ALTERITATEA ROMĂ REFLECTAT Ă ÎN PROZA ROMÂNEASC Ă A [623026]

ALTERITATEA ROMĂ REFLECTAT Ă ÎN PROZA ROMÂNEASC Ă A
SECOLULUI AL XX-LEA

Sorina BARBUCEANU
Universitatea „Petrol – Gaze” Ploiesti

Abstract: Freed from the influence of the ’48 ge neration militancy which had predominantly
developed the idea of gypsy slaves liberation for the 19th century, the Romanian prose of the 20th
century creates a gypsy character viable from a litera ry point of view. Starting from Mircea Eliade’s
La Ț igănci and Vasile Voiculescu’s Sakuntala , going through Ion Agârbiceanu’s Faraonii and Zaharia
Stancu’s Șatra and summing up with Leonid Arcade’s Poveste cu țigani , the authors endow with
complexity and consistency a character that had b een known only through the le ns given by the works
presenting the gypsy slave or th rough the disorganised crowd in Țiganiada .
Key words: characters, gypsy literature, prose

Personajul țigan constituie o prezen ță constant ă în proza românesc ă, urmare
inevitabil ă a interac țiunii de secole dintre cultura majoritar ă și cea a minorita ții. Menționat
în literatura veche de Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae , personajul țigan este adus
în prim-plan în veacul al XIX-lea, în plin ă efervescen ță militantist ă în defavoarea
nedreptăților de orice natur ă. Astfel, robul țigan este transformat într-un erou literar în
alcătuirea căruia prevaleaz ă dorința autorilor de a atrage aten ția asupra tarei sociale existente
încă în Principate: sclavia. Pe aceast ă cale se înscriu Kog ălniceanu, Alecsandri, Asachi,
Negruzzi, ale c ăror eforturi vor avea drept consecin ță legile succesive de eliberare a
țiganilor – mai întâi domnești și mănăstirești, apoi boiere ști.
După o anumit ă perioadă , literatura secolului al XX-lea preia acest personaj, ie șit insă
de sub tutela scopului combativ, caracteristic pa șoptiștilor. Că utarea pitorescului, a
impresiilor de exotism, aspectul etnografic sau social nu se vor mai reg ăsi decât tangen țial,
iar eroul ț igan va fi „pretextul unei parabole a destinului uman”1, dincolo de descriptiv.
Printre autorii ce reu șesc să integreze valoric personajul luat în discu ție, am putea
spune că Mircea Eliade o face în modul cel mai subtil. În arhicunoscuta nuvel ă „La
Țigănci”, profesorul Gavrilescu este „c ălătorul” sustras liniarit ății și continut ății temporale
de către jocul enigmatic al celor trei fete: o țigancă , o evreic ă, o grecoaic ă. Ne gândim
imediat la interpret ările propuse pentru acest triplu femi nin: cele Trei Parce, cele Trei Gra ții.
Întrebările care se ivesc sunt, îns ă, de altă natură. În primul rând, de ce s ă se numesc ă acest
spațiu de trecere „La Țigănci”, și nu „La Evreice” sau „La Grecoaice”? – ponderea originii
etnice este egal ă; toate trei sunt „flori de mahala, stră ine, misterioase”, „fascinante și
exotice”2. Alegerea numelui poate s ă fi fost determinat ă de criteriul eufonic, relevant la o
analiză atentă. Astfel, vocabula „ țigănci” este structurat ă simetric: vocala semideschis ă „ă”
de o parte și de alta că reia se afl ă consoanele semioclusive „ ț” și „č” însoțite de vocala
închisă „i” și, respectiv, de „i”-ul mut din final. Luat ă ca întreg, aceast ă construcție fonică
induce, la nivel senzorial acustic, ideea de (semi)închidere spre exterior și de
(semi)deschidere spre interior. Întocmai este alc ătuit și spațiul (meta)fizic al bordeiului:
izolat de lumea capitalei de etericul de umbr ă și răcoare, tărâmul magic al celor trei îi ofer ă
120Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.226.13 (2020-01-01 08:54:58 UTC)BDD-A5409 © 2006 Universitatea din Pitești

lui Gavrilescu posibilitatea de a- și găsi „centrul”, de a în țelege ce este cu adev ărat
important.
Ieșirea acestui teritoriu din cadrul comun al Bucure știului, precum și ruperile de
continuitate din fluxul temporal, sunt sus ținute și de implica țiile profunde ale denomina ției
alese. Pentru a le în țelege, este necesar un mic excurs asupra istoriei de veacuri a țiganilor în
zona european ă.
Permanen ță istorico-social ă începând aproximativ cu sec.al XII-lea, comunitatea de
romi se constituie, în sine, ca paradox., rezultat al nevoii de supravie țuire în relaț ia cu
celălat. Aceast ă relație, definit ă prin respingera reciproc ă, a fost determinat ă de proiectarea
imaginii noilor veni ți pe fondul de reprezentare a lumii specific Europei medievale. În acest
mod au luat na ștere o serie de legende cu privire la originea și motivul dezr ădăcinării lor,
teorii pe care însu și grupurile de romi le-au preluat și le-au răspândit. Fă ră a fi însușite, ele
aveau menirea de a le înlesni tr ecerea de la o comunitate stabil ă la alta și obținerea unui
suport material în viaț a de zi cu zi. În timp, starea aceasta de fapt a fost sesizat ă și
interpretat ă drept înșelătorie; romii au fost eticheta ți ca hoț i, murdari, practican ți ai unei
magii diabolice și, ca atare, li s-a interzis accesul în sânul a șezărilor. Pentru a subzista,
comunitățile nomade s-au pliat pe nevoile societ ății, exploatând fiecare bre șă, intuind
apariția altei necesit ăți. Ca rezultat al atitudinii agresive cu care s-au confruntat, precum și al
exilării la marginea „cet ății”, grupurile de romi și-au consolidat rela țiile din interior,
izolându-se, la rândul lor, fa ță de un cel ălat dur și intolerant. Astfel, șatra a continuat s ă se
autoguverneze dup ă legi străvechi, nescrise și imuabile, a c ăror valabilitate se pierdea în
relația cu exteriorul, s ă-și ducă existența în mod neschimbat, asemeni genera țiilor anterioare,
conform cu aceste legi. Iat ă, deci, și paradoxul: supravie țuirea le-a fost condi ționată, pe de o
parte, de un sim ț acut al schimb ărilor produse în lumea dinafara lor, pe de alt ă parte, de
păstrarea intact ă a propriilor obiceiuri. Schimbarea se produce întru temporalitate; constan ța
e un mod de a ie și din timp. Iar țiganii sunt, din acest punct de vedere, tr ăitori atât întru
timp, cât și în afara lui.
Așa stând lucrurile, nici un alt nume nu ar fi fost mai potrivit pentru un t ărâm al
jocului cu timpul, al ieșirii din cursul firesc al lucrurilor, a șa cum este cel imaginat de
Mircea Eliade. Zon ă permisivă și, în acela și timp, restrictiv ă (a se citi semi-permisivă , semi-
restrictivă), spațiul bordeiului î și regăsește valențele chiar în numele pe care îl poart ă.
Plecând de la poemul lui Kalidassa și, poate, de la teoria originii indice a țiganilor,
Vasile Voiculescu construie ște, în Sakuntala , un paralelism între eroina scrierii antice și
Rada, minunea de frumuse țe a șatrei aciuate pe meleagurile Buz ăului. Voiculescu integreaz ă
sursa livresc ă de inspira ție în chiar intriga nara țiunii sale, iar raportarea la aceasta se
menține pe tot parcursul nuvelei. Personajele centrale – Rada și însoțitoarele ei, Dionis,
Stancu – sunt concepute în acest sens. Pân ă și puiul de c ăprioară primit de fat ă în opera
inițială își are corespondent în Fl orea, puiul de urs.
Pe lângă intenția evident ă de a re-crea povestea într-un alt plan, autorul se opre ște
asupra fascina ției exercitate de eternul feminin reg ăsit dincolo de limit ările ce țin de epoc ă
sau regiune. Mai întâi, încearc ă să defineasc ă misterul prin descrierea am ănunțită a
Sakuntalei-Rada, fiecare parte a corp ului având atribute de superlativ și contribuind la
alcătuirea imaginii unei f ăpturi uimitoare în perfec țiunea ei. Apoi, renunță la descriptiv
pentru a se situa la nivelul teoretiz ării estetice: „Frumuse țea, ca și dumnezeirea, nu poate fi
121Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.226.13 (2020-01-01 08:54:58 UTC)BDD-A5409 © 2006 Universitatea din Pitești

spusă, nici zugr ăvită.[…] Sakuntala nu era o frumuse țe anume, ci frumuse țea în sine și toată
la un loc.” Efectul este n ăucitor: omul ora șului, adept al stilului de viață occidental, renunță
fără regret la deprinderile sale de om civilizat pentru a deveni sclav frenetic al taberei de
țigani, prins în mrej ele chinului erotic. Pentru verificarea reac țiilor masculine, scenele sunt
reeditate în cadrul unui experiment.
Modalitățile prin care este înf ățișată comunitatea de ț igani reușesc să alcă tuiască un
tablou pe alocuri pitoresc, pe alocuri veridic.
Într-un prim plan, am ănunte revelatoare se aglomereaz ă pentru a forma, întocmai ca
într-o compozi ție pointilist ă susținută de un fond sonor, o reprezentare complex ă a traiului
în șatră. Copii de toate vârstele mai mult dezbr ăcați, femei cu prunci în bra țe, bărbați tolăniți
la umbră sau făurari în toiul lucrului sunt înso țiți perpetuu de zgomote la care contribuie cu
toții. Autorul-narator percepe astfel toat ă laia așezată în valea împ ădurită drept o oaz ă de
libertate și prospețime. Pe de alt ă parte, Dionis este interesat de destinul acestei etnii, este la
curent cu lucr ările științifice elaborate în acea vreme, de ține adevărate colec ții de fotografii
și materiale cu caracter etnografic. Mai mult, el se implic ă în viața lor: îi îndestulează cu
merinde, aduce daruri potrivite fiec ăruia și le spune pe nume. La sfâr șit, își asumă rolul de
conducător prin hot ărîrile de judecat ă pe care le ia și prin ducerea lor la îndeplinire. Pentru
povestitor, dar mai ales pentru Dionis, tab ăra de țigani constituie o lume aparte ce merit ă
respectată, studiată și luată așa cum este.
Al doilea plan se contureaz ă subtil, descifrându-se doar printre rânduri, și reflect ă
atitudinea oamenilor simpli, de la mo șia lui Dionis. Surprind, de la bun început, vorbele de
amar ale dadei Sia, b ătrâna doic ă rămasă cu grija gospod ăriei, care ar prefera s ă-și știe
stăpânul bolnav, sau poate chiar mort, decât îndr ăgostit fără leac de o țigancă și rătăcit, de
dragul ei, prin mun ți. Mai târziu, un om care aducea provizii de la curte î și exprim ă
dezgustul fa ță de locuitorii corturilor din vale atât prin gesturi, cât și prin cuvinte. Nici una
din aceste pozi ții nu poate fi în țeleasă ca semn al unei intoleran țe fundamentale ale țăranului
de rând fa ță de un altul cu totul diferit. Respingerea fa ță de acesta din urm ă este motivat ă, în
privinț a bătrânei, de înstr ăinarea copilului drag, ajuns acum, ca bă rbat în toat ă legea, să se
rupă de toată grija avutului s ău, de toată viața sa la mo șie. În ceea ce-l prive ște pe slujba ș, el
se raporteaz ă atât la risipirea rostului de la curte, la care este martor, cât și la faptul c ă, grație
generozității lui Dionis, nimeni din ș atră nu mai lucrează . Conform mentalit ății populare,
oricine își capătă cele trebuincioase f ără muncă este condamnat la izolare și dispreț.
Cosiderat ă de unii exege ți defectuoas ă în construc ție, de alții elogiată, Sakuntala lui
Vasile Voiculescu se constituie ca încercare sinuoas ă de aducere pe teren românesc a
poveștii clasice de iubire dintre un b ărbat cultivat și o femeie exotic ă.
Un autor cu o preocupare constant ă față de viața țiganilor se dovede ște a fi Ion
Agârbiceanu. Interesul s ău în acest sens se concretizeaz ă în lucrări precum Fierarul Petrea,
La moartea d ănciucului, La secere, ca și în dersă vârșitul portret al lui Angheluș, pentru a-și
găsi încununarea în Faraonii . Scriere de mare întindere, nara țiunea poate fi considerat ă ca
aparținând unui gen literar aparte, la grani ța dintre nuvel ă și roman. Firul narativ urm ărește
destinul unei țigănci definit prin suferin țe și perioade de lini ște și uitare, cu multe întors ături
dramatice, totul pe un fund al bine conturat ce reliefeaz ă atât obiceiurile romilor nomazi, cât
și ale celor stabili ți la marginea localit ăților. Rusalina, fiic ă de voievod, se r ăzlețește de șatră
pentru a nu fi forț ată să se căsătorească în neamul celor ce i-au uzupat și ucis părinții. Deși
122Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.226.13 (2020-01-01 08:54:58 UTC)BDD-A5409 © 2006 Universitatea din Pitești

în pragul mor ții de nenum ărate ori, fata se întremează de fiecare dat ă, iar „demonul
vitalului”3 triumfă prin înso țirea cu Marco, ursitul, prin renun țarea de a că uta o cale de
răzbunare împotriva nelegiui ților, și chiar uitarea întâmpl ărilor nefaste. De copil ă încă,
sângele nobil î și revarsă în caracterul ei toat ă mândria, voinț a, energia și t ăria adunate, de
generații, în două seminții de conduc ători: Țancu și Cernovici.
Vitalitatea clocotitoare a Rusalinei se manifest ă în două sensuri opuse. Unul, contrar
vieții și sorții, o poart ă în peregrină ri întortocheate, labirintice, în încercarea de a-i afla și a-i
distruge pe potrivnicii spi ței sale; în drumurile ei, febra cercet ărilor și a răzbunării o mistuie,
urâțind-o, îmbă trânind-o, sec ătuind-o de puteri. Cel ălat imbold o conduce în c ăutarea
propriei împliniri, ală turi de iubirea predestinat ă, în mijlocul celor care i-au oferit sprijin și
mângâiere la nevoie – țigănia de jos; în c ăsnicie, devine vesel ă și voinică, de o frumuse țe
bărbătoasă, îngânând mereu câte un cântec. Tr ăirea fericirii de fiecare clip ă aduce cu sine
uitarea nenorocirilor din trecut și astfel, semnele de primejdie nu pot fi descifrate la timp.
Florica, fata celor doi, e r ăpită în toiul nop ții, iar „vitalitatea de peste fire” a Rusalinei,
„răscolită brusc, nu mai g ăsește altă cale decât în dezechilibru”4, în nebunie.
Cadrul pove știi e construit minu țios, prin detalii alese cu precizie. Tab ăra de țigani e
descrisă pe larg, scriitorul plecând de la atmosfera ce o înconjoar ă și oprindu-se, apoi, cu
migală, asupra elementelor caract eristice ale portului (îmbr ăcăminte, bijuterii). Este marcat ă
înclinația de a alege culori vii – albastru, pentru bă rbați, roșu și verde, pentru femei,
predilecția pentru țesături scumpe (m ătase). Metalele pre țioase se reg ăsesc pretutindeni: în
nasturii de la șerpare și cămăși, pe degetele sau la gâtul femeilor, în țintele harna șamentului.
Toatea acestea indic ă prosperitatea laiei, dar și grija pentru p ăstrarea averii în bunuri
materiale a c ăror valoare și trecere se men ține în oricare țară traversat ă de corturari în
periplul lor balcanic.
Se fac, de asemenea, dese referi ri la raporturile dintre români și țigani, atât la nivel
oficial, cât mai ales la cel al raporturilor interumane. Din prima perspectivă , notăm că
autoritățile locale sunt cele care reglementeaz ă accesul taberei în apropierea unei localit ăți.
Din al doilea punct de vedere, leg ăturile stabilite între corturari și români sunt temporare și
determinate doar de micul comerț cu obiecte casnice: c ăldări, ciururi, ce ști de por țelan. Pe
de altă parte, țiganii stabili ți deja la marginea satului formeaz ă legături permanente cu
comunitatea lâng ă care s-au stabilit: lucreaz ă obiecte de fier ărie, muncesc la camp – la sap ă,
la seceriș – cot la cot cu românii. La s ărbătoarea recoltei iau parte și unii, și al ții, fără
deosebire, iar Rusalina e admirat ă de toți pentru frumuse țea ei, fă ră a se lua în considerare
că e țigancă . Cu toate acestea, hotare invizibile despart bordeiele de lut ale faraonilor de
casele mari de piatr ă ale să tenilor. S ărăcia este, poate, singura care îi separ ă cu adevărat.
Drept dovadă , cei din „ țigănia de sus” au ajuns s ă semene mult cu țăranii. Prin faptul c ă
meșteșugul le asigur ă traiul și pe timp de iarn ă, nu mai sunt împin și nici spre furturi
mărunte, nici spre cer șetorie, iar tendin ța lor e de a adopta portul și obiceiurile locului.
Povestea destinului dramatic al unei familii pe fundalul unor relit ăți etno-sociale și
psihologice surprinse în esen ța lor, Faraonii „are calit ățile unui scenariu cinematografic”5,
efect pregnant deteminat de situar ea autorului „sub zodia vizualului”6.
Cu o construc ție imagistică la fel de important ă, conceput ă însă pe un orizont mult
mai larg și dublată de o atmosfer ă delicată dar pă trunzătoare de lirism, romanul Șatra
reprezintă, așa cum s-a mai spus, un echivalent revalo rizat al epopeii lui Ion Budai Deleanu.
123Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.226.13 (2020-01-01 08:54:58 UTC)BDD-A5409 © 2006 Universitatea din Pitești

Într-un moment de criz ă autodistructiv ă a umanit ății, micul grup nomad concentreaz ă și
reflectă soarta întregii lumi într-o oglind ă în care normele de structurare sunt inversate.
Astfel, în mentalitatea de tip sedentar, pribeagul este o „emblem ă prin excelen ță a dezordinii
sociale” și ilustrează „un destin provizoriu, instabil, legat de valori ale clipei a c ăror
intensitate nu compenseaz ă totuși stabilitatea vie ții”7. În mod contrar, pentru r ătăcitorii
corturari, drumul neîntrerupt înseamn ă o desfășurare fireasc ă a existen ței, cu raporturi
temporare stabilite cu ceilal ți. În acest caz, siguranț a și continuitatea se reg ăsesc în interiorul
grupului, prin men ținerea coeziunii lui, prin prezervarea cu stricte țe a legilor care îl
guverneaz ă. Date fiind contactele sporadice, neasimilate, cu exteriorul și păstrarea
cutumelor ancestrale, șatra rămâne o societate de tip arhaic, asupra c ăreia trecerea timpului
nu lasă mărci evidente.For țarea întru istorie a acestei comunit ăți ritualizate nu se produce, în
roman, prin aducerea brusc ă pe un palier temporal sincronic, ci, în mod aparte, prin
suprimarea mobilit ății. Acest fapt echivaleaz ă cu anularea unor repere existen țiale, ceea ce
duce la destr ămarea celorlalte criterii de via ță, respectiv la neobedien ță față de conduc ător și
rânduielile str ăvechi, la piederea capacit ății de interrelaț ionare.
Întregul proces de dezintegrare a colectivit ății este redat de scriitor prin evolu ția
legăturilor de cuplu, urm ărite la vârsta senectu ții, a maturit ății și a primei tinere ți. Aflați în
apropierea mor ții, Him, că petenia șatrei, și Sina, Oarba, so ția sa, reprezint ă tradiția înțeleasă
ca iubire, datorie și suferință. Amândoi percep primejdiile la care e expus ă mâna de oameni
în fruntea c ărora se găsesc și în confruntarea acestor amenin țări își redescoperă sentimentele
de altădată mai calde, mai profunde, pentru a le proiecta dincolo de durata vie ții.
Perechea Lisandra – Ariston simbolizeaz ă prezentul ce curm ă permanen ța
obiceiurilor. Dragostea lor este, prin înc ălcarea leg ăturilor de c ăsătorie, „ferment al
dezordinii, sfidare a necesit ății colective”8. Stearpă și distrug ătoare, ea nu- și va găsi
rezolvarea decât în moarte.
Sfâșiată cu brutalitate înainte de a se împlini, pâng ărită cu violen ță de o lume care nu-
și mai cunoa ște sensul, iubirea tân ără dintre Kera și Alimut r ămâne suspendat ă pe parcursul
narațiunii, sugerând parc ă incertitudinea perspectivelor. Viitorul trebuie s ă aleagă între
disoluț ie și calea zbuciumat ă a existen ței înseși. Deznod ământul pune în balan ță cele dou ă
atitudini, iar via ța va avea câ știg de cauză . Kera se înham ă aluturi de Alimut la c ăruța care îi
aparținuse odat ă lui Him, cu acest gest desprinzând parc ă întrega ceat ă dintr-un ră stimp inert
și nefast. În plus, femeile ce au supravie țuit încerc ărilor urmeaz ă să îndepărteze efectele
perioadei funeste, s ă redea vitalitatea șatrei prin na șterile care se apropie.
Mesajul operei stanciene este, așadar, optimist, încrez ător în forța omului de se ap ăra
de pornirile distructive izvorâte chiar dinl ăuntrul său, de a face fa ță, individual și la nivel de
comunitate, vremurilor de cump ănă. Condiția taberei de ț igani concentreaz ă, astfel, pe
treapta unei microcolectivit ăți, destinul omenirii aflat ă în căutarea unor r ăspunsuri care s ă-i
ofere pacea interioar ă.
„O umanitate înc ă inocent-arhaică peste care s-au pră vălit puteri du șmănoase”9 este
reprezentat ă și în „Poveste cu țigani”, aparț inând lui Leonid Arcade. N ăscută în mijlocul
exilului literar românesc și conceput ă într-o form ă ce aminte ște, prin limbaj și atmosfer ă, de
basmul popular, nara țiunea are inten ția de a pune sub semnul întrebă rii, într-un mod
alegoric, prefacerile societ ății române ști din perioada comunist ă.
124Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.226.13 (2020-01-01 08:54:58 UTC)BDD-A5409 © 2006 Universitatea din Pitești

125 Alegoria propune trei tipuri de personaje: țăranii, Domnii Cavaleri și țiganii.
Cavalerii, ini țial imagine sublimat ă a unei ordini superioare, sunt înv ăluiți în imaginaț ia
sătenilor de o „boare mistic ă […] între ținută mai cu seam ă de supersti ții, practici magice,
rituri și chiar halucina ții colective”10. În fapt, numele pe care le poart ă și care duc cu gândul
la judecăț i nemiloase și execuții, nu sunt altceva decât em bleme ale nimicirii: Domni
Poruncitori, Ascult ători, Servitori, Str ăpungători, Gâtuitori, Arz ători, Năvălitori, Sfâșietori,
Nimicitori. Țiganii, în mod esen țial întrupare a alterit ății, categorie aparte a celor
întotdeauna diferi ți, sunt „răul” împotriva c ăruia se îndreapt ă mânia Cavalerilor. Mai târziu
vor fi vâna ți, prinși și folosiți de aceștia pentru capacitatea lor extraordinar ă de a descoperi
modalități de supravie țuire. Părerea țăranilor este determinat ă, la început, de trecerile
triumfale ale Domnilor spre „r ăzboiul sfânt”: țiganii sunt „du șmanii no ștri de moarte și chiar
de dincolo de mormânt”. Anii întregi de n ăpastă, lipsa ocrotirii și înstrăinarea Cavalerilor de
la scopul înalt al luptei au ca efect aciuarea unei „ar ătări de negrea ță”. Pentru salvarea de la
moarte a dasc ălului Antim și pentru z ămislirea unui prunc cu o femeie pân ă atunci stearp ă –
semn profe țit al iertării de blestem, ț iganul va r ămâne, de-acum, în sat și nimeni nu-i va mai
putea nega aceast ă aparteneță.
În plan simbolic, eliminarea oric ăror deosebiri, uniformizarea dorit ă de regimul
totalitar nu înseamnă , în ultimă instanță, decât pierderea identit ății. Pluralitatea, totu și, nu se
reduce la num ăr, iar propria importan ță e regăsită prin raportarea la diversitate.
Fără a se situa pe o linie militantist ă, textele discutate integreaz ă valoric existen ța
unui altul de multe ori condamnat în cotidian pentru o vin ă care nu-i apar ține decât într-o
mică măsură: aceea a propriului destin. Operele literare nu se axeaz ă, însă, pe acest aspect
negativ, ci pun în lumin ă îmbogățirea spiritual ă dată de reflectarea în și de către celălat.

1 Balotă, N., Șatra , în Zaharia Stancu , Eminescu, Bucure ști, 1972, p.236
2 Craia, S., Îngeri, demoni și muieri , Univers enciclopedic, Bucure ști, 1999, p.132
3 Regman, C., Agârbiceanu și demonii , Minerva, Bucure ști, 1973, p.187
4 Ibidem, p.202
5 Zaciu, M., Ion Agârbiceanu.1882-1982 , Cartea româneasc ă, București, 1982, p.27
6 Lază r, M., Sub zodia vizualului , în vol. Ceasuri de sear ă cu Ion Agârbiceanu , Dacia, Cluj Napoca,
1982, p.172
7 Angelescu, S., Mitul și literatura , Univers, Bucure ști, 1999, p.93
8 Craia, S., Aventura memoriei , Eminescu, Bucure ști, 1983, p.61
9 Regman, C., L.M.Arcade-Poveste cu țigani , în vol. Dinspre „Cercul literar” spre „Optzeci ști”,
Cartea românesc ă, București, 1997, p.231
10 Negoițescu, I., Scriitori contemporani , Dacia, Cluj Napoca, 1994, p.25

Bibliografie
Angelescu, S., Mitul și literatura , Univers, Bucure ști, 1999
Craia, S., Aventura memoriei , Eminescu, Bucure ști, 1983
Craia, S., Îngeri, demoni și muieri , Univers enciclopedic, Bucure ști, 1999
Ceasuri de sear ă cu Ion Agârbiceanu , Dacia, Cluj Napoca, 1982
Negoițescu, I., Scriitori contemporani , Dacia, Cluj Napoca, 1994
Regman, C., Agârbiceanu și demonii , Minerva, Bucure ști, 1973
Regman, C., Dinspre „Cercul literar” spre „Optzeciș ti”, Cartea românesc ă, București, 1997
Zaciu, M., Ion Agârbiceanu.1882-1982, Cartea româneasc ă, București, 1982 Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.226.13 (2020-01-01 08:54:58 UTC)BDD-A5409 © 2006 Universitatea din Pitești

126
Zaharia Stancu , Eminescu, Bucure ști, 1972
Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.226.13 (2020-01-01 08:54:58 UTC)BDD-A5409 © 2006 Universitatea din Pitești
Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)