Începând din secolul al XIX lea, câ nd putem vorbi despre proza literară în [623105]

– 3 –
ARGUMENT

Începând din secolul al XIX lea, câ nd putem vorbi despre proza literară în
adevăratul sens al cuvântului, proza româ neasc ă a evoluat. Literatura română,
atât prin specificul ei determinat de istorie, tradiție ți cadru natural, cât și prin
influențele dobâ ndite în î ncercarea de sincronizare cu spiritul veacului , a avut o
evoluție constantă dea lungul timpului, pe parcurs ul tuturor curentelor literare și
în cadrul tuturor speciilor.
George Călinescu definea critica literară ca fiind o î ncerca re de a stabili
durabilitatea operelor în timp: ,,Ce este critica în definitiv? O încercare de a
determina dacă o operă ivită în timp este în stare să țină mult”. Se poate spune
ca una dintre cali tățile prozei noastre, încă de la î nceputuri le sale, este
durabilitatea sa în timp. Chiar și astăzi, letopiseț ele c ronicarilor moldoveni
reprezintă un izvor de cunoaș tere a perio adei pe care o descriu, care deși distanța
față de actualitate, captează atenț ia cititorului atât prin evenimentele descrise cât
și prin m odul î n care acestea sunt redate. Această durabilitate se datorează în
mod evident evoluției sale constante și adaptabilității la nevoile în continuă
schimbare a cititorilor. Prin evoluț ia prozei înțelegem faptul că aceasta a
dobândit constant diferite inf luenț e prolifice, a abordat mereu teme de interes
actual, scriitori i s-au sincronizat cu perioada și curentul literar pe care îl
reprezintă, implicându -se tot mai mult în ceea ce povestesc, lăsâ nd o amprentă
tot mai clara asupra operelor, făcâ nd mereu un p as spre o exprimare cât mai
variată a gândurilor, ideilor și sentimentelor lor, toate făcând ca proza să aibă un
cadru propice evoluț iei.
Proza românească înglobează toate tipurile de proză (narat ivă, romantică,
realistă, fantastică) ș i toate sp eciile nara tive: basm (popular ș i cult), povestire,
nuvelă (istorică, fantastică, psihologică) și roman (tradiț ional, modern obiectiv,
modern subiectiv).

– 4 –
Astfel, prin scurta prezentare a câ torva specii literare, exemplificate prin
cele mai reprezent ative opere, voi prezenta evoluția prozei românești și voi trasa
o paralela între aceste specii, paralelă care are scopul de a evidenția evoluția
prozei în cadrul tuturor speciilor ș i pe parcursul tuturor curentelor literare.
I.Basmul este o specie a genului epic, în proză , de întindere medie, având
în centru un conflict moral bine -rău, din care binele iese întotdeauna învingător.
Se caracterizează prin prezenț a unor personaje fabuloase, cu puteri
supranaturale, capabile de a se metamorfoza, aflate mereu într -un raport de
opoziț ie (personje pozitive – personaje negative). Baza acestei specii literare o
constitu ie basmele populare, povestite încă din cele mai vechi timpuri, tran smise
prin viu grai, din generație î n generație, acestea existând în sute de variante care
variază în funcție de regiune ș i povestitor. Basme populare precum ,,Tinerețe
fără de bătrânețe și viață fără de moarte”, c ules de Petre Ispirescu, circulă î n mai
multe variante, cea a lui Ispirescu fiind una dintre ele, cosmetizată puțin de
culegător, fapt care n u îl face totuși să devină autorul basmului. Evoluția acestei
specii se datorează culegă torilo r de folclor, care au transpusîn scris toate
basmele și prin îmbinarea mai multor variante ș i cosmetiz area lor astfel încât să
aparțină î ntrutotul speciei culte , au realizat varianta ei finală. Astfel a luat
naștere basmul cult. Basmul cult, precum ,,Povestea lui Harap -Alb”, scris de Ion
Creangă , are caracteri sticile literaturii culte, purtâ nd semnele unei evoluț ii clare:
autorul este cunoscut, limbajul respectă no rmele limbii literare și se regă sesc
elemente de originalitate, mă rci ale autorului respectiv.
II.Povestirea este o specie a genului epic, în proză , de dimensiuni reduse,
cu un numar mic de person aje, în care accentul cade asupra întâmplă rii
semnificative pe care o are î n centru. Această specie a prozei a evoluat, luând
naștere povestirea în ramă , specie a povestirii care se desfășoară pe mai multe
planuri narative, care nu urmeaza un fir epic. Ast fel, comparând povestirea lui
Ion Creangă, ,,Povestea unui o m leneș ”, cu povestirea în ramă a lui Vasile
Voiculescu, ,,Î n mijlocu l lupilor”, putem observa evoluția, evoluț ie care are loc

– 5 –
strict la nivel compozițional. Povestirea în ramă foloseș te tehnici n arative
moderne, precum inserția secvențelor narative, și ar e ca subiect o întâmplare
absolut reală, asupra căruia naratorul îș i pune amprenta, spr e deosebire de opera
lui Creangă care poate fi considerată mai degrabă o modalitate de a satiriza un
defect u man, lenea, originală doar prin stil, umorul și oralitatea l ui Creangă .
III.Nuvela este o specie a genului epic, în proză , de dimen siuni relativ
reduse, cu un număr destul de mic de personaje, î n care accentul cade asu pra
unui personaj, nu asupra acț iunii în sine. Nuvela poate fi: istorică, psihologică
sau fantasti că.
Nuvela istorică, cea care stă la baza dezvoltării speciei, este o operă
inspirată din trecutul istoric, în care locul și timpul sunt bine delimitate, și care
are o construcție riguroasă a subiectului. Astfel , mobilitatea naratorului de a -și
exprima propriile gânduri este limitată, acesta relatând doar evenimentele reale,
puțin romanțate, uneori apelând și la ficț iune. În nuvela istorică ,,Alexandru
Lapușneanul”, putem observa că este vorba desp re o relatare istorică concisă,
puțin romanțată de relați a dintre domnitor ș i doamna Ruxandra, la care se
adaugă și fapte fictive, precum sângeroasa piramidă din capetele boierilor.
Nuvela psihologică, a cărui iniț iator este marele clasic Ioan Slavici, est e o
creație asemănă toare nuvelei istorice, care prezintă tendințe clar evolutive. Are
și ea î n centru un personaj unic, cu trăsă turi bine conturat e, posibil real, care este
pus în situații excepționale, putându -i-se analiza î n profunzime profilul
psihologi c, lucrul care în ultima instanță devine centrul întregii creații. De
exemplu, î n nuvela l ui Slavici, ,,Moara cu noroc”, întreaga narațiune are î n
centru conflictul interior, schimba rea la nivel psihologic suferită de Ghiță ,
dezumanizarea la care asistă cititorul, finalul fi ind unul tragic. Dupa cum afirmă
Pompi liu Marcea, sancționarea drastică a protagoniștilor este pe măsura faptelor
săvârș ite, lor lipsindu -le stăpânirea de sine, simțul măsurii și cumpătul, putem
spune că , spre deosebire de autorul nuve lei istorice, care nu își pedepsește el
însuși personajele, soarta avâ nd acest scop, lui revenindu -i doar acela de

– 6 –
povestitor , autorul nuvelei psihologice își pedepsește el însuș i person ajele.
Putem vorbi despre evoluție î n gradul de implicare a naratorulu i în acț iune.
Nuvela fantastică, specie mult mai evoluată ș i mai modernă decât nuvela
istorică și psihologică, este rezultatul apariției ficțiunii î n cadrul textului bazat pe
teme moderne. Ce l mai potrivit exemplu de nuvelă fantastică este ,La țigănci , a
lui Mircea Eliade, nuvelă care pornește de la o întâmplare b anală și credibilă,
continuând cu o inșiruire de întâmplări excepționale, care depăș esc sfera
realului, cititorul ajungând în final să fie incapabil de a delimita realul de fictiv.
Astfel, spre d eosebire de celelalte două tipuri de nuvelă, aceasta evolueaz ă în
atragerea și captarea atenț iei cititorulu i prin posibilitatea de a da frâu liber
imaginaț iei.
IV. Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, care
cuprinde o acî iune c omplexă, structurată pe mai multe pla nuri narative, la care
participă un numă r mare de personaje, amplu caracterizate. Baza ac estei specii
este romanul tradițional, succesorii să i fiind romanul modern obiectiv ș i romanul
modern subiectiv.
Romanul tradiț ional are o structură rigidă din punct de vedere
compozițional, o intrigă riguros construită, în care temele sunt de inspirație
rurală, fapt ce duce la dobâ ndirea unui caracter mioritic sau monografic de cele
mai multe ori. Ce l mai reprezentativ roman tradiț ional este cel al lui Mihail
Sadoveanu, ,,Baltagul”, o operă care este o exemplif icare a ceea ce spunea
George Călinescu, intrucât prin caracterul său polițist este o operă capabilă de a
capta atenția cititorilor, chiar ș i la mai bine de 80 de ani de la publ icarea sa
(1930). Romanul tradiț ional es te reprezentantul prozei care păstrează cel mai
bine temele de inspirație rurală, peisajul autohton fiind în esență tabloul
perioadei în care se petrece acț iunea.
Romanul modern obiectiv, al cărui iniț iator este Liv iu Rebreanu, romanul,
Ion fiind considerat primul roman realist obiectiv din proza românească. Pentru
inițiatorul modernismului românesc, al cărui principiu de bază era sincronismul

– 7 –
literaturii române cu cea europeană, romanul, Ion este cel care rezolvă o
problemă și curmă o controversă . Această afirmaț ie a lui Lo vinescu se re feră la
faptul că apariț ia primului roman obiectiv direcționează literatura română că tre
valoare a europeană ș i stinge polemi ca pe care criticul o avea cu sămănătoriștii
epocii, evidențiându -se astfel tendința evolutivă a prozei.
Astfel, romanu l, Ion ră spunde cerinț elor modernismului lovinescian,
mișcare literară susținută de criticul Eugen Lovinescu, prin sincr onizarea cu
literatura europeană, prin caracterul să u obiectiv, prin u tlizarea sondajului
psihologic în contruirea personajelor și prin faptul că este un roman realist,
social, modern ș i obiectiv.
Evoluția față de romanul tradițional este clară, după cum spunea și
Lovinescu: pornind de la același material țărănesc, Ion reprezintă o revoluție și
față de lirismul sămănătorist și față de etic ismul a rdelean, constituind o dată
istorică î n procesul de obiectiv are a literaturii noastre epice .
Romanul modern subiectiv, cel mai r eprezentativ din literatura română
este cel al lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război . Roman ul modern subiectiv folosește ș i el conceptele t eoriei lovinesciene,
la fel ca și cel obiectiv, însă , spre deosebire de acesta, se bazează pe alte
concepte estetice: autenti citate, luciditate, relativism și narațiune la persoana I.
În romanul să u, Cam il Pe trescu abordează mai multe teme, toate prin
intermediul personajului principal, Ș tefan Gheorghidiu, care este ș i narator, toate
fiind prezentate deci subiectiv.
Evoluț ia de la roman modern subiectiv la ro man modern obiectiv este
evidențiată prin versu rile lui Camil Petrescu : Eu sun t dintre acei/ Cu ochi
halucinați și mistuiți lăuntric,/ Cu sufletul mărit,/ Căci am văzut idei ., naratorul
romanului modern subiectiv privind lucrurile dintr -o cu totul altă perspectivă
decât naratorul romanului modern obiectiv.
Acum că am făcut o scurtă prezentare a speciilor prozei și a evoluț iei lo r,
se poate realiza o paralela î ntre toate acestea.

– 8 –
Lucrarea este structurată pe trei capitole, iar fiecare capitol are mai multe
subcapitole.
În opinia m ea, speciile proze i au evoluat în mod diferit ș i din dife rite
puncte de vedere. Basmul, î n evoluția sa ș i-a creat o structură mai bine definită,
stilul său rămânând același. Povestirea a evoluat în structură ș i complexitate.
Nuvela a evoluat în exprimarea directă a naratoru lui și în implicarea sa
decizională, structura suferind și ea mici schimbă ri. Romanul, cea mai am plă
specie în proză, a suferit modificări la nivel tematic, compozițional și și -a mă rit
spectrul de surse de inspiraț ie. Colectiv, to ate speciile au suferit mo dificări î n
modul de abordare al autorului, care ș i-a pus amprenta asupra operei din ce î n ce
mai mult și, în adaptarea tot mai fină la cererile perioadei, curentului literar, și
din ce î n ce mai des, cititorilor. Opera literară este menită să placă citito rului
încă de la î nceput, moti v pentru care proza a trebuit să evolueze odată cu acesta.
În concl uzie, evoluț ia prozei constituie o necesitate continuă. Proza
evoluează odată cu omul, cu timpul, întrucât nevoile se schimbă și cititorul
doreș te o raportare la perioada contemporană. Ceea ce face proza durabilă este
interpretarea unică, irepetabilă a narat orului. Apreciam basmul pentru înclinaț ia
sa pentr u fantastic, povestirea pentru întâmplarea unică pe care o are în centru,
nuvela istorică pentru interesul trezit de eveniment ul prezentat, nuvela
psihologică pentru că ne permite să judecăm ală turi de narato r personajele,
nuvela fantastică pentru că ne lasă să dăm frâu liber imaginației, romanul
tradițional pentru acțiunea sa clară, pe înț elesul tuturor, roman ul modern
obiectiv pentru felul în care ne prezintă personajele și acțiunea ș i romanul
modern subiectiv pentru că ne permite să vedem lumea ș i prin ochii altcuiva.
În opi nia mea, proza este mereu scrisă pentru a plăcea unei generații
următoare. Câ nd este de actualitate pare prea îndrăzneață pentru epoca
respectivă și poate fi acceptată abia după ce se schimbă și epoca, devenind mai
îndrăzneață și ea. Este imposibil să se accepte într -o scurtă perioadă de timp
toate ideile noi.

– 9 –
CAPITOLUL 1
Tradiția prozei de inspirație rurală în literatura română

Proza se definește în general prin opoziție cu poezia și poate fi
recunoscută prin absența structurilor prozodice ș i a limbajului poet ic, ceea ce are
drept consecință exprimarea ideilor în forma obișnuită a vorbir ii curente. Ea este
o modalitate de expresi e caracteristică mai ales pentru basm, legendă, povestire,
nuvelă ș i roman.
Doar î n secolul al XIX -lea, sub influenț a cultu rii europene mai ales
franciza în prima jumă tate, se poate vorbi de proza literară în adevărata accepție
a termenului. Acum apar ș i principalele specii, mai întâ i cele de dimensiuni
mici, pentru ca în a doua jumatate a secolului să apară romanul. Secolul al XX –
lea este, fără îndoiala, al romanului. Tonul îl va da Liviu Rebreanu cu Ion , urma t
de Marin Preda cu romanul Moromeții1.
Eugen Simion î i critică pe scriit orii contemporani care consideră deș uete
temele ru rale din literatura contemporană .
Criticul literar Eugen Simion, consideră că la ora actuală , satul nu mai
este un sub iect predilect pentru literatură. Există ideea, de altfel destul de veche
în cultură, că satul nu oferă suficiente te me pentru o literatură postmodernă. Unii
scriitori chiar consideră a fi o pi erdere de vreme pentru cineva să scrie despre ce
se petrece astăzi în lumea ț ărănească. Dar literatura nu se judecă după subiectul
ei, ci după profunzimea ei. Iar profunzimea unui roman nu este dată de tema pe
care o abordează, ci de modul în care privește această temă cel care scrie. Tinerii
de astă zi pot citi or ice. Pe cititor nu -l interesează profesiunea personajului, ci
condiția lui umană2.

1 Șerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane 1932 -1947 , Editura Minerva, București, 1972, pag. 58
2 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Editura Minerva, Bucuresti, pag. 40

– 10 –
Marin Preda spunea odată că pentru un a utor, un doctor docent sau un
tăietor de lemne reprezintă acelaș i interes . Pentru că fiecare exprimă condiția lui
de existență3. În fond, autorul nu fa ce o reconstitu ire a profesiunii, ci a existenței
individului. În realitate, proza de astăzi se ferește să mai scrie despre ță rani din
motive de acest gen – pentru că este o prejudecată și apoi pentru că nu se mai
știe ce mai reprezintă astă zi satul.
Literatura pe teme rurale după al doilea ră zboi mon dial este foarte
puternică. În primul rând se remarcă prezența lui Marin Preda. Întâlnirea din
pământuri , cartea lui din 1948, este un punct de referință. Apoi, Moromeții din
1965 și volumul II din 1967 sunt c ărți de căpătâi, fundamentale.
Marin Preda a schimbat enorm viziunea asupra țăranului. Și, în general, în
stilul literaturii romînești. Făcând o comparație cu Liviu Rebreanu, care
înfățișează un ță ran r udimentar, abisal, care nu are în gâ nd dec ât o singura idee:
aceea de a pune mâna pe pământ, iar pentru asta calcă totul în picioare, l ui
Marin Preda nu -i place această viziune. Consideră că Rebreanu a limitat, a
mistificat enor m sufletul sau psihologia rurală. Iar Marin Preda a schimbat stilul.
A renu nțat la vechiul idealism țărănesc. Lumea țărănească nu este o lume idilică ,
este o lume foarte dură ș i primele lui povest iri sunt extraordinar de dure, î ntr-un
stil lipsit de orice lirism. În chip voluntar a făcut acest lucru. Dupa aceea a
înfățișat o tipo logie complexă . Moromete este un om care are acces la idei, are
acces la contemplaț ie.

1.1. Aspecte ale vieții țăranului în proza secolului XIX -lea – XX- lea

În opinia mea, țăranul este un element important al societății atât în
perioada dinainte de războaiele mondiale cât și după ele.

3 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Editura Minerva, Bucuresti, pag. 27

– 11 –
Viața la sat a fost și este în continuar e un mijloc prin care oamenii își duc
și își facilitează viața prin beneficiul primar oferit: pămâ nturile.
În primul rând, avem un exemplu important despre condiția țăranului în
opera lui Liviu Rebreanu – Ion, în care autorul îl prezintă pe Ion Pop al
Glanetașului ca fiind tipul țăranului care suferă pentru că nu are pămâ nt. În acest
sens, autorul prin intermediul personajului Ana Baciu, îi construiește destinul
tânărului flăcău prin căsătoria cu Ana, astfel Ion reușind să aibă pămâ nturi. Dar
până să ajungă să aibă pămâ nturile, Ion a trebuit să o lase însărcinată pe Ana, să
se lupte cu Baciu pentru pământuri și astfel după mult timp, Vasile Baciu
acceptă să pună pămâ nturile pe numele lui.
În al doilea rând, Ilie Moromete, personajul lui Marin Preda, este un foarte
bun exemplu de țăran în literatură . El întruchipează tipul țăranului intelectual,
care nu suferă drama pentru pămâ nturi ci teama de a nu i se despărț i familia.
Ilie Moromote este autoritatea supremă în familie, idee ce reiese din scena
mesei unde el are locul cel mai bun la masă și de unde îi vede pe toti. El are
conflicte cu toți din familie: băieț ii pentru că ei muncesc și în locul lui, cu fetele
pentru că s-au dus la scăldat și nu o ajută pe Catrina, cu Niculae care vrea să
meargă la școală și cu soția lui, căreia îi vându -se un lot de pamâ nt lui Bălosu4.
În concluzie, prin aceste două exemple, a lui Ion și a lui Ilie, condiția
țăranului este prezentată în două ipostaze: țăranul care suferă pentru că nu are
pământ și țăranul care suferă pentru că nu poate să-și țină familia unită . Din
această cauză aceste două personaje sunt exemple bune din care am putea învăța
lucruri esențiale pentru o viață de familie ferici tă și unită , care să nu fie
dezbinată de problema pămâ ntului.
Până la apariț ia romanului modern în literatura româna, una dintre temele
dominante este cea rurală , prezentarea lumii satului românesc, fie în maniera
idilica (Duiliu Zamf irescu), fie în maniera realistă (Ioan Slavici, Liviu

4 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Editura Minerva, Bucuresti, pag. 33

– 12 –
Rebreanu). Într-o țară în care civilizația tradițională , arhaică , a domin at secole
de-a rândul, figura țăranului a reprezentat o sursă de inspirație majoră .
Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda sunt
scriitorii care oferă reperele unei tradiții solide în evoluț ia prozei românesti de
inspiratie rurală .
În romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, este prezentată drama unui țăran
ardelean care trăieș te într-o societate pentru care pamântul e, mai mult decât un
mijloc de subzisten ță, un criteri u al valorii individuale. Condiția țăranului,
ilustrată în romanul Ion, își găseș te o replică peste timp în romanul Moromeț ii,
al lui Marin Preda.
Naturii primare, tumultuoase, a lui Ion i se opune Ilie Moromete, cel din
urmă țăran5, așa cum l-a numit Nicolae Manolescu, fire histrionică și
contemplativ ă care nu mai luptă pentru a stăpâni spatial, ci pentru a scăpa de
teroarea timpului. Satul lui Mari n Preda din primul volum este un univers închis,
refractar la noul ce vine dinafară și urmând ritmurile eterne ale naturii, ciclurile
biologice.
Romanul Moromeții, de Marin Preda, a cărui originalitate stă fără îndoială
în noua viziu ne asupra lumii rurale, prezintă povestea unei familii de țărani din
Câmpi a Dunarii, ce cunoaș te, de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă și mai
ales simbolica destră mare6.
Ilie Moromete este unul dintre cele mai fascinante personaje din literatura
noastră. Destinul său ilustrează o temă fundamentală, și anume dispariț ia clase i
țărănești. Caracter puternic, natură complexă, inteligență nativă, Ilie Moromete
(al cărui prototip este Tudor Călăraș u, tatăl autorului) simbolizează lumea
țărănească și valorile ei durabile. El este, în acelați timp, singurul țăran filozof
din literat ura română, frământă rile sale despre soarta țăranilor dependenți de
roadele pământului, de vreme și de Dumnezeu, fiind relevante pentru firea sa

5 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Editura Minerva, Bucuresti, pag. 38
6 Ibidem , pag. 44

– 13 –
reflexiva. El este un om rațional în ceea ce privește atitudinea sa față de pamânt.
Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de
posesiune, lăcomia pentru pământ, Moromete nu este sclavul îmbogăț irii, ci
pământul consti tuie pentru el simbolul libertății materiale și spirituale. Spre
deosebire de ceilalți țărani, Moromete nu are nimic de făcut atunci când vecinii
săi sunt în casă muncind, fiind preocupaț i de problema supravieț uirii.
Marin Preda face din țăranul Moromete un individ cu o viață psihologică
normală , apt prin aceasta de a deveni un erou de proză modernă, el creează un
țăran inteligent, în măsură să conștientizeze, în modul său, dramele existenței și
ale clasei sociale din care face parte. Pentru a analiza acest personaj complex,
trebuie observat context ul social în care se petrece acțiunea romanului7.
Nicolae Manolescu se întreabă dacă Ilie Moromete – nu cumva este el
însuși, în raport cu ceilalți protagoniști, un marginal, o excepț ie, un fel de ultim
mohican al acestei filozofii de viață de care s-a legat perpetuarea vechilor valori
ale satului românesc? Hotă rât lucru, Moromete este cel din urmă țăran, în acest
roman al deruralizării satului. Ruptura se explică tocmai prin schimbarea
condiț iilor sociale8.
Există diferențe și între lumea în care trăiește Moromete și satul lui
Rebreanu, descris în romanul Ion; astfel, relațiile tradiț ionale au fost înlocuite
aproape în totalitate de cele capitaliste, în ceea ce privește primul volum, și de
către cele socialiste, în cel de-al doilea volum. În acest context, o tranziție atât
de brutală și de rapidă , într-un interval de timp atât de scurt, ca aceea care se află
în centrul Moromeților, provoacă destrămarea valorilor stabilite și o anume
neîncredere firească în valorile noi9.
Schimbă rile la care este supus satul românesc în această perioadă pot fi
observate analizând cele două volume ale roman ului; astfel, primul volum

7 E. Lovinescu, Critice , Editura Minerva, București, 1970, pag. 41
8 Idem
9 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Editura Minerva, Bucuresti, pag. 125

– 14 –
înfățisează lumea tatălui, cu aparențele ei de stabilitate și ordine, cu seninătatea
ei ce se apără de lovituri , în timp ce al doilea volum conturează lumea fiilor,
neașezată și tulbure, care scoate la suprafață forțe istorice, obscure, necana lizate
și primejdioase. Munca nu mai constituie pentru țăranii lui Preda o plăcere și
agricultura nu mai formează , ca pentru predecesori, imensul centru de greutate
al vieții lor.
Din punct de vede re sociologic, fenomenul moromețian reflectă procesul
îndelunga t, dar inexorabil, al deruraliză rii satului prin atragerea lui treptată în
orbita industrializării și al civiliza ției urbane .
În urma tutror schimbă rilor suferite de către satul românesc, s-a schimbat
și relația omului cu pământul; această relație a fost desacralizată . În primul volum,
înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, țăranul este proprietar de pământ,
iar viața economică țărănească se bazează pe valorificarea prin comerț a
produselor obținute de pe urma acestuia. Moromete ramâne, în ciuda tuturor
acestor factori, fidel valorilor sale, neînțelegând multă vreme necestita tea acestei
negustorii, pe care o disprețuiește. Moromete rămâne un nostalgic apără tor al
ordinii vechi. Valorile de schimb au luat locul peste tot valorilor de
întrebuințare, dar Moromete păstrează în sinea sa regretu l după celelalte .
Condiția țăranului se schimbă în cel de-al doilea volum, care prezintă
situaț ia țăranului după cel de-al Doilea Război Mondial; acesta este un țăran
desproprietă rit; instaurarea regimului comunist a adus cu sine colectivizarea, un
proces violent care a produs multe traume. În ciuda acestei acțiuni de
remodel are a unei lumi vaste, de mult și solid stabilite, sub influența puternică și
crescândă , de gigantic magnet, a societății industriale. Moromete își păstrează
valorile intacte pe parcursu l întregului roman. El va avea întotdeauna aceleaș i
principii, indiferent de situația în care va fi pus și de vremurile în care va trăi.
Relevantă în acest sens este afirmaț ia autorului romanulu i, Marin Preda, în
lucrarea sa Creaț ie și morală : Părerea mea e că un țăran, chiar dacă ajunge
doctor în filozofie, tot țăran ramâne. Ideea de familie, de pildă, va fi la el aceeași

– 15 –
cu a unui țăran. Despre dragoste va gândi tot ca părinții săi, despre cinste și
demnitate va avea aceleaș i repre zentări, într-un cuvânt concepția sa despre lume
va fi una țărăneasc ă. Nu va exista manifestare a vieții lui, poate chiar cotidiene,
pe care el să n-o judece cu ochii cu care a văzut odată o lume pe deplin formată ,
cu metafizica ei.
Cele două părți formează totuși o unitate, ele se susțin și se luminează
reciproc, imprimând o tipologie necunos cută până la Marin Preda în proza
românească, întâiul volum este concentrat asupra unui singur personaj, întreaga
desfășurare epică este subordonată lui Ilie Moromete. Cartea este scrisă într-un
stil pe alocur i ironic, personajele au timp să gândească și să se exprime, gesturile
lor sunt libere, existența, în orice caz, nu-i terorizează . Ritmul epic se schimbă în
volumul al II-lea. Existența socială este, aici, mai concentrată, oamenii apar
invadati de întâmplări, satul așezat pe tipare arhaice intră într-un proces rapid de
destră mare. Proza care narează toate acestea este cu necesitate mai crispată,
pagina mai densă , sub puterea faptelo r dinafara personajele apar micș orate,
gesturile lor nu mai au spontaneitatea din prima fază. Stilul epic se adaptează
acestei schimbări de perspec tivă. Narațiunea se complică, numă rul focarelor
epice crește, sub presiunea numeroaselor paranteze fraza își pierde din fluență,
devine aspră și demonstrativă. O anumită crispare a propoziții lor, provenită din
elaborarea lor îndelungată, arată și o înstră inare a prozatorului față de obiectul
naraț iunii.

2.1. Romanul de inspirație rurală. Marele modele Liviu Rebreanu, Marin
Preda

Doi d intre marii critici literari, George Călinescu și Eugen Lovinescu, au
opinii contrare privitoare la personajul titular al romanului10.

10 E. Lovinescu, Critice , Editura Minerva, București, 1970, pag. 51

– 16 –
Dacă pentru Călinescu, Ion este „o brută” vicleană, instinctuală, lipsită de
inteligență („nu din inteligență a ieșit ideea seducției”), pentru Lovinescu,
personajul are „o inteligență ascuțită” și o „voință imensă”11. Oricum ar fi privit,
personajul este construit prin sinteza unei multitudini de destine, rezultând astfel
un tip reprezentativ pentru o clasă socială – țărănimea transilvăneană de la
începutul secolului XX. Personaj eponim cu rol exponențial, întruchipare fidelă
a ambiției țărănești, Ion este un parvenit, „un Julien Sorel valah”. Criticul Paul
Georgescu considera că forța romanului provine din monumentalitatea
personajului principal, ca și din puterea de tipizare a scriitorului care a așezat la
temelia construcției sale dramatica chestiune a pământului, problema ce obseda,
de un secol, literatura noastră12.
În confuzia aparentă a unei materii haotice, se surprinde totuși destul de
repede o mișcare centripetă; în pulberea figurilor secundare, se desface o figură
centrală ce le grupează și le armonizează. Ion e axa solidă în jurul căreia masa
amorfă se organizează. Din linia țăranilor lui Balzac, dar mai ales, ai lui Zola,
Ion e expresia instinctului de posesie a pământului în serviciul căruia pune o
inteligență suplă, o cazuistică inepuizabilă, o viclenie procedurală și, cu
deosebire, o voință imensă. Ion este expresia violentă a unei energii;
subordonându -și mecanismul complicat al sufletului unui singur impuls, este un
tip unitar; în limitele ideației lui obscure și reduse, e un erou stendhalian în care
numai obiectul dorinței e schimbat, pe când încordarea, tenacitatea și lipsa
oricărui scrupul moral rămân aceleași. Julien râvnește, cu toate resur sele
energiei sale plebee, la o bruscă ascensiune socială; feciorul Glanetașului
râvnește la delnițele lui Vasile cu foamea de pământ a unei vechi sărăcii.
Romanul lui Liviu Rebreanu reprezintă realizarea integrală a idealului
sămănătorist13. Ceea ce n -au reușit să ne dea tendința agresivă și lirismul

11 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Editura Minerva, Bucuresti, pag. 33
12 Ibidem , pag. 64
13 Nicolae Balotă, De la Ion la Ioanida. Prozatori români ai secolului XX , Editura Eminescu, București, 1974, pag.
105

– 17 –
romantic al acestei școli literare, ne -a dat realismul viguros al lui Rebreanu:
epopeea țărănimii noastre, prinsă în celula vieții unui sat ardelean. Lipsită, de
altfel, ca și sămănătorismul de orice ideologie , de orice preocupare pur artistică,
de latura speculativă și analitică, epopeea scriitorului nostru o domină și prin
lărgimea concepției și prin vigoarea constructivă de adunător de materialuri
pentru piramide faraonice, dar, mai ales, prin acea obiectivi tate fundamentală
care o scoate din inferioritatea literaturii de luptă, înălțând -o pe treapta unei
creații fără cau ze eficiente și finale vizibile .
Toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion14. Desfășurarea romanului poate
să dea impresia că în atingerea scopului său Ion pune multă inteligență. El
seduce pe Ana, așteaptă ca aceasta să ajungă prin graviditate de râsul satului și
silește pe tată să vină să se tocmească în privința zestrei. Ion nu e însă decât o
brută, căreia șiretenia îi ține loc de deșteptă ciune. Ideea de a seduce pornește
dintr -o vorbă nevinovată aruncată de Titus Herdelea. Flăcăul e un animal plin de
candoare, egoist, am zice lipsit de scrupule, dacă n -ar fi străin cu ingenuitate de
orice noțiune de scrupul. Lăcomia lui de zestre e centrul lumii și el cere cu
inocență sfaturi, dovedind o ingratitudine calmă, lilială. Nu din inteligență a ieșit
ideea seducerii, ci din veclenia instinctuală, caracteristică oricărei ființe reduse.
În univers ul imaginar al romancierului a avea joacă un rol pri mordial. Nu
înțelegem prin aceasta doar simpla dorință a aproprierii, nevoia proprietății.
Prozatorul este atras de o lume a dezmoșteniților, a celor mulți, umi li, cărora le
este închinat Ion, a celor ce n-au în raporturile lor cu cei ce au. Aceste raportu ri,
în perspectiva sa, sunt economice și sociale, dar au implicații psihologice și, am
putea spune, general -antropologice.
Viziunea satului, în perspectiva lui Rebreanu, ierarhia oamenilor,
legăturile lor, snobismul țărănesc sunt determinate de legile ave rii și, înainte de
toate, de cele ale proprietății asupra pământului.

14 Liviu Petrescu, Dictionar analitic de opere literare românești , Editura Casa Cărții de Știință, Cluj -Napoca, 1999,
pag. 85

– 18 –
Spre deosebire de viziunea balzaciană, care proiectează ființe
excepționale, privirea lui Liviu Rebreanu redă exemplare omenești mijlocii, de
adevăr sufletesc general. Realismul marelui romancier român este oarecum
clasic prin această trăsătură specifică, precum și prin absența pitorescului sau a
imag inației colorate, romantice15.
De altă parte, probitatea realismului său poate da impresia unei probe
negative a portretului, chiar când e vo rba de țăran. Țăranul din opera lui Liviu
Rebreanu nu este o sinteză de virtuți, cum îl înfățișau sămănătoriștii. Patimile lui
sunt elementare, oarbe, distructive. Nicăieri nu se simte, nici chiar în Răscoala ,
simpatia autorului pentru clasa țărănească. Er oul din Ion amintește desigur pe
țăranii balzacieni și zoliști, frământați într -o pastă aspră, cenușie , fără moliciuni
și străluciri16.
Marin Preda a trebuit asemeni lui Zaharia Stancu să -și taie toate punțile de
întoarcere spre țărănime și spre sat. Copilul, tânărul poate chiar omul matur
Marin Preda a trăit o dramă tipică pentru generația sa. De la 10 ani își dorește să
nu mai fie țăran. Însă viața avea să -i rezerve surpriza paradoxului de a izbuti ca
om și ca scriitor tocmai în ceea ce încercase să nege odată, adică în asumarea
unei condiții țărănești17.
Marin Preda face din tânărul Moromete un individ cu o viață psihologică
normală, apt prin aceasta de a deveni erou de proză modernă. El creează un țăran
inteligent în măsură să conștientizeze, în modu l lui caracteristic, dramele
existenței și ale clasei sociale din care face parte.
Problema familiei patriarhale, a raporturilor din cadrul familiei sunt
obiectul de studiu al autorului.
Familia ca nucleu al societății are în roman o organizare patriarhal ă.
Moromete este un om rațional în ceea ce privește atitudinea față de
pământ. Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu care era dominat de instinctul de

15 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Editura Minerva , Bucuresti, pag. 85
16 Mircea Muthu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1998, pag. 52
17 Andrei Grigor, Marin Preda – incomodul , Galați, Editura Porto -Franco, 1996, pag. 88

– 19 –
posesiune, Moromete nu este sclavul îmbogățirii, pământul constituie pentru el
simbolul libertății materi ale și spirituale, idee mărturisită de el în finalul
romanului : Domnule, eu am dus totdeauna o viață independentă18.
Mesajul romanului Moromeții este un mesaj de tip existențialist. Procesul
însingurării și înstrăinării lui Ilie Moromete este sinonim cu pr ocesul distrugerii
satului românesc și scoaterii țăranulu i român de pe arena istoriei : Istoria a trecut
cu tăvălugu l prin ograda lui Ilie Moromete19.
Toate romanele lui Marin Preda relevă existențialismul, începând cu
Marele singuratic , continuând c u ,Ris ipitorii și încheind cu Cel mai iubit dintre
pământeni .
Marin Preda creează imaginea artistică a unui proces continuu de
însingurare a individudului.
Opera acestui mare scriitor a încântat generații de cititori și este deosebită
din toate aspectele. Viața, moartea sunt anali zate în operele scriitorului. Rele nu
sunt nici viața, nici moartea ( ne sunt date), ci suferința, pe care n -o merităm,
fiindcă nimeni n -a vrut să se nască și nimeni nu crede că nu trebuie să moară,
dar de ce să suferim, oricâte rel e am fi făcut pe acest pământ ?20

18 Mihai Ungheanu, Marin Preda: vocație și aspirație , București, Editura Eminescu, 1973; ediția a II -a revăzută și
adăugită, Timișoara, Editura Amarcord, 2002, pag. 67
19 Eugen Simion, Dicționarul Literaturii Române, vol. I, Editura Universul Enciclopedic, 2012, pag. 1201
20 Monica Spiridon, Omul sup t vremi: eseu despre Marin Preda, romancierul , București, Editura Cartea
Românească, 1993 , pag. 57

– 20 –
CAPITOLUL 2
Realismul lui Liviu Rebreanu – Romanul ION

2.1. Sensurile realismului rebrenian