Studiu de caz: Penitenciarul Gherla [623203]

UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI ”
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

Experiența duhovn icească din temnițele comuniste
Studiu de caz: Penitenciarul Gherla

Lucrare de Licență

Coordonator:
Prof. Univ. Dr. † Andrei (Andr eicuț)
Arhiepiscop și Mitropolit
Absolvent: [anonimizat]
2017

CUPRINS

INTRODUCERE

Prin lucrarea de față doresc să expun tema anunțată în titlu, aceasta fiind o temă cât se
poate de actuală, temă ce preocupă pe mulți teologi și nu numai, în dorința sinceră de a face pași
temeinici spre cunoașterea adevăratei fețe a comunismului.
Având ca punct de plecare faptul că anul 2017 este anul omagial al iconarilor și pictorilor
bisericești și anul comemorati v Justinian Patriarhul și al apărătorilor ortodoxiei în timpul
comunismului în Patriarhia Română, consider că tema abordată reprezintă o importantă
modalitate de a mobiliza tineretul român în interesul de a cunoaște trecutul propriului popor și,
prin tema anunțată, în mod special de a cunoaște perioada comunistă.
Deși sistemul comunist a depus enorme eforturi pentru a împiedica manifestările creștine
ale poporului român, majoritatea deținuților acestor temnițe au încercat și chiar au reușit să ducă
o viață creștină, o viață ortodoxă, prin diverse forme de exprimare a vieții spirituale.
După încheierea acestei etape a vieții poporului român, pentru majoritatea istoricilor a
vorbi despre perioada comunismului a devenit o adevărată provocare. Spun că a devenit o
provocare fiindcă pentru unii această perioadă a fost considerată drept epocă de înflorire a
societății românești (Ex: ideea că în timpul lui Ceaușescu cu toții mergeau la Mare și nimeni nu
murea de foame; sau alte exemple asemănătoare), iar pentru alții perioada comunistă reprezenta
tocmai contrariul (adepții comunismului erau numiți „ șobolanii roșii ”). Numai din „ cuvintele
bătrânilor ”, adică din tradiția poporului, nu vom putea ajunge la o concluzie în această privință.
De aceea, în lucrarea de față, vo i încerca să evidențiez cât mai bine condițiile de trai din această
perioadă, pentru a reuși să înțelegem care din cele două variante amintite este cea adevărată.
Anii 1941 -1964 au reprezentat pentru noi anii Gulagului românesc. Anii de dictatură
antonesc iană, iar apoi cei de dictatură comunistă, au fost pentru țara noastră anii în care
„adevărata Românie ”, cum merită să fie numiți eroii noștri, a fost martirizată în temnițele și în
lagărele țării.
Deși s -a încercat ca toate torturile, toate chinuirile, t oate înjosirile să fie ținute ascunse,
totuși, această „ taină a fărădelegii ” a fost vădită! Cei care au reușit să supraviețuiască în urma
tuturor chinurilor, au mărturisit tot ce li s -a întamplat, pentru ca noi, urmașii lor, să știm care este
fața cea adev ărată a perioadei comunismului.
La apariția comunismului în România, acesta a fost respins total de către poporul român.
Ideea de a fi comunist reprezenta pentru poporul român lepădarea de Hristos și unirea cu satana.
Această adeziune la comunism nu era n umai o apostazie de la credință, ci era și o
apostazie națională. Românii care adera u la comunism îndeplineau poruncile străinilor și erau

protejați de către ei . Aceștia au pornit un război împotriva propriului popor, umplând țara cu
temnițe și lagăre de e xterminare.
În „ Dicționarul penitenciarelor din România comunistă (1945 -1967) ”, aflăm că
penitenciarele acestor vremuri aveau ca trăsătură specifică aplicarea diverselor metode de tortură
cu scopul de a converti populația la ideologia comunistă. Contrar vo rbei populare menționate
mai sus: „ în timpul lui Ceaușescu cu toții mergeau la Mare și nimeni nu murea de foame ”,
observăm aici că această perioadă nu a fost tocmai una de înflorire a poporului român; tortura
reprezentând însușirea specifică a perioadei co muniste.
Așadar, după cuvintele Mântuitorului: „ Dacă M -au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor
prigoni ” (Ioan 15, 20), doresc să mă axez asupra metodelor de manifestare a credinței ortodoxe
a celor aflați în mare suferință în temnițele comunismului în gener al, iar în penitenciarul din
Gherla în special.

CAPITOLUL I

Faptul că mai sunt persoane care sunt preocupate de aceste realități care au existat în țara
noastră este de o deosebită importanță fiindcă este vorba de o lecție din trecu tul recent al
României care, din nefericire , este mult prea puțin evidențiată în societatea românească de azi, cu
toate că au trecut deja peste douăzeci și cinci de ani de la căderea acestui regim Comunist. Cu
toate că este vorba de un tezaur important car e ne-a fost lăsat de acești oameni, de acești eroi –
unii ajungând să fie numiți pe bună dreptate „ martiri ”, se observă totuși că societatea noastră
cunoaște mult prea puțin despre ceea ce s -a întâmplat în aceste închisori, mai exact despre
suferința acest or oameni.
Unul dintre cele mai înspăimântătoare penitenciare comuniste care au existat în România
s-a aflat tocmai în apropierea noastră, și anume la Gherla
Oamenii care au suferit în aceste penitenciare, pe lângă faptul că au suportat nenumărate
chinuri și înjosiri, au reușit să și învingă aceste atrocități, acesta fiind unul din motivele
principale pentru care modul lor de viață, modul lor de a depăși momentele de durere, reprezintă
o lecție de bază pentru poporul român.
După cum am menționat și mai sus, anul 2017 fiind printre altele și Anul comemorativ al
apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română și datorită potențialului pe
care îl reprezintă penitenciarul din Gherla din punct de vedere memorial, mănăstirea ortodoxă
Adormirea Maicii Domnului de la Nicula a pus bazele unui demers de promovare a memoriei
acestor oameni, acestor apărători ai Ortodoxiei din timpul perioadei comunismului, care au fost
supuși numeroaselor pedepse în acest penitenciar, având ca scop final promovarea c unoașterii
trecutului recent al țării noastre, pentru că, „ doar asumându -ne și înțelegând trecutul nostru
putem să vindecăm prezentul și în același timp putem să construim un viitor mai bun ”1
Prin acest demers al Mănăstirii Nicula se urmărește introducerea penitenciarului din
Gherla în cadrul unui circuit memorial, dorindu -se să ajungă alături de celelalte memoriale
dedicate fenomenului asupritor din perioada comunistă – Memorialul de la Aiud, de la Sighet, de
la Râmnicu Sărat și celelalte.
Dorința Mănăstir ii Nicula de a deschide acest Memorial reprezintă un lucru de lăudat, iar
acest fapt poate fi argumentat cu ajutorul Sfintei Scripturi. În cartea Apocalipsei observăm că
Sfântul Ioan Teologul, cel care a fost răpit în cer și a văzut nenumărate lucruri iar apoi le -a
descris pentru a putea fi înțelese de noi, ne prezintă faptul că la un moment dat Domnului Iisus
Hristos I s -a dat în mână o carte cu șapte pecete. Când a deschis pecetea a cincea, a văzut sub
jertfelnic „ sufletele celor înjunghiați pentru cuvânt ul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au

1 Radu Preda, conferința Gherla…

dat-o” (Apocalipsă 6, 9). Aceștia strigau cu glas mare și ziceau: „ Până când, Stăpâne sfinte și
adevărate, nu vei judeca și nu vei răzbuna sângele nostru față de cei ce locuiesc pe pământ? ”
(Apocalipsă 6, 10). Și apoi li s -a răspuns tuturor „ să stea în tihnă, încă puțină vreme, până când
vor împlini numărul și cei împreună -slujitori cu ei și frații lor, cei ce aveau să fie omorâți ca și
ei” (Apocalipsă 6, 11). La aceste cuvinte Sfântul Averchie ne oferă următoa rea explicație:
„Deschiderea celei de a cincea peceți descoperă rugăciunea sfinților mucenici la tronul lui
Dumnezeu pentru grăbirea sfîrșitului lumii și a Judecății de obște. Iar sufletele drepților care au
suferit pentru Hristos sînt sub altarul Biserici i cerești, așa cum pe pămînt s -a înrădăcinat din
vremea prigoanelor obiceiiul de a așeza la temelia bisericilor, în altare, părticele de moaște ale
sfinților mucenici. Iar rugăciunea celor drepți este de înțeles, desigur, nu ca dorință de
răzbunare, ci din dorința venirii grabnice a dreptății lui Dumnezeu pe pămînt și a răsplătirii
fiecăruia după faptele lui, ce se va întâmpla la Judecata de obște, iar ei vor fi făcuți părtași la
fericirea veșnică, fiindcă și -au dat viața pentru Hristos și învățătura Lui du mnezeiască. ”2 Din
toate aceste cuvinte putem concluziona că la pătimirile tuturor celor ce au murit la penitenciarul
din Gherla, în Aiud, în Pitești și în alte penitenciare, trebuie încă să se mai adauge suferință de -a
lungul anilor. Observăm destul de cla r că în privința țării noastre nu mai este cazul de asemenea
suferințe, însă necazuri și încercări există și în alte locuri: în Irak, în Siria, în Africa și în multe
alte locuri unde din nefericire credința creștină este prigonită.
Dorindu -se deschiderea a cestui Memorial la Gherla, a fost nevoie, bineînțeles, de un
anumit spațiu. Care e cel mai potrivit spațiu pentru deschiderea Memorialului? Tocmai locul
unde au fost îngropați cei uciși în temniță, locul unde se află osemintele celor ce au murit din
cauza suferințelor.
Una dintre persoanele vrednice de realizarea acestui proiect este părintele Grigorie
Benea, care, din încredințarea Mănăstirii Nicula se ocupă direct de Memorial, datorită pregătirii
pe care a dobândit -o de-a lungul anilor, având un doctorat în Teologie cu titlul „ ….. ….. ….. …..
….. ….. ….. ….. ….. …..”.
Pentru întregul neam românesc este o datorie de mare cinste ca și la Gherla să se
înființeze un Memorial, precum s -a înființat cel de la Sighet, sau precum este în curs d e
definitivare Memorialul de la Aiud. Unul dintre cei care și -au dorit nespus de mult ca și la Aiud,
dar și la Gherla să existe un Memorial al Victimelor Comunismului, a fost părintele Iustin Pârvu.
Drept dovadă a faptului că și -a dorit acest lucru, când s -a pus piatra de temelie a Memorialului
de la Aiud, părintele trăia și a fost prezent la ceremonie.

2 Sfântul Andrei, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, „ Tâlcuire la Apocalipsă, adică la descoperirea Sfîntului Apostol
și Evanghelist Ioan Bogoslovul (Teologul)” , Ediț ia a doua, Îndreptarea tălmăcirii și notele ediției: Florin Stuparu,
Editura Sophia, București, 2016, pp.98 -99

„Adevărata Biserică a fost în închisorile comuniste. Dovada este că dacă eu am să fac o
dezgropăminte la una din mănăstirile noastre, nu cred că am șanse să găsesc osemintele pe care
le găsesc la Aiud, sau la Gherla, sau la Pitești… Acolo, dacă dai cu târnăcopul, la câțiva
centimetri sub pământ dai de oseminte sfinte, frumoase, galbene. E semnul sfințeniei, fiindcă au
ajuns acolo, în acele cimitire nevăzute , neștiute, prin suferință, prin jertfă. ”3
Acum însă, când se va pune piatra de temelia a Memorialului de la Gherla, vom fi
prezenți toți cei preocupați de cunoașterea trecutului nostru , căci „o societate absorbită de
economie este una care se repliază pe prezent și pe imanent. (…) O astfel de societate nu mai știe
învăța din erorile trecutului și, astfel, este condamnată să le repete în prezent ”.4

Subcapitol „ Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului
Românesc ”.
În România, I nstituția care se ocupă în mod prioritar de tema dezbătută în lucrarea
noastră este reprezentată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria
Exilului Românesc . „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului
Român esc (IICCMER) este o structură guvernamentală înființată în decembrie 2005 prin
Hotărârea de Guvern 1724/2005 sub denumirea inițială de Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului din România (IICCR). În forma actuală, ea este rezultatul contopirii, în
noiembrie 2009, dintre IICCR și Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc
(INMER). Scopul principal al instituției rezultate îl reprezintă investigarea și identificarea
abuzurilor și încălcărilor drepturilor omului pe durata dictaturii prolet ariatului în România,
sesizarea organelor îndreptățite să ia măsuri în aceste cazuri, precum și conservarea memoriei
exilului românesc și în general a memoriei crimelor totalitarismului comunist de la noi și din
lume .”5 După cum menționează președintele ex ecutiv al acestei Instituții, „ este o provocare
foarte mare să gestionezi aproape jumătate de secol cu un personal foarte limitat – aproximativ
40 de oameni ”6
Activitatea desfășurată în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și
Memoria Exilului Românesc este împărțită pe patru acțiuni diferite care se leagă între ele prin
scopul final pe care îl urmăresc, adică asumarea și înțelegerea trecutului nostru, care duce la
vindecarea prezentului, dar și la construirea unui viitor mai bun.

3 Pr. Iustin Pârvu, în „ Icoana Noilor Martiri ai Pământului Românesc. Mărturisitori români din secolul XX ”, Editura
Bonifaciu, Bacău, 2009, p. 14
4 Suport de curs Arhim. Prof. Dr. Teofil Tia, Duhovnicul Facultății de Teologie Ortodoxă Cluj -Napoca, „ PAROHIA
ORTODOXĂ ASTĂZI: METODE PASTORALE – Strategii profesioniste de revitalizare a comunității parohiale – File dintr –
un (im)posibil manual de „rețet e pastorale”. Metodologie pastorală postmodernă ”, Cluj -Napoca, 2016 -2017, p. 20
5 https://www.iiccr.ro/despre -noi/istoric/ , 23.02.2017, ora 15:38.
6 Conferința Radu Preda…..

SUB -SUBCAPITOL : )) – Activitatea Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc

I . Investigațiile speciale
Prima ramură importantă a activității Institului o constituie investigațiile speciale .
Această acțiune înseamnă săp area propriu -zisă după victime, mișcare ce se va desfășura și la
Gherla. În Europa de Est există mai multe institute asemănătoare Institutului de Investigare a
Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, institute care fac cercetare de arhivă,
care urmăresc oferirea unei imagini cât mai detaliate a regimului Comunist, însă majoritatea nu
au această abilitate de a săpa, de a folosi instrumente arheologice, abilitate pe care Institutul din
România a dobândit -o, reușind astfel să aducă la lumină victim ele propriu -zise. Observăm astfel
că în cazul nostru nu este vorba de o cercetare care se axează doar pe mărturia arhivelor, ci
beneficiază chiar de mărturia directă, nemijlocită a osemintelor. Este o muncă foarte grea
deoarece de cele mai multe ori victim ele Comunismului au fost executate de Securitate în
pădure, la marginea drumului, sau chiar în cele mai greu accesibile locuri ale munților, fiind
astfel deosebit de dificil ca la o distanță de atâtea generații să mai fie cu putință să se identifice
cu exa ctitate locul unde se află o anumită groapă. Prin munca Institutului, în ultimii zece ani au
fost descoperite cadavrele a aproape o sută de victime ale Securității.
Tot în cadrul acestor activități se numără și construirea unei Bănci Naționale de Date
Gene tice, astfel încât prin analize ADN să se poată identifica atât cât este posibil identitatea
victimelor descoperite. Prin aceste investigații speciale, atât prin descoperirea locurilor unde au
fost îngropate victimele, cât și prin încercarea d e a descoperi identitatea fiecărei victime, se
ajunge la o serie de realizări: pe de o parte se face într -o oarecare măsură dreptate, adică
victimele care au ajuns să fie nedreptățite de Securitate prin împușcare, iar mai apoi prin
aruncarea într -o groapă comună ajung să își regăsească identitatea, iar mai apoi revin în cadrul
familiilor lor și sunt reînhumați alături de bunicii lor, alături de moșii și strămoșii lor. Pe de altă
parte, prin toate aceste investigații speciale se demostrează faptul că atunci când se vorbește
despre crimele sistemului Comunist, nu se poate pune problema existenței unei metafore, ci
Institutul dorește prin această muncă arheologică să arate că țara noastră a avut de -a face cu un
regim care nu în mod întâmplător, ci în mod sistem atic și voit a produs numeroase victime;
dovedindu -se astfel faptul că aceste crime sunt reale, sunt crime voite. Ele nu reprezintă
rezultatul unor accidente, ci sunt crime special planificate, care este necesar să fie scoase în
evidență pentru a se putea concluziona dacă scopul regimului Comunist a fost unul care avea în
vedere înflorirea patriei românești sau dacă se dorea un cu totul și cu totul alt lucru.

Prin diversele sale forme de manifestare, observăm că statul românesc din acea perioadă
a devenit e l însuși unul terorist, practicând terorismul de stat în raport cu proprii săi cetățeni. De
aceea Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc își
propune să documenteze și să ofere atât generației actuale, cât și generați ilor următoare, o
imagine cât mai exactă despre adevăratele activități ale Comunismului. Cu toate că legile și
constituția din acea vreme arătau ceva, statul făcea altceva. În acest sens, este renumită întâlnirea
dintre președintele României din acea vreme , Nicolae Ceaușescu, și organele de Securitate din
anii ’70, întâlnire prin care i se aducea la cunoștință șefului statului că există o mare problemă –
aproximativ toate acțiunile Securității erau interzise prin lege. Cu alte cuvinte, tot ce făcea
Securita tea în acea vreme, era ilegal, fiindcă legislația teoretică a statului român nu prevedea nici
crima, nici desfacerea corespondenței, nici internarea forțată la psihiatrie, nici interzicerea
dreptului la liberă exprimare, sau cu atât mai puțin dreptul la li beră circulație. Prin urmare, teoria
era una, iar practica era complet alta.

II . Concretizarea investigațiilor speciale – înaintarea sesizărilor penale
Altă ramură pe care se axează Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și
Memoria Exilului Ro mânesc o reprezintă concretizarea acestor investigații , care se manifestă
prin sesizările penale pe care le înaintează.
„Eu însumi am trimis Parchetului General o plângere penală pe numele lui Istrate, fostul
comandant de aici – referindu -se la Gherla – , care știe foarte clar că a ucis cu mâna lui oameni,
adică deținuți. O figură sinistră care într -un interviu spunea că el nu lovea cu ciocanul. Lovea
cu levierul. (…) Am făcut o sesizare penală și pe numele generalului Boștină – este cel mai mare
în grad pe care l -am adus până acum în fața procurorilor, dar care, iată, a murit într -o manieră
foarte „avantajoasă” în decembrie, anul trecut. (…) Mor în egală măsură nu doar victimele, dar
și călăii lor. Adică avem de -a face cu o dispariție gravă de generații care ar mai putea să
întrupeze atât ipostaza de victimă, cât și cea de făptaș. Acest general Boștină a fost din păcate o
figură galonată la sfârșit de carieră, în chiar primii ani de după căderea comunismului, pentru
că nu se știa ce a făcut omul respecti v în tinerețe. (…) ”7

III . Domeniul educațional și muzeal
Domeniul educațional și muzeal este la fel de important ca și celelalte ramuri, fiindcă
numai prin aducerea aminte de aceste victime ale sistemului Comunist vom putea să ajungem la
a ne onora suf icient înaintașii. Faptul că ne lăudăm că suntem români și că ne emoționăm în
momentul în care ne ating sufletul anumite cântece patriotice, nu valorează foarte mult dacă nu

7 Conferința Radu Pred a…

suntem în stare să ne preocupăm de trecutul țării în care trăim, ci îi ignorăm pe acești eroi care au
trăit sub același cer ca și noi. Mai mult decât atât, putem spune că aceștia au respirat același aer
ca și noi, fiindcă nu este vorba de eroi care au trăit în secolele XVI -XVII sau mai devreme, ci
este vorba de ființe care ar fi putut să ne fie nouă bunici și care din cauza lipsei de importanță de
care au parte rămân deocamdată în umbră.

IV . Memoria Exilului Românesc
Este important să sesizăm și faptul că în cadrul denumirii Institutului de Investigare a
Crimelor Comunismului apare me nțiunea „și Memoria Exilului Românesc ”. Trebuie să fim
realizăm că exilului românesc îi datorăm foarte mult, poate chiar mai mult decât suntem dispuși
să credem. În perioada Comunismului foarte puțini au fost cei care au părăsit țara de bunăvoie.
Majoritat ea celor care au recurs la această acțiune fie au fost obligați, fie au făcut -o pentru binele
propriei familii, mulți dintre ei fiind nevoiți să -și reinventeze o viață nouă în condiții de multe ori
umilitoare. Spuneam că poate nu suntem dispuși să credem c ât de mult datorăm exilului
românesc, însă nu trebuie să uităm că datorită acestui exil problematica situației din România
anilor de conducere Comunistă a căpătat un ecou internațional. Dacă exilul românesc nu ar fi
existat, dacă nu s -ar fi organizat și da că nu ar fi atras atenția asupra tuturor încălcărilor
sistematice ale drepturilor omului în România în timpul lui Ceaușescu, numeroase atrocități din
interior nu ar fi fost cunoscute cu adevărat.

Privind lucrurile în ansamblul lor, ajungem la concluzia că în Gherla au existat drame nu
numai în secolul XX, adică în perioada de conducere Comunistă, ci, la finalul secolului XVIII,
Gherla avea să devină un punct de opresiune în cadrul Imperiului austro -ungar, devenind practic
cea mai importantă închisoare a I mperiului din această zonă, mai apoi construindu -se și
penitenciarul de la Aiud. Asemenea închisori precum cea de la Gherla, sau cea de la Sighet, sau
cea de la Aiud, sunt dovezile clare care încă vorbesc foarte puternic despre un regim de ocupație
străin căruia foarte mulți români aveau să îi cadă victime. Din acest punct de vedere, Gherla
reprezintă un punct extrem de important pe harta administrativă a dominației străine asupra
Transilvaniei.
În perioada de dictatură Comunistă, prin penitenciarul din Ghe rla aveau să treacă
personalități deosebite, care datorită vieții liniștite pe care o duceau, cu siguranță nu aveau ce
căuta în asemenea locuri. Câțiva dintre cei care au trecut prin acest penitenciar au reușit să ducă
numele Gherlei și peste hotare: Richa rd Wurmbrand, Paul Goma, Octav Bjoza8, sau alte
personalități însemnate precum părintele Iustin Pârvu, Dinu Pilat, Nicolae Steinhardt, Vasile

8 Actualul președinte al Asociației foștilor deținuți politici din România

Voiculescu, etc. Altfel spus, există destine și biografii care s -au consumat la câțiva pași de noi,
iar aceasta es te una din provocările locuitorilor Gherlei: să fie oameni ai istoriei, iar de această
istorie nu se poate scăpa. De dorit ar fi ca toți locuitorii orașului Gherla să conștientizeze faptul
că ei nu sunt simpli locuitori ai orașului, ci împart aceeași conșt iință istorică cu miile de alte
conștiințe care nu au avut posibilitatea de a se exprima liber, multe dintre ele terminându -și viața
pământească tocmai în aceste locuri. Din acest motiv, dorința de a ridica un Memorial la Gherla
este una binevenită, deoare ce e important să realizăm că viața noastră mai mult sau mai puțin
liniștită, cu micile ei griji absolut firești, nu o trăim în singurătate, ci o trăim alături de destinele
și biografiile unor oameni pe care cu siguranță am fi fost foarte onorați să îi fi cunoscut, și pe
care putem să îi recuperăm chiar și acum, după atâtea generații, după atâta timp de la dispariția
lor. „ Suferința e un patrimoniu imaterial ”9: e un patrimoniu imaterial pe care cu toții avem
datoria de a -l păstra cu sfințenie, de a -l respec ta și de a -l da mai departe generațiilor viitoare.
După cum s -a menționat și în introducerea acestei lucrări, există în zilele noastre unele
păreri care susțin faptul că totuși, perioada anilor de dictatură Comunistă a fost una de înflorire a
societății ro mânești, însă trebuie să nu uităm și faptul că la nivel mondial, Comunismul a produs
peste o sută de milioane de victime. Dacă facem un calcul, ținând cont că populația României
este de aproximativ douăzeci de milioane de locuitori, putem concluziona că ce le peste o sută de
milioane de victime reprezintă aproximativ cinci -șase țări cât România care au fost distruse
complet. Din nefericire aceasta nu este numai o poveste, ci este o realitate.
Așadar, din acest punct de vedere, Gherla reprezintă o parte a une i hărți a suferinței care
trebuie scoasă în evidență nu atât de mult cu scopul de a exploata turistic, ci în special pentru a
arăta că istoria nu se construiește numai prin suma datelor mari10, ci istoria se construiește și
prin aceste subistorii mai mici, intense prin dramatismul lor, care se scriu de -a lungul anilor în
orașe aparent liniștite, precum Gherla, precum Sighet, precum Aiud, etc.
Un oraș și mai liniștit, Râmnicu Sărat, avea să reprezinte locul unde se aplică o cu totul
altă tactică de distruger e a personalității omului – nimicirea prin tăcere. Deținuții penitenciarului
din Râmnicu Sărat erau obligați să nu scoată niciun sunet. De evidențiat este faptul că nu este
vorba de cuvinte, ci de sunete. Deținuții din acest loc nu aveau voie nici măcar să tușească. Și
aceasta nu era o pedeapsă pe care o primeau timp de câteva, timp de o zi, sau timp de câteva zile.
Era o pedeapsă permanentă, de care aveau parte pe toată perioada detenției – opt sau chiar zece
ani.

9 Radu Preda, conferința…..
10 1917 – Revoluția Bolșevică; 1947 – Guvernul Comunist în România; 1989 – căderea Guvernului Comunist în
România.

Corneliu Coposu, care a fost deținut al ac estei închisori, mărturisește în jurnalul său că a
avut nevoie de doi ani după ce și -a terminat perioada de detenție pentru a reînvăța să vorbească.11
Spre deosebire de alte închisori, cea de la Râmnicu Sărat nu avea încălzire centrală, deci nici
măcar prin țeavă nu se putea auzi un limbaj morse, cum se întâmpla de exemplu la Aiud, unde și
Înaltpreasfințitul Bartolomeu Anania, când era închis acolo, bătea cu o pietricică în țevi în
fiecare duminică o scurtă meditație în limbajul morse pentru cei care se afla u acolo. La Râmnic
însă era o liniște de mormânt. Dacă deținutul ofta sau țipa de durere, era pedepsit imediat prin
aplicarea unei bătăi puternice. Toate aceste exemple nu sunt simple metafore, ci sunt lucruri
concrete care s -au întâmplat în cadrul unor co munități.
Referitor la diferitele suferințe și necazuri ale oamenilor, înțeleptul Solomon, în cartea sa,
creionează următoarea imagine: „ Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și chinul nu se
va atinge de ele. Chiar dacă în fața oamenilor ei au îndu rat suferințe, nădejdea lor este plină de
nemurire. Și fiind pedepsiți cu puțin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i -a pus la
încercare și i -a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, așa i -a lămurit și ca pe o jertfă de
ardere întreagă i -a primi t. Străluci -vor în ziua răsplătirii și ca niște scântei ce se lasă pe miriște,
așa vor fi. Judeca -vor neamurile și stăpâni vor fi peste popoare și Domnul va împărăți întru ei în
veci.” ( Înțelepciunea lui Solomon 3, 1; 3, 4 -8 ).
O altă mare problemă existe ntă în România anilor de dictatură Comunistă era moartea
copiilor. Sigur că nu este vorba de moartea naturală, ci vorbim desprea condamnarea la moarte
de către stat. Existau și în acele vremuri politici antiavort, însă nu erau cu scopul de perpetuare a
neamului și de înflorire culturală și economică, ci conducătorul țării, Nicolae Ceaușescu, dorea
pur și simpul forță de muncă, dorea cantitate. Nu era în centru demnitatea femeii și dreptul la
viață a pruncului, ci era o strategie politică pe care Ceaușescu a intuit -o datorită călătoriilor sale
în celelalte state Comuniste.
Un exemplu în această privință este cazul unei femei care a avut un avort spontan.
Medicul și ofițerul de securitate din spital au considerat că femeia și -a provocat avortul, iar
medicul n u i-a acordat femeii asistență medicală pentru că aceasta a fost cerința ofițerului de
securitate, iar femeia a murit. Totuși, documentele sunt cele care nu au permis ca fapta lor să
rămână necunoscută. Astfel, a doua zi, un medic legist care nu știa de ex istența unei înțelegeri
între medicul care nu i -a acordat asistență medicală femeii și securist, a făcut autopsia conform
procedurii. Acesta constată și notează că femeia a avut un avort spontan, adică nu și l -a provocat
singură, și din păcate nu a supravi ețuit pentru că nu a avut parte de asistență medicală.

11 Corneliu Coposu, „ File dintr -un jurnal interzis ” – DE CONSULTAT LA BCU PENTRU A AFLA PAGINA !!!!!!