Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldovei [623001]

Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldovei

Academia de Teologie Ortodoxă din Moldova

TEZĂ DE LICENȚĂ

La Istoria Bisericească Universală

a absolvent: [anonimizat]
:

CRUCIADELE

Coordonator științific
:

Pr.
Prof. Dr.
Eugen

ONICOV

Chișinău

2009

2
CUPRINS

INTRODUCERE

……………………………………………………………………………..3

CAPITOLUL I. ORIGINILE CRUCIADEI

………………………………………5

I. Cauzele
îndepărtate …………………………………………………………………………5

II.
Cauzele apropiate …………………………………………………………………………11

CAPITOLUL
II.
STRUCTURILE CRUCIADEI

………….
…………………18

I. Pregătirea: predică, organizare, finanțare ………………………………………….18

II.
Aprovizionarea, transportul trupelor și al banilor……………………….22

III. Organizarea militară a cruciadelor
………………………………………..……24

IV.
Influența necesităților militare asupra structurilor politice ale statelor

cruciate (regimul feudal, apărarea Țării Sfinte de către ordinele militare)…29

V. Regimul „colonial” al statelor cruciate ….
………………………………………..34

CAPITOLUL III.

CRUCIADA ÎN LUMEA MEDIEVALĂ

……………..38

I.

Cruciadele în conștiința creștinătății occidentale ………………………………38

II.
Cruciadele în confruntarea
dintre Orient și
Occident …………………………46

CAPITOLUL
IV.
DE LA PRIMA LA A IV
–
A CRUCIADĂ:

CREAREA ȘI APĂRAREA STATELOR LATINE

DIN ȚARA SFÂNTĂ

………………………………………………………………………53

I. Prima Cruciadă și Alexios I

Comnenul …………………………………………….53

II. Succesele cruciaților împotriva unui inamic divizat ………………………….57

III. Islamul ia din nou inițiativa (1125
–
1188)………………………………….64

IV.
A III
–
a Cruciadă și stabilirea unui
„status quo"
(1187
–
1193) …………….71

CAPITOLUL V CRUCIADELE DIN SECOLUL AL XVI
–
LEA:

DEVIERI ȘI NEPUTINȚĂ

………………………………………………………….75

I. Cruciada a IV
–
a Cruciade și întemeierea sta
telor latine din Grecia …..…75

II.
Devierea sistematică: cruciadele politice din secolul al XIII
–
lea …………80

III. Armistiții și cruciade în (1198
–
1254): conviețuirea cu azubizii ……….83

IV.
Sfârșitul așezărilor cruciate din Siria
–
Palestina
(1250
–
1291) ……………89

V. Proiecte și tentative de cruciade în sec. XIV
–
lea și XV
–
lea ..…………….92

CONCLUZII

..…………………………………………………………
.
…
.
96

BIBLIOGRAFIE

……………………………………………………
.
…….97

3
INTRODUCERE

Cuvântul „cruciadă” este rar și tardiv: el nu apare în latina medievală înainte
de mijlocul secolului al XIII
–
lea, iar corespondentul său arab
(hurub assali
–
biya =
războiul pentru cruce) nu datează decât din perioada otomană, într
–
adevăr,
cruciadele au răm
as multă vreme pentru orientali niște războaie ca toate celelalte
duse de franci. Aceștia, în primul rând pelerinii, se socoteau „ostași ai lui Hristos”,
„însemnați cu semnul crucii”
.
De aici s
–
a format mai târziu termenul de „cruciadă”.
Textele medievale
o desemnează cel mai adesea pe aceasta din urmă drept
„călătoria către Ierusalim”
,
iar în veacul al XIII
–
lea, în momentul în care mișcarea
devine mai regulată, apare sub numele de „trecere” („mare”, „mică” sau
„generală”). Ideea de pelerinaj, subiacentă în

toate aceste expresii, rămâne
predominantă: Joinville vorbește încă de „pelerinajul Crucii”, în secolul al XIV
–
lea, atunci când Occidentul renunță în fapt, dacă nu în drept, să recucerească
Ierusalimul, cruciada poartă

numele de „călătorie peste mări”.
Pe
ntru mai multă
precizie, vom înțelege aici prin cruciadă

un pelerinaj militar hotărât de papă
care acordă participanților săi privilegii spirituale și temporale și le stabilește
drept țel eliberarea Mormântului lui Hristos de la Ierusalim.

Astfel au înțeles acest termen autorii care au scris istoria cruciadelor încă din
veacul al XV
–
lea și mai ales în veacul al XVII
–
lea: în 1611, Bongars reunește
principalele texte latine cu privire la acestea în ale sale
Faptele săvârșite de
cruciați,
iar M
aimbourg pu
blică o
Istorie generală a cruciadelor
în 1682, în vreme
ce, la mijlocul secolului, ediția Corpusului istoricilor bizantini îi face cunoscuți pe
autorii greci din vremea cruciadelor. Această muncă de editare nu a fost
întotdeauna exploatată cum

se cuvine. Cruciadele, admirate poate peste măsură de
Bongars, au fost analizate cu o pasiune contrară de Th. Fuller
Istoria războaielor
sacre

și de Voltaire în
Eseurile medievale
(1756). Termenul de
cruci
adă
devine
atunci sinonim cu un război patronat d
e Biserică pentru o cauză sau alta, și cu o
manifestare de fanatism. Secolul al XIX
–
lea, cu interesul reînnoit pe care îl nutrește
față de Orient și față de creștinismul medieval, este mai favorabil cruciadelor, pe
care le consideră din nou în sensul lor r
estrâns. Primele istorii „moderne” ale

4
cruciadelor, folosind deopotrivă izvoarele latine, grecești și arabe, sunt datorate
germanilor (Wilken, 1807 și Sybel, 1841). În Franța,
Istoria cruciadelor
a lui
Michaud

(1829), favorabilă faptelor de vitejie ale fra
ncezilor în Orient, este însoțită
de o
Bibliotecă a cruciadelor,
care reunește frag
mente din cronici europene,
grecești, arabe și turcești, urmată de publicarea, prin grija Academiei Inscripțiilor,
a monumentalei
Culegeri a istoricilor cruciadelor
. La fin
ele se
colului, Societatea
Orientului Latin publică numeroase alte materiale în
Arhivele
sale și, în
Revista
sa,
numeroase cercetări critice întreprinse de școlile germană și franceză. Datorită
aces
tor cercetări, secolul al XX
–
lea a putut da la iveală mai

multe sinteze: cea a lui
R. Grousset, foarte influențată de referirile la prezența franceză în Siria, cea a lui S.
Runciman, mai obiectivă și mai puțin europeană, în fine Istoria colectivă
întreprinsă de Universitatea din Pennsylvania.

Majoritatea acestor

studii tratează împreună istoria cruciade
lor și istoria
statelor „Orientului latin”, care se trag din acestea în mod direct sau indirect. Fără a
neglija legăturile care le unesc, am preferat să ne mărginim la istoria cruciadelor și
la cea a statelor cruc
iate din Siria
–
Palestina, care au rămas scopul lor esențial.
Aceasta constituie ceea ce am putea numi istoria „po
zitivă” a cruciadelor. Există și
o istorie „negativă”: cea a cruci
adelor deviate către alte țeluri decât Țara Sfântă,
sau a războaielor căror
a papa le
–
a conferit statutul de cruciadă, și cea a opoziției pe
care au stârnit
–
o.

5
CAPITOLUL I

ORIGINILE CRUCIADEI

Elanul colectiv provocat de predica Primei Cruciade l
–
a sur
prins chiar și pe
inițiatorul său, papa Urban al II
–
lea, și nu a în
cetat nici astăzi să ne uimească. De
vreo trezeci de ani încoace, numeroasele cercetări consacrate problemei originii
cruciadelor au relevat principalele elemente ale acesteia, privilegiindu
–
l deseori pe
cel pe care îl studiau și excluzându
–
le pe celelalte
. Putem sublinia, pe drept cuvânt,
condițiile
sociale și economice
caracteristice sfârșitului secolului al XI
–
lea:
creșterea demo
grafică, lipsa pământurilor exploatabile, dezvoltarea economiei
monetare și a schimburilor comerciale, începutul expansiunii i
taliene în
Mediterana. Ele explică în parte și fac posibilă miș
carea ce împinge către Orient pe
unii occidentali (nobili mai mult sau mai puțin lipsiți de pământuri, mulțimi de
oameni săraci aflați în căutarea bunăstării materiale și spirituale). Departe
de a
neglija aceste condiții, nu le vom trata, totuși, aici. Preferăm să punem în valoare
factorii specifici care explică de ce acest elan a luat forma cruciadei. Mai întâi
cauzele îndepăr
tate:
pelerinajul spre Ierusalim și, pe de altă parte, doctrina și
practica războaielor „drepte" împotriva sarazinilor. Ideea cruci
adei s
–
a născut din
întâlnirea acestor două tradiții. Pentru ca aceasta să se poată declanșa, este nevoie,
ca să spunem așa, de un catalizator;
cauză apropiată sau pretext,
ideea, favorizată
de o profundă necunoaștere a Orientului, de a veni în ajutorul creș
tinilor din Orient
asupriți
—

se credea
—

de turci.

I. Cauzele îndepărtate

1.
Pelerinajele spre Ierusalim.
Cruciatul a rămas multă vreme în textele
medievale pelerinul
,
cel care întreprinde călătoria spre Ierusalim. Pelerinajul la
Locurile Sfinte este, așadar, unul din elementele primordiale ale cruciadei,
definind
–
o aproape în totalitate. Ierusalimul pământesc „munte Sfânt", „cetate a lui
Dumnezeu", „așezat în mijlocul n
ațiunilor" (Iezechiel 2, 2), „mumă a popoarelor"
(Ps. 87, 5), a rămas pentru creștini centrul lumii spirituale. Acest loc este cu atât
mai sfânt cu cât acestei tradiții ebraice i se adaugă dorința de a căuta, cum spune
Origen, urmele lui Hristos: peștera N
ativității, Calvarul, Mormântul sunt

6
redescoperite în epoca constantiniană și mai multe bazilici sunt ridicate acolo, în
vreme ce Adevărata Cruce, relicva cea mai de preț dintre toate, devine obiectul
unui cult. Cu toate acestea, pelerinajul nu este nicide
cum o obligație: sfântul
Ieronim îl socotește un act de cre
dință, dar recunoaște că nu este indispensabil: este
chiar dăunător în opinia sfântului Augustin, iar moda care le îndeamnă pe unele
doamne de la curtea impe
rială să poposească în Țara Sfântă fac
e obiectul criti
cilor
acerbe ale Părinților greci. Dar curentul care
–
i încurajează pe credincioși să
pornească spre Palestina nu este nicidecum afectat de acestea. Sfârșitul lumii
romane, e siguranța care decurge din acesta și cuceririle arabe nu stăviles
c nici ele
această mișcare; ea dăinuie, chiar sub o formă atenuată, în secolele al VII
–
lea și al
VIII
–
lea. Greutățile drumului fac parte, de
–
acum încolo, din spiritualitatea
pelerinajelor. După ce s
–
a dezbărat de bunurile sale, credinciosul este gata să su
fere
si să moară în cursul unei căutări pe care hagiografii o identifică adesea cu drumul
evreilor către Pământul Făgăduinței sau chiar cu o participare la Patimile lui
Hristos. Încă din veacul al VII
–
lea, pelerinajul figurează printre penitențele
canonice
, iar manualele de penitență ale bisericii irlandeze contribuie la
răspândirea acestui rit pe con
tinent unde își desfășoară activitatea misionarii celți.
Printr
–
o confuzie de înțeles, în ciuda unor con
damnări oficiale (Conciliul de la
Chalon, 813)
1
, se a
creditează ideea potrivit căreia pelerinajul spală de păcate.
Primul penitent pelerin cunoscut, un nobil francez de la jumătatea secolului al IX
–
lea, Fromond, este urmat de mulți alții dintre care cei mai celebri, ducele de
Normandia, Robert Diavolul, și c
ontele de Anjou, Foulque Nerra, fac mai multe
călătorii spre Țara Sfântă pentru a se spăla de păcatele lor grave, în secolul al XI
–
lea, într
–
adevăr, pelerinajul este impus ca penitență celor care tulbură pacea pe care
Biserica se străduiește să o instaurez
e în sânul creștinătății latine.
2

Încă de la sfârșitul secolului al X
–
lea, pacea în Mediterana favorizează pe de
altă parte mișcarea pelerinajelor care nu încetează să se întețească. Sfârșitul
pirateriei în Proventa (972) și în Creta (961),

controlul marin
ei bizantine asupra

1

Baltrusaitis J.,
Evul Mediu fantastic,

București, 1975, p. 23.

2

Ibidem, p. 24.

7
Mediteranei orien
tale, creștinarea Ungariei, extinderea autorității bizantine din
Bulgaria și până în Siria de Nord fac mai puțin periculoase drumurile pe mare și pe
uscat către Țara Sfântă unde fatimizii le lasă deplină liber
tate pel
erinilor în
schimbul plății unei redevențe. Persecuțiile
—

îndreptate și asupra evreilor
—

poruncite de califul Al
–
Hakim, și care au dus la dis
trugerea Sfântului Mormânt
(1009), nu reprezintă decât un episod cu caracter de excepție, urmat curând de un
aco
rd între fatimizi și Bizanț și de restaurarea sanctuarului. Creștinătatea este
cuprinsă de tulburare, dar reacționează doar prin convertirea silită sau masacrarea
câtorva comunități evreiești stabilite în Europa și socotite vinovate de tragicul
eveniment.

La începutul veacului al XI
–
lea, soarta Ierusalimului pământesc are prea
puțină însemnătate; pentru numeroși pelerini, acesta nu este decât o ima
gine
imperfectă a Ierusalimului ceresc, locul unde îți dorești să mori spre a intra de
îndată în beatitudine,
precum acel Liebaut din Autun a cărui rugăciune a fost
îndeplinită. Către 1033, în pragul împlinirii unui mileniu de la moartea lui Hristos,
„o mulțime nenumărată se porni din toate colturile lumii către mormântul
Mântuitorului de la Ierusalim, sosiră mai
întâi oamenii din păturile de jos, apoi cei
din păturile de mijloc, apoi toți mai marii, regi, conți, marchizi, prelați, în fine…
multe femei, cele mai nobile laolaltă cu cele mai sărmane…". „Cei mai mulți
doreau să moară înainte de a se înturna în țar
a lor" (Raoul Glaber).

Întemeierile de mănăstiri la Ierusalim, numeroase în secolul al XI
–
lea,
întruchipează această dorință a pelerinilor de a
–
și încheia în Orașul Sfânt o viață
regenerată.

Liniștirea spiritelor nu curmă fluxul neîntrerupt al pelerinilor
în Orient, iar
mișcarea se organizează; pe drum și chiar în Ierusalim se înmulțesc ospiciile, ade
–
sea create și întreținute de clunisieni. Oamenii de vază care călătoresc cu o suită
înarmată sunt uneori urmați de o mulțime de pelerini care profită de pro
t
ecția
acestei escorte; în anumite cazuri, aceste grupuri constituie adevărate expediții cu o
organizare ierar
hică proprie. Robert de Normandia duce după el mai multe sute de
persoane, iar episcopul german Giinther de Bamberg, în 1064, probabil mai multe

8
m
ii. Pelerinajul individual, îndeplinit fără arme, într
–
o desăvârșită purificare
spirituală și materială, a devenit o operă colectivă însoțită de o desfășurare de forță,
ba chiar de lux. Trecerea în Orient, adesea prin Constantinopol, stârnește, într
–
adevăr
, la vederea bogăției bizantine, dorința naivă de a rivaliza cu aceasta sau,
dacă nu este cu putință, de a
–
și afirma superioritatea printr
–
o dovadă de curaj. Dacă
cei săraci continuă să facă pelerinajul cu un ascetism impus, și nu ales, dar
transfigurat de

așteptare, războinicii văd în el deopotrivă o aventură și un exercițiu
religios. Dar

soldații scandinavi, care vin în Orient încă de la sfârșitul secolului al
X
–
lea, se gândeau mai întâi să strângă o anumită sumă de bani în slujba principilor
Kievului și
a împăraților Bizanțului înainte de a întreprinde pelerinajul spre
Ierusalim care era capătul, dar nu unicul țel al călătoriei lor.

averea unor cete de
pelerini din ce în ce mai numeroase stârnește lăcomia beduinilor, iar creștinii
–

precum acei germani, î
n 1065, lângă Ramla
—

vor fi uneori constrânși să
–
și
folosească armele cu mai multă plăcere decât lasă să se înțeleagă cronicarii
ecleziastici. Curând, folosirea armelor va fi binecu
vântată de Biserică.
3

2. Legitimitatea războiului împotriva necredincioșilor.

Într
–
adevăr, în ciuda tradiției creștine primi
tive care condamnă recurgerea la
arme în virtutea celor două texte din Evanghelia după Matei, 26, 52 („cei ce scot
sabia, de sabie vor pieri") și Corint
eni
II,
10, 4 („armele cu care ne luptăm nu sunt
supuse firii pământești"), Biserica din Occident a formulat, încă din veacul al IV
–
lea, o teorie a războiului drept: sfântul Augustin, fidel mai întâi gândirii pauliniene,
a trebuit să admită necesitatea răz
boiului împotriva ereticilor pe care armele
spirituale nu
–
i puteau convinge și a recunoscut legitimitatea războiului defensiv.
Făgăduindu
–
se apoi luptătorilor recompense cerești, se ajunge de la noțiunea de
război drept la cea de război sfânt, în secolul a
l IX
–
lea, când Roma este supusă
incursiunilor ungurilor, normanzilor sau sarazinilor, papii se vor strădui să creeze o
„oaste a lui Hristos", care să apere „patria creștină", iar Ioan al VIII
–
lea i
–
a
încredințat pe episcopii franci că „acei ce luptă viteje
ște împotriva păgânilor și a

3

Ibidem., p. 25.

9
necredincioșilor, dacă mor întru pietatea credinței catolice, își vor afla odihnă în
viata veșnică" (878).
4

La sfârșitul secolului al X
–
lea și în cel de
–
al XI
–
lea, Biserica se străduiește să
creștineze moravurile societății mil
itare propunând cavalerilor idealul ocrotirii
celor slabi și apărării păcii prin lupta îm
potriva tâlharilor. „Răgazul" lui Dumnezeu'
și mișcările de pace însărcinate cu asigurarea respectării acestui ideal în locuri și
vremuri determinate se răspândesc în

sud
–
vestul Franței. Iar Conciliul de la
Narbonne decretează că acela „care ucide un creștin varsă sângele lui Hristos"
(1054). Sub egida papalității se organizează o acțiune armată în slujba Bisericii; pe
pământ creștin pentru păstrarea ordinii și a drept
ății, la granițe pentru a
–
i combate
pe sarazini, în 1063, Alexandru al II
–
lea declară dreaptă această luptă împotriva
celor „care
–
i persecută pe creștini și
–
i alungă din orașele lor" și mai ales îi iartă de
păcate pe luptători. Cavalerii francezi (în speci
al burgunzi), atrași astfel să vină în
ajutorul Aragonului, nu obțin succese durabile, iar Reconquista este îndeosebi
opera regatului de Castilia cu forțele sale proprii. Dar consecințele acestor expediții
depășesc aria hispa
nică: Biserica a căpătat obice
iul de a încuraja războaiele
împotriva musulmanilor și de a
–
i atrage în acestea pe francezi profitând de
dezvoltarea pelerina
jului la Santiago de Compostela. Aceste expediții pregătesc,
așadar, într
–
o oarecare măsură, reacția nobililor la chemarea de la C
lermont.

Pe de
altă parte, în schimbul sprijinului Bisericii, suveranii acestor regate de graniță au
devenit „fidelii Sfântului Petru", cum s
–
a întâmplat cu regele de Afagon și contele
normand Roger de Sicilia în 1063. Astfel, războiul sfânt a putut să par
ă
instrumentul util al unei politici menite a furniza papalității în luptă cu Imperiul
vasali și protectori. Moștenitor al acestei politici, Urban al II
–
lea s
–
a gândit poate
—

dar nu dis
punem de dovezi în acest sens
—

să creeze în același mod în Orient
un

nou stat care să
–
i fie supus.

3. Imaginea Orientului în mentalități la sfârșitul secolului al XI
–
lea.

Proiectele, mărturisite sau nu, ale papei, se explică prin lipsa de cunoaștere
a Orientului. El împărtășește, în această privință, ignoranța timpului său în ceea ce

4

Grămadă I.,
Cruciadele
, București, 1961, p.55.

10
privește Bizanțul și lumea musulmană. O prăpastie desparte civilizația bizantină
din secolu
l al XI
–
lea și cultura filosofică a unui Psellos, de pildă, de cea a unui
Gerbert d'Aurillac, care cunoaște doar câteva fragmente din Aristotel. Foarte rari,
chiar printre oamenii culți, sunt cei care știu puțină greacă. Știința bizantină trece
drept pură
viclenie în ochii occidentalilor, iar sila unui popor bogat și relativ
dezvoltat fată de meseria armelor este luată drept slăbiciune, încura
jați de primele
lor izbânzi în Italia de Sud, normanzii vor contribui la răspândirea imaginii unor
greci vi
cleni,
dar mai ales bogați și lași. Astfel se contu
rează în mentalitatea
occidentală ispitele și slăbiciunile Bizanțului, care vor explica în parte atitudinea
ulte
rioară a cruciaților față de Imperiu.
5

Orientul musulman este și mai necunoscut creștinătății occi
dentale:
itinerarele
sau povestirile pelerinilor nu se pot compara cu operele geografilor
musulmani si sunt preocupate mai mult de amintirile din Scriptură decât de
prezent. Tot astfel, autorii ecleziastici sunt interesați mai mult de locul sarazi
nilor
în

istoria biblică și de descendența lor din Ismail decât de înfruntarea lor cu
creștinătatea, în Spania musulmană, ca reacție împotriva atracției exercitate de
cultura arabă, unii creștini din secolul al IX
–
lea interpretează Islamul în termeni de
apocalipti
că și văd, în domnia și izbânda sa asupra grecilor și francezilor, semnul
sfârșitului lumii, în Europa de Nord, mai îndepărtată de lumea musulmană,
sarazinii nu
–
și fac intrarea în gândirea eshatologică; ce
–
i drept, Paschase Radbert îi
menționează în coment
ariul său la Matei 24, și recunoaște că au cucerit regiuni
odi
nioară creștine, dar nu
–
i distinge de păgânii care nu cunosc defel Evanghelia și
nu face din ei precursorii Antihristului, în urma lui Ioan Damaschinul, conștient de
o anumită comunitate de gân
dire, el îi consideră mai degrabă niște eretici. Dar
Cântul lui Roland
îi înfă
țișează pe necredincioși ca niște adevărați păgâni,
adoratori ai unor falși zei (Mahomed, Apolo și Tervagan) si ai idolilor lor. Aceste
clișee au fost mai larg răspândite în epo
ca Primei Cruciade. Așadar, aceasta a
înlesnit trecerea de la ignoranță la defor
mare.
6

5

Ibidem., p.56.

6

Ibidem., p. 57

11
II. Cauzele apropiate

1.

Bizanțul la originea cruciadei: o neînțelegere.

În pragul cruciadei, occidentalii nu sunt niște necu
noscuți pentru bizantini:
fără a se încurca
prea mult în diferențieri etnice în această mulțime de „barbari",
autorii greci îi desemnează cu numele de franci sau, pentru păstrarea izului arhaic,
de celți,
–

care îi cuprinde deopotrivă pe franci și pe normanzi. Aceștia din urmă au
ajuns, în cursul se
colului al XI
–
lea, să întruchipeze aproape singuri, pentru Bizanț,
reali
tatea Occidentului latin. Intr
–
adevăr, pelerinii de toate neamurile care se duc la
Ierusalim nu poposesc multă vreme la Constantinopol; negustorii italieni (venețieni
sau amalflotani)

nu alcătuiesc decât o colonie restrânsă, ale cărei activități pașnice
nu stârnesc încă ostilitatea generalizată, în ciuda privilegiilor comer
ciale acordate
Veneției prin hrisobula din 1082. Doar normanzii ocupă un loc privilegiat în
conștiința istorică b
izantină cu titlul ambiguu de dușmani sau mercenari. Primul
grup de normanzi care a pătruns în Italia de Sud la începutul secolului al XI
–
lea
efectua un pelerinaj la Sân Michele pe muntele Gargano. Tocmiți de principi
lombarzi, apoi de un general bi
zantin
, acești mercenari își duc curând propria
politică. După cucerirea orașului Bari (1071), întrea
ga Italie de Sud trece sub
stăpânirea lor. Bizanțul caută arunci sprijinul foștilor săi dușmani. Tratatul de
alianță, încheiat în 1074 cu Robert Guiscard, nu ur
mărește doar să înlăture
amenințarea unui atac posibil, dar și să cumpere, prin acordarea de titluri și pensii,
eventualele servicii ale soldaților normanzi. Servicii apreciate de mult timp, de
vreme ce, încă de la mijlocul secolului, contingentele normand
e, corpuri de elită
ale armatei bizantine, sunt folosite în Arme
nia pentru apărarea graniței împotriva
incursiunilor selgiucizilor. Reputația acestor cavaleri în grele armuri, „oamenii de
fier", este mare: curajul și coezi
unea lor în ofensivă îi fac să t
reacă chiar drept
invin
cibili. Indisciplina îi caracterizează în egală măsură: din „poftă de avuție"
—

să înțelegem prin asta din cauza soldelor rămase neplătite
—

și spirit de aven
tură,
fiecare căpetenie normandă de mercenari s
–
a răsculat. Această „cupi
ditate",
explicabilă din partea unor soldați veniți din Occidentul înapoiat, este folosită de
împărat în timpul atacului normand, dirijat de data aceasta chiar împotriva Greciei,

12
între 1081 și 1085. în vreme ce Guiscard este rechemat în Italia din pricina
unei
răscoale stârnite la instigarea împăratului, majoritatea căpeteniilor fiului său
Bohemond, rămas în Grecia, trec de partea taberei bizan
tine, atrași de promisiunea
unor solde ridicate. Așadar, de la mijlocul veacului al XI
–
lea, Imperiul Bizantin a
că
pătat experiența recrutării de mercenari occidentali.
7

Pentru a ține piept amenințărilor externe sau interne
–

pătrunderea turcilor
selgiucizi în Asia Mică începând cu anul 1067, răscoalele sârbilor și croaților,

incursiunile pecenegilor sau cumanilor di
ncoace de Dunăre
–

Imperiul simte nevoia
de a
–
și asigura o sursă regulată de recrutare a acestor trupe de elită. Singurul mijloc
este de a apela la puteri occidentale: către 1090, contele de Flandra, Robert de
Frison, întorcându
–
se din pelerinajul de la Ie
rusalim prin Constantinopol, îi
făgăduiește lui Alexios I că
–
i va trimite cinci sute de cavaleri care contribuie
efectiv la lupta împotriva turcilor, apoi împotriva pecenegilor, îndeosebi o dată cu

7

Fuller Th.,
Istoria războaielor sacre,
Cluj, 1982, p. 76.

13
domnia lui Mihail Dukas (1071
–
1078), s
–
a născut ideea de a

i se cere papalității să
–
i incite pe cavalerii occiden
tali să se pună în slujba Imperiului, în urma unui
schimb de solii între papă și Mihail al VII
–
lea în 1074, Grigore al VII
–
lea adresează
unor
fideli
ai sfân
tului Petru un apel de a veni în ajutorul „
Imperiului creștin" unde
păgânii „au devastat țara până aproape de Constantinopol și au ucis ca pe niște oi
mii de creștini". Chemarea în ajutor a fost auzită, dar, rău înțeleasă, a stârnit o
reacție disproporționată. Grigore al VII
–
lea plănuiește, într
–
ad
evăr, o expediție care
să vină în ajutorul creștinilor din Orient și pe care să o conducă el însuși,
încredințând apărarea intereselor Bisericii împăratului, și al cărei scop sau răsplată
ar fi mormântul lui Hristos. Cearta cu Imperiul antrenează abandonar
ea planului și
chiar răsturnarea politicii pon
tificale în favoarea normanzilor, a căror intervenție în
Grecia este aprobată de Grigore al VII
–
lea. Nego
cierile sunt reluate, în 1089, între
papa Urban al II
–
lea

și Alexios I Comnenul care caută fiecare să
–
ș
i asigure sprijinul
celuilalt, cel dintâi împotriva împăratului Henric al IV
–
lea, cel de
–
al doilea
împotriva norman
zilor. În anii ce au urmat, papa a reușit să
–
și întă
rească puterea, s
–
a întors la Roma și a convocat un conciliu la Piacenza (1095), unde o

solie
bizantină vine să solicite ajutorul războinicilor occidentali pen
tru apărarea Bisericii
din Orient. Intr
–
o predică a sa, papa „i
–
a îndemnat să dea acest ajutor și chiar să
Tăgăduiască printr
–
un legământ că vor veni în aju
torul împăratului împotriv
a
păgânilor".
8

Firește, Bizanțul nu a chemat la cruciadă; lupta împotriva arabilor, apoi a
turcilor, nu însemna decât apărarea Imperiului și nu un război sfânt. Dar aceste
solicitări de mercenari au contribuit la nașterea, în mintea papilor reformatori, a
ideii unei expediții în Orient. Cucerirea selgiucidă nu cerea neapărat o cru
ciadă:
creștinii din Siria nu cereau să fie „eliberați"; pelerinii occidentali nu au avut defel
de suferit din partea turcilor în Palestina și se fereau de pericolele din Asia Mic
ă
trecând pe mare. Responsabilitatea bizantină rezidă așadar în argumentele
dezvoltate în sprijinul solicitărilor sale de mercenari: este evocată solidaritatea
între creștini și sunt descrise cu oarecare exagerare retorică nenorocirile reale ale

8

Ibidem., p. 77.

14
credincio
șilor din Asia Mică sau chiar unele persecuții presupuse a fi săvârșite în
Țara Sfântă a cărei importantă pentru latini era cunoscută de greci. In Occidentul
prea puțin informat, temele dezvoltate de solii bizantini și veștile colportate de
câțiva pelerini

aflați în dificul
tate au format principalul argument al chemării la
cruciadă.

2.

Chemarea lui Urban al II
–
lea de la C
lermont și predica Primei
Cruciade.

La vreo șase luni după conciliul de la Piacenza, Urban al II
–
lea, care se afla
în Franța din vara
anului 1095, convoca la Clermont un conciliu la care urmau să
participe îndeosebi epis
copii francezi și care trebuia, ca și cel precedent, să trateze
în special probleme de disciplină eclezias
tică. Canoanele, adoptate între 18 și 26
noiembrie 1095, prive
sc învestirea clericilor de către laici, simonia, și reiau,
precizându
–
le, unele decrete conciliare anterioare. Doar două canoane se referă în
mod indirect sau direct la cruciadă: primul extinde pacea lui Dumnezeu, până
atunci impusă doar pe plan regional,

la domeniul întregii Biserici; cel de
–
al doilea
făgăduiește indulgentă plenară
–

adică renunțarea la penitența impusă pentru
iertarea păcatelor și nu absolvire de acestea
–

tuturor acelora care vor porni spre a
elibera Biserica lui Dumnezeu din Ierusalim.

In încheierea conciliului, Urban al II
–
lea trebuia să rostească o predică în prezența unei mulțimi de clerici și laici adunați
pe un câmp, în afara orașului. Răsunetul ulterior al acestui apel și succesul
cruciadei au influențat, în mai mică sau mai mare
măsură, povestirile în această
privință, dar principalele teme ale discursului lui Urban al II
–
lea

străbat din
relatările cele mai apropiate, cele ale lui Foucher de Chartres și ale anonimului
Primei Cruciade. După ce amintește de nenorocirile creș
tinilor

din Orient, papa îi
roagă pe creștinii din Occident să pună capăt războaielor lor fratricide, să uite ura
dintre ei, să se unească spre a lupta împotriva păgânilor și a
–
i elibera pe frații lor
din Orient. Fără a ascunde suferințele ce
–
i așteaptă pe peleri
ni în drumul lor, papa
i
–
ar fi îndemnat la renunțare și jertfă reluând cuvintele lui Matei (16, 24): „Dacă
voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să
–
și ia crucea și să mă
urmeze." La această chemare, mulțimea entuziastă, la strigătul: „Fac
ă
–
se voia

15
Domnului", ar fi hotărât curând, după episcopul de Puy, Adhemar de Monteil,
numit legat si căpetenie a expediției, „să
–
și ia crucea" și ar fi făcut legământul de a
porni către Ierusalim. Ca semn al acestui legământ, cei dintâi voluntari și
–
au cus
ut
între umeri o cruce de stofă, de unde și denu
mirea lor de
cruce signati.
9

Crucea nu era doar simbolul renunțării, ci și semnul apartenenței la o
comunitate nouă de pelerini înarmați înzestrată cu anumite privilegii. Urban al II
–
lea înțelege astfel să
înlesnească pleca
rea cavalerilor ce vor forma o expediție
organizată și eficace și se străduiește să limiteze efectele unui entuziasm necugetat:
clericii nu pot pleca fără consimțământul superiorului lor, nici credincioșii fără
sfatul unui cleric, nici tâ
nărul căsătorit fără acor
dul soției; dar o dată rostit,
legământul nu mai poate fi călcat, iar cine nu
–
l îndeplinește este excomunicat, încă
de la 1 decembrie, cruciada este asigurată de participarea lui Raymond de Saint
–
Gilles, conte de Toulouse și de Pr
ovența, care probabil cunoștea proiectul încă
dinainte de conciliu. Urban al II
–
lea rămâne încă opt luni în Franța și
propovăduiește cru
ciada la Limoges, la Angers, în Aquitania și în Languedoc. El
scrie scrisori flamanzilor, îl trimite pe Robert d'Arbris
sel să propovăduiască în
valea Loarei, pe alți clerici în Normandia, în Anglia și la Genova. Apelul său se
adresează îndeosebi mediului din care provine: nobilimea franceză din sudul
Loarei, dar în vara anului 1096, perioadă stabilită pentru plecare, conti
ngentele
depășesc cu mult acest cadru: proven
salilor li se adaugă Godefroi de Bouillon,
duce al Lotharingiei de Jos, și fratele său Balduin de Boulogne, Hugues de
Vermandois, fratele regelui Filip I, împreună cu cavaleri francezi și cavaleri din
Champagne

și grupul condus de Robert de Norman
dia și Etienne de Blois. La
vestea acestor plecări către Orient, Bohemund se hotărăște si el să se alăture cru
–
ciadei și traversează Marea Adriatică cu o mică armată.

Așadar, succesul pare a fi depășit speranțele papei

și, la prima vedere, este
greu de explicat. Evoluția condiției materiale și a idealului cavaleresc în cursul

secolului al XI
–
lea a înlesnit probabil impactul chemării lui Urban al II
–
lea, creând
o anumită stare de disponibilitate. Plecarea spre Orient ca
mercenar și acum în

9

Culegeri a istoricilor cruciadelor,
București, 1992, p. 45.

16
calitate de cruciat este unul din mijloacele de a se elibera de constrângerile
descendenței într
–
o vreme când mișcarea de pace și strângerea legăturilor de
vasalitate îngrădesc ocaziile de aventură, în plus, cavalerul
(miles,
devenit ac
um
miles Christi)
înde
plinește astfel în slujba lui Hristos și a Bisericii datoria sa de
vasal. Așadar, cruciada realizează fuziunea între spiritul feudal și preceptele
creștine. In versiunile mai târzii ale discursului de la Clermont sau în așa numitele
excitatoria,
percepem temele care tulbură conștiința cavalerilor cruciați: cea a
francezilor ca popor ales, evocarea Ierusalimului și a Pământului Făgăduinței
„unde curg laptele si mierea". Cruciații părăsesc spațiul îngust și sărăcăcios al
Occidentului cu

certitudinea unei recompense care va face din ei moștenitorii lui
Hristos (Col., 3, 24). într
–
adevăr, răs
plata cerească nu exclude avantajele
materiale.
10

Apelul de la Clermont a cunoscut, de asemenea, o largă răspândire în
mediile populare. Numele lui Pe
tru Eremitul a rămas legat de această propovăduire
a cruciadei în rândul mulțimilor; dar nu este singurul „profet" care se pune în
fruntea unei bande ce por
nește spre Ierusalim fără a mai aștepta data oficială a
plecării. Pe lângă cruciada „baronilor", ie
rarhizată și bine structurată, care cuprinde
de altfel si numeroși necombatanți, apare un fel de cruciadă „sălbatică".
11

Vremurile sunt prielnice acestui exod, căci de vreo zece ani un șir de
calamități naturale, de perioade de foamete si epidemii, au lovit

regiunile renane și
nor
dul Franței. Efervescența populară, entuziasmul con
tagios al laicilor, care se
îndeamnă unii pe alții să pornească spre Ierusalim, sunt însoțite de anumite semne.
Și mulți dintre ei, tulburați de aceste imagini ale Apocalipsei (9,

1
–
12), pornesc la
drum fără gând de întoarcere, vânzându
–
și puținele bunuri pe mai nimic, urcându
–
și
nevestele și copiii în care trase de boi.

Primele cete pornite din nordul Franței și din Renania încă din aprilie 1096,
sub conducerea lui Gautier
–
Cel
–
Făr
ă
–
de
–
Avere, apoi a lui Petru Eremitul, ajung
câteva luni mai târziu la Constantinopol fără prea multe incidente. Violențele mai

10

Ibidem., p. 46.

11

Columbeanu S.,
Cruciadele,

București, 1971, p.12.

17
grave sunt dato
rate unor grupuri de germani care, la plecare, se por
nesc să
persecute comunitățile evreiești, sau să le exterm
ine, în ciuda opoziției anumitor
episcopi. Continuându
–
și, în drumul lor, stricăciunile, majori
tatea acestor grupuri
nu au ajuns nici măcar până în Bizanț, fiind nimicite sau risipite de trupele
ungurești. Cruciada „sălbatică" se exprimă în această răbufn
ire de antisemitism.
Evreii încep atunci să fie considerați dușmani ai lui Hristos și profanatori ai Crucii.
Cruciada agravează intoleranța în sânul unei societăți închise.

18
CAPITOLUL
II

STRUCTURILE CRUCIADEI

Orice cruciat nu face
parte neapărat dintr
–
o cruciadă: pe lângă marile
expediții și alte „treceri generale" mai puțin cunos
cute, trecerile regulate bianuale
aduc în Țara Sfântă pelerini care, izolați sau în mici grupuri, îndeplinesc
legământul cruci
adei. Realitatea cruciadei
este, așadar, multiformă, iar structurile
sale sunt greu de identificat Cititorul nu va găsi aici decât struc
turile elementare;
asupra acestor probleme nu s
–
a spus nici pe departe totul.

I. Pregătirea: predică, organizare, finanțare

În majoritatea cazuril
or, inițiativa îi aparține papei. El hotărăște data
„trecerii", instituie sau rea
mintește privilegiile participanților, printr
–
o bulă con
–
sacrată cruciadei. Uneori, această inițiativă este pur formală, rolul decisiv
revenindu
–
i suveranului care a precedat
–
o sau a solicitat
–
o
–

cum s
–
a întâmplat cu
Ludovic al IX
–
lea, al cărui prim legământ era anterior bulei din 1245 și care a luat
crucea din proprie iniția
tivă în 1267, după ce l
–
a informat pe papă despre intenția
sa.

Papa rămâne șeful spiritual al cruciad
ei: o propo
–
văduieste el însuși sau
încredințează
predica
acesteia unor clerici autorizați, si adesea unor legați pontifi
–
cali, în secolul al XII
–
lea, trebuie potolită ardoarea predicatorilor populari care
continuă să joace un rol important după Prima Cruc
iadă: sfântul Bernard este
nevoit să combată în Germania excesele eremitului Raoul, fost călugăr la
mănăstirea Clairvaux. De la a II
–
a la a IV
–
a Cruciadă, cistercienii sunt adesea însăr
–
cinați de legați care le deleagă puterile lor. Începând cu secolul al
XIII
–
lea, în
schimb, acest rol de auxiliari revine ordinelor cerșetoare, în tratatul
De predica
–
tione Cruciș,
fostul maestru general al dominicanilor, Hubert de Romans, sfetnic al
lui Ludovic al IX
–
lea, codifică principalele teme de perorație și furnizează

chiar
răspunsuri la eventualele critici, într
–
adevăr, acestea devin din ce în ce mai
numeroase în veacul al XIII
–
lea, căci predica cruciadei este însoțită, de
–
acum
înainte, de vânzarea indulgențelor.

19
Aceste privilegii spirituale nu sunt sin
gurele; încă d
e la începutul secolului
al XII
–
lea, papalitatea sta
bilește de asemenea
statutul cruciatului
printr
–
o serie de
privi
legii materiale. Potrivit privilegiului crucii, definit în 1145 (în bula
Quantum
praedecessores,
prima bulă de cruciadă), crucia
–

tul,
familia și bunurile sale se află
sub protecția Bisericii: sus
–
trăgându
–
se jurisdicției laice, el depinde de
–
acum
înainte de tri
bunalele ecleziastice; seniorul sau regele nu
–
i pot pretinde nici ajutor,
nici taxe. în drumul său el trebuie să se bucure de os
pi
talitate și sa fie scutit de
orice bir. Pe durata cruciadei, plata dobânzilor pentru împrumuturile contractate
este suspendată si un moratoriu îl autorizează pe cruciat să
–
și plătească datoriile
abia la întoarcere. Astfel, cruciada extindea în med consi
derabil puterea jurisdicției
ecleziastice; pentru a asigura respectarea regulamentelor promulgate, aceasta își
folosea armele spirituale (excomunicare, interdicție), a căror eficacitate va scădea
treptat în secolul al XIV
–
lea, și recurgea din ce în ce mai
mult la puterea seculari
Dar puterea seculară protestează împotriva acestor lezări ale Bisericii care o
privează de însemnate resurse finan
ciare și militare; chiar în secolul al XIV
–
lea,
regele Franței ajunge să fixeze numărul cavalerilor cărora le îngădu
ie să par
ticipe
la cruciada lui Ludovic de Bourbon împotriva orașului Mahdia (1390). Conștient
încă de la început de acest conflict între puteri, Urban al II
–
lea preciza că vasalul
trebuia să obțină consimțământul suzeranului său. La solicitarea unor pute
ri laice
preocupate să nu
–
și piardă forțele în folosul Țării Sfinte, Eugeniu al III
–
lea
autorizează primele cruciade europene, în Castilia și în țările slave. Crucea nu este
acordată tuturor fără deosebire: după eșecul celei de
–
a II
–
a Cruciade, acordarea e
i
începe să fie rezervată bărbaților în stare să lupte cu arma în mână. în secolul al
XIH
–
lea, în schimb, crucea este dată sau chiar impusa unor „inapți", femei, infirmi,
săraci care trebuie apoi să
–
și răscumpere legământul. Aplicarea cu subtilitate a
legi
slației a devenit un izvor de profit.
12

Finanțarea cruciadei a fost mai întâi asigurată de cruciații înșiși. In timpul
Primei Cruciade, potrivit relatărilor lui Guibert de Nogent, dorința de a pleca era
atât de mare încât cruciații își vindeau toate bunuril
e, provocând astfel o scădere

12

Ibidem., p. 19.

20
catastrofală a prețu
rilor. Pentru a face rost de bani, baronii și
–
au vândut
pământurile sau le
–
au cedat drept garanție unor comunități ecleziastice. Prima
Cruciadă a contribuit probabil, în anumite regiuni, la sporirea propri
etății
ecleziastice, mobilizând totodată lichidități până atunci tezaurizate și făcând să
crească astfel masa monetară aflată în circulație. Și în acest caz, se poate vorbi de o
extindere a privilegiilor ecleziastice: cru
ciatului i se îngăduie să
–
și dea p
ământul
drept garan
ție Bisericii, în vreme ce, potrivit dreptului feudal, fieful trebuie să
revină seniorului.

Acestor mijloace excepționale li se adaugă, în cursul secolului al XII
–
lea, un
mijloc împământenit: seniorul ajunge să ceară
ajutorul
(contribuț
ie bă
nească)
vasalilor săi pentru a putea pleca la cruciadă, împreună cu celelalte trei
cazuri
(răscumpărarea dato
rată seniorului, învestirea la rangul de cavaler a fiului său,
zestrea fiicei sale), cruciada constituie prilejul, dacă nu chiar cauza spori
rii
finanțelor senioriale din care partea reprezentată de veniturile monetare crește.
Regii strâng și ei contribuții: încă din 1166, apoi în 1183 și 1185, Ludovic al VII
–
lea, apoi fiul său, și Henric al II
–
lea prelevează 1 sau 2 dinari la fiecare livră de
bunuri pentru apărarea creștinilor din Ierusalim. Dar primul impozit pentru
cruciadă este
dijma saladină
strânsă în 1188 asupra bunurilor mo
bile și a
veniturilor în Franța și Anglia. De la
ajutor,
precum cel solicitat de la unii dintre
vasalii săi de

cătr
e Ludovic al VII
–
lea în 1147, s
–
a trecut la impo
zitul pe care Filip
August, la întoarcerea sa din Țara Sfântă, pretindea să
–
l mențină.
13

Tot astfel, Biserica a trecut de la colectarea dani
ilor la taxe. în cazul celei de
–
a IV
–
a Cruciade, expe
diție care a
constituit un moment de cotitură din multe puncte
de vedere, cele două forme coexistă: cu ocazia predicilor sale, Foulques de Neuilly
strânge danii ce vor fi transmise prin mijlocirea cistercienilor în Țara Sfântă, în
timp ce Innocențiu al III
–
lea, reco
ma
ndând totodată să se așeze în fiecare biserică
pa
rohială câte o cutie a milelor în care să se adune ofrandele credincioșilor
destinate cruciadei, impune pentru prinia dată clerului secular și regulat plata unei
patruzecimi din veniturile sale (1199), iar
cardi
nalilor o zecime. Numele de
decimă

13

Ibide., p. 21.

21
rămâne asociat de
–
acum înainte acestor taxe care se lovesc, încă de la început, de
ostilitatea clerului: ordinul cistercienilor și alte ordine vor izbuti totuși să se
sustragă de la plata acestora. Decima devine o p
ractică curentă în veacul al XIII
–
lea: în proporții și pe durate variabile (o douăzecime pentru trei ani în 1215, o
zecime pen
tru cinci ani în Franța, o cincisprezecime în Anglia în 1225, o
douăzecime în 1245, o sutime pentru cinci ani în 1263, o zecime p
entru sase ani în
1274), ea va duce la crearea unei administrații financiare specia
lizate. Este mai
întâi colectată de episcopi sub con
trolul legaților; aceștia devin apoi colectori
generali și ajung să
–
și desemneze proprii colectori. Legații se străduie

de asemenea
să strângă bani din alte surse: moșteniri, răscumpărări de legăminte, danii însoțite
de o indulgență proporțională. Ostilitatea clerului fată de decime se accentuează:
este nevoie de amenințările
–

uneori de recurgerea la puterea seculară
—

sa
u
rugămințile unui papă precum Grigore al X
–
lea pentru a le obține, în timp ce laicii
îi acuză pe clerici că se îmbogățesc din ele:

„Ce s
–
a
–
ntâmplat oare cu banii Primiți din moșteniri și danii de iacobini și de
călugării de rând Asijderea de clerici Și pe

care
–
i strâng întruna dânșii Ca să
–
ntrețină oastea Domnului? Dar altă cale
–
au luat, se pare, Și ei se
–
mbogățesc dintr
–
înșii Averea Domnului prădând
–
o."
14

De fapt, banii astfel colectați sunt folosiți, în gene
ral, pentru finanțarea
cruciadei: douăzecimea,
prele
vată în 1215, este trimisă legatului din Țara Sfântă,
care este însărcinat cu împărțirea ei cruciaților. Cel mai adesea, banii sunt înmânați
căpeteniei cruciadei. Astfel, în 1245, i s
–
a remis lui Ludovic al IX
–
lea pro
dusul
douăzecimii din Franța, Lo
rena și Burgundia, iar în 1268, cel al decimei. Dar unii
reușesc să uti
lizeze aceste sume în scopuri proprii. Papii înșiși

deturnează uneori
sumele adunate către alte folosințe: restul decimei vărsate de clerul francez pentru
cruci
ada împotriva albigenzi
lor a fost folosit de Grigore al IX
–
lea pentru a finarița,
în parte, războiul împotriva lui Frederic al II
–
lea. Astfel, papalitatea, afectând
produsul decimelor unor „cruciade politice", a con
firmat, dacă nu a înrădăcinat

14

Ibidem., p. 22.

22
chiar, în rândul opiniei publice,

ideea unei deturnări a fondurilor, slăbind ast
fel
cauza cruciadei.
15

II. Aprovizionarea, transportul trupelor și al banilor

Necesitățile unei expediții îndepărtate impuneau aceste cheltuieli din ce în ce
mai mari: primele cruci
ade au ales într
–
adevăr cal
ea terestră, mai puțin sigură, dar
și mai puțin oneroasă; începând cu sfârșitul seco
lului al XII
–
lea, este preferat, în
schimb, drumul pe mare, soluție mult mai costisitoare. Principalul
drum pe uscat,
deja folosit de pelerini, coboară de
–
a lungul Dunării până la Belgrad, urmând apoi
cursul Moravei până la Nis. De aici, se ajungea la Tesalonic și, mergând de
–
a
lungul coastei până în Tracia, sau, rămânând la nord de munții Rodopi, prin Sofia,
Filippopolis

și fluviul Mărita, se ajungea la Adrianopol și Constantinopol, unde
cele două drumuri se întâlneau. Cruciații din sudul Europei străbat si ei Balcanii
luând
–
o pe antica Via Egnatia care leagă Dyrrachionul de Tesalonic. Armatele
primelor două cruciade și c
ea a lui Frederic I au străbătut astfel toate teritoriul
bizantin pe care împăratul se angaja să le asigure piețe bine aprovizionate. In afara
conflic
telor apărute în legătură cu aprovizionări promise si neacordate sau refuzate
ca represalii pentru unele
excese, cruciații s
–
au confruntat cu o serie de difi
cultăți
privind schimbul monetar. Veniți cu monede din Occident
–

și într
–
adevăr, se
întâlnesc, pe drumu
rile pe care le
–
au urmat în Balcani, mici comori în dinari
occidentali din secolele al XI
–
lea și a
l XII
–
lea
–

li se propun rate de schimb
defavorabile și, uneori, a fost nevoie să se încheie acorduri în vederea fixării unui
schimb acceptabil. Marina bizantină asigura transportul trupelor de cealaltă parte a
strâmtorilor. în Asia Mică, drumul principal,

prin Doryleea, Amorium, Iconium,
străbate teritoriul turcesc; trebuie îmbarcate provizii pentru aproximativ douăzeci
de zile. Dar merindele sunt adeseori insuficiente, apa lipsește, un mare număr de
cai si de vite mor pe drum. Prima Cruciadă și Frederic I

urmează această cale cu
prețul unor pierderi considerabile datorate foametei și atacurilor turcilor. La a II
–
a
Cruciadă, Ludovic al VII
–
lea și Otto de Freising optează pentru un drum mai puțin
direct, mai apropiat de mare, de unde vasele și orașele bizant
ine pot încă să
–
i

15

Ibidem., p. 23.

23
aprovizioneze cât de cât, dar pierderile suferite în munții înțesați de turci între
Laodiceea și Attalia și lipsa cailor îl silesc pe Ludovic al VII
–
lea să se îmbarce,
împreună cu cavalerii săi, spre Antiohia.

Aceste dificultăți, care put
eau face o
cruciadă să eșueze chiar înainte de a ajunge în Tara Sfântă, au determinat, încă de
la finele veacului al XII
–
lea, alegerea
drumului pe mare,
în ciuda temerilor pe care
navigația le
–
o inspiră multora, încă de la sfârșitul seco
lului al XI
–
lea, p
elerinii și
cruciații din Europa de Nord, în special cei scandinavi și englezi, ajungeau în Țara
Sfântă pe mare, ocolind Peninsula Iberică unde debarcau la nevoie: singurul succes
obținut de a II
–
a Cruciadă a fost cucerirea Lisabonei de către o flotă de cr
uciați
englezi și flamanzi, încă de la începutul vea
cului al XII
–
lea, flotele orașelor
italiene, mai întâi Genova, apoi Pisa si Veneția, îi aprovizionaseră pe cruciați și
ajutaseră la cucerirea orașelor de pe coasta palestiniană, apoi îi transportaseră în

mod regulat pe pelerini (două „treceri" anuale, de primăvară și de toamnă). La
sfârșitul secolului, flotele lor transportă „trecerile generale": dacă vasele anglo
–
normande și cele furnizate de orașul Bordeaux îi sunt suficiente lui Richard Inimă
de Leu, F
ilip August este nevoit să apeleze la Genova, care se angajează să asigure
tre
cerea a șase sute cincizeci de cavaleri, o mie trei sute de scutieri și tot atâția cai,
și să
–
i aprovizioneze timp de opt luni contra sumei de 5 850 de mărci de argint.
Tratatul
, încheiat de Villehardouin la Veneția, prevede trecerea a patru mii cinci
sute de cavaleri împreună cu caii lor, nouă mii de scutieri și douăzeci de mii de
sergenți pedeștri, precum și aprovizionarea lor timp de nouă luni la prețul de 4
mărci de cal și 2

mărci de persoană. Venețienii construiesc o flotă în acest scop;
aceasta cuprinde
dromoni
(vase de război cu vâsle și pânze),
galee
(galere),
nave
(vase cu capacitate mare pentru transportul mai multor sute de pasageri) și
paznici
pentru transportul cailo
r, în seco
lul al XIII
–
lea, tratatele privind „trecerile" se referă
mai degrabă la închirierea unui anumit număr de vase la un preț dat: Ludovic al
IX
–
lea închiriază șaispre
zece vase de la Genova și douăzeci de la Marsilia în 1246
și tot atâtea în 1269. î
n primul caz, flota este condusă de doi amirali genovezi, în
cel de
–
al doilea de un francez, iar tratatul îi lasă regelui o deplină li
bertate de

24
manevră. Așadar, experiențele anterioare au perfecționat organizarea transportului
„trecerilor generale" și ma
i ales finanțarea lor.
16

În secolul al XII
–
lea, într
–
adevăr, cruciații aduc cu ei monede din Occident și
le schimbă pe drum, întâmpinând tot felul de greutăți în această privință, în secolul
al XIII
–
lea, sume importante sunt încă transportate în Orient, ade
sea de către
ordinele mi
litare, care le asigură paza, precum și cea a fondurilor încredințate lor
de către cruciați, în 1250, Joinville trebuie să
–
l silească pe trezorierul Templului să
plă
tească din aceste fonduri restul sumei datorate pentru răscumpăra
rea armatei.
Aceeași cruciadă prilejuiește o serie de operațiuni bancare: în timpul șederii lui
Ludovic al IX
–
lea în Țara Sfântă, genovezii i
–
au împrumutat peste 100 000 de livre
de Tours, pe care regele le plătea prin polițe din vistieria sa de la Paris.

Polițele
trimise la Genova erau remise unei companii din Piacenza care, prin intermediul
reprezentanților săi la târgurile din Champagne, recupera banii la Paris. Piacentinii
îi plăteau pe loc pe genovezi la primirea poliței: este primul exemplu de scont
a
testat. Schimbului i se adăuga beneficiul împrumutului și, potrivit calculelor
făcute, știm astăzi că genovezii câștigau, în urma acestor operațiuni, în jur de 20 %.
Deja în timpul celei de
–
a II
–
a Cruciade, templierii vărsaseră lui Ludovic al VII
–
lea
în Si
ria sume care le erau rambursate la Paris si, încă de la mijlocul seco
lului al
XII
–
lea, „pelerinii" depuneau în Europa bani pe care Templul urma să
–
i verse
acestora în Țara Sfântă. Bogățiile ordinului de o parte și de alta a mării îi permiteau
să evite tr
ansferul real al monede
lor. Astfel, cruciadele au favorizat în mod cert
dez
voltarea practicilor bancare, dezvoltând mai ales, și pentru prima oară pe scară
largă, practica compen
sației în reglarea plăților internaționale.

III. Organizarea militară a cru
ciadelor (efective, comandament, strategie,
tactică)

Nu se pot compara micile trupe de câteva sute de oameni aduse de marii
seniori cruciați cu „trecerile" mai importante care cuprind mai multe mii de cava
–
leri și pedestrași. E greu să dai crezare cifrelor

exa
gerate (o sută de mii de oameni
sau mai mulți) furnizate de cronicarii Primei Cruciade. Tratatele

î
ncheiate apoi,

16

Cruciadele
, București, 2001, p. 54.

25
referitoare la transportul trupelor, oferă o imagine mai veridică în legătură cu
efectivele anga
jate. Filip August conduce șase sute
cincizeci de cavaleri și o mie
trei sute de scutieri, iar Richard un număr echivalent de oameni. Prima cruciadă a
lui Ludovic al IX
–
lea număra circa cincisprezece mii de oameni, dintre care două
mii cinci sute de cavaleri. Cele mai mari cruciade au antrena
t rareori mai mult de
zece mii de luptători. Impresia de „mulțime nenumărată", lăsată de primele două
cruciade, este dată de proporția mare de necombatanți (pelerini săraci, neînarmați
sau prost echipați, mercenari de teapa acelor Ribauds sau Tafurs) care
le îngreunau
marșul sau le compromiteau prin excesele lor.
17

După a II
–
a Cruciadă, autoritățile se străduiesc să împiedice plecarea acestor
necombatanți. In secolul al XIII
–
lea, cruciadele sunt compuse în cea mai mare
parte din militari cu vocație
–

cavaler
i de toate ran
gurile, de la „oamenii de vază" la
„cavalerii săraci" precum Robert de Clari
–

sau de profesie, sergenți pedeștri sau
călare, arbaletrieri și alți infanteriști care beneficiau de soldă. Elementul popular nu
mai este integrat cruciadei decât
prin intermediul mercenaria
–
rului; singurele
cruciade „populare" din veacurile al XIII
–
lea și al XIV
–
lea sunt mișcări „sălbatice"
și necontrolate, precum acele cruciade ale copiilor francezi și germani din 1212,
acele trupe de păstori francezi din 1250 și
1320 și alte „simțăminte" care

îndreaptă
„către Dumnezeu" mulțimi slabe și neînar
mate, mai degrabă dornice să trăiască și
să moară întru Hristos decât să elibereze Țara Sfântă.

Armata cruciadei nu posedă structuri originale. A rămas întotdeauna o
armată f
eudală ce juxtapunea contingente provenite dintr
–
o seniorie, un principat
sau o monarhie anume care își păstrau individuali
tatea până și în timpul luptelor. În
secolul al XIII
–
lea, s
–
a întâmplat chiar ca legatul să impună cruci de culori diferite
după naț
ionalitate, simbol al unei opo
ziții care nu așteptase această dată pentru a se
mani
festa efectiv. Ațâțate de prezența suveranilor, o serie de certuri îi despărțiseră
deja pe francezi de germani în 1149, pe francezi de englezi în 1190; o încăierare
izbucn
ise între francezi și venețieni la Zara, iar diver
sele contingente ale celei de
–
a
V
–
a Cruciade, canto
nate la Damietta, și care ajunseseră pur și simplu să se ia la

17

Ibidem., p. 55.

26
bătaie, au fost, vrând nevrând, încartiruite separat. Regii sau împărații cruciați se
soco
teau căpe
teniile unor armate independente, astfel încât doar un acord special
putea să permită realizarea unor operațiuni conjugate. În timpul Primei Cruciade,
con
ducerea armatei revine consiliului baronilor. Acesta reușește cu greu să împace
părerile di
vergente ale lui Bohemund și Raymond de Saint
–
Gilles, îndeosebi după
moartea legatului Adhemar de Monteil, a cărui autoritate morală depășea puterile
spirituale pe care i le încredințase papa. Consiliul baronilor rămâne cen
trul
decizional, chiar atunci câ
nd a fost ales un șef al cruciadei, cum s
–
a întâmplat în
cazul celei de
–
a IV
–
a Cruciade; Ludovic al IX
–
lea cere sfatul consiliului său, chiar
dacă urmează apoi sfaturile unei minorități. Așa s
–
au petrecut lucrurile în 1250,
când doar Joinville și contele d
e Jaffa îl „sfătuiseră să nu plece". In timpul celei de
–
a V
–
a Cruciade, consiliul, alcătuit din reprezen
tanții cruciaților din toate țările, ale
căror contingente se succed, recunoaște mai întâi autoritatea regelui Ierusalimului;
legatul Pelaggio vrea apo
i să afirme împotriva acestuia autoritatea totală a
Bisericii. Din pricina atitudinii sale intransigente, el este considerat, pe bună
dreptate, responsabil pentru eșecul cruciadei. De fapt, legații, în general în număr
de doi, care însoțesc expedițiile, nu

și
–
au depășit în acest fel funcțiile spirituale,
conducerea cruciadei rămânând problema laicilor.
18

Scopurile militare
ale cruciadei au fost, la început, destul de simple:
încurajați sau chiar siliți de „pele
rinii săraci", baronii Primei Cruciade au fost
nevoiți să pornească cu orice preț la cucerirea Ierusalimului, fără să mai țină seama
de necesitatea asigurării legă
turilor lor cu Antiohia, înaintarea și aprovizionarea lor
depind atunci de bunăvoința emirilor arabi care le îngăduie trecerea si mai ales
de
ajutoarele aduse de vasele italiene. Dar, după cucerirea Ierusalimului, oamenii nu
mai pot fi reținuți decât cu mare greutate; pelerinajul fiind dus la bun sfârșit,
cruciații se

socotesc dezlegați de jurământul făcut. La începutul secolului al XII
–
lea,
trebuie acordată o indulgență specială tuturor celor care vor mai rămâne un an
în slujba Țării Sfinte.

18

Ibidem., p. 55.

27
În general, cruciații se supun regelui Ierusalimului sau celorlalți suverani:
astfel, regele Sigurd ajută la cucerirea Sidonului. Colaborarea este mai an
evoioasă
cu suveranii celei de
–
a II
–
a Cruciade: în loc să atace Alepul, așa cum o cerea
principele Antiohiei, cruci
ații pornesc spre Damasc, unde apar noi disensiuni în
legătură cu atribuirea eventuală a orașului unui cruciat sau unui baron sirian, în
vea
cul al XIII
–
lea, de vreme ce condițiile politice specifice Orientului sunt mai
bine cunoscute, cruciadele nu mai sunt simple peleri
naje armate, ci expediții al
căror scop este dinainte stabilit. În 1201, cruciații si venețienii ajung împre
ună la
concluzi
a că „vom merge în Babilon (Egipt) pentru că din Babilon putea
–
vom să
–
i
zdrobim pe turci mai bine decât din alt loc", într
–
adevăr, cruci
adelor care cuceresc
Damietta li se oferă, în schimb, restituirea Ierusalimului; această strategie bine
înte
meiată eșu
ează pentru că sunt abandonate negocierile și se pornește la cucerirea
imposibilă a orașului Cairo. Principalele rezultate obținute în secolul al XIII
–
lea
sunt datorate de fapt negocierilor purtate de Frederic al II
–
lea în 1229 și de Richard
de Cornwall în

1241: cruciada în Palestina reprezintă atunci un mijloc de
disuasiune în slujba unei diplomații autentice. Alianța cu mongolii ocupă apoi un
rol important în cadrul proiectelor de cruciade de la sfârșitul secolu
lui: o serie de
solii mongole (între 126
7 si 1338) încearcă să organizeze campanii comune
împotriva mamelucilor, dar eforturile lor sunt zadarnice.

Începând cu Innocențiu al III
–
lea, papii au cerut informații privind
„obiceiurile și forțele sarazinilor", precum și sfaturi precise pentru conducer
ea
cruci
adei; numeroase rapoarte stăruie asupra superiorității navale a creștinătății,
care putea să învingă lesne Egiptul supunându
–
l unei blocade. Mai multe cruci
ade
din veacul al XIV
–
lea folosesc si demonstrează această superioritate împotriva
mameluc
ilor sau a emiratelor turcomane din Asia Mică (cel al lui Aydin pierde
astfel Smirna pe care ospitalierii o vor păstra din 1344 până în 1402). Dar această
strategie ma
ritimă nu este aplicată decât parțial, în puținele cazuri în care aceasta
favorizează ap
ărarea intereselor eco
nomice ale Occidentului.
19

19

Ibidem., p. 56
–
57.

28
În Orient, armatele cruciate au întânit adversari și probleme noi la care
tactica
occidentală a trebuit să se adapteze. Adesea hărțuiți în drumul lor, cruciații
și
–
au organizat ordinea de marș încă din vreme
a Primei Cruciade, apărându
–
și
flancurile, protejându
–
i pe pelerinii neînarmați strânși în centru; au învățat să treacă
rapid de la această formațiune în coloane la cea în „scări" orânduite pentru luptă,
susceptibile să
–
i contraatace pe adversari cu succes
, victoria de la Arsuf
reprezentând exemplul cel mai elocvent în această privință.

Asaltul cavaleriei
france, dotată cu armuri grele și înarmată cu lănci, a rămas elementul esențial al
unei tactici adesea decisive împotriva trupelor arabe și egiptene
formate și ele din
cavaleri în armură, dar având arme mai ușoare, în schimb, turcii, care alcă
tuiesc,
încă de la mijlocul secolului al XII
–
lea, majo
ritatea trupelor cu care cruciații se
confruntă, sunt mai degrabă arcași călare, foarte mobili, care
–
și hă
rțu
–
iesc
adversarii și se străduiesc să
–
i atragă departe prin tactica fugii simulate. Numeroși
cruciați, preocupați mai mult de faptele de vitejie decât de eficacitate, ca de pildă
Robert de Artois în timpul bătăliei de la Mansurah, au căzut în această cap
cană.
Armatele francilor din Palestina s
–
au adaptat la această luptă folosind curând, după
modelul bizantinilor, o cava
lerie ușoară, formată din turcopoli (mercenari de
origine turcă) în Bizanț, și din sirieni sau occidentali în regatele cruciate. In sfâr
șit,
îndeosebi începând cu a III
–
a Cruciadă, cavalerii sunt însoțiți de o infanterie
puternică
—

în general, pedestrașii sunt de două ori mai numeroși decât călăreții
—

alcătuită din arcași sau arbaletrieri care le apără mișcările și obțin uneori ei
înșiși

victoria, ca în cazul bătăliei de la Mansurah. Dacă înfruntarea militară a
cruciadelor a favorizat poate exportul unor tehnici occidentale (în special
dispozitivele de asediu) și al unor tehnicieni (cavaleri sau arbaletrieri franci
mercenari) în Orient, e
a a mo
dificat foarte puțin sau chiar deloc metodele
tradiționale ale celor două tabere.
20

20

Chifăr Pr. Nicolae,
Istoria Creștinismului,

vol. III, Iași, 2002, p. 137.

29
IV.
Influența necesităților militare asupra structurilor politice ale
statelor cruciate (regimul feudal, apărarea Țării Sfinte de către ordinele
militare)

Prima Cru
ciadă a dus la întemeierea în Țara Sfântă a câtorva state ale căror
păstrare sau recucerire au constituit scopul majorității cruciadelor până în vea
cul al
XIV
–
lea. Această împrejurare a exercitat oare vreo influență asupra structurilor
politice
ale acestor state? Așa se credea odinioară, când, judecându
–
se după
Assizele Ierusalimului,
Regatul Ierusalimului și, printr
–
o extensie abuzivă, și
celelalte principate, erau concepute ca niște state feudale desăvârșite create pe
tabula rasa
a pământului c
ucerit și în care suverani
tatea aparținea mai degrabă
nobilimii decât
regelui,
simplu
primus inter pares.
Godefroi de Bouillon, ales nu
de vasalii săi, ci de baronii cruciați, pentru a apăra Ierusalimul, a luat titlul de
apărător al Sfântului Mormânt
care
–
i conferea funcția de protector al Bisericii și al
bunurilor sale. Patriarhul Damberto de Pisa a încercat zadarnic să instaureze atunci
pe aceste baze o seniorie ecleziastică la Ierusalim. Respingând aceste pretenții,
Balduin I, încoronat rege al Ierusa
l
imului la Betleem în 1100 a întemeiat monarhia.
Nedepinzând de patriarhi, pe care îi aleg din lista înfățișată de canonicii Sfântului
Mormânt, regii Ierusalimului își transmit ereditar coroana aplicând

dreptul
primului născut fără a exclude fetele, spre de
osebire de Occident.

Același drept ereditar se aplică, nu fără anumite dificultăți, în celelalte state
cruciate asupra cărora regii Ierusalimului, precum Foulque sau Balduin al III
–
lea,
au încercat să
–
și exercite autoritatea și, uneori, regența; dar nu ex
istă o suzeranitate
teoretică a regelui Ierusalimului asupra celorlalți principi independenți. Puterea
exercitată de aceștia variază în funcție de state, influențate de tradițiile respective
ale cruciaților ce le
–
au întemeiat: la Antiohia, ca si în Italia
de Sud normandă,
regimul feudal este mai centralizat, iar vasalii mai puțin autonomi. La Edessa și la
Tripoli, puterea și domeniul contelui sunt mai puțin impor
tante.
21

Regii Ierusalimului posedă, în secolul al XII
–
lea, patru baronii (Ierusalim,
Nablus, A
cra și Tyr) si numeroase sate în aceste seniorii. Ei își atrag majoritatea

21

Căzan Florentina,
Cruciadele,

București, 1990, p. 80.

30
resurselor din
impozite asupra negoțului:
drepturi de vânzare („dreptul fondei"
asupra piețelor
–

fonduk
–
) și de tranzit (taxa
ad valorem
echivalentă cu a douăzeci
și patra unita
te impusă caravanelor ce făceau drumul între Egipt sau Arabia și Siria
străbătând teritoriile de dincolo de Iordan), drepturi de import și de export („lanțul"
care străbate portul dă numele vamei din Acra). De asemenea, ei dețin monopolul
asupra unor activ
ități industriale (vopsitorie, tăbăcărie, săpunărie…), dreptul de a
bate monedă care, spre deosebire de Occident, este atunci rezervat regelui. Acesta
bate monede de aur cu inscripții arabe („besanți saracenati")
–

și dinari de argint de
tip occidental.
22

Aceste resurse îi permit regelui să acorde
fiefuri în besanți
(500 de besanți
pe an unui cavaler), uneori mai numeroase într
–
o seniorie decât fiefurile fun
ciare,
si care constituie structurile cele mai originale ale statelor cruciate. Într
–
adevăr,
crucia
ții au găsit în Orient o economie monetară mult mai dezvol
tată decât în
Occident. Aceasta explică faptul că statele latine au cunoscut, cu mult înaintea
Occiden
tului, taxe indirecte importante, „fiefurile
–
rente" și baterea monedei de aur.

În acest domeni
u, influența
structurilor anterioare
sosirii cruciaților este
astfel evidentă. E drept că aceș
tia au importat în Orient îndeosebi organizarea pe
care o cunoșteau din Europa secolului al XI
–
lea, de pildă administrația rudimentară
a marilor slujbași ai coro
anei, ale căror puteri rămân neschimbate, în loc să
evolueze ca în Occident. Dar ei au împrumutat totodată Orientului bizantin o serie
întreagă de struc
turi: la Antiohia, orașul este administrat de un
duce,
iar poliția de
un pretor. La Ierusalim, anumite
organe

administrative, îndeosebi financiare, sunt
de origine musulmană: astfel
Secreta
(de la grecescul
sekreton,
birou financiar)
corespunde de fapt
diwan
ea servește totodată drept vistierie, cameră de conturi si
arhivă în care sunt păstrate cartelele de

donație, cadastrul și lista fiefurilor cu
obligațiile lor.
23

Anumite instituții judiciare respectă cutumele locale: curtea
rais
–
ulm
(căpetenia unui sat) poate judeca cauze minore în care sunt implicați indigenii, iar

22

Ibidem., p. 81.

23

Ibidem., p. 82.

31
Fonda
este un tribunal mixt ce judecă cauzele comerciale sau cele ce
–
i privesc pe
sirieni. In schimb, curtea
„Lanțului" (Chaîne)
care judecă procesele maritime,
curtea Burghezilor și în special înalta Curte, singura abilitată să
–
i judece pe nobili,
sunt alcătuit
e exclusiv din franci. Așadar, influențele orientale sunt destul de
reduse; doar
necesitățile militare
conferă
feudalității
statelor din Țara Sfântă
trăsăturile sale cele mai originale.
24

Istoria acestor state a fost dominată de o penurie de efective: într
–
adevăr,
majoritatea cruciaților se întorceau în Europa după îndeplinirea legământului lor.
Rămâneau sau veneau în Tara Sfântă doar cadetii sau cavalerii mărunți dornici să
–
și încerce norocul, precum Bohemund, Balduin du Bourg, Renaud de Châtillon,
familia
Lusignan si mulți întemeietori ai unor „descendențe de dincolo de mare" a
căror origine era si mai obscură, precum Ibelinii, italieni sau nor
manzi din Italia de
obârșie necunoscută cu exactitate. La începutul secolului al XII
–
lea, Balduin I
conferă chiar
titlul de cavaler oricărui sergent care poseda un cal. Pentru toți acești
oameni, majoritatea dintre ei emigranți în secolul al XII
–
lea, cruciada și statorni
–
cirea în Țara Sfântă reprezintă o incontestabilă pro
movare socială. Dar apărarea
Țării Sfinte imp
lică un serviciu mult mai greu decât în Occident; orice vasal între
15 și 60 de ani trebuie să se înfățișeze cu tot echipamentul la orice rechiziție
poruncită de rege și să
–
și îndeplinească serviciul fără restricții legate de durată sau
loc. In schimb, num
ărul mic al cailor din Orient duce, încă din secolul al XII
–
lea,
mai devreme decât în Europa, la încetățenirea practicii „restituirii"
(restour)
prin
care regele restituie contravaloarea cailor pierduți în timpul campaniei. Reguli fixe
sta
bilesc, mai ales
, obligațiile fiefului și condițiile trans
miterii sale astfel încât
serviciul să fie asigurat cu orice preț
(Assiza Anului și zilei, Hotărârea regelui
Balduin
(al II
–
lea sau al III
–
lea) care îl autorizează pe rege să dezmoștenească un
om apropiat lui dove
dit a fi un trădător, un fugar sau un renegat, obligația văduvei
de a se recăsători cu consimțământul regelui, interdicția de a diviza
caballaria,
centrul fiefului asupra căruia apasă serviciul, legislația precoce interzicând
înstrăinarea pământurilor în f
avoarea unor așezăminte religioase), în veacul al XII
–

24

Ibidem., p. 83.

32
lea, Ierusalimul și Antiohia dispun astfel fiecare de circa cinci sute de cavaleri și
cinci mii de sergenți, cărora li se adaugă uneori și mercenari. Dar apărarea cade
mai ales în sarcina regelui care,
la finele secolului,

obține consimțământul
supușilor săi pentru strân
gerea de impozite: dijma în 1167, așa
–
numita
taille
în
1183, prelevându
–
se 2 % din venituri și instituindu
–
se redevența pe foc
(fouage)
în
zonele rurale.
25

În secolul al XIII
–
lea, regalit
atea sărăcită și, în plus, exercitată adesea de un
suveran nerezident (Frederic al III
–
lea, Carol de Anjou, regii Ciprului, care au fost
deseori „seniori ai Regatului Ierusali
mului"), și
–
a pierdut rolul de conducător.
Nobilimea, ale cărei posesiuni devin
din ce în ce mai reduse, s
–
a refugiat în orașele
de pe coastă sau în Cipru, în a doua jumătate a secolului, rolul acestei nobilimi,
pre
ocupată cu totul de luptele politice, în apărarea Țării Sfinte, este minim; baza în
această privință o consti
tuie atunc
i contingentele tocmite de suveranii Occi
dentului
(francezii conduși de Geoffroi de Sergines care au rămas în Siria din 1254 până în
1291, englezii și soldații trimiși de papă) sau ordinele militare. Dacă, în veacul al
XII
–
lea, principatele france din Sir
ia au meritat într
–
adevăr, prin rolul lor militar,
numele de state cruciate, în secolul al XIII
–
lea, în schimb, inițiativa aparține
ajutoarelor occidentale și ordinelor militare care le
–
au înlocuit în această funcție de
cruciați permanenți.

Ordinele milita
re
s
–
au născut din necesitatea apărării pelerinilor pe drumul
dintre Jaffa și Ierusalim, încă nesigur la începutul secolului al XII
–
lea.
Comunitatea, care
–
i „servea pe săraci" în ospiciul Sfântul Ioan din Ierusalim din
1050, se militarizează treptat sub co
nducerea marelui maestru Raymond du Puy
(1120
–
1154), dar își păstrează funcțiile caritabile de la început, precum și numele
de
ospitalieri. Templierii,
la origine (1118) o ceată de cavaleri din Champagne
care
–
i ocroteau pe pelerini și care fuse
seră cazați

într
–
o parte a palatului situat pe
amplasa
mentul Templului
–

de unde își trag si numele
–
, au obținut, în 1128, o
regulă care întemeiază această „Oaste a lui Hristos", al cărei elogiu este scris apoi
de sfântul Bernard
(De laude novae militiae).
Prin ier
ar
hia lor, cele două ordine se

25

Ibidem.,
p. 84.

33
deosebesc de celelalte comunități religioase: sub autoritatea unui mare maestru
asistat de marii demnitari, ele reunesc cape
lani (preoți), cavaleri recrutați exclusiv
din rândul clasei cavalerești, sergenți recrutați din râ
ndul oame
nilor liberi,
începând din 1130, efectivele și puterea ordinelor sporesc considerabil:
nerecunoscând decât autoritatea papei, ele primesc numeroase donații atât în
Orient, cât și în Occident. Casele lor (comanderii), grupate în comunități conduse

de un superior sau pe „limbi" (provincii), administrează bunurile, adună oameni și
bani pentru ajutorarea Țării Sfinte. Bucurându
–
se de posesiuni de o parte și de alta
a mării, ordinele joacă, încă din secolul al XII
–
lea, rolul de bancheri ai cruciadei,
p
racticând transferul real al monedei (cum s
–
a întâmplat în cazul sumelor lăsate
moștenire de Henric al II
–
lea Plantagenet pentru apărarea regatului
–

1182) sau
compensația. Occidentul le oferă de asemenea un teren fertil

de acțiune: în Spania,
probabil dup
ă modelul
ribat
–
uri
–
lor almoravizilor (cetăți apărate de comunități de
gâzi, luptători voluntari întru credință), primesc în pază mai multe castele, înainte
chiar ca acest lucru să se întâmple în Țara Sfântă, în Germania, ordinul gladiferilor
și mai ales c
el al cavalerilor teutoni, orga
nizate după modelul ordinului
ospitalierilor, favori
zate de împărații dinastiei Hohenstaufen o dată cu cea de
–
a III
–
a Cruciadă, abandonează treptat Țara Sfântă în veacul al XIII
–
lea și conduc o serie
de cruciade pentru evan
ghelizarea popoarelor baltice păgâne, prusaci și lituanieni,
creând pe teritoriile cucerite un stat religios și militar.
26

În Țara Sfântă, ordinele puteau să furnizeze, în secolul al XII
–
lea, o armată
formată din cinci sute de cavaleri și tot atâția turcopo
li, gata oricând să intre în
campanie, și jucau mai ales un rol crescând în paza, întreținerea si construirea
fortărețelor.
Acestea, în prima jumătate a secolului al XII
–
lea, folosesc sau imită
construcțiile anterioare de tip bizantin (incintă pătrată flan
cată de turnuri, bază a
unei apărări active asigurată de acțiuni contraofensive), începând cu 1160, ordinele
dețin deja o treime din cetățile Rega
tului Ierusalimului și, în Siria de Nord, poziții
–
cheie precum Saona Baghras la nord de Antiohia, Chastel
–
Bla
nc și Krakul
Cavalerilor care controlează drumul dintre Homs și Tripoli. Fortărețele clădite sau

26

Ibidem., p. 132.

34
recon
struite în această perioadă aparțin unui gen mai elaborat, conceput pentru a
rezista unor asedii îndelungate: incinte multiple folosind mai bine terenul,

flancate
de turnuri rotunde, apărate de construcții de întărire, Margat și Krakul Cavalerilor
constituind exemple grăitoare în acest sens. Ele influențează probabil unele
construcții occidentale, precum Chateau
–
Gaillard, înălțat de Richard Inimă de Leu
la

întoarcerea sa din cruciadă, în veacul al XIII
–
lea, ordinele au pierdut majoritatea
cetăților din interior, dar constituie noi seniorii (Margat și Sidon, de pildă),
cumpărate de la proprietarii lor sărăciți, și obțin paza fortărețelor construite de
crucia
ți: Castelul Peleri
nului (1217) este încredințat ordinului templierilor, iar
Montfort (1228) cavalerilor teutoni. Devenite „state în stat", disensiunile dintre ele,
politica lor personală și bogățiile lor (mai ales în cazul Ordinului Tem
plului)
scandaiiz
ându
–
i pe mulți, ele constituie totuși singura structură eficace în stare să
pună în per
manență la dispoziția Țării Sfinte o armată și o flotă.

V. Regimul „colonial" al statelor cruciate

Termenul de „colonie francă", aplicat statelor cru
ciate, nu trebuie să ne
inducă în eroare: la apogeul său,
populația francă
–

constituită în marea ei
majoritate din francezi, cel puțin în secolul al XII
–
lea
–

nu a depășit niciodată o sută
de mii de persoane. Este o colonie „de încadrare", trei sferturi d
in aceasta locuind
la oraș. (În secolul al XIII
–
lea, Tyrul numără între douăzeci și cinci și treizeci de
mii de locuitori,

iar împrejurimile sale abia zece mii.) La începutul secolului al
XII
–
lea, lipsa de oameni este atât de acută încât Balduin I aduce cr
eștini din
Transiordania pentru a repopula Ierusalimul. Este greu de evaluat importanța
populației rurale latine stabilite în unele „orașe libere" (care erau scutite de dări),
cum ar fi Bethgibelin unde ospitalierii instalează, în 1168, treizeci și două de

familii originare din sudul Franței, care primesc fiecare două
„charruees"
de
pământ în arendă, sau așezările canonicilor de la Sfântul Mormânt, cum ar fi Marea
Mahomerie care număra, în 1156, peste nouăzeci de burghezi. Textul celebru al lui
Foucher de C
hartres se aplică în parte acestor coloni:

„Unii dintre noi posedă deja în această țară case și servi
tori. Cel care, până
acum, era străin, este băștinaș, pelerinul a devenit localnic…

35
Cei care erau săraci în țara lor, Dumnezeu i
–
a făcut bogați pe aces
te
meleaguri…"
27

Distruse la sfârșitului veacului al XII
–
lea, aceste așezări nu erau de altfel
decât niște enclave.

Populația rurală
este alcătuită, în marea ei majori
tate, din sirieni creștini sau
musulmani. Musulmanii sunt datori să plătească o taxă personală de un besant, dar
nu dijmele, pe care le plătesc doar creștinii latini. Toți țăranii îi datorează
seniorului un procent din recoltă ce variază în funcție de natu
ra acesteia si de
calitatea pământului (între un sfert și jumătate) numit
terrage
și de trei ori pe an
danii în natură
(exenia).
Deposedându
–
i pe proprietarii musulmani, cruciații au
sărăcit clasa conducătoare, dar nu au modificat statutul țăranului, care
pare să fi
rămas neschimbat după venirea noilor stăpâni. Francii nu au transformat nici
exploatarea rurală: pământul cultivabil al satului, numit și
casai,
rămâne împărțit în
unități fiscale
(charruees);
rezerva seniorială cunoscută în Occident este aici,
din
lipsă de mână de lucru, aproape inexis
tentă, iar puținele corvezi sunt folosite mai
ales, după tradiția bizantină, în scopul transportării produsului redevențelor în
natură sau unor munci de interes pu
blic. Metodele și culturile rămân tradiționale;
f
rancii au încurajat doar cultura viței
–
de
–
vie și, în zonele de coastă, pe cea a
măslinilor, a trestiei de zahăr și a altor culturi comerciale al căror produs era
destinat exportului.

Cruciadele au creat, într
–
adevăr, un nou
drum comercial al Levantului;
da
r
nu le poate fi atribuită dezvoltarea acestuia începând cu secolul al XII
–
lea. Porturile
italiene, care înainte făceau comerț mai ales cu Bizanțul și Alexandria, și
–
au văzut
traficul sporit o dată cu crearea așezărilor cruciate: prin intermediul lor, aces
tea
importă din ce în ce mai mult, la sfârșitul secolului al XII
–
lea, provizii (din Cipru,
Sicilia sau

chiar din locuri mai îndepărtate), echipamente (arme din Europa, lemn
din Liban și Cilicia), postav din Champagne sau din Flandra. Statele latine exportă

în schimb zahărul, uleiul și săpunul din Tyr, produsele unei industrii locale a cărei
tehnică italienii și
–
o vor însuși apoi (meșteșugurile mătăsii și sticlei), pro
dusele de

27

Bibliotecă a cruciadelor,
Paris, 1978, p. 69.

36
lux din Siria interioară: brocarturile din Bagdad, postavurile Damascului,
bumba
curile ușoare din Moșul (museline)… și mirodeniile din Extremul Orient.
Dar acestea tranzitează mai degrabă prin Alexandria (transportul pe Marea Roșie
este mai puțin costisitor decât pe drumurile caravanelor care duc către Damasc,
Alep și porturile lati
ne), prin Constantinopol și, în secolul al XIII
–
lea, prin Trape
–
zunt sau Lajazzo după ce au străbătut Asia interioară unificată sub stăpânirea
mongolă.

Cruciadele nu au deschis comerțului creștin dru
murile Asiei: Veneția era
deja implantată în Imperiul Bi
zantin la sfârșitul veacului al XI
–
lea; orașele italiene
nu au favorizat, din rațiuni comerciale, declanșarea cruciadelor; în schimb, acestea
din urmă au stânjenit adesea relațiile lor cu Egiptul. Dar existenta așezărilor
cruciate și a unui flux constant d
e călători spre Țara Sfântă a creat o arie de
activitate fructuoasă: transportul pelerinilor sau al armatelor a dus la dezvoltarea
flotelor din Pisa, Genova sau Marsilia, aducând negustorilor venituri considerabile
pe care le puteau folosi pentru cumpărare
a de pro
duse din Orient. Așadar,
cruciadele au sporit proporția schimburilor dintre Occident și Siria care ocupau
înainte un loc secundar în traficul meditera
nean. Totuși, cucerirea așezărilor
creștine de către musulmani nu s
–
a repercutat asupra comerțul
ui dintre Orient și
Occident; acesta s
–
a orientat către alte cen
tre. Italienii și provensalii nu făcuseră
decât să exploateze traficul (de călători și de mărfuri) generat de cruciade și
pelerinaje, al căror număr crescuse în secolul al XIII
–
lea, în moment
ul în care
dezvoltarea economică a Occidentului permitea consacrarea unor resurse
însemnate acestor călătorii religioase și mi
litare. Devenite, în veacul al XIII
–
lea,
centre ale unui adevărat „comerț al cruciadelor", porturile siriene au atras, în plus,
o

parte din negoțul de tranzit, favorizat de existența unor agenții de comerț scutite
de impozite.
28

Încă din secolul al XII
–
lea,
orașele italiene,
ale căror flote contribuiseră la
cucerirea porturilor siriene, obținuseră în schimb anumite privilegii juridic
e și
economice. Dar monarhia își păstra pre
rogativele și izbutea uneori să restrângă

28

Ibidem., p. 71
–
72.

37
aceste privi
legii. De aceea, orașe precum Genova și Veneția

cedau aceste
așezăminte drept fiefuri: astfel, familiei Embraci i s
–
a încredințat administrarea
bunurilor com
unei Genova de la Acra, Antiohia și Lattakie, păstrând cu titlu
definitiv senioria Gibelet din comita
tul Tripoli. După 1187, ajutorul italienilor, al
proven
salilor sau catalanilor devine indispensabil recuceririi orașelor de pe coastă;
regalitatea slăbit
ă a fost silită să acorde o serie de privilegii care făceau din vechile
agenții comerciale adevărate colonii independente. Scutite de impozite în întreg
regatul, comunitățile privilegiate dețin în porturile mari câte un cartier închis,
înconjurat de ziduri
, care dispune de propria biserică, precum și de băi, antrepozite
(fonda, fondaco),
moară, măcelărie etc., și exercită în acest dome
niu puterea
judecătorească si polițienească. Pentru a controla aceste așezări, comunele
–
mamă
au creat o administrație centrală pentru „toată Siria" (consuli generali ai Genovei și
Pisei,
băile
al venețienilor) și au transferat acolo conflictele care îi opu
neau în
restul Mediteranei.

Luptele dintre comune în secolul al XIII
–
lea, aceste încăierări de cartier care
degenerează în răscoale, apoi în războaie, sunt un semn al acelor timpuri; interesele
economice prevalează asupra necesităților apărării, condițiile

de supraviețuire a
așezărilor cruciate sunt neglijate. Idealul cruciadei a dispărut din Țara Sfântă.

38
CAPITOLUL III

CRUCIADA ÎN LUMEA MEDIEVALĂ

Făcute posibile de expansiunea economică a Occidentului medieval,
cruciadele nu reprezintă însă o man
ifestare directă a acesteia. Iată de ce
mentalitățile care le însoțesc, starea crești
nătății pe care o reflectă, civilizația pe
care au creat
–
o în Tara Sfântă si rolul lor în confruntarea dintre Occidentul creștin
și Orient constituie principalele subiect
e abordate de cercetarea recentă.

I. Cruciadele în conștiința creștinătății occidentale

1.
Doctrina ecleziastică.
Principiile cruciadei au fost formulate în predica lui
Urban al II
–
lea de la Clermont și în scrisorile sale ulterioare, apoi dezvoltate în
bulele pontificale din secolul al XII
–
lea: discursul inițial, care privilegia ideea
ajutorării creștinilor din Orient asupriți de turci, a fost repede înlocuit de tema
eliberării Mormântului lui Hristos, a apărării sau

recuceririi sale. Acest război de
„ap
ărare" este o operă pioasă. Cruciatului care moare în drumul său sau în luptă,
papa îi făgăduiește absolvirea de păcate; celui care îndeplinește legământul
cruciadei, îi promite izbăvirea de penitența temporală impusă pentru păcatele sale.
începând cu Inno
cențiu al III
–
lea, cel mai mare teoretician al cruciadei, specia
liștii
în drept canonic acaparează acest subiect, comentează hotărârile pontificale sau
conciliare din ce în ce mai numeroase și elaborează o doctrină coerentă. Criticilor
care contestă legit
imitatea războ
iului sfânt li se răspunde că necredincioșii au
ocupat Țara sfințită de viața și moartea lui Hristos și i
–
au molestat pe creștinii ce
trăiau acolo. Celor care obiectează că războiul de cucerire este nedrept, iar
convertirile silite sunt cond
amnabile, juristul le răs
punde că sarazinii se opun
accesului misionarilor și că se cuvine să fie supuși pentru a li se putea propo
vădui
liber Cuvântul Domnului.

De acum înainte, textele fixează cu precizie condițiile de obținere a
indulgențelor, „ierarh
izate" încă de la sfârșitul secolului al XII
–
lea: proporțională
pentru servicii aduse cruciadei, plenară pentru petre
cerea a doi ani în Țara Sfântă
sau participarea la o altă expediție privilegiată. Numărul celor pentru care se
promite aceeași indulgență
ca în Țara Sfântă crește din ce în ce mai mult. Cruciada

39
reunește întreaga creștinătate sub conducerea papei
–
în căutarea mân
tuirii, încă de
la începutul secolului al XIII
–
lea, pro
punând tuturor creștinilor să participe la
cruciadă prin rugăciuni, proces
iuni, danii și susținerea financiară a celor ce pornesc
la drum, papalitatea inaugurează o mișcare de spiritualizare a cruciadei care duce,
în se
colul al XIV
–
lea, la înlocuirea așa
–
numitului
iter hierosolymitanum
cu drumul
crucii.
29

Dar abuzurile săvârșite

în acordarea dispenselor pentru constrângătorul
legământ al crucii, comutarea sa într
–
un mod din ce în ce mai laxist, îl reduc pe
acesta, încă din secolul al XIII
–
lea, la un simplu expe
dient politic și financiar.

2.
Spiritul „cavaleresc al cruciadei,
înc
ă de la originea sa, cruciada este o
acțiune feudală, un act al cavalerimii, clasă socială deja constituită la finele
veacului al Xl
–
lea în regiunile din Europa care vor trimite cei mai mulți oameni în
Țara Sfântă (îndeosebi Franța). Așa cum, prin cruciadă
, creștinătatea între
prinde o
acțiune comună care manifestă și, totodată, creează în secolul al XII
–
lea o unitate,
de altfel șubredă, tot astfel, prin ea, cavalerii împlinesc opera sanctificatoare care
pune în slujba unui ideal creștin virtuțile războinic
e de origine păgână. Așadar,
cruci
ada reprezintă acel loc în care întâlnirea dintre religie și clasa militară feudală
duce la „feudalizarea" celei dintâi și la creștinarea celei de
–
a doua. Această mișcare

nu a luat naștere o dată cu cruciada, ci a preceda
t
–
o, explicând în parte impactul
apelului de la Clermont. Dar în cadrul cruciadei își găsește manifestarea cea mai
strălucită; împlinirea „legământului crucii"
(votum cruciș)
devine indispensabilă
pentru cavalerul desăvârșit. Dumnezeu, și cu deosebire Hris
tos, este arunci
Seniorul prin excelență în slujba căruia ca
valerul este dator să jertfească totul
1
. Sub
înrâurirea acestei concepții, imaginile Vechiului Testament sunt predominante în
relatările despre cruciadă, iar acele
Gesta
anonime ale Primei
Cruciade evocă în
mai multe rânduri un Dumnezeu „atotputernic și război
nic". Cronicarii nu șovăie
să
–
i asemuiască pe cruciați cu poporul ales; ei scriu, în paralel, o nouă istorie
sfântă. Dumnezeu acordă soldaților care
–
i apără dreptul si „moștenirea" aju
torul pe

29

Ibidem., p. 73.

40
care aceștia îl așteaptă de la el: îngerii si sfinții lui Hristos (în spe
cial sfinții militari
de tradiție bizantină) luptă cot la cot cu cruciații. La Antiohia (1098):

„Văzurăm coborând din munți trupe nenumărate de războinici călare pe cai
albi
… Ai noștri nu puteau pricepe… cine erau războinicii aceia; dar în cele din
urmă, și
–
au dat seama că era o oaste trimisă în ajutor de Hristos, în frunte cu
sfântul Gheorghe, sfântul Mercur si sfântul Demetrius".
30

Așa cum seniorul este dator față de vas
alul său (și un cânt de cruciadă spune,
într
–
adevăr, că un cavaler „i
–
a cerut sprijinul"), Hristos a asigurat protecția
cruciaților.

Orice cavaler cruciat este, deci,
miles Christi;
crucea pe care o poartă pe
umăr este semnul prin care Domnul îl
învestește

cu împărăția Cerului. Conceptele
teologice de indulgență și răsplată cerească au fost transpuse în termeni de fief,
salariu si soldă: viața veșnică este făgăduită celor care vor muri, iar gloria celor vii.
Predicatorii, și însuși Urban al II
–
lea, nu șovăi
e nici ei să pomenească bogățiile
care
–
i așteaptă pe cruciați în Țara Sfântă. In chemarea sa la a IV
–
a Cruciadă,
abatele Martin de Pairis evocă împărăția Cerului ca „o soldă sigură", și „fericirea
pământească" într
–
o țară „mai bogată si mai rodnică decât p
atria noastră" ca o
„bogată speranță".
31

Cânturile de cruciadă, adesea direct inspirate din predicile religioase, adaugă
acestor teme pe cea a iubirii curtenești. Conon de Bethune, care a participat la a IlI
–
a și a IV
–
a Cruciadă, scrie despre Siria:

„Se cer
e
–
acolo faptă strălucită, C
–
așa se dobândește rai, onoare, Și slavă,
preț și
–
amor de la iubită"
32
.

Într
–
adevăr, încă din secolul al XII
–
lea, dar mai ales în
secolul următor, conflictul dintre dragostea pentru doamnă și iubirea față de
Dumnezeu reprezintă tema centrală a majorității cânturilor de cruciadă scrise mai
ales pentru și de către cavaleri. „Ren
unțarea" e grea, iar conflictul nu este
soluționat cu ușurință în favoarea slujirii Domnului. Dacă, în cel mai bun caz,
amorul curtenesc, sub influența legământului crucii, se preschimbă în iubire față de

30

Ibidem., p. 75.

31

Bongars,

Faptele săvârșite de cruciați,

Iași, 1993, p. 88.

32

Ibidem., p. 89.

41
Dumnezeu, cu timpul, unii nu șovăie să respingă cru
ciada în numele iubirii
pământești, simbol poetic al bunurilor materi
ale (avere, familie, confort) evocat cu
realism de per
sonajul lui Rutebeuf, cel care a renunțat la legămân
tul făcut
(decroise).

3.
Spiritul „popular" al cruciadei.
Liberi, prin necesit
ate, de aceste legături,
„săracii" au răspuns celor dintâi apeluri la cruciadă cu mai multă fervoare chiar
decât celelalte grupuri sociale și par a fi păstrat, până la începutul veacului al XIV
–
lea, flacăra unui ideal ce avea un ecou din ce în ce mai slab
în rândul claselor
superioare. Fără a exagera separația dintre „baroni" și „soldații de rând"
–

printre
care se întâl
neau adesea si cavaleri săraci, a căror origine socială îi făcea uneori să
fie aleși căpetenii ale unor bande
–

putem distinge anumite tră
sături specifice ale
unui spirit „popular" al cruciadei. Manifestările acestei mentalități nu sunt apanajul
unui grup social bine definit, dar cei mai sărmani erau fără îndoială mai sensibili,
prin condițiile lor de viață, la acea latură miraculoasă, supra
naturală a
sentimentului religios. În fine, pe măsură ce structura religioasă și feudală a
cruciadelor îi marginaliza și chiar îi excludea din expediții, începea să se afirme
idealul unei „noi religii" a cruciadei înfăptuite fără arme de către cei săraci,
acești
noi aleși.

Încă de la început, semnele și miracolele prevesti
toare sau însoțitoare au
jucat un rol mai important în antrenarea maselor decât apelurile și predicile auto
–
rizate. Iar când Bernard de Clairvaux predică în Germania, succesul său în rând
ul
mulțimii se dato
rează mai mult miracolelor sale decât elocinței de care dă dovadă.
E drept că omul medieval este întot
deauna atent la fenomenele în care i se pare că
dis
tinge voința lui Dumnezeu, dar cruciada are semnele ei particulare: cele care
pre
figurează migrația, pre
cum ploile de stele, cometele cu coadă de foc, ple
carea
animalelor, norii de lăcuste (prevestire sem
nalată și în Orient, după spusele Anei
Comnena), cele care cheamă la drum, scrisori „excitatorii" căzute din cer și cele
care marc
hează caracterul ales al unora, îndeosebi crucea, înscrisă în carnea unor
cruciați morți sau chiar vii. Fiecare cruciadă
—

dar în special prima, a II
–
a și a V
–
a
–

este precedată de semne re
velatoare ale unei voințe divine de ajutorare, sau

42
defavorabilă at
unci când este vorba de condamnarea păcatelor oamenilor, cauze ale
eșecului. Aceste mi
nuni se adaugă profețiilor pentru a întreține ideea apropierii
sfârșitului lumii. Tradiția milenaristă este dominantă în timpul Primei Cruciade:
mulți plecau spre un Ier
usalim pământesc, dar foarte greu de loca
lizat
–

elocvent în
această privință este cazul acelor copii ai unor cruciați săraci care, ajungând în câte
un sat, întrebau dacă acesta este Ierusalimul
–

unde, după ce se va fi înfăptuit
împlinirea timpurilor și
a națiunilor, iar evreii vor fi fost convertiți, un rege
mesianic îi va aduna pe oameni în așteptarea venirii Domnului. Această așteptare a
pogorârii lui Hristos are și o tentă conferită de unele tradiții politice: Regele
Ultimelor Zile care va fi încorona
t pe Golgota este fără îndoială un franc, iar
anumite legende de inspirație carolingiană îi așază pe acest tron pe un Carol cel
Mare, un Godefroi de Bouillon, un Frederic Barbarossa întorși dintre cei morți. La
sfârșitul seco
lului al XII
–
lea circulă unele

profeții despre „regele blond al
Occidentului" care va intra în Constantinopol și va restaura Țara Sfântă. Supunerea
regelui grecilor reprezintă în toată tradiția existentă (Pelerinajul lui Carol cel Mare,
profețiile sibiline etc.) condiția întoarcerii la

unitatea Imperiului creștin și preludiul
plenitudinii timpurilor. Sub zidurile cetății Damietta, în 1219, sunt vestite
deopotrivă venirea acestui rege al Occidentului și cea a regelui David sau a
preotului Ioan sosit din Indii, a cărui figură legendară si
mbolizează, începând cu
secolul al XIII
–
lea, speranțele de izbândă asupra Islamului biruitor.

Aceste credințe sunt probabil împărtășite de marea majoritate a armatei, în
schimb, idealul de sărăcie și de puritate propovăduit tuturor se cuvine să fie impus
s
i celor mari. În fața Antiohiei și a Ierusalimului, mulțimea cere săvârșirea actului
de penitență fără de care orașul nu va putea fi cucerit și, o dată cu cea de
–
a III
–
a
Cruciadă, anumite regulamente încearcă să pună frâu luxului celor puternici; dar
Ludov
ic al IX
–
lea însuși este nevoit să răstoarne mesele de joc ale fraților săi. De
aceea, în momentul eșecului, încă din timpul celei de
–
a II
–
a Cruciade, opinia
populară îl atribuie lesne păcatelor celor mari (disensiuni, lux, orgoliu), născându
–
se treptat id
eea unei cruciade pașnice rezervate celor sărmani. Foulque de Neuilly
propovăduieste săracilor chemați, prin menirea lor, să
–
l imite pe Hristos și

43
înfierează cele două vicii ale unei societăți năpădite de patima banului: camătă și
desfrâul.

Cu cât este pre
amărită mai mult virtutea sărăciei, cu atât banul devine
indispensabil desfășurării expedițiilor: cruciada săracilor, care nu dispun de alte
arme decât puritatea și rugăciunea, trebuie să se se
pare de cruciadele oficiale. De
vreme ce bogații sunt nedemni
de cruciadă, vor porni doar cei sărmani și, cei mai
sărmani dintre cei sărmani, copiii
.
În 1212, un grup de păstori din Vendomois și
copiii din Koln pornesc spre Ierusalim spre a elibera Mormântul și

Crucea lui
Hristos, crezând că, precum evreii din Vechiu
l Testament, apele mării se vor
retrage pentru a
–
i lăsa să treacă. Țara Sfântă rămâne țelul ciobanilor conduși de
Maestrul Ungariei în 1251, porniți spre a
–
1 elibera pe Ludovic al IX
–
lea, sau al
Păstorilor din 1320 care străbat Franța, jefuindu
–
i și masacr
ându
–
i pe evrei. Ultima
dintre aceste cruciade ale copiilor se transformă curând într
–
o adevărată răscoală,
dar pri
mele, primite favorabil de popor, exprimă dăinuirea unui ideal abandonat de
societatea admisă.

Critica cruciadei.
Cu mult înaintea lui Volta
ire și a
Eseului asupra
moravurilor,
s
–
au ridicat voci care nu s
–
au sfiit să critice cruciadele și să le conteste
chiar necesitatea, încă din vremea Primei Cruciade, se spune că, în Germania, unii
îi socoteau nebuni pe cei care plecau în Țara Sfântă. Texte
le din veacul al XII
–
lea
păstrează puține urme ale unor obiecții, fie ele tot atât de simple precum cea
menționată. Dar criticile de tot felul se înmulțesc, în secolul al XIII
–
lea, o dată cu
apariția cruciadelor „deviate" împotriva ereticilor, a schismatic
ilor si a dușmanilor
politici ai papalității. Ajungând în Languedoc, cruci
ada stârnește ostilitatea
trubadurilor, după cum o dovedește acel
sirventes
(poezie polemică) al lui Guil
–
lem Figueira împotriva ,, Jlomei trădătoare și înșelă
toare". Acest poet
din Toulouse
care a trecut în slujba lui Frederic al II
–
lea nu este singurul trubadur care condamnă
cruciadele din Europa în numele unei pre
ocupări fată de Țara Sfântă ce decurge
mai ales din spiritul ghibelin. Apărarea „adevăratei" cruciade a devenit, în
tr
–
adevăr, o temă de propagandă politică; poeții îl acuză pe papă de a fi sacrificat
cruciada lui Lu
dovic al IX
–
lea acțiunilor sale împotriva împăratului.

44
În numele Țării Sfinte, teoreticienii politici con
testă puterea temporală a
papalității și reclamă
absorbirea Bisericii de către stat, acesta urmând să preia
conducerea cruciadei.

Finanțarea tuturor cruciadelor, îndeosebi din Țara Sfântă, stârnește mai ales
un anticlericalism general pe care personajul lui Rutebeuf, cel care a renunțat la
legământul cru
cii, îl exprimă cu modestie:

„Răzbune
–
l cleric și prelat

Pe Domnul, c
–
au câștig mai mare;

Au de băut si de mâncat;

De
–
s ploi sau vânt, la fel le pare.”

În fine, eșecurile repetate ale cruciadelor de din
colo de mare și pierderea
Țării Sfinte, fie ele expli
cate prin păcatele creștinătății, cele ale Bisericii și

îndeosebi ale ordinelor militare, au dus la scepticism: cruciada era oare folositoare,
de vreme ce Dumnezeu însuși nu
–
i înlesnea izbânda? Salimbene povestește că, în
fața unor franciscani ce strângea
u danii pentru cruciadă, poporul i
–
a dat de pomană
unui alt cerșetor în numele lui Mahomed „mai puternic decât Hristos". O critică
mai radicală se datorează clericilor înșiși, care erau tot atât de conștienți ca și laicii
de abuzurile stârnite de organizar
ea cruciadelor, dar preocupați mai ales de
prejudiciile pe care violența le cauzează credinței creștine.

„Războiul împotriva lor (a necredincioșilor) nu folosește la nimic… Nu așa îi
vom putea converti… fiii lor care vor supraviețui războiului se vor î
nverșuna și mai
mult împotriva credinței creștine… convertirile vor deveni imposibile… îndeosebi
dincolo de mare și în Prusia."
33

Tot astfel, dominicanul Guillaume de Tripoli propovăduiește mai degrabă
convertirea decât nimicirea sarazinilor si trimiter
ea mai degrabă a unor misionari
decât a soldaților în Tara Sfântă. De la începutul secolului al XIII
–
lea si încercarea
sfântului Francisc, la Damietta, de a
–
l converti pe sultanul al
–
Kamil, spiritul
misionariatului pașnic se răspândește în sânul Bisericii.

Chiar în spiritul celor ce
–
1
propun, el nu este opus cruciadei: sfântui Francisc însuși nu o con
damnă; Ramon

33

Ibidem., p. 90.

45
de Penafort dezaprobă convertirile silite, dar propovăduiește totuși cruciada în
Spania sub Grigore al IX
–
lea, iar Ramon Lull (1232
–
1315), care v
isează la trecerea
creștinătății într
–
o stare per
manentă de misionariat, scrie în 1309 un tratat intitu
lat
De acquisitione terrae sanctae,
care este cât se poate de tradițional. Această
tradiție reprezintă o reminiscență: în aceeași perioadă, franciscani
i se sta
tornicesc
în Palestina, ca paznici ai Locurilor Sfinte, cu autorizația sultanului (1333).
Pelerinajul a luat din nou locul cruciadei, în vreme ce frații franciscani o
„spiritualizau" pe aceasta din urmă:
miliția Christi
poate fi îndeplinită în fie
ce zi
întru renunțarea la bunurile lumești și urmarea preceptelor Evangheliei. Ideea de
cruciadă a dăinuit.

5.
Civilizația Statelor cruciate.
Statele franceze din Siria
–

Palestina nu au
întreținut relații particulare cu idealul cruciadei, iar atitudinea l
or în această
privință rămâne, în lipsa unor mărturii numeroase, greu de surprins. După cum am
semnalat, opoziția dintre cruciații din Europa și asa
–
numiții „mânji", preocu
pați
mai degrabă de interesele lor politice, s
–
a mani
festat în mai multe rânduri.
Jacques
de Vitry, episcop de Acra, relatează despre ostilitatea pe care a întâm
–

pinat
–
o aici
predica sa privitoare la cruciadă. El vede cauza acestei stări de spirit în imoralitatea
ce dom
nește în oraș, devenit un refugiu pentru o adunătură de criminali
originari
din Occident, într
–
adevăr, în secolul al XIII
–
lea, puterea seculară îi condamna ade
–
sea pe mulți la surghiun pe viață sau temporar în Țara Sfântă, iar registrele
arhiepiscopului de York, între 1274 si 1276, din trei sute de legăminte de cruciadă,

numără doar unsprezece voluntari.

Dar indiferența față de cruciadă înlesnea oare relațiile francilor cu diferitele
comunități autohtone? Suntem cel mai bine informați în această privință în plan
ecleziastic. La origine, ierarhia latină a fost con
stituită

mai degrabă pentru a
compensa absența prela
ților greci, dar s
–
a aflat curând în concurență cu ie
rarhia
ortodoxă. Iar atitudinea latină față de Biserica greacă a fost repede determinată de
relațiile politice ale statelor cruciate cu Imperiul Bizantin. Ch
iar dacă, tedretic,
clerul grec era supus autorității prelaților latini, el pare să fi ascultat mai degrabă de
cei greci care si
–
au făcut din nou apariția în Palestina în veacul al XIII
–
lea. O

46
anumită coexistență, mai puțin dificilă decât în România și în
Cipru, pare așadar să
fi domnit în Țara Sfântă între greci și latini. Respectul față de comunitățile
neortodoxe este mai mare: siriacii și armenii (monofiziți), nestorienii, maroniții din
Liban și
–
au păstrat ierarhiile și bunurile și au apreciat toleranta
francilor comparată
cu certurile anterioare cu autoritățile bizantine. În sfârșit, o serie de nego
cieri cu
Roma duc la o unire, mai mult sau mai puțin acceptată: ralierea maronitilor (către
1179)
–

cea mai durabilă, cea a iacobiților (sirieni) (1246) și a

armenilor (1197). în
ciuda rezultatelor lor incerte, aceste dialoguri au dus la o mai bună cunoaștere de
către Biserica romană a Orientului creștin.

Contactul cu Orientul a favorizat oare nașterea unei civilizații originale în
statele cruciate? Anumite
influențe superficiale s
–
au exercitat asupra obi
ceiurilor:
mode sau straie orientale, folosirea băilor publice. Dincolo de aceste aparențe, în
fapt o simplă adaptare la mediu și la o viață urbană mult mai dez
voltată, cadrul de
viată rămânea profund oc
cidental, după cum am putut constata în ceea ce privește
orga
nizarea administrativă si juridică. Aceeași remarcă este valabilă pentru
creațiile intelectuale și artistice din Siria francă. Firește, s
–
a apelat adesea la artiști
sirieni sau bizantini: biseri
ca Nașterii lui Hristos de la Betleem a fost decorată de
artiști trimiși de Manuel Comnenul, miniaturile psaltirii reginei Melisenda (1143
–
1151) sunt inspirate de modele bizantine și o serie de artiști greci, arabi si sirieni au
lucrat la deco
rarea palatu
lui, astăzi dispărut, al Ibelinilor, unde puteai întâlni o
mulțime de fântâni, statui și dalaje de marmură. Cu toate acestea, majoritatea
operelor cre
ate în Palestina, fie că este vorba de edificii religioase precum Sfântul
Mormânt, catedralele din Tortou
s, Gibelet și Beirut, biserica Notre
–
Dame din
Nazaret, sau de scrieri precum
La chanson des chetifs,
operele istorice ale lui
Foucher de Chartres, Guillaume de Tyr și Filippo di Novară, rămân fidele stilului
occidental. Iar monumentele, majoritatea în stil

romanic, mani
festă influența
dominantă exercitată de francezi (în special cei din sud) asupra societății și
civilizației statelor din Țara Sfântă ajunse la apogeu în veacul al XI
–
lea.
34

34

Cruciadele
, București, 200
1, p. 189.

47
II.
Cruciadele în confruntarea
dintre Orient și Occident

1.
Bizanțul și cruciada,
îndreptate împotriva Orientului Apropiat musulman,
cruciadele au fost mai ales contrare intereselor Imperiului Bizantin. De aceea, este
firesc ca atitudinea bizantinilor fată de cruciade să fi fost determinată de
considerații politice
. Neîncrederea lor legitimă, stârnită de tre
cerea unor trupe atât
de numeroase prin Imperiu, ca și de inevitabilele excese ale acestora, este sporită
de

prezența normanzilor, dușmani ai Bizanțului, înce
pând cu mijlocul secolului al
XI
–
lea, lesne confunda
ți de greci cu ceilalți „barbari" occidentali. Cu alte ocazii (de
pildă, în 1147), departe de a participa la cruciadă, normanzii profită de aceasta
pentru a ataca Imperiul în momentul în care cea mai mare parte a armatei era
ocupată cu supravegherea trupel
or cruci
ate. Se produce chiar deseori o conjugare a
acțiunilor normande împotriva Bizanțului cu cele ale cruciadei: astfel, în 1106,
când Bohemund propovăduiește în Occident o cruciadă antibizantină sau când,
după eșecul celei de
–
a II
–
a Cruciade, Suger el
aborează proiectul unei expediții
franco
–
normande împotriva Bizanțului, sau în fine în timpul cruciadei lui Hernie al
Vl
–
lea. Dar simpla coincidență a atacurilor nor
mande și cruciate justifică cu
prisosință neîncrederea bizantinilor.
35

În schimb, măsurile
luate pentru apărarea Impe
riului (supravegherea militară
a armatelor cruciate, alianța lui Manuel Comnenul cu selgiucizii, a lui Isaac
Anghelos cu Saladin) stârnesc acuzații de tră
dare, încă din timpul Primei Cruciade
și îndeosebi după eșecul „arier
–
cruc
iadelor" din 1101, Alexios Comnenul este
calificat drept viclean, sperjur și trădător. Tema „vicleniei grecești", amplificată de
propaganda normandă, revine de
–
acum încolo în toate relatările privind cruciadele
și oferă, în aceeași măsură ca și păcatele „c
elor mari" si voința divină, o explicație
la îndemâna oricui pentru eșecul diverselor expediții, în 1204, aceeași acuzație
justifică cucerirea unui oraș care a trădat cruciada și pe suveranii săi legitimi, în
vreme ce cruciada este definitiv con
damnată de

greci, care vedeau în ea pretextul
pentru o „expediție de piraterie" de care au profitat vene
–
țienii care, în dorința lor

35

Chrysostomos Arhiep.,
Relațiile dintre ortodocși și romano
–
catolici de la Cruciada a IV
–
a până la controversa
isihastă,
București, 2001, p. 196.

48
de răzbunare, au folosit cupiditatea latinilor dornici să pună mâna pe bogățiile
Bizanțului. Din punct de vedere politic, cruciadele
din secolul al XII
–
lea nu
constituie decât o mani
festare a ostilității latinilor fată de Imperiu, iar scopul lor
religios este o simplă fațadă.

Însăși noțiunea de cruciadă este, într
–
adevăr, de neînțeles pentru un bizantin:
luptele Imperiului împotriva pe
rșilor și Islamului nu au îmbrăcat nicio
dată
caracterul unui război sfânt. Războaiele lui Herakleios împotriva perșilor nu au fost
nicicând acele „cruciade" pe care Occidentul, încă din Evul Mediu, a încercat să le
acrediteze. La finele veacului al X
–
lea,

în momentul în care Nikephoros Focas
întreprindea în Siria de Nord o serie de expediții pe care succe
sorul său, loan
Tzimiskes, avea să le extindă până în Palestina, patriarhul a refuzat să dea curs
cererii împăratului de a onora cu titlul de martiri pe
soldații căzuți în luptele
împotriva necredincioșilor. Fidelă creștinismului primitiv, Biserica bizantină este
ostilă folosirii armelor de către laici
—

canonul sfântului Vasile îi privează de
dreptul de a primi împărtășania

pe toți aceia care „au săvârșit

un omor la război"
—

și
afortiori
de către clerici. In mai multe rânduri, unii preoți sau călugări au fost
caterisiți sau condamnați pentru a fi luptat cu arma în mână împotriva turcilor. De
aceea, la vederea unor preoți latini care participă ei înșiși la

lupte, Ana Comnena
este cuprinsă de indignare. Cu toate că acest fapt, socotit reprobabil și de uzanțele
latine, a fost mai puțin frecvent decât crede aceasta, el rămâne semnificativ în ceea
ce privește prăpastia care separă mentalitățile latinilor de cel
e ale grecilor.

În ciuda acestor deosebiri, conștientizarea unei comunități de religie rămâne
vie de
–
a lungul întregu
lui secol al XII
–
lea. De ambele părți, este deseori invocată
pentru soluționarea unor diferende sau opoziția la anumite ostilități: astf
el,
francezii refuză să atace Constantinopolul, în 1147, așa cum le pro
punea episcopul
de Langres. La Zara, o partidă con
dusă de Simon de Montfort și abatele des Vaux
de Cernay refuză să atace această „cetate de creștini" și se opune apoi încheierii
acor
dului cu Alexios cel Tânăr, căci „aceasta însemna să lupte împotriva creș
–
tinilor, iar ei nu pentru asta plecaseră". Teza oficială privind legitimitatea acțiunii
împotriva unei țări schismatice ocupă un loc secundar chiar și în rela
tarea lui

49
Villehardoui
n și, potrivit spuselor lui Robert de Clari, a părut probabil destul de
puțin convingă
toare multor cruciați. Așadar, conștientizarea schismei nu a depășit
mediile ecleziastice; evenimentele din 1204 stârnesc conjugarea factorilor politici
cu cei religioși
, ducând la separarea efectivă. Ura față de latini, mai puternică decât
cea față de turci, a devenit elementul principal al conștiinței naționale bizantine
care nu poate fi separată de ortodoxie.
36

2.
Islamul și cruciada.
În fapt, cruciada nu consti
tuie o
reacție la războiul
sfânt islamic: la sfârșitul se
colului al Xl
–
lea, idealul
djitiad
–
ului
își pierduse forța
de atracție și nu mai era menținut la frontierele orien
tale și în Asia Mică de către
turcomani decât sub forma așa
–
numitei
ghazwa
(„raid"), iar î
n Sahara de către
murabituni. în schimb, Occidentul latin intrase într
–
o etapă de expansiune în
detrimentul Islamului, în Sicilia și în Spania. La nivelul doctrinelor, situația era
inversă: războiul sfânt catolic nu poate reprezen
ta decât apărarea și elib
erarea
creștinilor asupriți, și a Țării Sfinte atunci când este vorba despre cruciadă, chiar
dacă aceste motive servesc spre a justifica o serie de cuceriri; în schimb,
djihad
–
ul
este un război ofensiv menit să
–
i supună pe necredincioși până când aceștia v
or
recunoaște legea Islamului. Dar societatea musulmană medievală este mai puțin
închisă decât Occidentul creștin; ea recunoaște existența unor comunități de alte
credințe în sânul său, acordă un loc cărora le oferă, prin
dhimma,
ospitalitate și
protecț
ie câtă vreme aceștia recunosc autoritatea admisă plătind
capitația
care îi
deosebește de ceilalți, așa
–
nu
–
mita
djizya.
Așadar,
djihad
–
ul
nu duce, precum cruci
–

ada, la opțiunea între convertire și moarte oferită musulmanilor învinși în timpul
primelor
cruciade, nici la intoleranța de drept, dacă nu de fapt, a statelor cruciate
față de musulmani.

Dar cruciadele au produs oare o mare impresie asupra lumii musulmane?
Aceasta ignoră motivele lor religioase
–

nu există un termen special care să
–
i
desemneze p
e cruciați, care rămân niște „franci"
–
, iar aceste expediții, de altfel
reduse ca număr de oameni atunci când ajungeau în Siria, nu par să con
stituie,
pentru țările islamice, o amenințare mai mare decât ofensivele bizantine de la

36

Ibidem., p. 203.

50
finele secolului al X
–
le
a. Dar, spre deosebire de acestea din urmă, cru
ciadele au
creat așezări creștine durabile în Orientul Apropiat musulman. Doar persistența
acestei ame
nințări france a provocat o anumită reacție din partea musulmanilor.
Dar se cuvine să nu exagerăm întin
d
erea sa: relatările privind ofensivele cruciate
ocupă un loc restrâns în scrierile cronicarilor arabi, cu excepția autorilor originari
din țările vecine cu francii, de pildă Ibn
–
al
–
Qalanisi și Ibn
–
al
–
Atir. Doar opinia
publică din țările amenințate sau le
zate
–

în primul rând Siria de Nord care
–
si
pierdea teritoriile de pe coastă cele mai bogate și ale cărei relații ma
ritime și
terestre cu Egiptul erau astfel afectate
–

a nutrit o adevărată ostilitate față de ei. Cu
toate că celelalte țări islamice au con
tribuit, prin trimiterea de soldați și de bani, la
lupta împotriva francilor, chiar dacă pasivitatea califului sau a guvernatorilor a
stârnit uneori reacții ale zeloților la Bagdad sau Damasc, unitatea islamică nu poate
fi comparată cu cea a creștinătății
occidentale. Războiul împotriva francilor a fost
dus, în principal, de primii ayyubizi, apoi de mameluci. Ar fi fals să credem că
cruciadele au provocat „contra
–
cruciade": dacă vechile terne ale
djihad
–
ului,
precum și locul Ierusalimului printre locurile s
finte islamice au cunoscut un proces
de revi
gorare în veacul al XII
–
lea, războiul sfânt a constituit mai degrabă mijlocul
de a reuni Djazira si Siria, pe arabi și pe kurzi, Siria și Egiptul si de a
–
i elimina pe
șiiti, decât mobilul acestei unificări polit
ice și reli
gioase. In schimb, crearea unui
stat militar în Egipt în secolul al XIII
–
lea poate fi socotită drept o consecință
directă a cruciadelor; intoleranța acestui stat față de așa
–
numiții
dhimmis
și
îndeosebi cei care se compro
–
miseseră cu francii si

mongolii (maroniți alungați din
orașele de coastă și stabiliți în Liban; armeni din Cilicia exterminați în secolul al
XIV
–
lea) se explică prin teama de a vedea invazia mongolă distrugând cu sprijinul
francilor cel mai înfloritor stat musulman din acea epo
că.
37

Nici cruciadele, nici statornicirea cruciaților în Orient nu au înlesnit
cunoașterea reciprocă a celor două civilizații. Contactele au fost cu mult mai rod
–
nice în Spania și în Sicilia. Pentru a nu pomeni decât un exemplu, trebuie spus că
prima tălmăc
ire a Cora
nului a fost făcută în Castilia la îndemnul lui Petru

37

Ibidem

51
Venerabilul (1143), iar operele lui Aristotel au ajuns

în Occident mai ales prin
intermediul Spaniei. E drept că francii din Palestina erau interesați uneori de
cunoașterea lumii arabe a căre
i limbă o stăpâneau: Renaud de Sidon a pus să
–
i fie
comentate scrierile arabe, iar Guillaume de Tyr își propunea să redacteze o istorie a
principilor Orientului, dar această cunoaș
tere a rămas apanajul unei elite, fără
răsunet asupra Occidentului.

În mod
direct, influența cruciadelor a fost mai curând negativă; ca orice
propagandă, cea a crucia
delor, de la așa
–
numitele
excitatoria
la tratatele mai
oficiale, s
–
a străduit să denatureze imaginea inamicu
lui. Acuzației de idolatrie,
curentă încă din vremea Pr
imei Cruciade și care este reiterată sub diverse forme
până la Roger Bacon
–

se spune chiar că musulmanii venerează la Mecca statui
înfățișându
–
i pe Venus sau pe Mahomed
–

i se adaugă cele de imoralitate și, în mod
paradoxal, de religie ce încura
jează și
justifică violența.

E drept că această ultimă învinuire este formulată îndeosebi de misionari,
precum Ricoldo de Monte Croce (sfârșitul secolului al XIII
–
lea) și Juan de Segovia
(secolul al XV
–
lea), convinși că creștinismul este incompatibil cu violenta și

că
doar argumentele raționale vor putea permite convertirea musulma
nilor. Intr
–
adevăr, cruciadele au însemnat și confrun
tarea creștinătății occidentale cu
problema existenței unor mase considerabile de necredincioși pe care nu o
concepea anterior. Deja,

Petru Venerabilul era încre
dințat că musulmanii alcătuiau
o treime sau jumă
tate din populația mondială si li se adresa, în mod retoric, astfel:

„Eu vă atac, nu cum o fac adesea semenii mei cu armele, ci prin cuvânt, nu
prin forță, ci prin rațiune, nu pr
in ură, ci prin iubire… Vă iubesc, și iubindu
–
vă vă
scriu, iar scriindu
–
vă vă chem la mântuire."
38

Dar „disputele raționale" astfel dorite au fost rare iar misionarii franciscani
sau ai altor ordine ce por
neau spre ținuturile musulmane urmăreau mai degra
bă
martiriul decât cucerirea sufletelor. Guillaume de Tripoli pretinde că a făcut
numeroase convertiri în Palestina, dar se pare că, de fapt, convertirile creș
tinilor,
latini sau nu, la islamism au fost mult mai numeroase. Dar unii misionari

38

Baltrusaitis J.,
Evul Mediu fantastic,

București, 1975, p. 57.

52
răspândeau ce
l puțin în Occident o imagine mai veridică a Islamului: Ricoldo laudă
în acesta interioritatea rugăciunii, sfin
țenia numelui lui Dumnezeu, practicarea
pomenii si a ospitalității. Suntem departe de imaginea caricaturală înfățișată la
începuturile cruciadei
. Contribuind la lărgirea orizontului geografic și mental al
creștinătății secolului al XII
–
lea, cruciada a pregătit ea însăși una din cauzele
declinului său.

53
CAPITOLUL IV

DE LA PRIMA LA

A III
–
A CRUCIADĂ: CREAREA ȘI APĂRAREA
STATELOR LATINE DIN ȚARA SFÂNTĂ

I. Prima Cruciadă și Alexios I Comnenul

Alcătuită din contingente feudale ce se deplasau izolat, ticsite de
necombatanți, cruciada nu răspundea dorințelor papei care ar fi voit
–
o unită
sub
conducerea legatului și a unei căpetenii laice. Ea răspundea și mai puțin dorințelor
împăratului bizantin care îi înfrân
–
sese pe pecenegi, se descotorosise de emirul
Smirnei, Tzachas, și întreținea raporturi pașnice cu sultanul selgiucid al Rumului,
st
abilit la Niceea, Kilidj Arslan I. Sosirea cruciadei punea Imperiului grave
probleme legate de aprovizionare și pază. Ana Comnena
–

scriind la vreo douăzeci
de ani după aceste evenimente, dar rămânând fidelă, fără îndoială, opiniilor tatălui
său, împăratul

Alexios I
–

nu pune la îndoială sinceritatea „sărmanilor pelerini", dar
îi bănuiește pe baroni de intenții mai puțin pașnice. Intr
–
adevăr, cum să nu fii
cuprins de teamă la vederea lui Bohemond îmbrăcat în straie de cruciat, în locurile
unde, cu cincispre
zece ani mai devreme, venise ca un cotropitor? Cu toate acestea,
Alexios I pusese să fie pregătite provizii și îi asigurase pe cruciați că le va înlesni
trecerea cu condiția ca aceștia să
–
și respecte angajamentele de pace.
39

Primele incidente s
–
au datorat c
ruciadei „popu
lare", adesea incapabilă să
–
și
cumpere proviziile și înclinată spre jaf chiar în împrejurimile Constantinopolului.
Potrivit Anei Comnena, bandele lui Gautier
–
Cel
–
Fără
–
de
–
Avere și Petru Eremitul
au cerut, în august 1096, să fie transportate p
e coasta asiatică. Au început prin a
prăda satele creștine, au lansat raiduri pe teritoriul turcesc și au fost în mare parte
nimicite (octombrie 1096), în vreme ce supra
viețuitorii erau readuși la
Constantinopol pe vasele bizantine, în același moment, pri
mele trupe soseau în
capitală fără prea multe opreliști, căci erau puțin nu
meroase. Incidentele aveau să
apară o dată cu venirea contingentelor mai importante, între Raymond de Toulouse
si mercenarii pecenegi care
–
l escortau, între Bohemund și locuitorii
Castori ei care
refuzau să
–
l aprovizioneze, și aveau să se amplifice pe măsură ce ajungeau la

39

Fuller Th.,
Istoria războaielor sacre,
Cluj, 1982, p. 237.

54
ultimele contingente aflate pe drum veștile confuze privind negocierile inițiate de
cei care sosiseră înaintea lor la Constantinopol și condițiile în care acestea

se
desfășurau.

Hugues de Vermandois a fost cel dintâi care i
–
a prestat fără prea multe
greutăți lui Alexios I jurămân
tul pe care acesta voia să
–
l obțină de la toate căpe
–
teniile cruciadei: restituirea către Imperiu a tuturor

pământurilor care
–
i aparținus
eră
înainte de invazia turcă, menținerea în feudă imperială a celorlalte pământuri care
urmau să fie cucerite în Orient și promisiunea că vor rămâne fideli împăratului.
Astfel, acesta folosea uzanțele occidentale pentru a
–
și asigu
ra colaborarea
cruciațilo
r: dar Godefroi de Bouillon, vasal al împăratului german, refuza să
presteze jură
mântul unui alt suzeran. A fost nevoie să i se întrerupă aprovizionarea
ca să cedeze. Raymond de Saint
–
Gilles, pretextând că nu putea sluji alt suzeran
decât pe Hristos, s
–
a
mulțumit să jure că va respecta viața și onoarea împăratului.
Bohemund și
–
a luat bucuros angajamentul solicitat, dar a cerut în schimb să fie
numit mare slujbaș al Orientului, post care i
–
ar fi asigurat comandamentul forțelor
imperiale din Asia Mică și, de
ci, cel al expediției cruciate. Această soli
citare
dezvăluie intențiile căpeteniei normande, și anume de a fi un mare mercenar în
slujba împăratu
lui, pentru ca mai apoi, la nevoie, să folosească în interesul propriu
puterea si avuțiile astfel obținute.
40

În faptele, dacă nu în cugetul lor, celelalte căpe
tenii ale cruciadei, reunită în
totalitatea ei în Asia Mică, în mai 1097, se comportă ca niște mercenari ai
împăratului. Niceea este asediată, armata venită în apărarea ei, condusă de Kilidj
Arslan, este î
nfrântă și, la 19 iunie, garnizoana turcă predă orașul bizantinilor.
Deja, în ciuda generozității lui Alexios față de cru
ciați, încep să se ridice voci
împotriva șireteniei sale, iar indulgența sa față de necredincioși este calificată drept
trădare. Dar r
elațiile oficiale nu au de suferit din această pricină, iar cruciada
pornește către est, însoțită de un contingent bizantin. La 1 iulie, victoria obținută la
Dorylaeum asupra lui Kilidj Arslan I deschide calea spre Anatolia, unde armata
înaintează anevoios
, îndurând foamea și setea, pierzând un mare număr de cai și

40

Ibidem., p. 239.

55
dând vina, pentru nenorocirile sale, pe călăuzele grecești, învingându
–
i pe
danișmendiți și pe emirul Capadociei la Heracleea, cruciații străbat Munții Taurus
și ajung în Cilicia, întâmpinați fav
ora
bil de armenii stabiliți aici de la mijlocul
secolului al XI
–
lea. La 20 octombrie, după patru luni de marș, armata își instalează
tabăra în fața Antiohiei. Asediul Antiohiei, oraș bizantin până în 1085, reprezintă
un moment esențial în desfășurarea Pri
mei Cruciade: atunci se manifestă primele
ambiții terito
riale ale cruciaților și se consumă ruptura cu Bizanțul. Deja, nepotul
lui Bohemund, Tancred, și Balduin de Boulogne au acaparat în folosul lor cetățile
ciliciene Tarsa și Mamistra, pe care le abando
nează în urma unor disensiuni.
Balduin pornește apoi către regiunea Eufratului de Sus. Cucerește cetățile
Ravendel și Turbessel, pe care le lasă în feudă tovarășilor de arme armeni care
–
l
călăuziseră; chemat la Edessa de armeanul Toros, care era dornic să
scuture tutela
turcească, devine fiul adoptiv și moștenitorul acestu
ia. O răscoală binevenită îl
descotorosește de Toros (martie 1098). Primul stat cruciat
–

comitatul de

56
Edessa
—

este întemeiat. N
–
a fost vorba nicicând să fie înapoiat Bizanțului
acest
oraș care
–
i aparținea.
41

Dificultățile întâmpinate în timpul asediului Antiohiei, exploatate de
Bohemund, vor duce la ace
lași rezultat. Blocada orașului este stabilită în noiem
brie
cu ajutorul echipamentului militar adus de o flotă genoveză. Dar vitregiil
e iernii
impun ca aprovi
zionarea să se facă din ce în ce mai anevoios: în ciuda victoriilor
repurtate asupra armatelor trimise din Damasc, apoi din Alep în ajutorul Antiohiei
(decem
brie 1097 și februarie 1098), moralul asediatorilor este foarte scăzut.
C
azurile de abandon sunt nume
roase: de la Petru Eremitul la Etienne de Blois
trecând prin căpetenia contingentului bizantin, lesne convins de Bohemund că se
atenta la viața sa, căci Alexios era bănuit de intrigi cu turcii de vreme ce nu venea
în ajutorul c
ruciaților. Trăgând foloase din resentimentul față de bizantini,
Bohemund izbutește să obțină promisiunea că va stăpâni orașul dacă va intra
primul în el și dacă împăratul nu va veni în per
soană să intre în posesia sa. Datorită
înțelegerii cu unul dintre
apărători, el intră într
–
adevăr în Antiohia la 3 iunie, urmat
de alți cruciați, care din asediatori se pomenesc curând asediați, prinși între turcii
rămași în cetate și marea armată venită în ajutorul orașului, și condusă de emirul de
Moșul, Kerbogha. A fo
st nevoie atunci de o serie de viziuni și de descoperirea
relicvei Sfintei Cruci pentru a împiedica defetismul

să cuprindă întreaga armată. A
trebuit, totodată, ca principii să jure „că nu vor părăsi Antiohia decât cu
consimțământul tuturor". Dar fugarii,
convinși de căderea iminentă a orașului, s
–
au
alăturat lui Alexios care ajunsese deja la Philomelium în fruntea unei armate
pornite în ajutorul cruciaților: dar rapoartele lor pesimiste, dorința de a păstra
recentele cuceriri făcute în favoarea cruciadei (
Smirna, Efes. Sardes și o parte a
vechii Lydii), teama de a
–
l înfrunta pe Kerbogha îl determină pe Alexios să facă
cale întoarsă. Cea de
–
a doua condiție este îndeplinită și Bohemund, în fruntea
armatei cruciate, îl învinge pe Kerbogha (28 iunie), devenind
stăpân asupra
Antiohiei. Doar Raymond de Saint
–
Gilles, din invidie și fidelitate deopotrivă,
pretinde să fie respectate drepturile împăratului. De vreme ce Alexios nu a venit în

41

Ibidem., p. 143.

57
ajutorul vasalilor săi, aceștia se socotesc dezlegați de angajamentele lor: se

consumă astfel ruptura dintre cruciadă și Bizanț.
42

II.
Succesele cruciaților împotriva unui inamic divizat

1.

Divizarea Orientului Apropiat.

Doar prin fărâmițarea Orientului Apropiat musulman la finele veacului al
XI
–
lea se poate explica succesul inițial al

cruciadei. Două mari grupuri își împart
atunci aceste regiuni: la sud, califatul fatimid de Cairo își întinde dominația asupra
Egiptului și a unei părți a Pales
tinei, dar tot restul Orientului Apropiat aparține
domeniului selgiucid. Originari din nordul
Transoxaniei (Turkestan), acești turci
nomazi, convertiți la islamism către sfârșitul secolului al X
–
lea de misio
nari
sunniți, mai întâi mercenari aflați în slujba unor principate iraniene, apoi stăpâni ai
Chorasanului, îl „eliberează" pe califul abbasid
al Bagdadului de sub tutela
vizirilor persani eretici (siiți) (1055). Nepotul lui Selgiuk, Tugril Beg, primește
titlul de
sultan,
ceea ce
–
i conferă puterea în numele Islamului și în slujba califului,
precum si menirea de a face să triumfe orto
doxia sunnit
ă. Sub domnia
–
succesorilor
săi, la sfârși
tul secolului al XI
–
lea, Imperiul Selgiucid se întinde de la Iran la Siria,
răpită în parte fatimizilor, și asupra Asiei Mici. Raidurile turcomanilor în Anatolia,
victo
ria lui Alp Arslan asupra lui Romanos al IV
–
l
ea la Manzikert (1071),
războaiele civile care măcinau Bizanțul permit turcilor să ajungă până la Bosfor.
43

Luptele dinastice care au urmat morții lui Malik
–
șah (1092) au dus la
divizarea Imperiului Selgiucid într
–
o serie de principate rivale în care putere
a
aparține unor
atabegi
(regenți pentru un principe minor), în Asia Mică, Kilidj
Arslan este stăpânul unui sultanat inde
pendent, numit de Rum („Roman", după
numele pe care și
–
l dădeau bizantinii), a cărui capitală, situată întâi la Niceea, este
transferat
ă la Iconium (Konyeh) după victoria cruciaților. La est de Anatolia, o
serie de

principate turcomane se opun strădaniilor de unificare ale sultanului de
Rum: danismendiții din Capadocia i se alătură tardiv pentru a încerca să
–
i oprească
pe cruciați și rămâ
n rivalii săi pe tot parcursul secolului al XII
–
lea.

42

Ibidem., p. 167.

43

Fuller Th.,
Op. Cit.,
Cluj, 1982, p., 114.

58
Mesopotamia de Sus (Diyar Bekir) este domeniul altor grupuri de turcomani
care nu au fost nicicând supuse guvernatorului turc al Mosulului; cel mai
important, grupul ortokizilor, prin jocul său dublu
între celelalte puteri, va rămâne
autonom până în veacul al XV
–
lea. Siria, cucerită de fratele lui Malik
–
șah, Tutuch,
se fărâmițează repede: fiii acestuia din urmă, Ridvan și Dukak, stăpânesc, unul
Alepul, celălalt Damascul; unii cădii

locali, la Tripoli,
Apameea sau Shaizar, au
devenit independenți, în fine fatimizii, după ce au fost alungați din Siria de Nord si
chiar din Palestina de selgiucizi, au profitat de cruciadă pentru a recuceri
Ierusalimul de la căpe
tenia turcă ce pusese stăpânire pe acesta.

Di
vizărilor politice li se adaugă cele religioase și etnice: turcii sunniți nu
constituie decât o clasă mili
tară puțin numeroasă ce domină o populație arabă
adesea eterodoxă (șiită sau ismaelită) sau creștină, în Siria de Nord, unde creștinii
erau în număr
mai mare, armenii au jucat un rol important în stabilirea pri
milor
cruciați, pe care i
–
au călăuzit, informat, aprovi
zionat, uneori chiar chemat, ca în
cazul Edessei. În restul Siriei, minoritățile creștine (ortodoxe, melkite și mai ales
monofizite) trăie
sc sub regimul
dhimei.
În administrația fatimidă, copții (mono
–
fiziți) ocupă încă numeroase posturi. Selgiucizii nu înrăutățiseră soarta creștinilor
din Palestina care nu au chemat nicidecum la cruciadă. Aceasta nu a fost așadar
percepută în Orientul Aprop
iat musulman sub aspectul său religios, ci ca o
expediție militară asemeni celor pe care le conduseseră în Siria, la finele veacului
al X
–
lea, împărații Nikephoros Focas și Ioan Tzimiskes. Venirea francilor nu făcea
decât să introducă un partener în plus î
n jocul politic complex din regiunile
periferice ale Orientului musulman.
44

2.

Prima Cruciadă și cele dintâi cuceriri (1099
–
1125).

Încă de la cucerirea Antiohiei apar primele probleme legate de stabilirea
cruciaților. Până în noiembrie 1098, Raymond de Toulou
se îi dispută lui
Bohemund cucerirea sa invocând respectarea drep
turilor împăratului bizantin, în
timpul verii, în vreme ce o epidemie face ravagii la Antiohia, răpunându
–
l pe
legatul Adhemar de Monteil, căpeteniile cruciate se răspândesc în regiunile

44

Ibidem., p. 115.

59
înv
ecinate, pun stăpânire pe unele cetăți situate la sud, cum ar fi Lattakie, Maarrat,
sau întăresc pozițiile cucerite în Cilicia. Tergiversările consiliului baronilor în
legătură cu Antiohia și cu comandamentul acesteia irită restul
armatei, care
distruge fo
rtificațiile de la Maarrat, cucerit de Raymond de Saint
–
Gilles, pentru a
–
l
convinge pe acesta să plece. La 13 ianuarie 1099, armata pornește în sfârșit spre
Ierusalim, pe valea flu
viului Orontes, fără a fi stingherită de emirii arabi din
regiune. Ajungând

pe coastă, cruciații pun stăpânire pe Tartous și Maracleea, dar,
sub presiunea populară, Raymond este nevoit să abandoneze asediul cetății Acra
din care
–
spera să facă centrul viitoarelor sale cuceriri. Mergând de
–
a lungul coastei
până la Jaffa, cruciații
intră în Betleem la 6 iunie și încep asediul Ierusalimului în
ziua următoare. Orașul, înconjurat de râpe, mai puțin la nord, era fortificat și
aștepta întăriri din Egipt, în vreme ce asediatorii duceau lipsă de apă, de lemn și
chiar de arme, și nu erau des
tul de numeroși pentru a
–
l cuceri. O expediție în
Samaria și sosirea unei flote genoveze la Jaffa au furnizat, din fericire, materialele
necesare construirii mașinilor de luptă. O serie de posturi purificatoare, o
procesiune în jurul orașului și la Muntele

Măslinilor au redat cruci
adei sensul său
de pelerinaj, iar armatei spiritul său de ofensivă. După un asalt anevoios care a
durat două zile, orașul este cucerit la 15 iulie:

„Intrați în oraș, pelerinii îi urmăreau, îi masacrau pe sarazini până la
Templul
lui Solomon… unde avu loc un asemenea măcel, încât ai noștri se
bălăceau în sânge până la glezne… Cruciații alergară curând prin tot orașul furând
aurul și argintul, caii și catârii, și jefuind casele pline de bogății de tot felul. Apoi,
fericiți și pl
ângând de bucurie, ai noștri merseră să se închine la Mormântul
Mântuitorului Nostru Iisus Hristos și
–
și împliniră îndatoririle față de el."
45

După trei ani de privațiuni, descătușarea instinc
telor în exaltarea religioasă a
dus la acest masacru, însoțită
de mai multe violențe decât persecuțiile lui al
–
Hakim,
cucerirea Ierusalimului va deveni pentru Islam semnul intoleranței creștine.

Pentru cruciați, ea marchează deopotrivă înde
plinirea pelerinajului și
transformarea acestuia într
–
o gardă la mormântul lui

Hristos. Intr
–
adevăr, mulțu
miți

45

Ibidem., p 117.

60
de a
–
și fi atins scopul, de a se fi închinat în Orașul Sfânt și de a se fi purificat în apa
Iordanului, un anumit număr de pelerini, crezând sincer că și
–
au îndeplinit
jurământul, iau din nou drumul Occiden
tului în lunile

următoare pentru a duce
vestea izbânzii creștinătății. Ales principe de clerici și de căpeteniile cruciadei,
egalii săi, care îl preferă lui Raymond de Toulouse pentru personalitatea sa slabă,
Godefroi de Bouillon capătă titlul de
apărător al Sfântului Mo
r
mânt,
păstrând
pentru sine drepturile eminente ale Bisericii asupra noului stat. Sprijinul celorlalți
prin
cipi îi permite, totodată, să surprindă armata egip
teană la Ascalon (iulie 1099)
și să asigure astfel dăi
nuirea statului său. Dar în septembrie,
rămâne singur cu trei
sute de cavaleri și vreo două mii de pedestrași pentru a apăra cuceririle recente
(Ierusalim, Jaffa, Lydda, Ramla, Betleem, Hebron) cărora li se adaugă curând
Galileea. „Așezările" cruciate nu sunt atunci decât câteva orașe izolate în

mod
periculos
–

aproxi
mativ 700 de kilometri despart Ierusalimul de Antio
–
hia si Edessa
–

cu slabe legături la mare, aceasta fiind singura cale de comunicare cu Occidentul.

În Occident, cruciada continuă să fie propovă
duită, iar vestea cuceririi
Ierusal
imului incită noi mulțimi să pornească la drum, în vreme ce papa Pascal al
II
–
lea îi excomunică pe cei care nu și
–
au îndeplinit legământul, trimițându
–
i înapoi
la Ierusalim pe dezer
tori, precum Etienne de Blois și Hugues de Vermandois. Sunt
alcătuite noi
armate, care depășeau adesea mia de oameni: lombarzii, în frunte cu
arhiepiscopul de Milano, ajunși la Constantinopol în primăvara anului 1101, în loc
să aștepte celelalte grupuri, res
ping sfaturile lui Raymond de Saint
–
Gilles, pe care
Alexios li
–
l dăduse

drept călăuză, și se duc în Ana
–
tolia de Nord în speranța că
–
l
vor elibera pe Bohemund, capturat și închis de danișmendiți. La est de Halys,
încercuiți pe un teritoriu ostil de forțele conjugate ale turcilor și ale lui Rid van de
Alep, sunt aproape cu toț
ii masacrați. Tot astfel, armatele con
duse de Guillaume al
II
–
lea de Nevers, Guillaume al IX
–
lea de Aquitania și Welf al IV
–
lea de Bavaria
sunt nimicite rând pe rând lângă Heracleea. Din lipsă de concertare, armate tot atât
de numeroase ca și cele ale Pri
mei Cruciade, au eșuat în Anatolia în fața unității
provizorii a turcilor.

61
Ajutoarele nu mai puteau ajunge în Țara Sfântă decât pe mare, transportate
sau furnizate de orașele italiene. Deja, flotele genoveze ajutaseră în mod
substanțial la cucerirea Antioh
iei și a Ierusalimului, în 1100, arhiepiscopul
Damberto de Pisa, venit cu o sută douăzeci de vase, contribuie la întărirea Jaffei.
Dar forța de care dispune este mai ales utilă propriei sale ambiții: izbutește să fie
ridicat la rangul de patri
arh al Ierus
alimului, își face recunoscută suzerani
tatea
asupra principatului Antiohiei și a Regatului Ierusalimului, și pune chiar stăpânire
pe un sfert din Orașul Sfânt, apoi pe o parte și, în sfârșit, pe toată Jaffa. Probabil
pentru a contrabalansa această influ
e
nță, Godefroi le făgăduiește venețienilor, a
căror flotă tocmai sosise, cucerind Cayphas (Haifa), o treime din toate orașele care
vor fi cucerite cu ajutorul lor, pre
cum și importante privilegii. Godefroi murind în
ace
lași an, cucerirea avea să fie opera

fratelui său, Balduin I (1100
–
1118), chemat
să
–
i succeadă în vir
tutea cutumelor din țara lor. El abandonează comita
tul Edessa,
încredințându
–
l vărului său Balduin du Bourg, și este încoronat
rege al
Ierusalimului
la Betleem de către patriarh, în 1100, d
e Crăciun. În 1101, cucerește
Arsuf și Caesareea, în 1104 Acra cu ajutorul genovezilor, respinge în 1105, la
Ramla, o nouă ofensivă a fatimizilor sprijiniți de atabegul de Damasc, în sfârșit
pune stăpânire pe Beirut în 1109 si pe Sidon în 1110 cu sprijinul

flotelor lui
Sigurd, regele Norvegiei.

A fost nevoie de ajutorul flotelor genoveze și pentru cucerirea principalelor
orașe ale viitorului
comitat de Tripoli
întemeiat de Raymond de Toulouse, întors de

la Constantinopol, care pune stăpânire pe Tortous (110
2), clădește cu ajutorul
bizantinilor Muntele Pelerinului, fortăreață menită să blocheze accesul spre Tripoli
dinspre uscat (1103) și cucerește Djeba
–
ilul cu ajutorul genovezului Ugo Embriaco.
în 1109, asediul orașului Tripoli este dus la bun sfârșit de o
nouă flotă genoveză și
provensală condusă de fiul lui Raymond, Bertrand, sprijinit pe uscat de forțele
celorlalți principi cruciați.
46

Într
–
adevăr, problema succesiunii lui Raymond de Toulouse provocase
reunirea sub zidurile orașului Tripoli a tuturor baron
ilor în cadrul unei adunări

46

Ibidem

62
prezidate de Balduin. Cu prețul unui compromis (împărțirea comitatului între cei
doi pretendenți, Guillaume Jourdain, vasal al Antiohiei, și Bertrand, al
Ierusalimului), pacea era restabilită și orașul cucerit. Puțin timp după a
ceea,
asasinarea lui Guillaume Jourdain a permis unificarea comitatului de Tripoli sub
cârmuirea lui Bertrand în folosul indirect al regelui Ierusalimului rămas unic
suzeran. Balduin I,
arbitru între ceilalți principi cruciați,
căpătase o autoritate
morală

pe care avea să o pună, la nevoie, în slujba întregii Sirii france întru
apărarea celorlalte state.

Comitatele de Antiohia și Edessa
cunoșteau, într
–
adevăr, o evoluție internă și
externă mult mai frământată decât cea a regatului Ierusalimului. Abia eliber
at,
Bohemund de Antiohia, aliat cu Balduin de Edessa amenințat de atabegul de Moșul
și emirul de Mardin, este înfrânt lângă Harran (1104). Balduin e luat prizonier.
Ridvan de Alep recucerește Artahul și alte cetăți care controlează accesul spre
câmpia Anti
ohiei, în timp ce bizantinii ocupă orașele Ciliciei. Lăsându
–
i regenta lui
Tancred, Bohemund pornește spre Occident pentru a provoca o nouă cruciadă care
să fie îndreptată împotriva bizantinilor, „trădători" ai cauzei creștine. Expediția pe
care o conduce
în Grecia este învinsă în fața Dyrrachionului și, în tratatul de pace
încheiat cu Alexios I, este silit să se angajeze față de acesta că
–
i va închina
Antiohia și să
–
i făgăduiască ajutorul vasalic împotriva dușmanilor săi (1108). Dar
Tancred refuză să recun
oască acest tratat și, în absența lui Bohemund, recucerește
de la bizan
tini și de la alepini aproape toate orașele pierdute.

Victoria turcă de la Harran în 1105 era prima
con
traofensivă
lansată
împotriva francilor de către noul sultan stăpân al Iranului
occidental și al
Mesopotamiei, care îl trimite încă o dată pe atabegul de Moșul, Modud, împotriva
Edessei (1110). Orașul este salvat de forțele france aduse de Balduin I, dar este
nevoie să fie evacuate populațiile de la est de Eufrat care sunt masacrate p
e drum.
În 1113, o nouă cam
panie a lui Modud îndreptată împotriva Regatului
Ierusalimului eșuează în fața ajutoarelor aduse lui Balduin de Tancred și Bertrand
de Tripoli, îndeosebi principii sirieni se tem că războiul împotriva francilor va
constitui pret
extul supunerii lor de către sultan: la sfârșitul celei de
–
a patra

63
campanii, Modud este asasinat

la Damasc la instigarea atabegului Toghtekin; și, în
1115, noul atabeg de Moșul, în fruntea unei armate irakiene, se lovește de coaliția
francilor și sirienilo
r, într
–
o ambuscadă la Teii Danîth, armata sa este nimicită de
Roger de Antiohia. Ortokidul II
–
Ghazireia, în 1119, ofensiva pe cont propriu, pune
stăpânire pe Alep și înfrânge armata Antiohiei lângă Artah. Roger e ucis și
numărul morților e atât de mare în
cât locul unde a avut loc bătălia capătă numele
de
ager sanguinis.
Balduin al II
–
lea (1118
–
1131), care
–
i succedase lui Balduin I la
Ierusalim după ce
–
i luase locul la Edessa, trebuie să preia regența și să asigure
apărarea Antiohiei cu prețul mai multor ca
mpanii. În drum spre Edessa, spre care
pornise pentru a
–
l salva pe contele Jocelin care fusese capturat, este el însuși făcut
prizonier de ortokizi.

În ciuda absenței principilor căzuți prizonieri,
statele cruciate
sunt
menținute. Al doilea deceniu al seco
lului al XII
–
lea marchează chiar
punctul culmi
–
nant al expansiunii lor.
La nord, comitatul de Edessa a trebuit să abandoneze
turcilor unele dintre cetățile sale cele mai avansate (Gargar, 1118), dar prin Samo
–
sata și Marach la nord și prin fortărețele Rave
ndel și Turbessel la sud, protejează
frontiera septentrională a comitatului Antiohiei. Acesta se întinde din Cilicia
(recucerită de la bizantini în 1108) la nord, până la Jabala și Marqab la sud. în
interior, posedă atunci teritoriile „de dincolo de Oronte
s" unde fortărețele al
–
Atharib, Kafartab și Maarrat, care pot amenința Alepul, sunt adesea disputate.
Principatele din nord constituie astfel o stavilă care împiedică comunicarea între
turcii din Anatolia și cei din Mesopotamia până în secolul al XIII
–
lea.
47

Comitatul de Tripoli ocupă coasta libaneză de la Tortous la Djebail și ținutul
estic muntos; această poziție strategică îi permite să obțină, încă din 1109, de la
damaschini, împărțirea bogățiilor câmpiei Beqa (situată între Liban și Anti
–
Liban).
Fiind u
ltimul stat latin creat, el asigură legăturile între nord si regatul
Ierusalimului. Acesta din urmă cuprindea atunci întregul ținut al Galileii și podișul
Iudeii până la depresiunea Iordanului. La sud, Balduin I a izbutit să se stabilească
dincolo de fluvi
u: beduinii deșertului îi plătesc tribut; el construiește fortărețele

47

Culegeri a istoricilor cruciadelor,
București,
1992, p. 401.

64
Val
–
Moyse și Montreal și, în 1116, ocupă portul Ailah la Marea Roșie. Tăind astfel
legăturile între Siria și Egipt, regele Ierusalimului își asigura o poziție strategică
importantă și re
surse considerabile prin taxele asupra comerțului caravanier.
Cucerirea Tyrului (1125) întregește stăpânirea asupra litoralului palestinian. Doar
Ascalonul, rămas în mâinile egiptenilor, amenință încă frontiera sudică. Instalarea
cruciaților pe coastă și o

parte din ținutul estic, după ce a privat orașele din interior
de accesul la mare și de resursele pe care le ofereau aceste regiuni mai bogate,
ajunge să amenințe înseși aceste orașe: Alepul și Damascul devin cheile politicii
complexe care ocupă cel de
–
al

doilea sfert al veacului al XII
–
lea.

III. Islamul ia din nou inițiativa (1125
–
1188)

1.

„Atabegii" de Moșul și războiul sfânt împotri
va francilor (1125
–
1145).

În momentul în care francii încearcă, în mai multe rânduri, să cucerească Alepul
sau Damascul cu
complicitatea unor elemente locale („asasini", în special în cazul
Damascului), însăși expansiunea lor și unele acte de violență pe care le
–
au săvârșit
stârnesc o mișcare de protest și o redresare militară si politică ce deplasează centrul
de greutate al O
rientului musulman spre vest. Atitudinea ambiguă, desele
răsturnări de alianțe ale principilor sirieni, care încercau înainte de toate să
–
și
păstreze domeniile, au provocat probabil ostilitatea populației care denunța
complicitatea eterodocșilor (șiiții m
oderați, „asasinii" ismaeliți, fatimizii din
Egipt) cu francii, și blama indiferența suveranilor.
48

Atabegii de Moșul, din
convingere sau din interes, profitând de această mișcare, aveau să izbutească
realizarea unificării parțiale a Djazirei și Siriei împo
triva fran
cilor, încă din 1125,
Alepul, asediat de franci, cere ajutorul Moșulului, dar atabegul Bursuqi, care
unește cele două orașe sub autoritatea sa, este ucis de „asasini". Uniunea este
restabilită în 1128 de succesorul său Zengi care, încă din 1130,

cheamă Damascul
la „continuarea războiului sfânt" împreună cu el, cucerește Hama și în 1135,
câteva cetăți de dincolo de Orontes care amenințau orașul Alep.
49

În 1137, obține
chiar de la regele Ierusalimului, Foulque de Anjou (1131
–
1143), asediat la

48

Ibidem

49

Ibidem

65
Mon
tferrand, stăpânirea acestei cetăți și cea a Raphaneei. Campania comună
împotriva Alepului și a Shaizarului întreprinsă de Ioan al II
–
lea Comnenul și de
francii din Antiohia, care fuseseră siliți să
–
i recunoască suzeranitatea, eșuează din
cauza neînțeleger
ilor ivite între aliați (1138), iar Zengi poate astfel să reocupe
cetățile de dincolo de Orontes. În 1139, Zengi asediază Damascul care cere ajutor
francilor: este încheiat un tratat și fortăreața Panyas este cedată francilor în
schimbul sprijinului lor. A
lianța cu Damascul asigura, pentru o vreme, liniștea
Regatului Ierusalimului. Zengi, alungat din Siria, se consacră luptei împotriva
ortokizilor și a kurzilor în jurul Moșulului în timpul unei campanii îndreptate
împotriva unui ortokid aliat cu francii, el

cucerește Edessa lăsată fără apărare
(1145). Această cucerire îi creează reputația de „apărător al credinței" în lumea
islamică unde acest eveniment a avut un răsunet tot atât de mare ca în Occident.
50

2.
Eșecul celei de
–
a II
–
a Cruciade (1148).

Într
–
adevă
r, unii episcopi armeni și alții veniți din Antiohia duseseră în
Occident vestea căderii Edessei și ceruseră ajutoare: dacă această cucerire nu a
reprezentat cauza declanșării cruciadei, ea a fost cel puțin unul din principalele
argumente ale predicii. Cea

dintâi inițiativă i
–
a revenit mai degrabă regelui Franței,
Ludovic al VII
–
lea, dornic să se ducă în

pelerinaj la Ierusalim pentru a ispăși unele
acte de violență recente; el a obținut din partea papei noua promulgare a unei bule
privind organizarea unei
cru
ciade, care rămăsese până atunci fără urmări (1 mar
tie
1146). Predica este încredințată lui Bernard de Clairvaux care, la Vezelay, la 31
martie, determină pe numeroși nobili francezi să devină cruciați și reușește chiar
să
–
l convingă pe Conrad al III
–
lea să se pună în fruntea unei expediții (Speyer, 27
decembrie). Deja în Germania, predica populară a unui fost călugăr de la
Clairvaux, Raoul, provoacă aceleași violențe împotriva evreilor ca Prima Cruciadă
și antrenează de asemenea plecarea unei mulțimi
de necombatanți.

Indisciplina elementului popular, mai ales în cazul cruciadei germane,
stârnește incidente la trecerea armatei prin Balcani; dar cele mai grave dificultăți
întâmpinate cu Bizanțul sunt de ordin politic. Manuel I nu se teme atât de trecerea

50

Columbeanu S.,
Op. cit.

București, 1971 p. 100..

66
acestor armate prin Imperiu, cât de posibilitatea ca acestea să întărească principatul
Antiohiei asupra căruia dorește, așa cum dorise și tatăl său Ioan al II
–
lea, să
–
și
restabilească suzeranitatea. Mai mult, el se teme că acestea vor slăbi alianța
german
o
–
bizantină împotriva lui Roger al II
–
lea de Sicilia. într
–
adevăr, în vreme ce
Conrad al III
–
lea si Ludovic al VII
–
lea refuză, rând pe rând, să i se închine, în
calitate de vasali, așa cum le
–
o ceruse, în toamna anului 1147, Roger al II
–
lea
profită de circ
umstanțele care rețin armata bizantină, ocupată să
–
i supravegheze pe
cruciați, pentru a cuceri Corfu și Cefalonia și a jefui Corintul și Teba. Așadar,
crucia
da înlesnește atacul normand și
–
l silește pe Manuel să încheie un tratat cu
sultanul de Rum. Fără
sprijinul bizantinilor, traversarea Asiei Mici este dificilă; în
plus, francezii și germanii nu se înțeleg și merg pe căi diferite. Armata lui Conrad
este înfrântă la Dorylaeum și împăratul, reconciliindu
–
se cu Manuel, ajunge la Acra
cu ajutorul unei flote

bizantine; Ludovic al VII
–
lea merge de
–
a lungul litoralului,
dar, hărțuit pe valea fluviului Menderes, este nevoit să
–
i abandoneze pe
necombatanți la Attalia, unde aceștia sunt masacrați de turci și să se îmbarce spre
Antiohia împreună cu cavalerii săi. P
roastele relații dintre cruciați și Bizanț și între
cruciați înșiși au redus cu aproape trei sferturi forțele cruciadei.
51

La rândul lor, neînțelegerile între cruciați și francii din Orient aveau să ducă
la eșecul cruciadei. Ludovic al VII
–
lea refuză să ia
parte la expediția împotriva
orașului Alep pe care i
–
o propune principele Antiohiei, Raymond de Poitiers, și i se
alătură lui Conrad al III
–
lea la Ierusalim. Pelerinajul prevalează asupra necesității
apărării Orientului latin a cărui situație cruciații nu
o cunosc. Legământul lor fiind
îndeplinit, unu cruciați se întorc în Europa, în timp ce cei doi suverani, respingând
proiectele cele mai moderate, se lasă antrenați de baronii cei mai belicoși ai
Ierusalimului într
–
o expediție nefastă împotriva Damascului
cu care, dimpotrivă, ar
fi trebuit să se încheie o înțelegere împotriva lui Nur
–
ad
–
Dîn, fiul lui

Zengi.
Apropierea armatelor acestuia duce la aban
donarea unui asediu, de altfel, prost
condus. A II
–
a Cruciadă, în mijlocul suspiciunilor și ignorării reci
pr
oce, este un

51

Ibidem., p. 101.

67
pelerinaj princiar care, în ciuda mij
loacelor sale militare, se încheie fără nici un
rezultat.

3. Ofensive și contraofensive: lupta împotriva lui Nur
–
ad
–
Dîn (1148
–
1175).

Deja atabegii de Moșul știuseră să așeze din nou la loc de cinste temele
dji
–
liad
–
ului
(războiul sfânt) împotriva francilor și să folosească necesitățile acestei
lupte pentru a
–
și întinde influența în Siria. La moartea lui Zengi, fiul său,
Nur
–
ad
–
Dîn,
moșt
enitor al Alepului și Homsului, a reluat politica tatălui său, asigurându
–
și
definitiv stăpânirea asupra orașului Edessa
–

recucerit pentru scurt timp de Jocelin
al II
–
lea (1146)
–

și asupra întregului comitat (1151) învingător al lui Raymond de
Poitiers î
n 1149, el răpește principatului Antiohiei ultimele cetăți de dincolo de
Orontes (Apameea, Albara, Arțari), încurajat de această victorie, se înfăți
șează
atunci drept
mudjahid
unic, apărător al Islamu
lui împotriva dușmanilor săi din
afară și dinăuntru: a
părător al ortodoxiei sunnite, el ia o serie de măsuri împotriva
șiiților din Alep, întemeiază școli
(madrasd)
și înlesnește înființarea de comunități
sufiste,
în vreme ce propovăduitorii și poeții denunță complici
tatea dintre
heterodocși și franci. Astfe
l, Damascul este cucerit în 1154, Baalbek în 1155,
Shaizar în 1157. Campania lui Balduin al III
–
lea și a cruciatului Thierry de Flandra
nu duce decât la recucerirea Harimului (1158), întreaga Sirie se află sub stăpânirea
lui Nur
–
ad
–
Dîn.
52

Totuși, Siria de N
ord cunoaște, pentru un timp,
un oarecare echilibru sub
influența bizantină.
Ajuns în Cilicia (1158), Manuel I capătă supunere din partea
principelui armean Toros. La Antiohia, Renaud de Châtillon este nevoit să
–
și
ispășească vina de a fi con
dus o expediț
ie în scop de jaf împotriva Ciprului (1153)
și să recunoască suzeranitatea bizantină, în timp ce Balduin al III
–
lea negociază o
alianță, inau
gurată cu un an în urmă prin căsătoria sa cu nepoata lui Manuel. Dar
rea
–
voința aliaților face ca expediția plănui
tă împotriva orașului Alep să eșueze;
Manuel încheie pacea cu Nur
–
ad
–
Dîn, a cărui amenințare îi menține pe franci sub
suzeranitatea bizantină și îi ține în frâu pe selgiucizi.

52

Ibidem

68
Sub domnia lui Amaury I (1163
–
1174), Ierusa
limul rămâne aliatul
Bizanțului și î
ncearcă să
–
și extindă influența asupra Egiptului pentru a împiedica
unirea acestuia cu Siria. Diferiții viziri, care
–
și exer
cită puterea în numele califilor
fatimizi, apelează când la sirieni, când la franci, încercând să
–
și mențină dominația
printr
–
un jo
c oscilant. Astfel, în 1164, o expediție francă îi asediază pe Shirkuh, o
căpetenie a lui Nur
–
ad
–
Dîn, și pe nepotul acestuia, Salah
–
ad
–
Dîn (Saladin), în
cetatea Bilbeis. In acest timp, Nur
–
ad
–
Dîn îi face prizonieri pe conții de Antiohia și
de Tripoli, și c
ucerește Harimul și Panyas: Amaury se retrage din

Egipt, neputând
obține decât retragerea provizorie a lui Shirkuh. In 1167, Shirkuh se întoarce în
Egipt; chemat de egipteni, Amaury îl asediază pe Saladin în Alexandria și îl silește
să părăsească Egiptul,
care devine astfel tributar francilor, în anul următor, o nouă
tentativă a lui Amaury, departe de a spori con
trolul acestuia asupra Egiptului,
stârnește dimpotrivă intervenția hotărâtoare a lui Saladin. O expediție franco
–
bizantină prost coordonată nu reu
șește să scoată Damietta de sub stăpânirea sa. El
devine vizir al ultimului fatimid, apoi, după moartea acestuia, căpetenia lui Nur
–
ad
–
Dîn în Egipt, unde restabilește ortodoxia sunnită (1169).

4. Salah
–
ad
–
Dîn și sfârșitul primului Regat al Ierusalimului (1
175
–
1188).

La apogeul puterii sale, după ce înfăptuise, cel puțin formal, unirea dintre
Egipt și Siria și recucerise Moșului, Nur
–
ad
–
Dîn moare, lăsând drept moștenitor un
copil minor, a cărui tutelă este aprig disputată, nefiind evitate, la nevoie, nici
alianțele cu
francii. Erijându
–
se în moștenitor moral al lui Nur
–
ad
–
Dîn, Saladin
pune stăpânire pe Damasc, Homs și Hama își izbutește să fie învestit de către calif
drept cârmuitor al Egiptului și Siriei (1175). În numele
djihad
–
ului,
el denunță
înțelegerile dintre zen
gizi și franci care îl împiedică, într
–
adevăr, să cucerească
Alepul în 1176. Cu spriji
nul flotei egiptene, amenință coastele siriene și lan
sează
raiduri în sudul Regatului Ierusalimului, în 1180, este încheiat un armistițiu, dar
solicitările de ajutoare
adresate celui de
–
al III
–
lea Conciliu de la Lateran rămân fără
urmări.
53

53

Ibidem., p 101
–

102.

69
În același timp, boala regelui Ierusalimului, Balduin al IV
–
lea, și problemele
legate de succe
siunea sa împart clasa conducătoare în două partide: pe de o parte
cea a curții favorabil
e reginei mamă Agnes, principesei Sibylla și soțului ei,
cavalerul din Poitou, Guy de Lusignan, și pe de altă parte cea a baronilor care ar fi
preferat să i se încredințeze
regența
contelui de Tripoli, Raymond al III
–
lea, om cu
mai multă experiență. Totuși
, Saladin profită de armistițiul reînnoit în 1185 pentru
a
–
și asigura con
trolul asupra orașelor Alep (1183) și Moșul (1186); el pretinde că
nu poate duce lupta doar cu forțele sale egiptene:

„Mica Djazira"
—

Mesopotamia de Sus
—

„este centrul rezistenței"
, îi scrie
el atunci califului; „și când ea își va găsi locul în urzeala alianțelor, întreaga putere
militară a Islamului va putea fi unită împotriva forțelor necredincioșilor".
54

Politica sa este subordonată acestui țel unic: el numește atabegi și
guvernat
ori dintre membrii fami
liei sale pentru a
–
și asigura furnizarea loială a
contin
gentelor necesare
djihad
–
ului,
astfel, poate să dispună de o armată
numeroasă care reunește contingente siriene, kurde, turcomane și mameluce din
Egipt,

sprijinite de flota reconstruită
—

în mare parte datorită materialelor aduse de
italieni cu care sunt încheiate o serie de tratate (cu Pisa în 1173). Totodată, el
reușește să
–
i izoleze pe franci încheind o alianță cu sultanul selgiucid (1179), cu
Bizanțul
după moartea lui Manuel 1(1181) și cu Isaac Comnenul al Ciprului.
Bizanțul, învins de selgiucizi, la Myriokephalon (1176), atacat de sârbi, de unguri
și mai ales de normanzii din Sicilia (1185), nu poate, și nici nu mai vrea să vină în
ajutorul foștilor să
i aliați latini. Retragerea puterii militare bizantine din Asia Mică
lasă statele cruciate fără protecție către nord, în vreme ce se confruntă, la sud, cu o
serie de raiduri terestre și maritime. Nesiguranța sporește în țară, aceasta pierzând
deja mai mult
e cetăți de frontieră importante (cea de la Vadul lui Iacob în 1179).
Chemările în ajutor, adresate Occidentului, aduc în Țara Sfântă, în 1179, un grup
de cavaleri în frunte cu Filip de Flandra, cruciat ineficace, dornic mai ales să
intervină în certurile
pentru putere; patriarhul Ierusa
limului și marele maestru al

54

Ibidem., p. 105.

70
Ordinului Ospitalierilor nu reușesc nici ei să aducă din Europa decât niște sume de
bani din partea regelui Angliei.

Lipsit de ajutoare din exterior, Regatul Ierusa
limului s
–
ar fi putut apăra p
rin
forțe proprii, compa
rabile ca valoare și chiar ca număr cu trupele lui Saladin.
Acestea alcătuiau un ansamblu disperat, slab controlat, în care numeroși soldați ce
dețineau așa
–
numi
–
ta
iqtâ
(drept de folosință asupra unui pământ în schimbul
serviciulu
i militar) erau nefavorabili cam
paniilor prelungite peste măsură. Dar
disensiunile interne au favorizat ofensiva lui Saladin: „Această ură și această ciudă
au dus la pierzanie Regatul Ierusalimului", scrie continuatorul lui Guillaume de
Tyr. Balduin al IV
–
lea îi încredințase regenta lui Raymond al III
–
lea de Tripoli în
numele nepotului său Balduin al V
–
lea (1185
–
1186), dar la moartea acestuia,
Sibylla și Guy de Lusignan s
–
au încoronat cu ajutorul marelui maestru al
Templului. Contrariat, Raymond al III
–
lea

a cerut sprijinul lui Saladin. Ierusalimul
se afla în pragul războiului civil, dar un armistițiu încheiat cu Saladin pentru o
perioadă de patru ani, în 1185, apăra încă regatul. Renaud de Châtillon avea să
–
i
furnizeze lui Saladin un
casus belii:
deja, în
1182, el atacase în Arabia o caravană
ce călătorea spre Mecca și în 1183, trimisese o ceată de oșteni să prade coastele
Hedjazului; la începutul anu
lui 1187, jefuiește o caravană ce mergea spre Damasc
si refuză, în ciuda ordinului regelui, să înapoieze pr
ada. Este proclamat astfel
războiul sfânt.
55

În regat, este convocată atunci adunarea vasalilor indirecți care cuprindea pe
toți cei care erau datori să presteze serviciul feudal regulat, precum și toți cei care,
prin vârsta lor, erau apți să lupte (o mie d
ouă sute de cavaleri, patru mii de sergenți
și mai multe mii de pedestrași). Raymond al III
–
lea accep
tă să presteze omagiu lui
Guy și Sibyllei, în calitate de vasal, dar această reconciliere de ultimă oră nu

șterge
ura acumulată anterior: la instigarea ma
relui maestru al Templului, Guy refuză
strategia prudentă a lui Raymond și, pentru a apăra Tiberiada asediată, trimite
armata în podișul Galileii. împresurate la Hattin, doborâte de căldura toridă, trupele
france suferă una din înfrângerile lor cele mai gr
ave: regele și aproape toți cavalerii

55

Ibidem., p. 111.

71
sunt luați prizonieri și nu vor fi eliberați decât în schimbul unei răscumpărări sau a
cedării castelelor lor; Renaud de Châtillon și cei două sute de cavaleri ai ordinelor
templierilor și ospitalierilor sunt uciși, se
rgenții și pedestrașii masacrați sau vânduți
ca sclavi. Cetățile din interi
or, lipsite de oameni, se predau rând pe rând lui Saladin
sau căpeteniilor acestuia, în vreme ce fortă
rețele de la graniță, Château
–
Neuf, S
afet, Beauvoir, Krakul Moabului și cel
al Montrealului, rezistă mai multă vreme,
unele până în 1189. Dovedind o gene
rozitate socotită de unii excesivă, Saladin îi
autori
zează pe apărători și pe locuitori să se refugieze la Tyr pentru ca, de aici, să
se întoarcă în Occident. La Ierusalim, după

ce a rezistat asediului timp de șase zile,
Balian de Ibelin obține o capitulare onorabilă și răscumpărarea unei treimi din
populație pentru suma de 30 000 de besanți (2 octombrie 1187). Părăsit ast
fel de
latini, Ierusalimul nu a cunoscut violențe ase
măn
ătoare celor care fuseseră comise
aici în 1099.
56

În toamnă, Saladin pusese stăpânire și pe numeroase cetăți de pe coastă
(Acra, Toron, Sidon, Beirut, Ascalon), dar fusese înfrânt în fața Tyrului apărat de
Conrad de Montferrat, sosit pe neașteptate de la Co
nstantinopol. Dezamăgite de
acest eșec, îngrijorate de apropierea iernii, contingentele orien
tale abandonează
armata lui Saladin. În 1188, cu forțe reduse, acesta ia cu asalt principatele din
Nord: o flotă siciliana îl împiedică să asedieze Tripoli, dar A
ntiohia, încercuită,
încheie un armistițiu de opt luni. Așezările cruciate sunt atunci reduse la Tyr și
Beaufort în Regatul Ierusalimului și, în Nord, la Tripoli, Krakul Cavalerilor,
Antiohia și Margat.

IV.
A III
–
a Cruciadă și stabilirea unui „status quo"
(1187
–
1193)

Încă din vara anului 1187, vestea primelor dezas
tre ajunsă la Roma îl determină pe
papă să lanseze chemări la pace și la cruciadă; predica este încre
dințată legatului
Henric de Albano și arhiepiscopului de Tyr, trimis de Conrad de Montferrat
cu
scrisori pentru principii Occidentului. Inițiativa suveranilor este esențială pentru
această nouă cruciadă, care reu
nește armate feudale bine organizate și nu gloate
înțesate cu necombatanți, cum se întâmplase anterior. Fără a mai aștepta,

56

Grămadă I.,
Cruciadele
, București, 1961, p. 301.

72
Guillaume de

Sicilia îl recheamă din Grecia pe amiralul său, Margerit, și îl trimite
în Orient cu vreo cincizeci de vase și două sute de cavaleri; acest sprijin naval
permite apărarea orașelor Tyr, Tripoli și Margat si asigură aprovizionarea ultimelor
cetăți france cu

arme și oameni, în vara anului 1189, cu ajutorul unor contingente
daneze, frizone, saxone, al unor cavaleri flamanzi, francezi si englezi, Guy de
Lusignan începe asediul Acrei.

Încă din 1188, marii suverani occidentali făcuseră legământul crucii. La
sfâ
rșitul carierei sale politice
–

pacea domnește în Italia și Germania, opoziția
guelfilor a fost depășită
–

împăratul Frederic I Barbarossa pornește la drum în
fruntea uneia dintre cele mai puternice armate ale cruciadei (o sută de mii

de
oameni, după spuse
le unora și, de fapt, poate cel puțin douăzeci de mii de
cavaleri), în ciuda negocie
rilor prealabile, traversarea Imperiului Bizantin provoacă
o adevărată ostilitate fără legătură cu inci
dentele stârnite de cruciadele precedente:
Frederic cucerește Filip
popolis, Adrianopol și pornește spre Constantinopol. Sub
presiunea armatei cruciate, Isaac Anghelos este nevoit să încheie pacea și să
asigure trecerea armatei în Asia. Anevoioasa traver
sare a Anatoliei era aproape
încheiată după victoria repurtată asupra

turcilor la Iconium (mai 1190), când

73
Frederic s
–
a înecat trecând Saleful (Cilicia). Deja greu încercată de greutățile
drumului, apoi de o epi
demie izbucnită la Antiohia, descurajată de pierderea
căpeteniei sale, armata se dispersează: doar câteva sute de

cavaleri au participat,
împreună cu Frederic de Suabia, la asediul asupra Acrei.

Încă din 1188, regii Franței și Angliei făcuseră legământul crucii, dar un nou
conflict le întârzie ple
carea: abia în 1190, Filip August și Richard Inimă de Leu
părăsesc ora
șul Vezelay, îndreptându
–
se spre Genova și Marsilia și
–
și petrec iarna
în Sicilia. În Cipru, Isaac Comnenul
–

care pusese stăpânire pe insulă în 1184
–

îi
hăituiește pe cruciați, pe care fur
tuna îi aruncase pe coastă. Richard cucerește
insula cu ajutorul
lui Guy de Lusignan, care se va înscăuna rege al acesteia în
1192. Astfel, întâmplarea a făcut ca cruciada să dispună de o bază și de o sursă de
aprovizionare apropiate. Sosirea lui Filip, apoi a lui

Richard, face să izbândească asediul asupra Acrei care

durase doi ani și costase
numeroase vieți ome
nești: orașul se predă la 12 iulie 1191. Filip August se întoarce
în Franța; Richard rămâne singura căpetenie a cruciadei. Autoritatea sa îi permite
să regleze pro
blema dinastică a regatului Ierusalimului: Gu
y de Lusignan, a cărui
soție, Sibylla, murise, își păstrează calitatea de rege cu titlu personal. Conrad de

Montferrat, care se căsătorise cu moștenitoarea rega
tului, Isabela, accepta să
recunoască suzeranitatea lui Guy, dar era el însuși recunoscut ca mo
ștenitor al
regatului, în fruntea unei puternice armate, care tre
buia însă să rămână pe coastă
pentru ca flota să
–
i asigure aprovizionarea, Richard nu putea nădăjdui să
recucerească imediat Ierusalimul, în ciuda victoriilor repurtate asupra lui Saladin la

74
Arsuf (septembrie 1191) și la Jaffa (august 1192), legăturile cu Ascalonul erau
mult prea amenințate pentru ca armata să
–
și poate continua înaintarea spre interior,
în două rânduri, este nevoită să se oprească la 20 de kilometri de Ierusalim.
Ostilitățile

nu împiedicaseră desfășu
rarea unor negocieri constante cu Saladin;
acesta dis
punea doar de trupele sale personale și de câteva con
tingente egiptene și
damaschine pe care se străduia din greu să le mențină în luptă. Zelul consacrat
dji
–
had
–
ului
scăzuse
simțitor de la cucerirea Ierusali
mului. La 2 septembrie 1192, este
încheiat un armis
tițiu pe o perioadă de trei ani; Ascalonul este cedat lui Saladin,
dar francii își mențin stăpânirea asupra coastei de la Tyr la Jaffa, iar libertatea
pelerinajului este
garantată pentru creștinii care se duc la Ierusalim, ca și pentru
musulmanii ce doresc să călă
torească la Mecca.
57

Armata comandată de Richard Inimă de Leu înaintează de
–
a lungul mării,
unde flota creștină o urmează; este surprinsă de armata lui Saladin la

nivelul
pădurii Arsuf. De îndată, coloana este transformată într
–
o masă bine eșalonată în
adâncime. Printr
–
un atac viguros, ea îi pune pe fugă pe musulmani. Coeziunea
„bătăliilor", unități formate din compatrioți, a jucat un rol capital. Templierii s
–
au
l
uptat precum „fiii unui singur tată". Rândurile cruciaților erau într
–
atât de strânse
încât un măr aruncat în mijlocul lor nu ar fi putut atinge pământul.

A III
–
a Cruciadă împiedicase cucerirea Siriei france, contribuise la
statornicirea celui de
–
al doilea

Regat al Ierusalimului în care monarhia francă tre
–
buia să țină seama de comunitățile negustorilor italieni înzestrate acum cu
privilegii considerabile ca răsplată pentru sprijinul lor. „Regatul Acrei" era, ce
–
i
drept, redus la o fâșie de coastă, dar era
mai lesne de apărat decât teritoriile
anterioare, mai întinse. Așezările latine deveneau un element acceptat cu care
ayubizii, succesorii lui Saladin (mort în 1193), vor reînnoi armistițiile.
Status quo
–
ul,
stabilit datorită celei de
–
a III
–
a Cruciade, avea

să dureze încă aproape un secol.

57

Culegeri a istoricilor cruciadelor,
București, 1992, p. 226.

75
CAPITOLUL V

CRUCIADELE DIN SECOLUL AL XIII
–
LEA:

DEVIERI ȘI NEPUTINȚĂ

După cucerirea Ierusalimului, cruciada își schimbă sensul sau cel puțin
conținutul: dacă eliberarea Orașului Sfânt rămâne în centrul preocupărilor,
realizarea acestui țel admite, de
–
acum încolo, tot felul de mijloace. Realismul
cuprinde cruciada: aven
tura spirituală și materială, al cărei deznodământ depindea
de voința divină, devine o operă politică și strategică, pregătită și organizată
îndelung. C
u toate că monarhiile engleză și franceză manifestă prea puțin interes
față de cruciadă (Ludovic cel Sfânt este, în multe privințe, o excepție), aceasta,
intrată în obiceiurile cavalerilor occidentali, mai frecventă în veacul al XIII
–
lea,
este deopotrivă u
n rit și o instituție care capătă contur. De vreme ce poți dispune de
trupe datorită cruciadei, ispita de a o folosi pe aceasta împotriva altor
„necredincioși" decât musulmanii din Țara Sfântă este mare: aceste devieri îi
risipesc forțele materiale, îi sub
minează forțele spirituale și vor constitui cauza
neputinței sale finale.

I.
Deturnarea celei de
–
a IV
–
a Cruciade și întemeierea statelor latine din
Grecia

Prima dintre aceste noi expediții este
cruciada plă
nuită de împăratul Henric
al VI
–
lea,
care
moștenește

deopotrivă posesiunile tatălui său Frederic I și Rega
tul Siciliei (1194) și, prin
aceasta, tradițiile mesianice ale cruciadei imperiale, ca și ambițiile mediteraneene
ale normanzilor. Pregătirile sunt exclusiv politice: principii Ciprului și Ar
meniei îi
recunosc suzerani
tatea în schimbul unor coroane regale. Henric al VI
–
lea solicită
Bizanțului participarea la cruciadă, apoi un tribut anual ridicat pentru plata căruia
împă
ratul Alexios al III
–
lea Anghelos (1195
–
1203) este nevoit să stabilească

un
impozit suplimentar
(ala
–
manikori)
și să recurgă la sacrificarea podoabelor
mormintelor imperiale. Cruciada este însoțită curând de ambiții justițiare: Henric al
VI
–
lea, care l
–
a căsă
torit pe fratele său, Filip de Suabia, cu Irina, fiica lui Isaac
Ang
helos, se erijează în răzbunător al împăra
tului detronat. Este nevoie de plata

76
tributului de către Bizantini și de opoziția papei pentru ca cruciada spre
Constantinopol să fie deturnată spre Ierusalim. Primele contingente sosite înaintea
împăratului recu
ceresc Sidonul și Beirutul, restabilind astfel legăturile pe uscat
între Acra si Tripoli (1197), dar moartea lui Henric al VI
–
lea dispersează expediția.

Eșecul cruciadei imperiale a lui Henric al VI
–
lea, după cel al lui Frederic
Barbarossa, a furnizat un a
rgument noului papă, Inocențiu al III
–
lea (1198
–
1216),
jurist pătruns de prerogativele Sfântului Scaun, dornic de a extinde puterea acestuia
în condițiile crizei Imperiu
lui, pentru a lansa
o cruciadă
de inspirație pur
ponti
–
ficală.
Legatul Pietro Capuano
și Foulque, preot de

Neuill
–
sur
–
Marne, predică în
Franța cu un succes crescând; asemeni predicatorilor populari și fondato
rilor
ordinelor eremitice din secolul al XII
–
lea, Foulque stăruie asupra reformei morale,
a luptei împo
triva luxului, prostituției ș
i cametei și preamărește virtutea
purificatoare a cruciadei chiar în momentul în care aceasta va fi dominată de
probleme financia
re. Intr
–
adevăr, papa a decretat un impozit de 2,5 % asupra
veniturilor ecleziastice pentru finanțarea cru
ciadei. Cruciații d
in Champagne și
Flandra care l
–
au ales în fruntea lor pe Thibaut de Champagne și, la moartea
acestuia, pe Bonifaciu de Montferrat, își trimit plenipotențiarii pentru a încheia cu
Veneția un tratat privind transportul armatei, estimată la patru mii cinci su
te de
cavaleri, nouă mii de scutieri, douăzeci de sergenți pedeștri, și aprovizionarea sa
timp de un an, care se ridica la 85 000 de mărci.

La întâlnirea stabilită, în primăvara anului 1202, cruciada, abandonată deja
de burgunzi și de proven
sali, îmbarcaț
i la Marsilia, numără doar o treime din
efectivele prevăzute și plătește cu greu 50 000 de mărci venețienilor. Un moratoriu
este acordat, cu condiția ca cruciații să ajute Veneția să recucerească portul dalmat
Zara de la regele Ungariei, Cucerirea acestui
oraș creștin (noiembrie 1202)
stârnește proteste în rândurile armatei; papa îi excomunică pe venețieni și pe
cruciați, dar anulează curând pedeap
sa în cazul acestora din urmă. In timpul iernii,
tânărul Alexios (al IV
–
lea) Anghelos ajunge la Zara și le cer
e cruciaților să
–
l
restabilească pe tronul imperial pe tatăl său, Isaac al II
–
lea, răsturnat și orbit de
Alexios al III
–
lea în 1195, în schimbul acestui ajutor, le făgă
duiește importante

77
sume de bani, contribuția Imperiului Bizantin la continuarea cruciad
ei și unirea
Bisericilor. În ciuda opoziției unei părți a armatei și a legatului, planul este adoptat:
în primăvara anului 1203, cruciada cucerește Corfu și începe asediul
Constantinopolului (24 iunie 1203). La 17 iulie, un prim asalt asupra capitalei
prov
oacă fuga lui Alexios al III
–
lea; restabilit pe tron, Isaac al II
–
lea este nevoit să
cârmuiască împreună cu fiul său Alexios. Incapabil să respecte promisiunile făcute
cruciaților, a căror nerăbdare sporește, în vreme ce populația greacă le e din ce în
ce
mai ostilă, sunt înlăturați de o răscoală populară care îl aduce la putere pe
Alexios al V
–
lea Ducas, antilatin convins. În martie 1204, potrivit unui tratat
încheiat între dogele Enrico Dandolo, care participă în persoană la expediție, și
baronii cruciați
, este hotărâtă împărțirea Imperiului Bizantin a cărui posesie avea să
le fie asigurată de atacarea Constantinopolului. La 13 aprilie, orașul este cucerit și
lăsat pradă jafului:

„N
–
au fost nicicând văzute ori cucerite atâtea avuții, atât de nobile, atât d
e
bogate, câte se strânseseră aici, în mai bine de șase veacuri",
scrie Robert de Clari,
în vreme ce cronicarul Nicetas Choniates, și el martor al evenimentelor, compară
bunătatea sarazinilor cu violentele latinilor „care poartă pe umăr crucea lui
Hristos"
. Cruciada a ruinat

„regina orașelor" creștinătății și a adâncit definitiv
schisma între Biserici și între credincioșii din Orient și din Occident.
58

Evident pentru creștinătatea greacă, victimă a cru
ciadei, scandalul nu apare
decât progresiv în conști
inț
a occidentală. Innocențiu al III
–
lea acceptă mai întâi
faptul împlinit, mai mult sau mai puțin justificat de promisiunile de unire a
Bisericilor și de ajutor pentru Imperiul Latin de la Ierusalim; apoi, aflând de
deșertăciunea lor, informat în legătură cu
excesele și urmările nefaste ale expediției
din 1204, el este primul care vorbește despre „deturnarea" Cruciadei, acuzându
–
i
pe venețieni de aceasta:

„Ați abătut și ați făcut armata creștină să se abată de la calea cea bună la cea
rea…, ați deturnat acea
stă armată atât de numeroasă… care fusese adunată cu atâta
greutate, a cărei con
ducere costase atât de scump, cu care trăgeam nădejde nu

58

Ibidem., p. 211.

78
numai să recăpătăm Ierusalimul, dar și să punem stăpânire pe cea mai mare parte a
regatului Egiptului."
59

Conceptul
de „deviere" nu este așadar o creație a conștiinței istorice
moderne, dar aceasta s
–
a străduit să descopere responsabilii pentru producerea
acestui fenomen: puținilor susținători ai unei teorii a „ha
zardului" care se
mărgineau să constate înlănțuirea fapt
elor, așa cum le relatează Villehardouin, le
răspund toți cei care cred în premeditarea unuia sau altuia dintre protagoniștii
cruciadei.

Responsabilitățile și interesele în devierea celei de
–
a IV
–
a Cruciade nu
rămân mai puțin evidente.

Încă din 1202, Filip

de Suabia, cumnatul lui Alexios (al IV
–
lea) Anghelos, îl
primește pe acesta și propune papei, dacă își recapătă domnia asupra „regatului
gre
cilor", ajutorul Imperiului Bizantin pentru cruciadă; Bonifaciu de Montferrat
cunoaște și el planul încă din aceas
tă perioadă, iar legăturile celor doi frați ai săi cu
Orientul bizantin explică atitudinea sa favorabilă în această privință. Innocențiu al
III
–
lea dorește, bineîn
țeles, ca Biserica greacă să accepte să se supună Romei și ca
Imperiul să sprijine cruciada
în loc să o contracareze, dar nu se gândește la
folosirea forței pentru a
–
și atinge scopul, în schimb, rolul Veneției este capital: în
mod premeditat sau nu, ea a folosit la maximum circumstanțele în interesul
propriu, înce
pând cu 1082, a primit privilegi
i comerciale consi
derabile în Imperiu,
reînnoite și sub domnia lui Isaac al II
–
lea și Alexios al III
–
lea. Dar ea se simte
amenințată de concurența Genovei și îndeosebi a Pisei, căreia i
–
au fost acordate
privilegii similare, de recrudescența pirateriei
pe care Bizanțul nu o mai reprimă,
atunci când nu o favorizează chiar, și mai cu seamă de ostilitatea crescândă a
populației grecești, în 1171 și 1182, în cursul unor răscoale antilatine, negustorii
italieni au fost expulzați sau masacrați. Imperiul este p
e cale de a se dezintegra, așa
cum o arată secesiunile Ciprului (1182), Trapezuntului (1204), bulgarilor și
vlahilor, sârbilor, precum si autonomia unor „arhonți" în Grecia sau în Asia Mică.
În acest climat instabil, consolidarea sau ameliorarea situației
pot părea utile;

59

Baltrusaitis J.,
Evul Mediu fantastic,

București, 1975, p. 401.

79
cucerirea Constantinopolului

va conferi, într
–
adevăr, Veneției accesul neîngrădit la
Marea Neagră, până atunci interzisă străinilor. Dogele Enrico Dandolo, care
participă el însuși la expediție, dispune de un mijloc de presiune (crean
țele

Veneției) asupra cruciaților. Pretextele apărării „dreptului moștenitorului direct"
(Alexios ai IV
–
lea ca moștenitor de drept) și pedepsirii orașului „infidel legii
Romei", îi folosesc spre a potoli conștiința baro
nilor cruciați, în timp ce, în ochii
tut
uror, lucesc bogățiile materiale și spirituale
–

relicvele
–

ale Bizanțului.
Determinismul economic împinge Veneția să domine Constantinopolul: chemarea
lui Alexios al IV
–
lea furnizează pretextul, iar cruciații masa de manevră. Fără
Veneția, cruciada nu ar

fi fost „devi
ată"; fără cruciadă, Veneția nu și
–
ar fi putut
clădi imperiul în Orient.

Dintre toate realizările celei de
–
a IV
–
a Cruciade, imperiul venețian avea să
fie cea mai durabilă. Așa
–
numita
partiția,
aplicând termenii tratatului din 1202
asupra împ
ărțirii pe jumă
tate între cruciați și venețieni a cuceririlor ce urmau a fi
făcute, acorda împăratului latin un sfert din teritorii, cele trei sferturi rămase
revenind jumătate venețienilor și jumătate „pelerinilor", împăratul ales a primit
Constantinopol
ul, Tracia și nord
–
vestul Asiei Mici, teritorii pe care le
–
a apărat cu
mare greutate de atacurile bulgarilor (înfrângerea de la Adrianopol, 1205) și ale
Imperiului grec de Niceea (înfrângerea de la Poimanenon, 1225), apoi ale acestor
două forțe reunite (as
ediul Constanti
–
nopolului, 1236). Dăinuirea Imperiului Latin,
redus la stăpâ
nirea asupra orașului Constantinopol, depinde atunci numai de
neînțelegerile dintre adversarii săi, de eventualele ajutoare pri
mite din partea
Occidentului
–

dar apelurile lui Gr
igore al IX
–
lea la cruciadă pentru apărarea
Imperiului Latin (1235 și 1237) rămân practic fără efect
–

și mai ales de sprijinul
flotei venețiene în lipsa acesteia, Constantinopolul este recucerit aproape fără luptă
în 1261.
60

În Macedonia, Bonifaciu de Mont
ferrat întemeiază
efemerul regat al
Tesalonicului,
cucerit de despotul Epirului în 1222, apoi de împăratul de Niceea,
loan Vatatzes, în 1242. Atica și Beoția constituie
ducatul de Atena,
întemeiat de

60

Chrysostomos Arhiep.,
op. cit.,
București, 2001, p. 90.

80
burgundul Otton de La Roche. Ducatul va trece apoi în mâ
inile mercena
rilor
catalani (1311), și în cele din urmă sub stăpânirea unei case florentine (1387). În
Pelopones, principatul francez de Moreea sau de Ahaia, fondat de Geoffroy de
Villehardouin
–

nepotul isto
ricului celei de
–
a IV
–
a Cruciade
–

trece sub
s
uzeranitatea angevinilor de Neapole (1267) și se retrage în cursul secolului al
XIV
–
lea în fața recuceririi Bizantine efectuate plecând de la Mistra, „România"
venețiană și francă este cu adevărat o creație a cruciadei, dar se dezvoltă apoi
independent de

aceasta; în se
colul al XIII
–
lea, cruciada își îndreaptă eforturile în
două direcții: apărarea Țării Sfinte și recucerirea Ierusalimului, care rămân scopul
principal, și tot felul de alte expediții în Europa care vor fi asimilate „pelerinajului
crucii".

61

II. Devierea sistematică: cruciadele politice din secolul al XII
–
lea

În secolul al XII
–
lea avuseseră loc deja cruciade îndreptate către alte țeluri
decât mormântul lui Hristos: încă de la început, indulgența cruciadei fu
sese
acordată celor care luptau în

Spania împotriva musulmanilor, în 1147, papa
extinsese privilegiile cruciadei asupra spaniolilor care au cucerit Almeria
–

în
vreme ce, în drumul său spre Orient, o flotă de cruciați ajuta la cucerirea Lisabonei
–

și binecuvân
tase de asemenea o expediție

organizată în nordul Germaniei
împotriva slavilor și deja un grup de cruciați încercase să atace orașul creștin, dar
slav, Stettin (Szczecin). Dar, văzând crucea pe zidurile cetății, cruciații se
împrăștiaseră, neputând lupta decât împotriva păgânilor.

În

schimb, în veacul al XIII
–
lea, privilegiile cruci
adei aveau să fie extinse
asupra unor expediții de tot felul îndreptate împotriva „dușmanilor credinței" în
general și ai papalității, în particular, fie ei și creștini. Chiar dacă responsabilitatea
direct
ă pentru detur
narea celei de
–
a IV
–
a Cruciade nu
–
i aparține papei, ci
venețienilor, rolul lui Innocențiu al III
–
lea în devierea cruciadei către scopuri
politice este incontestabil, încă din 1199, el amenință cu lansarea unei cruciade
împotriva unui partiza
n al Imperiului, îndeosebi înce
pând cu anii 1207
–
1208,
inițiază o campanie de pre
dici în Franța privind
cruciada împotriva ereticilor

61

Ibidem

81
„albigenzi"
(catarii propovăduiau o doctrină dua
listă), oferind tuturor celor care se
vor angaja în această luptă nu nu
mai aceleași indulgențe de care ar fi beneficiat
dacă ar fi pornit spre Țara Sfântă, dar și dreptul de a dispune de pământuri cucerite
de la eretici. Contingentele din nordul și centrul Franței astfel atrase l
–
au ajutat mai
întâi pe Simon de Montfort, ales

căpetenie a cruciadei, să cucerească Beziers,
Carcassonne și ținutul Albigeois, apoi Toulousain și să obțină victoria decisivă de
la Muret asupra regelui Aragonului, Pedro al II
–
lea, venit în ajutorul vasalu
lui său
Raymond al Vl
–
lea de Toulouse (1213). C
el de
–
al IV
–
lea Conciliu de la Lateran
confirmă stăpâ
nirea lui Simon de Montfort asupra teritoriilor cuce
rite de la contele
eretic și încredințează papei paza asupra marchizatului de Provența pentru contele
minor Raymond al VII
–
lea (1215). Conciliul pre
gătește însă o nouă cruciadă spre
Țara Sfântă, iar lupta în Languedoc continuă îndeosebi cu mercenari, acei soldați
tâlhari pe care al III
–
lea Conciliu de la Lateran (1179) îi anatemiza în aceeași
măsură ca și pe eretici… În 1226, regele Ludovic al VIII
–
lea conduce cruciada care
pune stăpânire pe Avignon și Provența: tratatul de la Paris (1229) asi
gură alipirea
ulterioară a provinciei Languedoc la Franța. Cruciada le
–
a folosit capețienilor, iar
lupta împotriva ereziei, nicidecum înfrântă, va continua o d
ată cu Inchiziția.

Innocențiu al III
–
lea a deschis calea succesorilor

săi și a creat instrumentul
„cruciadelor politice"
ulterioare, fiind primul care a prelevat taxe pentru cruciade
asupra veniturilor clerului și care a formulat dreptul
„înfățișării drept

pradă",
adică dreptul deți
nut de papă de a oferi oricărui catolic zelos, care le va cuceri,
pământurile celor care nu reprimă erezia, Ajutați de aceste arme practice și
teoretice, papii din secolul al XIII
–
lea folosesc cruciada în scop esențial
–
mente
pol
itic: asigurarea independenței papalității împiedicând Imperiul să controleze
Italia de Sud și Sicilia și să împresoare patrimoniul Sfântului Petru, încă din 1229,
în vreme ce Frederic al II
–
lea a pornit spre Siria în fruntea cruciadei, papa trimite
împotr
iva lui o armată finanțată printr
–
o taxă asupra veniturilor clerului și banii
rămași din decimele cruciadei împo
triva albigenzilor, făgăduind luptătorilor
absolvirea de păcate, însă nu deplina indulgență a cruciadei, în 1239, războiul care
izbucnește din
nou între papă și împărat este o adevărată cruciadă: sunt oferite

82
solda
ților privilegiile pe care aceștia le
–
ar fi căpătat dacă ar fi plecat către Țara
Sfântă; ungurii care au făcut acest legământ sunt chiar poftiți să
–
l modifice în
sensul participării la

cruciada împotriva lui Frederic, înfățișat de propaganda
ecleziastică drept Antihristul. Lupta ajunge la apogeu chiar în momentul în care
Ludovic al IX
–
lea se află în Egipt și în Siria: forțele franceze sunt singurele care
luptă pentru Țara Sfântă, în tim
p ce Innocențiu al IV
–
lea (1243
–
1254) îi cheamă pe
germani și italieni la cruciadă împotriva împăratului.

Dar ajutoarele astfel obținute se dovedesc a fi efemere și prea puțin eficace.
Pentru a obține un succes durabil, va fi nevoie de punerea în aplicare
în mod
efectiv a prin
cipiului „înfățișării" formulat de Innocențiu al III
–
lea. în 1254, și din
nou în 1263, Regatul Siciliei este oferit drept „pradă" fratelui lui Ludovic al IX
–
lea,
Carol de Anjou, căruia papalitatea îi promite toate privilegiile cruciad
ei și sprijinul
financiar al Bisericii. În momentul asaltului definitiv împotriva Siciliei (1268), nu
numai că predica cruciadei în Toscana furnizează armatei principelui francez o
mulțime de noi recruți, dar papa decretează totodată o cruciadă specială îm
potriva
tuturor acelora care vor pune stavile înaintării sale prin Italia, înscăunarea unui
suveran vasal al Sfântului Scaun în Sicilia pare să pună capăt cruciadelor politice;
Grigore al X
–
lea (1271
–
1276) manifestă un interes sincer față de Țara Sfântă. L
a
moartea papei, proiectele elaborate în acest sens eșuează; Carol de Anjou obține,
dim
potrivă, de la Martin al IV
–
lea finanțarea unei cruci
ade împotriva Bizanțului.
Răscoala „vecerniilor siciliene" (1282) oprește, la rândul său, realizarea acestui
plan,

punând capăt dominației angevine asu
pra insulei. O nouă cruciadă este
organizată împotriva regelui Pedro al III
–
lea de Aragon, căruia rebelii i
–
au oferit
coroana Siciliei. Aragonul este oferit drept feudă pontificală unui fiu al regelui
Franței, iar expe
diția este finanțată prin decimele adunate în regat. Cruciada
împotriva Aragonului este înfrântă în fața

Geronei (1285). Este ultima mare
cruciadă politică. În cursul luptelor desfășurate ulterior între papă și regele Franței,
Filip cel Frumos, cruciada ș
i acuzațiile de erezie nu vor constitui, de o parte și de
alta, decât pretexte pentru strângerea de taxe și campanii de pro
pagandă. Astfel,
politica pontificală a pregătit instru
mente care se vor întoarce mai târziu împotriva

83
ei și, mai ales, a lipsit Ța
ra Sfântă, de
–
a lungul întregului secol al XIII
–
lea, de
ajutorul unor efective numeroase de luptători, precum și de sume însemnate de
bani.

III. Armistiții și cruciade în Țara Sfântă (1198
–
1254): conviețuirea cu
ayubizii

1.
Armistițiile.
La moartea lui Sal
adin, posesiunile sale fuseseră, potrivit
voinței sale, împărțite între fiii săi și fratele său al
–
Adil, care a izbutit să se
proclame sultan la Cairo (1200) și exercită până la moartea sa (1218) o autoritate
morală asupra celorlalți principi ayubizi.

Inde
pendența de fapt a acestora din urmă, certurile lor interne, aparenta
fărâmițare a Siriei nu semnifică totuși întoarcerea la „anarhia musulmană" din
secolul al XI
–
lea: sub domnia lui al
–
Adil, apoi sub cea a fiu
lui și moștenitorului său
al
–
Kamil (1218
–
1238
), preeminența sultanului de Cairo, solidaritatea fami
lială,
influența ortodoxiei sunnite favorizată de ayubizi contribuie la asigurarea coeziunii
în fața duș
manilor comuni.

Dar statele cruciate nu mai reprezintă inamici pe
riculoși: reduse la o fâșie de

coastă, lipsite de oameni și bani, ele nu pot duce o politică ofensivă prin pro
priile
forțe. Sosirea unei cruciade poate, ce
–
i drept, să amenințe cu adevărat Egiptul
–

situație ce se va pro
duce de mai multe ori
–

dar sultanul este interesat să păstreze
relații pașnice cu statele france care nu
–
l stânjenesc defel și să asigure prosperitatea
regatului său, întreținând strânse raporturi comerciale cu negustorii italieni
(tratatele încheiate sub domnia lui Saladin sunt reînnoite cu Pisa
–

1207
–

și Veneția
–

1218
–

și, pe de altă parte, la Alexandria trăiesc, în 1212, trei mii de negustori
franci).
62

Prima jumătate a veacului al XIII
–
lea este, așadar, o perioadă în care domină
pacea: spre deosebire de secolul al XII
–
lea, când cavalerii Țării Sfinte își
petreceau
timpul lansând tot felul de expediții, în se
colul următor, este nevoie de sosirea
cruciaților din Occident pentru a
–
i determina pe francii din Siria să treacă, fără cine
știe ce tragere de inimă, la ofensivă. Armistițiile semnate în 1198 pentru
o perioadă

62

Căzan Florentina,
op. cit,

București, 199
0, p. 134.

84
de cinci ani și jumătate, în 1204, pentru șase ani, în 1212, în 1229 pentru zece ani,
cinci luni și patruzeci de zile nu garantează doar nebeligeranța, ci sunt însoțite
uneori de concesii: retrocedarea Jaffei în 1204, a Ierusalimului și a altor
orașe în
1229, a cetăților Safet și Beaufort în 1240.

63

2. A V
–
a Cruciadă (1217
–
1219).

Dar, în 1210, al
–
Adil clădește pe muntele Tabor o fortăreață ce domină
câmpia Acrei: evenimentul este invocat de Innocențiu al III
–
lea pentru
propovâduirea, încă din 12
13, a unei noi cruciade. Războaiele dintre regii Franței și
Angliei, dintre Frederic al II
–
lea și anti
–
împăratul Otto al IV
–
lea, favorizează
însușirea de către papă a acestui proiect, organizarea cruciadei fiind codificată
printr
–
un important decret al cel
ui de
–
al IV
–
lea Conciliu de la Lateran (1215). A V
–
a Cruciadă numără puțini francezi, din cauza cruciadei împotriva albigenzilor
inaugurată în 1209; contin
gentele ducelui de Austria și ale regelui Ungariei nu
izbutesc să cucerească Taborul (1217). Ungurii

fac cale întoarsă încă din 1218;
totuși, cei care au rămas în Palestina reconstruiesc Caesareea și clădesc la poalele
muntelui Cârmei fortăreața Castelul Peleri
nului. În primăvară, o dată cu sosirea
cruciaților frizoni și renani, se ia hotărârea atacării

cetății Damietta, în speranța că,
astfel, puterea egipteană va scădea simțitor, iar Ierusalimul va putea fi recucerit
mai lesne. Într
–
adevăr, sosirea unor noi cruciați italieni, francezi, englezi și
spanioli, în toamna anului 1218, întărește forțele asedi
atorilor, și sultanul al
–
Kamil
propune, în schimbul ridicării asediului, restituirea către latini a vechiului teritoriu
al Regatului Ierusa
limului, cu excepția Transiordaniei, și chiar reclădirea cetăților
sale pe cheltuiala proprie. Opoziția legatului Pe
laggio, care pretinde să conducă
cruciada din punct de vedere temporal, ca și spiritual, îl împiedică pe regele
Ierusalimului, Jean de Brienne, să accepte acest tratat. După căderea cetății
Damietta (5 noiem
brie 1219), legatul vrea să antreneze cruciada l
a cucerirea
Egiptului; armata pornește spre Cairo, dar, blocată de ruperea zăgazurilor Nilului,
este nevoită să părăsească Egiptul, încheind un armistițiu pe opt ani. Noua cruciadă
„pontificală" s
–
a soldat cu un eșec din vina legatului.

63

Ibidem., p 91.

85
3. Cruciada (a
VI
–
a) a lui Frederic al II
–
lea (1228
–
1229).

După acest eșec, papa nu se mai bizuie, de acum încolo, decât pe Frederic al
II
–
lea, care făcuse legământul crucii încă din 1215, încoronat împărat la Roma, în
1220, se căsătorește în 1225 cu Isabela, fiica
principesei Măria și a lui Jean de
Brienne, și devine rege al Ierusalimului în locul aces
tuia, în virtutea dreptului
feudal aplicat în mod strict, dar contrar promisiunilor făcute anterior. Plecarea sa
spre Siria, fixată pentru 1227, este amânată din moti
ve de sănătate; folosind acest
nou răgaz drept pretext, Grigore al IX
–
lea îl excomunică pe împărat. Cu toate
acestea, Frederic al II
–
lea se alătură cruci
adei în primăvara anului 1228. El intrase
deja în negocieri pentru Ierusalim cu sultanul al
–
Kamil care

era atunci amenințat de
ayyubizii din Siria, coalizați și sprijiniți de horezmieni. La sosirea sa, situația este
schimbată cu totul: sultanul de Damasc murise, așa că al
–
Kamil își putea împărți
posesiunile acestuia cu

fratele său, venit din Djazira, care
păstra Damascul și
–
i lăsa
Palestina. Totuși, după cinci luni de nego
cieri, Frederic reușește să încheie cu al
–
Kamil
tratatul de la Jaffa
(11 februarie 1229): Ierusalimul era înapoiat Regatului
Latin, împreună cu Nazaret, Betleem, ținutul Lydda și Ramla, i
ar la nord senioriile
Toron și Sidon. In Orașul Sfânt, care rămâne oraș deschis, musulmanii păstrau
locul pe care se afla templul împreună cu moscheile Omar (Cupola Stâncii) și al
–
Aksâ, în vreme ce creștinii puneau din nou stăpâ
nire pe Sfântul Mormânt. La

17
martie, Frederic al II
–
lea își punea el însuși pe cap coroana pe care patri
arhul nu
voia să i
–
o impună. Regatul Ierusalimului era reinstaurat, dar în condiții care, din
pricina dificul
tăților interne, aveau sa
–
1 ducă curând la pierzanie.

4. Războaiel
e civile din Palestina și pierderea Ierusalimului (1229
–
1244).

În timpul primului sfert al secolului al XIII
–
lea, conflictele interne afectaseră
în mod simțitor comitatele din nord. Principatul Antiohiei fusese multă vreme o
pricină de dispută între conte
le de Tripoli, Bohemund al IV
–
lea, și nepo
tul regelui
Armeniei; dar, în 1219, este alipit definitiv la comitatul de Tripoli. În schimb,
Ierusalimul nu cunoscuse decât dificultăți neînsemnate sub domniile lui Henric de
Champagne (1192
–
1197) și Amaury de Lu
signan, rege al Ciprului (1197
–
1205),
soți rând pe rând ai reginei Isabela, văduva lui Conrad de Montferrat, apoi sub

86
cârmuirea lui Jean d'Ibelin, „bătrânul senior al Beirutului", care a exercitat regența
fiicei Isabelei, Măria (1205
–
1210). Aceasta din urm
ă a fost atunci data de soție lui
Jean de Brienne, rege între 1210 si 1212, apoi, după moartea soției sale, regent
pentru fiica sa, Isabela a II
–
a, între 1212 și 1225.

Trecerea regatului sub autoritatea lui Frederic al II
–
lea, conflictul care
–
l
opune pe ac
esta papalității și baronilor cruciați inaugurează, dimpotrivă, o eră de
războaie civile neîncetate,
cărora nici cele mai grave primejdii nu le pun capăt.
Amănuntele privind luptele duse de baronii sirieni, mai ales de Jean d'Ibelin, regent
al Ciprului, sp
rijinit de templieri, împotriva reprezentantului împăratului, mareșalul
Ricardo Filangieri, înfrânt în Cipru în 1232 și alungat defini
tiv din Tyr în 1243,
sunt înfățișate în memoriile juris
tului Filippo di Novară, partizan al Ibelinilor, care
–
și intitule
ază relatarea:
„Istorisire despre războiul din
tre împăratul Frederic și
seniorul Jean d'Ibelin".
În acest context, cruciații care sosesc în Țara Sfântă șovăie
între politicile propuse de cele două tabere: în 1239, Thibaut de Champagne
recucerește Ierusali
mul ocupat vremelnic de egipteni la expirarea armisti
țiului și,
sfătuit de templieri și de Ibelini, negociază cu Damascul restituirea cetăților din
Galileea, dar tratatul eșuează, în schimb, Richard de Cornwall, rudă cu Frederic al
II
–
lea, se mulțumește,
ca și împă
ratul și cavalerii ospitalieri, să favorizeze alianța
cu egiptenii: el obține de la sultanul as
–
Salih Ayub

(1240
–
1249) reînnoirea
tratatului din 1229 și resti
tuirea unor teritorii suplimentare
—

regiunea Sidon,
Galileea orientală, inclusiv Tibe
riada, ținuturile Jaffa și Ascalon
—

ceea ce face ca
regatul să
–
și recapete frontierele din 1187. După plecarea sa, baronii guelfi se
orientează, dimpotrivă, spre sultanul Damascului amenințat de as
–
Salih Ayub,
obținând de la cel dintâi promisiunea unor re
stituiri suplimentare.

Dar sultanul Egiptului apelează la trupele horez
–
miene alungate din
Mesopotamia de înaintarea mon
golilor. Horezmienii cuceresc Ierusalimul lăsat
aproape fără apărare și, alăturândui
–
se trupele venite din Egipt, zdrobesc armata
franco
–
damaschină la Gaza (17 octombrie 1244). As
–
Salih Ayub recuperează
Ascalonul și Galileea orientală (1247) și, cucerind D
amascul, își impune
suzeranitatea asupra orașului Homs, luptând pentru controlul asupra Siriei împre
–

87
ună cu vărul său, care stăpânește Alepul. Sultanul ayubid se rupe de politica
predecesorilor săi: igno
rând solidaritatea familială, el caută să
–
și impună
autoritatea prin toate mijloacele cu putință și conduce ofensiva în același timp
împotriva rudelor sale din Siria și împotriva francilor. Ferindu
–
se de elementele
tradiționale ale armatei ayubide
—

soldați kurzi liberi, sclavi (mameluci) ale căror
regiment
e purtau numele sultanilor care le înființaseră (Salahiya de la Salah
–
ad
–
Dîn, Kamiliya de la al
–
Kamil etc.)
—

as
–
Salih Ayub se înconjoară de o gardă de
mameluci pe care o alcătuiește el însuși, numită Bahriya as
–
Salihiya, de la insula
Nilului (Bahr an
–
Nil)

unde era încartiruită.
64

În momentul în care as
–
Salih inaugurează regimul mameluc, care va domina
perioada următoare, statele france din Siria, sărăcite de pierderea atâtor teritorii,
sunt din ce în ce mai divizate. Fiul lui Frederic al II
–
lea, Conrad al I
V
–
lea, devine
rege al Ierusalimului (1243), dar baronii refuză să presteze legământul de vasalitate
reprezentantului său si încredințează regența reginei Ciprului, apoi fiului ei, Henric
I. Această regență este tot atât de teoretică cum este și regalitatea

lui Conrad,
autoritatea aparținând de fapt așa
–
numiților
bailes
din familia Ibelinilor (Balian,
apoi fratele său Jean), care își exercită dominația asupra înaltei Curți și stăpânesc
principalele fiefuri de pe continent și din Cipru. Recucerit de la Impe
r
iali, Tyrul a
fost cedat unei rude a lor, Philippe de Montfort; de asemenea, Ibelinii posedă
senioriile Beirut, Caesareea, Arsuf și Jaffa. Restul teritoriului aparține ordinelor
militare, în timp ce la Antiohia și mai ales la Acra autoritățile comunale sun
t
atotputer
nice. La drept vorbind, nu mai există state cruciate în Țara Sfântă, ci niște
„așezări" izolate a căror neputință sporește din pricina rivalităților existente între
ele: spre deosebire de veacul al XII
–
lea, ajutorul cruciaților occidentali este

indispensabil apărării lor.

5. A VII
–
a Cruciadă (1248
–
1249).

În Europa, Italia și Germania sunt absorbite de lupta dintre Imperiu și
papalitate, iar forțele engleze de conflictul dintre Henric al III
–
lea și baroni. De
aceea, chemarea papei

64

Ibidem

88

Innocențiu al IV
–
lea la Conciliul de la Lyon (1245) nu ar fi avut un efect prea mare
dacă condițiile existente atunci în Franța nu i
–
ar fi fost favorabile, încă din 1244, în
timpul unei boli grave, regele Ludovic al IX
–
lea a făcut legământul crucii: pacea
și
prosperi
tatea ce domnesc în regat îi îngăduie să pregătească în amănunțime
finanțarea și recrutarea unei expediții care cuprinde, împreună cu contingentele din
Moreea, Cipru și Acra, aproape trei mii de cavaleri. Plecată de la Aigues
–
Mortes și
Marsilia
, flota își petrece iarna în Cipru și, abia debarcată în Egipt, pune stăpânire
pe Damietta abandonată (6 iunie 1249). Această „a VII
–
a Cruciadă" reiterează apoi
greșelile celei de
–
a V
–
a: după ce refuză oferta sultanului care propunea
retrocedarea Ierusalim
ului, Ascalonului și Galileii orientale în schimbul plecării
cruciaților, arma
ta pornește spre Cairo, reușește să treacă pe malul.

Alții nu pun la socoteală cruciada împotriva orașului Damietta sau o omit pe
cea a lui Frederic al II
–
lea. De altfel, orice
opțiune este arbitrara: în secolele al XII
–
lea și al XIII
–
lea au avut loc mult mai multe „treceri" decât ar putea să ne sugereze
această numerotare

estic al Nilului la Mansurah cu prețul unor lupte aprige. Este
ordonată retragerea, dar, măcinată de o epide
mie, hărțuită de flota și de trupele
egiptene, armata este nevoită să capituleze (6 aprilie 1250) în schimbul Damiettei,
Ludovic al IX
–
lea obține propria sa elibe
rare și plătește 400 000 de besanți pentru
răs
cumpărarea cruciaților rămași în viață. Expedi
ția în Egipt eșuase, iar revoluția

89
survenită între timp la Cairo avea să schimbe, în scurtă vreme, echilibrul de forțe în
Orientul Apropiat în detrimentul cruciadei.
65

IV. Între mongoli și mameluci: sfârșitul așezărilor cruciate din Siria
–
Palestina (1250
–
12
91)

După moartea lui as
–
Salih Ayub și asasinarea fiu
lui său (mai 1250), puterea
trecuse în mâinile mamelucilor. Acest regim militar fusese mai întâi contestat de
sultanul ayyubid de Damasc, suzeran al principilor Siriei. Profitând de aceste
disensiuni,
Ludovic al IX
–
lea, rămas în Țara Sfântă, a încheiat în 1258 un tratat cu
mamelucii care eliberează ultimii prizonieri și, în schimbul unei alianțe împotriva
ayyu
–
bizilor din Siria, promit restituirea Ierusalimului, a Betleemului și a cvasi
–
integralității t
eritoriului vechiului regat de dincoace de fluviul Iordan. Totuși, cum
nu se obținuse nimic decisiv, mamelucii încheie pacea cu sirienii la instigarea
califului (1253).
66

Ludovic al IX
–
lea își petrece restul șederii în Țara Sfântă (1250
–
1254)
restaurând for
tificațiile orașelor de pe coastă care rămăseseră sub stăpânirea
francilor (Acra, Caesareea, Jaffa, Sidon), restabilind înțele
gerea în sânul
principatului de Antiohia, divizat de certuri familiale, și, în fine, reconcilierii dintre
acesta și armeni.

Echil
ibrul precar existent între mameluci și ayubizi, relativ favorabil
francilor care încheiaseră un nou armistițiu cu aceștia din urmă (1256), este rupt de
venirea mongolilor. Inițiată la începutul veacului al XIII
–
lea,
expansiunea mongolă
atinge, sub domnia
lui Genghis
–
Han (1206
–
1227), China, Chorasanul și Rusia de
Sud, iar sub cea a fiilor săi Iranul, Ucraina, Polonia și Anatolia selgiucidă redusă la
rangul de protectorat (1243). întemeietorul statului Khanid din Iran, hanul Hulegii,
continuă această înainta
re până în Mesopotamia și Siria, în 1256, îi înfrânge pe
„asasini", implantați în Alamut (Persia); în 1258, pune capăt califatului de Bagdad
și, în 1260, princi
patelor ayyubide din Siria. Creștinii latini nu au în
țeles încă
importanța
alianței cu mongoli
i;
cotropirile „tătarilor" în Europa Centrală au rămas

65

Fuller Th.,
Istoria războaielor sacre,
Cluj, 1982.

66

Căzan Florentina,
op. cit,

București, 1990.

90
în memoria tuturor. Solia trimisă de Ludovic al IX
–
lea s
–
a întors fără a fi obținut
nici un rezultat și papa îl condamnă pe principele Antiohiei care, urmând exemplul
arme
nilor, a ajuns la o înțeleger
e cu mongolii, recuperând astfel Jabala și
Lattaquie. Așa că, în 1260, francii din Ierusalim păstrează o neutralitate favorabilă
mamelu
–

cilor pe care îi aprovizionează: victorios asupra mongolilor la Ain Djalut
(Galileea), sultanul Egiptului devine stăpân
ul Siriei.

Așezările cruciate sunt, de
–
acum încolo, înconju
rate de posesiunile
sultanului mameluc.
În plus, ame
nințarea mongolă duce la o
radicalizare
a acestei
dictaturi care exercită un control strict asupra căpe
teniilor sale militare ce dețin
așa
–
numita
iqtâ.
Aceasta devine o simplă prevedere fiscală fără caracter feudal care
permite sultanului să dispună de o armată per
manentă. Regimul se înăsprește
împotriva oricărui aliat potențial al mongolilor, atât creștin
ii indigeni cât și latinii.
Renaște ideea
djihad
–
ului.
În decursul a aproximativ zece ani, sultanul Balbars,
care a stabilit călifarul la Cairo și a făcut din statul său centrul politic și cultural al
Orientului Apropiat, cucerește toate orașele deținute î
ncă de franci în interiorul
țării: Nazaret, Tabor, Betleem, Safet, Beaufort, Chastel
–
Blanc și Krakul Cavalerilor
(1271), și pe coastă, Caesareea. Arsuf, Jaffa si Antiohia (1268). Se întâmplă chiar
ca intervenția sa să fie solicitată de creștinii înșiși, a
căror divizare sporește.

Între 1256 și 1258, un adevărat
război
(numit al
Sfântului Sava
după numele
unei mănăstiri din Acra care era o pricină de dispută între taberele rivale) îi opune,
la Acra, pe genovezi și pe venețieni, cei din
tâi sprijiniți de Fili
p de Montfort și de
ospitalieri, ceilalți de contele de Jaffa și de templieri. Lupta navală continuă prin
atacuri ale venetienilor împotriva Tyrului, ale genovezilor împotriva Acrei, până la
acordul definitiv încheiat prin intermediul lui Ludovic al IX
–
lea

în 1270. Dar Pisa
rămâne în conflict cu Genova până în 1288. Și, la Tripoli, Bohemund al VI
–
lea este
nevoit să lupte în același timp cu templi
erii și cu vasalii săi genovezi, familia
Embriaci, seniori ai Djibeilului. În același timp, moartea lui Conradin

(Conrad al
III
–
lea) (1268), rege titular al Ierusalimului, face să renască
certurile dinastice:
regele Hugues al III
–
lea de Cipru, regent din 1264, își vede drepturile asupra
coroanei recunoscute de baroni, dar contestate de Măria de Antiohia care le vind
e

91
pe ale sale lui Carol de Anjou (1277). La moar
tea acestuia (1285), coroana va
reveni Ciprului, dar, vreme de opt ani, diferitele autorități ale Țării Sfinte au fost
divizate între două obediențe, iar orice politică comună a fost imposibilă.

Așadar, așez
ările din Palestina depindeau din ce în ce mai mult de
ajutoarele
Occidentului,
dar Cruciada lui Ludovic al IX
–
lea (a VIII
–
a), în loc să atace Egiptul,
debarcă la Tunis unde regele moare (1270): fratele său, Carol de Anjou, rege al
Siciliei din 1268, retra
ge expediția după ce semnează un tratat favora
bil intereselor
siciliene. Ultima mare cruciadă oferă astfel un nou exemplu de diversiune. Dar
principele Eduard al Angliei, ajuns la Tunis după încheierea păcii, se duce în Țara
Sfântă și obține de la Balbars

reînnoirea armistițiilor. Însă așezările creștine nu mai
ocupă decât o fâșie îngustă de coastă între Castelul Pelerinului și Lattakie; însuși
teritoriul senioriilor pe

care le dețin încă este uneori împărțit cu sultanul, clădirea și
restaurarea fortărețel
or sunt interzise și, potrivit promisiunii făcute sultanului,
acestuia trebuie să i se dea de știre în legătură cu sosirea oricărei cru
ciade. Ales
papă pe când se afla în pelerinaj la Acra, Grigore al X
–
lea face tot ce
–
i stă în
putință pentru a aprinde di
n nou flacăra cruciadei; opunându
–
se pro
iectelor
antibizantine ale lui Carol de Anjou, el obține în schimb la Conciliul de la Lyon
(1274). Unirea Bisericii grecești cu Roma, apoi prestarea, de către marii suverani ai
Occidentului, a legământului crucii și

nădăjduiește, grație alianței cu bizantinii și
mon
golii, să lupte cu succes împotriva mamelucilor. Dar succesorii săi favorizează
țelurile lui Carol de Anjou privind hegemonia mediteraneană. Doar „Vecerniile
siciliene" reușesc să facă să eșueze expediția

antibizantină care a deturnat încă o
dată cruciada de la scopul său esențial, și anume ajutorarea Țării Sfinte. În 1281, o
nouă invazie mongolă în Siria face să renască proiectele de alianță întreținute de o
serie de solii pontificale sau occidentale care

se succed înce
pând cu anul 1264. Dar
baii
–
ul
angevin statornicit la Acra rămâne neutru, favorizând astfel victoria mame
–
lucilor la Homs. Armistițiul este reînnoit cu Acra și Tripoli. Dar armenii și
ospitalierii îi sprijiniseră în mod deschis pe mongoli:
așa că sultanul Kalaun,
hotărât să pună capăt așezărilor creștine mereu susceptibile să servească drept bază
mongolilor, întreprinde, după 1285, o campanie sistematică de cucerire a lor.

92
începând cu teritoriile care nu intrau sub incidența armistițiului, c
ucerește
Markabul de la ospitalieri (1285), Lattakie (1287) apoi, rupând orice armistițiu,
Tripoli (1289) unde
—

se spune
—

chiar venețienii l
–
ar fi chemat, în 1290, Veneția
și regele Aragonului trimit ajutoare la Acra unde ajunge și o trupă indisciplinată

de
lombarzi și toscani; acești cru
ciați „de ocazie" încep să
–
i masacreze pe negustorii
musulmani, oferind astfel pretextul unei intervenții hotărâtoare. După un asediu
care a durat patruzeci de zile, în ciuda rezistenței eroice a ordinelor militare, a
co
ntingentelor capețian și englez, a întăririlor trimise din Cipru, orașul este cucerit
la 18 mai 1291, iar citadela, ocupată încă de templieri, este pierdută pe 28. Toți cei
care nu au putut fugi pe vasele venetiene au fost uciși sau făcuți sclavi. Ultimele

orașe france (Tyr, Sidon, Beirut, Tortous și Castelul Pelerinului) au capitulat sau au
fost evacuate în timpul verii, apoi distruse. Creștinilor din Occident nu le mai
rămânea decât Ciprul, care va rezista atacurilor mamelucilor, fiind cucerit de turci
ab
ia în 1571, precum și sprijinul Armeniei ciliciene (ocupată de egipteni în 1375).
Nu vor mai putea, de
–
acum înainte, să se statornicească din nou în Țara Sfântă;
cruciada intra în era utopiei.

V. Proiecte și tentative de cruciade în secolele al XIV
–
lea și
al XV
–
lea

Niciodată nu s
–
a vorbit atât de mult despre cruci
adă decât după cucerirea de
către musulmani a

ultimelor așezări din Țara Sfântă, încă de la sfârșitul veacului al
XIII
–
lea, franciscanul Fidenzio de Padova, într
–
un „sfat" adresat papei, sugerase
instituirea blocadei comerciale asupra Egiptului a cărei punere în aplicare ar fi fost
controlată de o flotă interna
țională, precum și debarcarea, în Siria de Nord, a unei
armate care ar fi făcut joncțiunea cu forțele mongole. Expediția armată, care până
atunci alcătuise miezul cruciadei, nu mai reprezintă decât un element al unei
politici mai vaste. O serie de proiecte ulterioare con
stituie tot atâtea variațiuni pe
aceste teme: Carol al II
–
lea de Neapole (1291), misionarul dominican Guillaume
Adam, Henri
c al II
–
lea al Ciprului (1311) și venețianul Marino Sanudo în ale sale
Secreta fidelium cruciș,
propun și ei blocada împotriva Egiptului cu ajutorul unei
flote, venețiană potrivit lui Sanudo, internațională și pontificală potrivit celorlalți
autori. Păreri
le sunt convergente și în legătură cu necesitatea contopirii ordinelor

93
militare a căror rivalitate a dăunat atât cruciadei: sub pana lui Guillaume de
Nogaret și a lui Pierre Dubois, legiști ai regelui Franței, această idee ascunde,
firește, intenții nemărt
urisite; dar alții visează la o
nova religio,
un ordin unic care
să ducă la bun sfârșit țelurile cruciadei. Acest mit inspiră crearea a numeroase
ordine cavalerești, de la ordinul Săbiei, întemeiat de Pierre de Lusignan, ordinul
Pati
milor creat de Philippe de Mezieres, până la ordinul Lânii de Aur. Dar
legămintele cavalerești nu mai sunt atunci decât simple amuzamente curtenești: la
„banchetul Fazanului" de la Lille (1454), în timpul căruia cavalerii burgunzi se
întrec în invective bi
ne ticluite la adresa turcilor și sarazinilor, tema cruciadei a
devenit un pur divertisment.

Totuși, în secolul al XIV
–
lea, temele amintite nu au rămas chiar fără efect,
iar cele trei mari idei ale noii cruciade (blocada împotriva Egiptului, alianța cu
mon
golii și contopirea ordinelor) au intrat, uneori, pe tărâmul realității, încă din
1179, papa interzisese negoțul cu țările musulmane: în secolul al XIV
–
lea,
interdicția privind comerțul cu Egiptul
–

îndeosebi exportul de echipamente
militare
–

este reînnoi
tă fără încetare, dar uneori eludată în mod deschis datorită
dispenselor pontificale.

De fapt, chiar dacă păstrează formele juridice ale cruciade
lor anterioare și
rămâne teoretic menită să
–
i apere pe creștinii asupriți din Orient, noua cruciadă nu
mai con
stituie decât prile
jul unei coaliții, de altfel vremelnice, a statelor creștine în
ve
derea apărării intereselor lor comune în Mediterana. În 1310, o cruciadă,
propovăduită și finanțată de papă, cucerește insula Rodos
–

bază strategică tot atât
de importa
ntă ca și Ciprul
—

care este încredințată ospitalierilor. De aici, flota
acestora luptă împotriva piraților turci și, în 1345, sprijină „cruciada
Arhipelagului", o ligă maritimă italiană care pune stăpânire pe portul Smirna, în
1365, regele Ciprului, Petru

I, izbutește să cucerească Alexandria, dar această
cruciadă nu face decât să compromită interesele comercianților europeni și mai
ales ale creștinilor indigeni din ținuturile stăpânite de mameluci. O acțiune
concertată cu mongolii avea poate mai multe șan
se să fie dusă la bun sfârșit:
ilhanul
Argun, stabilit în Iran, făcuse mai multe schimburi de solii cu Nicolae al

94
IV
–
lea (1288
–
1292); suc
cesorul său, sprijinit de armeni, georgieni, regele Ciprului
și ospitalieri, întreprinde o serie de expediții în Siria

(1299
–
1302) fără a obține
succese durabile. Orice speranță de reimplantare în Siria este abandonată, în sfârșit,
templierii, condamnați pentru

erezie de către tribunalele ecleziastice franceze, sunt
suprimați prin Conciliul de la Vierme (1311), dar bogăți
ile ordinului, în loc să fie
acordate ospitalierilor pentru nevoile cruciadei, intră în Vistieria regală.
67

În secolul al XIV
–
lea, cruciada a devenit un pretext fiscal pentru regii
Franței și Angliei și un element al ideologiei monarhice franceze care reia,

în
această privință, pretențiile împăraților germani. Regii Franței, de la Filip cel
Frumos la Filip al VI
–
lea, fac cu toții legământul crucii, dar fără a pleca niciodată,
mulțumindu
–
se să sprijine proiectele antibizantine ale lui Carol de Valois, până în

momentul în care osti
litățile cu Anglia împiedică, într
–
adevăr, orice plecare,
înaintarea otomană în Asia Mică (cucerirea Brussei, 1326; a Nicomediei. 1328; a
Niceei, 1330), apoi în Europa (Adrianopol, 1362) pune capăt planurilor
antibizantine. O dată cu

sfârșitul secolului al XIV
–
lea cruciada nu mai este
concepută ca un război pentru eliberarea creștinătății orientale, ci ca un război de
apărare a creștinătății europene amenințate de turci. În 1396, o cruciadă alcătuită
din contingente venite din toate c
olțurile Europei vine în ajutorul regelui Ungariei,
dar inconștiența cavalerilor occidentali dor
nici de fapte de bravură provoacă
înfrângerea de la Nicopole. Un mic contingent francez în frunte cu Boucicaut
reușește să recucerească Gallipoli și să despres
oare Constantinopolul (1399), însă
doar vic
toria lui Tamerlan asupra sultanului Baiazid la Ankara întârzie cucerirea
turcă, în speranța obținerii unor ajutoare efective din partea Occidentului, împărații
bizantini urmăresc unirea cu Roma. Aceasta, procla
mată în sfârșit la conciliul de la
Florența (1439), este respinsă de clerul grec și, de altfel, nu împiedică căde
rea
Constantinopolului (1453). Ultima cruciadă, venită în sprijinul Ungariei si
victorioasă asupra tur
cilor la Nis (1443), fusese zdrobită la

Varna (1444). Apelurile
ulterioare ale papalității, îndeosebi cel al lui Pius al II
–
lea (1458
–
1464), la o
„trecere generală" împotriva turcilor vor rămâne fără efect. Cuvântul „cruciadă" va

67

Ibidem., p. 263.

95
mai fi evocat în momentul bătăliei de la Lepanto (1571), al asedi
ului Candiei
(1659) sau Vienei (1683), dar nu va mai fi decât un anacronism.

96
CONCLUZII

Puține fenomene istorice au suscitat atâta patimă precum cruciadele,
invocate adesea ori de câte ori se discută despre con
ceptul de război
sfânt în
general sau despre orice conflict între Orient și Occident căruia i se conferă, în
mod sumar, o astfel de aureolă. A aprecia „impactul” pe care l
–
au exercitat sau a
întocmi un bilanț al lor este, din această cauză, o sarcină cu atât mai difi
cilă,

dar
câteva observații în acest sens nu sunt inutile.

Pe termen scurt, ele au contribuit, în Europa, la atenuarea dezordinilor care
domneau în rândul creștinătății, dar au favorizat, totodată, recrudescența
antisemitismului, în Orient, au stăvilit pentru o

vreme înaintarea turcă, au dus la
crearea unei „colonii” originale fără o metropolă definită și au contribuit cel puțin
în parte la dezvoltarea unui comerț al Levantului care, chiar dacă a fost deturnat
din Siria după pierderea Acrei, va dăinui timp de câ
teva veacuri.

Pe termen lung, pe lângă faptul că nu au izbutit să păstreze Țara Sfântă, au
accentuat în Orient ruptura dintre creștini și musulmani, au antrenat în această
neîncredere și pe creștinii din țările arabe, săpând de asemenea între latini și
ort
odocși o pră
pastie durabilă, care dăinuie și în zilele noastre. Dacă se cuvine
astăzi să relativizăm rolul cruciadelor în contactele intelectuale dintre cele două
culturi care au fost mult mai active și rodnice la „frontierele” Spaniei și Siciliei, nu
tre
buie totuși să minima
lizăm în mod excesiv influența lor directă sau indirectă
asupra transmiterii sau dezvoltării în Occident a unor tehnici (de

navigație, de
pildă), procedee și producții necunoscute până atunci.

Rămân mai ales idealul specific al crucia
dei, care nu este un război sfânt
universal, ci un război drept limitat la eliberarea Sfântului Mormânt, convingerea
că acest „drum al crucii”, împlinit în slujba acțiunii comune și capabil să treacă
peste orice diviziuni și deosebiri, constituie, pentru c
redincios, un mijloc de
penitență și de convertire trainică, pe scurt un aport hotărâtor la constituirea
creștinătății occidentale și a spiritualității sale.

97
BIBLIOGRAFIE

1.

Biblia sau Sfânta Scriptură,
București, 1991.

2.

Baltrusaitis J.,
Evul Mediu
fantastic,

București, 1975.

3.

Băbuș Emanoil,
Biozantinologia
, București, 2002.

4.

Băbuș Emanoil,
Istoria Bisericii Universale
, București, 2002.

5.

Bongars,

Faptele săvârșite de cruciați,

Iași, 1993.

6.

Bibliotecă a cruciadelor,
Paris, 1978.

7.

Căzan Florentina,
Cruciadele,

București, 1990.

8.

Chifăr Pr. Nicolae,
Istoria Creștinismului,

vol. III, Iași, 2002.

9.

Chrysostomos Arhiep.,
Relațiile dintre ortodocși și romano
–
catolici de la
Cruciada a IV
–
a până la controversa isihastă,
București, 2001.

10.

Columbeanu S.,
Cruciadel
e,

București, 1971.

11.

Cruciadele
, București, 2001.

12.

Culegeri a istoricilor cruciadelor,
București, 1992.

13.

Drâmba Ovidiu,
Istoria Culturii și Civilizației,
București, 2001.

14.

Drăgoi Pr. Eugen,
Istoria Bisericească Universală,
București, 2001.

15.

Fuller Th.,
Istoria
războaielor sacre,
Cluj, 1982.

16.

Grămadă I.,
Cruciadele
, București, 1961.

17.

Iorga, N.,
Istoria și spiritualitatea Bizanțului,

București, 1977.

18.

Lemerle Paul,
Istoria Bizanțului,
București, 1998.

19.

Maimbourg,

Istorie generală a cruciadelor,

București, 1994.

20.

Meinndorf Jean,
Istoria Bizanțului
, București, 1998.

21.

Michaud,

Istoria cruciadelor,
București, 1963.

22.

Morrisson Cecile,
Cruciadele,
București, 1998.

23.

Popescu Emilian,
Curs de Istoria și Spiritualitatea Bizanțului,

Iași, 1993.

24.

Rămureanu, Pr. Ioan,
Istoria Bise
ricească Universală,

București, 2004.

25.

Runciman Steven,
Istoria Cruciadelor,

Cambrige, 1957.

26.

Shmemann,
Ortodoxia sub presiunea timpului,
București, 1997.

98
27.

Șesan M.,
Cruciadele și Biserica Ortodoxă și actualitatea,

în „Mitropolia
Ardealului”, nr. 4
–
6, 1961, p
. 216
–

241.

28.

Șesan M.,
Cruciadele și Biserica Ortodoxă,

Cernăuți, 1938.

29.

Teotei T.,
Cruciadele
, în rev. „Magazin Istoric”, nr. 3, martie, 1971.

30.

Teotei T.,
Cruciadele
, în rev. „Magazin Istoric”, nr. 5, mai, 1971.

31.

Teotei T.,
N. Iorga, istoric al cruciadelor
târzii,

în vol. „N. Iorga, istoric al
Bizanțului”, București, 1971.

32.

Valentin R.,
Cruciadele,

București, 1971.

33.

Voltaire,
Eseurile medievale,
București, 1995.