SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ – ENGLEZĂ LUCRARE DE LICENȚĂ COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT: PROF. DR. ANDREI BODIU MOROIANU MIHAI DECEBAL ILIE Brașov 2013… [623207]

UNIVERSITATEA “TRANSILVANIA” DIN BRAȘOV
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ – ENGLEZĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT: [anonimizat]
2013

2
UNIVERSITATEA “TRANSILVANIA” BRAȘOV
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ – ENGLEZĂ

MORALITATEA Ș I CREDINȚA ÎN OPERELE LUI
IOAN SLAVICI ȘI ION AGÂRBICEANU

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT: [anonimizat]
2013

3
CUPRINS:
Introducere …………………………………………………………………………………………………………….. …4
Cap. I: Originea spiritului m oralizator și a dimenisunii creș tine la Ioan Slavici și Ion
Agârbiceanu .
I.1 Climatul sufletesc ș i geografic al copilăriei și adolescenț ei la Ioan Slavici ……………………..7
I.2 Climatul sufletesc și geografic al copilăriei ș i adolescenț ei la Ion Agârbiceanu ……………..11
I.3 Formația intelectuală a omului Ioan Slavici ………………………………………………………………14
I.4 Formația intelectuală a omului Ion Agârbiceanu ………………………………………………………..17
I.5 Influențe asupra creaț iei lui Ioan Slavici ș i Ion Agârbiceanu ……………………………………….19
Cap. II: Concepția artistică ș i opinii crititce .
II.1 Concepția artistică la Ioan Slavici …………………………………………………………………………..22
II.2 Concepția artistică la Ion Agârbiceanu. ……………………………………………………………………28
II.3 Locul lui Ioan Slavici printre clasici …………………………………………………………………….. 31
II.4 Ion Agâ rbiceanu, în ochii contemporanilor. …………………………………………………………….. 35
Cap. III: Percepția morala și credința î n literatura.
III.1 Moralitatea ș i credința î n opera lui Ioan Slavici. ……………………………………………………..38
III.1.1 Moralitatea ș i credința î n romanul Mara. ……………………………… ……………………………..40
III.1.2 Moralitatea ș i credința î n nuvela Moara cu noroc. …………………………………………………54
III.1.3 Moralitatea ș i credința î n nuvela Popa Tanda. ………………………….. …………… ……………67
III.2 Moralitatea ș i credința in opera lui Ion Agârbiceanu. ……………………. …………………………74
III.2.1 Moral itatea și credința în romanul Legea minț ii………………………… …………………………77
III.2.2 Moralitatea ș i credința î n romanul Legea trupului. …………………….. ……………………….. 83
III.2.3 Moralitatea ș i credința î n romanul Arhang helii………………………… …………………………88
IV: Concluzii …….. ………………………………………………………………………….. …………………………99
Bibliografie ………………………………………………………………………………….. ………………………..102

4
Introducere

Ambii scriitori au lăsat în urmă o literatură moralizator – educativă ce a fost apreciată
și în afara frontierelor literare românești. Alegerea scrierii unei literaturi cu caracter etic nu a
fost privită cu oc hii buni de esteticienii și criticii acelei perioade, aceștia considerând că prin
acest fapt scriitorii și -au jertfit talentul și l -au pus pe un loc secundar în favoarea procesului
moralizator și din această cauză operele lor, din punct de vedere estetic, lăsă de dorit. Totuși,
cu trecerea timpului, valoarea celor doi scriitori a fost confirmată de alți critici și de interesul
pe care, și în prezent, la aproape un secol distanță, textele lor îl stârnesc în rândul cititorilor de
toate vârstele. Împreună cu v aloarea operelor s -a confirmat și locul important pe care aceștia îl
ocupă în literatură romană și în special în cadrul creațiilor populare cu caracter moralizator.
Această formă simplistă în care scriitorii au ales să își creeze operele rămâne dovada
vie a dragostei și respectului pe care aceștia îl purtau neamului românesc. Aceștia au făcut un
ideal și un scop din crearea unei literaturi care să fie înțeleasă, să fie pe limba poporului și
prin care să redea o parte din investiția morală și culturală pe c are neamul românesc a făcut -o
în dânșii. Am putea vedea aici un Popa Tanda în Slavici și un Andrei Pascu în Agârbiceanu, la
fel ca personajele lor aceștia încearcă să facă din semenii lor niște persoane mai bune, mai
etice prin propriul exemplul. Dacă în c azul personajelor din operele scriitorilor vizați
exemplul este dat prin prisma acțiunilor acestora, în cazul celor doi coloși ai literaturi cu
caracter moralizator, exemplul bun este transmis poporului prin intermediul scrisul acestora.
Aceste aspecte, du blate de dorinta de a aprofunda epoca marilor clasici si nu numai, au fost
cele care m -au îndrumat spre alegerea acestei teme.
Prin primul capitol îmi propun să fac o scurtă incursiune în lumea în care cei doi
scriitori s -au născut și în care au crescut, l umea care i -a format și din care își trage seva
moralitatea întâlnită în operele acestora. Cunoscând climatul familial și sufletesc în care
aceștia au crescut, și inclusiv pe cel geografic, ne va fi mai ușor să înțelegem motivele pentru
care aceștia au ale s că principala unealtă în majoritatea operelor lor să fie moralitatea. Este
cunoscut faptul că influențele din primii ani de viață și cele ale spațiului în care o persoană
crește dictează sensul formării acesteia. Din acest motiv cred că este foarte impor tant ca
înainte de a studia și analiza operele acestora să cunoaștem dimensiunea umană și socială a
celor doi autori.
Primul subcapitol al acestui capitol este centrat pe aceste dimensiuni în cazul lui Ioan
Slavici. În acest subcapitol întâlnim citate ale autorului, care fac referire la perioada copilăriei

5
sale, la experiențele trăite în primii săi ani de viață în cadrul satului natal, cum a fost influențat
Slavici de acestea și de relațiile interumane din cadrul societății în care și -a petrecut copilăria.
Un alt aspect important, în prisma creației lui Slavici, tratat în acest subcapitol este constituit
din influențele pe care familia sa le -a avut asupra sa, a formării și deveniri acestuia. Fiecare
membru al familii acestuia a jucat un rol important în de zvoltarea scriitorului ardelean, în ce
mod, vom vedea în primul subcapitol.
Al doilea subcapitol ne oferă o imagine a mediului în care Agârbiceanu și -a parcurs
drumul spre maturitate. Ca și în cazul lui Slavici, vom observa și aici importanța familiei și a
satului natal în motivarea alegerii tratării prin operele sale a aspectelor pe care această lucrare
le vizează. Ca și în cazul primului autor, vom încerca să ne creăm o imagine de ansamblu a
primei perioade a existenței scriitorului ardelean și a elemente lor ce i -au ghidat acestuia
alegerile făcute pe parcursul vieții dar mai ales cele care se referă la modul de realizare a
operelor sale.
După ce în primele subcapitole ne -am creat o imagine asupra bagajului cultural,
sentimental și intelectual acumulat de cei doi scriitori în perioada copilăriei acestora și a
modului în care acest bagaj a definit traseul lor literar, ne mutăm atenția asupra formației
intelectuale a celor doi moralizatori. Subcapitolele 3 și 4 ale primului capitol ne oferă date
despre tras eul școlar al celor doi scriitori. Vom vedea în aceste capitole care a fost drumul
celor doi în ceea ce privește școala, peste ce greutăți au trecut, ce domenii le -au captat atenția,
ce oamenii au întâlnit în cadrul acestei călătorii și cum au fost influen țați de aceștia și de
experiențele trăite în această perioadă și în ce măsură aceste lucruri au ajuns să fie transpuse
în operele acestora.
Ultimul subcapitol ne prezintă influențele literare ce au acționat asupra actului de
creare în cazul celor doi scriitori. Vom vedea aici ce opere sau scriitori ai literaturii române
sau universale au participat la definirea manierii de a scrie a celor doi scriitori și în ce măsură
aceste aspecte și -au lăsat amprenta asupra operelor acestora.
Al doilea capitol Concepția artistică și opinii critice aprofundează maniera de creație a
celor doi scriitori. Acest capitol și subcapitolele aferente acestuia ne oferă o imagine mai
profundă a creației scriitorilor după ce influențele care au acționat asupra lor s -au material izat.
Ultimele două subcapitole conțin opinii și referințe critice ale contemporanilor, celor doi
autori, activi în viața literară, socială sau culturală. Aceste păreri ne ajută să -i încadrăm într -o
anumită tipologie literară.

6
Ultimul capitol al lucrării îmbină o activitate științifică, practică și de cercetare prin
care ne propunem să înțelegem mai bine utilizare mesajului moralizator și de factură
religioasă din cadrul anumitor opere ale celor doi autori. Analiza și interpretarea personală
sunt dublate, în cazul fiecărei opere vizate, de referințe critice și opinii literare ale unor
importanți și cunoscuți critici literari români și a diverșilor literați. Analiza și interpretările pe
care le vom întâlni în paginile acestor capitole vizează strict dimensiu nile morale și religioase
ale scrierilor celor doi. Înainte de analiză și interpretarea propriu -zisă a operelor, avem în
cazul ambilor autori, o incursiune în lumea creației acestora, ghidați fiind de spiritul etic și
religios al acestora. În paginile ce u rmează după această privire particulară a carierei literare a
celor doi autori avem discutate mai pe larg și într -o manieră mai profundă analiza anumitor
opere, cu ajutorul cărora vom demonstra existența spiritului etic și a dimensiunii credinței în
activi tatea literară a celor doi, și modul prin care aceștia ajutându -se de creațiile lor, își propun
să îndrepte conduita umană și să apropie existența acesteia de divinitate. În cazul lui Slavici,
operele vizate în această lucrare sunt: romanul „ Mara ”, nuvela „Moară cu noroc ” și nuvela
„Popa Tanda ”, iar în ceea ce îl privește pe Ion Agârbiceanu, vom pune sub lupă romane
precum „ Legea minții ”, „Legea trupului ” și „ Arhanghelii ”. În aceste opere vom supune
analizei, începând de la titlu și locul unde se desfășoar ă acțiunea și până la simbolistica
finalității tragice, cât mai multe aspecte care ne ajută în consolidarea obiectivului lucrării.
În paginile care urmează veți regăsi întregul demers pe care l -am elaborat în jurul ideii
moralității și credinței în operel e lui Slavici și lui Agârbiceanu .

7
Cap. I: Originea spiritului moralizator și a dimenisunii creștine la Ioan
Slavici și Ion Agârbiceanu.

I.1 Climatul sufletesc și geografic al copilăriei și adolescenței la Ioan Slavici

„Omul numai trupește se naște, sufletește se plămadește potrivit cu împregiurările în care -și
petrece viața și timpul copilăriei și -n al tinereților’’ – Ioan Slavici

Dimensiunea moral a operei lui Slavici își are originea în satul natal și își trage seva
din interiorul casei părintești și a familie sale. Acestea sunt lucrurile care au format caracterul
etic al scriitorului. Călătoria lui Slavici prin viață surprinde multe locuri, evocate și in operele
acestui, de altfel, cât și amintiri din diverse etape prin care a trecut. „Avînd să de scriu lumea
prin care am trecut, nu pot să -ncep decît de aici, unde m -am nascut, unde mi -am petrecut
copilăria și cea mai frumoasă parte a tinerețelor, unde au fost așezate temeliile vieții mele
sufletești ”.1
Copilăria sa a rămas vie atât prin amintirile sale cât si prin operele sale fiind una din
sursele de inspirație ale acestuia. Slavici evoca lumea de la începutul vieții sale cu o căldura si
stimă deosebită și nu puține fiind cazurile în care o prezintă ca pe un model, un exemplu de
moralitate și omeni e.
Pentru Slavi ci satul său, Șiria, reprezintă „ un leagan al candorii ”, al bunei -cuviințe. Un
loc asemanător cu cele prezentate in operele sale, o frescă multiculturală în care oamenii de
diferite etnii și naționalitați : sârbi, cehi, evrei, unguri, șvabi alături de români trăiau în buna
înțelegere și respectându -se reciproc. Un loc plin de bună -voință și dragoste, unde oamenii au
deprins un cult pentru bine, adevar, frumos și dreptate. „Pretutindeni pe unde mă duceam
oamenii mă îmbrățișau cu dragoste, încâ t minune nu -i dacă m -au pătruns în curând de
gândul că lumea e alcătuită din oameni care mă iubesc și pe care deci am să -i iubesc și eu "2
Aceasta perioada strălucită a copilăriei a fost punctul în care Slavici a revenit pentru inspirația
necesară operelor sale cât și pentru a -i ridica moralul în momentele în care se simțea cufundat
într-o lume imorală. Amintirea satului natal și a casei părintești i -au rămas puternic intipărite
in memor ie. Slavici văzând în ele un , cuib al liniștii, calmului și pacii binecu vîntate’ .

1 Slavici, Ioan, Lumea prin care am trecut , Editura Socec & co, București, 1930, p 5.
2 Slavici, Ioan, Lumea prin care am trecut , Editura Socec & co, București i, 1930, p 9.

8
Așa cum ne -a împărtășit însuși scriitorul în Amintiri , a avut o copilărie fericită,
„înspăimantător de fericit” ’3. Copilăria sa a stat sub semnul libertății, ceea ce a facut ca micul
Slavici să fie un copil nazdrăvan și mereu pus pe ‚fapte mari’. Geamurile sparte ale vecinilor,
fructele furate, ciondănelile puerile și lungile drumeți fără a de de veste părinților au fost
căteva din elementele ce au animat copilăria lui Slavici.
Părinții, rudele și prieteni dainuie în amintirile sale ca fiind exemple de omenie, moralitate și
statornicie sufletească.
Un rol important în educația sa morală îl joaca mama sa, cea care l -a îndrumat și
călauzit în dimensiunea moralității și a credinței. „Maică -mea, fie iertată, zicea că nu e bine
să stingi lumina când e supărare în casă, că trebuie să ștergi mai înainte supărarea și numai
apoi lumina. Și ori și ce s -ar fi întâmplat, în casa p ărinților mei, seara trebuia să fie pace, să
ne cerem și să ne dăm unii altora iertare ”4.
Elena Savului era o femeie distantă cu o afectivitate reținută față de copii ei , „Era în lume o
singura ființă, care n -avea slăbiciune pentru mine ”5-spunea Slavici în Amintirile sale,
considerând ca prea mult răsfăț le -ar dăuna. Dar din toate celelalte puncte de vedere
reprezenta pentru copilul Slavici un model etic desăvârșit, așa cum reiese din amintirile
scriitorului. Generozitatea si compasiunea ei erau de -a dreptul mișcatoare, pe lânga cei doi
copii ai ei, ea mai creștea și șase orfani ai unor rude.
Mama, care ‚te drăgostea când dormeai și te lăuda când nu erai de față’6 era persoana
cea mai iubită și careia Slavici îi purta un deosebit respect.
Lipsită de studii, ea nu vedea în realizările școlare ale fiului ei nimic altceva decât o
pierdere de timp ‚Ținea să mă vadă alergând ori făcând ceva, croind vreun plan, punând la
cale vreun lucru, încordându -mi puterile ca să scot ceva la capăt’7, fiind d e părere „că ceea
ce-l face pe om în adevăr om nu e stiința, ci deprinderea cu buna rânduială în toate și
îndrumarea spre lucrare necurmată. ”8 și ca în cazul fiecarui copil, Slavici vedea in mama sa
un protector și o atotștiutoare. „Priveam totdeauna în ochii ei când voiam să fac ceva ; eram
stăpânit cu desăvârșire de sentimentul că acolo unde e și mama nu mi se poate întâmpla nici
un rău, fiindcă ea știe ce nu e bine pentru mine. ”9. Și probabil faptul că mama sa nu tolera

3 Slavici, Ioan, Amintiri , Editura Minerva, București, 1983, p. 12.
4 Slavici, Ioan, Lumea prin care am trecut , Editura Socec & co, București , 1930, p. 9.
5 Slavici, Ioan, Amintiri , Editura Minerva, București, 1983 , p 26.
6 Slavici, Ioan, Fapta omensească , Editura Minerva, București, 1978, p. 949.
7 Slavici, Ioan, Lumea prin care am trecut , Editura Socec & co, București , p. 18.
8 Slavici, Ioan, Amintiri , Edit ura Minerva, București, 1983 , p. 26.
9 Slavici, Ioan, Fapta omensească , Editura Minerva, București, 1978 , p.949.

9
lipsa de sinceritate, ocolirea adevărului sau minciuna a cultivat simțământul moral atât de
puternic si trainic al lui Slavici.
Toleranța față de oameni de diferite neamuri sau credințe și lipsa dorinței de judecare a
lor sunt alte moșteniri de preț primite din partea mamei sale: „Când întâlnești în calea ta un
român să -i zici Bună ziua, dar maghiarului să -i zici Io napot, iar neamțului Guten Tag…Tu
datoria să ți -o faci și față cu cei ce n u și-o fac pe a lor față de tine”10. Cuvinte ce au continuat
să răsune în mintea scriitorului și au sădit în sufletul său dragostea față de fiecare om,
indiferent de limba pe care o vorbește sau religia la care se inchină.
Bunătatea, generozitatea și întelegerea de care a dat dovadă aceast a femeie simplă în
minte și suflet reprezintă însăși frumusețea sufletească a poporului român. ‚ Dacă -ți rămâne o
bucată de pâine și o cer de la tine doi dintre ai tăi, s -o ai în două bucăți deopotrivă de mari,
pentru fiecare câte una. Tot așa să faci și d acă doi străini îți cer bucata ’11 și așa cum Slavici
ne spune , m ama sa nu era un caz izolat ci „ Așa gândeau și simțeau șirienii, și fără îndoială
tot ca dânșii toți românii cu mintea limpede ”12. De aici putem observa că dragostea pentru
oamenii din jurul s ău a încolțit în Slavici înca de la o vârstă fragedă și mama sa a avut grija ca
aceasta virtute morala să inflorească căt mai frumos posibil în persoana fiului ei.
Dragostea enormă pe care autorul i -a purat -o mamei sale este întărită și de
mărturisirile pe care autorul le face dupa moartea ei: ”Pe mine mă îneacă plânsu, fiind că mă
simțeam vinovat, adeseori chiar mai vinovat decît voi fi fost în adevăr, și rămâneam un timp
oarecare cel mai cuminte dintre toți copiii(…). Ceea ce mă durea era numai că mama e
mâhnită, nu plîngeam deci nu mă vaicaream, pentru ca ea să nu fie și mai mâhnită.
Sentimentul acesta s -a facut în mine încetul cu încetul atît de puternic, încît nu numai în
tinerețile mele, nu numai cînd mama trăia, ci pînă chiar și astăzi, și nu numai î n momentele
mari și mai rare ale vieții mele, ci totdeauna când stau pe gânduri și chibzuiesc vreo faptă,
mă întreb și iar mă întreb ‚ mama ce ar zice? S -ar bucura ea ori s -ar mîhni? ’’13
Tatăl său rămane în me moria lui Slavici ca un om cumpă tat, aspect etic ce va fi dus
mai departe și de Slavici și element pe lipsa căruia sciitorul va construi o parte din proza sa,
nu a încercat niciodata să atinga culmi materiale ci a preferat mai degrabă să tră iasca în buna
înțelegere și pace cu semenii săi, res pectând pe fiecare, indiferent de neamul său. Filosofie de
viață, pe care , o data ajuns la maturitate , a adoptat -o și Slavici. Tatăl este, deasemenea, cel

10 Slavici, Ioan, Lumea prin care am trecut , Editura Socec & co, București, 1930 , p 14.
11 Slavici, Ioan, Lumea prin care am trecut , Editura Soc ec & co, București, 1930 , p 14.
12 Slavici, Ioan, Lumea prin care am trecut , Editura Socec & co, București, 1930 , p 15.
13 Slavici, Ioan, Fapta omensească , Editura Minerva, București, 1978 , p. 953.

10
care îi insuflă tânarului Slavici pasiunea pentru citit14. Căci atunci când timpul îi permitea
acesta răsfoia o carte sau revistă, formându -și în timp o mica bibleotecă, spre sadisfacția fiului
său.
Despre bunicul său ‚M oș Fercu’, Slavici spunea că e „ un cărbunar rămas din timpul
lui Bonaparte, cate și dupa 1860, om trecut de 70 de ani, păstra cu sfințeni e portul din
tinerețile sale, păr lung, împletit în coadă și prins în pepten de baga, pălărie cam înaltă și cu
boruri late, gheroc de postav măsliniu, cu pulpanele pînă la genunchi, băț lung, cu mînerul de
argint, și pantofi cu cataramă mare”15.
Dorința bun icului ca să își vadă nepotul în rândul fețelor bisericești este cea care face
din copilul Slavici o prezență constantă la liturghiile și slujbele bisericești precum și în fruntea
cetei de tineri când, în timp de sărbătoare sau la vizita vr eunei eminențe, se recitau orații.
Bunicul fiind și cel ce a pus în mana nepotului său pentru prima data B iblia și alte carți
bisericești și tot el „ a stăruit ca nepotul său să fie hirotonit citeț ” la vârsta de zece ani.
Caracterul evlavios al bunicului f iind adoptat cu repeziciune de scriitor și mai tarziu folosit ca
unealtă în vederea eticizării poporului român prin intermediul operelor sale.
Buniciul este, în același timp, originea pasiunii scriitorului pentru slove si povești. Bătrânul
rămânând în amin tirea lui Slavici ca un povestitor remarcabil și cel care a provocat pentru
întâia oară imaginația nepotului său. Fiind, totodata, considerat principalul părinte spiritual de
către scriitor.
Fiecare faptă bună sau zi făra năzbîtii aducea cu dânsa ‚povești’ din partea bunicului,
povești atât de dragi copilului Slavici. „Astăzi te -ai purtat bine: p -sară îți spun o
poveste’.’Întreaga copilărie a mea n -a fost decît o poveste lunga și frumoasă ……Cît am fost
în casa părinților mei, am ascultat, cît am fost de parte de ea, am spus povești: povestea a fost
fondu l plăcerilor mele din copilărie”16

14 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici, Editura Facla, Timisoara, 1978, p. 14.
15 Slavici, Ioan, Amintiri , Editura Minerva, București, 1983 , p. 25.
16 Slavici, Ioan, Amintir i, Convorbiri literare, 1872, p. 90.

11

I.2 Climatul sufletesc și geografic al copilăriei și adolescenței la Ion
Agârbiceanu

„Scrierile sale au un anumit calm al vieții izvorât din amintirile și evocările copilăriei, din
poezia muncii aspre, dar plină de luminozitate morală. Scriitorul răsfoiește uriașa carte a
naturii cu sentimentul dascălului care se îngrijește de elevii săi ca să primească din toate
punctele de vedere învățături cât mai solide. ” Diana TO CACIU .17

Agârbiceanu a avut parte de o educație ale asă primită din partea familiei. În sânul
familiei sale cultura fiind foarte apreciată și în special de tatăl său, care avea o pasiune pentu
literatură , citind tot ce îi cădea în mână și fiind abonat la mu lte din publicațile vremii, cum ar
fi Gazeta Transilvania , Foaia Poporului din Sibiu, la Tribuna poporului din Arad și revista
umoristică Calicul. El fiind cel ce i -a transmis scriitorului setea de lectura și interesul literar.
Mama sa, ca și în cazul lui Ioan Slavici, era o femeie simplă , de la țară, care nu avea
studii și al cărei mare regret era că nu știa sa citească dar compensa acest gol cultural cu
talentul ei de a povesti . Ca și mama lui Slavici și aceasta impresiona prin puritatea sufletească,
cinstea și simplitatea de care dădea dovadă și detesta lipsa adevărului sau tăinuirea lui din
orice condiție. Tot ea a cultivat și spiritul creștin în Agârbiceanu, acesta amindindu -si că „ Era
lacomă după orice cuvântare, dar mai ales după predicile din biseric ă și de la morți. Știa din
copilărie toate rugăciunile și Simbolul Credinții, poruncile, tainele. Era, de tânără,
credincioasă și religioasă. Mi -a aduc aminte că odată, fiind vorba de rugăciune, îmi spunea
că în pruncia ei a văzut, cum păștea vitele, un pă curar care căutase un pârâu,pe unde era mai
larg, și -l tot sărea, de pe un mal pe altul. S -a apropiat să vadă ce -i cu el. Omul era numa apa
de atâta sărit, și -l auzi spunând cu toată seriozitatea: „Ăsta -i a ta, Doamne”, la o săritură;
„ăsta -i a mea, Doamne ”, la cealaltă. Ce faci bade Costane? L -a întrebat. Omul n -a răspuns
până nu și -a făcut legea lui -„Ce să fac, Anisoara, iată mă rog și eu lui Dumnezeu; că ocinasi
nu știu; atât știu și atât pot” – Muma istorisea această întâmplare foarte pătrunsă și spunea :
„Cine știe, poate i -a fost mai primită rugăciunea lui decât a alt ora.”18. Femeie credincioasă,
mama scriitorului pune mare preț pe educarea în spiritul credinței, a copiilor ei „ Foarte

17 Tocaciu, Diana, Umanismul Operei lui Ion Agârbiceanu ,
http://www.uab.ro/upload/3268_Rezumat_ro_%20Diana_Tocaciu.pdf , 2012.
18 I. Agarbiceanu, Meditatie in septembrie , Editura Dacia. Cluj, 1971, p 106.

12
religioasă, foarte bisericoasă, ne -a învățat de mici pe toți copii -opt de toți, patru feciori și
patru fete -, o serie întreagă de rugăciuni .”19
În relația cu copii ei era reținută, femeie aspră ce vroia ca odraslele ei să reușească în
viață, drept pentru care se ferea de ai răsfăța prea mult și prefera să le „ ceară mai mult d ecât
un copil ar putea da ”- cum zicea și scriitorul .
Cenade, locul î n care Agârbiceanu și -a petrectut copilăria și pe care la evocat în
atâtea din oper ele sale fermecatoare, a rămas aproape de sufletul scriitorului . Acest pitoresc
ardelenesc al plaiurilor din primii săi ani de viata a influențat mai târziu o buna parte din
opera sa. Tradițiile, obiceiurile și credințele popular e ale acestei mici comunități, împreună
cu tot ce era in jurul ei , au format și conturat identi tatea omului Agârbiceanu și insuflat în
acesta spiritul moral specific spaț iului. Dar, dintre toate l ucrurile î nconjuratoare, p ădurile din
jurul satului natal, în care tânarul Agârbiceanu a petre cut ‚atâtea anotimpuri la rând ” , spațiu
al medirării și visării, au rămas permanent în amintirile și evocă rile acestuia precum și în
creaț iile sale literare. „Ceea ce mi -a pătruns adânc în suflet în acești ani ai primei copilării,
din păscutul oilor la marginea pădurii sau în pădure, a fost mireasma câmpului, a codrului,
culorile cerului, ale luncii cu florile, bătaia și cântecele vântului în văzduh sau în pădure,
cântecele apelor, al pâraielor, în topitul zăpezii."20 Natura ce mai tarziu va fi descrisa atat de
profud si limpede în operele sale, încăt noi, cititorii săi ne și vedem în mijlocul naturii,
simțind parfumul crengilor de brad și aerului tare de munte și savurând su avul cor al
vietățiilor naturii, a fost dinto tdeauna un refugiu pentru scriitorul ardelean și un loc la care se
întorcea mereu în clipele în care simțea nevoie de liniște : „ Socotesc petrecerea în sânul
naturii din primii ani ai copilăriei ca și vacanțele de vara petrecute în același fel, ca epoca
cea mai importantă pentru receptivitatea mea sensitivă. Până azi izolarea în singurătatea
naturii e cea mai răcoritoare odihnă pentru mine. Și niciodată nu doresc, nu simt necesitatea
unei tovarășii, în mijlocul firii. Impresiile de atunci au reînviat în ori ce descriere de natură
din lucrările mele .”21
Întreaga sa copilărie nu a fost altceva decât o perioadă foarte bogată de observare , în
care a explorat necunoscutul și a descoperit lumea , vârsta când, prin toate simțurile, invadează
senzații, impresii și per cepți i de o prospețime ireversibilă. Perioada în care poveștile bunicii
sale se amestecau cu realitatea descoperită de curizitatea tânarului Agârbiceanu și dadeau frâu
liber imaginației sale. Toate astea aveau sa devină mai tarziu substratul operei sale.

19 Agârbiceanu, Ion, Meditație î n septembrie , Editura Dacia, Cluj, 1971, p 74.
20 Agârbicea nu, Ion, Mărturisiri , în „Revista Fundațiilor Regale”, anul VIII, nr. 12, 1 decembrie 1941 , p.534.
21 Agârbiceanu, Ion, Mărturisiri , în „Revista Fundațiilor Regale”, anul VIII, nr. 12, 1 decembrie 1941 , p.534.

13
Toate aceste senzații și trăiri aveau să trezească me lancolia scriitorului și preaslă veau liniștea
și forța revitalizantă a satului natal „La oraș sunt cu sufletul pustiu – aici: parcă întineresc.
Aici e mai bine. Aca să nu știu ce -i urâtul” . (Gerul) Urâtu l fiind pă catul moral al părăsirii casei
părintești, al înstrăinări . „Și-mi pare că acum încep să trăiesc iarăși eu singur, ca și în anii
copilăriei. Pot privi iarăși cu ceasurile cum plouă, cum ninge, sau frunzele de gheață numai
nervi, din geamuri… Și stelele acestea verzi ce scânteiază de ger, ca sâmburii tari ai unei
vieți misterioase. Acum simt iar că trăiesc eu, mă gândesc, mă simt pe mine însumi. Și mă
pătrund din nou acele legături ce m -au făcut în copilărie o apă și un pământ cu casa, cu
grădina și cu curtea, cu cerul și cu pământul și cu toate minunile lor, cu vitele din grajd, cu
vițeii cu botul umed și mirosind a lapte dulce, cu câinele nostru, cu portița, cu lavița de la
portiță. Mă trage ceva mereu către vatra părintească, către mine însumi”. Aici, în cadrul
satului și casei sale natale , considera Agârbiceanu c ă, își are locul întreaga sa existenț a, și
aceste locuri îi definesc personalitatea.

14
I.3 Formația intelectuala omului Ioan Slavici

Autorul Marei a venit în contact cu lumea școlii pentru prima oara în satul său natal,
Șiria. Dascălul Avram Vo știnar u fiind cel i -a pus pentru prima oara pana în mână copilului
Slavici și tot el fiind cel care l -a îndrumat în primi trei ani de școală facuți în apropierea vatrei
casei părintești. Dascălu l a ramas în amintirea lui Slavici :” decît cu o joartă în mînă, fie
arătîndu -ne slovele de pe tablă, fie pișcînd mai pe unul, mai pe altul dintre cei
neastîmpărați ”22. Pentru dascălul său Slavici a dezvoltat un deosebit respect, atât pentru
activitatea d idactică, pedagogică cât și pentru omul polivalent și talentat în „ toate -cele”23- așa
cum și -l amintește scriitorul. Acesta făcea penițe, tundea și, una dintre cele mai dragi amintiri
ale lui Slavici, îi pregătea pe elevii săi în rânduiala sărbătorilor și î n special în perioada
Nașterii Domnului, când îi învățat colinde și cânta alături de ei.
La unsprezece ani tânărul Slavici, la dorința bunicului și a tatălui, ajunge la Arad, unde
își petrece urmatorii șase ani, terminând 5 clase la gimnaziul maghiar. Înc eputul clasei a 6 -a îl
prinde la Timișoara, schim bare ce are loc din dorința scriitorului de a învața limba germană.
Șederea lui în orașul de pe Bega fiind totuși de scurtă durată, el părăsind orașul după 2 ani.
Reușește, cu mari dificultăți să își susțină în 1886 examenul de maturitate. În urma acestui
examen Slavici se angajează într -o drumeție de șase săptămani în care își sadisface dragostea
pentru plaiurile romînești . Scriitorul povestindu -ne călatori sa precum și altele ce au urmat:
„Băiet de liceu, î mi petreceam vacanțele cutreierînd Banatul, cîmpia țarii ungurești și valea
Crișului Alb, pînă Brad și pînă -n vîrful Găinei, totdeauna singur -singurel. Tot singur am
facut lungul drum de la Săt Mar la Arad, oprindu -mă în punctele Baia Mare, Capnic,
Strîmba , Lăpuș, Dej, Gherla, Cluj, Turda, Trascău, Ofenbaia, Roșia, Abrud, Brad, Hălmagiu,
Buteni și Șiria. Peste cîțiva ani am plecat cu căruța din Orșova la Baia Mare și m -am oprit în
punctele Lugoj, Hațeg, Deva, Orăștie, Caransebeș, Grădiște sub Rătezatul, Haț eg, Deva,
Orăștie, Bășgrad și Blaj, de unde am trecut cu trenul la Cluj și iar am luat căruța ca să trec
pe la Chioara la Baia Mare și să mă întorc de acolo peste Sășajiu, la Șimleu, ăn valea
Crișului Răpede, la Ciucea și apoi la Huedin. Deoarece Bihorul î l cunoșteam bine din timpul
cît am stat la Oradea Mare, iar în împrejurimile Sibiului și a Rîrnace umblase mult cînd mă
aflam ka Sibiu, am mai facut o călătorie de la Turnul Roșu peste Țara Oltului și peste Țara

22 Slavici, Ioan, Lumea prin care am trecut , Edi tura Socec & co, București, 1930 , p. 24.
23 Ibidem.

15
Bîrsei, prin secuime, la izvoarele Mureșului , și pe Mureș, la vale, pînă la Toplița.
Maramureșul și părțile Năsăudului sînt dar singurele ținuturi românești pe care nu le cunosc.
Ca să îi pot pune pe românii din Țările Coroanei ungare la locul lor, mi -am dat silința
să-i cunosc și pe ceilalți.
Am stat timp de vreo șase săptămăni în Bucovina, unde am făcut, de asemenea,
călătorii cu căruța. Cam tot atâta timp am stat o dată la Iași, iar altă dată la Dorohoi, de
unde am călătorit cu căruța prin Pașcani la Tîrgul -Neamțului, pe la mănăstiri, peste
Băltățești la Piatra și apoi la Bacău.
Mult am călătorit în sfîrșit, prin Muntenia și Oltenia unde nu e localitate mai
însemnată în care n -am stat cel puțin 2 -3 zile. Într -o singură călătorie făcută parte călare,
parte cu trăsura, m -am oprit în punctele Turnu -Severin, Baia de Aramă, Horez, Tisman,
Lainici, Crasna, Bistrița, Ocnele Mari,(…).
Toate acestea au fost călătorii de plăcere, dar plăcerea mea a fost să cunosc pe
poporul român așa cum el în adevăr este. ”24. În timpul acestor călătorii Slavici a a juns să
cunoască mai bine țara românească și obiceiurile, datinile, tradițile și rosturile vieții ei, pe care
le- transpus atât de fidel și într -o manieră atat de reală în operele sale de mai tărziu.
În urma acestei călătorii, în toamna se înscrie la Facul tatea de Drept a Universitații din
Pesta , din dorința d e a deveni „ apărător al patriei ”25 , de unde revine dupa puțint timp din
cauza unei peritonite ce il determină să își întrerupă studiile. Boala fiind ultima picatură ce la
deteminat sa se întoarca acasă, așa cum ne spune și el în Amintiri , facultate nu a trezit un
interes real pentru el, „ La Pesta am stat vreo patru luni mai mult prin cafenele (…) ”26 Revenit
în Șiria se angajează la biroul notarului din C umlău ș, sat unde obsevă și adună aspecte pe care
mai târziu le va folosi în Moara cu noroc .
Și dacă nu ar fi fost nevoit să își facă volntariatul militar nu ș i-ar mai fi reluat studiile ,
dar cum destinul a facut ca să își îndeplinească această obligație militară la Viena, alege ca în
paralel să își continue studiile în Drept la Viena. Momentul plecării sale fiind o grea povară
pentru mama sa : „ O să te duci -grăi dînsa în cele din urmă – și o să iasă mare domn din tine,
dar om de seama noa stră nu o să mai fii. N -ai să ne mai înțelegi tu pe noi pe uliță si o să ne
fie nouă greu să stăm cu tine la masă: străini o să -ți fim toți, și eu care te -am lăptat, și
mătușile tale care te -au purtat în brațe, și unchii tăi care te țineau în șa, și veri șorii tăi cu

24 Slavici, Ioan, Românii din Ardeal , I, Editura Minerva, București, 1910, pp. 5 -7.
25 Gal, Teodor, Ioan Slavici despre educație și învățământ , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967,
p.23 .
26 Slavici, Ioan, Amintiri , Editura Minerva, București, 1983 , p. 27.

16
care ai petrecut zilele copilăriei tale, și dascălul care te -a învațat să citești, și popa care te -a
botezat. Dragostea și inima deschisă pe care o pierzi n -o s-o mai găsești nicăieri -și numai
Dumnezeu știe unde o să ajungă oasele tale ”. De a ceași teamă de înstrăinare a copilului
suferă și mama lui Slavici de care va suferi și personajul Mara din Mara în momentul în care
refuză să -l dea pe Trică „la școli” din teama de a nu se rupe de glia părinteasca.
Ajuns la Viena, studiază dreptul și se re marca prin ambiția sa, capacitatea de efort și daruire
cu care o face. Cu toate astea el nu reușește sa își finalizeze studiile nici de aceasta dată, el nu
obține niciodată licența în drept. Totuși întălnește acolo persoane ce vor avea o influență
importan tă asupra formării omului Slavici și a operei sale. Persoane precum: Ilhering, Lorenz
Stein, Zimmermann, profesorul său de psihologie, Brucke -de filozofie, ș.a.m.d.
Însă momentul cel mai important al șederii lui Slavici la Viena este marcat de
întălnirea acestuia cu Eminescu, căruia sciitorul îi atribuie un merit deosebit în formarea sa
culturală și pe care îl consideră „ responsabil ” pentru debutul său literar. Câțiva ani mai tarziu,
în Fapta omenească Slavici spunea despre Eminsecu că deși „ era mai mic de ani, era cu mult
mai mare ca stiință, strivitor ca superioritate intelectuală și, mai presus de toate, om cu inima
deschisă și totdeauna plin de căldura sfîntă a celor aleși ”27. Scriitorul il vedea ca pe „cel mai
știutor dintre oamenii cu care eu am avut î n viața mea mulțumirea de a sta de vorba”28.
Discuțile dintre cei doi fiind din cele mai diverse și tratând o multitudine de aspecte din tot
felul de domeni. Eminescu fiind totodatacel care i -a îndreptat atenția tânarului Slavici spre
filosofiile lui Kant, Aristotel, Schopenhauer, Confucius și mulți alți filosofi ce au influențat
serios gândirea și actul creativ al scriitorului.
Eminescu se face responsabil și de dezvoltarea șimțământului național la Slavici, cu
toate că „în multe privințe foarte deosebiți u nul de altul”29, dar totuși împărtășind aceași
credință asupra „superiorității neamului românesc” . Simțământ ce mai tarziu se concretizează
prin înființarea unei noi societați, România jună , în interiorul căreia Eminescu ocupa funcția
de secretar iar Slavic i pe cea de președinte și care avea ca scop lupta pentru „ unitatea
sufletească ” a românilor.

27 Slavici, Ioan, Fapta omensească , Editura Minerva, București, 1978 , p. 802.
28 Slavici, Ioan, Fapta omensească , Editura Minerva, București, 1978 , p .829.
29 Slavici, Ioan, Amintiri , Editura M inerva, București, 1983 , p.11.

17
I.4 Formația intelectuala a omului Ion Agâ rbiceanu .

Primi pași ai scriitorului în lumea nouă, interesantă și captivantă a școlii au fost ghidați
de „dăscăluțu ” Munteanu. Dascălul Munteanu a rămas în amintirile scriitorului ca un om
simplu care cu toate că avea o cultură mai bogată decât ceilalți țărani, nu căuta să se
deosebească de aceștia, fiind veșnic îmbrăcat în port țărănesc. Mai târziu imagina
învățătorulu i Munteanu a servit drept sursă de inspirație în procesul de creație a unor
personaje ale operei lui Agârbiceanu. „ Dăscăluțu ” a fost cel care a continuat să îl însoțească și
să îl inițieze în această călătorie în lumea cunoștiințelor până în clasa a III -a primară, când
copilul Agârbiceanu se va transfera la Blaj, unde v -a absolvi și ciclul superior al Gimnaziului.
Gimnaziul superior din Blaj numărându -se prin puținele licee românești care se mândreau cu
pregătirea elevilor la standarde oferite de colegiile țărilor mult mai dezvoltate din est. De -a
lungul anilor pe la școlile din Blaj au activat în calitate de profesori nume importante ale
acelei perioade. Oamenii care au rămas în istorie pentru realizările lor.
Elevul Agabiceanu se dovedește un elev sârguin cios și strălucit încă de la început.
Dovedind un interes sporit pentru limbile străine și literatură dar totuși fără a neglija materii
precum fizica, matematica sau chimia.
Având la dispoziție bogată bibliotecă a școlii din Blaj, din care nu lipseau ope rele
scriitorilor români, și sub îndrumarea profesorului Gavril Precup , „om cu aleasă cultură și
mult simț pentru literatură ”30, tânărul Agârbiceanu începe să studieze „ toată literatura
românească – cum ne spune în Marturisri – începând de la Văcărești până la Coșbuc și de la
Negruzzi până la Slavici și Vlahuță. Aici îl descoperă și pe N. Gane care va fi, până în
momentul întâlniri operei lui M. Sadoveanu, scriitorul preferat al lui Agârbiceanu.
Același Gavril Precup observă pentru întâia oară „ licăire de tal ent”31 în tânărul Agârbiceanu
și insistă că acesta să își publice câteva din lucrări în Programă … liceului precum și în
Unirea, publicația locală în care va debuta în iulie 1899 cu versuri.
În toamna anului 1900, pasionat fiind de lumea spirituală și de credință, dar în mai mare
măsură fiind sfătuit de părinții săi și urmând modelul a multora din tinerii ardeleni , scriitorul
ardelean se înscrie la Facultatea de teologie a Universității din Budapesta. Șederea sa în
seminarul de aici este foarte asemănăto are cu cea a personajului său Andrei Pascu. Multe din
materiile din primii ani de școala nu i -au cultivat interesul autorului Arhanghelilor. Drumul

30 Vatmaciuc, Dimitrei, Ion Agârbicenu , Editura Albatros, București, 1970, p.10.
31 Ibidem.

18
spre adoptarea carierei preoțești fiind unul împânzit cu multe stării sufletești contradictorii,
stări care mai târziu vor fi transpuse în romanul Legea minții de către autor.
Acceptă cu greu cariera de preot, după ce pe ntru o perioadă se gândește să studieze
istoria și limbile clasice și să profeseze în învățământ. Totuși dorința de a își întemeia o
familie cât mai repede îl face să îmbrace sutana și să accepte în 1906 parohia, ce îi se oferise,
din Bucium -Sașa, sat de mineri din Munții Apuseni, unde rămâne până în 1910. Acești primi
patru ani ai carierei preoțești îi lăsă un gust amar scriitorului : “ Mai a les primii patru ani de
preoție mi -au dezvăluit cele mai multe mizerii ale vieții de la țară. Eram uneori săturat,
supraîncărcat cu senzații și impresii deșteptare de mizeria sătenilor, încât regretam că m -am
făcut preot să cunosc toată această mizerie și materială, și morală. ”. Totuși experiența
acumulată în acest timp va sta la baza romanului Arhanghelii și a multor alte opere ale
scriitorului.
După 1910, când se stabilește la Orlat, tot în calitate de preot, Agârbiceanu descoperă
literatura universal, literatură care îl fascinează și îl umple de admirație pe tânărul preot
ardelean. Puterea de creație a scriitorilor precum Balzac, Flaubert, Gogol, Tolstoi devine un
model pentru Agârbiceanu. În această perioadă are loc și publicarea celui mai impo rtant
roman al său, Arhanghelii cât și romanele Povestea unei vieți și Povestea altei vieți .

19
I.5 Influențe asupra creației lui Ioan Slavici și Ion Agârbiceanu.

Pe lângă bine -cunoscuta influență pe care Eminescu a avut -o asupra omului Slavici și
literaturii acestuia, acesta mai are meritul de a îl fi introdus32 pe acesta în lumea filozofiei,
mai exact în lumea lui Schopenhauer. Eminescu a fost cel care i -a pus în m ână pentru prima
oară Die vierfache Wurtzel des stanzes vom zureichenden Grund a lui Schopenhauer lui
Slavici, opera cu care acesta a început explorarea filosofului german, exploatare care era
dublată de discuții asupra scrierilor germanului împreună cu Em inescu. Influența lui
Schopenhauer asupra lui Slavici este admisă însuși de scriitorul ardelean într -o scrisoare către
I. Negruzii, în rândurile căreia scriitorul mărturisește că : „operele filozofului german au făcut
asupra mea o impresie atât de puterni că încât după repetate încercări mi -a fost peste putință
a scrie ceva fără ca în ceea ce am scris să nu se vadă urmele lecturii ”.33
Schopenhauer a fost doar primul pas făcut în lumea filozofiei de către Slavici. Acesta a
continuat să studieze filozofia și p e marii ei gânditori și nu de puține ori a găsit în aceștia o
sursă inepuizabilă de inspirație. Kant s -a dovedit a fi, pe lângă Schopenhauer, un alt reper al
scriitorului ardelean. „ Nu-i vorbă, trebuia să -i dau crezare filozofului german, dar tocmai
aceast a era ce mă supără, ba câteodată chiar mă revoltă: eu nu voiam să aflu ceea ce el
spunea și nu voiam mai ales să fiu convins de dânsul, iar el mă convingea. Și convingându –
mă, îmi lua ce era mai bun în mine, liniștea mea sufletească, acordul între ceea ce știam și
simțeam. Mintea mea îi dădea dreptate, dar inima mea zicea mereu: Nu se poate! Trebuie să
mai fie ceva! ”, scria Slavici într -un număr al Tribunei din 1888.
Pe lângă lumea văzută prin ochii filozofilor germani, Slavici a fost influențat și
impresio nat, poate în cea mai mare măsură34, de scrierile lui Confucius, scrieri din care a
înțeles că, dintre legile și virtuțile fundamentale „sinceritatea sau buna -credință” „ dă faptelor
noastre adevărată valoare. Fără de sinceritate ceea ce pare virtute nu este decât ipocrizie,
ceea ce sclipește cu cea mai mare strălucire, ceea ce umple de uimire nu i decât o scânteiere
trecătoare"35. Amprenta filozofului oriental făcându -se simțită astfel și asupra simțământului
moral de care autorul Morii cu noroc a dat dovadă pe parcursul vieții și operelor acestuia.

32 Gal, Teodor, Ioan Slavici despre educație și învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967,
p.46.
33 Totorutiu, E.I, Studii si documente literare, Vol II, Bucuresti, 1932, p 184.
34 Gal, Teodor, Ioan Slavici despre educație și învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967,
p.46.
35 Gal, Teodor, Ioan Slavici despre educație și învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967,
p.46.

20
În timpul liceului, tânărul Agârbiceanu a făcut cunoștință cu opera lui Sadoveanu. Cu
toate că înaintea acestuia el mai citise opere literare române ști, nici una nu a trezit în el , așa
cum a făcuto literatura lui S adoveanu, dorința de a scrie. Nuvelele și povestirile lui Sadoveanu
îi păreau autorului Arhanghelilor , inovatoare, mai expresive decât cele de până atunci și cu o
limbă „ mai românească ” cum zicea Agârbiceanu. Această limbă, care la început la vrăjit pe
scriitor atât de tare, încât în primele sale creații el copia bucăți întregi din literatura lui
Sadoveanu. Fapt ce de altfel a durat puțin, deoarece Agârbiceanu și -a construit un limbaj
personal și a descoperit resursele necesare epicului și înfrumusețări în propriul său bagaj
lingvistic.
În Mărturisirile sale Agârbiceanu declara că „de multe ori am stăruit asupra meritului
de-a mă fi pornit la drum scrisul său. Entuziasmul cu care citeam în… București povestirile
lui din „Semănătorul”, m -a aruncat în vâltoarea scrisului în proză, când începuturile mele
erau toate în versuri”36.
Îl putem considera, deci, pe Sadoveanu un pilon ce a ajutat prin opera sa la construirea
scriitorului ca re a fost Agârbiceanu. Autorul A rhanghelilor admira modalitatea lui Slavic i de a
descrie natura, descriere realizată intro manieră proaspătă, revitalizantă, stilul lui rămânând la
fel pe tot parcursul carierei sale. Astfel încât orice cititor, deschizând oricare din volumele lui
Sadoveanu și citind 2 -3 fraze, va fi capabil să re cunoască autorul.
Influențele din partea lui Slavici fiind imposibil să nu apară din moment ce o parte din
formarea artistică și literară a lui Agârbiceanu s -a realizat în cadrul publicației condusă de
Slavici, Tribuna din Sibiu. „Ion Agârbiceanu își face intrarea în literatură sub influența
directă a lui Ioan Slavici37”. Mediu ce să dovedit prielnic pentru creațiile cu origine
țărănească sau folclorică și în sânul căruia pe lângă Agârbiceanu s -au mai afirmat nume
precum Septimiu Albini, Virgil Ontiu, Enea Hodos și mulți alții. Identificăm deci în Tribună
lui Slavici originea formării gusturilor estetice ale celor menționați mai sus și implicit a lui
Agârbiceanu. Aceasta explică și interesul crescut al acestuia pentru folclor cât și pentru
clasicitatea rusă, literatură clasică rusă fiind de mare circulație și apreciată în cadrul
membrilor publicației tribuniene.
Literatura universală reprezintă altă arie din care Ion Agârbiceanu s -a inspirat și care a
influențat scrisul acestuia. Putem lua ca exemplu î n acest sens influența lui Tolstoi asupra lui
scriitorului ardelean. Asemănările dintre romanul lui Agârbiceanu Povestea unei vieți , mai

36 Ion Agarbiceanu, Meditatie in septembrie , Admiratie veche , Editura Dacia, Cluj, p. 214.
37 Popa, Mircea, Ion Agarbiceanu -povestitorul , Editura Ekinon, 2011, p 5.

21
târziu redenumit Legea trupului , sunt evident. Observăm că scheletul ambelor romane este
același, chiar și partajarea romanului în trei planuri – seminarul -satul -orașul pare ruptă din
opera marelui scriitor rus. Putem remarca și faptul că în interiorul romanului Legea trupului
personaje le dezbat romanul Ana Karenina și soarta personajului principal al acestuia .
„Îndemnul de a trece de la schițe și povestiri la roman mi -a venit după ce am luat contact cu
mare literatura străină, în special cu scriitorii Balzac, Flaubert, Tolstoi, Dostoiev ski, Gorki.
Din păcate i -am cunoscut numai în traducerile ce le -am aflat pe vremea aceea în
ungurește .”38
Referindu -ne la influențe nu putem să omitem dimensiunea religioasă. Religia având
un rol importanța în cazul ambilor scriitori în propagare mesajului moral al operelor acestora.
Ambii autori având un contact permanent cu această dimensiune și fiind oameni cu credința
lui Dumnezeu. Dacă în cazul lui Agârbiceanu religia nu se limita la a fi doar o simplă credință
ci mai mult de atât era o vocație, la Slav ici cultul credinței ortodoxe e unul „moștenit” și
cultivat în sânul familiei. Parcurgând cărțile sfinte și învățăturile filozofice Slavic i caută o
înțelegere senzorial -empirică 39a lumii și o justificare teoretică a instinctului său moral –
practic.

38 Agarbiceanu, Ion, Autobiografie, In Tribuna, an XIV (1970), nr 12, p. 1.
39 Mohanu, C, Ioan Slavici, Ioan Oarcăsu, Scrisori adresate unui om tânar , Editura Eminescu, Bucuresti, 1977, p.
215.

22
Cap. II: Concepția artistică și opinii crititce.

II.1 Concepția artistică la Ioan Slavici

Concepția că Slavici era un talent neprelucat, „ primitv ”40 se dovedește tot mai des, cu
trecerea anilor, a fi greșită, fiind tot mai evident și cunoscut faptul că acesta avea un
background cultural foarte bogat41. Este greșit să ne lăsăm induși în eroare de limbajul
țărănesc și tema țăranului, a inculturii acestui a și a satului ardelenesc, acestea nefiind altceva
decât unelete ale stilului propriu, marcă a originalității și anticalofiliei acestuia, cum de altfel
putem observa acest fapt și la Ion Creangă. Dovadă a acestiu fundal cultural bogat stau și
nume roasele l ucrări filosofice, studii istorice și manuale de istorie, estetică, sociologie,
pedagogie și de limbi străine pe care acesta le -a publicat, deci de aici putem observa largul
interes al lui Slavici sper domeniul uman. În materie de literatura acesta a preze ntat interes, pe
lânga literatura europeană, și pentru cea universală și cu precadere pentru cea de origine
orientală. Slavici fiind fascinat de cultura și filozofia orientală încă din momentul în care
prietenul său Eminescu i -a prezentat filosofiile filos oful chinez Confucius.
Moralitatea si eticismul poporului român sunt elemente importante ale operei lui
Slavici, el dedicându -și o mare parte din timp și din creațiile literare în vederea încercarii de a
oferii o educație morală neamului românesc. Slavici vedea prin arta, în general, și prin creația
sa, în particular, un mijloc de moralizare a oamenilor, o unealtă prin care se realizea educarea
socială, civică și culturală a acestora. "Nu puteam sa ma împac cu gândul ca lectura de orice
fel e numai o placut a piedere de vreme. În gândul meu, rostul scrierii a fost totdeauna
îndrumarea spre o viata potrivita cu firea omeneasca ". Aceasta convingere este și lucrul care
i-a asigurat un loc de frunte printre marii noștri sciitori moraliști, și poate cel mai import ant
din spațiul ardelenesc, având în vedere că moralul din operele acestuia își are ca sursă acest
spațiu. Literatura morală părând aproape normală dacă nu necesară în proza scurtă, așa cum
spunea și Ilie Trăilă în Familia în 1882, fiind de părere că „ nove la trebuie să cuprindă o
învățătura ”, afirmație împuternicită și de Titu Maiorescu în articolul Comediile d -lui
Caragiale „Arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală și orice adevărată operă artistică o
îndeplinește. ”42.

40 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici, Editura Facla, Timisoara, 1978, p. 166.
41 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici, Editura Fa cla, Timisoara, 1978, p. 166.
42 Titu Maiorescu, Critice, I, Editura Socec, București, 1892, p. 182.

23
Slavici era convins de existența moralității în substraturile identității poporului român,
pentru el moralul era însuși rezultatul gândirii poporului român , „Poporul român gândește
frumos și gândirea frumoasă apare într -o formă frumoasă ”- lucru de care scriitorul era
convins, ca și de faptul că omul e într -o continuă încercare de a își depăși condiția, iar in
viziunea lui Slavici acest lucru e posibil numai prin respectarea legilor morale, doar în acest
fel omul poate să își asigure conservarea individualități i, a personalități i și evoluția s a.
Caracterul moral al românilor îi este sugerat autorului și de către credințele, datinile,
tradițiile și proverbele pe care acest neam le are. Numărul mare de proverbe, care au rolul de
povață, stă drept dovadă a dorinței societății române de a cultiva latura etică a poporului din
totdeauna. În aceste proverbe se oglindește întregul neam românesc și în special cel ce își
trăiește existența în spațiul rural. Prin ele credințele populare prind viață și reprezintă o
modalitate de cunoaștere a identității morale românești. . Astfel, apariția unui număr ridicat al
acestor credințe ale poporului în operă lui Slavici e justificată. Povețele din popor, proverbele
și cuvintele înțelepte ale bătrânilor fiind elemente ce animează constant opera slaviciană.
Nuvela Popa Tanda este un exemplu în acest sens, întreaga creație este alcătuită din
contopirea povețelor populare.
Autorul Marei nu era doar un moralist, un didactist, scopul său nu era de a prezenta
defectele sau vicile neamului românesc, ci de a construi pe acestea. El a încercat să realizeze o
critică constructivă a spațiului rural, conștient fiind de capacitate de dezvoltare pe care
locuitorii acestui spațiu o au. Să nu pierdem din vedere că Slavici peste toate era un naționalist
convins ce împărtășea emoții pentru patria și neamul său și era pe deplin convins că acest
neam are mai multe de oferit decât a facut -o până atunci.
Slavici vedea prin opera sa un fel de plată a datoriei morale pe care o avea față de
acest neam, să redea acestui pop or o parte din ce acesta i -a oferit. Acesta vede prin întoarcerea
la poporul calea normală, firească și corectă pe care intelectualii aveau obligația să o urmeze,
„din viața lui să luăm premisele lucrarii noastre.”, din viața poporului. În 1893 pe 18
decembrei în „ Corespondența română ” Slavici publica articolul Între doua lumi prin care face
prezintă această datorie morală față de popor și lansează o rechemare la locurile de naștere a
tinerilori intelectuali. În același timp acuză această clasa de situația precară în care se află
poporul român din cauza neonorării acestei obligații moreale. Aici se naște și viziune
poporală a lui Slavici, acesta considerând că tot ce este poporal e și național, iar tot ce e
național e și poporal. Ca rezultat al acestei vizi uni Slavici va promova realismul poporal în
Tribuna . El fiind de părere că sciitori cu adevărat naționali sunt doar aceia ce își trag seva din

24
poporul român și prezintă specificul național. „Orice idee nouă care nu este o concluzie trasă
din premisele date în poporul român e pentru noi moartă, streină; orsice creațiune de artă
care nu corespunde la gustul românesc e pentru noi searbădă, streină; cel ce vrea să simtă și
să gândească ca românii, și numai acela care știe să spună ceea ce le era celor mai mulți pe
limbă ori să atingă coarda ce vibrează în cele mai multe inimi, numai acela poate să ducă
viața noastră înainte .”43 Și asa cum mai târziu, în 1922, bine observa G. Ibraileanu acest
specific național avea o mai mare deschidere in spațiul transilvănean, unde premisele unei
dezvoltări al caracterului național erau mai prielnice „ În Ardeal, unde scriitorii n -au mai avut
nevoie să se întoarcă sper popor –ca cei din Moldova – pentru că erau însăși ‚fii ai
poporului’ nedezrădacinați, caracterul specific național al literaturii e poate și mai pronunțat
decît în Moldova . Și –sau deci – proza este cultivată în proporția corespunză toare. Dintre
putinii scriitori de adevărată valoare din Ardeal, trei sunt prozatori (și pictori ai celor mai
specifice aspecte ale vieții romanesti): Slavici, Agârbiceanu, Rebreanu.. .”44
Caracterul moral al literaturii lui Slavici nu era însă apreciat de esteticienii momenului,
aceștia fiind de părere ca nuanța etica a operei sale subminează valoarea estetica a acesteia.
Au existat voci care au negat întreaga valoare estetică a creației sale din cauza elementului
moral ce se indentifică în ea.
O altă part icularitate a operei lui Slavici este limbajul cu care aceasta este construită.
Slavici spunea că un scriitor trebuie să știe, „fie din viu grai, fie din scrierile altora, cum
vorbesc romînii pretutindeni”, să cunoască și să utilizeze corect gramatica limb ii și să îi fi citit
pe cei mai însemnați autori români. El preferă să foloseasca în operele sale cuvinte cât mai
vechi și uzuale și evită pe cât posibil neologismele. Scopul său fiind ca scrierile lui să fie
exprimate într -o manieră cât mai clară și nu se ferește să utilizeze ‚cuvântul general’ ori de
câte ori este nevoie în vederea atingerii acestuia. Cu toate ca folosirea acestui ‚cuvânt general’
presupune repetarea în mod obsesiv a unui termen și poate fi văzut ca un minus din punct de
vedere estetic prin instaurarea unei anumite monotoni de limbaj. „Cât țin luncile, ele sunt
pline de turme de porci, iară unde sunt multe turme , trebuie să fie și mulți păstori . Dar și
porcarii sunt oameni, ba, între mulți, sunt oameni de tot felul, și de rând, și de mân a a doua,
ba chiar și oameni de frunte.O turmă nu poate să fie prea mare, și așa, unde sunt mii și mii
de porci, trebuie să fie sute de turme , și fiecare turmă are câte un păstor , și fiecare păstor e
ajutat de către doi -trei băieți, boitarii, adeseori și m ai mulți, dacă turma e mare. E dar pe

43 I. Slavici, Educatorul, nr. 1, 2 ian 1883.
44 G. Ibrăileanu, Caracterul Specific național în literatura română , în ‚ Viața române ască’, an
XIV(1922),nr.11,B ucurești,p 70.

25
lunci un întreg neam de porcari, oameni care s -au trezit în pădure la turma de grăsuni, ai
căror părinți buni și străbuni tot păstori au fost, oameni care au obiceiurile lor și limba lor
păstorească, pe care numai ei o înțeleg. Și fiindcă nu -i neguțătorie fără de pagubă, iară
păstorii sunt oameni săraci, trebuie să fie cineva care să răspundă de paguba care se face în
turmă : acest cineva este "sămădăul", porcar și el, dar om cu stare, care poate să plătească
grăsunii pi erduți ori pe cei furați. De aceea sămădăul nu e numai om cu stare, ci mai ales om
aspru și neîndurat, care umblă mereu călare de la turmă la turmă , care știe toate
înfundăturile, cunoaște pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi, de care tremură toată
lunca și care știe să afle urechea grăsunului pripășit chiar și din oala cu varză. ”45Totuși acest
procedeu trebuie considerat parte a stilului antic alofil al scriitorului ardelean preocupat mai
mult de conținutul decât de forma textului.
Face din limbă un i nsturment de observație excelent al mediului țărănesc prin
împrumutarea modului de utilizare a limbii de către eroii săi, scriitorul deschizându -și
nuvelele printr -un fel de acord stilistic46, acord care atrage atenția cititorului asupra unor
probleme funda mentale ale vieții, și care poartă pecetea gândurilor scriitorului : „Ierte -l
Dumnezeu pe dascălul Pintilie! Era cântăreț vestit. Și murăturile foarte mult îi plăceau. Mai
ales dacă era cam răgușit, le bea cu gălbenuș de ou și i se dregea organul, încât răsunau
ferestrele când cânta Mântuiește, Doamne, norodul tău!(…) Și harnic și grijitor om este
părintele Trandafir. Adună din multe și face din nimica ceva. Strânge, drege și culege, ca să
aibă pentru sine și pentru alții .”47
Acest limbaj avea ca scop o mai buna înțelegere a operei sale de către toate clasele sociale și o
transpunere a limbajului regional cât mai firească și corectă, Slavici fiind de părere că idealul
fiecărui scriitor român ar trebui să fie acela de a „ fi înțe les de toți românii ”, să creeze o limbă
care să armonizeze cu lumea din care provine, în cazul lui Slavici, lumea satelor ardelenești.
În „Neologisme ”, Titu Maiorescu îl considera pe Slavici unul dintre „ scriitorii cei mai cu
limbă românească ce i -a avut vreodată literatura noastră ”48
Dar totuși particularitatea unui neam nu stă doar în limbaj ci și în obiceiurile, porturile,
gesturile și în „ toate manifestările vieții sufletești ”- cum adesesa spunea scriitorul. Aceasta
premisa stă la baza realismului lui Slavici. El fiind un observator fin al realitații, scriitor ce a
fost obișnuit să prezinte viața așa cum e, făra artificii mentite să fure ochii cititorului, făra să o

45 Slavici, Ioan, Moara cu noroc , Editura Eminescu, București, 1986 ,pp 261 -262.
46 Concept enunțat pentru prima oara de Titu Maiorescu.
47 I. Slavici, Popa Tanda , p.1.
48 Titiu Maiorescu, Neologisme, în Critice , Editura pentru toți, București 1966, p 334.

26
înfrumuseț eze, fără idealizări. Opera lui prezintă o imagine reală a vieții țăranilor din spațiul
Transilvănean , în centrul căreia se afla interesul economic și lupta continuă pentru
supreviețuire, cu oameni care luptă în fiecare zi pentru a trăi mai bine. Acesta m anieră de a
prezenta viața prin intermediul operelor sale a facut ca Slavici să fie considerat, bineînțeles
păstrând proporțile, un Balzac al spațiului românesc. Eroii săi adunați din rândurile poporului
sunt oameni ambițioși, harnici, întreprinzători, răb dători și plini de rigoare. Eroii ce își ating
scopul economic prin mijloace primitive, adesea corelând cu evenimente sângeroase ce se
răsfrâng în mod fizic asupra existenței lor.
Pentru a fi înțeleasă de popor o operă trebuie să fie o reflecție a realităț ii, să
evidențieze probleme și situații cu care poporul se confruntă, cu precădere atunci când
cititorul este om simplu din popor în sufletul căruia aceste probleme sociale încolțesc cu mai
multă emoție și ard cu mai multă ardoare și tocmai acest lucru îl face pe Slavici să refuze
prezența subiectivismului în literatura sa ceea ce nu face altceva decât sa accentueze realismul
lui Slavici. Scrierile în care autorul vorbește în locul eroilor sau în care aceștia sunt
caracterizați de autor nu aveau trecere la scriitorul ardelean, acesta contestându -le valoarea.
Analizând opera lui Slavici observăm că în cea mai mare măsura aceasta este realizată într -o
manieră obiectivă, el fiind considerat, de altfel, părintele prozei noastre obiective.
Citind operele sale nu putem sesiza o influență nefirească a autorului, el creează
însușiri unor personaje, apoi permite personajelor, prin intermediul însușirilor create, o
dezvoltare firească, naturală. Dorința lui fiind de a creea personaje și situați pe care le putem
întălni în viața de zi cu zi. Nu acceptă reproducere sau simpla copiere a vieții, deoarece el
vedea lumea reală ca o copie infidelă, imperfectă a lumii perfecte, ideale sper care omenirea
tinde. „Numai în arta –credea el – se pot prezenta lucrurile în desavărșire a ființei lor, și cu
întămplarea dă mai mult iluziunea realității, cu atât mai încantătoare e. Repeoducerea
realității nu e însă artă, ci totdeauna o pocire a realității ”49. Scriitorii și artiștii deopotrivă
trebuie să desăvărșească arta, să o idealizeze, s ă încerce să atingă idealul prin artă.
Slavici judeca arta în funcție de scopul ei moral. Pentru el frumosul trebuie judecat în
funcție de bine și adevăr. Frumo s era doar ce era moral și bun. „ Pentru ca să fie frumos un
lucru trebuie să fie, înainte de toa te bun și adevărat. ”50. În materie de viziune artistică Slavici
era un clasic. Pentru el frumos era doar ce era perfect, iar perfect era doar ce era simpul. Nu
admitea lipsuri sau plusuri unei opere de artă, fiindcă ambele alterau valoarea operei. Aceasta

49 Slavici, Ioan, Educațiunea morală , Editura Minerva, București, 1910, p.107.
50 Slavici, Ioan, Poveste pentru buna creștere a copiilo r, Editura Minerva, 1987, p. 90.

27
viziune era destul de populară pe atunci, fiind întălnită și în diverse tratate germane care
defineau frumosul în funcție de simetrie, ritm, armonie.
Scriitorul ardelean accepta cu greu existența urâtului în literatură, pentru el orice
entitate, loc sau si tuație, indiferent de cât de urâtă era, putea fi descrisă intr -un mod cât mai
frumos și captivant, într -o manieră în care cititorului să nu îi se stărnească repulsie în
momentul lecturii. El căuta să evidențieze pozitivul și frumosul situației sau entitaț ii. Și acest
lucru, zice el, e ușor realizabil prin diferitele mijloace pe care limba ni le oferă.

28
II.2 Concepția artistica la Ion Agâ rbiceanu .

Agârbiceanu vine cu o mentalitate artistică apropiată de cea a lui Ioan Slavici, fiind
văzut de mulți ca un „ continuator ” al acestuia și în cazuri izolate un „epigon”. În același timp
el deschide porțile literarea ale genului unor scriitori precum Liviu Rebreanu , Pavel Dan și
mulți alții.
Lumea criticii românești din acele timpuri vedea în Agârbiceanu un „semănă torist” și
critică în nenumărate rânduri, ca și în cazul lui Ioan Slavici, caracterul moralizator 51al operei
sale, carac ter pe care îl vedeau ca pe un „ atentat ”52 la forma creației și responsabil de
stângăcia estetică a literaturii lui.
Cu toate că înaintea lui Agârbiceanu, Slavici abordează în operele sale contextul social
și cultural din spațiul transilvănean, în cazul celui dintâi această abordare este mai profundă
decât în cazul celorlalți scriitori ce au avut ca sursă de inspirație acest mediu. Acest f apt se
datorează prezenței continue a lui Agârbiceanu în acest spațiu. El spre deosebire de ceilalți
scriitori ardeleni ai momentului care se stabiliseră în București, cu excepția refugiului din
timpul primului război mondial, rămâne într -o permanentă legă tură fizică cu Transilvania.
Simte din plin rigorile timpului, frământările și dimensiunea morală a Ardealului. Fapt ce se
reflectă și asupra operei sale prin limbajul „ transilvănean ”53 în care a fost creată. Tocmai
utilizarea acestui limbaj a creat în rând ul criticilor premisa unui epigon a lui Slavici,
Agârbiceanu creând iluzia utilizării unui dialect specific ardelenesc similar celui folosit de
predecesorul său. Asociație ce să dovedit prielnică deoarece i -a netezit parcursul literar al lui
Agârbiceanu.
Agârbiceanu respectându -și statutul de continuator a lui Slavici, duce mai departe
lupta începută de Slavici și Eminescu la Putna, împotriva reminiscențelor latiniste, în același
mod în care a făcut -o și predecesorul său. Folosește un limbaj cât mai apropi at celui utilizat de
oamenii de rând, vorbitori în popor. Mai târziu și Liviu Rebreanu va sublinia acest fapt „ Arta
acestor creatori nu e niciodată un simplu joc de cuvinte, sunete sau intenții. Scriitorul
ardelean, mai mult parcă decât cel din alte părți, se simte legat cu pământul și socotește artă

51 Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii romane contemporane , vol II, Edit ura Minerva, Bucuresti, 1973, p. 142.
52 Ibidem.
53 Lovinescu, Eugen, C ritice , I, Editura Minerva, Bucuresti, 1979, p. 99.

29
să un apostolat. De aceea și literatura aceasta reoglindește mai puternic sufletul poporului,
cu dorurile, bucuriile și speranțele sale”54.
H. Sanielevici, care a încercat să definească specificul transilvănean văzând în
caracterul moral al scriitorului ardelean și în maniera poporană a operei sale puncte de reper al
acestui specific. „ Ardelenii care s -au cultivat venind în atingere cu poporul mai înainte, văd
viața printr -o prismă morală. Starea lor economică e și ea mai bună. Fruntașii lor nu
formează ca la noi o clasă stăpânitoare, ci sunt conducătorii, servitorii poporului și ca atare,
ori își îndeplinesc rolul cu conștiință, ori încetează de a conduce. Scriitorii ardeleni sunt și ei
țărani, adesea cu interes e țărănești; ei au purificat însă ideologia poporului și în operele lor
găsești întotdeauna, alături de critică senină a relelor de îndreptat, oameni model și tablouri
din viața ideală, cari să poată sluji de pildă și învățătură. Așa s -a născut la românii de peste
munți o literatură clasică poporană. ”
Spre deosebire de alț i autori din literatura no astră Agârbiceanu nu a încercat să se
integreze într-un anumit curent sau să adere la o anumita școală , ci a creat, natural, lipsit de
șabloane în care să se î ncadreze. Asta face din el un scriitor atâ t de apreciat. Purit atea cu care
el ne transmite tră irile și sentimentele proprii prin intermediul operelor sale . „De altfel eu nu
m-am gândit să fac niciodata liter atură poporanisăt, nici de alta ș coala, ci am scris așa cum
am simțit, aș a cum mi s -a prezentat materialul ”.55
O caracteristică interesantă ce ține de realismul lui Agârbiceanu e reprezentată și de
includerea fantasticului în literatura sa. Operele sale cuprinzând și prezentând foarte bine
credințele popular e și mitice ale spațiului și neamului românesc. Cu toate că astăzi acceptăm
cu greu fantasticul ca parte a realului, această premisă era încă acceptată și avea parte de un
număr mare de oameni care credeau în existența supranaturalului la începutul anilor 1900. De
existența fantasticului sau a entităților, providențelor mitice se leagă și lumea băieșilor din
Arhanghelii lui Agârbiceanu. Aici există o sumă de credințe populare care se învârt în jurul
minelor, credințe populare cunoscute de fiecare băieș din Văleni , transmise din generatie in
generatie, în care fiecare miner credea și de care se temea. Astfel fiecare schimbare dă naștere
sau readuce în atenția vălenilor existența fantasticului sau a unei providențe mai mult sau mai
puțin divină. De exemplu atunci când cineva moare acest lucru este considerat un tribut sau o
plată pe care duhurile minei sau vâlva băilor și -o cere56.

54 Liviu Rebreanu, In prefata la Povestitorii unguri ardeleni , Editura Fundația culturală Regele Mihai I , București,
1929, p 4.
55 Marturisiri, p. 141.
56 Popa, Mircea, Introducere in opera lui Ion Agarbiceanu , Editura Minerva, București, 1982, p 255.

30
Băieși lui Agârbiceanu cred că acest duh al minei nu face parte din cadrul spiritelor
negative, el prevenind momentele nefaste. O amenii sunt cei care din lăcomie sau neîncredere
aleg să treacă cu vederea peste aceste semne atrăgând asupra lor pedepse tragice.
Datorită profesiei sale de preot Agârbiceanu a simțit nevoia ca să creeze o operă care
să ilumineze, să îndrume poporul rom ân din Transilvania. Agârbiceanu considera că
principala menire a preotului și a scriitorului e aceea de a servi ca modele pentru cei din jurul
lor. Tocmai acestui fapt îi se datorează numărul mare de opere semnate de scriitorul ardelean,
opere care vor să ofere pilde vrednice de urmat. Acest fapt explică și de ce autorul a ales că în
cea mai mare parte a prozei sale, eroii să facă parte din categoria intelectualilor și cu
precădere aceștia să fie preoți sau scriitori – profesii în cadrul cărora oamenii au obligația să
fie luminători.
Pentru Agârbiceanu obiectul activității unui preot nu se limitează doar la rânduielile
bisericești, ci așa cum vedem și în Legea minții , acesta trebuie să coboare în rândul poporului
și să se implice în contextul social, polit ic și economic al comunității pe care o păstorește.

31
II.3 Locul lui Ioan Slavici printre marii clasici.

Întâlnirea lui Slavici cu Eminescu, din perioada studiilor realizate în Viena a fost
punctul de plecare în descoperiera și evoluția acestui geniu al literaturii traditionalist –
populare, care a fost Ioan Slavici. Eminescu a fost cel care a descoperit, la fe l ca și în cazul lui
Creangă, talentul literar și dragostea satului în omul ce mai târziu avea să devină unul din cei
mai importanți scriitori realist -poporanisti al spațiului românesc de până atunci și un părinte al
genului în literatura românească. Tot p rin filtrul critic al lui Eminescu au trecut și primele
lucrări literare ale lui Slavici, acesta confirmând valoarea lor și fiind de părere că acestea
întruchipează puritatea sufletului țărănesc și considerandul pe autorul Marei „o inepuizabilă
comoară de literatură populară de o inegalabilă valoare ”. „Mie nu mi -a fost Mihai Eminescu
poet, nici, în gener, sciitor, ci sufletește apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de
mulțumire senină și povățuitor în cele literae. Ani de zile de -a rândul nu am public at nimic
mai înainte de a -i fi citit și lui ceea ce am scris, căci mulțumirea mea era să -l văd pe le cititd
cu mulțumire cee scrise de mine […] ”57
La fel ca și Eminescu și Caragiale, împreună cu care forma u o generație de geniu,
generație care va lupta pe ntru împlinirea idealurilor neamului și conservarea specificului
naționalist, Slavici reprezintă un început de drum pentru litereatura populară cu caracter
moralizator și unul dintre cei mai de seamă scriitrori ce au prezentat universul satului
transilvăne an în oprele lor.
Prin opera sa Ioan Slavici își asigură un loc fruntaș în literatura română, în compania
unor genii literare precum Ion Creanga – părintele povestirilor, Ion Luca Caragiale – cel mai
important creeator de dramaturgie și bineînțeles Mihai Eminescu – poetul prin excelență.
Împreună cu aceștia, sub îndrumarea și protecția lui Titu Maiorescu, formează un grup talentat
de scriitori care reușesc să își pună amprentă și să aducă o contribuție enormă literaturii
române. Ca și stil și mod de creație, fiecare dintre cei patru se diferențiază de celelalt, fiecare
având un stil propriu și o marcă personală și cunoscând succesul în specii diferite. Ceea ce îi
unea, pe lângă faptul că fac parte din aceasi perioadă, era dorința lor de a proteja și demonsta
superioritatea neamului românesc în care ei credeau, asta făcea ca c ele 4 voci să devină una și
să împărtătșească același gând. Toți patru simțeau, totodată, nevoia de a educa în spirit etic
poporul român de a îi oferi exemple prin intermediul literaturii l or. Daca Slavici moraliza prin

57 Slavici, Ioan, Eminescu -omul , in Amintiri , Editura viitorul românesc, București, 1998, p. 24.

32
prisma lumii sătești, Caragiale denunța imoralitatea spațiului urban într -o manieră trist
comică.
Slavici prin opere ca „ Moară cu noroc ”, „Pădureanc a”, „ Popa Tanda ” sau „ Budulea
Taichii” se afirmă în calitate de creator al unei lumi complexe ce îmbină descrierea spațiului
țărănesc ardelean, al târgurilor transilvănene și problemele morale, sociale și economice pe
care memb ri acestor comunități le aveau, animându -le cu puternice patimi.
Ilarie Chedi îi considera pe Slavi ci și Eminescu creatorii noii direcț ii în Ardeal. În
viziunea acestuia, aceștia au dezvoltat ideea de naționalitate în artă, idee carea avea să câștige
teren în detrimentul conservatorismului latin în rândul tinerilor din generațiile viitoare. Și tot
el sesizează că în jurul lui Slavici s -au format „ toți ardelenii care au ajuns în literatura
mare”. Calitate de inițiatorii pe care o recunoaște și Titu Maiorescu, care mai apoi va dezvolta
în jurul lui Slavici teoria „ realismului poporan ”. Concept care venea ca reacție la acest
latinizarea literaturii și avea ca scop prezentarea intr -o manieră cât mai reală a vieții poporului
și refacerea specificului național. Prin aceasta realism Slavici deschide și netezește drumul
unor autori precum Ion Agârbiceanu, Livi u Rebreanu, Pavel Dan, ș.a.ș.m.d. Scriitori care vor
contiuna să prezinte viața oameniilor din Ardeal într -o maniera cel puțin la fel de reala ca și
cea a lui Ioan Slavici.
Același Titu Maiorescu vedea in litereatura lui Ioan Slavici și a generației acestu ia un
progres pentru literatura română și un început în vederea creării unei literaturi autohtone
inspirate exclusiv din viața neamului nostru. „ Părăsind oarba imitare a concepțiilor străine s –
au inspirat din viața proprie a poporului și ne -au înfățișat ce ea ce este, ceea ce gândește și
ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firii lui etnice ”.
Unul din marile merite ale lui Ioan Slavici e acela de a fi adus proza transilvăneană la
cel mai înalt nivel și de a o duce în centrul universului literar românesc. Tot prin Slavici,
proza de inspirație poporană din România, a cunoscut succesul internațional, nuvelele și
romanele sale fiind traduse în mai multe limbi și apreciate de publicul european. „ Cu Ioan
Slavici, proza ardeleană se situează însă dintr -o singură lovitură pe culmea cea mai înaltă
epicei românești ”.
În ediția din martie 1882 a ziarului Timpul Mihai Eminescu îl caracteriza pe Slavici ca
fiind „ înainte de toate, un autor pe deplin sănătos în concepție: problemele psihologice pe
care le pune sunt desemnate cu toată finețea unui cunoscător al naturii omenești; fiecare din
chipurile cari trăiesc și se mișcă în novelele sale e nu numai copiat de pe u lițele împodobite

33
cu arbori ale satului, seamănă în exterior cu țăranul român, în port și în vorbă, ci au fondul
sufletesc al poporului, gândesc și sunt ca ei ”.
O remarcă interesantă care evidențiază valoare operei scriitorului ardelean și întărește
poziți a lui în rândul scriitorilor moralizatori din spațiul prozei de origine rurală aparține
marelui critic George Călinescu care spunea, în Istoria literaturii române, ca : “ Ioan Slavici
omul era un sucit, ca să nu zicem altfel, dar opera sa este remarcabilă . Cu percepția justă
numai când se aplică la viața țărănească, el nu idealizează și nu tratează cazuri de izolare.
Oamenii săi sunt dârzi, lacomi, întreprinzători, intrigați, cu părți bune și părți rele, ca orice
lume comună .”58 Limba, de obicei împiedicat ă în pagina de idei, e un instrument de observație
excelentă în mediul țărănesc. Cu toate că scriitorul deschide nuvelele printr -un acord stilis tic,
tratarea e severă, fără excese artistice. Popa Tanda e un fel de Robinson Crusoe, cu intenție de
economie p olitică absorbită în ficțiune. Părintele Trandafir, pictat într -un sat de leneși, după
ce încearcă zadarnic să -i îndrepte prin predici, își vede de treburile lui și izbutește prin bunul
exemplu mai mult decât prin ocară. Întrupare a spiritului de coloniza re, Popa Tanda e o
figură de neuitat. În Budulea Taichii se tratează misterul psihologic al unor finite cu înfățișare
neînsemnată în copilărie și un caz de ambiție în clasa de jos. Pe Huț u, care ținea cimpoaiele
tatălui său, învățătorul îl îndeamnă să mea rgă la școală și copilul prinde așa gust, încât fiecare
treaptă îi dă ambiție să meargă și mai sus și ar fi ajuns mitropolit, de n -ar fi intervenit autorul
cu o considerație de ordin etic. Mai puțin compusă și de aceea trecută cu vederea, Moară cu
noroc „e o nuvelă solidă, cu subiect de roman. Marile crescătorii de porci în pusta arădană și
moravurile sălbatice ale porcarilor au ceva din grandoarea istoriilor americane cu imense
preerii cu cete de bizoni ” afirma George Călinescu . Eroi principali sunt sămăd ăul Lică,
comisar privat de porci, un hoț și un ucigaș, acoperit de cei interesați, și cârciumarul Ghiță
care crede că poate juca dublu în interes propriu între autoritățile de stat și cele hoțești. Alte
nuvele alcătuiesc un tablou etnografic al satului, o bservat în clipele rituale, logodnă, paznic,
clacă, cea mai bună compoziție fiind Gura Satului , în care scena meticuloasă a pețirii, cu
întârzieri calculate și ocoliri șirete, constituie un document eminent de arhivă etnografică și o
mare pagină literară.
Mara a trecut neobservată, ba mulți au socotit romanul neizbutit. În realitate este
aproape o capodoperă. El narează tribulațiile sentimentale ale Persidei, față de Națl, spre
supărarea părinților din ambele taberi. Drama este etnică. Oamenii sunt tăcuți, greu de urnit,
încăpățânați în prejudecățile și obiceiurile lor, mai dezghețați în gândirea colectiva decât în

58 Călinescu, George, Istoria literatur ii romane de la origini până în prezent , Editura Minerva, București, 1982 .

34
cea individuală. Arhaitatea mișcărilor mai este îngreuiată de factorul rasial, căci de o parte
stau nemții iar de alta românii, blânzi în raport urile personale, ironici într -ascuns și neclintiți
în egoismul de nație (…)
„Dintre toate personagiile, zugrăvite pozitiv, Mara este cea mai vie. Ea înfățișează
tipul comun al femeii de peste munți și, în genere, a văduvei întreprinzătoare și aprige. E
lacomă, avară, mândră de copii, de o concepție a vieții aproape cinică. Slavici a intuit bine și
rotația caracterului într -o familie, fenomen mai evident într -o societate rudimentară, unde
individual se diferențiază puțin. Cu toate că s -ar părea că stau fa ță în față tinerii cu o nouă
mentalitate și bătrânii înțelepți în prejudecăți, nu e vorba de fapt decât de o scurtă criză de
transmitere a deprinderilor ereditare. Vițiile părinților răsar reîmprospătate la copii. Națl e
posac, leneș, chinuit de cazuri de conștiință, brutal și delicat ca și tatăl său, iar Persida,
așezată în fruntea unei cârciume, devine prin instinct avară, autoritară și plină de orgoliu
familiar ” – George Călinescu.

35
II.4 Ion Agârbiceanu, în ochii contemporanilor .

„Plasat între doua din monumentele prozei românesti – Ioan Slavici si Liviu Rebreanu
– Ion Agârbiceanu se detaseaza, totusi, net, de profilul acestora: mai îndraznet prin
proiectele -i epice decât Slavici dar mai putin adânc în sondaje psihologice si sociale decât
Rebrea nu, el e mai liric decât amândoi, mai receptiv la zona de fantastic si de mister a lumii
taranesti…
Masivitatea cantitativa a creatiei, vasta ei geografie, varietatea tipologica si îndelunga
prezenta în miscarea literara a secolului îl impun pe Ion Agârb iceanu ca pe unul dintre
prozatorii români cei mai semnificativi, prin viziune, etos si specific national. ”59- Mircea
Zaciu
Încă de la începutul carierei sale literare operele lui Agârbiceanu au intrat în atenția
criticii literare, atenție care a fluctuat p e parcur. La fel ca și opera și omul Agârbiceanu a
devenit de interes public, părerile contemporanilor săi asupra talentului și personalității sale
fiind prezente constant în publicațiile și cercurile literare ale momentului. Prezența literară ce
a debutat la începutul anilor 1900 și a continuat până la moartea acestuia în 1963, jucând un
rol important în evoluția prozei românești.
Emil Gâ rleanu își începea scurta operă memorialistă cu contrastul dintre „ tânărul cu
barbă blondă ca aurul ce de -abea statorni cea” cu „ lumea întunecată, tragică și aspră a
operelor lui ”, lucru de altfel observat și de Al. Ciura. El fiind cel care încearcă să evidențieze
noutatea cu care vine opera lui Agârbiceanu și caracterul ei antisemanatorist. „ Până la
Agârbiceanu nimeni nu a răscolit întunerecul și suferințele fără număr ce apăsă viața
milioanelor de muncitori ce se pierd în negura uitării și a tăcerii. Până la el, scriitorii se
mărgineau la suprafața idilică și amăgitoare a vieții de la țară; condeiul lui Agârbiceanu a
rupt această pânză mincinoasă și scrinul lui nu spune, ca o revelație nespus de adevărata și
dureroasă „nu îmbrăcați viața bietului popor în haina dulceagă a poeziei! Priviți rănile mult
mai mari din care sângerează; aceasta este viața de la țară! Eu am văzut -o și am cunoscut -o
în toată întinderea ei dureroasă ”60
Aprecieri primește și din partea lui Nicolae Iorga care în istoriile sale îl consideră
„povestitorul cel mai viu al acestei vremi ” și pune stângăciile sale estetice pe refuzul de a

59 Zaciu, Mircea, Ion Agarbiceanu , In volumul Ca o imensa scena, Transilvani …, Bucuresti, Editura Fundatiei
Culturale Romane, 1996, p 227.
60 Petronius, Al Ciura, Ion Agarbiceanu, cu prilejul volumului „Schite si povestiri”, in Cosinseana, an II, 1912, p
660.

36
„fabrică ” său de a „ fățări”. Acesta evidentiand l atura stransa a povestitorului cu lumea pe care
o descrie : „Scriitorul ardelean nu cauta elementul popular; el nu se poate desface de dansul ,
fiindca in el traieste, cu tot gandul si cu toata simtirea sa. Vorbeste de o intreaga lume de
care nici intr -o privinta nu s -a departat si nu se poate departa. E fiul, e fratele, e prietenul
lor; in mijlocul lor isi va face datoria, isi va indeplini misiunea ”61. În viziunea lui N. Iorga,
„adevăratul continuator al lui Slavici ”62, Agârbiceanu , nu e socotit un semănătorist, contrat
opiniilor unor publicații precum Convorbiri critice și Vieata nouă ci mai degrabă e văzut ca
„povestitorul menit să transmită altor vremuri viața, cugetarea și simțirea Ardealului său”.
Sancționând în acest fel reac țiile negative ale criticii și avertizând: „I s e face astfel o foarte
mare nedreptate, și va veni vremea când se va recunoaște cât de mult datorăm adevăratului
continuator al lui Slavici în regiunile acestea ardelene .”63
Mai târziu, sub îndemnul lui Ibrăil eanu, Isabela Sadoveanu recenzează cărțile lui
Agârbiceanu în Viața românească și spune despre acesta că e un „ scriitor de o rară putere, un
adevărat creator de viață, ce știe să zguduie și să stăpânească sufletele cu mijloace puține,
căci forma în care pr oduce face impresie acelor primitivi cu înfățișare stângace,simplă și
nemladioasa, dar palpitând de viață arzătoare64”.
Reacții calde primește și din partea lui Cezar Petrescu, care sub pseudonimul I. Darie
afirmă că Agârbiceanu „ e aproape un scriitor poporan ”, „În toată opera sa strălucește o
adâncă umanitate ”, fapt care compensează lipsa artificiilor tehnice și stângăcia estetică, care
oricum trec neobservate de cititori simpli care găsesc în opera lui Agârbiceanu „ căldura unui
basm alinător ”65.
Public ația Vieața nouă atrăgea atenția asupra formei sărăcăcioase ale operei lui
Agârbiceanu, în special în volumele „Prăpastia” și „În întuneric”. Cu toate că aceeași
publicație îl remarcase la început, odată cu volumul „De la țară” și îl catalogase ca un proz ator
„inteligent, cu spirit de observație” și a cărui creație literară e „atractivă”. Odată cu apariția
volumelor menționate mai sus publicația diminuează talentul și spiritul creator al scriitorului
din cauza stângăciilor sale estetice. „ O fi om harnic do mnul Agârbiceanu, o fi bun preot, dar
acestea nu sunt calități ce te pot face și bun scriitor.”66.

61 Iorga, Nicolae, Istoria literaturii româneș ti contemporan ă, II. In cautarea fondului, Editura Minerva,
București, 1934, p 178.
62 Ibidem.
63 Iorga, Nicolae, Istoria litera turii româneș ti, Introducere sintetica, București, 1929, p 205 -206.
64 Zaciu, Mircea, Ion Agarbiceanu, Editura Minerva, București, 1970, p. 215.
65 Zaciu, Mircea, Ion Agarbiceanu, Editura Minerva, București, 1970, p. 215.
66 Vieața noua, an VI (1910), p 439.

37
Schimbând poli percepției întâlnim opinia lui Octavian C. Taslauanu, care îl considera
pe Agârbiceanu „ scriitorul cel mai credincios tradiției ardelene. În sc risul lui grăiește
Ardealul, cu luminile și umbrele lui, cu virtuțile și scăderile lui. De aceea, cine vrea să
cunoască Ardealul neaoș dinainte de Unire, îl va descoperi în operele lui Agârbiceanu ”.

38
Cap. III: Percepția morala și credința în literatura.

III.1 Moralitatea și credinț a în oprele lui Ioan Slavici .

Slavici vedea în „ rânduiala morală ” o necesitate în vederea unei bune conviețuiri
sociale și individual. Respectarea acestei randuielei este considerată de scriitor o datorie pe
care fiecare om o are față de sine și de comunitatea în care trăiește.
Din perspectivă morală, Slavici face o distincție între „ firea adevărată a omului67” și
„firea individuală ”68. Omul adevărat fiind omul „c u desăvârșire bun și în toate clipele vieții
lui bine pornit ”69. În opoziție „ individul ” este omul care se lasă corupt de mediul „poluat” în
care trăiește și majoritatea cazurilor este condu de o rea -voință. „Tot ce este omenesc este bun
și tot ce este individual e mai mult sau mai puțin rău.. ”70. Deci înțelegem că scopul educației
morale este scoaterea la iveală a firii omenești din individ.71
Cel mai important aspect necesar unei vieți morale este reprezentat de stăpânirea de
sine. Savici considera că în interiorul fiecărui om se duce o luptă între pornirile, nevoile sale
și sinele său moral. Doar prin o puternică stăpânire de sine, omul poate lupta cu sine însuși și
poate dezvolta un bine moral și bune porniri. Aceasta premisă o vom întâlni și în Moară cu
noroc unde putem observa lupta dintre identitatea morală a lui Ghiț ă și pornirile acestuia.
Slavici nu crede în existența omului amoral. În concepția sa binele exista în fiecare om, iar
fapta bună se delimitează de pornirea rea prin starea de mulțumire existenta în urma ei.
În majoritatea operel or lui Slavici întâlnim acest tablou moral, unde autorul face o
distincț ie clară între bine și rău, între virtute si pă cat. Evidiențând că scopul suprem al vieții
umane este fericirea, mulțumirea de sine, pacea și acordul cu lumea, cu cei din jurul nostru și
pentru a atinge acest scop omul trebuie să fie, după cum zicea și el, cumpătat, generos și
sociabil. Aceste virtuți înving pornirea trupească și „mișelul” care există în fiecare dintre noi.
„Trei am zis eu , sînt lucrurile prin care omul se fericește: cumpătare, lepădarea de s ine și
înălțarea sufletească [..]”72 .Eroii lui Slavici sunt constiienț i încă de la început de gradul etic al
faptelor pe care le săvârșesc și de comportamentul lor, dovadă fiind lupta care are loc în

67 Slavici, Ioan, Educaț ia ra ționala , Bibleoteca „Minerva”, București, nr 45 ,1909, p 44 .
68 Ibidem.
69 Ibidem.
70 Slavici, Ioan, Educația raț ionala , Bibleoteca „Minerva”, București, nr 45 ,1909, p 44.
71 Ibidem.
72 Slavici, Ioan, Fapta omeneasca , In Tribuna, 1888.

39
intreriorul lor. În consecință, Slavici asigură pedepsire a comportamentului ce nu se încadrează
în „bună rânduială ” și răsplătește comportamentul moral și etic atunci când este cazul.
Doctorul Teodor Gal spunea despre arta lui Slavici că are ca scop înfățișarea exclusivă
omenescului din om, a lucrurilor ce îl po t înălța73. Deci arta lui Slavici își propune nu să
copieze realitatea, ci să o desăvârșească pe aceasta. Pentru Slavici menirea artei fiind de a „ ne
înaltă și de a ne face mândri de omenia noastră.”74
Valoarea operei fiind cu atât mai mare cu cât purifică viața individului și a societății,
oferindu -i astfel un rol moralizator. Scriitorul ardelean susținând ideea că pe lângă valoarea
estetică, o lucrare ce se vrea a fi considerată artă, trebuie să aibă și valoare morală.
Ion Dodu Bălan în „ constelația ” sa s punea că „ eroii ” lui Slavici „ se caracterizează
printr -un puternic rigorism moral, rămânând, însă, oameni vii, autentici, care nu se
transformă în uscate principii etice. Prozatorul insistă cu precădere asupra problemelor
morale, fără a neglija natura uman ă concretă, aspectele fizice ale personajelor sale. Le
surprinde mai ales în situații limită, în tulburătoare crize morale. Majoritatea personajelor
sale se află în căutarea unei purități morale, a unui echilibru sufletesc, incompatibil cu acte
imorale. Zb uciumul lor sufletesc, dramatismul lor, constă în căutarea legii morale, în efortul
de a trăi corect, în conformitate cu omenia românească. Cele ce incalcă aceasta lege, devin
victime, cunosc un sfârșit tragic. ”75
Ovidiu Papadima observa și consemna în isto ria sa, că „ marile reușite – ale scriitorului
ardelean – stau toate sub același semn neclintit al meditației asupra atitudinii etice a omului în
lume ”76.

73 Gal, Teodor, Ioan Slavici despre educație și învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967, p.
118.
74 Gal, Teodor, Ioan Slavici despre educație și învățământ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967, p.
118.
75 Balan, Ioan Dodu, Ioan Slavici sau Roata de la carul mare, Editura Albatros, Bucuresti, 1985, p.63.
76 Mohanu, C, Ioan Slavici , Ovidiu Papadima, Ioan Slavici , Editura Eminescu, Bucuresti, 1977, p. 236.

40
III.1.1 Moralitatea și credința î n Mara.

Romanul „ Mara ” scris de Ioan Slavici este unul din cele mai complexe romane pe
care literatura română ni le oferă. Nu doar că este un roman ce înglobează în conținutul ei
aspecte morale ale neamului românesc ci ne prezintă și tipuri de psihologie umană.
Diversitatea mare de teme abordate face din acest roman, unul dintre cele mai îndrăgite din
spațiul literaturii române. Prin rândurile sale avem posibilitatea să aruncăm o privirea mai
atentă asupra modului de viața a oamenilor din Ardeal, indiferent de naționalitate, pentru că
romanul lui Slavici vizează tradiț iile și obiceiurile diferitelor etnii români, sași, nemții,
maghiari etc. Reușim să ne creăm o imagine asupra modului de organizare a breslelor și
asupra ritualului de inițiere în cadrul acestora. Lumea târgurilor este o altă lume care se
deschide curiozi tății noastre în romanul scriitorului ardelean . Toate aceste fiind întrețesute
prin credință religioasă, prezență ce planează asupra întregului roman, și animate de intrigi
amoroase și idile de dragoste condimentate prin diferite stări sau întâmplări spe ctaculoase.
Complexitatea acestui roman face dificilă încercarea de a îl plasa într -un anumit tip. Motivele
și temele de o diversitate uimitoare fac această sarcină aproape imposibilă. Dar în fond
această complexitate face că romanul lui Slavici să fie at ât de apreciat atât în rândul cititorilor
săi cât și în rândul criticilor.
Încă din titlu ni se relevă unul din personajele principale. Mara, văduva cizmarului, e
personajul în jurul căruia se concentrează acțiunea din primele capitole ale romanului ca în
continuarea lui atenția să se mute pe fiica acesteia, Persida, aceasta nefiind altceva decât
versiunea mai tânără și lipsită de experiență a Marei dar care împărtășește caracterul puternic
și forța mamei sale. Acesta este și motivul pentru care în centrul analizei noastre privind
conduită morală și elemente ce țin de dimensiunea etică se vor afla cele două. În paginile
acestui roman întâlnim și alte personaje ce dau dovadă de buna rânduiala și au un caracter
frumos, dar niciunul din aceste cazuri nu este atât de evident construit în spiritul moralizator
cum este Mara și Persida. Într-o notă morală, George Eliot o descria pe „Sida” ca fiind o :
„fire curată și sinceră, caracter voluntar și întreg, înzestrată cu un simț al responsabilității
morale delicat și scrupulos, suferind loviturile destinului cu o nobilă și calmă resemnare .”77
Chiar și așa în rândurile alocate acestei analize voi încerca să trec în revistă porterul etic al
fiecărui personaj.

77 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici , Editura Facla, Timișoara, 1978, p . 313 ( Slavici romancier, Adevarul literar si
artistic, 1925, august 30).

41
Mara rămasă văduvă, în urma trecerii în neființă a soțului e i, cizmar de meserie, dar
om nevrednic care iubea mai mult plăcerile vieți decât munca și care nu reușea să să își ajute
familie prea mult dar a carui amintire Mara o cinsteste de -a lungul romanului „ -Săracul! zise
ea ștergându -și lăcrimile, mult a fost bu n și vrednic! Azi nu mai trăiesc oameni ca dânsul. Nu
era lumea asta pentru el !”, se vede nevoită să înfrunte greutățile vieții de una singură și chiar
mai mult să se îngrijească și de nevoile și viitorul copiilor ei, doi la număr, Persida și Trica.
Situaț ie care sub spectru simbolic se dovedește a fi benefică. Soțul nevrednic al Marei fiind
elementul „murdar” al familiei, în acest sens moartea acestuia poate fi interpretată ca o
purificare a familiei. Cornel Ungureanu78 considera această dispariție a soțulu i ca un fapt
necesar îndeplinirii scopului moral al operei . Purificare ce îi oferă Marei șansa de a își dovedi
abilitățile. În urma morții cizmarului Mara ocupă locul de cap al familiei și prima poziție în
ierarhia familială, lăsată liberă de acesta. Chia r dacă moartea soțului a lăsat -o pe aceasta cu
statutul de văduvă, o situație ce adesea este considerată neprielnică, adesea femeile văduve
fiind marginalizate de către societatea în care trăiesc, aceasta își dovedește abilitatea și
transformă acest statut în avantaj. Modul ei de a ține frâiele familie sale și de a își administra
sursele de venit se dovedește în scurt timp foarte roditor dar prin asumarea rolului de
susținător al familiei aceasta își neglijează atribuțiile de mamă. Astfel Persida și Trică cresc
fiind educați și sfătuiți de cei din jurul lor în mai mare măsură decât de mama lor. Totuși, spre
deosebire de celelalte cazuri din operele lui Slavici, mai exact în cazul lui Ghiță, personaj
principal al nuvele „ Moară cu noroc ”, unde banul era simb ol al căderii în păca t, iar ispita
banului dezumaniza , în cazul Marei acesta este văzut ca element binefăcător, precupeața nu
cade în patima lui. Nu înavuțirea este scopul ei ci asigurarea unui trai mai bun și a unui statut
socială mai înalt copiilor ei. Banul devine din scop, în cazul lui Ghiță, mijloc, în cazul Marei.
Aceasta, conștientă de greutatea prin care își dobândește banii, și simțind din plin chinurile și
osteneala muncii sale respectă acesta noțiune. Tocmeala continuă a Marei, chiar și atunci câ nd
în joc era soarta copiilor ei, în cazul Persidei atunci când a dus -o la mănăstire, iar în cazul lui
Tircă când este luat cu „ verboncul ”, nu se datorează avariției sau unei zgârcenii excesive ci
dimpotrivă Mara este o persoană conservatoare, Cornel Ungur eanu spunea în monografia
Ioan Slavic i realizată de dânsul, că din acest punct de vedere Mara se află în antiteză cu Ghiță,
personajul principal al Morii cu noroc, fiindcă dacă acesta „ se abate de la Calea cea dreaptă
prin ispita îmbogățirii, a banului, Ma re prin acțiunile sale și prin relația sa cu acesta exprimă

78 Ungureanu, Cornel, Monografia Ioan Slavici, E ditura Aula, Brasov, 2002, p. 51.

42
Calea cea dreaptă ”79, fapt ce explică dificultățile ei în a se despărți de roadele munci sale.
Convingerea ei este că nimeni nu poate administra sau păstra mai bine banii decât ea.
Calculate și ch ibzuită, harnică și inteligentă, cu o mare voință și stăpânire de sine, Mara
întrunește toate virtuțile ce compun viziunea etică a lui Slavici, care construiește astfel o
eroină demnă de toată prețuirea și față de care are simpatie și înțelegere: " Nici că se uitau însă
oamenii ca mai nainte la dânsa. Las'ca banul te ridică și în sufletul tău și în gândul altora,
dar banul agonisit e dovadă de vrednicie ". Mara devine și un simbol al muncii și al roadelor
acesteia, la fel ca părintele Trandafir din nuvela Popa Tanda. „Dar era tânără și voinică și
Dumnezeu a lăsat să aibă și noroc” – norocul ca și în cazul celorlalte opere ce vor să
evidențieze valorile etice, nu e doar de origine divină, ci e rezultatul firesc al muncii pe care
acesta o depune, observăm astfel prin Mara,o alternativă la exemplul negativ dat prin Ghiță în
Moară cu noroc, o opoziție între caracterul puternic al Marei și slăbiciunea distrugătoare a lui
Ghiță. Prin Mara, Slavici ne demonstrează că doar cei ce suferă de lene sunt condamnați la a
trăi o viață în sărăcie. Mara devine astfel un exemplu, ea reușește să învingă gr eutățile vieții,
să spargă barierele și prejudecățile societății, să cunoască belșugul și împlinirea și reușește
toate astea plecând de la măruntul negoț de zarzavaturi și pește.
Maniera solidă în care autorul a construit acest personaj e evidentă. Pe lâng ă un fizic
impunător, acesta a înzestrat -o cu o personalitatea puternică. Momentele de slăbiciune ale
Marei fiind foarte puține, dar chiar și atunci aceasta dădea dovadă de tărie de caracter. Mara
nu își găsea liniștea prin lacrimile vărsate ci prin activi tăți fizice de natură violentă. Aceasta
spărgea oale sau răsturna coșuri pentru a își recăpăta liniștea. Caracter puternic pe care și
copii ei îl moștenesc și de care vor da dovadă pe tot parcursul romanului.
Dorința de a își vedea copii realizați o împin ge pe Mara să își ducă fata la mănăstirea
minorita, unde aceasta va primi o educație aleasă și unde îi se vor cultiva principiile morale.
Spiritul conservator al Marei este prezent și în această scenă. Folosindu -se de statutul de
văduvă aceasta negociază p lata cuvenită șederii Persidei la mănăstire, obținând un avantaj
considerabil. Totuși această ședere a Persidei la mănăstire trezește temeri de ordin religios în
Mara. Observăm importanța credinței. Precupeței fiindu -i imposibil să accepte ca fiica ei ar
putea să își părăsească religia și să adopte o alta în locul ei, „neam de neamul ei nu a fost om
smerit ; tot creștini adevărați ! ”. Experiența din cadrul mănăstirii antrenează anumite
schimbări în cazul Persidei, dar spre bucuria mamei sale acestea nu sun t de natură religioasă,
ci am putea spune că țin de natura comportamentală – morală a personajului. Educația primită

79 Ungureanu, Cornel, Monografia Ioan Slavici, Editura Aula, Brasov, 2002, p. 50.

43
la mănăstire este una dintre cele mai alese. Persida va învăța aici să înțeleagă mai bine
persoanele din jurul ei și să fie mai atentă la n evoile acestora. Tot aici ea va dezvolta un cult
pentru curățenie. Atât pentru cea fizică, materială, ea criticând în dese rânduri dezordinea din
casă și aspectul fizic neglijat al fratelui ei, Trică și al lui Națl, cât și pentru ce spirituală, cum
aflăm d in cadrul conversației cu Burdea. Metamorfoza este observată și prin caracterizarea
făcută de autor. Dacă la început Persida e prezentată ca o fată băiețoasă, brutală, murdară și
zdrențăroasă, la scurt timp după ce ajunge la mănăstire devine "tăc ută, așeza tă, ascultătoare,
aproape blândă ”. Viața trăit în interiorul mănăstiri , printre măicuțe, acordă o importanță
deosebită factorului religios în viața Perside. Maica Aegidia, devine, în urma acestei șederii la
mănăstire, părintele spiritual al Persidei, o a doua mamă a sa, cât și un model demn de urmat .
Spiritul evlavios transmis de către aceasta Persidei, o face pe aceasta ca să se gândească ,în
câteva rânduri, la a își îndrepta existența exclusiv spre tainele sfinte și a trăi o viață de
rugăciune și sme renie în interiorul mănăstirii. Fapt care în parte se datorează slăbiciunilor
Persidei, care, tânără fiind, nu găsea forța necesară pentru a trece sau a învinge obstacolele și
deciziile grele de care se lovea. Astfel că de câte ori simțea că este prea slab ă pentru lumea în
care trăia, se refugia în mănăstire pentru a se liniști, a medita și a își aduna forțele necesare
înfruntării vieții.
Compasiunea este alt lucru pe care îl putem considera de natură ereditară în acest
romana. Dacă la început o vedem pe Ma ra, care din compasiunea și din dorința de a face un
bine copiilor ei se spetește și depune eforturi admirabile pentru o femeie, iar adesea i -a asupra
să vină acțiunilor copiilor ei, pe parcursul romanului vom întâlni acest tip de compasiune și la
fiica ac estei, Persida, acesta va încerca să ajute toate persoanele din jurul ei, prin asta dând
dovadă de un spirit moral curat. Amabilitatea ei depășește granițele familiei, gesturile ei
având ca țintă persoane în fața cărora ea nu are nici o datorie sau de car e nu este legată î n
niciun fel.
Pe lângă familia Marei, teza morală a acestui romana se construiește și în jurul și prin
povestea de dragoste dintre cei Persida și Națl80. George Călinescu, în Istoria s a, remarcă
acest lucru și spunea referitor la acest lucru ca : „ Însușirea esențială a lui Slavici este însă de
a analiza dragostea, de a fi un poet și critic al eroticii rurale dintr -o provincie cu oameni mai
propășiți sufletește, în stare de nuanțe și de introspecții, deși nerupți încă de hieratica

80 Magdalena Popesc u scria în monografia Slavici – că Ioan Slavici „e primul care descrie o iubire respinsă,
condamnata nu doar de instanțele exterioare,dar mai ales de cele intime, consubstanțiale individului.” –
Popescu, Magdalena, Slavici , Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1977 , p.216.

44
etnogra fică. Jumătate din roman notează încet, răbdător, aprinderea, propagarea și
izbucnirea iubirii la o fată conștientă prin frumusețe de farmecele ei: întâi provocatoare și
nehotărâtă, apoi stăpânită și în stare de orice jertfă. ”81 Poveste de dragoste la prima vedere.
Legătura dinte cei doi formându -se cu prima privire pe care și -au împărțit -o, amândoi fiind
conștienți încă din acel moment de dragostea ce o împărtășesc dar și de impedimentele care
stau în consumarea acesteia. Impedimente ce vor întării dragostea dintre cei doi. Greutățile ce
se ivesc între cei doi sunt de diferite naturi. Plecând de la diferențele religioase și naționale,
Națl fiind de naționalitate neamț și urmând credința religiei minoritare, pe când Persida,
româncă ce credea în Dumne zeul ortodox. În interiorul celor doi se va porni o luptă între
voința lor, de a fi împreună și de a cinsti sentimentul de iubire ce îi leagă, voința ce am putea
spunea că e cea morală și imposibilitatea de a conviețui din cauza prejudecăților și a
difer ențelor dintre cei doi. Cu toate că ambii știu că cel mai corect și firesc lucru dintre toate
cele de pe pământ e greșit și interzis în cazul acesta, hotărăsc totuși să își lege destinele. Mai
mult de atât Persida primește șanse de a alege, odată cu părint ele Codreanu în fața ei se arată
și un posibil candidat la mâna ei, care ar mulțumi masele și din punct de vedere social ar fi o
alegere potrivită. Atât ca religie și naționalitate cât și ca nivel cultural, acesta fiind un om
educat, care a trăit într -un m ediu intelectual sănătos, spre deosebire de Națl care din
slăbiciunea să maternă a renunțat la educația sa.
Momentul în care Persida îl vede pentru prima oară pe Națl marchează și debutul
poveștii de dragoste dintre cei doi, din acel moment Persida, „ nu ma i poate fi la fel ”, ea știe că
a fost cuprinsă de un sentiment ciudat, dar încă necunoscut, cum de altfel se întâmplă și în
cazul fiului măcelarului. Sentimentul ce îi leagă pe cei doi din această clipă, scânteia de
pasiune ce se aprinde în inimile acestor a marchează puritatea legăturii dintre cei acești,
iubirea fiind, cum zicea și Slavici, cel mai curată și sincer sentiment dintre toate „Iubirea
întărește inima și eliberează mintea, și cel mai mare binefăcător al tău este acela care mai
vârtos te -a învăța t să iubești; cea mai rea dintre faptele tale este aceea prin care slăbește
iubirea, fie în tine, fie mai ales în alții ”82.
Inocentă și puritatea sufletească a Persidei o remarcăm și în momentul în care
împreună cu mama sa urmea ză să meargă la slujba de Pa ște după ce venise de la mănăstire.
Aceasta este reținută și lipsită de entuziasm, ideea mamei sale de a participa la slujba nu o
încânta. Acest fapt se datorează, nu cum credea Mara, că ar fi smerit -o călugărițele, ci unei

81 Călinescu, George, Istoria literaturii romane de la origini până î n prezent , Editura Minerva, București, 1982 p.
453.
82 Slavici, Ioan, In „Tribuna”, an 5, nr. 265, 1888.

45
stări de vinovăție de care fata se simțea chinuită în urma gesturilor făcute. Acesta se temea ca
oamenii din jurul ei să nu o judece chiar dacă în realitate ea nu se făcea vinovată de nimic în
fața lor, singura vina a ei era una individuală, născută din necunoștință.
Întâlnirea Perside i cu Burdea întărește convingerile noastre asuprea simțământului etic
al acesteia. Simbol al demonicului, Burdea, critică valorile în care Persida crede și după care
își ghidează viața. Acesta încerca prin intermediul discursului sau să o introducă pe tână ră
într-o lumea a păcatului, o lume plină de vicii în care nevoile trupești sunt văzute ca fiind
superioare celor spirituale. Ardoare cu care Persida își susține credințele cât și faptul că nu se
îndoiește nici măcar pentru un moment de ele servește ca dov adă a moralității acesteia. Cu
atât mai mult pentru a se refugia de această lumea păcătoasă și de ispitele sale, aceasta alege
să se întoarcă la mănăstire.
Burdea își păstrează firea demonică până la sfârșit. Sfaturile acestuia fiind izvoare de
păcat pent ru cei din jur. Dacă la început acesta îl sfătuiește pe Națl să o necinstească pe
Persida și astfel să scape de pasiunea ce îl măcina, dând frâu liber poftelor sale trupești „—
Ești un nebun! îl întrerupse Burdea. Ce -ți pasă?! Parcă însoțire omenească e ce ea ce căutați
voi? Parcă popa și părinții au să -și mai vâre și ei nasul în treburile voastre? Ai s -o prinzi
odată într -un colț, și oameni sunteți amândoi. ”, o dată cu căsătoria celor doi tot, el este cel
care acționează din nou că instanța ispititoare și î i propune tânărului măcelar să o părăsească
pe aceasta. Originea malefică a acestuia este percepută și de cei din jur. Întâlnim astfel
termeni ca „ diavol ”, „duh rău ” sau „ dracul ” prin care acesta este caracterizat.
Conștientă de frumusețea ei și de puterea pe care o dobândește prin aceasta, Persida
inițiază un joc al seducției, joc pe care Națl îl acceptă și îl joacă cu plăcere. Cu toate că la
început acest joc părea, atât pentru cei doi, cât și pentru cei din jurul lor, o rătăcire de
moment, o distracție s pecifică vârstei lor, aceasta se dezvoltă încet, încet până la stadiul de
pasiune. Pasiune atât de puternică încât e capabil să învingă voința celor doi. Ambii fiind
conștienți de imposibilitatea relației lor, de refuzul acceptării unei relații de genul a tât de
familiile lor cât și de societatea în care trăiau. Totuși pasiune se dovedește a fi mai puternică
decât rațiunea și voința lor. Cu toate că din momentul în care devin conștienți de slăbiciunea
pentru celălalt, ei încercă să se evite sau să rupă pe c ât posibil contactul dintre ei, puternicul
sentiment ce s -a născut în sufletul celor doi, pasiunea arzătoare din interiorul lor îi condamnă
la o continuă atracție, atracție născută din această iubire, iubire care într -un final învinge
voința și rațiune ce lor doi tineri. Spun și rațiunea deoarece ambii tineri erau conștienți încă de
la început de consecințele unei relații între ei și chiar și de urmările tragice ale acesteia, totuși

46
aleg să urmeze vocea inimii lor în detrimentul minții. Astfel, ei hotărăsc să își concretizeze
iubirea, căsătorindu -se și fugind de societatea și familiile lor, care puteau contesta dragostea
dintre cei doi. Există o lege nescrisă cum că sângele nu se poate amesteca – „nu se spurcă ” –
o lege care, însă, în cazul romanului lui Sla vici, prin puterea dragostei va fi răsturnată. Acest
gest, îl face pe Pompiliu Marcea să o considere pe Persida, în viziunea criticului ea este
principala responsabilă și înfăptuitoare a uniunii, „un personaj superior ”83. Această ipoteză a
criticului se bazează pe forța acesteia „de a învinge prejudecățile ”84 și de a aduce dragostea
absolută în căsnicia ei. Prin acest gest autorul ne întărește viziunea sa, demonstrând că
puritatea acestui sentiment, născut din trăiri sin cere nu poate fi pătat sau încarcerat de norme
precum cele sociale, economice, religioase sau naționale. Atunci când iubire dintre două
persoane este pură, forța creată de acest sentiment îi poartă pe cei ce sunt legați de ea peste
toate obstacolele și gre utățile vieții.
Pentru Slavici, familia a reprezentat legământul esențial al unui neam. Doar având o
familie normală și încercând să păstrezi respectul față de strămoșii tăi, poți spune că îți
onorezi neamul din care faci parte. „ Familia este cheagul soci al și simțământul familiar este
obârșia celui patriotic. De când trăiesc oamenii pe fața pământului, totdeauna și pretutindeni
s-au bucurat de obșteasca iubire și de încredere cei ce ca fii, ca soți, ca părinți și ca frați au
fost oameni cumsecade, și disp rețuiți, urgisiți, osândiți cu toată asprimea au fost cei ce și -au
nedreptățit părinții, soția, copiii, ori frații, i -au mințit, i -au amăgit, i -au înșelat, ori i -au
asuprit în orișice fel “85
Conceptul de familie este strâns legat de valorile morale ale per sonajelor ce compun
această celulă de bază a societății. Abaterile de la conduita etică au repercusiuni directe asupra
unității familiale în operele lui Slavici. Astfel ca atunci când personajele operelor, care fac
parte din acest trend moralizator al crea țiilor lui Slavici, se abat de la legile umane și
religioase, legi pe care se bazează în fond întreaga unitate socială și bunul mers al acesteia,
apar pierderi evidente și care pot fi observate încă de la început, pierderi care presupun o
degradare, decăde re în planul familial. Nerespectarea sau considerația scăzută a valorilor
morale creează un sentiment de frustrare, de încordare în interiorul familiei și duce într -un
final la o înstrăinare și, pentru că accentul moralizator și scopul acestuia să fie mai evident, un
final tragic.

83 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici , Edi tura Facla, Timiș oara, 1978, p. 31 5.
84 Ibidem.
85 Slavici, Ioan, Amintiri , Editura Minerva, București, 1983 , p. 4.

47
Această dezbinare a familiei este prezentă și în romanul „ Mara ”, astfel că dacă la
începutul romanului relația dintre Persida și Națl nu este acceptată din cauza unui așa numit,
demon al orgoliului , prezent de altfel în toate op erele în care această unitate familială este
atacată. Orgoliul devine astfel principalul vinovat, un fel de virus care o dată ajuns în
interiorul aceste celule sociale se extinde, ca într -un final să îmbolnăvească întregul corpul
social. Lipsa valorilor mo rale, care în cazul nostru, acționează ca anticorpi facilitează
comportamentul imoral și astfel rezulta o îmbolnăvire și în final o dispariție a acestei unități.
În cazul acestui roman orgoliul este alimentat, spre deosebire de celelalte romane și
opere an alizate, în care această slăbiciune este alimentată de patima pentru bani, de influenta
demonică a acestui material, în acest caz de credințele religioase, sociale și culturale.
În ceea ce o privește pe Mara, dimensiune economică nu reprezintă un obstacol în față
fericirii și împlinirii legăturii amoroase dintre cei doi tineri . În cazul ambelor familii echilibrul
financiar există. Ambele familii având o situație economică bună și fiind conștiente de situația
ci care se confruntă cealaltă.
O dată e liminată această dimensiune, mă întorc la aspectul social al acestei
incompatibilități, dintre Persida și Națl. În acest caz ne confruntăm cu o dublă perspectivă.
Dintr -o perspectivă o putem considera pe Persida ca fiind cea nevrednică de o relație cu Naț l.
Hubăr, tatăl lui Națl, și implicit familia acestuia ocupă un loc fruntaș în societatea în care
aceștia trăiesc, astfel o relație între Națl și Persida este văzută de Hubăr ca fiind un handicap
social. Statutul de văduvă și precupeață al Marei, mama Pers idei este considerat net inferior
celui al familiei lui Națl. Astfel, relația dintre cei doi este văzută ca o jignire, o pată a
blazonului familial.
Cealaltă perspectivă ne -o pune pe Persida într -o lumină favorabilă. Educația primită de
aceasta este super ioară celei primite de fiul măcelarului. Pregătirea ei intelectuală cât și
morală, căci mănăstirea a cultivat mai întâi de toate valorile morale ale Persidei, îi face pe cei
din jur, societatea în care trăiește, să o considere demnă de o alianță mai select ă, mai înaltă.
„Nu credea Bocioacă. Îi părea peste putință ca gândul unei fete ca Persida să nu se înalțe
mai sus decât până la feciorul lui Hubăr. Cu totul altfel și -o închipuia dânsul pe Persida .”
Continuarea mai puțin fasta a romanului, care o surprinde pe Persida în postura de
cârciumăriță, având un soț nevrednic ce o umilește constant nu este văzută ca o consecință
negativă a iubirii dintre cei doi. Slavici nu acuză astfel decizia celor doi de a -și împărți
dragoste, ci prin acest fapt ne atrage atenția asupra rezultatului unei împreunări lipsite de
binecuvântarea părintească. O căsătorie care realizată totuși în fața lui Dumnezeu prin

48
reprezentantul vocii sale pe pământ, aici fiind vorba de părint ele Codreanu, nu este vali dă în
întregime. Chiar dacă în B iblie întâlnim pasaje care încurajează această ruptură de părinți și
implicarea atât cu spiritul cât și cu trupul în iubirea față de perechea ta, „ omul îi va lăsa pe
tatăl și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și amândoi vor fi un singur trup ” (Gen 2,23-24).
Aceasta nu este totuși de acord cu uniunea aceasta fără consimțământul părinților
O altă cauză a acestei degradării și pedepse, am putea spune divine, se naște din
caracterul slab al lui Națl, care se vede incapabil de a se rupe de familia sa și de a -și întemeia
propria familie. O dată cu căsătoria, bărbatul și femeia nu mai trăiesc pentru sine, ci își aparțin
unul altuia. Astfel, orice legătură cu familiile din care provin soții trebuie lăsată . De multe ori
nu se înțelege ce vrea să spună acest „ va lăsa omul…”. Familia nu este un rezultat al unirii
dintre două sau mai multe familii, ci o unire a două persoane. Teama născută atât din cauza
unei responsabilități peste puterile sale, cât și din faptul că acesta devine conștient de
superioritate Persidei și de caracterul ei puternic, lucruri care atenuează slăbiciunea acestuia și
îl împing la gesturi violente. Acesta încercă să o facă pe Persida să se îl părăsească, pentru
acest fapt el apelează l a un comportament josnic, umilind -o pe aceasta în toate modurile
posibile. Fapt care îl loc să o descurajeze pe tânăra soție, așa cum ne -am aștepta, o întăresc.
Această forță de care Persida dă dovadă în acesta situație se datorează într -o oarecare măsură
și Marei. Când căsnicia Persidei este în declin, Mara este un permanent sprijin moral pentru
fata ei, întărind astfel reprezentarea Marei că fiind unul din personajele ce posedă întradevar
valori și principii morale, îi dă dreptate, cu toate că nu este m ândră de situația în care se află
fata ei și o ajută să treacă peste greutăți. Acest ajutor al Marei la momentul potrivit vine ca o
iertare, o urmare firească a ispășiri păcatului comis de Persida fata de mama ei. Bătăile,
copilul pierdut din această cau ză, distanțarea de soțul ei, lipsa de comunicare cu oricine i -a
fost apropiat echivalează cu penitența ce trebuie să o ducă până la capăt, pentru că și ea a
încălcat legea. Nici măcar pe maica Aegidia nu o vizitează, decât atunci când a venit timpul.
Prin toate acestea convingerile morale și religioase ale Persidei devin astfel mai evidente. Ea
se simte vinovată de degradarea lui Națl, atât ce umană cât și cea spiritual, și concepe salvarea
acestuia drept una din datoriile sale. Cel mai important lucru est e apropierea sufletelor între
ele și efortul de a se mântui unul pe altul, lucru de care Persida este conștientă din perioadă
petrecută în mănăstire. Pe de altă parte convingerile sale religioase nu îi permit Persidei să își
părăsească soțul, fiind ca așa cum religia ne învață jurământul depus în fața lui Dumnezeu nu
poate fi contramandat de om. “ Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă ” (Mt 19,6),
„Cununia, grăi el stăpânit de simțământul preoției, e o taină, și eu preot odată, am darul de

49
a-i lega pe toată viața. Când bărbatul și femeia se întâlnesc în căile vieții și vor cu tot
dinadinsul să se însoțească, Dumnezeu le este tainic povățuitor, și fie ei creștini adevărați, fie
schimnici, fie păgâni, fii ai lui Dumnezeu sunt și Dumnezeu îi împreunează p rin
binecuvântarea data de mine. Nimeni nu poate dar să dezlege ceea ce am legat eu câtă vreme
voința lor este nestrămutată. Oamenii pot să -i despartă prin siluire, dar în fața lui Dumnezeu
un trup sunt și un suflet… .”. Greutățile prin care trece Persida în toată această perioadă nu sunt
decât un mod de iertare a păcatelor, o mântuire a celor doi tineri. Drumul parcurs de cei doi
putând fi considerat, un drum al patimilor, menit să îi curețe pe aceștia de păcate lor. Amănunt
observat și de Magdalena Popes cu, care spunea că „ Persida trece prin triumful adolescenței
orgolioase, iubirea supusă a soției, degradarea fizică și morală a unei căsnicii nelegitimate,
ca să ajungă în cele din urmă la apoteoza recunoașterii și admirației unanime .”86 Lucru care
se și întâmplă odată cu aducerea pe lume a copilului lor.
Acesta este momentul cu cea mai puternică semnificație a întregului roman. Nu doar
că prin venirea pe lume a acestui copil Națl este mântuit și se întoarce către familia sa,
reflectând a stfel relația de iubire așa cum a fost sădită și menită de către Creator, dar devine
conștient de îndatoririle sale ca bărbat și stâlp al familiei. Pompiliu Marcea87 vedea caracterul
slab al lui Națl un rezultat al factorilor exteriori, al păcatului lui Hub ăr ce a căzut pe umeri săi,
și în același timp considera că mântuirea lui vine ca urmare a altor factori exteriori, al venirii
pe lume a copilului și al eforturilor Persidei de a îl aduce pe calea ce dreaptă. „Ah! cum ar fi
vrut să -l desfășure, ca să -l vad ă întreg, să -l pipăie cu mâna, să se încredințeze că e întreg, că
setea de viață, care -l făce să -și sugă cu atâta neastâmpăr pumnii, îi străbătea întreaga ființă.
"De ce, Doamne, atâta bunătate? Căci eu nu sunt vrednic de ea", zise el adânc
înduioșat și nu -și mai putu stăpâni plânsul.
Persida -și deschise ochii și -i deschise mari și -i îndreptă oarecum dormind, mirată și
nedezmeticită spre el.
— Ah! Doamne! zise el în românește. Iartă -mă, Persido, că te -am deșteptat, dar nu
mai pot! Nu mai pot! zise el iar și izbucni în plâns înăbușit.
Persida -i întinse mâna și -l apucă de braț, ca și când s -ar fi temut că se duce și -ar fi
voit să -l oprească, să -l ție, să nu -l lase.” Astfel așa cum întâlnim și în Biblie, bărbatul și
femeia, unindu -se în iubire și participând la actul creației lui Dumnezeu, prin nașterea unui
copil, actualizează în ei și între ei chipul Preasfântei Treimi. Copilul este privirea și

86 Popescu, Magdalena, Slavici , Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1977, p.252.
87 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici, Editura Facla, Timisoara, 1978, p. 312.

50
îmbrățișarea iubitoare a părinților; este imaginea concretă, formată din împletirea trupurilor și
sufletelor lor. Pro dusul iubirii dintre cei doi marchează și un nou început, atât pentru cei doi
cât și pentru familiile acestora. „Romanul se termină cu un sfârșit norocos pentru pereche
Persida – Națl, care rezolvă antagonismul ancestral dintre două neamuri și două
confesiuni ”88. Întemeierea unei familii șterge orice urme deosebitoare dintre oameni
aparținând diferitelor naționalități ori confesiuni. „Prejudecățile vor dispărea definitiv ”89
Aspra și strângătoarea Mara,ca și îndărătnicul și Hubăr , „Hubăr, deși cam strâm torat, era om
trăit în lume și știa ce voiește.El se duse la Persida și o sărută pe frunte.
— Iartă, fata noastră, toate supărările pe care ți le -am făcut și fii încredințată despre
iubirea noastră părintească, grăi apoi uitându -se în ochii ei. ”, își înmo aie inimile în fața
spectacolului frumos,înduioșător al ivirii pe lume a copilului copiilor lor. Acest moment
coincide cu mântuirea tinerilor. Venire pe lume a copilului aduce cu sine și binecuvântarea
părinților. Astfel că uniunea dintre cei doi devine va lidă atâta în fața lui Dumnezeu cât și în
fața celor din jur. Finalul romanului ne înfățișează roadele moralități și ale bunului -cumpăt,
în acest direcție, observăm că personajele care pe parcursul romanului au respectat aceste
valori sunt acum răsplătite prin liniște , belsug, „ Hubăr desfăcu pun ga și vărsă galbeni peste
copil
— Belșug să se reverse și binecuvântare asupra ta! grăi el și se plecă să sărute
copilul. ”, și bucurie sufletească. Până și Națl a fost mântuit și i -au fost iertate păcatele, cu
ajutorul și prin suferințe le prin care a trecut Persida.
Faptul că venirea pe lume a copilului lor coincide cu sărbătoarea Sfântului Nicolae , „Așa s -a
frământat Mara luni de zile de -a rândul și nu s -a mișcat decât pe la Sf. Nicolae, când iar a
trimis moașa după dânsa .” întărește dimensiunea religioasă a romanului, cât și teza morală
inclusă în esența acestuia. Nașterea copilului poate fi considerată din acest punct de vedere o
alinare a durerilor celor doi tineri și ca un răspuns la rugăciunile acestora. În credință populară
și cea religioasă se crede că Sfântul Nicolae luminează lumea cu bunătate și milă, apară și
ajută, ocrotește și izbăvește din nevoi și din boli pe toți cei ce cu credință îl cinstesc și îi cer
ajutorul. Deci putem considera acest nou înc eput marcat prin nașterea copilului ca un răspuns
pe care îl dă Dumnezeu la iubirea lui cea mare față de El prin intermediul Sfântului Nicolae.
Copilul poate fi considerat deci un „cadou” divin.

88 Mohanu, C, Ioan Slavici, Serban Cioculescu, I.Slavici: Mara, Editura Eminescu, Bucuresti, 1977, p. 171.
89 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici, Editura Facla, Timisoara, 1978, p. 324.

51
Sărbătorile Pascale, întâlnite și în cazul Moarei cu noroc , marchează și scena finală a
romanului. Acesta scenă înfățișează răsplata celor ce s -au luptat spre iertarea păcatelor și
pentru mântuire. În această direcție surprindem aici scoatere ca maiștrii a lui Ghiță și Trică în
postul Paștelui, iar „ în a treia zi de Paști, Bocioacă a dat masă mare în cinstea noilor
măieștri. Nu putea nimeni să -i ia dreptul acesta, lasă că era staroste,dar mai avea și fată
mare .” Împlinirea acestora fiind acum completă, pe lângă mulțumirea sufletească aceștia
reușesc cu succes să își împlinească funcția socială făcând posibilă atingerea rolului în familie
și societate.
Totuși romanul nu se încheie într -o notă pozitivă. Finalul romanului ne prezintă
destinul tragic al lui Hubăr. Finalitatea tragică a acestuia vine, ca și în cazul lui Ghiță și a
Anei din Moară cu noroc, ca o urmare firească a acțiunilor acestuia. Păcatele neamțului sunt
prea multe pentru a fi iertate și pentru el nu există o “Persida” care să îl aducă pe dumul cel
bun sau să îl mântuiască. Astfel că el va plăti lips a de cumpăt, căderea în păcatul trupesc și
adulterul comis prin propria viață. Cu atât mai tragic este faptul că fiul sau nelegitim pune
capăt vieți acestuia. Bandi , „fructul unui act nesocotit din tinerețe ”90 , plin de ură născută din
soartă crudă a mamei sale, mama care a fost nenorocită de Hubăr, răscumpăra chinurile
acesteia cât și cele îndurate de el prin statutul său de copil din flori, nerecunoscut și neîngrijit
de nimeni, prin viața tatălui său. În acest mod autorul oferă încă o dată consecințele neg ative
ale păcatului trupesc și ale necinstirii familiei. Pe lângă adulterul comis Hubăr este pedepsit și
pentru neglijare fiului său nelegitim, Bandi , pe care Pompiliu Constantinescu îl consideră o
„fantoșă ce simbolizează ideea etică ”91, pentru comportamentul imoral al acestuia față de el.
„.Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi, cuprins de un fel de turbare, se năpusti asupra lui și -l
mușcă în gâtlej, încât căzură amândoi unul peste altul în mijlocul casei, Hubăr, cu ochii
închiși și fă ră ca să se mai apere, iar Bandi, cu genunchii pe pieptul tatălui său, râzând și
apăsând mereu câtă vreme mai simțea răsuflare în el. ”. George Călinescu punea această
scenă pe spatele elementului ereditar : „Bandi e copilul unei nebune, el însuși cu simpt ome de
dementă și anormal nu -i decât ultimul act al izbucnirii nebuniei ”.92 Același Călinescu susține
însă că demență Reghinei e provocată de rușinea pe care neamțul i -o cauzează, astfel nebunia
de care Reghina suferă nu este o stare permanentă a acesteia și , deci, nu poate fi moștenită . În
opoziție cu acesta interpretare stă cea a lui Constanți Cubleșan, care vede gestul lui Bandi ca

90 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici , Editura Facla, Timișoara, 1978, p. 312.
91 Mohanu, C, Ioan Slavici , Pompiliu Cosntantinescu, I.Slavici: Mara, Editura Eminescu, București, 1977, p. 109.
92 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici , Editura Facla, Timișoara, 1978, p. 312 (Călinescu, George, Istoria Literaturii
romane de la origini pana in prezent, p 453).

52
pe un gest ce are la baza ură „ nestăpânită și răzbunătoare ”93, dar care totuși e realizat în
deplinătatea facultăților mintale. Mircea Iorgulescu considera acesta scenă ca fiind una
firească, în concepția sa acest pasaj reprezenta întreg tezismul cărții – extirparea păcatului prin
suferință sau chiar moarte .94 În urma extirpări i lui Hubăr, pace și lini ștea, așa cum se
intitulează și capitolul final, s -au instaurat, așa cum puncta și Mircea Iorgulescu95. Hubăr fiind
sursa imoralității și a păcatelor romanului, elementul care a stat la baza conflictelor și
prejudecăților și al cărui blestem a primat asupra relației tinerilor Persida și Națl.
Celălalt caz de adulter al romanului, cel dintre Trică și nevasta lui Bocioacă, Marta, nu
împărtășește aceeași finalitate tragică. Diferența în acest caz o face Trică, fiul Marei, cel care
a moștenit și dobândit de la mama sa respectul pentru bună rânduială și a învățat să își ghideze
viața după principiile cele mai curate. Astfel atu nci când el observă că nu e chip a mai sta la
casa cojocarului în bună pace, fără de a cădea în păcat, el hotărăște să plece pe front, în acest
mod el pleacă într -o călătorie, că și în cazul Persidei, care are că rol mântuirea sa, refuzând
astfel să își v ândă cinstea și omenia și cumpărându -și sufletul, pierdut în parte în mirajele
Martei. „— Am, zise el, să mă răscumpăr eu, ca să nu -mi mai poată nimeni arunca vorba că
m-a cumpărat cu bani! Pornind apoi înainte, el se duse — nu în fugă, ci cu pași mari și greu
călcați. ”. Această ipoteză este abordată și de criticul Pompiliu Marcea, care punea plecare lui
Tircă pe front pe nevoia de a se știi liber de datorii .96 Acest gest îl determină pe critic să îl
considere pe Trică „ afirmarea fondului moral ireproșabil ”97. Liniștea sufletească , despre care
aminteste si Constantin Crisan98, câștigată în urma acestei călătorii este evidentă, o dată
reîntors metamorfoza tânărului își face simțită prezența asupra acestuia. Încrederea dobândită
și respectul de sin e i-au crescut vizibil acestuia. „— Nu are nimic! grăi Trică. O fi avut ce -o fi
avut, dar nu mai are și nici n -o să mai aibă nimic. Eu rămân și pace bună! Cine se ia după
muiere se miră și el unde se pomenește. O să vezi cât de bine o să ne nărăvim .” Urma
păcatului trupesc a dispărut, mântuirea acestuia și izbăvirea de păcat fiind completă acum.
Ideea acestei răscumpărări și de la „evadarea” de sub „robia” soției lui Bocioacă o întâlnim și
la Constantin Cubleșan99.

93 Cubleșan, Co nstantin, Ioan Slavici , Editura Recif ,Bucureș ti, 1994, p 90.
94 Cubleșan, Constantin, Ioan Slavici , Editura Recif ,Bucureș ti, 1994, p 131.
95 Mohanu, C, Ioan Slavici , Mircea Iorgulescu, Mara – Un roman al predestină rii, Editura Eminescu, București,
1977, p. 212.
96 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici , Editur a Facla, Timișoara, 1978, p. 324.
97 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici , Editur a Facla, Timișoara, 1978, p. 326.
98 Vintilescu,Virgiliu, Ioan Slavici evaluă ri critice , Crișan, Constantin, Pentru o poetică sociologică a personajelor ,
Editura Facla, Timișoara, 1977, p. 19.
99Cubleșan , Constantin , Ioan Slavici , Editura Recif ,București, 1994, p 86.

53
Religia ocupă un loc important în modul de viață al Marei. Nu doar că prin activitatea
ei ea se simte legată de sărbătorile și locurile sfinte, căci e bine știut că în zi de sărbătoare și
pe lângă biserică precupeață avea cel mai mare succes, ci și prin existența ei spirituală. Ea
mulțumește Domnul ui pentru prosperitatea și câștigul dat de câte ori are ocazia. Pentru Mara
duminica și sărbătorile erau zile în care fiecare om trebuia să fie la biserică „ia r pe când sună
de a treia oară, bolnav pe moarte ar trebui să fii ca să lipsești de la biseric ă”. Cu atât mai
mult conservarea religiei . Mara este "creștină adevărată", cum o caracterizează direct
naratorul omniscient, merge la biserică, mulțumește " cum se cuvine în fața lui Dumnezeu ", îi
învăța și pe copii: " Închinați -vă și voi, sărăcuții mamei ". Romanul nu se limitează la a
prezenta doar viața din punct de vedere religios al Marei și familiei sale ci se întinde asupra
vieții întregi zone. Ne prezintă tradiții și obiceiuri din zona Ardealului, deosebiri între
canoanele biserici ortodoxe și catoli ce.
Dimensiunea credinței este prezenta și la nivel ul vocabularului folosit în română .
Sensurile anumitor termenii utilizați putând fi înțelese doar prin asocierea lor la spațiul
credinței. Astfel atunci când Hubaroaica grăiește „ -Frumosă e, șerpoaică ! ” ea considera
frumusețea Persidei ispititoare și prezice bine statul pe care ea îl va ocupa. Deoarece ea va
reprezenta fructul interzis pentru fiul ei. La a cărui ispita acesta nu va rezista, chiar dacă știe
că e o greșeală.

54
III.1.2 Moralitatea și cred ința î n Moara cu noroc.

Una din cele mai importante nuvele ale spațiului literar românesc și printre primele
nuvele care surprind lupta psihologică a personajelor cu sinele lor. Nuvela lui Ioan Slavici
începe prin a ne prezenta dorința lui Ghiță de a pros pera prin închirierea moarei, moara care
între timp și -a pierdut utilitatea inițială și a devenit un birt. Moara este văzută de către Ghiță
ca o oportunitate de înavuțire și o modalitate de a își asigura traiul de zi cu zi și prosperitatea.
Pentru a întări dimensiunea etică a literaturii lui Slavici și pentru o mai bună înțelegere
a scopului ei moralizator voi începe acest capitol cu o incursiune în semnificația titlului. Încă
din titlu putem sesiza intenția autorului de a surprinde aspectul moral și dimen siunea credinței
în operă sa. Astfel, Ioan Slavici, prin titlul nuvelei Moară cu noroc, invită cititorul la un joc
de cuvinte, semnificația cuvântului moară și cea a cuvântului noroc palsându -se în opoziție în
credință populară, menit să evidențieze și să deschidă lupta dinte bine și rău, lupta ce începe
în momentul plasării lui Ghiță și a familiei sale la moară și continuă pe tot parcursul nuvelei
având ca scop ilustrarea unei teze de viață. În credință populară român cât și în cea europeană
moara este i nvenția Dracului, a necuratului, clădire bântuită de spirite rele , loc în care
Dumnezeu nu își face apariția, deci vedem că acest loc nu se află sub protecția providenței
divine. În monografia Ioan Slavici a lui Cornel Ungureanu moara ne este descrisă „ ca fiind
locul unde b oabele de grâu sunt sfărâmate, distruse ”. „Pe fiecare boabă de grâu se află
imaginea lui Iisus Christos. A distruge sămânța care poartă Imaginea e un ritual infernal ”100.
Acest lucru ne face să credem că destinul lui Ghiță este trasat încă de la început, el ne având
posibilitatea, indiferent de acțiunile și deciziile sale , să evite finalul tragic. În opoziție cu
semnificația negativă a morii stă norocul. În viziunea lui Slavici norocul nu e reprezentat de o
loterie a destinelor umane. Norocul vine ca rezultat al acțiunilor pozitive, a muncii și a
respectului față de produsul muncii tale. Cei ce se bucură de noroc sunt cei care respectă
rânduiala morală și creștină.
Încă de la începutul nuvelei identificăm latura ei etică prin intermedi ul acordului
stilistic reprezentat de vocea bătrânei, acord stilistic care dealtfel prezintă teza morală a
întregii nuvele „ Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea
colibei tale te face fericit. Dar voi să faceți după cum vă trage inima, și Dumnezeu să vă ajute
și să vă acopere cu aripa bunătății sale. Eu sunt acum bătrână, și fiindcă am avut și am atât
de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumirile celor tineri și mă tem ca nu cumva,

100 Cornel Ungureanu, Ioan Slavici monografie , Editura Aula, Brașov, 2002.

55
căutând acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în
ziua de astăzi și să dau la sfârșitul vieții mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din
frică. Voi știți, voi faceți; de mine să nu ascultați. Mi -e greu să -mi părăsesc coliba în care mi –
am p etrecut viața și mi -am crescut copiii și mă cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să
rămân singură într -însa”. Mircea Zaciu interpreta acest monolog al bătrânei ca „o parataxă a
naratorului, drama fiind proiectată în spațiul unei dezbateri morale .”101 Bătrâna, soacra lui
Ghiță reprezintă, pe tot parcursul nuvelei, vocea rațiunii, a înțelepciuni, sfaturile ei fiind rupte
din simțământul moral caracteristic celor în vârstă, celor care aparțin lumii vechi, o lumea
mult mai morală.
Întâiul mesaj de ordin m oral din nuvelă, transmis de autor prin intermediul vocii
bătrânei, e acela că omul trebuie să fie cumpătat și mulțumit de condiția sa. O ipoteză des
întâlnită în credință populară și foarte răspândită în mediul rural. Prin „ liniștea colibei ” e vrea
să îi atragă atenția lui Ghiță că în viața cea mai importantă avuție nu se măsoară în comorile
materiale pe care le deții sau obții, ci în pacea și bună înțelegere din sânul familiei, accentul
cade astfel pe unitatea familială. Convingerea autorului fiind acea c ă goana după banii
distruge liniștea și duce la împlinirea unor fapte rele din care rezultă un final tragic .
Convingere întâlnită și în religie, unde este binecunoscut faptul că sărăcia mântuiește pe om,
singura bogăție necesară fiind cea spirituală, ispită și patimă fiind asociate cu gândul rău sădit
în om de către necurat . Întreaga nuvelă reprezintă, de altfel, în fond un argument din punct de
vedere etic menit să susțină și să întărească importanța familiei.
Un aspect ce poate fi observat încă de la începutul nuvelei e diferența dintre Ghiță,
reprezentantul lumii noi, și soacra sa, imaginea credințelor vechi. Dacă Ghiță pune materialul
și nevoia trupească, de factură diabolică, adică banul pe un loc fruntaș, în cazul soacrei sale
accentul cade pe dimensiunea spirituală, pe viața trăită în pace cu sinele tău. Antiteza dintre
Ghiță și bătrână poate fi văzută ca o antiteză trup -spirit, care subliniază, am putea spune,
conflictul dintre generații, Ghiță -reprzent antul noii mentalități și bătrâna care nu iese din
canonul prejudecății și a bunei -rânduieli.
Aspectul moral al nuvelei este întărit și de modul în care Slavici a creat -o. Dorința
autorului de a face din nuvela „Moară cu noroc ” un exemplu de pedeapsă a încălcării
rânduielii etice este evidentă și din felul în care acesta și -a creat personajele și de locul în care
acesta a plasat acțiunea. Descrierea de la începutul nuvelei ne prezintă amplasamentul morii

101 Mohanu, Constin, Ioan Slavici , Mircea Zaciu, Pentru o noua lectură a lui Slavici , Editura Eminescu, București,
1977, p. 227.

56
într-un spațiu aproape malefic, părăsit, ce sugerea ză incă de pe acum destinul tragic din
finalul nuvelei „ pe culmea dealului de la stânga, despre Ineu, se ivește pe ici, pe colo
marginea unei păduri de stejar, iară pe dealul de la dreapta stau răzlețe rămășițele încă
nestârpite ale unei alte păduri, cioat e, rădăcini ieșite din pământ și, tocmai sus la culme, un
trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă
croncănind de la deal înspre câmpie ” Corbii, surprinși în această imagine, fiind considerați
prevestitori ai morții – „cu alte cuvinte, un peisaj cu care poate fi imediat asociată ideea morții
amenințătoare ” – spunea Virgil Vintilescu 102. Cubleșan intarea aceasta ipoteza. El scria în
analiza sa că „ lumea din jurul hanului Moară cu noroc e una aflată la cumpăna de
confruntare a civilizației cu primitivismul existenței, a confruntării ordinei cu dezordinea, a
moralei cu viciul ”103 Slavici plasează acțiunea într -un spațiu în care Lică este stăpân, el
cunoscând și conducând, am putea spune , acest spațiu. Plecând de la acest lucru am putea
spune că soarta lui Ghiță este predestinată, condamnată încă de la început la căderea în păcat.
El se vede nevoit încă de la început să accepte dominația lui Lică, fiind ca fără voia să nu
poate rămâne la moară cu noroc „ Ghiță rămase cuprins de gândurile omului păgubaș. El era
om cu minte și înțelegea cele ce se petrec. Aci, la Moara cu noroc, nu putea să stea nimeni
fără voia lui Lică: afară de arândaș și afară de stăpânire mai era și dânsul care stăpânea
drumurile, și în zadar te înț elegi cu arândașul, în zadar te pui bine cu stăpânirea, căci, pentru
ca să poți sta la Moara cu noroc, mai trebuie să te faci și om al lui Lică .”. Totuși faptul că
acceptă dominația lui Lică, nu îl face pe Ghiță slab, ci doar conștient de faptul că șederea sa la
moara e condiționată de relația sa cu sămădăul. Relație care până la finalul nuvelei va distuge
liniștea sufletească cu care cârciumarul a venit la Moară cu noroc. Faptul că Lică îl vrea ca
tovarăș demonstrează caracterul puternic a lui Ghiță „Tu eș ti om, Ghiță, om cu multă ură în
sufletul tău, și ești om cu minte: dacă te -aș avea tovarăș pe tine, aș rade și de dracul și de
mumă -sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă știu alăturea cu un om ca tine ".
La început roadele muncii cinstite obținute în tr-un mediu sufletesc liniștit nu se lasă
așteptate, Ghiță și familia sa obținând un câștig frumos la Moară și cu mult mai important, un
câștig curat venit de la Dumnezeu , lucru consemnat și de Pompiliu Marcea104. Stare de
implinire și mulțumire cât și armonie din sânul familie fiind evidente în fiecare seară de
sâmbătă, când Ghiță împreună cu Ana și soacra sa își numărau câștigul bine meritat de peste
săptămâna și carciumea se dovedea a fi loc cu noroc . „Patru zile pe săptămână, de marți

102 Vintilescu,Virgiliu, Ioan Slavici evalu ări critice , Implicațiile tragicului, Editura Facla, Timișoara, 1977, p. 153.
103 Cubleșan, Constantin, Moara cu noroc de Ioan Slavici , Editur a Dacia, Cluj – Napoca, 2001,p. 48.
104 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici , Editura Facla, Timișoara, 1978, p. 256.

57
seară până sâmb ătă, era mereu plină, și toți se opreau la cârciuma lui Ghiță, și toți luau câte
ceva, și toți plăteau cinstit.
Sâmbătă de cu seară locul se deșerta, și Ghiță, ajungând să mai răsufle, se punea cu
Ana și cu bătrâna să numere banii, și atunci el privea la A na, Ana privea la el, amândoi
priveau la cei doi copilași, căci doi erau acum, iară bătrâna privea la câteșipatru și se simțea
întreținută, căci avea un ginere harnic, o fată norocoasă, doi nepoți sprinteni, iară sporul era
dat de la Dumnezeu, dintr -un câș tig făcut cu bine .”. Sezisăm aici și implicarea divinității,
Dumnezeu răsplătind muncă cinstită a familiei, ferindu -i de necazuri și plasând moară sub
zodia îndestulării. Totuși mediul ambiant 105în care acești oame ni descind nu este unul edenic.
În acest se ns, momentul primei întâlniri dintre Ghiță și Lică, apariție fatală care zădărnicește
bunul mers al lucrurilor , reprezintă momentul în care descoperim slăbiciunea lui Ghiță și în
care acesta incalcă rânduială morală, revelându -ne patima sa, ce până la finalul nuvelei se va
dovedi distrugătoare, pentru bani. În Atitudini și mărturisiri a lui Ioan Slavici în secțiunea
care dezbate lucrarea „ Educațiunea moral ă” a aceluiași scriitor, întâlnim citatul „ Omul numai
întreg e om adevărat, se e destul să -și piard ă bunul cumpăt într -o singură privință pentru ca
să i se strice întreaga ființă, care numai prin cumpenire între ele a tuturor părților se
desăvârșește ”106, citat care descrie foarte bine situația în care se află Ghiță . Pompiliu Marcea
atrăgea atenția, de as emenea, asupra infiltrării acestui om, Lică, în „ viață aproape hieratică a
familiei lui Ghiță ”, infiltrare ce va avea „ efecte catastrofale ” în familia lui Ghiță.107 La
început Ghiță refuză asocierea propusă de Lică, permițându -ne să observăm existența
identi tății lui morale, identitate care totuși este coruptă de gândul acestuia la câștigurile pe
care le poate face împreună cu acesta . Această patima îl determină pe Ghiță să accepte relația
cu Lică Sămădăul, cu toate că încă de la această primă întâlnire ima ginea sămădăului îl
neliniștește și este conștient că asocierea cu el nu e un lucru benefic din prisma morală. Acest
moment coincide cu primul moment în care Ghiță plasează familia pe loc secund, în favoare
banilor. Unitatea materială din acest moment deva nsează unitatea familială în nuvelă.
Încăpând cu acesta scenă Ghiță cade în robia banului și începe procesul de prăbușire morală,
de transformare, din omul cinstit și harnic venit la moară cu noroc în căutarea unei
prosperități venite de la Dumnezeu, la t ovarășul necurat al Sămădăului, figură malefică,
amorală , simbol al răului.

105 Cubleșan, Constantin, Moara cu noroc de Ioan Slavici , Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001,p. 51.
106 Slavici, Ioan, Atitudini ș i mărturisiri , Ediție prefațată și ingrijită de Z. Macovei, Editura Facla, Timișoara, 1975,
p. 60.
107 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici , Editur a Facla, Timișoara, 1978, p. 257.

58
Odată cu încolțirea acestei patimi în interiorul său, Ghiță își pierde ușor, ușor contactul
cu dimensiunea morală, el aflându -se într -un declin etic, o degradare umană, o dezumani zare.
Dumitru Micu cataloga mai dur acest fapt, implicând intenția cârciumarului de a „ călca în
picioare normele intangibile ale îndatoriri lor față de lege și dreptate, fața de aproapele
său”.108 Cu toate că pe tot parcursul nuvelei el poate distinge între bine și rău, între moral și
amoral, legal și necinstit, acesta se vede prins în imposibilitatea de a mai asculta de „ gândul
bun venit de la Dumnezeu ”.
In acelasi timp cu creșterea acestei patim i distructive, apărute din lipsa cumpătului,
fapt pe care autorul îl reliefează, începe și procesul de destrămare a unității familiale. Setea de
banii îl împinge pe Ghiță la prima abatere de la legea morală nescrisă, tăinuirea față de
familie 109a complicită ții cu Lică, fapt ce zdruncină unitatea familială. Ceea ce demonstrează
că într -o societate coruptă, îmbolnăvită de patima banului, familia e supusă în permanență
unui risc major. Cu toate că inițial cârciumarul își ascunde relația cu sămădăul și o minte pe
Ana și pe soacra lui din dorința de al le proteja, acest lucru nu compensează tăinuirea
adevărului și fărădelegea etică pe care acesta o comite, fapt ce are ca rezultat cultivarea
neîncrederii reciproce în sânul familiei și dispariția armoniei, seninătă ții și veseliei din cadrul
acesteia . Acest lucru duce la o răcire între Ana și Ghiță , „ducându -l pe acesta într -o
însingurare tensionată, iritată, disperată, care îl va și pierde în cele din urmă ”110.
Cârciumarul, învins de patimă, ajunge să ignore sfatul Anei în ceea ce îl privește pe Lică,
„Lică e om rău și primejdios: asta se vede în ochii lui, din rânjetul lui și mai ales din
căutătura ce are, când își roade mustața cu dinții. E om pătimaș, Ghiță, și nu e bine să te dai
prea departe cu el ”. În viziunea lui Ghiță Ana era doar o copilă pe ale cărei vorbe nu punea
mare preț. Astfel că el alege să se închidă și să se izoleze d e res tul familiei. Distanța crea tă
astfel între cei doi devine prielnică sămădăului, acesta profitând de ea.
Chiar și așa în anumite pagini ale nuvelei observăm lupta în care este angrenat Ghiță,
între identitatea lui morală și slăbiciunea lui pentru bani, slăbiciune pe care sămădăul o
cunoaște și o exploatează. „ Te știu om, care ține la bani ”. Observăm ce el se află la cumpăna
dintre dorința de a redeveni onest și tentația irezistibilă a înavuțirii . Oscilarea între aceste două
planuri va fi cea care îl va distruge până la finalul nuvelei. Există momente în care vrea să
evadeze din acest mediu dar voința să nu reușește să câștige bătăl ia împotriva patimii sale „ ar

108 Mohanu, Constantin, Ioan Slavici , Dumitru Micu, Un Balzac al satului ardelean , Editura Eminescu, București,
1977, p. 227.
109 Balan, Ioan Dodu, Ioan Slavici sau Roata de la carul mare , Editura Albatros, București, 1985, p.63.
110 Cubleșan, Constantin, Moara cu noroc de Ioan Slavici , Editur a Dacia, Cluj – Napoca, 2001, p. 45.

59
trebui să mă silească cineva, să mă împingă ”. El este conștient de degradarea sa și de
lucrurile pe care le -a pierdut în favoarea patimii sale, fapt pe care acum pune preț și care
aprind în el dorința de răzbunare „Îmi iai banii! Săți fie de bine! Mi -ai luat liniștea sufletului
și mi -ai stricat viața: să -ți fie de bine! Dar să nu crezi că mă ții legat, să nu crezi că te pri nde
să mă iai în bătaie de joc! Lică, nu crede că poți să mă ții de frică. Dacă ești om cuminte,
caută să te pui la bună înțelegere cu mine. ”
De căderea lui Ghiță în această patimă, o putem vedea răspunzătoare și pe Ana , ceea
care ar fi trebuit să îi fie aliată necondiționat111, aceasta dovedindu -și slăbiciune și lipsa de
maturitate în momentele în care Ghiț ă îi se confesă. Ana, „ copilă fiind ” încă nu înțelege
frământările soțului ei. Frământări pe care Ghiță, în cele din urmă, pentru a își ameliora vina
morală le pune pe seama slăbiciunilor sale, slăbiciuni independente de voința sa și împotriva
cărora nu poate lupta nici dacă ar vrea . Astf el el se neagă pe sine. Nefiind stăpân pe propria -i
persoană. Vina Anei e accea de a nu îi fi oferit lui Ghiță sprijinul moral de care acesta ar fi
avut nevoie pentru a evita situația în care acesta a ajuns . În acest caz Ana are parte și de
circumstanțe a tenuante, tradiția și credința populară o obligă să respecte hotărârile soțului ei,
ori care ar fi acestea. Ierarhia familială în credința populară stabilindu -l pe bărbat în vârful
familiei. Anei îi este permis să facă remarci dar nu și să se amestece în t reburile bărbătești .
Bărbatul fiind singurul în măsura să ia decizi ce țin de familie.
Identitate diabolică a lui Lică planează asupra întregii nuvele. „Lică Sămădău
întruchipează viciul total, hybris -ul”112. Momentele în care Lică își demonstrează lipsa de
conduită etică și caracterul bolnav sunt numeroase. Modul în care acest personaj a fost creat
de către Slavici demonstrează utilitatea morală a operei. Lică este creionat ca fiind entitatea
absolută ce domnește peste locurile din jurul morii cu noroc. El n u se supune nimănui. Pentru
el nu există lege, în afară de legea proprie. Justiția și credința eșuând să îl pedepsească pentru
fărădelegile lui. Victor Drujin in spunea în Istoria sa că, în cazul lui Lică, avem parte de o
premieră și o exclusivitate în literatura noastră. Acesta vede în Lică „ singurul personaj din
literatura noastră, descris ca fiind la limita între înger și demon ”113. „Lică reprezintă forța în
stare să sfideze legile divine și umane114”. Forța sa fiind o prezență constantă în nuvelă.
O demonstrație de forța este și planul său diabolic prin care îl aduce pe Ghiță, cu toate
că este nevinovat, în calitate de complice al său în fața justiție. Astfel el s capă de cei care îl

111 Cubleșan, Constantin, Moara cu noroc de Ioan Slavici , Editur a Dacia, Cluj – Napoca, 2001,p. 46.
112 Drujinin, Victor, Istoria Literaturii Naționale , Editura Andreas, București, 2010, p. 270.
113 Drujinin, Victor, Istoria Literaturii Naționale , Editura Andreas, București, 2010, p. 264.
114 Vintilescu,Virgiliu, Ioan Slavici evaluari critice , Zaciu, Mircea, Glose la „Moara cu noroc ”, Editura Facla, 1977,
p. 19 .

60
deranjau și îi distruge în mare măsură conștiința morală și stima de sine a lui Ghiță. Din acest
moment cârciumarul acceptându -și rolul de compl ice a lui Lică și de „nemernic”. „ Ar fi
trebuit să o simți mai de mult și să înțelegi că eu atât de mult mă tem de cearta legilor, încât
frica îmi deschide mințile și -mi luminează calea pe care umblu. E nebun acela care -mi zice,
ca tine, că are să mă ducă la furci, pentru că mă face să bag mai bine de seamă. Înțelegi tu
acum că acela care ține cu mine nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă
doboare trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire, pentru că, de ar fi mai nevinovat decât
copilul de trei zile, tot îi frâng în cele din urmă gâtul. Tu ești om cinstit, Ghiță, și am făcut din
tine om vinovat; acum pot să merg lesne și mai departe și să te duc eu la furcile cu care mă
sperii tu pe mine. ” Constantin Cubleșan ne atrage aici atenția realității cutremurătoare115
transpusă de scriitorul ardelean în nuvelă sa. „Într-o lume coruptă și imorală nimeni nu poate
fii cinstit până la capăt ”116, oferind astfel și o explicație, pe care am putea -o numi la fel de
bine și scuză, pentru căderea în păcat a personajelor lui Slavici, Ana și Ghiță . Criticul
observă117 că „nimeni și nimic ” din lumea creată de Slavici în această nuvelă nu mai „ are ceva
sfânt, ceva curat, cinsti t”118, sublimând aici că până și instanța responsabilă cu păstrarea legii
și pedepsirea încălcării acesteia, e condusă de interese mai presus de lege. Până și Pintea,
reprezentantul legii în Moară cu noroc, nu urmărește îndeplinirea legii, căci ardoare cu care e
implicat in această urmărirea a lui Lică nu e alimentată de simțul datoriei ci de nevoia de
răzbunare.
Identitatea sa malefică este întărită și de ocupația lui, cea de sămădău, de fruntaș al
porcarilor. În credința populară porcul, aici simbol al lui Lică, e văzut ca un animal provenit
din Infern – animal murdar, lacom, căruia îi place să se tăvălească în mizerie. Totodată în
Biblie întâlnim pasaje în care ne este relatat cum s -au ascuns diavolii izgoniți în porci. Putem
observa că, păstrând proporțiile, Lică este o extensie a acestei imagini, doar că „ mizeria ” în
care se simte atât de confortabil Lică, este de natură umană.
Știindu -se vinovat Ghiță încercă să își diminueze vina m orală prin Pintea, pe care îl
vede ca pe un mântuitor, capabil să îl aducă pe drumul cel bun și să îl curețe de asocierea
păcătoasă cu sămădăul. În acest fel el crede că poate compensa lipsa de conduită etică de care
a dat dovadă prin intermediul acțiunil or sale.

115 Cubleșan, Constantin, Moara cu noroc de Ioan Slavici , Editur a Dacia, Cluj – Napoca, 2001,p 47 .
116Ibidem .
117 Cubleșan, Constantin, Moara cu noroc de Ioan Slavici , Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001,p 48 .
118 Cubleșan, Constantin, Moara cu noroc de Ioan Slavici , Editur a Dacia, Cluj – Napoca, 2001,p 48 .

61
În momentul în care Ghiță își începe acest dublu joc între lege și fărădelege, mai exact între
Pintea și Lică , el ajunge să se mintă singur. Încercă în repetate rânduri să se convingă de
faptul că singurul lucru care îl mai ține la moară și care alimentează relația cu sămădăul e
dorința de a se răzbuna pe el și de a îl ajuta pe Pinte în acest sens și nu patima pentru bani.
Dar atunci când îi se ivește posibilitatea de a câștiga pe urma acestui cerc vicios, cum bine
observa si Constantin Cubleșan119, nu se dă în lături. El acepta să îi schimbe banii lui Lică și
apoi banii să fie schimbați de către Pintea, dar fără ca să îi zică acestuia care e partea lui din
acest schimb. Deci observăm că Ghiță îi înșeală încrederea celui în care își încredințase
mânt uire. George Călinescu120 e de părere că tocmai acesta șiretenie e ultimul act ce îl
condamnă pe cârciumar la pierzanie . Cu toate că fiecare întâlnire cu Lică aprinde în Ghiță
foame și nevoie de a se răzbuna, aceste porniri sunt înăbușite în momentul în care sămădăul
scoate șerparul cu bani. Observăm astfel cum Ghiță se vinde sămădăului. În termeni religioși,
acesta își vinde practic sufletul diavolului, necuratului. Patima sa pentru bani îl
dezumanizează, îl transformă într -un bun ce poate fi cumpărat.
Adul terul pe care Ana îl comite reprezintă o altă abatere de la ordinea firească și
corectă a lucrurilor. Cu toate astea vina pentru aceasta comportament necreștin și amoral al
Anei cade în cea mai mare măsu ră pe umerii lui Ghiță. Patima sa distrugătoare îi în tunecă
gândurile, făcându -l pe acesta să nu mai creadă în fidelitatea Anei și aruncând -o astfel în
brațele sămădăului. Totuși gestul final pe care Ghiță îl interpretează ca infidelitate, eu îl văd
dovadă de dragoste și grijă din partea Anei. Aceasta accep tă ca să fie sacrificată de Ghiță și
rămâne împreună cu Lică în noaptea de Paști la moară cu noroc. De apropierea Anei față de
Lică răspunzător este tot Ghiță. Acesta întunecat de patimă, apoi de nevoia de răzbunare se
distanțează de nevasta sa, ajungând ca relația lor să se răcească complet. Din perspectiva
credinței populare Ana săvârșește totuși un păcat împotriva familiei sale. Rânduiala din
mediul lumii arhaice cere ca, indiferent de dramele personale din interiorul căsniciei, ținuta
femeii să fie înt otdeauna demnă. Înțelepciune populară transpusă și în proverbele romanești:
„Rufele murdare se spala întotdeauna în familie ”. Ana încalcă această lege populară în
momentul în care, simțindu -se trădată de soțul ei, care în urma unui abil joc al Sămădăului
părăsește moară, motivat în ascuns și de dorința de a îl ajuta pe Pintea să îl „ lege” pe Lică,
fapt pe care însă Ana nu îl cunoaște, își acuză soțul de slăbiciune și disprețuiește lașitatea

119 Cubleșan, Constantin, Moara cu noroc de Ioan Slavici , Editur a Dacia, Cluj – Napoca, 2001,p . 46.
120 Mohanu, C, Ioan Slavici , George Călinescu, I.Slavici , Editura Em inescu, București, 1977, p. 133.

62
acestuia „Tu ești om, Lică, iar Ghiță nu e decât muiere îmbrăcată în haine bărbătești, ba
chiar mai rău decât așa ”, deschizându -se astfel în fața lui Lică .
În cadrul acestei scene finale observăm cum pentru Ghiță familia și -a pierdut
importanța, teama pe care Lică a încolțit -o în el prin intermediul patimii lui și vina de a se
recunoaște vinovat de lucruri necurate și de a fi complicele sămădăului îl împinge pe acesta să
se folosească de Ana, soția sa în încercarea disperată de a se răzbuna. Gest ce a stârnit
uimirea în Pintea : „ Tare om ești tu, Ghiță, grăi Pintea pe g ânduri. Și eu îl urăsc pe Lică; dar
n-aș fi putut să -mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să -l prind .”
Finalul cu pereți cârciumi afumați și toate celelalte fiind cenușă, demonstrează
finalitatea tragică a unei vieți trăite fără considerația legilor morale. Putem vede în scena
arderii morii și o imagine biblică. Incendiul are loc în seara de Paște, tocmai în momentul în
care lumea se curăța de păcate, focul reprezintă elementul purificator. Ca și în cazul Sodomei,
moară a fost mis tuită prin foc împreună cu toți cei ce și -au legat destinul de ea și au acționat
împotriva spiritului etic . Finalul se supune astfel credinței religioase prin tragicul lui. În
momentul în care eroul nu mai e bun sau om de bine, când este acoperit de păcat, el este
pedepsit, intrând astfel credința că binele trebuie să triumfe asupra răului. Acesta este și
motivul pentru care morțile din finalul nuvelei nu antrenează compasiunea cititorului. Întreaga
nuvelă a fost construită în așa fel, încât această finalit ate să pară în ochii cititorilor sfârșitul
firesc, normal. Pompiliu Marcea interpreta finalitatea tragică a nuvelei ca o consecință
distrugătoare a setei de îmbogățire. „ O dată căzut în mrejele acestei patimi, omul se neagă pe
sine însuși, devine de nerecunoscut. Sancționarea drastică a protagoniștilor este pe măsură
faptelor săvârșite, cititorul o acceptă ca pe o necesitate .”121 Victor Drujinin consideră acesta
încheiere tragică, ca fiind un mod prin care autorul își pedepsește personajele, „ protagoniș tii
nuvelei care au fost amestecați în afaceri necurate, iar pentru a purifica locul s -au realizat
acestea, un incendiu mistuie în flăcări cârciuma de la Moară cu noroc, transformând în
scrum cele două corpuri lipsite de viață. ”122
Destinul tragic de la fina lul nuvelei confirmă și credința populară construită în jurul
blestemului ce însoțește comoara. Banii pe care Ghiță îi obține pe urma legăturii sale cu Lică
reprezintă comoara blestemată. Într -o anumită măsură Ghiță este conștient de acest blestem
dar tent ația aurului îl convinge să își asume acest risc. Legendele populare construite în jurul
acestui mit ne spun că doar cel ce merită poate revendica comoara fără ca să atragă asupra sa

121 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici , Editura Facla, Timisoara, 1978, p. 265 .
122 Drujinin, Victor, Istoria Literaturii Naț ionale , Editura Andreas, Bucuresti, 2010, p. 274 .

63
blestemul ei123. Deci „ comoara ” se obține doar pe cai curate. Ghiță nu a mu ncit pentru ea și
nici nu și -a câștigat dreptul de a o revendica, el, prin conlucrarea cu Lică, a furat -o. Mai grav
e că sângele ce stă pe mâna sămădăului, prin crimele și fărădelegile făcute, îl pătează și pe
Ghiță acum. Slavici vrea să întărească impo sibilitatea acumulări fără efort, a mulț umiri i fără
chin.
Privind nuvela dintr -o perspectivă biblică observăm asemănarea dintre ea și scena
alungării din Eden. Ghiță și Ana repetă, în Moară cu noroc , păcatul strămoșesc, care de altfel
în mod ereditar este purtat de fiecare om, acceptând prezența lui Lică, văzut ca șarpele
diavolesc , entitate malefica , în căminul lor liniștit. Ca și în textul biblic, odată cu apariția
șarpelui liniștea se destramă, în jur instaurându -se haosul. Lăcomia și patimă pentru ban i
poate reprezenta mărul ce vă arunca cuplul în păcat. Finalitatea tragică în ambele cazuri este
reprezenta totuși de prezență feminină care se lasă sedu să și coruptă de forța malefică
determinându -și astfel pereche să acționeze împotriva ordini divine.
Sunt puține momentele în care bătrâna este menționată în acțiunea nuvele, cu toate
acestea, în majoritatea cazurilor, vorbele ei sunt de o importanță majoră în evidențierea
dimensiunii etice a nuvelei. Încă de la început, cuvintele acesteia marchează final itatea tragică
și inevitabilă a nuvelei. Interesant este faptul că ea nu încercă să schimbe decizia tinerilor în
nici un moment cu toate că ne creează impresia că știe ce se va întâmpla. Acest fapt se
datorează, probabil, așa cum am spus -o și la început, î nțelepciuni caracteristice persoanelor
vârstnice, înțelepciune izvorâtă din experiența unei vieți ce se apropie de final. Încă de la
putem crea o conexiune între vocea autorului și cea a bătrânei. Ni se creează impresia că prin
bătrână intervine, fără a af ecta însă acțiune sau firul narativ, însăși Slavici, pasajele în care
identificăm prezența bătrânei se nasc din dorința autorului de a reaminti scopul moralizator al
operei. Un astfel de pasaj întâlnim și la începutul capitolului VIII „ E multă nenorocire î n lume
și oamenii și -o împart între dânșii: dacă ți -a căzut o parte mare, și bătaie de cap, și sfat, și
bogăție, și mărirea lumească, toate sunt în zadar .” . Vedem astfel cum toate cele lumești și
materiale devin inutile în momentul în care omul părăsit de gândul bun și divinitate se
cufundă în păcatele trupești și își pierde fundamentul etic. Astfel înțelegem că „nenorocirea”
abătută asupra lui Ghiță nu este altceva decât pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele
acestuia. „ Dar nu vă temeți, domnișoară: Dumnez eu nu -l lovește decât pe acela pe care vrea
să-l pedepsească ”. Imagine de la final, cu cârciuma arsă, ne trimite la rândul de mai sus.
Pentru bătrână, în momentul în care vede cârciuma arsă, păcatul tânărului cuplu devine

123 Mohanu, C, Ioan Slavici , Ovidiu Papadima , Ioan Slavici , Editura Eminescu, București, 1977, p. 234 .

64
evident, la fel și finalitatea lor tragică, care se împlinește prin voia lui Dumnezeu, percepută
ca o necesitate .
„- Se vede c -au lăsat ferestrele deschise! zise ea într -un târziu. Simțeam eu că nu are
să iasă bine; dar așa le -a fost dat!. ..”. Cornel Ungureanu124, în monografia considera acesta
afirmație finală a bătrânei ca fiind o negație a forței malefice, el spunea că bătrâna, persoană
ce și-a trăit întreaga existență într -o lume așezată sub protecția divinului, nu recunoaște răul și
în acest sens ea nu poate accepta altă explicație de cât pe cea naturală, simplă, cârciuma a ars
pentru că cineva a lăsat ferestrele deschise. Totuși, dacă ar fi să privim scena din perspectiva
credințelor populare, am putea spune că bătrâna a conștientizat forța malefică ce s -a înfiltrat în
moară cu noroc. Pentru ea incendiul fiind o urmare naturală, de ordin divin. În accepțiune
populară, ploaia sau furtună însoțite de tunete și fulgere reprezintă momentul în care Sfântul
Ilie omoară draci, stârpește entitățile malefice , tunetul fiind considerat biciul de foc al Sf. Ilie .
Bătrâni recomandau închiderea ferestrelor pentru că draci, în goa na lor din fața S fântului, să
nu se adăpostească în casă. În caz că ferestrele rămâneau deschise și draci reușeau să intre
Sfântul Ilie trăsnea casa în care au intrat. De ace a în rândul poporului român se crede că
locurile care sunt atinse de trăsnete sunt locuri unde își au draci casa sau unde se adăpostesc.
Deci bătrâna în actul final a realizat că Sfântul le -a pedepsit lăcașul fiind că îl el sălășluiau
necurați.
Tot de mitu l acestui sfânt am putea lega și scenele finale ale lui Lică. Cum bine știm,
Lică reprezintă forța malefică în acesta nuvelă și chiar mai mult de atât, la un moment dat,
Ghiță îl numește Diavol pe acesta. Așadar comparația dintre Lică și draci nu este de loc
exagerată. În legendele populare religioase ni se spune că, în afară de casă, draci se mai pot și
adăposti în turlele biserici. Astfel, interpretăm intrarea în biserică a lui Lică, care într -adevăr
caută adăpost față de vremea de afară, vreme care cum am spus mai sus reprezintă furia
Sfântului Ilie, ca o încercare de a scăpa de pedeapsa divină, el ca entitate întunecată fiind una
din țintele acestuia. „Ploaia începu să cază în stropi mari, tunetele începură să răsune de -a
lungul văii cu niște zguduituri mai puternice și tot mai puternice; fulgerele sfâșiau mai în
lung, mai pe -ntrecute și tot mai pe -ntrecute noaptea căzută în pripă; iară Lică gonea cu frâul
slobod și plecat spre gâtul calului, încât trecea ca blăstămul pământului printre șiroaiele
îndesat e, printre tunete și fulgere ”. Spațiu sacru îi intensifică însă teama, iar încercarea de a îl
profana se soldează cu o pierderea identității acestuia, calmul său diabolic părăsindu -l, cum
putem observa în următoarele scene. Pentru prima dată în nuvele simț im starea de teamă care

124 Cornel Ungureanu, Ioan Slavici monografie , Editura Aula, Brașov, 2002 .

65
a încolțit în Lică, acesta nemaifiind capabil să acționeze la fel de sigur că înainte. Totuși
scena din Biserică nu reprezintă o mântuire pentru Lică, ci doar o amânare a sfârșitului tragic.
Sfârșit care vine tot nota mitului, ulti mul element sau loc, conform mitului, în care dracii s -ar
putea ascunde sunt pomii. Deci Lică, instinctiv, se adăpostește în stejar, astfel în pofida
faptului că existența lui trupească i -a luat sfârșit, spiritul malefic reușește totuși să
supraviețuiască. Fapt care ne ajută să înțelegem și resemnarea lui Pintea de la final „ – A
scăpat!”.
În rândul simbolurilor diabolice din nuvela lui Slavici îi putem încadra și pe țiganii
lăutari chemați de Lică la moară cu noroc, pentru a petrece cu dânșii. În spațiul Tr ansilvănean,
în care se desfășoară acțiunea nuvelei, țiganii erau considerați a fi oameni fără credință, fără
credință în viața su fletului după moartea trupească sau uneori mai rău, slujitorii Satanei. În
dese rânduri aceștia fiind acuzați și de răpirea c opiilor, în acest sens putem întâlni și astăzi în
radul oamenilor din Ardeal amenințarea adresată copiilor neascultători : „ să nu ieși că te fură
țiganii cu sacul ”. Pe de altă parte, așa cum ne sugerează și profesia lor, de lăutari, menirea lor
este de a distruge liniștea, liniștea din cadrul morii și a familiei lui Ghiță și de a încuraja, prin
mesajul transmis de muzica lor, destrăbălarea.
O trăsătură specifică med iului arhaic de factură religioasă e și marcare temporalității
prin sărbătorile creștinești. Nu întâlnim referințe exacte, trecerea timpului cât și încadrarea
acțiunilor în diferite trimestre ale anului fiind realizată prin diferite sărbătorii religioase.
Observăm că Ghiță și familia sa s -au mutat la moară cu noroc în ziua comemorării Sfântului
Gheorghe, ceea ce ne indica ca acest lucru s -a întâmplat in prima jumătate a anului
calendaristic, mai exact pe 23 aprilie, aflam spre finalul nuvelei ca in aceeași perioada se
sărbătoreau si Sfintele sărbători de Pasti, fapt pentru care in acel an familia nu a putu fi
reunita. Procesul in care a fost judecat Ghiță si Lică a avut loc in vinerea de după Sfântul
Dumitru, celebrat in calendarele creștin -ortodoxe in dat a de 26 octombrie, de aici putem trage
concluzia ca judecata a avut loc la începutul lunii noiembrie. Următoarea referință
calendaristica o primim la sfârșitul nuvelei, Sfintele sărbători de Pasti, Învierea Domnului,
referință cu care se si încheie nuvela .
Alte tradiții din sânul poporului întâlnite in Moara cu noroc , sunt si cele marcate de
pregătirile din preajma sărbătorii pascale cat si ritualul ce prevede ca masa închinată învierii
Domnului sa fie luata in familie, tradiție ce a fost pierduta in moder nitate
Concluzionez prin afirmația finală a lucrării referitoare la tragicul din Moară cu noroc a lui
Eugen Todoran. „ Concluzia lui Slavici este, astfel, un protest moral, redactat într -un

66
document de mare valoarea artistică, într -o tragedie în care observ atorul realist indentifică
destinul personajelor sale cu o anumită formă a vieții social, specifică temelor pozei sale.”125

125 Mohanu, C, Ioan Slavici , Eugen Todoran , Tragicul in Moara cu noroc , Editura Eminescu, București, 1977, p.
247.

67
III.1.3 Moralitatea și credința î n Popa Tanda.

Nuvela „ Popa Tanda ” a lui Ioan Slavici, face parte din rândul operelor ce au ca scop,
îndreptarea etică, educarea conduitei morale și religioase a poporului român și nu numai,
dacă ținem cont de numeroasele limbii în care această nuvelă a fost tradusă. Spre deosebire de
nuvela „ Moară cu noroc ” a aceluiași autor, care de asemenea viza atingerea aceleiași teze,
într-o manieră care moraliza prin efectul devastator al existenței umane fără fundamente etice,
un exemplu de „așa nu”, ce încercă să îi conștientizeze pe cititori de consecințele unei vieți
asupra căreia primează lăcomia și este lipsită de cumpătare, părintele Trandafir, personajul în
jurul căruia este construită nuvela, își aduce „poporenii” pe calea cea dreaptă prin puterea
exemplului propriu, rămânând în istoria lit erară ca un model demn de urmat, personaj ce ne
arată care sunt principiile care trebuie să îi ghideze pe oamenii. Acest lucru este întărit și de
Constantin Cubleșan, care spunea că Părintele Trandafir „ ilustrează elocvent spiritul
constructiv, pozitivist , al omului capabil să transforme nu numai firea, ci și sufletul
oamenilor, prin exemplul propriu, prin dăruirea sa muncii și țelului de propășire materială și
spirituală a neamului .”126
Despre părintele Trandafir al lui Slavici , Mihai Eminescu spunea că est e „un
mărgăritar de popă românesc, vrednică figură în orice carte de citire pentru sate, un popă cu
gură de lup și inimă de miel, care mai cu bătaie de joc, mai cu sfatul, dar cu pilda proprie
mai cu seama ridică nivelul moral și material al unei pustietă ți cum i -a Sărăceilor ”127
În „Popă Tanda ” titlul nuvelei e reprezenta de porecla personajului principal, părintele
Trandafir. Titlul capătă o dimensiune comică prin utilizare diminutivului Tanda, în locul
numelui Trandafir. Acest procedeu vrea să marcheze și lipsa de seriozitate, cu care sunt tratate
intențiile preotului de a își îndrepta enoriașii, de către locuitori Sărăceștiu lui. Aceștia îl
numesc pe părinte, popa Tanda, din intenția de al satiriza și ca urmare a unei lipse de credință
în divinitate, locuitorii, fiind convinși că Dumnezeu i -a uitat. Astfel prin intermediul poreclei
preotului aceștia încercă să aducă o ofensă și Biserici. Porecla „Tanda” provine de la verbul
„ a tândălii” și semnifică „pierdere de vreme”, „umblarea fără rost”, a preotului când, tânăr
fiind, folosea pentru a scoate sătenii din sărăcie cu metode ca predica, sfatul, ocara sau chiar
batjocură. Primul termen din titlu popa , poate fi considerat și ca un regionalism la adresa
cuvântului părinte (apelativ), o formă utilizată des în Transilvania, forma care se identifică cu

126 Cubleșan , Constantin, Moara cu noroc de Ioan Slavici , Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001,p . 27.
127 M. Eminescu, Articole și traduceri I , Editura Minerva, București, 1974, p. 159.

68
o oarecare scădere de respect și prin el se dorește crearea unei imagini a supra preotului
ardelean și a rolului acestuia în comunitatea unde slujește. Preotul având obligația să fie un
exemplu pentru comunitatea sa.
Prin această nuvelă, autorul evidențiază rolul preotului, al părintelui spiritual în
comunitatea, în mijlocul țărănimii , „apare figura preotului care are un rol constructiv în
comunitatea rurală ”128. În viziunea acestuia preotul trebuie să aibă, în afara funcției religioase
exercitate în mod normal, prin vocație, și o funcție morală, el are datoria de a își îndruma
enoriașii, „poporenii” atât în spirit religios, spiritual cât și moral, material și social. Cel mai
bun mod de a realiza acest lucru fiind exemplul propriu și conduita personală .
Faptul că popa Tanda este un personaj de o moralitate remarcabilă e evident încă de la
începutul nuvelei. Descrierea pe care o face autorul vizează exclusiv calitățile lui spirituale .
Astfel Slavici ne spune că părintele Trandafir este” un om bun ” , „a învățat multă carte și
cântă mai frumos decât chiar răposatul tatăl sau …”, „ Vorbește drept, cumpătat, că și când ar
citii din carte ”. „El este harnic și grijitor ” pentru că este așa de priceput încât „ Adună din
multe și face din nimic ceva ”. „Strânge , drege și culege ca să aibă pentru sine și pentru
alții”. Observăm că toate atri butele părintelui sunt de factură morală. Chiar și singurul lui
defect, menționat de autor, e unul izvorât din prea multă cinste și corectitudine „ cam greu la
vorbă, cam aspru la judecată: prea de -a dreptul, prea verde -fățiș. El nu mai sucește vorba, ci
spune drept în față, dacă i s -a pus ceva pe inimă ”.
Dacă ar fi să facem o paralele între popa Tanda și personajul principal al „ Moarei cu
noroc ”, Ghiță constatăm că cel dintâi are toate cele necesare pentru a duce o viață în „ deplină
mulțumire ”. Părintele Trandafir fiind un om care nu își pierde niciodată bunul cumpăt, „ are
stăpânire de sin e” și cunoaște măsura în ceea ce privește satisfacerea poftelor trupești. Exact
acest echilibru îi lipește și îl aruncă pe Ghița în deșertăciune. Cunoscut fiind faptul c ă în
religia ortodoxă munca este considerată a fi izvor de virtuți. Ea luminează mintea, întărește
voința, aduce răbdare, bărbăție, stăpânire de sine, potolește patimile și înlătură ispitele.
Câștigul necinstit, lipsit de muncă și mai ales lipsit de oste neală și sudoare fiind cele care
determină sfârșitul tragic din „ Moară cu noroc .”.
Slavici își construiește nuvela , asa cum spunea si Pompiliu Marcea129, pe credință
populară conform căreia omul sfințește locul și că prin muncă și hărnicie oamenii pot scăpa de
lipsuri. Proverb românesc ce adesea îl atribuim oamenilor gospodari care transformă vizibil

128 Drujinin, Victor, Istoria Literaturii Naț ionale , Editura Andreas, Bucuresti, 2010, p. 265 .
129 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici , Editura Facla, Timisoara, 1978, p. 232 .

69
locul în care trăiesc sau muncesc și prin asta asigură un trai mai bun și celor din jurul lor.
Părintele Trandafir nu numai că este un iluminator , un mentor spiritual130 pentru poporenii
săi ci își asumă în același timp și rolul de ziditor, de creator în mediul în care este plasat. Prin
acțiunile sale acesta reușește să reconstruiască satul Sărăceni prin rezidirea sufletului acestuia.
Ca un bun meseriaș, acesta curăță ș i repară sufletul, căzut în păcatul lenei, al oamenilor din
Sărăcești. „Urmărește înălțarea colectivității în demnitatea propriei ascensiuni pe scara
evoluției umane.131” În fond aceasta se dovedește o acțiune firească pentru cei ce poartă
straiele preoțe ști, dacă e ținem cont de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care încuraja
acest tip de activitate în rândul fețelor bisericești . “Preotul trebuie să se curățească întâi, apoi
să curețe, să se înțelepțească, apoi să înțelepțească; să se facă lumină, apo i să lumineze; să
se apropie de Dumnezeu, apoi să apropie pe alții; să se sfințească, apoi să sfințească, să
conducă cu mâinile, să sfătuiască cu priceperea ”. 132. Despre trebuința preotului de a zidi
sufletele celor ce fac parte din turma să ne vorbește și Sfântul Simion al Tesalonicului, cel ce
amintește că cel care a ales să fie „ om al Domnului ” și să transmită cuvântul acestuia printre
popoare este și „ mântuitor și ziditor de suflete și propovăduitor către cer și lumina și viața, și
părinți și păstori și păzitori ”. Prin predici, cateheze, ori cuvântări ocazionale, prin îndrumări
particulare, prin toate ocaziile care i se oferă, preotul trebuie să fie activ în a dezvolta și
cultiva în sânul familiei creștine și al tuturor credincioșilor deprinderi sănătoase de dragoste,
de muncă, de ascultare față de autorități, respectarea semenilor etc .133
Nuvela lui Ioan Slavici ne atrage atenția și asupra degradării caracterului uman în
societate. Părintele Trandafir fiind izgonit din Butucani , „izgonirea din Paradis ”134, fiind că
era prea corect și prețuia mai presus de toate adevărul „ Ce-i drept și adevărat, nici la dracul
nu-i minciună! ”. Fapt care îi nemulțumea pe cei din Butucani astfel încât ei au cerut
Protopopiei un alt preot. De remarcat este că această molimă a societății a cuprins și instituția
Bisericii, adevărul propovăduit de părintele din Butucani deranjându -i și pe protopopi, care ar
fi preferat să primească, mai degrabă, daruri, în semn de supunere și umilitate , sesizăm astfel
înaltele cote pe c are corupția le -a atins în societate „ Decât vorbele, la protopopi, darurile au
mai mult înțeles. Iar asta părintele Trandafir nu voia s -o priceapă ”. Drept urmare, în

130 Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici , Editur a Facla, Timișoara, 1978, p. 234 .
131 Cubleșan, Constantin, Moara cu noroc de Ioan Slavici , Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001,p . 27.
132 http://www.crestinortodox.ro/editoriale/viata -misiunea -preotului -69993.html .
133 Protosinghel Olivian Bindiu, "Biserica Ortodoxa Romana" nr. 11 -12/1989, pag. 68 -72.
134 Ungureanu, Cornel, Monografie Ioan Slavici , Editura Aula, Brașov, 2002, p.11 .

70
schimbul unei conduite etice exemplare, preotul a fost „răsplătit” cu o parohie în Sărăcen i135.
Mutate ce are ca scop educarea preotului în spiritul societății, mai -marii Bisericii fiind de că
părere odată ajuns „ la acest canon de pocăință ” preotul va învăța să fie umil. Dacă prin vorbă
nu au reușit, ei speră ca sărăcia și foamea să îl facă pe ac esta să își reevalueze principiile.
Decizie pe care Trandafirică a acceptat -o bucuros, fiindcă nu există rușine mai mare pentru un
preot decât să nu aibă biserică iar in acest fel nimeni nu putea zice "că e popă făr' de sat ", și
mai ales pentru părintele T randafir, pentru care nu câștigul material era primordial ci
posibilitatea de a -și exercita vocația, nevoia de a munci, și cum munca lui era de a transmite
cuvântul Domnului, de a propovădui și de a sluji în biserică. Astfel părintele nostru se vede
nevoit să treacă de la Butucani, localitate înstărită și prosperă dar amorală, spun amorală
pentru că pe oameni ce respectă conduita etică, nu sunt surprinși sau deranjați de adevăr, aici
nu este însă cazul însă, în Sărăceni, sat, așa cu trădează și sonoritatea sa, sărac, plasat într -un
spațiu nefast „ Pe Valea -Seacă este un sat pe care oamenii îl numesc Sărăceni. Un sat
"Sărăceni" pe o vale "seacă": mai rău nu poate să sune însemnarea unui loc. Valea -Seacă!
"Vale", pentru că este un loc închis între munți; "seac ă", pentru că pârâul ce și -a făcut cale
pe mijlocul văii este sec aproape întregul an .”. Ghinionul părintelui nostru e cel de a fi
aterizat în altă societatea ce nu respectă valorile fundamentale ale vieții. Cu toate că a scăpat
de minciună și fățărnicia c elor din Butucani, a dat de lenea și nepăsarea celor din Sărăceni.
Problemă majoră pe care o întâlnește aici e faptul că sărăcenii și -au acceptat condiția, ei
neîmpărtășind entuziasmul părintelui în încercarea de a metamorfoza satul.
Văzând că predicile, la care poporenii au încetat să mai vină , nici îndemnurile de la om
la om, nici mustrările și batjocură, nu sunt în stare să clintească enoriașii din starea generală
de lene în care sunt cufundați, prin acestea observăm că parinele Trandafir acționează ca un
luminător, acestea vrea să le lumineze mințile oamenilor din Sărăceni, fără prea mare succes
însă, așa că părintelui nu îi mai rămâne decât să se apuce el însuși de treabă, înfățișând astfel
concepția creștină despre munca și valoare ei enoriașilor săi , și o face cu rezultate
remarcabile. Prin cuvânt și faptă, preotul va arăta că munca folosește omului, deoarece prin ea
își câștigă în chip cinstit cele ale traiului și pentru că munca îi dezvoltă atât puterile trupești
cât și cele sufletești. De remarcat este și faptul că părintele ajunge din om al cuvântului, om al
acțiunii în momentul în care nevoia îl împinge la asta. Știind că Protopopia nu îi va da altă
parohie și conștient de situația din familia sa, acestuia nu îi mai rămâne altă opțiune decât cea

135 „Loc de pedeapsă pentru spiritele nonconformiste” – Drujinin, Victor, Istoria Literaturii Naționale, Editura
Andreas, Bucuresti, 2010, p. 266 .

71
de a își câștiga traiul prin muncă fizică și prin speranța prosperității divine . Astfel acesta
devenind exemplu pentru enoriași săi prin felul în care își îngrijea casa, își lucra pământul și
prin felul în care câștiga pe urma muncii sale, ducându -le la t ârg. Magdalena Popescu spune
în operă sa Slavic i, că acest exemplu al părintelui Trandafir „nici măcar nu a avut intenția de
a fi un exemplu ”136. Urmând bunul exemplu sărăcenii ajung să schimbe fața satului și să îl
facă înfloritor. In acest mod Părintele Trandafir reușește să elimine lenea din radul
poporeniilor săi, și prin această îi și ajuta pe aceștia să se mântuiască, deoarece în rândul
Biserici Ortodoxe lenea este considerată a fi păcat de moarte pentru suflet. " Pe leneși îi urăște
și Domnul Dumnezeul nostru. Leneș deci nu trebuie să fie nici unul din cei ce se alipesc de
Dumnezeu " (Cartea II, cap. 63). Nuvela Popa Tanda prin preotul Trand afir devine astfel un
elogiu al munci, o scriere cu efect educativ. O propagandă în favoarea muncii.
Î n Biblie există numeroase pasaje care susțin demersul părintelui Trandafir de a îi
întoarce pe sărăceni la muncă și prin asta la roadele muncii lor. În a cest sens afirmația Sfatului
Apostol Pavel este clară „ Cine nu vrea să lucreze, acela să nu mănânce ”. Nu poți pretinde să
primești hrană fără ca aceasta să fie plătită cu sudoarea și osteneala ta. Munca este prezentă în
credința religioasă chiar înainte cr eări omului. Însăși Dumnezeu a muncit 6 zile la facerea
lumii „ Că în șase zile a făcut Dumnezeu cerul și pământul "”. Deci munca reprezintă o lege
fundamentală a vieții omenești, existând dinainte omului.
Citind Geneza din V echiul Testament realizăm că pri mă sarcină a lui Adam, după ce a
fost creat a fost de a muncii grădina Edenului „ Și a luat Domnul Dumnezeu pe Adam și l -a
pus în grădina Edenului ca s -o lucreze și s -o păzească. Și a poruncit Domnul Dumnezeu lui
Adam, zicând: Din toți pomii grădinii vei mânca. Dar din pomul cunoștinței binelui și al
răului să nu mănânci, fiindcă în ziua în care vei mânca din el, vei muri " (Gen, II, 15 -17). A
nu munci înseamnă a necinsti cuvântul lui Dumnezeu, prin urmare a păcătui, căci în Exod
Dumnezeu cere copiilor sai ca „Sase zile sa lucrezi si sa faci toate lucrurile tale " (Exod II, 9) .
Nuvela Popa Tanda poate fi considerată, în același timp, și o frescă a înțelepciunii populare.
În rândurile sale întâlnim adesea sintagme sau expresii ce izvorăsc din experiența neamului
românesc, adevărate proverbe ale spațiului transilvănean , proverbe pe care scriitorul le
considera „ morala vrunei snoave137”. Tratând acest subiect Ion Dodu Bălan spune despre
proverbe că acestea sunt: „ o formă a conștiinței etice a omului și a pop oarelor, o formă de
exprimare […] Un mijloc de cunoaștere și autocunoaștere, de pătrundere în tainele

136 Popescu, Magdalena, Slavici , Editura Cartea Romaneasca, Bucu resti, 1977, p. 27 .
137 Slavici, Ioan, Literatura poporana , Opere, X, Editura Minerva, Bucuresti, 1981, p . 174.

72
universului spiritual și de existența social – istorică a ființei umane; o cale de tezaurizare a
înțelepciunii multimilenare a omenirii .”138. În această no tă întâlnim în incipitul operei
afirmații ce întăresc valoarea educației și subliniază efortul considerabil necesar pentru
atingerea acesteia „ Iară cu capul se lucrează mai greu decât cu sapă și cu furcă. ” sau
sintagme care antrenează valorii precum adevăr ul „Ce-i drept și adevărat, nici la dracul nu -i
minciună! ”, munca „ Cine lucrează vrea să câștige ”. Tot prin vocabule din popor autorul ne
indică poziția firească pe care sărăcenii o ocupă „ Peștele -n apă, pasărea -n aer, cârtița în
pământ și sărăcenenii în sărăcie! ”. Intențiile noului părinte nu au fost acceptate însă cu mare
drag de către poporenii săi, aceștia fiind convinși că acesta e dornic de a le spulbera liniștea,
căci în Sărăceni liniștea era deplină. Dar pentru că „ în satul sărac popa nici spice n -are de
unde culege ” acesta trebuia să își convingă enoriași de binecuvântatele roade ale muncii și în
acest mod să își conducă leneșa turmă spre culmile hărniciei. Pentru că așa cum o vorbă din
popor spune „ Omul harnic mănâncă piatră, scoate caș din apă de baltă și seceră fir de grâu
unde au crescut cucute.” Iar vaca omului harnic nu rămâne stearpă. De puterea de muncă și
perseverența părintelui Trandafir ne convinge zicala „ unde pleacă, merge și ajunge, ori moare
pe drum. ” sau „ e însă că și capra în gră dina cu curechi. Când îl scoți pe ușă, îți intră prin
gard; când astupi gardul, dai că sare peste gard și îți face mai multă pagubă, stricând și
streașina gardului .” prin care autorul își descrie personajul. Văzând că încercările sale sunt
sortite eșecului , acesta s -a apucat să se îngrijească de ale sale nevoi așa cum face tot omul
harnic. Rodul muncii sale nu s -a lăsat mult așteptat și pe lângă bucuria pe care a creat -o în
sufletul preotului a deschis și gura satului, sărăcenii zicând că "Popa e omul dracu lui!".
Fiindcă ce ochii văd dar minte nu înțelege necesită, cu precădere în rândul țăranilor, o
explicație de ordin divin. Și cum Dumnezeu nu își arătase față atâta timp printre sărăceni,
aceștia deveniseră siguri că prosperitatea părintelui se datorează u nui presupus pact cu
diavolul. Fiindcă în viziunea poporului român tot omul muncește dar nu toți câștigă, iar cei ce
nu câștigă nu înțeleg munca omului harnic și perseverent e mai roditoare. În contrast cu
scena aceasta stă cea din finalul nuvelei. Când întregul Sărăceni mișună de oamenii harnici,
din a căror mâinii dibace ieșeau fel de fel de lucruri minunate și care au învățat, cu ajutorul
părintelui Trandafir, să se folosească de toate darurile pe care Dumnezeu le -a lăsat omului pe
pământ. Astfel că sa tul lor a devenit îmbelșugat iar voroava poporului cinstea acum
binecuvântata prezență a părintelui în satul lor, fiind convinși că prin puterea sa el a atras

138 Bălan, Ioan Dodu , Ioan Slavici sau Roata de la carul mare , Editura Albatros, Bucureș ti, 1985, p. 183.

73
mărinimia Domnului asupra lor . " Apoi e târg întreg. Unii încarcă var, alții descarcă piatră
și lemne; pietrarii fac tocot; vărarii aruncă lemne în foc; stăpânii fac larmă unul pentru cinci.
De la acest loc și satul se vede mai bine. Grădinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai
printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, câte o bucată din pereții și
acoperămintele caselor. Casa popii este tocmai lângă biserică: nici din asta nu vedem însă
decât cinci ferestre și un acoperământ roșu cu două hornuri. În față cu biserica e școala.
Casa, din care nu vedem decât o bucată de perete cu două fe restre mari și acoperământul,
este a lui Marcu Florii Cucului. Iară zidirea cea mare, care se vede mai în vale, este
primăria. Dacă satul nu ar fi atât de îndesat, ar trebui să ni se înfățișeze foarte frumos. Așa
însă rămâne învelișul, din care trebuiește să urmăm la cele ce nu vedem.
Toate s -au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel și harnic.
Dacă părul cărunt și barba căruntă nu ar vesti vremea lui, am crede că copilașii cu care se
joacă înspre seară la laița cea de dinai ntea casei sunt copilașii lui. Unul dintre copilași, pe
care l -a ridicat ca să -l sărute, îi fură pălăria din cap și fuge cu ea năstașnic. Măriuca
deschide fereastra și strigă: "Trandafirică al mamei, nu lăsa pe moș -tătuca cu capul gol".
Apoi fuge de la fer eastră, pentru ca să prindă pe Ileana, care a furat ceapța bunichii, s -a
împodobit cu ea și vine să se fălească la moș -tătuca. Moș -tătuca râde din toată inima; îi
place gluma. Tocmai vine de la vecernie și părintele Coste, și prinde atât pe Ileana cât și p e
Mariuca, le sărută și apoi se pune pe laiță lângă socrul său. Marcu, vecinul, vechiul prieten,
socrul Măriucăi, om de casă, vede alaiul și vine și el să stea de vorbă. "Bătrânule! na -ți
căciula, nu sta cu capul gol!" grăiește bunica, întinzând căciula pe fereastră.
Un om din sat trece, le poftește "bună odihnă" și -și zice: " Ține -l, Doamne, la mulți ani, că
este omul lui Dumnezeu! " ".

74
III.2 Moralitatea în operele lui Ion Agârbiceanu .

Acuzat în repetate rânduri de tendința excesiv moralizatoare a operei lui, scriitorul ne
explică această alegere în Mărturisirile sale. „ La temeiul scrisului meu, a fost emoția estetică
și, poate mai mult, emoția etică, mai ales după ce fusesem atras de adâncimile sufletului
omenesc.
Mi s-a adus acuza că sunt scriitor cu tendințe moralizatoare, ieșind astfel în unele
lucrări, din domeniul artei. Nu mă gândesc să mă apăr, ci să mă explic.
Pentru mine, începând de la vârsta de 21 -22 ani, cea mai înaltă frumusețe omenească
e frumusețea spirituală, armonia și desăvârșirea vie ții spirituale. Și lupta cea mai de preț e
lupta pentru desăvârșire. După cum am rămas adânc impresionat în fața frumuseții naturii cu
rezonanțe sufletești care nu se ating, ci se adaugă mereu; după cum m -am înduioșat și m -am
însuflețit în fața unui om fru mos, a unei clădiri monumentale sau auzind un cântec armonios,
tot așa m -am emoționat în fața oricărei calități frumoase a sufletului omenesc. Am admirat pe
cei puternici de voință, m -am simțit neînsemnat în fața spiritelor mari, am fost pătruns de
bunătat ea, dreptatea, cinstea descoperită la alții. Și m -a încântat mai ales luptă dată de omul
conștient pentru că în el să biruie binele asupra răului, poruncile superioare ale vieții, asupra
instinctelor oarbe. Această luptă m -a impresionat poate și mai mult decât un peisaj frumos
,un apus sau răsărit de soare, sau un cântec frumos.
Ori eu mi -am dat seama de foarte tânăr că oamenii nu sunt așa de răi, în majoritatea
lor, cum se arată sau cum îi crede lumea. Față de slăbiciunile fatale legate de firea noastră
am simțit o tot mai mare milă, am ajuns, de tânăr, la convingerea că oamenii sunt mai
degrabă nenorociți decât răi.
Și am descoperit, din intimitatea sufletească dintre preot și om, cât de mulți sunt aceia
care sunt dornici de a fi curați, drepți, buni, și cât de mulți luptă în viață pentru această țintă.
Am aflat că aproape toți sunt nemulțumiți cu ei înșiși, lăsându -se biruiți de rău.
Am văzut în viața de toate zilele oameni harnici, cinstiți, curați, buni, și între țărani, și
între intelectuali. Am văzut în realitate pilde de jertfă de sine, și pentru familie, și pentru
binele satului, și pentru al neamului.”139
Un răspuns la adresa celor carea au criticat dimensiunea morală a operelor lui Agârbiceanu
vine din partea lui H. Sanielevici, care justifică acea stă trăsătură a operei prozatorului : „ La
Agârbiceanu, morala nu -i o convenție, nici o teorie de mântuit și nici un instrument de

139 Agârbiceanu, Ion, Mărturisiri , in Medita ție în septembrie, p 130 -132.

75
răzbunare, ci un instinct elementar, de onoare, mândrie , puritate și rectitudine, o forță vie ,
care nu -i lipsită de asprime și duritate, și care deci nu se identifică cu milă și înduioșare. Din
acest punct de vedere, el n -are seamăn în literatura din regat și po ate nici în ceea de peste
munți .”140
Odată ajuns preot el a avut posibilitate să cunoască mai bine și să privească mai atent
la sufletul omenesc și la interiorul omului. Această analiză a umanului a rezultat în creația sa.
El observând că omul nu e rău și imoral, ci el acționează împotriva bunei rânduieli din nevoia
de a supraviețui, împinși de necazurile și neajunsurile v ieții. Există și cazuri unde oamenii au
voință mai puternică și care nu se lasă învinși de slăbiciunile și poftele trupești, acești oameni
devin eroii literaturi i lui Agârbiceanu.
Mircea Popa spunea despre convingerile scriitorului ardelean că „ țin sper educarea
morală a tinerei generații, îndemnând la acel act de trăire armonioasă, dispusă să ridice
individul într -un plan superior de acțiune. ”141
În Arhanghelii , Legea minții și Legea trupului „liantul care leagă segmentele epice
între ele este în mod in evitabil de proveniență amoroasă. La mijloc stă, desigur, și o
concepție morală creștină, căci pentru scriitor căsătoria e privită ca o binefacere, stând la
baza celor mai de seamă acte ale vieții ”142. Cum de altfel spunea și scriitorul ardelean „ Noi
va trebui să pregătim cultul familiei creștine, al familiei curate, morale, harnice, cu mulți
copii sănătoși. Grija asta de căpetenie trebuie să o sporim în viitor în urma faptului că azi e
cu mult mai mare și mai ușoară dislocarea populației sătești decât î n trecut. Contactul cu alt
mediu decât cel de acasă, adeseori inferior sub raport etic, primejduiește zilnic concepția și
principiile morale, referitoare la familie, cu care au fost obișnuiți în satul lor143”.
George Călinescu spunea că : „La Agârbiceanu di scutarea problemelor morale
formează ținta nuvelei și a romanului și dacă ceva merită aprobarea neșovăitoare, este tactul
desăvârșit cu care acest prelat știe să facă opera educativă, ocolind anosta predică. Teza
morală e absorbită în fapte, obiectivată, ș i singura atitudine pe care și -o îngăduie autorul e
de a face simpatică virtutea ”144. Întreaga operă a lui Agârbiceanu este construită cu scopul de
a transmite mesajul umanist -moral de esență creștină înglobat în substraturile ei. Peste tot în

140 Sanielevici, H, Nuvele si povestiri , vol II, Editura Minerva, București, 1982, p 126 .
141 Popa, Mircea, Introducere in opera lui Ion Agâ rbiceanu , Editura Minerva, București, 1982, p 103 .
142 Popa, Mircea, Introducere in opera lu i Ion Agârbiceanu , Editura Minerva, București, 1982, p 138 .
143 Agârbiceanu, Ion, Cu gandul la viitor. Probleme vechi in activitatea noua , in Transilvana, nr.2, 1939, p. 71 .
144 Calinescu, George, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent , Fundatia regala pentru literatura si
arta, București, 1941, p 564 .

76
scrierile scri itorului ardelean identificăm un îndemn la o viață mai bună, construită pe valori
creștine, precum umilința, dreptatea, ascultarea, bunătatea, compasiunea etc .
Dimitrie Vatamaniuc considera că Ion Agârbiceanu trebuie văzut ca un „ Aufklaren ”
145care promovează idealul de luminare a țărănimii : „ La baza povestirilor sale, foarte
numeroase, ai căror eroi sunt intelectuali, mai ales preoți și învățători, stă concepția potrivit
căreia scriitorul trebuie să fie un luminător ”146. Această afirmație nici nu put ea fi mai
adevărată. Rolul de iluminator asociat uneia din cele două categorii menționate mai sus este
întâlnit în fiecare dintre cele trei romane vizate în această analiză. În Arhanghelii îl întâlnim
pe tânărul Vasile Murășanu, proaspăt absolvent al semin arului teologic, care în dumul său
spre cariera de preot face un popas activând ca profesor. Acest tânăr personaj va fi
reprezentarea pozitivă a eroului acestui roman. De la el plecând valorile majore ale eticului. În
romanul Legea minții întâlnim un alt l uminător al maselor, părintele Andrei Pascu, după
îndelungate meditații și frământări ajunge să realizeze că scopul cel mai înalt al vieții umane e
acela de a călăuzi viețile celor de lângă tine spre un trai mai bun și o ascensiune spirituală.
În strânsă l egătură cu dimensiunile tratate în această lucrare stă și afirmația lui Ion
Vlad, care spunea că „ Povestirile lui Agârbiceanu alcătuiesc o carte închinată destinelor
omenești. Unele au trăinicie și asprime, altele se curmă, sfioase și triste, învinse de cu mplitele
suferite. Întotdeauna însă se înfiripă discret poezia narațiunii. Simplă și totuși de o mare
adâncime a cugetării. Povestirea e la el un cântec și deci o poezie. Și dacă faptele sun
aproape fără excepție triste, sfâșietor de triste, în cele din u rmă se cristalizează credința în
forța și rezistența omului, în demnitatea sa gravă, în rostul și în temeiurile sale etice și
sociale .”
Afirmație întarită și de Pompiliu Constantinescu „D. Agârbiceanu sălășluiește în sine
existența dublă a moralistului se ver și ispita poetului ce vrea să -și plece urechea la vuietul
pasiunii; învinge, însă, cel dintâi. De aceea se apropie cu jenă de nuditatea sufletului; analiza
lunecă stânjenită de moralist, rigiditatea etică explică și condamnă faptele, după ce s -au
întâm plat, sau le prepară, justificându -le.”147

„Domnul Agârbiceanu continuă tradiția scriitorilor ardeleni. Opera sa are cele două note cu
care ne -au deprins acești scriitori: nota țărănească și nota morală ” ( E. Lovinescu, 1906)

145 Vatamaniuc, Dimitrie, Ion Agarbicenu, Editura Albatros, Bucuresti, 1970, p.35 .
146 Vatamaniuc , Dimitrie, Ion Agarbicenu, Editura Albatros, Bucuresti, 1970, p.35 .
147 Constantinescu, Pompiliu, Ion Agârbiceanu, în Scrieri , I, Editura pentru Literatură, București, 1967 .

77
III. 2.1 Moralitatea și credința î n Legea minț ii.

Lumea descrisă în romanul lui Agârbiceanu este lumea spațiului rural. În parte pentru
că această lume îi era mai apropiată sufletului său, scriitorul trăindu -și copilăria și tinerețile în
acest mediu. Romanul lui Agârbiceanu, la fel ca și nuvela Popa Tanda a lui Slavici se
încadrează în tipul prozelor cu caracter puternic moralizator, ce servesc ca model în ceea ce
privește buna -randuiala, comportamentul moral și putere de muncă. Adevărate modele de
biruință a minții, rațiunii și principiilor sănătoase asup ra pornirilor trupești, adesea josnice.
Ambele opere ne oferă prin personajele lor principale un prototip de om superior, a cărui
existență se situează peste cea pur individuală, extinzându -se asuprea întregii colectivității din
jurul acestora.
Începutul r omanului urmărește în linii mari același traseu cu cel al autorului, atât prin
modul în care personajul își alege acesta vocație, cât și prin transpunerea frământărilor
acestuia. Chiar și alegerile făcute de tânărul Andrei Pascu în urma absolviri seminarul ui
teologic au puncte comune cu cele ale lui Ion Agârbiceanu. În acest sens putem considera
romanul lui Agârbiceanu, un roman parțial autobiografic. Caracterul autobiografic putând fi
identificat și din descrierea satului Măgura, sat unde ajunge Andrei Pa scu, păstor al sufletelor.
Descrierea acestui sat fiind foarte asemănătoare cu cea a satului natal a lui Agârbiceanu,
Cenade. Sat care avea tot două biserici și confesiuni, în care existau sași, care la fel ca în
roman, erau marii stăpâni ai moșiilor, și nu în ultimul rând țigani.
Romanul „ Legea minții ” sau „ Povestea altei vieți i”, este scrisă și propusă publicului ca
o alternativă la adresa precedentului roman al lui Agârbiceanu, „ Legea trupului ” său
„Povestea unei vieții ”, care este o operă închinată slă biciunii umane, a triumfului dorințelor
carnale și poftelor trupești asupra rațiunii și valorilor umane. Romanul închinat minții aduce
în atenția cititorilor satisfacția sufletească că urmare a înfrânării acestor pofte și cultiva prin
rândurile sale purit atea sufletească și curățenia mintală. Romanul pune „ în fața publicului
câțiva eroi exemplari ca modele de gândire și acțiune, în ideea de a pregăti tânăra generație
pentru viață ”148. În centrul acțiunii romanului se afla tânărul cleric Andrei Pascu, un tân ăr
simplu de la țară, mai exact conflictul sufletesc care se petrece în interiorul acestuia.
În prima parte a romanului, ce înfățișează momentul terminării liceului și alegerea unei
viitoare forme de studiu pentru a -și desăvârși educația și dezvoltarea pr ofesională îl vedem pe
Andrei Pascu, personajul principal al romanului aflându -se în mijlocul unei situații delicate.

148 Popa, Mircea, Introducere in opera lui Ion Agârbiceanu , Editura Minerva, București, 1982, p . 322.

78
Dezorientarea sa este prezenta inca de pe acum. Aflat la un moment de cumpănă in viața lui,
acesta nu stie totuși ce traseu ar vrea sa urm eze mai departe. El se vede prins intre pasiunea
sa pentru progres si științe si straiele bisericești. Cea din urma este singura posibilitate pe care
tânărul o are. Situația materiala a familiei, niște țărani simpli, nepermițându -i tânărului sa
urmeze o a lta cariera. Cu toate acestea simțământul moral al al tânărului, in ciuda faptului ca
avea doar 19 ani, se dovedește foarte dezvoltat. Acesta pentru a nu -și supăra părinții alege sa
se sacrifice acceptând sa urmeze cursurile seminarului teologic. Respec tul si dragostea
nemărginita pentru părinți sunt lucruri de care el da dovada prin alegerea făcută: „N -ar fi voit
pentru nimic in lume să -și supere părinții. Mai mult încă: cu gândul la mulțumirea ce le -ar
face-o lor, era hotărât să -și înainteze cererea, s e sile chiar sa vadă anumite laturi frumoase
ale carierei preoțești” . Dovada a spiritului etic sunt si momentele de meditație si măcinare
interioara ale tânărului. Căruia parca ii pare rău de sacrificiile pe care le fai ai sai pentru ca el
sa poată ajunge la Pesta si sa nu ii lipsească nimic. „ Si cum privea la mamă -sa, care ațipise
din nou, începu deodata sa se judece cu asprime pe sine. Pentru un om iată ce de necaz, cate
alergări! Cum i -a el bucata de la gura celorl alți frați, bucata cea buna !”
Prezența valorilor curate și sănătoase a tânărului Andrei Pascu este evidentă încă de la
începutul romanului prin polemica p e care acesta o are cu clericul companionul său de vagon ,
cu care călătorește sper seminarul teologic din Pesta. Acesta reacționează vehement la adresa
fețelor bisericești care își uita scopul principal și acționează împotriva luciurilor și conceptelor
pe care le propovăduiesc. „ Urăsc pe toți care predică apă și beau vin, urăsc un arhiereu
bogat care propovăduiește sărăcia evanghelică, iar el se îmbuibă cu toate bunătățile
pământulu i”. Acest lucru poate fi considerat unul din motivele care alimentează frământările
tânărului tânăr. Aflat între pornirile parvenite ale înaltelor personalității bisericești și mesajul
curat și c reștinesc pe care îl transmite B iblia, tânărul este dezorientat, nu știe care dintre cele
două alternative este cea viabilă și reprezintă mai bine scopul existenței creștine. Atitudinea
vehementă, a tânărului, la acest comportament amoral din interiorul seminarului co ntinuă
până în momentul în care acesta reușește să înțeleagă rolul existenței umane, în urma multor
sesiuni meditative și în urma studierii scrierilor lui Bossuet asupra „ celor puțini aleși ”, acesta
reușește să se regăsească și să se cunoască pe sine. Astf el el se rupe de realitatea cruntă a
lumii în care trăiește, alegând să își ducă viața respectând valorile crestino -umane . „În Legea
minții conformismul creștin al scriitorului e manifestat: Andrei Pascu, după ce se răzvrătise
împotriva dogmelor, acceptă e tica creștină drept singura soluție de viață. În partea a doua,
eroul se dedică muncii constructiviste, de ridicare a țărănimi, iar în ultima, rămas văduv,

79
rezista tentațiilor erotice, rămânând „n darul de sus”, salvându -se prin credință, s pre
deosebire de predecesorul să u, Ion Florea ”149
Întregul romane este construit pentru a evidenția ascensiunea spirituală pe care omul
poate să o realizez atunci când își lasă condusă viața de legile morale, „legile minții”. Plecând
de la adâncile frământări și lungi perio ade marcate printr -o stare de contemplare și meditație,
perioadă în care personajul lui Agârbiceanu se luptă cu el însuși, Andrei Pascu ajunge să
cunoască cel mai de preț adevăr al umanității, în concepția lui Agârbiceanu, cel pe care se
bizuie întreaga e xistență umană și ce reprezintă scopul suprem al călătoriei noastre, în formă
trupească, pe pământ. „Atunci înțelesese că viața nu e numai contemplație înțelegătoare, plină
de milă, față de tine sau față de alții, ci și o luptă necurmată împotriva tuturor piedicilor care
s-ar pune în calea realizării binelui, a frumosului, a dreptății, fie în viața ta, fie în viața
semenilor tăi. Înțelesese că viața întreagă trebuie să fie o strașnică luptă, că numai prin
luptă purtată cu tine și cu alții poți reuși să nu te uiți pe tine, să nu -ți fi luminat zadarnic
strălucitul ceas ăla trezirii la conștiința ”. Acesta ajunge la concluzia că, indiferent de statutul
său ocupația oamenilor, aceștia sunt datori să facă din lumea în care trăiesc un loc mai bun.
Odată cristali zat acest adevăr în sufletul tânărului, acesta așteaptă cu nerăbdare momentul în
care va putea pleca în lume și va începe lupta cea mare pentru înfăptuirea binelui, frumosului
și a dreptății în aceasta. Misiunea de preot îi apărea acum ca cea mai frumoasă dintre toate.
La fel ca în nuvelă lui Slavici, personajul lui Agârbiceanu realizează acest lucru prin
forțele proprii, mânat de o neobosită ambiție și forța de muncă. „Viața eroului este
caracterizată prin activitatea neîntreruptă, care devine la el „o a d oua natură”. Andrei
Pascu este prezentat ca fiind dintre acei „inteligenți” care puși în condiții vitrege, erau în
sate să mute și munții ”150.
Pe lângă Părintele Trandafir, Andrei Pascu este unul dintre cele mai elocvente
personaje create în literatura română pentru a evidenția rolul de luminător al maselor și
părinte, spiritual și nu numai, al poporului.
Traseul celor două personaje, pe de -o partea al părintelui Trandafir și pe cealaltă a a
părintelui Andrei Pascu sunt similare. Ambele personaje sun t personaje tinere, proaspăt ieșiți
de pe băncile seminarului. În lupta lor cu forțele malefice și pentru a propovădui cuvântul lui
Dumnezeu iar prin acesta un set de teze etico -creștine aceștia sunt plasați în localități sărace,

149 Zaciu, Mircea, Ion Agârbiceanu , Editura pentru Literatura, Cluj, 1964 .
150 Vatmaciuc, Dimitrie, Ion Agâ rbiceanu , Editura Albatros, București, 1970 .

80
comunități unde pentru a reuși să supraviețuiască sunt în primul rând nevoiți să devină oameni
de acțiune, să se implice activ în toate straturile comunității respective.
Acțiunea romanului lui Agârbiceanu este mai complexă din acest punct de vedere.
Dacă în cazul lui Slavic, pop a Tanda a devenit un gospodar exemplar, arătându -le poporenilor
săi cum prin muncă și prin roadele acestuia omul poate să se împlinească atât sufletește cât și
trupește, Andrei Pascu este nevoit să abordeze o gamă mai largă de domenii pentru a -și
realiza o biectivul propus, cel de a îi ilumina pe cei ce îi călăuzește. Astfel îl surprindem pe
părintele Andrei Pascu în toate ipostazele posibile de om ce slujește interesele oamenilor. De
la preot, la contabil, la negociator și nu în ultimul rând la activist po litic.
Dacă în operele lui Slavici acțiunea se desfășoara în medii în care buna -intelegere și
pace domnea între oamenii de diferite nații și etnii, în cazul lui Agârbiceanu, situația
începutului de secol este mai veridic înfățișată. Relația dintre români și sașii era una balanța
nu pe valori curate și morale ci pe un soi de exploatare atât fizic cât și spiritual a românilor.
Spun și spirituală deoarece românii, indiferent de confesiunea religioasă, nu aveau dreptul la
iluminarea. Bisericile lor arătau jal nic, iar pentru cultivarea inteligenței poporului român, nu
există școală său alte forme de organizare în acest sens.
Triumful minții și rațiuni, cât și a valorilor precum bunătatea, smerenia și altruismul
sunt prezente în diferite rânduri în interiorul r omânului. Hirotonisit preot observăm că tânărul
preot refuză parohii mult mai înstărite în favoarea umilului sat Măgura, un sat cu oamenii răi,
nepăsători și robiți de sașii. Sat care în prisma proporției locuitorilor seamănă mult cu satul
natal al scriitorului, Cenade. Alegerea lui vine ca o lovitură grea pentru toți cei din jurul
acestuia. Cunoscându -i capacitățile și posibilitățile aceștia se așteptau la un viitor mai
„îmbelșugat” al tânărului preot . Acestuia puțin îi pasă de acest aspec t, interesul lui pentru
luminarea poporului este evident, el pune mai întâi de toate rolul său de preot, de păstor al
sufletelor rătăcite în fața posibilul belșug material mai la îndemână în celelalte parohii. E
conștient că oamenii din aceasta comunitatea au cu adevărat nevoie de un preot care să le
lumineze drumul – lucru în care Andrei Pascu se regăsește. Astfel alegerea acești parohii
reprezintă primul triumf notabil a „legii minții” asupra intereselor și nevoilor trupești. De
notat în acest sens am mai putea amintii și refuzul acestuia de a -și părăsi „turmă” înainte de a –
și vedea scopul atins, înainte de a îi lumina pe aceștia din toate punctele de vedere și de a
ajuta la ridicarea întregii societății românești din sat. Cu toate ca pe parcursul întregii sale
șederi acesta primește alternative mult mai viabile din perspectiva posibilităților materiale și
intelectuale. De admirat este și faptul că acesta alege să trăiască o viață plină de lipsuri

81
materiale din dorința de a conduce comunitatea, de a cărei s uflet se îngrijește, spre un trai mai
bun și mai îmbelșugat. Acest traseu parcur s de preotul Pascu se dovedește a fi destul de
anevoios, la fel ca în cazul părintelui Trandafir, „noro dul” pare a nu înțelege bunele i nteții ale
acestuia, acesta fiind nevoit să ducă o luptă intensă cu fiecare dintre membrii comunității. Ca
și Popa Tanda preotul Andrei Pascu apelează la o serie largă de metode în vederea
conștientizări poporului, ajungând și la măsuri drastice precum amendarea acestuia pentru
netrimiterea copii lor la școală și obligând autoritățile să le încaseze. Obosit de această luptă
continuă care pare fără de rezultat, la un moment dat, părintele Pascu afirmă că nu ajunge o
viață și nici măcar zeci de vieții pentru a îi lumina pe aceștia și a le schimba fir ea lor
îmbolnăvită. Această idee o întâlnim și în celălalt roman al scriitorului ardelean, prin vorbele
părintelui Murășanu care atribuie această posibilă schimbare instanței divine supreme, lui
Dumnezeu, și că fără de voința lui, vorbele și acțiunile preo tului sunt inutile. Cu toate acestea,
preotul nu se lasă învins așa de ușor își continuă lupta cu o mai mare îndârjire, chiar dacă, am
putea spune plătește un preț mult prea mare. Îndârjirea cu care acesta lupta și ambiția de a nu
părăsi satul, sunt în opi nia mea lucrurile care îi răpun soția. Boala de care aceasta moare poate
la fel de bine să fie urmarea traiului sărac pe care aceștia îl trăiesc. După moarte preotesei,
sunt necesari încă șapte ani ca părintele sa rațiunea poporenilor să se deschidă în faț a vocii și
acțiunilor părintelui. Șapte ani de muncă și sudoare pentru a își vedea opera înfăptuită.
Prezența să nu mai era, dar necesar, însă legătura sufletească creată între el și enoriașii săi, și
satul pe care prin propria muncă la reclădit era prea puternică. Totuși o scrisoare primită de la
Dora Munteanu, slăbiciunea lui amoroasă din tinerețe, îl convinge pe acesta să se mute la
oraș. Intervine aici pentru prima oară un fior, o chemară trupească în păcat. Acesta parte
finală a romanului consolidea ză puterea sufletească a acestui. Preotul Pascu învinge pornire
trupească și refuză relația cu Dora Munteanu, chiar dacă aceasta este posibilă din toate
punctele de vedere. Pus între a alege între sentimentele sale și voința șa sau am putea spune
între „ Legea minții ” și „ legea trupului ”, preotul face alegerea cea mai morală dintre cele două.
Acesta se hotărăște să rămână fidel rolului său de iluminator și refuză relația cu aceasta, fiind
că o vede ca pe o îngropare spirituală, o înmormântarea a propriei s ale fericiri, căci în fond
pentru lupta sufletească a neamului s -a jertfit el atâta timp și a jertfit și pe cei din jurul său.
Concludentă pentru biruita lui Andrei Pascu asupra trupului, este afirmația finală a Dorei
Munteanu : „ Tu iubești ca zeii ”. Contu rându -ne astfel poziția superioară pe care preotul Pascu
a atins -o prin cultivarea valorilor și principiilor morale și creștine. Mircea Popa aducea, la
rândul său, atenția asupra acestei biruințe a raționalului și eticului asupra trupului: „ Își domină

82
însă sentimentele, rămânând pe mai departe la datorie. „Legea minții” iese astfel biruitoare
din confruntarea cu „legea trupului”, prilej de a da câștig de cauza moralismului creștin,
moralismului social înțeles ca program de acțiune și transformare a societăț ii”151. Premisă
care susține afirmația domnului Zaciu „ Viața e așadar sacrificiu, al fericiri personale, al
bucuriilor, al plăcerilor tinereții ”152. Afirmație născută din comportamentul creștinesc al
personajului Andrei Pascu, care pentru a atinge superiorita tea sufletească și în același timp de
a urca pe cea mai înaltă treaptă a existenței umane își sacrifică viața trupească.
Același critic observă că sacrificiul de ordin trupesc al tânărului preot nu este unul
realizat pentru mângâierea propriei persoane, nu este unul individual, ci prin el Andrei Pascu
urmărește un țel mult mai înalt. Acesta prin acțiunile și gesturile sale urmărește mângâierea și
alinarea durerilor și greutăților poporului, își dorește să le ofere din nou speranță și cel mai
important, drep tate – lucruri de care aceștia au fost privați. „ Sacrificiu pentru ceilalți, pentru
cei mulți, petru dreptatea lor ofensată și călcată în picioare ”153. De aici izvoraște și
mulțumirea de care acesta are nevoie și care îi hrănește atât spiritul cât și trupul, dacă ținem
cont de greutățile prin care trece preotul în perioadă petrecută aici. Așa cum zicea și Mircea
Zaciu, faptul că putea fi de folos celor aflați în nevoie reprezenta singura fericire a tânărului
preot: „ singura fericire, singurul echilibru le găs ește Andrei Pascu în momentele când poate
fi folositor celor asupriți .”154

151 Popa, Mircea, Introducere in opera lui Ion Agarbiceanu , Editura Minerva, București, 1982, p. 322 .
152 Zaciu, Mircea, Ion Agâ rbiceanu , Editura Minerva , București, 1972, p 122 .
153 Zaciu, Mircea, Ion Agârbiceanu , Editura Minerva , București, 1972, p 122 .
154 Zaciu, Mircea, Ion Agârbiceanu , Editura Minerva , București, 1972, p 122 .

83
III.2.2 Moralitatea și credința în romanul Legea trupului

Romanul „ Legea trupului ” e prima încercare de abordarea a prozei de mari întinderi a
scriitorului ardelean. Publicat în foileton în publicația „Luceafărul”, romanul prezintă stările
de conștiință prin care trece personajului principal Ion Florea, în drumul său spre ocuparea
unei înalte poziții sociale, ținta pe care nu o atinge însă datorită slăbiciuni trupești de care
suferă, aceasta aruncându -l în păcat ca mai apoi să îl împingă spre o finalitate tragică.
Opera cuprinde un orizont larg. Începând cu primii ani de școală și până la formarea sa
ca activist politic și luptător pentru integritatea națională, romanul urmărește întreg traseul
tânărului Ion Florea. Începutul romanului îl prezintă pe acesta ca fiind un model pentru
generația tânără. Provenit din mediul rural, dintr -o familie de țărani, acesta părăsește liniștea
căminului și pleacă încă de la o vârstă fragedă în cău tarea triumfului social și economic.
Greutățile pe care acesta le depășește îi construiesc acestuia personalitatea și îl formează
pentru viitoarea luptă politică.
Întregul roman e construit în așa manieră încât teza morală și creștină a romanului să
devin ă evidentă. Dacă la începutul romanului tânărul Florea posedă valori și principii
sănătoase, copilul Florea fiind unul din copii promițători ai satului ardelean, apropiat de
Biserică, cum observăm în pasajele în carea autorul ne povestește cum tânărul, în timpul
vacanțelor cântă și citește în Biserică, drumul spre înalta burghezie a orașului reușește să
corupă sufletul bărbatului Florea, maturizarea acestuia fiind un alt traseu urmărit de către
scriitor în roman. Acesta pedepsit probabil și pentru părăsirea liniștii casei, cade în mirajele
orașului și mai ales în cele ale doamnei Olimpia și se lasă pradă poftelor carnale. Astfel
„Legea trupulu i” devine „ romanul unu adulter și al seducției exercitate de o doamnă Bovary
transilvană asupra unui tânăr de bune sp erante -, stimulentul l -a construit deopotrivă Anna
Karenina și romanul lui Flaubert. ”155
În Legea Trupului, așa cum spunea și Mircea Zaciu acțiune se construiește în jurul
patimii erotice, a poftei trupești care învinge forța rațiunii și se opune „ legii mi nții”. Romanul
lui Agârbiceanu ne ilustrează rezultatul unei vieții trăite în neconcordanță cu rațiunea, cu
legea minții, teza morală asupra căreia ne este atrasă atenția încă din primele pagini ale
romanului, prin intermediul citatului introductiv inspira t din Biblie, într -un pasaj epistolar al
Sfântului Pavel către romani: „ Nu înțeleg ce fac, pentru că nu îndeplinesc binele pe care -l
voiesc, ci răul pe care îl urăsc. Văd altă lege în mădularele mele, potrivnică legii minții mele,

155 Regman, Cornel, Agârbiceanu si Demonii , Editura Minerva, București, 1973, p. 199 .

84
care mă robește legii pă catului, lege scrisă în mădularele mele. Nenorocitul de mine om!
Cine mă va scăpa de trupul acesta plin de moarte? ” (VII, 15; 23; 24)156.
La fel ca și în cazul lui Lică din Moară cu noroc a lui Slavici, întâlnim și în romanul
lui Agârbiceanu, un erou negati v creat într -o manieră desăvârșit, probabil cel mai bine
conturat personaj al romanului. Doamna Olimpia este înzestrată de scriitorul ardelean cu un
fel de atracție care o face irezistibilă, nu doar pentru tânărul candidat, ci pentru toți bărbații
din juru l ei. „ O creație mult mai vie decât celelalte personaje e misterioasă și încântătoare
doamna Olimpia. De la întâia prezentare e purtătoare de fior cald. Fiorul acesta îl atinge și
pe Ion Florea fără să -și dea seama de el. Puterea elementară cu care izbucne ște instinctul
amorului, înăbușit atâta vreme în sufletul ei, îi copleșește orice principiu moral ”157. Autorul
romanului inserând -o pe acesta nu doar cu un fizic impunător și atrăgător cât și cu o
personalitatea puternică. Astfel că putem invoca și în cazul lui Florea un posibil destin
predestinat, ca și în cazul lui Lică.
Similar cazurilor notarului Rodean și a primarului Cornea, din romanul „ Arhanghelii ”
al aceluiași autor, este și cazul doamnei Olimpia, comuniunea dintre ea și avocatul Grecu este
una baza tă pe vanitatea, altele decât cele sentimentale fiind interesele care au făcut că legătura
dintre cei doi să se oficializeze. Această vanitate este pedepsită și în acest roman de către
autor, în primul rând cu o slăbiciune nefirească pentru o doamnă a îna ltei societății iar în final
cu un destin tragic, aproape tolstoian.
Dacă în cazul lui Ghiță fatalitatea sa și degradarea morală au fost induse de patima
pentru banii în care acesta a căzut, altele sunt slăbiciunile tânărului Florea din romanul lui
Agârbic eanu. Drumul lui spre afundare în păcat își are incipientul în dorința acestuia de a se
integra în lumea burghezimi, iar pentru a realiza acest lucru el face un „pact cu diavolul”, în
cazul acesta, acesta fiind Olimpia Grecu, „ Nu știi tu că părerea favorab ilă despre tine a
doamnei Grecu îți deschide ușa familiilor celor mai de frunte ?”, căruia îi vinde sufletul
pentru șansa de a se număra printre mai marii societății. Acest lucru e, în mod deosebit,
pedepsit de autor pentru că acesta, cu toate că are și al ternativa unei relații bazate pe
sentimente sincere, preferă adulterul. Lipsa bunului cumpăt, ca și în cazul personajelor lui
Slavici, este principala vina a personajelor ce își sfârșesc existența într -un mod tragic.
Continuând asemănarea între cele două o pere mutăm accentul pe greutatea cu care conștiința
celor două personaje este încărcată. Fiind personaje morale la baza lor, căzute în păcat doar

156 Zaciu, Mircea, Io n Agarbiceanu, Editura Minerva , Bucuresti, 1972, p . 108.
157 Brezu, Ion, Studii de literatura romana si comparată , I , Cluj, Editura Dacia, 1973, p 308 .

85
din cauza unei obsesii induse pe parcurs, lupta din interiorul acestora este acerbă și de lungă
durată, ambele personaje fiind conștiente de lipsa de moralitatea a acțiunilor lor și încercând
pentru o perioadă de timp să se împotrivească acestor porniri trupești, carnale. Din păcate
acest lucru nu este dus la bun sfârșit în niciunul dintre cele două cazuri, fapt c are permite
operelor să fie considerate opere cu aspect moralizator exact datorită sorții tragice întâmpinate
de personajele, slabe, care se lasă pradă păcatului. La fel ca și Ghiță, care pune slăbiciunea să
pe „ceva din interiorul său ”, și Ion Florea invocă în apărarea sa „ acel demon care locuiește în
mine ”. Simțământul moral este prezent în persoana lui Ion Florea pe tot parcursul romanului,
dar cu precădere din momentul în care acesta se lasă prins în mirajele Olimpiei. Bătăliile duse
cu sinele său se înmulțesc și devin tot mai dureroase. Ca măsură drastică, luată în acest sens,
acesta hotărăște să renunțe la propria sa persoana, distrugând o parte din el cu fiecare
scrisoare a Mărioarei pe care o ardea. Sinucidere sa culminează cu pierderea în înt regime a
identității sale și conștientizare prăpastiei imorale în care a fost împins de slăbiciunea să și de
doamna Olimpia. „ Dintre figurile care se agită în paginile acestui roman, Olimpia Grecu își
odihnește mai mult silueta pe retina noastră, fiindcă își desfășoară viața după legile ei
interioare: pasională, superbă, e singura ființă care a crescut mai caldă, mai vie în
închipuirea părintelui Agârbiceanu. Dar parcă s -a temut de această ispită profană, și ,ca o
compensație a teologiei ultragiate, moral ismul a născocit o fantoșă solemnă, ca o virtute de
paradă, a lui Ion Florea, a cărui dramă se petrece în capul autorului: Arhanghel rigid al
moralei, îl pedepsește cu sinuciderea, grăbindu -i sfârșitul, prin peripeții pripite și de un
comun gust melodramat ic.”158
Existența diferitelor percepții asupra moralității face ca acest concept să fie unul foarte
greu de încadrat sau catalogat. Cum putem vedea și în „ Legea trupului ”. O întâmplare precum
„vizita” din grădina internatului a personajului principal Ion Flo rea este interpretată în diferite
feluri, aici putem observa și dificultățile în încadrarea unei fapte, întâmplări între moral și
imoral. Observăm că judecata privind moralitatea faptei, în acest caz, este influențată de
interesele și cunoștințele fiecăru i membru al prezidiului.
Profesorul de științe judecă gravitatea faptei comise de tânărul Ion Florea într -un mod mai
blând. Domeniul său de activitate fiind unul orientat spre dimensiunea reală, acesta consideră
că inteligență, beneficiile și renumele adu s de tânăr prin aceasta este de ajuns că consiliul să îi
acorde acestuia clemență în această situație. O viziune opusă acestuia întâlnim în cazul
profesorului de religie, care mai apropiat, prin aria domeniului său de activitate, de

158 Constantinescu, Pompiluiu, Scrieri , I, Editura pentru literatură, București, 1967, p . 18.

86
dimensiunea umană cons ideră fapta tânărului că fiind inacceptabilă din punct de vedere
moral. O a treia perspectivă ce vrea să relaționeze cu gradul de moralitatea al faptei lui Ion
Florea este cea a directorului, însă aceasta este doar o mască a intereselor sociale și
administ rative implicate în acest proces.
Un citat elocvent în demersul nostru de a demonstra existența dimensiunii morale în
romanul scriitorului ardelean e cel al avocatului Chiriac, referitor la meseria de avocat,
meserie pentru care tânărul Ion Florea simțea „ aplicare”, „ Cariera noastră de avocat: asta -i
meserie de cine. Să nu crezi că banii se câștigă, la noi cu ușurință. În cariera asta îți macini,
picătură cu picătură, sufletul, dacă ai suflet, înțelege bine .” Observăm că avocatul Chiriac, pe
parcursul roman ului, joacă rolul instanței morale, sfaturile sale fiind adesea parcă rupte din
învățăturile bunii rânduieli ale poporului român. Același rol pe care îl joacă bătrâna soacră din
nuvela „ Moară cu noroc ” în cazul operelor lui Slavici sau tineri Vasile și Ele nuța în cazul
romanului „ Arhanghelii ”.
Romanul lui Agârbiceanu introduce în literatura română iubirea patologică: o mamă
degenerată, care fură iubitul ficei sale.159, acest fapt vine ca urmare a slăbiciunii născute din
vanitatea care planează asupra relație i doamnei Olimpia cu avocatul Grecu cât și a dorinței
interioare de a se răzbuna pe fiica ei, cea pe care o consideră vinovată de pierderea tinereții
sale, copilul Mărioara nefiind un rod al dragostei dintre părinții ei, ci mai degrabă o greșeală a
tinereț ii mamei sale. Aici venirea pe lume a copilului nu mai aduce cu ea pace și înțelegere în
cadrul familiei, cum se întâmplă în romanul „ Mara ” a lui Slavici, ci dimpotrivă alimentează
dezvoltarea unei resentiment în interiorul tinerei mame.
Relația dintre tân ărul Ion Florea și doamna Olimpia nu este acuzată și pedepsită din
cauza iubirii dintre cei doi, pentru că aceasta nu există în realitate, relația dintre cei doi
urmărește scopuri neortodoxe din partea ambilor membri angrenați în ea. Din punct de vedere
religios, punct ce are o pondere destul de consistență, având în vedere că scriitorul și -a
închinat viața propovăduiri cuvântului Domnului, această relație nu e acceptată de rigorile
credinței creștine.
„În sistemul moralei creștine a scriitorului, nu atât a ctul iubirii în sine este condamnat cât
adulterul. Acesta este un păcat oprit de biserică, iar cei care se fac vinovați de el vor simți
înțepăturile punitive ale scriitorului, reprimați fiind atât de rigorile legilor morale, cât și a
celor sociale sau de conștiință .”160. Este bine cunoscut faptul că o uniune ce nu este acceptată

159 Popa, Mircea, Introducere in opera lui Ion Agârbiceanu , Editura Minerva, București, 1982, p . 138.
160 Popa, Mircea, Introducere in opera lui Ion Agârbiceanu , Editura Minerva, București, 1982, p . 195.

87
de Dumnezeu este renegată și de comunitatea în care membrii acestei legături trăiesc. Astfel
aspectul religios al acestei probleme este întărit și de conduită morală a societății.
Rolul preotului în comunitatea româneasca este prezent și în acest roman. Observăm
astfel că la fel ca în celelalte opere, atât a lui Agârbiceanu cât și a lui Slavici, în care acest
personaj apare, preotul joacă rolul de luminător al maselor, de conducăto r al acestora.
Aproape de fiecare dată acesta se pune în serviciul poporenilor săi, urmărind în dese rânduri
interesele acestora mai presus de cele proprii. În cazul acestui roman, părintele Andrei,
servește drept exemplu în acest sens. Acesta se implică a ctiv în campania de susținere și
promovare a avocatului Grecu, fiind convins că prin acest a soarta românilor din Ardeal căpăta
o turnură favorabilă. Identificăm în acesta, ca de altfel și în cazul tânărului Florea, o voință
spre conservarea culturii și con servarea valorilor tradiționale și naționale .

88
III.2.3 Moralitatea și credința in Arhanghelii.

Romanul „ Arhanghelii ” este cel mai important roman al scriitorului ardelean.
Complexitatea și modul de creație și temele abordate au atras atenția cititorilor cât și a
criticilor încă de la început. Tudor Vianu considera romanul lui Agârbiceanu cea mai
importantă proză a vrem ii:„Din Ardeal, în 1914, ne vine prima mare construcție epică a
vremii, Arhanghelii, romanul lui I. Agârbiceanu. Prin lărgimea câmpului de observație
socială și prin vehemența pasiunilor, povestirea ruinării sufletești a lui Iosif Rodean,
căutătorul de aur din ,,baia" Vălenilor din a cărei cumplită ispită se salvează numai iubirea
curată a unei perechi de tineri, alcătuiește o etapă vrednică a fi considerată în dezvoltarea
realismului mai nou. Din nefericire, continua intervenție a autorului, comentariul mo ral
neostenit, conrupe puritatea stilului epic și realistic. ”. O afirmație similară la adresa valorii
romanului lui Agârbiceanu întâlnim și la Ion Breazu, care vede în „ Arhanghelii ” un „ roman
de o mare bogăție de viață, o adevărată frescă socială cu chipur i puternice, complexe, cu
grupuri sociale surprinse într -o mișcare amplă ”. Inovația acestei opere vine din transpunerea
lumii miniere și a aspectelor ce înconjoară și compun această lume, pentru prima dată în
literatura noastră, și conform criticului Edgar Papu, chiar și în cea europeană „ N-ar fi totuși
exclus ca pe plan universal „Arhanghelii” să însemne o premieră .”, într-o operă literară.
Petrecerea de Paști din satul Bucium -Sașa, parohie unde tânărul preot Agârbiceanu a păstorit
la începutul carierei sale teologice a stat la baza procesului de creație în urma căruia acest
liniile acestei opere au fost definite. Această petrecere a servit drept sursă de inspirație
scriitorului ardelean „M -a îndemnat să -l scriu petrecerea de Paști care se făcea în Bucium –
Sașa și așa și în celelalte Buciume, sate de minieri la mine de aur, o petrecere de proporții
aproape epice și tine trei zile și trei nopți aproape fără întrerupere. Personajele sunt aproape
toate după realitate. ” (Mărturisiri ). Scriitorul reia analiza vi eții moților aurari din perspectiva
tabloului social zugrăvit realist, de la acumularea de capital, la ravagile morale aduse de noile
stări și relații, fenomene legate și de o dezvoltare violentă161. Romanul surprinde lipsa
normelor și principiilor etice ca uzate de dezvoltarea industrială și patimă demonică a
minereului aurifer. Acțiunea romanul „ Arhanghelii ” se desfășoară într -un sat minier din
Ardeal, mai exact în Văleni și ne prezintă modul în care oamenii din această societate trăiesc
și muncesc. „Arhan ghelii” este numele unei mine de aur din satul Văleni din Ardeal. La prima
vedere titlul ne face să credem că avem de a face nu o locație mai apropiată de normele

161 Zaciu, Mircea, Ion Agârbiceanu, Editura Minerva , Bucur ești, 1972, p . 112.

89
spirituale creștinești. Totuși mina „ Arhanghelii ” se dovedește a fi înconjurată de o aură
demonică, o continuă tentație în fața căreia oamenii își arată adevărata față. În jurul acestei
mine de aur, care domină prin prestigiul ei fascinant întreaga acțiune a romanului, se
desfășoară toate evenimentele, conflictele și pasiunile, se petrece întreaga viață a satului în
diversele -i aspecte. Ea este izvorul a stricăciunilor, decăderilor și dezordinii morale din
romanul scriitorului ardelean. Cornel Regman considera titlul romanului ca fiind o metaforă
„ce sugerează forma neodihnită a arhanghelilor căzuț i”162, oferindul ca exemplu pe Lucifer .
Avînd drept pretext epic acest aspect social romanul are caracter de frescă social ă în care
domină „ legea trupului ”. Legea trupului nu s e referă doar la „partea tăcută” a animalului din
„om” , ci în primul rînd la ispit a și căderea în păcat (C. Regman).163
Acțiunea romanului se concentrează în jurul unei mine de aur "Arhanghelii", din
Munții Apuseni, mâna aflată în proprietatea lui Iosif Rodean. Acesta are un temperament
impulsiv, brutal, lacom, este orgolios, voluntar, este un arivist care a venit ca notar în satul
Văleni și se însoară cu o fată săraca, fără carte din sat dar care moștenește o mină părăsită
"Arhanghelii". El pune în exploatare mina și devine bogat. își dă demisia din slujba de notar,
ceea ce o sperie pe soția lui, care -l vedea "un domn". Din slujbașul umil apare un arivist
dominat de ideea de putere: " Voi fi tot mai temut, tot mai puternic. Ce -mi pasă mie de -o
zdreanță de slujbă ." El are o încredere oarbă în eterna producție de aur a minei. „ Încrederea
tot mai oarbă în mina asta și dorința de -a atrage tot mai mult admirația altora asupra sa
erau două patimi care creșteau în el aproape zi de zi; erau aproape singurele simțăminte ce -i
umpleau sufletul .” Și întradevar aurul țâșnește mereu și în belșug din mă runtaiele minei,
făcând astfel din aurul minelor un idol pentru acesta și plasând în plan secund studiile
universitare și viața spirituală, care pentru acesta nu valorează cât o acțiune la mina lui: " Știi
tu mai Ghiță, cât valorează azi o actie la Arhang heli. Mai mult decât toate diplomele câte le
da universitatea voastră în zece ani. " Iluzia puterii îi întunecă acestuia mintea și crează
premisele căderi în păcat. „ Beția puterii la Rodean e consecutivă beției succesului, care
adoarme orice prudență. Fostu l notar e uriașul diletant pe care imprudențele îl împing la
dezastru. ”164. Unul din multele păcate ale notarului este și ușurința cu care acesta își risipește
averea. Acest fapt întărește și proverbul românesc care spune că banul sau averea care vine
repede se risipește a fel de repede. Îmbătat de aburii puterii și convins de „nemurirea” minei
Iosif Rodean își joacă într -un mod haotic și dezinteresat întreaga avere la cărți. Putem

162 Regman, Cornel, Agârbiceanu ș i Demonii , Editura Minerva, București, 1973, p. 146 .
163 Regman, Cornel, Agârbiceanu și Demonii , Editura Minerva, București, 1973 , p. 146 .
164 Regman, Cornel, Agârbiceanu și Demonii , Editura Minerva, Bucureș ti, 1973 , p. 122 .

90
interpreta acest gest și ca un transfer de putere prin instanță malefică repre zentată de jocul de
cărții. Astfel fostul notar își pierde întreaga avere în favoare noului notar. Comportamentul
haotic și necalculat îl însoțește pe directorul „ Arhanghelilor ” pe tot parcursul romanului.
Acest lucru fiind o consecință a rațiunii întuneca te de comoară malefică din adâncuri .
Rodean trăiește intens patima aurului care îl dezumanizează, devine lacom, brutal,
crud cu rivalii, îi exploatează la sânge pe cei ce -l slujesc, este o imagine monstruoasă a
capitalistului. Vorbă lui e repezită, aspră, fiindcă e obișnuit să comande și să fie ascultat. îi
place societatea oamenilor culți și i -ar fi plăcut să intre în politică, să fie deputat, o
personalitate. Obsedat de acesta patimă malefică a aurului acesta își pierde rațiunea morală și
bunul cumpăt. Mi rajul aurului îl întunecă acestuia credința în divinitate și îl determină pe
acesta să accepte o formă de ateism. „Nici o putere nu ne cîrmuiește. Noi ne cîrmuim dacă ne
pricepem și avem voință ” Acest lucru poate fi observat cel mai bine prin scena care ar e loc cu
ocazia slujbei religioase a Învierii Domnului. Aici ruptura dintre fostul notar și divinitate,
spiritual este evidentă. „ Se îmbracă cu furie ” pentru participarea la aceasta, întărind astfel
sentimentul de repulsie trezit de religie în Rodean. Chia r și decizia de a participa la slujba
vine la presiunile soției, soție pe care o putem considera un fel de mântuitor, un apostol care
nu îi permite acestuia să se rupă în întregime de credințele sfinte. Totuși pe tot parcursul
liturghiei acesta este domin at de o stare generală de furie, plină de mânie, atât la adresa celor
sfinte cât și la adresa duhovnicului ce păstorește comunitatea baieșilor. De aceea când ia
paștile din mâna preotului răspunde cu mânie: " Adevărat a înviat !". Șerban Foarță propune o
abordare mult mai dura în acest sens. Acesta îl asociază pe Rodean cu „ Satana ”, cu „ un soi de
Lucifer ”. La baza afirmației acestuia stă modul în care directorul „ Arhanghelilor ”
reacționează în prezența tainelor sfinte. Acesta „ fie îl blesteamă pe Dumnezeu ”, fie îl
batjocorește pe „.. popa cu slujba lui cu tot ” sau se autoproclama spre finalul romanului
romanului ca fiind instanța malefică „ -Vazut -ati pe dracul? Iacă dracul! Și el își scosese
limba însângerată, lungă. ”165
Într-un cadru simbolic am putea cons idera mina „ Arhanghelii ”, un test prin care forța
divină pune la încercare credința oamenilor. „ Arhanghelii ” are ca scop să scoată la iveală cele
mai rele porniri și laturi ale ființei umane. Acesta este și motivul pentru care la finalul
romanului singure le personaje care evită tragicul sunt cele care se îndepărtează sau refuză
contactul cu aceasta. În preajma acestei mine oamenii au tendința de a confunda biserica cu

165 Zaciu, Mircea, Ceasuri de seara cu Ion Ag ârbiceanu , Foarță, Șerban, „Arhanghelii” și „liturghia bogăț iei”,
Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1982, p 233 .

91
mâna. Credința lor spirituală pierde teren în fața celei materiale. Marele păcat al văle nilor
este identificarea în mintea, sufletul și simțurilor lor a minei cu biserica , a comorii diavole ști
din pămînt cu credinței166: „băieșii din Văleni, intrau în biserică cu privirile acelea neclintite,
cu seriozitate aceea adâncă și cu paloarea deosebit cu care intrau și în gurile adânci ale
ocnelor de aur. Simțeau parcă prezența aceleiași puteri și în clipa cînd coborau în
măruntaie le pămîntului și cînd intrau în mîndra lor biserică ”. Mina, așa cum spune și Doina
Uricariu, răstoarnă vechea ierarhie și așa ea ocupă locul bisericii în societatea minieră a
romanului.167 Oamenii se inchina ei „ să trăiască Arhanghelii, fraților!” . Această i dee a
schimbări polilor ierarhici este punctată și de către Dimitrie Vatamaniuc, care spunea că în
romanul lui Agârbiceanu „fru ntași comunității nu mai sunt preotul și învățătorul, ci
proprietarii de mine ”168.
Identificăm astfel în persoana lui Rodean simbo lul malefic al acestui roman. Dar în
același timp toți cei care sunt legații în orice fel aceasta mina și cuprinși de patima aurului
sunt atinși de forța malefică a acestui minereu, vorbim aici de aproape întreaga comunitate a
satului Văleni. Împânzit de m ine, mai mari sau mai mici, care devine sursa principală de venit
a vălenilor acest simbol este acceptat și îmbrățișat cu repeziciune și ușurință de toți cei care
locuiesc în acesta zona a munților Apuseni. Ușurința și banalitatea cu care aceștia își asigu ră
un câștig consistent întăresc teza aurului privit ca idol. Sub ispita aurului diavolesc toți sunt
cuprinși de beția îmbogățirii și a puterii. Aurul devine astfel „ obsesie și forță catalizatoare ” ce
„stârnește patimii și invidii obscure ”169. Acest aspect e ste sublinia și de către criticul Mircea
Popă. El scria în „ Introducere în operă lui Ion Agârbiceanu ” că „Peste tot, cartea cloncăie de
oameni întreprinzi, lucrativi, avizi de câștig, petrecăreți știind să împuște banul, dar și să -l
risipească cu dezinvoltură . Băieși, hocmani, funcționari de la minele de aur, cârciumari, toți
sunt urmăriți parcă de zgomotul acela c aracteristică, „larma tipică a Vălenilor ” ”170.
Destinele personajelor romanului fiind în mare măsură legate de mina. Decăderea lor și
păcatul fiind cu atât mai mare cu câte ei sunt mai aproape de această mina. Astfel moralitatea
lor este coruptă iar căder ea lor în păcat devine evidentă. Nevoia trupească și lăcomia câștigă
teren în fața valorilor morale și spirituale. Acest tip de comportament va servi ca un contra –
exemplu de natura etică, aflându -se în antiteză cu cel dat de către personajele mai tinere al e

166 Zaciu, Mircea, Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu , Uricariu, Doina, Demonia „Arhanghelii ”, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1982, p. 237 .
167 Ibidem .
168 Vatamaniuc, Dimitrie, Ion Agârbiceanu, Editura Albatros, București, 1970, p. 120 .
169 Popa, Mircea, Introducere in opera lui Ion Agâ rbiceanu , Editura Minerva, București, 1982, p. 110 .
170 Popa, Mircea, Introducere in opera lui Ion Agârbiceanu , Editura Minerva, București, 1982, p. 108 .

92
romanului. Contra -exemplu întărit în majoritatea cazurilor printr -o pedeapsă, receptată ca o
urmare firească a lipsei valorilor morale.
În mod interesant, spre deosebire de operele cu caracter moralizator a lui Slavici, unde
înțelepciunea și bună rânduia lă erau caracteristice persoanelor în vârstă, în operele lui
Agârbiceanu aceste atribute sunt prezente în cazul tinerilor. Observăm în acest sens ca în
romanul „ Arhanghelii ” unealta prin care autorul își îndeplinește scopul moral este generația
tânără. Ace ști atât prin mentalitatea lor curată, cât și prin comportamentul și acțiunile lor dau
dovadă de prezența unui spirit etic puternic și sănătos, spirit care le ghidează întreaga
existență. În acest sens îl observăm pe tânărul Vasile Mureșan în rolul, deja consacrat și atât
de des întâlnit în operele cu acest caracter, de iluminator, rol întărit de vocația și meseria sa de
părinte spiritual al maselor. Acest motiv este des întâlnit și operele lui Slavici, dacă ne
amintim de Părintele Trandafir din nuvela Popa Tanda sau de maica Aegedia din romanul
Mara .
Aspectele romanului ce se leagă de această dimensiune etică sunt astfel exemplificate
într-o manieră pozitivă prin acești tineri și acțiunile lor. Întreaga teză morală oferită ca un
model demn de urmat își are izvorul în aceștia, atât ca individualități cât și prin relațiile dintre
ei, îndeosebi prin cea dintre clericul Vasile Muresan și f iica lui Iosif Rodean, Elenuța.
Prin această relație Agârbiceanu încearcă să păstrează acest cadru ideal, curata din
considerente spirituale și morale. Relația dintre cei doi e una din puținele urme de „lumină”
existe în această atmosferă dominată de de interese meschine și de patimi impure, malefice,
născută din influența josnică a banului, mai exact a strălucirii malef ice provenite din aur. Între
cei doi tineri i -a viață, treptat, o poveste de dragoste curată, poveste de dragoste similară din
perspectiva anumitor aspecte, celei prezentate în romanul lui Slavici, Mara. Ca și în cazul
predecesorului său, și în romanul lui Agârbiceanu poveste de dragoste dintre cei doi tineri stă,
la început, sub zodia imposibilității, imposibilitate ce își are sursa la fel ca în romanul Persidei
și lui Națl în impedimentele de ordin social și economic dintre cele două familii. Rodean își
iubește fiica, dar nu atât din dragoste părintească, cât din vanitate. Conștient că mezina lui
diferă total, intelectual și moral, de surorile ei, tatăl încearcă să profite în favoarea mândriei
sale de societar. Dorința directorului „ Arhanghelilor ”, în ceea ce privește viitorul ginere,
urmărind alte aspecte decât cele ce primează în jurul tânărului cleric. Spiritualitatea oferită de
acesta fiind considerată de către Rodean lipsită de valoare. Iar poziția socială a tânărului cleric
fiind considerată nevrednic ă de cea a fiicei sale. Acest aspect subliniază încă o dată
impuritatea spirituală în care este învăluit acest magnat al aurului. Cu toate acestea dragostea

93
dintre cei doi tineri reușește să treacă peste toate obstacolele că îi ies în cale și inundă întreg ul
roman pentru ca mai apoi să îl purifice într -o anumită măsură.
Pe lângă povestea de dragoste dintre cei doi, se construiește o altă uniune ghidată în
jurul frumosului și a iubirii curate bazată pe principii sănătoase și morale. Aceasta este cea
dintre Gheorghe, fiul lui Iosif Rodean, și Laura. Această uniune reprezintă încă un triumf al
bunei – rânduieli asupra legii trupești, atât de prezență în acest roman . Elenuța și Vasile,
Gheorghe și Laura se căsătoresc, părăsesc satul cu mina bleste mată și vor tr ăi fericiți.
Însăși ideea romanului și în același timp una din tezele morale ale acestuia se nasc din
acesta relație a celor doi tineri. Mai exact acesta este scrisă de Vasile Mureșan pe o pagină de
carte trimisă Elenuței Rodean: " Adevărata fericire e în n oi înșine ", ceea ce ar vrea să spună ca
valorile morale spirituale sunt superioare celor materiale, exterioare, care mutilează sufletul
și-l desfigurează.
Dacă în cazul nuvelei lui Ioan Slavici am avut de a face cu o propovăduire a
beneficilor și roadelor muncii, cât și binecuvântarea divină care vine o dată cu acestea, atât
timp cât acest proces se realizează cu respect față de cei din jur și de muncă în sine, în cazul
romanului lui Agârbiceanu întâlnim opusul acestei teze Munca este privată de sacralitat e în
satul apusean. Vălenii profanează întregul scop al acestei activități. Nu doar prin modalitatea
în care ei o realizează dar și prin modul în care aceștia aleg să risipească roadele acesteia." Nu
e muncă, e o vânătoare. Caută toți cu aprindere, izbesc c u ciocanele, sfărâmă stânca și dacă
după multă trudă, în întuneric și miros de groapă află aurul, nu -1 culeg ci -1 răpesc cu
lăcomie. îl privesc mai mult ca pe un dușman după care au alergat de -atâta vreme, decât ca
pe un prieten ”. Aceștia nu mai cunosc noț iunea de respect față de natură, munca și rodul ei.
Observăm acest lucru și din diferențele pe care autorul le evidențiază în ceea ce privește
modul în care vălenii munceau ca agricultori mai înainte și cel în care o fac acum ca mineri.
Dacă atunci când og oarele le asigurau traiul aceștia lucrau pământul cu un deosebit respect și
rodul muncii lor se identifică cu însăși ființa lor, acum băieșii, nu mai muncesc ci vâaneză. Ei
exploatează pământul, mina, deci natură cu lăcomie, văd în ea doar posibilitățile m ateriale pe
care acesta le oferă și încalcă armistițiul cu natura, armistițiu în prisma căruia ar trebui să
vedem natur ca pe un prieten ce în schimbul respectului și bunului -cumpăt de care noi
oamenii ar trebui să dăm dovadă, ne răsplătește cu cele necesa re traiului zilnic. Aceștia
abandonează în totalitate activitățile agrare cu care erau deprinși din strămoși în favoarea
mineritului. Prin aceasta ei își înstrăinează sufletul și renunță la valorile morale ce implică
acest proces. Își pierd plăcerea de a muncii, satisfacția pe care ți -o dă rodul muncii tale ,

94
referindu -mă aici la satisfacție de ordin spiritual, ce vine ca urmare a unei vieți în care
osteneală oamenilor se realizează în buna -intelegere cu natura.” Plugarul parcă -i împrumută o
parte din fiin ța lui: "Mireasma amețitoare a fânului, până -l usucă, pana -1 vede în ogradă, îi
pătrunde atât de mult ființă, încât îi pare că în claia de fân este și o bună parte din el.".
Munca nu mai e doar modalitate de a -și asigura traiul ci devine mijloc de alimenta re a
păcatului trupesc. Se abandonează credință cum că munca îl face pe om sau ca aceasta este
parte din om. Scopul muncii devine aici unul pur material, menit să satisfacă exclusiv nevoile
trupești. Iar în aceste condiții munca, ceea care se presupune că ar trebui să îl înnobileze pe
om, devine un act imoral și am putea spune că deopotrivă și păgân.
Scriitorul imaginează situații, gesturi etc. care ilustrează acțiunea de degradare a
tradițiilor și obiceiurilor moților. Aceștia dau tot mai puțină atenție ce lor sufletești. Ei mai
bucuroși frecventează crîșma. Birtul permanent geme de lume, cîntece și chiote; petrecerea
tradițională a satului unde se joaca țarina se transformă în petrecanie. Datinile sunt pervertite
de dezlănțuirea bezmetică a băieșilor (bărbați, femei, feciori, fete). Țarina, jocul ancestral se
desfășoară numai în aburii băuturii. Întreaga manifestare și -a pierdut solemnitatea și
caracterul de ritual. Jocul a devenit dans, iar participanții nu mai sunt flăcăi și fete, ci
domnișori și dom nișoare. Sărbătoarea cîmpenească de Paști nu mai exprimă bucuria vieții, a
reînnoirii, ci este doar o manifestare gălăgioasă, haotică , învălmășeală de grupuri umane, de
vorbe și strigăte, de urări bahice. Participanții nu mai prezintă o comunitate umană mo ral.
Acest lucru se datorează, așa cum spunea și Cornel Regman ,171 faptului că vălenii nu erau
pregătiți pentru un belșug de asemenea proporții în minele lor și deci în consecință nu știau
cum să gestioneze altfel situația, decât prin acest comportament imor al și haotic. „ Însă nici
într-un an băile nu fură așa de bogate ca -n vara asta și, deci chefurile atât de dese. Erau
mineri care strigau în gura mare, în vreme de beție, că înnebunesc de atâta bine .”
Romanul se deschide cu prezența tânărului cleric Vasil e Mureșan în seminarul
teologic, care se pregătește să se întoarcă în satul natal, Văleni, cu ocazia sărbătorilor Pascale.
Temporalitate similară cu cea din operele moralizatoare ale lui Ioan Slavici, doar că în acest
caz acțiunea romanului începe cu aceas tă sărbătoare creștinească și nu se finalizează, ca în
cazul lui Ioan Slavici.
În opoziție cu Iosif Rodean , stă tânărul cleric Vasile Mureșan. Prin urmare scriitorul
își înzestrează eroul cu toate ca litățile: cinste, sinceritat e, moralitate, hotărîre, cu un ideal de
viață ferm. „Scenele în care e angajat, cu mici excepții, vin cu un pronunțat accent de idilă

171 Regman, Cornel, Agârbiceanu și Demonii , Editura Minerva, București, 1973, p . 125.

95
[…] ar vrea să fie în intențiile autorului o demonstrație de felul cum se cucerește înțelepțește
fericirea”172 În lumina acestui portret situațiile de existență in care personajul este pus, lipsite
de tensiunea necesară nu sunt suficient de convingătoare. Pînă să ajungă la momentul
căsătoriei tînărul prelat va fi supus unor probe. Mai întîi ispitei erotice din pa rtea fiicei
preotului din satul în care Vasile își face ucenicia de învățător. Ca învățător trece proba
mesianismului cultural și național173. Pri n trecerea probelor, Vasile Mură șan se opune
tendinței de desacralizare și de îndepărtare de tradiții și morala creștină. Mircea Popa realiza,
din acest punct de vedere, o opoziție între acesta și Ion Florea, personajul primului roman al
scriitorului ardelean, Legea trupului. Spre deosebire de acesta, eroul romanului „ Arhanghelii ”,
„dovedește o insistență și tenacit ate cu adevărat nobilă în urmărirea scopului propus,
ajungând în cele din urmă să -și întemeieze căminul conjugal mult râvnit ”.174
Vasile Mureșan este tipul preotului tânăr, care crede că prin predica sa sădește credință
în suflet oamenilor dar primește o lecție importantă de la tatăl său, când îi spune: " Singur
Dumnezeu e acela care schimbă inima omului ." "Noi nu putem face nimic cu vorba noastră ."
Experiența acestuia în satul minier îi întărește această convingere. În această societate rolul
preotului ca luminător fiind redus. Acesta este și principalul motiv pentru care după căsătoria
să cu Elenuța, tânărul preot părăsește acest mediu „necredincios” optând pentru mediul agrar,
cel în care divinitatea reprezintă credința supremă, și nu un idol închipuit c um e aurul.
Din punct de vedere moral, putem face o opoziție între familia preotului Mureșan și
cea a directorului Iosif Rodean. În primul caz avem de -a face cu o familie unită, care nu a
fost atinsă de patima distrugătoare a aurului, deci și -a păstrat valorile morale. Liniștea
sufletească din interiorul familiei preotului e cu atât mai evidentă dacă o comparăm cu situația
haotică din cea a notarului Rodean. În cel de -al doilea caz unitatea familială suferă din cauza
prezenței aurului. Întreaga familie e dezbinată și sentimentul ce primează între membrii ei e
cel al orgoliului, și nu iubirea. Familia lui Rodean, ca de altfel toate celelalte familii ce sunt
legate de domeniul minier se construiesc pe trăiri mincinoase și false. Încă de la începutul
uniuni i dintre Iosif Rodean și soția să observăm natura diabolică a acesteia. Uniunea dintre cei
doi nefiind rodul unei iubiri curate, ci mai degrabă fiind alimentată de lăcomia excesivă a
tânărului notar ajuns în Văleni. Casatoria cu Marina fiind singura modali tatein care acesta
putea obitine actii la minele din Valeni „ Intr-un alt chip nu era cu putinta sa ajungi societar
la baile din Valeni. Unii isi dadeau baile in arenda, dar de vandut nime nu -si vindea partile .”.

172 Regman, Cornel, Agârbiceanu și Demonii , Editura Minerva, București, 1973, p. 122 .
173 Popa, Mircea, Introducere î n opera lui Ion Ag ârbiceanu , Editura Minerva, București, 1982, p . 318.
174 Popa, Mircea, Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu , Editura Minerva, București , 1982, p . 108.

96
Imoralitate prezentă în familia acestuia est e atentat totuși de caracterele etice ale tinerilor
Ghiță și Elena, fortele lucide, morale, cumpatate ale familiei175, sunt conștienți de ‚mocirla”
imorală în care se află și care încerca prin forțele proprii, dar fără prea mari rezultate, să
curețe întreag a familie de păcatele săvârșite. În cealaltă extremă le întâlnim pe celelalte fiice
ale notarului, Eugenia și Octavia, care la fel ca tatăl lor se lasă vrăjite de mirajul demonic al
aurului și devin oarbe la cele ce au loc în jurul lor. Acest lucru le va c onduce pe cele doua la o
viata traita in singuratate, ca niste stafii, „ reprezentand fortele raului ”176. Mama acestora se
află undeva la mijlocul distanței dintre cele două extreme. Pornirile curate ale acesteia
oscilează cu momentele de slăbiciune în care se lăsă purtată de nevoia trupească. . La început
o observam pe Marina în rolul ei de țărancă ghidând u-se după credințele populare. Țăranca se
scoală cu noaptea în cap și robotește toată ziua, merge la biserică, e stăpânită de teama că într –
o zi sau alta se poate întâmpla o nenorocire, după voia lui Dumnezeu, acel instinct specific
țărănesc177 care previne posibilele primejdiile.
Prima ipostază tragică pe care o întâlnim în paginile romanului îl are în centrul
atenției pe primarul Cornean. Acesta îmbătat de aburii iluzorii ai minei, la fel ca notarul
Rodean, își asuma un rol de atotputernic. În firul epic c onsacrat sunt urmărite tribulațiile
erotice. Însurat din interes cu Salvina, fată înstărită, prin comportament brutal și pasiunea
pentru Dochița, Cornean vă cauza moartea soției. Agonia acestei coincide cu începutul
sărbătorii de înviere. Primarul simte „c ă nu mai poate răbda chinurile care se sporeau mereu,
ca într -un mușuroi furnicile .”. Modul tragic în care acesta îi pune capăt vieții soției se vă
răzbuna asupra acestui, întărind aspectul moral -religios al romanului. Cornean are un sfârșit
pe măsură. Din momentul când nu mai e de folos nici ca bărbat, nici ca „societar”, Doichița,
mai tânăra sa parteneră îl scoate din casă părăsindu -l în „crama” unde zace paralizat vegheat
de o slugă miloasă. Această paralizie reprezintă penitență lui Cornean. Păcatele lu i fiind de
natură trupească, carnală, drept pedeapsă acesta este privat de utilitatea trupului. Autorul a
vrut astfel să îl supună la chinurile bolii, pedeapsă ce este mai cruntă ca moartea. În acest mod
este obligat fostul primar să își ispășească păcatel e. Atât cel de a -și fi pătat mâinile cu sângele
Salvinei, soția acestuia, cât și cel de a fi trăit, fără binecuvântarea lui Dumnezeu, o relație
trupească cu femei de moravuri ușoare, Doichița. Aceste păcate adăugându -se lângă celelalte,
ce au izvorât din a urul minelor.

175 Popa, Mircea, Introducere în opera lui Ion Ag ârbiceanu , Editura Minerva, București , 1982, p . 123.
176 Popa, Mircea, Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu , Editura Minerva, București , 1982, p . 123.
177 Regman, Cornel, Agârbiceanu și Demonii, Editura Minerva , București , 1973, p . 129.

97
Finalitatea tragică a minei „Arhanghelii” și a celor ce și -au legat destinul de aceasta își
are incipientul în blestemul Chivei, soția lui Gligoraș, minier săraca care a intrat în mina
pentru a fura aur, dar și -a pierdut viața în această în cercare și a cărui trecere în neființă fiind
considerată un tribut către vâlva băilor. Aceasta invocă ajutorul divin și roagă această instanță
să pună capăt ispitei demonice dinăuntrul minei „ Doamne, sacă sămânța aurului ”, și în
același timp aruncă un bles tema asupra celor care lucrează acolo și în special asupra notarului
Rodean „ În „Arhanghelii” să pieriți și voi, câinilor! Pentru un zdrob de aur mi -ați pușcat
bărbatul! Nu s -a săturat nici notarul, astupa -i-ar Dumnezeu gura, gâtlejul și pântecele cu aur
topit”.
Astfel în partea a doua a romanului avem parte de o degradare generală. În primul rând
a notarului, care își pierde întreaga avere și împreună cu ea pe toți cei pe care îi consideră
aliați sau prieteni. Această pierdere îl face pe acesta să își pia rdă mințile, lucru pe care autorul
îl înfățișează ca pe o urmare firească a lipsei valorilor morale ale fostului societar. Starea în
care a ajuns Iosif Rodean e rezultatul producției slabe a minei. Putem realiza aici și o paralelă
între filonul de aur și sufletul lui Rodean. Cu cât acesta se afundă în păcat, sufletul său
devenea tot mai cenușiu cu atât aurul își pierdea din cantitate și strălucire, devenea și el tot
mai cenușiu, până când se isprăvește de tot. Veche mină ne mai producând iar cea nouă,
reprezentația ambiției orbești a acestuia, dând în surpături. Acest lucru a adus cu el
dezechilibrul economic al fostului notar, fără aur acesta mai reușește să își plătească băncile,
construcția caselor, gândite ca zestre pentru fete, sau minerii. În această situație se vede
nevoit să urmărească, lipsit de putere, conceptul atât de drag lui și pentru care a renunțat la
valorile etice, cum întreaga sa avere îi este înstrăinată.
Odată cu decăderea lor, întreaga societate, care era în strânsă legătură cu mina
„Arhanghelii ” cunoaște un recul. Astfel, peste un timp, vedem întreaga societate care în
momentul de glorie al minei trăia în belșug, în calitate de datornici la banca „ Arhanghelii ”,
societatea care se înălță în locul minei.
Finalul îl surprinde pe fostul notar, proaspăt readus din casa de sănătate, încă
urmărindu -și crunta patimă, dar de această dată într -un mod senil. La fel ca în cazul
primarului și Iosif Rodean este condamnat la chinurile bolii. Dacă primul a fost privat d e
utilitatea trupului, în cazul notarului, acestuia îi se ia spiritul, lucru pe care acesta la neglijat în
perioada de glorie a „Arhanghelilor”. Transformarea acestuia este semnificativă. Din persoană
brutală, lacomă, orgolioasă, cu caracter impulsiv la om ul docil, umil și absent de spirit . Fetele
acestuia Eugenia și Octavia, personaje lipsite de valori umane și morale sunt surprinse

98
ascunse în casă, arătând ca două „cadavre”, soarta ce e interpretată ca o pedeapsă atât pentru
lipsa moralității cât și pentr u răutățile săvârșite împotriva Elenuței în încercarea de a îi
distruge acestei fericirea. Observăm că personajele lipsite de simțământ moral sunt pedepsite
la finalul romanului printr -o moartea a sufletului. Dacă în timpul belșugului s -au îngrijit doar
de trup și de poftele acestuia, la final pedeapsa acestora se manifestă printr -un trup lipsit de
spirit. „Arhanghelii” îi pedepsește pe aceștia luându -le spiritul, pe care l -au neglijat, dar
lăsându -le trupul, pentru ca aceștia să se mântuiască prin suferinț ă.
Urmărind aspectul religios din romanul scriitorului ardelean putem face o paralelă
între mina „ Arhanghelii ” și infernul. Doina Uricariu, în lucrarea critică realizată de aceasta pe
baza acestui roman, propunea această abordare. Aceasta vedea în mina „ Arhanghelii ” un
imperiu al răului178, condus de forțele malefice, al cărui stăpân e însuși Diavolul. Acest lucru
ne atrage atenția asupra luptei dintre bine și rău, dintre subteran și transcendental, dimensiuni
reprezentate prin persoanele lui Iosif Rodean și Vasile Murășanu. Criticul asocia coborârea în
mână cu coborârea în infern, „ gurile băilor seamănă cu gurile iadului ”179.
În strânsă legătură cu dimensiunea credinței religioase se construiește și teza
romanului. Teza care se regăsește în rândurile Bibliei ș i este de altfel și motto -ul romanului
„unde este comoara ta, acolo e și inima ta. ”. Această afirmație ne atrage atenția asupra
purității oamenilor în funcție de ceea ce ei prețuiesc, iar în funcție de acestea ei sunt
răsplătiții. În această notă observăm că autorul își pedepsește personajele a căror comoara este
reprezentată de un bun material, mai exact de aurul minelor, și răsplătește puritatea comorii
sufletești, a sentimentelor curate aflate mai presus de orice ispită său interes. Acest lucru
întărește convingerea că spiritualul trebuie cinsti mai presus de trupesc . Mesajul transmis de
Agârbiceanu prin acest roman este acela că numai prin credință și efort personal omul se
poate ridica deasupra instinctelor sale și numai așa poate vedea „adevărata frumu sețe a vieții”.
Astfel scriitorul vrea să evidențieze, la fel ca și Slavici în romanul Mara și nuvela Moară cu
noroc , superioritatea valorilor morale asupra averii și a goanei după aur, care desfigurează
sufletul omului.

178 Zaciu, Mircea, Ceasuri de seara cu Ion Agâ rbiceanu , Uricariu, Doina, Demonia „Arhanghelii ”, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1982, p . 240.
179Zaciu, Mircea, Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu , Uricariu, Doina, Demonia „Arhanghelii ”, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1982, p . 237.

99
Concluzii

Operele lui Ioan Slavici și lui Ion Agârbiceanu pot fi considerate o oază de speranță
într-o lume în care valorile umane au devenit subiecte tabu. Majoritatea lucrărilor acestora
aduc în prim -plan virtuțile omenești și lupta morală dusă de personajele lor pentru protejarea
acestor calități tot mai rar întâlnite.
Cum am putut observa și în lucrarea de față, putem realiza, din acest punct de vedere,
o distincție în cazul ambilor scriitori. În primul rând avem o literatura moralizatoare ce
servește drept ex emplu și e oferită de către scriitorii ardeleni drept alternativă demnă de
urmat, absența finalului tragic și înlocuirea acestuia cu o finalitate armonioasă întărind această
ipoteză. În această categorie includem nuvela „ Popa Tanda ” a lui Ioan Slavici, nu vela în
care, cum bine am putut observa, personajul principal, Părintele Trandafir, reușește, prin
exemplul propriu, să trezească spiritul moral al sărăcenenilor lui și să îi îndemne pe aceștia să
își trăiască viața în bună -rânduială. Demonstrația de puter e și voința de muncă a părintelui au
foat cei doi factori care i -au făcut pe enoriași să își aplece urechea și să creadă, din nou, în
cuvântul Domnului. De aici a rezultat îndreptarea feței lui Dumnezeu către satul Sărăceni.
În cazul lui Agârbiceanu, la fel ca și în cel a lui Slavici, unealta construirii conduitei
morale este tot un preot. Părintele Andrei Pascu, personajul în jurul căruia se clădește acțiunea
romanului „ Legea minții ” sau „ Povestea altei vieți ”, după lungi frământări morale alege să își
închine viața binefacerii prin intermediul dogmei creștine. La fel ca în cazul părintelui
Trandafir din nuvela „ Popa Tanda ”, părintele Andrei Pascu nu se rezumă la a fi doar o
unealtă prin care să se facă auzit cuvântul Domnului ci mai mult de atât, își pro pune ca prin
intermediul său să se îndeplinească și voința lui Dumnezeu. Observăm forța personajelor
principale din această primă secțiunea a operelor celor doi scriitori, care nu se rezumă doar la
scopul lor duhovnicesc și se avântă în mijlocul lumii coru pte, devenind astfel oameni de
acțiune, care luptă pentru scopuri înalte precum dreptatea, frumusețea și binele.
Între cele două opere sezisăm totuși o mică diferență. Dacă în cazul lui Slavici
exemplul dat poporului de părintele Trandafir a fost, așa cum zicea și Magdalena Popescu,
unul mai mult de nevoie, dar nu motivul e important, ci rezultatul, în cazul lui Andrei Pascu,
preotul lui Agârbiceanu, exemplul de conduită morală vine ca urmare a existenței firești a
acestuia. Dorința acestuia de a lupta pen tru dreptate e înscrisă în interiorul acestuia, neavând
nevoie de nicio altă motivație și chiar mai mult de atât, neputând fi stăvilită de niciun alt
aspect, indiferent de natura acestuia.

100
Dacă în paragrafele de mai sus am discutat despre zona de maximă moralitate și
culminare a credinței în operele celor doi scriitori, trecem acum mai departe, într -o manieră
ascendentă din punctul de vedere al intensității prezenței acestor dimensiuni în ca drul operelor
acestora, la o zonă de tranziție. O numesc zonă de tranziție deoarece în operele din această
zonă mesajul etic și religios este unul combinat. În cadrul acestor scrieri avem atât latura ce ne
servește drept model cât și cea ce are ca scop ev idențierea anti -modelului. Unul din aspectele
care subliniază acesta ipoteză e maniera în care aceste opere se finalizează. În romanele din
această zonă finalitatea tragică se îmbină cu cea armonioasă și pașnică. Există aici personaje
care încalcă legea mo rală și divină și sunt pedepsite în consecință, cât și personaje ale căror
valori și principii curate izbutesc să triumfe asupra „mizeriei” social – umane în care se află.
Traseul celor care adoptă drumul credinței și al smereniei este, așa cum este și fire sc pentru a
întării mesajul moralo -creștin, unul plin de greutății și piedici, dar care prin putere izvorâtă
din mulțumirea faptei bune săvârșite este dus la bun sfârșit, sfârșit care culminează cu
răsplătirea voinței acestora.
În cazul personajelor care s-au abătut de la calea cea dreaptă, finalitatea este una
tragică. Tragicul acesteia fiind direct proporțional cu păcatul sau păcatele săvârșite de aceștia
pe parcursul romanului. Astfel că traseul facil pe care îl parcurg în majoritatea romanului se
doved ește a fi devastator odată cu ultimele capitole. În această manieră atât Slavici cât și
Agârbiceanu întăresc caracterul moral al operelor lor.
În această zonă intră romanul „ Mara ” al lui Slavici și „ Arhanghelii ” lui Agârbiceanu.
În ambele romane tinerii îndrăgostiți au de înfruntat orgoliile și păcatele părinților lor, Hubăr
și Iosif, și nu numai. Dar răsplata de la final se dovedește a fi pe măsura chinurilor și
umilințelor suferite.
A treia și ultima clasificare personală, vizează operele în care dime nsiunea morală și
aspectele religioase își fac tot mai puțin simțite prezența, că într -un final să dispară complet
din peisajul operelor. Această categorie reprezintă strict anti -modelul operelor cu caracter
moralizator al celor doi autorii. Finalitatea în cazul ambelor texte este în mare măsură tragică,
majoritatea personajelor implicate în acțiunea romanului sunt pedepsite de instanța divină
pentru comportamentul lor necreștinesc și imoral. Personajele care totuși reușesc să evite
destinul tragic nu au p arte de o continuare armonioasă ca în cazul operelor din „zona de
tranziție”, ci mai degrabă sunt aruncate într -un val de umbră, recunoștința lor limitându -se la
supraviețuirea lor. Spre deosebire de personajele din cea de -a doua zonă, personajele din

101
această ultimă categorie nu fac nimic spre a aduce pe drumul cel bun pe cei căzuți în păcat sau
nu sunt conștienți de asta, decât prea târziu.
În această etapă vorbim de nuvela „ Moara cu noroc ” a lui Ioan Slavici și romanul
„Legea minții ” a lui Ion Agârbicean u. Pornirea trupească și obsesiile apărute sunt aici plătite
cu cel mai înalt preț, cu viața personajelor. Fie că e o alegere proprie, precum sinuciderea,
avem aici cazul lui Lică Sămădău și cel al lui Ion Florea sau a doamnei Olimpia, fie că e
uciderea cu sânge rece, concluzia e aceeași, mai exact slăbiciunile trupești dublate de o voință
și/sau credință slabă sunt pedepsite într -o manieră drastică de către scriitori. Accentul moral e
cu atât mai puternic cu cât cititorul vede firească această finalitat e, nestârnind în el vreo urmă
de regret sau de compasiune.
În prezenta lucrare am încercat să acopăr și să interpretez cât mai multe aspecte ce se
aflau în legătură cu cele vizate de analiza mea. Interpretarea proprie precum și analiza sunt
dublate în per manență de opinii și reacții critice ale unor importante nume din critica literară
românească.
Dat fiind numărul mare de substraturi ale operelor vizate, o analiză completă a
acestora este aproape imposibil de realizat. Cu toate acestea , cred, că lucrare de față și -a atins
scopul propus, cel de a evidenția identitatea morală și religioasă a operelor lui Ioan Slavici și
Ion Agârbiceanu și de a întări rolul acestora în acest sens.

102
BIBLOGRAFIE

I . Biblografia operei lui Ion Agârbiceanu și Ioan Slavici .

1. Agârbiceanu, Ion, Arhanghelii , Prefață de Mircea Zaciu, I, Editura pentru Literatura,
București, 1962 .
2. Agârbiceanu, Ion, Arhanghelii , Prefață de Mircea Zaciu, II, Editura pentru Literatura,
București, 1962 .
3. Agârbiceanu, Ion, Meditatie in septembrie , Editura Dacia. Cluj, 1971 .
4. Agârbiceanu, Ion, Opere 8 , Editura Minerva, București, 1973 .
5. Agârbiceanu, Ion, Opere 9 , Prefață de Dumitru Micu, Editura Minerva, București,
1976 .
6. Slavici, Ioan, Educațiunea raționala , Bibleoteca „Minerva”, București, 1909 .
7. Slavici, Ioan, Educațiunea morală , Editura Minerva, București, 1910 .
8. Slavici, Ioan, Românii din Ardeal , I, Editura Minerva, București, 1910 .
9. Slavici, Ioan, Lumea prin care am trecut , Editura Socec & co, București, 1930 .
10. Slavici, Ioan, Atitudini si mă rturisi, ediție prefațată de Z. Macovei, Editura Facla,
Timișoara, 1975 .
11. Slavici, Ioan, Fapta omensească , Editura Minerva, București, 1978 .
12. Slavici, Ioan, Literatura poporana , Opere, X, Editura Minerva, Bucuresti, 1981 .
13. Slavici, Ioan, Amintiri , Editura Minerva, București, 1983 .
14. Slavici, Ioan, Moara cu noroc , Editura Eminescu, București,1986 .
15. Slavici, Ioan, Amintiri , Editura Viitorul românesc, Deva , 1998 .
16. Slavici, Ioan, Mara , Editura Adevărul, București, 2009 .

II. Biblografia critic ă.

1. Bălan, Ion Dodu, Ioan Slavici sau roata de la carul mare , Editura Albatros, Bucure ști,
1985 .
2. Călinescu, George, Istoria literaturii romane de la origini până în prezent , Editura
Minerva, București, 1982 .
3. Constantinescu, Pompiliu, Scrieri , I, Editura pentru Literatură, București, 1967 .

103
4. Cubleșan, Constantin, Ioan Slavici comentant de Constantin Cubleșan , Editura Recif,
București, 1994 .
5. Cubleș an, Constantin, Moara cu noroc de Ioan Slavici , Editura Dacia, Cluj Napoca,
2001 .
6. Drujinin, Victor, Istoria Literaturii Naționale , Editura Andreas, București, 2010 .
7. Firian, Florea, Popa, M.Constantin, Slavici& Rebreanu -antologie comentata , Scrisul
Romanesc fundatia – Editura, Craiova, 2008 .
8. Gal, Teodor, Ioan Slavici despre educație și învățământ , Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1967 .
9. Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești contemporan , II, Editura Minerva,
București, 1934 .
10. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii romane contemporane , vol II, Editura Minerva,
Bucureș ti, 1973 .
11. Lovinescu, Eugen, C ritice , I, Editura Minerva, Bucureș ti, 1979 .
12. Maiorescu, Titu, Critice, I , Editura Socec, București, 1892 .
13. Maiorescu, Titu, Critice , Editura pentru toți, București, 1966 .
14. Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici , Editura Facla, Timiș oara, 1978 .
15. Mohanu, C onstantin , Ioan Slavici -antologie , prefaț a, tabel cronologic, biblografie de C.
Mohanu, Editura Eminescu, Bucureș ti, 1977 .
16. Popa, Mircea, Introducere in opera lui Ion Agârbiceanu , Editura Minerva, București,
1982 .
17. Popa, Mircea, Ion Agârbiceanu -povestitorul , Editura Ekinon, 2011 .
18. Popescu, Magdalena, Slavici , Editura Cartea Româneasca, București, 1977 .
19. Rebreanu, Liviu, Povestitorii unguri ardeleni , Editura Fundația culturală Regele Mihai
I, București, 1929 .
20. Regman, Cornel, Agârbiceanu și Demonii , Editura Minerva, București, 1973 .
21. Sanielevici, H, Nuvele si povestiri , vol II, Editura Minerva, Bucuresti, 1982 .
22. Ungureanu, Cornel, Monografia Ioan Slavici , Editura Aula, Braș ov, 2002 .
23. Vatmaciuc, Dimitrie, Ion Agârbiceanu , Editura Albatros, București, 1970 .
24. Vintilescu, Vir gil, „ Ioan Slavici evaluă ri critce”, Editura Facla, Timiș oara, 1977 .
25. Zaciu, Mircea, Ion Agârbiceanu , Editura Minerva , București, 1972 .
26. Zaciu, Mircea, Ceasuri de seara cu Ion Agârbiceanu , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1982 .

104
27. Zaciu, Mircea, Ca o imensa scena, Transilvani …, Bucureș ti, Editura Funda ției Culturale
Rom âne, 1996 .

III. Periodice

1. Agârbiceanu, Ion, Autobiografie , In Trib una, an XIV (1970), nr 12 .
2. Agârbiceanu , Ion., Mărturisiri , în „Revista Fundaț iilor Regale”, anul VIII, nr. 12, 1
decembrie 1941, pp. 524 -560.
3. Ibrăileanu, Garabeti , Caracterul Specific național în literatura română , în ‚Viața
românească ’, an XIV(1922), nr.11, București .
4. Protosinghel, Olivian Bindiu, " Biserica Ortodoxă Română " nr. 11 -12/1989 .
5. Slavici, Ioan, Educatorul, nr. 1, 2 ian 1883 .

IV. Surse online , web -grafie

1. http://www.crestinortodox.ro/editoriale/viata -misiunea -preotului -69993.html .