,
abstracți e făcându -se de
semantica și funcția
fiecărei propoziții,
singura restricție fiind
cea de ordin relațional.”
(I. Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
206).
~ semantic – „reprezintă
dispozitivul structural al
unei fr aze având ca
prioritate unitățile
constitutive (propozițiile)
privite din perspectivă
semantică; modelul
semantic are un
caracter individual și
are valoare simbolică
numai pentru o frază
dată, fără să aibă
caracter generalizator.”
(I. Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
205).
modul de expunere – „se
defin ește prin relația
locutor -mesaj ; în cazul

359 textelor literare, prin
relația autor -operă.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 199 5, p.
232).
~ ireal – „modul ireal apare
și în frazele concesive,
despre care am spus
altădată, că alcătuiesc,
defapt, frazele negative
ale celor con diționale și
cauzale. Apariț ia
modului ireal în astfel
de fraze nu este relevată
de gramaticile pomenite.
Ea nu este însă un fapt
curios. Concesia sau
mai exact, neimplicarea,
va fi de atâtea feluri
câte se pot distinge și la
condiții. Alături deci, de
concesia reală,
exprimată prin indicativ
(Deși orice virtute ne
atrage, totuși dreptatea
face acest lucru cel mai
mult), există și o
concesie ireală care se
exprimă prin modul
ireal. Modul ireal nu
apare, însă, în
româneș te numai în
fraza condițională ci și
în fraze necondiționale,
Sandfeld și Olsen care
au atras întâia oară,
clar, atenția asupr a
acestui lucru, nu spun
totuși , clar dacă, pentru ei, o asemenea
întrebuințare
presupune, în realitate,
lipsa propoziției
condiționale,
presupune, adică, lipsa
unei condiții în faptele
despre care vorbim, sau
presupune numai lipsa,
în conștiința subiectului
vorbitor, a aces tei
propoziții. (G. Ivănescu,
Curs de Sintaxa limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 2004, p.
203).
modus – „informație despre
emițător + actul emiterii
+ informație despre
receptor.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, p. 175).
~-ul afectiv – „poate fi
interpretat și ca modus
causal. Acest modus
este exprimat mai
frecvent într -un mod
indirect.” (p. 182),
“prezintă o intonație
ascendentă”. (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, p. 177).
~-ul constatativ – „prim-
planul îl ocupă

360 constatarea și
comunicarea stării de
lucru. Comunicarea
poate fi luată constant
și monoton, cum este
cazul în basme sau
poate fi puterni c
nuanțată.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, p. 184).
~-ul interogativ – „se
exprimă prin anumite
intonații și inversiuni.”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilo r Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 190).
~-ul perceptiv – „Forma
direct nu este frecventă.
Dacă predicatul dictum –
ului este static (“a fi
prezent”), în general,
acesta nu este
exprimat.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 182).
~-ul volitiv – „exprimat prin
verbe ale voinței, ale
dorinței, ale ordonării,
ale speranței, temerii.
Imperativul din dictum -ul vorbirii vorbirii trece
la un con junctiv sau la
un infinitive în vorbirea
directă.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 189).
monem(e) – unități
lingvistice minimale, „se
clasifică în autonome,
dependent e, funcționale
și predicative, după
criteriul autonomiei
sintactice (=
permutabilitatea în
cadrul unui enunț).
Monemul corespunde
când cuvântului, când
unei părți de cuvânt, și
chiar unui grup de
cuvinte: prepozițiile
conjuncțiile și
desinențele sunt
monem efuncționale,
grupul substantiv +
articol (engl. the
auditorium) e de
asemenea un monem
unic”. (Sorin Stati,
Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p. 34);
– „unitate a cărei
segmentare în elemente
mai mici nu se mai
poate efectua și care are

361 capacitatea de a se
integra într -o unitate
superioară: sintagma,
ca unitate superioară
segmentului, ca nivel de
actualizare a grupurilor
funcționale;propoziția
ca frază, ca unitate de
rang superior sintagmei,
rezultate din
juxtapoziția mai multor
sintagme; este nivelul la
care se realizează
funcția predicativă.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 64);
– „unități semnificative,
indivizibile”; “sunt cele
mai mici segmen te
dotate cu sens, care
prezintă o latură a
expresiei (lexem,
morfem) și o latură a
conținutului
(semantem, semem,
noem) aspecte care
rămân în mod divizibil
constante în uz”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universităț ii
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 63).
monematică – „semne al
căror semnifiant e
indivizibil”. (Sorin Stati,
Teorie și metodă în
sintaxă , Editura Academiei Republicii
Socialiste România,
București, 1967, p. 35).
monologul – „textele în care
este impl icată direct
numai persoana întâi,
având drept cadrul
temporal de desfășurare
prezentul.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
232).
morfemul discontinuu al
genitivului românesc
la substantive –
„constituit din articolul
posesiv genitival și
desinență: al/ a/ ai/ ale
… -e/ -i-/ etc.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 32).
~ discontinuu al
infinitivului –
„constituit din prepozitia
a și sufixul infinitival
specific fiecărei
conjugări: a … -a (a
cânta), a … -ea (a
vedea), a … -e (a crede),
a … -i/-î (a iubi, a urî).”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Edit ura

362 Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 31).
~ discontinuu al perfectului
compus – „format din
auxiliarul a avea și
sufixul participiului
adaugat la tema de
perfect:
am/ai/am/ati/au… -t.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii român e vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 31).
~ discontinuu al viitorului –
„alcătuit din auxiliarul a
vrea și sufixele
infinitivale:
voi/vei/va/vom/veti/vor
… -a/-ea/-e/-i, -î.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I.
Cuza”, Iași, 1998, p. 31).
morfologia – „Term coined by
J.W.von Goethe to
designate the study of
form and structure of
living organisms which
was taken up by
linguistics in th e
nineteenth century as a
cover term for inflection
and word formation . In
school grammar,
morphology corresponds
to the study of forms, i.e. the subdisciplines of
inflection as well as of
the study of word
classes and their
classificational criteria.
In v arious ways word
formation is treated as
an independent
discipline beside
morphology or as a
further subdiscipline of
morphology. Hockett
(1954) distinguishes
between three types of
morphological models:
(a) the itemand –
arrangement grammar
(=combinatory
morphology) pursued in
American
structuralism with
consideration to
distribution; (b) the
concept of an item-
andprocess grammar
(=process morphology)
which is fundamental to
generative grammar
and in which basic
abstract forms are
transformed into their
surface structure forms;
and (c) the word -and-
paradigm model
(=paradigm
morphology), which
posits not the
morpheme, but the
word as the basic
element of
morphological

363 description.“ (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
770); – „suport
indispensabil al
sintaxei.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 38).
morfosintaxa – „Procedures
of language for
representing syntactic
features by
morphological me ans,
i.e. through the
presence of bound
morphemes, such as
flexives or clitics
(cliticization), as
opposed to using purely
combinatory processes
that indicate the
syntactic features of a
linguistic expression by
its position or by its
combination of free
morphemes, such as
prepositions or
adverbs .“ (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
773); – „are ca obiect
studiul formelor
(flexiunea și derivarea) și regulile de combinare
care regizează formarea
sintagmelor și a
frazelor.” (Le Langage , p.
333) (după ) Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
Bucu rești, 1995, p. 10; –
„A term used in
linguistics to refer to
grammatical categories
or properties for whose
definition criteria of
morphology and syntax
both apply, as in
describing the
characteristics of
words. ” (David Crystal,
A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
315).
mulțime deschisă –
„mulțime de unități
lexicale în număr
nelimitat și
nedetermina t de mare
(clasa substantivelor și
verbelor).” (John Lyons,
Introducere în lingvistica
teoretică , Editura
Științifică, București,
1995, p. 488).
~ închisă – „mulțime de
unităț i gramaticale în
număr fix, de obicei
restrîns (mulțimea de
pronume personale,

364 tipuri, genuri).” ( John
Lyons, Introducere în
lingvistica teoretică ,
Editura Științifică,
București, 1995, p.
488).

N

narativ (structură) – text
narativ, narațiune.
narațiunea – „reprezintă
modul de expunere
specific genului epic și
cunoaște, în realizarea
sa, o mare varietate de
specii: balada, epopeea,
legenda, basmul,
poemul, romanul,
nuvela, schița,
povestirea. Obiectul său
îl formează desfășurarea
în timp a faptelor, de
aceea cadrul temporal
cunoaște o extensiune
nelimitată, dinamica
acțiunii fiind asigurată
de verbe de mișcare la
trecut (perfect compus,
perfectul simplu,
imperfectul), fără a fi
exclus nici așa -zisul
«prezent istoric».” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică, București, 1995, p.
233).
nativ (vorbitor) – lat.
nativus , ‘înnăscut’.
natural (limbă ~ ă) – în
opoziție cu limbă
maternă, artificială etc.
„Term for languages
which have developed
historically and which
are regionally and
socially stratified, as
opposed to artificial
language systems,
which are used for
international
communication
(planned language) or
for formulating complex
scientific statements.
(computational
linguistics) Natural
languages differ from
artificial languages
partic ularly in their
lexical and structural
polysemy, the potential
ambiguity of their
expressions, and in their
susceptibility to change
through time .“
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 788).
negaț ie – lat. negare , ‘a
spune nu’ – „mijlocul
sintactic care dă

365 expresie aspectului
negativ al unei
propoziții.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p. 50);
– „mijlocul sintac tic care
dă expresie aspectului
negativ al unei
propoziții.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 51); –
„Sistemul clitic al
românei este mai bo gat
decât al celorlalte limbi
romanice – pe lângă
cliticele pronominale,
această limbă dispune
și de clitice adverbiale
(altele decât adverbul de
negație, care se găsește
în toate limbile
romanice) și de
conjuncții clitice (a se
vedea a pentru infinitiv
și să pentru conjunctiv);
mai mult, auxiliarele în
limba română au statut
de clitice verbale.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice, Editura Univers ,
București, 2000, p. 88).
~ lexicală – „marcată prin
prefixe negative.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 224).
~ metalingvistică – „prin
care se rectifică
aserțiunea precedentă.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 231).
~ polemică – „prin care se
respinge o idee, o
interpretare etc.,
propoziția/ fraza
negativă reflectînd o
polemică a locutorului
cu interlocutorul său cu
o normă , cu un topos .”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 230).
~ sintactică – „marcată prin
adverbul negativ nu.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii româ ne. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității

366 „Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 224).
~ totală – „cunoaște, mai cu
seamă în registrul vorbit
al limbii , și alte mijloace
de actualizare, care au
rolul de a accentua
procesul de negare, în
prezența obligatorie a
lui nu, față de care
funcționează în calitate
de corelative.” (C.
Dominte, Negația în
limba română , p.62,
după Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p.
166).
nivel – „o succesiune de
unități de a celași fel.”
(Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p. 62).
~ al relațiilor
interpropoziționale –
„include atît operatorii
logici ai conjuncției,
disjuncției și implicației,
cît și mărcile
subiectivității.” (Liana
Pop, Exprimarea
concesiei într -o
„gramatică a vorbirii”:
mărci și nivele de
incidență, SCL, XL,
1989, nr. 4, p. 333). ~ intersubiectiv – „include
expresiile de
apel/referire la
eventuali interlocutori.”
(Liana Pop, Exprimarea
concesiei într -o
„gramatică a v orbirii”:
mărci și nivele de
incidență, SCL, XL,
1989, nr. 4, p. 334).
~ metadiscursiv – „include
expresiile referitoare la
nivelul discursiv
propriu -zis.” (Liana Pop,
Exprimarea concesiei
într-o „gramatică a
vorbirii”: mărci și nivele
de incidență, SCL, X L,
1989, nr. 4, p. 334).
~ paradiscursiv – „include
expresiile verbale
ajutătoare constituirii
discursului.” (Liana
Pop, Exprimarea
concesiei într -o
„gramatică a vorbirii”:
mărci și nivele de
incidență, SCL, XL,
1989, nr. 4, p. 333).
~ propozițional – „include
propoziții în sens logic
și reprezintă structura
logică a propoziției.”
(Liana Pop, Exprimarea
concesiei într -o
„gramatică a vorbirii”:
mărci și nivele de
incidență, SCL, XL,
1989, nr. 4, p. 333).

367 ~ relațional – „organizarea
ierarhică a unităților
sintactice se realizează
prin acționarea relațiilor
la cele două niveluri
relaționale sintagmatic,
în care sînt angajate
unități de tip parte de
propoziție și frastic, în
care sînt angajate
unități de tip
propoziție.” ( Diaconescu,
Ion, Sintaxa limbii
române , Editura
Enciclopedic ă,
Bucure ști, 1995. p.
248).
~ sintactic – „nivelul limbii
cel mai complex,
întrucât pune în “opera”
limbii toate celelalte
subnivele.” (Mihaela
Secrieru, Nivelul
sintactic al limbii
române , Editura Geea,
Botosani, 1998, p, 4) ; –
„Dinam ica sistemului
sintactic al limbii
române (ca de altfel al
oricărei limbi) se înscrie
în limitele -cadru a trei
categorii sintactice:
unități sintactice ,
raporturi sintactice ,
funcții sintactice .
Conlucrarea exhaustivă
și mutuală a acestor trei
categorii si ntactice
epuizează în plan
pragmatic și teoretic
conceptul de nivel sintactic […]” (Mihaela
Secrieru, Nivelul
sintactic al limbii
române , Editura Geea,
Botosani, 1998, p . 6); –
„există următoarele
niveluri sintactice:
nivelul părților de
propoziție (p), unde se
operează cu unități
sintactice de tip părți de
propoziție; nivelul
sintagmatic (s), unde se
operează cu sintagme;
nivelul propozițional (P),
unde se operează cu
propoziții; nivelul frastic
(F), unde se operează cu
unități sintactice de tip
frază.” (Ion Diaconescu,
Probleme de sintaxă a
limbii române actuale ,
Editura științifică și
enciclopedică,
București, 1989, p. 15);
– „nivelul realizării
concomitente a celor
două coordonate ale
actului lingvistic (de
cunoaștere, respectiv de
comunicare a
cunoașt erii).” (Dumitru
Irimia, Propoziția
complexă , în AUI, Tom
XXVIII / XXIX, 1982 /
1983, p. 83).
~ sintagmatic și ~ frastic –
“organizarea ierarhică a
unităților sintactice se
realizează prin
acționarea relațiilor la

368 cele două nivele
relaționale: sintagmatic,
în care sunt angajate
unități de tip parte de
propoziție și frastic, în
care sunt angajate
unități de tip propoziție;
această distribuție
relevă, pe de o parte,
caracterul ierarhic al
relațiilor sintactice, iar,
pe de altă parte,
paralelismul sau
corespon dența dintre
cele două niveluri.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Encic lopedică București,
1992, p. 6); – „unitățile
supraordonate cu
extensiune la nivelul de
sintagmă se constituie
în jurul unui substantiv,
care, prin conținutul
sau, impli că sensul de
declarație” sau de
opinie”. (Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică
București, 1992, p.
131).
nod sintagmatic – lat. nodus
‘ legătură’ , ‘punct’ – „se
observă însă că
simbolurile categoriale
marchează, de fapt, ca
și în mo delul
constituenților imediați,
existența unor unități
ordonate ierarhic: P
(propoziție), SN (sintagmă nominală), N
(nume), sub denumirea
unică însă de nod
sintagmatic (simbolul
care domină relația cu
un determinant sau
simbolul care
guvernează o derivație ).”
(I. Diaconescu, Sintaxa
limbii române ,
București, Ed.
Enciclopedică, 1995, p.
65).
nominal – nume – “A term
used in some
grammatical
descriptions as a
substitute for noun .”
(David Crystal, A
Dictionary of Linguistics
and Phonetics ,
Blackwell Publishing ,
2008, p. 328) .
nominativ – lat. nominare ‘a
numi’ , = casus rectus ,
‘caz drept’,
„Morphological case in
nominative languages
which as casus rectus
usually has a zero form
and marks the subject
of the sentence.“
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 804) – „în
română, cazul
Nominativ este atribuit

369 în poziție verbală (ca în
franceză și în engleză);
cazul Nominativ este
atribuit în poziție
postverbală” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbi i române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
116); – „Cazul Nominativ
este atribuit de un
element Flex care
domină Acordul și
Timpul sau cel puțin
una dintre aceste două
trăsături (v. Chomsky
(1981))” (Car men
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
116); – „caz al
substantivului cu
funcțiune de
subiect ;nominativul
exprima o funcțiune
independentă a
substantivului.” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II –
a, București, Editura
Ministeru l
Învățământului, 1956,
p. 546); – “In languages
which express
grammatical
relationships by means of inflections, this term
refers to the form taken
by a noun phrase (often
a singl e noun or
pronou n) when it is the
subject of a verb.” (David
Crystal, A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
328).
~ anticipat – „nominativul
antepus unei
subordonate cu al cărei
verb-predicat concordă
în număr și persoan ă,
lăsat în afara
construcției, după
propoziția subordonată,
izolat sau neizolat,
funcționând frecvent ca
temă, căruia îi vom
spune nominativul
anticipat .” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I.
Cuza”, Iași, 1998, p. 88 –
89).
~ dublat – „nominativul
funcționând ca temă sau
ca element din remă ,
izolat, în principiu
neemfatic, reluat ori
repetat (ca nominativ , iar
nu într -o altă formă
cazuală), pe care, de
asemenea pentru

370 economina expunerii, îl
numim nominativul
dublat .” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p. 88).
~ titlu – „nominativul tematic
izolat -neemfatic indicând
hipertema ( tema de
discurs ) sau macrotema
(tema unei secvențe
discursive alcătuite in
mai multe enunțuri) .”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I.
Cuza”, Iași, 1998, p. 87);
– „Are distribuție
condiționată fiind
ocurent în contexte
tematice create de
interlocutor, care
propune o temă de
dialog sau în contexte
create de subiectul
informator, care alege să
dezvolte o temă.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I.
Cuza”, Iași, 1998, p. 98);
– un nominativ pendens
cu distribuție
condiționată, fiind ocurent în contexte
tematice create de
interlocutor care
propune o temă de
dialog sau în contexte
create de subiectul
informator care alege sa
dezvolte o temă. Ex.
„Mămăliga/ pui căldarea
și încălzești apa așă/
așă… șî fac păsat.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I.
Cuza”, Iași, 1998, p. 9 8).
~ titlu (hipertemă ) –
„reprezintă punctul de
plecare al procesului de
construire a discursului
și indică intenția
comunicativă globală a
locutorului, iar, în
calitate de macrotermă ,
concretizarea
progresivă, secvențială a
acestei intenții.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I.
Cuza ”, Iași, 1998, p.
101).
~us pendens – „orice
nominativ independent
din punct de veder
sintactic de restul
enunțului din care face

371 parte, adică r ămas în
afara construcției”.
Acest mai apare și sub
denumirea de
nominativus
inconstruc tus,
absolutus sau
anacolutus.( W. Havers,
p. 207 – 258).(Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite
(discontinuitatea),
Editura Universității A l.
I. Cuza, Iași, 1998, p.
73)
~al referinței (izolat –
emfatic ) – „un
nominativus pendens
ocurent în enunțuri cu o
singură intonație
fundamentală sau cu
două intonații
fundamentale. De
regulă, este parte
componentă a unui
discurs în desfășurare,
trimițând adesea la o
realitatee deja invocată
în contextul verbal
anterior. Acest
nominativ are calitatea
de temă în structura
comunicativă a
enunțului, în frază fiind
izolat prin pauză și
intens accentuat. Ex:
Părul: l -am purtat tuns;
l-am purtat și lung.” (p .
91-95); – „nominativul
tematic izolat traductibil prin <<quod attinet
ad>>.”(rom. în ceea ce
privește, cât despre, cât
privește, referitor la, în
privința, cu privire la
etc.) (Aurelia Merlan,
Sintaxa și semantica –
pragmatica limbii
române vorbite.
Discontinui tatea , Editura
Universității “Al.I.
Cuza”, Iaș i, 1998, p. 90).
~ suspendat „prin amânare”
– „nominativu l „uitat’’
datorită inserț iei de tip
incident și/sau de tip
subordonator ori datorită
expansiunii sintactice a
grupului nominal care
întârzâie finalizare a
proiectului sintactico –
semantic inițial , adică
verbalizarea și a ceui de –
al doilea termen al
relației de
interdepenență anunțate
de nominativ.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universități i “Al.I.
Cuza”, Iași, 1998, p. 88);
– în procesul
comunicativ oral,
inserția incidentă sau de
tip subordonator este
una dintre principalele
cauze care provoacă
modificarea spontană a
proiectului sintactico –

372 Semantic în interiorul
enunțului. Locutorul
începe enunțul cu un
nominativ subiect pe
care după o secvență
incidentă, după una sau
mai multe propoziții
subordonate sau după
un
constituentinfrapropoziți
onal intercalat îl uită.
Ex. Locu undi am pus
gînd, ca să facem casa,
ca să videm dacă locu -i
bun și cura t acolo, atunci
punim din sara așa…
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I.
Cuza”, Iași, 1998, p.
109-112).
nonidentitate sintactică –
„când raportul de
coordonare este ocuren t
între un predicat
nominal și altul verbal”
(Gh. Trandafir, : Suzana
Carmen Dumitrescu,
Coordonarea prin
joncțiune în limba
română, în SCL, XXXI,
1980, nr. 3, p. 330).
normă – „situată între sistem
(ipostaza abstractă) și
vorbire (ipostaza
concretă), norm a este
concretă față de sistem
și abstractă în raport cu vorbirea. Norma elimină
ceea ce în vorbire este
aspect inedit,
conservând numai
aspectele comune
cuprinse în actele
lingvistice.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbit e.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I.
Cuza”, Iași, 1998, p. 62).
noțiune – “notional.
(Category, distinction)
defined by our
perception of the world
in which acts take place,
independently of the
structure of a specific
language.” ( Matthews, P.
H., The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 248).
nucleu – lat. nucleus,
‘sîmbure’, ‘partea
centrală a ceva’, ‘mijloc’,
‘miez’, ‘centru’.
~ predicațional – „se
constituie […] în marcă
a identității de unitate
sintactică minimală a
propoziției. Altfel spus,
propoziția este enunțul
sintactic a cărui
organizare este
dominată (și
determinată). de
existența unui nucleu

373 predicațional (de natură
verbală sau verbal –
nominală). și numai a
unuia.” (D. Irimia,
Propoziția compl exă, în
Analele științifice ale
Univ. Al. I. Cuza, Iași,
serie nouă, Secțiunea a
III-a, Lingvistică, tom
XXVIII / XXIX, 1982 /
1983, p. 83 –86); –
„format de fiecare
unitate sintactică
purtătoare a funcției de
subiect împreună cu
predicatul cu care intră
în relație de
interdependență.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite
(discontinuitatea),
Editura Universității Al.
I. Cuza, Iași, 1998, p.
135); – „marcă a
identității de unitate
sintactică minimală a
propoziției.” (Dumitru
Irimia, Propoziția
complexă , în Tom XXVIII
/ XXIX, 1982 / 1983, p.
83).
~ ~ bimembru – „este
constituit din amîndoi
termenii relației de
interdependență. În
cadrul nucleului
predicațional bimembru,
avem următoarele
subtipuri structurale: a)
nucleu predicaț ional cu structură implicită; b)
nucleu predicațional cu
structură primară; c)
nucleu predicațional cu
structură complexă.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 86).
~ ~ bimembru cu structură
comp lexă –
„caracteristic
propozițiilor complexe ;el
cuprinde în dezvoltarea
sa,două sau mai multe
nuclee predicaționale
derivate(secunde), și
anume, realizarea
propozițională a
subiectului și a numelui
predicativ.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 90).
~ ~ bimembru cu structură
implicită –
„caracterizează
enunțurile în care
relația predicat -subiect
rămîne implicită în
opoziția categorială de
persoană,la nivelul
desinenței,fără a trece
într-o realit ate sintactică
explicită sau în planul
semantic global al
enunțului.” (Dumitru

374 Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 86).
~ bimembru cu structură
primară – „se
caracterizează prin
realizarea celor două
funcții sintactice prin
termeni (grupuri de
termeni)
infrapropoziționali.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 89).
~ complex – a) „conține în
structura sa un alt
nucleu predicațional.”
(Dumitru Irim ia,
Propoziția complexă , în
Tom XXVIII / XXIX,
1982 / 1983, p. 85); –
„Ex.: El a ajuns ceea ce
au dorit părinții .
Enunțul sintactic
depășește cadrul
propoziției fără a -l
atinge, însă, pe cel al
frazei. În enunțul de
mai sus, nucleul
predicațional au dorit
părinții atribuie
secvenței ceea ce au
dorit părinții caracter de
propoziție. În același
timp, însă, datorită
insuficienței lui semantice, verbul a
ajuns nu poate realiza
singur predicația; fiind
doar purtător al
componentei semantic –
gramaticale, el
realiz ează predicația în
solidaritate cu
propoziția ceea ce au
dorit părinții ,
purtătoare, în
ansamblu, a
componentei semantic
lexicale a predicației.
Împreună cu pronumele
el, subiect, predicatul
nominal cu această
dezvoltare constituie un
nucleu predicațional.
Un astfel de nucleu se
deosebește de cele din
enunțuri precum El a
ajuns medic ”; este un
nucleu complex,
întrucât conține în
structura sa un alt
nucleu
predicațional.”Iar
enunțul El a ajuns ceea
ce și -au dorit părinții
este o propoziție și nu o
frază, „de vreme ce cele
două nuclee se află în
raport de înglobare
(nucleul derivat au dorit
părinții este înglobat în
nucleul El a ajuns ceea
ce ți-au dorit părinții ). și
nu în relație
internucleară, ca în
enunțul El s-a îmbogățit

375 pe cânt tu ai răcit. ” (D.
Irimia, Propoziția
complexă, în „Analele
științifice ale Univ. A. I.
Cuza Iași”, serie nouă,
Secțiunea a III -a,
Lingvistică, Tom
XXVIII/XXIX,
1982/1983, p. 83 –84).
~ derivat – „pot conține în
structura lor, alte
nuclee
predicaționale,determinî
nd astfel o creștere a
gradului de complexitate
a nucleului
predicațional central și,
prin aceasta, a unității
sintactice care rămîne o
propoziție complexă.“
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 90).
~ monomembru – „este
format numai din
predicat; predicatul
poate fi sintetic sau
analitic.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 85).
număr – categorie
gramaticală a numelui
care marchează
cantitatea. nume – lat. nomen ,
‘substantiv’ , ‘nume,
‘nominal’ – Categorie
morfo -sintactică definită
prin gen, număr și caz.
~ predicativ – „unitatea
sintactică legată de un
verb copulativ și
determinînd subiectul
acestuia.” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p.
146); – „componentă a
predicatului nominal,
care aduce în structura
acestuia sensul lexical
necesar.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 143); – „este d e
cele mai multe ori un
adjectiv (uneori provenit
din participiu) sau un
substantiv. Se pune la
cazul nominativ și se
acordă în gen și număr
cu subiectul. Apoi cu
valoare de nume
predicativ mai pot fi și
pronume, interjecții,
adverbe sau ch iar
substantive cu prepoziții
(ceea ce înseamnă că nu
este la nominativ). În
aceste situații, numele
predicativ poate fi în
genitiv -Subînțelegând

376 un substantiv în
nominativ.” ( Gramatica
Azi – Al. Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 181); – „poate fi
exprimat pr intr-un
substantiv, un adjectiv
substantivizat sau un
pronume (în nominativ
și, precedat de o
prepoziție, în genitiv sau
în acuzativ), un adjectiv,
un numeral, un verb la
supin sau la infinitiv, un
adverb sau o interjecție.”
(Gramatica limbii
române , volum ul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 101); – „funcție
cerută de un centru
verbal copulativ (Cop),
reprezintă o clasă de
substituție (adică de
echivalente funcționale
substitub ile în același
context verbal) având ca
termeni prototipici
adjectivul și nominalul
în nominativ (altul decât
nominalul -subiect), iar
ca relație sintagmatică
specifică, o relație
obligatoriu ternară,
implicând verbul centru
de tip copulativ și un
nominal -subiect.”
(Gabriela Pană Dindelegan, Numele
predicativ, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 263); – „este o
funcție secundară .”
(Mihaela Secrieru,
Cumulul de funcții
sintactice în limba
română (elementul
predicati v suplimentar ),
Editura Universităț ii
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 116); –
„cunoaște realizări
multiple, ca orice funcție
sintactică secundară, în
timp ce verbul copulativ
este cu realizare unică,
ca orice predicat a cărui
trăsătură distinctivă e
unicitatea. În planul
frazei, numele predicativ
poate fi extins într -un
enunț -propoziție
secundară, ca orice
funcție secundară, în
timp ce verbul copulativ
nu poate fi extins,
comportându -se ca un
verb cu funcție
sintactică de predicat.
[…] nu se deosebe ște de
„elementul predicativ
suplime ntar” pe criteriul
importanței gramaticale
“principal” vs
“secundar”, întrucât
“numele predicativ” este
și el o funcție sintactică

377 secundară.” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universităț ii
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 70 -71); -–
„este o funcție sintactică
dublu relaționată
simultan la doi regenți
de tipuri diferite
(“nominal”/”verbal”)
și/sau de un antecedent
de tip nominal și un
regent de tip verbal,
cumulând funcțiile
sintactice impuse de
aceștia. Funcția
sintactică în discuție nu
este exclusiv atributul
numelui regent sau
exclusiv complementul/
circumstanțialul
verbului -regent pentru
că la nivelul ei coexistă
simultan două funcții
sintactice.” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universităț ii
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001 , p. 152); –
“numele (pronumele
etc.), funcționînd ca
nume predicativ –
„purtătorul princip al al
semanticii lexicale în
desfășurarea predicației; prin intermediul
verbului copulativ, el
atribuie (sau dezvăluie)
numelui (pronumelui
etc.) – subiect o
trăsătură semantică
particularizatoare. “
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române. Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 71).
~~ complex (mai puțin
frecvent) – „este
constituit dintr -un verb
copulativ în formă de
infinitiv și o propoziție –
nume predicativ.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea , Iași,
1983, p. 75).
~~ compus – „alcătuit dintr –
un semiauxiliar la un
mod nepersonal și un
verb de bază la infinitiv,
conjunctiv sau supin.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cu za”,
Iași, 2001, p. 68).
~~ de calificare – „atribuie
subiectului o însușire
propriu -zisă sau o
anumită treaptă într -o
ordonare de valori.” (Gh.
Constantinescu –

378 Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 145).
~~ de identifica re –
„exprimă o noțiune
singulară, a cărei sferă
logică se suprapune
sferei subiectului.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 146).
~~ dezvoltat – „constituit
dintr -o sintagmă
formată dintr -un
subst antiv -nucleu și un
determinant atributiv
sau din termeni
coordonați adversativ,
disjunctiv ori
conclusiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 68); – „ se
realizează prin sintagme
constituite din cel puțin
doi termeni dintre care
cel de -al
doilea,subordonat,precu
m și relația sintactică
dintre termeni joacă un
rol esențial în
constituirea planului
semantic al numelui
predicativ și,prin acesta,al predicatului.“
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 74).
~ ~ mixt – „format din
infinitivul unui verb
copulativ și un alt nume
predicativ.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 75).
~ ~ multiplu – „alcătuit din
termeni coordonați
copulativ.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 68), Ex
<„Nimic nu e mai dificil
și mai frumos decît să
uiți.”(O. Paler, Galilei,
165) > (Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 76).
~ ~ propozițional – „are
caracter derivat iar
împlinirea planului său
semantic este mediată
de împl inirea planului
semantic al nucleului
predicațional secund și,
prin aceasta, a planului

379 semantic de ansamblu
al propoziției pe care o
constituie.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 75).
~ ~ sim plu – „este realizat
prin adjectiv(locuțiune
adjectivală), substantiv,
pronume, numeral,
forme verbale -nominale
(infinitv, participiu),
interjecție.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 73 -74).
~ ~ simplu analitic –
„exprimat printr -un
verb copulativ la un
mod nepersonal și un
substantiv, un
pronume, un numeral
sau un adjectiv avînd
subfuncția de nume
predicativ.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Un iversității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 68).
~ simplu sintetic –
„exprimat printr -o parte
de vorbire (cuvînt sau
frază), substantiv,
pronume, numeral, adjectiv, interjecție.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 67).
~ ~ substantival – „este
exprimat printr -un
substantiv propriu -zis
sau printr -un echivalent
al subtantivului
(pronume, numeral) și
stă la cazul nominativ
întocmai ca subiectul.
Poate avea î nsă și formă
de genitiv: această carte
este a tovarășului , sau
de acuzativ cu
prepoziție: sunt de
părerea dumitale.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană,
ed. a II – a, București,
Editura Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 572); – „este exprimat
print r-un substantiv
propriu -zis sau printr –
un echivalent al
substantivului
(pronume, numeral) se
acordă cu subiectul în
caz ,număr și gen; stă la
nominativ întocmai ca
subiectul. Poate avea
însă și forme de genitiv
(cartea este a
tovarășului) sau de
acuzativ c u prepoziție
(sunt de părerea d –

380 tale).” (Iordan, Iorgu,
Limba română
contemporană, ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 580).
~ adjectival – „exprimat
printr -un adjectiv
propriu -zis sau printr –
un echivalent al
adjectivului și se acordă
cu subiectul în caz,
număr și gen :„Eu rămân
înlemnit în scaunul meu“
(Sadoveanu)” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană, ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 584).
~ de calificare – „este, în
general, redat prin tr-un
substantiv nearticulat
sau articulat cu articol
nehotărât, printr -un
substantiv în genitiv sau
în acuzativ cu
prepoziție, printr -un
adjectiv, un pronume
nehotărât, un numeral
cardinal sau
multiplicativ, un verb la
supin sau un adverb.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 104).
~ de identificare – „în
general, redat printr -un
nume propriu sau
printr -un substantiv cu
articol hotărât, printr –
un pronume personal
sau demonstrativ, prin
pronumele cine, printr –
un numeral ordinal sau
un verb la infinitiv.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 105).
~ și predicatul suplimentar
– „pot fi tematizate [vezi
tematizare p. 36, 37] fie
împreună cu verbul –
centru al predicatului ,
fie în calitate de
constituenț i distincți;
pentru ambele poziții
sintactice se pot utiliza
procedeele de
tematizare sint actică (cu
de – operator de
tematizare [vezi p. 873-
874] – sau cele
intonaționale.‘‘
(Gramatica limbii
române , vol II, Editura
Academiei Române,
2005, p. 883).

381 numerale adverbiale –
„Numeralele adverbiale
sînt formații complexe,
alcătuite din trei
elemente : prepoziția de,
un numeral cardinal și
substantivul la plural
ori.” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p. 85).

O

obiect – lat. obiectum ,
participiul trecut al
obicere ‘a arunca în
cale’. Func ție sintactică
în cazuri oblice, în
topică după subiect,
care determină o
acțiune desemnată de
verb; – complement
(direct, indirect,
prepozițional) ; – “A term
used in the analysis of
grammatical func – tions
to refer to a major
constituent of sentence
or clause structure,
tradi- tionally
associated with the
‘receiver’ or ‘goal’ of an
action.” (David Crystal,
A Dictionary of
Linguistics and Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
336).
~ul analizei lingvistice – „A.
Cosăceanu (1987: 74),
preluând o idee a l ui J.
Cl. Coquet, subliniază
faptul că semiotica are
meritul de a fi arătat că
obiectul analizei
lingvistice este
enunțarea enunțată:
enunțarea și subiectul
enunțării devin, în
această perspectivă,
«efecte de sens » ai căror
indici sunt reperabili în
enunț sau pot fi
reconstitui ți în procesul
de interpretare a
enunțului” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
11).
~ul direct – „când acțiunea
verbului are ca ținta
obiectul sau trece di rect
asupra lui. Stă în cazul
acuzativ și răspunde la
întrebările pe cine?, ce?.
Numai verbele tranzitive
pot avea obiect direct pe
lângă ele.” ( Gramatica
Limbii române – Iorgu
Iordan, Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
229); – „se distinge prin

382 tendința de a fi
poziționat imediat după
predicat și, uneori,
printr -o anumită
prepoziție” (Michael
Metzeltin , Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 30); – „ este exprimat
prin substantive, adică
prin cuvinte care
desemnează ființe și
lucruri, întrucât acestea
sînt sau pot fi supuse,
în diverse chipuri,
acțiunii verbului. “
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană,
ed. a II – a, București,
Editura Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 631) ; – „obiect ( carte,
veste, om )care suferă
sau simte direct
acțiunea, […] arată
ființa sau lucrul care
suferă acțiunea
exprimată de verb sau
rezultatul acestei
acțiuni.” (Iordan, Iorgu,
Limba română
contemporană , ed. a II –
a, București, Editura
Ministerului
Învățământulu i, 1956,
pp. 630 -631);
~ul direct substantival
propriu -zis – „poate fi
exprimat printr -un substantiv propriu.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană,
ed. a II – a, București,
Editura Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 632); – „exprimat,
iarăși întocma i ca
atributul, printr -un
substantiv comun sau
printr -un substantiv
propriu.” (Iordan, Iorgu,
Limba română
contemporană , ed. a II –
a, București, Editura
Ministerulu i
Învățământului, 1956,
p. 632); – Obiectul
direct exprimat prin
echivalente ale
substantivu lui: a)
adjectivul și participiul
– „având valoare
substantivală, pot
determina un verb în
calitate de obiecte
directe la fel cu un
substantiv propriu -zis.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, București,
Editura Ministerului
Învățământul ui, 1956,
p. 633); b) numeralul –
„numeralul cardinal,
ordinal și cel distributiv
pot funcționa ca obiecte
directe, fiindcă numai
ele pot avea valoare de
substantiv.” (Iordan,
Iorgu, Limba română

383 contemporană , ed. a II –
a, București, Editura
Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 633); c) pronumele –
„toate felurile de
pronume pot îndeplini
funcțiunea de obiect
direct.” (Iordan, Iorgu,
Limba română
contemporană , ed. a II –
a, București, Editura
Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 634); d) verbul – „
acele for me nominale
ale verbului care iși
păstrează valoarea pur
verbală, așadar de
infinitiv și de gerunziu.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, București,
Editura Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 635).
~ul gramatical – „este un
determina nt al verbului,
așa cum atributul este
un determinant al
substantivului. I se
spune, ca și atributului,
parte secndară a
propoziției, spre a -l
deosebi de părțile ei
principale. […] cuvânt al
cărui conținut servește
acțiunii drept obiectiv.”
(Iordan, Iorg u, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, București, Editura Ministerului
Învățământului, 1956,
p.629 -630);
~ul indirect – „arată când
obiectului i se ia ceva, i
se dă etc. Stă în dativ și
răspunde la întrebarea
“cui?” dar poate sta și în
cazul prepozițion al.”
(Gramatica Limbii
române – Iorgu Iordan,
Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
229); – „partea
secundară a propoziției
care determină un verb
spre a arăta cui i se dă
sau cui i se ia ceva, în
folosul sau în p. uba cui
se săvârșește o acțiune,
cine (în afară de subiect)
este interesat la
săvârșirea ei.” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană, ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 641) ; – „el are raport
indirect cu acțiunea, în
sensul că aceasta se
exercită asupra lui sau i
se transmite prin
intermediul altui obiect
care (al celui care o
simte direct,
nemijlocit)[…] reprezintă
ființa sau lucrul care
servește drept țel al
acțiunii.” Iordan, Iorgu,
Limba română

384 contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învăț ământului, 1956,
pp. 630 -631).
~ul indirect substantival
propriu -zis –
„substantivul poate fi
comun sau propriu,
nume de ființă sau de
lucru, singur ori însoțit
de determinante.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, București,
Editura Min isterului
Învățământului, 1956,
p. 643) ;
~ul indirect exprimat
printr -un echivalent al
substantivului – „cu
excepția pronumelui,
toate celelalte
(adjectivul, participiul,
numeralul și verbul)
apar, în general,destul
de rar.” (Iordan, Iorgu,
Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 644).
~e indirecte și dubla te prin
clitic – „nu reprezintă
constrângeri la fel de
severe ca dublarea prin
clitic a obiectelor
directe.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
217).
~ele prototipice nule –
„verbele tranzitive pot
apărea cu obiect
prototipic nul în
propoziții la diateza
activă. Obiectele
prototipice nule sunt
instanția te în sintaxă,
sub forma unei categorii
pronominale nule de
tipul pro, care ar ocupa
poziția de obiect direct.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
160); – „O construcție
cu obiect prototipic nul
este intranzitivă .
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
164); – „Obiectele
prototipice nule sunt în
mod necesar proiectate
în sintaxa construcțiilor
de pasiv, cu toate că nu
sunt proiectate în

385 construcțiile
corespunzătoare la
diateza activă.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
166); – „Obiectele
prototipice nule/interne
și argumentele arbitrare
nu primesc denotație
individualizată.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
177).
~ul sintaxei – „îl constituie
aranjamentul
cuvintelor, «ordinatio
dictionum », în vederea
constituirii unei vorbiri
perfecte, «ad
constructionem
orationis perfectae ».”
(Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p. 7).
oblic – “In languages which
express grammatical
relation – ships by
means of inflection s,
this term refers to the
form taken by a noun phrase .” (David Crystal,
A Dictionary of
Linguistics and
Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
337).
obligativitatea contextului
reflexiv – „Această
particularitate
contextuală este o
reflectare a naturii
inerente a trăsăturii
[+Reflexiv], adică a
faptului că trăsătura
[+Reflexiv] este
încorporată în
configurația semantică a
verbelor.” (Gabriela Pană
Dindelegan, Sintaxa
grupului verba l, Editura
Aula, Brașov, 1999, p.
94).
obligatoriu – „în franceză
complementizatorul de
poate preceda un
subiect controlat
obligatoriu, dar nu
urma unui subiect
ridicat.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
146); – corespondent cu
‘obligatoriu ’ vs
‘facultativ’, funcții
sintactice ‘principale ’ vs
‘secundare ’.

386 obviație – „în română
conjunctivul nu
prezintă efectul de
obviație.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
140).
ocurență –
realizarea/actualizarea
concretă a unei unități
sintactice în interiorul
unui enunț.
omonime – „Se numesc
omonime două cuvinte
care au acelaș i înveliș
sonor, dar înțelesuri
deosebite, de pildă masă
(=mulțime) și masă
(=mobilă). Existența
omonimelor nu dă
naștere la confuzii în
comunicare, cititorul
putînd să identifice de
obicei, cu toată
siguranța la care din
cele două omonime se
referă textul .” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 177).
~ lexicală – „Folosind
rezultatele
subcategorizării
contextuale a verbului se poate explica
fenomenul omonimiei
lexicale, a c ărui
manifestare, în t ermeni
sintactici, constă în
existen ța unui raport
neunivoc între
reprezentarea fonologică
a unui cuvânt (corpul
fonetic este unul singur)
și reprezentările lui
sintactice (cuvântul
satisface două sau mai
multe contexte).”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Sintax a
grupului verbal , Editura
Aula, Brașov, 1999, p.
146).
~ sintactică – „aceeași
expresie servește ca
mijloc de actualiare a
două sau mai multe
funcții.” (Ion
Diaconescu, Probleme
de sintaxă a limbii
române actuale , p. 42); –
„Două (eventual mai
multe) enun țuri se
numesc omonime dacă
sînt formate din aceleași
cuvinte, așezate în
aceeași ordine, și dacă
organizarea lor
siintactică e diferită (…)
Două (mai multe)
propoziții sînt omonime
cînd se deosebesc prin
funcția sintactică a
uneia din părțile de
propozi ție: vine seara

387 (predicat ←→ subiect);
vine seara (predicat ←
complement de timp).”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 178).
operator – „1 Generally, (a)
an instrument or
process for carrying out
an operation, or (b) a
symbol that signals a
direction for a particular
operation. 2 In formal
logic, ‘operator ’ is in the
broadest sense a
collective term for
quantifier, logical
predicate and logical
particle (logical
connective); in the
narrower se nse the
collective term (and
frequent synonym) for
quantifiers: operators
are linguistic
expressions (or their
symbolizations) that
serve to specify
(=quantify) sets: all,
none, every, among
others. An operator
connects a variable to a
complete proposition .“
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 839). ~i nuli – „un operator nul nu
este marcat cu trăsături
qu intrinseci; statutul
său de cuantificator se
datorează exclusiv
poziției pe care o ocupă
în (Spec, C').”(Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române. Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
232).
operațiune transformatoare
integratoare –
„funcționează pe
verticală și privesc
organizarea p ărților de
propoziție în sintagme și
a acestora în propoziții”
(Elena Dragoș, Elemente
de sintaxă istorică
românească, p. 26);
„operațiuni
transformatoare
translative ce
funcționează pe
orizontală angajând
unități la același nivel
prin schimbarea poziției
sintactice a unităților
(subiectul devine
complement și invers.”
(Elena Dragoș, Elemente
de sintaxă istorică
românească , p. 26).
opoziție – „Fundamental
concept introduced by
the Prague School

388 especially for
phonology: two sounds
are in a relation of
phono logical opposition
if they alone are capable
of differentiating two
otherwise phonologically
identical words with
different meanings (e.g.
/t/ and /d/ in tier vs
deer, tank vs dank
(minimal pair) .“
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 840).
~ dintre dou ă unități
sintactice – „părți de
propoziție, propoziții sau
fraze este reliefată de
adverbele și locuțiunile
adverbiale.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică Buc urești,
1992, p. 142).
~ inclusivă – „se
caracterizează prin
prezența a doi termeni
într-o serie
coordonativă, a căror
semnificație este
acceptată în totalitate de
obiectul sau acțiunea pe
care le determină.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura Enciclopedică București,
1992, p. 63).
~ sintactică – [termen
central în gramatica
tradițională și în
lingvistica
funcționalistă] „opoziția
temă -remă este o
anumită secvență de
cuvinte reprezintă
lucrul despre care se
vorbește, o altă secvență
ceea ce vre a să se
comunice.” (O. Ducrot,
Jean-Marie Schaeffer,
Noul dicționar
enciclopedic al științelor
limbajului, Editura
Babel, București, 1996:
53).
ordine – „ ordinea lineară
este determinată de
succesiunea
propozițiilor în lanțul
comunicării orale sau
scrise, iar ordinea
structurală este
determinată de
succesiunea
raporturilor; ordinea
lineară se definește prin
succesiuni și
unidimensionalitate, în
timp ce ordinea
structurală se definește
prin
pluridimensionalitate și
capacitate generativă.”
(Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,

389 Editura Enciclopedic ă,
Bucure ști, 1995, p.
208).
~ a cuvintelor – în
propoziție/ frază (vezi
topica).
~ cuvintelor VSO – – „GN-
urile subiecte sunt
generate ca surori ale
Grupului Verbal, iar
verbul se ridică la Flex,
obținându -se astf el
ordinea VSO; subiectul
rămâne în poziția de
bază.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 22);
– „Ordinea VSO este
posibilă și este probabil
preferată în inter ogative
ordinii VOS, indiferent
dacă V sau o secvență
AuxV: Crezi că va citi
Ion cartea aceasta? ”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.38);
– „În anumite limbi
VSO, printre care limba
galică, orice element de
tip Comp se
încorporează obligatoriu în V/GFlex (cf. Rouveret
(1987). Alte limbi VSO,
ca araba clasică,
seamănă mai mult cu
româna prin faptul că
elemente Comp diferite
precedă verbe și
respectiv proiecții
maximale nominale.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
133).
~ predictivă – „se indică o
temă deja prezentată,
așa cum se întâmplă ,
de exemplu în, în cazul
multor fraze din
documentele
interna ționale.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 29).
~ prezentativă – „introduce,
în principiu, o nouă
temă sau o nouă
persoană.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011,
p. 29).

390 ordonarea logică – „se
desfășoară în baza
raporturilor logice care
se stabilesc între
unitățile textuale –
propoziții sau fraze:
cazualitat e, finalitate,
condiție, concesie,
consecuție, opoziție,
cumul etc. Mijloacele de
exprimare a acestei
rețele diverse de
conexiuni, în cea mai
mare parte, reperabile și
la nivelul analizei
sintactice, se distribuie
în două mari clase:
paratactice și
hipotac tice.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
224).
~ spațială – „are în vedere
modalitățile de
amplasare a unităților
într-un text, precum și
legăturile care
acționează în spațiul
unui dispozitiv textual.”
(Ion D iaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p.
229).
~ temporală – „se desfășoară
în baza relațiilor care se
staiblesc între unitățile
textuale în succesiunea lor pe axa
cronogenetică.
Angajează, în realizarea
ei, o multitudin e de
mijloace explicite sau
implicite, a căror
întrebuințare este
favorizată de tipul
discursului și de
situația în care se
produce actul
comunicării.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
227).
organizare sinta ctică –
„vizează însăși
elaborarea expresiei
lingvistice, fiind o
operație intrinsecă,
structurală, cu rolul de
actualiza o anumită
semnificație, adică de a
trece o noțiune din
planul virtual sau
abstract, în planul
actual, concret, prin
raportare la conte xt.”
(Ion Diaconescu,
Probleme de sintaxă a
limbii române actuale ,
Editura științifică și
enciclopedică,
București, 1989. p.
112).
~ semantică – „are în vedere
procesele de selecție a
unităților semantice și

391 este o organizare
extrinsecă, prin care se
asigu ră funcția
referențială.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 41).
~ topică – „a unităților
coordinate adversative,
datorită dependenței lor
relative din punct de
vedere semantic, este
fixă, încât orice
permut are atrage după
sine modificări de sens
ale unităților în
incidență afirmativă sau
negativa” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 67).
organon – lat. órganon ,
‘instrument’, ‘unealtă’ –
„Linguistic and semiotic
model designed by K.
Bühler in his
Sprachtheorie (Theory of
Language’) (1934:28)
and founded on Plato’s
metaphor of language as
organon, i.e. ‘tool,’ by
means of which ‘one
person (i.e. sender)
communicates to
another person (i.e.
receiver) about the
things being
communicated.’ Bühler distinguishes three
factors constituting
signs that correspond to
these three functions of
the linguistic sign. The
linguistic sign is (a) a
‘symptom’ inasmuch as
it ‘expresses the
profound psyche of the
speaker’ (expressive
function of language);
(b) a ‘signal’ inasmuch
as it is an appeal to the
receiver (appellative
function of language);
(c) a ‘symbol’ inasmuch
as it refers to objects
and states of affairs in
reality
(representational
function of language) .
(also axiomatics o f
linguistics, functional
grammar, Prague
School ).“ (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York, Routdlege,
1996, p. 843).
orientarea generativ –
transformațională –
„consideră sintaxa drept
compozanta centrală a
mecanismului
gramatical, care, ca
sursă generativă a
limbii , trebuie să
asigure fiecărei fraze o
structură de adâncime,

392 care este interpretată
prin compozanta
semantică, și o
structură de suprafață,
interpretabilă prin
compozanta fonologică.”
(I. Diaconescu , Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 65).
~ logică – „definește
propoziția ca o judecată,
o gândire spusă sau
scrisă, o unitate logică,
un asamblaj congruent,
care exprimă o gândire
completă, o cugetare, o
judecată logică, pe care
o facem despre un
lucru.” (I. Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p.
116).
~ psihologică – „a
determinat inserția în
definiția semantică a
unor note individuale
ale comunicării legate
de atitudinea
subiectului v orbitor.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
117).
~semantică – „dă prioritate,
în definirea propoziției,
sensului sau înțelesului
unitar, autonom, ca notă a diferenței
specifice.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
116).
~ structuralistă – „definește
unitățile sintactice drept
constituenți ai unui
sistem organizat
ierarhic, pe nivele sau
ranguri, în baza
principiului stratificării:
unitățile de rang inferior
se integrează, în calitate
de componente, în
unități de rang superior
sau unitățile de rang
superior se descompun
în unități de rang
inferior.” (I. Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclo pedică,
București, 1995, p. 62);
– „eludează din definiția
propoziției tot ceea ce se
referă la conținut, ca
nerelevant sub raportul
structurii și introduce,
atât la nivelul genului
proxim, cât și al
diferenței specifice, deci
ca definiendum , termeni
adecvați expresiei
lingvistice.” ( Gramatica,
II, p.7 după I.
Diacone scu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.117).

393 ~ tradițională – „acordă
propoziției statutul de
«unitate de bază a
sintaxei», ea fiind «cea
mai mică unitate care
poate apărea de sine
stătătoare și care
comunică o judecată
logică sau o idee cu
caracter afectiv sau
volițional».” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 61).

P

pacient – lat. patiens, ‘care
sufer ă’ – rol tematic și
conținut semantico –
sintactic și ontologic al
cazului acuza tiv, fiind
din punct de vedere
sintactic obiectul sau
complementul direct .
paradigmă – lat. parádeigma ,
‘model ’, ‚patern’ „ 1 Set
of word forms which
together form a
declension or
conjugation pattern. 2
Expressions of the same
word category which are
mutu ally
interchangeable at the vertical level. They stand
in contrast to elements
which can be segmented
at the horizontal level
(syntagms) . ( also
paradigmatic vs
syntagmatic
relationship )“
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 8 54); – “The
forms of a given noun,
verb, e. arranged
systematically according
to their grammatical
features.” (Matthews,
P.H., The Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford Universi ty Press,
1997, p. 263); – „relații
de înlocuire între
termeni alternativi, deci
de disjuncție.” (Gabriela
Pană Dindelegan, Teorie
și analiză gramaticală,
Editura Coresi,
București, 1994, p. 11).
paragraf –– „poate fi format
din una sau mai multe
fraze” (Vasile Șerban,
Teoria și top ica
propoziției în româna
contemporană ,
Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 45).
„Într-un text lung,

394 enunțurile pot fi
grupate, în funcție de
legăturile de înțeles
dintre ele, în paragrafe
(alineate). Tranziția la
alt grup de idei, la altă
ordine de idei, devine
astfel vizibilă din punct
de vedere grafic. Unii
scriitori utilizează
grupurile de enunțuri
numite perioade:
unități de sens
corespunzînd unui lanț
de enunțuri. Un
paragraf poate conține
mai multe perioa de.”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 29).
parametru – „parametrii
realizează între
principiile generale
presupus universale ale
limbajului, și gama
destul de largă a
variației lingvistice
observabile: Gramatica
Universală ar conține,
pe lângă principiile
generale, un set de
parametri ale căror
valori sunt stabilite în
mod diferit, de la o
limbă la alta.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor r omanice, Editura Univers ,
București, 2000, p. 17);
– „parametrii reprezintă
un procedeu descriptiv,
care trebuie constrâns
riguros pentru ca
analizele să atingă un
grad satisfăcător de
adecvare explicativă.”
(Carmen Dobrovie -Sorin,
Sintaxa limbii române .
Studii de sintaxă
comparată a limbilor
romanice, Editura
Univers , București,
2000, p. 18); – „un tip de
parametru deseori
propus în ultima vreme
se bazează pe trăsături
abstracte (care nu
corespund nici unei
diferențe fonologice
observabile), cum ar fi
Flex [+/- puternică] sau
[+/- pronominală], clitice
pronominale [+/ –
referențiale] sau [+/ –
argumentale]etc.
Parametrii definiți pe
baza unor trăsături
abstracte ale itemelor
lexicale pot astfel
ascunde diferențe
structurale.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 19);
– „un parametru care

395 distinge între limbile cu
și fără operatori nuli nu
este interesant din
punct de vedere teoretic:
în cel mai bun caz este o
general izare
descriptivă.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 24).
~ subiectului nul (pro -drop)
– „germana nu este o
limbă pro drop (pro
poate apărea numai în
anumit e structuri
impersonale), ceea ce
arată că Acordul nu este
pronominal sau tare.”
(Carmen Dobrovie -Sorin,
Sintaxa limbii române .
Studii de sintaxă
comparată a limbilor
romanice, Editura
Univers , București,
2000, p. 195).
parantezele – „arată un
adaos în int eriorul unei
propoziții sau al unei
fraze.” (Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
502). paratagmatica – „care ar
studia raporturile
asociative sau de
coordona re.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
107).
parataxa – „predomină ca
procedeu de structurare
a unităților sintactice la
nivel de frază.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
Bucure ști, 1995, p. 58);
– „așezarea unul lângă
altul a cuvintelor care
alcătuiesc o propoziție
sau un simplu grup
sintactic cu înțeles de
sine stătător, sau
așezarea una lângă alta
a propozițiilor unei
fraze. Ca mijloc de
exprimare a unui raport
sintactic, apar e și în alte
condiții. Astfel două
substantive așezate
împreună , fără nici o
modificare a formei lor,
se găsesc sau se pot
găsi, unul față de altul,
prin acest simplu fapt,
în raportul de atribut.
De ex: muncitor
constructor, savant
naturalist . Pretutinde ni
în aceste construcții,
substantivul al doilea

396 este aributul celui dintâi
și funcțiunea lui
atributivă ne -o arată
numai parataxa
(așezarea unul lângă
altul a substantivelor).”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană,
ed. a II – a, București,
Editura Min isterul
Învățământului, 1956,
p. 515).
parentetic – gr. pará
‘alături’, ‘adaos’ +
énthesis ‘inserție’ –
adaos / între paranteze;
construcții incidente.
parsa ( vb. a ~) – „1
Description of the
syntactic structure of
sentences using
elementary units such
as morphemes, words,
phrases and their
mutual
interrelationships. The
goals and methods of
parsing are dependent
on the grammatical
theory in question. Thus
the point of departure
for parsing in
traditional grammar is
the relationship of
subject to predicate ; in
structural linguistics,
the breaking down of
sentences into their
immediate
constituents; in dependency grammar,
the dependency
relationships of the
individual elements of
the sentence to the verb;
and in
communicativegrammar
approach, the
relationshi p between
previously known and
new information (theme
vs rheme, functional
sentence perspective) .
On processes of parsing,
operational
procedures . 2 Machine –
aided syntactic analysis
of language for checking
whether a particular
word chain (e.g. a
sentence) corresponds to
the rules of a particular
(formal or natural)
language. If this is the
case, then a
representation of the
syntactic (and/or
semantic) structure
(e.g., as a phrase
structure diagram) for
the word chain is
produced. The linguistic
basis of pa rsing may
consist of very distinct
grammar formalisms (or
conceptual structures)
such as Generalized
Phrase Structure
Grammar (GPSG),
Lexical Functional
Grammar (LFG), and

397 the like. Also, the
parsing strategy (the
application of rules) may
vary: ‘top-down ’ (from
the sentence node to the
terminal symbols) or
‘bottom -up’ (from the
terminal symbols to the
sentence node);
alternatively, the parser
can seek to satisfy a rule
hypothesis until it can
go no further ( ‘depth
first’) or at every point
first check all
possibilities ( ‘breadth
first’), every strategy or
combination of partial
strategies having its
advantages and
disadvantages. Lexical
and structural
ambiguity is a main
cause of difficulties in
parsing natural
language utterances.
Computer programs for
syntactic analysis are
called ‘parsers. ’ These
are employed in
machineaided
translation, dialogue
systems, and the like.
(also ATN grammar,
chart, definite clause
grammar ).“ (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New Yo rk, Routdlege, 1996, p. 863 –
4).
parser – program
computațional pentru
analiză sintactică.
parte de propoziție –
„Cuvîntul privit ca
purtător al unei valori
sintactice se numește
parte de propoziție.”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura d idactică și
pedagogică, București,
1972, p. 117); – „În
ierarhia unităților
sintactice, partea de
propoziție este unitatea
minimală, reperabilă la
primul nivel, ca element
constitutiv al unităților
de rang superior. (…) la
nivel sintactic, părțile de
propoziție se definesc ca
unități ireductibile; o
dată cu identificarea lor,
se încheie operația de
analiză la acest nivel.
Statutul de parte de
propoziție, ca unitate
sintactică cu relevanță
la primul nivel, este
satisfăcut (…) de
segmentele (cuvintele)
simple sau complexe,
caracterizate prin
autonomie semantică
(referențialitate), prin
capacitatea de a se
integra pe baza unei

398 relații într -o unitate de
nivel superior
(sintagmatic) și de a
actualiza o funcție.
Îndeplinesc aceste
condiții substantivul,
adject ivul, pronumele,
numeralul, verbul,
adverbele cu sens
autonom și, în unele
situații, interjecțiile. Din
perspectiva criteriului
sintactic, aceste părți de
vorbire capătă calitatea
de funcționale. Nu
îndeplinesc condițiile de
unități sintactice
segmentele c are servesc
ca auxiliare în
exprimarea relațiilor și a
funcțiilor gramaticale,
sau ca mărci ale unor
unități semantice sau
lexicale; din aceeași
perspectivă a criteriului
sintactic, aceste
segmente își pun în
valoare calitatea de
afuncționale.” (I.
Diacone scu, Sintaxa
limbii române ,
București, Editura
Enciclopedică, 1995, p.
73); – „Părțile de
propoziție (…) se
realizează ca unități cu
relevanță la nivel
sintactic, constituind,
alături de sintagmă,
propoziție și frază,
obiectul de studiu al sintaxei. Ele se
organizează, pe baza
raporturilor de tip
sintagmatic, în unități
sintactice superioare, în
cadrul cărora
îndeplinesc o funcție
sintactică” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române ,
București, Ed.
Enciclopedică, 1995, p.
74); – „se realizează ca
unitate în relație, cu
funcții, constituind,
alături de sintagme,
propoziții și fraze,
obiectul de studiu al
sintaxei.” (Elena Dragoș,
Elemente de sintaxă
istorică românească ,
Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, Bucure ști,
1995 , p. 38); – „se
realizează ca unități
relaționale și funcționale
la nivel sintactic,
constituind, alături de
sintagmă, propoziție și
frază, obiectul de studiu
al sintaxei. Ele se
organizează, pe baza
unor raporturi de tip
sintagmatic, în unități
sintactice superioare din
punct de vedere ierarhic,
în cadrul cărora
îndeplinesc o anumită
funcție de determinare.”
(Ion Diaconescu,
Probleme de sintaxă a

399 limbii române actuale ,
Editura științifică și
enciclopedică,
București ” 1989, p. 78);
– „se va identifica și
defini ca o unitate
sintactică numai dacă
îndeplinește condiția
semantică, autonomia și
condiția sintactică, de a
se integra într -o unitate
de rang superior, pe
baza unei relații de
determinare și de a
îndeplini o anume
funcție.” (Ion
Diaconescu, Probleme de
sintaxă a limbii române
actuale , Editura
științifică și
enciclopedică,
București, 1989 , p. 20);
– „ca limită inferioară a
nivelurilor sintactice, se
identifică, în urma unor
procese de analiză, în
sensul invers al sintezei.
(Ion Diaconescu,
Probleme de sintaxă a
limbii române actuale ,
Editura știi nțifică și
enciclopedică,
București, 1989. p. 16);
– „unitatea sintactică
minimă dintr -o
propoziție, fără
autonomie, care poate fi
reprezentată printr -un
cuvânt cu funcție
sintactică, redus uneori
la un singur sunet, printr -o sintagmă sau
printr -un grup
coordonativ.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 33); – „unități
sintactice minime, în
relație gramaticală unele
cu altele, în cadrul unei
propoziții date.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limb ii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 121); – „cea mai
mică unitate sintactică
pe care o distinge
analiza unei propoziții.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialis te
Române, București,
1963, p. 8); – „este
unitatea minimală,
reperabilă la primul
nivel, ca element
constitutiv al unităților
de rang superior. În
această calitate, partea
de propoziție reprezintă,
în procesele de sinteză,
momentul inițial, iar, în
proces ele de analiză,
momentul final. De
aceea, la nivel sintactic,
părțile de propoziție se

400 definesc ca unități
ireductibile .” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 72);
– „unitatea sintactică
inferioară propoziției,
posibilă în mod obișnuit
în limitele propoziției și
indivizibilă din punctul
de vedere al funcției
sintactice (rar, exclusiv
expresive) dacă ținem
cont de intenția
comunicativă a
vorbitorului, care – în
afara posibilităților mai
rar întîlnite de a rezulta
din diverse «elemente»
ale contextului – se
concretizează de obicei
într-un cuvînt
morfosintactic ce
transmite direct/indirect
o singură informație
noțională sau
gramatical –
determinativă (rar,
exclusiv expresivă) și se
constituie într -o singură
funcție sin tactică (rar,
exclusiv expresivă) în
limitele propoziției”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 984). ~ afuncționale –
„afuncționale sunt
unitățile neintegrate,
înscrise în re lații de
apoziționare și de
supraordonare prin
incidență sau
modalizare.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 90).
~ analitică – „sunt unitățile
integrate prin prepoziții
și locuțiuni
prepoziționale.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 89).
~ complexă – „…există părți
de propoziție complexe
formate din două
cuvinte în relație de
subordonare.” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 43) ; – „Când
verbul copulativ se află
la o formă verbal –
nominală (infinitiv,
participiu, gerunziu),
unitatea sintacticăîn
care se cuprinde
reprezintă o parte de
propoziție complexă. ex:
subiect complex și
complement indirect

401 complex în enunțul: A fi
ceea ce vrei nu e tot una
cu a fi ceea ce ești. ” (D.
Irimia, Propoziția
complexă, în „Analele
științifice ale Univ. A. I.
Cuza Iași” (Serie nouă).
Secțiunea III e,
Lingvistică, Tom
XXVIII/XXIX,
1982/1983, p. 83 –84).
~ coordonate – „părțile de
propoziție care se
regăsesc pe același plan,
nici una dintre ele
neefind subordonată
celeilalte.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II-lea, Ediția a II a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1963, p. 2 12).
~ derivate – „sunt generate
prin reguli de structură
în dependență de baza
predicativă și care
satisfac valențele
derivative ale acesteia;
îndeplinesc acest rol
subiectul,
complementul, atributul
și numele predicativ,
proiectate ca derivate
(expansiun i) primare
sau secundare.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura Enciclopedică,
București, 1995, p. 89).
~ dezvoltate – „îndeplinesc o
anumită funcțiune
sintactică (de cele mai
multe ori sunt
complemente
circumstanțiale de
mod).” ( Gramatica, II, p.
83, după Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 84).
~ funcționale – „satisfac
calitatea de funcționale
numai părțile e
propoziție înscrise într -o
relație de dependență,
singura în măsură să
genereze funcțiile d e
subiect, atribut, nume
predicativ, complement
și circumstanțial.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclo pedică,
București, 1995, p. 90);
vs –
~ integrate – „se realizează
ca unități constitutive
ale unitățiide nivel
superior, care este
sintagma, pe baza unei
relații de determinare. În
cadrul acestei relații, un
termen are calitatea de
determinat , iar celălalt
termen are calitatea de
determinant . Poziția

402 sintactică a
determinantului este
condiționată de prezența
determinatului, față de
care îndeplinește o
funcție de determinare.
Unitatea predicativă
apare numai în poziția
de determinat, pe când
celelate pot apărea atât
în poziția de
determinant, cât și în
poziția de determinat,
când domină o relație de
determinare.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclo pedică,
București, 1995, p. 89);
vs
~ neintegrate – „se realizează
în afara dispozitivului
structural, ca unități
independente, pe baza
unor relații asindetice
(asintagmatice).” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 89).
~ primare – „prin care este
satisfăcut actul
predicației, caracterizate
prin incidență zero și
care constituie condiția
existenței unei unități
sintactice propoziționale,
reprezentând baza
generativă primară.” (I.
Diaconescu, Sintaxa limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 88).
~ simple – „există părți de
propoziție simple
formate dintr -un singur
cuvînt.” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972 , p. 43).
~ sintetice – „sunt părțile de
propoziție care se
integrează prin mijloace
flexionare (subiectul,
complementul direct,
complementul indirect
in dativ, atributul
adjectival, atributul
substantival genitival,
numele predicativ) sau
prin mijloace contextuale
(complementul
circumstantial de timp
axprimat printr -un
substantiv fără
prepoziție însă în
prezența obligatorie a
unui determinant
atributiv: S-a întors
săptămâna trecută ). “ (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
Bucureșt i, 1995, p. 89).
parte de vorbire –
„reprezintă o clasă de
cuvinte caracterizată, pe
de o parte, prin
particularități

403 morfologice (același
comportament în raport
cu categoriile
gramaticale, afixe
flexionare comune,
aceleași disponibilități
derivative), iar , pe de
altă parte, prin răsături
sintactice apropiate
(posibilitatea de a avea
contexte comune și de a
intra în relații sintactice
asemănătoare).”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Teorie și
analiză gramaticală,
Editura Coresi,
București, 1994, p. 13);
– „Părțil e de vorbire
desemnează clase de
cuvinte, marcate fiecare
printr -un ansamblu
determinat de trăsături
comune, cu relevanță la
nivel morfologic. Ele se
organizează în sisteme și
subsisteme pe baza
unor relații de tip
paradigmatic și în
funcție de apartenența
la o anumită clasă.
Astfel, substantivul va
grupa toate cuvintele
care se caracterizează
prin categoriile de gen,
număr, caz și
determinare, iar verbul,
ca parte de vorbire
distinctă de celelalte, va
cuprinde toate cuvintele
care exprimă categoriile de di ateză, mod, timp,
persoană și număr.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române ,
București, Ed.
Enciclopedică, 1995, p.
74); – „unitate a
nivelului morfologic
(morfologia având ca
obiect de studiu parțile
de vorbire).” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 73);
– „sunt rezultatul
încercării de a dispune
unitățile lexicului în
grupe pe baza aspectelor
morfologice, intact ice și
emantice posibile,
cunoaș terea acestor
grupe facilitând
receptarea și producerea
frazelor, d eoarece
membrii de frază au ca
nucleu sau element
caracteristic anumite
părți de vorbire”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 57).
participiul – „îndeplinește
funcțiile s intactice ale
adjectivului, cu care, de
cele mai multe ori, este
asimilat. De aceea,
întrebuințările

404 participiului cu valoare
predicativă sunt
accidentale, ele fiind
consecința unor
contrageri sintactice cu
circulație în stilul
admini strativ, în
reclamă și publicitate.”
(I. Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
128).
particule de legătură sau
cuvinte accesorii –
„prepozi țiile,
conjunc țiile, verbele
auxiliare. ” (Nicolae
Drăganu , Elemente de
sintaxă a limbii române.
Lucrare postumă ,
Institutul linguistică
română, București,
Imprimeria Națională,
1945, p. 20).
partitiv – conținut semantic
care indică o parte din
ceva: Trei din cei 12 erau
studenți. „interpretare
partitivă sau
presupozițională .”
(Carmen Dobrovie -Sorin,
Sintaxa limbii române .
Studii de sintaxă
comparată a limbilor
romanice, Editura
Univers , București,
2000, p. 264).
pasiv – „termenul marcat al
diatezei, indiferent de forma pe care o îmbracă,
se maniestă sintactic
printr -o organizare
specială a propoziției,
așa-numita construcție
pasivă” (Gabriela Pană
Dindelegan, Construcții
pasive și construcții
impersonale, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Acad emiei,
București, 2005, p.
131); – “A term used in
the grammatical
analysis of voic e,
referring to a sentenc e,
clause or verb form
where the grammatical
subject is typically the
recipient or ‘goal’ of the
action denoted by the
verb.” (David Crystal, A
Dictionary of Linguistics
and Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
353).
~ lexical – „(numit și p asivul
cu marcă zero) are în
vedere formele verbului,
toate provenind de la
verbele tranzitive,
caracterizate prin
includerea trăsăturii
[+Pasiv] ca trăsătură
semantică inerentă, fără
nicio marcă pasivă
exterioară.” (Gabriela
Pană Dindelegan,
Construcții p asive și
construcții impersonale,

405 în Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
136).
~ cu operator – „se
caracterizează printr -o
construcție analitică
analizabilă. Grupul a fi +
participiu, nerealizabil la
nivelul funcție i de
predicat al enunțării,
este, sub aspect
structural, analizabil,
fiecare component
pastrându -și
autonomia.” (Gabriela
Pană Dindelegan,
Construcții pasive și
construcții impersonale,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
133).
~ reflexiv – „se caracterizează
prin aceeași turnură de
propoziție ca și pasivul
prototipic adica prin
trecerea subiectului
activ în poziția
complementului de
agent și prin trecerea
complementului direct
activ în poziția de
subiect. Se dist inge însă
de pasivul prototipic
prin unele trăsături de
structură și prin
numeroase trăsături de uz.” (Gabriela Pană
Dindelegan, Construcții
pasive și construcții
impersonale , în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
135).
pasivizare – „o acțiune
presupune existența
unui agent al acțiunii și
a unui pacient al
acțiunii. Astfel de
acțiuni sunt codate, în
general, printr -un verb
tranzitiv.” (Michael
Metzeltin, Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universită ții „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, p. 103);
– „operație care
afectează, cu unele
limitări semantico –
selecționale, structurile
verbale tranzitive și, în
mod special, pe cele cu
tranzitivitate forte”
(Gabriela Pană –
Dindelegan, Grupul
verbal, în Gramatica
Limbi i române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 61).
pauza – „întrerupere a
vorbirii de durată
variabilă. Vorbirea poate
fi reluată imediat dau

406 mai tîrziu. Pauza cea
mai mare se face la
sfîrșitul unei unități
sintactice independente
(frază s au propoziție
folosită singură).”
(Gramatica limbii
române , Volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
479); – „nu exprimă
raporturi sintactice
propriu -zise, ci nuanțe
ale unor raporturi; p rin
ea se marchează
deosebirea de conținut
dintre o parte
secundară, izolată față
de aceeași parte de
propoziție când e
neizolată.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București , 1963,
p. 81); – „întreruperea
curentului de aer în
cursul vorbirii; pauzele
apar pe de o parte ca un
rezultat inevitabil al
respirației, pe de alta ca
un produs al combinării
cuvintelor în grupuri
sintactice, propoziții și
fraze. “ (Iordan, Iorgu,
Limba română contemporană , ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 525); – „marchează
sfârșitul unei articulații
a discursului și se
manifestă printr -o
întrerupere, mai scurtă
sau mai lungă, a
lanțului vorbit.” (I.
Diacon escu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 51);
– la nivelul frazei ea
„operează ca indicator
relațional și funcțional
al unităților sintactice și
asigură interpretarea lor
mai ales în situațiile de
dislocare sau
intercalare. Alteori,
pauza combinată cu
intonația servește ca
indice interpretativ al
vorbirii directe și
indirecte. Ex.: Spune -mi,
ce-ai făcut ieri ?” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 61);
– „marchează sfîrșitul
unei ar ticulații a
discursului și se
manifestă printr -o
întrerupere, mai scurtă
sau mai lungă a lanțului
vorbit. […] În această
situație, pauza are o

407 valoare demarcativă,
asigurând decupajul și
receptarea analitică a
discursului. La nivelul
părților de propoziție ,
pauza servește la
delimitarea unităților și
totodată la interpretarea
lor semantică și
sintactică.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 51).
~ metrică – „marchează
sfârșitul versului.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 52).
pentanome – „propoziții
invariante cu 5TN,
corespunzătoare
expresiei formale
(S+P+O 1+O2+K) :
exemplu Unii medici
prescriu injec ții contra
unor boli ca medicament ”
(Vasile Șerban, Teoria și
topica propoziției în
româna contemporană ,
Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 63).
performanța – „reprezint ă
execuția actului de
vorbire, actualizarea
competenței, înseamnă
trecerea de la un sistem finit de re guli la un
ansamblu infinit de acte
de vorbire.” (Gabriela
Pană Dindelegan,
Sintaxa grupului verbal ,
București, 1976, p.16 și
în Gabriela Pană
Dindelegan, Sintaxa
grupului verbal , Editura
Aula, Brașov, 1999, p.
13).
perifrazele verbale – „sunt
constituite din verbul
semantic de bază la
infinitiv – în română la
conjunctiv -, la gerunziu
sau la participiu perfect
și un verb conjugat, care
exprimă inițial existența
sau mișcarea.” (Michael
Metzeltin , Gramatica
Explicativă a Limbilor
Romanice , Editura
Universită ții „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 2011, p.
91).
perioadă – „fraza lungă și
complexă pe care o
întâlnim în limba
română literară.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 25); – „frază cu
o structură compl exă,
avînd un caracter unitar
și armonios și care
exprimă o gândire
complexă și nuanțată

408 prin propoziții care tind
să se întâlnească și care
antrenează gândirea și
simțirea ascultătorului
sau cititorului, dând
exprimării măreție și
solemnitate.” (Gh.
Const antinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 312).
perlocuție – lat. per ’prin’, +
loqui ‘a vorbi’, – un
aspect al vorbirii care
include relatia de
cauzalitatea și
intenționalitatea.
permutare – lat. permutare ,
‘a sch imba’ – reordonare
a unui termen sau
constituent sintactic,
chiar prin substituție,
înlocuire și omisiune.
persoană – „ca noțiune
gramaticală, persoană
se cheamă orice obiect
al vorbirii considerat din
punctul de vedere al
poziției lui față de
vorbitor sau , altfel spus,
după ro lul pe care îl
joacă în vorbire .”
(Ecaterina Teodorescu,
Propoziția subiectivă ,
Editura Științifică,
București, 1972, p. 18).
~ verbală – „prin persoană la
verb înțelegem forma pe care o ia aceasta pentru
a indica protagoniștii
proce sului enunțat sau,
când verbul are formă
pasivă, „pacienții” săi în
raport cu vorbitorul”.
(Ecaterina Teodorescu,
Propoziția subiectivă ,
Editura Științifică,
București, 1972, p. 25);
– „este definită drept
categoria care
„caracterizează
protagoniștii proce sului
enunțat în raport cu
protagoniștii procesului
enunțării”32 “. (Ecaterina
Teodorescu, Propoziția
subiectivă , Editura
Științifică, București,
1972, p. 20, după
Jakobson, op. cit ., p.
181).
perspectiva pragmatică –
„stă în legatură cu
coordonatele ego – tu –
hic – nunc configurate în
discurs: în procesul
interactiv
direct/confrontativ, un
enunț sau un ansamblu
de enunțuri este adresat
de un locutor unui
interlocutor într-un
determinat context
spațial temporal și
socio -cultural.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura

409 Universității “Al.I. Cuza”,
Iași, 1998, p. 14).
persuasiune – act verbal de
convingere și/sau
schimbare a propriei
convingeri
pivot – „este centrul
semantic al
sintagmoidului si nu
poate fi decît unul”
(Vasile Șerban, Teoria și
topica propoziției în
româna contemporană ,
Ed. Didactică și
pedagogică, București,
1974, p. 85); – termen
propus de M.D.S.
Braine pentru a
desemna termeni
frecvenți în vorbirea
copiilor, operatori: mai,
apoi, l a fel.; – „In pivot
grammar, frequently
occurring closed -class
words (primarily
function words. ‘pivots’
or ‘operators,’ such as
more, than, also ) are
distinguished from
open-class words
(nouns, verbs, and the
like). In contrast to
words of the second
class , ‘pivots’ determine
positional restrictions:
thus, in utterances of
two words, they can
occur either only in the
first or in the second
position, and may not cooccur or stand alone .”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , Lond on and
New York, Routdlege,
1996, p. 907).
plan – v. nivel ; – „Term used
by F. de Saussure and
L. Hjelmslev for the
division of a language
system into a level
(plane) of expression
and a level of content.
(expression plane vs
content plane) .”
(Bussmann Had umod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 910).
~ul comunicării apelative –
PCA, „La nivel
morfologic, avem
realizarea prin
substantiv în vocativ, cu
intonația sa specifică
sau prin nominativ cu
intonaț ie vocativă. La
nivel semantico –
pragmatic, avem o
comunicare, dar aceasta
nu are decât un
semantism limitat la o
„apelare“. Este, mai
curând, o comunicare
„vidă“. La nivel sintactic,
are marcă formală
sintactică incipită zero,

410 conjugată cu izolarea
parante tică. De
asemenea, aici
interesează criteriul
sintactic al topicii, care
ne indică mobilitatea
acestui plan: incipit,
median sau final.
Existând atât
caracteristici comune,
dar și diferite de celelalte
două planuri, credem că
putem propune
acceptarea unei noi
realități sintactice cu
caracteristici distincte și
comune, ca realizare a
planurilor sintactice, pe
care o considerăm planul
comunicării apelative
(PCA), caracterizată prin
următoarele:” nu
comunică un enunț
primar sau un
comentariu la acesta,
are marc ă formală
sintactică incipită zero,
conjugată cu pauza și
intonația, are
autonomie semantică,
comunicativitatea este
„apelativă“, fie ea
incipită, mediană sau
finală ca
topică.”(Mihaela
Secrieru, Nivelul
sintactic al limbii
române , Editura
Sedcom Libris, I ași,
2007, p. 17). ~ul comunicării directe –
PCD, caracterizat prin
aceea că: – este o
comunicare cu o
singură intonație
(enunțiativă), are
autonomie semantică,
are marcă formală
sintactică incipită zero
(Ø)”(Mihaela Secrieru,
Nivelul sintactic al limbii
române , Editura
Sedcom Libris, Iași,
2007, p. 17).
~ul coment ariilor la
comunicarea directă –
PCCD, „caracteristicile
PCCD sunt: este o
comunicare cu o singură
intonație (enunțiativă),
are autonomie
semantică, are marcă
formală sintactică
incipită zero (Ø). ”
(Mihaela Secrieru,
Nivelul sintactic al limbii
române , Editura
Sedcom Libris, Iași,
2007, p. 17); – „PCD are
comunicativitate primară
sau de bază , iar PCCD
are o comunicativitate
secundară în context
sau inferentă . În plus,
această
comunicativitate
inferentă de la nivelul
PCCD este marcată
printr -un cumul de
mărci; este vorba, în
opinia noastră, pe lângă

411 marca formală incipită
zero și de pauza
marcată prin virgulă și
de verbele dicendi sau
declarandi , ori de
prezența conjuncțiilor
suspendate.” (Mihaela
Secrieru, Nivelul
sintactic al limbii
române , Editura
Sedcom Libris, Iași,
2007, p. 17).
~ul comunicării
interjecționale – PCI,
„nu putem atrage în nici
un plan sintactic
teoretizat până în
prezent situația
interjecțiilor. Folosind
caracteristicile
identific ate pentru
celelalte planuri ale
comunicării, prin
opoziție, observăm
caracteristici comune,
dar și diferite ale acestei
actualizări. În plus, ca
și în situația vocativelor,
aici interesează criteriul
sintactic al topicii,
specific însă fiind faptul
că int erjecțiile au, în
general, restricții de
distribuție. Putem vorbi,
în această situație, în
opinia noastră, de un
nou plan sintactic:
planul comunicării
interjecționale (PCI),
caracterizat prin: nu
comunică un enunț primar sau un
comentariu la acesta, ori o
apelare, are marcă
formală sintactică incipită
zero, conjugată cu pauza
și intonația, are
autonomie semantică,
comunicativitatea este
„interjecțională“,
apărând preponderent
în topică incipită.”
(Mihaela Secrieru,
Nivelul sintactic al limbii
române , Edit ura
Sedcom Libris, Iași,
2007, p. 17).
~ semantic – „fascicol de
sensuri ,lexicale și
gramaticale,în primul
rînd,interdependente.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 8).
~ sintactic al comunicăr ii –
„Planul sintactic al
comunicării, în general,
este o realitate sintactică
abstractă, un model
care sugerează limitele
între care putem
imagina realizarea
unităților sintactice
cunoscute, dispuse
secvențial, deci succesiv,
în funcție de rolul lor și
de importanța lor
comunicativă. ” (Mihaela
Secrieru, Nivelul

412 sintactic al limbii
române , Editura Sedcom
Libris, Iași, 2007, p. 17).
~ stilistic – „câmpul unde se
prelucrează și se
rafinează expresia
lingvistică investită cu o
nouă semnificație,
distinctă de cea inițială.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 53).
planificarea „modulară” –
„organizarea secvențială
a textului (secvențe
integratoare de
enunțuri).” ( Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I. Cuza”,
Iași, 1998, p. 34).
~ globală – „organizarea,
construcția textului în
ansamblu.” ( Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I. Cuza”,
Iași, 1998, p. 34).
~ locală – „organizarea
internă a fiecărui enunț
integrat într -un text dat
sau echivalent cu un
text.” ( Aurelia Merlan,
Sintaxa și semantica -pragmatica limbii române
vorbite. Discontinuitatea ,
Editura Universităț ii
“Al.I. Cuza”, Iași, 1998,
p. 34).
plerem – gr. plērēs ‘plin’; – „1
In glossematics the
smallest (‘complete’)
unit on the semantic
level which, together
with its features, is
classified as a
glosseme . Pleremes
correspond to semantic
features in
component ial analysis .
2 Synonym for
morpheme . In this
context, the expression
form of a plereme is the
moneme, and its
content is the sememe .”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 911).
polari tate – antonimie,
incompatibilitate,
complementaritate,
conversiune,
convergență etc.
poliptotonul –gr. polýptōton –
„este repetarea aceluiași
cuvânt sub diverse
forme flexionare” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura

413 Didactică Pe dagogică, R.
A., București, 1995, p.
23).
polisindetonul – „(epimona)
se realizează prin
repetarea insistentă a
conjuncției ș i” (Elena
Dragoș, Elemente de
sintaxă istorică
românească , Editura
Didactică Pedagogică, R.
A., București, 1995, p.
23).
Port Royal (gramatica de la
~) – „A general
theoretical grammar,
the Grammaire générale
et raisonnée, written by
A.Arnauld and E.
Lancelot within the
framework of French
rationalism and named
after the famous
seventeenth -century
Parisian abbey and
schools of Port Ro yal.
Reprinted as late as
1830, the Port Royal
grammar attempts to
develop grammatical
categories on the basis
of Greek, Latin, Hebrew,
and modern European
languages which would
be valid for all
languages ( also general
grammar ). For the
foundation and
justification of his
model of generative transformational
grammar, N.Chomsky
referred to this concept
of universal grammar.
(also Cartesian
linguistics,
rationalism ).”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Rou tdlege,
1996, p. 920).
posterioritate – „acțiunea
verbului este situată
într-un timp posterior
desfășurării actului
lingvistic: mîine, mîine
seară etc.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române , Editura
Junimea, Iași, 1983, p.
142).
postpoziț ie/ postpunere –
“postposition. *An
element, e.g. in
Japanese, related to a
noun phrase in the
same way as a
*preposition, excepot
that it comes after
instead of before.”
(Matthews, P.H., The
Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Pres s,
1997, p. 289); în
contrast cu adpoziție .

414 poziție – termen generic , –
„toate proiecțiile
funcționale au o poziție
de subiect; nu există o
teorie explicită a
pozițiilor subiectului.”
(Carmen Dobrovie -Sorin,
Sintaxa limbii române .
Studii de sintaxă
compara tă a limbilor
romanice, Editura
Univers , București,
2000, p. 43); – „Grupul
nominal subiect poate
ocupa poziția dintre
verbul de ridicare și
verbul din subordonată;
verbele lexicale se
deplasează la Flex și, în
același timp este
proiectată o poziție
struct urală (netematică)
pentru subiect în
propoziția principală,
poziție la care se poate
deplasa subiectul din
subordonată.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 44 );
– „Absența lui a s-ar
putea explica prin
regula de deplasare
Flex-la-Comp: verbul
conjugat se deplasează
la poziția Comp și astfel
a nu mai poate să
apară.” (Carmen Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p. 45).
poziție A' – „ridicarea V -ului
la Flex se face pe
deasupra GN -ului
subiect ceea ce explică
deja poziția postverbală
a subiectului în
conjunctivele cu să;
poziția (Spec, GFlex) este
o poziție A'.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
125).
Praga ( Școala de la ~) –
„Branch of European
structuralism arising
from the Prague
Linguistic Circle, which
was founded in 1926 by
V.Ma thesius, B.Trnka,
J. Vachek and others.
[..]. In contrast to other
branches of
structuralism, especially
glossematics, with its
emphasis on form, the
Prague School regarded
language primarily as a
functional means of
communication whose
structural sign system

415 can be described
through observation of
concrete linguistic
material in particular
moments of use. The
Prague School,
therefore, abandons De
Saussure’s strict
separation of langue
and parole (langue vs
parole), and also the
primacy of synchrony
vs diac hrony, as it
attempts to explain
language change with
structural principles.”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 928).
pragmatica – „A
subdiscipline of
linguistics developed
from dif ferent linguistic,
philosophical and
sociological traditions
that studies the
relationship between
natural language
expressions and their
uses in specific
situations. The term
pragmatics comes from
Morris’ (1938) general
theory of signs: in this
semiotic m odel
(semiotics), pragmatics
refers to the
relationship of the sign to the sign user. In
linguistics the
distinction between
pragmatics and
semantics and syntax
on the one hand and, in
a broader sense,
between pragmatics and
sociolinguistics on the
other h and depends
wholly on the particular
theory. Pragmatics can
hardly be considered an
autonomous field of
study (as is the case for
phonology, for
example). In British –
American linguistics,
the term ‘pragmatics’
has only been in use for
a relatively short ti me;
this area was previously
subsumed under the
term ‘sociolinguistics’ .
The distinction between
pragmatics and
semantics, both of
which investigate
different aspects of
linguistic meaning, is
even less clear -cut.
While semantics is
concerned with the
literal and contextually
non-variable meaning of
linguistic expressions or
with the contextually
non-variable side of the
truth conditions of
propositions or
sentences, pragmatics

416 deals with the function
of linguistic utterances
and the propositions
that are e xpressed by
them, depending upon
their use in specific
situations .” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
926); – „studiul
enunțurilor cu
structură discontinuă în
context , adică studiul
relației acestora cu
utilizatorii lor și cu
circumstanțele în care
utilizarea are loc .”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea ,
Editura Universității
“Al.I. Cuza”, Iași, 1998,
p. 15).
predicat – lat. praed icare ‘a
declara ’,’ a face o
mențiune’ corespunde
gr. rhēma ; –
„concretizare verbală
(sau verbal -nominală) a
predicației ;expresie
activă a predicației,el
situează în timp
componente semantice
atemporale și descrie un
anumit raport,variabil,
între obiectul enunțului
(al predicației enunțului) și subiectul en unțării (al
actului lingvistic).”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 64); – „partea
principală de propoziție
care spune ceva despre
subiect.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 138); – „Un
verb e predicat dacă e la
un mod personal, prin
urmare interesează nu
valențele, ci forma
gramaticală, morfologică
a cuvîntului.” (Sorin,
Stati, Eleme nte de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 120); –
„concretizarea
predicației , funcție
esențială în organizarea
și funcționarea
enunțului lingvistic ca
mijloc de
cunoaștere,verificare și
comunicare a
cunoașterii.” (Dumi tru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 15); –
„concretizarea

417 predicației , funcție
esențială în organizarea
și funcționarea
enunțului lingvistic ca
mijloc de
cunoaștere,verificare și
comunicare a
cunoa șterii.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 15); – „este
partea de propoziție care
spune ceva despre
subiect”. (Ecaterina
Teodorescu, Propoziția
subiectivă , Editura
Științifică, București,
1972, p. 30); – „arată ce
face, ce este sau cum
este subiectul.”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 180); – „ar
trebui să primească
chiar și numai în
condiții strict
determinate […]
categoriile verbale care
predicativizează: diate za,
modul, timpul,
persoana, categorii
considerate de lingviști
de maximă importanță.”
(Mihaela Secrieru,
Cumulul de funcții
sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ), Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași – 2001 , p. 31); –
„este partea de
propoziție care atribuie
subiectului o acțiune, o
stare sau o însușire,
partea care arată ce
face, ce este sau cum
este subiectul.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 69); „partea
principală de propoziție
care atribuie subiectului
o acțiune, o stare sau o
însușire, partea care
arată ce face, ce este
sau cum este subiectul.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Acade miei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 95); „poate fi
exprimat printr -un verb
predicativ la mod
personal, singur (forma
simplă) sau împreună
cu un auxiliar (forma
compusă)”. ( Gramatica
Limbii române – Iorgu
Iordan, Editura Ciofleo,
Bucureșt i, 1946; p.
226); – „din punct de
vedere formal, predicatul

418 este constituentul care
primește de la subiect
mărcile de persoană, de
număr și (dacă este
exprimat prin verb la
diateza pasivă) de gen.
Din punct de vedere
semantic, predicatul
comunică ceva desp re
subiect: el arată ce face,
cum este sau ce este
subiectul.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 55); – „partea
principală a propoziției
bimembre care,
contr actînd cu subiectul
(de asemenea ca parte
principală de propoziție)
raportul sintactic
(specific) de inerență ,
face o comunicare
despre conținutul
acestuia (al subiectului) ”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1290); -)
„elementul cel mai
important al prop oziției,
mai precis spus, verbu l
(verbul propriu -zis, în
cazul propoziției cu
predicat verbal, sau
copula, în cazul propoziției cu predicat
nominal); exprimă
acțiuni ale obiec telor
(când e verbal) sau
diverse semne
caracteristice ale lor
(când e nominal).
Predicatul, nu poate să
lipsească din propoziție.
O construcție sintactică
fără predicat nu este o
propoziție. Cu toate
acestea, în anumite
condiții, predicatul
poate fi lăsat la o parte,
fiind de prisos. Faptul
este foarte obișnuit mai
ales în dialog: Bună
ziua! (îți doresc o zi
bună ), Rămas bun!
(rămâi cu bine ). Deseori
predicatul e subînțeles:
pereții au urechi și
ferestrele ochi . (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană, ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 531, 569, 570); – „este
precum știm, partea
principală a propoziției
care spune ceva despre
subiect: ce face, ce este,
cum este,etc. ;obiectul
sau fenomenul al cărui
nume servește drept
subiect al propoziției;
poate fi exrpimat prin
numeroase părți de
vorbire. Cel mai des

419 apare ca predicat
verbal.” ( Iordan, Iorgu,
Limba română
contemporană, ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 561); – „este ceea ce
se spune desp re subiect,
adică ceea ce se afirm ă
sau se neag ă despre el.”
(G. Ivănescu, Curs de
Sintaxa limbii române ,
Editu ra Junimea, Iași,
2004, p. 119); – „A term
in the analysis of
grammatical function s,
to refer to a major
constituent of sentence
structure, tradi tionally
associated with a two –
part analysis in which
all obligatory
constituents other than
the subject are
considered together. ”
(David Crystal, A
Dictionary of Linguistics
and Phonetics , Blackwell
Publishing, 2008, p.
381).
~ analitic -„este alcătuit din
doi termeni, unul verbal,
reprezentat de un verb
copulativ , și altul
nominal: adjectiv,
substantiv, pronume
etc.“ (Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa , Editura Junimea, Iași,
1983, p. 71).
~ analitic al stării –
„caracterizează
propozițiile impersonale,
fără subiect gramatical.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 73).
~ analitic de calificare –
„numele predicativ
atribuie subiectului o
însușire, definitorie sau
numai distinctivă la un
moment dat, reală sau
aparentă.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 73).
~ analitic de identificare –
„numele predicativ
fixează sau pune în
lumină identitatea
subiectului.” (D umitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 73 ).
~ analitic descriptiv – „cînd
verbul (copulativ) din
componenț a sa este un
verb static : a fi, a
însemna, a părea etc. “
(Dumitru Irimia,

420 Structura gramatica lă a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 68).
~ analitic narativ – „cînd are
în componența sa un
verb dinamic ( a deveni,
a se face, a ajunge, a
rămîne etc.).” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Juni mea, Iași,
1983, p. 68).
~ atributiv – predicatul
nominal căruia îi
lipse ște verbul copulativ
(ex.: Toamnă = Este
toamnă). (Nicolae
Drăganu , Elemente de
sintaxă a limbii române.
Lucrare postumă ,
Institutul linguistică
română, București,
Imprimeria Național ă,
1945, p. 45);
~ complex – „este predicatul
care, pe lângă
componenta lui
semantică, include cel
puțin unul dintre
operatorii verbali de
predicativitate.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Predicatul,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Acad emiei,
București, 2005, p.
253); – „în condițiile în care MP se atașează prin
intermediul unui
component verbal
exterior componentului
semantic principal (se
atașează unui copulativ,
unui operator pasiv,
unui operator asectual
sau modal), predicatul
este complex ” (Gabriela
Pană Dindelegan, Grupul
verbal, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 69).
~ complex al enunțării –
„MP se pot atașa unui
component exterior
verbului principal, un
operator verbal cu
valoare aspectuală,
modală, pasivă,
copulativă (numit
operator de
predicativitate),
obținându -se un
predicat complex al
enunțării.” (Gabriela
Pană Dindelegan,
Predicatul, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 242).
~ al enunțării – „Calitatea de
predicat al enunțării
adaugă, la calitatea de
predicat semanico –
sintactic, și trăsătura

421 diferită de celelalte,
legată de enunțare, deci
de domeniul pragmatic.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Predicatul,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
241); – „Funcția de
predicat al enunțării
este determinată de
capacitatea verbului la
mod personal de a -și
atașa morfomele de
predicativitate (MP –
morfeme de mod, timp,
persoană, număr),
morfeme capabile să
transforme o organizare
sintactică într -un grup
cu autonomie
enunțiativă (autonomie
în comunicare)”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Grupul
verbal, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 68).
~ gramatical – „partea
principală de propo ziție
care spune ceva despre
subiectul gramatical.”
(Gh. Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 168). ~ interjecțional din
enunțuri de tip
imperativ – „reprezentat
de unele interjecții
propriu -zise cu valoa re
injonctivă ( hai, na,
poftim ) și de cele
prezentative ( iată, uite ).
(Blanca Croitor Balaciu,
Grupul interjecțional , în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
117).
~ interjecțional din
enunțuri de tip asertiv
– „eprimat prin
interjecții cu valoare
emotivă (bravo, halal,
vai) sau prin interjecția
mersi.” (Blanca Croitor
Balaciu, Grupul interj
ecțional, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 118).
~ logic – „membru al
judecății, preocuparea
secundară a celui care
gândește, tot ceea ce se
spune despre subiectul
logic.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 169).

422 ~ nominal – „are drept
constituenți un verb
copulativ și un nume
predicativ.” Exemple: “El
este inginer.”; “El a
ajuns inginer.”
(Gramatica , II, p. 82,
după Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p. 81);
– „este alcătuit dintr –
unul sau mai multe
nume predicative și
dintr -un verb c opulativ
la un mod personal.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 99); –„este
format dintr -un verb
copulativ și un nume
predicativ. Verbul
copulativ, de cele mai
multe ori verbul „a fi”
(altele fiind: a deveni, a
ajunge, a se face etc.),
are rolul de a face
legătura dintre subiect
și numele predicativ,
indicând categorii
gramaticale precum:
numărul și persoana,
timpul și modul. Verbul
copulativ p oate fi folosit
și la forma nepredicativa
și în acest caz, n -ar avea funcție dacă singurul rol
ar fi de a forma
predicatul. Ar trebui
spus că rolul verbelor
copulative este acela de
a furniza trăsături
verbale unor cuvinte
care nu le pot avea
singure.” ( Gramatica Azi
– Al. Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 180); – „poate fi
exprimat printr -un
cuvânt al cărui conținut
noțional poate fi atribuit
subiectului, ajutat de
copula. Se numește
nominal pentru că, din
punct de vedere
morfologic, cuvintele
respective aparțin
categoriei numelui spre
deosebire de cele
verbale, exprimate prin
verb. Predicatul nominal
leagă se leagă de subiect
și prin alte verbe: a
deveni, a se face, a
ajunge, a ieși, a părea
ect. În propozițiile cu
predicat nominal,
subiectul ș i predicatul
se afla într -un raport de
inerenta, care nue nici
de dependența dar nici
de coordonare.”
(Gramatica Limbii
române – Iorgu Iordan,
Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
226); – „este definit fie

423 ca o categorie sintactică
nonfuncțională, conform
tradiției gramaticale
românești, fie disociat în
două categorii
funcționale, atribuindu –
se verbului copulativ rol
de predicat verbal, iar
numelui predicativ, rol
de parte de propoziție
subordonată simultan
acesteia și unui nume”
(Gh. D. Trandafir, Cazuri
particulare ale relației
sintactice dintre subiect
și predicat, dintre
subiectivă și regenta ei,
în LR, Nr. 6/1987. p.
485); – „ părțile vorbirii
se leagă de subiect cu
ajutorul unui verb
copulativ pus la unul
din modurile personale.
Fără acest element de
legătură, care exprimă
raportul de inerentă
dintre subiect și
predicat, numele nu
poate fi predicat, iar
construcția respectivă
nu poate fi o propoziție.
Predicatul exprimat
printr -un nume se
numește predicat
nominal.” ( Iordan, Iorgu,
Limba română
contempor ană, ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 562); – „atribuie subiectului o însușire, o
calitate sau o
identitate.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 141); –
„Predicat ul nominal
conține două cuvinte,
verbul copulativ și
numele predicativ: Cerul
e albastru. ” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 48).
~ nominal compus – „pe
lângă un verb copulativ
la infinitiv, conjunctiv
sau prezumtiv și un
nume predicativ, conține
și un semiauxiliar de
modalitate sau de aspect
la un mod persoanal.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 67); –
„alcătuit din verb
semiauxiliar,verb
copulativ și nume
predicativ.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 76).

424 ~ nominal dezvoltat – „ cînd
numele predicativ e
multiplu, predicatul
nomina l e dezvoltat:
Cerul e înalt și
albastru. ” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p. 48)
~ nominal regent – „califică,
de obicei, prin numele
său predicativ, subiectul
și mult mai rar îl
identifică” . (Ecaterina
Teodorescu, Propoziția
subiectivă , Editura
Științifică, București,
1972, p. 65).
~ nominal simplu –
„constituit dintr -un verb
copulativ și un
substantiv, un pronume,
un numeral, un adjectiv,
îndeplinind subfuncția
de nume predicativ,
care-i consumă valența
obligatorie de nominativ
din dreapta.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 67); – „alcătuit din
verb copulativ și nume
predicativ de diferite
dezvoltări.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 76); – „alcătuit
din verb copulativ și
nume predicativ de
diferite dezvoltări.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura
Junimea,Iași,1983, p.
76).
~ semantic – „reprezintă
componentul propoziției
care asociază unei
entități proprietate sau
care stabilește o relație
determinată între două
sau trei entități.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Predicatul,
în Gramatica Limbii
româ ne, II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
238).
~ simplu – „In condițiile care
MP se atașează direct
verbului (ca morfeme
fixe sau mobile),
predicatul este simplu”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Grupul
verbal , în Gramatica
Limbii române , II,
Enun țul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 69).
~ simplu al enunțării – „MP
se pot atașa direct

425 (flexionar) verbului,
obținându -se un
predicat simplu al
enunțării.” (Gabriela
Pană Dindelegan,
Predicatul, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 241).
~ sintactic – „constituie
centrul / guvernatorul
unui grup sintactic
așezat într -o poziție
semantic predicativă
(centrul unui G(rup)
V(erbal), dar ți centrul
unui grup aflat într -o
poziție de N(ume)
P(redicativ), P(redica tiv)
S(uplimentar), apoziție
izolată).” (Gabriela Pană
Dindelegan, Predicatul,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
240).
~ sintetic – „cele două
componente ale
predicației se împletesc
în planul semantic al
unei singure unități
lexico -gramaticale (verb
sau interjecție). “
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, pp. 68 -69). ~ sintetic narativ – „se
realizează prin verbe de
acțiune.” (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 67).
~ sintetic verbal – „este
format dintr -un verb la
mod predicativ, uneori
fiind subînțeles.” –
„atribuie subiectului o
acțiune sau o stare,
arată ce face subiectul
sau ce se poate spun e
despre subiect.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 140).
~ sintetic verbal compus –
„constituit din sintagme
cuprinzînd două verbe:
un verb predicativ
precedat de un verb
semiauxiliar , de
modali tate,de aspect , de
temporalitate . “ (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 71); – „alcătuit
dintr -un verb cu valoare
semantică modală sau
aspectuală și un alt verb
la infinitiv, supin,
participiu s au

426 conjunctiv.
”Exemple:”poate pleca”,
“are de citit”, “trebuie
înțeles”. (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.81); –
alcătuit „dintr-un verb
semiauxiliar la un mod
personal și un verb de
bază la conjunctiv, la
prezumtiv, la infinitiv, la
supin, la gerunziu sau
la indicativ, aflat în
structura predicatului,
în relație de
subordonare cu verbul
semiauxiliar” sau „dintr-
un verb semiauxiliar la
un mod personal și un
verb de bază la un mod
identic cu acela al
semiauxi liarului, cu care
se află într -o relație de
coordonare copulativă
(marcată prin conjuncția
și sau, popular, prin
de).” (Aurelia Merlan,
Sintaxa limbii române.
Relații sintactice și
conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
pp. 63 -64).
~ sintetic verbal dezvoltat –
„format prin reluarea
acelui ași verb printr -o
relație de coordonare
copulativă,desfășurată
numai în planul expresiei; în plan
semantic, repetiția
dezvoltă aspectul
durativ (intensiv al
acțiunii verbale) ; prin
sintagme constituite din
verbul a sta (sau a se
lua) și un al doilea verb,
verbul principal,într -o
relație de coordonare
copulativă, sau de
subordonare în planul
expresiei, care în plan
semantic,dezvoltă
aspectul durativ al
acțiunii verbului
secund; prin sintagme
formate din verbul trebui
și un participiu .”
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii omâne. Sintaxa,
Editura Junimea,
Iași,1983 ,p. 70 -71); –
„alcătuit dintr -un verb
repetat într -o structură
coordonatoare
copulativă, structura în
ansamblul ei avînd
valoare durativ –
intensivă.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 63).
~ sintetic verbal simplu –
„constituit dintr -un
singur verb (locuțiune
verbală).” (Dumitru

427 Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 70).
~ verbal negativ –
„Predicatul verbal
negativ este o parte de
propoziție complexă, în
interiorul căreia se
realizează o relație de
subordonare cu
aderență: Copilul nu
înțelege. ”(Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p. 48)
~ verbal simplu – „exprimat
printr -un verb/ perifrază
verbală ori printr -o
interjecție predicativă
primară sau
onomatopeică.” (Aurelia
Merla n, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 63).
~ verbal -nominal – “-numit
curent predicat nominal –
, constituit dintr -un verb
copulativ ( a fi, a deveni ,
a ajunge , a iesi , a se
face, a însemna , a
părea , a rămîne , a
însemna , a constitui , a
reprezenta , a se numi , a
se chema ) și un nume predicativ.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
pp. 62 -63).
predicația – „este o
proprietate
fundamentală a
propoziției, iar unitatea
care actualizează
această funcție, adică
predicatul, prezintă
relevanță numai la acest
nivel, unde «conferă
putere comunicativă
unei secvențe de semne»
(Dessaintes, Recherche ,
p. 208). (I. Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p.
107); – „funcție care
implică situarea în timp,
în timpul sau din
perspectiva timpului
actului lingvistic.“
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române. Sin taxa,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 64); – „actul de
raportare – realizat cu
miljloace lingvistice – la
realitate a unor
reprezentări din
conștiința vorbitorului; a
fost definită și ca
«facultatea de a
comunica»“ (Sorin Stati,

428 apud Ecaterina
Teodorescu, Predicație,
predicativitate , în LR, nr.
5, 1985, p. 435); –
„faptul de a enunța ceva
despre un anumit lucru;
enunț care reflectă
raportul dintre un obiect
și o însușire a sa” (DEX,
apud Ecaterina
Teodorescu, Predicație,
predicativitate , în LR, nr.
5, 1985, p. 435).
~ ca act – „reacția verbală
între un stimul (verbal
sau nonverbal, intern
sau extern), reacție
formulată într -o unitate
viabilă de comunicare,
numită frază.” (Maurice
Dessaintes, Recherches
linguistiques et
enseignement apud
Ecaterina Teodorescu,
Predicație,
predicativitate , în LR, nr.
5, 1985, p. 435).
~ explicită – „este marcată
totdeauna de prezența
unui suport (pivot)
predicativ, care poartă
numele de predicat.”
(Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
122).
~ implicită – „se realizează
prin referința la context
sau la situație , în absența unei baze
predicative, dar în
prezența unui suport
nonverbal (nominal,
adjectival, adverbial sau
interjecțional), implicat
în actul predicativ.” (I.
Diaconescu, Sinta xa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
136).
~ locativ -situațională – „O
problemă specială apare
în vecinătatea verbului a
fi, când acesta primește
ca determinare
obligatorie un grup
prepozițional / adverbial
exprimând o relație
locativ-situațională.”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Numele
predicativ, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 289).
predicativ suplimentar –
„este o poziție sintactică
facultativă, realizată în
structuri ternare
derivate, care se
raportează sintactic și
semantic concomitent la
un verb (sau o interjecție
predicativă) și la un
nominal.” (Blanca
Croitor Balaciu,
Predicativul suplimentar,

429 în Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
295);  „determină, în
interiorul relației de
dublă dependență: un
regent de tip nominal, și
anume, un substantiv,
un substitut al
substantivului ori
subiectul inclus sau
subînțeles al verbului –
predicat și un regent de
tip verbal.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 162). v. cumul de
funcții sintactice,
element predicativ
suplimentar, adjunct
predicativ ș.a.
~ analitic – „format dintr -un
verb copulativ la un mod
neperson al (adesea la
gerunziu) și un adjectiv,
un substantiv
îndeplinind subfuncția
de nume predicativ.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
limbii române. Relații
sintactice și conectori ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 167).
~ descriptiv – „descrie unul
sau mai mulți participanți în intervalul
de timp delimitat de
verbul regent.” (Blanca
Croitor Balaciu,
Predicativul suplimentar,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
299).
~ dezvoltat – „constînd din
termeni coordonați
disjunctiv, adversativ
sau conclusiv.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 167).
~ multiplu – „format din
termeni coordonați
copulativ.” (Aurel ia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 168).
~ rezultativ – „arată
rezultatul acțiunilor
desemnate de verbul
regent, în construcții
care prin semantica lor
internă impl ică o
finalitate, un rezultat”
(Blanca Croitor Balaciu,
Predicativul suplimentar ,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,

430 Editura Academiei,
București, 2005, p.
299).
~ sintetic – „exprimat prin
adjectiv fără prepoziție
sau, în vorbirea
populară, cu prepo ziție”,
„prin substantive în
acuzativ, însoțite de
prepozițiile ca, drept , de,
din , în, fără, printre , cu
etc. sau de perifrazele
prepoziționale în calitate
de, în chip de , sub chip
de, cu titlu de ”, „prin
numeral cardinal,
ordinal, colectiv,
distributiv” , „prin
pronume nehotărît”,
prin verb sau perifrază
verbală la mod
nepersona l (la gerunziu
sau supin)” sau „prin
adverb”. (Aurelia Merlan,
Sintaxa limbii române.
Relații sintactice și
conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
pp. 166-167).
predicativă (propoziție ) –
„subordonată cu statut
de nume predicativ pe
lângă un verb copulativ
din propoziția sa
regentă.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura Științifică, București,
1994, p. 376).
predicativ a suplimenta ră –
„subordonată care
îndeplinește funcția de
element predicativ
suplimentar atât pe
lîngă un verb, o
locuțiune verbală sau
interjecție predicativă
din propoziția regentă,
cît și pe lîngă un
substantiv, pronume
sau numeral cu funcție
de subiect, complemen t
direct sau indirect în
aceeași propoziție
regentă.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 513).
predicativitate / ~izare –
„însușirea unui cuvânt
de a putea avea funcția
de predicat” (DEX, apud
Ecate rina Teodorescu,
Predicație,
predicativitate , în LR, nr.
5, 1985, p. 435); –
„fenomen aproape
general și legic,
predicativitatea este
unic exprimată, ori prin
Des (desinență), ori prin
Int (intonație).” (D. D.
Drașoveanu, Teze și
antiteze în Sintaxa limbii
române , Editura

431 Clusium, 1997, p. 203);
~ (sau autonomia
enunțiativă) – „se obține
prin atașarea la un
predicat semantico –
sintactic a M(orfemelor)
P(redicativității), adica a
morfemelor deictice de
mod, timp, persoană și
număr (morfemele unui
mod personal ).”
(Gabriela Pană
Dindelegan, Predicatul,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
241); – „termen cu care
desemnăm semnifica ția
esențială și specifică a
enunțului; e a face ca un
cuvânt sau o înlănț uire
de cuvinte să fie
percepute ca niște
comunicări lingvistice
complete și
independente .”(Sorin
Stati, Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste Ro mânia,
București, 1967, p.
210); predicativizarea –
„se realizează în
momentul vorbirii, în
genera l, prin reguli de
structură, în baza
cărora acționează
procesele de selecție și
de actualizare a
constituenților unei propoziții.
Predicativizarea, în
această situație, este
declanșată de însăși
realitatea pe care vrem
să o comunicăm și
gramaticalizată pri n
norme specifice de
structurare, prin indici
de predicație interni
(modul, timpul,
persoana, numărul) sau
externi (anturajul
contextual).” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
140).
predic ația – „este acceptată
ca esență a propoziției”.
(Sorin Stati, Teorie și
metodă în sintaxă ,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
România, București,
1967, p. 159).
prefixarea GN -ului – „Mai
degrabă, RDet. și RQ ar
trebui văzute ca două
cazuri particulare ale
regulii de Depla sare α
care transpune S –
structura în FL. Pe linia
Heim (1982) RQ
reprezintă de fapt un caz
de Prefixare a GN -urilor
(deci Ridicarea) GN), o
regulă care deplasează
toate GN -urile, nu doar

432 pe cele cuantificate și le
aduce în pozișie de
adjunct la P.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
260).
prepoziți e (și locuțiuni
prepoziționale ) – „este
considerată fără echivoc
o marcă a raportului de
subordonare .” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași, 2001, p. 115); –
„marchează dezvoltarea
sintactică a unor
coordonate semantice.”
(Dumitru Irimia,
Structura gramatic ală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 33); – „exprimă
pe de o parte raportul
sintactic dintre un
atribut substantival sau
infintivul și substantivul
pe care acesta îl
determină, iar pe de alta
raportul dintre un obiect
gramatical sa u un
complement
circumstanțial (redat
printr -un echivalent al substantivului) și verbul
respectiv (un verb apt de
a avea obiect sau
complement).” ( Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană, ed. a II –
a, București, Editura
Ministeru l
Învățământului, 1956,
p. 512); – „exprimă, la
nivel sintagmatic,
relațiile de dependent
unilaterală, colaterală și
dublă dependența între
un regent nominal,
verbal, adjectival,
adverbial sau
interjecțional și un
determinant atributiv,
predicative, completiv
sau circumstanțial, in tr-
o gamă variată de forme
și valori.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 28).
prezervarea structurii –
„elimină opțiunea
adjuncției, ceea ce
înseamnă că V nu se
poate atașa prin
adjuncție la elementul
dominat de Flex.”
(Carmen Dobrovie -Sorin,
Sintaxa limbii române .
Studii de sintaxă
comparată a limbilor
romanice, Editura
Univers , București,
2000, p. 32).

433 principal – central ,
important, independent
ș.a.
principală explicativă – „În
sfîrșit semnalăm
existența principalelor
explicat ive, cum este
aceea din enunțul asta
n-am aflat încă : de ce
n-a ajuns la timp. ”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 139).
~ regentă – „Se numește
principală o propoziție
care nu e subordonată,
adică nu depinde de o
regentă, de exemplu, m-
a rugat din fraza m-a
rugat să -ți spun .
Asemenea propoziții se
numesc principale
regente. ” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p.
138).
~ coordonate – „Există fraze –
enunț formate numai
din propoziții principale:
ele sînt în relație de
coordonare și se numesc
principale coordonate
(ceea ce nu exclude în
același timp să fie și
regente). Frază formată
din principale coordonate: scrie ș i
citește; frază formată din
principale regente
coordonate: a început
să se descurce și vrea
să rezolve totul singur. ”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 139).
~ insuficiente – „Există însă
și principale
insuficiente. În lipsa
celorlalte propoziții din
frază ele n -ar putea fi
rostite sau scrise, căci
n-ar fi enunțuri. În lipsa
celorlalte propoziții din
frază ele n -ar putea fi
rostite sau scrise, căci
n-ar fi enunțuri.
Repetînd experienț a
eliminării propozițiilor
subordonate, de astă
dată în fraza: Peste drum
de fîntîna lîngă care
sfătuiam, se afla o casă
țărănească. (Calistrat,
Hogaș, Opere, ESPLA,
1956, 134) rămîne textul
Peste drum de fîntîna se
afla o casă ț ărănească.
Numai schimbînd forma
substantivului fîntîna în
fîntînă se poate obține
un enunț corect. Tot
insuficientă este și
propoziția principală a
enunțului cu cît
ascultam mai atent, cu

434 atît înțelegeam mai
puțin. ” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedag ogică,
București, 1972, p.
139).
~ suficiente – „Propozițiile
priincipale care pot
forma singure enunțuri
în urma îndepărtării
subordonatelor se
numesc principale
suficiente. ” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 139).
principiu – fundament, idee,
lege pe care se
întemeiază și poate fi
descrisă funcțional o
știință ; termen generic
pentru judecăți de
valoare imuabile.
~ ciclicității – „A provision
for the repeated
application of
transformations in
transformational
grammar . According to
the principle of cyclic
rule application,
syntactic and
phonological rules
operate from bottom to
top, i.e. they begin on
the lowest level of the
tree diagram and then move to the next highest
level until they reach
the highest cyclic node,
the matrix sentence .
The application of a
cyclic rule within a
cyclic node assumes
that no other cyclic
rules have been applied
to a higher cyclic node.”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London a nd
New York, Routdlege,
1996, p. 943).
~ compositionalității ( ~
înțelesului a lui Frege,
~ fregean) – „Principle
usually ascribed to
G.Frege (1848 –1925)
according to which the
whole meaning of a
sentence can be
described according to
the functional
interdependency of the
meanings of its well –
formed parts. The
methodological premise,
that the semantic
description of complex
expressions in natural
language can be
conceived such that the
meaning of these
expressions (in
particular sentences)
can be reconstru cted
from the meanings of
their individual

435 elements and their
syntactic relationship to
one another, is based
upon this empirical
assumption. To this
extent, the application
of the principle of
compositionality
presupposes a syntactic
analysis and yields, in
the case of sentences,
their sentence
meanings but not the
utterance meanings
(meaning, utterance) .
Possible problems with
the principle of
compositionality may be
evident in idioms,
metaphors, and
intensionality .
Categorial grammar
and Montague
grammar are based on
the principle of
compositionality.”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 943).
~ direcționalității – „A
syntactic rule for co –
ordinating structures.
The first of two co –
referential constituents
can be deleted in a co –
ordinating structure
only if the constituent
appears in the righthand branch of a
node in a tree diagram,
whereas the second
element can be deleted
only if it branches to the
left. For example, Philip
looks fo r Caroline and
Philip finds Caroline can
become Philip looks for
and finds Caroline
because the first
instance of Caroline
occurs to the right of
looks for and the second
instance of Philip occurs
to the left of looks for .”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dict ionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 944).
~ sintactic – „reglementează
normele de scriere a
cuvintelor în raport cu
trăsăturile de ordin
structural pe care le
prezintă în ierarhia
unităților sintactice
analizabile s au
neanalizabile. În virtutea
acestui principiu,
ortografia beneficiază de
reguli care dirijează
reprezentarea grafică
mai cu seamă a
secvențelor omofone și a
formelor conjuncte ale
pronumelor personale și
reflexive.” ( Ion
Diaconescu, Sintaxa

436 limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 47).
~ C – „principiul C nu se
aplică elementelor ce
aparțin aceluiași lanț:
principiul C este
relevant pentru
expresiile referențiale și
noțiunea de referință
este relevantă numai la
nivelul lanțurilor
tematice , nu la nivelul
membrilor lanțului.
Această propunere nu
poate fi acceptată,
pentru că principiul C
poate fi relevant în
interiorul lanțurilor.
Așadar, principiul C
trebuie mai degrabă
formulat ca un principiu
configurațional (care
guvernează distribuția
GN-urilor lexicale non –
anaforice) decât ca o
condiție impusă pentru
expresiile referențiale.”
(Carmen Dobrovie -Sorin,
Sintaxa limbii române .
Studii de sintaxă
comparată a limbilor
romanice, Editura
Univers , București,
2000, p. 175).
~ de cooperare – „A coo pera
înseamnă din partea
locutorului , a organiza
discursul de așa
manieră încât mesajul să ajungă în stare
optimă la interlocutor, a
recurge la varia te
strategii, activând
competenț a retorico –
pragmatică pentru a
orienta și facilita
procesul inter pretativ,
pentru a provoca,
menț ine sau intensifica
adeziunea
interlocutorului la
aserț iunile sale.” „Din
partea interlocutorului ,
cooperarea se manifestă
în aceea că el este
interest să reconstituie
cât mai fidel posibil
inten ția discursivă a
locutorului, îl
confor tează pe acesta în
statutul său prin scurte
interven ții verbale sau
prin reac ții
mimogestuale
exprimând consensul, îl
incită prin semen de
dezacord, de
nedumerire, etc. la
revizuirea/refacerea
proiectului
argumentativ, îi pune în
cauză statutul,
manifestân d dezinteres
fața de discurs etc.”
(Aurelia Merlan, Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “Al.I. Cuza”,
Iași, 1998, p. 170).

437 ~ domeniului – „formulat de
May, potrivit căruia
diferența de interpretare
depinde de pozițiile
ocupate de cele două
GNQ-uri (la nivelul FL).”
(Carmen Dobrovie -Sorin,
Sintaxa limbii române .
Studii de sintaxă
comparată a limbilor
romanice, Editura
Univers , București,
2000, p. 254).
~ general (universal) de
unicitate – „un centru
verbal nu poate atribui
complementelor sale
decât o singură dată
același rol semantic și
aceeași funcție
sintactică.” (Gabriela
Pană Dindelegan, Grupul
verbal, în Gramatica
Limbii române , II,
Enunțul, Editura
Academiei, București,
2005, p. 56).
~proiecției / proiectivității
sintactice – „reprezintă
o condiție de prezervare
a structurii: structurile
sintactice nu pot fi
modificate în cursul
unei derivări; mai
precis, nu pot fi
adăugate sau suprimate
poziției sintactice în
cursul derivării.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
165); – „necesită
proiectarea exhaustivă a
structurii argumentale
în structura sintactică:
în toate proiecțiile
sintactice ale unui
anumit i tem lexical,
care nu aparțin
neapărat aceleiași
derivații, conțin exact
același număr și tip de
argumente.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
165). – “projec tion
principle. Principle in
*Government and
Binding Theory by
which the range of
elements with a lexical
unit combines are
projected from the
lexicon as restrictio on
syntactic structures
that contain it.”
(Matthews, P.H., The
Concise Oxford
Dictionary of Linguistics ,
Oxford University Press,
1997, p. 298); „1 The
process by which
presuppositions of

438 simple sentences are
transmitted to complex
sentences. References
presupposition 2 In
Chomsky’s
Government and
Binding theory, a
mapping of syntactic –
semantic properties, as
they are stated in the
lexicon, onto other
levels of syntactic
representation.”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 952).
PRO – „tip special de
categorie vidă, anaforă
pronominală ; are
trăsături inerente și
apare ca subiect al
infinitivului; trebuie să
intre într -o relație de
control: el are nevoie de
un antecedent apropiat,
care îi stabilește
referința.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă c omparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
141); – PRO are un
statut de anaforă.
Manzini se departajează
prin faptul că admite că
PRO nu este o anoforă standard, ci una fără
categorie guvernantă ,
care se supune unui
principiu A revi zuit: o
anaforă fără categorie
guvernantă trebuie să
fie legată în categoria
domeniului din care
face parte.” (Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
142); – „PRO este o
anaforă și ca atare se
supune principiului A al
teoriei legării.”(Carmen
Dobrovie -Sorin, Sintaxa
limbii române . Studii de
sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
143); – „După cum
observă Rizzi (1986a:
512), eleme nte ca PRO
sau pro arbitrar pot fi
interpretate, în funcție
de configurațiile în care
apar, fie ca obligatoriu
co- referențiale, fie ca
libere din punct de
vedere referențial, fie ca
disjuncte față de
denotația
antecedentului.”
(Carmen Dobrovie –
Sorin, Sintaxa limbii
române . Studii de

439 sintaxă comparată a
limbilor romanice,
Editura Univers ,
București, 2000, p.
181); „Linguistic
elements which refer
primarily to nominal
antecedents . They
represent other
elements by referring to
them regressively
(anaphora) or
progressively
(cataphora), depending
on whether or not the
antecedent has been
named previously or
not. They reflect various
aspects of their
antecedent depending
on their categorial
function: person,
number, gender, and
case are expressed to
various degre es by
pronominals, while
pronominal adverbs
refer to semantic
aspects such as location
(there), temporality
(then), causality (for that
reason), and modality
(like, thus) .” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language
and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
950).
proces de contragere – „o
propoziție este redusă la calitatea de parte de
propoziție. (p > p). Ex.:
Cine se scoală de
dimineață, departe
ajunge . > Cel matinal
departe ajunge .” (Ion
Diaconescu, Probleme de
sintaxă a limbii române
actuale , p.17); vs –
proces de expansiune –
„are loc, în dinamica
structurii sintactice,
atunci cînd o parte de
propoziție este ridicată
la rangul de propoziție.
(p > p).: Ex.: omul harnic
prețuiește munca >omul
care este harnic
prețuiește munca .” (Io n
Diaconescu, Probleme de
sintaxă a limbii române
actuale , p. 16).
profaza DA – „substituie o
propoziție pozitivă,
reluând integral sau
parțial conținutul
propozițional al
antecedentului său.‘‘
(Gramatica limbii
române , vol II, Editura
Academiei Române,
2005, p. 699).
pro-lexemizare – „este
înlocuirea într -o
comunicare a unor
lexeme cu conținut
semantic intens prin
forme golite semantic
care fac trimitere către
primele în mod anaforic

440 (indicare înspre trecut)
sau cataforic (indicare
înpre viitor) (pro -forme )”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 217).
pronume – „constituie o
clasă neomogenă din
punct de vedere
sintactic și e necesar să
o dividem în mai multe
subclase.” (Sori n, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p. 75) ;
– „cuvintele care, în
general, pot î nlocui
substantive sau fraze.”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2011, p. 58).
pronume (adjective) relative
– „funcționează ca
elemente de relație
numai la nivelul frazei,
mijlocind exprimarea
raportului de
subordonare, cu
extensiune în sfera
funcțiilor sintactice
necircumstantiale, fără
să fie o mise nici din
sfera unor funcții circumstanțiale.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică București,
1992, p. 32) „marchează
dezvoltarea complexă
sau propozițională a
unor funcții sintactice,
prin desfășurarea
relațiilor de
interdepe ndență și
dependență. “ (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 37).
propoziți e – lat. propositio
‘afirmație asupra unui
fapt’, ‘esență a unui caz’
– „ar putea fi definită
din punctul de vedere al
formei și al conținutului
ca unitatea sintactică,
alcătuită dintr -unul sau
mai multe cuvinte
însoțite de indici de
predicație (verb la un
mod personal sau
intonație predicativă)
prin care se comunică
sau nu un conținut
psiho -logic finit, după
cum ea este suf icientă
sau insuficientă lexical
ori gramatical”.
(Ecaterina Teodorescu,
Propoziția subiectivă ,
Editura Științifică,
București, 1972, p. 48);
– „este forma în care

441 sunt organizate
cuvintele pentru a
exprima ce face sau
cum este cineva
respectiv ceva, formâ nd
un enunț iar părțile ei
principale fiind
subiectul și predicatul.
Se consideră că
subiectul este cel mai
important însă, fără
predicat nu putem
exprima nimic. Există
propoziții fără subiect,
însă fără predicat, nu.
Există propoziții cu mai
multe subiect e, însă cu
mai multe predicate –
nu. Numim simplă o
propoziție care nu
cuprinde nimic în afară
de subiect și predicat,
iar dezvoltată este cea
care mai are atribute,
complemente.”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 175); – „este o
comunicare cu un
singur predicat, în care
se exprimă o judecată
sau o idee cu caracter
afectiv care presupune
existența unei judecăț i
neexprimate.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București, 1954, p. 5); – „gândire
exprimată oral sau
scris, adică orica gând
exprimat cu ajutorul
unui verb. Propoziția
are două părți esențiale
-Subiectul și predicatul.
Partea cea mai
importantă din
propoziție e atributul –
adică în ceea ce se
atribuie subiectulu i (=
ce se spune despre
subiect ). Predicatul are
puterea de a atribui
unui obiect o însușire, o
acțiune, dar nu prin
partea lui materială,
adică înțelesul ci prin
forma flexionara.”
(Gramatica Limbii
române – Iorgu Iordan,
Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
222); – „poate fi
definită, în opinia
noastră, ca sumă de
raporturi sintactice
și, în ultimă instan ță,
ca sumă de funcții
sintactice . […] o
considerăm un subtip de
enunț sintactic definibil
ca sumă de raporturi
și/sau funcții sintactice,
având un singu r nucleu
predicativ (un singur
indice de predicație) , dar
suntem de părere că
propoziția este o unitate
sintactică, și anume una

442 din unitățile sintactice
existente la nivelul limbii
române , definibilă după
parametri sintactice. ”
(Mihaela Secrieru,
Nivelul sintactic al limbii
române , Editu ra Geea,
Botoșani, 1998, p. 19 –
22); – “este un model,
ceva care reprezintă o
realitate abstractă, o
noțiune teoretică.”
(Michael Metzeltin,
Gramatica Explicativă a
Limbilor Romanice ,
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cu za”
Iași, 2011, p. 39); –
„unitatea minimală a
organizării sintactice a
unui enunț în
actualizarea limbii ,în
procesul de
comunicare ;enunțul
lingvistic structurat în
baza unui singur
nucleu predicațional,
verbal sau verbal –
nominal .” (Dumitru
Irimia, Structu ra
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 44); – „cea mai
mică unitate a sintaxei
care poate apărea de
sine stătătoare și care
comunică o judecată
logică sau o idee cu
caracter afectiv sau
volițional.” ( Gramatica limbii român e, volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1963, p. 7); – „este
unitatea sintactică
fundamentală aptă să
exprime o comunicare
completă” (Vasile
Șerban, Teoria și topica
propoziției în româna
contemporană ,
Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 43);
– „exprimarea unei
gândiri, a unei idei
închegate”. (Sorin Stati,
Teorie și metodă în
sintaxă , Editura
Academiei Republicii
Socialiste România,
Bucu rești, 1967, p.
155); – „Propoziția este
un grup de cuvinte
organizat în jurul unui
predicat verbal sau
nominal. Toate cuvintele
unei propoziții depind,
direct sau indirect
(adică prin intermediul
altor cuvinte), de
predicat, care este
nucleul propoziției. ”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,

443 1972, p. 19); – „termen
lingvistit, căci exprimă o
categorie gramaticală,
corelativ cu termenul
logic de judecată, care
desemnează o categorie
logică, de gândire.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II – a, București,
Editura Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 496); – „unitate
sintactică de bază”,
„singura unitate
sintactică ce poate
reprezenta (fără ca acest
lucru să fie obligatoriu)
în mod direct rezultatul
îmbinării de cuvinte ,
cu precizarea că la
prototipul de propoziție
îmbinarea de cuvinte
vizează fie numai
nucleul constituit din
subiect și predicat
(omul cîntă ), fie și
nucleul, și periferia
(aceasta din urmă –
atribut, complement etc.
– în depend ență
directă/indirectă de
părțile de vorbire cu
funcțiile de subiect și
predicat: omul cu
anumită dotare naturală
citește cărți privitoare la
multe domenii ), în timp
ce la propoziția
analogică îmbinarea de
cuvinte vizează numai periferia în dependență
directă/indirectă de
partea de vorbire prin
care este exprimat
predicatul -nucleu
(fulguiește în toată zona
deluroasă din nordul
țării)”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
877); – „unitatea
sintactică ce poate
conține , singură, o
anumită comunicare –
și ea unică – conformă
cu intenția comunicativă
a vorbitorului,
decodabilă ca atare de
către interlocutor (fetița
recită o poezie la
festivitate etc.)”; –
„Propoziția gata
constituită , indiferent
de numărul termenilor
pe care îi conține , poate
intra, ca element
component , în
structura unei fraze (în
același sens în care
cuvintele/părțile de
vorbire reprezintă
elementele componente
ale propoziției)”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramati că a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,

444 Iași, 2002, p. 902); –
„unitatea sintactică de
bază în a cărui
structură intră, teoretic,
unul sau mai multe
«cuvinte» care
permite/permit
organizarea,
transmiterea și
decoderea directă
potriv ită cu intenția
comunicativă a
vorbitorului a unei
COMUNICĂRI
(concretizate într -o
judecată logică ori un
act de voință sau în
cererea unei informații
ori indicarea absenței
unei informații la care
nu se așteaptă
clarificarea)”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
908); – „este o unitate
sintactică structurată,
în cărei realizare
predicația are rolul
decisiv. Organizarea
structurală, ca act
creator, de competență
se produce în m omentul
vorbirii și are ca
element catalizator baza
predicativă (verb, adverb
sau interjecție).” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura Enciclopedică,
București, 1995, p.
169); – „este cea mai
mica unitate sintactică
care exprimă o
judecată.” (Șerb an,
Sintaxa , p.27, după Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
116); – „este <<
predicativă prin definiție
și modală prin
finalitate>>, cele două
trăsături fiind prezente
in orice act de
comunicare.”
(Dessaintes, Recherche ,
p.218, după Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
147); – „o unitate
sintactică exocentrică.”
(Ion Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p.
117); – „este
recunoscut ă de toate
orientările lingvistice ca
unitate de bază a
sintaxei.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p. 61);
– „un enunț alcătuit din
cuvinte sintactice

445 organizate în jurul unui
nucleu numit predicat,
dependent e direct sau
indirect de acesta.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 25); – „unitate
de bază a sintaxei […],
cea mai mică unitate
care poate apărea de
sine stătătoare și care
comunică o judecată
logică sau o idee cu
caracter afectiv sau
volițional.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, p. 66); –
„unitate de bază a
cunoașterii și
comunicării lingvistice.”
(Dumitru Irimia,
Propoziția complexă , în
AUI, Tom XXVIII/ XXIX,
1982/1983, p. 83); –
„formă concretă,
gramaticală de
organizare a enunțurilor
lingvistice.” ( Dumitru
Irimia, Propoziția
complexă , în AUI, Tom
XXVIII / XXIX,
1982/ 1983, p. 83); –
„enunțul sintactic a
cărui organizare este
dominată (și
determinată) de
existența unui nucleu predicațional și numai a
unuia.” ( Dumitru Irimia,
Propoziția complexă , în
AUI, Tom XXVIII /XXIX,
1982/ 1983, p. 83); –
„propozițiile „sunt
entități lingvistice
abstracte, privite în
afara contextului
extralingvistic.” ( Aurelia
Merlan, Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite
(discontinuitatea ),
Editura Universității Al.
I. Cuza, Iași, 1998, p.
8); – „constituirea
propoziției ca formă
concretă, gramaticală,
de organizare a
enunțurilor lingvistice,
își are, așadar, originea
în v erb. (D. Irimia,
Propoziția complexă , în
„Analele științifice ale
Univ. Al. I. Cuza, Iași.
Serie nouă. Secțiunea a
III-a, Lingvistică, tom
XXVIII / XXIX, 1982 /
1983, p. 83 –86); „By
‘proposition’ one usually
understands the
language -independent
common deno minator of
the meaning of
sentences which
express the factual ity of
a given state of
affairs .” (Bussmann
Hadumod Routledge
Dictionary of Language

446 and Linguistics , London
and New York,
Routdlege, 1996, p.
959).
~ adversativă – „este o
propoziție coordonată,
principal sau secundară,
care exprimă o opoziție
față de coordonata ei.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 157); –
„exprimă un conținut
care se opune
conținutului exprimat
de cor elativa ei. Opoziția
poate avea numeroase
grade de intensitate:
opoziție propriu -zisă,
care merge până la o
contradicție între
sensurile celor două
propoziții, restricție, deci
o opoziție parțială,
obiecție, revervația.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contem porană,
ed. a II – a, București,
Editura Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 691) ; – „sunt opuse
una alteia ca înțeles, dar
realizarea uneia nu
împiedica realizarea
celeilalte. În general,
una dintre popozitii este
negativă iar cealaltă
pozitivă, opoziția d intre ele fiind mai putenica.
Opoziția poate fi și între
alte părți de propoziție
decât predicatele.
Adesea o adversativă are
drept corelative două
disjunctive, care se
apropie de concesive:
“Vrei, nu vrei, bea
Grigore aghiasma” – Fie
că vrea, fie că nu vr ea,
totuși bea.)” ( Gramatica
Azi – Al. Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 203).
~ afirmativă – „predicatul
este atribuit, adică
recunoscut ca
aparținând subiectului.”
(Gramatica Limbii
române – Iorgu Iordan,
Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
224).
~ analizabilă – „propoziția în
care părțile componente
pot fi analizate ca părți
de propoziție cu funcții
sintactice determinate,
precise.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 70).
~ analizabi le explicite sau
implicite și dezvoltate
–”cele care, în afară de
subiect și predicat, au în
componența lor una sau

447 mai multe părți
secundare – atribut,
complement.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
171).
~ analizabil e simpl e – „care
au în componența lor
numai așa -zisele părți
principale – subiectul și
predicatul.” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
171).
~ analizată ca unitate
comunicativă –
„articulată în
subunitățile temă – remă
(ceea ce implică luarea
în considerație a
protagoniștilor actului
comunicativ și a
strategiilor
communicative).”
(Aurelia Merlan , Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I. Cu za”,
Iași, 1998, p. 25).
~ analizată ca unitate
informațională –
„articulată în
subunitățile datum –
novum (ceea ce implică
luarea în considerație a relațiilor cu contextual
verbal ori situațional).”
(Aurelia Merlan , Sintaxa
și semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I. Cuza ”,
Iași, 1998, p. 25).
~ analizată ca unitate
semantică – „articulată
în subunități de tipul
agent – proces – pacient,
agent – proces – efect
etc.” (Aurelia Merlan ,
Sintaxa și semantica –
pragm atica limbii române
vorbite. Discontinuitatea ,
Editura Universității
“Al.I. Cuza ”, Iași, 1998,
p. 25).
~ analizată ca unitate
sintactică – „articulată
în subunități de tipul
subiect – predicat , +/-
determina ți, angajate
într-o rețea de relații
structurale. ” (Aurelia
Merlan , Sintaxa și
semantica -pragmatica
limbii române vorbite.
Discontinuitatea , Editura
Universității “ Al.I. Cuza ”,
Iași, 1998, p. 25).
~ analogică – „propoziția în a
cărei structură intră –
ca element obligatoriu –
un singur cuvînt
morfosintac tic
(sintetic/perifrastic,
indiferent de flexiune)

448 existent
(exprimat/neexprimat)
cu funcția sintactică de
predicat identificată ca
atare nu prin raportul
sintactic de inerență (sau
vreun alt raport
sintactic), ci numai prin
anumite asemănări cu
predicatul din
prototipul de
propoziție (prezența
altor cuvinte cu orice
funcție – mai puțin
funcția sintactică de
subiect, care nu există –
fiind facultativă), în care
cuvînt -predicat
vorbitorul încodează o
comunicare (constînd
într-un fel particular de
judecată lo gică ori un
act de voință sau o
cerere de informații ori
indicarea absenței unei
informații la care nu se
așteaptă clarificarea:
fulguiește (acum , la
munte ), hai (la
plimbare )!; se
împrimăvărează (în
curînd )?, nu se știe dacă
se înserează (LA ORA
17) etc.” . (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Inst itutului
European, Iași, 2002, p.
908-909). ~ apozitivă – „foarte puțin
deosebită de cea
atributiva, rolul lor fiind
același. Diferența e că
apozitiva se desparte de
regen ta prin liniuța de
pauză sau prin două
puncte.” ( Gramatica Azi
– Al. Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 207); –
„propoziția atributivă
care exprimă aceeași
idee cu cuvîntul, grupul
de cuvinte sau
propoziția la care se
referă.” (Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
281); – „în cadrul
propoziției atributive se
distinge propoziția
apozitivă, care
corespunde unei
apoziții, avînd, ca și
aceasta, o situați e
aparte față de atributiva
propriu -zisă.”
(Gramatica limbii romîne,
Vol. al II -lea, Ediția a II –
a revizuită și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Romîne, București,
1963, p. 274); –
„propoziția
secundară/subordonată

449 care – corespunzînd
princi pial apoziției – are
ca antecedent/regent un
substantiv, un pronume,
un numeral întrebuințat
pronominal, un adjectiv,
un adverb, o interjecție,
un verb -predicat al unei
propoziții, o frază sau
un substitut de
propoziție/frază și
indică, pentru
interlocutor , sub formă
de judecată/«traducere»
prin descriere , ceea ce a
fost deja comunicat prin
antecedent”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1521).
~ apozitivă principală –
„repropo ziționează în
mod obișnuit, verbul
dintr -o propoziție
principală, al cărei sens
îl explictează sau îl
corectează” (Ion
Diaconescu, Probeleme
de sintaxă a limbii
române actuale , Editura
Științifică și
Enciclopedică,
București, 1989, p.
139).
~ apozitivă sec undară –
„repropoziționează fie o
propoziție secundară, fie părți secundare ale
propoziției, pe care le
explică.” (Ion
Diaconescu, Probeleme
de sintaxă a limbii
române actuale , Editura
Științifică și
Enciclopedică,
București, 1989, p.
139).
~ aserțiune – „ nu cer o
întrebare anterioară.
Gradul lor de
independență sintactică
e mare.” (Sorin, Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p. 21).
~ atributivă – „îndeplinește
funcțiunea de atribut al
unui substantive s au al
substitutului unui
substantive din
propoziția regentă.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 180) ; –
„îndeplinește funcțiunea
de atribut al unui
substantiv sau al
substitutului unui
substantiv din
propoziția regentă.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a

450 revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
274); – „ține locul unui
atribut din propoziția
regentă. Se mai numește
și rel ativă, fiindcă e
introdusă de un
pronume relativ. Acesta
din urmă se pune la
cazul cerut de rolul pe
care îl joacă în
propoziția dependentă.
De multe ori atributiva
are și o nuanță
circumstanțiala: „Caut
un o m care să se
priceapă la flori”
(atributiva și f inală). ”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 207); – „ține
locul unui atribut.”
(Gramatica Limbii
române – Iorgu Iordan,
Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
233); – „este
subordonata care
îndeplinește funcțiunea
de atribut p e lângă altă
propoziție […]
Propozițiile atributive
sunt introduse fie
printr -un pronume
relativ, care servește ca
element de legătură
între subordonată și
regenta ei, ținând totdeauna locul unui
substantiv sau al unui
pronume din regentă, fie
printr -un adverb relativ
de loc, de timp sau de
mod. Aceasta
însemnează că, din
punct de vedere formal,
propoziția atributivă este
totdeauna o relativă.”
Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, București,
Editura Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 7 01); – „propoziția
secundară/subordonată
care principial
îndeplinește la nivelul
frazei funcția sintactică
pe care atributul
(adjectival, nominal) o
îndeplinește la nivelul
propoziției, adică
determină un regent de
tip nominal
(substantival, pronume,
numer al întrebuințat
pronominal), indicînd o
caracteristică a
determinatului ”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1360); – a)
„îndeplinește funcțiunea
de atribut al unui
substantiv sau al
substitutului unui

451 substantiv din
propoziția regentă: Un
puteți să -mi alinați
durerea care -mi
pătrunde sufletul.
Ispirescu, L. 12.”
(Gramatica limbii romîne,
Vol. al II -lea, Ediția a II –
a revizuită și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Romîne, București,
1963, p. 274); –
„propoziția atributivă
care exprimă aceeași
idee cu cuvîntul, grupul
de cuvinte sau
propoziția la care se
referă se numește
propoziție apozitivă:
Tocmai acum se gîndi el
la un lucru pe care
trebuia să -l fi făcut de
mult: să dea examen și
să intre bursier la Sf.
Sava . Vlahuță, N. 21.
Propoziția apozitivă
determină, în general, ca
orice atributivă, un
substantiv sau un
substitut al lui din
propoziția regentă. Ea
poate determina însă, ca
și apoziția, un adverb,
un verb sau o propoziție
întreagă, deosebindu -se
prin aceasta de
propoziția atributivă
propriu -zisă.”
(Gramatica limbii romîne,
Vol. al II -lea, Ediția a II -a revizuită și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Romîne, București,
1963, p. 281).
~ atributivă
circumstanțială/
completivă –
„secundar ă/subordonat
ă care corespunde
atributului
circumstanțial/completi
v, ceea ce înseamnă că
determină simultan și
un regent nominal
(substantiv, pronume,
numeral întrebuințat
pronominal), și un
regent verbal (verb,
adjectiv , interjecție),
exprimînd caracteristici
ale acestora ( calitatea ,
cantitatea etc. pentru
regentul nominal;
modul , timpul , scopul
etc. pentru regentul
verbal)”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
Europ ean, Iași, 2002, p.
1491).
~ autosemantice – „sunt
propoziții al caror
predicat este un verb
din categoria celor ce
denumesc fenomene
cosmice sînt niște
propoziții fără gol,

452 avalente”. (Ecaterina
Teodorescu, Propoziția
subiectivă , Editura
Științifică, Bucu rești,
1972, p. 35).
~ bimembră – „propoziția în
care există atât subiect,
cât și predicat.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 67); –
„propoz iția care dispune
de ambele părți de
propoziție sau de
elemente din grupul
predicatului și al
subiectului.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 72); –
„propoziția în care există
atît subiect, cît și
predicat (sau elemente
din grupul predicatului).
În mod obișnuit sunt
exprimate amândouă
părțile principale.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București, 1963, p . 67); –
„prototipul de
propoziție , în care
există ,
exprimate/neexprimate ,
ambele «membre ale
propoziției »/funcții
sintactice din propoziție
principale (subiectul și
predicatul), care, adică,
condiționează existența
propoziției ; avînd în
structură ambele
«membre ale
propoziției »/funcții
sintactice din propoziție
principale (subiectul și
predicatul )”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutulu i
European, Iași, 2002, p.
954); – „cele constituite
pe baza celor dou ă părți
principale (subiectul și
predicatul).” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.171).
~ bimembră dezvoltată –
propozițiile „în care
există, pe lîngă subiect
și predicat (exprimate
sau neexprimate), cel
puțin un «membru» al
propoziției/o funcție
sintactică din propoziție
secundar(ă) , adică un
atribut, complement etc.

453 și, eventual o funcție
exclusiv expresivă :
tocmai omul bun cîntă,
cînți acolo ? etc”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 954).
~ bimembră simplă –
propozițiile „în care
există numai «membrele»
propoziției/funcțiile
sintactice din propoziție
principale (subiectul și
predicatul, fiind
exprimate fie amîndouă
(omul cîntă ), fie numai
predicatul ( cînți ), fie
numai subiectul ( – Cine
cîntă? ; Omul )”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
954).
~ circumstanțial ă/
adverbial ă –
„îndeplinesc funcția
unui co mplement
circumstanțial.”
(Gramatica Limbii
române – Iorgu Iordan,
Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
233).
~ de cauză (cauzală ) –
„exprimă cauza pentru care se săvîr șește
acțiunea din propoziția
regentă și este
echivalentă cu un
complement
circumstanția l de
cauza.” (Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
300); – „arată din ce
cauză se întâmplă cele
spuse în regentă. Este
introdusă prin
conjuncțiile : fiindcă,
pentru că, deoarece, că,
întrucât și prin
locuțiunile
conjuncționale de vreme
ce, odată ce, din cauză
(din pricină) că, pentru
(cuvântul) motivul că
etc.” (Iordan, Iorgu,
Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învățământului , 1956,
p. 709); – „exprimă
cauza pentru care se
săvîrșește acțiunea din
propoziția regentă și este
echivalentă cu un
complement
circumstanțial de cauză:
Să un mai mănînci din
bucatele ce -și fierbe
baba, pentru că -s

454 făcute cu somnoroasă .
Emineascu, N 21.”
(Gramatica limbii romîne,
Vol. al II -lea, Ediția a II –
a revizuită și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Romîne, București,
1963, p . 300); –
„cauzalele unanim
recunoscute drept
subordonate exprimă în
mod direct cauza față de
regenta pe care o
însoțesc, pe cînd așa –
zisele cauzale coordinate
exprimă o cauză
indirectă față de
propoziția în a cărei
tovărășie apar.
Caracterul indirect al
subordonării nu
înseamnă însă că aceste
cauzale încetează a fi
subordonate: ele sînt la
fel de subordonate unei
regente a cărei cauză
direct o arată, numai că
adevărata regentă nu
este exprimată și
cauzala respectivă apare
însoțind o propoziție
care presupune existent
regentei cauzalei.’’
(Mioara Avram, Evoluția
subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncționale
în limba romînă, Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne, 1960, p. 64); – „arată motivul
pentru care se săvîrșește
sau se cere să se
săvîrșeasca acțiunea din
propoziția cu care e
coordonată.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academ iei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p.
169); – „exprimă cauza
pentru care se săvîrșește
acțiunea din propoziția
regentă și corespunde
complementului
circumstanțial de
cauză.” ( Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Repub licii Populare
Române, București,
1954, p. 198); – „începe
cu conjuncții de cauză
“fiindcă”, “pentru că”,
“deoarece”, “de vreme
ce”, “că” etc. O
propoziție cauzală
începe și cu “unde”, fără
să aibă caracter local.”
(Gramatica Limbii
române – Iorgu Iordan,
Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
234);– „propoziția
secundară/subordonată
care corespunde
circumstanțialului de
cauză, ceea ce înseamnă
că determină un verb,
un adjectiv, un adverb

455 sau o interjecție și arată
motivul acțiunii sau
caracteristicii
determi nate”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1431) ; – „subordonata
care arată cauza unei
acțiuni sau însușiri din
propoziția regentă”
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii ro mâne , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă, Vol
III, Suceava, 1998, p.
109);
~ comparativă – „arată, cu
ajutorul unei comparații
ipotetice, felul în care se
desfășoară acțiunea din
regentă: acțiunea acestei
propoziții subordonate
este preze ntată ca
presupusă, nu ca reală:
Turbinca! Mînca -o-ar
focul s -o mănînce, zicea
Moartea, ducîndu -se la
rai, ca și cum ar fi
mers la spînzurătoare.
Creangă, p. 317 .”
(Gramatica limbii romîne,
Vol. al II -lea, Ediția a II –
a revizuită și adăugită,
Editura Acade miei
Republicii Populare
Romîne, București,
1963, p. 309). ~ comparativă ireală –
„secundar ă
/subordonată ce
determină un verb, un
adjectiv, un adverb sau
o interjecție, ca regenți
de gradul întîi, și în
general se subordonează
și unui «nume»
(substantiv, pronume,
numeral întrebuințat
pronominal), ca regent
de gradul al doilea,
exprimînd o comparație
(în planul irealității ) ce
privește acțiunea sau
caracteristica
determinată: șeful
vorbește ca și cînd
toată lumea ar fi a lui ;
cîinele are ochi
inteligenți de parcă ar fi
om; copilul acesta
vorbește gros ca și cum
ar fi bărbat ; pleosc o
palmă în păpușă ca și
cum ar fi dat în
inamicul ei ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1458).
~ comparativă reală/
realizabilă – „propoziția
secundară/subordonată
care, corespunzînd
circumstanțialului
comparativ, determină
în general atît un

456 «regent» de gradul întîi
(verb, adjectiv, adverb,
interjecție), cît și un
«regent» de gradul al
doilea (subst antiv,
pronume, numeral
întrebuințat pronominal)
și exprimă o comparație
ce are legătură cu
elementele determinate:
el se comportă cu alții
cum se comportă și
alții cu el ; trăim o viață
agitată precum este și
epoca ; băiatul a urcat
mai ușor de cum se
aștep ta; hai cum ai
mers și altădată ”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1457).
~ concesivă – „arată o
împrejurare care ar fi
fost de a șteptat să
împiedice realizarea
acțiunii din regentă, dar
nu o împiedică.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
325); – „arată că, în
ciuda unui obstacol,
care ar puteaa împiedica
acțiunea din regentă , această acțiune are
totuși loc […] Propozițiile
concesive sunt introduse
prin: deși, cu toate că,
măca r că, în ciuda
faptului că etc. “ (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 711); – „arată o
împrejmurare care ar fi
fost de așteptat să
împiedice realizarea
acțiunii din regentă, dar
nu o împiedică. După
caracterul real sau
ipotetic al piedicii care
se opune îndeplinirii
acțiunii din regentă,
propozițiile concesive se
împart în două g rupe
distincte, caracterízate
fiecare prin anumite
particularităț i semantice
și gramaticale: propoziții
concesive propriu -zise:
Deși trepte osebite le –
au ieșit în urma
sorții / Deopotrivă -i
stăpîne ște raza ta și
geniul mor țII. Eminescu,
O. I 130, propoziții
concesive ipotetice (sau
condiționale): De-aș trăi
o sută de ani , nu voi
uita că -i sunt datoare cu
viața. Alecsandri, T.
945.” (Gramatica limbii
romîne, Vol. al II -lea,

457 Ediția a II -a revizuită și
adăugită, Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne,
București, 1963, p.
325); – „secundar ă/
subordonat ă care –
corespunzînd
circumstanțialului
concesiv – determină și
un regent de gradul întîi
(verb, adjectiv, adverb,
interjecție), și un regent
de gradul al doilea
(substantiv, pronume,
numeral întrebuințat
pronominal) și arată –
prin referire la regentul
de gradul întîi, unde se
află concesia – cine sau
ce era de așteptat să
împiedice realizarea
acțiunii sau a
caracteristicii
determinate, dar nu o
împiedică: eu nu-i
înțeleg pe cei cu suflet
rău, CHIAR DACĂ am
fost lovit de unii dintre
ei; tînărul nu se
recunoaște învins , CU
TOATE CĂ a pierdut de
multe ori ; oamenii se
poartă frumos cu șeful,
DEȘI nu au nici o
obligație față de el ; hai
în excursie, CHIT CĂ nu
a venit încă vacanța ”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gr amatică a
limbii române . II. Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 1461); –
„arată o împrejurare
care ar fi fost de așteptat
să împiedice realizarea
acțiunii din regentă, dar
care nu a reușit s -o
împiedice.” ( Gramatica
limbii române , volum ul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p.
207); – „introdusă prin
conjuncțiile “deși”, “cu
toate că”, “măcar că” și
arată că acțiunea din
principală ar putea să
nu aibă loc dintr -o
cauză oarecare, indicată
totuși de pr opoziția
concesivă, dar totuși se
întâmplă” ( Gramatica
Limbii române – Iorgu
Iordan, Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
235); – „trăsătura
principală (…) este
bogăția mijloacel or de
construcție. Această
bogăț ie oferă, în primul
rind, resurse pentru
varia ția stilului aceluIași
vorbitor, dar nu numai
atît. Într-un număr
mare de elemente
conjuncționale se poate
face și o repartiție pe
stiluri ale limbii și se
poate manifesta și

458 predilecția unor scriitori
sau vorbitori pentru
anumite elemente. În
evoluția ist orică a
propoziției concessive se
constată o pronunțată
tendință spre
permanenta înnoire a
mijloacelor de
construcție. Formațiile
noi care apar mereu se
adaugă unor elemente
destul de numeroase
existente încă din epoca
primelor noastre texte.”
(Mioara Avra m- Evoluția
subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncționale
în limba romînă , Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne, 1960,
p. 186) ; – „subordonata
care arată o împrejurare
sub forma unei acțiuni
care ar putea împiedica
realizarea acțiunii sau a
însușirii din propoziția
regentă, dar nu le
împiedică: Deși era
foarte inteligent, n -a
putut rezolva problema ”
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
124).
~ con cesive juxtapuse – a)
„uneori, destul de rar, se pot întîlni frase cu
subordonare concesivă
exprimată prin
juxtapunere. În aceste
situații raportul concesiv
este exprimat prin
modul verbului predicat:
conjunctivul: Dar…
piară oamenii cu toți/ s –
ar naște ia răși oameni.
Eminescu, O. I 177,
imperativul: Ucideți -mă,
un vă duc și un vă dau.
Sadoveanu, O. XVIII
153.” (Gramatica limbii
romîne, Vol. al II -lea,
Ediția a II -a revizuită și
adăugită, Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne,
București, 1963, p.
329); – „raportul
sintactic de subordonare
condițională poate fi
exprimat și prin
juxtapunerea unor
propoziții; în această
situație un rol hotărîtor
are intonația: Ai carte ,
ai parte. Proverb.”
(Gramatica limbii romîne ,
Vol. al II –lea, Ediția a II-
a revizuit ă și adaugită,
Editura Academiei și
Republicii Populare
Romîne, p. 323).
~ conclusivă – „este
propoziția care exprimă
concluzia acțiunii sau
stării din coordonata ei.”
(Gramatica limbii

459 române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Român e, București,
1954, p. 166); –
„exprimă, după cum
arată și numele,
concluzia la care duce în
mod logic conținutul
propozițiilor corelative
cu ele din aceeași frază.
<Concluzia> poate avea
diverse aspecte și
nuanțe: efect (față de
cauză), urmare sau
rezulta t(față de motiv
sau punct de plecare),
scop (față de mijloc),
condiționare (față de
condiție) etc.” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 696); – „sunt cele mai
apropiate de
subordon ate, propoziția
a doua urmează după
realizarea celei dintâi,
deci e un fel de
consecutivă. Se introduc
prin conjuncții și
locuțiuni că “deci”, “de
aceea”, “așadar”.
~ condițională – „propoziția
subordonată care
exprimă o condiție sau o
ipoteză de a cărei
îndeplinire depinde
realizarea acțiunii sau a însușirii din propoziția
regentă : Dacă vei munci,
vei avea de toate,
dardacă vei lenevi, vei
suferi de foame ”
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintax ă, Vol
III, Suceava, 1998, p.
119); – „exprimă o
acțiune de a cărei
îndeplinire depinde
realizarea acțiunii
exprimate de propoziția
regentă.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p.
214); – „începe cu
conjuncțiile “dacă”, “de”,
“să” și adverbul “încât”.”
(Gramatica Limbii
române – Iorgu Iordan,
Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
235); – „exprimă o
ipoteză sau o condiție de
a cărei îndeplinire
depinde realizarea
acțiunii exprimate de
propoziția regentă.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,

460 București, 1963, p.
321); – „exprimă o
acțiune de a cărei
înfăptuire depinde
săvârșirea acțiunii din
propoziția regentă. Este
introdusă prin
conjuncțiile dacă, de, să
(aceasta, totdeauna ca
element constitutiv al
conjunctivului) și prin
locuțiunea
conjuncțională cu
condiția (ca) să” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învăț ământului, 1956,
p. 712); – „exprimă o
ipoteză sau o condiție de
a cărei îndeplinire
depinde realizarea
acțiunii exprimate de
propoziția regentă: Dacă
vă hotărîți să mergeț i,
mă duc și eu cu voi.
Slavici, O. I 115.”
(Gramatica limbii romîne ,
Vol. al II –lea, Ediț ia a II –
a revizuită și adaugită,
Editura Academiei și
Republicii Populare
Romîne, p. 321); –
„secundar ă/
subordonat ă care
corespunde
circumstanțialului
condițional, ceea ce
înseamnă că determină
un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecție
și exprimă condiția de a
cărei îndeplinire depinde
realizarea acțiunii sau
existența caracteristicii
determinate”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1451).
~ conjuncționale /
conjunctive – „sunt o
specie de subordonate
circumscrise după tipul
de conectiv: conjuncție
sau locuțiune
conjuncțională
subordonatoare. Din
această perspectivă, se
opun subordonatelor
relative, ai căror
conectori sunt pronume,
adjective sau adverbe
relative. ” (Mihaela
Gheorghe, Construcții cu
propoziții conjuncționale,
în Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Acad emiei,
București, 2005, p.
231); – „sunt
propozițiile introduse
printr -o conjuncție.”
(Gramatica Limbii
române – Iorgu Iordan,
Editura Ciof leo,
București, 1946; p.
237).

461 ~ conjuncționale integrate
sintactic – „se includ în
clasa propozițiilor
integrate sintactic
subordonate introduse
prin conjuncțiile că, să,
ca…să și dacă, a căror
relație cu regenta este
foarte strânsă, în sensul
că poziți ile sintactice pe
care le ocupă sunt cele
specifice grupurilor
nominale: poziții
actanțiale, reclamate de
structura semantico –
sintactică a centrului de
grup dominant (verbal,
adjectival, adverbial,
interjecțional, nominal).”
(Mihaela Gheorghe,
Construcții cu propoziții
conjuncționale, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
București, 2005, p.
232).
~ conjuncționale neinegrate
sintactic (izolate) – „se
includ subordonatele
introduse prin
conjuncții și locuțiuni
conjuncționale care
ocupă poziții sintactice
suprimabile fără a afecta
gramaticalitatea
enunțului, neconstrânse
de structura actanțială a
grupului regent.”
(Mihaela Gheorghe,
Construcții cu propoziții conjuncționale, în
Gramatica Limbii
române , II, Enunțul,
Editura Academiei,
Bucur ești, 2005, p.
233).
~ consecutivă – „arată
rezultatul, consecința
acțiunii sau a calității
din propoziția regentă.”
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
131); – „introdusă prin
conjuncția “că”, “de să”
și adverbul “cât”.”
(Gramatica Limbii
române – Iorgu Iordan,
Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
235); – „exprimă
rezultatul unei acțiuni
sau al unei calități
despre care este vorba în
propoziția regentă. Acest
rezultat poate fi
prezentat ca real sau
numai ca ceva
presupus, posibil sau
dorit.’’ (Mioara Avram ,
Evoluția subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncționale
în limba romînă , Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne, 1960,
p. 142); – „exprimă
rezul tatul unei acțiuni

462 sau al unei calități
despre care este vorba în
regentă. Ea corespunde
complementului
consecutiv.” (Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
314); – „exprimă
rezultatul unei acțiuni
sau al unei calități
despre care este vorba în
regentă. Ea corespunde
complementului
consecutiv, care e tratat
în cadrul
complementului de mod
deoarece este foarte slab
reprezentat: Nu te -am
crescut așa de nătărău,
să te mulțiumești cu o
sută de galbeni.
Caragiale, O. II 235.”
(Gramatica limbii
române , Vol. al II -lea,
Ediția a II -a revăzută și
adăugită, Editura
Academiei Populare
Romîne, București,
1963, p. 314); – „arată
urmarea acțiunii din
propoziția regentă.
Conjunc țiile prin care
este introdusă de obicei
sunt : încât, că, de, ca
să, cât, decât. ” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II -a, București, Editura
Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 714); – „secundar ă/
subordonat ă ce
determină un verb, un
adjectiv, un adverb sau
o interjecție și arată, la
nivelul subordonării,
urmarea acțiunii sau
caracteristicii
determinate”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002,
pp. 1439 -1440) ; –
„arată urmarea acțiunii
(calității) din regentă,
rezultatul acestora
prezentat sub forma
unei aprecieri
individuale. Ex : …. alții
ajungeau până acolo cu
neînțelegerile, încât
umblau prin judecăți și
nu se lăsau până nu
împărțeau casa ca
nebunii… (M. Preda, M.
I., p. 153) (Constantin
Th. Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă, Vol
III, Suceava, 1998,
p.134).
~ consecutive comparative
– „prezintă consecința
sub forma unei
comparații ireale. De

463 aceea, aceste prop oziții
se introduc prin
locuțiunea de parcă . Ex
: „un dulău șchiop și
zbârlit se aruncă la
dândul, lătrând atât de
frumos de parcă să -l
sfâie” (L. Rebreanu, R.,
p.74) (Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speci ale de sintaxă, Vol
III, Suceava, 1998, p.
135).
~ consecutive de
intensitate – „propoziții
cu aspect și structura
consecutive care
exprimă nu atât
consecin’a unei acțiuni
sau însușiri din
propoziția regentă, ci au
rolul de a ridica
acțiunile sau însușiril e
la gradul cel mai înalt,
fiind de fapt, un mijloc
de realizare a
echivalentelor
superlativului stilistic,
adică a celui mai înalt
grad de intensitate.”
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
136). ~ consecutive finale –
„exprimă concomitent și
consec ința și scopul
acțiunii (calită ți) din
regentă. Ex : Este prea
deștept să se lase păcălit
(I. Creangă, O., p.132)
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sint axa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă, Vol
III, Suceava, 1998, p.
135).
~ cumulativă – „exprimă un
raport de adăugare,
alăturare, acumulare.
De obicei, la faptul
exprimat prin
subordonată se adaugă
cel exprimat de regentă.”
(Gramatica limbii
române, volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
335); – „exprimă un
raport de adăugare,
alăturare, acumulare.
De obicei, la faptul
exprimat prin
subordonată se adaugă
cel exprimat de regent ă:
Pe lîngă că e urîtă , o
mai cheamă și Irina.
Proverb” (Gramatica
limbii române , Vol. al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,

464 Editura Academiei
Populare Romîne,
București, 1963, p.
335); – „secundar ă/
subordonat ă care
corespunde
circumstanțialului
cumulativ, deci
determină și un «regent»
de gradul întîi (verb,
adjectiv, adverb,
interjecție), și un
«regent» de gradul al
doilea (substantiv,
pronume, numeral
întrebuințat
pronominal), indicînd
«adaosul» (prin referire
la funcția sintactică de
subiect, c omplement
sau circumstanțial) care
îndeplinește «în mod
independent» funcția
sintactică a părții de
propoziție la care se face
referirea: după ce că a
întîrziat , mai
deranjează și pe alții ; a
cumpărat o carte utilă,
în afara faptului că
este și frumoasă ;
vorbește convingător ,
plus că are și
informația necesară ;
pe lîngă că mergem la
mare , hai și la munte ”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European, Iași, 2002, pp. 1471 –
1472). –„arată ceva ce se
adăug ă ideii din regentă.
Se introduce prin: “pe
lângă”, “după ce că”,
“lasa că”.” ( Gramatica
Azi – Al. Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 215); –
„exprimă un raport de
adăugare, alăturare,
acumulare: la faptul
exprimat prin această
subordonată se ad augă
cel exprimat de regentă.’’
(Mioara Avram – Evoluția
subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncționale
în limba romînă , Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne, 1960,
p. 208).
~ /completivă/ de excepție
– „exprimă o excepție
pozitivă la ideea din
regentă, care conține o
negație. Se introduce
prin: decât, în afară de.”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 215); –
„exprimă o acțiune care
se desprinde de alte
acțiuni în rândul cărora
ar trebuie să intre, mai
exact sp us, o acțiune
singulară. Ex :
„…amândoi au condus
satul timp de opt ani și

465 n-au făcut altceva decât
să se îmbogățească”
(Marin Preda, M., I, p.
140) (Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă, Vol
III, Suceava, 1998, p.
154); – „exprimă un
raport de excepț ie faț ă
de regenta ei.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare R omâne,
București, 1963, p.
338); – „exprimă un
raport de exce pție fața
de regenta ei. Pe cîtă
vreme subordonata de
excepție exprimă un fapt
pozitiv, regenta ei este
întotdeauna negativă; în
felul acesta între cele
două propoziții există și
un raport de opoziție: Ca
să scapi de pedeapsă,
alt chip un e, decît să te
duci să-mi aduci pe fata
lui Verdeș -împărat.
Ispirescu, L. 42.
Propoziția
circumstanțială de
excepție corespunde pe
planul frazei
complementului de
excepție negativ și,
întocmai ca și acesta, conține și o nuanță de
cumul negativ. “
(Gramatica limbii
române , Vol. al II -lea,
Ediția a II -a revăzută și
adăugită, Editura
Academiei Populare
Romîne, București,
1963, p. 338); –
„exprimă un raport de
excepție față de un
component al propoziției
regente” (Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
154); – „secundar ă/
subordonată care
corespunde
circumstanțialului de
excepție, ceea ce
înseamnă că determină
și un regent de gradul
întîi (verb, adjectiv,
adverb, interjecție), și un
regent de gradul al
doilea (substantiv,
pronume, numeral
întrebuințat
pronominal), indicînd –
prin referire la funcția
sintactică de subiect,
complement,
circumstanțial – cine
sau ce «se sustrage» de
la îndeplinirea funcției
sintactice a părții de
propoziție la care se face
referirea: promovează

466 toți cu excepția cui nu
are relații ; băiețelul –
batjocorit de toți, în
afară de cine îl
înțelege – se retrage în
sine; joacă fotbal zilnic,
în afară de cînd are
obligații ; hai toți, în
afară de cine nu are
bilet”. (Corne liu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1477).
~ instrumentală – „arată, în
sens larg, mijlocul prin
care se realizează
acțiunea din regentă.
Ex.: s-a făcut cunoscută
prin ceea ce a înfă ptuit
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
139); – „arată mijlocul
prin care se realizează
acțiunea exprimată de
un verb din regentă,
fiind echivalentă cu un
comp lement
circumstanțial
instrumental.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei Populare R omâne,
București, 1963, p.
318); – „corespunde, în
planul frazei,
complementului
circumstanțial
instrumental d in cadrul
propoziției. Propozițiile
instrumentale
conjuncționale (…)
exprimă o acțiune care
servește drept mijloc de
realizare a acțiuni din
regentă și corespund
astfel mai ales
circumstanțialului
instrumental exprimat
printr -un gerunziu sau
printr -un nume de
acțiune construit cu
prepozitia prin sau cu;
complementele
instrumentale de acest
tip au în limba noastră o
frecvență mult mai mare
decît propozițiile
corespunzătoare.’’
(Mioara Avram -Evoluția
subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncționale
în limba romînă , Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne, 1960,
p. 220).
~ limitativă – „numită în
Gramatica Academiei , II,
p. 320 de relație pentru
că propoziția această
arată un obiect sau o
acțiune la care se

467 limitează afirmația din
regentă” (Constant in Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
149).
~ de loc / locală – „are
aceeași funcție ca și
complementul de loc,
numai că, după cum
vom vedea mai departe,
conținutul lor est e
destul de vag și de aceea
dacă le raportăm la
complementul de loc, de
multe ori circumstanța
spațială ese lipsită de
claritate și precizie”
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, S uceava, 1998, p.
88); – „arată locul în
care se petrece acțiunea
exprimată de un verb
din regentă, avînd
funcțiunea unui
complement
circumstanțial de loc.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București ,
1954, p. 192); – „arată
locul în care se petrece
acțiunea exprimată de un verb din regentă și
are funcțiunea unui
complement
circumstanțial de loc.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Popula re Române,
București, 1963, p.
293); – „arată în ce loc
se petrece o acțiune din
regentă și este introdusă
prin adverbele : unde,
încotro și compusele
acestora ( de unde, pe
unde, până unde,
dincotro, oriunde, ori
încotro etc.) ” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 707); – „arată locul în
care se petrece acțiunea
exprimată de un verb
din regentă și are
funcțiunea unui
complement
circumstanțial de loc:
Mergeam ca praful , ca
noroiul, unde ne ducea
vîntul și apa . Ghica, C.
E. 7.” (Gramatica limbii
romîne , Vol. al II -lea,
Ediția a II -a revizuită și
adăugită, Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne,

468 București, 1963, p.
293); – „o propoziție
secundară/subordonată
care principial
coresp unde în planul
frazei circumstanțialului
de loc din planul
propoziției, ceea ce cu
alte cuvinte înseamnă că
determină un verb, un
adjectiv, un adverb sau
o interjecție și arată
locul (locul propriu -zis,
punctul de plecare,
punctul de sosire,
direcția) acți unii sau
caracteristicii
determinate: se duce
unde va găsi oameni
drepți ; tînărul întors de
unde fusese trimis la
studii privește altfel
lumea copilăriei ;
băiețelul , călare pe ce
nu te aștepți, fuge de
rupe pămîntul ; hai
unde te voi duce eu și
va fi bine ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1411). – „începe cu
adverbul relativ de loc
“unde” și compusele
lui.” ( Gramatica Limbii
române – Iorgu Iordan,
Editura Ciofleo,
București, 1 946; p.
234). ~ de mijloc –
„secundara/subordonat
a care corespunde
circumstanțialului de
mijloc, ceea ce înseamnă
că determină un verb,
un adjectiv sau o
interjecție și arată «prin
ce» se realizează
acțiunea sau
caracteristica
determinată: a trimis
scrisoa rea prin cine a
găsit în gară ; masa
pregătită cu ce aveau în
casă a fost foarte bună;
hai cu ce găsim , căci nu
avem de ales”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1442).
~ de mo d/ modală /propriu –
zisă – „arată felul cum
se desfășoară acțiunea
din regentă.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p .
203); – „arată cum se
desfășoară acțiunea din
regentă, avînd rolu l unui
complement
circumstanțial de mod.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a

469 revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare R omâne,
București, 1963, p.
305); – „arată cum se
desfășoară acțiunea din
regentă, avînd rolul unui
comple ment
circumstațial de mod.
După felul în care este
exprimată circumstanța
modală, subordonata de
mod se împarte în:
propoziție
circumstanțială de mod
propriu -zisă: Fugi cît
poți de repede .
Camilar, N. II 148.,
propoziție comparativă:
și surîzi, cum rîde vi sul
într-o inimă -ndrăgită .
Eminescu, O. I, 42,
propoziție comparativă
condițională: Buduleasa
era nerăbdătoare, ca și
cum ar fi stat pe spini
și jeratic. Slavici, O. I
83, propoziție de măsură
progresivă: Cîtă vreme
nu vorbesc, gîndurile lor
umblă departe pe
cărările pe care ei le -au
bătut odinioară, în
tinerețe, întovărășiți de
Costică Panaite; și cu cît
mai mult umblă acele
gînduri , cu atît le
reînviază în f ață, din ce
în ce mai palpabilă
figura vechiului prieten.
Caragiale, O. II 40.“ (Gramatica limbii romîne ,
Vol. al II -lea, Ediția a II –
a revizuită și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Romîne , București,
1963, p. 305 – 306); –
„arată cum se realizează
o acțiune sau o însușire
din regentă. Ca și
complementul de mod
propoziția modală
exprimă di ferite aspecte
ale modalită ții. De
aceea, propozițiile
modale se pot clasifica
astfel : modale propriu –
zise, cantitative (de
măsură), comparative,
de măsură progresivă,
escamotabile”
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă, Vol
III, Suceava, 1998, p.
99); – „arată în ce chip
se săvârșește acțiunea
din regetă.” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 708); – „propoziția
secun dară/subordonată
care corespunde
circumstanțialului de
mod, ceea ce înseamnă
că determină un verb,

470 un adjectiv, un adverb
sau o interjecție și arată
«felul» (cu aproximație
modalitatea ) în care se
realizează acțiunea sau
care privește
caracteristica
determ inată: X scrie
cum poate ; am văzut o
lucrare executată cum
cere tehnica modernă ;
un exemplu bun nu se
găsește atît de ușor cum
se crede de obicei ;
copilul zvîrr o piatră
cum știe el ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1423); – „este introdusă
prin adverbe relative de
mod “cum”, cât, parcă
etc.” ( Gramatica Limbii
române – Iorgu Iordan,
Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
234); – „reprezintă o
categorie sintactică
foarte largă , în care
gramaticile încadrează
de obicei diferite feluri
de subordonate. În
general se grupează la
un loc modala și
comparativa, fie sub
denumirea unică de
propoziție modală sau
de propoziție
comparativă, fie sub denumirea mixtă de
propoziție modal –
compa rativă; în cadrul
propoziției comparative
cei mai mulți cercetători
au în vedere și
comparative ,
condi țional ă sau ireală,
pe care alții o încadrează
în propoziția
conditională.’’(Mioara
Avram – Evoluția
subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncțional e
în limba Romînă , Editura
Academiei Republici i
Populare Romîne, 1960,
p 111); – „este modală
propriu -zisă propoziția
care arată felul fară a
recuge la comparație.
Principalele situații
exprimate de propoziția
modală sînt
conformitatea (cu ceva
stabilit de alții, cu
regula generală sau cu
posibilitățile aceluiași
subiect), uneori în
legătură cu gradul
(cantitativ) și lipsa unei
acțiuni secundare care
să însoțească acțiunea
regentă.’’ (Mioara
Avram – Evoluția
subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncți onale
în limba romînă , Editura
Academiei Republicii

471 Populare Romîne, 1960,
p. 113). – „arată felul în
care se desfășoară
acțiunea din regentă:
conformitatea cu regula
generală, cu ceva stabilit
de alții sau cu
posibilită țiile aceluIași
subiect și gradul în care
se desfășoară această
acțiune.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare R omâne,
București, 1963, p.
306).
~ modală de măsură
propriu -zisă – „arată
măsura (cantitatea,
dimensiunea, pr ețul) în
care se realizează
acțiunea sau însușirea
din regentă. Această
propoziție corespunde
întrucâtva
complementului modal
de măsură și se
introduce cu adverbe
relative care arată
cantitatea : cât, oricât,
însoțite uneori de
prepoziții. Ex : „Dai cât
ai, zise el…(I. Slavici, M,
p.253) (Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă, Vol
III, Suceava, 1998, p. 102); – „propoziția
secundară/subordonată
care – corespunzînd
circumstanțialului de
măsură – determinată de
verb, de adjectiv, de
adverb sau o interjecție
și arată
măsura/cantitatea în
legătură cu acțiunea sau
caracteristica
determinată: vorbește
cît vrea ; grădina lui e
mare cît o arată
împrejmuirile ; a mers
înainte cît nu întîlnit
obstacole ; hai cît am
mers și ieri și pe urmă
ne oprim”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1427).
~ de măsură progresivă –
„exprimă proporția
progresivă în care se
desfăsoară acțiunea d in
regentă. Relația dintre
propoziția regentă și cea
subordonată este de
intercondiționare;
acțiunea din regentă
crește într -un anumit
raport cu creș terea
acțiunii din
subordonată: Cu cît
mai tîrziu a venit
artistul sau gînditorul
în lume , cu atît îi trebu ie

472 mai multă originalitate și
mai mare putere de
concepție pentru a covîrși
capitalul din ce în ce mai
sporit de gîndire umană
și pentru a găsi forma
nouă. Caragiale, O. III
78.” (Gramatica limbii
romîne , Vol. al II -lea,
Ediția a II -a revizuită și
adăugită , Editura
Academiei Republicii
Populare R omîne,
București, 1963, p.
293); – „exprimă
propoziția progresivă în
care se desfășoară
acțiunea din regentă.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Popul are Ro mâne,
București, 1963, p.
313); – „propoziția
secundară/subordonată
care determină un verb
și arată măsura creșterii
acțiunii exprimate de
determinat. Raportul de
subordonare dintre
propoziția
circumstanțială de
măsură progresivă și
«regentul» ei se
marchează prin
joncțiunea cu perifraza
conjuncțională pe
măsură ce : omul
îmbătrînește PE MĂSĂRĂ CE se adaugă
anii”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1428) ; – „exprimă ideea
de proporție progresivă,
de măsură paralelă în
desfășurarea acțiunii
din regentă și a celei din
subordonată. Acțiunea
din propzția regentă
crește din punct de
vedere calitativ sau
cantitativ într -un
anumit raport cu
creșterea acțiunii din
subordonată. Avem a
face deci cu o relație de
intercondiționare între
propoziția regentă și
subordonată. Ideea de
creștere, de sporire, de
progresare reciprocă a
celor două acțiuni își
găsește expresia atît în
elementele introductive
și în corelativele lor, cît
și în alte caracteristici
ale acelor propoziții, și
anume în faptul că fie
subordonata, fie
regent a, fie amîndouă
conțin de obicei un
adjectiv sau un adverb
la gradul comparativ
sau un verb care
exprimă o acțiune
progresivă („a deveni”, „a

473 crește”, „a se apropia”
etc).’’ (Mioara Avram –
Evoluția subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncționale
în limba romînă , Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne, 1960,
p. 137).
~ de mod comparativă –
„arată, cu ajutorul unei
comparații, felul în care
se desfășoară acțiu nea
din regentă sau cum se
înfăăișează o calitate din
regentă.” (Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
309); – „arată, cu
ajutorul unei
comparații, felul în ca re
se desfășoară acțiunea
din regentă sau cum se
înfățișează o calitate din
regentă. Comparativa
care exprimă al doilea
termen al unei
comparații de același
grad este o propoziție de
egalitate: Nu mai era de
chip să doarmă cum
dormea alte dăți , pănă
pe la amiază. Creangă,
p. 264. Comparativa
care exprimă al doilea
termen al unei
comparații de inferioritate sau de
superioritate este o
propoziție comparativă
de inegalitate,
comparația se poate
referi atît la un adjectiv
sau la un adverb la
gradul comparativ d in
regentă, cît și la un
numeral adverbial sau
la un multiplicativ sau
la un adverb de tipul
altfel: Simina era mai
tristă de cum fusese
toată ziua. Slavici, O. I
251.” ( Gramatica limbii
romîne, Vol. al II -lea,
Ediția a II -a revizuită și
adăugită, Editura
Academiei Republicii
Populare R omîne,
București, 1963, p.
309); – „o specie a celor
modale, de care se
deosebește prin faptul
că conținutul propoziției
principale se compară
cu cel al propoziției
secundare.” ; ~
comparative ireale –
„prezintă însușirea din
regentă printr -o
comparație ireală, dând
astfel prilej autorului să –
și manifeste imaginația
creatoare. Ex : Se clătină
ca și cum i-ar fi încercat
sufletul să patineze (C.
Petrescu, UN, p.53)
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica

474 limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă, Vol
III, Suceava, 1998,
p.105).
~ modală escamotabilă –
„propozițiile introduse
prin locuțiunea
conjuncțională sub
pretext că, nu pot fi
numite false cauzale,
pentru că cei care le
întrebuinț ează ascund,
de fapt, mot ivul real și
prezintă ideea (pretextul)
într-o manieră modală;
propoziția exprimând
mai limpede decât
partea de propoziție,
escamotarea adevărului.
Ex : Îi era teamă că
jandarmul, sub pretext
că privește hora, ascultă
ce vorbesc ț ăranii… (L.
Rebreanu, R. , p. 111)
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
107).
~ opozițională – „se opune
propoziției regente prin
întregul ei conținut sau
numai printr -o parte a
lui. Așa dar, propoziția
opozițională exprimă
același raport ca și
complementul opozițional sau
subraport adversativ
întâlnit în cadrul
raportului de
coordonare” (Constantin
Th. Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
142); – „este propoziția
subordonată care se
opune conținutului
regentei, prin întregul ei
conținut sau numai
printr -o parte a lui.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academ iei
Populare Române,
București, 1963, p.
331); – „secundar ă/
subordonat ă care
corespunde
circumstanțialului
opozițional, ceea ce
înseamnă că în general
determină atît un regent
de gradul întîi (verb,
adjectiv, adverb,
interjecție), cît și un
regent de grad ul al
doilea (substantiv,
pronume, numeral
întrebuințat pronominal)
și arată – prin referire la
funcția sintactică
(subiect, complement,
circumstanțial) de obicei

475 a părții de propoziție ce
se constituie în regent
de gradul al doilea – cine
sau ce se opune (în
desfășurarea acțiunii
sau în legătură cu
caracteristica
determinată) funcției
sintactice a părții de
propoziție la care se face
referirea: în loc să vină
la bibliotecă , A PLECAT
în oraș ; are o atitudine
BLAMABILĂ, în loc să
fie lăudabilă ; se
comportă cu inamicii
OMENEȘTE, în loc să le
facă rău ; în loc să
mergem cu trenul , HAI
cu avionul ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1468); –”este cea care se
opune regentei, nu
numai în ceea ce
privește predicatul dar și
oricare altă parte de
vorbire. E introdusă
prin: “în loc să”, “pe
când”. Ambele propoziții
pot fi reale sau numai
regentă.” ( Gramatica Azi ,
Al. Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 215); –
„propoziția subordon ată
circumstanțială al cărei
conținut se opune, mai mult sau mai puțin,
conținutului regentei.
Raportul de opoziție
dintre subordonată și
regentă poate avea mai
multe aspecte, după
care disting patru
categirii propoziții
opoziționale.” (Mioara
Avram – Evolu ția
subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncționale
în limba romînă , Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne, 1960,
p. 210).
~ pseudocumulativă –
„numită astfel întrucât
„ideea de cumul apare
nu în propoziția
subordonată, ci în cea
regentă. Ex : pe lângă că
nu muncește, îi mai
critică și pe alții : ideea
de bază este prezentă în
subordonată, iar cea de
adaos este redată de
regenta principală.
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
146).
~ /completiva/ de relație –
„indică un obiect sau o
acțiune la care se
limitează afirmația din

476 regentă, fiind
echivalentă cu un
complement
circumstanțial de
relație.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Ediția a I I-a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
320); – „indică un obiect
sau o acțiune la care se
limitează afirmația din
regentă, fiind
echivalentă cu un
complement
circumstanțial de
relație: Cît privește de
năpăști , apoi a mai
spus și altă dată că cel
fără vină n -are a se teme
de nimic. Sadoveanu, O.
X 648. Ca și
complementul
corespunzător,
propoziția
circumstanțială de
relație poate exprima
punctul de vedere din
care este făcută
afirmația din regentă (în
acest caz se apr opie de o
completivă indirectă:
Pentru cine coboară de
pe munte , Sinaia e jos.
Propoziția
circumstanțială de
relație apare foarte rar
în limba noastră, relația
fiind exprimată de obicei printr -un complement
circumstanțial.”
(Gramatica limbii romîne,
Vol. a l II-lea, Ediția a II –
a revizuită și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Romîne, București,
1963, p. 320 -321); –
„secundar ă/
subordonată care
corespunde
circumstanțialului de
relație, aceasta
însemnînd că determină
un verb, un adjectiv, un
adverb sau o interjecție
și arată la cine ori la ce
se limitează acțiunea
sau caracteristica
determinată: privitor la
faptul că viața este
frumoasă , opiniile
diferă , rezolvarea fericită
din punctul de vedere
al celor ce erau
interesați a bucurat pe
multă lume; a vorbit
mult despre amănunte
și puțin despre ceea ce
ne interesa pe noi ; cît
despre cei ce îmi
aparțin , hai și acum,
căci ei sînt deja
pregătiți”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1446);/ – „arată la ce se

477 limitează sau extinde
acțiunea regentei. Se
introduce prin pronume
relative sau nehotărâte,
precedate de prepoziția
“pentru” sau de expresii:
“în ceea ce privește”.”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, Bucureșt i,
1973, p. 213).
~ de scop (finală) – „arată
scopul în vederea căruia
se realizează o acțiune
sau o însușire din
regentă (…). De aceea
putem spune că există
cazuri când conținutul
propoziției finale
depășește ca importanță
pe cel al regentei sale:
Scriitorul merge la Paris
să țină o conferință
despre virtuțile poporului
român (Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
115); – „propoziția
secundară/subordonată
care – corespunzînd
circumstanțialului de
scop – determină un
verb, un adjectiv, un
adverb sau o interjecție
și arată finalitatea
acțiunii sau a
caracteristicii
determinate”. (Corneliu Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutulu i
European, Iași, 2002, p.
1436); – „arată în ce
scop sau cu ce intenții
se săvârșește acțiunea
din regentă. Este
introdusă prin
conjuncțiile să (de
fapt,element constitutiv
al conjunctivului ), ca să,
pentru ca să și de. ”
(Iordan, Iorgu, Limba
română conte mporană ,
ed. a II -a, București,
Editura Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 710); – „exprimă
scopul în vederea căruia
se îndeplinește acțiunea
din regentă și
corespunde
complementului
circumstanțial de scop.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 201); –
„exprimă scopul în
vederea căruia se
îndeplinește acțiunea
din regentă și este
echivalentă cu un
complement
circumstanțial de scop.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –

478 lea, Ediț ia a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
303).
~ sociativă – „arată cine
însoțește subiectul sau
un complement direct al
propoziției regente în
desăvîrșirea unei
acțiuni.” (Gramatica
limbii române , volumul
al II-lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
319); – „secundara/
subordonata care
corespunde
circumstanțialului
sociativ, ceea ce
înseamnă că determină
un «regent» de gradul
întîi (verb, adjectiv,
interj ecție) și un «regent»
de gradul al doilea
(substantiv, pronume,
numeral întrebuințat
pronominal), indicînd
[prin referire la «numele –
regent» de gradul al
doilea cu funcția
sintactică de subiect,
complement sau
circumstanțial] cine sau
ce însoțește (ca
«asociat»), în
desfășurarea acțiunii
sau în legătură cu caracteristica
determinată, partea de
propoziție (cu diverse
funcții sintactice) la care
se referă: el călătorește
cu cine îi este prieten ;
subalternul asociat cu
cine îi este șef nu se
bucură de respectu l
nimănui; hai în excursie
cu cine găsim pe
drum ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1459); – „arată cine
însoțește subiectul sau
un complement al
propoziției regente. Se
introduce prin pronume
relative sau nehotărâte
precedate de prepoziția
“cu”, iar când e
negativă, se pune la
conjunctiv precedat de
“fără”.” ( Gramatica Azi –
Al. Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 213); – „arată
cine însoțește subiectul
sau comple mentul direct
în săvârșirea unei
acțiuni” (Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
152).

479 ~ temporală/ de timp –
„arată timpul în care se
petrece acțiunea din
propoziți a regentă și este
echivalentă cu un
complement
circumstanțial de timp.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
294); – „arată în ce
moment se săvârșește
acțiun ea exprimată de
predicatul sau de un
verb nepredicativ al
regentei. Legătura dintre
ea și regentă se face cu
ajutorl adverbelor
relative de timp: când
(de când, pe când,până
când, oricând ) cum etc.
și al locuțiunilor
adverbiale : după ce,
până ce, îndată ( imediat)
ce, (mai) înainte ca (să),
din moment ce etc.
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, București,
Editura Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 706); – „arată timpul
în care se petrece
acțiunea din propoziția
regentă și este
echivale ntă cu un
complement circumstanțial de timp:
Cînd venea acasă,
noaptea, tîrziu, cădea ca
butucul. Camilar, N. I
19. “ (Gramatica limbii
romîne, Vol. al II -lea,
Ediția a II -a revizuită și
adăugită, Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne,
București, 19 63, p.
294); – „propoziția care –
Secundară/
subordonată fiind –
corespunde
circumstanțialului de
timp, adică determină
un verb, un adjectiv, un
adverb sau o interjecție,
indicînd timpul
(momentul, durata,
începutul etc.) cînd se
petrece acțiunea sau
care p rivește
caracteristica
determinată: se plimbă
cînd este frumos afară ;
casa aceasta , alăturată
de cînd mă știu casei
noastre , este foarte
înaltă ; merge călare
cînd îl dor picioarele ;
hai cu noi cînd te
invităm ”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1414); – „arată timpul în
care se petrece acțiunea

480 sau se realizează o
însușire din regentă”
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă, Vol
III, Suceava, 1998, p.
91); – „prezentarea
mijloacelor de
construcție a
propozițiilor temporal va
fi făcută după cele trei
raporturi principale pe
care le poate exprima
propoziția temporală.
Aceste trei raporturi sînt
de simultaneitate, de
anterioritate și de
posterioritate. Dacă în
ceea ce privește raportul
de simultaneitate
conținutul acestei
noțiuni este clar
(acțiunea din
subordonata temporal
se petrece în același
timp cu cea din regentă),
celelalte două noțiuni
sînt înțelese de diverși
cercetători în mod
diferit. Astfel, unele
gramatici consider
raporturile respective
din punctul de vedere al
propoziției subordonate
(dacă acțiunea din
temporal se petrece
înaintea celei din
regentă raportul este de
anterioritate, iar dacă se petrece după cea din
regent raportul este de
posterioritate), în timp
ce altele le consideră din
punctul de vedere al
propoziției regente (dacă
acțiunea din regent se
petrece înaintea celei din
temporal raportul este
de anterioritate, iar dacă
se petrece după cea din
temporală raportul este
de posterioritate).
(Mioara Avram – Evoluția
subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncționale
în limba romînă , Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne, 1960,
p. 31); – „arată timpul în
care se petrece acțiunea
din propoziț ia regentă,
avînd funcțiunea unui
complement
circumstanțial de timp.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 193); –
„introdusă prin adverbe
relative de tipul: când,
îndată ce, după ce , cât,
cum etc.” ( Gramatica
Limbii române – Iorgu
Iordan, Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
234).

481 ~ temporală iterativă –
„propoziție
circumstanțială de timp
care arată că acțiunea
din propoziția regentă se
repetă ori de cîte ori are
loc acțiunea din
subordonată.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 197); – „se
încadrează în raportul
de simultaneitate, chiar
dacă pot exista
împrejurări în care
momentul celor două
acțiuni diferă pu țin între
ele: ceea ce interesează
aici este însă faptul că
acțiunea din regentă se
repetă ori de câte ori are
loc acțiunea din
subordonat și în acest
sens cele două acțiuni
sînt simțite drept
concomitente. Afirmația
este adevărată numai
pentru adevăratele
elemente conjuncționale
iterative (ori) de cite ori,
oricînd (sau formații cu
alte elemente care confer
valoarea nehotărîtă a lui
ori).” (Mioara Avram –
Evoluția subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncționale
în limba romînă 1960, Editura Academie i
Republicii Populare
Romîne, p. 60).
~ temporală progresivă –
„este o categorie de o
importanță mult mai
mică față de celelalte
specii distinse în cadrul
propoziției temporale.
Deși nu este luată în
considerație în nici o
gramatică romînească,
cred că loc uțiunea
conjuncțională pe
masură ce poate avea
valoare temporală (ca și
modelul său francez á
mesure que ) și anume o
valoare temporală
specifică de
simultaneitate
progresivă: acțiunea din
regentă se îndeplinește
treptat, în diferitele
momente în care se
îndeplinește acțiunea
din regentă: A doua fază
– treieriul -Se face cu
combinele, uitilate cu
mașini de strîns paie, pe
măsură ce spicele s -au
uscat, pe măsură ce
boabele și -au desăvîrșit
procesul de coacere.
SCÎNTEIA, 1958, nr.
4268 (16 iulie), p.3, col.
7.’’ (Mioara Avram –
Evoluția subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncționale
în limba romînă, 1960,

482 Editura Academiei
Republicii Populare
Romîne, p. 61); – „ca și
valoarea iterativă,
progresia temporală
poate fi exprimată prin
elemente conjuncționale
nespecifice, mai ales
prin cînd. În acest caz,
idea de progresie este
însă foarte ștearsă dacă
regent nu cuprinde,
pentru precizare, un
element lexical ca
adverbul treptat.
Locuțiunea pe măsură
ce este întrebuințată
mai ales în stilul
științific.” (Mioara
Avram – Evoluția
subordonării
circumstanțiale cu
elemente conjuncționale
în limba romînă, Editura
Academiei Republicii
Populare Romîne).
~ completivă atributivă –
„propoziția care
reprezintă în frază
elementul predicativ
suplimentar, va purta
numele de comp letivă
atributivă, luând în
considerare regentul
dublu al acestei
propoziții: cel verbal
care justifică denumirea
de completivă și cel
nominal, denumirea de
atributivă” (Constantin
Th. Popescu, Gramatica limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă , Vol
III, Suceava, 1998, p.
82).
~ completivă de agent –
„îndeplinește funcțiunea
unui complement de
agent al unui verb pasiv
din propoziția regentă,
arătînd de cine este
făcută acțiunea.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
292); – „indică autorul
unei acțiuni ca și
complementul de agent
(…) necesară pentru că,
nu numai că indică pe
autorul acțiunii, ci
prezintă și unele
informații în legăt ură cu
acest autor” (Constantin
Th. Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă, Vol
III, Suceava, 1998, p.
79); – „propoziția
secundară/
subordonată ce
determină frecvent un
verb la diateza pasivă și
rar un «elem ent»
adjectival ori adverbial
«cu sens pasiv», indicînd

483 pe autorul «acțiunii» sau
«caracteristicii»
determinate”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1395).
~ completivă direct ă –
„determină un verb
tranzitiv sau o interjecție
cu funcțiune de predicat
din propoziția regentă,
corespunzînd unui
complement direct.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
283); – „îndeplinește față
de propoziția regent
rolul de complement
direct, se atașează
predicatelor constituite
din verbe tranzitive. Se
introduce prin
conjuncții, prin
pronume interogative –
relative, prin adverbe
relative -interogative.”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 208); –
„îndeplinește funcțiunea
de complement direct al
unui verb din propoziția regentă.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
Bucure ști, 1954, p.
186); – „propoziția
completivă directă
determină un verb
tranzitiv sau o interjecție
cu funcțiunea de
predicat din propoziția
regentă, corespunzînd
unui complement direct:
Draga tatei, iată ce-mi
spune mă -ta de tine .
Creangă, A. 41.
(Gramatic a limbii romîne ,
Vol. al II –lea, Ediția a II –
a revizuită și adaugită,
Editura Academiei și
Republicii Populare
Române, p. 283); –
„propoziția
secundară/subordonată
care corespunde –
semantic și funcțional –
în planul frazei
complementului direct
din planu l propoziției,
ceea ce înseamnă că
determină un regent
verbal insuficient
completiv (de obicei un
verb de felul a afla, a
vedea, a auzi, a face, a
întreba etc.; rar, o
interjecție propriu -zisă
sau onomatopee de felul
iată, iacă, gîl -gîl etc) și
indică, sub «forma» unei

484 judecăți, «obiectul»
asupra căruia se
răsfrînge direct
«acțiunea» sau «obiectul»
ce reprezintă rezultatul
«acțiunii». ” (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1384).
~ completivă indirectă –
„îndeplinește funcțiunea
de complement indirect
al unui verb sau al unui
adjectiv din propoziția
regentă.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p.
190); – „îndeplinește
rolul complementului
indirect.” ( Gramatica Azi
– Al. Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 209); – „ca și
cea directă, completează
înțelesul regentelor, iar
denumirea de indirectă
se justifică numai dacă
o raportăm la
complementul indirect
în virtutea așa -numitei
corespondențe
denominative dintre
partea secundară de
propoziție și propoziția
suordonată” (Constantin Th. Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă, Vol
III, Suceava, 1998, p.
74); – „secundara/
subordonata care
principial corespunde în
planul frazei
complementului indirect
din planul propoziției,
aceasta însemnînd că
determină un verb, un
adjectiv, un adverb sau
o interjecție și indică
«beneficiarul» sau
«obiectul indirect» al
acțiunii ori
caracteristicii
determinate”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutului
European, Iași, 2002, p.
1405); – „determină un
verb sau un adjectiv, un
adverb sau o interjecție
din propoziția regentă.
Fiind ech ivalentă cu un
complement indirect.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
288); – „propoziția
completivă indirectă
determină un verb sau

485 un adjectiv, un adve rb, o
interjecție din propoziția
regentă, fiind
echivalentă cu un
complement indirect:
Cui e obișnuit cu
mersul trenurilor , o
oprire în afară de cele
prevăzute în itinerar îi dă
de gîndit . Caragiale O. I
294, Vai de cine ațîță
la război ! (Gramatica
limbii romîne , Vol. al II –
lea, Ediția a II -a
revizuită și adaugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Romîne, p. 288).
~ completive indirecte de
avertizare – „completive
indirecte, dependente de
verbul vezi prin care se
atrage atenția
partenerului asupra
unei comportări care
trebuie sancționate sau
a unei situații previzibile
: Vezi, fii atent să nu -ți
dau câteva , blegule ! (M.
Preda, M. I, p.87).”
(Constantin Th.
Popescu, Gramatica
limbii române , Sintaxa
frazei și unele probleme
speciale de sintaxă, Vol
III, Suceava, 1998, p.
78).
~ complexă – „în structura
nucleului său
predicațional central se dezvoltă un nucleu
predicațional secund .“
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 44; – „un enunț
în alcătui rea căruia
subiectul/ predicatul /
complementul are
dezvoltarea
propozițională.”
(Dumitru Irimia,
Propoziția complexă , în
Tom XXVIII/ XXIX,
1982 / 1983, p. 86); –
„este și enunțul în
alcătuirea căruia
subiectul are dezvoltare
propozițională: Cine se
scoală d e dimineață
departe ajunge. Trebuie
să plecăm imediat. (D.
Irimia, Propoziția
complexă, în „Analele
științifice ale Univ. A. I.
Cuza Iași” (Serie nouă).
Secțiunea III e,
Lingvistică, Tom
XXVIII/XXIX,
1982/1983, p. 83 –86).
~ constituent – „un grup de
cuvint e cu propriul lor
subiect și predicat,
inclus într -o frază.”
(John Lyons, Introducere
în lingvistica teoretică ,
Editura Științifică,
București, 1995, p.
195).

486 ~ coordonată – „este o
propoziție când se
proiectează la același
nivel în raport cu o altă
propoz iție sau cu o altă
parte de propoziție, cele
două unități fiind
referențiale: Oamenii
tac și rabdă asuprirea .
Stancu, Desculț , 5” (Ion
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
176).
~ coordonată izolată –
„Propozițiile coordonate
conclusive se despart de
obicei prin virgulă,
alteori prin punct și
virgulă sau chiar prin
punct, ceea ce creează
impresia că începe un
nou enunț. O propoziție
principală despărțită de
coordonata
(coordonatele) ei în acest
mod, adică printr -un
semn principal de
punctuație, se numește
propoziție coordonată
izolată. Comparînd
coordonatele conclusive
izolate cu cele neizolate
se vede că din punctul
de vedere al înțelesului
nu există deosebiri:
neizolate : Această
scrisoare trebuie
neapărat să plece a stăzi,
deci trebuie pusă la cutie înainte de ora 6. (Mihail,
Sadoveanu, Opere, vol.
14, ESPLA, 1968, 254);
izolate : Ridicînd ochii în
lungul drumu șorului care
trece printre miriș ti la
coșere, misit ul văzu
căluțul alb; deci
domniș oara Constanța
se afla la h ambare. Mai
văzu și calul murg: prin
urmare se află în același
loc și bătrînul Vrînceanu .
(Mihail, Sadoveanu ,
Opere , vol. 14, ESPLA,
1968, 165)” (Sorin Stati,
Elemente de analiză
sintactică, Editura
didactică și pedagogică,
București, 1972, p.
140).
~ coor donate copulative –
„sînt propozițiile care
exprimă un conținut
înrudit sau se referă la o
idee comună mai
generală.“ (Iorgu Iordan,
Limba română
contemporană, ed. a II -a,
București, Editura
Ministeru l
Învățământului, 1956,
p. 689); – „exprimă
acțiuni care se
realizează în paralel –
două principale sau
două secundare de
același fel. Copulativele
principale pot fi
juxtapuse fără
conjuncție, sau pot fi

487 introduse princonjunctii
mai ales prin “și, iar”. Se
folosesc și cuvintele
corelative: nu numai…,
ci și…, nu numai că…,
dar… etc.”; – „copulative
sunt propozițiile care
exprimă un conținut
înrudit sau se referă la o
idee comună mai
generală.” ( Iorgu Iordan,
Limba română
contemporană , ed. a II -a,
București, Editura
Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 689); – „propozițiile
coordonate de aceeași
categorie, unite în
interiorul unei fraze.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 154).
~ dependentă
/subordonată,
secundară / – „cînd ,în
interiorul u nei relații de
dependență ocupă
poziția de termen
dependent , dezvoltînd
diverse funcții
sintactice. “ (Dumitru
Irimia, Structura
gramaticală a limbii
române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 46). ~ dezvoltată – „propoziția
care, pe lângă părți
princ ipale, cuprinde și
una sau mai multe părți
secundare (atribute,
complemente, elemente
predicative
suplimentare).”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 66); – „ este o
formă amplificată a
propoziției simple (care
are numai subiect și
predicat), vorbitorul,
pornind, ca întotdeauna,
de la realitate, simte
nevoia să dea amănunte
cu privire la obiectul
judecății (=subiect) și la
ceea ce comunică despre
acest obiect (=predicat).
Aceste amănunte, mai
bine zis precizări, sunt
exprimate prin părțile
secundare ale
propoziției .” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană, ed. a II –
a, București, Editura
Ministeru l
Învățământului, 1956,
p. 535); – „ în structur a
sa intervin și alte funcții
sintactice, în afara celor
implicate de nucleul

488 predicațional. “
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 44).
~ discontinuă sau
întreruptă – „Propoziția
în interiorul că reia se
găsește altă propoziție se
numește discontinuă
sau întreruptă. ” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 160).
~ disjunctivă – „realizarea
uneia exclude realizarea
celeilalte, fără să arate
care dintre ele se
realizează. De obicei
ambele sunt introduse
prin aceeași conjuncție.
Când numai al doilea
termen e precedat de
conjuncție, raportul
disjunctiv e mai slab.”
(Gramatica Azi – Al.
Graur, Editura
Academiei, București,
1973, p. 202); –
„seam ănă cu cele
adversative,întrucât
existența lor are la bază
tot o opoziție între doua
conținuturi. […]
Deosebirea între ele
constă în faptul că, la
propozițiile disjunctive, opoziția este o
contradicție ireductibilă:
cei doi termeni
contradictori, ambii
posibili, se exclud
reciproc și, în
consecința, trebuie să
ne decidem pentru unul
sau pentru altul.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană ,
ed. a II -a, București,
Editura Ministerului
Învățământului, 1956,
p. 694); – „exprimă
acțiuni și stări opuse și
contradictorii, dintre
care nu se poate realiza
decît una.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p.
163).
~ dubitative – „exprimă o
îndoială, o nehotarîre, o
nesiguranță, o
posibilitate sau o
bănuială cu privire la o
acțiune, la cel care
săvîrșește o acțiune, la
obiectul unei acțiuni sau
la împrejurările în care
se realizează.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 3 6).

489 ~ enunț – „Propozițiile apar
fie grupate în enunțuri,
fie izolate, constituind
propoziții -enunț și avînd
trăsăturile definitorii ale
enunțului. Textul ce
urmează este o
propoziție -enunț, adică o
propoziție cu valoare
sintactică de enunț
(comunicare de -sine-
stătătoare): Flăcăul
rămase nemișcat mai
departe, sorbind cu
ochii jocurile ciudate ale
frunzelor. (Marin Preda,
Întîlnirea din pămînturi,
Ed. Tineretului, 1960).”
(Sorin, Stati, Elemente
de analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, Bucureș ti,
1972, p. 20).
~ enunțiativă (propriu -zisă)
– „propoziția prin care
vorbitorul comunică
ceva în legătură cu un
obiect sau un fenomen
(constată, relatează un
fapt real, realizabil, ireal,
dorit, potențial,
îndoielnic, volitiv).”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 23); – „ este
aceea care comunică sau enunță (raportează)
pur și simplu ceva, pe
baza unei constatări
făcute de vorbitor în
legătură cu un obiect
sau fenomen oarecare:
tovarășul muncește;
vremea a fost frumoasă,
nu ești punctual.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană,
ed. a II – a, București,
Editura Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 504); – „propoziție
care aduce o informație
în legătură cu un obiect
gramatical, care
constată, relatează fapte
reale, realizabile sau
ireale: singure, dorite,
posibile, nesigure sau
poruncite.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 61); –
„propo zițiile „prin care
se organizează, se
transmit și se receptează
informații/judecăți și
care (fără sau cu
intonație suplimentară
exclamativă) au
intonația fundamentală
enunțiativă”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editu ra Institutului

490 European, Iași, 2002, p.
940); – „caracterizează
discursul narativ,
precum și orice
expunere didactică sau
științifică, orice act
publicistic sau
adminstrativ,
constituind modelul
structural de bază al
unei limbi. Se
organizează gramatical
în jurul unui verb
predicativ, în structuri
simple sau complexe
sub formă de propoziții
principale sau
secundare,
independente sau
dependente. Toate
propozițiile enunțiative
au ca notă comună
funcția enunțiativă ; ele
se diferențiază însă
dupămodalitatea de
comunicare, după
maniera în care
locutorul prezintă
faptele enunțate. Din
această perspectivă, se
disting următoarele
tipuri de propoziții
enunțiative: propriu -zise,
optative, imperative, și
exclamative. ” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
148); – „exprimă o
acțiune sau o stare prezentată ca reală.”
(Gramatica limbii
române, volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București
1963, p. 24) ; – „dau o
informație fără să
implice subiectiv
atitudinea vorbitorului;
actul enunțării se
produce obiectiv, în
condițiile existenței unei
acțiuni reale. Constituie
baza de referință modală
a celorlalte propoziții și,
în același timp, nucleul
generativ al celorlalte
valori modale.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
148).
~ enunțiativă afectivă (cu
nuanță ~) – „este
propoziția prin care se
comunică ceva, în
legătură cu un obiect
sau un fenomen,
exprimându -se, în
același t imp, starea
afectivă a vorbitorului”.
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste

491 Române, București,
1963, p. 32); – „sunt
propozițiile prin care se
comunică ceva, în
legătură cu un obiect
sau cu un fenomen,
exprimându -se, în
același timp, starea
afectivă a vorbitorului.”
(Gramatica limbii
române, volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1963, p. 32).
~ enunția tivă dubitativă –
„exprimă o îndoială, o
nehotărâre, o
nesiguranță sau o
bănuială cu privire la o
acțiune, la cel care
săvârșește o acțiune, la
obiectul unei acțiuni sau
la împrejurările în care
se realizează o acțiune.”
(Gramatica limbii
române , volumul a l II-
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române) .
~ exclamativă – „ prezintă
constatarea făcută de
vorbitor cu privire la un
anumit obiect sau
fenomen din punctul de
vedere al unei stări psihice afective (bucuri e,
admirație, mirare,
indignare etc.).
Conținutul propriu -zis
al unei astfel de
propoziții este foarte
asemănător, dacă nu
chiar identic, cu al unei
propoziții enunțiative:
ambele ipoteze
vorbitorul face o
constatare, care însă
odată îl lasă rece,
altădată îl emoționează.”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană,
ed. a II – a, București,
Editura Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 504).
~ enunțiativă exclamativă
dubitativă – „propoziția
prin care, o dată cu
exprimarea îndoielii, a
nesiguran ței etc., se
exprimă și starea
afectivă a vorbitorului.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 35);
~ enunțiativă imperativă –
„exprimă un enunț sub
formă de por uncă,
îndemn, sfat, rugăminte
adresate de obicei

492 persoanei cu care se
vorbește.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1963, p. 30) ; – „exprimă
un enunț în scopul de o
provoca o reacție
imediată în
comportamentul
interlocutorului, fie să
dea un răspuns (printr –
un act lingvistic), fie să
întreprindă ceva (printr –
un act metalingvistic);
din această cauză
modalitatea imperativă
este inclusă în
mijloacele expresi ve,
stilistice, prin care se dă
curs atitudinii afectivive
a subiectului vorbitor,
implicând interlocutorul
în actul comunicării.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclop edică,
București, 1995, p.
150); – „exprimă direct ,
nemijlocit voința
vorbitorului manifestată
față de un partener, cu
scopul ca acesta să facă
sau nu ceva : fii vigilent !
nu mințiți!” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană, ed. a II –
a, București, Editura Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 505) ; – propozițiile
„prin ca re se
organizează, se
transmite și se
receptează voința
vorbitorului (ordin,
îndemn, rugăminte,
permisiune etc.) și care –
fără sau cu intonația
suplimentară
exclamativă – au
intonația fundamentală
imperativă”. (Corneliu
Dimitriu, Tratat de
gramatică a limbii
române . II. Sintaxa ,
Editura Institutulu i
European, Iași, 2002, p.
941); – „redau voința
vorbitorului, exprimînd
o poruncă, o invitație,
un îndemn, un sfat, o
rugăminte, adresate de
obicei persoanei căreia i
se vorbește.” ( Gramatica
limbii române , volu mul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p. 39).
~ enunțiativă imperativă
exclamativă –
„propoziția prin care
porunca, sfatul,
îndemnul etc. sunt
exprimate cu
participarea afectivă a
vorbitorului.” ( Gramatica
limbii române, volumul

493 al II lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 35).
~ enunțiativă imperativ ă
prohibitiv ă – „printr -o
propoziție imperativă
poate fi exprimată voința
de a împiedica pe cineva
de la săvîrșirea unei
acțiuni.” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p. 40).
~ enunțiativă optativă –
„exprimă o acțiune sau o
stare a cărei realizare
este dorită.” ( Gramatica
limbii rom âne, volumul
al II -lea, Editura
Academiei Republicii
Populare Române,
București, 1954, p. 30);
– „este, de fapt, o
variantă a propoziției
exclamative, cu care
seamănă, până la
identitate, în ce priv ește
modalitatea și intonația
(expresia modalității).
Fără să fie perfect
identică cu bucuria,
admirația etc., dorința
colorează și ea
constatarea pe care o
face vorbitorul în legătură cu un obiect
sau un fenomen anumit.
Coloritul optativ
seamănă pe de o parte
(și mai ales ) cu cel
afectiv, pe de alta cu cel
volițional ( căci dorința
tinde să se împlinească,
întocmai ca voința). Ex:
de-ar veni primăvara!”
(Iordan, Iorgu, Limba
română contemporană,
ed. a II – a, București,
Editura Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 505) ; – „comunică
dorința de a se realiza o
acțiune sau o stare.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1963, p. 25). – „transmit
o comunicare a cărei
modalitate o constituie
un act volițional prin
care se ac tualizează o
opțiune, o posibilitate
sau o îndoială, cele trei
valori proiectând un
singur tip de propoziție
ca structură și a cărei
bază predicativă este
exprimată printr -un
verb la modul optativ.”
(I. Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Encicloped ică,

494 București, 1995, p.
148).
~ enunțiativă optativă
exclamativă –
„propoziția în care la
dorința de realizare a
acțiunii se adaugă
starea afectivă a
vorbitorului. Enunțiativa
potențială este
exclama tivă când
exprimarea posibilității
este însoț ită de star ea
afectivă a vorbitorului.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1963, p. 34) ; –
„comunică ceva,
exprimând totodată
atitudinea afectivă a
locutorului față de
faptul comunicat:
admirație, dispreț,
indignare, disperare,
satisfacție, regret,
suprindere etc.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.
149).
~ enunțiativă potențială –
„exprimă posibilitatea
realizării unei acțiuni
sau stări fără să se precizeze dacă acțiunea
sau starea se realizează.
Această posibilitate se
poate referi la prezent
(sau viitor), ca și la
trecut.” ( Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academie i
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 27).
~ explicativ – justificativă –
„vizează (…) actul
enunțării unității
precedente, reprezentînd
justificarea acestui act.”
“Se referă la propoziția
(integrată într -un enunț)
precedentă, la enunțul –
propoziție sau frază
precedat ori la textul
precedat considerat în
ansamblul lui, cu
posibila focalizare a unei
informații vehiculate de
unul dintre constituenții
acestuia.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române. Relații sintactice
și conectori , Editura
Unive rsității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 242).
~ gramatical constituită sau
„canonică” – „înțelegem
o propoziție cu structură
tipică, simplă sau
dezvoltată, respectiv

495 alcătuită după schemele
sintactice abstracte cu
topică obiectivă ale
enunțurilor -propoziții în
limba română, de tipul
SB + PR; SB + AT + PR +
C etc.” (Mihaela
Secrieru, Cumulul de
funcții sintactice în limba
română (elementul
predicativ suplimentar ),
Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”,
Iași – 2001, p. 17).
~ impersonale – „sunt acele
propoziții în care
subiectul lipsește sau
poate lipsi în condiții cu
adevărat impuse de
realitatea materială și
avînd de aceea o
valabilitate generală :
fulgeră, ninge, plouă, se
face frig etc.” (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană, ed. a II –
a, București, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 530).
~ incidentă – „desparte fraza
cu propoziții în relație
adversativă, marcînd o
atitudine de îngăduință
a vorbitorului față de
conținutul primei.”
(Liana Pop, Exprimarea
concesiei într -o
„gramatică a vorbirii”:
mărci și nivele de incidență, SCL, XL,
1989, nr. 4, p. 337); .
„propoziție cu aspect de
principală sau de
subordonată, care aduce
în propozițiile sau în
frazele în care este
intercalată sau la care
este adăugată,
informații suplimentare
legate de conținutul
acestora.” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 302).
~ incidente principale –
„acestea sînt mai ales
propoziții care au ca
predicat un verb de
declarație (a zice, a
întreba), referi tor la un
text în vorbire directă.
Propoziția incidentă se
așază fie în mijlocul, fie
la sfîrșitul textului în
vorbire directă.” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și
pedagogică, București,
1972, p. 159).
~ incidente de umplut ură –
„propoziție incidentă,
golită de conținut prin
întrebuințare repetată,
care întrerupe șirul
comunicării de bază,
fără a aduce vreo

496 informație suplimentară
în legătură cu aceasta.”
(Gh. Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifi că, București,
1994, p. 304).
~ independentă (față de
context) – „cînd
reprezintă în ea însăși
un enun ț autonom (sau
relativ autonom). “
(Dumitru Irimia,
Structura gramaticală a
limbii române . Sintaxa ,
Editura Junimea, Iași,
1983, p. 45) ; –
„propoziții care
constituie singure un
enunț.” (Aurelia Merlan,
Sintaxa limbii române .
Relații sintactice și
conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 21) ; – „se generează
direct și și se prezintă ca
invariantă. În structura
ei intră numai ter meni
nucleari” (Vasile Șerban,
Teoria și topica
propoziției în româna
contemporană ,
Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 52).
~ integrată – „substituie
termenul de propoziție
subordonată.” (Ecaterina Teodorescu,
Unitățile sintactice
(Clasificare și modalități
de realizare), în AUI,
Tom XXVIII / XXIX,
1982/ 1983, p. 162); –
„din punct de vedere
funcțional nu este o
propoziție, ci parte/o
componentă a unei
propoziții/părți de
propoziție, anume una
cu structură compl exă.”
(Ecaterina Teodorescu,
Unitățile sintactice
(Clasificare și modalități
de realizare), în AUI,
Tom XXVIII / XXIX,
1982/ 1983, p. 164).
~ intercalate – „unitatea
unei propoziții sau a
unei fraze este sfărîmată
prin introducerea în
interiorul ei a unui
cuvînt, a mai multor
cuvinte sau a unei alte
propoziții.” (Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Populare Române,
București, 1963, p.
466); – „Propozițiile
intercalate sînt
subordonate și nu
consti tuie niciodată
enunțuri aparte.” (Sorin,
Stati, Elemente de
analiză sintactică,
Editura didactică și

497 pedagogică, București,
1972, p. 160).
~ intermediare – „clasă de
tranziție între
propozițiile principale/
nondependente și
propozițiile
subordonate/
depend ente, în care
încadrăm explicativ –
justificativele introduse
prin conectorii căci, că,
fiindcă etc.” (Aurelia
Merlan, Sintaxa limbii
române . Relații sintactice
și conectori , Editura
Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași, 2001,
p. 21).
~ interogativă – „este
propoziția care
formulează o întrebare.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1954, p. 32); „este
propoziția prin care se
formulează o întrebare.”
(Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 36); – „are ca
punct de plecare nevoia
vorbitorul de a se informa cu privire la un
obiect sau fenomen dat.
În acest scop, el
fromulează o propoziț ie
în care întrebarea se
referă fie la întregul
raport dintre subiect și
predicat, de ex.
tovarășul muncește? , fie
numai la un anumit
aspect al acestui raport,
de pildă: Cine a venit?,
Ce crezi? “ (Iordan,
Iorgu, Limba română
contemporană, ed. a II –
a, Bu curești, Editura
Ministerul
Învățământului, 1956,
p. 504); – „propoziția
care cere informații
despre un obiect
gramatical necunoscut
de vorbitor, care
formulează întrebări.”
(Gh. Constantinescu –
Dobridor, Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, Bucureșt i,
1994, p. 64); –
„formulează o întrebarea
în scopul de a implica în
actul comunicării
interlocutorul contactat
sau solicitat să dea un
răspuns și constituie
factorul generator al
dialogului.” (I.
Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclopedică,
București, 1995, p.154).

498 ~ interogative directe –
„implică prezența
interlocutorului căruia îi
este adresată direct
întrebarea în scopul de a
declanșa un răspuns
imediat.” (I. Diaconescu,
Sintaxa limbii române ,
Editura Enciclopedică,
București, 1995, p.154 ).
~ interogative indirecte –
„este propoziția prin
care vorbitorul
reproduce o întrebare;
ea apare numai ca o
propozițiesubordonată
(subiectivă, predicativă,
atributivă, completivă
directă, sau indirectă)
care depinde de un
termen regent cu sens
de inform are (un verb,
un substantiv, o
expresie).” ( Gramatica
limbii române , volumul
al II -lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1963, p. 42). – „nu
implică prezența
interlocutorului în
momentul vorbirii ș i nu
cer un răspuns, ele
apărând ca rezultat al
transformării
interogativelor directe o
dată cu transpunerea
vorbirii directe în vorbire
indirectă.” (Ion Diaconescu, Sintaxa
limbii române , Editura
Enciclop edică,
București, 1995, p.
156); – „sunt propoziții le
care încep cu un
pronume sau adverb
întrebător.” ( Gramatica
Limbii române – Iorgu
Iordan, Editura Ciofleo,
București, 1946; p.
237); – „propozițiile
subiective introduse
prin pronume sau
adjective pronominale
interogative, prin
adverbe interogative sau
prin conjuncțiile dacă,
de (cu sensul „dacă”)
atunci cînd depind de
verbe care îns eamnă „a
se interesa”, „a
cunoaș te”, „a se gîndi”
etc. (cu un cuvînt, verbe
de informare) sau de
predicate nominale care
au acest sens sînt
interogative indirecte: Se
vede cum se leagă o
frăție de cruce și se
arată mai ales despre
ce vorbesc tinerii din
toate timpurile .
Sadoveanu, O. XIII 40.”
(Gramatica limbii romîne ,
Vol. al II –lea, Ediția a II –
a revizuită și adaugită,
Editura Academiei și
Repu blicii Populare
Romîne, p. 269 ); –
„propozițiile predicative

499 introduse prin pronume
interogative, prin
adverbe interogative sau
prin conjuncția dacă,
cînd depind de o regentă
al cărei subiect e
substantivul întrebare
sau altele aprópiate ca
sens (problemă,
chestiune etc.) sînt
interoga tive indirecte,
întrucît prin verbul
copulativ împreună cu
subiectul menionat
(întrebarea este ) se cere
o informație: Întrebarea
e cine va face
lucrarea . Întrebarea e
dacă va face lucrarea.
(Gramatica limbii romîne,
Vol. al II -lea, Ediția a II –
a revizuită și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Romîne, București,
1963, p. 272).
~ interogativă par țială –
„când întrebarea
prive ște numai o parte
din gândire, iar
răspunsul este o parte
de propozi ție. (ex.: De
unde sunte ți voi?
Răspuns: din Ia și).
(Nicolae Drăganu ,
Elemente de sintaxă a
limbii române. Lucrare
postumă , Institutul
linguistică română,
București, Imprimeria
Națională, 1945, p. 30). ~ interogativă retorică –
„propoziția prin care se
comunică ceva sub
formă interogativă.
Vorbitorul își expri mă
sub formă interogativă
constatarea pe care o
are de făcut, cu scopul
de a accentua că
adevărul pe care îl
exprimă este
incontestabil. Adesea,
aceste propoziții au
formă negativă și înțeles
pozitiv și, mai rar, formă
pozitivă și înțeles
negativ.” ( Gramat ica
limbii române , volumul
al II -lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită,
Editura Academiei
Republicii Populare
Române, București,
1963, p. 37).
~ interogativă totală – „când
întrebarea prive ște
întreaga gândire
exprimată prin
propozi ție, iar răspunsul
conține fie o propozi ție,
fie da sau nu. (ex.: Ești
bolnav? ) (Nicolae
Drăganu , Elemente de
sintaxă a limbii române.
Lucrare postumă ,
Institutul linguistică
română, București,
Imprimeria Națională,
1945, p. 30).

500 ~ invariantă – „se constituie
numai din termen ii
obligatorii, impuși de
cerințele valențiale ale
verbului predicat și
apare independentă față
de context” (Vasile
Șerban, Teoria și topica
propoziției în româna
contemporană ,
Universitatea din
Timișoara, Editura
Didactică și Pedagogică,
București, 1974, p. 43);
sau proptotipică : gr.
prótos, ‘primul’, + týpos
‘formă’, „The prototype
is (a) the model or
proto -image of all
representatives of the
meaning of a word or of
a ‘category.’”
(Bussmann Hadumod
Routledge Dictionary of
Language and
Linguistics , London and
New York, Routdlege,
1996, p. 963).
~ monomembră – „propoziția
în care nu există decât o
singură parte de
propoziție principală.
Subiectul sau
predicatul, fără ca
cealaltă parte să fie
presupusă, subînțeleasă
sau exprimată în planul
frazei.” ( Gramatica limbii
române , volumul al II –
lea, Ediția a II -a
revăzută și adăugită, Editura Academiei
Republicii Socialiste
Române, București,
1963, p. 69);
„propoziția analogică ,
în care există (de regulă
exprimată, rar
neexprimată) numai una
din «membrele
propoziției »/ funcțiile
sintactice din propoziție
principale , anume ,
predicatul , doar acesta
condiționînd existența
propoziției ; întrucît în
structura propoziției
analogice există numai
un «membru al
propoziției»/o funcție
sintactică din propoziție
principală (predic atul)”.
(Corneliu Dimitriu,
Tratat de gramatică a
limbii române . II.
Sintaxa , Editura
Institutului European,
Iași, 2002, p. 954); –
„propoziția care are o
singură parte principală
de propoziție (sau
subiectul, sau
predicatul).” (Gh.
Constantinescu –
Dobridor , Sintaxa limbii
române , Editura
Științifică, București,
1994, p. 72); –
„propoziția în care nu
există decât o singură
parte de propoziție
principală, subiectul sau