Povestea lui Harap-Alb [623387]

1

Ion Creang ă

Povestea lui Harap-Alb

Amu cic ă era odat ă într-o țar ă un crai, care avea trei feciori. Și craiul acela mai
avea un frate mai mare, care era împ ărat într-o alt ă țar ă, mai dep ărtat ă. Și împ ăratul,
fratele craiului, se numea Verde-împ ărat; și împ ăratul Verde nu avea feciori, ci numai
fete. Mul ți ani trecur ă la mijloc de când ace ști fra ți nu mai avur ă prilej a se întâlni
amândoi. Iar ă verii, adic ă feciorii craiului și fetele împ ăratului, nu se v ăzuse niciodat ă
de când erau ei. Și a șa veni împrejurarea de nici împ ăratul Verde nu cuno ștea nepo ții
săi, nici craiul nepoatele sale: pentru c ă țara în care împ ărățea fratele cel mai mare era
tocmai la o margine a p ământului, și cr ăia istuilalt la o alt ă margine. Și apoi, pe
vremile acelea, mai toate ță rile erau bântuite de r ăzboaie grozave, drumurile pe ape și
pe uscat erau pu țin cunoscute și foarte încurcate și de aceea nu se putea c ălători a șa
de u șor și f ără primejdii ca în ziua de ast ăzi. Și cine apuca a se duce pe atunci într-o
parte a lumii adeseori dus r ămânea pân ă la moarte.
Dar ia s ă nu ne dep ărt ăm cu vorba și s ă încep a dep ăna firul pove știi.
Amu cic ă împ ăratul acela, aproape de b ătrâne țe, c ăzând la z ăcare, a scris c ătre
fr ăține-său craiului, s ă-i trimit ă grabnic pe cel mai vrednic dintre nepo ți, ca s ă-l lase
împ ărat în locul s ău dup ă moartea sa. Craiul, primind cartea, îndat ă chem ă tustrei
feciorii înaintea sa și le zise:
— Iaca ce-mi scrie frate-meu și mo șul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a
împ ărăți peste o țar ă a șa de mare și bogat ă, ca aceea, are voie din partea mea s ă se
duc ă, ca s ă împlineasc ă voin ța cea mai de pe urm ă a mo șului vostru.
Atunci feciorul cel mai mare ia îndr ăzneal ă și zice :
— Tat ă, eu cred c ă mie mi se cuvine aceast ă cinste, pentru c ă sunt cel mai mare
dintre fra ți; de aceea te rog s ă-mi dai bani de cheltuial ă, straie de primeneal ă, arme și
cal de c ălărie, ca s ă și pornesc, f ără z ăbav ă.
— Bine, dragul tatei, dac ă te bizuie ști c ă-i putea r ăzbate pân ă acolo și crezi c ă e ști în
stare a cârmui și pe al ții, alege-ți un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia- ți bani cât ți-
or trebui, haine care ți-or pl ăcea, arme care-i crede c ă-ți vin la socoteal ă și mergi cu
bine, f ătul meu.
Atunci feciorul craiului î și ia cele trebuitoare, s ărut ă mâna t ătâne-său, primind
carte de la dânsul c ătre împ ăratul, zice r ămas bun fra ților s ăi și apoi încalec ă și
porne ște cu bucurie spre împ ărăție.
Craiul îns ă, vrând s ă-l ispiteasc ă, tace molcum și, pe înserate, se îmbrac ă pe
ascuns într-o piele de urs, apoi încalec ă pe cal, iese înaintea fecioru-s ău pe alt ă cale și
se bag ă sub un pod. Și când s ă treac ă fiu-său pe acolo, numai iaca la cap ătul podului
îl și întâmpin ă un urs morn ăind. Atunci calul fiului de crai începe a s ări în dou ă

2 picioare, for ăind, și cât pe ce s ă izbeasc ă pe st ăpânu-său. Și fiul craiului, nemaiputând
struni calul și neîndr ăznind a mai merge înainte, se întoarn ă ru șinat înapoi la tatu-s ău.
Pân ă s ă ajung ă el, craiul pe de alt ă parte și ajunsese acas ă, d ăduse drumul calului,
îndosise pielea cea de urs și a ștepta acum s ă vin ă fecioru-său. Și numai iaca îl și vede
venind repede, dar nu a șa dup ă cum se dusese.
— Da' ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors în apoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i
semn bun, dup ă cât știu eu.
— De uitat, n-am uitat nimica, tat ă, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ie șit înainte un
urs grozav, care m-a vârât în to ți sp ărie ții. Și cu mare ce sc ăpând din labele lui, am
găsit cu cale s ă m ă întorc la d-ta acas ă decât s ă fiu prada fiarelor s ălbatice. Și de-
acum înainte, duc ă-se, din partea mea, cine știe, c ă mie unuia nu-mi trebuie nici
împ ărăție, nici nimica; doar n-am a tr ăi cât lumea, ca s ă mo ștenesc p ământul.
— Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru c ă nici tu nu e ști de
împ ărat, nici împ ărăția pentru tine; și decât s ă încurci numai a șa lumea, mai bine s ă
șezi departe, cum zici, c ăci, mila Domnului: "Lac de-ar fi, broa ște sunt destule".
Numai a ș vrea s ă știu, cum r ămâne cu mo șu-tău. A șa-i c ă ne-am încurcat în
sl ăbăciune?
— Tat ă, zise atunci feciorul cel mijlociu, s ă m ă duc eu, dac ă vrei.
— Ai toat ă voia de la mine, f ătul meu, dar mare lucru s ă fie de nu ți s-or t ăia și ție
cărările. Mai știi p ăcatul, poate s ă-ți ias ă înainte vreun iepure, ceva… și popâc! m-oi
trezi cu tine acas ă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci ru șinea ta n-a fi proast ă. Dar d ă,
cearc ă și tu, s ă vezi cum ți-a sluji norocul. Vorba ceea: "Fiecare pentru sine , croitor
de pâine". De-i izbuti, bine-de-bine, iar ă de nu, au mai p ățit și al ți voinici ca tine…
Atunci feciorul cel mijlociu, preg ătindu-și cele trebuitoare și primind și el carte
din mâna tat ă-său c ătre împ ăratul, î și ia ziua bun ă de la fra ți, și a doua zi porne ște și
el. Și merge, și merge, pân ă se înnopteaz ă bine. Și când prin dreptul podului, numai
iaca și ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai începe atunci a for ăi, a s ări în dou ă
picioare și a da înapoi. Și fiul craiului, v ăzând c ă nu-i lucru de șag ă, se las ă și el de
împ ărăție și, cu ru șinea lui, se întoarce înapoi la tat ă-său acas ă. Craiul, cum îl vede,
zice:
— Ei, dragul tatei, a șa-i c ă s-a împlinit vorba ceea: "Ap ără-mă de g ăini, c ă de câini
nu m ă tem".
— Ce fel de vorb ă-i asta, tat ă?! zise fiu-său ru șinat; la d-ta ur șii se cheam ă g ăini? Ba,
ia acum cred eu fr ăține-meu, c ă a șa urs o știrea întreag ă este în stare s ă o zdrumice…
Înc ă m ă mir cum am sc ăpat cu via ță ; lehamite și de împ ărăție și de tot, c ă doar, slav ă
Domnului, am ce mânca la casa d-tale.
— Ce mânca v ăd eu bine c ă ai, despre asta nu e vorb ă, f ătul meu, zise craiul
posomorât, dar ia spune ți-mi: ru șinea unde o pune ți? Din trei feciori câ ți are tata, nici
unul s ă nu fie bun de nimica?!
Apoi, drept s ă v ă spun, c ă atunci degeaba mai strica ți mâncarea, dragii mei…
Să umbla ți numai a șa, frunza fr ăsinelului, toat ă via ța voastr ă și s ă v ă l ăuda ți c ă
sunte ți feciori de crai, asta nu miroase a nas de om… C um v ăd eu, frate-meu se poate
culca pe o ureche din partea voastr ă; la sfântul A șteapt ă s-a împlini dorin ța lui. Halal
de nepo ți ce are! Vorba ceea:
La pl ăcinte, înainte

3 Și la r ăzboi, înapoi.
Fiul craiului cel mai mic, f ăcându-se atunci ro ș cum îi gotca, iese afar ă în
gr ădin ă și începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adânc ul sufletului de ap ăsătoarele
cuvinte ale p ărintelui s ău. Și cum sta el pe gânduri și nu se dumerea ce s ă fac ă pentru
a sc ăpa de ru șine, numai iaca se treze ște dinaintea lui cu o bab ă gârbovit ă de
bătrâne țe, care umbla dup ă milostenie.
— Da' ce stai a șa pe gânduri, luminate cr ăișor? zise baba; alung ă mâhnirea din inima
ta, c ăci norocul î ți râde din toate p ărțile și nu ai de ce fi sup ărat. Ia, mai bine miluie ște
baba cu ceva.
— Ia las ă-mă-ncolo, m ătu șă , nu m ă sup ăra, zise fiul craiului; acum am altele la capul
meu.
— Fecior de crai, vedea-te-a ș împ ărat! Spune babei ce te chinuie ște; c ă, de unde știi,
poate s ă-ți ajute și ea ceva.
— M ătu șă , știi ce? Una-i una și dou ă-s mai multe; las ă-mă-n pace, c ă nu-mi v ăd
lumea înaintea ochilor de necaz.
— Luminate cr ăișor, s ă nu b ănuie ști, dar nu te iu ți a șa de tare, c ă nu știi de unde-ți
poate veni ajutor.
— Ce vorbe ști în dodii, m ătu șă ? Tocmai de la una ca d-ta ți-ai g ăsit s ă a ștept eu
ajutor?
— Poate ți-i de șan ț de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate cr ăișor! Cel-de-sus
vars ă darul s ău peste cei neputincio și; se vede c ă a șa place sfin ției-sale. Nu c ăuta c ă
mă vezi gârbov ă și strem țuroas ă, dar, prin puterea ce-mi este dat ă, știu dinainte ceea
ce au de gând s ă izvodeasc ă puternicii p ământului și adeseori râd cu hohot de
nepriceperea și sl ăbiciunea lor. A șa-i c ă nu-ți vine a crede, dar s ă te fereasc ă
Dumnezeu de ispit ă! C ăci multe au mai v ăzut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte
port pe umerii ace știa. Of! cr ăișorule! crede-m ă, c ă s ă aibi tu puterea mea, ai vântura
ță rile și m ările, p ământul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite a șa, pe
degete, și toate ar fi dup ă gândul t ău. Dar uite ce vorbe ște gârbova și neputincioasa!
Iart ă-mă, Doamne, c ă nu știu ce mi-a ie șit din gur ă! Luminate cr ăișor, miluie ște baba
cu ceva!
Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate at unci un ban și zice:
— Ține, m ătu șă , de la mine pu țin și de la Dumnezeu mult. — De unde dai, milostivul
Dumnezeu s ă-ți dea, zise baba, și mult s ă te înzileasc ă, luminate cr ăișor, c ă mare
norocire te a șteapt ă. Pu țin mai este, și ai s ă ajungi împ ărat, care n-a mai stat altul pe
fa ța p ământului a șa de iubit, de sl ăvit și de puternic. Acum, luminate cr ăișor, ca s ă
vezi cât poate s ă-ți ajute milostenia, stai lini știt, uit ă-te drept în ochii mei și ascult ă cu
luare-aminte ce ți-oi spune: du-te la tat ă-tău și cere s ă-ți dea calul, armele și hainele
cu care a fost el mire, și atunci ai s ă te po ți duce unde n-au putut merge fra ții t ăi;
pentru c ă ție a fost scris de sus s ă-ți fie dat ă aceast ă cinste. Tatu-tău s-a împotrivi și n-
a vrea s ă te lase, dar tu st ăruie ște pe lâng ă dânsul cu rug ăminte, c ă ai s ă-l îndupleci.
Hainele despre care ți-am vorbit sunt vechi și ponosite, și armele ruginite, iar ă calul
ai s ă-l po ți alege punând în mijlocul hergheliei o tavà plin ă cu j ăratic, și care dintre
cai a veni la j ăratic s ă m ănânce, acela are s ă te duc ă la împ ărăție și are s ă te scape din
multe primejdii. Ține minte ce-ți spun eu, c ă poate s ă ne mai întâlnim la vrun cap ăt
de lume: c ăci deal cu deal se ajunge, dar înc ă om cu om!

4 Și pe când vorbea baba aceste, o vede înv ăluit ă într-un hobot alb, ridicându-se
în v ăzduh, apoi în ălțându-se tot mai sus, și dup ă aceea n-o mai z ări defel. Atunci o
înfiorare cuprinde pe fiul craiului, r ămânând uimit de spaim ă și mirare, dar pe urm ă,
venindu-i inima la loc și plin de încredere în sine c ă va izbuti la ceea ce gândea, se
înf ățișaz ă înaintea tat ă-său, zicând:
— D ă-mi voie ca s ă m ă duc și eu pe urma fra ților mei, nu de alta, dar ca s ă-mi încerc
norocul. Și ori oi putea izbuti, ori nu, dar î ți f ăgăduiesc dinainte c ă, odat ă pornit din
casa d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce, s ă știu bine c ă m-oi întâlni și cu moartea în
cale.
— Lucru negândit, dragul tatei, s ă aud a șa vorbe tocmai din gura ta, zise craiul. Fra ții
tăi au dovedit c ă nu au inim ă într-în șii, și din partea lor mi-am luat toat ă n ădejdea.
Doar tu s ă fii mai viteaz, dar parc ă tot nu-mi vine a crede. Îns ă, dac ă vrei și vrei
numaidecât s ă te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu cumva s ă te întâlne ști cu scârba în
drum și s ă dai și tu cinstea pe ru șine, c-apoi atunci curat î ți spun c ă nu mai ai ce c ăuta
la casa mea.
— Apoi d ă, tat ă, omul e dator s ă se încerce. Am s ă pornesc și eu într-un noroc și cum
a da Dumnezeu! Numai, te rog, d ă-mi calul, armele și hainele cu care ai fost d-ta
mire, ca s ă m ă pot duce.
Craiul, auzind aceasta, parc ă nu i-a prea venit la socoteal ă și, încre țind din sprâncene,
a zis:
— Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai ad us aminte de cântecul cela:
Voinic tân ăr, cal b ătrân,
Greu se-ng ăduie la drum!
D-apoi calul meu de pe atunci cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele! C ă
doar nu era s ă tr ăiasc ă un veac de om! Cine ți-a vârât în cap și una ca aceasta, acela
înc ă-i unul… Ori vorba ceea: Pesemne umbli dup ă cai mor ți s ă le iei potcoavele.
— Tat ă, atâta cer și eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi tr ăind calul, ori c ă n-a fi tr ăind,
aceasta m ă prive ște pe mine; numai vreau s ă știu dac ă mi-l dai ori ba.
— Din partea mea, dat s ă-ți fie, dragul tatei, dar mi-i de-a mirarea de unde ai s ă-l iei,
dac ă n-are fiin ță pe lume.
— Despre aceasta nu m ă plâng eu, tat ă, bine c ă mi l-ai dat; de unde-a fi, de unde n-a
fi, dac ă l-oi g ăsi, al meu s ă fie.
Și atunci, odat ă se suie în pod și coboar ă de-acolo un c ăpăstru, un frâu, un bici și o șa,
toate colb ăite, sfarogite și vechi ca p ământul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu
ni ște straie foarte vechi, un arc, ni ște s ăge ți, un palo ș și un buzdugan, toate pline de
rugin ă, și se apuc ă de le grije ște bine și le pune deoparte. Pe urm ă umple o tava cu
jăratic, se duce cu dânsa la herghelie și o pune jos între cai. Și atunci, numai iaca ce
iese din mijlocul hergheliei o r ăpciug ă de cal, greb ănos, dupuros și slab, de-i num ărai
coastele; și venind de-a dreptul la tava, apuc ă o gur ă de j ăratic. Fiul craiului îi și trage
atunci cu frâul în cap, zicând:
— Ghijoag ă urâcioas ă ce e ști! din to ți caii, tocmai tu te-ai g ăsit s ă m ănânci j ăratic?
De te-a împinge p ăcatul s ă mai vii o dat ă, vai de steaua ta are s ă fie!
Apoi începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca sl ăbătura cea de cal iar se
repede și apuc ă o gur ă de j ăratic. Fiul craiului îi mai trage și atunci un frâu în cap, cât
ce poate, și apoi iar începe a purta caii de colo pân ă colo, s ă vad ă, nu cumva a veni alt

5 cal s ă m ănânce j ăratic. Și numai iaca, și a treia oar ă, tot gloaba cea de cal vine și
începe a mânca la j ăratic, de n-a mai r ămas. Atunci fiul craiului, mânios, îi mai trage
un frâu, iar cât ce poate, apoi îl prinde în c ăpăstru și, punându-i frâul în cap, zice în
gândul s ău: "S ă-l iau, ori s ă-i dau drumul? M ă tem c ă m-oi face de râs. Decât cu a șa
cal, mai bine pedestru".
Și cum sta el în cumpene, s ă-l ia, s ă nu-l ia, calul se și scutur ă de trei ori, și
îndat ă r ămâne cu p ărul lins-prelins și tân ăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai
frumos în toat ă herghelia. Și apoi, uitându-se țint ă în ochii fiului de crai, zice:
— Sui pe mine, st ăpâne, și ține-te bine! Fiul craiului, punându-i zabala în gur ă,
încalec ă, și atunci calul odat ă zboar ă cu dânsul pân ă la nouri și apoi se las ă în jos ca o
săgeat ă. Dup ă aceea mai zboar ă înc ă o dat ă pân ă la lun ă și iar se las ă în jos mai iute
decât fulgerul. Și unde nu mai zboar ă și a treia oar ă pân ă la soare și, când se las ă jos,
întreab ă:
— Ei, st ăpâne, cum ți se pare? Gândit-ai vrodat ă c ă ai s ă ajungi: soarele cu picioarele,
luna cu mâna și prin nouri s ă cau ți cununa?
— Cum s ă mi se par ă, dragul meu tovar ăș ? Ia, m-ai b ăgat în toate grozile mor ții, c ăci,
cuprins de ame țeal ă, nu mai știam unde m ă g ăsesc și cât pe ce erai s ă mă pr ăpăde ști.
— Ia, a șa am ame țit și eu, st ăpâne, când mi-ai dat cu frâul în cap, s ă m ă pr ăpăde ști, și
cu asta am vrut s ă-mi r ăstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru al ta. Acum
cred c ă m ă cuno ști și de urât și de frumos, și de b ătrân și de tân ăr, și de slab și de
puternic; de-aceea m ă fac iar cum m-ai v ăzut în herghelie, și de-acum înainte sunt
gata s ă te întov ărăș esc oriunde mi-i porunci, st ăpâne. Numai s ă-mi spui dinainte cum
să te duc: ca vântul ori ca gândul?
— De mi-i duce ca gândul, tu mi-i pr ăpădi, iar de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi,
călu țul meu, zise fiul craiului.
— Bine, st ăpâne. Acum sui pe mine f ără grij ă și hai s ă te duc unde vrei.
Fiul craiului, înc ălecând, îl neteze ște pe coam ă și zice: — Hai, c ălu țul meu!
Atunci calul zboar ă lin ca vântul, și când vântul a aburit, iaca și ei la crai în ograd ă au
sosit.
— Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu ju m ătate de gur ă. Dar aista cal ți l-ai
ales?…
— Apoi d ă, tat ă, cum a dat târgul și norocul; am de trecut prin multe locuri și nu
vreau s ă m ă ia oamenii la ochi. M-oi duce și eu cât c ălare, cât pe jos, cum oi putea.
Și zicând aceste, pune tarni ța pe cal, anin ă armele la oblânc, î și ia merinde și bani de
ajuns, schimburi în desagi și o plosc ă plin ă cu ap ă. Apoi s ărut ă mâna tat ă-său,
primind carte de la dânsul c ătre împ ăratul, zice r ămas bun fra ților s ăi și a treia zi c ătre
sear ă porne ște și el, mergând din pasul calului. Și merge el, și merge, pân ă se
înnopteaz ă bine. Și, prin dreptul podului, numai iaca îi iese și lui ursul înainte,
morn ăind înfrico șat. Calul atunci d ă n ăval ă asupra ursului, și fiul craiului, ridicând
buzduganul s ă dea, numai iaca ce aude glas de om zicând:
— Dragul tatei, nu da, c ă eu sunt. Atunci fiul craiului descalec ă, și tat ă-său,
cuprinzându-l în bra țe, îl sărut ă și-i zice:
— F ătul meu, bun tovar ăș ți-ai ales; de te-a înv ățat cineva, bine ți-a priit, iar ă de-ai
făcut-o din capul t ău, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, c ă tu e ști vrednic de
împ ărat. Numai ține minte sfatul ce- ți dau: în c ălătoria ta ai s ă ai trebuin ță și de r ăi, și

6 de buni, dar s ă te fere ști de omul ro ș, iar ă mai ales de cel spân, cât îi putea; s ă n-ai de-
a face cu dân șii, c ăci sunt foarte șugube ți. Și, la toat ă întâmplarea, calul, tovar ăș ul
tău, te-a mai sf ătui și el ce ai s ă faci, c ă de multe primejdii m-a sc ăpat și pe mine în
tinere țile mele! Na-ți acum și pielea asta de urs, c ă ți-a prinde bine vreodat ă.
Apoi, dezmierdând calul, îi mai s ărut ă de câteva ori pe amândoi și le zice:
— Merge ți în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumnezeu știe când ne-om mai
vedea!…
Fiul craiului atunci încalec ă, și calul, scuturându-se, mai arat ă-se o dat ă tân ăr,
cum îi pl ăcea craiului, apoi face o s ăritur ă înapoi și una înainte și se cam mai duc la
împ ărăție, Dumnezeu s ă ne ție, c ă cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Și
merg ei o zi, merg dou ă, și merg patruzeci și nou ă, pân ă ce de la o vreme le intr ă
calea în codru și atunci numai iaca ce le iese înainte un om spân și zice cu îndr ăzneal ă
fiului de crai:
— Bun întâlni șul, voinice! Nu ai trebuin ță de slug ă la drum? Prin locurile iestea e
cam greu de c ălătorit singur; nu cumva s ă-ți ias ă vro dihanie ceva înainte și s ă-ți
scurteze c ărările. Eu cunosc bine pe-aici, și poate mai încolo s ă ai nevoie de unul ca
mine.
— Poate s ă am, poate s ă n-am, zise fiul craiului, uitându-se țint ă în ochii Spânului,
dar acum deodat ă m ă las în voia întâmpl ării, și apoi, dând pinteni calului, porne ște.
Mai merge el înainte prin codru cât merge, și, la o strâmtoare, numai iaca ce Spânul
iar îi iese înainte, pref ăcut în alte straie, și zice cu glas sub țiratic și necunoscut:
— Bun ă calea, drume țule! — Bun ă s ă-ți fie inima, cum ți-i c ăut ătura, zise fiul
craiului. — Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zise Spânul oftând…
Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i știut ă; rogu-te, s ă nu-ți fie cu sup ărare,
drume țule, dar fiindc ă a venit vorba de-a șa, î ți spun, ca la un frate, c ă din cruda
copil ărie slujesc prin str ăini, și încaltea nu mi-ar fi ciud ă, când n-aș vra s ă m ă dau la
treab ă, c ăci cu munca m-am trezit. Dar a șa, muncesc, muncesc, și nu s-alege nimica
de mine; pentru c ă tot de st ăpâni calici mi-am avut parte. Și vorba ceea: La calic
sluje ști, calic r ămâi. Când a ș da odat ă peste un st ăpân cum gândesc eu, n-a ș ști ce s ă
fac s ă nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuin ță de slug ă, voinice? Cum te v ăd, sameni a
avea seu la r ărunchi. De ce te scumpe ști pentru nimica toat ă și nu-ți iei o slug ă
vrednic ă, ca s ă-ți fie mân ă de ajutor la drum? Locurile aiestea sunt șugube țe; de unde
știi cum vine întâmplarea, și, Doamne fere ște, s ă nu-ți cad ă greu singur.
— Acum deodat ă înc ă tot nu, zise fiul craiului cu mâna pe buzdugan; m- oi mai sluji
și eu singur, cum oi putea, și dând iar pinteni calului, porne ște mai repede.
Și mergând el tot înainte prin codri întuneco și, de la un loc se închide calea și încep a
i se încurca c ărările, încât nu se mai pricepe fiul craiului acum în cotro s ă apuce și pe
unde s ă mearg ă.
— Ptiu, drace! iaca în ce încurc ătur ă am intrat! Asta-i mai r ău decât poftim la mas ă,
zise el. Nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste
pustiet ăți dai; parc ă a pierit s ămân ța omeneasc ă de pe fa ța p ământului. Îmi pare r ău
că n-am luat m ăcar spânul cel de-al doilea cu mine. Dac ă s-a aruncat în partea mâne-
sa, ce-i vinovat el? Tata a șa a zis, îns ă la mare nevoie ce-i de f ăcut? vorba ceea: R ău-i
cu r ău, dar e mai r ău f ăr' de r ău. Și tot horh ăind el când pe o c ărare, când pe un drum

7 părăsit, numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte, îmbr ăcat altfel și c ălare pe un cal
frumos, și, pref ăcându-și glasul, începe a c ăina pe fiul craiului, zicând:
— S ărmane omule, r ău drum ai apucat! Se vede c ă e ști str ăin și nu cuno ști locurile pe
aici. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a coborî priporul ista, c ă erai
pr ăpădit. Ia, colo devale, în înfund ătura ceea, un taur grozav la mul ți bezmetici le-a
curmat zilele. Și eu, mai deun ăzi, cât m ă vezi de voinic, de-abia am sc ăpat de dânsul,
ca prin urechile acului. Întoarce-te înapoi, ori, d ac ă ai de dus înainte, ia- ți un ajutor pe
cineva. Chiar și eu m-aș tocmi la d-ta, dac ă ți-a fi cu pl ăcere.
— A șa ar trebui s ă urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ți-oi spune drept: tata mi-a
dat în grij ă, când am pornit de-acas ă, ca s ă m ă feresc de omul ro ș, iar ă mai ales de cel
spân, cât oi putea; s ă n-am de a face cu dân șii nici în clin, nici în mînec ă; și dac ă n-ai
fi spân, bucuros te-a ș tocmi.
— Hei, hei! c ălătorule. Dac ă ți-i vorba de-așa, ai s ă-ți rupi ciochinele umblând și tot
n-ai s ă g ăse ști slug ă cum cau ți d-ta, c ă pe-aici sunt numai oameni spâni. Ș-apoi, când
este la adic ălea, te-aș întreba: ca' ce fel de z ăticneal ă ai putea s ă întâmpini din pricina
asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: c ă de p ăr și de coate-goale nu se plânge nimene.
Și când nu sunt ochi negri, s ăru ți și alba ștri! A șa și d-ta: mul țume ște lui Dumnezeu c ă
m-ai g ăsit și tocme ște-mă. Și dac ă-i apuca odat ă a te deprinde cu mine, știu bine c ă n-
am s ă pot sc ăpa u șor de d-ta, c ăci a șa sunt eu în felul meu, știu una și bun ă: s ă-mi
slujesc st ăpânul cu dreptate. Hai, nu mai sta la îndoial ă, c ă m ă tem s ă nu ne-apuce
noaptea pe aici. Și când ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, da r cu smâr țogul ista
îți duc vergile.
— Apoi d ă, Spânule, nu știu cum s ă fac, zise fiul craiului. Din copil ăria mea sunt
deprins a asculta de tat ă și, tocmindu-te pe tine, parc ă-mi vine nu știu cum. Dar,
fiindc ă mi-au mai ie șit pân ă acum înainte înc ă doi spâni, și cu tine al treilea, apoi
mai-mi vine a crede c ă asta-i țara spânilor și n-am încotro; mort-copt, trebuie s ă te iau
cu mine, dac ă zici c ă știi bine locurile pe aici.
Și, din două vorbe, fiul craiului îl tocme ște și dup ă aceea pornesc împreun ă s ă
ias ă la drum, pe unde arat ă Spânul. Și mergând ei o bucat ă bun ă, Spânul se preface
că-i e sete și cere plosca cu ap ă de la st ăpânu-său. Fiul craiului i-o d ă, și Spânul, cum
o pune la gur ă, pe loc o și ia, o ță rându-se, și vars ă toat ă apa dintr-însa. Fiul craiului
zice atunci sup ărat:
— Dar bine, Spânule, de ce te apuci? Nu vezi c ă pe aici e mare lips ă de ap ă? Și pe
ar șița asta o s ă ne usc ăm de sete.
— S ă avem iertare, st ăpâne! Apa era bâhlit ă și ne-am fi putut boln ăvi. Cât despre apa
bun ă, nu v ă îngriji ți; acu ș avem s ă d ăm peste o fântân ă cu ap ă dulce și rece ca ghea ța.
Acolo vom poposi pu țin, oi cl ătări plosca bine ș-oi umple-o cu ap ă proasp ătă, ca s ă
avem la drum, c ăci mai încolo nu prea sunt fântâni, și, din partea apei, mi se pare c ă
i-om duce dorul. Și cârnind pe o c ărare, mai merg ei oleac ă înainte, pân ă ce ajung
într-o poian ă și numai iaca ce dau de o fântân ă cu ghizdele de stejar și cu un capac
deschis în l ături. Fântâna era adânc ă și nu avea nici roat ă, nici cumpân ă, ci numai o
scar ă de coborât pân ă la ap ă.
— Ei, ei! Spânule, acum s ă te v ăd cât e ști de vrednic, zise fiul craiului. Spânul atunci
zâmbe ște pu țin și, coborându-se în fântân ă, umple întâi plosca și o pune la șold. Apoi,
mai stând acolo în fund pe scar ă, aproape de fa ța apei, zice:

8 — Ei, da' ce r ăcoare-i aici! "Chima r ăului pe malul pâr ăului!" Îmi vine s ă nu mai ies
afar ă. Dumnezeu s ă u șureze p ăcatele celui cu fântâna, c ă bun lucru a mai f ăcut. Pe
ar șițele ieste, o r ăcoreal ă ca asta mult pl ăte ște!
Mai șede el acolo pu țin și apoi iese afar ă, zicând: — Doamne, st ăpâne, nu știi cât m ă
sim țesc de u șor; parc ă îmi vine s ă zbor, nu alt ăceva! Ia vâr ă-te și d-ta oleac ă, s ă vezi
cum ai s ă te r ăcore ști; a șa are s ă-ți vin ă de îndemân ă după asta, de are s ă ți se par ă c ă
ești u șor cum îi pana…
Fiul craiului, boboc în felul s ău la trebi de aieste, se potrive ște Spânului și se
bag ă în fântân ă, f ără s ă-i tr ăsneasc ă prin minte ce i se poate întâmpla. Și cum sta și el
acolo de se r ăcorea, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se suie deasupra
lui și zice cu glas r ăut ăcios:
— Alelei! fecior de om viclean ce te g ăse ști; tocmai de ceea ce te-ai p ăzit n-ai sc ăpat.
Ei, c ă bine mi te-am c ăptu șit! Acum s ă-mi spui tu cine e ști, de unde vii și încotro te
duci, c ă, de nu, acolo î ți putrezesc ciolanele!
Fiul craiului ce era s ă fac ă? Îi spune cu de-am ănuntul, c ăci, d ă, care om nu ține la
via ță înainte de toate?
— Bine, atâta am vrut s ă aflu din gura ta, pui de viper ă ce mi-ai fost, zice atunci
Spânul: numai cat ă s ă fie a șa, c ă, de te-oi prinde cu oca mic ă, greu are s ă-ți cad ă.
Chiar acum a ș putea s ă te omor, în voia cea bun ă, dar mi-i mil ă de tinere țile tale…
Dac ă vrei s ă mai vezi soarele cu ochii și s ă mai calci pe iarb ă verde, atunci jur ă-mi-te
pe ascu țișul palo șului t ău c ă mi-i da ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de
ți-aș zice s ă te arunci. Și, de azi înainte, eu o s ă fiu în locul t ău nepotul împ ăratului,
despre care mi-ai vorbit, iar ă tu — sluga mea; și atâta vreme s ă ai a m ă sluji, pân ă
când îi muri și iar îi învia. Și oriunde vei merge cu mine, nu care cumva s ă ble ște ști
din gur ă c ătre cineva despre ceea ce a urmat între noi, c ă te-am șters de pe fa ța
pământului. Î ți place a șa s ă mai tr ăie ști, bine-de-bine; iar ă de nu, spune-mi verde în
ochi, ca s ă știu ce leac trebuie s ă-ți fac…
Fiul craiului, v ăzându-se prins în cle ște și f ără nici o putere, îi jur ă credin ță și
supunere întru toate, l ăsându-se în știrea lui Dumnezeu, cum a vrea el s ă fac ă. Atunci
Spânul pune mâna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ia la sine; apoi îl
scoate din fântân ă și-i d ă palo șul s ă-l s ărute, ca semn de pecetluire a jur ământului,
zicând:
— De-acum înainte s ă știi c ă te cheam ă Harap-Alb; aista ți-i numele, și altul nu.
Dup ă aceasta încalec ă, fiecare pe calul s ău, și pornesc, Spânul înainte, ca st ăpân,
Harap-Alb în urm ă, ca slug ă, mergând spre împ ărăție, Dumnezeu s ă ne ție, c ă
cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
Și merg ei, și merg, cale lung ă s ă le-ajung ă, trecând peste nou ă m ări, peste
nou ă ță ri și peste nou ă ape mari, și într-o târzie vreme ajung la împ ărăție.
Și cum ajung, Spânul se înf ățișaz ă înaintea împ ăratului cu carte din partea craiului. Și
împ ăratul Verde, citind cartea, arde de bucurie c ă i-a venit nepotul, și pe dat ă îl și
face cunoscut cur ții și fetelor sale, care îl primesc cu toat ă cinstea cuvenit ă unui fiu
de crai și mo ștenitor al împ ăratului.
Atunci Spânul, v ăzând c ă i s-au prins minciunile de bine, cheam ă la sine pe
Harap-Alb și-i zice cu asprime:

9 — Tu s ă șezi la grajd nedezlipit și s ă îngrije ști de calul meu ca de ochii din cap, c ă
de-oi veni pe-acolo și n-oi g ăsi trebile f ăcute dup ă plac, vai de pielea ta are s ă fie. Dar
pân ă atunci, na-ți o palm ă, ca s ă ții minte ce ți-am spus. Bagat-ai în cap vorbele mele?
— Da, st ăpâne, zise Harap-Alb, l ăsând ochii în jos. Și, ie șind, porne ște la grajd. Cu
asta a voit Spânul s ă-și arate arama și s ă fac ă pe HarapAlb ca s ă-i ia și mai mult frica.
Fetele împ ăratului întâmplându-se de fa ță când a lovit Spânul pe Harap-Alb, li s-a
făcut mil ă de dânsul și au zis Spânului cu bini șorul:
— Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dac ă este c ă a l ăsat Dumnezeu s ă fim mari peste
al ții, ar trebui s ă avem mil ă de dân șii, c ă și ei, s ărmanii, sunt oameni!
— Hei, dragele mele vere, zice Spânul cu viclenia l ui obicinuit ă; d-voastr ă înc ă nu
ști ți ce-i pe lume. Dac ă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar f i sfâ șiat pe
om. Și trebuie s ă ști ți c ă și între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, c are
trebuiesc ținu ți din frâu, dac ă ți-i voia să faci treab ă cu dân șii.
Ei, apoi… zi c ă nu-i lumea de-apoi! S ă te fereasc ă Dumnezeu când prinde
mămăliga coaj ă. Vorba ceea:
Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,
Să m ă mier ce m-a g ăsit.
Fetele atunci au luat alt ă vorb ă, dar din inima lor nu s-a șters purtarea
necuviincioas ă a Spânului, cu toate îndrept ările și înrudirea lui, pentru c ă bun ătatea
nu are de-a face cu r ăutatea. Vorba ceea:
Vi ța-de-vie, tot în vie,
Iar ă vi ța-de-boz, tot r ăgoz.
Și din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, c ă Spânul defel nu sam ănă în
partea lor, nici la chip, nici la bun ătate; și c ă Harap-Alb, sluga lui, are o înf ățișare
mult mai pl ăcut ă și seam ănă a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea c ă
Spânul nu le este v ăr, și de aceea nu-l puteau mistui. A șa îl urâse ele de tare acum, c ă,
dac ă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lep ădat de Spân ca de Ucig ă-l-crucea. Dar nu aveau
ce se face de împ ăratul, ca s ă nu-i aduc ă sup ărare.
Amu, într-una din zile, cum ședea Spânul la osp ăț împreun ă cu mo șu-său, cu
verele sale și cu al ții, câ ți se întâmplase, li s-au adus mai la urm ă în mas ă și ni ște
sălăți foarte minunate. Atunci împ ăratul zice Spânului :
— Nepoate, mai mâncat-ai s ălăți de aceste de când e ști? — Ba nu, mo șule, zice
Spânul; tocmai eram s ă v ă întreb de unde le ave ți, c ă tare-s bune!… O haraba întreag ă
aș fi în stare s ă m ănânc, și parc ă tot nu m-aș s ătura.
— Te crede mo șul, nepoate, dar când ai ști cu ce greutate se cap ătă! pentru c ă numai
în Gr ădina Ursului, dac ă-i fi auzit de dânsa, se afl ă s ălăți de aceste, și mai rar om care
să poat ă lua dintr-însele și s ă scape cu via ță . Între to ți oamenii din împ ărăția mea,
numai un p ădurar se bizuie ște la treaba asta. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi
aduce din când în când a șa, câte pu ține, de poft ă.
Spânul, voind s ă piard ă acum pe Harap-Alb cu orice pre ț, zise împ ăratului:
— Doamne, mo șule, de nu mi-a aduce sluga mea s ălăți de aceste și din piatra seac ă,
mare lucru s ă fie!
— Ce vorbe ști, nepoate! zise împ ăratul; unul ca dânsul, și înc ă necunosc ător de
locurile acestea, cum crezi c ă ar putea face aceast ă slujb ă? Doar de ți-i greu de via ța
lui.

10 — Ia las', mo șule, nu-i duce grija; pun r ămăș ag c ă are s ă-mi aduc ă s ălăți întocmai ca
aceste, și înc ă multe, c ă știu eu ce poate el.
Ș-odat ă cheam ă Spânul pe Harap-Alb și-i zice r ăstit: — Acum degrab ă s ă te
duci cum îi ști tu și s ă-mi aduci s ălăți de aceste din Gr ădina Ursului. Hai, ie și repede
și porne ște, c ă nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva s ă faci de altfel, c ă nici în borta
șoarecului nu e ști sc ăpat de mine!
Harap-Alb iese mâhnit, se duce în grajd și începe a-și netezi calul pe coam ă, zicând:
— Ei, c ălu țul meu, când ai ști tu în ce necaz am intrat! Sfânt s ă fie rostul t ătâne-meu,
că bine m-a înv ățat! A șa-i c ă, dac ă n-am ținut seam ă de vorbele lui, am ajuns slug ă la
dârloag ă și acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, c ă mi-i capul în primejdie?
— St ăpâne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu ca pul de piatr ă, ori cu piatra de
cap, tot atâta-i: fii odat ă b ărbat și nu-ți face voie rea. Încalec ă pe mine și hai! Știu eu
unde te-oi duce, și mare-i Dumnezeu, ne-a sc ăpa el și din aceasta!
Harap-Alb, mai prinzând oleac ă la inim ă, încalec ă și se las ă în voia calului,
unde vrea el s ă-l duc ă.
Atunci calul porne ște la pas, pân ă ce iese mai încolo, ca s ă nu-i vad ă nimene. Apoi î și
arat ă puterile sale, zicând:
— St ăpâne, ține-te bine pe mine, c ă am s ă zbor lin ca vântul, s ă cutreier ăm p ământul.
Mare-i Dumnezeu și me șteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac și Spânului
celuia, nu-i e vremea trecut ă.
Și odat ă zboar ă calul cu Harap-Alb pân ă la nouri; apoi o ia de-a curmezi șul
pământului: pe deasupra codrilor, peste vârful mun ților, peste apa m ărilor și dup ă
aceea se las ă încet- încet într-un ostrov mândru din mijlocul un ei m ări, lâng ă o c ăsu ță
singuratic ă, pe care era crescut ni ște mu șchi pletos de o podin ă de gros, moale ca
mătasa și verde ca buraticul.
Atunci Harap-Alb descalec ă, și spre mai mare mirarea lui, numai iaca îl
întâmpin ă în pragul u șii cer șetoarea c ăreia îi d ăduse el un ban de poman ă, înainte de
pornirea lui de acas ă.
— Ei, Harap-Alb, a șa-i că ai venit la vorbele mele, c ă deal cu deal se ajunge, dar înc ă
om cu om? Afl ă acum c ă eu sunt Sfânta Duminic ă și știu ce nevoie te-a adus pe la
mine. Spânul vrea s ă-ți r ăpun ă capul cu orice chip și de-aceea te-a trimis s ă-i aduci
sălăți din Gr ădina Ursului, dar i-or da ele odat ă pe nas… R ămâi aici în ast ă-noapte, ca
să v ăd ce-i de f ăcut.
Harap-Alb r ămâne bucuros, mul țumind Sfintei Duminici pentru buna g ăzduire și
îngrijirea ce are de el.
— Fii încredin țat c ă nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bun ă te ajut ă, Harap-
Alb, zice Sfânta Duminic ă ie șind și l ăsându-l în pace s ă se lini șteasc ă.
Și cum iese Sfânta Duminic ă afar ă, odat ă și porne ște descul ță prin rou ă, de
culege o poal ă de somnoroas ă, pe care o fierbe la un loc cu o vadr ă de lapte dulce și
cu una de miere și apoi ia mursa aceea și iute se duce de o toarn ă în fântâna din
Gr ădina Ursului, care fântân ă era plin ă cu ap ă pân ă la gur ă. Și mai stând Sfânta
Duminic ă oleac ă în preajma fântânii, numai iaca ce vede c ă vine ursul cu o falc ă în
cer și cu una în p ământ, morn ăind înfrico șat. Și cum ajunge la fântân ă, cum începe a
bea lacom la ap ă și a-și linge buzele de dulcea ța și bun ătatea ei. Și mai st ă din b ăut, și
iar începe a morn ăi; și iar mai bea câte un r ăstimp, și iar morn ăie ște, pân ă ce, de la o

11 vreme, încep a-i sl ăbi puterile și, cuprins de ame țeal ă, pe loc cade jos și adoarme
mort, de puteai s ă tai lemne pe dânsul.
Atunci Sfânta Duminic ă, v ăzându-l a șa, într-o clip ă se duce și, de șteptând pe
Harap-Alb chiar în miezul nop ții, îi zice:
— Îmbrac ă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tat ă- t ău, apuc ă pe ici tot
înainte, și cum îi ajunge în r ăscrucile drumului, ai s ă dai de Gr ădina Ursului. Atunci
sai repede înl ăuntru de-ți ia s ălăți într-ales, și câte-i vrea de multe, c ăci pe urs l-am
pus eu la cale. Dar, la toat ă întâmplarea, de-i vedea și-i vedea c ă s-a trezit și n ăvăle ște
la tine, zvârle-i pielea cea de urs și apoi fugi încoace spre mine cât îi putea.
Harap-Alb face cum îi zice Sfânta Duminic ă. Și cum ajunge în gr ădin ă, odat ă
începe a smulge la s ălăți într-ales și leag ă o sarcin ă mare, mare, cât pe ce s ă n-o poat ă
ridica în spinare. Și când s ă ias ă cu dânsa din gr ădin ă, iaca ursul se treze ște, și dup ă
dânsul, Gavrile! Harap-Alb, dac ă vede reaua, i-arunc ă pielea cea de urs, și apoi fuge
cât ce poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sf ânta Duminic ă, sc ăpând cu obraz
curat.
Dup ă aceasta, Harap-Alb, mul țumind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a
făcut, îi s ărut ă mâna, apoi î și ia s ălățile și, înc ălecând, porne ște spre împ ărăție,
Dumnezeu s ă ne ție, c ă cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
Și mergând tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împ ărăție și d ă s ălățile în mâna
Spânului.
Împ ăratul și fetele sale, v ăzând aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci Spânul
zice îngâmfat:
— Ei, mo șule, ce mai zici? — Ce s ă zic, nepoate? Ia, când a ș avé eu o slug ă ca
aceasta, nu i-aș trece pe dinainte.
— D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acas ă? numai de vrednicia lui, zise Spânul; c ăci
altfel nu-l mai luam dup ă mine, ca s ă-mi încurce zilele.
La vro câteva zile dup ă aceasta, împ ăratul arat ă Spânului ni ște pietre scumpe, zicând:
— Nepoate, mai v ăzut-ai pietre nestemate a șa de mari și frumoase ca acestea de când
ești?
— Am v ăzut eu, mo șule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept s ă-ți spun, n-am
văzut. Oare pe unde se pot g ăsi a șa pietre?
— Pe unde s ă se g ăseasc ă, nepoate! Ia, în P ădurea Cerbului. Și cerbul acela este b ătut
tot cu pietre scumpe, mult mai mari și mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cic ă are
una în frunte, de str ăluce ște ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de ce rb, c ăci
este solomonit și nici un fel de arm ă nu-l prinde; îns ă el, pe care l-a z ări, nu mai scap ă
cu via ță . De-aceea fuge lumea de dânsul de- și scoate ochii; și nu numai atâta, dar
chiar când se uit ă la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc r ămâne moart ă. Și
cic ă o mul țime de oameni și de s ălb ătăciuni zac f ără suflare în p ădurea lui numai din
ast ă pricin ă: se vede c ă este solomonit, întors de la țâță , sau dracul mai știe ce are de-i
așa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie s ă știi, nepoate, c ă unii oameni îs mai
al dracului decât dracul; nu se astâmp ără nici în ruptul capului; m ăcar c ă au p ățit
multe, tot cearc ă prin p ădurea lui, s ă vad ă, nu l-or putea g ăbui cumva? Și care dintre
ei are îndr ăzneala mare și noroc și mai mare, umblând pe acolo, g ăse ște din
întâmplare câte o piatr ă de aceste, picat ă de pe cerb, când se scutur ă el la șapte ani o
dat ă, și apoi aceluia om nu-i trebuie alt ă negustorie mai bun ă. Aduce piatra la mine și

12 i-o pl ătesc cât nu face; ba înc ă sunt bucuros c ă o pot c ăpăta. Și afl ă, nepoate, c ă
asemene pietre fac podoaba împ ărăției mele, nu se g ăsesc altele mai mari și mai
frumoase decât aceste la nici o împ ărăție, și de-aceea s-a dus vestea despre ele în
toat ă lumea. Mul ți împ ăra ți și crai înadins vin s ă le vad ă, și li-i de-a mirarea de unde
le am.
— Doamne, mo șule! zise atunci Spânul; s ă nu te superi, dar nu știu ce fel de oameni
frico și ave ți pe aici. Eu pun r ămăș ag pe ce vrei c ă sluga mea are s ă-mi aduc ă pielea
cerbului aceluia, cu cap cu tot, a șa împodobit cum este.
Ș-odat ă cheam ă Spânul pe Harap-Alb și-i zice: — Du-te în P ădurea Cerbului,
cum îi ști tu, și m ăcar f ă pe dracul în patru, sau orice-i face, dar numaidec ât s ă-mi
aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, a șa b ătute cu pietre scumpe, cum se g ăsesc. Și
doar te-a împinge p ăcatul s ă clinte ști vreo piatr ă din locul s ău, iar ă mai ales acea
mare din fruntea cerbului, c-apoi atâta ți-i leacul! Hai, porne ște iute, c ă nu-i vreme de
pierdut!
Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, c ă doar nu era din butuci; dar
neavând încotro, iese mâhnit, se duce iar în grajd la cal și, netezindu-l pe coam ă, îi
zice:
— Dragul meu c ălu ț, la grea belea m-a vârât iar Spânul!… De-oi mai sc ăpa și din asta
cu via ță , apoi tot mai am zile de tr ăit. Dar nu știu, z ău, la cât mi-a sta norocul!
— Nu-i nimica, st ăpâne, zise calul. Capul de-ar fi s ănătos, c ă belelele curg gârl ă.
Poate ai primit porunc ă s ă jupe ști piatra morii și s ă duci pielea la împ ărăție…
— Ba nu, c ălu țul meu; alta și mai înfrico șat ă, zise Harap- Alb.
— Vorb ă s ă fie, st ăpâne, c ă tocmeala-i gata, zise calul. Nu te teme, știu eu
năzdr ăvănii de ale Spânului; și s ă fi vrut, de demult i-a ș fi f ăcut pe obraz, dar las ă-l
să-și mai joace calul. Ce gânde ști? Și unii ca ace știa sunt trebuitori pe lume câteodat ă,
pentru c ă fac pe oameni s ă prind ă la minte… Zi și d-ta c ă ai avut s ă tragi un p ăcat
str ămo șesc. Vorba ceea: "P ărin ții m ănânc ă agurid ă, și fiilor li se strepezesc din ții".
Hai, nu mai sta la gânduri; încalec ă pe mine și pune-ți n ădejdea în Dumnezeu, c ă
mare-i puterea Lui; nu ne-a l ăsa el s ă suferim îndelung. Cum vrei. "Ce-i e scris
omului în frunte-i e pus." Doar' mare-i Cel-de-sus! S-or sfâr și ele și aceste de la o
vreme…
Harap-Alb atunci încalec ă, și calul porne ște la pas, pân ă ce iese mai încolo
departe, ca s ă nu-i ia lumea la ochi. Și apoi, încordându-se și scuturându-se o dat ă
voinice ște, iar ă-și arat ă puterile, zicând:
— Ține-te zdrav ăn, st ăpâne, c ă iar am s ă zbor:
În înaltul cerului,
Văzduhul p ământului;
Pe deasupra codrilor,
Peste vârful mun ților,
Prin cea ța m ăgurilor,
Spre noianul m ărilor,
La cr ăiasa zânelor,
Minunea minunilor,
Din ostrovul florilor.
Și zicând aceste, odat ă și zboar ă cu Harap-Alb

13 În înaltul cerului,
Văzduhul p ământului;
și o ia de-a curmezi ș:
De la nouri c ătre soare,
Printre lun ă și luceferi,
Stele mândre lucitoare,
și apoi se las ă lin ca vântul:
În ostrovul florilor,
La cr ăiasa zânelor,
Minunea minunilor.
Și când vântul a aburit, iaca și ei la Sfânta Duminic ă iar au sosit. Sfânta
Duminic ă era acas ă și, cum a v ăzut pe Harap-Alb poposind la u șa ei, pe loc l-a
întâmpinat și i-a zis cu blânde țe:
— Ei, Harap-Alb, a șa-i c ă iar te-a ajuns nevoia de mine? — A șa este, m ăicu ță ,
răspunse Harap-Alb, cufundat în gânduri și galben la fa ță , de parc ă-i luase pânza de
pe obraz. Spânul vrea s ă-mi r ăpun ă capul cu orice pre ț. Și de-aș muri mai degrab ă, s ă
scap odat ă de zbucium: decât a șa via ță , mai bine moarte de o mie de ori!
— Vai de mine și de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminic ă; parc ă nu te-aș fi crezut
așa slab de înger, dar, dup ă cât v ăd, e ști mai fricos decât o femeie! Hai, nu mai sta ca
o g ăin ă plouat ă! r ămâi la mine în ast ă noapte și ți-oi da eu vrun ajutor. Mare-i
Dumnezeu! N-a mai fi el dup ă gândul Spânului. Îns ă mai rabd ă și tu, f ătul meu, c ă
mult ai avut de r ăbdat și pu țin mai ai. Pân-acum ți-a fost mai greu, dar de-acum
înainte tot a șa are s ă-ți fie, pân ă ce-i ie și din slujba Spânului, de la care ai s ă tragi
înc ă multe necazuri, dar ai s ă scapi din toate cu capul teaf ăr, pentru c ă norocul te
ajut ă.
— Poate a șa s ă fie, m ăicu ță , zise Harap-Alb, dar prea multe s-au îngr ămădit deodat ă
pe capul meu.
— Câte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfânta Dumin ic ă; a șa a trebuit s ă se
întâmple, și n-ai cui b ănui: pentru c ă nu-i dup ă cum gânde ște omul, ci-i dup ă cum
vrea Domnul. Când vei ajunge și tu odat ă mare și tare, îi c ăuta s ă judeci lucrurile de-a
fir-a-păr și vei crede celor asupri ți și nec ăji ți, pentru c ă știi acum ce e necazul. Dar
pân ă atunci, mai rabd ă, HarapAlb, c ăci cu r ăbdarea îi frigi pielea.
Harap-Alb, nemaiavând ce zice, mul țume ște lui Dumnezeu, și de bine, și de
rău, și Sfintei Duminici pentru buna g ăzduire și ajutorul f ăgăduit.
— Ia, acum mai vii de-acas ă, f ătul meu! Zic ă cine-a zice și cum a vrea s ă zic ă, dar
când este s ă dai peste p ăcat, dac ă-i înainte, te sile ști s ă-l ajungi, iar dac ă-i în urm ă,
stai și-l a ștep ți. M ă rog, ce mai la deal, la vale? a șa e lumea asta și, de-ai face ce-ai
face, r ămâne cum este ea; nu po ți s-o întorci cu um ărul, m ăcar s ă te pui în ruptul
capului. Vorba ceea: "Zi-i lume și te mântuie". Dar ia s ă l ăsăm toate la o parte și,
pân ă la una-alta, hai s ă vedem ce-i de f ăcut cu cerbul, c ă Spânul te-a fi a șteptând cu
ner ăbdare. Și, d ă, st ăpân nu-i? trebuie s ă-l ascul ți. Vorba ceea: "Leag ă calul unde zice
st ăpânul".
Și odat ă scoate Sfânta Duminic ă obr ăzarul și sabia lui Statu-Palm ă-Barb ă-Cot,
de unde le avea și, dându-le lui Harap-Alb, zice:

14 — Ține aceste, c ă au s ă-ți fie de mare trebuin ță unde mergem. Și chiar haidem, cu
ajutorul Domnului, s ă ispr ăvim odat ă și trebu șoara asta.
Și pe la cântatul cuco șilor se ia Sfânta Duminic ă împreun ă cu Harap-Alb și se
duc în P ădurea Cerbului. Și cum ajung în p ădure, sap ă o groap ă adânc ă de un stat de
om, lâng ă un izvor, unde în fiecare zi pe la amiaz ă venea cerbul de bea ap ă, apoi se
culca acolo pe loc și dormea cât un bei, pân ă ce asfin țea soarele. Și dup ă aceea,
sculându-se, o lua în porneal ă și nu mai da pe la izvor iar pân ă a doua zi pe la amiaz ă.
— Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfânta Dumini c ă. Tu, Harap-Alb, r ămâi aici
într-însa, toat ă ziua, și iaca ce ai de f ăcut: pune-ți obr ăzarul cum se pune, iar ă sabia s ă
n-o sl ăbe ști din mân ă; și de-amiaz ă, când a veni cerbul aici la izvor s ă bea ap ă și s-a
culca ș-a adormi, cu ochii deschi și, cum i-i fele șagul, tu, îndat ă ce l-îi auzi hor ăind, s ă
ie și înceti șor și s ă potrive ști a șa ca s ă-i zbori capul dintr-o singur ă lovitur ă de sabie, și
apoi repede s ă te arunci în groap ă și s ă șezi acolo într-însa pân ă dup ă asfin țitul
soarelui. Capul cerbului are s ă te strige pân ă atunci mereu pe nume, ca s ă te vad ă, dar
tu nu cumva s ă te îndupleci de rug ămintea lui și s ă te i țești la dânsul, c ă are un ochi
otr ăvit și, când l-a pironi spre tine, nu mai tr ăie ști. Îns ă, cum a asfin ți soarele, s ă știi
că a murit cerbul. Și atunci s ă iei f ără fric ă s ă-i jupe ști pielea, iar ă capul s ă-l iei a șa
întreg, cum se g ăse ște, și apoi s ă vii la mine.
Și a șa, Sfânta Duminic ă se ia și se întoarn ă singur ă acas ă. Iar ă Harap-Alb
rămâne la pând ă în groap ă. Și, când pe la amiaz ă, numai iaca ce aude Harap-Alb un
muget în ădu șit: cerbul venea bonc ăluind. Și ajungând la izvor, odat ă și începe a bea
hâlpav la ap ă rece; apoi mai bonc ăluie ște, și iar mai bea câte un r ăstimp, și iar mai
bonc ăluie ște, și iar mai bea, pân ă ce nu mai poate. Dup ă aceea începe a- și arunca
ță rn ă dup ă cap, ca buhaiul, și apoi, scurmând de trei ori cu piciorul în p ământ, se
tologe ște jos pe paji ște, acolo pe loc, mai rumeg ă el cât mai rumeg ă, și pe urm ă se
așterne pe somn, și unde nu începe a mâna porcii la jir.
Harap-Alb, cum îl aude hor ăind, iese afar ă înceti șor și, când îl croie ște o dat ă
cu sabia pe la mijlocul gâtului, îi și zboar ă capul cât colo de la trup și apoi Harap-Alb
se arunc ă f ără sine în groap ă, dup ă cum îl pov ățuise Sfânta Duminic ă. Atunci sângele
cerbului odat ă a și-nceput a curge gâlgâind și a se r ăspândi în toate p ărțile,
îndreptându-se și n ăboind în groap ă peste Harap-Alb, de cât pe ce era s ă-l înece. Iar ă
capul cerbului, zvârcolindu-se dureros, striga cu j ale, zicând:
— Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ți-am auzit, dar de v ăzut nu te-am v ăzut. Ie și
numai oleac ă s ă te v ăd încaltea, vrednic e ști de comoara ce ți-o las, și apoi s ă mor cu
pl ăcere, dragul meu!
Dar Harap-Alb t ăcea molcum și de-abia î și putea descle șta picioarele din
sângele închegat, care era mai-mai s ă umple groapa. În sfâr șit, mai strig ă el, capul
cerbului, cât mai strig ă, îns ă Harap-Alb nici nu r ăspunde, nici se arat ă, și de la o
vreme se face t ăcere. Și a șa, dup ă asfin țitul soarelui, Harap-Alb iese din groap ă,
jupe ște pielea cerbului cu b ăgare de seam ă, s ă nu sminteasc ă vreo piatr ă din locul ei,
apoi ia capul întreg, a șa cum se g ăsea, și se duce la Sfânta Duminic ă.
— Ei, Harap-Alb, zise Sfânta Duminic ă, a șa-i c ă am scos-o la cap ăt și asta?
— A șa; cu ajutorul lui Dumnezeu și cu al sfin ției-voastre, r ăspunse Harap-Alb, am
izbutit, m ăicu ță , s ă facem și acum pe cheful Spânului, r ămânere-aș p ăguba ș de dânsul

15 să r ămân, și s ă-l v ăd când mi-oi vedea ceafa; atunci, și nici atunci, c ă tare mi-i negru
înaintea ochilor!
— Las ă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, c ă și-a da el Spânul peste om vrodat ă;
pentru c ă nu-i nici o fapt ă f ără plat ă, zise Sfânta Duminic ă. Mergi de i le du și
acestea, c ă i-or r ămânea ele de cap odat ă.
Atunci Harap-Alb, mul țumind Sfintei Duminici, îi s ărut ă mâna, apoi încalec ă
pe cal și porne ște tot cum a venit, mergând spre împ ărăție, Dumnezeu s ă ne ție, c ă
cuvântul din poveste, înainte mult mai este… Și pe unde trecea, lumea din toate
părțile îl înghesuia: pentru c ă piatra cea mare din capul cerbului str ălucea de se p ărea
că Harap-Alb soarele cu el îl ducea.
Mul ți crai și împ ăra ți ie șeau înaintea lui Harap-Alb, și care dincotro îl ruga,
unul s ă-i dea b ănărit, cât a cere el, altul s ă-i dea fata și jum ătate de împ ărăție; altul s ă-
i dea fata și împ ărăția întreag ă pentru asemene odoare. Dar HarapAlb ca de foc se
ferea și, urmându-și calea înainte, la st ăpânu-său le ducea.
Și într-una din seri, cum ședea Spânul împreun ă cu mo șus ău și cu verele sale
sus într-un foi șor, numai iaca ce z ăresc în dep ărtare un sul de raze scânteietoare, care
venea înspre dân șii; și de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de le fu ra vederile. Și
deodat ă toat ă suflarea s-a pus în mi șcare: lumea de pe lume, fiind în mare
nedumerire, alerga s ă vad ă ce minune poate s ă fie. Și, când colo, cine era? Harap-
Alb, care venea în pasul calului, aducând cu sine p ielea și capul cerbului pe care le-a
și dat în mâna Spânului.
La vederea acestei minun ății, to ți au r ămas încremeni ți și, uitându-se unii la
al ții, nu știau ce s ă zic ă. Pentru c ă în adev ăr era și lucru de mirare!
Dar Spânul, cu viclenia sa obicinuit ă, nu-și pierde cump ătul. Și, luând vorb ă, zice
împ ăratului:
— Ei, mo șule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele? — Ce s ă mai zic, nepoate?!
răspunse împ ăratul uimit. Ia, s ă am eu o slug ă a șa de vrednic ă și credincioas ă ca
HarapAlb, a ș pune-o la mas ă cu mine, c ă mult pre țuie ște omul acesta!
— Ba s ă-și pun ă pofta-n cui! r ăspunse Spânul cu glas r ăut ăcios. Asta n-aș face-o eu
de-ar mai fi el pe cât este; doar nu-i frate cu mam a, s ă-l pun în capul cinstei! Eu știu,
mo șule, c ă sluga-i slug ă și st ăpânu-i st ăpân; s-a mântuit vorba. Na, na, na! d-apoi
pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, c ăci altfel de ce l-a ș fi luat cu mine. Hei, hei! Nu
ști ți d-voastr ă ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Pân ă l-am dat la brazd ă, mi-am
stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: "Frica p ăze ște
bost ănăria". Alt st ăpân în locul meu nu mai face brânz ă cu Harap-Alb, cât îi lumea și
pământul. Ce te potrive ști, mo șule? Cum v ăd eu, d-ta prea intri în voia supu șilor. De-
aceea nu-ți dau cerbii pietre scumpe și ur șii s ălăți. Mie unuia știu c ă nu-mi sufl ă
nimene în bor ș: când v ăd c ă mâ ța face m ărazuri, ți-o strâng de coad ă, de m ănânc ă și
mere p ădure țe, c ăci n-are încotro… Dac ă ți-a ajuta Dumnezeu s ă m ă rânduie ști mai
degrab ă în locul d-tale, îi vedea, mo șule drag ă, ce prefacere are s ă ia împ ărăția; n-or
mai ședea lucrurile tot a șa moarte cum sunt. Pentru c ă știi vorba ceea: "Omul sfin țește
locul!"… Fost-ai și d-ta la tinere țe, nu zic. Dar acum î ți cred. D ă, b ătrâne țe nu-s? Cum
n-or sta trebile balt ă!
În sfâr șit, Spânului îi mergea gura ca pup ăza, de-a ame țit pe împ ăratul, încât a
uitat și de Harap-Alb, și de cerb, și de tot.

16 Fetele împ ăratului îns ă priveau la veri șor… cum prive ște câinele la mâ ță , și le
era drag ca sarea-n ochi: pentru c ă le spunea inima ce om f ără de lege este Spânul.
Dar cum erau s ă ias ă ele cu vorba înaintea tat ălui lor? Spânul n-avea de cine… Vorba
ceea: "G ăsise un sat f ără câini și se primbla f ără b ăț". C ă alt ă, ce pot s ă zic?
La vro câteva zile dup ă asta, împ ăratul f ăcu un osp ăț foarte mare în cinstea nepotu-
său, la care osp ăț au fost pofti ți cei mai str ăluci ți oaspe ți: împ ăra ți, crai, voievozi,
căpitanii o știrilor, mai-marii ora șelor și alte fe țe cinstite.
În ziua de osp ăț, fetele împ ăratului s-au pus cu rug ămintea pe lâng ă Spân s ă
dea voie lui Harap-Alb ca s ă slujeasc ă și el la mas ă. Spânul, neputându-le strica
hatârul, cheam ă pe Harap-Alb de fa ță cu dânsele și-i învoi aceasta, îns ă cu tocmal ă,
ca în tot timpul osp ățului s ă stea numai la spatele st ăpânu-său și nici m ăcar s ă-și
ridice ochii la ceilal ți meseni, c ă de l-oi vedea obr ăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi
și tai capul.
— Auzit-ai ce am spus, slug ă netrebnic ă, zise Spânul, ar ătând lui Harap-Alb t ăișul
palo șului, pe care jurase credin ță și supunere Spânului la ie șirea din fântân ă.
— Da, st ăpâne, r ăspunse Harap-Alb cu umilin ță ; sunt gata la porunca lumin ării-
voastre.
Fetele împ ăratului au mul țumit Spânului și pentru atâta.
Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, și oaspe ții, tot gustând vinul de bun,
începuse a se chiurchiului câte oleac ă, numai iaca o pas ăre m ăiastr ă se vede b ătând la
fereastr ă și zicând cu glas muieratic:
— Mânca ți, be ți și v ă veseli ți, dar de fata împ ăratului Ro ș nici nu gândi ți!
Atunci, deodat ă, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful și au început a
vorbi care ce știa și cum îi ducea capul: unii spuneau c ă împ ăratul Ro ș, având inim ă
hain ă, nu se mai satur ă de a v ărsa sânge omenesc; al ții spuneau c ă fata lui este o
farmazoan ă cumplit ă, și c ă din pricina ei se fac atâtea jertfe; al ții înt ăreau spusele
celorlal ți, zicând c ă chiar ea ar fi venit în chip de pas ăre de a b ătut acum la fereastr ă,
ca s ă nu lase și aici lumea în pace. Al ții ziceau c ă, oricum ar fi, dar pas ărea aceasta
nu-i lucru curat; și c ă trebuie s ă fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi cas ele
oamenilor. Al ții, mai frico și, î și stupeau în sân, menind-o ca s ă se întoarc ă pe capul
acelui care a trimis-o. În sfâr șit, unii spuneau într-un fel, al ții în alt fel, și multe se
ziceau pe seama fetei împ ăratului Ro ș, dar nu se știa care din toate acele vorbe este
cea adev ărat ă.
Spânul, dup ă ce-i ascult ă pe to ți cu luare-aminte, cl ătin ă din cap și zise:
— R ău e când ai a face tot cu oameni care se tem și de umbra lor! D-voastr ă, cinsti ți
oaspe ți, se vede c ă pa ște ți boboci, de nu v ă pricepe ți al cui fapt e acesta.
Și atunci Spânul repede î și a ținte ște privirile asupra lui Harap-Alb și, nu știu cum, îl
prinde zâmbind.
— A șa… slug ă viclean ă ce-mi e ști!? Vas ăzic ă, tu ai știin ță de asta și nu mi-ai spus.
Acum degrab ă s ă-mi aduci pe fata împ ăratului Ro ș, de unde știi și cum îi ști tu. Hai,
porne ște! Și nu cumva s ă faci de altfel, c ă te-ai dus de pe fa ța p ământului!
Atunci Harap-Alb, ie șind plin de mâhnire, se duce în grajd la cal și, netezindu-l pe
coam ă și s ărutându-l, zice:
— Dragul meu tovar ăș , la grea nevoie m-a b ăgat iar Spânul! Amu a scornit alta: cic ă
să-i aduc pe fata împ ăratului Ro ș de unde-oi ști. Asta-i curat vorba ceea: "Poftim

17 pung ă la mas ă, dac ă ți-ai adus de-acas ă." Se vede c ă mi s-a apropiat funia la par. Cine
știe ce mi s-a mai întâmpla! Cu Spânul tot am dus-o cum am dus-o, câine-câine ște,
pân ă acum. Dar cu omul ro ș nu știu, z ău, la cât mi-a sta capul. Ș-apoi, unde s-a fi
găsind acel împ ărat Ro ș și fata lui, care cic ă este o farmazoan ă cumplit ă, numai Cel-
de-pe-comoar ă a fi știind! Parc ă dracul vr ăje ște, de n-apuc bine a sc ăpa din una și dau
peste alta! Se vede c ă m-a n ăscut mama într-un ceas r ău, sau nu știu cum s ă mai zic,
ca s ă nu gre șesc înaintea lui Dumnezeu. M ă pricep eu tare bine ce ar trebui s ă fac, ca
să se curme odat ă toate aceste. Dar m-am deprins a târâi dup ă mine o via ță tic ăloas ă.
Vorba ceea: "S ă nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi".
— St ăpâne, zise atunci calul, nechezând cu înfocare, nu te mai olic ăi atâta! Dup ă
vreme rea, a fi el vreodat ă și senin. Dac'ar sta cineva s ă-și fac ă seam ă de toate cele,
cum chite ști d-ta, apoi atunci ar trebui s ă vezi tot oameni mor ți pe toate c ărările… Nu
fi a șa de ner ăbd ător! De unde știi c ă nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta?
Omul e dator s ă se lupte cât a putea cu valurile vie ții, c ăci știi c ă este o vorb ă: "Nu
aduce anul ce aduce ceasul". Când sunt zile și noroc, treci prin ap ă și prin foc și din
toate scapi nev ătămat. Vorba cântecului:
Fă-mă, mam ă, cu noroc,
Și m ăcar m-arunc ă-n foc.
Las' pe mine, st ăpâne, c ă știu eu pe unde te-oi duce la împ ăratul Ro ș: pentru c ă
m-au mai purtat o dat ă p ăcatele pe acolo cu tatu-t ău, în tinere țile lui. Hai, încalec ă pe
mine și ține-te bine, c ă acum am s ă-mi ar ăt puterile chiar de aici, de pe loc, în ciuda
Spânului, ca s ă-i punem venin la inim ă.
Harap-Alb atunci încalec ă, și calul, nechezând o dat ă puternic, zboar ă cu
dânsul:
În înaltul cerului,
Văzduhul p ământului
și o ia de-a curmezi ș:
De la nouri c ătre soare,
Printre lun ă și luceferi,
Stele mândre lucitoare.
Și apoi, de la o vreme, începe a se l ăsa lin ca vântul, și luând de-a lungul
pământului, merg spre împ ărăție, Dumnezeu s ă ne ție, c ă cuvântul din poveste,
înainte mult mai este.
Dar ia s ă vedem, ce se mai petrece la mas ă dup ă ducerea lui Harap-Alb?
— Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciud ă: nu te-am știut eu c ă-mi e ști de
ace știa, c ă de mult î ți f ăceam felul!… Dar tr ăind și nemurind, te-oi sluji eu, m ăi
badeo!… Palo șul ista are s ă-ți știe de știre… Ei, vede ți, mo șule și cinsti ți meseni, cum
hr ăne ști pe dracul, f ără s ă știi cu cine ai de-a face? Dac ă nu-s și eu un pui șor de om în
felul meu, dar tot m-a tras Harap-Alb pe sfoar ă! Bine-a zis cine-a zis: "C ă unde-i
cetatea mai tare, acolo bate dracul r ăzboi mai puternic".
În sfâr șit, împ ăratul, fetele sale și to ți oaspe ții r ămaser ă încremeni ți, Spânul,
bodrog ănind din gur ă, nu știa cum s ă-și ascund ă ura, iar ă Harap-Alb, îngrijit de ce i s-
ar mai putea întâmpla în urm ă, mergea tot înainte prin locuri pustii și cu greu de
str ăbătut.

18 Și când s ă treac ă un pod peste o ap ă mare, iaca o nunt ă de furnici trecea și ea
tocmai atunci podul. Ce s ă fac ă HarapAlb ? St ă el oleac ă și se sf ătuie ște cu gândul:
"S ă trec peste dânsele, am s ă omor o mul țime; s ă dau prin ap ă, m ă tem c ă m-oi îneca,
cu cal cu tot. Dar tot mai bine s ă dau prin ap ă, cum a da Dumnezeu, decât s ă curm
via ța atâtor gâzuli țe nevinovate". Și zicând Doamne-ajut ă, se arunc ă cu calul în ap ă, o
trece înot dincolo, la cela mal, f ără primejdie și apoi î și ia drumul înainte. Și cum
mergea el, numai iaca i se înf ățișaz ă o furnic ă zbur ătoare zicând:
— Harap-Alb, fiindc ă e ști a șa de bun, de ți-a fost mil ă de via ța noastr ă, când treceam
pe pod, și nu ne-ai stricat veselia, vreau s ă-ți fac și eu un bine: na- ți aripa asta, și când
îi avea vrodat ă nevoie de mine, s ă dai foc aripei, și atunci eu împreun ă cu tot neamul
meu avem s ă-ți venim în ajutor.
Harap-Alb, strângând aripa cu îngrijire, mul țume ște furnicii pentru ajutorul
făgăduit și apoi porne ște tot înainte.
Și mai merge el cât merge, și numai iaca ce aude o bâzâitur ă în ădu șit ă. Se uit ă
el în dreapta, nu vede nimica; se uit ă în stânga, nici atâta; și când se uit ă în sus, ce s ă
vad ă? Un roi de albine se învârtea în zbor pe deasupra capului s ău și umblau
bezmetice de colo pân ă colo, neavând loc unde s ă se a șeze. Harap-Alb, v ăzându-le
așa, i se face mil ă de dânsele și, luându-și p ălăria din cap, o pune pe iarb ă la p ământ,
cu gura-n sus, și apoi el se d ă într-o parte. Atunci, bucuria albinelor; se las ă jos cu
toatele și se adun ă ciotc ă în p ălărie. Harap-Alb, aflându-se cu p ărere de bine despre
asta, alearg ă în dreapta și în stânga și nu se las ă pân ă ce g ăse ște-un bu știhan
putreg ăios, îl scobe ște cu ce poate și-i face urdini ș; dup ă aceea a șaz ă ni ște țepu și într-
însul, îl freac ă pe din ăuntru cu c ătu șnic ă, cu sulcin ă, cu m ătăciune, cu poala sânt ă-
Măriei și cu alte buruiene mirositoare și prielnice albinelor și apoi, luându-l pe um ăr,
se duce la roi, r ăstoarn ă albinele frumu șel din p ălărie în bu știhan, îl întoarce bini șor
cu gura în jos, îi pune deasupra ni ște capt ălani, ca s ă nu r ăzbat ă soarele și ploaia
înl ăuntru, și apoi, l ăsându-l acolo pe câmp, între flori, î și caut ă de drum.
Și cum mergea el, mul țumit în sine pentru aceast ă facere de bine, numai iaca i
se înf ățișaz ă înainte cr ăiasa albinelor, zicându-i:
— Harap-Alb, pentru c ă e ști a șa de bun și te-ai ostenit de ne-ai f ăcut ad ăpost, vreau
să-ți fac și eu un bine în via ța mea: na-ți aripa asta și, când îi avea vreodat ă nevoie de
mine, aprinde-o, și eu îndat ă am s ă-ți vin întru ajutor.
Harap-Alb, luând aripa cu bucurie, o strânge cu îng rijire; apoi, mul țumind
cr ăiesei pentru ajutorul f ăgăduit, porne ște, urmându-și calea tot înainte.
Mai merge el cât merge și, când la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie
de om, care se pârpâlea pe lâng ă un foc de dou ăzeci și patru de stânjeni de lemne și
tot atunci striga, cât îi lua gura, c ă moare de frig. Și-apoi, afar ă de aceasta, omul acela
era ceva de speriat; avea ni ște urechi cl ăpăuge și ni ște buzoaie groase și d ăbălăzate.
Și când sufla cu dânsele, cea deasupra se r ăsfrângea în sus peste sc ăfârlia capului, iar
cea dedesubt atârna în jos, de-i acoperea pântecele . Și, ori pe ce se oprea suflarea lui,
se punea promoroaca mai groas ă de-o palm ă. Nu era chip s ă te apropii de dânsul, c ă
așa tremura de tare, de parc ă-l zghihuia dracul. Și dac-ar fi tremurat numai el, ce ți-ar
fi fost? Dar toat ă suflarea și f ăptura de primprejur îi țineau hangul: vântul gemea ca
un nebun, copacii din p ădure se v ăic ărau, pietrele țipau, vreascurile țiuiau și chiar
lemnele de pe foc pocneau de ger. Iar ă veveri țele, g ăvozdite una peste alta în scorburi

19 de copaci, suflau în unghii și plângeau în pumni, blestemându- și ceasul în care s-au
născut. M ă rog, foc de ger era: ce s ă v ă spun mai mult! HarapAlb, numai o țâr ă cât a
stat de s-a uitat, a f ăcut țur țuri la gur ă și, neputându-și st ăpâni râsul, zise cu mirare:
— Multe mai vede omul acesta cât tr ăie ște! M ăi tartorule, nu mânca haram și spune
drept, tu e ști Geril ă? A șă -i c ă taci?… Tu trebuie s ă fii, pentru c ă și focul înghea ță
lâng ă tine, de arzuliu ce e ști.
— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Geril ă tremurând, dar, unde mergi, f ără mine
n-ai s ă po ți face nimica.
— Hai și tu cu mine, dac ă vrei, zise Harap-Alb; de-abia te-i mai înc ălzi mergând la
drum, c ăci nu e bine când stai locului.
Geril ă atunci se ia cu Harap-Alb și pornesc împreun ă. Și mergând ei o bucat ă înainte,
Harap-Alb vede alt ă dr ăcărie și mai mare: o namil ă de om mânca brazdele de pe urma
a 24 de pluguri și tot atunci striga în gura mare c ă crap ă de foame.
— Ei, apoi s ă nu bufne ști de râs? zise Harap-Alb. M ăi, m ăi, m ăi! c ă multe-ți mai v ăd
ochii! Pesemne c-aista-i Fl ămânzil ă, foametea, sac f ără fund sau cine mai știe ce
pricopseal ă a fi, de nu-l poate s ătura nici p ământul.
— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zice atunci Fl ămânzil ă, dar, unde merge ți voi, f ără mine
n-ave ți s ă pute ți face nici o isprav ă.
— Dac ă-i a șa, hai și tu cu noi, zise Harap-Alb, c ă doar n-am a te duce în spinare.
Fl ămânzil ă atunci se ia dup ă Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. Și mai
mergând ei o postat ă, numai iaca Harap-Alb vede alt ă minun ăție și mai mare: o
ar ătare de om b ăuse apa de la 24 de iazuri și o gârl ă pe care umblau numai 500 de
mori și tot atunci striga în gura mare c ă se usuc ă de sete.
— M ăi, da' al dracului onànie de om e și acesta! zise HarapAlb. Grozav burd ăhan și
nes ățios gâtlej, de nu pot s ă-i potoleasc ă setea nici izvoarele p ământului; mare ghiol
de ap ă trebuie s ă fie în ma țele lui! Se vede c ă acesta-i pr ăpădenia apelor, vestitul
Setil ă, fiul Secetei, n ăscut în zodia ra țelor și împodobit cu darul suptului.
— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Setil ă, c ăruia începu a-i țâșni apa pe n ări și pe
urechi, ca pe ni ște l ăptoace de mori, dar, unde v ă duce ți voi, f ără mine degeaba v ă
duce ți.
— Hai și tu cu noi, dac ă vrei, zise Harap-Alb; de-abia nu te-ai mai linciur i atâta în
cele ape, îi sc ăpa de blestemul broa ștelor și-i da r ăgaz morilor s ă umble, c ă destul ți-
ai f ăcut mendrele pân ă acum. Ce, Doamne iart ă-mă, îi face broa ște în pântece de atâta
ap ă!
Setil ă atunci se ia dup ă Harap-Alb și pornesc tuspatru înainte. Și mai mergând
ei o bucat ă, numai iaca ce vede Harap-Alb alt ă minun ăție și mai minunat ă: o
schimonositur ă de om avea în frunte numai un ochi, mare cât o sit ă și, când îl
deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca . Iar ă când îl ținea închis, dar fie
zi, dar fie noapte, spunea c ă vede cu dânsul în m ăruntaiele p ământului.
— Iaca, începu el a r ăcni ca un smintit, toate lucrurile mi se arat ă g ăurite, ca sitișca, și
str ăvezii, ca apa cea limpede; deasupra capului meu v ăd o mul țime nenum ărat ă de
văzute și nev ăzute; v ăd iarba cum cre ște din p ământ; v ăd cum se rostogole ște soarele
dup ă deal, luna și stelele cufundate în mare; copacii cu vârful în j os, vitele cu
picioarele în sus și oamenii umblând cu capul între umere; v ăd, în sfâr șit, ceea ce n-aș

20 mai dori s ă vad ă nimene, pentru a- și osteni vederea: v ăd ni ște guri c ăscate uitându-se
la mine și nu-mi pot da seama de ce v ă mira ți a șa, mira-v-ați de… frumuse țe-vă!
Harap-Alb atunci se bate cu mâna peste gur ă și zice: — Doamne fere ște de
omul nebun, c ă tare-i de j ălit, s ărmanul! Pe de-o parte î ți vine a râde și pe de alta î ți
vine a-l plânge. Dar se vede c ă a șa l-a l ăsat Dumnezeu. Poate c ă acesta-i vestitul
Ochil ă, frate cu Orbil ă, v ăr primare cu Chioril ă, nepot de sor ă lui Pândil ă, din sat de
la Chitil ă, peste drum de Nimeril ă. Ori din târg de la S ă-l-ca ți, megie ș cu C ăuta ți și de
urm ă nu-i mai da ți. M ă rog, unu-i Ochil ă pe fa ța p ământului, care vede toate și pe to ți
altfel de cum vede lumea cealalt ă; numai pe sine nu se vede cât e de frumu șel. Parc ă-i
un bo ț, chilimbo ț bo țit, în frunte cu un ochi, numai s ă nu fie de deochi!
— Râzi tu, râzi, Harap-Alb, zise atunci Ochil ă, uitându-se închiorchio șat, dar, unde te
duci, f ără de mine r ău are s ă-ți cad ă. Fata împ ăratului Ro ș nu se cap ătă a șa de lesne
cum crezi tu. Din gardul Oancei ți-a da-o împ ăratul, dac ă n-oi fi și eu pe-acolo.
— Hai și tu cu noi, dac ă vrei, zise Harap-Alb, c ă doar n-avem a te duce de mân ă, ca
pe un orb.
Ochil ă atunci se ia și el dup ă Harap-Alb și pornesc tuscinci înainte. Și mai
mergând ei o bucat ă, numai iaca ce vede Harap-Alb alt ă bâzdâganie și mai și: o
pocitanie de om umbla cu arcul dup ă vânat p ăsări. Ș-apoi, chiti ți c ă numai în arc se
încheia tot mește șugul și puterea omului aceluia? Ți-ai g ăsit! Avea un me ște șug mai
dr ăcos și o putere mai pe sus decât î și poate dracul închipui: când voia, a șa se l ățea de
tare, de cuprindea p ământul în bra țe. Și alt ă dat ă, a șa se de șira și se lungea de grozav,
de ajungea cu mâna la lun ă, la stele, la soare și cât voia de sus. Și dac ă se întâmpla s ă
nu nimereasc ă p ăsările cu s ăgeata, ele tot nu sc ăpau de dânsul; ți le prindea cu mâna
din zbor, le r ăsucea gâtul cu ciud ă și apoi le mânca a șa, crude, cu pene cu tot. Chiar
atunci avea un vraf de p ăsări dinainte și osp ăta dintr-însele cu l ăcomie, ca un vultan
hămesit. Harap-Alb, cuprins de mirare, zise:
— Dar oare pe acesta cum mama dracului l-o fi mai c hemând?
— Zi-i pe nume, s ă ți-l spun, r ăspunse atunci Ochil ă, zâmbind pe sub must ăți.
— Dar te mai duce capul ca s ă-l botezi? S ă-i zici P ăsăril ă… nu gre șești; s ă-i zici
Lățil ă… nici atâta; s ă-i zici Lungil ă… asemene; s ă-i zici P ăsări-Lăți-Lungil ă, mi se
pare c ă e mai potrivit cu n ăravul și apuc ăturile lui, zise Harap-Alb, înduio șat de mila
bietelor p ăsări. Se vede c ă acesta-i vestitul P ăsări- L ăți-Lungil ă, fiul s ăget ătorului și
nepotul arca șului; brâul p ământului și scara cerului; ciuma zbur ătoarelor și spaima
oamenilor, c ă altfel nu te pricepi cum s ă-i mai zici.
— Râzi tu de mine, râzi, Harap-Alb, zise atunci P ăsări-Lăți- Lungil ă, dar mai bine ar
fi s ă râzi de tine, c ăci nu știi ce p ăcat te pa ște. Chite ști c ă fata împ ăratului Ro ș numai
așa se cap ătă? Poate n-ai știin ță ce vidm ă de fat ă e aceea, când vrea, se face pas ăre
măiastr ă, î ți arat ă coada, și ia-i urma dac ă po ți! De n-a fi și unul ca mine pe-acolo,
degeaba v ă mai bate ți picioarele ducându-v ă.
— Hai și tu cu noi, dac ă vrei, zise atunci Harap-Alb; de-abia mi-i lua pe G eril ă de
țuluc și l-îi purta cu nasul pe la soare, doar s-a înc ălzi câtu și decât și n-a mai cl ănță ni
atâta din m ăsele, ca un cocostârc de cei b ătrâncio și, c ă parc ă m ă strânge în spate când
îl v ăd a șa.
Păsări-Lăți-Lungil ă se ia atunci dup ă Harap-Alb și pornesc ei tus șase înainte.
Și pe unde treceau, pârjol f ăceau: Geril ă potopea p ădurile prin ardere. Fl ămânzil ă

21 mânca lut și p ământ amestecat cu hum ă și tot striga c ă moare de foame. Setil ă sorbea
apa de prin b ălți și iazuri, de se zb ăteau pe știi pe uscat și țipa șarpele în gura broa ștei
de secet ă mare ce era pe acolo. Ochil ă vedea toate cele ca dracul, și numai înghe țai ce
da dintr-însul:
Că e laie,
Că-i b ălaie;
Că e ciut ă,
Că-i cornut ă.
Mă rog, nebunii de-a lui, câte-n lun ă și în stele, de-ți venea s ă fugi de ele. Sau
să râzi ca un nebun, crede ți-mă ce v ă spun!
În sfâr șit, P ăsări-Lăți-Lungil ă ademenea zbur ătoarele și, jumulite, nejumulite, ți le
păpa pe rud ă, pe s ămân ță , de nu se mai st ăvilea nimene cu p ăsări pe lâng ă cas ă de
răul lui.
Numai Harap-Alb nu aducea nici o sup ărare. Îns ă, ca tovar ăș , era p ărta ș la
toate: și la pagub ă, și la câ știg, și prietenos cu fiecare, pentru c ă avea nevoie de dân șii
în c ălătoria sa la împ ăratul Ro ș, care, zice, cic ă era un om pâcli șit și r ăut ăcios la
culme: nu avea mil ă de om nici cât de un câine. Dar vorba ceea: "La un ul f ără suflet
trebuie unul f ără de lege". Și gândesc eu c ă din cinci nesp ăla ți câ ți merg cu Harap-
Alb, i-a veni el vreunul de hac; ș-a mai da împ ăratul Ro ș și peste oameni, nu tot peste
butuci, ca pân ă atunci. Dar iar m ă întorc și zic: mai știi cum vine vremea? Lumea asta
e pe dos, toate merg cu capu-n jos; pu țini suie, mul ți coboar ă, unul macin ă la moar ă.
Ș-apoi acel unul are atunci în mân ă și pâinea, și cu țitul și taie de unde vrea și cât îi
place, tu te ui ți și n-ai ce-i face. Vorba ceea: "Cine poate oase road e; cine nu, nici
carne moale". A șa și Harap-Alb și cu ai s ăi; poate-ar izbuti s ă ia fata împ ăratului Ro ș,
poate nu, dar acum, deodat ă, ei se tot duc înainte și, mai la urm ă, cum le-a fi norocul.
Ce-mi pas ă mie? Eu sunt dator s ă spun povestea și v ă rog s ă asculta ți.
Amu Harap-Alb și cu ai s ăi mai merg ei cât merg și, într-o târzie vreme, ajung
la împ ărăție, Dumnezeu s ă ne ție, c ă cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Și
cum ajung, odat ă intr ă buluc în ograd ă, tus șase. Harap-Alb înainte și ceilal ți în urm ă,
care de care mai chipos și mai îmbr ăcat, de se târâiau a țele și curgeau obielele dup ă
dân șii, parc ă era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul. Și atunci, Harap-Alb se și
înf ățișaz ă înaintea împ ăratului Ro ș, spunându-i de unde, cum, cine și pentru ce anume
au venit. Împ ăratului i-a fost de-a mirarea, v ăzând c ă ni ște golani au asemene
îndr ăzneal ă, de vin cu neru șinare s ă-i cear ă fata, fie din partea oricui ar fi. Dar,
nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nic i ba, ci le d ă r ăspuns ca s ă r ămâie
peste noapte acolo, și pân ă mâine diminea ță s-a mai gândi el ce trebuie s ă fac ă… Și pe
alt ă parte, împ ăratul odat ă cheam ă în tain ă pe un credincios al s ău și d ă porunc ă s ă-i
culce în casa cea de aram ă înfocat ă, ca s ă doarm ă pentru ve șnicie, dup ă cum p ățise și
al ți pe țitori, poate mai ceva decât ace știa.
Atunci credinciosul împ ăratului se duce repede și d ă foc casei celei de aram ă
pe dedesubt, cu 24 de stânjeni de lemne, de se face casa ro șie cum e j ăraticul. Apoi,
cum însereaz ă, vine și pofte ște pe oaspe ți la culcare. Geril ă atunci, n ăzdr ăvan cum era
el, cheam ă pe tovar ăș ii s ăi deoparte și le zice înceti șor:
— M ăi, nu cumva s ă v ă împing ă Mititelul s ă intra ți înaintea mea unde ne-a duce
omul țapului celui ro ș, c ă nu mai ajunge ți s ă vede ți ziua de mâine. Doar unu-i

22 împ ăratul Ro ș, vestit prin meleagurile aceste pentru bun ătatea lui cea nemaipomenit ă
și milostivirea lui cea neauzit ă. Îl știu eu cât e de primitor și de darnic la spatele
altora. Numai de nu i-ar muri mul ți înainte! s ă tr ăiasc ă trei zile cu cea de-alaltaieri!
D-apoi feti șoara lui; a zis dracul și s-a f ăcut; buc ățic ă rupt ă tat ă-său în picioare, ba
înc ă și mai și. Vorba ceea: "Capra sare masa, și iada sare casa". Dar las' c ă și-au g ăsit
ei omul. De nu le-oi veni eu de hac în ast ă noapte, nici mama dracului nu le mai vine!
— A șa gândesc și eu, zise Fl ămânzil ă; și-a pus el, împ ăratul Ro ș, boii în cârd cu
dracul, dar are s ă-i scoat ă f ără coarne.
— Ba mi se pare c-a da el și teleag ă, și plug, și otic, și tot, numai s ă scape de noi, zise
Ochil ă.
— Ia asculta ți, m ăi! zise Geril ă: "Vorba lung ă, s ărăcia omului". Mai bine haidem la
culcare, c ă ne a șteapt ă omul împ ăratului cu masa întins ă, cu f ăcliile aprinse și cu
bra țele deschise. Hai! Ascu țiți-vă din ții și porni ți dup ă mine.
Și odat ă pornesc ei, teleap, teleap, teleap! Și, cum ajung în dreptul u șii, se opresc
pu țin. Atunci Geril ă sufl ă de trei ori cu buzi șoarele sale cele iscusite și casa r ămâne
nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. Apoi intr ă cu to ții
înl ăuntru, se tologe ște care unde apuc ă, și tac m ă cheam ă. Iar ă credinciosul
împ ăratului, încuind u șa pe din afar ă cu repejune, le zice cu r ăutate:
— Las' c ă v-am g ăsit eu ac de cojoc. De-acum dormi ți, dormire-ați somnul cel de
veci, c ă v-am a șternut eu bine! V ă ve ți face scrum pân ă mâine-diminea ță .
Apoi îi las ă acolo și el se duce în treaba lui. Dar HarapAlb și cu ai s ăi nici nu
bindiseau de asta; ei, cum au dat de c ălduric ă, pe loc li s-au muiat ciolanele și au
început a se întinde și a se hârjoni în ciuda fetei împ ăratului Ro ș. Ba înc ă Gerilă se
întindea de c ăldur ă, de-i treceau genunchile de gur ă. Și hojma moroc ănea pe ceilal ți,
zicând:
— Numai din pricina voastr ă am r ăcit casa; c ăci pentru mine era numai bun ă, cum
era. Dar a șa p ățești dac ă te iei cu ni ște bicisnici. Las' c ă v-a mai p ăli el berechetul
acesta de alt ă dat ă! Știi c ă are haz și asta? Voi s ă v ă l ăfăiți și s ă huzuri ți de c ăldur ă,
iar ă eu s ă crap de frig. Bu…n ă treab ă! S ă-mi dau eu lini ștea mea pentru hatârul nu știu
cui? Acu și v ă târnâiesc prin cas ă, pe rud ă pe s ămân ță ; încaltea s ă nu se aleag ă nimica
nici de somnul meu, dar nici de al vostru.
— Ia tac ă-ți gura, m ăi Geril ă! ziser ă ceilal ți. Acu și se face ziu ă, și tu nu mai stinche ști
cu bra șoave de-ale tale. Al dracului lighioaie mai e ști! Destul acum, c ă ne-ai f ăcut
capul c ălindar. Cine-a mai dori s ă fac ă tov ărăș ie cu tine aib ă-și parte și poarte-ți
portul. C ă pe noi știu c ă ne-ai ame țit. Are cineva cap s ă se lini șteasc ă de r ăul t ău? I-
auzi-l-ăi: parc ă-i o moar ă hodorogit ă. Numai gura lui se aude în toate p ărțile. Hojma
toloc ăne ște pentru nimica toat ă, curat ca un nebun. Tu, m ăi, e ști bun de tr ăit numai în
pădure, cu lupii și cu ur șii, dar nu în case împ ărăte ști și între ni ște oameni cumsecade.
— Ia asculta ți, m ăi, dar de când a ți pus voi st ăpânire pe mine? zise Geril ă. Apoi nu
mă face ți din cal m ăgar, c ă v ă ve ți g ăsi mantaua cu mine! Eu îs bun cât îs bun, dar și
când m ă scoate cineva din r ăbdare, apoi nu-i trebuie nici țigan de laie împotriva mea.
— Z ău, nu șuguie ști, m ăi Buzil ă? Da' amarnic mai e ști la via ță ; când te mânii, faci
sânge-n balig ă, zise Fl ămânzil ă. Tare-mi e ști drag!… Te-a ș vârî în sân, dar nu încapi
de urechi… Ia mai bine ogoie ște-te oleac ă și mai strânge-ți buzi șoarele acas ă; nu de
alta, dar s ă nu-ți par ă r ău pe urm ă, c ă doar nu e ști numai tu în casa asta.

23 — Ei, apoi! Vorba ceea: "F ă bine, s ă-ți auzi r ău", zise Geril ă. Dac ă nu v-am l ăsat s ă
intra ți aici înaintea mea, a șa mi se cade; ba înc ă și mai r ău decât a șa. Cine-a face de
alt ă dat ă ca mine, ca mine s ă p ățeasc ă.
— Ai dreptate, m ăi Geril ă, numai tu nu te cau ți, zise Ochil ă. Dar cu prujituri de-a
tale, ia acu și se duce noaptea, și vai de odihna noastr ă. M ăcar tu s ă fii acela, ce ai
zice, când ți-a strica cineva somnul? Ba înc ă ai dat peste ni ște oameni ai lui
Dumnezeu, dar, s ă fi fost cu al ții, hei, hei! mâncai papara pân ă acum.
— Dar nu mai t ăce ți, m ăi? C ă ia acu și trec cu picioarele prin pere ți și ies afar ă cu
acoper ământul în cap, zise L ățiLungil ă. Parc ă nu face ți a bine, de nu v ă mai
astâmp ără dracul nici la vremea asta. M ăi Buzil ă, mi se pare c ă tu e ști toată pricina
gâlcevei dintre noi.
— Ba bine c ă nu! zise Ochil ă. Are el noroc de ce are, dar știu eu ce i-ar trebui.
— Ia, s ă-i faci chica topor, spinarea dob ă și pântecele cobz ă, zise Setil ă, c ăci
altmintrelea nici nu e de chip s-o sco ți la cap ăt cu bucluca șul acesta.
Geril ă, v ăzând c ă to ți îi stau împotriv ă, se mânie atunci și unde nu trânte ște o brum ă
pe pere ți, de trei palme de groas ă, de au început a cl ănță ni și ceilal ți de frig, de s ărea
cămăș a de pe dân șii.
— Na! încaltea v-am f ăcut și eu pe obraz. De-acum înainte spune ți ce v ă place, c ă nu
mi-a fi ciud ă, zise Geril ă, râzând cu hohot. Ei, apoi? Cic ă s ă nu te strici de râs!… De
HarapAlb, nu zic. Dar voi, mangosi ților și farfasi ților, de câte ori î ți fi dormit în stroh
și pe târnomat ă, s ă am eu acum atâ ția bani în pung ă nu mi-ar mai trebui alt ă! Oare nu
cumva v-ați face și voi, ni ște feciori de ghind ă, f ăta ți în tind ă, c ă sunte ți obraze
sub țiri?
— Iar cau ți s ămân ță de vorb ă, m ăi Buzil ă? ziser ă ceilal ți. Al dracului s ă fii cu tot
neamul t ău, în vecii vecilor, amin!
— De asta și eu m ă anin și m ă închin la cinstita fa ța voastr ă, ca la un codru verde, cu
un poloboc de vin și cu unul de pelin, zise Geril ă. Și hai de-acum s ă dormim, mai
acu și s ă ne trezim, într-un gând s ă ne unim, pe Harap-Alb s ă-l slujim și tot prieteni s ă
fim; c ăci cu vrajb ă și urgie raiul n-o s ă-l dobândim.
În sfâr șit, ce-or fi mai dond ănit ei, și cât or mai fi dond ănit, c ă numai iaca se
face ziu ă!… Și atunci, credinciosul împ ă- ratului, crezând c ă s-a cur ățit de oaspe ți,
vine cu gândul s ă m ăture scrumul afar ă, dup ă rânduial ă. Și când ajunge mai aproape,
ce s ă vad ă? Casa cea de aram ă, înfocat ă a șa de stra șnic de cu sar ă, era acum toat ă
numai un sloi de ghea ță , și nu se mai cuno ștea pe din afar ă nici u șă , nici u șori, nici
gratii, nici obloane la fere ști, nici nimica; iar înl ăuntru se auzea un t ărăboi grozav; to ți
boc ăneau la u șă cât ce puteau și strigau cât le lua gura, zicând:
— Nu știm ce fel de împ ărat e acesta, de ne las ă f ără scânteie de foc în vatr ă, s ă
deger ăm aicea… A șa s ărăcie de lemne nu s-a v ăzut nici la bordeiul cel mai s ărăcăcios.
Vai de noi și de noi, c ă ne-a înghe țat limba în gur ă și m ăduva în ciolane de frig!…
Credinciosul împ ăratului, auzind aceste, pe de-o parte l-a cuprins s paima, iar ă
pe de alta s-a îndr ăcit de ciud ă. Și dă el s ă descuie u șa, nu poate; d ă s-o desprind ă,
nici atâta. Pe urm ă, ce s ă fac ă? Alearg ă și veste ște împ ăratului despre cele întâmplate.
Atunci vine și împ ăratul cu o mul țime de oameni, cu cazmale ascu țite și cu cazane
pline cu uncrop; și unii t ăiau ghea ța cu cazmalele, al ții aruncau cu uncrop pe la
țâțânile u șii și în borta cheii și dup ă mult ă trud ă, cu mare ce h ălăduiesc de deschid u șa

24 și scot pe oaspe ți afar ă. Și când colo, ce s ă vezi? To ți erau cu p ărul, cu barba și
muste țile pline de promoroac ă, de nu-i cuno șteai, oameni sunt, draci sunt, ori alte
ar ătări. Și a șa tremurau de tare, de le dârdâiau din ții în gur ă. Iar ă mai ales pe Geril ă
parc ă-l zghihuiau to ți dracii; pozne f ăcea cu buzi șoarele sale, încât s-a îngrozit și
împ ăratul Ro ș când l-a v ăzut f ăcând a șa de frumu șel.
Atunci Harap-Alb, ie șind dintre dân șii, se înf ățișaz ă cuviincios înaintea împ ăratului,
zicând:
— Prea în ălțate împ ărate! Luminarea-sa, nepotul prea puternicului Verde -împ ărat, m-
a fi a șteptând cu ner ăbdare. Deacum înainte, cred c ă mi-ți da fata, ca s ă v ă l ăsăm în
pace și s ă ne ducem în treaba noastr ă.
— Bine, voinice, zise împ ăratul, uitându-se la dân șii cam acru oarecum; a veni ea și
vremea aceea… Dar acum, deodat ă, ia s ă osp ăta ți ceva, ca s ă nu zice ți c ă a ți ie șit din
casa mea ca de la o cas ă pustie.
— Parc ă v-a ie șit un sfânt din gur ă, luminate împ ărate, zise atunci Fl ămânzil ă, c ă ne
ghior ăiesc ma țele de foame.
— Poate ni-ți da și ceva de udeal ă, m ăria-ta, zise Setil ă, c ă ne sfârâie gâtlejul de sete.
— Ia l ăsa ți, m ăi, zise Ochil ă, clipocind mereu din gene, c ă luminarea-sa știe ce ne
trebuie.
— A șa cred și eu, zise P ăsăril ă, doar, de-a putere-a hi, am c ăzut la cas ă împ ărătesc ă,
să nu v ă teme ți, c ă are în ălțimea-sa atâta purtare de grij ă, ca s ă nu fim chinui ți cu frig,
cu foame și cu sete.
— Mai r ămâne îndoial ă despre asta, zise Geril ă, tremurând cumplit. Dar n-ave ți
știin ță c ă în ălțimea-sa este tata fl ămânzilor și al înseta ților? Și tocmai de asta m ă
bucur și eu, c ă de-abia m-oi mai înc ălzi oleac ă bând sângele Domnului.
— Ei, tac ă-vă gura de-acum! zise Fl ămânzil ă. Destul e o m ăciuc ă la un car de oale.
Nu tot cet ăra ți pe m ăria-sa, c ă om e dumnealui. Pentru ni ște s ărăcu ți ca noi e greu de
făcut trebi de acestea. Dar la o împ ărăție, ca cum te-ar pi șca un purice; nu se mai bag ă
în seam ă.
— Din partea mea, mâncarea-i numai o z ăbav ă; b ăuturica mai este ce este, zise
Setil ă; și a ș ruga pe luminarea-sa c ă, dac ă are de gând a ne osp ăta, dup ă cum s-a
hot ărât, apoi s ă ne îndeseasc ă mai mult cu udeala, pentru c ă acolo st ă toat ă puterea și
îndr ăzneala. Vorba ceea: "D ă-i cu cinstea, s ă piar ă ru șinea". Dar mi se pare c ă ne-am
prea întins cu vorba, și luminarea-sa nu știe cum s ă ne mai intre în voie.
— Acum, de ne-ar da odat ă ce ne-ar da, zise Fl ămânzil ă, c ăci m ă roade inima de
foame ce-mi e!
— Ia mai îngădui ți oleac ă, m ăi, zise Ochil ă, c ă doar nu v-au mas șoarecii în pântece.
Acu și s-or aduce și bucatele, și vinul, și numai de-ați avea pântece unde s ă le pune ți.
— Îndat ă vi s-a aduce și demâncare, și b ăutur ă, zise împ ăratul, numai de- ți putea
dovedi cât vă voi da eu; c ă de nu-ți fi mânc ători și b ăutori buni, v-ați g ăsit beleaua cu
mine, nu v ă par ă lucru de șag ă!
— D e ne-ar da Dumnezeu tot atâta sup ărare, luminareavoastr ă, zise atunci
Fl ămânzil ă, ținându-se cu mâinile de pântece.
— Și în ălțimei-voastre gând bun și mân ă slobod ă, ca s ă ne da ți cât se poate mai mult ă
mâncare și b ăuturic ă, zise Setil ă, c ăruia îi l ăsa gura ap ă, c ă din mâncare și b ăutur ă,
las' dac ă ne-a întrece cineva; numai la treab ă nu ne prea punem cu to ți nebunii.

25 Împ ăratul t ăcea la toate aceste, îi asculta cu dezgust și numai înghi țea noduri.
Dar, în gândul s ău: "Bine, bine! Cerca ți voi marea cu degetul, dar ia s ă vedem cum i-
ți da de fund? V ă vor ie și ele toate aceste pe nas". Dup ă aceea îi las ă și se duce în
cas ă.
În sfâr șit, nu trece mult la mijloc, și numai iaca li se aduc 12 harabale cu pâine,
12 ialovi țe fripte și 12 bu ți pline cu vin de cel hr ănit, de care, cum bei câte oleac ă, pe
loc ți se taie picioarele, î ți sclipesc ochii în cap, ți se încleie limba în gur ă și începi a
bolborosi turce ște, f ără s ă știi bechiu m ăcar. Fl ămânzil ă și Setil ă ziser ă atunci
celorlal ți:
— M ăi, mânca ți voi întâi și be ți cât ve ți putea, dar nu cumva s ă v ă pune ți mintea cu
toat ă mâncarea și b ăutura, c-apoi al vostru e dracul!
Atunci Harap-Alb, Geril ă, Ochil ă și P ăsări-Lăți-Lungil ă se pun ei de osp ăteaz ă și
beau cât le trebuie. Dar ce are a face? parc ă nici nu se cuno ștea de unde au mâncat și
au b ăut; c ă doar mâncare și b ăutur ă era acolo, nu șag ă; d ă, ca la o împ ărăție.
— Hai, ia da ți-vă deoparte, m ăi p ăcăto șilor, c ă numai a ți crâmpo țit mâncarea, ziser ă
atunci Fl ămânzil ă și Setil ă, care a șteptau cu neastâmp ăr, fiind rup ți în co ș de foame și
de sete.
Și atunci unde nu începe Fl ămânzil ă a c ărăbăni deodat ă în gur ă câte o haraba
de pâine și câte o ialovi ță întreag ă, și repede mi ți le-a înfulecat și le-a forfecat, de
parc ă n-au mai fost. Iar ă Setil ă, dând fundurile afar ă la câte o bute, horp! ți-o sugea
dintr-o singur ă sorbitur ă; și, repede-repede, mi ți le-a supt pe toate de-a rândul, de n-a
mai r ămas nici m ăcar pic ătur ă de vin pe doage.
Dup ă aceea, Fl ămânzil ă a început a striga în gura mare c ă moare de foame și a
zvârli cu ciolane în oamenii împ ărăte ști, care erau acolo de fa ță .
Iar ă Setil ă striga și el cât ce putea c ă crap ă de sete și zvârlea cu doage și cu funduri de
poloboc în toate p ărțile, ca un nebun.
Împ ăratul atunci, auzind vuiet tocmai din cas ă, iese afar ă și, când vede aceste,
își pune mâinile în cap de necaz.
— M ăi, m ăi, m ăi! Ace știa-s curat s ărăcie trimis ă de la Dumnezeu pe capu meu, zise
împ ăratul în sine, plin de am ărăciune. Mi se pare c ă, ia acum, mi-am dat și eu peste
oameni.
Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlal ți și iar se înf ățișaz ă înaintea împ ăratului,
zicând:
— S ă tr ăiți, luminate împ ărate! De-acum cred c ă mi-ți da fata, ca s ă v ă l ăsăm în pace
și s ă ne ducem în treaba noastr ă, c ăci nepotul împ ăratului Verde ne-a fi a șteptând cu
ner ăbdare.
— A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împ ăratul cam cu jum ătate de gur ă. Dar ia
mai ave ți pu țin ă r ăbdare, c ăci fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o lua ți numai a șa,
cum s-ar întâmpla. Ia s ă mai vedem cam cum ar veni trebu șoara asta. Nu-i vorb ă, de
mâncat a ți mâncat și de b ăut a ți b ăut fiecare cât șaptesprezece. Îns ă de acum înainte
mai ave ți și ceva treab ă de f ăcut: iaca, v ă dau o mier ță de s ămân ță de mac, amestecat ă
cu una de nisip m ărun țel; și, pân ă mâine diminea ță , s ă-mi alege ți macul de-o parte, fir
de fir, și nisipul de alt ă parte; nu cumva s ă g ăsesc vreun fir de mac printre nisip sau
vreunul de nisip printre mac, c ă atunci am stricat pacea. Și dac ă-ți putea scoate la
cap ăt trebu șoara asta, atunci oi mai vedea eu… Iar ă de nu, ve ți pl ăti cu capul

26 obr ăznicia ce a ți întrebuin țat fa ță cu mine, ca s ă prind ă și al ții la minte v ăzând de
patima voastr ă.
Și apoi, ducându-se împ ăratul în treaba lui, i-a l ăsat s ă-și bat ă capul cum vor
ști.
Atunci Harap-Alb și cu ai s ăi au început a strânge din umere, nepricepându-se c e-i de
făcut.
— Ei, apoi șag ă v ă pare? Cu chi țibu șuri de aceste s ă ne z ăbovim noi? Pâcli șit om e
împ ăratul Ro ș! se vede el, zise atunci Ochil ă. Eu, nu-i vorb ă, m ăcar c ă e a șa de
întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din ce le de nisip. Dar numai iu țeal ă și
gur ă de furnic ă ar trebui s ă aibi ca s ă po ți apuca, alege și culege ni ște flecu ște țe ca
aceste, în a șa scurt ă vreme. Bine-a zis cine-a zis ca s ă te fere ști de omul ro ș, c ăci e
li ștai dracul în picioare, acum v ăd eu.
Harap-Alb î și aduce atunci aminte de aripa cea de furnic ă, o scoate de unde-o
avea strâns ă, apoi scap ără și-i d ă foc cu o buc ățic ă de iasc ă aprins ă. Și atunci, minune
mare! Numai iaca au și început a curge furnicile cu droaia, cât ă pulbere și spuz ă, cât ă
frunz ă și iarb ă; unele pe sub p ământ, altele pe deasupra p ământului și altele în zbor,
de nu se mai curmau venind. Și, într-un buc, au și ales nisipul de-o parte și macul de
alt ă parte; s ă fi dat mii de mii de lei, nu g ăseai fir de mac printre nisip sau fir de nisip
printre mac. Și apoi, în zori de ziu ă, când e somnul mai dulce, de doarme și p ământul
sub om, o mul țime de furnici de cele m ărun țele au str ăbătut înl ăuntrul palatului și au
început a pi șca din somn pe împ ăratul, de-l frigeau, nu alt ăceva. Și v ăzându-se el
cuprins de a șa usturime, s-a sculat cu nepus în mas ă, c ăci nu mai era de chip s ă
doarm ă, cum dormea alte d ăți, pân ă pe la amiaz ă, nesup ărat de nimene. Și, cum s-a
sculat, a și început a c ăuta cu de-am ănuntul prin a șternut, s ă vad ă ce poate s ă fie. Dar
a g ăsit nimica toat ă, c ăci furnicile parc ă intrar ă în p ământ; s-au mistuit, de nu se știe
ce s-au mai f ăcut.
— A dracului treab ă! Uite ce blând ă mi-a ie șit pe trup. S ă fi fost nimica… parc ă nu-
mi vine a crede. Îns ă mai știu eu?… Ori p ărerea m ă în șal ă, ori s-a stricat vremea, zise
împ ăratul; din dou ă, una trebuie s ă fie numaidecât. Dar, pân ă una-alta, ia s ă m ă duc
să v ăd: ales-au nisipul de mac acei nesp ăla ți, care-mi rod urechile s ă le dau fata?
Și când se duce împ ăratul și vede cum se îndeplinise de bine porunca lui, se u mple de
bucurie… Și, nemaiavând ce pricin ă s ă le caute, r ămâne pe gânduri.
Atunci Harap-Alb iar iese din mijlocul celorlal ți și se înf ățișaz ă împ ăratului,
zicând:
— Preaîn ălțate împ ărate, de-acum cred c ă mi-ți da fata, ca s ă v ă l ăsăm în pace și s ă
ne ducem de unde am venit.
— A veni ea și vremea aceea, voinice, zise împ ăratul, îngânând vorba printre din ți,
dar pân ă atunci mai este înc ă treab ă; iaca ce aveți de f ăcut: fata mea are s ă se culce
desar ă unde se culc ă totdeauna, iar ă voi s ă mi-o str ăjui ți toat ă noaptea. Și dac ă mâine
diminea ță s-a afla tot colo, atunci poate s ă ți-o dau; iar ă de nu, ce-i p ăți, cu nime nu-i
împ ărți… În țeles-ați?
— S ă tr ăiți, luminate împ ărate, r ăspunse Harap-Alb, numai de n-ar fi mai mult ă
întârziere, c ăci st ăpânul m ă a șteapt ă și grozav ă urgie poate s ă cad ă pe capul meu din
ast ă pricin ă.

27 — St ăpânu-tău, ca st ăpânu-tău; ce ți-a face el, asta-i deosebit de ba șcă, zise
împ ăratul, uitându-se chiorâ ș la dân șii. Ieie-vă macar și pielea de pe cap, ce am eu de-
acolo? Îns ă pe mine c ăuta ți s ă nu m ă sminti ți: fata și ochii din cap, c ăci atâta vi-i
leacul; v-ați dus pe copce, cu toat ă șmecheria voastr ă.
Dup ă aceasta, împ ăratul îi las ă încurcați și se duce la ale sale.
— Aici înc ă trebuie s ă fie un drac la mijloc, zise Geril ă, cl ătinând din cap.
— Ba înc ă de cei b ătrâni; s ăgeata de noapte și dracul cel de amiaz ăzi, r ăspunse
Ochil ă. Dar nu și-a juca el mendrele îndelung, a șa cred eu.
În sfâr șit, durai-vurai, seara vine, fata se culc ă și HarapAlb se pune de straj ă
chiar la u șa ei, iar ă ceilal ți se în șir ă tot câte unul-unul pân ă la poart ă, dup ă porunc ă.
Și, când pe aproape de miezul nop ții, fata împ ăratului se preface într-o p ăsăric ă și
zboar ă nev ăzut ă printre cinci str ăji. Dar când ajunge pe la str ăjerul Ochil ă, el,
sireicanul, mi ți-o vede și d ă de știre lui P ăsăril ă, zicând:
— M ăi, feti șoara împ ăratului ne-a tras butucul. A dracului zgâtie de fat ă! s-a pref ăcut
în p ăsăric ă, a zburat ca s ăgeata pe lâng ă ceilal ți și ei habar n-au despre asta. Ei, apoi?
Las ă-te în seama lor dac ă vrei s ă r ămâi f ăr' de cap. De-acum, numai noi o putem g ăsi
și aduce la urma ei. Taci molcum și haidem dup ă dânsa. Eu ți-oi ar ăta-o pe unde se
ascunde, iar ă tu s ă mi-o prinzi cum ți-i me ște șugul și s ă-i strâmbi gâtul oleac ă, s ă se
înve țe ea de alt ă dat ă a mai purta lumea pe degete.
Și atunci, odat ă și pornesc ei dup ă dânsa, și nu merg tocmai mult și Ochil ă zice:
— M ăi P ăsăril ă, iac ătă-o, ia! colo, în dosul p ământului, tupilat ă sub umbra iepurelui;
pune mâna pe dânsa și n-o l ăsa!
Păsăril ă atunci se l ățește cât ce poate, începe a bojb ăi prin toate buruienile și, când s ă
pun ă mâna pe dânsa, zbr! pe vârful unui munte, și se ascunde dup ă o stânc ă.
— Iac ătă-oi, m ăi, colo, în vârful muntelui, dup ă stânca ceea, zise Ochil ă.
Păsăril ă atunci se înal ță pu țin și începe a cotrob ăi pe dup ă stânci; și când s ă pun ă
mâna pe dânsa, zbr! și de acolo și se duce de se ascunde tocmai dup ă lun ă.
— M ăi P ăsăril ă, iac ătă-oi, ia! colo, dup ă lun ă, zise Ochil ă; c ăci nu pot eu s-o ajung,
să-i dau o sc ărm ănătur ă bun ă.
Atunci P ăsăril ă se de șir ă odat ă și se înal ță pân ă la lun ă. Apoi, cuprinzând luna
în bra țe, g ăbuie ște p ăsărica, mi ți-o în șfac ă de coad ă și cât pe ce s ă-i suceasc ă gâtul.
Ea atunci se preface în fat ă și strig ă însp ăimântat ă:
— D ăruie ște-mi via ța, P ăsăril ă, c ă te-oi d ărui și eu cu mil ă și cu daruri împ ărăte ști,
așa s ă tr ăie ști!
— Ba c ă chiar c ă erai s ă ne d ăruie ști cu mil ă și cu daruri împ ărăte ști, dac ă nu te
vedeam când ai pa șlit-o, farmazoan ă ce e ști! zise Ochil ă. Știu c ă am tras o durdur ă
bun ă c ăutându-te. Ia, mai bine hai la culcu ș, c ă se face ziu ă acu și. Ș-apoi, ce-a mai fi
a mai fi.
Și odat ă mi ți-o în șfac ă ei, unul de-o mân ă și altul de cealalt ă și hai! hai, hai! în
zori de ziu ă ajung la palat și, trecând cu dânsa printre str ăji, o silesc s ă intre în odaia
ei, tot cum a ie șit.
— Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochil ă, dac ă nu eram eu și cu P ăsăril ă, ce f ăcea ți voi
acum? Iaca a șa, tot omul are un dar și un amar; și unde prisose ște darul nu se mai
bag ă în seam ă amarul. Amar era s ă fie de voi, de nu eram noi amândoi. Și cu
str ăjuirea voastr ă, era vai de pielea noastr ă!

28 Harap-Alb și ceilal ți, nemaiavând ce zice, pleac ă capul ru șina ți, mul țumind lui
Păsăril ă și vestitului Ochil ă, c ăci le-au fost ca ni ște fra ți.
Și atunci, numai iaca și împ ăratul vine ca un leu-paraleu, s ă-și ia fata pe seam ă și,
când o g ăse ște sub straj ă, dup ă cum nu se a ștepta el, numa-i scânteiau ochii în cap de
ciud ă, dar nu avu ce face.
Atunci Harap-Alb iar se înf ățișaz ă înaintea împ ăratului, zicând:
— Luminate împ ărate, de-acum cred c ă mi-ți da fata, ca s ă v ă l ăsăm în pace și s ă ne
ducem în treaba noastr ă.
— Bine, voinice, zise împ ăratul posomorât; a veni ea și vremea aceea. Îns ă eu mai
am o fat ă, luat ă de suflet, tot de o vârst ă cu fata mea; și nu e deosebire între dânsele
nici la frumuse țe, nici la stat, nici la purtat. Hai, și dac ă-i cunoa ște-o care-i a mea
adev ărat ă, ia-ți-o și duce ți-vă de pe capul meu, c ă mi-ați scos peri albi, de când a ți
venit. Iaca, m ă duc s ă le preg ătesc, zise împ ăratul. Tu vin ă dup ă mine, și, dac ă-i
ghici-o, ferice de tine a fi. Iar ă de nu, lua ți-vă catrafusele și începe ți a v ă c ărăbăni de
la casa mea, c ăci nu v ă mai pot suferi!
Și ducându-se împ ăratul, pune de piapt ănă și îmbrac ă la fel pe amândou ă fetele
și apoi d ă porunc ă s ă vie Harap-Alb s ă ghiceasc ă fata împ ăratului.
Harap-Alb, v ăzându-se pus în încurcal ă, nu mai știa ce s ă fac ă și încotro s ă-o dea ca
să nu gre șeasc ă tocmai acum, la duc ă. Și, mai stând el pe gânduri oleac ă, cum e omul
tulburat, î și aduce aminte de aripa cea de albin ă și, sco țând-o de unde-o avea strâns ă,
scap ără și-i d ă foc cu o buc ățic ă de iasc ă aprins ă. Și atunci, numai iaca se pomene ște
cu cr ăiasa albinelor.
— Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? zise ea, zburând pe um ărul s ău. Spune-
mi, c ăci sunt gata s ă te slujesc.
Atunci Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-am ănuntul și o roag ă de to ți
dumnezeii ca s ă-i dea ajutor.
— N-ai grij ă, Harap-Alb, zise cr ăiasa albinelor; las' c ă te fac eu s-o cuno ști și dintr-o
mie. Hai, intr ă în cas ă cu îndr ăzneal ă, c ăci am s ă fiu și eu pe-acolo. Și cum îi intra,
stai pu țin și te uit ă la fete; și care-i vedea-o c ă se ap ără cu n ăframa, s ă știi c ă aceea
este fata împ ăratului.
Atunci Harap-Alb intr ă, cu albina pe um ăr, în odaia unde era împ ăratul și cu
fetele, apoi st ă pu țin deoparte și începe a se uita când la una, când la alta. Și cum sta
el drept ca lumânarea și le privea, cu b ăgare de seam ă, cr ăiasa albinelor zboar ă pe
obrazul fetei împ ăratului. Atunci ea, tres ărind, odat ă începe a țipa și a se ap ăra cu
năframa, ca de un du șman. Lui Harap-Alb atâta i-a trebuit: îndat ă face câ țiva pa și
spre dânsa, o apuc ă frumu șel de mân ă și zice împ ăratului:
— Luminarea-voastr ă, de-acum cred c ă nu mi-ți mai face nici o împiedicare, pentru
că am adus întru îndeplinire tot ceea ce ne-a ți poruncit.
— Din partea mea po ți s-o iei de-acum, Harap-Alb, zise împ ăratul, ovilit și sarb ăd la
fa ță de sup ărare și ru șine; dac ă n-a fost ea vrednic ă s ă v ă r ăpuie capul, fii m ăcar tu
vrednic s-o st ăpâne ști, c ăci acum ți-o dau cu toat ă inima.
Harap-Alb mul țume ște atunci împ ăratului și apoi zice fetei: — De-acum putem
să mergem, c ăci st ăpânu-meu, luminarea-sa nepotul împ ăratului Verde, a f i
îmb ătrânit a șteptându-mă.

29 — I a mai îng ăduie ște pu țin, ner ăbd ătorule, zise fata împ ăratului, luând o turturic ă în
bra țe, spunându-i nu știu ce la ureche și s ărutând-o cu drag; nu te gr ăbi a șa, Harap-
Alb, c ă te-i pripi. Stai, c ă mai ai și cu mine oleac ă de vorb ă: înainte de pornire,
trebuie s ă mearg ă calul t ău și cu turturica mea s ă-mi aduc ă trei smicele de m ăr dulce
și ap ă vie și ap ă moart ă de unde se bat mun ții în capete. Și de-a veni turturica mea
înainte cu smicelele și apa, ia-ți n ădejdea despre mine, c ăci nu merg, fereasc ă
Dumnezeu! Iar ă de-i avea noroc și-a veni calul t ău mai întâi și mi-o aduce cele
poruncite, s ă știi c ă merg cu tine, oriunde mi-i duce; s-a mântuit socot eala.
Și atunci, odat ă pornesc și turturica și calul, fugind pe întrecute, când pe sus, când pe
jos, dup ă cum cerea trebuin ța.
Dar turturica, fiind mai u șoar ă, ajunge mai înainte; și pândind tocmai când era
soarele în cruce, de se odihneau mun ții numai pentru o clipit ă, se repede ca prin foc și
ia trei smicele de m ăr dulce și ap ă vie și ap ă moart ă, și apoi ca fulgerul se întoarce
înapoi. Și, când pe la poarta mun ților, calul îi iese înainte, o prope ște în cale și o ia cu
măgulelile, zicându-i:
— Turturic ă-ric ă, drag ă p ăsăric ă, ad ă la mine cele trei smicele de m ăr dulce, apa cea
vie și cea moart ă, și tu du-te înapoi de- ți ia altele și mi-i ajunge pe drum, c ăci e ști mai
sprinten ă decât mine. Hai, nu mai sta la îndoial ă și d ă-mi-le, c ăci atunci are s ă fie
bine și de st ăpânu-meu, și de st ăpân ă-ta, și de mine, și de tine; iar ă de nu mi li-i da,
st ăpânu-meu Harap-Alb este în primejdie, și de noi înc ă n-are s ă fie bine.
Turturica parc ă n-ar fi voit. Dar calul n-o mai întreab ă de ce-i e cojocul; se
repede și-i ia apa și smicelele cu hapca și apoi fuge cu dânsele la fata împ ăratului și i
le d ă, de fa ță cu Harap-Alb. Atunci lui Harap-Alb i s-a umplut in ima de bucurie.
Vine ea și turturica mai pe urm ă, dar ce-ți e bun ă? — Alei, țolin ă ce-mi e ști, zise fata
împ ăratului; da' bine m-ai vândut. Dac ă e a șa, hai, porne ște chiar acum la împ ăratul
Verde și veste ște-i c ă venim și noi în urm ă.
Atunci turturica porne ște. Iar ă fata împ ăratului îngenunche dinaintea t ătâne-său
și zice:
— Binecuvânteaz ă-mă, tat ă, și r ămâi s ănătos! Se vede c ă a șa mi-a fost sortit și n-am
ce face; trebuie s ă merg cu HarapAlb, și pace bun ă!
Dup ă aceasta, î și ia cele trebuitoare la drum, apoi încalec ă și ea pe un cal
năzdr ăvan și st ă gata de pornire. Iar ă HarapAlb, luându- și oamenii s ăi, încalec ă și el
și pornesc spre împ ărăție, Dumnezeu s ă ne ție, c ă cuvântul din poveste, înainte mult
mai este.
Mers-au ei și zi și noapte, nu se știe cât au mers; și, de la un loc, Geril ă,
Fl ămânzil ă și Setilă, P ăsări-Lăți-Lungil ă și n ăzdr ăvanul Ochil ă se opresc cu to ții în
cale, se opresc și zic cu jale:
— Harap-Alb, mergi s ănătos! De-am fost r ăi, tu ni-i ierta, c ăci și r ăul câteodat ă
prinde bine la ceva.
Harap-Alb le mul țume ște ș-apoi pleac ă lini știt. Fata vesel îi zâmbe ște, luna-n
cer a asfin țit. Dar în pieptul lor r ăsare… Ce r ăsare? Ia, un dor; soare mândru, luminos
și în sine arz ător, ce se na ște din scânteia unui ochi fermec ător!
Și mai merg ei cât mai merg, și de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se
tulburau min țile, uitându-se la fat ă și v ăzând-o cât era de tân ără, de frumoas ă și plin ă
de vin ă-ncoace.

30 Sălățile din Gr ădina Ursului, pielea și capul cerbului le-a dus la st ăpânu-său cu
toat ă inima. Dar pe fata împ ăratului Ro ș mai nu-i venea s-o duc ă, fiind nebun de
dragostea ei. C ăci era boboc de trandafir din luna lui mai, sc ăldat în roua dimine ții,
dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, leg ănat de adierea vântului și neatins de
ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în ță răne ște, era frumoas ă de mama
focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. Și de-aceea Harap- Alb o pr ăpădea din
ochi de drag ă ce-i era. Nu-i vorb ă, și ea fura cu ochii, din când în când, pe Harap-Alb,
și în inima ei parc ă se petrecea nu știu ce… poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a –
l spune. Vorba cântecului:
Fugi de-acole, vin ă-ncoace!
Șezi bini șor, nu-mi da pace!
sau mai știu eu cum s ă zic, ca s ă nu gre șesc? Dar știu atâta, c ă ei mergeau f ără a sim ți
că merg, p ărându-li-se calea scurt ă și vremea și mai scurt ă; ziua ceas și ceasul clip ă;
dă, cum e omul când merge la drum cu dragostea al ăturea.
Nu știa s ărmanul Harap-Alb ce-l a șteapt ă acas ă, c ăci nu s-ar mai fi gândit la de-alde
acestea.
Îns ă vorba cântecului:
De-ar ști omul ce-ar p ăți,
Dinainte s-ar p ăzi!
Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine v ă spuneam c ă turturica ajunsese la
împ ăratul Verde și-l în știin țase c ă vine și Harap-Alb cu fata împ ăratului Ro ș.
Atunci împ ăratul Verde a și început a face preg ătire, ca pentru o fat ă de împ ărat, dând
și porunc ă s ă le ias ă întru întâmpinare. Iar ă Spânul icnea în sine și se gândea numai la
răzbunare.
În sfâr șit, mai merge Harap-Alb cu fata împ ăratului cât mai merge, și de la o
vreme ajung și ei la împ ărăție.
Și, când colo, numai iaca ce le ies înainte împ ăratul Verde, fetele sale, Spânul
și toat ă curtea împ ărăteasc ă, ca s ă-i primeasc ă. Și v ăzând Spânul cât e de frumoas ă
fata împ ăratului Ro ș, odat ă se repede s ă o ia în bra țe de pe cal. Dar fata îi pune atunci
mâna pe piept, îl brânce ște cât colo și zice:
— Lipse ște dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru t ine, ș-am venit pentru
Harap-Alb, c ăci el este adev ăratul nepot al împ ăratului Verde.
Atunci împ ăratul Verde și fetele sale au r ămas încremeni ți de ceea ce au auzit.
Iar Spânul, v ăzând c ă i s-a dat vicle șugul pe fa ță , se repede ca un câine turbat la
Harap-Alb și-i zboar ă capul dintr-o singur ă lovitur ă de palo ș, zicând:
— Na! a șa trebuie s ă p ățeasc ă cine calc ă jur ământul! Dar calul lui Harap-Alb îndat ă
se repede și el la Spân și-i zice:
— Pân-aici, Spânule! Și odat ă mi ți-l în șfac ă cu din ții de cap, zboar ă cu dânsul în
înaltul cerului, și apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul pân ă jos praf și
pulbere. Iar ă fata împ ăratului Ro ș, în v ălm ăș agul acesta, repede pune capul lui Harap-
Alb la loc, îl înconjur ă de trei ori cu cele trei smicele de m ăr dulce, toarn ă ap ă
moart ă, s ă stea sângele și s ă se prind ă pielea, apoi îl strope ște cu ap ă vie, și atunci
Harap-Alb îndat ă învie și, ștergându-se cu mâna pe la ochi, zice suspinând:

31 — Ei, da' din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu
eram eu, zise fata împ ăratului Ro ș, s ărutându-l cu drag și dându-i iar palo șul în
st ăpânire.
Și apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împ ăratului Verde, î și jur ă credin ță
unul altuia, primind binecuvântare de la dânsul și împ ărăția totodat ă.
Dup ă aceasta se începe nunta, ș-apoi, d ă Doamne bine!
Lumea de pe lume s-a strâns de privea,
Soarele și luna din cer le râdea.
Ș-apoi fost-au fost pofti ți la nunt ă: Cr ăiasa furnicilor, Cr ăiasa albinelor și
Cr ăiasa zânelor, minunea minunilor din ostrovul floril or!
Și mai fost-au pofti ți înc ă: crai, cr ăiese și-mp ăra ți, oameni în seam ă b ăga ți, ș-
un p ăcat de povestar, f ără bani în buzunar. Veselie mare între to ți era, chiar și
sărăcimea osp ăta și bea!
Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține înc ă; cine se duce acolo bea și
mănânc ă. Iar pe la noi, cine are bani bea și m ănânc ă, iar ă cine nu, se uit ă și rabd ă.