ACȚIUNEA CIVILĂ ȘI ACȚIUNEA PENALĂ ÎN PROCESUL PENAL Coordonator: Prof. univ. dr. TUDOR AMZA Absolvent: Marian Matei București 2018 2 C U P R I N S… [623098]

UNIVERSITATEA HYPERION
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

LUCRARE DE LICENȚĂ
la disciplina
DREPT PROCESUAL PENAL
cu titlul
ACȚIUNEA CIVILĂ ȘI ACȚIUNEA PENALĂ
ÎN PROCESUL PENAL

Coordonator:
Prof. univ. dr. TUDOR AMZA
Absolvent: [anonimizat]
2018

2 C U P R I N S

Capitolul I – Considerații generale pag. 4
Capitolul II – Acțiunea civilă în procesul penal pag. 14
II.1. Introducere pag. 14
II.2. Specificul acțiunii civile exercitate în cadrul
procesului penal pag. 15

II.3. Oportunitatea exercitării acțiunii acțiunii
civile în cadrul procesului penal pag. 19

II.4. Obiectul și exercitarea acțiunii civile în noul
Cod de procedură penală pag. 25

II.5. Constituirea de parte civilă în noul Cod de
procedură p enală pag. 27

II.6. Exercitarea din oficiu a acțiunii civile în
noul Cod de procedură penală pag. 28

II.7. Introducerea în procesul penal a părții responsabile
civilmente în noul Cod de procedură penală pag. 29

II.8. Renunțarea la pretențiile civile în noul Cod
de procedură penală pag. 30

II.9. Tranzacția, medierea și recunoașterea pretenți ilor
civile în noul Cod de procedură penală pag. 31

II.10. Exercitar ea acțiunii civile de către sau
față de succesori în noul Cod de procedură penală pag. 32

II.11. Soluționarea acțiunii civile în procesul penal
în noul Cod de procedură penală pag. 33

II.12. Disjungerea acțiunii civi le pag. 34

II.13. Soluționarea acțiunii civile la instanța civilă
în noul Cod de procedură penală pag. 35

II.14. Autoritatea hotărâ rii penale în procesul civil și
efectele hotărârii civile în procesul penal în noul
Cod de procedură penală pag. 36

3 Capitolul III – Acțiunea penală în procesul penal pag. 40

III.1. Acțiunea penală privită prin prisma Codului
de procedură penală adoptat în anul 1968
versus actualul cod de procedură penală pag. 41

III.2. Noțiunea de acțiune penală pag. 44
III.3. Obiectul acțiunii penale pag. 46
III.4. Subiecții acțiunii penale pag. 47
III.5. Trăsăturile acțiunii penale pag. 49

Concluzii pag. 55

Bibliografie pag. 56

4 CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE

1. Încălcarea unei norme de drept penal de către o persoană dă naștere unui raport
juridic de conflict între subiectul activ (persoana sau persoanele care au săvârșit, în calitate de
autori, instigatori sau complici, o infracțiune f apt consumat ori o tentativă pedepsibilă), pe de o
parte și subiectul pasiv al infracțiunii, care este statul, ca reprezentant al societății[1].Acest raport de
drept substanțial, între stat și infractor, presupune pe de o parte dreptul statului de a folosi acțiunea
penală împotriva infractorului, de a -l trage la răspundere penală, de a -i aplica o pedeapsă și de a -l
sili să o execute, iar pe de altă parte obligația infractorului de a răspunde pentru infracțiunea
săvârșită și de a executa pedeapsa ce i -a fost aplicată, precum și dreptul său de a
folosi contraacțiunea de apărare împotriva acțiunii penale a statului[2]. Deci în cadrul unui proces
penal nu există doar acțiunea penală a statului împotriva infractorului, ci și contraacțiunea acestu ia
din urmă, prin care își exercită apărarea împotriva acțiunii penale, adică propune probe în apărare,
invocă excepții, declară căile de atac prevăzute de lege, etc.. C. pr. pen. din 1968 , ca și codul în
vigoare, reglementează în mod explicit doar acțiunea penală, nemenț ionând nimic cu privire la
contraacțiunea inculpatului. Aceasta din urmă ia naștere însă doar din momentul în care acțiunea
penală este pusă în mișcare, iar temeiul ei se găsește în principiile de bază ale procesului penal ș i
anume: principiul contradictor ialității, principiul aflării adevărului și principiul asigurării dreptului
la apărare[3].
Așa cum s -a arătat în doctrină, normele juridice (inclusiv normele penale), spre
deosebire de normele morale, religioase, de bună cuviință, conțin în structura lor, în afară de precept
și sancțiune (care există la orice normă), și dreptul de a acționa în justiție , adică dreptul de a trage
la răspundere pe cel care a săvârșit fapta ilicită și de a obține aplicarea sancțiunii legale cuveni te[4].
Dreptul la acțiune în ju stiție este conținut virtual și impersonal în fiecare normă juridică, însă el
devine concret și personal în momentul în care norma a fost încălcată prin săvârșirea faptei ilicite[5].
Tot astfel, acțiunea penală este conținută în mod virtual, în nuce , în no rma de incriminare, încă din
momentul adoptării acesteia , însă ea devine concretă, exercitabilă, din momentul încălcării acestei
norme de către infractor, adică în momentul săvârșirii infracțiunii reglementate de norma respectivă.
Această concepție, promov ată de C. pr. pen. din 1968 . și de actualul C. pr. pen., este diferită de
concepția promovată de Codurile de procedură penală din 1864 și din 1936, care au la bază ideea că

[1] G. Antoniu, C. Bulai, Dicționar de drept penal și procedură penală , Editura Hamangiu, București, 2011, p. 772.
[2]Idem, p. 773.
[3] V. Dongoroz, op.cit., p. 65.
[4] V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală , vol. V, Ediția a II -a, Editura Academiei Române și
Editura All Beck, București, 2003, p. 55.
[5] Ibidem.

5 acțiunea penală se naște din infracțiune , aceste coduri menționând că „orice infrac țiune dă naștere
la o acțiune penală” (art. 1 din C.pr.pen. din 1864 și art. 1 din C.pr.pen. din 1936).

2. Din această diferență de viziune rezultă și diferența cu privire la titularul acțiunii
penale, respectiv cu privire la persoana care poate pune în m ișcare acțiunea penală (editio actionis) .
Astfel, în art. 14 alin. 2 din actualul C. pr. pen. (ca de altfel și în art. 9 alin. 2 din C. pr. pen. din
1968 .) se prevede că „Acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de
lege” , iar pot rivit art. 309 din actualul C. pr. pen procurorul este cel care pune în mișcare acțiunea
penală, prin ordonanță, în cursul cercetării penale. Spre deosebire de C. pr. pen. din 1968 ., în
actualul C. pr. pen nu se mai dă posibilitatea procurorului de a pun e în mișcare acțiunea penală și
prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanței, ci în mod obligatoriu acesta trebuie să pună în miș care
acțiunea penală în cursul cercetării penale, printr -un act separat. În viziunea C. pr. pen. din 1936,
care îmbrățișa op inia că acțiunea penală se naște prin săvârșirea infracțiunii și nu prin adoptarea
normei de drept penal, statul nu era singurul titular al acțiunii penale, ci în anumite cazuri aceas ta
putea fi pusă în mișcare și de partea vătămată, prin plângere directă în fața instanțelor de judecată.
În concepția C. pr. pen. din 1968 și a actualul ui C. pr. pen , de vreme ce statul este cel care adoptă
normele de drept penal (care includ în mod virtual și acțiunea penală), tot statul este singurul tit ular
al acțiunii pe nale, care o poate pune în mișcare prin intermediul procurorului. Chiar și în cazul
infracțiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, tot procurorul
este cel care pune în mișcare acțiunea penală, după introducerea acestei plângeri.

3. Într-un mod identic cu cel din C. pr. pen. adoptat în 1968 , se folosește în actualul C.
pr. pen conceptul de „exercitare a acțiunii penale” , precizând că aceasta se poate face în tot cursul
procesului penal, în condițiile legii. Așa cum s -a precizat în literatura de specialitate, exercitarea
acțiunii penale înseamnă efectuarea, în cursul procesului penal, de către subiectul activ al acțiuni i,
prin intermediul organelor judiciare, a diferitelor acte procesuale care, potrivit funcției dinamice a
acestei acțiuni, servesc la propulsarea activității procesuale și la realizarea scopului procesului
penal[6]. Ea cuprinde toate activitățile titularilor dreptului de a exercita acțiunea penală, din
momentul punerii în mișcare și până la realizarea obiect ului acesteia, efectiva tragere la răspundere
penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni[7].

4. Tot prin existența dreptului statului la acțiunea penală se explică și definirea
obiectului acțiunii penale în C. pr. pen. adoptat în 1968 și în actualu l C. pr. pen .

[6 ] V. Dongoroz, op.cit. , p. 64.
[7]I. Gorgăneanu, Acțiunea penală , Editura Știinșifică și enciclopedică, București, 1977, p. 89.

6 Astfel, obiectul acțiunii penale, indicat în art. 14 din actualul C. pr. pen (identic cu art. 9 alin. 1 din
C. pr. pen. din 1968 ), este tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.
Așa cum s -a precizat în doctri na elaborată după intrarea în vigoare a C. pr. pen., adoptat în 1968,
răspunderea penală se realizează în cadrul raportului juridic penal[8], iar acest raport juridic
presupune existența unor drepturi și obligații reciproce care se stabilesc între subiecți , în vederea
realizării comportării prescrise de lege acestora[9]. Deci, pentru a se putea realiza tragerea la
răspundere penală a infractorului, trebuie să existe un drept al statului la o acțiune penală.
Anterior adoptării C. pr. pen. din 1968, obiectul acțiunii penale era definit însă într -un
mod diferit de cel actual. Astfel, în art. 2 din C. pr. pen. din 1864 se prevedea că „acțiunea publică
are de obiect pedepsirea faptelor care vatămă ordinea socială” , iar în art. 2 din C. pr. pen. din
1936 se preved ea că „acțiunea penală are de obiect aplicarea pedepselor și a măsurilor de
siguranță” , nefăcându -se vreo referire la tragerea la răspundere penală a infractorului. Deci, în
această viziune obiectul acțiunii penale nu era tragerea la răspundere penală a pe rsoanei care a
săvârșit o infracțiune, ci aplicarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță acesteia. În ambele
coduri, din 1864 și din 1936, iar uneori și în lucrările de drept procesual penal, se confunda
însă obiectul acțiunii penale – tragerea la r ăspundere penală – cu scopul acesteia, aplicarea
sancțiunilor de drept penal[10]. În plus, în urma acțiunii penale se pot aplica nu doar pedepse sau
măsuri de siguranță ci și alte sancțiuni de drept penal (măsuri educative). Această diferență este
explicabi lă prin faptul că instituția răspunderii penale nu era reglementată în codurile penale
anterioare, ca o instituție fundamentală a dreptului penal, alături de instituția infracțiunii și de cea a
pedepsei. În doctrina anterioară adoptării Codului penal din 1 968 se considera că instituțiile
findamentale ale dreptului penal sunt infracțiunea, infractorul și pedeapsa, nefiind menționată și
instituția răspunderii penale. Ulterior adoptării Codului penal din 1968 s -a modificat această
structură a instituțiilor fun damentale ale dreptului penal, considerându -se că acestea sunt
infracțiunea, răspunderea penală și pedeapsa.

5. Ca o noutate față de reglementare a din C. pr. pen din 1968 , în art. 15 din actualul C.
pr. pen se enumeră două condiții de punere în mișcare s au de exercitare a acțiunii penale,
respectiv „când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o
infracțiune și nu există cazuri care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acesteia” . În
doctrină, pe lângă aceste d ouă condiții se mai enumeră și o a treia, anume aceea ca acțiunea penală
să se refere la o persoană certă, identificată, având în vedere că răspunderea penală este

[8]G. Antoniu, C. Bulai , op.cit. , p. 778.
[9]Idem, p. 773.
[10]I. Gorgăneanu, op.cit. , p. 29.

7 personală[11]. Este cunoscut că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare decât dacă este c unoscut
autorul sau mai exact persoana bănuită că a săvârșit acțiunea. Din acest motiv considerăm că ar fi
trebuit să se regăsească și această a treia condiție, printre cele enumerate la art. 15 din actualul C.
pr. pen , pentru a nu se lăsa impresia că în prezent, ar fi posibilă punerea în mișcarea acțiunii
penale în rem.

6. Ce-a de-a doua condiție enunțată în art. 15 din actualul C. pr. pen pentru punerea în
mișcare și exercitarea acțiunii penale, respectiv să nu existe cazuri care împiedică punerea în
mișcare sau exercitarea acesteia, este abordată în doctrina actuală sub denumirea de aptitudinea
funcțională a acțiunii penale . Inaptitudinea funcțională a acțiunii penale provine uneori din
lipsa temeiului de fapt al acțiunii penale (fapta nu există, nu es te săvârșită de inculpat, intervine o
cauză care înlătură caracterul penal al faptei), alteori din lipsa temeiului de drept al acesteia (fapta
nu este prevăzută de legea penală, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii) iar
alteori din ex istența unor cauze care înlătură răspunderea penală (lipsește plângerea prealabilă ori
aceasta a fost retrasă, a intervenit amnistia, prescripția răspunderii penale, decesul făptuitorului ,
există autoritate de lucru judecat). Temeiul de drept al acțiunii p enale este existența unei dispoziții
de lege care reglementează o infracțiune, instituind implicit dreptul la acțiune, iar temeiul de fapt al
acțiunii penale este săvârșirea faptei incriminate[12].
În actualul C. pr. pen s-au păstrat în general cazurile car e împiedică punerea în mișcare
și exercitarea acțiunii penale din art. 10 , C. pr. pen. din 1968 , cu unele modificări. La art. 16 lit. b
din din actualul C. pr. pen au fost reunite într -o singură cauză care împiedică punerea în mișcare și
exercitarea acțiu nii penale ( „fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu
vinovăția prevăzută de lege” ) adică, acele cauze prevăzute în art. 10 lit. b și d din C. pr. pen. din
1968 , care determină inaptitudinea funcțională a acțiunii penale prin lips a temeiului de drept a
acesteia. Astfel, sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală” va cuprinde pe lângă faptele
care pot constitui contravenții sau abateri disciplinare și pe cele care ar fi putut constitui infra cțiuni,
însă le lipsește unul din e lementele constitutive, cu excepția elementelor ce țin de latura subiectivă a
infracțiunii, care sunt acoperite de sintagma „nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege” .
Totodată, prin introducerea principiului oportunității urmăririi penale și înl ăturarea din
definiția legală a infracțiunii (art. 15 din actualul C. pen.) a pericolului social, ca trăsătură esențială
a infracțiunii, a fost înlăturat cazul de la art. 10 lit. b1 din C. pr. pen. din 1968 .
Cauza de la art. 10 lit. c din C. pr. pen. adop tat în 1968 a fost reformulată, în loc
de „fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat” fiind prevăzută cauza ce constă în aceea

[11]Idem, p. 99 -100.
[12]Idem, p. 58 -61.

8 că „nu există probe că o persoană a săvârșit o infracțiunea” (art. 16 lit. c din actualul C. pr. pen ).
În felul acesta se acceptă posibilitatea existenței anumitor probe în acuzarea suspectului sau
inculpatului, însă acestea să nu fie convingătoare, ceea ce atrage incidența cauzei de împiedicare a
exercitării acțiunii penale în discuție. Noua formulare răspunde mai bine n ecesității existenței unui
caz de stingere a acțiunii penale care să corespundă marelui principiu de drept procesual în dubio
pro reo . Din pun ct de vedere practic, incidența art. 10 lit. c din C. pr. pen. din 1968 ar trebui să
atragă automat reluarea urmăr irii penale pentru identificarea autorului infracțiunii, deși de cele mai
multe ori cauza rămâne în nelucrare până la prescrierea răspunderii penale, pentru că adevăratul
motiv al stingerii acțiunii penale este inexistența probelor suficiente pentru dovedi rea vinovăției
învinuitului sau inculpatului cercetat.

7. Nu s -a prevăzut în art. 16 din actualul C. pr. pen , printre cazurile care împiedică
punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, și renunțarea la urmărirea penală, care atrage
stingerea acți unii penale pentru motive de oportunitate și nu de legalitate. S -a intenționat
reglementarea în art. 16 din actualul C. pr. pen doar a cazurilor de stingere a acțiunii penale pentru
lipsa temeiurilor de fapt sau de drept a acesteia. Or, în cazul renunțări i la urmărirea penală există și
temeiurile de fapt și temeiurile de drept pentru exercitarea în continuare a acțiunii penale, însă d in
anumite rațiuni de oportunitate urmărirea penală nu se mai continuă.
Renunțarea la urmărirea penală este însă menționată în art. 17 alin. 1 din din actualul C.
pr. pen , alături de clasare, ca și cauză de stingere a acțiunii penale în cursul urmăririi penale. În
cazul în care prin Legea de punere în aplicare a din actualul C. pr. pen se renunță la condiția punerii
în mișcar e a acțiunii penale, pentru a se putea adopta soluția renunțării la urmărirea penală, textul
art. 17 alin. 1 din actualul C. pr. pen va deveni inexact, deoarece renunțarea la urmărirea penală nu
va mai fi o cauză de stingere a acțiunii penale. Nu se poate stinge o acțiune penală care nu a fost
încă pusă în mișcare.
Ar mai trebui menționat că noțiunea de stingere a acțiunii penale , folosită în art. 17 din
actualul C. pr. pen , era folosită în C.pr.pen. din 1936, nu însă și în C. pr. pen. din 1968 , care
folosește expresia de împiedicare a punerii în mișcare ori exercitare a acțiunii penale . Este
explicabilă această modificare a denumirii, în condițiile în care s -a introdus renunțarea la urmărirea
penală printre cazurile de stingere a acțiunii penale. Așa cum am arătat, în cazul renunțării la
urmărirea penală nu există niciun motiv care să împiedice punerea în mișcare sau exercitarea
acțiunii penale, ci renunțarea la continuarea acesteia este determinată de motive de oportunitate.

8. În ce privește acțiunea ci vilă exercitată în cadrul procesului penal, potrivit art. 20 alin.
2 din actualul C. pr. pen „constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii

9 și a întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care aceasta se întemeiaz ă”, iar potrivit art.
20 alin. 4 din actualul C. pr. pen. „în cazul nerespectării vreuneia dintre condițiile prevăzute la
alin. 1 și 2, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadr ul
procesului penal, putând introd uce acțiunea la instanța civilă” . Nu rezultă din aceste texte care este
sancțiunea în cazul nerepectării dispozițiilor alin. 2, respectiv în cazul în care la constituirea d e
parte civilă nu s -ar indica natura și întinderea pretențiilor, a motivelor și a pr obelor pe care acestea
se întemeiază? Se menționează doar că în aceste cazuri persoana vătămată sau succesorii acesteia nu
se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acțiunea la instanța
civilă, ceea ce ar putea conduce în practică la mai multe soluții. S -ar putea respinge acțiunea civilă,
s-ar pute a disjunge și trimite la instanț a civilă ori s -ar putea ignora pur și simplu constituirea de
parte civilă? Soluția care ar răspunde cel mai bine interesului unei bune administr ări a justiției și
stabilirii de la începutul cercetării judecătorești a cadrului procesual, ar fi aceea ca o astfel de
constituire de parte civilă să fie anulată de instanța penală, prin încheiere, înainte de debutul
cercetării judecătorești. Din moment c e la alin. 5 din același articol se indică doar trei cazuri în care
partea civilă ar putea să modifice acțiunea civilă în cadrul procesului penal, după începerea
cercetării judecătorești până la finalizarea acesteia, rezultă că nu este posibilă o completar e a
acțiunii civile, cu indicarea naturii și întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea
se întemeiază, după acest moment procesual.
Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convențională unei alte
persoane, ac easta nu poate exercita acțiunea civilă în cadrul procesului penal, iar dacă transmiterea
acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acțiunea civilă se disjunge (art. 20 alin. 7 din
actualul C. pr. pen ).
Partea civilă poate renunța la preten țiile civile formulate, până la terminarea dezbaterilor
în apel, fie prin cerere scrisă, fie oral în ședința de judecată (art. 22 alin. 2 din actualul C. pr. pen ).
Nu se prevede ca cererea scrisă să fie autentică, textul nefiind corelat cu Codul de proced ură civilă,
care prevede o cerere autentică pentru renunțarea la drept, nu însă și pentru renunțarea la judecată .
În caz de deces al părții civile, acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale
dacă moștenitorii își exprimă opțiunea de a continua e xercitarea acțiunii civile în termen de cel mult
două luni de la data decesului. La fel, în caz de deces al părții responsabile civilmente, acțiunea
civilă rămâne în competența instanței penale dacă partea civilă indică moștenitorii acesteia în
termen de d ouă luni de la data la care a luat cunoștință de împrejurarea respectivă. În aceste cazuri,
legea prevede în plus și posibilitatea instanței de a dispune disjungerea acțiunii civile și trimite rea
acțiunii la instanța civilă, dacă se depășește durata rezona bilă a procesului.

10 9. Se constată tendința actualului C.pr.pen. de a acorda prioritate soluționării în cadrul
procesului penal a acțiunii penale și de a trimite acțiunea civilă la instanța civilă, pentru soluți onare.
De altfel, în art. 26 alin.1 din din a ctualul C. pr. pen se prevede, ca regulă generală, posibilitatea
disjungerii acțiunii civile și trimiterea ei la instanța civilă, atunci când soluționarea acțiunii c ivile în
procesul penal ar determina depășirea termenului rezonabil al procesului penal. S e pare că în
actualul C. pr. pen se poate adopta mult mai prea ușor soluția disjungerii acțiunii civile și trimiterea
ei spre soluționare la instanța civilă, fapt care este de natură să defavorizeze victimele infracțiu nilor.
Instanțele penale vor fi tenta te să disjungă acțiunea civilă și să o trimită spre soluționare instanței
civile, ori de câte ori acestea vor ridica dificultăți în soluționare. În plus, uneori latura civilă poate
influența încadrarea juridică a faptei, de pildă în cazul în care s -au prod us consecințe deosebit de
grave, care și în actualul C. pen. sunt definite prin valoarea pagubei de peste 2 .000.000 lei (art. 183
C. pen.).
Condiția depășirii duratei rezonabile a procesului penal este una destul de generală, iar
disjungerea acțiunii civil e într -un astfel de caz și trimiterea ei la instanța civilă, cu reluarea de la
capăt a procesului civil ar putea duce la depășirea duratei rezonabile de soluționare a acțiunii civ ile
determinate de săvârșirea infracțiunii. Pentru a atenua acest efect, la a rt. 26 alin. 3 din actualul C.
pr. pen ., așa cum a f ost modificat prin legea de punere în aplicare, se prevede că „probele
administrate până la disjungere vor fi folosite la soluționarea acțiunii civile disjunse” . Nu se mai
dă posibilitatea instanței civi le să facă vreo apreciere cu privire la necesitatea refacerii acestora, așa
cum se prevede a în forma textului din C. pr. pen . adoptat în 1968 („Probele administrate în fața
instanței penale până la disjungere pot fi folosite în fața instanșei civile, în af ară de cazul când
instanța civilă apreciază că este necesară refacerea lor”) . Probleme se vor ridica și cu privire la
necesitatea suspendării judecării acțiunii civile disjunse, până la rămânerea definitivă a soluției
adoptate pentru acțiunea penală. De as emenea, în aceste cazuri pot apărea dificultăți la instanța
civilă, deoarece constituirea de parte civilă în procesul penal nu conține elementele tipice ale une i
acțiuni civile, în sensul că nu conține numele și adresa pârâtului, temeiul juridic al acțiuni i.
În caz de deces al inculpatului, spre deosebire de C. pr. pen. din 1968 , potrivit art. 25
alin. 5 din actualul C. pr. pen , instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. La fel, în caz de încetare a
procesului penal față de inculpat, când a intervenit am nistia sau prescripția sau când instanța a
admis un acord de vinovăție, dar nu s -a încheiat și o tranzacție, pe latura civilă. Din nou, aceste
dispoziții legale, deși sunt de natură să contribuie la soluționarea cu celeritate a cauzelor penale ,
neglijează interesul legitim al părților civile de a obține repararea într -un termen cât mai scurt a
prejudiciilor preduse prin infracțiuni.

11 10. Un alt element de noutate îl constituie textul art. 27 alin. 7 din actualul C. pr. pen ,
care prevede că în cazul în care persoana vătămată nu s -a constituit parte civilă în procesul penal,
dar a introdus acțiune civilă la instanța civilă, precum și în cazul acțiunii civile disjunse, judec ata în
fața instanței civile se suspendă după punerea în mișcare a acțiunii civile și p ână la rezolvarea în
primă instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un an. Prin legea de punere în aplicare a codului
se dorește înlăturarea sintagmei „precum și în cazul acțiunii civile disjunse” , ceea ce ar putea fi
interpretat ca o intenție a legiui torului ca acțiunea civilă disjunsă din cadrul procesului penal să nu
mai fie suspendată deloc. Or, în acest caz este posibil ca instanța civilă să ajunga la o soluție di ferită
de instanța penală, cu privire la existența faptei sau a persoanei care a săvâr șit-o.
11. Tot ca o noutate, din actualul C. pr. pen prevede, la art. 28 alin. 1 că hotărârea
definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă
acțiunea civilă, doar cu privire la existența faptei și a pers oanei care a săvârșit -o, instanța civilă
nemaifiind legată de cele reținute în hotărârea penală de achitare sau de încetare a procesului pena l
cu privire la existența prejudiciului sau a vinovăției autorului faptei. Aceasta reprezintă o trecer e de
la teori a unității culpelor penală și civilă, la teoria dualității acestor culpe. Instanța civilă va putea
constata existența unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanța penală nu a constatat exist ența
unei culpe penale a acestuia.
Față de această dispoz iție legală, instanțele nu mai pot îmbrățișa în continuare teza
unității culpei, majoritară în secolul trecut. Potrivit acestei teorii nu există o diferențiere într e culpa
penală și culpa civilă, ambele fiind determinate chiar și de culpa cea mai ușoară (l evissima).
Argumentele acestor autori sunt acelea că în cadrul faptelor culpoase legiuitorul a constatat că sun t
câteva din aceste fapte care prin natura lor aduc o mai mare tulburare ordinii juridice, astfel încâ t ele
trebuie privite ca acțiuni ilicite pe nal, și ca atare le -a trecut în domeniul legilor penale sustrăgându –
le implicit de sub incidența legii civile. Deci nimic din aceste fapte nu a mai rămas în domeniul le gii
civile; nu se pot concepe două feluri de omucideri culpoase, sau de răniri culpoase, unele penale și
unele civile. Oricât de redusă ar fi culpa, din moment ce ea se referă la la un rezultat socotit de legea
penală ca ilicit penal există o culpă penală și numai penală[13]. În concepția acestor autori , teza
unității culpei nu exclude posibil itatea persoanei căreia i s -a provocat și un prejudiciu civil prin
fapta penală săvârșită din culpă de a solicita despăgubiri în cadrul procesului penal sau separat. Î nsă
dacă instanța penală a dispus achitarea inculpatului pentru lipsa culpei, înseamnă că nu s -a constatat
nici cea mai mică culpă și deci nu se mai poate introduce o nouă acțiune civilă, pentru a se solicit a
despăgubiri civile.
Teza dualității culpelor a fost admisă de doctrina și practica judiciară română sub
imperiul Codului penal din Vechi ul Regat de la 1864. Această teorie era preluată din doctrina și

[13]V. Dongoroz, nota 5557 din “Tratat de drept și procedură penală”, vol. I, de I. Tanoviceanu, Tip. “Curierul Judiciar”, București, 1924, p. 636.

12 practica străină a vremii, deoarece fusese adoptată constant de instanțele belgiene până în anul
1899, de instanțele italiene până în 1906 și de instanțele franceze până în anul 1912, când au
renunțat la ea[14]. Potrivit acestei teze culpa cea mai ușoară ( culpa levissima ) nu trebuie să producă
decât consecințe civile, nu și penale. În cazul faptelor din culpă incriminate penal, elementul
subiectiv al infracțiunii este format doar din culpa lata și culpa levis , iar culpa levissima formează
doar culpa civilă, care nu poate duce la existența infracțiunii, ci doar la consecințe civile. Print re
argumentele acestor autori era și unul de ordin gramatical, deoarece Codul penal din 1864 exprima
conceptul culpei prin termenii “nedibăcie, nesocotință, nebăgare de seamă, neîngrijire sau
nepăzirea regulamentelor…” , iar legea civilă utiliza o dispoziție în alb, adică vorbea de culpă fără
a-i fixa limitele[15].
Deși este încă dominant, sistemul unității culpelor este astăzi criticat tot mai insistent
atât în doctrina franceză cât și în cea anglo -americană[16]. S-a arătat că ar fi greșit să se aplice o
sancțiune penală și acelora care au dovedit o culpă foarte ușoară deoarece, prin concept, faptele
penale presupun o anumită gravitate. În cazul culpei civile suntem în fața unui procedeu tehnic,
abstract, de măsurare a comportamentului unei persoane în raport cu purtarea unui om mediu ca
prudență și diligență; culpa civilă nu comportă o judecată de valoare asupra cond uitei agentului ca
în cazul culpei penale. Nesocotind aceste diferențieri, judecătorul penal ar fi ispitit să adopte o
poziție proprie judecătorului civil, preocupat mai mult să asigure dezdăunarea victimei decât să
evalueze conduita rea, reproșabilă, a ag entului[17].
Sistemul dualității culpelor ar trebui să revină în atenția instanțelor de judecată și a
doctrinei, deoarece concluzia că cele două culpe, civilă și penală, nu pot fi decât identice în cazu l în
care legiuitorul a incriminat penal faptele din cu lpă producătoare de prejudiciu civil, nu este de
natură să contribuie la îndeplinirea scopului legii penale.
Într-adevăr majoritatea autorilor consideră că printre condițiile generale ale răspunderii
civile trebuie să existe și vinovăția celui care a cauza t prejudiciul. Sunt însă și autori care susțin că
nu este necesară existența vinovăției pentru răspunderea civilă deoarece aceasta nu are și “ o notă
moralizatoare, educativă ”, cum au alte forme ale răspunderii[18]. Dar chiar și în opinia celor dintâi
autori , răspunderea civilă este o sancțiune civilă, cu caracter reparator, fără a fi, în același timp, o
pedeapsă[19].

[14]Ibidem.
[15]Idem, p. 635.
[16]G. Antoniu, op.cit. , p. 174.
[17]R. Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel , Cujas, Paris, 1997, pag. 454 -456, apud G. Antoniu, op.cit. , p. 174.
[18]S. Neculaescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor , Editura Lumina L ex, București, 2001, p. 183.
[19]C. Stătescu, op.cit. , p. 123.

13 Răspunderea penală însă are ca scop restabilirea ordinii de drept și resocializarea
infractorului[20], iar consecința directă a acesteia este apl icarea unei pedepse penale.
Cum se poate observa și cum s -a afirmat și în doctrina civilă[21] fără îndoială că există
deosebiri între răspunderea civilă, pe de o parte, și celelalte forme ale răspunderii juridice – penală,
disciplinară ș.a. – pe de altă parte , deosebiri care se regăsesc, printre altele, în conținutul laturii
subiective ce caracterizează fapta ilicită. Caracterul diferit al celor două forme de răspundere, ci vilă
și penală, implică și necesitatea de a opera cu noțiuni diferite, fără a se ține co nt de conținutul pe
care o noțiune îl capătă în cadrul fiecareia din cele două forme de răspundere. În consecință
noțiunea de culpă din cadrul răspunderii civile nu trebuie neapărat să fie identică cu cea din cazul
răspunderii penale. În aceste condiții ap reciem că nu există nici un impediment pentru reținerea
răspunderii penale doar pentru faptele comise cu o culpă gravă sau ușoară, urmând ca cele săvârșite
cu o culpa levissima să atragă doar o răspundere civilă. Prin aplicarea și a unei sancțiuni penale î n
cazul unei fapte săvârșite cu o culpa levissima apreciem că nu se poate atinge scopul pedepsei
penale de prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni, de vreme ce majoritatea persoanelor nu sunt
dotate cu un simț de prevedere excepțional.
Încercarea de a fa ce o distincție între culpa levissima, pe de o parte, și culpa levis și
culpa lata, pe de altă parte, depășește cadrul legii penale române, care nu face nici o distincție î n
acest sens. Codul penal spaniol, de exemplu, reglementează imprudența gravă (cores punzătoare
unei culpa lata ) care este specifică delictelor și imprudența ușoară (corespunzătoare unei culpa
levis, dar nu și unei culpa levissima ) care este specifică contravențiilor ( faltas)[22].

[20]I. Mircea, Temeiul răspunderii penale în românia , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, p. 168.
[21]C. Stătescu, op.cit. , p. 190.

[22]S. Mir Puig, Derecho penal. Parte general , Editura Reppertor, Barcelona, 1999, p. 65 -66, apud F. Streteanu, Drept penal. Partea generală ,
Editura Roseti, București, 2003, p. 394.

14 CAPITOLUL II
ACȚIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

Scopul orică rui proces, civil sau penal, este înfăptuirea justiției, care se realizează pe trei
căi: restabilirea dreptății și echităț ii, prin protejarea drepturilor ș i libert ăților persoanei; educarea
cetățenilor prin descurajarea comportamentului ilicit a ntisocial; prevenirea membrilor societa ții
asupra consecin țelor concrete ale încălcă rii legii.
Cele mai importante instrumente juridice prin care se poate ”accesa” și ”pune în
funcțiune” mecanismul justi ției sunt ac țiunile penal ă și civil ă.

II.1. Introduc ere
Din perspectiva doctrinar ă, acțiunea în justi ție acoper ă dreptul substan țial, material, și
cel formal, procesual.
Î n sens substan țial, ac țiunea absoarbe dreptul de a ne adresa justi ției pe aceast ă cale,
drept care genereaz ă punerea în mișcare și exercitarea ac țiunii sub egida formalismului procedural
[23].
În cadrul procesului penal, protagonista este ac țiunea penal ă, care reprezint ă mijlocul
juridic prin care se realizeaz ă tragerea la r ăspundere a persoanelor care au s ăvârșit infractiu ni[24] și,
mai concret, dreptul subiectului pasiv al infrac țiunii de a angaja r ăspunderea subiectului activ, prin
intermediul organelor de urm ărire penal ă și, respectiv, al instan ței.
Părerea majoritar ă a autorilor literaturii juridice este c ă acțiunea pena lă se na ște automat
și invariabil din infrac țiune și este argumentat ă și prin faptul c ă aproape toate codurile de procedur ă
penal ă moderne – în special cele europene, inclusiv cel roman – folosesc o terminologie similar ă ca
sens [25].
Exist ă, însă, și o alt ă abordare a acestui subiect în doctrina occidental ă, prin care se evit ă
confuzia dintre ac țiune și exercitarea acesteia [26]. Conform acestei viziuni ac țiunea reprezint ă
legitimitatea de a -i adresa judec ătorului o solicitare [27].
Încălcarea unor norme de d rept penal genereaz ă, uneori, și pagube materiale sau morale.
Astfel, raportul juridic de drept penal cap ătă și valen țe civile, iar drepturile victimei se extind și din
perspectiva posibilita ții ca, printr -o actiune civil ă în justitie, s ă pretind ă reparare a prejudiciilor sale.

[23] J. Dragan, I. Oancea, Actiunea penala si actiunea civila in procesul penal , Editura Ministerului Administratiei s i Internelor, Bucuresti, 2006, p. 18
[24]Art. 14 alin. (1) C. pr. pen.
[25] Legiuitorul nostru a expus aceeasi idee atat in art. 1 din codul din 1864: ”Orice infractiune a legii penale da nastere la o actiune publica si poate
produce si o actiune privata“ , cat si in art. 1 al codului din anul 1936, cu toate modificarile sale pana in 1960: ”Orice infractiune da nastere la o
actiune penala si poate da loc totodata la o actiune civila“ .
[26] M. Franchimont, Tratat de procedura penala , vol. I, Editura Paideia, B ucuresti, 1994, p. 31
[27]N. Volonciu, Tratat de procedura penala , vol. I, Editura Paidea, Bucuresti, 1993, p. 221

15 În literatura de specialitate ac țiunea civil ă a fost definit ă în cele mai diverse moduri. Într-
o accep țiune, aceasta reprezint ă, în sintez ă, dreptul de a urm ări, pe calea unui proces ceea ce ți se
datoreaz ă (jus persequendi judicio qu od sibi debetur) , iar, în detaliu, modalitatea prin care o
persoan ă solicit ă instan ței recunoa șterea dreptului sau ori realizarea acestuia, fie prin încetarea
obstacolelor ridicate de o alt ă persoan ă, fie prin ob ținerea unei desp ăgubiri corespunz ătoare [28].
Dacă încadr ăm ac țiunea civil ă între grani țele procesului penal, defini ția acesteia se
schimb ă, datorit ă inten ției sanc ționatoare mai pronun țate a p ărții vătămate. Astfel, acțiunea civilă
exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răs pundere civilă delictuală a
persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care
face obiectul acțiunii penale[29].
Aceast ă acțiune este specific ă procesului civil, nu celui penal, fiind chiar imposibil de
”abo rdat” în cazul în care prejudiciul a fost produs prin fapte neincriminate de legea penal ă, ci de
acte normative din alte ramuri de drept [30].
Prin op țiunea p ărții vătămate, ac țiunea civil ă poate fi exercitat ă pe cale separat ă, în fața
instan ței civile, însă poate fi formulat ă și pe cale accesorie în cadrul procesului penal, dar numai în
situația îin care pagubele materiale și/sau morale au fost generate de fapte cu un anumit specific [31],
incriminate de legea penal ă [32], iar ac țiunea penal ă poate fi pus ă în mișcare [33].

II.2 Specificul ac țiunii civile exercitate în cadrul procesului penal
Codul de procedur ă penal ă ofer ă persoanei v ătămate sau succesorilor acesteia prin
infrac țiune facultatea de a formula o ac țiune civil ă împotriva inculpatului și a p ărții responsabile
civilmente, în cursul urm ăririi penale sau în fața instan ței de judecat ă, până la momentul citirii
actului de sesizare, cu scutirea pl ății taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar [34].
Pe calea ac țiunii civile, persoana fizic ă sau juri dică poate solicita recunoa șterea unui
drept subiectiv preexistent, a unuia nou -constituit sau încetarea împiedic ării de c ătre alt ă persoan ă a
exercit ării dreptului propriu. Atunci c ând existen ța sau exercitarea dreptul respectiv sunt afectate se
naște pos ibilitatea legal ă pentru partea prejudiciat ă de a cere desp ăgubiri [35].

[28] I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil. Teoria generala , Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983, p. 229
[29]Art. 19 alin. (1) C. pr. pen.
[30] J. Dragan, I. Oancea, op. cit ., p. 68
[31] Astfel de infractiuni pot fi cele indreptate impotriva unor bunuri (spre exemplu, infractiunea de fu rt, prevazuta si pedepsita de art. 2 28 C. pen.,
cea de delapidare, reglement ata de art. 295 C. pen. etc.), precum si cele care determina producerea unor pagube materiale si/sau morale (spre
exemplu, in timpul savarsirii infractiunii de violare de domiciliu, incriminata si pedepsita de art. 224 C. pen., faptuitorul poate distruge u nele bunuri
din locuinta victimei, oferindu -i acesteia un temei pentru a cere daune materiale sau poate crea victimei o spaima foarte mare ce a avut ca urmare
periclitarea sanatatii acesteia, indreptatind -o astfel sa solicite daune morale).
[32] J. Dragan, I. Oancea, op. cit. , p. 68
[33] Ibidem
[34] Art. 19 alin. (2) si art. 20 alin. (1), (2) si (4) C. pr. pen.
[35] J. Dragan, I. Oancea, op. cit. , p. 73

16 Acțiunea civil ă în procesul penal are un caracter accesoriu ac țiunii penale, put ând fi
exercitat ă numai în măsura în care ac țiunea penal ă poate fi pus ă în mi șcare, numai împotriva
inculpatului sau p ărții responsabile civilmente, respectiv a succesorilor acestora și numai dac ă sunt
întrunite, în mod cumulativ, urm ătoarele condi ții[36]:

– Producerea unui prejudiciu material sau moral prin s ăvârșirea
infrac țiunii
Doar anumite tipuri de inf racțiuni permit constituirea ca parte civil ă în procesul penal.
Acțiunea civil ă nu poate fi exercitat ă în cadrul oric ărui proces penal, întruc ât unele infrac țiuni
(precum infrac țiunile de pericol), prin natura lor, nu pot da na ștere unor prejudicii materia le sau
morale. În asemenea cazuri, ac țiunea civil ă poate fi formulat ă numai pe cale separat ă, în cadrul unui
proces civil, dac ă au existat alte eventuale fapte p ăgubitoare, f ără caracter penal, legate de
infrac țiunea respectiv ă.
Acesta a fost și raționamen tul jurispruden țial men ținut de -a lungul timpului. Spre
exemplu, s -a decis ca inculpatul judecat pentru infrac țiunea de fals intelectual (art. 321 C. pen.) nu
poate fi obligat la plata unor desp ăgubiri în cadrul procesului penal, pentru c ă instan ța penal ă a fost
sesizat ă cu judecarea unei fapte penale neproduc ătoare de pagube materiale. Totodat ă, s-a hot ărât că
nu este posibil ă constituirea de parte civil ă în procesul penal în cadrul c ăruia se analizeaz ă
săvârșirea sau nu a infrac țiunii de conducere a unui autovehicul f ără permisul corespunz ător
categoriei respective, întruc ât natura acestei infrac țiuni nu este compatibil ă cu producerea unor
daune materiale. În aceast ă situa ție, eventualele prejudicii vor putea fi recuperate de cel v ătămat
numai pe calea une i acțiuni în fața instan ței civile [37]. În plus, într-un recurs dedus judec ății Cu rții
de Apel Ploie ști s-a decis condamnarea inculpatei pentru s ăvârșirea a dou ă infrac țiuni de
nerespectare a hot ărârilor judec ătorești, dar s -a respins cererea de desp ăgubir i formulat ă de
persoana constituit ă parte civil ă în procesul penal, cu motiva ția că infrac țiunea de nerespectare a
hotărârilor judec ătorești nu este generatoare de prejudicii materiale, fiind îndreptat ă împotriva
înfăptuirii just iției. Pentru repararea pag ubei suferite, instan ța a opinat c ă partea civil ă urmeaz ă să se
adreseze instan ței civile [38].

[36] Ibidem
[37]Idem , p. 74, Decizia penala nr. 438/1975 a Tribunalului Timis, publicata in Revista romana de d rept nr. 1/1976, p. 50; Decizia nr. 1264/1983 a
Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectia penala, publicata in Culegere de decizii, Bucuresti, 1983, p. 260
[38]Decizia nr. 633/AA/1998 a Curtii de Apel Ploiesti, Sectia penala, publicata in programul leg islativ Lege 4

17 – Existen ța leg ăturii de cauzalitate între infrac țiunea s ăvârșită și
prejudiciul cerut a fi acoperit
Pentru ca raspunderea civil ă a inculpatului sau a p ărții responsabile civilmente s ă poat ă
fi angajat ă în cadrul procesului penal trebuie ca prejudiciul s ă fi fost creat prin infrac țiunea
săvârșită. Cu alte cuvinte, cauza apari ției prejudiciului trebuie s ă își aibă originea în fapta de natur ă
penal ă, lucru care un eori este dificil de dovedit, mai ales în cazul în care prejudiciul se face sim țit
după un interval de timp sau în situa ția în care între infrac țiune și prejudiciu se interpun diferite
circums țante sau ac țiuni.
Existen ța raportului de cauzalitate dintre fa pta penal ă și prejudiciu se analizeaz ă din
perspectiva obiectiv ă, neav ându-se în vedere latura subiectiv ă, a vinov ăției, mai precis, atitudinea
psihic ă a persoanei care a s ăvârșit infrac țiunea. Aspectele de ordin subiectiv pot influen ța, însă,
stabilirea întinderii r ăspunderii [39].

– Certitudinea prejudiciului
Certitudinea prejudiciului trebuie analizat ă atât sub aspectul existen ței prejudiciului, c ât
și al posibilit ăților de evaluare a acestuia [40].
Sub aspectul momentului în care prejudiciul se face sim țit, putem distinge între
prejudiciul actual – care a fost constatat și este, deci, cert – și prejudiciul viitor, care se poate
considera cert dac ă este susceptibil de evaluare, iar producerea lui este sigur ă.
În jurispruden ță s-a refuzat obligarea inculpat ului la plata unei desp ăgubiri întemeiate pe
un fapt nesigur. Într-o spe ță a Tribunalului Bihor[41] nu s -au ob ținut daune în favoarea unei victime
minore pentru un prejudiciu viitor const ând în prelungirea, prin accidentare, a ciclului total de
școlarizare a acesteia p ână la ob ținerea unei calific ări superioare, și deci, în lipsa veniturilor aferente
încadr ării în munc ă pe durata întârzierii finaliz ării preg ătirii sale. De asemenea, instan ța suprem ă a
stabilit c ă repararea pagubei cauzate prin s ăvârșirea une i infractiuni presupune at ât repararea
pagubei efective ( damnum emergens ), cât și a folosului nerealizat ( lucrum cesans ), cu condi ția ca
acestea s ă fie certe. Sporurile pentru ore suplimentare, pentru munca prestat ă în timpul nop ții sau în
zilele de s ărbătoare legal ă, variabile în func ție de programul de produc ție al societ ății în cadrul
căreia este angajat ă victima, neav ând caracterul unui prejudiciu cert în privin ța exis tenței și a
întinderii, nu pot fi incluse în cuantumul daunelor materiale acordate vic timei, ca folos nerealizat
[42].

[39] J. Dragan, I. Oancea, op. cit. , p. 74
[40] I. Neagu, Tratat de procedura penala , Editura Pro, Bucuresti, 1997, p. 189
[41] Decizia penala nr. 186/1981 a Tribunalului Bihor, la care se face referire in J. Dragan, I. Oancea, op. cit. , p. 76
[42] Decizia nr. 47/2009 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia penala, publicata la www.scj.ro

18 În ceea ce prive ște prejudiciul moral, dovedirea existen ței acestuia poate fi, uneori,
dificil ă și poate presupune parcurgerea unor probatorii anevoioase; c ât prive ște estimarea
prejudiciului moral, aceasta poate implica o analiz ă aprofundat ă. Totu și, jurispruden ța rom âneasc ă
a început s ă se orienteze c ătre ideea stabilirii echit ății. Astfel, Curtea de Apel Cluj a fost sesizat ă cu
soluționarea recursului p ărții civile, care, în urma unei alterca ții cu inculpatul, a suferit două fracturi
dentare ce au necesitat dou ă interven ții chirurgicale pentru repararea prejudiciului estetic. Prin
recurs partea civil ă a solicitat obligarea inculpatului la plata daunelor morale. Instan ța, raport ându-
se la prevederile art. 998 -999 vechiul C. civ. (art. 1357 -1371 n. C. civ.) , a considerat c ă se impune
repararea integral ă a tuturor prejudiciilor rezultate din comiterea faptei de c ătre inculpat, f ără a
distinge în raport cu caracterul material sau moral al acestora. Pentru admiterea recursului și
stabilirea pl ății de daune morale în favoarea p ărții civile instan ța nu a considerat necesar ă
administrarea de probe, apreciind c ă este incontestabil c ă părții civile i -a fost cauzat un prejudiciu
moral, prin alterarea aspectului fe ței acesteia. Criteri ul impus de instan ța clujean ă pentru evaluarea
daunelor morale este cel conform c ăruia sumele de bani trebuie s ă aibă efecte compensatorii,
păstrându-și totu și calificarea de desp ăgubiri, iar nu de amenzi pentru autorii daunelor și nici de
venituri nejusti ficate pentru victimele acestora [43]. Și Curtea de Apel Timi șoara, sesiza tă cu
judecarea recursului recurentei care a suferit un accident de munc ă în cadrul societ ății pârâte, soldat
cu infirmitate de gradul al III -lea, a adoptat principiul repara ției inte grale a prejudiciului, inclusiv a
celui nepatrimonial. Și aceast ă instan ță a dispus în sensul c ă evaluarea daunelor morale nu trebuie
să fie excesiv ă pentru autorii daunelor și nici nu trebuie s ă constituie o surs ă nejustificat ă de
îmboga țire pentru persoa nele prejudiciate [44].

– Nerepararea prejudiciului
Anterior exercit ării ac țiunii civile în cadrul procesului penal, este posibil ca prejudiciul
cauzat prin infrac țiune s ă fi fost deja acoperit, în tot sau în parte, de alte persoane dec ât inculpatul.
Asem enea cazuri pot ap ărea, spre exemplu, atunci c ând persoana v ătămată prime ște o sum ă de bani
de la stat, o indemniza ție de la o societate de asigurare sau o sum ă de bani platit ă de ni ște ter ți, în
dorin ța lor de a -l ajuta pe inculpat.
Dacă prejudiciul creat prin fapta de natur ă penal ă a fost reparat în totalitate înainte de
formularea ac țiunii civile, aceasta nu mai reprezint ă o cale de care se mai poate uzita [45].
Dacă prejudiciul cauzat prin infrac țiune a fost reparat doar par țial anterior exercit ării
acțiunii civile în procesul penal, aceasta poate fi primit ă de instan ță și solutionat ă în sensul

[43] Decizia nr. 101/1999 a Curtii de Apel Cluj, Sectia penala, publicata in programul legislativ Lege 4
[44] Decizia nr. 71/2003 a Curtii de Apel Timisoa ra, Sectia civila, publicata in programul legislativ Lege 4
[45] J. Dragan, I. Oancea, op. cit. , p. 76

19 complet ării desp ăgubirilor cu diferen ță până la valoarea total ă a prejudiciului, dovedit ă și apreciat ă
astfel de instan ța de judecat ă [46].
Este important și temeiu l în baza c ăruia prejudiciul a fost acoperit. Astfel, în cazul
despăgubirilor achitate de un asigurator în baza unui contract de asigurare încheiat între societatea
de asigur ări și persoana juridic ă păgubit ă pentru bunurile sustrase, asiguratorul se poate subroga în
drepturile p ărții vătămate și se poate constitui parte civil ă în cadrul procesului penal împotriva
inculpa ților, solicitâ nd înapoierea daunelor achitate beneficiarului contractului de asigurare [47].
În ipoteza în care ni ște ter ți au achitat p ărții vătămate, f ără a avea vreo obliga ție în acest
sens, desp ăgubiri pentru pagubele suferite, cu inten ția de a -l ajuta pe inculpat, persoana vă tămată nu
va mai putea exercita ac țiunea civil ă având acest obiect în cadrul procesului penal, dec ât, eventu al,
pentru partea de prejudiciu neacoperit ă de ter ți. În schimb, dac ă terții au pl ătit aceste despă gubiri cu
inten ția de a o ajuta pe persoana v ătămată, atunci aceasta din urm ă se va putea îndrepta cu o ac țiune
civilă împotriva inculpatului, pretinz ând de la ace sta acoperirea total ă a prejudiciului cauzat [48].

– Existen ța manifest ării de voin ță a părții vătămate de a fi desp ăgubit ă
În procesul penal aceast ă condi ție se realizeaz ă prin constituirea de parte civil ă.
Îndeplinirea acestei condi ții nu este necesar ă atunci c ând ac țiunea penal ă se pune în
mișcare din oficiu [49].
Constituirea de parte civil ă în cazul infrac țiunilor pentru care urm ărirea penal ă se pune
în mi șcare la pl ângerea prealabil ă a persoanei v ătămate are drept component ă importan tă existen ța
capaci tații procesuale de exerci țiu [50].

II.3. Oportunitatea exercit ării ac țiunii civile în cadrul procesului penal
Ațiunea penal ă și acțiunea civil ă își au originile în ramuri de drept diferite, fapt care
justific ă diferen țele de caracteristici între acestea și impune abordarea lor dintr -o perspectiv ă și prin
modalit ăți/instrumente juridice distincte. În aceste condi ții, se impune analizarea oportunit ății

[46] Decizia nr. 1187/1984 a Tribunalului Suprem – Sectia penala, publicata in Revista romana de drept nr. 9/1995, p. 77 ; Decizia nr. 2760 din 3 mai
2006 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Sectia penala, publicata la www.scj.ro
[47] Decizia nr. 1712/1983 a Tribunalului Suprem – Sectia penala, publicata in programul legislativ Lege 4; Decizia nr. 671/2000 a Curtii de Ap el
Timisoara, Sectia penala, publicata in programul legislativ Lege 4; Decizia nr. 528/2008 a Curtii de Apel Alba -Iulia, Sectia penala, publicata in
programul legislativ Lege 4
[48] Decizia nr. 466/1980 a Tribunalului Suceava, Sectia penala, publicata in Re vista romana de drept nr. 5/1981, p. 67: ”Astfel, urmeaza a fi obligat
la plata cheltuielilor de inmormantare chiar daca acestea au fost suportate de colegii victimei cu t itlu de ajutor pentru partea civila.” ; Sentinta nr.
81/05.05.2009 a Judecatoriei Bu husi, Sectia penala, publicata la www.jurisprudenta.com: instanta l -a obligat pe inculpat la plata daunelor materiale si
morale, asa cum au fost dovedite si apreciate de instanta, desi partii vatamate constituite parte ci vila i s -au imprumutat bani de catr e terti pe durata
spitalizarii.
[49] Conform art. 17 alin. (3) C. pr. pen., ”instanta este obligata sa se pronunte asupra repararii pagub ei si a daunelor morale, chiar daca nu s -a facut
constituire de parte civila”.
[50] Minorul mai mic de 14 ani si interzis ul judecatoresc sunt lipsiti de capacitate de exercitiu; minorul cu varsta cuprinsa intre 14 si 18 a ni are o
capacitate de exercitiu restransa sau, in anumite situatii prevazute de lege (ex.: minorul casatorit – art. 8 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 pr ivitor la
persoanele fizice si persoanele juridice), acesta dobandeste capacitate deplina de exercitiu; persoa na care a implinit varsta de 18 ani are capacitate de
exercitiu deplina.

20 formul ării și solu ționării acestora în cadrul aceluia și proces – cel penal –, având în vedere și rela ția
de subordonare a ac țiunii civile fa ță de ac țiunea penal ă, al cărei accesoriu este.
Aceast ă analiz ă de oportunitate se poate realiza prin aprecierea în concreto a
următoarelor aspecte:

– Cadrul juridic oferit de art. 998 -999 din vechiul C. civ. (art. 1357 -1371
n. C. civ.) [51]
Art. 998 – 999 vechiul C. civ. (art. 1357 -1371 n. C. civ.) constituie temeiul juridic al
răspunderii civile delictuale [52], în baza c ăruia persoana p ăgubit ă poate solicita daune celui care,
prin fapta sa contrar ă legii – acțiune sau omis iune –, este responsabil pentru cauzarea prejudiciului.
Acesta reprezint ă un cadrul juridic larg și destul de permisiv pentru persoana p ăgubit ă care
urmărește repararea prejudiciului ce i -a fost cauzat, aceasta, pentru admiterea ac țiunii sale, fiind
nevoit ă doar s ă dovedeasc ă existen ța prejudiciului, a caracterului ilicit al faptei s ăvârșite de
persoana care a cauzat prejudiciul (caracterul ilicit fiind conferit de simpla nesocotire a dispozit iilor
legale), a faptului c ă prejudiciul este rezultatul s ăvârșirii faptei ilicite și a culpei [53] celui care a
prejudiciat.
Totodat ă, în conformitate cu art. 1 9 alin. (1) – (5) C. pr. pen. ”repararea material și
moral ” prin intermediul ac țiunii civile al ăturate celei penale ”se face potrivit dispozi țiilor legii
civile“ . Înseamn ă că acțiunea civil ă din cadrul procesului penal se supune acelora și reguli privind
admisibilitatea și modalitatea de solu ționare ca și acțiunea civil ă formulat ă pe cale separat ă.

– Costurile procesului civil și durata solu ționării acestuia
Avant ajele exercit ării ac țiunii civile în cadrul procesului penal țin de gratuitatea
accesului la instan ța penal ă în privinta laturii civile a cauzei [54] și de eventuala celeritate în
soluționarea ac țiunii civile [55].

[51] Art. 998 C. civ.: ”Orice fapta a omului care cauzeaza altuia prejudic iu obliga pe acela din a carui greseala s -a ocazionat a -l repara.”; art. 999
C. civ.: ”Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauza t prin neglijenta sau prin imprudenta
sa.”.
[52] Raspunderea civila del ictuala constituie o sanctiune civila, cu caracter reparator, care intervine in cazul savarsirii fap tului ilicit cauzator de
prejudiciu. Conditiile generale ale raspunderii civile delictuale sunt: (i) existenta unui prejudici u, (ii) fapta savarsita sa fie ilicita, (iii) existenta
raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita savarsita si prejudiciul cauzat si (iv) existenta cul pei celui care a savarsit fapta ilicita.
[53] In sentinta comerciala nr. 3375/10.03.2008 Judecatoria Craiova, publicata la www.jurisprudenta.com , apreciaza culpa ca fiind ”greseala sau
vinovatia” celui care a savarsit fapta cauzatoare de prejudiciu – lucru care nu este foarte greu de dovedit.
[54] Conform art. 20 alin. ( 8) C. pr. pen., coro borat cu art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar (publicata in Monitorul Ofic ial al
Romaniei, partea I, nr. 201 din 30 august 1995), actiunea civila formulata in cadrul procesului pena l este scutita de plata taxei judiciare de timbru si a
timbrului judiciar.
[55] Actiunea civila exercitata in cadrul procesului penal este accesorie actiunii penale, drept pentru c are principiul celeritatii in solutionarea cauzei ii
va fi aplicabil.

21 Avantajul gratuit ății pentru persoana preju diciat ă poate fi contracarat de faptul c ă într-o
acțiune civil ă formulat ă pe cale separat ă cheltuielile judiciare, inclusiv cele cu taxele de timbru și
timbru judiciar vor fi recuperate de la partea care cade în preten ții, cu condi ția câștigării procesului .
Pentru func ționarea optim ă și evitarea supra încărcării sistemului de justitie este
preferabil să fie obligatorie ini țierea unor costuri judiciare la sesizarea instan ței cu judecarea unei
acțiuni în daune, pentru a -i descuraja pe justi țiabili s ă se adrese ze acesteia din motive care nu țin de
protejarea drepturilor și intereselor lor legitime. Însă, în cazul litigiilor privind angajarea r ăspunderii
civile pentru prejudiciul rezultat din sau în legatur ă cu o fapt ă penal ă, ar fi fost mai echitabil ca și
acțiunea pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin infrac țiune formulat ă în fața instan ței civile s ă
fie gratuit ă, pentru ca, în alegerea cu privire la instan ța căreia s ă îi încredin țeze aceast ă cauz ă –
penal ă sau civil ă –, partea s ă aibă în vedere exclusiv b eneficiile juridice sau judiciare conferite de
una dintre cele dou ă opțiuni.
Codul de procedură penală din 1968, statua î n ceea ce prive ște soluționarea cu celeritate
a acțiunii civile . Astfel s e poate constata că aceasta, de și preferabil ă, nu era o cale p racticat ă
întotdeauna de instan ța penal ă, deoarece, în situa ția în care solu ționarea ac țiunii penale era
întârziată de ac țiunea civil ă, instan ța putea dispune disjungerea și rezolvarea separat ă a acesteia din
urmă [56]. Astfel, se putea ajunge în aceea și situație ca și în cazul suspend ării ac țiunii civile
exercitat ă pe cale separat ă până la solu ționarea procesului penal [57].

– Condi ționările și limit ările aplicabile ac țiunii civile în procesul penal
Astfel cum am ar ătat în sec țiunea a II -a de mai sus, ac țiunea civil ă în cadrul procesului
penal poate fi formulat ă în cursul urm ăririi penale sau în fața instan ței de judecat ă doar p ână la
momentul citirii actului de sesizare [58], pe când ac țiunea civil ă poate fi formulat ă pe cale separat ă în
interiorul termenulu i general de prescrip ție de 3 ani de la data c ând păgubitul a cunoscut sau trebuia
să cunoasc ă paguba și pe cel care r ăspunde de ea [59].
Acțiunea civil ă în procesul penal are un caracter accesoriu ac țiunii penale, lucru care îi
restric ționeaz ă sfera de apl icabilitate și solu ționare. Astfel, aceasta poate fi exercitat ă numai în
măsura în care ac țiunea penal ă poate fi pus ă în mi șcare, numai împotriva inculpatului sau p ărții
responsabile civilmente, respectiv a succesorilor acestora. În ceea ce prive ște solu ționarea sa, soarta
acțiunii civile depinde de aceea a ac țiunii penale, astfel î ncât dac ă, spre exemplu, instan ța va re ține
că fapta nu exist ă, nu a fost s ăvârșită de inculpat sau acesta beneficiaz ă de o circumstan ță atenuant ă,

[56] A se vedea art. 347 C. pr. pen. din 1968
[57] A se ve dea art. 19 alin. (2) C. pr. pen. din 1968
[58] A se vedea Decizia nr. 36/2009 a I.C.C.J., Sectia penala, publicata la www.scj.ro
[59] A se vedea art. 3 alin. (1), coroborat cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la pre scriptia extinctiva, re publicat in Buletinul Oficial
nr. 11 din 15 iulie 1960.

22 aceasta va putea respinge ac țiunea civil ă sau reduce propor țional cuantumul desp ăgubirilor – solu ția
dobândind autoritate de lucru judecat. Înalta Curte de Casa ție și Justi ție [60], sesizat ă cu judecarea
unui recurs în anulare, a dispus achitarea inculpatului, înlăturând răspunderea pen ală a acestuia
pentru infrac țiunea de ucidere din culp ă, consider ând c ă, în leg ătură cu fapta sa de a l ăsa
nesupraveghea ți doi tauri, care au ucis victima prin împungere, nu poate fi re ținută culp a sa sub
niciuna dintre formele prev ăzute de lege. În privin ța laturii civile a cauzei, instan ța a considerat c ă,
deși s-a stabilit inexisten ța infrac țiunii de ucidere din culp ă pentru lipsa oric ărei forme de vinova ție
sub aspect penal, r ăspunderea civil ă delictual ă pentru prejudiciul cauzat de animale (prevazuta d e
art. 1001 vechiul C. civ.) poate fi analizat ă în cadrul unei ac țiuni civile separate, deoarece aceast ă
form ă de r ăspundere se întemeiaz ă pe prezum ția de culp ă în supraveghere, de vinova ție în
exercitarea pazei juridice, analizat ă după criteriile dreptulu i civil și pe ideea de garan ție din partea
paznicului juridic al animalului [61]. Tot ICCJ a apreciat c ă în rezolvarea ac țiunii civile al ăturate
acțiunii penale în cadrul procesului penal, instan ța care retine existen ța circumstan ței atenuante
legale a prov ocării dispune obligarea autorului la desp ăgubiri pentru prejudiciul cauzat, inclusiv la
despăgubiri pentru prejudiciul reprezent ând cheltuielile ocazionate de asisten ța medical ă, în raport
cu intinderea culpei autorului [62].
Efectul caracterului accesoriu al ac țiunii civile în cadrul procesului penal s -a manifestat
și prin nesolu ționarea de c ătre instan ța penal ă a laturii civile în cazul prescrip ției răspunderii penale.
Astfel, în cauza Tonchev vs. Bulgaria , Curtea European ă a Drepturilor Omului a apreciat că
nesolu ționarea laturii civile în cazul prescrip ției răspunderii penale a încalcat dreptul de acces la
justiție al reclamantului, prev ăzut de art. 6 din Conven ția European ă pentru Ap ărarea Drepturilor
Omului și a Liberta ților Fundamentale [63].
În schimb , acțiunea civil ă judecat ă pe cale separat ă are caracter principal, put ând fi
formulat ă împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului, indiferent de calitatea
acesteia și put ând fi analizat ă și solu ționat ă de sine stat ător sub aspectul exist enței, întinderii
prejudiciului și daunelor eventual acordate [64]. Judecarea pe cale separat ă a ac țiunii civile este și
soluția sugerată de ICCJ, care, într-un recurs în interesul legii promovat de procurorul general al
Parchetului de pe l ângă ICCJ, a deci s ca în cauzele în care ac țiunea penal ă s-a stins în faza de
urmărire penal ă printr -o solu ție de netrimitere în judecat ă adoptat ă de procuror, ac țiunea pentru

[60] Decizia nr. 2259/04.04.2005 a ICCJ, Sectia penala, publicata la www.scj.ro
[61] Idem, Decizia nr. 2259/04.04.2005 a ICCJ, Sectia penala, publicata la www.scj.ro
[62] Decizia nr. 167/2010 a ICCJ, Sec tia penala, publicata la www.scj.ro
[63]Tonchev vs. Bulgaria , 18527/02 , 19 noiembrie 2009
[64] Conform art. 22 alin. (1) C. pr. pen. din 1968 , hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile c are
judeca actiunea civila, dar numai cu privire la existenta fapt ei, a persoanei care a savarsit -o si a vinovatiei acesteia. In afara acestor aspecte, instanta
civila poate statua ca fapta – chiar neretinuta ca infractiune de instanta penala – este cauzatoare de prejudicii pentru petent si a fost savarsita de parat –
chiar daca acesta nu a fost condamnat, in conditiile de existenta a culpei acestuia – culpa civila putand exista chiar daca vinovatia analizata sub aspect
penal lipseste.

23 desfiin țarea total ă sau par țială a unui înscris falsificat se exercit ă pe cale separat ă, în fața instan ței
civile, de procurorul de caz sau de partea interesat ă, dup ă caz [65].
În acela și timp acțiunea civil ă poate fi exercitat ă în cadrul procesului penal, dac ă sunt
îndeplinite, în mod cumulativ, unele condi ții, în afa ră de cele care țin de dreptul civ il (mai precis, de
răspunderea civil ă delictual ă) – obligatoriu de îndeplinit, conform dispozi țiilor art. 14 alin. (1) -(3)
C. pr. pen. din 1968. Dintre acestea fac parte și condi ția ca prejudiciul s ă se nasc ă din infrac țiune –
fapt ce restr ânge semnificati v aria cauzelor penale în cadrul c ărora se pot formula ac țiuni civile,
deoarece numai unele infrac țiuni pot da na ștere unor prejudicii materiale sau morale – , precum și
condi ția existenț ei leg ăturii de cauzalitate între infrac țiune și prejudiciu – ceea ce presupune ca
acesta s ă își aibă originea în fapta penal ă. Acest aspect este, uneori, dificil de dovedit, mai ales în
cazul în care prejudiciul se face sim țit dup ă un interval de timp sau în cazul în care între infrac țiune
și prejudiciu se interpun diferit e circumstan țe sau ac țiuni. Totodat ă, ca efect al acestei din urma
condi ții, preten țiile civile se pot fragmenta în func ție de caracterul direct sau indirect al
prejudiciului produs fa ță de fapta incriminat ă de legea penal ă [66].
Pentru ca instan ța civil ă să poat ă fi sesizat ă cu judecarea ac țiunii civile este suficient ă
îndeplinirea condi țiilor r ăspunderii civile delictuale, și anume existen ța: prejudiciului, a ilicitului
faptei s ăvârșite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicit ă săvârșită și prejudi ciul cauzat și a
culpei autorului faptei. În aceasta situa ție, ac țiunea civil ă are un spa țiu de exercitare l ărgit, fiind
îndeajus ca prejudiciul s ă se nasc ă din fapta ilicit ă – care nu mai trebuie calificat ă de instan ță ca
infrac țiune, nemaiav ând un obiect fragmentat în func ție de urmarea p ăgubitoare rezultat ă în
totalitate din ac țiunea sau inac țiunea incriminat ă penal.

– Jurispruden ța neunitar ă
În cazul infrac țiunilor cu consecin țe complexe, precum cele de ucidere din culp ă și de
vătămare corporal ă din cu lpă săvârșite cu ocazia circula ției pe drumurile publice, instan țele de
judecat ă nu au avut un punct de vedere unitar în interpretarea și aplicarea dispozi țiilor art. 14 și
urm. C. pr. pen. din 1968. Aspecte privitoare la limitele investirii instan ței pena le cu judecarea
acțiunii civile s -au solu ționat în mod diferit: unele instan țe au apreciat c ă în asemenea spe țe
acțiunea civil ă exercitat ă în cadrul procesului penal poate fi admis ă doar cu privire la daunele
pentru prejudiciile cauzate prin infrac țiunea d in cauza respectiv ă, dar nu și pentru cele produse prin
efectele secundare sau colaterale ale faptei, întruc ăt actțunea civil ă nu poate excede limitelor cu care
este investit ă instan ța prin ac țiunea penal ă; alte instan țe au judecat în mod contrar, consider ând că în
asemenea spe țe instan ța este investit ă să judece ac țiunea civil ă alăturată celei penale at ât cu privire

[65] Decizia ICCJ nr. XV/21.11.2005, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 119 din 8 februarie 2006
[66] J. Dragan, I. Oancea, op. cit. , p. 74

24 la daunele solicitate în legatur ă cu decesul victimei sau cu v ătămările corporale suferite, c ât și cu
privire la cele solicitate pentru bunuri le distruse ori deteriorate ca urmare a aceleia și fapte [67].

– Considerații generale privind ac țiunea civil ă exercitat ă împotriva
inculpatului și a p ărții responsabile civilmente potrivit noului Cod de procedur ă
penal ă
Noul Cod de procedur ă penal ă [68], intrat în vigoare la data de 01.02.2014 , men ține, în
mare parte, prevederile și regulile din Codul de procedură penală adoptat în 1968 privind ac țiunea
civilă exercitat ă în cadrul procesului penal și anume : persoanele care pot deveni p ărți într-o astfel de
acțiune, obiectul acesteia, termenul limit ă pentru formularea sa [69], aplicabilitatea regulilor
dreptului civil în legatur ă cu modalitatea de judecat ă și solutionare a cererii privitoare la prejudiciu,
disjungerea ac țiunii civile din cadrul procesului pena l când prin aceasta se întârzie solu ționarea
acțiunii penale, exercitarea acesteia de c ătre sau fa ță de mo ștenitori, cazurile de solu ționare a
acțiunii civile la instan ța civil ă, autoritatea de lucru judecat a hot ărârii penale în procesul civil și
efectele hotărârii civile în procesul penal.
Noul Cod de procedur ă penal ă aduce și unele schimb ări în materia preten țiilor civile
generate de infractiuni:
– condi țiile actuale care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ac țiunii civile în procesul
penal devin mult mai riguroase, prin ad ăugarea unor cerin țe suplimentare de a indica, la momentul
constituirii ca parte civil ă, natura, întinderea preten țiilor, motivele și probele pe care acestea se
intemeiaz ă, sub sanc țiunea interdic ției persoanei de a se constitui part e civil ă în fața instan ței penale
[70];
– se prevede expres posibilitatea de renun țare total ă sau par țială a părții civile, în scris
sau oral, la preten țiile formulate, dar numai p ână la terminarea dezbaterilor în apel și cu efect
”extinctiv” asupra posibil ității de exercitare a ac țiunii în daune produse prin infrac țiune la instan ța
civilă [71];
– este prev ăzută expres posibilitatea p ărții civile, a inculpatului și a p ărtii responsabile
civilmente de a încheia o tranzac ție sau un acord de mediere cu privire l a daune; de asemenea,
inculpatul, cu acordul p ărții responsabile civilmente, va putea recunoa ște preten țiile p ărtii civile [72];

[67] Idem , pp. 77 -78. Recomandarile Consiliului Europei din 1969 de la Londra – prevad ca principiul repa ratiei daunelor morale trebuie n ecunoscut
in cazul leziunilor corporale, desp agubirea avand rolul de a da o compensare victimei; Decizia nr. 1387/2002 a I.C.C.J., Sectia penala, publicata pe
www.scj.ro.
[68] Aprobat prin Legea nr. 135/2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 486 din 1 5 iulie 2010
[69] Conform a rt. 20 din noul Cod de procedura penala, momentul pana la care se poate formula actiunea civila in c adrul procesului penal este cel al
inceperii cercetarii judecatoresti. Conform dispozitiilor art. 321 -322 C. pr. pen. actual, acest termen coincide cu cel a l citirii actului de sesizare.
[70] A se vedea art. 20 alin. (2) si (4) din noul Cod de procedura penala
[71] A se vedea art. 22 din noul Cod de procedura penala.
[72] A se vedea art. 23 din noul Cod de procedura penala.

25 – față de posibilele consecin țe ale caracterului accesoriu al ac țiunii civile din procesul
penal fa ță de ac țiunea penal ă [73], în cazul achit ării inculpatului sau încetării procesului penal din
motivul lipsei incrimin ării faptei de c ătre legea penal ă, al imposibilita ții punerii în mișcare a ac țiunii
penale, al apari ției unor cauze de înlăturare a r ăspunderii penale sau de încetare a procesului penal,
al existen ței autorit ății de lucru judecat sau al interven ției unui transfer de proceduri cu un alt stat,
instan ța penal ă nu va mai putea respinge ac țiunea civil ă, ci o va l ăsa nesolu ționat ă, cu consecin ța
păstrării liberului acces al pa rții la instan ța civil ă [74];
– cheltuielile cu taxa de timbru și timbrul judiciar aferente ac țiunii civile exercitate la
instan ța civil ă împotriva inculpatului și, dup ă caz, a p ărții responsabile civilmente sunt eliminate
[75].

II.4. Obiectul și exercitare a acțiunii civile în noul Cod de procedură
penală
Noul Cod de procedură penală (Legea nr. 135/2010) statuează prin prevederile art. 19 că
acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă
delictuală a persoan elor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea
faptei care face obiectul acțiunii penale.
Actuala reglementare recunoaște doar răspunderea civilă delictuală ca formă unică prin
care se poate exercita acțiunea civilă, înlăt urând astfel opiniile[76] potrivit cărora partea responsabilă
civilmente și inculpatul puteau fi trași și la răspundere civilă contractuală.
În opinia unor autori, s -a apreciat că dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile
contractuale, partea civilă sau succesorii acesteia trebuie să se adreseze instanței civile competente,
printr -o acțiune civilă separată[77] .
Răspunderea civilă delictuală operează în ambele sale forme, atât răspunderea pentru
fapta proprie cât și răspunderea pentru fapta altei per soane.
Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se
constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente. Față de
reglementarea anterioară, cea actuală (art.19 alin. 2 C. proc . pen. și art. 84 alin. 2 C. proc. pen.)
prevede și posibilitatea succesorilor persoanei vătămate de a se constitui parte civilă. Din lectura art.
19 alin. 2 se poate observa că s -a renunțat la partea vătămată, în schimb, persoana vătămată este
recunoscută ca subiect procesual principal.

[73] A se vedea supra sectiunea a III -a, punctul 3, paragraful al doilea.
[74] A se vedea art. 25 alin. (5) din noul Cod de procedura penala.
[75] A se vedea art. 20 alin. (8) din noul Cod de procedura penala.
[76] T. Joița, Acțiunea civilă în procesul penal, Ed. Național, București, 1999, p.34
[77] C. Voicu, A.S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, Noul Cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru pra cticieni, Ed. Hamangiu, București, 2014,
p. 14.

26 Rațiunea pentru care legiuitorul actualului cod a renunțat la calitatea de parte vătămată a
fost cea de a armoniza legislația procesual penală la cea a statelor membre ale Uniunii Europene.
Calitatea de persoană vătămată po ate coexista împreună cu cea de parte civilă, potrivit
art. 85 alin.2 C. proc. pen. Aceeași persoană poate să activeze în ambele laturi (atât cea penală câ t și
cea civilă) împotriva inculpatului și a părții responsabile civilmente.
În cadrul procesului pen al, partea civilă are o serie de drepturi prevăzute de art. 81 C.
proc. pen.:
1. de a fi informată cu privire la drepturile sale;
2. de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și
de a pune concluzii;
3. de a formu la orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;
4. de a fi informată, într -un termen rezonabil cu privire la stadiul urmăririi penale, la
cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă
electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie comunicate;
5. de a consulta dosarul, în condițiile legii.
6. de a fi ascultată;
7. de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;
8. de a beneficia în mod gratuit de u n interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă
bine sau nu poate comunica în limba română;
9. de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
Asistența juridică este obligatorie când partea civilă este o persoană lipsită de capacitate
de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă. Când organul judiciar apreciază că din anumite
motive partea civilă nu și -ar putea face singură apărarea, dispune luarea măsurilor pentru
desemnarea unui avocat din oficiu(art. 93 alin. 4 și 5 C.proc.pen.);
10. de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
11. alte drepturi prevăzute de lege.
Actualul cod, spre deosebire de cel anterior, prevede expres drepturile părții civile.
Acțiunea civilă se soluționează în cadrul procesului penal potrivit dispozițiilor legi i civile,
condiționat de nedepășirea duratei rezonabile a procesului.
Actualul Cod impune prin art. 19 alin. 4 principiul soluționării cu celeritate a acțiunii
penale, în cursul procesului trecând astfel acțiunea civilă pe plan secundar, ofe rindu -i caracte r
accesoriu. A rt. 20 , în alin. 1 întărește dispozițiile articolului anterior și conferă judecătorului
posibilitatea de a disjunge acțiunea civilă, dacă soluționarea acesteia determină depășirea
termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale. Desigu r, acțiunea civilă disjunsă va rămâne în
competența exclusivă a instanței penale.

27 II.5. Constituirea de parte civilă în noul Cod de procedură penală
Art. 20 alin. 1 indică momentul până la care persoana vătămată se poate constitui parte
civilă, aceasta put ând acționa pe tot parcursul urmăririi penale, iar în fața instanței, până la
începerea cercetării judecătorești.
Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral cu indicarea naturii și a întinderii
pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care ac easta se întemeiază (art. 20 alin. 2 C. proc. pen.).
În privința constituirii ca parte civilă se poate observa că actuala reglementare este mult
mai conturată decât cea anterioară. Art. 20 alin. 2 impune elementele pe care trebuie să le cuprindă
cererea de constituire de parte civilă.
În cazul nerespectării vreuneia dintre condițiile prevăzute la art. 20 alin. 1 și 2, persoana
vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal,
având la dispoziție alternativa in troducerii acțiunii la instanța civilă (art. 20 alin. 4 C. proc. pen.).
Dispozițiile art. 20 alin. 4 C. proc. pen. înlătură posibilitatea persoanei vătămate sau a succesori lor
acesteia de a se constitui parte civilă după începerea cercetării judecătorești, indiferent dacă există
acordul expres sau tacit al inculpatului în privința cererii de constituire ca parte civilă[78] .
Părții civile îi este îngăduit, până la finalizarea cercetării judecătorești, să exercite o serie
de drepturi procesuale care privesc c ererea de constituire; astfel ea poate:
 Îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;
 Mări sau micșora pretențiile;
 Solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri bănești
dacă repararea în natură nu mai este posibilă.
În situația în care un număr mare de persoane fără interese contrare s -au constituit parte
civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal.
Nedesemnarea unui reprezentant de către părți poate fi complinită prin desemnare unui avocat din
oficiu dispusă de către organul judiciar prin ordonanță sau încheiere motivată.
Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convențională unei alte
persoane, aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în procesul penal. Dacă transmiterea acestui
drept are loc după constituirea de parte civilă, acțiunea civilă se disjunge.
Potrivit art. 20 alin. 8 C.proc.pen., acțiunea civilă care are ca obiect tragerea la
răspundere civilă a inculpatului și părții responsabile civilmente, exercitată la instanța penală sau la
instanța civilă este scutită de taxa de timbru. Actuala reglementare este extrem de oportună față de
justițiabilii care aleg să se adreseze instanței civile cu o acțiune în răspundere civilă delictuală
deoarece îi scutește de la plata unei taxe judiciare de timbru și a timbrului judiciar. Anterior,
victimele infracțiunii care optau să se adreseze instanței civile pentru repararea prejudiciului suf erit

[78] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H.Beck, București, 2014, p. 76.

28 erau nevoite să achite taxă de tim bru , potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, în prezent
abrogată.

II.6. Exercitarea din oficiu a acțiunii civile în noul Cod de procedură
penală
De regulă, constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în cursul procesului penal
rămâne la aprec ierea acesteia, însă există cazuri limitativ prevăzute de art. 19 alin. 3 C.proc.pen. în
care acțiunea civilă se exercită din oficiu.
Potrivit art. 19 alin. 3 C. proc. pen., atunci când persoana vătămată este lipsită de
capacitate de exercițiu sau are capa citate de exercițiu restrânsă acțiunea civilă se exercită în numele
acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de procuror, în condițiile art. 20 alin. 1 și 2
C.proc.pen.
Acțiunea civilă exercitată în numele acestor persoane vulnerabile are ca o biect, în funcție
de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală. Atunci câ nd
acțiunea civilă nu este exercitată de reprezentantul legal, procurorul este obligat să exercite acți unea
civilă din oficiu, ținând cont de interesele persoanei vătămate[79] .
Raportat la articolul 19 alin. 3 din actualul Cod, se constată că dispozițiile articolului 17,
intitulat „Exercitarea din oficiu a acțiunii civile” din Codul anterior erau mult mai bine redactate
deoarece le ofereau o protecție deosebită acestor categorii de persoane, obligând organul de
urmărire penală sau instanța de judecată să se intereseze de întinderea pagubei materiale și a
daunelor morale suferite de persoana vătămată, precum și să solicite date cu privire la f aptele prin
care acestea au fost pricinuite.
Totodată, în ceea ce vizează participarea procurorului la faza judecății, este criticabil
faptul că s -a renunțat la dispozițiile articolului 18, care în alin. 1 C.proc.pen. anterior, garanta
posibilitatea procur orului de a susține în fața instanței acțiunea civilă pornită de persoana vătămată
alături de acțiunea penală, iar alin. 2 al fostului art. 18 C.proc.pen. anterior asigura o protecție
deosebită din partea procurorului, care atunci când participa la judecat ă era obligat să susțină
interesele civile ale persoanelor vătămate lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă, chiar dacă nu erau constituite parte civilă.
Dispozițiile fostului articol 17 alin. 3 C.proc.pen. anterior disp uneau că instanța este
obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei materiale și a daunelor morale, chiar da că
persoana vătămată nu este constituită parte civilă. Articolul 19 alin. 3 din actualul Cod nu
menționează nimic despre instanță.

[79] I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală. În lumina noului Cod de procedu ră penală, Ed. Universul Juridic,
București, 2014, p. 295.

29 În prezent, un alt caz în care acțiunea civilă se exercită din oficiu o constituie și
dispozițiile art. 25 alin. 3 C. proc.pen., potrivit cărora, instanța, chiar dacă nu există constitui re de
parte civilă, se pronunță cu privire la desființarea totală sau pa rțială a unui înscris sau la restabilirea
situației anterioare săvârșirii infracțiunii.
Prin fostul art. 17 C. proc. pen. din 1968 erau consacrate două principii fundamentale ale
procesului penal: cel al oficialității și cel al rolului activ. Este condamna bil faptul că cele două nu
mai sunt reglementate în actualul Cod de procedură penală ca principii fundamentale ale procesului
penal. În actualul Cod se regăsesc doar ecouri ale acestor principii, cum ar fi art. 363 alin. 2 car e
obligă procurorul ca în curs ul judecății să exercite rol activ, în vederea aflării adevărului și a
respectării dispozițiilor legale.
Dintr -o primă lectură a dispozițiilor art. 19 alin. 3 C.proc.pen. se poate observa că
actualul Cod renunță la caracterul oficial al acțiunii civile deo arece recunoaște doar posibilitatea,
fără a -i obliga, reprezentantului legal sau, după caz, a procurorului de a exercita acțiunea civilă dacă
persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.

II.7. Introd ucerea în procesul penal a părții responsabile civilmente în
noul Cod de procedură penală
Partea responsabilă civilmente este persoana fizică sau juridică care, potrivit legii civile,
are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în p arte, singură sau în solidar,
prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces și este parte în
procesul penal (art. 86 C .proc.pen.).
Din definiția oferită de dispozițiile art. 86 C.proc.pen. se poate concluziona că și
asigură torul care participă în procesul penal are calitatea de parte responsabilă civilmente, fiind
persoana care are obligația contractuală de a repara prejudiciul cauzat printr -o infracțiune comisă de
persoana asigurată[80] .
Anterior intrării în vigoare a actua lului Cod, societatea de asigurare nu participa în
procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente sau ca garant al plății despăgubirilor
civile, ci ca asigurător de răspundere civilă[81] .
Partea responsabilă civilmente are aceleași drepturi pe care art. 81 C.proc.pen. le
recunoaște persoanei vătămate și părții civile. Partea responsabilă civilmente își exercită drepturi le
în limitele și în scopul soluționării acțiunii civile.

[80] M. Udroiu, op. cit., p. 81.
[81] Decizia nr. I/2005, M.Of. nr. 503/14.06.2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite.

30 Conform art. 21 C. proc. pen. introducerea în procesul penal a părții responsabile
civilmente se poate face, la cererea părții îndreptățite potrivit legii civile, până la începerea
cercetării judecătorești.
Când procurorul exercită acțiunea civilă, acesta are obligația de a solicita introducerea în
procesul penal a părții r esponsabile civilmente.
Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea
cercetării judecătorești la prima instanță de judecată luând procedura din stadiul în care se află î n
momentul intervenției (art. 21 alin. 3 C. proc . pen.).
Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce privește acțiunea civilă, toate drepturile pe
care legea le prevede pentru inculpat (art. 21 alin. 4 C. proc. pen).

II.8. Renunțarea la pretențiile civile în noul Cod de procedură penală
Partea civil ă poate renunța în tot sau în parte, la pretențiile civile formulate, până la
terminarea dezbaterilor în apel, renunțarea putându -se face în ședință de judecată în formă scrisă
sau oral.
Art. 22 alin. 2 C. proc. pen. nu prevede ca cererea scrisă de renunța re la dreptul de a
solicita pretenții civile să îmbrace forma autentică, deși codul de procedură civilă o impune în
actuala reglementare.
Renunțarea este irevocabilă, iar partea civilă nu poate introduce acțiune civilă la instanța
civilă pentru aceleași pr etenții după renunțare, ceea ce constituie o pierdere a dreptului de a mai
solicita pretențiile, la care renunță, pe o altă cale.

II.9. Tranzacția, medierea și recunoașterea pretențiilor civile în noul
Cod de procedură penală
Reglementarea tranzacției, me dierii și recunoașterii pretențiilor civile[82] prevăzute în art.
23 C. proc. pen. este identică cu art. 16¹ din Codul de procedură penală anterior care a fost introd us
prin art. XVIII pct. 2 din Legea nr. 202/2010.
Articolul 23 din actualul Cod îi conferă inculpatului dreptul de a recunoaște în tot sau în
parte pretențiile părții civile. În situația în care inculpatul recunoaște doar o parte din pretenți ile
civile , instanța va obliga la despăgubiri doar în măsura recunoașterii, urmând ca judecata să
contin ue în privința pretențiilor civile nerecunoscute, existând posibilitatea să se administreze probe
cu privire la acestea.

[82] Pentru un comentariu asupra instituției în dreptul procesual civil, a se vedea I. Leș, Noul Cod de p rocedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I,
Articolele 1 -1133, Ed. C.H. Beck, București, 2013 , p. 575 -581.

31 Părțile aveau dreptul să uzeze de cele trei instituții în cadrul laturii civile a procesului
penal și anterior introducerii acestui art icol, în baza dispozițiilor cuprinse în Codul de procedură
civilă și în Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, însă
legiuitorul anului 2010 a apreciat că ar fi mai utilă reglementarea expresă a acestora în Codul de
proced ură penală anterior.
Sub aspectul naturii juridice, toate cele trei instituții apar ca acte de dispoziție efectuate
în cadrul laturii civile a procesului penal, astfel că este necesar ca persoanele care le fac să dis pună
de capacitate deplină de exercițiu. Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu pot să își exprime
acordul de voință prin reprezentantul lor legal. Persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă au
posibilitatea să participe la aceste acte numai cu încuviințarea reprezentantului lor lega l[83] .
Tranzacția și medierea sunt similare. Ambele reprezintă modalități de stingere a acțiunii
civile în cadrul procesului penal și constau în acorduri de voință între partea civilă, inculpat și
partea responsabilă civilmente, prin care subiecții pasivi ai acțiunii civile recunosc pretențiile civile
ale subiectului activ al acțiunii.
În comparație cu cele două instituții, recunoașterea totală sau parțială a pretențiilor civile
reprezintă un act de voință unilateral al inculpatului[84] .
Pentru a determina stingerea totală sau parțială a acțiunii civile exercitate în cadrul
procesului penal, toate cele trei cauze trebuie să intervină după punerea în mișcare a acțiunii pena le.
Rațiunea îndeplinirii acestei condiții este dată de modul în care este formulat art . 23
C.proc.pen., care conferă numai inculpatului posibilitatea de a acționa prin cele trei modalități.
Astfel, suspectul nu beneficiază de dispozițiile art. 23 C.proc.pen., lucru justificat de lipsa cali tății
de parte în procesul penal[85] .
Tranzacția poa te fi încheiată în faza de urmărire penală, după ce acțiunea penală a fost
pusă în mișcare sau în faza judecății. Actul de tranzacție încheiat poate suferi modificări prin
acordul de voință al părților până la începerea dezbaterilor în primă instanță[86] .
Recunoașterea pretențiilor civile poate fi totală sau parțială și poate avea loc în cuprinsul
unui acord de mediere sau al unui contract de tranzacție. Pentru ca recunoașterea să producă efecte
juridice laturii civile a cauzei este necesar ca partea respon sabilă civilmente să își dea acordul în
cauzele în care a fost introdusă sau a intervenit. În lipsa acestui acord, simpla recunoaștere a
pretențiilor ar putea fi considerată o circumstanță atenuantă judiciară sau facultativă în cadrul la turii
penale a proc esului.

[83] A. Zarafiu, Legea nr. 202/2010. Procedură penală. Comentarii și soluții, Editura C.H. Beck, Bucureșt i, 2011, p.24.
[84] D. Atasiei, H. Țiț, Mica reformă în justiție – Legea nr. 202/2010 comentată, Editura Hamangiu, București, 2011, p. 192.
[85] A. Zarafiu, op. cit., p. 22 -23.Opinia respectivă a fost adaptată la dispozițiile actualului cod.
[86] D. Atasiei, H. Țiț., op. cit., p. 193 -194.

32 Acordul părții responsabile civilmente nu este necesar dacă inculpatul procedează
personal la plata pretențiilor civile[87] .
Medierea reprezintă o altă variantă prin care părțile procesului penal au posibilitatea să
încheie un acord cu privire la l atura civilă. Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 192/2006, medierea
apare ca o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoan e
specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și
având liberul consimțământ al părților.

II.10. Exercitarea acțiunii civile de către sau față de succesori în noul
Cod de procedură penală
Potrivit art. 24 C. proc. pen., acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în
caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții civile, dacă moștenitorii sau, după caz,
succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acți unii
civile, în termen de cel mult două luni de la data dec esului sau a reorganizării, desființării ori
dizolvării. Termenul de două luni începe să curgă de la data decesului sau a reorganizării,
desființării ori dizolvării părții civile.
În caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții responsabi le civilmente,
acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale, dacă partea civilă indică moștenitorii sau,
după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acestora, în termen de cel mult două luni de la da ta la
care au luat cunoștință de împrejura rea respectivă. Termenul de două luni începe să curgă de la data
la care partea civilă a luat cunoștință de împrejurarea respectivă.
Dispozițiile art. 24 din actualul Cod se aseamănă cu dispozițiile art. 21 din Codul
anterior, singura deosebire o constitui e faptul că actuala reglementare prevede un termen de
decădere, cel de două luni, în interiorul căruia moștenitorii sau succesorii în drepturi ori lichida torii
trebuie să își exprime decizia de a continua exercitarea acțiunii civile sau să fie indicați de către
partea civilă în caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții responsabile civilme nte.
În situația în care termenul de două luni este depășit, iar moștenitorii, sau după caz
succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile nu î și exprimă opțiunea de a continua exercitarea
acțiunii civile sau partea civilă nu indică moștenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii pă rții
responsabile civilmente, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, potrivit art. 25 alin. 6 C. pr oc.
pen.

[87] Ibidem, p. 197 -199.

33 II.11. Soluționarea acțiunii civile în procesul penal în noul Cod de
procedură penală
În caz de condamnare, instanța se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii
penale cât și asupra acțiunii civile (art. 25 C. proc. pen.). În această situaț ie, instanța poate admite în
tot sau în parte acțiunea civilă și obliga inculpatul și/sau partea responsabilă civilmente la plata de
daune materiale și/sau morale către partea civilă ori poate respinge acțiunea civilă ca neîntemeiată
în cazul în care parte a civilă nu a probat producerea prejudiciului sau acesta a fost deja reparat de
inculpate[88] .
Totodată, instanța poate admite în tot sau în parte acțiunea civilă și oblig ă inculpatul
și/sau partea responsabilă civilmente la plata de daune materiale și/sau morale către partea civilă ori
poate respinge acțiunea civilă în cazul achitării pronunțate pe temeiul că fapta nu a fost săvârșită cu
vinovăția prevăzută de lege ori există o cauză justificativă sau de neimputabilitate (art. 16 alin. 1 lit.
b teza a II -a și d C. proc. pen.) ori în cazul în care dispune încetarea procesului penal pe temeiul că
există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege (art. 16 alin. 1 lit. h C.proc.pen.).
Instanța va respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă în cazul achitării pronunț ate pe
temeiul că fapta nu există sau nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea[89](art. 16 al in. 1
lit. a și c C.proc.pen.);
Când acțiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea
lucrului, iar aceasta este posibil ă, instanța dispune ca părții ci vile să -i fie restituit lucrul.
Instanța are obligația, chiar și în situația în care nu există constituire de parte civilă să se
pronunțe cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea situ ației
anterioare săvârșirii infracțiunii.
În caz de achitare a inculpatul sau de încetare a procesului penal, instanța va lăsa
nesoluționată acțiunea civilă în următoarele situații:
 Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală (art. 16 alin. 1 lit. b teza I C. proc.
pen.);
 Dacă se constată că lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea
organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru
punerea în mișcare a acțiunii penale (art. 16 alin. 1 lit. e C. proc. pen.);
 Dacă a i ntervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului
persoană fizică sau s -a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană
juridică (art. 16 alin. 1 lit. f C. proc. pen.);

[88] M. Udroiu, op. cit., p. 128.
[89] Ibidem.

34  A fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracț iunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un
acord de mediere în condițiile legii; (art. 16 alin. 1 lit. g C. proc. pen.);
 Există autoritate de lucru judecat (art. 16 alin. 1 lit. i C. p roc. pen.);
 A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii (art. 16 alin . 1 lit.
j C. proc.pen.);
 În caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții civile,
moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichida torii părții civile nu își
exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile și se împlinește
termenul de două luni; (art.24 alin. 1 C .proc.pen.);
 Partea civilă nu indică moștenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții
responsabile ci vilmente iar termenul de două luni s -a împlinit; (art. 24 alin.2
C.proc.pen.);
 Instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s -a încheiat
o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la acțiunea civilă (art. 486 alin. 2
C.proc. pen.).

II.12. Disjungerea acțiunii civile
Articolul 26 C. proc. pen. recunoaște dreptul instanței de a disjunge prin încheiere
acțiunea civilă, când soluționarea acesteia determină depășirea termenului rezonabil de soluționare a
acțiunii penale.
În opinia unor autori, s -a considerat că disjungerea acțiunii civile poate fi dispusă și prin
sentința prin care instanța soluționează acțiunea penală, atunci când aceasta constată, abia la
momentul deliberării, că soluționarea acțiunii civile ar determina depășire a termenului rezonabil de
soluționare a acțiunii penale[90] .
Soluționarea acțiunii civile rămâne în competența exclusivă a instanței penale.
Încheierea prin care se disjunge acțiunea civilă este definitivă. Disjungerea poate fi dispusă de că tre
instanță di n oficiu ori la cererea procurorului sau a părților.
Probele administrate până la disjungere rămân câștigate cauzei și astfel vor fi folosite
până la soluționarea acțiunii civile disjunse.
Se poate observa că articolul 26 din actualul Cod de procedură pena lă a suferit unele
modificări. Anterior acesta indica în alin. 1 că instanța poate dispune disjungerea acțiunii civile și
trimiterea ei la instanța competentă potrivit legii civile, când soluționarea acțiunii civile în pro cesul

[90] C. Voicu, A.S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, op.cit., p. 17.

35 penal determină depășirea te rmenului rezonabil al procesului penal. Anterior era acordată
posibilitatea instanței penale de a trimite acțiunea civilă la instanța civilă pentru soluționare, c ând
aprecia că soluționarea acesteia determină depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii
penale, exista tendința de a acorda prioritate soluționării în cadrul procesului penal a acțiunii pe nale.
Înainte de modificare, exista riscul ca instanțele penale să adopte mult prea ușor soluția
disjungerii acțiunii civile și trimiterea ei spre soluționare la instanța civilă, fapt care era de natură să
defavorizeze victimele infracțiunilor. Instanțele penale ar fi fost tentate să disjungă acțiunea civ ilă și
să o trimită spre soluționare instanței civile, ori de câte ori s -ar fi ivit dificultăți în soluționare. În
plus, uneori latura civilă poate influența încadrarea juridică a faptei, de pildă în cazul în care s -au
produs consecințe deosebit de grave, care și în actualul Cod penal sunt definite prin valoarea
pagubei de peste 2.000.000 lei (art. 1 83 C. pen.).
Probleme s -ar fi ridicat și cu privire la necesitatea suspendării judecării acțiunii civile
disjunse, până la rămânerea definitivă a soluției adoptate pentru acțiunea penală. De asemenea, în
aceste cazuri ar fi apărut dificultăți la instanța civilă deoarece constituirea de parte civilă în procesul
penal nu conține elementele tipice ale unei acțiuni civile, în sensul că nu conține numele și adresa
pârâtului și temeiul juridic al acțiunii[91] .
Din motivele expuse anterior modificarea art. 26 C.p roc.pen. este propice.
Condiția depășirii duratei rezonabile a procesului penal este una destul de generală, iar
disjungerea acțiunii civile într -un astfel de caz și trimiterea ei la instanța civilă, cu reluarea
procesului civil ar putea duce la depășirea duratei rezonabile de soluționare a acțiunii civile
determinate de săvârșirea infracțiunii. Pentru a atenua acest efect, la art. 26 alin. 3 C. proc. pen ., se
prevede că „probele administrate până la disjungere vor fi folosite la soluționarea acțiunii civil e
disjunse”.

II.13. Soluționarea acțiunii civile la instanța civilă în noul Cod de
procedură penală
Persoana vătămată sau succesorii acesteia, dacă nu s -au constituit parte civilă în procesul
penal, pot introduce la instanța civilă acțiune pentru reparare a prejudiciului cauzat prin infracțiune.
Pot introduce acțiune la instanța civilă și persoana vătămată sau succesorii acesteia care
s-au constituit parte civilă în procesul penal dacă prin hotărâre rămasă definitivă instanța penală a
lăsat nesoluționată ac țiunea civilă.
Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile,
potrivit art. 27 alin. 2 C. proc.pen.

[91] C. Ghigheci, Noul Cod de Procedură Penală. Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal (II) , www.juridice.ro, 2011, p. 5 -6.

36 Aceleași persoane, care s -au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă
acțiune la instanța civil ă dacă procesul penal a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal
acțiunea introdusă la instanța civilă se va suspenda până la rezolvarea în primă instanță a cauzei
penale, dar nu mai mult de un an.
Persoana vătămată sau succesorii acesteia, car e au pornit acțiunea în fața instanței civile,
pot să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori
instanței, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost
reluat du pă suspendare. Părăsirea instanței civile nu este posibilă dacă aceasta a pronunțat o
hotărâre chiar nedefinitivă (art. 27 alin. 4 C.proc.pen.).
În situația în care acțiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată că
prejudiciul nu a fost re parat în totalitate prin hotărârea definitivă a instanței penale, diferența poate
fi cerută pe calea unei acțiuni la instanța civilă.
Persoana vătămată sau succesorii acesteia au posibilitatea de a introduce acțiune la
instanța civilă pentru repararea prej udiciului născut ori descoperit dup ă constituirea ca parte civilă.
În cazul în care persoana vătămată sau succesorii acesteia au solicitat repararea
prejudiciului la instanța civilă, judecata în fața instanței civile se suspendă după punerea în mișc are
a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă instanță a acțiunii penale, dar nu mai mult de un an
(art. 27 alin. 7 C . proc. pen.).
Potrivit art. 13 alin. 2 din Codul anterior, judecata în fața instanței civile se suspendă
până la rezolva rea definitivă a c auzei penale.
Astfel, se putea afirma anterior că: „penalul ține în loc civilul”. Articolul 27 alin. 7 din
actualul Cod este mult mai avantajos deoarece garantează principiul soluționării cu celeritate a
cauzelor, prin reducerea perioadei în care poate fi suspendată judecata în fața instanței civile, după
punerea în mișcare a acțiunii penale, la cel mult un an.

II.14. Autoritatea hotărârii penale în procesul civil și efectele hotărârii
civile în procesul penal în noul Cod de procedură penală
Hotărârea defi nitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței
civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit -o.
Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încet are a procesului penal în
ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite (art. 28 alin. 1 C. proc.
pen).
Potrivit art. 22 alin. 1 din Codul anterior hotărârea definitivă a instanței penale avea
autoritate de lucru judeca t în fața instanței civile care judeca acțiunea civilă nu numai cu privire la
existența faptei și a persoanei care a săvârșit -o, dar și a vinovăției acesteia. În actuala reglementare

37 sunt excluse dispozițiile privind vinovăția autorului faptei ilicite, de sub puterea autorității de lucru
judecat a hotărârii definitive a instanței penale în fața instanței civile care judecă acțiunea civi lă.
Ca și în reglementarea din Cod de procedură penală anterior, hotărârea definitivă a
instanței civile prin care a fost s oluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața
organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit -o și a
vinovăției acesteia[92].
Această nouă reglementare constituie o trecere de la teoria u nității culpelor penală și
civilă, la teoria dualității acestor culpe, dat fiind faptul că instanța civilă va putea constata ex istența
unei culpe civile a inculpatului chiar dacă instanța penală nu a constatat existența unei culpe pena le
a acestuia.
Față d e această dispoziție legală, instanțele nu mai pot îmbrățișa în continuare teza
unității culpei, majoritară în secolul trecut. Potrivit acestei teorii nu există o diferențiere într e culpa
penală și culpa civilă, ambele fiind determinate chiar și de culpa c ea mai ușoară (levissima).
Argumentele acestor autori sunt acelea că în cadrul faptelor culpoase, legiuitorul a constatat că su nt
câteva din aceste fapte care prin natura lor aduc o mai mare tulburare ordinii juridice, astfel încâ t ele
trebuie privite ca a cțiuni ilicite penal, și ca atare le -a trecut în domeniul legilor penale sustrăgându –
le implicit de sub incidența legii civile. Deci nimic din aceste fapte nu a mai rămas în domeniul le gii
civile; nu se pot concepe două feluri de omucideri culpoase sau de răniri culpoase, unele penale și
unele civile. Oricât de redusă ar fi culpa, din moment ce ea se referă la un rezultat socotit de leg ea
penală ca ilicit penal, există o culpă penală și numai penală. În această concepție, teza unității c ulpei
nu exclude pos ibilitatea persoanei căreia i s -a provocat și un prejudiciu civil prin fapta penală
săvârșită din culpă de a solicita despăgubiri în cadrul procesului penal sau separat. Însă, dacă
instanța penală a dispus achitarea inculpatului pentru lipsa culpei, înseam nă că nu s -a constatat nici
cea mai mică culpă și deci nu se mai poate introduce o nouă acțiune civilă, pentru a se solicita
despăgubiri civile[93].
Sub imperiul Codului penal din 1864, doctrina și practica au admis teoria dualității
culpelor, preluată la m omentul respectiv din doctrina și practica străină a vremii, la care s -a renunțat
apoi la începutul primului război mondial[94] . Conform acestei teze, culpa cea mai ușoară (culpa
levissima) nu trebuie să producă decât consecințe civile, nu și penale. În ca zul faptelor din culpă
incriminate penal, elementul subiectiv al infracțiunii este format doar din culpa lata și culpa levi s,
iar culpa levissima formează doar culpa civilă, care nu poate duce la existența infracțiunii, ci doa r la
consecințe civile. Printr e argumentele acestor autori era și unul de ordin gramatical, deoarece Codul
penal Carol exprima conceptul culpei prin termenii „nedibăcie, nesocotință, nebăgare de seamă,

[92] A. Zarafiu, Legea nr. 202/2010. Procedură penală. Comentarii și soluții, Editura C.H. Beck, București, 2011, p.24.
[93] C. Ghigheci, op. cit., p. 7.
[94] V. Dongoroz, nota 555 ⁷ din Tratat de drept și procedură penală, vol. I, de I. Tanoviceanu, Tip. „Curierul Judiciar”, Bucur ești, 1924, p. 636.

38 neîngrijire sau nepăzirea regulamentelor…”, iar legea civilă utiliza o dispoziție în alb, adică vorbea
de culpă fără a -i fixa limitele[95] .
Deși este încă dominant, sistemul unității culpelor este astăzi criticat tot mai insistent
atât în doctrina franceză, cât și în cea anglo -americană. S -a arătat că ar fi greșit să se aplice o
sancțiune penală și acelora care au dovedit o culpă foarte ușoară deoarece, prin concept, faptele
penale presupun o anumită gravitate. În cazul culpei civile, suntem în fața unui procedeu tehnic,
abstract, de măsurare a comportamentului unei persoane în raport cu p urtarea unui om mediu ca
prudență și diligență; culpa civilă nu comportă o judecată de valoare asupra conduitei agentului ca
în cazul culpei penale. Nesocotind aceste diferențieri, judecătorul penal ar fi ispitit să adopte o
poziție proprie judecătorului c ivil, preocupat mai mult să asigure dezdăunarea victimei decât să
evalueze conduita rea, reproșabilă a agentului[96].
Caracterul diferit al celor două forme de răspundere, civilă și penală, implică și
necesitatea de a opera cu noțiuni diferite, fără a se ți ne cont de conținutul pe care o noțiune îl are în
cadrul fiecăreia dintre cele două forme de răspundere. Astfel, noțiunea de culpă din cadrul
răspunderii civile nu trebuie neapărat să fie identică cu cea din cazul răspunderii penale. În acest e
condiții, se apreciază că nu există nici un impediment pentru reținerea răspunderii penale doar
pentru faptele comise cu o culpă gravă sau ușoară, urmând ca cele săvârșite cu o culpă levissima[97]
să atragă doar o răspundere civilă. Se consideră că aplicarea unei pedep se penale în cazul unei fapte
săvârșite cu o culpă levissima nu poate atinge scopul sancțiunii penale de prevenire a săvârșirii de
noi infracțiuni, din moment ce majoritatea persoanelor nu sunt dotate cu un simț de prevedere
excepțional[98] .
Câteva dintre dispozițiile art. 28 alin. 1 din actualul Cod de procedură penală se regăsesc
și în actualul Cod civil care în art. 1365 instituie regula potrivit căreia instanța civilă nu este legată
de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitar e sau de încetare a procesului
penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Acest a rticol
a fost introdus în scopul evitării unor hotărâri ireconciliabile date de instanța penală și de insta nța
civilă. În mom entul redactării articolului legiuitorul Codului civil ar fi trebuit să aibă în vedere
situația în care achitarea se dispune pentru că fapta nu există care vizează direct existența
prejudiciului și vinovăția autorului faptei ilicite[99] .
În cazul în care i nstanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției iar între părți nu s -a
încheiat o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, hotărârea prin care s -a

[95] Ibidem, p. 635; în același sens a se vedea C. Ghi gheci, op. cit., p. 7.
[96] R. Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel, Ed. Cujas, Paris, 1997, p. 454 -456; în același sens a se vedea C. Ghigheci, op. cit., p. 7.
[97] Pentru o distincție între culpa lata, levis și levissima în alte sisteme juridice, a se vedea S. Mir Puig, Derecho penal. Parte general, Ed. Reppertor,
Barcelona, 1999, p. 65 -66
[98] C. Ghigheci, op. cit., p. 8.
[99] I. Turcu, Efectele hotărârii penale, www.legalis.com.

39 admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat as upra întinderii
prejudiciului în fața instanței civile (art. 486 alin. 2 C.proc.pen.).

40 CAPITOLUL III
ACȚIUNEA PENALĂ ÎN PROCESUL PENAL
Apreciată ca fiind una din instituțiile fundamentale ale procesului penal român, acțiunea
penală se pune în mișcare și se exercită pe tot parcursul procesului, constituind instrumentul juridic
prin intermediul căruia persoana învinuită de săvârșirea unei infracțiuni este adusă în fața instanț ei
judecătorești pentru a răspunde în legătură cu încălc area legii penale de care se face vinovată.
Din acest punct de vedere se poate afirma, fără a greși, că acțiunea penală determină
începerea, desfășurarea și finalizarea procesului penal. Începerea procesului penal stă sub iminența
exercițiului acțiunii pen ale, fapt care implică stabilirea persoanei vinovate și tragerea acesteia la
răspundere, prin punerea în mișcare a acțiunii penale, motivat și de argumentul că o astfel de
acțiune nu poate fi exercitată decât împotriva unei persoane concrete.
Desfășurarea în continuare a procesului penal este dinamizată de exercitarea acțiunii
penale și trimiterea sau chemarea inculpatului în fața instanței judecătorești, în vederea probării
acuzațiilor și stabilirii pedepsei.
În final, condamnarea și punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive sunt
consecința exercițiului acțiunii penale, prin intermediul căreia inculpatul este tras la răspundere
penală, în conformitate cu gradul de vinovăție și fapta săvârșită.
Cele de mai sus reliefează importanț a juridi co–socială a acestei instituții și constituie
argumente suficiente care să susțină ideea că nu se poate concepe existența unui proces fără acest
mijloc cu ajutorul căruia să se aducă în fața justiției conflictul de drept născut prin încalcarea
normelor jur idice penale.
De asemenea, normele dreptului penal substanțial nu ar mai avea aplicabilitate și, în
strânsă legătură cu aceasta, existența organelor judiciare ar fi lipsită de finalitate, iar infracto rii nu ar
mai putea fi trași la răspundere penală.
Săvâr șirea unei infracțiuni aduce atingere, în primul rând, ordinii de drept, iar aceasta
din urmă nu poate fi restabilită decât prin sancționarea penală a infractorului. Aceeași infracțiune
poate provoca și o pagubă unei persoane, în această situație instrumen tul juridic cu ajutorul căruia
se poate obține repararea pagubei fiind acțiunea civilă. De asemenea, comiterea unei infracțiuni de
serviciu poate aduce atingere și disciplinei în muncă, caz în care se poate naște o acțiune
disciplinară ce va avea ca finali tate aplicarea sancțiunilor prevăzute de dreptul muncii. Cele de mai
sus constituie argumente în favoarea ideii că, în funcție de natura valorilor sociale periclitate pr in
acțiunea sau inacțiunea săvârșită, restabilirea ordinii de drept se realizează prin intermediul unei
acțiuni. Prin comiterea infracțiunii ia naștere un conflict concret de drept penal substanțial între
societate, reprezentată de stat, pe de o parte, și autorul infracțiunii, pe de altă parte. Rezolvare a

41 acestui conflict stă sub semnul ofic ialității, de aceea este nevoie ca el să fie adus în mod obligatoriu
spre soluționare organelor judiciare competente (organe de cercetare penală, procurori, judecători).

III.1. ACȚIUNEA PENALĂ privită prin prisma Codului de procedură
penală a doptat în 196 8 versus actualul C od de procedură penală
Atât ini țierea cât și desfășurarea procesului penal sunt de neconceput fără un temei
juridic , care rezidă în dreptul la ac țiunea în justiție, iar pentru a se constitui într -un suport al
procesului, ac țiunea penală trebuie la rândul său să aibă un temei juridic în fapt și în drept[100].
Temeiul factual al ac țiunii publice este dat în toate cazurile de existența faptei ilicite,
iar temeiul de drept al acțiunii penale este furnizat de norma incriminatorie a acestei fapte .
În aceste condi ții, temeinicia acțiunii penale reprezintă după caz o condiție de exercitare
a acesteia (art. 15 C.p.p.) sau o cauză de stingere a sa (art. 16 C.p.p.).
Acțiunea penală este lipsită de temeiul său de fapt în cazurile în care fapta nu există în
materialitatea sa, nu a fost săvâr șită de cel acuzat, ori există o cauză care înlătura caracterul penal al
faptei, în timp ce lipsa temeiul de drept al ac țiunii penale survine în cazurile în care fapta nu are
corespondent în norma substan țială[101].
De m enționat că în privința cauzelor care înlătura caracterul penal al faptei (art. 44 -51
C.p. 1969), fa ță de dispozițiile art. 18 -31 din Codul penal privitoare la cauzele justificative și de
neimputabilitate, rămâne valabilă constatarea doctrinară amintită în precedent, acestea lipsind
acțiunea penală de temei în fapt.
În reglementarea vechiului Cod de procedură penală, acțiunea penală era considerată
inaptă func țional în cazurile prevăzute de art. 10 lit. a, c si e, C.p.p. (1969) ca urmare a lipsei
temeiului de fapt , iar în cazurile reglementate de art. 10 lit. b și d C.p.p. (1969), ca urmare a lipsei
temeiului de drept .
În prezentul Cod de procedură penală, cauzele care împiedică punerea în mi șcare sau
exercitarea ac țiunii penale, regăsite în dispozițiile art . 16 alin. 1 C.p.p., corespund în bună măsura
celor din vechea legisla ție.
Astfel, inexisten ța faptei care formează obiectul acțiunii (art. 16 alin. 1 lit. a C.p.p.),
inexisten ța probelor că fapta ar fi fost comisă de suspect sau inculpat (art. 16 alin. li t. c C.p.p.),
precum și incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate (art. 16 alin. 1 lit. d C.p.p.) duc
la stingerea ac țiunii penale în condiții similare prevederilor art. 10 alin. 1 lit. a, c si e C.p.p. (1969).

[100] V. Dongoroz si colaboratorii, Explica ții teoretice ale Codului de proce dură penală, Editura Academiei Juridice, Edi ția a II -a, Bucure ști, 2003,
vol. V, p. 54
[101] V. Dongoroz și colaboratorii, op. cit., vol. V, p. 66

42 În privin ța temeiului de dre pt al ac țiunii penale, legiuitorul s -a limitat să împiedice
punerea în mi șcare sau exercitarea acțiunii penale exclusiv în cazul în care fapta nu este prevăzută
de legea penală, ori nu a fost săvâr șită cu vinovația prevazută de lege (art. 16 alin. 1 lit. b C.p.p.).
Văzând actuala reglementare procesuală, de interes devine discernerea coresponden ței
între art. 16 alin. 1 lit. b C.p.p. și dispozițiile art. 10 alin. 1 lit. d C.p.p. (1969), precum și a stabili în
ce măsura lipsa unui element constitutiv al infr acțiunii permite în prezent o soluție de stingere a
acțiunii penale, în considerarea cazurilor prevăzute de art. 16 C.p.p.
Întrucât prin elementele constitutive ale unei infrac țiuni se înțelege atât realizarea
condi țiilor preexistente infracțiunii, cât și a con ținutului constitutiv propriu -zis (latura obiectivă și
latura subiectivă)[102], este lesne de constatat că la prima vedere doar neîntrunirea cerin țelor
privitoare la latura subiectivă sunt vizate de prevederile art. 16 alin. 1 lit. b teza a II -a C.p.p..
Însă, practica demonstrează că nu în rare rânduri fapta obiect al ac țiunii penale există, a
fost săvâr șită de suspect sau inculpat, însă în cauză nu sunt îndeplinite alte condi ții ale normei
incriminatorii (e.g. folosul remis unui func ționar pentru îndepl inirea unei atribu ții de serviciu era
cuvenit, un înscris oficial întocmit de un func ționar necompetent și acționând în afara exercițiului
atribu țiilor sale de serviciu cuprinde mențiuni nereale; a fost săvârșită o acțiune de ascundere sau
disimulare a pro venien ței unui bun, însă acesta nu rezultă din comiterea unei infracțiuni; trădarea
prin ajutarea inamicului pe timp de pace; ultrajul comis împotriva unui func ționar care acționa în
afara limitelor func ției sale; o persoană împiedică fără drept un organ j udiciar să îndeplinească un
act procedural, fără însă a fi avertizată anterior cu privire la consecin țele faptei sale, etc.).
Ori, este unanim admis că orice faptă care există obiectiv și a fost săvârșită de către o
persoană responsabilă penal poate atrage această răspundere penală doar în măsura în care sunt
realizate condi țiile de tipicitate ale infrac țiunii[103], respectiv atunci când există o coresponden ță
deplină între trăsăturile faptei concrete și modelul abstract (tip) prevăzut în norma de incriminare .
Prevederea faptei în legea penală (tipicitatea) este cerința ca fapta săvârșită de o
persoană să corespundă întocmai tiparului sau modelului existent în norma de incriminare . Pentru
realizarea trăsăturii esențiale a tipicității, este necesar să existe o corespondență pe planul
elementelor de factură obiectivă (acțiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) și a celor
de natură subiectivă (forma de vinovăție), având în vedere că norma de incriminare cuprinde atât
elementele obiective, cât și cele subiective ale faptei.
Însă, pentru că printre trăsăturile esen țiale ale infracțiunii figurează și vinovăția,
trăsătura tipicită ții vizează numai concordan ța dintre elementele obiective ale faptei săvârșite cu
cerin țele obiective stabilite în norma de incriminare.

[102] Ghe. Nistoreanu, Drept penal, partea generală, Editura Europe Nova, Bucure ști, 1997, p. 137 și 153
[103] F. Streteanu, Tratat de drept penal, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2008., p. 199

43 Această cerin ță este îndeplinită exclusiv în cazurile când suprapunerea între fapta comisă
și norma substanțială este deplină, respectiv au fost realizate toate elementele constitutive ale
infrac țiunii.
În mod evident, niciuna dintre situa țiile enun țate exemplificativ prezentate în precedent
nu afectează existen ța laturii subiective, lipsind însă alte cerințe ale normei incriminatorii: calitatea
subiectului activ, situa ția premisă, condiții privind timpul săvârșirii infracțiunii, etc.
Dacă în sistemul vechiului Cod de procedură penală, în considerarea art. 10 lit. d solu ția
inerentă era de stingere a ac țiunii penale, în actuala reglementare niciunul dintre cazurile prevăzute
de art. 16 alin. 1 C.p.p. nu par a acoperi situa țiile exemplificate.
Cu toate acestea, ar fi de neconceput o omisiune atât de flagrantă a legiuitorului în
tratarea solu ției dată acțiunii penale în cazurile în care vreuna dintre condițiile textului
incriminatoriu nu este îndeplinită.
Astfel, ca urmare a eliminării cazurilor p revăzute de art. 16 alin. 1 lit. a, c și d C.p.p.,
care în mod cert nu vizează neîntrunirea elementelor constitutive ale infrac țiunii, altele decât
existen ța elementului material propriu -zis (fapta nu există), sfera de analiză este inevitabil limitată
la prevederile art. 16 alin. 1 lit. b teza I C.p.p..
Se na ște întrebarea firească dacă se poate aprecia că în cazurile anterior exemplificate,
fapta săvâr șita nu ar fi prevazută de legea penală?
Răspunsul este pozitiv, dacă se are în vedere apropierea din chia r vechea reglementare
între art. 10 lit. b și art. 10 lit. d C.p.p. (1969).
S-a aratat în doctrină că temeiul prevăzut de art. 10 lit. b C.p.p. (1969) este incident
atunci când fapta nu este incriminată, în timp ce temeiul regăsit în art. 10 lit. d C.p.p. (1969) survine
atunci când fapta nu întrune ște toate elementele pentru a fi încadrată în dispoziția incriminatorie[104].
Este lesne de constatat apropierea între fapta neincriminată și neîncadrarea faptei în
dispozi țiile incriminatorii, fapt care sugerează a tât con ținut cât și efecte similare între dispozițiile
art. 10 lit. d C.p.p. (1969) și art. 16 lit. b teza I C.p.p. (fost art. 10 lit. b C.p.p. 1969).
Singurul element de diferen ță este dat de caracterul specific al reglementării art. 10 lit. d
C.p.p. care , prin referirea expressiss verbis la elementele constitutive ale infrac țiunii, reprezenta o
reglementare de specie fa ță de reglementarea generală – art. 10 lit. b C.p.p. (1969).
Lipsa de identitate între cerin țele normei care sancționează fapta penală și fapta efectiv
comisă este echivalentă neincriminarii acesteia din urmă , astfel încât absen ța oricărui element
constitutiv al infrac țiunii (cu excepția elementului material – 16 alin. 1 lit. a C.p.p. sau a laturii
subiective – art. 16 alin. 1 lit. b teza a II-a C.p.p.) lipse ște acțiunea penală de temeiul său de drept,
fapta nefiind prevăzuta de legea penală (art. 16 alin. 1 lit. b teza I C.p.p.).

[104] V. Dongoroz și colaboratorii, op. cit., vol. V, p. 67.

44 Acestei opinii i se poate repro șa extinderea nejustificată a noțiunii de faptă prevăzută de
legea penală, însă orice opinie contrară ar duce la situa ția de un formalism excesiv în care, de și
acțiunea penală este inaptă funcțional ca urmare a lipsei sale de temei, aceasta să nu poata fi stinsă
din considerente care țin de căutarea unui corespondent literal al fostului art. 10 lit. d C.p.p. (1969).
Importan ța clarific ării pe cale jurispruden țială a problematicii tratate este esen țială, mai
ales dacă avem în vedere că potrivit art. 438 alin. 1 pct. 7 C.p.p. neprevederea faptei în legea pen ală
constituie motiv de recurs î n casa ție.
Însă, admi țând identitatea dintre art. 16 alin. 1 lit. b teza a I -a C.p.p. și art. 10 lit. d C.p.p.
(1969), apare oarecum curioasă posibilitatea atacării prin intermediul acestei căi extraordinare a
hotărârilor judecătore ști definitive de condam nare pentru o faptă care nu corespunde condi țiilor de
tipicitate ale normei penale (calitatea subiectului activ, situa ție premisă, raport de cauzalitate, etc.),
fără însă ca o componentă esen țială a infracțiunii – latura subiectivă (art. 16 alin. 1 lit. b teza a II -a
C.p.p.), să beneficieze de un tratament similar celorlalte elemente constitutive ale infrac țiunii, din
perspectiva posibilită ților de atacare a hotărârii judecătorești.
Rămâne ca o dată cu cristalizarea practicii judiciare și a pozițiilor doctr inare, validitatea
sau, dimpotrivă, netemeinicia opiniei noastre să fie clarificată.

III.2 . NOȚIUNEA DE ACȚIUNE PENALĂ
După cum corect a fost apreciat, instrumentul juridic (instituția) cu ajutorul căruia
conflictul de drept penal este adus spre soluțion are organelor judiciare poartă denumirea de acțiune
penală. [105].
Doctrina procesual penală română a tratat noțiunea de acțiune, în general, sub două
aspecte: cel al dreptului material (substanțial) și cel al dreptului formal (procesual).
Sub aspect materia l, acțiunea penală constituie expresia dreptului de a trage la
răspundere penală autorul infracțiunii, echivalând cu dreptul statului de a promova acțiunea penală
născută din încalcarea normei juridice de incriminare. Altfel spus, dreptul pe care îl are un ul dintre
subiecții raportului juridic de conflict (subiectul pasiv al infracțiunii) de a impune, prin interme diul
organelor judiciare competente, celuilalt subiect (subiectul activ al infracțiunii) respectarea
dreptului încalcat. Săvârșirea unei infracțiu ni face ca dreptul virtual al statului, de a obține, prin
organele sale, aplicarea sancțiunilor de drept penal infractorilor, să capete eficiență reală.
Sub aspect procesual, acțiunea penală reprezintă instrumentul juridic pus la dispoziția
celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de
drept penal, în vederea dinamizării procesului penal și a realizării scopului său.

[105] Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G., Bulai C., Iliescu N., Stănoiu R., Explicații teoretice ale Codul ui de p rocedură penală român. Partea
generală, vol I, Ed. Academiei, București, 1975, p.61;

45 Așadar, acțiunea în justiție – în accepțiune substanțială – este un drept (dreptul de a-l
trage la răspundere penală pe cel care a săvârșit fapta ilicită), iar în accepțiune procesuală este un
instrument juridic acordat de lege pentru valorificarea acelui drept. Ca o concluzie a celor de mai
sus, acțiunea în sens procesual se pune în mișcar e și se exercită numai pe baza dreptu lui la acțiune
în sens material[106].
În legea penală, care reglementează faptele considerate infracțiuni, este instituționalizată
implicit aducerea conflictului, născut prin încălcarea legii penale, în fața organelor jud iciare în
vederea tragerii la răspundere penală a celor ce se fac vinovați de săvârșirea unor astfel de fapte.
Așadar, posibilitatea aducerii conflictului în fața organelor judiciare, prin intermediul unui mijlo c
legal, este prevăzută în norma incriminatoa re. De aceea, se subliniază pe bună dreptate, că acțiunea
penală, ca instrument juridic de aducere a raportului de conflict în fața organelor judiciare, exist ă
virtual în norma juridică de drept penal, ea devenind însă un instrument concret, susceptibil de a fi
folosit, numai în momentul în care norma juridică penală a fost încălcată prin săvârșirea unei
infracțiuni[107].
Formularea împărtășită de unii autori, conform căreia acțiunea penală izvorăște automat
și invariabil din faptul penal săvârșit, fără nici o excepție, a fost criticată pe considerentul că ea nu
exprima corect relația dintre norma juridică de drept substanțial, care stă la baza dreptului la
acțiune, și norma juridică procesuală, care reglementează exercițiul acțiunii. Pe bună dreptate s -a
susținut și se susține că ceea ce se naște din infracțiune nu este acțiunea, ci dreptul la acțiune care
poate fi valorificat, apoi, în fața organelor judiciare[108].
Acțiunea nu se naște din săvârșirea faptului ilicit, ci din norma juridică ce proclamă
ilicitul. Ceea ce apare din săvârșirea faptului ilicit este folosința (exercițiul) acțiunii. Până în
momentul în care s -a comis faptul ilicit acțiunea conferită de norma juridică există numai virtual, ca
putere juridicește creată, din acel moment acțiunea devenind exercitabilă, adică o putere cu o
eficiență reală (potestas agendi).
Dreptul la acțiune există în mod virtual, ca instituție juridică, din momentul prescrierii
normei penale. Folosința ei este determinată însă, numai de comiterea infracțiunii, întrucât pri n
violarea normei penale se dă naștere raportului juridic care trebuie adus în fața organelor judiciar e –
prin exercitarea acțiunii penale.
Dată fiind autonomia acțiunii penale, precum și funcționalitatea ei deosebită în cadrul
procesului penal, se poate s pune că aceasta reprezintă o instituție procesuală de o deosebită
importanță, constituind mijlocul legal prin intermediul căruia se realizează scopul procesului penal .
Aceasta explică și faptul că unele legislații au înscris la loc de frunte acțiunea penal ă în concertul

[106] Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan, Acțiunile în procesul penal, Editura Nomina Lex, București, 2010
[107] Dongoroz Vintilă, Curs de procedură penală, Ediția a II a, Bucure ști, 1942, p. 56;
[108] Idem [1];

46 celorlalte instituții procesuale, semnificativă sub acest aspect fiind reglementarea din codul de
procedură penală francez, care, în art. 1, precizează cum se pune în mișcare și c um se exercită
acțiunea penală[109].
În doctrina occidentală s -a subliniat adesea că acțiunea nu trebuie confundată cu
exercitarea acesteia. Acțiunea reprezintă puterea sau capacitatea de a supune judecătorului o
solicitare, respectiv dreptul subiectiv, în plan procesual, de a obține o decizie de fond, față de o
preten ție formulată. Întrucât acțiunea se distinge de cererea în justiție, s -a concluzionat că în
procedura penală acțiunea publică trebuie deosebită de punerea în mișcare și exercitarea acesteia,
adică așa -numita urmărire penală, cum este denumită instituția re spectivă în terminologia juridică
franceză. Acțiunea penală are importanță și sub aspectul determinării poziției procesuale a
făptuitorului. Prin pornirea acțiunii penale împotriva unei persoane, aceasta devine inculpat. Acest
fapt transformă pe faptuitor din subiect de drepturi procesuale în parte în proces, constituind temeiul
în virtutea căruia autorul infracțiunii exercită în deplinătate drepturile ce revin oricărei părți.
Deși numeroasele definiții date în literatura de specialitate acțiunii penale se deosebesc
între ele, acestea au totuși o trăsătură esențială comună, prefigurând în același mod obiectul acțiu nii
penale.

III.3 . OBIECTUL ACȚIUNII PENALE
Conform art. 9, alineatul 1 din Codul de procedură penală, acțiunea penală are ca obiect
tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, ceea ce înseamnă
soluționarea prin justiție a conflictului de drept penal născut în urma săvârșirii unei infracțiuni.
Autorul infracțiunii este adus în fața organelor de cercetare penală și a Mi nisterului
Public, în calitate de învinuit pentru săvârșirea unei infracțiuni, după care, dacă sunt întrunite
condițiile legale, este tras la răspundere ca inculpat, iar atunci când instanța îi aplică sancțiune a
prevăzută de legea penală devine condamnat, realizându -se astfel tragerea la răspundere penală – ca
obiect al acțiunii penale.
Confundând obiectul acțiunii penale cu scopul acesteia, numeroși teoreticieni considerau
că acțiunea penală are ca obiect aplicarea unei sancțiuni de drept p enal[110]. Această confuzie era
foarte frecventă în concepția juridică din trecut și avea ca suport exprimarea inadvertentă din însă și
reglementările legale. Astfel, în Codul de procedură penală român din 1936 era reglementat faptul
că: „acțiunea publică are drept obiect ap licarea pedepselor și a măsurilor de siguranță“ (articolul 2),
iar în articolul 2 al Codului de procedură penală din anul 1864 se arăta că: „acțiunea publică are c a
obiect pedepsirea faptelor care vatămă ordinea socială“. În ambele coduri, și uneori și în lucrările de

[109] Adnotări de Jean -François Renucci în ,,Code de procédure pénale”, Editura Dalloz -Sirey, Paris, 2008;
[110] G. Stefani, G. Levasseur, Procédure pénale, Editura Dalloz, Paris, 1975, p. 87;

47 drept procesual penal, se confunda însă obiectul acțiunii penale – tragerea la răspundere penală – cu
scopul acesteia – aplicarea sancțiunilor de drept penal.
Potrivit reglementărilor din codul penal în vigoare, săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală poate atrage nu numai aplicarea unei sancțiuni penale (pedepse), ci și luarea unor
măsuri cu caracter educativ sau de siguranță. Actuala reglementare a acțiunii penale conține o
formulare corespunzătoare, deoarece, prin acțiunea penală se urmărește tragerea la răspundere
penală, acțiunea putând fi exercitată pe tot parcursul procesului penal.
A considera că acțiunea penală are ca obiect aplicarea sancțiunii penale înseamnă a
reduce posibilitatea exercițiului acțiunii numai la faza de judeca tă, fiindcă doar în această fază se
face aplicarea sancțiunilor penale. O asemenea concluzie ar fi cu totul inexactă, deoarece, conform
articolului 9, alineatul 3 din Codul de procedură penală, acțiunea penală poate fi exercitată în tot
cursul procesului p enal. [111]
Tragerea la răspundere penală are un conținut mai larg decât aplicarea pedepsei, aceasta
din urmă fiind limitată numai la desfășurarea procesului în faza de judecată. În condițiile formulăr ii
actuale a obiectului său, acțiunea devine suportul jur idic al întregului proces penal și nu numai al
judecății. Pentru realizarea, în sens procesual, a obiectului acțiunii penale, tragerea la răspunder e
penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, este necesară efectuarea unor acte procesuale ce
implică intervenția anumitor organe și persoane, în anumite forme și după reguli bine stabilite.

III.4 . SUBIECȚII ACȚIUNII PENALE
Acțiunea penală, ca orice acțiune în justiție, are mai mulți factori, fără de care nu se
poate ajunge la realizarea scopului său – aplicarea sancțiunilor de drept penal.
Între aceștia sunt și subiecții acțiunii penale.
Subiecții raportului juridic de conflict sunt în mod firesc subiecți ai acțiunii penale.
Altfel spus, subiecții raportului juridic de drept penal substanțial apar ca sub iecți în cadrul
raportului juridic procesual penal, ei fiind în același timp și subiecții acțiunii penale. În domeni ul
aplicării legii penale literatura de specialitate se referă la subiecți pasivi, respectiv subiecți a ctivi ai
infracțiunii, și subiecți pa sivi și subiecți activi ai raportului de drept penal.
Subiectul activ al infracțiunii este infractorul, persoana care a săvârșit o faptă penală și
care răspunde penal pentru aceasta, în timp ce subiecții pasivi ai infracțiunii sunt societatea (sta tul)
a cărei ordine de drept a fost încălcată și persoana fizică sau juridică, vătămată fizic, moral sau
material prin săvârșirea faptei.
În cadrul raportului de drept penal ce se naște din săvârșirea infracțiunii, subiectul pasiv
al infracțiunii, societatea, devin e subiect activ al raportului de drept procesual penal, iar subiectul

[111] Volonciu Nicolae, Drept procesu al penal, Editura Didactică și Pedagogică, București,1972, p. 103;

48 activ al infracțiunii, persoana care a săvârșit infracțiunea, devine subiectul pasiv al raportului d e
drept procesual penal[112].
Conform reglementărilor în vigoare, procurorul este subiec tul activ principal al acțiunii
penale, ca reprezentant calificat al statului, ce are atribuția funcțională de a pune în mișcare și
exercita acțiunea penală. Pe lângă dispozițiile cu caracter special de la urmărire penală, coroborat e
cu cele conținute în L egea nr. 304/2004, afirmația este susținută și de articolul 2, alineat 2 din Codul
de procedură penală care a instituit regula fundamentală conform căreia tragerea la răspundere
penală se efectuează din oficiu.
Punerea în mișcare a acțiunii penale și exerc itarea ei constă în formularea învinuirii
împotriva unei persoane determinate, autorul unei infracțiuni, inculparea acestuia prin actul
prevăzut de lege, chemarea sau trimiterea în judecată, susținerea și dovedirea săvârșirii infracțiun ii
în fața instanței de judecată, inclusiv exercitarea căilor de atac și susținerea acestora în fața
instanțelor competente[113]. Acestea reprezintă elementul dinamic care face să curgă procesul penal,
de la începerea urmăririi penale până la pronunțarea hotărârii penale defini tive.
În situații de excepție, când există date despre săvârșirea și a altor acte materiale de către
un inculpat, având legătură cu infracțiunea în legătură cu care s -a întocmit rechizitoriul și pentru
care a fost trimis în judecată, instanța, prin încheie re, extinde acțiunea penală și pentru noile acte,
ceea ce echivalează cu punerea în mișcare a acțiunii penale (conform articolului 335 din codul de
procedură penală). Reglementarea anterioară este imperativă pentru instanță, aceasta devenind astfel
titular al acțiunii penale. De asemenea, Codul de procedură penală mai conține, în articolele 336 –
337, dispoziții asemănătoare referitoare la posibilitatea conferită instanței de a extinde procesulu i
penal față de alte fapte și/sau persoane, când procurorul nu pa rticipă la judecată, cu mențiunea
caracterului alternativ al acestora, în sensul reglementării capacității instanței de a extinde proc esul
penal și proceda la judecarea cauzei în întregul ei sau de a sesiza organul de urmărire penală
competent pentru efect uarea de cercetări, după caz. Pentru că nu asigura o separare deplină a
funcției de învinuire de cea de judecată și soluționare a cauzei penale, această dispoziție singular ă a
fost supusă criticii, rezultatul fiind restrângerea semnificativă, din punct de vedere legal, a cazurilor
în care procurorul nu participă la judecata în primă instanță (a se vedea în acest sens articolul 31 5
Cod procedură penală).
Un alt aspect ce merită a fi abordat se referă la capacitatea părții vătămate de a fi subiect
activ al ac țiunii penale în privința infracțiunilor care se urmăresc sau judecă la plângere prealabilă.
Achiesez majorității opiniilor exprimate în literatura de specialitate în sensul că partea vătămată nu
poate fi niciodată subiect activ al acțiunii penale, aducând în susținerea acestei afirmații

[112] Neagu Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, 2008, p. 273;
[113] Theodoru Gr. Grigore, Tratat de Drept procesual penal, Ediția a 2 a, Editura Hamangi u, București, 2007, p. 119;

49 argumentele precizate anterior. De asemenea, infracțiunile la plângere prealabilă constituie o
derogare de la regula oficialității procesului penal, în ansamblu, inclusiv de la oficialitatea acți unii
penale. În asemenea sit uații, legiuitorul a lăsat la dispoziția subiectului pasiv special (persoana
vătămată) doar dreptul de a decide asupra punerii în mișcare a acțiunii penale, retragerii ei sau
împăcării cu autorul infracțiunii, acțiunea penală, însă, rămânând în executarea statului.
Subiectul pasiv, inculpatul, are asigurat prin lege dreptul de a combate învinuirea, fie în
sensul infirmării, fie în cel al diminuării, sau poate invoca reglementările articolului 3201 Cod
procedură penală referitor la judecarea în cazul recunoa șterii vinovăției. În privința acțiunii penale,
având caracter personal, subiectul pasiv poate fi doar persoana învinuită de săvârșirea unei fapte
penale, oricare altă persoană fiind exclusă în mod cert.
Subiecții pasivi ai acțiunii penale pot fi numai per soanele fizice și juridice participante,
ca subiecți activi ale raportului de drept penal substanțial. Tăinuitorii și favorizatorii sunt subi ecți
pasivi ai acțiunii penale, dar nu au calitatea de participanți (așa cum este reglementată participaț ia
penală) la infracțiunea pentru care au tăinuit ori favorizat, ci sunt autori individualizați ai unor
infracțiuni distincte, acțiunea penală îndreptată împotriva acestora este separată de cea îndreptată
împotriva autorilor, instigatorilor sau complicilor. Tăinuito rul este subiect pasiv al acțiunii penale în
cazul infracțiunii de tăinuire, iar favorizatorul este subiect pasiv în acțiunea penală pentru
infracțiunea de favorizare.
În cazul măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, subiecții pasivi ai acțiunii
penale sunt minorii care răspund penal (14 -16 ani dacă au acționat cu discernământ și cei între 16 –
18 ani), precum și persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, dacă se constată
existența vreuneia din stările de pericol prevăzute de aceeași l ege. Atât măsurile educative, cât și
măsurile de siguranță se iau pe cale procesuală, ele fiind consecințe ale răspunderii penale.
Toate părțile participante la acțiunea penală, subiecți activi și subiecți pasivi, trebuie să
se situeze pe poziții de egalit ate, având dreptul să folosească aceleași mijloace procesuale atât în
susținerea acțiunii, cât și în apărarea împotriva exercițiului acesteia. Egalitatea părților urmăreș te să
înlăture orice preponderență din partea unora în detrimentul altora și încurajea ză în cea mai bună
modalitate, o rezolvare completă, obiectivă și legală a cauzei. În cursul judecății, când trebuie să
existe egalitate între funcția de învinuire și cea de apărare, egalitatea procesuală se aplică și
Ministerului Public, deși acesta este o autoritate publică judiciară.

III.5 . TRĂSĂTURILE ACȚIUNII PENALE
Datorită obiectului său specific, precum și cadrului legal în care se desfășoară, acțiunea
penală presupune anumite caracteristici, ce o deosebesc de oricare altă acțiune judiciară. Aceste

50 trăsături privesc acțiunea penală în accepțiunea sa procesuală și substanțială, factorii acțiunii,
precum și folosirea sa.
În primul rând, acțiunea penală este o acțiune socială, aparține societății și se exercită
prin intermediul organelor statului anume investite. Din acest punct de vedere se poate spune că ea
aparține statului, spre deosebire de acțiunea civilă care are caracter privat [114].
Împrejurarea că acțiunea penală aparține statului rezultă din faptul că acesta stabilește
prin lege condițiile și modalitățile concrete de exercitare ale acțiunii. Tot statul este cel care, ca
exponent al puterii poporului, poate dispune pe cale de lege de acțiunea penală, fie în mod direct, fie
sub o condiție anticipată. Astfel, acțiunea penală aparține statului și î n cazul în care punerea în
mișcare ar fi subordonată unei condiții de pedepsibilitate și de procedibilitate, fiindcă asemenea
cerințe nu sunt de natură să schimbe trăsăturile esențiale ale acțiunii penale și mai ales, aceea de a
aparține statu lui[115]. În si tuația în care punerea în mișcare a acțiunii penale este lăsată la dispoziția
persoanei vătămate, statul este acela care rămâne responsabil cu tragerea la răspundere penală sau
cu dispunerea asupra acțiunii prin amnistie.
Așadar, dreptul de a trage la răsp undere penală aparține statului, iar exercitarea acestui
drept prin acțiune penală, are caracter de ordine publică și este deci inevitabilă[116]. Totuși, pot
preciza că statul dispune în mod sporadic de acțiunea penală, prin acordarea amnistiei sau prin
abrogarea normelor incriminatoare și tot acesta renunță condiționat la acțiunea penală în caz de
prescripție, de neintroducere a plângerii prealabile sau când intervine împăcarea celor două părți
aflate în conflict.
Ca titular al puterii de a incrimina, prin n ormele de drept penal, faptele care prezintă
pericol pentru anumite relații sociale, statul apare ca subiect pasiv general al oricărei infracțiun i,
întrucât prin comiterea acestora se încalcă dreptul de a cere respectarea legii. Pe de alta parte, c a
titula r al acțiunii prin care se realizează în concret sancționarea celor care au săvârșit infracțiuni,
statul devine, din subiect pasiv al infracțiunii, subiect activ al acțiunii penale, sens pentru care , una
dintre trăsăturile caracterizante ale acțiunii penal e este că subiectul activ al acestei acțiuni este
statul.
Acest aspect este recunoscut atât în literatura noastră juridică mai veche, cât și în
doctrina de specialitate, străină, contemporană. Formularea dată acestei caracteristici este deseori în
concorda nță cu opiniile care consideră că acțiunea penală este de „ordine publică“, sau care o
denumesc pur și simplu „acțiune publică“. În acest sens erau redactate si normele mai vechi din
legislația română; art. 1 din Codul de procedură penală din anul 1864, pr evedea că „orice

[114] Gorgăneanu Ion, Acțiunea penală, Editura Lumina Lex, București, 1998, p. 39 -44;
[115] Neagu Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic, 2008, p. 274;
[116] Pop Traian, Drept procesual penal, volu mul II, Editura Tipografia Națională, Cluj, 1946, p. 429 -430;

51 infracțiune dă naștere la o acțiune publică și poate produce și o acțiune privată“. În sistemul germ an,
ca și în cel italian, acțiunea penală poartă denumirea de acțiune publică.
Procesual, ca subiect activ al acțiunii penale, statul încre dințează exercițiul acțiunii
penale unei autorități publice specializate, respectiv Ministerul Public, care are sarcina de a exer cita
acțiunea penală din ofic iu.
Acțiunea penală este totodată și obligatorie. Prin săvârșirea infracțiunii, acțiunea penală
devine exercitabilă, iar exercitarea sa devine obligatorie. Obligativitatea acțiunii penale rezultă ma i
ales din prevederile articolului 9 din Codul de procedură pena lă, care determină obiectul ei.
Așadar, ori de câte ori s -a comis o infracțiune și sunt inde plinite și celelalte condiții
prevăzute de lege, folosirea acțiunii penale este obligatorie, necesară și inevitabilă. Punerea în
mișcare și exercitarea acțiunii penale este o obligație de serviciu a organelor competente să
efectueze o asemenea activitate.
Acțiunea penală este pusă în mișcare din oficiu, afară de situațiile în care este necesară
plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent. În cazurile speciale, în care
exercițiul acțiunii penale poate fi încredințat și altor titulari – în speță persoanei vătămate prin
săvârșirea actului ilicit – exercitarea acți unii penale devine facultativă.
Prin activarea “in rem ” a începerii urmăririi penale se declanșează activitatea judiciară,
în scopul apărării persoanelor, drepturilor și libertă ților acestora. Această cerință corespunde
principiului legalității și se armonizează procesual cu principiul oficialității, potrivit cărora
realizarea justiției apare ca necesară și inevitabilă. Atât legalitatea cât și oficialitatea procesu lui
penal repre zintă consecinte firești ale scopului acestuia.
Întrucât este obligatorie exercitarea ei împotriva tuturor participanților la infracțiune, sub
condiția existenței răspunderii penale, acțiunea penală este indivizibilă, nefiind posibilă restrâng erea
ei doar la unii participanți. Indivizibilitatea acțiunii penale decurge din unitatea infracțiunii ca fapt
juridic, deci din indivizibilitatea normei de incriminare care include virtua l dreptul la o singură
acțiune.
Indivizibilitate există și dacă la săvârșirea fap tei au luat parte mai multe persoane. În
consecință, într -o cauză penală nu se exercită atâtea acțiuni câți autori, instigatori sau complici
există, ci efectele acțiunii unice și indivizibile se extind asupra tuturor faptuitorilor, când aceș tia
sunt toți c unoscuți. Astfel, unității acțiunii penale, sub aspect substanțial, îi poate corespunde o
pluralitate de acțiuni, în sens procesual, când participanții sunt urmăriți și traș i la răspundere penală
separat.
Ceea ce determină unitatea, și deci indivizibilitat ea acțiunii penale din punct de vedere
substanțial, este infracțiunea ca fapt juridic indivizibil și nu numărul participanților la comitere a ei.
Din săvârșirea unei infracțiuni se naște o singură acțiune penală, îndreptată împotriva inculpatului ,

52 care, dac ă a fost soluționată definitiv de către instanță, se stinge și nu mai poate fi exercitabilă.
Altfel spus, nu vor exista, în cazul participației, atâtea drepturi la acțiune penală, raportat la n umărul
persoanelor care au săvârșit fapta ilicită, ci un singur drept la acțiune, îndreptat împotriva tuturor
participanților. Posibilitatea de unificare procesuală își regăsește reglementarea în art. 32 și 35 Cod
procedură penală, care prevăd reunirea cauzelor și determinarea competen ței în caz de
indivizibilitate.
În mod normal, acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită față de participanții
cunoscuți în momentul pornirii procesului penal. În cazul în care se stabilește existența și a altor
participanți, în cursul procesului, acțiunea penală va fi extinsă și la aceștia, situație în care nu
vorbim de punerea în mișcare a unei acțiuni penale substanțial diferite, ci de extinderea procesului
penal, adică a obiectului acțiunii penale procesuale. Extinderea poate interveni atât în faza de
urmărire, cât și în faza de judecată a procesului penal.
Dacă unii dintre participanți sunt descoperiți după ce alții au fost definitiv judecați,
procesual, se va porni o altă acțiune penală, dar în baza aceleiași acțiuni penale inițiale, în sens
substanțial, acesta fiind un caz de unitate substanțială cu pluralitate procesuală. Când se constată noi
infracțiuni comise de același învinuit sau inculpat sau de alte persoane, se va dispune extinderea
procesului penal (articolul 336 – Cod de procedură penală). În acest caz există deci pl uralitate
substanțială și unitate procesuală.
Acțiunea penală își păstrează caracterul indivizibil și în cazul în care aceasta este pusă în
mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În acest sens, dacă prin săvârșirea infracțiun ii
au fost lezat e interesele a două sau mai multor persoane, este suficient ca acțiunea penală să fi fost
pusă în mișcare la plângerea uneia dintre acestea, iar dacă sunt mai mulți făptuitori este suficient ca
plângerea să se fi făcut doar cu privire la unul dintre ei pen tru ca acțiunea penală să fie pusă în
mișcare contra tuturor participanților. În cazul în care punerea în mișcare s -ar face separat, la
plângerea fiecărei persoane vătămate, fie în fața aceleiași instanțe, fie în fața unor instanțe dife rite,
dosarele trebu ie să fie reunite la o singură instanță (articolele 32 și 35 Cod procedură penală).
Altfel, s -ar da naștere la o situație de litispendență, potrivit căreia inculpatul n -ar putea fi judecat, în
același timp, și pentru aceleași fap te, de către instanțe difer ite.
Dacă acțiunea penală a fost soluționată ca urmare a plângerii prealabile a unei singure
persoane vătămate, ea nu mai poate fi pusă în mișcare de către celelalte persoane vătămate pentru
aceeași faptă, întrucât se opune autoritatea lucrului judecat. Ho tărârea prin care instanța penală
stabilește, cu caracter definitiv, asupra răspunderii penale a inculpatului, în sensul existenței sa u
inexistenței temeiurilor răspunderii penale, stinge acțiunea penală prin soluționarea obiectului ei.
Conform articolul 1 31 Cod penal, fapta atrage după sine răspunderea penală a tuturor

53 participanților, chiar dacă plângerea prealabilă a făcut mențiune doar cu privire la unul sau unii
dintre aceștia.
În cazul pluralității de făptuitori, deși acțiunea penală pusă în mișcare l a plângerea
prealabilă facută numai contra unuia sau unora dintre ei, produce virtual efecte față de toți, totuș i,
procesual, această acțiune nu poate fi folosită “in personam ” fără să fie cunoscuți făptuitorii.
Totodată, principiul rămâne valabil și în ca zul retragerii plângerii prealabile, fiind
suficient ca una dintre persoanele lezate să -și păstreze aptitudinea funcțională. Împăcarea
intervenită între unele părți, având caracter personal, nu are ca efect excluderea acestei aptitudin i
funcționale. Drept urmare, în ambele situații procesul penal continuă. Pentru încetarea activității
procesuale trebuie ca toate părțile vătamate săși retragă plângerea prealabilă sau să fi intervenit
împăc area între acestea și inculpat.
Răspunderea penală este personală, înt rucât nu pot fi trase la răspundere decât
persoanele care au participat la săvârșirea unei infracțiuni, în calitate de autori, instigatori sau
complici, acțiunea penală putând fi exercitată doar împotriva acestora. Principiul răspunderii penal e
are drept c onsecință procedura necesară individualizării acțiunii penale. Acțiunea penală poate fi
exercitată doar împotriva inculpatului, cu excluderea tuturor persoanelor care participă în cauza
penală sau pretind să intervină în cauză. Spre exemplu, acțiunea penal ă nu se poate exercita
împotriva părții responsabile civilmente sau succesorilor inculpatului. Nimeni nu poate cere să fie
subiect pasiv al acțiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.
Fapta ilicită, care constituie temeiul juridic și de fap t al acțiunii penale, nu poate fi
săvârșită decât de către o persoană fizică ce prezintă toate atributele cerute de legea penală cu
privire la vârstă, discernământ și responsabilitate, doar această persoană răspunzând penal pentru
faptele sale ilicite, exc eptând infracțiunile să vârșite de persoanele juridice.
Acțiunea penală poate fi caracterizată ca irevocabilă, iretractabilă, continuă și
indisponibilă, prin aceea că Ministerul Public, ca titular al exercițiului ei, nu mai poate, de prin cipiu,
după ce a ex ercitat -o, să renunțe la acțiune, aceasta urmând a -și găsi soluționarea pri n hotărâre
judecătorească[117].
Din momentul folosirii ei și până la rezolvarea cauzei, acțiunea penală își urmează cursul
său normal. Cursul procesului penal nu poate fi oprit decât în cazurile anume prevăzute de lege, fapt
pentru care irevocabilitatea și indisponibilitatea nu sunt principii absolute, existând cazuri legal e în
care statul poate dispune de acțiunea penală prin renunțarea la realizarea ei. Asemenea cazuri
exclud sau înl ătură aptitudinea funcțională a acțiunii penale. Ele pot preexista procesului penal sau
pot să apară după ce acesta a început. Codul de procedură penală prevede cazurile în care, în cursul
urmăririi penale, procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, poate

[117] Idem [12], p. 431;

54 dispune de exemplu, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală. Constatarea
acestor cauze face ca acțiunea penală să nu mai poată fi pusă în mișcare sau, dacă a fost pusă, să n u
mai poată fi exercitată, dec i să înceteze aptitudinea sa funcțională. Inevitabil, constatarea lor va
avea ca efect și stingerea procesului pena l, deoarece rămâne fără obiect.
Nici partea vătămată nu dispune de acțiunea penală pusă în mișcare la plângerea
prealabilă, întrucât, chiar d acă își retrage această plângere, renunțarea la acțiune a făcut -o
condiționat statul, în momen tul în care a incriminat fapta.
Indisponibilitatea acțiunii penale are o strânsă legătură cu principiul fundamental al
oficialității procesului penal, care dă dre ptul statului de a trage la răspundere penală pe infractor, în
urma săvârșirii unor infracțiuni. În același timp, legea prevede că scopul procesului penal este
constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni. Deci, rezultă că o rganele
judiciare au obligația de a desfășura activitatea procesuală ori de câte ori s -a săvârșit o infracțiune.
Pe acest temei se bazează existența principiului oficialității sau ob ligativității procesului penal.
Aplicarea și respectarea oficialității fac e ca stingerea procesului penal să aibă loc numai
prin soluționarea definitivă a cauzei sau prin intervenția unor împrejurări de natură a împiedica
exercitarea î n continuare a acțiunii penale.
Oficialitatea procesului penal presupune excluderea posibilităț ii pentru părți de a opri
continuarea procesului penal, stingerea cauzei intrând exclusiv în a tribuțiile organelor judiciare.
În afara acestor trăsături, unii autori menționează și pe aceea privind neidentificarea
acțiunii penale cu o calificare juridică, dreptul la acțiune existând indiferent care ar fi infracțiunea
săvârșită[118].
Toate trăsăturile caracteristice acțiunii penale conferă acesteia o autonomie juridică care
o fac să se deosebească, conceptual și funcțional, de alte categorii de acțiuni în just iție. În
desfășurarea procesului penal aceste trăsături sunt prezente în mod firesc, ele răsfrângându -se
asupra întregii reglementări referitoare la această instituție.

[118] Gómez -Orbaneja Emilio, Derecho procesal penal, Herce Quemada, Vicente, 1981, p. 88 -89.

55 CONCLUZII
În societatea modernă, statul este singurul distribuitor al justiției , iar acțiunea în justiție
este mijlocul prin intermediul căreia se solicită să se facă justiție.
Normele juridice (inclusiv normele penale) spre deosebire de normele morale, religioase,
de bună cuviință, conțin în structura lor, în afară de precept și san cțiune (care există la orice normă),
și dreptul de a acționa în justiție, adică dreptul de a trage la răspundere pe cel care a săvârșit f apta
ilicită și de a obține aplicarea sancțiunii legale cuvenite.
Dreptul la acțiune în justiție este conținut virtual și impersonal în fiecare normă juridică,
însă el devine concret și personal în momentul în care norma a fost încălcată prin săvârșirea faptei
ilicite[119] . Prin săvârșirea unei infracțiuni este posibil ca pe lângă producerea unor urmări
socialmente periculo ase să se provoace și un prejudiciu material sau moral, așa încât pe lângă
conflictul de drept penal ia naștere și un raport extrapenal de natură civilă. Instrumentul prin car e se
aduce raportul conflictual civil în fața organelor judiciare îl reprezintă a cțiunea civilă[120] .
Acțiunea în justiție are o însemnătate sine qua non, general valabilă, în desfășurarea
procesului de orice natură, căci fără exercitarea acțiunii în cadrul procesului nu se poate ajunge l a
tragerea la răspundere a unei persoane și la a plicarea sancțiunii prevăzute de lege.
Fără acțiune exercitată nu poate avea loc judecata în fața primei instanțe și ulterior, în
căile de atac, deci înfăptuirea justiției. Din acest motiv, exercitarea acțiunii în justiție reprezi ntă
elementul dinamic care impulsionează desfășurarea procesului până la pronunțarea unei hotărâri
definitive de către instanța de judecată.

[119] V. Dongoroz, Explicații teoretice ale codului de procedură penală român. Par tea generală, Vol. V, Ediția a II -a, Ed. All Beck, București, 2003, p.
55.
[120] S. Siserman, A. G. Meseșan, Acțiunea penală și acțiunea civilă în dreptul procesual penal, Ed. Albas tră, ClujNapoca, 2012, p. 69.

56 Bibliografie :

1. G. Antoniu, C. Bulai, Dicționar de drept penal și procedură penală , Editura Hamangiu,
București, 2011, p. 772.;
2. V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală ,
vol. V, Ediția a II -a, Editura Academiei Române și Editura All Beck, București, 2003, p.
55.;
3. I. Gorgăneanu, Acțiunea penală , Editura Științifică și Enciclopedică, B ucurești, 1977, p. 89.
4. V. Dongoroz, nota 5557 din “Tratat de drept și procedură penală”, vol. I, de I.
Tanoviceanu, Tip. “Curierul Judiciar”, București, 1924;
5. R. Merle, A. Vitu, Traite de droit criminel , Cujas, Paris, 1997, pag. 454 -456, apud G.
Antoniu, op.cit., p. 174.;
6. S. Neculaescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor , Editura Lumina Lex, București,
2001, p. 183.;
7. C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane , Editura Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1984, p. 12 3;
8. I. Mircea, Temeiul răspunderii penale în România , Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1987, p. 168;
9. S. Mir Puig, Derecho penal. Parte general , Editura Reppertor, Barcelona, 1999, p. 65 -66,
apud F. Streteanu, Drept penal. Partea generală , Editura Roseti, București, 2003, p. 394;
10. J. Dragan, I. Oancea, Actiunea penala si actiunea civila în procesul penal , Editura
Ministerului Administratiei si Internelor, Bucuresti, 2006, p. 18;
11. M. Franchimont, Tratat de procedura penala , vol. I, Editura Paidei a, Bucuresti, 1994, p. 31;
12. N. Volonciu, Tratat de procedura penala , vol. I, Editura Paidea, Bucuresti, 1993, p. 221;
13. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil. Teoria generala , Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983, p. 229;
14. Decizia penala nr. 438/1975 a Tribunalului Timis , publicată în Revista română de drept nr.
1/1976, p. 50;
15. Decizia nr. 1264/1983 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Secția penală , publicată în
Culegere de decizii, Bucuresti, 1983, p. 260;
16. Decizia nr. 47 /2009 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Secția penală , publicată la
www.scj.ro;
17. Decizia nr. 101/1999 a Curtii de Apel Cluj, Secția penală , publicată în programul legislativ
Lege 4;

57 18. Decizia nr. 71/2003 a Curtii de Apel Timisoara, Secția civilă , public ată în programul
legislativ Lege 4;
19. Decizia nr. 1187/1984 a Tribunalului Suprem – Secția penală , publicată în Revista română
de drept nr. 9/1995, p. 77 ;
20. Decizia nr. 2760 din 3 mai 2006 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Secția penală ,
publicată la www.scj.ro ;
21. Decizia nr. 1712/1983 a Tribunalului Suprem – Secția penală , publicată în programul
legislativ Lege 4;
22. Decizia nr. 671/2000 a Curtii de Apel Timisoara, Secția penală , publicată în programul
legislativ Lege 4;
23. Decizia nr. 528/2008 a Curtii de Apel Alba -Iulia, Secția penală , publicată în programul
legislativ Lege 4;
24. Decizia nr. 466/1980 a Tribunalului Suceava, Secția penală , publicată în Revista română de
drept nr. 5/1981, p. 67 ;
25. Sentinta nr. 81/05.05.2009 a Jude catoriei Buhusi, Secția penală , publicată la
www.jurisprudenta.com ;
26. sentinta comerciala nr. 3375/10.03.2008 Judecatoria Craiova , publicata
la www.jurisprudenta.com ;
27. Decizia nr. 36/2009 a I.C.C.J., Sectia penala , publicata la www.scj.ro ;
28. Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva , republicat in Buletinul O ficial nr. 11
din 15 iulie 1960;
29. Decizia nr. 2259/04.04.2005 a IC CJ, Sectia penala , publicata la www.scj.ro ;
30. Decizia nr. 167/2010 a ICCJ, Sectia penala , publicata la www.scj.ro ;
31. Decizia CEDO nr. 18527/02 din 19 noiembrie 2009, Tonchev vs. Bulgaria ;
32. Decizia ICCJ nr. XV/21.11.2005 , publicata in Monito rul Oficial al Romaniei, partea I, nr.
119 din 8 februarie 2006 ;
33. Decizia nr. 1387/2002 a I.C.C.J., Sectia penala , publicata pe www.scj.ro ;
34. T. Joița, Acțiunea civilă în procesul penal , Ed. Național, București, 1999, p.34 ;
35. C. Voicu, A.S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, Noul Cod de procedură penală. Ghid de
aplicare pentru practicieni , Ed. H amangiu, București, 2014;
36. M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală , Ed.
C.H.Beck, București, 2014, p. 76 ;
37. I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală. În lumina noului
Cod de procedură penală , Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 295 ;

58 38. Decizia nr. I/2005, M.Of. nr. 503/14.06.2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile
Unite ;
39. vedea I. Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. I, Articolele 1 –
1133 , Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 575 -581;
40. A. Zarafiu, Legea nr. 202/2010. Procedură penală. Comentarii și soluții , Editura C .H. Beck,
București, 2011;
41. D. Atas iei, H. Țiț, Mica reformă în justiție – Legea nr. 202/2010 comentată , Editura
Hamangiu, București, 2011, p. 192 ;
42. C. Ghigheci, Noul Cod de Procedură Penală. Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul
penal (II) , www.juridice.ro, 2011, p. 5 -6;
43. R. Merle, A . Vitu, Traite de droit criminel , Ed. Cujas, Paris, 1997;
44. I. Turcu, Efectele hotărârii penale , www.legalis.com ;
45. V. Dongoroz si colaboratorii, Explica ții teoretice ale Codului de procedură penală , Editura
Academiei Ju ridice, Edi ția a II -a, Bucure ști, 2003, vol. V;
46. Ghe. Nistoreanu, Drept penal, partea generală , Editura Europe Nova, Bucure ști, 1997, p.
137 și 153 ;
47. F. Streteanu, Tratat de drept penal , vol. I, Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2008., p. 199 ;
48. Dongoroz V., Kahan e S., Antoniu G., Bulai C., Iliescu N., Stănoiu R., Explicații teoretice
ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol I , Ed. Academiei, București,
1975, p.61;
49. Mrejeru Theodor, Mrejeru Bogdan, Acțiunile în procesul penal , Editura Nomina Lex,
București, 2010 ;
50. Dongoroz Vintilă, Curs de procedură penală, Ediția a II a , București, 1942, p. 56;
51. Adnotări de Jean -François Renucci în ,,Code de procédure pénale” , Editura Dalloz -Sirey,
Paris, 2008;
52. G. Stefani, G. Levasseur, Procédure pénale , Editura Dal loz, Paris, 1975, p. 87;
53. Volonciu Nicolae, Drept procesual penal , Editura Didactică și Pedagogică, București,1972,
p. 103;
54. Neagu Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală , Editura Universul Juridic, 2008, p.
273;
55. Theodoru Gr. Grigore, Tratat de Drep t procesual penal, Ediția a 2 a , Editura Hamangiu,
București, 2007, p. 119;
56. Gorgăneanu Ion, Acțiunea penală , Editura Lumina Lex, București, 1998, p. 39 -44;
57. Neagu Ion, Tratat de procedură penală. Partea generală , Editura Universul Juridic, 2008, p.
274;

59 58. Pop Traian, Drept procesual penal, volumul II , Editura Tipografia Națională, Cluj, 1946, p.
429-430;
59. Gómez -Orbaneja Emilio, Derecho procesal penal , Herce Q uemada, Vicente, 1981, p. 88 -89;
60. S. Siserman, A. G. Meseșan, Acțiunea penală și acțiunea civilă în drept ul procesual penal ,
Ed. Al bastră, ClujNapoca, 2012, p. 69;
61. George Dominic Pop , Soluționarea acțiunii penale în lumina Noului Cod de procedură
penală, în ipoteza neîntrunirii elementelor constitutive ale infrac țiunii , 27.03.2014 ,
www.juridice.ro/315637/solutionarea -actiunii -penale -in-lumina -noului -cod-de-procedura –
penala -in-ipoteza -neintrunirii -elementelor -constitutive -ale-infractiunii.html ;
62. Marius Ciprian Bogea, Acțiunea penală. Noțiune, obiect, subiecți și trăsături , 18.08.2016,
www.ugb.ro/Jur idica/Issue1RO/2_Actiunea_penalaBogeaRO.pdf ;
63. Cristinel Ghigheci , Noul Cod de procedura penala. Actiunea penala si actiunea civila in
procesul penal (II) , 23.11.2011 , www.juridice.ro/176133/noul -cod-de-procedura -penala –
actiunea -penala -si-actiunea -civila -in-procesul -penal -ii.html ;
64. Alexandra Weisman , Despre oportunitatea exercitarii actiunii civile in cadrul procesului
penal , 13.09.2010 , www.juridice.ro/119482/despre -oportunitatea -exercitarii -actiunii -civile –
in-cadrul -procesului -penal.html ;