Lect. Univ. Dr. Radu I. MUREȘAN [623060]

UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI” CLUJ -NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO -CATOLICĂ
DEPARTAMENTUL ORADEA

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:
Lect. Univ. Dr. Radu I. MUREȘAN
Student: [anonimizat]

2019

2
UNIVERSITATEA „BABEȘ -BOLYAI” CLUJ -NAPOCA
FACULTATEA DE TEOLOGIE GRECO -CATOLICĂ
DEPARTAMENTUL ORADEA

LITURGHIERUL ȘI ANASTASIMATARUL
COMPONENTE IDENTITARE ALE BISERICII
ROMÂNE UNITE

Coordonator științific:
Lect. Univ. Dr. Radu I. MUREȘAN
Student: [anonimizat]
2019

3
CUPRINS

Sigle și abrevieri ………………………….. ………………………….. …………………………. 4
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 6
Capitolul I. Patrimoniul liturgic al Bisericilor Orientale Catolice în viziunea
documentelor magisteriale – O expresie identitară ………………………….. …….10
1.1. Rolul ritului conform decretului Orientalium Ecclesiarum ………………… 10
1.2. Rolul riturilor și al tradițiilor orientale în Codul Canoanelor Bisericilor
Orientale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 13
Capitolul II. Patrimoniul liturgic al Bisericii Române Unite ………………….. 18
2.1. Ritul Bisericii Române Unite înainte de Concicliul Vatican al II -lea …….18
2.2. Aspecte liturgice. Timp liturgic ………………………….. …………………………. 20
Capitolul III. Componente identitare ale Bisericii Române Unite …………… 26
3.1. Importanța cărților liturgice ………………………….. ………………………….. ….26
3.2 Liturghierul Bisericii Române Unite – 2014 ………………………….. …………. 31
3.2.1. Sfânta Liturghie ………………………….. ………………………….. ……………. 34
3.2.2. Aspecte teologice generale ale Dumnezeieștii Liturghii ……………….. 38
3.3 Anastasimatarul Bisericii Române Unite ………………………….. ……………… 42
Concluzie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 47
Anexe ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 49
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……52

4
Sigle și abrevieri

CBC Catehismul Bisericii Catolice, ARCB, București, 1993
OE Orientalium Ecclesiarum
LG Lumen Gentium
CCEO Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium
BRU Biserica Română Unită cu Roma, Greco – Catolică
BOR Biserica Ortodoxă Română

Abrevieri biblice
In Evanghelia după Ioan
Mt. Evanghelia după Sfântul Matei
Lc. Evanghelia după Sfântul Luca
Ex. Exod
Num. Numeri
1 Cr. Cronici
Rm Epistola către Romani
Ev Evrei
Ef Efeseni
LXX Septuaginta

5
Abrevieri tehnice
Ibidem Aceași operă
Idem Același autor
Cf. Conform
Ș.a și altele
p. pagina
pp. paginile

6
Introducere

Identitatea este o problemă care persistă de foarte mult timp. Căutând prin istorie
aflăm că marii gânditori români își puneau această întrebare, „a fost o vreme, dintre cele două
războaie, când problema identității românești era laitmotivul celor mai mulți dintre gânditorii
români.”1 Explicând în continuare autorul că nu și -a propus „o explorare exhaustivă a
problemei, dar încercăm, cu putințele noastre mijloace, să deschidem fron tul unei probleme,
în speranța că se vor asocia și alți confrați interesați de problemă”.2
Pornind de la etimologia cuvântului „identitate”, care înseamnă „a fi identic cu sine
însuși”, a fi în fiecare moment un lucru determinat”, putem spune că identitate a este o
componentă a omului. De la identitatea de a fi o persoană, apoi identitatea de a fi o națiune și
până la identitatea de a fi o biserică, Biserica Română Unită cu Roma Greco -Catolică face
parte din cele 23 de Biserici sui iuris unite cu Roma din pa rtea răsăriteană a creștinismului.
Prin Biserică sui iuris se înțelege o grupare de credincioși creștini legată de ierarhie,
care este recunoscută de autotitatea supremă a Bisericii.3 Biserica Română Unită cu Roma,
Greco -Catolică este o Biserică sui iuris cu rădăcini în Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit de
Apostoli și misionari pe teritoriul legat de poporul român.
„Este bine de știut că, din punct de vedere istoric, toate Bisericile Orientale Catolice,
care păstrează comuniunea cu Scaunul Apostolic, prov in din acele Biserici Orientale, care în
epoci diferite au rupt comuniunea cu Roma. Unele încercări de unire din cel de -al doilea
mileniu creștin au dus la obținerea unor rezultate care pot fi definite modeste: în timp ce doar
o mică parte din aceste Biser ici au restabilit unitatea, partea cea mai relevantă, din punct de
vedere numeric, a rămas, totuși, în afara comuniunii cu Roma. Biserica Catolică, recunoaște
însă, fără nicio rezervă, că aceste Biserici aparțin Bisericii unice a lui Cristos.”4

1Ionel NECULA, Filosofia identității românești , Editura Ideea Europeană, București, 2018, p. 9.
2Ibidem, p. 9.
3 Cf. CCEO can. 27.
4 William BLEIZIFFER, Ius Particulare In Codice Canonum Ecclesiarum Orientalum.Dreptul Particular Al
Bisericii Române Unite Cu Roma, Greco – Catolică. Actualitate și Perspecitve, Presa Universitară Clujeană, Cluj –
Napoc a, 2016, p. 21.

7
Fiind o Bi serică sui iuris, Biserica Română Unită cu Roma, Greco -Catolică are ca
doctrină oficială, doctrina Bisericii Catolice, dar ca particularitate aceasta are ritul și tradiția
bizantină.
„Ritul este patrimoniul liturgic, teologic, spiritual și disciplinar, d iferențiat prin cultura
și împrejurările istorice ale popoarelor, care se exprimă printr -un mod de trăire a credinței ce
este specific fiecărei Biserici sui iuris.”5
Acest studiu va prezenta unul dintre elementele esențiale și indispensabile ale unei
biserici orientale, și anume cărțile liturgice: Liturghierul și Anastasimatarul . Trăind într -o
epocă în care Biserica Greco -Catolică renaște după 50 de ani de persecuție din partea statului
comunist român, trăind în mare parte în mediu latin în acea perioad ă, este foarte important de
a renaște și tradiția bisericii. Astfel, acest studiu va prezenta importanța cunoașterii și studierii
elementelor identitare ale Bisericii din punct de vedere istoric, canonic și magisterial.
„Identitatea Bisericii noastre sui iuris se exprimă prin ritul bizantin -român, la care se
adaugă unele practici de pietate preluate din spiritualitatea creștinismului apusean, pătrunse ca
urmare a contactului dintre Bisericile locale și înțelegerea reciprocă, care aduce cu sine
unitatea cr edinței în diversitatea riturilor. Biserica se îmbogățește și își păstrează patrimoniul
tradițonal, împărtășind celorlalți din frumusețea ritului propriu.”6 Adaptarea bisericilor la
situația contemporană a necesitat și adaptarea nivelului teologic și disci plinar, astfel în
Biserica Română Unită au intrat anumite influențe romano -catolice.
Este bine știut faptul că persoana care a pus cel mai mult accent pe importanța
Bisericilor Orientale a fost Sfântul Ioan Paul al II lea, folosind celebrul motto „unitate în
diversitate”. Această unitate în diversitate oferă chiar esența Bisericii Catolic, de a fi, după
cum îi spune și numele, o biserică universală, formată din diferite rituri, tradiții, națiuni și
culturi. Biserica română aparține marii familii de rituri constantinopolitane, cu elemente

5 Cceo, can. 28 &1p.17.
6 Ibidem, p. 16.

8
specifice precum limba de cult română și sensibilitatea spirituală autohtonă, care va duce la
formarea ritului bizantin -român.7
Rugăciunea Mântuitorului „ca toți să fie una” (In 17,21) a întărit Biserica Unită să
păstreze î n ritul originar viața liturgică și spiritualitatea în misiunea ei și ,astfel, continuă să
reîntoarcă pe toți la comuniunea deplină a Bisericii Catolice.
Această lucrare este structurată pe trei capitole:
Capitolul I. Patrimoniul liturgic al bisericilor orientale catolice în viziunea
documentelor magisteriale – O expresie identitară, care cuprinde noțiuni generale și
noțiuni magisteriale ale ritului în Biserica Română Unită. Trebuie precizat faptul că Bis erica
Catolică pune un foarte mare accent pe rolul Bisericilor Orientale, începând de la Conciliul
Vatican al II lea. Astfel, acest capitol va prezenta poziția Romei cu privire la obligația
Bisericilor Orientale de a -și păstra ritul și tradiția nemodificat e.
Capitolul II. Patrimoniul liturgic al B.R.U. cuprinde istoria ritului înainte de
Conciliul Vatican al II -lea și aspecte liturgice regăsite în ritul bizantin. Biserica are rolul de a
conduce omenirea la mântuire. Viață se manifestă individual, în fiecare dintre noi, dar, mai
ales, în cadrul bisericii, a cultului divin, prin care aducem preamărire și mulțumire lui
Dumnezeu. Istoria Bisericii modelează până în zilele noastre modul de practicare a cultului în
diferitele rituri care s -au format.
Capitolul III Componente identitare ale B.R.U. cuprinde noțiuni generale
referitoare la cărțile liturgice, Liturghierul și Anastasimatarul. Împortanța identitară pe care o
poartă Liturghierului (1931, 1996, 20148) se datorează, în primul rând, folosirii zilnice a
acest uia în săvârșirea dumnezeieștilor slujbe.În a doua parte ne vom axa pe „Anastasimatarul9
Uniformizat. Vecernierul sau Cântările vecerniei de sâmbătă pe cele opt glasuri bisericești”10,

7Alexandru BUZALIC, Tipicul Bisericesc, StudiuasupraTipiculuiBisericiiRomâne Unite cu Roma
Greco -Catolice, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2007, p. 15.
8 Anexa 1.
9Noului Dicționar Universal al Lim bii Române, ediția a II, tranșa a IV, OPREA I., PAMFIL C -G., RADU R.,
ZĂSTROIU V., Editura Graphicon, București -Chișinău, 2007, p. 72 „anastasimatar, anastasimatare – n. carte
care conține rugăciunile privitoare la învierea Domnului.
10 Anexa 2.

9
fiind prima carte liturgică muzicală a Bisericii Române Unite cu Roma, G reco-Catolică,
completă prin unitatea sa tematică11.
Practica liturgică este un element identitar, deoarece se impune o cunoaștere
amănunțită a tradițiilor și a ritului bizantin -român, precum si diferențele față de celelalte rituri.
În formarea ritului, un rol foarte important l -au ocupat cărțile de cult grecești. Până în secolul
al XVIII -lea limba folosită de Biserica Română a fost cea slavonă, iar după răspândirea
reformei protestante se răspândește folosirea limbii naționale ca limbă de cult. „Traducerea
completă a Liturghiilor într -o limbă românească ceorentă este realizată de Mitropolitul Antim
Ivireanul, făcută, de data aceasta, nu din limba slavonă, ci după ediția greacă”12, iar de la
aceste traduceri s -au editat toate formele de liturghier până în zil ele noastre, atât ortodoxe cât
și greco -catolice. Datorită latinizării limbajului, în diferitele ediții ale Liturghierului care apar
după cel al Mitropolitului Antim, acesta suferă anumite schimbări asupra noțiunilor de „Duh”,
care devine „Spirit”, „miluie ște” devine „îndură -te” ș.a., ajungându -se la o formă „stabilă” în
anul 1931.

11 Radu Ioan MUREȘAN, Anastasimatarul uniformizat, vol. I : Vecernierul sau Cântările Vecerniei de sâmbătă
pe cele opt glasuri ale Bisericii Române Unite, Greco -Catolice, ed. Argonaut, Cluj -Napoca, 2014 , pg 5.
12 Ibidem, p. 19.

10
Capitolul I.Patrimoniul liturgic al Bisericilor Orientale Catolice în
viziunea documentelor magisteriale – O expresie identitară

„Biserica Catolică prețuiește foarte mult instituțiile, riturile liturgice, tradițiile
bisericești și disciplina vieții creștine din Bisericile Orientale. În aceste Biserici, ilustre prin
vechimea lor venerabilă, strălucește tradiția care vine de la apostoli prin Sfinții Părinți și care
const ituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu și indivizibil al Bisericii universale.
Așadar, în grija sa pentru Bisericile Orientale, care sunt mărturii vii ale acestei tradiții, acest
Sfânt Conciliu ecumenic dorește ca ele să înflorească și să -și împ linească misiunea ce le
revine, cu o reînnoită vigoare apostolică; de aceea, pe lângă cele referitoare la Biserica
Universală, a hotărât să stabilească anumite puncte cu privire la ele, lăsându -le pe celelalte la
aprecierea Sinoadelor orientale și a Scaunu lui Apostolic.”13
Considerată Biserică Catolică de tradiție constantinopolitană14, aparținând Bisericilor
de rit greco -bizantin, are „dreptul și datoria de ase conduce după propriile discipline
particulare, de vreme ce acestea se ilustrează prin venerabila lor antichitate, sunt mai
conforme cu obiceiurile credincioșilor lor și par mai capabile să asigure binele sufletelor”15.
Mijloacele de sfințire ale membrilor Bisericii au în centru Sfânta Liturghie, dar există
și practicile de pietate pe care aceștia l e practică, prin cultul public, care este comuniunea cu
ierarhia Bisericii, întruchipând însuși comuniunea spirituală „în” Hristos. 16
1.1.Rolul ritului conform decretului Orientalium Ecclesiarum
„De aceea, orice cărturar cu învățătură despre împărăția cerurilor este asemenea unui
om gospodar, care scoate din visteria sa noi și vechi.” (Mt. 13,52)

13 OE 1.
14William BLEIZIFFER, Ius Particulare In Codice Canonum Ecclesiarum Orientalum.Dreptul Particular Al
Bisericii Române Unite Cu Roma, Greco – Catolică. Actualitate și Perspecitve, Presa Universitară Clujeană, Cluj –
Napoca, 2016, p. 7.
15 OE 5.
16Alexandru BUZALIC, Tipicul Bisericesc , StudiuasupraTipiculuiBisericiiRomâne Unite cu Roma
Greco -Catolice, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2007, p. 15.

11
Părinții conciliari au luat drept pilon de reflecție textul din Evanghelia după Matei,
când s -au reunit în Conciliu Vatican II. „Din ea se inspiră atât Consti tuțiile și Decretele
aprobate de acest Conciliu, cât și documentele interpretative și aplicative pentru punerea în
practică a deciziilor luate în timpul acestuia.”17
Documentul Orientalium Ecclesiarum scoate în evidență specificitatea Bisericilor
Orientale Catolice18
„Biserica sfântă și catolică, Trupul mistic al lui Cristos, este alcătuită din credincioși
uniți organic în Duhul Sfânt prin aceeași credință, aceleași sacramente și aceeași conducere și
care, unindu -se în diferite comunități a căror coeziune e a sigurată de ierarhie, formează
Biserici particulare sau Rituri. Între ele există o admirabilă comuniune, astfel încât varietatea
din Biserică nu dăunează unității, ci mai degrabă o manifestă”.19
În textul conciliar accentul cade pe termenul de Biserici par ticulare sau Rit,însă nu
este suficient de explicit. „Mai clar este, un alt text conciliar, care introduce noi formule,
oferind astfel mai multe elemente pentru înțelegerea termenului”20: „Prin providența divină,
diferite Biserici, întemeiate în diferite lo curi de către apostoli și urmașii lor, s -au constituit în
decursul timpurilor în mai multe grupuri legate în mod organic, care păstrând unitatea
credinței și unica structură divină a Bisericii universale au o disciplină proprie, o uzanță
liturgică proprie, un patrimoniu teologic și spiritual propriu. Unele dintre ele, mai ales vechile
Biserici patriarhale, au odrăslit, ca niște trunchiuri, alte vlăstare ale credinței, cu care au rămas
unite până astăzi printr -o legătură mai strânsă de iubire în viața sacram entală și în respectul
reciproc al drepturilor și îndatoririlor . Această varietate de Biserici locale ce converg în
unitate demonstrează și mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărțite. În mod similar,
conferințele episcopale pot aduce astăzi o contribuție multiplă și rodnică pentru ca spiritul
colegial să se traducă în realizări concrete .”21

17Instrucțiune – pentru aplicarea normelor liturgice ale codului canoanelor bisericilor răsăritene , Libreria
Editrice Vaticana, Citta del Vatic ano, p.6.
18Victor J. POSPISHIL., Orientalium Ecclesiarum. The decree on the Estern Catholic Churches of the II Council
of Vatican. Canonical -Pastoral Commentary, Bronx – New York, 1965.
19 OE 5.
20William BLEIZIFFER, Ius Particulare In Codice Canonum Ecclesiarum Orientalum.Dreptul Particular Al
Bisericii Române Unite Cu Roma, Greco – Catolică. Actualitate și Perspecitve, Presa Universitară Clujeană, Cluj –
Napoca, 2016, p. 23.
21 LG 23.

12
Decretul despre Bisericile Orientale Catolice Orientalium Eclesiarum arată poziția
Bisericii față de riturile orientale. Acest decret obligă inclusiv clericii orientali să își respecte
rânduielile tipiconale: „Toți clericii și candidații la ordinele sacre să fie bine instruiți asupra
Riturilor și mai ales asupra normelor practice în pro blemele inter – rituale: chiar și laicii să fie
instruiți în cadrul catehezei despre Rituri și normele lor. În sfârșit, toți catolicii și fiecare în
parte, precum și creștinii din orice biserică sau comunitate necatolică, ce ajung la plinătatea
comuniunii catolice, să – și păstreze pretutindeni Ritul propriu, să -l cultive și, după puteri, să -l
practice în măsura posibilităților…”22
„Conciliul subliniază în repetate rânduri onoarea și valoarea acestor Biserici, în
cadrul Bisericii Catolice. Rămânând stabil p rimatul Papei, ca și cap văzut al Bisericii
Catolice, ca și garant al legitimei varietăți rituale care nu dăunează.”23
Toți Orientalii să aibă certitudinea că pot și trebuie să – și păstreze necontenit riturile
liturgice legitime și disciplina și că nu trebu ie introduse schimbări în acestea decât în vederea
propriului proces organic. Așadar, toate acestea trebuie păstrate cu cea mai mare fidelitate de
Orientalii înșiși; aceștia trebuie să dobândească o cunoaștere din zi în zi mai bună și o
practicare mai desă vârșită a acestor lucruri; iar dacă, din motive legate de timpuri sau
persoane, le – au abandonat pe nedrept, să se străduiască să se întoarcă la tradițiile
strămoșești… Se recomandă cu căldură institutelor călugărești și asociațiilor de Rit latin, care
activează în regiunile orientale sau printre credincioșii orientali ca, pentru o mai mare
eficacitate a apostolatului, să constituie în măsura posibilităților , case și chiar provincii de rit
oriental.24
Am văzut, așadar, Decretul despre Bisericile Oriental e Catolice Orientalium
Eclesiarum cu privire la respectarea ritului și implicit a vieții bisericii. În perioada de față,
Biserica Română Unită trece printr -un val de latinism și devoționism exagerat în defavoarea
respectării normelor și a prescripțiilor ti piconale. Ca și în Biserica latină, în Biserica noastră,
liturgia Bisericii ocupă locul principal, urmând devoțiunile particulare.

22OE 4.
23William BLEIZIFFER, Ius Pa rticulare In Codice Canonum Ecclesiarum Orientalum.Dreptul Particular Al
Bisericii Române Unite Cu Roma, Greco – Catolică. Actualitate și Perspecitve, Presa Universitară Clujeană, Cluj –
Napoca, 2016, p. 23.
24 OE 6.

13
1.2.Rolul riturilor și al tradițiilor orientale în Codul Canoanelor Bisericilor
Orientale

Codul Canoanelor Bisericilor Orientale (CCEO), promulgat în anul 1990 – după o
îndelungată perioadă de pregătire, în care însăși orientalii au contribuit în mare măsură la
elaborarea textelor canoanelor -, constituie unul dintre cele trei componente ale un icului
Corpus Iuris Canonici al Bisericii Catolice. Biserica este una; la fel și legea canonică este
una, exprimată însă sub forme care se pot adapta mai bine condițiilor particulare în care își
desfășoară apostolatul Bisericile sui iuris25. Astfel că, inte nția legislatorului este aceea ca
fiecare Biserică să -și păstreze tradițiile „în integritatea lor și în același timp vrea să -și
adapteze modul de viață la diferitele necesități de timp și de loc” ( Orientalium ecclesiarum
2)26.
De asemenea, Codul nu decide î n materie liturgică, dar face, în schimb, dese trimiteri
la prescrierile cărților liturgice prin folosirea unor terminologii variate. În virtutea canonului
3, Codul se referă la prescrierile cărților liturgice, dar folosește o serie de expresii
coresponden te în materie liturgică: „prescrierile tipicului”, „conform dreptului particular”,
„după prescrierile cărților liturgice”, „cuprins în cărțile liturgice”, „legi liturgice”. Canoanele
care se referă la realitatea liturgică sunt numeroase și nu reprezintă do ar o chestiune legată de
organizarea vieții liturgice; făcând parte din Cod ele își pierd orice caracter exortativ și obțin
forță legală, deci obligatorie27.
„Felul în care conținutul documentelor conciliare a influențat procesul de revizuire al
CCEO confi rmă hermeneutica continuității. În același timp se observă cum aceste principii se
inspiră profund din principiul continuității în noutate. Principiile dictate de documentele
conciliare ne ajută să înțelegem într -o perspectivă mai largă procesul de cristal izare a
conceptului de Biserică sui iuris , dar și să înțelegem importanța pe care aceste principii o au
pentru sublinierea valorii și originalității dreptului particular”.28

25 WilliamBLEIZIFFER, Disciplina Sacrament elor și cutul divin, ed. Argonaut, Cluj -Napoca, 2016, pg.71.
26Ibidem , p. 72.
27Ibidem , pp. 75 -76.
28Idem, Ius Particulare In Codice Canonum Ecclesiarum Orientalum.Dreptul Particular Al Bisericii Române
Unite Cu Roma, Greco – Catolică. Actualitate și Perspecit ve, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2016,
p. 41.

14
Biserica Catolică prețuiește foarte mult instituțiile, riturile liturgice, tradiții le
bisericești și disciplina vieții creștine din Bisericile Orientale. Căci, în aceste Biserici, ilustre
prin vechimea lor venerabilă, strălucește tradiția care vine de la apostoli prin sfinții părinți și
care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu și indivizibil al Bisericii
universale ( Orientailum Ecclesiarum I).
În ceea ce privește ritul, conform canonului 28 din CCEO, apare definiția rezervată
ritului în sensul strict al cuvântului, adică patrimoniul îndeosebi liturgic îndepărtează oric e
pericol de confuzie dintre Biserica universală, care este una, și Bisericile particulare care sunt
numeroase29. Iar cultul liturgic al Bisericii este celebrarea Tainei mântuirii noastre prin
mijlocirea Spiritului Sfânt, care s -a împlinit în Paștile Mântui torului Isus Hristos, în ascultare
față de voința Tatălui. În Sfintele Taine, Hristos cel înviat se dăruiește pe Sine Însuși făcându –
ne întru totul asemenea chipului Său prin darul Spiritului Sfânt, astfel încât pentru noi viața
este Hristos. Astfel că, în complexitatea acestor taine, liturgia pământească unește deja cerul
cu pământul și, deci, cu Liturghia dumnezeiască și desăvârșită care se celebrează în ceruri,
pană când, la venirea Domnului, omenirii îi va fi îngăduit să -l vadă pe Dumnezeu așa cum
este El și să se închine neîncetat Preasfintei Treimi30.
Aceste Biserici particulare, atât din Orient cât și din Occident, deși diferă parțial între
ele în privința liturgiei, a disciplinei bisericești și a patrimoniului spiritual, sunt supuse în
egală măsură câ rmuirii pastorale a pontifului roman, care, prin hotărâre divină, este urmașul
sfântului Petru în primatul asupra Bisericii Universale. De aceea, ele se bucură de o demnitate
egală, astfel încât nici una dintre ele nu se află deasupra celorlalte în privinț a ritului, se bucură
de aceleași drepturi și sunt supuse acelorași obligații, chiar referitor la vestirea evangheliei în
lumea întreagă (cf. Mc 16,15), sub conducerea pontifului roman ( Orientalium Ecclesiarum II,
3). Însuși Papa Ioan Paul al II -lea, în Scr isoarea Apostolică Orientale Lumen, invită la a
asculta glasul Bisericilor Răsăritului, interprete vii ale tezaurului de tradiții pe care ele îl
păstrează, întrucât contemplându -l, se observă elemente de o mare semnificație pentru o
înțelegere mai deplină a experienței creștine.
În comparație cu orice altă cultură, Răsăritul creștin are un rol unic și privilegiat,
întrucât este contextul originar al nașterii Bisericii. În această perspectivă se subliniază că, în

29Idem, Disciplina Sacramentelor și cutul divin, ed. Argonaut, Cluj -Napoca, 2016, pp. 78 -79.
30 Congregația pentru Bisericile Răsăritene, Instrucțiune, ed. Liberia Editrice Vaticana, Cita del Vatic an, pp. 3 -4.

15
celebrarea liturgică, simțul sacrului este perceput cu intensitate de către toți credincioșii
răsăriteni și că rugăciunea liturgică în Răsărit demonstrează o mare capacitate de a implica
persoana umană în totalitatea sa: taina este cântată în sublimul înțelesurilor ei, dar și în
căldura sentimentel or pe care le trezește în inima omenirii mântuite. În sfintele slujbe și
dimensiunea corporală este chemată să dea laudă; iar frumusețea care este în Răsărit se arată
peste tot: în formele arhitecturale ale bisericii, în sunete, în culori, în lumini, în mi resme.
Timpul îndelungat al celebrărilor, cererile care se repetă, totul exprimă o identificare
progresivă a întregii persoane cu taina care se celebrează. Rugăciunea Bisericii devine astfel
participare la liturghia cerească, prefigurare a fericirii veșnic e31.
Codul Canoanelor Bisericilor Orientale vine în ajutorul Decretului despre Bisericile
Orientale Catolice Orientalum Eclesiarum și impune prin canoane aceleași idei propovăduite
de Sfântul Sinod Roman. Astfel canoanele 39 – 41 vorbesc exclusiv despre obli gația clerului și
a laicilor de a -și păstra ritul și tradițiile neschimbate:
Can. 39 – Riturile Bisericilor orientale, ca patrimoniu al Bisericii Universale a lui
Hristos în care strălucește tradiția care derivă de la Apostoli, prin intermediul Părinților și care
afirmă divina unitate în varietate a credinței catolice, trebuie să fie respectate și promovate cu
religiozitate.
Canonul 39 amintește bisericilor orientale catolice, urgența de a -și recupera și păstra
intact patrimoniul lor, pentru a se putea buc ura de el cu o abundență mai mare și, în același
timp, pentru a oferi o contribuție de neînlocuit, proprie la catolicitatea Bisericii, cu cât vor fi
mai multe Biserici Răsăritene, cu atât va fi mărturisirea lor mai incisivă, cu atât mai vizibilă
va fi apar tenența lor la creștinismul răsăritean, cu atât mai fructuos și mai prețios va fi aportul
lor față de tradiția occidentală.32
Can. 40 – § 1. Ierarhii care prezidează Bisericile sui iuris și toți ceilalți Ierarhi trebuie
să se îngrijească cu maxima sârguință de păstrarea fidelă și de respectarea exactă a ritului
propriu și să nu admită schimbări în acesta decât din motive de progres organic al acestuia,
ținând seama de bunăvoința reciprocă și de unitatea creștinilor.

31Ibidem , pp. 4 -5.
32Pio Vito PINTO, Commento Al Codice Dei Canoni Delle Chiese Orientali , Libreria editrice Vaticana, Citta del
Vaticano, p. 52.

16
§ 2. Toți ceilalți clerici și membri ai institutelor de viață consacrată sunt obligați să
respecte cu fidelitate ritul propriu și să dobândească o mai bună cunoaștere și o respectare tot
mai perfectă a acestuia.
§ 3. Chiar și ceilalți credincioși creștini trebuie să se îngrijească de cunoașterea și
prețuirea propriului rit și sunt obligați să îl respecte oriunde, cu excepția cazului în care ceva
este exclus de drept.
Explicațiile autorilor despre cărților de specialitate susți n că c ele mai mari schimbări
nejustificate din istoria diferitelor Biserici Catolice Orientale au fost remarcate în domeniul
disciplinei sacramentelor, datorate introducerii sau influenței mimicii arbitrare a practicii
latine. De asemenea, pentru că în sec olele precedente a fost în vigoare principiul așa -numitei
praestantia ritus latini33 sancționată de Benedetto XIV în constituția apostolică Etsi pastoralis
(1742) și în enciclica Altae sunt (1755),a cum, noul principiu aprobat de Conciliul Vatican II
este clar: bisericile din Est și bisericile din Vest se bucură de o demnitate egală, astfel încât
nici unul dintre ele nu prevalează asupra celorlalte din cauza ritualului și se bucură de aceleași
dreptu ri și sunt deținute de același obligații. 34
Primul paragraf al acestui canon se referă la respectarea cu atenție a ritualului propriu
și nu se admit modificări în el decât din motive de progres organic. Progresul organic, în
fiecare Biserică sui iuris , implică, în primul rând, luarea în considerare a rădăcinilor din care
s-a dezvoltat moștenirea acestor Biserici, mai ales în Ierusalim, Alexandria, Antiohia,
Constantinopol, Armenia și vechiul imperiu al Persiei.
În al doilea rând, modurile de transmitere a acestor tradiții trebuie adaptate la
împrejurări și locuri diferite, dar păstrate într -o continuitate organică coerentă. Pentru a
clarifica acest principiu, este util să reamintim un îndemn al Papei Paul al VI -lea membrilor
comisiilor însărcinate cu pregă tirea codului canoanelor bisericilor de răsărit. Evocând scopul
dublu al codului viitor (credincios față de tradiții și deschidere față de nevoile lumii noastre),
el a observat că în prezentarea unor lucruri noi trebuie să fim atenți, să luăm în considerare în
mod suficient sistemul de patrimoniu transmis. De fapt, orice reînnoire trebuie să fie coerentă

33praestantia ritus latini = idee conform căreia ritul roman este superior riturilor orientale; con cepție scoasă din
uz după CV II.
34Ibidem, p. 52.

17
și consecventă cu tradiția sănătoasă, astfel încât noile norme să nu pară ca un corp străin
inserat în structura eclezială, ci să înflorească aproape sponta n cu normele deja existente.35
Can. 41 – Credincioșii creștini ai oricărei Biserici sui iuris , chiar și cei ai Bisericii
latine, care prin funcție, minister sau însărcinare au relații frecvente cu credincioșii creștini ai
unei alte Biserici sui iuris , trebuie să fie pregătiți cu grijă în ceea ce privește cunoașterea și
cultivarea ritului acelei Biserici, în raport cu importanța funcției, a ministerului sau a
însărcinării de îndeplinit.
În concluzie, s -a putut vedea poziția canoniștilor catolici cu privi re la Riturile
Orientale. Se poate observa o accentuare a implicației laicilor în viața Bisericii. Această
implicare a laicilor este un lucru nou în Biserica Catolică, apărut după Conciliul Vatican al II
lea. Magisteriul Bisericii, îndeamnă fiecare rit să își antreneze laicii în dezvoltarea ritului și a
tradiției specifice bisericii respective.

35Ibidem, p. 53.

18
Capitolul II. Patrimoniul liturgic al Bisericii Române Unite

2.1.Ritul Bisericii Române Unite înainte de Concicliul Vatican al II -lea

„Unicul Mijlocitor, Cristos, a constituit pe acest pământ Biserica Sa, sfântă,
comunitate de credință, de speranță și de dragoste, ca organism vizibil; El o susține fără
încetare și, prin ea, revarsă asupra tuturor harul și adevărul.”36
Biserica este instituția div ino-umană, care are rolul de a conduce omenirea la
mântuire. Credința creștină exercitată de om este înșuși modul de exprimare a încrederii față
de Dumnezeu și, totodată, iubirea oferită Iubirii Veșnice a Tatălui, care se revarsă din veșnicie
asupra omenir ii. Această viață se manifestă individual, în fiecare dintre noi, dar mai ales în
cadrul bisericii, a cultului divin, prin care aducem preamărire și mulțumire lui Dumnezeu.
Valorile cultelor religioase pe teritoriul țării noastre, au un bogat trecut istor ic, în care
etnogeneza și creștinarea poporului au fost însoțite de -a lungul anilor de o spiritualitate
orientală. Universalitatea creștinismului se manifestă prin Biserică. Astfel, Biserica Română
Unită este parte componentă a Bisericii românilor, care a reintrat în comuniune cu Biserica
Catolică, conducând destinele oamenilor, păstrându -și propriul rit.37
Totul a plecat de la Schisma Orientală, conflict între greci și romani, prin care fiecare
își impunea propriul statut. Romanii au ajuns o mare putere, i mpunându -și astfel o
administrare teritorială, iar din punct de vedere religios a urmat unitatea creștină având
conducător un Papă, urmaș al Sf. Petru cu sediul la Roma.
Grecii în schimb, își susțineau vechea tradiție a bătrânilor și astfel se considerau
păgâniți. Ca semn al neînțelegerilor, grecii, refuză să învețe limba latină și astfel comunicarea
între apus și răsărit se îngreunează. Slăbiciunile episcopilor din acea perioadă au condus la

36 LG 8.
37Alexandru BUZALIC, TIPICUL BISERICESC, StudiuasupraTipiculuiBisericiiRomâne Unite cu
Roma Greco -Catolice, Galaxia Gutenberg, TârguLăpuș, 2007, p.11.

19
implicarea tot mai mare a împăraților bizantini în cadrul Biser icii și astfel se creează un
Cezaro -papism bizantin.
Conflictul adevărat urma să înceapă mult mai repede, undeva prin anul 857, când
Patriarhul Contantinopolului, Ignație, refuză cuminecarea primului ministru pentru că acesta
trăia cu nora sa. Acesta a fo st punctul culminant care a precedat Marea Schismă din 1054.
Pentru a se răzbuna, primul -ministru îl înlătură pe Ignație și îl numește pe Fortiu ca patriarh.
Conflictele dintre cei doi au continuat până Ignație redevine patriarh și convoacă cel de al 8 –
lea Conciliu Ecumenic la Constantinopol 869. Moartea acestui patriarh este urmată, din nou,
de conducerea lui Fortiu, care condamnă sinodul, dar împăratul Leon Filosoful îl trimite în
exil, unde va muri în anul 891.
Ultima înlăturare a lui Fortiu duce la o p erioadă de liniște și restatibilirea unității
creștine, dar nu pentru mult timp. În 1054 ajunge patriarh Mihail Cherularie care închide toate
bisericile latine din Constantinopol și refuză orice împăcare cu Papa Romei. Patriarhul îl
excomunică pe Papa și r eînoiește punctele de despărțire. Cele patru puncte care vor dăinui
peste veacuri sunt: „1. Primatul Papal, 2.Purcederea Sfântului Spirit și de la Fiul, 3. Existența
Purgatoriului, 4. Cuminecarea cu azimă (pâine nedospită)”38. Acestea au condus la ruperea
Bisericii de Răsărit de Biserica Romei.
Anul 1945 a fost anul în care se termină războiul, dar Biserica Greco -Catolică abia
începe lupta pentru supraviețuire. Totul a plecat de la regimul totalitar instalat la noi în țară și
ca urmare, acest regim s -a impu s în toate domeniile, inclusiv în Biserică. Influențele bizantine
au dus la o ură față de papalitate, astfel în perioada următoare Biserica Greco -Catolică va fi
persecutată, ajungându -se la arestarea episcopilor care au rămas fideli credinței catolice. La
momentul scoaterii Bisericii Greco -Catolice în afara legii, aceasta deținea circa două milioane
de credincioși, 2.500 biserici și aproximativ 1.700 preoți.
„Conform Decretului nr. 358 din 1 decembrie 1948, bunurile sale au fost preluate de
către stat, ia r bisericile și casele parohiale au fost atribuite Bisericii Ortodoxe Române”39

38Ioan PLOSCARU, Scurtă istorie a bisericii Române , Galaxia Gutenberg, Târgu -Lăpuș, 2008.
39Adrian LEMENI, Viața Religioasă din România , Editura Bizantină, București 2005, p. 42.

20
În ciuda acestui fapt, Biserica Greco -Catolică își continuă activitatea, însă în
clandestinitate, oficiind liturghii, hirotoniri, botezuri prin case particulare.
Revoluția din 1989 a dat decretul 9 la 31 decembrie 1989, prin care se abrogă Decretul
358/1948 și se recunoaște oficial Biserica Română Unită cu Roma Greco -Catolică. 40
După acest act, care oferă libertate Bisericii Unite, Papa,numește conducatorii celor
cinci dieceze în frunte cu Mitropolitul Alexandru Todea, mai târziu Cardinal.

2.2.Aspecte liturgice. Timp liturgic

Liturghia este pur și simplu o celebrare a vieții creștine, iar acest lucru se pretează și
pentru Liturghia Orelor. Laudele, Utrenia și Vec ernia reprezintă modul principal în care se
săvârșește „leitourgia” orelor. Ca început și sfârșit al zilei era firesc ca aceste momente să fie
alese ca „momente simbolice”, în care exprimăm ceea ce ar trebui să fie calitatea întregii vieți
trăite în Hristo s. Începând din secolul V, oficiile din catedrală îmbrăcaseră oasele goale ale
psalmodiei și rugăciunii cu rituri și simboluri ce indicau orele dimineții și ale serii, ca
sacramente ale misterului lui Hristos. În acest mod, timpul era „sacramentalizat” înt r-un
simbol al timpului, care transcede toate timpurile. Într -adevăr, pentru creștinii din toate
timpurile, inclusiv dimineața, seara, ziua, noaptea, soarele și apusul pot fi mijloc de
comunicare cu Dumnezeu, așa cum proclamă Psalmul 18, 1: „Cerurile spun slava lui
Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria.”41
Pentru fiecare din aceste laude găsim, de altfel, temeiuri scripturistice în textele
Vechiului Testament și mai ales în Psalmi. Astfel, Vecernia, Utrenia și rugăciunile din timpul
zilei (Orel e) pot fi considerate ca o aplicare a cuvintelor psalmistului: „Seara și dimineața și la
amiază mă voi ruga și voi striga și El va auzi glasul meu”. Mai ales rugăciunea de
dimineațăeste amintită des, în multe locuri din Psalmi: „Dimineața vei auzi glasul m eu,

40Ibidem, p. 42.
41 Robert TAFT, Liturgia. Model de rugăciune, icoană a vieții, Galaxia Gutenberg, Târgu -Lăpuș, 2011, pp. 177 –
178.

21
Împăratul meu și Dumnezeul meu… Dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea”;a se vedea
pentru aceasta mai ales psalmii de la începutul Utreniei.
Cât privește Dupăcinarul, adică rugăciunea dinainte de culcare, și Miezonoptica sau
rugăciunea de la miezul nopții, sunt și ele amintite și practicate de psalmist: „Spăla -voi în
toate nopțile patul meu, cu lacrimile mele voi uda așternutul meu”; sau: „În m iezul nopții m –
am sculat să Te măresc, pentru judecățile Tale cele drepte”. În afară de aceste temeiuri
biblice, fiecare din cele șapte Laude zilnice are și anumite înțelesuri istorice sau simbolice; ele
sunt puse în legătură cu unele evenimente sau moment e din istoria sfântă a mântuirii, pe care
le comemorează zilnic sau le simbolizează, împrospătându -le astfel în amintirea noastră și
facându -ne să ne aducem aminte totdeauna de ele. 42
Astfel, după timpul din zi în care se săvârșesc, slujbele care alcătuie sc serviciul divin
public al unei zile liturgice se pot împărți în trei cicluri sau grupe, formate fiecare din câte trei
slujbe, și anume: Ciclul întâi, în care intră Ora a noua, Vecernia și Dupăcinarul, alcătuiesc
rugăciunea de seară; Ciclul al doilea, în care intră Miezonoptica, Utrenia și Ora întâi,
alcătuiesc rugăciunea de noapte și de dimineață; Ciclul al treilea, în care intră Ora a treia, Ora
a șasea și Liturghia (sau Obednița, în zilele în care nu se face Liturghie), alcătuiește
rugăciunea din timpu l zilei. Gruparea aceasta a slujbelor zilnice într -o triplă triadă de slujbe,
adică în trei etape sau momente de rugăciune din cursul zilei, formate fiecare din câte trei
slujbe, are și o semnificație trinitară: ea s -a făcut, pe de o parte, în cinstea și s pre slava Sfintei
Treimi, iar pe de alta, după asemănarea celor nouă cete îngerești, împărțite în triade de câte
trei cete, care -L laudă necontenit pe Dumnezeu și pe care Biserica le imită în acest chip.43„În
practică, acolo unde se săvârșesc zilnic toate c ele șapte Laude, adică la mănăstiri și la
catedralele episcopale, ciclul al doilea se împreună, de obicei, cu ciclul al treilea; toate
slujbele din aceste două cicluri se săvârșesc în timpul dimineții, una după alta, fără pauze sau
întreruperi.”44
La biser icile de mir – cu rare excepții – nu se mai săvârșesc, de fapt, decât cele trei mai
importante dintre ele, adică Vecernia, Utrenia și Liturghia, și numai în zilele de sărbătoare. De

42Ene BRANIȘTE, Liturgica Specială, Basilica, 2005, pp.25 -26.
43Ibidem , p. 26.
44https://ziarullumina.ro/actualitate -religioasa/evanghelia -zilei/micul -catehism -prin-sfintele -slujbe -biserica –
imita -rugaciunea -cetelor -ingeresti -42112.html

22
fapt, numai pentru săvârșirea acestor trei slujbe zilnice este absolută ne voie de prezența
preoților și a cântăreților, ele fiind alcătuite mai ales din cântări, pe când restul celorlalte
Laude, fiind alcătuite aproape numai din citiri, se pot citi și fără preoți, chiar afară din
biserică, de către fiecare creștin, la el acasă, sau de către călugări, în chilii. Importanța și
întâietatea acestor trei sfinte slujbe, față de celelalte, reiese și din aceea că ele singure se încep
și se termină în altar, adică în partea cea mai dinăuntru și cea mai sfântă a bisericii; celelalte
se săv ârșesc în întregime fie în naosul, fie în tinda sau pronaosul bisericii.
La slujba Vecerniei și a Utreniei a intrat cea mai mare parte a poeziei imnografice
creștine, adică acele cântări (canoane, condace, tropare, sedelne, svetime și stihiri), în care
imnografii sau poeții creștini îi laudă și îi preamăresc pe sfinți sau evenimentele sărbătorite în
fiecare zi liturgică; textele acestor cântări, care variază de la zi la zi, alcătuiesc cuprinsul de
azi al Mincielor, Octoihului, Triodului și Penticostarului. Participarea la cele trei slujbe zilnice
principale constituie o datorie sau o obligație liturgică minimală a fiecărui credincios mirean,
pe când participarea la celelalte, obligatorie pentru monahi, este facultativă pentru credincioșii
mireni: „Orice cre dincios este dator să asculte negreșit aceste slujbe (adică Vecernia, Utrenia
și Liturghia), iar pentru celelalte să se îngrijească pe cât îi va sta în putință”. De aceea, în
studiul separat al fiecărei laude bisericești, vom stărui ceva mai mult asupra Ve cerniei și vom
trece mai repede peste rânduiala și explicarea Pavecerniței, a Miezonopticii și a Orelor.45
Serviciul divin public al primelor comunități creștine (epoca Sfinților Apostoli) se
săvârșea noaptea, și anume în noaptea de sâmbătă spre duminică, precum reiese, de exemplu,
din descrierea activității Sfântului Apostol Pavel la Troia (Fapte 20, 6 -11) și din scrisoarea
proconsulului Pliniu cel Tânăr al Bitiniei către împăratul Traian, scrisă prin anii 111 -113. La
aceasta au contribuit mai multe cauze: mai întâi, primii creștini, recrutați mai mult dintre
iudei, căutau să -L imite astfel pe Mântuitorul Însuși, care instituise Sfânta Euharistie într -o
seară, la Cina cea de taină; ei alegeau pentru aceasta seara de sâmbătă, păstrând oarecum
importanța pe c are o avea această zi la iudei. În al doilea rând, trebuie să avem în vedere
concepția despre parusie, adică despre a doua și apropiata venire a Domnului, idee atât de
răspândită și familiară primelor generații creștine.

45Ibidem,p.26.

23
Primii creștini credeau și sperau că Mântuitorul va veni a doua oară în timpul nopții
din ziua întâi a săptămânii, când a și înviat. De aceea, ei așteptau această venire petrecând
noaptea de sâmbătă spre duminică în rugăciuni până la ziuă. Așa a rezultat forma de
priveghere a serviciului l or divin public. În al treilea rând, împrejurările istorice în care
trăiește Biserica creștină până la începutul veacului al IV -lea au favorizat în mare măsură, ba
chiar au impus, menținerea acestei situații; din pricina persecuțiilor, creștinii primelor t rei
veacuri erau nevoiți să se adune pentru rugăciune, de preferință în timpul nopții, în locuri
ferite și ascunse, ca de exemplu în catacombe, pentru a scăpa astfel mai ușor de vigilența și
urmărirea persecutorilor. La aceste explicări firești ale caracte rului nocturn al serviciului divin
public de la începuturile Bisericii, s -au adăugat cu timpul și altele, de ordin teologic și
simbolic. Astfel, autorul lucrării anonime cu titlul întrebări către conducătorul Antioh
(atribuită odinioară Sfântului Atanasie) spunea că serbarea duminicii începe de sâmbătă seara,
pentru ca să simbolizeze chemarea lumii de la întunericul neștiinței la lumina cunoștinței.46
Pentru a se preîntâmpina oboseala privegherii continue de toată noaptea, serviciul de
sâmbătă spre duminică s-a împărțit, curând, în două: o parte care se oficia devreme, seara, și
alta care se oficia după miezul nopții sau către dimineață; între ele rămânea deci un timp de
odihnă și somn, așa cum reiese chiar din felul cum descrie Pliniu cel Tânăr adunările de cult
ale creștinilor, în scrisoarea menționată mai înainte. Astfel, din această scindare a serviciului
nocturn al primilor creștini, au rezultat cele două slujbe zilnice de căpetenie, care sunt
totodată și cele mai vechi dintre cele șapte Laude bisericești : Vecernia sau slujba de seară (τό
λυχνικόν, Lucernare sau Vesperae) și Utrenia, sau slujba de dimineață ( δρφρος sau τό
όρφρινόν).
La acestea se adaugă Liturghia, oficiată în continuare, tot în timpul nopții (dis -de-
dimineață), și formată și ea din două părți: a) Liturghia catehumenilor, care – precum vom
vedea – nu este la origine altceva decât transpunerea creștină a serviciului sinagogii iudaice –
și Liturghia credincioșilor (Liturghia euharistică sau specific creștină), în timpul căreia avea
loc frâng erea pâinii sau imitația Cinei Domnului (împărtășirea). Toate acestea la un loc:
Vecernia, Utrenia și Liturghia, alcătuiesc serviciul divin public sau oficial al Bisericii primare,

46Ibidem ,p.27.

24
la care luau parte toți membrii primelor comunități creștine, cel puțin o d ată pe săptămână, și
anume sâmbătă spre duminică.47
Mântuitorul ne îndemnase însă, să ne rugăm în toată vremea, sfat pe care Sfântul
Apostol Pavel îl repeta, cu alte cuvinte, astfel: „Rugați -vă neîncetat!” (1 Tes. 5, 17). De aceea,
în afară de participarea obligatorie la serviciul comun sau public și oficial de noapte, primii
creștini au adoptat și alte ore sau momente de rugăciune, în timpul zilei. Și cum aceștia erau
recrutați mai ales dintre evrei, ei au păstrat orele oficiale iudaice de rugăciune, cu ca re erau
deprinși: în primul rând Ora a treia (ora de dimineață), Ceasul al șaselea (ora de amiază) și
Ceasul al nouălea (ora de seară), care erau orele de rugăciune zilnice la mai toate popoarele
antichității și pe care le adoptaseră și evreii (de exemplu : 1 Cronici23, 30 -31).
Sfinții Apostoli înșiși au dat, cei dintâi, exemplu în acest sens. Astfel, Sfântul Apostol
Pavel se roagă la lope în foișorul de sus, la vremea Ceasului al șaselea (Fapte X, 9). Tot el,
împreună cu Sfântul Ioan, se suie la templul d in Ierusalim la vremea rugăciunii și anume la
Ora a noua (Fapte 3, 1), iar în ziua Cincizecimii, toți Sfinții Apostoli se aflau adunați pentru
rugăciune în foișorul Cinei, la Ceasul al treilea, în clipa pogorârii Sfântului Spirit (Fapte 2,
15). Puțin mai t ârziu (pe la sfârșitul secolului I), Sfântul Clement Romanul face aluzie clară la
existența unor ore stabilite (reglementare) pentru rugăciune, deosebite de Liturghia
euharistică, iar Didahia celor 12 Apostoli (cap. 8) reglementează numărul acestor ore și caută
să le imprime totodată un conținut sau un caracter creștin, recomandând credincioșilor să se
roage de trei ori pe zi, zicând Tatăl nostru, în opoziție cu practicile fariseice. 48
Desigur, se vede de aici și preocuparea de a -i sustrage pe primii crești ni de la
frecventarea templului și a sinagogii, prescriindu -le o rugăciune specific creștină, acasă la ei.
Aceste ore de rugăciune zilnică aveau deci, la început, un caracter particular, neoficial și
totodată facultativ. Încă din a doua jumătate a secolulu i întâi, cultul creștin era alcătuit, deci,
din două cicluri de rugăciune: a) Unul nocturn (παννύχια, vigiliae), cu caracter public și
oficial, care se săvârșea o dată pe săptămână, adică în noaptea de sâmbătă spre duminică, de
care era legată amintirea În vierii Domnului și speranța parusiei Lui, precum și în ajunul
aniversărilor martirilor, iar mai târziu, și în fiecare miercuri și vineri ; b) Altul, de ziuă, cu

47Ibidem , p.28.
48Ibidem, pp.28 -29.

25
caracter neoficial sau particular și facultativ, care se săvârșea zilnic, fiind lăsat pe seama
evlaviei sau pietății personale a fiecăruia. Situația aceasta se menține în tot timpul, până în a
doua jumătate a secolului al IV -ea. Chiar atunci când cele două părți ale privegherii originare
de noapte (Vecernia și Utrenia) au început să fie oficiate zi lnic, ele au rămas singurele Laude
sau slujbe zilnice cu caracter comun și obligatoriu, adică intrate în canonul oficial de
rugăciune al Bisericii; de aceea, Tertulian le numește legitimae oratione , pe când celelalte
aveau caracter facultativ, depinzând de pietatea sau râvna individuală a fiecăruia. Aceleași
momente de rugăciune zilnică sunt prescrise și într -un alt document de mai târziu, derivat din
Tradiția apostolică, și anume Testamentum Domini 7. În Constituțiile apostolice, redactate în
forma de azi spre sfârșitul secolului la IV -lea, este păstrat același program al rugăciunii
zilnice, dar fară rugăciunea de la miezul nopții, dându -se și o explicație a rostului fiecăruia din
aceste momente, în viața religioasă a creștinilor: „Dimineața, (rugati -vă) pentru că Domnul v –
a luminat, alungând noaptea și aducând ziua”. Aceleași momente de rugăciune zilnică sunt
prescrise și într -un alt document de mai târziu, derivat din Tradiția apostolică, și anume
Testamentum Domini.

26

Capitolul III. Componente identitare ale Bisericii Române Unite

3.1. Importanța cărților liturgice

Istoria liturghiei nu are izvoare scrise nici mărturii incontestabile care să ateste
modalitatea exactă în care au luat naștere cărțile liturgice actuale. Se știe că în primele secole
de creștinism nu existau forme fixe de rugăciune, codificate sub formele euhologice de astăzi,
unicul text fix este Scriptura, citită în cadrul synaxelor liturgice și care oferea câteva detalii de
fond în vederea conținutului teologic al rugăciunilor și al acțiunilor ce se săvârșeau. Tot restul
ansamblului liturgic celebrativ era la discreția prothos -ului, care improviza în funcție de
propria creativitate.
Întreaga rugăciune care se improviza de către slujitori era un răspuns spontan la
Cuvântul lui Dumnezeu care se proclama în synaxă. Astfel de referințe patristice întâlnim în
Didache, unde se relatează spontaneitatea rugăciunii comunităților creștine ale primului veac.
În cadrul synaxei, „profeții”, adică prim -celebranții puteau să prelungească rugăciunea de
mulțumire – Euharistia49 – cât timp voiau. De asemenea, într -o altă op eră patristică
aparținătoare Bisericii primare, Apologia I – scrisă lui Antonius Pius de către Sfântul Iustin
Martirul – se relatează modul în care se desfășura o synaxă liturgică a creștinilor acelor
timpuri. Astfel, adunarea avea loc în ziua care se nume ște a „soarelui”, adică Duminica, iar
cel care prezida adunarea făcea rugăciunea de mulțumire în funcție de ceea ce simțea.
Sfântul Hippolit Romanul prezintă un „model” de rugăciune euharistică în Traditio
apostolica , însă face mențiunea că nu este vorba d e o formulă liturgică care i se impune
episcopului nou consacrat care va sluji pentru prima dată Euharistia în Biserica sa. În acest
caz, chestiunea privitoare la formularele liturgice ale timpului respectiv rămâne deschisă și
liberă, fiecare trebuind să s e roage după propria sa capacitate.

49Eduard FERENȚ, Euharistia, Sacramentul Sacrificiului lui Cristos, Editura PHOTOPRESS, Roma, 1996.

27
În tot acest spațiu larg, oferit de tradiția orală a Bisericii primelor secole, numeroasele
grupuri restrânse de creștini adunați în vederea ascultării Cuvântului și a celebrării Euharistiei
își permiteau o relativă imp rovizare „spontană” și „carismatică” a rugăciunii. Cu toată această
libertate, primii slujitori erau ancorați totuși în tradiția liturgică ebraică, unde orice formă de
rugăciune ținea cont de un stil orațional -discursiv cu puncte de referință foarte precis e
(protasis – apodosis ) care -i conferea o unitate incontestabilă. Pe fondul creșterii comunității
creștine și a repetitivității duminicale sau anuale ale unor teme inspirate din Scriptură,
posibilitatea improvizației se diminua constant. În mod evident toate aceste considerații care
s-au exprimat referitor la formularele de rugăciune sunt absolut identic valabile și în cazul
riturilor liturgice care se practicau în această perioadă.
În urma edictului imperial, care favoriza desfășurarea și dezvoltarea liberă a
creștinismului pe tot cuprinsul imperiului roman, se poate asista la sfârșitul secolului al IV –
lea la un bogat proces de creativitate liturgică, însă această abundență de rugăciuni era adesea
lacunară, ambiguă și uneori contradictorie cu cele exprimate în predicarea și în vățătura
sănătoasă a Bisericii din acele timpuri. Vastitatea de compoziții liturgice și de forme
euhologice era adesea de calitate literară slabă, mediocră, iar nu de puține ori chiar și eretică.
Într-o astfel de situație, autoritatea ecleziastică a timpul ui s-a autosesizat și a impus o cenzură
preventivă din partea celor investiți cu autoritatea și competența respectivă. Un astfel de
fenomen controlat va duce într -un final la nașterea primelor forme fixe de rugăciuni liturgice.
Biserica, în urma procesului de predicare a Evangheliei de către misionari, caută să
sedentarizeze această nouă credință în inimile și în conștiința acelora către care se îndreaptă
predicarea. Pentru a inculca cât mai bine aceste elemente religioase noi pentru locuitorii
ambientelor extra -iudaice, Biserica recurge la o îmbinare armonioasă a conținutului kerigmei
cu formelor expresive ale respectivelor civilizații. Pornind de la elementele comune tuturor
creștinilor încă din timpul apostolic, Biserica adoptă limbajul și universul artis tic al ținuturilor
în care își manifestă prezența, ca întreaga viață liturgică să o îmbrace pe fundamentele
sensibilităților cu care acei oameni sunt obișnuiți. Astfel, datorită vieții și activității prolifice
ale unor centre bisericești, care vor exercita o forță de coeziune înspre celelalte Biserici din
jurul lor se vor naște riturile liturgice.

28
Centrele bisericești, numite în mod canonic sedii patriarhale, s -au născut în urma
dezvoltării gradului de organizare al Bisericii. Acest proces a fost ajutat și de moștenirea unei
structuri administrative civile, aparținătoare puterii imperiale, care concentra diferitele puncte
zonale de comandă și de administrație în orașele principale, numite metropole, de unde, în
mod firesc, vor deriva pe linia organizării ecl eziastice sediile mitropolitane. Întregul proces de
formare a riturilor va gravita în funcție de ritmul de viață al acestor principale sedii
episcopale, care având fiecare un specific al său, va încerca să contribuie treptat și organic la
formarea unei lit urghii unice, care să fie ulterior asimilată de toți. Pentru o mai bună
înțelegere a fenomenului formării riturilor se poate da exemplu evoluția lingvistică, unde mai
multe dialecte care interacționează între ele, puse laolaltă, vor da naștere la o limbă l iterară.
Tot astfel s -a întâmplat și în cazul riturilor, unde mai multe sedii episcopale – având fiecare o
liturghie liberă, improvizată sau chiar o formă deja fixă, însăspecifică lor, – armonizate
împreună, vor duce la nașterea unui „rit” liturgic specifi c ținutului acelei mitropolii. Tot așa,
centrul patriarhal, care este la rândul său un factor de coeziune, va pune laolaltă uzanțele
liturgice proprii cu cele ale celorlalte sediimitropolitane aflate în subordine, până se va ajunge,
în timp, la o formulă o mogenă, prin care toți se vor ruga și vor celebra identic, mulându -se pe
ritmul și exigențele manifestate de acel centru patriarhal. În urma acestui proces lent, organic,
dar amplu în același timp, diversitatea liturgică se restrânge și se transformă în fa voarea unei
uniformizări, care va duce la un număr mult mai mic de rituri.
Conciliul de la Niceea 325, a avut meritul de a fi stabilit precedența principalelor
scaune episcopale, care în secolul respectiv stabilea următoarea ordine: Roma – care deținea
primatul în virtutea sediului Sf. Petru, Constantinopol – noua capitală și cea mai numeroasă
comunitate de creștini, Alexandria – cu cel mai mare număr de preoți și călugări, Antiohia –
cel mai mare și dezvoltat patriarhat, Ierusalim – datorită respectului fa ță de locurile sfinte.
Odată cu dezvoltarea vechiului oraș de provincie, Bizanț, în capitala –
Constantinopolis , episcopia urbei crește semnificativ în importanță până ajunge să fie pe al
doilea loc în diptice. Dacă înainte această importantă transformare și dezvoltare a Bizanțului
în capitala Constantinopol, liturghia locală nu însemna nimic în fața unor tradiții deja
existente, precum cea a Greciei, Capadociei, Pontului, etc., prin creșterea importanței noii
liturghii a Marii Biserici Catedrale, la a căr ei dezvoltare va contribui și împăratul cu întreaga

29
sa suită publică, „liturghia din Bizanț” devine normă sau „canon” de urmat pentru toată
lumea. Astfel, Bisericile muntelui Athos, ale Greciei, Antiohiei, Palestinei și Siriei, care
înainte erau adevărate centre de formare liturgică, sub a căror influență se afla și modesta
cetate a Bizanțului, ulterior devin supuse noilor uzanțe liturgice patriarhale și imperiale.50
În urma trecerii în revistă al unui fundal istorico -liturgic al tradițiilor sau riturilor
liturgice, se poate vorbi de o „Tradiție Bizantină” sau „Constantinopolitană” abia începând cu
secolul al VII -lea. Canoanele Liturgice ale Sinodului Trulan (691 -692) fac dovada acestui
fapt, de unde rezultă dejà existența unei unități liturgice coerente, car e reușește să se
diferențieze de alte uzanțe deja existente (Roma – ritul roman, Armenia – ritul armean, etc.).
Există o dovadă care să ateste această realitate, aparținând secolului imediat următor, când va
apărea un prim manuscris euhologic – Codex Barbe rini 336 -, care va conține principalele
rugăciuni existente și celebrate până în zilele noastre.
În această fază istorică a secolului al VIII -lea nu se poate vorbi încă de o formă
definitivă a Tradiției bizantine. Întreaga liturghie constantinopolitană, de zvoltată în cadrul și
în jurul Catedralei Aghia Sopfia, din dorința și prin strădania împăratului Iustinian I cel Mare,
se va uni ulterior cu tradiția ierusalimiteană, exponentă a liturghiei palestiniene. Acest rezultat
litugic, bine omogenizat și încercat prin felurite vicisitudini ale timpului, amintind aici
Iconoclasmul ca cea mai mare încercare, va deveni, începând cu secolul al X -lea, ceea ce se
numește astăzi Ritul Bizantin. Datorită cursului nefast al istoriei, dar și prin îngăduința lui
Dumnezeu, ac tuala formă liturgică bizantină s -a păstrat aproape intactă din momentul căderii
Constantinopolului sub otomani (29 mai 1453). De atunci, fiecare Biserică autocefală, născută
prin divizarea marii patriarhii de Constantinopol, a căutat să mențină vie și nes chimbată, cu
excepția a mici variațiuni neînsemnate, aceeași unică liturghie născută și celebrată oarecând
cu toată splendoarea în leagănul ei, Constantinopol.
Codex Barberini 336 a avut marele merit de a fi indicat pentru prima dată ceea ce
exista cu cert itudine deja în secolul al VIII -lea în cadrul tradiției bizantine. Parcurgând pe
scurt conținutul acestui manuscris, se constată că există textul integral al majorității
rugăciunilor liturgice actuale. Astfel, manuscrisul conține rugăciunile următoarelor o ficii

50Ene BRANIȘTE, Liturgica Specială, Basilica, 2005, p. 644

30
liturgice: Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur,
Liturghia Darurilor înainte sfințite, Vecernia, Miezunopterul, Utrenia, Ora I, Ora VI,
Tipicele, Botezul, Sfințirea mare a apei, Privegherea, Consacrarea Mirului, L epădările de la
Botez și Crezul, Sfințirea bisericii, Hirotonirile, Facerea călugărului, Riturile imperiale,
Rugăciuni pentru diferite necesități, Cununia, Rugăciunile pentru bolnavi, Exorcismele,
Rugăciunile speciale în Săptămâna Mare – Rusalii, Rugăciuni le pentru cei adormiți, etc.
Această vastitate de rugăciuni liturgice au dus ulterior și la sistematizarea lor, grupată
și organizată în diferite manuscrise, căutându -se o modalitate prin care acestea să fie cât mai
practice, la îndemâna slujitorilor. Acea stă reglementare, și în mod firesc toate celelalte
elemente care apar ulterior până la fixarea definitivă, vor fi stabilite și coordonate de o serie
de legi liturgice cuprinse în Typikon51. Astfel, reglementările tipiconale, ajutate de apariția
tiparului, vor da naștere la actuala situație, în care tradiția bizantină cunoaște următoarele cărți
liturgice: Euhologiul Mare, care este depozitarul tuturor rugăciuniloor de sfințire, de
binecuvântare și de laudă aduse lui Dumnezeu. Acesta va fi divizat, pe motiv de practicitate,
în mai multe părți, de unde vor rezulta: Liturghierul, cea mai veche și cea mai folosită carte
liturgi că, deoarece conține textele Sfintelor Liturghii ale lui Ioan Gură de Aur și Vasile cel
Mare, Euhologhiul mic – cuprinzând toate rugăciunile sfintelor Taine și ale diferitelor
ierurghii și binecuvântări. Orologhionul, cartea cu laudele din decursul unei zi le liturgice, la
care se adaugă rânduiala Meselor și alte devoțiuni. Între laudele zilnice din orologhion găsim
și Vecernia, de a cărui studiu ne vom ocupa mai târziu. Arhieraticonul estecartea cu oficiile
sacramentale rezervate în exclusivitate episcopului . Te Deum -ul estecartea ce conține
rugăciunile de mulțumire pentru diferite prilejuri de peste an. Evanghelia cuprinde sfintele
Evanghelii scrise de cei patru Evangheliști, Matei, Marcu, Luca și Ioan, propuse sub forma de
pericope. Apostolul , care la rându l său, cuprinde pericopele citite din Faptele Apostolilor, cele
14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavel și cele 7 Epistole catolice. Mineele sunt seria de 12
cărți liturgice cu textele imnografiilor sărbătorilor cu dată fixă și a comemorării sfinților din
calendarul liturgic. Octoihul este volumul imnografic care conține cântările ciclului de opt
săptămâni, în care fiecare zi liturgică este dedicată unei pomeniri: Luni – puterile fără de trup,
Marți – înaintemergătorul, Miercuri – Maica Domnului și prefigur area Crucii, Joi – Apostolii,

51 typikon = tipicul liturgic

31
Vineri – Sfânta Cruce, Sâmbătă – celor adormiți, Duminică – Învierea lui Hristos. Triodul este
volumul cu imnografia perioadei de zece săptămâni: trei premergătoare și cea efectiv a
Postului Mare. Penticostarul este volumul cu imnografia perioadei pascale, începând cu
Învierea lui Hristos și ținând până la Duminica Tuturor Sfinților.

3.2 Liturghierul Bisericii Române Unite – 2014

În orice limbă se impune, la intervale mai lungi sau mai scurte, o revizuire a textelor
sacre, f ie ele biblice sau liturgice. Aceasta deoarece ele vin dintr -o istorie îndelungată, dar în
același timp sunt menite a fi contemporane cu fiecare generație. Prin urmare, când limbajul
devine mai puțin inteligibil din cauza evoluției firești a oricărei limbi , el trebuie apropiat de
vorbitori; în același timp, îndreptarea limbii unor texte liturgice trebuie să evoce cu ușurință
textele biblice din care e țesută orice astfel de celebrare și să manifeste respectul cuvenit
pentru aura sacră a rugăciunii. După cum ne atrage atenția magisteriul Bisericii, „cuvintele
Sfintei Scripturi ca, de altfel, și celelalte cuvinte folosite în celebrările liturgice […] exprimă
adevăruri care depășesc limitele impuse de timp și de loc. Într -adevăr, prin aceste cuvinte
Dumnezeu vo rbește cu mireasa Fiului său preaiubit, iar Spiritul Sfânt îi duce pe credincioși la
cunoașterea adevărului întreg…”52
În prezenta formă a Liturghierului s -au făcut anumite modificări:
Înlocuirea unor cuvinte și exprimări arhaice ieșite din uz sau care au primit alt sens :
cei ce trudesc (în loc de: cei ce se ostenesc)
cuvenită închinare (în loc de: datornică închinăciune)
ștergerea și iertarea păcatelor robilor… (în loc de: lăsarea și iertarea de păcate a robilor…)
spiritualul Tău Altar (în loc de: înțe legătorul Tău Altar)
fără de pătimire, fără de ocară (în loc de: fără de patimă, neînfruntat)

52 Congregația pentru Cultul divin și Disciplina Sacramentelor: Liturgiam authenticam , 19 (25 aprilie 2001) .

32
cei care viețuiesc întru feciorie (în loc de: cei care petrec întru feciorie)
cu umilință cădem înaintea Ta (în loc de: ție ne cucerim)
vrednicul de laudă numele Tău (în loc de: de mare cuviință numele Tău)
fă, așadar,…( în loc de: fă adică…)
Depășirea literalității traducerii din greacă
chipul ființei Tale (în loc de: chipul ipostasului Tău)
Spiritul Sfânt (în loc de: Spiritul cel Sfânt), Dumnezeule Sfânt (în loc de: Dumnezeule cel
Sfânt)
Sau, uneori, o mai mare exactitate, acolo unde e vorba de un concept teologic :
Apără, mântuiește, […], cu harul (gr. cháriti) Tău (în loc de: … cu darul Tău),
păstrând „darul” pentru locurile unde se justifică, de ex. daru l (gr. dōréan) Sfântului Spirit
Reformulări pentru mai multă claritate :
Cel ce cu vrerea Ta ai așezat puteri cuvântătoare și înțelegătoare (în loc de: Cel ce ai așezat
puteri cuvântătoare și înțelegătoare cu vrerea ta)
Darul păcii, jertfa laudei (în loc de: Mila păcii, jertfa laudei)
Ziua toată desăvârșită, sfântă…(în loc de: Ziua toată desăvârșit sfântă…)
dobândindu -ne pe noi pentru sine, popor ales (în loc de: agonisindu -ne lui -și popor ales)
și nu ne da de rușine când așteptăm mila Ta (în loc de: ș i nu ne rușina întru așteptarea milei
Tale)
Rearanjarea elementelor frazei, pentru claritate
Dă, Doamne, ca această jertfă, pe care o aducem pentru păcatele noastre și pentru neștiințele
poporului, să fie primită și bineplăcută înaintea Ta (în loc de: Dă, Doamne, și pentru păcatele

33
noastre și pentru necunoștințele poporului, să fie primită jertfa noastră și bineplăcută înaintea
Ta)
Cel ce ne -ai deschis cale ca în partea zilei care a trecut să fim feriți de tot răul, dăruiește -ne ca
și pe cea rămasă să o îm plinim fără prihană (în loc de: Cel ce ne -ai croit cale, dăruiește -ne ca
și în partea zilei cea trecută să fim feriți de tot răul și cea rămasă să o împlinim fără prihană)
Evitarea unor ambiguități teologice
ca să fim mântuiți (în loc de: ca să ne mântuim)
Evitarea unor sonorități neplăcute
cel care / cei care (în loc de: cel ce / cei ce)
să ne mântuiască pe noi, ca un bun (în loc de: să ne mântuiască, ca un bun) .
Rugăciunile în taină au fost puse în pagină împărțite în mai multe alineate, astfel încât
ideile principale să fie într -adevăr vizibile, în favoarea unei concentrări mai bune a
celebrantului.53
Publicarea textului Liturghierului54 era de mult o necesitate pentru Biserica noastră
deoarece ultima ediție, publicată la Roma în anul 1996, era epuizată.
Din punct de vedere teologic, orice ediție liturgică se conformează unei tradiții de
traducere pe care Biserica noastră a mărturisit -o cu cinste până în 1948. Este mai puțin știut că
această preocupare teologică era consacrată cu acribie de Scaunul apostol ic al Romei cu mult
timp în urmă pentru Bisericile de tradiție bizantină, încă din secolul al XVIII – lea, sub Papa
Benedict al XIV (1675 -1758). Mai apoi, sub pana erudită a cardinalului Pitra (1812 -1889), la
Roma, în timpul pontificatului Fericitului Pap ă Pius al IX -lea (1792 -1878), au fost verificate
și publicate succesiv textele liturgice ale Bisericilor catolice de tradiție bizantină. Liturghierul
este, prin urmare, nu numai o comoară de trăire a Bisericilor răsăritene născute pe moștenirea

53 http://www.e -communio.ro/stire2882 -nota-asupra -editiei -2014 -a-liturghierului -de-la-blaj#_ftn1 .
54 Anexa 3.

34
unor sfin ți ca Ioan Gură -de-Aur sau Vasile cel Mare, dar și un edificiu milenar de credință și
magisteriu indiscutabil al întregii lumi catolice.55
„Prezenta ediție, sub egida Arhiepiscopiei Majore, preia, ca și ediția din 1996,
alegerile lingvistice ale limbii româ ne după spiritul Liturghierului din 1931 publicat de
mitropolitul de vrednică pomenire, Vasile Suciu (1873 -1935). Cu atât mai mult cu cât stilul
liturgic, practicat nu numai de Biserica Greco -Catolică, după Unirea de la 1 decembrie 1918,
a fost consacrat d e Academia Română drept unul din cele cinci stiluri ale limbii române. În
acest sens, salutăm cu recunoștință micile îndreptări de limbă necesare propuse pentru
prezenta ediție de Prof. Univ. Dr. Francisca Băltăceanu și Prof. Univ. Dr. Monica Broșteanu
de la Universitatea din București, cărora Sinodul episcopilor Bisericii noastre a dorit să le
încredințeze îndreptarea lingvistică a acestui tezaur de rugăciune. Competențelor lor
filologice, dar și simțului teologico -spiritual în studiul limbii liturgice rom âne le este datorată
această ediție care continuă, iată, acum, frumoasa înșiruire de ediții liturgice pe care Blajul a
lăsat-o moștenire posterității. Constatăm, de asemenea, cu bucurie și clarificarea rubricilor de
tipic, prin grija Comisiei sinodale litu rgice, ceea ce oferă celebranților o mai multă detașare în
acțiunea liturgică a săvârșirii Tainei Sfintei Euharistii. ”56

3.2.1. Sfânta Liturghie

„Importanța pe care această carte de slujbă a prezentat -o pentru desfășurarea cultului
Bisericii creștine se vede din faptul că ea a apărut de la originile cultului creștin ca o
necesitate impusă chiar de grija dezvoltării și răspândirii corecte a cultului creștin, atât în
mijlocul nucleelor dens constituite de creștini, cât mai ales ale neofiților, care trebuia u să fie
călăuziți corect și mai ales pe baze bine limpezite și sigure.”57
„Sunt cuprinse în Liturghier și rugăciuni pentru diferite cereri de trebuință din viața
omului: pentru cei bolnavi, pentru cei ce călătoresc, pentru cei din închisori, pentru vrăjmașii

55 http://www.bru.ro/documente/scrisoare -circulara -referitoare -la-noua -editie -oficiala -a-liturghierului/
56 http://www.bru.ro/documente/scriso are-circulara -referitoare -la-noua -editie -oficiala -a-liturghierului/
57Ene BRANIȘTE, Liturgica generală, Editura Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1993, p. 651.

35
asupritori, pentru diferite calamități naturale (foamete, secetă, epide mii, etc.), pentru orice
primejdie, dar și rugăciuni de mulțumire.”58
Ca punct culminant al laudelor pe care omul le aduce într -o zi lui Dumnezeu, cea mai
importană și care este culmea și izvorul central al vieții creștinului este Sfânta și
Dumnezeiasca Lit urghie.
Sfânta Liturghie este centrul vieții liturgice. Dacă începând cu Vecernia celebrăm o
nouă zi din calendarul liturgic, prin slujbele Dupăcinarului, a Miezunopterului, Utreniei și
Orelor participăm la principalele repere orare legate de evenimentele mântuitoare din istoria
răscumpărării neamului omenesc. Astfel, principalele momente din viața noastră dobândesc o
altă dimensiune, mai presus de condiționarea noastră materială […]. Izvorul și culmea întregii
vieți spirituale se leagă însă de Sfânta Eu haristie. De aceea Sfânta Liturghie constituie punctul
culminant al zilei liturgice, prin care îi aducem lui Dumnezeu cultul care I se cuvine numai
Creatorului, în virtutea poruncii I a Decalogului și a chemării noastre spre viața spirituală
ascendentă.59
Din punct de vedere etimologic, termenul „Liturghie” provine din limba greacă din
termenul grec Λειτουργια (Leitourgia), termen compus din două părți, și anume λαος (laos),
care desemnează poporul lui Dumnezeu și εργον (ergon), care înseamnnă lucrare. Deci,
termenul Liturghie desemnează o lucrare a poporului, o relație între preotul care celebrează în
altar, reprezentant al cerului și poporul care răspunde la rugăciunile preotului din naos,
reprezentant al pământului, preotul fiind cel care face legătura înt re cer și pământ. La
începuturile creștinsimului, odată cu Sfinții Apostoli, Liturghia desemna întâlnirea creștinilor
seara, de cele mai multe ori după ce veneau de la templu, întâlnire care avea ca punct central
Frângerea Pâinii, adică Euharistia. În seco lul IV, odată cu legalizarea religiei creștine prin
Edictul de la Milano (313), cultul a început să se dezvolte, exprimând bucuria și entuziasmul
creștinilor care nu mai erau prigoniți. Astfel, slujbele primare erau foarte lungi și bogate în
simbolism, da r care până în ziua de azi s -au redus la o formă ceva mai scurtă.

58Ibidem, p. 651.
59Alexandru BUZALIC, TIPICUL BISERICESC, StudiuasupraTipiculuiBisericiiRomâne Unite cu
Roma Greco -Catolice, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2007, p. 321.

36
Înțelegerea timpului liturgic, uneori trăită acut chiar și în zilele noastre, poate duce la
respectarea trunchiată sau chiar ignorarea rubricilor privind momentele din zi indicate pentru
săvârșirea cultului, fenomen întâlnit și în ceea ce privește Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.
Ideea conform căreia Dumnezeiasca Liturghie trebuie săvârșită întotdeauna dimineața este
privită adeseori ca una dintre cele mai autentice expresii ale ortodoxiei , iar orice abatere de la
această practică este cosiderată aberantă. Într -o oarecare măsură este adevărat; în marea
majoritate a zilelor de peste an, în care este îngăduită săvârșirea Sfintei Liturghii, aceasta
trebuie să înceapă între ceasul al treilea di n zi (ora 9) și ceasul al cincilea din zi (ora 11).
Totuși, există un anumit număr de zile în care sunt anumite reglementări mai aparte; este
vorba de zilele în care Liturghia se poate celebra mai repede datorită „ostenelii privegherii”60.
Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie are trei părți principale și anume: Proscomidia,
Liturghia Cuvântului și Liturghia Darurilor.
Proscomidia este prima parte din Sfânta Liturghie, în care se face pregătirea și
binecuvântarea (afierosirea) materiei pentru Jertfa Liturg ică. Spre deosebire de celelalte două
părți ale Sfintei Liturghii, Proscomidia se săvârșește toată în Sfântul Altar, la locul numit
Proscomidiar. Principalele părți ale Proscomidiei sunt: Scoaterea și pregătirea Agnețului,
pregătirea și binecuvântarea Sfân tului Potir, scoaterea și pregătirea miridelor și
binecuvântarea și acoperirea cinstitelor daruri.61
Liturghia celor chemați este prima parte a Liturghiei propriu -zise, la care – în
vechime – puteau lua parte și cei chemați (catehumenii), adică aceia care se pregăteau să intre
în Biserica Creștină;această parte ține de la Binecuvântarea Mare de la început, până la
cuvintele „Cei chemați ieșiți…”
Părțile cele mai importante a Liturghiei Cuvântului sunt: Binecuvântarea Mare,
Ectenia Mare, Vohodul mic ( Ieșirea cu Sfânta Evanghelie), cântarea „Veniți să ne închinăm
și să cădem la Hristos…”, Apostolul și Evanghelia, Ectenia întreită, Ectenia morților și Ectenia
pentru cei chemați ( dacă sunt nebotezați în Biserică)

60 Cezar LONGIN, Teologie și practică liturgică, Editura Renașterea, Cluj – Napoca, 2014, pp. 26 -27.
61Gheorghe SAFTA, Îndrumător Liturgic Între bări și răspunsuri , ASA București, Târgoviște 2010, p. 88.

37
După Vohodul mic se cântă cântarea Trisaghion ului ( a Întreit – Sfântului), „Sfinte
Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fără -de-moarte, Îndură -te spre noi. x3” Această cântare
suferă anumite modificări în anumite părți ale anului liturgic și anume: La Nașterea
Domnului, la Botezul Domnului, în Sâmbăta Mar e ( la Liturghia Sf. Vasile cel Mare), în
Duminica Paștilor, în toată Săptămâna Luminată și în Duminica Rusaliilor, se cântă „Câți în
Hristos v – ați botezat, în Hristos v -ați și -mbrăcat, Aleluia. x3”, deoarece în trecutul
creștinismului la aceste date avea loc botezul Catehumenilor. De asemenea, la Sărbătoarea
Înălțării Sfintei Cruci și în Duminica a III a Sfântului și Marelui Post (Duminica Sf. Cruci), în
loc de Cântarea Trisaghionului se cântă „Crucii Tale ne închinăm Hristoase, și Sfântă Învierea
Ta, o l ăudăm și o mărim”62
Liturghia credincioșilor este acea parte a Sfintei Liturghii la care nu pot fi de față
decât credincioșii, adică cei care au primit Taina Sfântului Botez. În această parte a Sfintei
Liturghii se săvârșește Sfânta Jertfă Euharistică. Ea î ncepe cu Ectenia „Câți sunteți
credincioși, iară și iară cu pace Domnului să ne rugăm”. Părțile cele mai importante ale
Liturghiei credincioșilor sunt:
a) Ieșirea cu cinstitele Daruri (Vohodul Mare), adică scoaterea Darurilor de pe
proscomidiar și ducerea lor pe Sfântul Altar, ceea ce închipuie drumul lui Iisus, din Betania la
Ierusalim, unde El urma să se jertfească, de asemenea o altă simbolistică este ducerea
Trupului Său de pe Golgota la mormânt.
b) Pregătirea credincioșilor pentru înfricoșătoarea clip ă a Jertfei Liturgice. Aceasta se
face după punerea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă a Altarului și anume: Prin Ectenia
cererilor, prin porunca iubirii, prin rostirea Simbolului de Credință, prin îndemn la luare
aminte, la frică, la milă și la pace. La câ ntarea „Cu vrednicie și cu dreptate este… ”, „Sfânt,
Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot…”, preotul rostește rugăciunile cuvenite.
c) Aducerea Jertfei, este momentul cel mai înălțător, mai important și mai
înfricoșător al întregii Liturghii, pentru că acum se face aducerea Sfintei Jertfe celei fără de
sânge.

62 Ibidem, pp. 94 -96.

38
d) Pregătirea pentru Cuminecare și Cuminecarea însăși. După Sfințirea Darurilor
urmează, după rânduială: rugăciunea de mijlocire pentru toți membrii Bisericii, pomenindu –
se Maica Domnului și toți sfin ții, ca ei să se roage pentru noi, să dobândim viața veșnică,
pregătirea preotului și a credincioșilro pentru Împărtășanie prin rugăciuni și anume prin „Tatăl
nostru”, Împărtășirea cu Sfânta Euharistie; ultima arătare a Sfântului Potir și ducerea lui la
Proscomidiar, care reprezintă Înălțarea Domnului la Cer, Ectenia de mulțumire pentru Sfânta
Împărtășanie, rugăciunea Amvonului și încheirea Sfintei Liturghii, după care se împarte
anafora.63
3.2.2. Aspecte teologice generale ale Dumnezeieștii Liturghii

În co ntextul cursului respectiv, termenul „ liturgie ” îmbracă forma serviciului cultual.
Nu este o noutate, ținând cont că deja în LXX cuvântul „liturgie" traduce ebraicul “ abodah ”,
care indica practic aceeași lucrare a preoților și leviților în cadrul cultului de la templu.
Vedem dispoziții clare în Sf. Scriptură, unde se cere ca „ Aaron și fii lui să se spele când
trebuie să intre în cortul mărturiei și când trebuie să se apropie de altar ca să liturghisească
și să aducă arderi de tot Domnului ”(Ex 30, 20). De as emenea, „ leviții aleși din fii lui Israel
ca să facă slujbă (să liturghisească) la cortul adunării ”(Num 18, 6), precum „ preoți și
căpetenii, bărbați de ispravă la lucrul slujirii din Casa Domnulu i” (1 Cr 9,13)
Noul Testament cunoaște aceeași folosire a ter menului, prezentând situații similare,
precum Zaharia care „ când s -au împlinit zilele slujirii sale la templu, s -a dus la casa sa ” (Lc
1, 23). Sf. Pavel abundă în exemple de acest gen: „ pentru aceasta plătiți dări, pentru că
dregătorii sunt liturghisitori ai lui Dumnezeu, stăruind neîncetat în această slujire ” (Rm 13,
6) sau, când vorbeșe despre sine, afirmă că este „ slujitor (liturg)al lui Isus Hristos pentru
neamuri” (Rm 15, 16). În Epistola către evrei sunt cel puțin trei specificații ale acestei slujiri,
cu referire directă la Hristos care este: „ slujitorul (liturgul) Altarului și al Cortului celui
adevărat ” (Ev 8, 2), „ a dobândit o slujire mai deosebită ” (Ev 8, 6), ori Moise, care
prefigurând slujirea Arhierească a lui Hristos, „ a stropit cu sâng e cortul și vasele pentru
slujbă”. (Ev 9,21)

63 Ibidem, pp. 98 – 101.

39
Intrând într -o reflecție teologică, Liturghia cuprinde, de fapt, tot ceea ce Preasfânta
Treime a împlinit în favoarea oamenilor și pentru mântuirea acestora. Tocmai din acest
considerent, Liturghia este dumnezei ască și îndumnezeitoare, fiind trinitară. Ea se desfășoară
de la Tatăl în a Sa bunăvoință ( eudokia ), actualizată prin Fiul ( leitourgos ), cu cooperarea
Sfântului Spirit, împreună -liturghisitorul sau Concelebrantul ( synleitourgos ), dar care se
propagă din lu mea dumnezeiască în spațiul și timpul istoriei oamenilor, în ordinea Iconomiei
mântuirii.
Structura Liturghiei trinitare se vede cel mai bine în viața publică a Mântuitorului Isus
Hristos. După botezul din Iordan de la Ioan, sub călăuzirea Spiritului Sfânt , Isus Hristos
începe să pună în practică programul de botez, un adevărat program spiritual, înfăptuind în
mod concret trei lucrări liturgice, care vor avea ca scop recuperarea realitățiloromenești
bolnave:
– propovăduirea Evangheliei împărăției lui Dumnez eu;
– operele împărăției, diaconia carității manifestate în exorcisme, vindecări de
felurite boli, învieri, săturarea mulțimilor, potolirea furtunii, etc., opere de recuperare pentru
împărăția lui Dumnezeu a ceea ce era pierdut;
– cult dat Tatălui în rugăc iune, prin retragere în priveghere seara târziu sau
dimineața devreme.
Din nefericire, disciplinele cu caracter liturgic reduc adesea Liturghia strict la noțiunea
de cult, iar Liturgica, ca materie, doar la studiul metodic și sistematic al cultului divin public
al Bisericii. Prin aceasta, prin cult se înțelege doar totalitate a actelor și a rânduielilor prin care
Biserica cinstește pe Dumnezeu și pe sfinți și împărtășește credincioșilor harul dumnezeiesc.
Vom căuta să depășim aceste perspectivă.
Isus Hristos cu spiritul Sfânt – plinătatea Liturghiei trinitare
Când a sosit plin irea vremii, care este viața istorică a lui Isus Hristos, întregul proiect /
plan veșnic de mântuire, conceput de Tatăl în a Sa bunăvoință, este realizat deplin de Fiul, cu
cooperarea Spiritului Sfânt, în desăvârșirea (împlinirea) întreitei lucrări a unice i Liturghii
trinitare, dumnezeiască și îndumnezeitoare: împlinirea Sf. Scripturi, împlinirea lucrării
împărăției, împlinirea cultului datorat Tatălui.

40
Isus Hristos a venit nu numai să împlinească câteva profeții mesianice, ci pentru a
confirma întreaga Leg e sfântă (Rm 3, 31), pentru a duce la împlinire întregul Proiect divin de
mântuire, pentru a actualiza deplin în Spiritul Sfânt toată Legea și Profeții, adică tot Vechiul
testament: „ Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n -am venit să st ric, ci să
împlinesc " (Mt 5, 17). Ca aplicare a acestui principiu, Isus Hristos dă șase exemple introduse
prin formula „ ați auzit că s -a zis celor din vechime dar Eu vă zic ” (Mt 5, 21 -44). Mântuitorul
insistă asupra faptului că toate Scripturile trebuie să se împlinească, tot ceea ce este scris, că la
Ierusalim se va împlini tot ceea ce a fost scris prin Profeți despre Fiul Omului (Lc 18, 31), că
Dumnezeu va împlini Legea până la cea mai mică literă a alfabetului, iota, și până la cel mai
mic semn de punctu ație, virgulă (Mt 5,18; Lc 16,17).
Sf. Scripturi încep să se împlinească cu venirea lui Hristos, care este mai mare decât
profetul Iona și mai înțelept decât Solomon (Mt 12, 41 -42) și continuă să se împlinească în
urechile ascultătorilor, în „Astăzi” -ul pr edicării lui Hristos care anunță Jubileul mesianic al
Spiritului Sfânt în sinagoga din Nazaret (Lc 4, 21). Sf. scripturi sfârșesc împlinindu -se cu
moartea și învierea Mântuitorului și cu revărsarea harurilor Spiritului Sfânt.
Prin lucrarea Spiritului Sfânt , Isus Hristos adaugă la Cuvântul inspirat, stabil și dătător
de viață al Vechiului Testament, Cuvântul său nou, ultim și definitiv, care se sprijină pe
Cuvântul vechi, dar care nu mai trece, care este Pâine și Viață spirituală veșnică. Cuvântul
Său este s ămânță roditoare, viu și regenerant, Cuvântul Evangheliei împărăției, plinătate a
întregii Legi, a Profeților, a Psalmilor, a întregii Sf. Scripturi.
Pentru Israel, poporul sfânt al lui Dumnezeu cel viu, exodul din robia Egiptului este
evenimentul fundamen tal, normativ pentru viața religioasă, etică și socială, centrul vieții sale
liturgice și prefigurarea exodului nou, ultim și definitiv, realizat de Isus Hristos cel înviat
împreună cu Spiritul Sfânt. Exodul pregătit și prefigurat la creația lumii, este co ntinuu repetat
și înnoit ori de câte ori Domnul salvează pe poporul său. Exodul își va găsi împlinirea în Viața
istorică a lui Isus Hristos și Spiritul Sfânt, Protagonistul exodului definitiv la Tatăl, exod
împlinit la Ierusalim, în conformitate cu Planul divin etern anunțat în Sf. Scripturi,
reprezentate de Moise și Ilie pe muntele Schimbării la Față (Lc 9, 30 -31).

41
Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, de la ieșirea de la Tatăl și intrarea în lume, până la
ieșirea din lume și întoarcerea la Tatăl, împlinește mar ele exod al vieții istorice, trecând
Marea Roșie a Crucii, spre Patria părintească, adevărata Țară promisă. Exodul se termină cu
moartea, învierea și Preamărirea în Spiritul Sfânt cu Slava pe care o avea la Tatăl înainte de a
fi lumea (In 17, 5), prin Înăl țarea la Dreapta Tatălui și intrarea Arhiereului nostru în Templul
divin, Tatăl, pentru cultul etern.
Împlinirea cultului datorat Tatălui, în discuția cu samariteanca, la fântâna lui Iacob,
Isus Hristos anunță că „ vine ora ” (In 4, 21) finală, a timpului me sianic, oră care „ acum este "
(In 4, 23), când funcția cultuală a Gherazimului și Ierusalimului va fi desăvârșită de Hristos și
Spiritul Sfânt. De acum înainte vor fi „ autenticii adoratori ai Tatălui în Spirit și Adevăr ” (In
4, 23), născuți de sus, din apă și Spirit (In 3, 3 -8) și sfințiți în Adevăr de Cuvântul Adevărului
Hristos. Botezații, fără deosebiri naționale sau religioase, vor da cult Tatălui în Spiritul lui
Dumnezeu și îl pot adora deplin și sincer, spre deosebire de cei născuțidoar din carnea
muritoare. Născutul din Spiritul Sfânt și Pururea Fecioară Maria, adică Isus Hristos, a
împărtășit tuturor dumnezeirea Sa pentru a fi născuți de sus, de către Spiritul lui Dumnezeu
(In 4, 24).
Marele Preot levitic odată pe an, în ziua Ispășirii, intra în Sfânt a Sfintelor cu tămâie și
sângele jertfelor de ispășire, rugându -se pentru sine, pentru casa sa preoțească și pentru tot
poporul (Lc 16). Arhiereul Hristos, desăvârșind cultul iudaic, pregătindu -se să intre în
Sanctuarul ceresc cu aroma sacrificiului de sin e (Ef 5, 2) și cu propriul sânge (Ev 9, 12),
îndreaptă către Tatăl o „rugăciune preoțească” pentru sine însuși, pentru apostolii prezenți la
Cină și pentru întregul popor al viitorilor ucenici (In 17, 1 -26).
Arhiereul nostru, după rânduiala lui Melchisedec , Milos și Credincos în realitățile
privitoare la Dumnezeu, viu, ceresc, veșnic, unic și desăvârșit, oferindu -se pe Sine Însuși
jertfă odată pentru totdeauna, intră cu propriul sânge în Sanctuarul ceresc care este Tatăl (Ev
8, 1 și 9, 11 -12). Mântuiește pe ntru totdeauna, mijlocește pentru noi și salvează desăvârșit pe
cei ce se apropie de Dumnezeu, împlinind cultul levitic care nu era în stare să mântuiască
deplin și definitiv (Ev 7, 11.19 și 10, 1).
Învierea – punctul culminant la Liturghiei trinitare

42
Odat ă cu învierea și Rusaliile, Liturghia trinitară ajunge la apogeu, la punctul său
culminant, deoarece vârful întregii Evanghelii a împărăției se concentrează pe anunțul pe care
îngerii învierii îl comunică femeilor credincioase care ajung la mormântul gol ș i constată că
„Hristos a înviat!”. Apoi, cea mai mare operă a împărăției este învierea celui răstignit și
dăruirea plenară a Spiritului Sfânt, de către Însuși Hristos înviatul. Nu în ultimul rând cultul
maxim, suprem, este cel pe care Arhiereul nostru învi at, intrat cu trupul său glorificat în
Sanctuarul ceresc pentru a continua mijlocirea la Tatăl în favoarea noastră.

3.3 Anastasimatarul Bisericii Române Unite

„Muzica bizantină este singura tradiție muzicală, care s -a dezvoltat pe durata a două
milenii, unind tradiția orală cu cea scrisă. Sistemul muzical bizantin a fost elaborat în mod
progresiv, a cunoscut evoluții, fară îndoială. În aceeași măsură a cunoscut și influențe străine,
însă ea s -a construit ca un sistem complet și complex, un bogat patrimoni u de opere compuse
al căror număr este dificil de precizat în mod exact. Muzica bizantină s -a dezvoltat în Imperiul
Roman, în legătură cu dezvoltarea creștinismului, devenit religie oficială a Imperiului sub
Constantin, în secolul al IV -lea”64. În primă per ioadă a dezvoltării muzicii bizantine (începând
cu secolul al III – lea) se pune accent pe formare. Necesitatea elaborării unei Liturghii a
creștinilor, a reprezentat motorul unei producții poetice intense numită „imnografie”. Această
mare dezvoltare a prod ucției poetice a condus, în mod firesc, la dezvoltarea artei muzicale a
compoziției pentru a întrebuința aceste imnuri în cadrul Liturghiei.65
Octoihul, este binecunoscut ca sistem al celor opt moduri bizantine (opt moduri pe
care le regăsim, de asemenea, în muzica gregoriană, care posedă în mod asemănător o
împărțire în patru moduri principale sau autentice, și patru moduri plagale). Această
dezvoltare a sistemului celor opt moduri a adus după sine promovarea unui ciclu liturgic de
opt săptămâni, fiecare p osedând propriile texte. Această operă este atribuită de către tradiție
Sfântului Ioan Damaschin. Ioan Damaschin este considerat ultimul părinte bisericesc, în

64https://www.crestinortodox.ro/liturgica/cantarea/istoria -muzicii -bizantine -118574.html
65Petre VINTILESCU, Despre Poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, Editura
Partener, Galați, 2006.

43
ordine cronologică,unul din cei mai importanți gânditori ai Bizanțului, de origine arameică –
siriană. Spirit enciclopedic, a încercat să realizeze o sinteză de vaste proporții, a întregii
cunoașteri a epocii sale, în spirit creștin, proiectul său fiind comparabil, prin proporții, cu cel
aristotelic.
Ceea ce face însă punctul de glorie deosebit al lui Damaschin este imnografia Învierii
din rânduiala Octoihului, care formează opera lui specială. Octoihul nu este propria sa creație.
Biserica avea o carte a celor opt glasuri înainte de Ioan Damaschim, o carte compusă în
secolul al VI -lea, de ereticul Sever de Antiohia. Ioan Damaschin a stabilit numai ordinea de
cântare a imnurilor, pentru a înfățișa sistematic în serviciul divin al duminicilor, opera
Mântuitorului. Numele înșuși de Octoih, al acestei colecții de imnuri arată că este vorba de
cele opt glasur i, tonuri sau feluri de melodii, fiecare glas cuprinzând imnuri în cinstea Învierii,
pentru fiecare săptămînă a anului, în afară de perioadele Triodului și Penticostarului. Opera
lui cu privire la Octoih a fost mai degrabă o reformă liturgică decât o refor mă cu caracter
muzical. Se referă la inagurarea unui sistem aplicat la întrebuințarea celor opt glasuri deja în
uzul Bisericii. Pitra ne explică că gruparea acestor melodii, de la un Paște la altul, este o
expunere de opt ori repetată a maternității divine a Cuvîntului Întrupat, tăiat împrejur, botezat,
vorbind pe pămînt, răstignit, înviat, înălțat la cer. Ioan Damaschin a pus în relief în ciclul
liturgic, dogma Întrupării, de la Betleem pînă la Calvar și Muntele Măslinilor. Acesta a ales
cele mai frumoase din imnurile mai vechi, aflate în uzul liturgic și corespunzătoare scopului
propus, completându -le cu alte imnuri compuse de el. Acest material a fost grupat în opt serii.
Prin ordonarea Octoihului, Ioan Damaschin, apare nu numai ca un compozitor de
imnuri , ci și ca un codificator și regulator al imnografiei în serviciul divin..
Opera principală a Octoihului bizantin este Anastasimatarul, carte ce cuprinde
cântările de la Vecerniile si Utreniile Învierii pe cele opt glasuri. În procesul de recuperare a
tradiției liturgice B.R.U.,Prof. Lect. Univ. Dr. Radu Ioan Mureșan, a început cu mulți ani în
urmă, la Institutul Pontifical de Muzică Sacră din Roma, un studiu asupra celor opt glasuri ale
B.R.U., după modelul de cântare ale catedralei din Blaj. Studiul s -a bazat pe o analiză
teoretică, morfologică, sintactică a celor opt glasuri, în vederea stabilirii profilului lor
funcțional, și a restituirii modelelor melodice de referință, prin intermediul modelului
paradigmatic a lui Nicolas Ruwet. Acest model are la baz ă criteriul diviziunii prin repetiție

44
sau prin absența repetiției unităților melodice, ușurând desfășurarea fiecărui glas, după propria
sa alcătuire melodică.66
În urmă cu 142 de ani, părinții Conciliului Provincial I (1872), al Provinciei Greco –
Catolice de Alba Iulia și Făgăraș, au insistat pentru transcrierea cântării bisericești pe
melodiile celor opt glasuri, cu toate variantele lor specifice, pentru a putea să le răspîndească
în toate instituțile școlare ale provinciei.67 După mai bine de o jumătate de s ecol, au apărut
două ediții muzicale, incomplete tematic, Vecernia și Utrenia Învierii, în două variante : după
Oradea (1928)68 și după Blaj (1930)69. În zilele de astăzi, varianta după Oradea nu mai este
cântată în nicio parohie a Eparhiei de Oradea. Varian ta „ după Blaj” a fost scrisă pe note de
Celestin Cherebețiu, cunoscută sub numele de Cele opt versuri bisericești , fiind cântată astăzi
în aproape toată Arhiepscopia Majoră.
Modelele melodice de referință ale celor opt glasuri ale B.R.U., sunt modele melo dice
asimilate și aculturate. Modelul melodic bizantin (irmosul, automela, prosomia) s -a
transformat într -un model aculturat, care oferă mult spațiu creativității. „Vecernierul B.R.U.
este așadar alcătuit pe principiul modelului melodic aculturat”70.Din per spectiva ecleziologică
identitară, cântul B.R.U., „prezintă un domeniu de mare importanță nu doar pentru frumusețea
expresiei sale melodice, cât mai ales pentru lipsacvasi totală de investigare”71, care poate
deschide generației actuale o nouă lumină de înț elegere a conceptului Lex orandi est lex
credenda (aceștia suntem noi).Odată cu publicarea Vecernierului B.R.U., această carte se
înscrie în cărțile liturgice de rând , ale stranei B.R.U., fiind totodată un act oficial al
patrimoniului de spiritualitate al B.R.U.

66Radu Ioan MUREȘAN, Anastasimatarul uniformizat, vol. I : Vecernierul sau Cântările Vecerniei de sâmbătă
pe cele opt glasuri ale Bisericii Române Unite, Greco -Catolice, ed. Argonaut, Cluj -Napoca, 2014 , p. 5.

67Ibidem, p.6
68Cântările bisericești pe cele opt versuri ale bisericii orientale prescride pentru Dieceza Română Unită de
Oradea. Partea I. Vecernia și Partea a II -a Mânecatul, Oradea, Tipografia Ateneul S.A. 1928.
69Celestin CHERENEȚIU, Cele opt versuri bisericești, în felul cum se cântă la Blaj, scrise pe note liniare, Cluj
Napoca, Litog rafia Schildkraut, 1930.
70Radu Ioan MUREȘAN, Anastasimatarul uniformizat, vol. I : Vecernierul sau Cântările Vecerniei de sâmbătă
pe cele opt glasuri ale Bisericii Române Unite, Greco -Catolice, ed. Argonaut, Cluj -Napoca, 2014 , p.8.
71 Ibidem, p. 9.

45
Celestin Cherebețiu a început munca prin punerea notelor muzicale pe cele opt glasuri
cântate de Vasile Cristea, absolvent de teologie și Ilarie Deac, preot la Cîmpeni72. Această
variantă a fost revizuită și corectată de Iacob Popa, Iuniu Brut Micu, M.D.O Aron Papiu.
Vecernierul profesorului Radu Mureșan, se înscrie pe liniatradiției blăjene orale și scrise,
tradiție îmbunătățităși actualizată în baza normelor liturgice actuale și a metodelor
interdisciplinare cele mai moderne ale muzicologiei și al tipicului bisericesc.
Criteriile care au stat la baza alcăturii Anastasimatarului Uniformizat I Vecernierul
sunt melodia, textul și tipicul bisericesc.
Melodia are un caracter perscriptiv, este în relație cu tonuride bază modale (re, mi, fa,
sol) corespun zătoare modurilor dorian, frigian, lidian și mixolidian. Melodia este bazată pe
succesiunea de ton si semiton, cu exceptia modelului melodic antifonic al glasului II. Melodia
este creată și din recitative, care trebuie interpretate liber. Melodia se execut ă în raport cu
tactul de o pătrime și cu indicația de tempo (andante, moderato, alegretto).73„Răspunsurile la
ectenii sunt propuse în două variante: după Blaj (Celestin Cherebețiu)74 și după Oradea (Mihai
Sălăgean)75.”76
Pentru stabilirea textului literar a fost folosit în alcătuirea acestui Vecernier ultima
ediție a Catavasierului apărut la editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., în anul
2005.Au rămas păstrate și unele expresii și cuvinte din topica textului lui Celestin Cherebețiu
(Cele opt ver suri bisericești). Ritmul se poate naște nu doar din melodie, ci și din text.
Prozodia limbii, se bazează pe principiul eterogeității accentelor.77
Pentru a reda frumusețea glasului în timpul aplicării formulelor, formulele melodice
trebuie cunoscute și in terpretate complet, într -o succesiune logică muzicală, ci nu doar o parte
din formule. Textul trebuie împărțit în unități literare scurte.

72Celesti n CHERENEȚIU, Cele opt versuri bisericești, în felul cum se cântă la Blaj, scrise pe note liniare, Cluj
Napoca, Litografia Schildkraut, 1930.
73Radu Ioan MUREȘAN, Anastasimatarul uniformizat, vol. I : Vecernierul sau Cântările Vecerniei de sâmbătă
pe cele o pt glasuri ale Bisericii Române Unite, Greco -Catolice, ed. Argonaut, Cluj -Napoca, 2014 , pp. 10 -11.
74 Celestin CHEREBEȚIU, Liturgia Sfântului Ioan Gură de Aur în felul cum se cântă la Blaj, scrisă și
armonizată pentru două voci, Blaj, 1929.
75 Mihai SĂLĂFIAN , Cântările bisericești, Oradea, 1937.
76Radu Ioan MUREȘAN, Anastasimatarul uniformizat, vol. I : Vecernierul sau Cântările Vecerniei de sâmbătă
pe cele opt glasuri ale Bisericii Române Unite, Greco -Catolice, ed. Argonaut, Cluj -Napoca, 2014 , p. 11.
77 Ibidem , pp. 12 -13.

46
„În ideea perpetuării tradiției cântului bisericesc, unii distinși cunoscători ai cântării
Blajului mi -au încredințat în mod discret misiunea de a promova cântul B.R.U. Trebuie să fii
continuatorul nostru pe acest drum, îmi erau cuvintele adresate de către acei cunoscători ai
cântării. Astăzi nu mai sunt. Este vorba de Excelența Sa George Guțiu, Arhiepiscop ad
personam al Eparhiei de Cluj -Gherla, preoții Pârjol Nicolae, Neamțu Nicolae și Mădan Ioan.
De la dânșii, am asimilat spiritul cântării după tradiția Blajului. Publicarea acestui Vecernier
asună valoarea unui simbol testamentar.”78 (premisa subiectivă a autorului)

78 Ibidem, p. 14.

47
Concluzie

Studierea parțială a istoriei Bisericii Române Unite cu Roma, Greco -Catolice din
punct de vedere identitar,a avut un impact emoțional ridicat, iar consecința este înrădăcinarea
profundă a credinței în propria persoană.
Pe parcu sul studiului am dorit să prezint pe lângă cele două elemente identitare,
Liturghierul și Anastasimatarul, o parte din ceea ce înseamna BRU, din punct de vedere
istoric, canonic și magisterial.
O scurtă trecere în revistă a ceea ce am vorbit în cele trei capitole:
Capitolul I Patrimoniul liturgic al Bisericilor Orientale Catolice în viziunea
documentelor magisteriale. O expresie identitară; am dezbătut termenul de Biserică sui iuris ,
mai mult Biserică Română Unită, unde am prezentat poziția Romei și a documentelor
magisteriale referitoare la rit și tradiție.
În capitolul II am prezentat secvențe de istorie a bisericii înainte de Conciliul Vatican
al II-lea, iar în partea a doua parte a capitolului am vorbit despre ritul bizantin, afiliere și
devotament .
Ultimul capitol a fost motivul acestei lucrări, adică prezentarea unor elemente
identitare ale biserici noastre. Astfel am pus în lumină importanța și actualizarea textelor
liturgice, pentru a înțelege și a trăi mai profund viața, după modelul lui Isus Hristos.
„Pentru cei care sunt mai orientați în viața bisericească, problema deosebirii dintre
Biserica Ortodoxă Ro mână și Biserica Română Unită poate fi adusă la rit și la trăirea lui.
Amândouă Bisericile au același rit, sau ar trebui să -l aibe. Trăiesc însă amândouă ritul în
același fel? Cine trăiește cu adevărat ritul ortodox, care desigur trebuie să fie și catolic? Sunt
aceștia ortodocșii sau uniții? Desigur, Biserica Română Unită, prin contactele avute în trecut,
a putut lua unele dispoziții bisericești care au fost din Dreptul canonic occidental. Deci
Biserica Română Unită trebuie să fie dispusă să se adapteze rit ului Bisericii Ortodoxe
Române. Dar problema aceasta trebuie privită și sub aspect național, întru cât pot exista unele

48
particularități care aparțin ritului oriental. E bine deci ca, sub aspectul ritului, fiecare Biserică
să fie sigură de darul pe care -l are și să ceară înlocuirea acolo unde e necesar. Spre aceasta ne
vom orienta luând unele dispoziții și examinându -le.”79
„Întâietatea patrimoniului liturgic este cu mult mai mare în Bisericile răsăritene pentru
că au păstrat, într -un mod cu totul deosebit, primatul cultului liturgic ca punct culminant al
vieții creștine, rămânând în acest sens fidele spiritului Bisericii Sfinților Părinți, atunci când
cultul liturgic era locul unde se concertau catehizarea și învățământul religios. Scriptura era
proclamată ș i explicată. În perioada premergătoare Paștilor, pregătirea catehumenilor pentru
Taina Botezului și a penitenților pentru Taina Reconcilierii avea loc într -o perfectă sinteză de
învățături și de simboluri. Chiar și diaconia își găsea aici locul său. Toată viața Bisericii era,
prin urmare, înglobată în cultul liturgic. După acest model se inspiră și astăzi Bisericile
răsăritene, și în aceasta a stat puterea lor. Din el trebuie să se inspire mai ales necesara
reconsiderarea a metodei mistagogice pentru formar ea credincioșilor: din cultul liturgic, bine
înțeles și asimilat, începe dezvoltarea trăirii în Hristos.”80

79http://www.bru -italia.eu/media/db_institutions_downloads/ro/78.pdf
80 Instrucțiune pentru aplicarea normelor liturgice ale Codului Canoanelor B isericilor Răsăritene, nr.15

49
Anexe

Anexa 1.

50

Anexa 2.

51

Anexa 3.

52
Bibliografie

1. Documente magisteriale
Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca,
1991.
Conciliul Ecumenic Vatican al II -lea, Traducerea Arhiepiscopiei Romano – Catolice
de București, Editat de Organizația Catolică Internațională de Ajutorare „Kirche in Not”,
Nyregyhaza, 1990.
Istruzione Per L `Applica zione Delle Prescrizioni Liturgiche Del Codice Dei Canoni
Delle Chisese Orientali, Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano, 1996.
Catehismul Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopiei de București, București, 1993.
2. Izvoare istorice
Conciliul Pro vincial I, 1872, Ediția a II a, Blaj, 1886.
TIPIC BISERICESC , Victor Bojor și Ștefan Roșianu, Ediția a II a îndrepată, Tipografia
Seminarului Teologic Greco Catolic, Blaj, 1931.
3. Studii și articole
BLEIZIFFER, William, Ius Particulare In Codice Canonum Ecclesiarum Orientalum.
Dreptul Particular Al Bisericii Române Unite Cu Roma, Greco -Catolică , Actualitate Și Perspecitve ,
Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2016.
BUZALIC , Alexandru, Tipicul Bisericesc, Studiu asupra Tipicului Bisericii Române
Unite cu Roma Greco -Catolice, Galaxia Gutenberg, TârguLăpuș, 2007.
BRANIȘTE, Ene, Liturgica Generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1993.
BRANIȘTE, Ene , Liturgica Specială, Basilica, 2005.
BRANIȘTE, Ene, Liturgica Specială, Basilica, București, 2016.
LAVATORI, Renzo, Spiritul Sfânt, darul Tatălui și al Fiului , trad. Alexandru Buzalic și
Adrian Popescu, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2006.
LEMENI A, Viața Religioasă din România , Editura Bizantină, București 2005.
LONGIN, CEZAR, Λειτουργια, Teologie și practică liturgică , Editura Renașterea, Cluj –
Napoca, 2014.
MUREȘAN, Radu Ioan, Anastasimatarul uniformizat, vol. I : Vecernierul sau Cântările
Vecerniei de sâmbătă pe ce le opt glasuri ale Bisericii Române Unite, Greco -Catolice, ed. Argonaut,
Cluj-Napoca, 2014.

53
NECULA, I., Filosofia Identității Românești , Editura Ideea Europeană, București, 2018.
PLOSCARU, I., Scurtă istorie a bisericii Române , Gutenberg, 2008.
PINTO, P.V. , Commento Al Codice Dei Canoni Delle Chiese Orientali , Libreria editrice
Vaticana, Citta del Vaticano.
POSPISHIL, V.J., Orientalium Ecclesiarum. The decree on the Estern Catholic Churches of
the II Council of Vatican. Canonical -Pastoral Commentary, Bronx – New York, 1965.
ROBERT, TAFT, Liturgia. Model de rugăciune, icoană a vieții, Galaxia Gutenberg, Târgu –
Lăpuș, 2011.
RAHNER, Karl, Tratat fundamental despre credință, trad.Marius Taloș, Galaxia Gutenberg,
Târgu – Lăpuș, 2005.
SAFTA, GHEORGHE, Îndrumător Li turgic Întrebări și răspunsuri , ASA București,
Târgoviște 2010.
TODORAN, Isidor, ZĂGREAN Ioan, Dogmatica ortodoxă. Manual pentru Seminariile
Teologice, Renașterea, Cluj -Napoca, 2000.
4. Cărți liturgice
Euhologhion sau Molitvenic, Tipografia Seminarului Arhidecezan, Blaj, 1940.
Orologhion , Tipografia Surorilor Lauretane, reed. Varșovia, Polonia, Cluj – Napoca, 2005.
5. Dicționare

Dicționar De Imagini Și Simboluri Biblice, Casa Cărții, Oradea, 2011.
Dicționarul Enciclopedic Al Răsăritului Creștin ,FARUGGIA Eduard SJ , Galaxia
Gutenberg, Târgu – lăpuș, 2005 .
MIRCEA, Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic și de
misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
Noul Dicționar Universal al Limbii Române, ediția a II, tranșa a IV, OPREA I., PAMFIL C –
G., RADU R., ZĂSTROIU V., Editura Graphicon, București -Chișinău, 2007.
PIETRO, Rossano, GIANFRANCO, Ravasi, ANTONIO, Girlanda, Nuovo
Dizionario di Teologia Biblica, Edizioni Sao Paolo, Milano, 1998.
RYKEN, Lel and, WILHOIT, James C., LONGMAN III Temper, Dicționar de
imagini și simboluri biblice , Casa Cărții, Oradea, 2011.
VINTILESCU, Petre, Despre Poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea
bisericească, Editura Partener, Galați, 2006.

54
6. Internet
Fragment din conferinta "Muzica bizantina: temperament inegal in muzica modala”,sustinuta
de catre Frédéric Tavernier Vellas la Conservatorul din Tarbes.
http://www.crestinortodox.ro/liturgica/cantarea/istoria -muzicii -bizantine -118574.html
https://ziarullumina.ro/actualitate -religioasa/evanghelia -zilei/micul -catehism -prin-sfintele –
slujbe -biserica -imita -rugaciunea -cetelor -ingeresti -42112.html
http://www.bru -italia.eu/media/db_institutions_downloads/ro/78.pdf
http://www.bru.ro/documente/scrisoare -circulara -referitoare -la-noua -editie -oficiala -a-
liturghierului/
http://www.e -communio.ro/stire2882 -nota-asupra -editiei -2014 -a-liturghierului -de-la-
blaj#_ftn1