FIINȚA BISERICII ÎN GÂNDIREA SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL -LUCRARE DE LICENȚĂ – Profesor îndrumător IPS. Prof. Univ. dr. TEODOSIE PETRESCU Student Arhd …. [622996]

1
UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE

FIINȚA BISERICII ÎN GÂNDIREA SFÂNTULUI
APOSTOL PAVEL

-LUCRARE DE LICENȚĂ –

Profesor îndrumător
IPS. Prof. Univ. dr. TEODOSIE PETRESCU

Student: [anonimizat], 2017

2
CUPRINS
INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………….. …………p. 3
CAP. I Elemente biografice ale Apostolului Neamurilor …………….. …………………………… ………p. 10
1.1 Copilăria lui Saul în localitatea natală și anii tinereții …………………………………………..p. 12
1.2 Punctul de cotitură din viața lui Saul prin teofania de pe calea Damascului a Mântuitor ul
Iisus Hristos ………………………………………………………………………………………………………. ……..p. 18
CAP.II. Apostolatul și viața Sfântului Pavel ……………………………………………………… ……………p. 22
2.1. Ucenicia Sfântului Apostol Pavel ……………………………………………………………. ………..p. 22
2.2. CĂLĂTORIILE MISIONARE ÎNTREPRINSE DE APOSTOLUI NEAMURILOR ……………. ……….. P.23
2.2.1. ÎNTÂIA CĂLĂTO RIE MISIONARĂ A APOS TOLUI NEAMURILOR …………….. ………… P.23
2.2.2.Întrunirea Sfinților Apostoli la Sinodul Apostolic în anul 49-50 la
Ierusalim ……………………………………………………………………………………. ………………………. .p.25
2.2.3. A două călătorie misioanară a Apostolului Neamurilor ………………………….. .p.26
2.2.4. Cea de a treia călătorie misionară a Apostolului Neamurilor …………………… p.29
2.3. Încarcerarea și mucenicia Apostolului Neamurilor …………………………………………… …p.31
2.3.1. Întâia încarcerare la Roma a Apostolului Neamurilor …………………………. ….p.32
2.3.2.Ultima încarcerare la Roma a Apostolului Neamurilor și moartea sa
martirică……………………………………………………………………………………………………………… p.34
2.4. Considerații finale privind activitatea marelui Apostol ………………………………………. .p.35
CAP. II I Doctrina ortodoxă despre Ființa Sf intei Biserici ……………………………………………. ….p.40
3.1. Introducere …………………………………………………………………………………………………… ..p.40
3.2. Teo fania Sfântului Duh la Rusalii. Momentul instituirii în chip văzut al Bisericii ……p.41
3.3. Mântuitorul Iisus Hristos și extensia trupului Său tainic în istorie -Biserica …………… .p.42
3.4. Mântuitorul Iisus Hristos -capul Bisericii …………….. …………………………………………. ….p.44
3.5. Biserica, trupul tainic a Mântuitorului Iisus Hristos …………………………………………… ..p. 44
3.6. Constituția teandrică a Bisericii ……………………………………. ……………………………… …..p. 46
CAP. IV. Arhieria Mântuitorului Iisus Hristos și preoția creștinească ……………………… ………p. 48
4.1. Laicatul credincioșilor și preoția generală ……………………………………………. ………… ….p.48
4.2 Preoția sacramentală consfințită prin Sfânta Taina a Hirotoniei și modul ei de
manifestare …………………………………………………………………………………………………………….. …….. .p.49
4.3. Continuitatea Apostolică și transmiterea harului divin ………………………………………… p.50
CAP. V. Definiția Bisericii în contextul secularizant de azi ………………………………………………. p.54
CAP. VI. Caracteristicile Bisericii așa cum sunt ele prezentate în Simbolul
Niceo -constantinopolitan ……………………………………………………………………………………………….. p.68
6.1. Unitatea Bisericii……………………………………. …….. ………………………………………. ………p. 68
6.1.1. Unitatea de Trup al lui Hristos ………………………………………………… …………..p. 68
6.1.2. Unitatea dată de Sfântul Duh ………………………………… ……………… …………….p. 69
6.1.3. Unitatea de credință și de Tradiție …………………………………………… …………..p. 71
6.1.4. Unitatea de iubire …………………………………………………………………. ……………p. 71
6.1.5. Unitatea ca și ethos -mod de vi ață…………………………………………………….. …..p. 72
6.1.6. Comuniunea euharistică -principiu, condiție și manifestare a unității
Bisericii ………………………………… …………………………………………………………………………….p. 72
6.2. Sfințenia Bisericii……….. ………………………………………….. …………………………… ………..p. 73
6.3. Universalitatea –catolic itatea Bisericii……………………… ……………………………… ……….p. 78
6.4. Apostolicitatea Bisericii……………………………………….. ………………………………. ………..p. 82
CONCLUZII ………………….. ……………………………………………………………………………………… ……..p. 87
BIBLIOGRAFIE ………….. ……………………………………………………………………………………………… .p.93
CV………………………………………………………………………………………………………………. ……….. ………p. 99
DECLARAȚIE …………………………………………………………………………………… …………………….. ..p.101

3
INTRODUCERE
Folosirea operei teologice de neegalat, l ăsată Bisericii de către Sf. Apostol Pavel, analizarea
conceptelor și principiilor teologice, a expresiilor folosite de către marele apostol , ne poate
reîmprospăta vi ziunea teologică creștină, ne poate reînoda interesul pentru tezaurul l ăsat
creștinismului și Bisericii. Pentru biografia Sfântului Apostol Pavel cercetăm în mod special Faptele
Apostolilor și Epistolele pauline, dar nu numai. Sigur informațiile sunt lacun are și de aceea sunt atât
de multe cronologii ale Apostolului Neamurilor. Sfântul Evanghelist Luca nu a dorit să creioneze o
biografie a Apostolului , ci a consemnat fragmentar anumite aspecte din viața și activitatea
Apostolului Neamurilor . De aici rezul tă că îl vom descifra parțial pe marele Apostol, aceasta va
stârni curiozitatea și pasiunea pentru cercetarea vieții lui.
„Formarea canonului Noului Testament a însemnat recunoaștere canonică a epistolelor
Sfântului Pavel și, implicit, investirea lui de c ătre Biserică cu o autoritate deplin recunoscută. ”1
Sfântul Apostol Pavel a fascinat pe multă lume, sfinți, teologi, creștini, toți au dorit să
cunoască viața, activitatea, personaliatatea uriașă a sa. Este cel care a sistematizat învățăturile
creștinești și este cel care a făcut misiune neobosită la neamuri. Este numit pentru aceasta „Apostolul
Neamurilor ”. Profesorul grec Petros Vassiliadis îl consideră „Apostolul Libertății ”2 datorită
concepției sale despre libertate : „Stați deci tari în libertatea cu c are Hristos ne -a făcut liberi și nu vă
prindeți iarăși în jugul robiei ”(Gal 5,1) ; „să iscodească libertatea noastră, pe care o avem în Hristos
Iisus ”(Gal 2,4); „Pentru că și făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la
libertate a măririi fiilor lui Dumnezeu ”.(Rom 8,21)
În același sens, de Apostol al libertății, și teologul Marțian se exprimă astfel libertatea
paulină: „este o nouă etică, diferită de cea a Legii iudaice, având drept centru viața în Hristos, și
iubirea, carisma pr in excelență, ce invită la comuniune și unitate. ”3
Multiplicându -se prin Botez numărul de creștini și astfel mărindu -se comunitatea
creștină -Biserica întemeiată de Hristos prin predica Apostolilor , au apărut diverse interpretări în
înțelegerea Kerigmei ap ostolice , astfel a apărut necesitatea păstrării nealterate, a adevărului creștin
transmis de Sfint a Scriptur ă, fără adăugiri și fără scăderi ci așa cum era mesajul original evanghelic.
Mesajul Kerigmei comunicat de Mântuitorul Iisus Hristos și faptele Sale au fost transmise, la
început oral iar mai apoi au fost fixate în scris, de către cei patru Evangheliști, așa precum le -au trăit
și auzit, însă fară a fi sistematizate și organizate . În Kerigma evanghelică lăsată nouă avem credința
creștină exprimat ă într-un corpuscul doctrinar și în liniile generale mari.

1 Cezar Ungureanu, Paradigme apostolice ale dialogului dintre Biserică și modernitate: de la Petru și Pavel la Petru sau
Pavel, în „Studii Teologice ”, nr. 1/2014, p. 196.
2 Petros Vassiliadis, „ St. Paul: Apost le of Freedom in Christ ”, In the Footsteps of Saint Pau l: An Academic Symposium,
Archbishop Demetrius Traktellis, Rev. John Chryssavgis (Eds.), Holly Cross Orthodox Press , Boston , 2011, p.153
3 Sorin Marțian, „Actualitatea mesajului Epistolelor pauline ”, Biserică și Societate, Alexandru Buzalic, Călin Ioan
Dușe(coord), Ed. Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2015, p.123

4
Primul sistematizator genial, și cel care a interpretat, și a aplicat Kerigma Mântuitorul Iisus
Hristos la realit atea mundană , și cel care a multiplicat -o în lume, a fost Sfântul Apostol Pavel. El a
fost cel mai important Apostol al Mântuitorul Iisus Hristos , primul sistematizator al doctrin ei creștin e
și răspânditorul neobosit la neamuri. Sfântul Apost Pavel ne -a lăsat paisprezece epistole în canonul
Noului Testament. Însă azi există mai multe dis cuții despre autenticitatea lor, astfel pentru
exemplificare doresc să prezint părerea la zi a unui teolog catolic despre împărțirea celor 14 epistole
pauline în funcție de autenticitatea lor: „
a) șapte epistole autentice , care se numesc protopauline : 1 T es. , Filipeni, Filimon, 1
Cor., 2 Cor., Gal., Romani
b) șase epistole deuteropauline 2 Tes., Col., Ef., 1 Tim., 2 Tim., Tit
c) Epistola către Evrei. ”4
Prin exemplu personal, prin tact pastoral deosebit, sub asistența Sfântului Duh în râvna sa
misionară în trans miterea Kerigmei la neamuri , principala grijă a Sfântului Apostol Pavel era
reconstrucția comunităților nou înființate -Biserici, cât și reconstrucția individuală, personală a
creștinilor în funcție de învățătura Mântuitorului Iisus Hristos. Baza, centrare a comunităților și a
noilor credincioși creștini era Hristos -Domnul. Astfel , era necesar mai presus de orice , ca Hristos să
fie cunoscut deplin și îmbrățișat fară rezerve urmăritorii ș i credincioșii Săi. Predicile Sfântului
Apostol Pavel vădesc constant această îndoită preocupare: cunoașterea desăvârșită a lui Hristos și
urmarea Lui. Cu alte cuvinte, cititorii epistolelor pauline trebuiau să se pătrundă de convingerea
fermă că Domnul nostru Iisus Hristos este Mântuitorul și modelul lor de trăire în lume, între oameni.
Astfel apare așa -numitul creștinism paulin.
Sfântului Apostol Pavel în misiunea sa la neamuri a avut nenumărați fii sau ucenici
duhovnicești, pe care i -a rînduit, măcar pe unii, în noua ierarhie creștină. Acestă metodă
misionară -paternitatea duhovnicească -este remarcabil folosită de Sfântului Apostol Pavel, care a
născut din nou pe ucenicii duhovnicești la o nouă viață și anume viața în Iisus Hristos. (1 Cor 4,17)
„Trebuie făcută precizarea că, în Noul Testament, dimensiunea paternității e dub lată de cea a
maternității prin anumite expresii pe care le folosește Sfântul Pavel atunci cand vrea să descrie relația
existentă între el și ucenicii săi. Ne referim aici, în primul rand, la tema hranei și a laptelui pe care
apostolul le oferă ucenicului în procesul creșterii sale duhovnicești (1 Cor 3,1 -2)…..Pe acest fundal
putem adăuga că, părintele duhovnicesc este, pe de -o parte, „tată“ pe latura sa strict justițiară și, pe de
altă parte, „mamă“ pe latura sa bl ândă, încurajatoare, reconfortantă ”5
Tot Sfântului Apostol Pavel pentru coeziunea noilor comunități se folosește de metoda
denumit ă fraternitate creștină. „Fraternitatea creștină depinde de faptul că toți creștinii au fost născuți

4 Sorin Marțian, Epistolele Pauline. Exegeză și Teologie, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2017 , p.24 -25
5 Dr. Daniel Lemeni, „Pater pnevmatikos “ în Noul Testament și Apophtegmata Patrum, în „Altarul Banatului “,
nr.1-3/2010, p.115

5
din nou prin botezul în Hristos și au devenit astfel fii ai lui Dum nezeu, dintre care Iisus ca Om, prin
învierea Sa, a devenit „întâi – născut între mulți frați” ( Rom 8, 29). În acest sens este instructiv textul
paulin din 1 Cor 5, 11, în care Apostolul îi atenționează pe cititorii săi să nu „se amestece cu vreunul
care, deși numindu -se frate” nu cinstește această identitate, fiind robit de păcate precum: desfrânarea,
lăcomia, închinarea la idoli, calomnia, beția sau hoția. În mod evident, într -o vreme în care nu era
folosit încă epitetul de „creștin”, cel de „frate – soră” aveau aceeași trăsătură semantică, însă era
folosit numai intra -eclezial, adică numai în interiorul comunităților. ”6
Părintele profesor Sebastian Șebu referindu -se la rolul formativ și informativ al Sfintelor
Scripturi aprecia că „Evanghelia trebuie văz ută mai mult decât un tratat de educație care se referă nu
atât la un caz particular al unei educații generale ci la întreaga activitate a Bisericii ”7.
În această situație se află toate cărțile ce compun Sfanta Scriptură, iar pe noi ne interesează în
aceas tă lucrare, învățămintele pe care Sfinții Părinți le -au extras din viața și activitatea Sfântul ui
Apostol Pavel, cu referire la Trupul lui Hristos, cum numește Biserica în mod magistral Sfântul
Apostol Pave l. Aceste informații sunt extrase din cele scrise de Sfântul Apostol Pavel și comentate în
primul rând chiar de Sf. Apostol Pavel, cărora s -au adăugat explicațiile ulterioare de la Sfinții Părinți.
Departe de a fi insuficiente aceste scrieri sunt apreciate și Sfântul Ioan Damaschin spune de exemplu
că Epi stolele apostolilor ar trebui să fie numite : Cărțile explicării adevărurilor fundamentale ale lui
Hristos.8
Pentru a dobândi frumusețe lăuntrică și pentru a lucra cu folos la mântuirea noastră
folosindu -ne de învățătura creștină autentică, nu putem nicide cum să negljăm viața și scrierile
Sfinților Părinți, cei care au urmat Sfinților Apostoli după cum îndeamnă însuși Sfântul Apostol:
„Aduceți -vă aminte de mai -marii voștri, care v -au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare
aminte cum și -au închei at viața și urmați -le credința ”9. Făcând aceasta ei rămân cei mai autorizați
reprezentanți ai adevăratului umanism creștin și ai duhului evanghelic.
O clarificare contemporană a învățăturii de credință predicată de Sfântul Apostol Pavel
constituie pentru B iserica Ortodoxă nu numai o necesitate internă, didactică și pastorală, ci și o
obligație. Pe de o parte, Biserica simte nevoia de a gândi în mod continuu și în mod pastoral
adevărurile de bază ale credinței sale, pe de altă parte, Evanghelia trebuie să fi e interpretată în fiecare
epocă, pentru flecare situație, pentru fiecare generație. Biserica Ortodoxă are deci rațiuni proprii de a

6 Pr. Conf.Univ. Dr. Constantin Preda, Epistola către Filipeni , în „Anuarul” Facultății de Teologie Ortodoxă, „Justinian
Patriarhul”, Univer sitatea din București, 2013, p.490
7 Sebastian Șebu, Opriș, M., Opriș, D., Metodica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 23
8 Sfântul Nicolae Velimirovici, Credința sfinților – Catehismul Bisericii Ortodoxe , trad. din limba sâ rbă de Petre –
Valentin Lică, Ed . Sophia , București, 200 9, p. 8.
9 Evr. 13,7.

6
explica, de a îmbia și propovădui credința care a fost dată sfinților, odată pentru totdeauna10 , tuturor
celor ce se află în sânul ei, celor ce se pregătesc să intre, celor ce sunt încă în afara ei.
Până acum deși s -au scris multe lucrări pe această temă, nu există o eclesiologie sistematizată
ortodoxă, care să exprime teoria și practica concretă a Bisericii așa cum o înțelege și păstrează din
Sfânta Tradiție Biserica Ortodoxă. O asemenea reflexiune și prezentare sistematică, este cu atât mai
necesară astăzi, cu cât se constată nu numai că eclesiologia este decisivă pentru medierea în timp și
spațiu a Tradiției, ci și că această învățătură apostolică constituie o sursă de inspirație pentru gândirea
teologică, iar în ce privește viața, activitatea, slujirea și învățăturile Sfântului Apostol Pavel, nu există
limite de apreciere și de explicare, în permanență fiind descoperite și în țelese noi și noi sensuri
teologice.
Teologia, care nu este altceva decât articularea în expresie verbală a practicii unei Biserici
locale, nu poate fi indiferentă la modul în care acea Biserica ființează și își exercită întreita slujire
exercitând lucrare a de propovăduire a Evangheliei și de zidire a Trupului lui Hristos în timpul și locul
în care este trimisă11.
Nu se poate concepe o învățătură despre Biserică fară o referință directă la Cei Doisprezece
Apostoli, la instituția și misiunea specifică a apost olatului, la Faptele Apostolilor, deoarece Apostolii
sunt martorii lui Hristos12, dar mai ales fară contribuția uriașă a Sfântului Apostol Pavel, „Apostolul
Neamurilor ”, care pentru viața și activitatea lui ulterioară a fost chemat de Mântuitorul nostru la
slujire alături de ceilalți Apostoli, cărora însuși Hristos le spune : „Ci veți lua putere, venind Duhul
Sfânt peste voi, și îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la
marginea pământului ”. Pentru aceștia, constituirea Bisericii prin propovăduirea Evangheliei și
botezului în numele Sf. Treimi face parte din planul lui Hristos de mântuire a lumii13. Temeiul
misiunii lor stă în trimiterea Fiului lui Dumnezeu .14 „Amin, amin vă spun vouă că cine primește pe
acela pe care -1 trimit Eu, pe Mine Mă primește, iar cine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce
m-a trimis pe Mine ”.
Evenimentul extraordinar din ziua Cincizecimii explică zelul, abnegația și curajul Apostolilor
de a porni la propovăduire. Vorbirea în limbi, la Cincizecime , prin predicarea Evangheliei, a dus la
convertirea „ca la trei mii de suflete .” Prima comunitate creștină era astfel formată, ea stăruia în
rugăciune și frângerea pâinii Fapte 2,42. „Acești trei mii de primi creștini, iudei și prozeliți, din
Palestina și din împrăștiere, martori ai evenimentului din ziua Pogorârii Sfântul ui Duh, dovedesc

10Iuda 3.
11Pr. dr. I. Bria, Curs de Teologie și practică misionară Ortodoxă , Geneva, 1982, p. 1.
12Fapte 1,8.
13 Mt 28,19.
14 In. 13,20.

7
succesul prodigios al predicii apostolice și caracterul supranatural al evenimentului care stă la
începutul Bisericii .”15
De la început, Biserica apare atât ca o comunitate euharistică – poporul lui Dumnezeu deja
răscumpărat, care se adună să comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria mântuirii, trăind o viață
nouă în Duhul Sfânt – cât și ca o comunitate apostolică misionară, care are conștiința unei trimiteri
speciale la c ei necredincioși. Așadar, Biserica are două brațe cu care actualizează iconomia mântuirii:
cel pastoral , având disciplina ei internă, euharistică, și cel misionar , având proiectul ei apostolic, de a
răspândi Evanghelia. Iar „conștiința misionară crește și descrește cu experiența realității liturgice ”16.
Misiunea este inseparabilă de pastorație , adică de „zidirea Bisericii ”17. Pastorația (de la
pasco -ere =a hrăni) înseamnă acțiunea de a oferi o hrană, de a păstori sau de a întrețin e prin mâncare.
Când Iisus Hr istos spune apostolului Petru: „Paște oile mele ”18, îi încredințează anume sarcina de
păstor în sensul de săvârșitor al Euharistii, care este hrana și băutura Bisericii19. Dealtfel, Iisus
Hristos Se numește pe Sine „Păstorul cel bun ”, întrucât își pune viața pentru oile Sale20. Tot așa,
preotul este „păstor ” în calitatea lui de celebrant al Tainei Euharistiei, restituind actul în care Hristos
însuși pe Sine S -a dat pentru viața lumii. Preotul face pastorație propriu -zisă în lucrarea lui de
împărtășire a Sfinte lor Taine, care constituie „merindea ” Bisericii.
De la începuturile sale Biserica fiind trup tainic al lui Hristos ca și comunitate răscumpărată
prin jertfa și învierea lui Hristos, a oferit celor ce au primit viața ei soluții la toate problemele
timpurilo r. Deși imperfectă ca organizare umană, dar infailibilă ca organism teandric (divino -uman),
Biserica drept măritoare a rezolvat crizele de orice natură ale mădularelor ei în parte, dar și ale
societății în care și -a împlinit misiunea încredințată de către fiul lui Dumnezeu, omul adevărat și
Dumnezeu adevărat. Cu iubire de Dumnezeu și de Om, cu iconomie Biserica a iubit și iubește
integral, trup și suflet deodată.
Mântuitorul voia ca cei ce vor crede în el să formeze o comunitate religioasă morală, să se
închege într -un organism social, al cărui corp și temelii să fie el, Cel care s -a jertfit pentru mântuirea
omenirii. Mântuitorul însuși a întemeiat o astfel de societate și a înzestrat -o cu toate elementele
cerute de ființa existentă și dezvoltarea ei viitoar e, adică a întemeiat Biserica sa „ca centru și organ al
lucrării sale mântuitoare ”.
Deci scopul Bisericii se cuprinde în continuarea întreitei slujiri a Mântuitorului, prin care el
și-a împlinit lucrarea sa mântuitoare. Mijloacele și puterea pentru realiza rea acestei misiuni Biserica
le-a primit de la întemeietorul ei. între Mântuitorul și Biserica sa este astfel o legătură indisolubilă. în

15I. Rămureanu, M. Șesan, T. Bodoga e, Manual I. B . U. pt. Facultățile de Teologie Ortodoxă, București, 1987, p. 62 -63.
16 Pr. Prof. Ion Bria, Liturghia după Liturghie, O tipologie a misiunii apostolice și a mărturiei creștine azi, Athena
Publishing, București, 1996, p. 229 -230.
17 Efes. 4, 1 2.
18 In. 21, 16 -18.
19 In. 6,51 -58.
20 In. 10, 11.

8
afară de Biserică nu poate exista Creștinism. în Biserică și -a primit creștinismul forma concretă, ea a
devenit subiec tul sau purtătorul lui. Iar creștinismul este „mântuirea în Hristos ” în și prin Biserică se
mijlocește mântuirea noastră, rostește adevărul religios și e împărtășește harul divin. De aceea, și
întreita activitate răscumpărătoare a Mântuitorului (de împărat sau conducător, de învățător sau
prooroc, și cea de arhiereu sau preot) se numește în general, în sensul larg, activitate pastorală.
Această misiune sau triplă calitate a Lui a fost transmisă și Sf. Apostoli21 , iar prin aceștia, preoților și
episcopilor r ânduiți de ei la conducerea Bisericii, care și ei sunt numiți păstori sau arhipăstori22.
Ortodoxia a înțeles noțiunea de misiune într -o perspectivă eclesiologică foarte bine
determinată și comportă câteva componente esențiale:
a. Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei deoarece convertirea nu este altceva
decât un act de încorporare în trupul lui Hristos, iar Biserica văzută, fizică, istorică, are ca pildă
comuniunea Sfintei Treimi. Desigur, convertirea apare ca răspuns personal la cuvântul lui
Dumnezeu, care constituie sămânța, conținutul credinței23.
b. „Zidirea ” Trupului nu este însă un scop în sine, deoarece Biserica este nu numai „poporul
lui Dumnezeu ” adunat prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, ci și semnul – Taina prezenței lui
Dumnezeu pen tru întreaga umanitate, căci Biserica prin însăși natura ei harică, dă mărturie despre
împărăția lui Dumnezeu. În misiunea sa, Biserica este chemată să descopere „semnele ” nedezmințite
ale împărăției, care sunt: propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu; forma rea unei comunități
autentice la nivel local, care să cuprindă pe toți; redescoperirea unei comunități tămăduitoare, de
susținere și iubire activă, care întâmpină pe cei străini, dă speranțe celor deznădăjduiți și insuflă curaj
celor cu voința înfrântă.
c. Bisericii îi revine un rol ermineutic, critic și profetic, acela de a discerne caile, faptele și
evenimentele istorice din „lume ”, care corespund cu semnele împărăției lui Dumnezeu. Dar mai
mult, după cum arată un celebru text creștin timpuriu, care face portretul general al vieții creștine de
la sfârșitul secolului al II -lea, „ce este sufletul în trup, aceea sunt creștinii în lume ”.24
Noi cunoaștem, primim, citim și interpretăm Scriptura numai prin și în Biserică25, de aceea
citind și interpretând scrierile canonice26 prin prisma Sfintei Tradiții – viața Bisericii – nu se va
distruge cercul hermeneutic, determinarea tradiției autentice prin conformitatea ei la canon.27

21 Vezi Mt.28,10.
22Vezi Fapte 20,28 : „… luați aminte de voi și de toată turma peste care Duhul Sfânt v -a pus pe voi episcopi, ca să
păstoriți Biserica lui Dumnezeu".
23 Mt. 13,1 -30.
24 Scrierile Părinț ilor Apostolici , trad. de Pr. Dumitru Fecioru, PSB, vol. 1, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române , București, 1979, p. 337.
25„Chiar când suntem singuri, citim Biblia de împreună, în mod liturgic. Dumnezeu a voit astfel, iar adevăratul subiect
al cunoașterii și al comuniunii nu este niciodată omul izolat, despărțit de Trup, ci omul ca membru, omul liturgic", Paul
Evdokimov, Ortodoxia, trad. dr. Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, București 1996, p. 206.
26 „Scriptura este mărturia nor mativă sau canonică ce servește drept piatră de încercare prin care se măsoară toate
tradițiile și se discerne întreaga Tradiție autentică. Ortodoxia vede relația între cele două într -o manieră ce poate fi
descrisă nu prin Scriptură sau Tradiție, nici prin Scriptură și Tradiție, ci Sfânta Scriptură în Tradiția Bisericii, din cauză că

9
Teologia pastorală „… vrea să scoată în evidență legătura organică dintre natura Bisericii și
natura misiunii, care coincid în modul cel mai deplin în comunitatea liturgică, cu dubla ei
semnificație: trupul lui Hristos care celebrează învierea și se cuminecă Sfintele Taine ( „Faceți
aceasta… ”) și poporul pelerin care vestește și așteaptă împăr ăția lui Dumnezeu ( „Cu pace să
ieșim… ”). De aici îndoita mișcare: intrarea liturgică sau adunarea la altar și ieșirea misionară sau
vohodul în lume ”.28
Sfântul Apostol Pavel rămâne una din cele mai de seamă și mai puternice personalități din
istoria Biser icii creștine. Meritele Sfântul ui Apostol Pavel sunt considerabile pentru răspândirea
creștinismului. Atât viața sa, profund marcată de arătarea nemijlocită a Mântuitorului pe drumul
Damascului, cât și activitatea și învățătura propovăduită de el, dezvălui e absoluta sa dăruire și
credincioșie nestrămutată față de Hristos și Biserica Sa.
Prin misiunea lui printre neamuri el a răspândit creștinismul mai ales în lumea greco – romană
și 1-a întărit la Roma, în centrul Imperiului roman. Potrivit Sfântului Evanghe list Ioan, Sf. Apostol
Pavel este cel mai însemnat scriitor și gânditor dintre Apostoli. Prin activitatea sa misionară printre
neamuri, el a eliberat creștinismul de servitutea Legii mozaice și a asigurat propovăduirea lui
universală. În Epistolele sale, sc rise pentru a da răspuns unor cerințe imediate, deslușim elementele
principale ale teologiei creștine, în centrul căreia se află Hristos cosmic. Gândirea sa teologică
izvorăște din experiență, din trăire, mai mult decât dintr -un discurs rațional, deoarece Pavel ni se
descoperă ca trăitor mistic care a izbutit să pătrundă realitatea tainică a tuturor lucrurilor în Hristos.
Sfântul Apostol Pavel rămâne, fară egal, între cei care și -au asumat sarcina de a propovădui
învățătura creștină. El a fost cel care a pr opovăduit înnoirea omului în Hristos: „Prin urmare, dacă
este cineva în Hristos, el e făptură nouă; cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi ”29. Pavel
însuși este exemplul acestei reînnoiri: „Fiți următorii mei, așa cum eu sunt al lui Hristos ”30.

Scriptura este Tradiție și constituie elementul său normativ. Aceste scrieri au luat naștere din viața și hotărârile Bisericii
și, în timp, au continuat să fie măsura, regula sau canonul credinței creștine”, Pr. Prof. Dr. John Breck, Sfânta Scriptură
in Tradiția Bisericii, trad. Ioana Tămăian, Ed. Patmos, Cluj -Napoca 2003, p. 17.
27 Pr. prof. dr. John Breck, Sfânta Scriptură in Tradiția Bisericii…, p. 26.
28Pr. dr. I. Bria, Curs de teologie …. p. 1.
29II Cor. 5,17.
301 Cor. 11,1.

10
CAP. I Elemente biografice ale Apostolului Neamurilor
În fiecare an, pe data de 29 iunie, facem pomenirea Sfântului Apostol Pavel împreună cu a
Sfântului Apostol Petru. Cei doi apostoli sunt sărbătoriți împreună pentru că potrivit tradiției, au
muri t în aceeași zi, de 29 iunie a anului 67, în timpul prigoanei creștine declanșată de împăratul
roman Nero. Iată de ce persoana Sfântul ui Apostol Pavel este mai bine cunoscută decât a celorlalți
Apostoli. Faptele Apostolilor, scrise de ucenicul său, Luca, ș i Epistolele sale ne procură informații
bogate despre viața și activitatea sa.
Și chiar dacă asupra vieții și personalității Sfântului Apostol Pavel s -a scris mult, totuși nu
poate fi socotit a fi pe deplin cunoscut, căci datele sale biografice sunt relati v puține, iar
personalitatea sa este foarte complexă. El este socotit, după Mântuitorul Hristos, cel mai mare geniu
al creștinismului, așa încât adâncurile ființei sale sunt insondabile. Este doctrinarul creștinismului și
răspânditorul îndrăzneț al credinț ei creștine Ia neamuri. Este numit pentru aceasta „Apostolul
Neamurilor ”.
Fericitul Teodoret al Cirului, lămurind textul din I Timotei 3, 13, spune că „pe cei ce se
numesc acum episcopi, îi numeau atunci Apostolidar, cu trecerea timpului numele de Apostol s- a
rezervat Apostolilor cu adevărat, iar cel de episcop s -a dat celor numiți odinioară Apostoli ”. Sf.
Ciprian susține că fară episcop nu e Biserică.31 Episcopul este centrul puterii duhovnicești și capul
văzut al Bisericii dintr -o anumită regiune, după cu m patriarhul este autoritatea supremă dintr -o
biserică națională. Sinodul episcopilor este autoritatea cea mai mare a Bisericii dintr -o parte a
creștinătății, iar sinodul ecumenic este autoritatea cea mai înaltă a Bisericii Ortodoxe. În afară de cei
12 apo stoli cunoscuți nouă tuturor, mai exista încă un mare număr de apostoli, printre care trebuie
amintit și Pavel însuși, care spune : „după aceea s -a arătat tuturor apostolilor ” (I Cor. 15,7).32
Pe scena istoriei Bisericii primare, figura uriașă a Sfântului A postol Pavel rămâne dominantă
mai mult de două decenii. Pentru ansamblul vieții Apostolului noi avem patru puncte de reper, patru
evenimente a căror datare se poate determina (aproximativ) și anume: convertirea în anul 36,
întâlnirea sa cu proconsulul Gali on la Corint în anii 51 -52, înlocuirea lui Felix cu Festus ca
procurator al Iudeii în anul 59 sau 60, martiriul la Roma în anul 67. Datorită acestor date care
încadrează și jalonează cariera apostolică a Sfântului Pavel, se ajunge să se stabileasca o crono logie
detaliată în care riscurile de eroare sunt reduse la minim. Totuși comparația tablourilor cronologice
prezentate de diferiți istorici ai perioadei apostolice revelează deosebiri sensibile asupra mai multor
puncte.
Sunt foarte multe cronologii ale vi eții Sf. Ap. Pavel , și asta datorită informațiilor biografice
incomplete, și dorim să exemplificăm, una dintre multele cronologii mai actuale, pe care o găsim la
protestant a Janet Mayer Everts care ne precizează : „

28 Sfântul Ciprian al Cartaginei, op.cit., p.68.
32 Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeasca, p. 59.

11
c. 6 s-a născut înTars,
c. 20 -30 Studi i Tora în Ierusalim cu Gamaliel; Devine fariseu ,
c. 30 -33 persecută pe urmașii lui Isus din Nazaret în Ierusalim și în Iudeea ,
c. 33 -36 Converti re pe drumul spre Damasc; Petrece trei ani în Arabia; Se întoarce la
Damasc ,
c. 36 Fuge de Damasc datorită pe rsecuției; Vizitează Ierusalimul și se întâlnește cu apostolii ,
36-44 Predică în Tars și regiunea înconjurătoare ,
44-46 Invitat de Barnaba să predea în Antiohia ,
46 Barnaba vizitează Ierusalimul ca să aducă o jertfă de ajutorare a foametei ,
47-48 Prima călătorie misionară cu Barnaba, în Cipru și Galatia ,
49 La Sinodul de la Ierusalim, Se întoarce în Antiohia;
49-52 A doua călătorie misionară cu Silas, prin Asia Minor și Grecia; Se stabilește în Corint;
Scrie scrisori către Tesaloniceni ,
52 Vizite ază pe scurt Ierusalimul și Antiohia; Începe a treia călătorie misionară ,
52-55 rămâne în Efes; Scrie scrisorile către Galateni și Corinteni ,
55-57 Călătorește prin Grecia și, eventual, Illyricum; Scrie o scrisoare Romani ,
57-59 Se întoarce la Ierusalim și arestat; Închis la Cezareea ,
59-60 Apare în fața lui Festus și apelează la Cezar; Voiaj către Roma ,
60-62 În arest la domiciliu la Roma; Scrie scrisori către Filipeni, Efeseni, Coloseni și
Filimon ,
62-64 Călătorii spre Spania ?; Scrie scrisori lui T imotei și lui Titus
64 Se întoarce la Roma; Martirizat ”33
Și una ortodoxă a Pr. Dr. Sabin Verzan: „
10-15 Naștere Sf. Ap. Pavel
30 Răstignirea Mântuitorului
36 Converti re pe drumul spre Damasc
39 Prima călătorie la Ierusalim
43-44 A două călătorie l a Ierusalim
44-47 Prima călătorie misionară
49 -50 A treia călătorie la Ierusalim. Sinodul de la Ierusalim
50-52 A doua călătorie misionară
53-58 A treia călătorie misionară
58-60 Arestarea la Ierusalim și captivitatea în Cezareea ,
60-61 Călătoria la Roma ,
61-63 Prima captivitate romană
63-64 Călătorii și activitate misionară în Spania
64-66Vizită în Răsărit și întoarce re la Roma
66-29 iunie 67 A doua captivitate romană ”34

33 http://www.christianitytoday.com/history/issues/issue -47/apostle -paul-and-his-times -christian -history -timeline.html
(accesat la 7.05.2017)
34 Pr. Dr. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel :Istoria propovăduirii Evangh eliei și a organizării Bisericii în epoca
apostolică , Ed. Basilica, București, 2016, pp. 585 -586

12
1.1. Copilăria lui Saul în localitatea natală și anii tinereții
Sfântul Apostol Pavel -Apostolul Neamurilor, s -a născut în primii ani ai erei creștine, „între
anii10d.Hr -15d.Hr ”35, la Tars, capitala provinciei Cilicia din Asia Mică36, primind numele de Saul
(cel dorit), și este cunoscut mai întâi sub numele de Saul: „Saul din Ta rs”37, adică: „ cel cerut” (de la
Dumnezeu), „cel dorit”, nume cunoscut a fi fost purtat de primul rege al lui Israel.
Saul nu era singurul copil al părinților săi. Avea cel puțin o soră, despre care mai târziu aflăm
că era căsătorită și locuia în Ierusalim , iar un fiu al acesteia a dat de știre lui Pavel, în tabăra militară,
în legătură cu complotul unor bărbați iudei de a -1 ucide38. Fără a putea stabili cu rigoare absolută anul
nașterii Sfântului Pavel, învățații presupun că el s -a născut în timpul primilor zece ani ai erei creștine
și după toată probabilitatea în anul 3 al acestei ere.
Sfântul Apostol Pavel s -a născut într -o familie de evrei farisei39, descendență din tribul lui
Veniamin40, cu bună stare materială. „Pavel, din tribul lui Veniamin, înainte de convertirea lui va
devasta biserica ca un lup ca persecutor, dar după convertirea sa va da hrană spirituală prin învățătura
sa.”41 Tatăl său facea parte din tagma fariseilor, adică cei mai riguroși păzitori ai Legii lui Moise. Dar
despre farisei se putea vo rbi, propriu -zis, numai în Palestina, nu și în diaspora. Or, Sfântul Pavel
spune despre sine: „Eu sunt fariseu, fiu de farisei”42.
Părinții săi erau originari din orășelul Giscala, astazi EI -Djis, din Galileea de nord. Nu știm cu
certitudine în ce împrejură ri s-au strămutat de aici. Fer. Ieronim în Comentariul la Epistola către
Filimon, zice: „am primit știrea, că părinții Apostolului Pavel, precum se zice, ar fi fost din regiunea
Iudeii Giscala și ar fi fost transferați, când această întreagă provincie a fo st devastată și iudeii
împrăștiați în lume, la Tars, un oraș al Ciliciei”. Atunci vor fi devenit, conform tradiției păstrate de
Ieronim și mai apoi de Fotie, și părinții Sfântului Pavel captivi romani și poate că, vânduți pe piață ca
sclavi, au ajuns la Ta rsul Ciliciei.
Această soartă tristă a lor trebuie să se fi întors curând în bine. Ei au devenit, în împrejurări
necunoscute nouă, nu peste mult timp nu numai liberi, dar și cetățeni romani și cetățeni bine văzuți ai
orașului Tars. Faptul că evreii deveniț i captivi și vânduți în sclavie dobândeau, în timp relativ scurt,
atât libertatea cât și dreptul cetățeniei romane, este îndeajuns atestat prin istoria contemporană a
iudeilor. Este de presupus că părinții săi nu demult părăsiseră Palestina, poate numai cu câțiva ani
înainte de nașterea lui Pavel. Deoarece ei au încă foarte viu sentimentul național. Familia Sfântului

35 Pr. Dr. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel :Istoria propovăduirii Evangheliei și a organizării Bisericii în epoca
apostolică , p.18
36 Fapte 9, 11; 21,39; 2 2, 3.
37 Fapte 7, 58; 8, 1; 9, 1; 13.
38 Fapte 23, 12 -22.
39 Fapte 23, 6; Filip. 3, 5.
40 Rom. 11, 1; II Cor. 11,22.
41 Darrrell D. Hannah, The Ravenous Wolf: The Apostle Paul and Genesis 49.27 in the Early Church, in New Testament
Studies (2016), 62, Cambri dge University Press, p. 613.
42 Fapte 23, 6.

13
Apostol avea un atelier de țesut stofe din păr de capră, din care făceau mantale și corturi pe care le
vindeau. întrucât fiecare rabi trebuia să aibă o meserie, Pavel învață din copilărie și în familie să țeasă
pânză pentru corturi.
La o bună creștere iude ii acelor timpuri se număra și învățarea unei meserii. În lumea veche
nimeni nu punea atâta preț pe munca corporală ca și iudeul. Romanii, dar mai ales grecii considerau
munca corporală ca înjositoare pentru ei și nedemnă de un bărbat liber, lăsând -o în sarcina sclavilor,
pe când lenea trecea la ei ca semn de noblețe. Onoarea și demnitatea ce -i oferea și asigura omului
munca corporală, lumii păg âne i -au rămas necunoscute. Numai la iudei întâlnim ideea sănătoasă că
munca trebuie onorată. La ei aflăm proverbe ca: „precum pasârea e facutâ sâ zboare, așa și omul e
făcut să lucreze”, și că „cine nu învață pe fiul său vreo meserie, îl învață să fure”. Cu atât mai mult
învățații și înțelepții iudei căutau să învețe câte o meserie, căci munca și erudiția treceau ca scuturile
cele mai puternice contra păcatelor și viciilor.
Hillel și Aquiba, doi dintre cei mai faimoși rabini din Ierusalim erau tăietori de lemne.
Urmând aceeași rânduială, Saul a învățat meșteșugul tatălui său, acela de „făcător de corturi”43. Sub
acest termen nu avem să înțelegem pe un „țesător de pânză” sau făcător de stofe de pâslă folosite
pentru acoperirea corturilor, la pânzele corăbiilo r etc. Deși în Tars înflorea industria fabricării
stofelor din părul de capră, cunoscute pretutindeni în lumea veche sub numele de cilicium, totuși
exercitarea acestei meserii presupunea anumite instrumente legate de războiul de țesut, care ar fi fost
cu nepuțință de purtat cu sine de Apostolul Pavel în lungile sale călătorii misionare, dat fiind că a
umblat cel mai mult pe jos. De aceea trebuie să înțelegem – ceea ce ne spune și cuvântul însuși – pe
unul care fabrica scheletele corturilor întrebuințate de militari, dar și în călătorii, și le îmbrăca apoi cu
pânze, cu stofe de pâslă și cu piei.
Nu știm în ce măsură, dar neîndoielnic viața cetății și frumusețea locurilor natale și -au lăsat
amprenta lor asupra sufletului lui Pavel: „Eu sunt iudeu din Tarsul Ci liciei, cetățean al unei cetăți
care nu este neînsemnată „, va rosti el cu oarecare mândrie către comandantul garnizoanei romane
din Ierusalim.44 Sfântul Apostol a fost crescut și educat în tradiția fariseică. De foarte tânăr, Saul a
mers la Ierusalim, unde avea o soră, mama lui Ioan Marcu, vărul lui Barnaba, spre a se instrui în
Legea mozaică la școala vestitului învățat rabin Gămăliei care îl inițiază în bogata tradiție a
interpretărilor legale (halakah) și în literatura folclorică iudaică (hag -gadah).
În două împrejurări Apostolul însuși face referire la acest moment : „Eu sunt iudeu, născut în
Tarsul Ciliciei, și crescut în cetatea aceasta, învățând la picioarele lui Gămăliei în chip amănunțit
Legea părintească.”45 Cuvintele: „crescut în cetatea aceasta” s ugerează o vârstă fragedă, presupune
întotdeauna vârsta adolescenței. Putea fi anul 22 sau 23 al erei creștine. La marea școală rabinică din

43 Fapte 18, 3.
44 Fapte 21,39.
45 Fapte 22, 3

14
Ierusalim, Saul urma să -și completeze instrucția religioasă și să devină el însuși rabbi, adică învățător
de lege, cărturar. Deosebirile de vederi dintre cele două mari celebrități, Hilel și Șamai, nu priveau
Legea mozaică, pe care amândoi o țineau în desăvârșită cinste. Șamai era mai pedant, mai riguros,
mai formalist, câtă vreme Hillel se arăta destul de liberal și î ngăduitor în vederile și în soluțiile ce le
dădea feluritelor probleme de legalism mozaic.
Cât privește Tarsul, orașul natal al Apostolului, era pe vremea aceea capitala Ciliciei și una
din cetățile cele mai prospere ale Asiei Mici. Așezat în mijlocul unei câmpii roditoare, la poalele
munților Taurus care -1 ocroteau dinspre nord contra vânturilor mai reci, lângă vestita trecătoare
cunocută sub numele de „Porțile Ciliciei”, Tarsul era străbătut de râul Cydnus (Chidnus), râu
navigabil care își continua cursul încă vreo 20 km până ce își arunca apele în Marea Mediterană.
Populația era în majoritate de origine greacă și arameeană. Tarsul era un oraș străvechi,
începuturile lui datând de prin veacul al IX -lea î.d.Hr. și fiind puse în legătură cu regii asirieni
Salmanasar și Sanherib, pe timpul lui Alexandru cel Mare. Căzut sub dominația romanilor, pe timpul
lui Pompei, pe la anul 64 î.Hr., el a devenit ulterior capitala provinciei romane a Ciliciei, alcătuită din
mai multe districte. Marc Antoniu 1 -a ridicat la ra ngul de „cetate liberă” și scutită de dări, iar
Augustus i -a conferit rangul de metropolă a Ciliciei, în care avea să se adune dieta cilicică.
Tarsul era un important centru de cultură elenistică, „cu școlile faimoase de retorică greacă,
școli destinate un ui învățământ superior rezervat elitelor sociale și intelectuale . ”46 Astăzi se numește
Tersus și este un târgușor turcesc sărac și pe jumătate dărâmat. Este departe de gloria și splendoarea
de altădată. Așadar, orașul Tars avea școli vestite, la care Saul a învățat bine din copilărie limba
greacă, pe care a cunoscut -o mai bine decât ceilalți Apostoli.
În stradă, se încrucișa cu cortegii păgâne, vedea spectacole care impresionau cu atât mai mult
tânărul său suflet pe cât învățase să le ocolească cu oroare; m ai ales auzea vorbindu -se aproape numai
greaca, iar comparațiile de care se va servi în predica și în corespondența sa vor fi împrumutate în
bună parte din amintirile copilăriei, evocând jocurile din stadion, luptele din arenă, scenele din agora,
echipamen tul ostașului roman. întâlnim chiar unele citate din poeții greci: din Aratus47, din
Menandru48, din Epimenide49, chiar dacă devenite proverbe sau ziceri populare. În familie se vorbea
limba maternă, aramaica, pe când evreii din diaspora uitau cu vremea aceas tă limbă și adoptau limba
greacă, se elenizau. în Noul Testament sunt numiți „eleniști”50; termenul de „evrei” rămânând să
desemneze pe cei palestinieni.

46 Bart. D. Ehram, The New Testament. A Historical Introduction To The Early Christian Writings , Oxford University
Press, New York, Oxford, 1997, pp.247 -248
47 Fapte 17,28.
481 Cor. 15, 33.
49 Tit 1,12.
50 Fapte 6, 1.

15
La vremea când tânărul Saul din Tars descinde în Ierusalim, cel mai renumit învățător de lege
și conduc ător de școala era G amaliei. Este numit „cel bătrân” spre a -1 deosebi de fiul sau nepotul său,
care a activat în timpurile de după dărâmarea Ierusalimului. Era fiul unui anume Simeon și nepotul
renumitului rabbi Hillel. Atașamentul său cald și devotat față de tradițiile și instituțiile poporului ales
era întregit de o atitudine tolerantă față de cei de alt neam, în primul rând față de greco -romani. Dacă
este să dăm crezare Talmudului, G amaliei ar fi avut 1.000 de discipoli, dintre care 500 studiau Legea
și 500 înțelepciunea greacă, filozofia și literatura, sub direcția sa. Cifra poate vrea doar să sublinieze
ideea că atât de tolerant era G amaliei, încât dacă unii dintre ucenicii săi și -ar fi putut exprima dorința
de a studia și filozofia greacă, ar fi fost î n stare să nu se opună. Această poziție de largă toleranță pe
care se situa luminatul dascăl ierusalimitean se poate vedea îndeajuns și din atitudinea sa față de
Apostolii Domnului, apărându -i în față sinedriului51.
Ne-am aștepta ca sentimentele filo -elene ale lui G amaliei și atitudinea lui favorabilă
Apostolilor lui Iisus Nazarineanul să -i împuțineze sau chiar să -i îndepărteze simpatia strașnicului
„eres” fariseic, al cărui membru era. Contemporanii lui l -au copleșit cu onoruri, iar posteritatea avea
să-i cânte virtutea.
Saul din Tars se revendică ucenic direct al marelui G amaliei52 cu aceeași mândrie cu care
afirma că este evreu din evrei, din seminția lui Beniamin, născut în Tars și cetățean roman. Ceea ce
Saul a învățat la școala celebrului său dascăl, a f ost acea dialectică subtilă, acea exegeză ingenioasă și
rafinată care caracteriza învățământul rabinic. Această metodă de interpretare, păstrată în Mișna, se
numea: Sebat Middoth (șapte reguli) și conținea principiile de ermineutică în uz pentru determinar ea
sensului textelor sacre. Metoda aceasta de învățământ a făcut ca tânărul cărturar să dobândească acea
suplețe și subtilitate de raționament, pe care le regăsim în Epistole53 și totodată acea capacitate de a
cita cu egală facilitate oricare pasaj din Vech iul Testament. Aproape toate citările din Epistolele sale,
socotite ca la 88, par făcute din memorie, liber, fară ajutorul unui text scris.
De vederile largi, de spiritul tolerant al strălucitului său maestru, Saul din Tars s -a molipsit
mai puțin, s -a ținu t la distanță până la vremea convertirii sale spectaculoase din preajma porților
Damascului. Cât privește instrucția religioasă, aceasta începea în familie, sub grija tatălui și continua
în școala sinagogală. în cartierul iudaic, erau învățători pentru cop iii iudei. Orice sinagogă avea o
anexă unde cărturarii dădeau instrucția elementară tinerilor lor coreligionari. învățau aici să citească,
să scrie, să socotească și, mai presus de toate, să desprindă din Lege latura practică.
Pentru învățământul iudaic, a utorii profani erau proscriși. Nici retorii, nici gramaticii, nici
filozofii din Tars nu au jucat un rol direct în formarea intelectuală a lui Saul. Și totuși, crescând,
copilul nu putu să se sustragă complet influenței mediului tarsian. Unele contacte era u inevitabile.

51 Fapte 5, 34 -40.
52 Fapte 22, 3.
531 Cor. 9; Gal. 3, 15; II Cor. 3, 7; Rom. 5, 12 .

16
Marea cetate poseda circuri și teatre, temple, piețe publice, prin fața cărora trecea școlarul când
circula în afara cartierului locuit de cei din neamul său.
Limba greacă îmbogățea spiritul lui Saul cu concepte noi și idei străine gândirii iudaice
palestiniene. Atmosfera ambiantă pătrundea până în cartierul iudaic, dar de o manieră prea indirectă
și în proporție prea slabă pentru a putea marca inteligența și sufletul lui Saul cu o amprentă profundă.
El se născuse iudeu și va rămâne iudeu toa tă viața; elenismul său nu va fi decât de suprafață. Sfântul
Pavel chiar se numește pe sine „evreu din evrei”54, iar conaționalilor săi în Ierusalim le vorbește„în
evreiește”55.
Limba maternă a lui Saul a fost aramaica. Bineînțeles, iudeii din Tars, ca și ce i din
Alexandria, vorbeau curent limba greacă. Nu putea fi altfel în aceste colonii iudaice din „împrăștiere”
unde se citea Biblia în traducerea greacă a Septuagintei, și cu atât mai mult în cetățile elenizate în
care cele mai mici relații de afaceri impun eau folosirea curentă a limbii grecești. Dar în multe din
familii se socotea o datorie de onoare ca în căminul familial să nu se uzeze decât de limba națională a
lor.
Tânărul Saul s -a aflat, astfel, în condiția copiilor de emigranți care învață în același timp și
vorbesc cu aceeași lejeritate limba părintească și aceea a patriei de adopție. Greaca și aramaica par să
fi fost, într -adevăr, în mod egal familiare Apostolului56. Pavel vorbea cu ușurință grecește, scria în
această limbă fară nici un efort, poseda vocabularul și putea chiar, ocazional, să -1 îmbogățească cu
cuvinte noi. Nu era greaca academică, învățată în vreo școală publică, unde se preda greaca clasică, ci
aceea deprinsă prin conversare directă, mai întâi jucându -se cu alți copii pe ulițele Tarsul ui, apoi în
anii adolescenței cu cei de vârsta sa.
Tatăl său, ca bun fariseu, s -a păzit sigur de a -1 da să frecventeze școlile grecești. Acestea fiind
școli păgâne, în care domnea un spirit contrar și străin tradițiilor iudaice, n -ar fi putut contribui cu
nimic la buna creștere de care se bucura Pavel în casa părintească, ci din contră l -ar fi corupt. De aici
caracterul particular al limbii Apostolului Pavel în predicile și scrierile sale. Fraza sa este, în ceea ce
privește sintaxa, încărcată de ebraisme, d ificile pentru cel care ignoră geniul particular al limbilor
semitice57.
Aparținând diasporei evreiești, Pavel cunoștea și vorbea limba greacă și era familiarizat cu
cultura și civilizația elenistă, în plus, de la părinții săi, avea dreptul de cetățean roma n. Ambele
calități au avut mare importanță în activitatea lui misionară. Se știe că locuitorii imperiului roman
puteau obține acest titlu fie cu bani, fie prin servicii de război sau de altă natură aduse autorității de
stat romane. Așa se explică faptul că Pavel a moștenit prin naștere acest titlu, de: civis romanus , care

54 Filip. 1,5.
55 Fapte 21,40.
56 Fapte 21,37,40;22,2.
57II Cor. 11,6.

17
îi asigura o poziție socială privilegiată în imperiul roman și la care, în câteva rânduri, a făcut apel58.
Când Claudius Lisias, comandantul garnizoanei romane din Ierusalim, afirmă că el a dobândit
această cetățenie cu multă cheltuială, Pavel a răspuns: „Eu însă m -am și născut”59.
Saul nu 1 -a cunoscut direct pe Hristos. Nu știm. durata șederii sale la Ierusalim. Se presupune
că la împlinirea vârstei de 18 ani și -a încheiat educația rabinica și s-a reîntors la Tars, în căminul
familial. Cu certitudine el părăsise Cetatea sfântă în vremea când Mântuitorul și Sfântul Ioan
Botezătorul și -au început activitatea publică. Nimic în scrierile Apostolului nu permite să
presupunem prezența sa la Ierusal im în același timp cu Iisus. Nu sesizăm nici cea mai vagă aluzie la
vreo întâlnire cu Domnul Hristos pe drumurile Palestinei. Viziunea de pe drumul Damascului este
prezentată ca cea dintâi întrevedere cu Domnul. Pavel n -a cunoscut, deci, pe Iisus din Evang helii și
n-a fost amestecat în scenele Patimilor.
Cu ardoarea lui de fanatism, cum îl cunoaștem, este dificil să credem că ar fi rămas simplu
spectator la evenimente fară a lua parte directă, și ca la omorârea lui Ștefan, unul din primele roluri
printre p ersecutori. Interesant pentru fanatismul lui Saul este faptul că el era chiar rudă cu Sfântul
întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan60. Sfântul Pavel, însă, niciodată nu își reproșează că a prigonit
direct pe Domnul Hristos, ci Biserica și pe primii Săi uceni ci61. Pe timpul când Mântuitorul și -a
desfășurat activitatea Sa, Saul era departe de Ierusalim.
În ceea ce privește locurile pe unde au propovăduit Sfinții Apostoli, atât Sfânta Scriptură, cât
și Sfânta Tradiție dau mărturie că Evanghelia, vestea cea bună, s-a răspândit în toată lumea, predica
lor fiind asemenea unui „izvor din care a curs și curge în lume lumina adevărului dumnezeiesc, adus
lumii de Mântuitorul nostru Iisus Hristos”62. La cea „de a treia înfruntare dintre iudaism și
Evanghelie ”63 avem pe deo parte pe aprigul prigonitor al creștinilor Saul, iar pe de altă parte pe
tânărul Ștefan , iar această confruntare a dus la primul mar tiriu creștin.
Dar, în timpul activității publice a Mântuitorului, Saul trăia la Tars, ca rabin și auzind vestea
marii mișcă ri produse de predica Apostolilor despre Iisus Hristos, a venit la Ierusalim, unde a devenit
persecutor al creștinilor. La uciderea cu pietre a Sfântului Ștefan, este martor ocular, ucigașii
punându -și hainele la picioarele lui Saul64. El pustia Biserica di n Ierusalim, intrând prin case și,
târând pe bărbați și pe femei, îi ducea la temniță. Faptele Apostolilor relatează despre persecuția pe

58 Fapte 16,37 -38; 17,25 -28; 19, 10 -11.
59 Fapte 22, 2.8 .
60 Viața, nevoințele și pătimirea Sfântului, slăvitului și întru tot lăudatului Apostol Pavel , în vol. X, din Viețile Sfinților
pe luna iunie , ediție îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman, 1997, p. 270.
61 Fapte 22, 19 -20; I Cor. 15, 9; Gal. I, 13 s.u., Filip. 3, 16.
62 Pr. Vasile Nechita, Biserica și slujirea ei în predica Sfinților Apostoli, în rev. „ Îndrumător bisericesc, misionar și
patriotic", 1989, nr. 5, p. 103.
63 Pr. Dr. Sabin Verzan, op.cit., p.42
64 Fapte, 7, 58.

18
care el însuși o conducea împotriva creștinilor65 deoarece, înlocuirea vechiului legământ iudaic cu
unul nou, i se păre a lui Saul o adevărată blasfemie. După împrăștierea comunității din Ierusalim, Saul
voia s -o desființeze pe cea din Damasc.
Prezența lui Saul la martiriul lui Ștefan este un detaliu semnificativ din viața lui. Nu știm
vârsta lui Saul deoarece s ingurele dou ă indicații pe care le avem asupra acestui punct sunt destul de
vagi pentru a putea stabili, cu ajutorul lor, o datare cât mai precisă. în momentul lapidării diaconului
Ștefan, fapt petrecut cel mai probabil în anul 36 d.Hr., Sfântul Luca îl califica pe Sa ul ca „tânăr ”66. Iar
în epistola către Filimon, scrisă pe la anii 62 -63, Pavel își dă el însuși epitetul de „bătrânul ”(vers. 9).
în limbajul vremii „tânăr ” era cineva în jurul vârstei de 30 de ani, iar bătrân în jurul celei de 60 de ani.
„Este singurul auto r al Noului Testament care, inspirându -se din lumea și regulile jocurilor sportive,
îndeosebi olimpice, reține și impune ideea de întrecere și pentru domeniul vieții spirituale. ”67
1.2. Punctul de cotitură din viața lui Saul prin teofania de pe calea Damas cului a
Mântuitorul Iisus Hristos
Nu știm în ce împrejurări a revenit la Ierusalim. îl regăsim în momentul uciderii diaconului
Ștefan, păzind hainele ucigașilor sau poate supraveghind executarea în calitate de procuror al
sinedriului .68Deși învățăcel al bl ândului și tolerantului G amaliei, Saul nu putea admite ca un „om ”
precum Iisus Nazarineanul, care s -a pus în contrast direct cu cele ce prescria Legea mozaică și cu
tradiția moștenită din Părinți și care în urmă a murit condamnat la moartea rușinoasă pe cr uce, nu
putea admite un astfel de „om ”, deci, să fie cumva Mesia cel așteptat de iudei.
În conflict cu Biserica creștină, Saul a venit la uciderea diaconului Ștefan. Acuzat în mod
mincinos că ar fi vorbit împotriva Legii lui Moise și împotriva templului, Ș tefan, adus înaintea
sinedriului să se justifice, s -a apărat magistral respingând acuzele una după alta. Este însă omorât cu
pietre. Pentru iudei, uciderea Sfântului Ștefan a constituit semnalul începerii, chiar în aceeași zi a
unei persecuții generale con tra tuturor celor ce credeau în Iisus Hristos. în fruntea prigoanei s -a
așezat Saul, despre care Sfântul Luca spune că: „pustia Biserica ”69; el căuta să prindă pe toți creștinii,
bărbați și femei, silindu -i să abjure, să se lepede de credința lor, iar pe ce i mai mulți îi aducea în fața
sinedriului și -i acuza de crime împotriva Legii mozaice.
În acele grele momente, cei mai mulți creștini părăsesc Ierusalimul și chiar Palestina. Dar
zelul și fanatismul lui Saul îi urmărește și aici70. Deci, Saul ura și el pe S finții Apostoli și nici nu voia
să audă propovăduirea lor despre Hristos, iar pe Barnaba, care era acum apostol al lui Hristos, îl

65 Fapte 8, 3; 22,4.
66 Grec. neania , vezi Fapte 7, 58.
67 Pr. Dr. Sabin Verzan, op.cit., p.32
68 Fapte 7, 58; comp. Fapte 8, 1; 22, 20.
69 Fapte 8, 3.
70 Fapte 26, 11.

19
batjocorea, vorbind hule împotriva lui Hristos71. În ura lui cere împuterniciri din partea sinedriului să
îi aducă legați pe c reștinii din alte cetăți.
Luând scrisori de împuternicire72, de la marele preot către comunitatea iudaică din Damasc și
primind o gardă dată de Sinedriu, Saul pornește spre Damasc, oraș situat la vreo 200 km nord -est de
Ierusalim spre a prinde și aduce la I erusalim, în convoi, pe toți creștinii de acolo. Aceasta a fost pe
vremea împărăției lui Tiberiu73. Pe drum, în apropiere de Damasc, s -a petrecut faptul extraordinar
care a schimbat cu totul viața și misiunea rabinului Saul: convertirea lui la creștinism . „A fost vorba
nu atât de o convertire în sensul trecerii de la o religie la alta, cât de o întâlnire existențială , o
experiență pascală tulburătoare. ”74
Ziua, în amiaza mare, într -o lumină strălucitoare, mai puternică decât strălucirea soarelui se
coboară de sus, din cer îi cuprinde pe toți, i se arată Iisus Hristos, zicându -i cu un glas puternic, ca
tunetul : „Saule, Saule, de ce Mă prigonești? ”75 Izbit la pământ, totuși conștient dar orbit, Pavel
întreabă: Cine ești, Doamne? Și Domnul își spune numele în li mba aramaică: Eu sunt Iisus, pe care tu
îl prigonești ”76 .
În zelul său față de religia părinților săi, Saul devenise un persecutor al creștinilor, văzând în
credința creștină un dușman de moarte al tradiției legaliste iudaice, și tocmai într -un astfel de d rum
spre Damasc, unde se îndrepta pentru a -i aresta pe creștinii de acolo și a -i aduce la Ierusalim spre a fi
judecați, Saul trăiește momentul de răscruce care îi va schimba definitiv viața. Mântuitorul Iisus
Hristos i se arată, învăluit de o lumină strălu citoare, atrăgându -i atenția că cei persecutați nu sunt doar
creștinii, ci El însuși, în această identificare a lui Hristos cu cei care cred în El rezidă temeiul
învățăturii pauline despre Biserică, înțeleasă ca Trup mistic al lui Hristos.
Prigonindu -i pe creștini, Saul îl prigonea pe Iisus însuși, care se identifica cu cei ce cred
într-însul și îi urmează77. Proverbul are, deci, sensul: „Nu poți lupta împotriva Mea fară să te rănești .”
Sau, nu vei putea lupta împotriva adevărului evident. Bărbații care -l însoțeau au rămas încremeniți de
această viziune, au auzit vocea, dar n -au văzut pe nimeni. Saul rămânând orb, a fost condus în
Damasc și timp de trei zile, a petrecut în rugăciune și meditație, nemâncând și nebând nimic.
Minunea Damascului a făcut lumină în sufletul lui, încât, din persecutorul Saul, a devenit
Apostolul Pavel. Evenimentul, relatat de trei ori în Faptele Apostolilor78, îl transformă pe Saul
dintr -un înflăcărat prigonitor al creștinilor, în cel mai mare propovăduitor al Evangheliei lui Hristos.
Hristos 1 -a făcut să înțeleagă că El este Fiul lui Dumnezeu, Căruia trebuie să se plece tot genunchiul

71 Viețile Sfinților pe luna iunie , p. 271.
72 Fapte 9, 2.
73 Viețile Sfinților pe luna iunie, p. 271.
74 Sorin Marțian, Epistolele Pauline. Exegeză și Teologie, p.34
75 Fapte 9,4.
76 Fapte 9,4 -5.
77 Mt. 25,40,45.
78 Fapte 9, 1 -19; 22, 5 -16 și 26, 12 -18.

20
celor cerești și al celor pământești, și să devină Apostolul Celui pe care până atunci L -a urât și L -a
prigonit cu furie, cel care a ostenit mai mult pe ntru Domnul. Primul lucru, pe care îl mărturisește
Apostolul după teofania lui Hristos, „că este ultimul care s -a întâlinit cu Iisus cel Înviat. ”79 Spune
Sfântul Ioan Gură De Aur : „De ce nu a chemat și nici nu l -a trimis la catehizarea lui Pavel pe vreunul
din corifeii apostolilor? Pentru că nu trebuia să fie adus prin oameni, ci prin Însuși Hristos. ”80
Orbirea care l -a lovit a durat cateva zile. Orbit, uimit și profund schimbat, Saul e dus de
însoțitorii săi la Damasc, unde primește botezul de la preotul An ania, pentru că între timp, un ucenic
al Mântuitorului, Anania, căpetenia Bisericii din Damasc, în urma unei vedenii, a fost trimis la Saul și
i-a spus: „Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ți s -a arătat pe calea pe care tu veneai, m -a trimis ca să
vezi iarăș i și să te umpli de Duh Sfânt ”81 . După acestea, imediat i -au căzut de pe ochii lui Saul ca
niște solzi și a început să vadă. El a primit apoi botezul de la Anania82. Referitor la orbire Sfântul Ioan
Gură De Aur spune: „și că să nu socotească cineva că afect area vederii a fost o imaginație, pentru
aceasta au fost solzii. ”83
Drept urmare Fariseul Saul devine creștinul Pavel, care a fost ales de Mântuitorul ca
instrument, spre a deveni „Apostolul Neamurilor .” El intră astfel în sânul Bisericii ca “vas ales, ca s ă
poarte numele lui Iisus înaintea neamurilor ”84, ca “Apostol chemat nu de la oameni, nici prin vreun
om, ci prin Iisus Hristos și prin Dumnezeu -Tatăl .”85
Convertirea lui Saul rămâne o minune dumnezeiască, un miracol, un fenomen al harului
Duhului Sfânt. în Faptele Apostolilor ea este relatată în trei împrejurări: în cap. 9, 1-22 în prezentarea
autorului cărții, cu detalii pe care Sfântul Luca a putut să le procure din gura Apostolului și de la
însoțitorii săi de drum; apoi în cap. 22, 1-21 și 26, 9-20, unde Pavel însuși povestește geneza chemării
sale la apostolat. între cele trei relatări sunt mici diferențe de amănunte, firești în reproducerea
repetată a aceluiași fapt, însă fondul este același. Se consideră anul 36 anul întâlnirii cu Hristos a lui
Saul. Faptele relatate pe scurt în primele opt capitole din Faptele Apostolilor presupun o perioadă de
minimum 5 -6 ani, iar uciderea arhidiaconului Ștefan se explică mai ușor după rechemarea la Roma a
procuratorului Pilat, fapt împlinit în primăvara anului 36. Pil at nu tolera nici o dezordine în Ierusalim
și vedea cu ochi răi emanciparea sinedriului. Fără aprobarea sa, sinedriul nu putea pronunța și
executa nici o condamnare la moarte.
Cu totul alta este însă situația în timpul uciderii Sfântului Ștefan, când sined riul pare să aibă
puteri neîngrădite și când Caiafa nu mai era arhiereu. în prigoana ce s -a declanșat, Saul – ca

79 Bart. D. Ehram, The New Testament. A Historical Introduction To The Early Ch ristian Writings , p.251
80 Sfântul Ioan Gură De Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor., vol. I, trad. Ierom. Lavrentie Carp, Ed. Doxologia,
Iași, 2016, p. 267
81 Fapte 9, 17.
82 Fapte 9, 18.
83 Sfântul Ioan Gură De Aur, Comentariu la Faptele Aposto lilor., p. 269
84 Fapte 9, 15.
85 Gal. 1, 1.

21
împuternicit al sinedriului – pustia Biserica prin sate și cetăți86. Sinedriul avea, deci, chiar și asupra
iudeilor din diaspora, puteri nelimit ate în problemele religioase, poruncile sale executându -se până în
Damasc. în timpul procuratorului Pilat, sinedriul și marele preot n -au avut însă o putere atât de mare.
De aceea, atât martiriul Sfântului Ștefan, cât și convertirea lui Saul, trebuie plasa te în intervalul de
timp de după plecarea lui Pilat și sosirea noului procurator al Iudeii, adică în primăvara sau vara
anului 36, când interimatul a fost asigurat, pentru scurtă vreme, de Marcellus, trimis de Vitellius,
proconsulul Siriei.
Avantajele conv ertirii lui Saul pe drumul Damascului sunt reliefate de Pr. Verzan care
consideră în primul rând : „stoparea procesului de persecuție al creștinilor…iar pe de altă parte
Biserica va câștiga …un mare misionar, care se va adăuga celorlați doisprezece Apo stoli. ”87
Deși căsătoria era una din obligațiile unui fariseu, Saul nu se căsătorește, iar după
încreștinarea sa, el consideră celibatul ca o logodnă mistică cu Hristos și Biserica Sa. El începe să
predice în sinagogi că „Iisus este Fiul lui Dumnezeu ”88, spre uimirea și surprinderea iudeilor din
Damasc, care, auzind aceasta, s -au sfătuit să -1 omoare. Saul este ajutat de creștini să părăsească
orașul, coborându -1 noaptea peste zidurile cetății într -un coș, iar el se retrage pentru trei ani în
Arabia, studiind Sfânta Scriptură și meditând asupra creștinismului89pentru a se pregăti prin
rugăciune și meditație pentru noua sa chemare, dobândind „cunoașterea tainei lui Hristos ”90.
Părintele Verzan consideră și susține că: „în alte condiții și pe alte căi și mijloace, și Sf. Ap.
Pavel a beneficiat de o pregătire absolut identică aceleia pe care au primit -o cei doisprezece … Sf. Ap.
Pavel a cunoscut și s -a aflat în posesia întregului cuprins al descoperirilor evanghelice pe care
Domnul a transmis -o celor doisprezece. (Gal 2, 2, 6) ”91

86 Fapte 8, 3; 9, 1 -2.
87 Pr. Dr. Sabin Verzan, op.cit., pp. 52-52
88 Fapte 9, 20.
89 Fapte 9, 1 -26; 22, 3 -21.
90 Efes. 3,4.
91 Pr. Dr. Sabin Verzan, op.cit., p.57

22
CAP.II. Apostolatul și viața Sfântului Pavel
Activitatea ulterioara a Apostolului, din ziua convertirii până în aceea a morții sale, se poate
diviza în patru etape principale: ucenicia ; călătoriile misionare; încarcerarea ; mucenici a și moartea
sa.
2.1. Ucenicia Sfântului Apostol Pavel
Cei șapte -opt ani care au urmat convertirii lui Pavel pot fi considerați ca un timp de ucenicie
și de probă. Cei doisprezece apostoli avuseseră o perioadă de formare. Apostolul Neamurilor trebuia
și el să o aibă pe a sa. Această perioadă destul de obscură din viața lui Pavel o putem reconstitui,
sumar, pe baza datelor din Faptele Apostolilor92 și din unele epistole pauline.93 Aflăm de aici că la
Damasc, după primirea botezului, nu a rămas decât puține zil e, după care s -a retras în Arabia, unde a
petrecut în singurătate, tăcere și umilință timp de trei ani,94 învrednicindu -se de multe viziuni cerești
și aprofundând învățătura creștină.95 In Scriptură, ca și în lucrările celor vechi, Arabia desemnează
vastul t eritoriu situat la răsărit și la sud de Palestina. Este foarte probabil ca noul convertit s -a retras în
Arabia de miazănoapte, aflată în partea de răsărit a Palestinei.
Revenit la Damasc, Apostolul și -a început propovăduirea, dovedind cu putere iudeilor că
Iisus era Mesia. Exasperați de succesul lui, iudeii voiau să -I ucidă. Ei s -au înțeles cu dregătorul care
guverna orașul în numele lui Aretas, regele Arabiei, să -I prindă, păzind porțile ziua și noaptea. Dar
frații l -au scăpat, lăsându -1 peste zidul cetăți i într -un coș96. El a plecat la Ierusalim, unde Barnaba,
colegul său de școală,97 1-a introdus în cercul Apostolilor. Venind în Ierusalim, Sfântul Pavel dorește
imediat să se alăture ucenicilor Domnului, dar ei se temeau de dânsul, necrezând că este ucenicul
Domnului. Sfântul Apostol Barnaba, văzându -1 și înțelegând întoarcerea lui spre Hristos, s -a bucurat
și 1-a dus la apostoli. Aici a întâlnit pe Petru și pe Iacov, ruda Domnului98 , iar după cincisprezece
zile, tot de frica iudeilor, a plecat în Tarsul Cili ciei, locul nașterii sale.
La Tars a rămas un timp mai îndelungat – poate 5 -6 ani, unde își desăvârșește formația sa
teologică și culturală, își însușește cultura elenistică a vremii sale și înțelege noua religie creștină ca o
religie universalistă, care t rebuia să părăsească ritualismul legii iudaice. Între timp, creștinismul se
răspândește dincolo de granițele Palestinei, iar Antiohia Siriei devine un important centru creștin,
asemănător Bisericii din Ierusalim. Aici activa cu zel un bărbat plin de credin ță, Barnaba, care -1
invită și pe Pavel acolo, ostenind împreună un an de zile.99

78 Fapte 9, 19 -30; 26,20.
79 Gal. 1, 17 -19; 2, I; XI Cor. 11,32 -33.
94 Gal. 1, 17 -18
95 Efes 3,3.
96 Fapte 9, 24 -25; 11 Cor. 11.32 -.33.
83Viețile Sfinților pe luna iunie , vol. X, p. 270.
98 Gal. 1, 18 -19.
99 Fapte 11,25 -26

23
2.2. Călatoriile misionare întreprinse de Apostolul Neamurilor
Într-una din zile, comunitatea din Antiohia este anunțată prîntr -o viziune a Duhului Sfânt să
aleagă pe Pavel și Barnaba, pentru marea misiune de răspândire a creștinismului100. Atunci toți au
înțeles și Pavel mai mult decât ceilalți că vremea activității sale apostolice între neamuri a sosit. De
acum începe a doua etapă și cea mai importantă a vieții Sfântul ui Pavel: epoca misiunii sale printre
neamuri. Este etapa marilor sale realizări, unde se vădește geniul său organizatoric și misionar, înalta
sa cultură teologică, spiritul de dragoste și jertfelnicie, puse toate în slujba lui Hristos. Activitatea sa
misionară se concretizează în trei mari călătorii misionare, cunoscute din cartea Faptele Apostolilor,
unde a fost însoțit de unii ucenici sau chiar singur, dar cu conștiința sigură și voința oțelită, spre a
înfrunta orice piedică.
2.2.1.Întâia călătorie misionară a Ap ostolui Neamurilor101
Prima călătorie misionară o efectuează între anii 4 4-48.102 După primirea botezului la
Damasc și retragerea sa în Arabia, el s -a dus la Ierusalim, unde a fost introdus în cercul Apostolilor
de Barnaba, creștin iudeu, originar din insula C ipru și predică Evanghelia neevreilor. Fiind din nou
amenințat de iudeii eleniști, Saul s -a retras din Cetatea sfântă la Cezareea Palestinei, apoi la Tars, de
unde a fost chemat după câțiva ani de Barnaba la Antiohia pentru misiune între neamuri.103 Din
Antiohia, Saul și Barnaba merg cu o colectă la Ierusalim, în jurul anului 44, în timpul foametei de sub
împăratul Claudiu (41 -54)104, apoi se întorc la Antiohia, de unde întreprind prima călătorie misionară
între anii 45 -48, luând cu ei și pe Ioan Marcu105.
După r evenirea de la Ierusalim la Antiohia, Barnaba și Saul, împreună cu loan Marcu, nepotul
lui Barnaba, primesc din partea comunității antiohiene sarcina se a predica Evanghelia dincolo de
granițele Siriei. Astfel incepe prima călătorie misionară a lui Pavel ( 47-49 d. Hr.). Cei trei misionari
au plecat din Seleucia, portul Siriei, către insula Cipru, de unde era Barnaba, pe care au străbătut -o de
la răsărit spre apus. în orașul Pafos, reședința proconsulului roman Sergiu – Paul, ei îl convertesc pe
proconsulul r oman, guvernatorul insulei, de la numele căruia Saul unii cred că Apostolul s -a numit
ulterior Pavel ,106 nume pe care -1 va purta până la sfârșitul vieții. Cert este că Sfântul Apostol este
botezat de Anania, episcopul Damascului, și în Noul Testament apare c am din acel timp schim barea
numelui din Saul în Pavel .107 Există așadar părerea că Saul, și -a luat numele greco -roman de Pavel în
cinstea proconsulului Sergius Paulus, care s -a încreștinat, sau mai exact, pentru a arăta, prin noul său

100Fapte 13,2.
101 Fapte 13,14
102 Pr. Dr. Sabin Verzan, op.cit. ,p.74
103Fapte 9, 27 -30; 11,25 -26.
104Fapte 11,29 -30.
105Fapte, cap. 13 și 14.
106Pavel este forma românească a lui Paul (lat. Paullus, explicat prin adjectivul paullus, "mic"), încetățenită la noi sub
influența greco -slavă.
107 Fapte 13,9.

24
nume, că apostolatul să u se îndrepta cu precădere către neamuri.108 Totodată, din momentul
botezului conducerea activității misionare trece de la Barnaba la Pavel, deoarece în Fapte sunt
menționați de atunci încolo Pavel și Barnaba iar nu Barnaba și Saul.
În Faptele Apostolilor 13 , 9, numele de „Saul ” se schimbă dintr -o dată, neașteptat, în cel de
„Pavel ”.109 Să fie un omagiu adus ilustrului convertit, sau un mod de a marca prima sa mare cucerire
apostolică? Este opinia lui Origen, a Fer. leronim și a Fer. Augustin. Dar ea nu concord ă cu modestia
atât de cunoscută a Apostolului110; apoi el ia acest nume (vers. 9) înaintea convertirii proconsulului,
care ne este raportată peste câteva versete (vers. 12). Alții au văzut o aluzie la înfățișarea sa plăpândă,
firavă111; sau efectul unui sentim ent de extremă umilință (este părerea Fer. Augustin); un mare număr
cred că este vorba de transformarea latină a numelui său ebraic.
Iudeii eleniști adăugau în mod obișnuit, la numele lor iudaic, numele grecesc sau roman care
se apropia cel mai mult prin p ronunție. Astfel Eliachim se schimba în Alchimos, Isus în Iason, Iosif în
Hegesip. Părerea cea mai probabilă este că născut într -un mediu elenistic, el a primit încă de la
naștere ambele nume. Rânduiala era ca, a opta zi după naștere, la circumciziune, să primească
numele ebraic, în cazul acesta: Saul, iar ziua următoare, a noua, pe cel grecesc: Paulos,
corespondentul latinescului Paulus.
Cert este că la opt zile după naștere, conform preceptelor Torei, a fost circumcis și a primit
numele de Saul, iar a dou a zi a primit probabil și corespondentul grecesc: Paulos. Această dublă
numire nu are nimic misterios, nici în originea, nici în folosirea sa. Se știe într -adevar din papiruși și
inscripții ca iudeii eleniști aveau în mod obișnuit două nume: unul – ebraic – în sânul familiei, celălalt
– grec sau latin – folosit în relațiile cu societatea păgână. Forma greacă „paulos ”se și preta la un sens
mai mult sau mai puțin ridicol: „cel care se leagănă mergând ”. Dimpotrivă, numele latin Paulus
convenea de minune celui care trebuia de atâtea ori să se prevaleze de titlul de cetățean roman și care
venea să inaugureze cariera sa de Apostol al Neamurilor.
Este mai probabil deci ca atâta vreme, cât s -a aflat în mediul iudaic s -a numit Saul; din
momentul când a depășit acest cadru, grecii l -au numit Paulos, romanii Paulus; iudeii singuri
continuă să -1 numească Saul. De la Pafos, cei trei misionari călătoresc pe mare spre nord -vest până în
provincia Pamfilia; la Perga Pamfiliei, Ioan Marcu îi părăsește și se întoarce la Ierusa lim, iar Pavel și
Barnaba continuă călătoria în provinciile Pisidia și Licaonia, predicând noua credință în orașele
Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra și Derbe.
La Listra, mulțimile, socotindu -i zei, au vrut să le aducă jertfe de animale, numind pe Barnaba
Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindcă el era purtătorul cuvântului. în pofida ostilității comunităților

93 Gal. 2, 7 -9; Rom. 15,16.
109 1 Cor. 15, 8 -9.
110 Comp. II Cor. 11,2,10.
111Fapte 26, 4.

25
evreiești, cei doi întemeiază comunități creștine și numesc prezbiteri, după care se întorc la Antiohia,
unde prezintă un bilanț al acestei prime misiuni .Vizitând comunitățile de curând înființate și
hirotonind preoți pentru fiecare biserică, se întorc la Perga Pamfiliei, iar de aici, prin portul Atalia,
ajung pe mare la Antiohia, în anul 48, vestind credincioșilor câte a făcut Dumnezeu cu ei și cum a
deschis păgânilor ușa credinței.112
2.2.2. Întrunirea Sfinților Apostoli la Sinodul Apostolic în anul 49-50 la Ierusalim
Întorși la Antiohia Siriei, Pavel și Barnaba au găsit Biserica dezbinată, din cauza unor
iudei -creștini veniți din Iudeea, care învățau că pă gânii convertiți la creștinism trebuiau să observe
Legea mozaică, primind circumciziunea. Ritualul iudaic (circumciziunea), era socotit de Sfântul
Petru o sarcină prea grea și inutilă, fapt ce nu era acceptat nici de o parte dintre iudeo -creștinii
proveniț i mai ales dintre farisei.113 Astfel s -a născut la Antiohia disputa despre valabilitatea Legii
mozaice sau disputa despre respectarea ceremoniilor iudaice în Biserică.
Această chestiune se lămurește la sinodul din Ierusalim, numit „sinodul apostolic ”114, care s-a
ținut în toamna anului 49 sau începutul anului 50, unde iau parte și Sfântul Pavel cu Barnaba, ca
reprezentanți ai Bisericii din Antiohia. în anul 49 sau 50, Pavel și Barnaba, însoțiți de Tit, merg ca
delegați ai Bisericii din Antiohia Ia Ierusalim să supună chestiunea Apostolilor. La Ierusalim, unii
din eresul fariseilor, care trecuseră la creștinism, susțineau că păgânii care se convertesc la creștinism
trebuie să primească circumciziunea și să respecte ceremoniile Legii mozaice.
Răspândirea rapidă ș i sigură a creștinismului printre neamuri, a ridicat o mare problemă
pentru Biserică. Creștinii veniți dintre iudei, cer ca cei deveniți creștini dintre neamuri să se
circumcidă și să observe Legea mozaică. Pavel a văzut primejdia unei astfel de practici. Dacă această
mișcare ar fi prevalat, atunci Biserica creștină ar fi devenit o simplă sectă iudaică, lucru inacceptabil
pentru neevrei, sau aceasta s -ar fi scindat în două grupări. în plus, el a sesizat că, prin atitudinea lor,
iudaizanții respingeau însăși temelia Bisericii creștine, și anume, că omul era Mântuit prin credința în
Iisus Hristos și nu prin faptele Legii115.
Pavel și Barnaba, însoțiți de alți membri ai comunității din Antiohia, merg la Ierusalim pentru
a se consulta cu ceilalți apostoli, și îna inte de a merge la Ierusalim, Pavel scrie Epistola sa către
Galateni. în anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor și credincioșilor din Ierusalim, în frunte cu
Petru și Iacob, au ascultat cele cerute de comunitatea din Antiohia și au hotărât, într -un gâ nd, să nu fie
impus neamurilor un „alt jug ”, „jugul ” Legii mozaice, recomandând „să se ferească de cele jertfite

112Fapte cap. 13 și 14.
113 Fapte 15,5.
114 Fapte 15, 1 -29
115 Gal. 6, 2.

26
idolilor, de desfrâu, de animalele sugrumate și de sânge ”116 și astfel problema se soluționează în
sensul vederilor lui Pavel.
Ei au trimis apoi Bisericii din Antiohia, prin Pavel și Barnaba, însoțiți de Iuda și Silvan, o
scrisoare, prin care li s -a adus la cunoștință hotărârea înțeleaptă luată de Sinodul Apostolilor la
Ierusalim, iar credincioșii s -au bucurat pentru mângâiere.117 Totodată s -a ușurat mult misiunea
creștină printre neamuri, iar creștinismul, eliberat de servitutea Legii mozaice, și -a întărit caracterul
de religie universală.
La puțin timp după anul 50, Sfântul Apostol Petru a părăsit Ierusalimul și s -a dus la Antiohia,
unde, la început , lua masa cu cei dintre neamuri. De teama iudaizanților, el n -a mai luat masa cu
creștinii dintre păgâni, fapt pentru care a fost mustrat în fața tuturor de Sfântul Apostol Pavel118.
2.2.3. A două călătorie misioanară a Apostolului Neamurilor
După terminare a sinodului de la Ierusalim, Pavel și Barnabas revin la Antiohia. Separându -se
de Barnaba, Pavel pornește în cea de a doua călătorie misionară119, însoțit de Sila (50 -52 d. Hr.). În
timp ce Barnaba și vărul său, Ioan Marcu, merg din nou în Cipru120, Sfântul Ap ostol Pavel
întreprinde a doua călătorie misionară împreună cu Sila, între anii 51 -54. Amândoi străbat munții, și
ajung la Tars. Trec munții Taurus prin porțile ciliciene121 și străbat Licaonia. Mergând de astădată pe
uscat, ei vizitează comunitățile din Sir ia, Cilicia și Licaonia, unde, în orașul Listra, convertesc pe
Timotei, care i -a însoțit apoi în misiune.
Din Listra ia pe Timotei, pe care -1 taie împrejur, în vederea misiunii sale viitoare printre
iudei122. Trec apoi în Iconiu, în Antiohia Pisidiei și se pregătesc să apuce drumul marilor orașe
asiatice: Efes, Stilima, Laodiceea, Milet, Colose, Ierapole etc. Sfântul Duh îi îndreaptă însă spre
nord. O boală grea reține pe Pavel în Galatia; el se folosește de acest prilej și predică Evanghelia
Galatenilor123. După ce au vizitat comunitățile înființate în prima călătorie, ei trec prin Galatia, Frigia
și Misia și ajung în orașul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. O vedenie cheamă pe Pavel în
Macedonia124. Din Troa, cei trei misionari, luând cu ei și pe doctorul Luca, străbat cu corabia Marea
Egee, trec prin insula Samotrace și debarcă la Neapolis, în Macedonia.
Pe via Egnatia ajunge la Filipi, unde predică cu succes, înființând aici prima comunitate
europeană. Cea dintâi persoană care a primit creștinismul aici a fost Lidia, vânzătoare de porfiră, care
a devenit gazda lui Pavel și a însoțitorilor săi. Tot aici convertește, și casa temnicerului125. La Filipi,

116 Fapte 15, 20 și 29.
117 Fapte 15, 1 -33
103 Gal. 2, 11 -14.
119 Fapte 15, 40; 18,22.
120 Fapte 15, 39.
121 Fapte 15, 40-41.
122 Fapte 16, 1 -3.
123 Fapte 16, 6; Gal. 4, 13.
124 Fapte 16, 9 -10.
125 Fapte 16, 11 -34.

27
Pavel și Sila sunt bătuți cu bice și duși la închisoare, de unde au scăpat în mod minunat. După cinci
zile de mers, Pavel, însoțit de Sila, trece de la Filipi, prin orașele Macedoniei, Amfipolis, Apolonia și
ajung la Tesalonic, unde așteaptă sosirea lui Timotei și convertesc un număr mare de prozeliți greci și
romani și pe unii dintre iudei. Aci, predică în sin agogă și în casa lui Iason. Iudeii pun însă peste tot
piedici misiunii sale. Făcându -se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel cu însoțitorii
săi a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungând la Atena126.
În așteptarea lui Timot ei și Silas, Pavel apără credința monoteistă în fața filosofilor stoici și
epicurieni în Areopag. în cetatea culturii elene, filosofii epicurei și stoici, care -și petreceau timpul în
Agora, să mai audă ceva nou, auzind pe Pavel vorbind în piață, s -au expri mat că el pare a fi „vestitor
de dumnezei străini, fiindcă binevestește pe Iisus și învierea ”127. Luându -1 apoi cu ei, l -au dus
înaintea Areopagului, unde Sfântul Pavel a ținut o interesantă și originală cuvântare. Lăudând
cucernicia atenienilor față de zei, care au ridicat în cetatea lor un altar și Dumnezeului celui
necunoscut – pe care ei îl cinstesc fară ca să -1 cunoască – , Sfântul Pavel le spune că Acesta este
Dumnezeul pe care -L vestește lor, „Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea…Domnul ceru lui și
al pământului, Care nu locuiește în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini
omenești …Căci în El trăim, ne mișcăm și suntem ”128.
În urma acestei cuvântări, Sfântul Pavel a convertit la creștinism un număr de greci, între care
se aflau Di onisie Areopagitul, după tradiție primul episcop al Atenei, o femeie cu numele Damaris și
pe alții129. În marea lor majoritate însă, grecii s -au arătat curioși față de cele spuse de Pavel, dar au
rămas sceptici și l -au luat în râs, când l -au auzit vorbind, l a sfârșit, de învierea morților (Fapte 17, 32).
Rezultatele confruntării nu au fost așadar cele așteptate, mai ales pentru că aceștia nu au putut
accepta credința în înviere. în consecință, Pavel ia hotărârea ca de acum să nu mai depindă de
argumentele raț iunii, ci de Hristos și de puterea Sa.
Mai mare succes a avut predica Sfântului Apostol Pavel la Corint130, unde ocrotit de
indiferența lui Gallion, proconsulul Ahaei, față de iudei, întemeiază o puternică comunitate creștină
și a lucrat aici un an și jumăta te, împreună cu soții iudeo -creștini Aquila și Priscilla, veniți de curând
din Italia, și în Chenchrea se îmbarcă spre a merge la Ierusalim, pe care i -a întâlnit aici în anul 52.
Aceștia s -au refugiat de la Roma Ia Corint în urma edictului publicat contra iudeilor în anul 49 de
împăratul Claudiu (41 -54), fiindcă se certau între ei din cauza lui Iisus Hristos. Despre Acvila și
Priscilla ne vorbește și Eusebiu de Cezareea : „în acele vremi, pe când Pavel își încheia drumul, ocolit
de la Ierusalim până în Ilir ic131 Claudiu alunga din Roma pe iudei, de aceea Acvila și Priscilla132 fiind

126 Fapte 17.
1.2 Fapte 19, 18.
1.3 Fapte 17, 23 -25 și 28.
129 Fapte, cap. 17.
130 Fapte 18.
131 Rom. 15, 19.

28
alungați împreună cu alți iudei din Roma debarcară în Asia și acolo au trăit împreună cu apostolul
Pavel, care întărea temeliile învățăturii puse de ei în Bisericile din acele ținutu ri, după cum ne arată
cartea „Faptelor ”. (Fapte, 18, 18 -19, 23).133 Între timp, au venit la Corint Sila și Timotei, pe care
Sfântul Pavel îi lăsase la Bereea, în Macedonia .134 La scurtă vreme după sosirea lui la Corint, Pavel
scrie cele două Epistole către Tes aloniceni. La Corint, a convertit pe Crispus, mai marele sinagogii și
pe mulți alții dintre greci.
Iudeii, mânioși din cauza succesului lui Pavel, îl duc în fața lui Galion, proconsulul Ahaiei,
fratele filosofului Seneca, care, dând dovadă de tact, a refu zat să se amestece în disputele religioase
ale iudeilor și le -a poruncit să se întoarcă liniștiți la casele lor. Din cauza agitației iudeilor, Sfântul
Pavel a plecat din Corint, luând cu sine și pe soții Aquila și Priscilla, pe care i -a lăsat la Efes, unde
facea misiune creștină u n învățat iudeu alexandrin, Apoll o. Din Efes, pe mare, Sf ântul Pavel s -a dus
Ia Cezareea Palestinei, apoi trecând prin Ierusalim, pentru a patra oara de la convertire, de
sărbătoarea Paștelui, se întoarce la Antiohia.135 Toată călăto ria a ținut prin urmare din primăvara
anului 50 până în vara anului 52 (sau după alții: 51 -53).
Rezultatele acestei misiuni sunt imense. Apostolul Neamurilor aruncă sămânța cuvântului
evanghelic în Europa, întemeind la Filipi comunitatea care i -a fost atât de dragă și care l -a sprijinit
adesea în repetatele sale lipsuri și suferințe pentru Hristos. El a lăsat o biserică vie în Tesalonic,
capabilă să înfrunte persecuții, a vorbit înaintea Areopagului în Atena, cetatea artei, a retoricei și a
filozofiei și a pus în Corint fermentul moral și religios, ce avea să schimbe cândva fața bătrânului
nostru continent. în Corint, a scris cele dintâi cărți din canonul Noului Testament: epistolele 1 și II
către Tesaloniceni.
Întâlnirea cu Galion, proconsulul Ahaei136, prile juiește un punct de reper foarte important
pentru stabilirea cronologiei pauline. Galion era frate cu filozoful Seneca. înainte de a fi fost adoptat
de retorul Gallion, se numise Novatus. Numele său era Lucius Junius Gailio. O inscripție descoperită
pe o p iatră în orașul Delfi și publicată de francezul Bourguet, în anul 1905, permite fixarea
proconsulatului lui Gallion în Corint și prin aceasta și a datei întâlnirii sale cu Sfântul Pavel.
Inscripția are 12 rânduri și reproduce o scrisoare a împăratului Clau diu (25 ian. 41 -12 oct. 54) către
locuitorii orașului Delfi. Fără a intra în amănunte, pe baza datelor acestei inscripții, proconsulatul lui
Gallion în Ahaia se încadrează din mai 51 până în mai 52 sau, după alții, din mai 52 până în mai 53.
Mai probabilă este prima părere. Deci în această perioadă Sfântul Pavel s -a aflat la Corint.
Diferențele între cercetători provin din felul cum interpretează datele scrisorii sau timpul în care

132 Fapte, 18,2.
133 Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeasca, p.88
134 Fapte 18,5.
135 Fapte 18,1 -22
136 Fapte 18, 12-16

29
iudeii din Corint l -au adus pe Sfântul Pavel în fața proconsulului: îndată după sosirea lui la post sau
după mai multe luni. Este însă vorba de variații de aproximativ un an.
Sfântul Luca ne mai oferă încă o informație cu însemnătate pentru cronologia paulină. în
Corint, Apostolul a găzduit în casa lui Acvila și Priscila. Acvila era un iudeu, originar din Pont, care
venise de curând din Italia, în urma edictului Iui Claudiu pentru expu lzarea iudeilor137, edict care s -a
dat în anul 49 d.Hr. Precizarea că „venise de curând ” concordă cu datarea sosirii Iui Pavel la Corint
cam în toamna anului 50. Sfântul Luca se arată și de această dată de o mare exactitate istorică.
2.2.4. Cea de a treia călătorie misionară a Apostolului Neamurilor
În Corint rămâne aproape un an și jumatate, după care revine la Antiohia și după o ședere
relativ scurtă la Antiohia – centrul misiunii sale Pavel pornește în cea de a treia călătorie misionară.
138După câtăva vreme petrecută în Antiohia,139 apostolul pornește din nou spre Tars, Derbe, Listra,
Iconiu și Antiohia Pisidiei. El a vizitat mai întâi comunitățile creșt ine înființate în Galatia și Frigia,
unde era așteptat de câteva luni140 și se oprește Ia Efes141 capitala provinciei Asia Proconsulară,
pentru doi ani și jumătate. La Efes, de unde scrie prima Epistola către Corinteni, rămâne trei ani.
După ce află că Apolo t recuse pe aci înainte de a merge la Corint și după ce convertește un grup de
ucenici ai lui Ioan Botezătorul142, predică trei luni în sinagogă143.
Sf. Ap. Pavel își propune să creeze solidaritate între biserici pe baza recunoașterii reciproce,
imitație și spr ijin.144Iudeii s -au arătat însă nevrednici de iubirea lui Pavel pentru ei. De aceea el a
deosebit pe ucenici și timp de doi ani a învățat zilnic în școala lui Tiranus145 și mai multe luni în
regiunile învecinate, timpul petrecut în Efes și în împrejurimi trecâ nd de trei ani. La Efes, Sfântul
Pavel botează vreo 12 ucenici de ai lui Ioan Botezătorul, punându -și mâinile peste ei și chemând
puterea Duhului Sfânt146. Activitatea rodnică a Sfântului Pavel a provocat o mare mișcare contra
creștinilor, la instigația argi ntarului Dimitrie, care -și vedea meseria periclitată din cauza întinderii
creștinismului și a înlăturării cultului zeilor .147 Din Efes, scrie Epistola către Galateni, în anul 54 și
Epistola l -a către Corintmi, în toamna anului 56. După cum reiese din Epistol a I-a către Corinteni,
Sfântul Pavel s -a luptat la Efes cu fiarele în circ .148

137 Fapte 18,2.
138 Fapte 18,3 -21,17
139 Fapte 18,24
140 Fapte 18,19 -21.
141Fapte 18,23 -19,1.
142 Fapte 19,2 -7.
143 Fapte 19, 8.
144 Christoph C. Stenschke, „The leadership challenges of Paul’s collection f or the saints in Jerusalem: Part I:
Overcoming the obstacles on the side of the Gentile Christian donors ”, Verbum et Ecclesia 36(1), 2015, p. 9
145 Fapte 19, 9 -10.
146 Fapte 19,3 -6.
147 Fapte 19,23 -40
1481 Cor. 15, 32.

30
În urma revoltei argintarilor efeseni, este obligat să părăsească Efesul. înainte de răscoala
provocată de argintarul Dimitrie, în care n -a fost amenințat direct149, Sfântul Aposto l Pavel se pare că
a suferit în Efes prima sa captivitate grea, aflându -se la un moment dat în perspectiva condamnării la
thiriomahie150. După părerea unor exegeți, din această captivitate efesean ă, scurta dar grea, ar fi scris
Epistola către Filipeni, în pr imele luni ale anului 55.
Părăsind Efesul, Sfântul Pavel se îndr eaptă spre Smyrna, Pergam, Troa ,151 de unde trece cu
corabia în Macedonia în anul 57 unde revede comunitățile înființate în călătoria a doua misionară152
și de acolo în Iliria153, iar apoi în timpul șederii la Corint, a scris Epistola către Romani pentru a -și
pregăti vizita la Roma, pe care o avea deja în plan. La un an de la trimiterea primei Epistole către
Corinteni, scrie din Macedonia Epistola a doua către Corinteni. De la Corint, trecând din nou prin
Macedonia, a ajuns la Troa și Assus, apoi, ocolind Efesul, unde a avut neplăceri din cauza răscoalei
argintarului Dimitrie, s -a oprit la Milet. Ajuns la Milet, Pavel își ia rămas bun de la conducătorii
Bisericii, care l -au primit cu deosebită căldură , și prezice întemnițarea sa.154 Acolo a chemat
presbiterii din Efes, de care s -a despărțit cu duioșie pe țărmul mării, prevăzând și că nu -i va mai
vedea155.
Predică evanghelia până în regiunile de frontieră ale Iliriei156, iar în toamna anului 57 se
îndreaptă d in nou spre Grecia și petrece iarna anului 57/58 în Corint. De aici scrie Epistola către
Romani. Odată cu apropierea primăverii, se înapoiază în Macedonia, serbează Paștile anului 58 în
Filipi, trece la Troa157 și de aici pornește cu corabia spre Ierusalim. Se oprește puțin la Milet158 și la
Tir159. Din Cezareea160, merge pentru a cincea oara de la convertire la Ierusalim și prăznuiește
Cincizecimea cu Iacov și cu toți frații și bătrânii161.
De la Milet, a plecat pe mare la Tir, Ptolemaida și Cezareea Palestinei și a poi la Ierusalim, în
anul 58, ducând cu sine colecta făcută în Grecia și Macedonia pentru săracii din Ierusalim. împreună
cu o serie de reprezentanți ai Bisericilor din Asia și Grecia pornește spre Ierusalim pentru a aduce
ajutoare Bisericii Mame din Cetat ea Sfântă162.

149 Fapte 19,23 -31.
150 Lupta cu animale sălb atice în arenă, cf. 1 Cor. IV, 9; Xv, 32; II Cor. 1, 8 -10.
151 II Cor. 11,12
152 Fapte 20, 1 -2
153 Rom. 15, 19
154 Fapte 20,22 și urm.
155 Fapte 20, 1 -38.
156 Rom. 15, 19.
157 Fapte 20, 2 -12.
158 Fapte 20, 17 -38.
159 Fapte 21,3 -6.
160 Fapte 21, 8 – 15.
161 Fapte 21, 17 -26.
162 Fapte 21, 1 -17

31
La Ierusalim a fost primit cu ostilitate, fiind acuzat de încălcarea Legii și, în consecință, bătut.
Este scăpat din mâinile mulțimii înfuriate de către soldații romani. El care ducea pe alții la judecata
sinedriului ajunge să fie la rîndul lui persecutat pentru credința pe care acum o predică și pe care
înainte o persecuta. Cunoscând ura iudeilor față de Pavel, Iacob cel Mic îl sfătuiește să îndeplinească
un act prevăzut de Legea mozaică și el suporta prețul pentru curățirea unor nazirei, care și-au ras
capul.
În templu, când era să se împlinească cele șapte zile de curățire, este recunoscut de iudeii din
Asia și arestat. La intervenția hiliarhului Claudius Lysias, comandantul gărzii romane, Pavel este scos
din mâinile iudeilor și închis în tur nul Antonia. La intervenția ofițerului roman i s -a îngăduit să se
apere în fața mulțimii înfuriate și a Sinedriului. O conspirație pusă la cale de peste 40 de iudei fanatici
contra vieții lui este aflată de Ioan Marcu și comunicată comandantului. Aflându -se de un complot
împotriva lui, Pavel este transferat la Cezareea, unde a fost ținut în închisoare de guvernatorul Marcus
Antonius Felix.
Acesta îi trimite noaptea, sub o escortă puternică la Cezareea Palestinei, unde e ținut în
închisoare doi ani, între 58 și 60, de procuratorul Felix, cu speranța de a obține de la Pavel o sumă de
bani. Iudeii din Ierusalim îl urmăresc însă și acolo.
2.3. Încarcerarea și mucenici a Apostolului Neamurilor163
Anii de captivitate se încep cu prinderea Apostolului de către iudei î n templul din Ierusalim și
cuprind ultimele șapte capitole din Faptele Apostolilor. Din mijlocul mulțimii, care voia să -1 ucidă în
fața templului, este salvat de comandantul garnizoanei din Ierusalim, Claudius Lisias.164 Se convoacă
sinedriul, dar Pavel dezb ină adunarea, declarând că este judecat pentru nădejdea în învierea
morților165. Aflând că iudeii au pus la cale uciderea lui Pavel prin vicleșug, comandantul îl trimite sub
pază în Cezareea, iar procuratorul Antoniu Felix îl închide în pretoriul lui Irod166.
După cinci zile, marele preot Anania, însoțit de retorul Ter tul, vine la Cezareea, în fruntea
unei delegații de bătrâni, să -i ceară condamnarea167. Sfântul Pavel ia cuvântul înaintea procuratorului
și răstoarnă toate calomniile și acuzele grave ce i se imput au168. În speranța că va fi silit să -și
răscumpere cu bani libertatea, Felix îl ține doi ani în captivitate, îngăduindu -i însă și primirea fraților
și a ucenicilor, care -i slujeau și -i ascultau cuvântul.169 Situația aceasta a ținut până la înlocuirea lui
Felix cu Porcius Festus.

163 Fapte 21,26 -28,31
164 Fapte 21,26 -22,29.
165 Fapte 22, 30 -23,10.
166 Fapte 23,12 -35.
167 Fapte 24,1 -9.
168 Fapte 24,10 -22.
169 Fapte 24,23 -27.

32
Data rechemării lui Felix la Roma și sosirea lui Festus în Cezareea, sunt fapte din domeniul
istoriei profane. Stabilirea lor exactă formează un punct de sprijin de mare importanță pentru
cronologia paulină. Și aici trebuie să ne mulțum im, însă, cu o aproximație de câțiva ani. Părerile
cercetătorilor se împart în două, câțiva propunând o dată între anii 54 -56. Această datare este însă
prea timpurie.
Descoperirea inscripției de la Delfi arată, cum am văzut, că în anul 51/52 apostolul se afla la
Corint, iar eșalonarea evenimentelor din Fapte 18, 18 – 24, 26 cere un interval de cel puțin șase ani
ceea ce ne conduce la anul 58 ca începutul captivitatii Sfântului Pavel. Destituirea lui Antoniu Felix
și sosirea lui Porcius Festus în Cezareea s -au petrecut, prin urmare, cel mai probabil, în vara anului
60, mai precis în aprilie -mai 60. Arestarea Sfântul ui Pavel s -a făcut în anul 58, când Felix era, după
cuvântul Apostolului, „de mulți ani ” procurator170 și anume din anul 52. El era căsătorit cu D rusila,
fiica lui Irod Agripa I, amintită în Fapte 24, 24.
2.3.1. Întâia încarcerare la Roma a Apostolului Neamurilor
Porcius Festus sosește la Cezareea în aprilie -mai 60 și află pe Sfântul Pavel captiv de doi
ani171. La moartea procuratorului Felix, noul g uvernator, Porcius Festus, cedează în fața cererilor
insistente ale sanhedrinului, care dorea să -1 judece la Ierusalim, ceea ce pentru Pavel însemna o certă
condamnare la moarte. Conștient de acest lucru, Pavel își exercită dreptul de cetățean roman și
apelează la judecata Cezarului, nu din frică de moarte ci pentru a predica noua credință și a sluji lui
Hristos pentru mîntuirea multora172. Pavel se apără în fața noului procurator Porcius Festus, a regelui
Irod Agripa II (47 -50; ) și a soției sale, Berenice, iar în cele din urmă el face apel la judecata
împăratului de la Roma, în calitatea sa de cetățean roman173.
Ca să nu fie dat în mâinile iudeilor, Apostolul apelează la tribunalul imperial174. Odată
introdus, acest apel nu se mai putea retrage. De aceea Agripa II, care -1 vizitează și -i ascultă apărarea,
regretă că nu -1 poate elibera.175 După ce se convinge de nevinovăția sa, în toamna anului 60, începe
călătoria spre capitala imperiului.
Drumul la Roma s -a făcut pe mare, pe timp de toamnă și iarnă, în anul 60, Pav el fiind însoțit
de Aristarh, macedonean din Tesalonic, sub paza sutașului Iuliu, întâmpinând amenințarea furtunilor
și a valurilor mării. Plecând din Cezareea, au trecut prin Sidon, insula Cipru, Mira Liciei, pe lângă
insula Creta, insula Malta, unde au s uferit un naufragiu. Din Malta, trece cu o corabie alexandrina la
Siracuza și de acolo se indreapta spre Roma prin Regium și Puteoli, în Italia, în primăvara anului 61,

170 Fapte 24,10.
171 Fapte 24,21.
172 Viețile Sfinților pe luna iuni e, vol. X, p. 274.
173 Fapte 21,21 -40 și cap. 22 -26.
174 Fapte 25, 10 -12.
175 Fapte 25, 1 3-26, 32 .

33
de unde au făcut drumul pe jos până la Roma, acolo fiind întâmpinat de creștini la Foru l Apius și la
locul numit Trei Taverne, a căror prezență 1 -a bucurat mult.
Prezența creștinilor la Roma este o mărturie evidentă că creștinismul pătrunsese în capitala
Imperiului înainte ca Apostolii Petru și Pavel să fi sosit aici. La Roma, Sfântul Pavel s-a aflat într -o
detenție ușoară, fiind închis într -o casă, sub paza unui soldat roman, unde avea libertatea de a primi
pe oricine. Astfel, el a putut propovădui și întări creștinismul timp de doi ani (61 -63) în capitala
Imperiului roman176. Se pare că în r ăstimpul petrecut aici, Pavel scrie așa -numitele „Epistole ale
captivității ”: Filipeni, Coloseni, Filimon și Efeseni.
Din această lungă călătorie misionară, începută cel mai târziu în primăvara anului 53 și
terminată în vara anului 58, în cursul ei, Apost olul a îndurat primejdii, bătăi, temnițe, foame, sete și
golătate, în împrejurări pe care nu le mai cunoaștem177, iar o boală fizică l -a umilit adesea, spre a nu
se trufi cu mulțimea și măreția descoperirilor de care s -a învrednicit.178 Nici o suferință nu i -a
micșorat însă râvna neobosită pentru răspândirea evangheliei, căci, în anul 58, ochii săi se îndreptau
spre capitala imperiului și spre Spania.179 Călătoria pe apă spre capitala i mperiului întâmpină mari
primej dii180. Corabia naufragiază lângă insula Malta181. Apostolul petrece aici iarna anului 60/61 și
săvârșește mai multe minuni.182
Cu venirea primăverii, o corabie alexandrină îl conduce la Roma, trecându -1 prin Siracuza,
prin Regium și prin Puteoli183. Raportul de însoțire, făcut de Festus, fiindu -i favorabil , i s-a dat voie
să-și închirieze o cameră, unde să fie păzit de un singur ostaș184. Aici avea libertatea să primească pe
oricine, putând predica astfel neîncetat pe Hristos185. Așa s -au scurs doi ani împliniți (61 -63), din care
ne-au rămas grupul de epistole numite ale captivității: Efeseni, Coloseni și Filimon; probabil și
Filipeni.
La Roma Sfântul Apostol a avut mare succes, prin predica sa nouă, credința pătrunzând chiar
printre slujitorii palatului imperial, cum scrie el însuși, în Epistola către Filipeni: „Vă îmbrățișează pe
voi toți sfinții (creștinii), mai ales cei din casa cezarului ”186.În anul 63, după doi ani de ședere la
Roma, perioadă în care a putut propovădui „fară nici o piedică ”, Pavel este eliberat din prima sa
captivitate la Roma. Se crede că ac um scrie Epistola către Evrei. Informațiile legate de evenimentele
care au urmat, le avem din Epistolele pastorale și din Tradiție.

176 Fapte, cap. 27 și 28.
177II Cor. 6,4 -5; 11,23 -27.
178 II Cor. 12,7 -9.
179 Rom. 15, 24,28
180 Fapte 27, 1 -44.
181 Fapte 27,4 -28, 1.
182 Fapte 28, 8 -11.
183 Fapte 28, 12 -14.
184 Fapte 28, 16.
185 Fapte 28, 30 -31.
186 Filip. 4,22.

34
Cartea Faptele Apostolilor se termină în anul 63 fară să aibă un sfârșit explicabil. Nu știm
dacă apelul la tribunalul imper ial s-a judecat sau nu. E mai bine să credem că procesul s -a judecat și
că apostolul a fost eliberat, spre folosul bisericilor, care aveau încă nevoie de ultimele lui sfaturi.
Din Epistolele scrise de Sfântul Pavel de la Roma și din alte știri187, rezultă că , după eliberarea
sa în anul 63, el a întreprins noi călătorii misionare în Răsărit, în insula Creta, unde a pus episcop pe
Tit, la Efes, unde a așezat episcop pe Timotei, în Grecia, la Nicopolis, în Epir, consolidând
comunitățile înființate. E posibil ca el să fi ajuns și în Apus până în Spania, cum dorea188, până la
marginile Apusului – cum afirma Sfântul Clement Romanul în prima sa Epistolă către Corinteni,
scrisă către anul 96, făcând referire la mențiunea lui Pavel din Epistola către Romani în care își
exprima intenția de a merge în Spania.
2.3.2. Ultima încarcerare la Roma a Apostolului Neamurilor și moartea sa martirică
Exegeții ortodocși și romano -catolici nu împărtășesc părerea că Sf ântul Pavel a primit cununa
martiriului la sfârșitul primei captivit ăți romane, cu prilejul persecuției izbucnite după incendierea
Romei (iulie 64). Ipoteza aceasta, sugerată, după unii, de sfârșitul Faptelor Apostolilor, a fost
popularizată de F. Chr. Baur, care tăgăduia categoric autenticitatea epistolelor pastorale . Ace stea nu
sunt pe placul protestanților, pentru că ele arată precis existența ierarhiei bisericești pe vremea
apostolilor. De aceea ei susțin că cele trei epistole: I, II Timotei și Tit nu corespund unei situații
istorice reale și nu se pot încadra în cronol ogia cunoscută a vieții Sfântului Pavel. Pentru noi,
problema se pune cu totul invers: Epistolele pastorale , neputându -se încadra în perioada cuprinsă în
Faptele Apostolilor, dovedesc că Sfântul Pavel a terminat cu bine prima captivitate romană și a venit
din nou în Macedonia, în Grecia și în Asia Mică, dând ultimele sfaturi și desăvârșind organizarea
bisericească a comunităților întemeiate înainte de arestarea sa.
Apostolul și -a recăpătat libertatea în primăvara anului 63 și a reînceput ceea ce unii numesc :
Cea de a patra călătorie misionară , însă itinerarul urmat de el e foarte greu de stabilit. Epistolele
pastorale aparțin ultimei sale perioade misionare, după întoarcerea din Spania, când face o vizită în
Creta, unde îl așează episcop pe Tit și apoi la Ef es, în Macedonia și Grecia, după care urmează ultima
sa întemnițare la Roma (66 -67) și împrejurările sfârșitului său sunt necunoscute.
Probabil că pentru prima dată a vizitat Spania, ținta gândurilor sale încă din anul 57/58,189
ducând astfel cuvântul evangh eliei până la capătul de apus al continentului. Probabil, a pornit pe
uscat spre nord, a trecut prin Geneva, a predicat în Marsilia, în Narbo Martius și apoi a trecut Pirineii
în Spania. în primăvara anului 64 se înapoiază în răsărit, vizitând regiunile di mprejurul Mării Egee.
în Efes a pus episcop pe Timotei, iar în Creta pe Tit, ambii discipoli fideli ai săi. Din Macedonia sau

171„După ce și -a susținut cauza înaintea tribunalului, apostolul va fi plecat din nou în călătorii misionare, revenind
pentru a doua oară la același oraș, unde și -a sfîrșit viața ca mucenic.” (Euse biu de Cezareea, Istoria Bisericească , p. 89).
188 Rom. 15,24 și 28.
189 Rom. 15,24, 28.

35
din Epir, prin anul 65, le scrie câte o epistolă: I Timotei și Tit, dându -le îndrumări pastorale. în anul
66 este arestat din nou, din Roma sau din altă parte, și închis.
Acum timpurile sunt grele, persecuția creștinilor este cruntă, iar Apostolul este părăsit de
toți190, exceptând pe Sfântul Luca. El presimte vremea despărțirii sale de lume, cum mărturisește în
Epistola a Il -a către T imotei191 și care constituie testamentul său duhovnicesc. Convins că va fi
condamnat la moarte de tribunalul imperial, Apostolul așteaptă cu seninătate și încredere sentința
Judecătorului celui drept, gata să -și verse sângele ca jertfa192. Ca cetățean roman, a fost executat prin
decapitare, aproape de Via Ostia, la trei mile distanță de zidurile Romei, acolo unde se află astăzi
locul numit Trei Fântâni.
Eusebiu de Cezareea spune că „Mucenicia lui Pavel n -a avut loc în vremea primei lui
petreceri la Roma, despre care amintește Luca ”.193 „Sf. Clement Romanul, Preotul Gaius, Tertulian,
Eusebiu de Cezareea și Fericitul Ieronim afirmă că Sf. Ap. Pavel a fost martirizat prin tăierea
capului, la circa 5 km distanță de Roma, pe Via Ostia, în locul numit odinioară Apele salviene, iar azi
Trei Fântâni, la 29 iunie, anul 67. ”194 După Fericitul Ieronim și Eusebiu al Cezareii, în aceeași zi a
primit martiriul și Sfântul Petru, acesta însă fiind răstignit cu capul în jos – la cererea lui, ca să nu se
asemene Domnului Hristos.
Alți istorici cred că între moartea martirică a celor doi Apostoli e o diferență de un an, Sfântul
Petru murind în anul 66. Istoria mărturisește că Pavel a fost luat din celulă și decapitat chiar în fața
Poartei Ostiene195. Mai târziu, pe locul mormântului să u s-a ridicat basilica Santo Paulo fuori le mura
– Sfântul Pavel dinafară de ziduri , construită de împăratul Constantin .

2.4. Considerații finale privind activitatea marelui Apostol
Reconstituirea vieții și activității Stantului Apostol Pavel se face apr oape numai pe baza
știrilor din Faptele Apostolilor și din Epistolele pauline. Datele tradiționale sunt atât de puține, încât
nu adaugă prea mult la informațiile aflate în scrierile canonice. Dar Sfântul Luca nu ne -a lăsat o
biografie a Apostolului; el a c onsemnat doar o parte din activitatea sa misionară. Aceste știri sunt atât
de incomplete, de fragmentare, încât niciodată nu îi vom putea cunoaște pe deplin viața. El rămâne
totdeauna mai presus de tot ce am putea spune despre el.
La II Cor. 11, 22 -33, Sfâ ntul Pavel, silit de clevetirile vrăjmașilor săi, se vede nevoit să
recurgă, împotriva voinței sale, la apărarea apostolatului său. El a găsit cu cale să ne dea o schiță

190II Tim. 5,10 -11.
191II Tim. 4, 7 -8.
192II, Tim. 4, 6 -8.
193Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, p. 91.
194 Pr. Dr. Sabin Verzan, op.cit., p.456
195 http://www.abarc.org/wp -content/uploads/2016/05/The -Life-and-Letters -of-Paul.pdf , p.56 (accesat la 8.05.2017)

36
despre ceea ce a făcut și a pătimit, în curgerea vieții sale, pentru Hristos. Sfântul Luca nu pomenește
de nici una din cele cinci biciuiri iudaice: patruzeci de lovituri fară una; dintre cele trei bătăi cu toiege
de la romani, amintește numai de una: în Filipi; nu vorbește de nici unul din cele trei naufragii la care
se referă Apostolul; n u face nici cea mai mică aluzie la acele zile petrecute în adâncul mării; nici la
acele șiruri întregi de primejdii: primejdii pe râuri; primejdii din partea tâlharilor, primejdii în pustie,
primejdii între frații cei mincinoși; nici de foamea, setea, post irea, frigul, golătatea etc.
Sfântul Luca n -a făcut, deci, biografia Sfântului Pavel; el expune istoria începuturilor
creștinismului și în acest context, crâmpeie din activitatea misionară a celui ce a avut un rol
determinant în răspândirea creștinismului la neamuri. Nimic nu redă mai bine puterea dialectică a
Apostolului decât analiza aprofundată a marilor sale epistole: Romani și I – II Corinteni. Mersul
ideilor, metoda argumentării, facilitatea de a trage din faptul particular principiul general care
domină toată chestiunea, revelează aici o forță de logică, care clasează pe autorul lor în familia celor
mai mari dialecticieni ai umanității. Dar alături de această activitate reflectată din rațiune, regăsim
acea cunoaștere superioară, supranaturală, inspira tă, aceea a lucrurilor inefabile, cu nepuținta omului
a le grăi196. Este vorba de stările de extaz, de viziuni, de ridicarea până la al treilea cer, de harismele
de tot felul.
Ca om, era mic de statură, cu trupul în aparență plăpând. Este ceea ce rezultă din remarcile
răuvoitoare ale adversarilor săi: „Că scrisorile lui, zic ei, sunt grele și tari, dar înfățișarea trupului este
slabă și cuvântul lui este disprețuit ”197. Sau ceea ce pare să insinueze Faptele Apostolilor198, în
episodul din Listra, din ținutul Lica oniei, când mulțimea ia pe Barnaba drept Zeus, iar pe Pavel drept
Hermes, fară îndoială pentru că primul avea o statură mai impozantă decât al doilea. Apostolul însuși
vorbește de un „ghimpe ” în trup un., înger al satanei ” care-1 bate peste obraz, ca să nu se trufească cu
înălțimea descoperirilor199. Cuvântul grecesc „ghimpe ” înseamnă: un obiect ascuțit, ghimpe, țepușă,
mărăcine sau bold propriu – zis. Ambele metafore: ghimpele în trup și îngerul satanei redau imaginea
unei dureri fizice intense și permanente.
Această ipoteză pare să fie confirmată de cuvintele Apostolului, adresate cu recunoștință
Galatenilor: „că de ar fi fost cu putință, v -ați fi scos ochii voștri și mi i -ați fi dat mie ”200. Alții o
explică prîntr -o anumită formă de isterie, manifestată prin a tacuri, sincope, crize de epilepsie.
Ramsay crede că este vorba de malarie, boală foarte răspândita în jurul Mediteranei, care provoacă
febră și care l -ar fi oprit de multe ori, în călătoriile sale.
Exegeții vechi, din perioada patristică: Tertulian, Fer. Ieronim, Fer. Augustin, Sfântul Ioan
Hrisostom au crezut că este vorba fie de congestii (aflux anormal de sânge într -o anumită parte a

196II Cor. 12,4.
197II Cor. 10, 10.
198 Fapte 14, 12.
199II Cor. 12 , 7.
200 Gal. 4,14 -15.

37
corpului) sau de nevralgii; de gută (boală pricinuită de depunerea acidului uric la încheieturi, care se
manifestă prin u mflături ale articulațiilor, însoțite de dureri violente), sau migrenă (dureri de cap,
însoțite de tulburări digestive). Mulți dintre exegeții ortodocși înclină să creadă că este vorba de o
boală de ochi, probabil oftalmie acută201. Eforturile de a răspândi Evanghelia Împărăției lui
Dumnezeu la Neamuri nu au avut loc fără conflicte și suferințe.202
Ca Apostol al Neamurilor, meritele Sfântului Pavel sunt excepționale, ca și chemarea și
personalitatea sa. în localitățile în care predica, vizita întâi sinagogile i udaice și îsi recruta o serie de
cateheți, atât dintre iudei, cât și dintre prozeliții păgâni. Și -a început activitatea din partea de răsărit a
imperiului, nu pentru că era cea mai apropiată, ci pentru că erau centrele culturale cele mai
importante și de u nde se puteau răspândi idei în toată lumea de atunci, chiar și la Roma.
„Marele Apostol al neamurilor, Sfân tul Pavel, a spus că, dincolo de necazurile pe care le avea,
era plin de bucurie. Cine -i oferea neobositului misionar, vasul cel ales al lui Hristos , bucurie, dacă nu,
în mod tainic, Domnul pe care L -a întâlnit ziua în amiaza mare, într -o lumină orbitoare și apoi L -a
slujit toată viața?Apostolul Pavel a avut nenumărate necazuri, umilințe, biciuiri, sfărâmări ale
corabiei pe mare, ducerea în lanțuri în aintea regelui, dar și marea bucurie de a -L întâlni pe Împăratul
Cel fără de moarte, Care i s -a arătat în drumul pe care îl făcea către Damasc, pentru a -i întâlni acolo pe
creștinii ce -L mărturiseau pe Cel pe care Îl văzuseră înviat din morți. ”203
Și-a ales localități ca: Galatia, Frigia, Efesul, deoarece erau localități cu preocupări religioase,
deschise problemelor spirituale și unde putea prinde mai ușor predica creștină. în comunitățile
înființate, el așeza conducători, oameni corecți și zeloși, devotați cauzei creștine, cu care ținea
legături strânse, fie prin revederi personale, fie prin ucenicii săi, fie prin epistolele sale. „Toate
Bisericile întemeiate de Pavel în cele trei călătorii misionare vor deveni adevărate prototipuri ale
altor Biserici înteme iate în lumea păgână de Sfinții Apostoli și de alți misionari creștini. De
asemenea, Apostolul Pavel nu se mulțumea să înceapă lucrarea sa misionară în vreun loc fără a întării
credința convertiților precedenți, la care se întorcea în călătoriile sale. ”204
Ca teolog, meritele Sfântului Pavel sunt, de asemenea, fară egal. El a dat cel dintâi cadrul
teologic, în care urma să se dezvolte și exprime credința creștină. A gândit adânc asupra marilor fapte
dumnezeiești și mântuitoare ale vieții lui Iisus Hristos și a tras consecințele lor dogmatice. Le -a
înțeles și prezentat în perspectiva cerească a faptului mântuirii și a dat istoriei universale un tâlc
religios. El mai ales, a scos creștinismul de sub tutela și servitutea Legii, sub care îl ținea curentul
iudaizan t, puternic în prima generație de creștini.

201 Cf. Gal. 4, 15.
202 Muthupei A. Mutavhatsindi, „The preliminary urban missionary outreach of the apostle Paul as referred to in Acts
13–14”, Verbum et Ecclesia 38(1), 2017, p.1
203 http://ziarullumina.ro/aproape -intru -slujire -de-apostolul -neamurilor -119306.html (accesat la 9.05.2017)
204 Ioan Crucianu, Principiile misionareale Sfântului Apostol Pavel. Prima călătorie misionară., în „Studia
Universitatis” Universitatea „Babeș -Bolyai”, Theologia Orthodoxa”, nr. 2/2010, p. 168

38
Sfântul Apostol Pavel rămâne una din cele mai de seamă și mai puternice personalități din
istoria Bisericii creștine. Meritele Sfântului Apostol Pavel sunt considerabile pentru răspândirea
creștinismului. Atât vi ața sa, profund marcată de arătarea nemijlocită a Mântuitorului pe drumul
Damascului, cât și activitatea și învățătura propovăduită de el, dezvăluie absoluta sa dăruire și
credincioșie nestrămutată față de Hristos și Biserica Sa. Prin misiunea lui printre neamuri el a
răspândit creștinismul mai ales în lumea greco -romană și 1 -a întărit la Roma, în centrul Imperiului
roman. Potrivit Sfântului Evanghelist Ioan, Sf. Apostol Pavel este cel mai însemnat scriitor și
gânditor dintre Apostoli. Prin activitatea sa m isionară printre neamuri, el a eliberat creștinismul de
servitutea Legii mozaice și a asigurat propovăduirea lui universală.
În Epistolele sale, scrise pentru a da răspuns unor cerințe imediate, deslușim elementele
principale ale teologiei creștine, în cen trul căreia se află Hristos cosmic. Gândirea sa teologică
izvorăște din experiență, din trăire, mai mult decât dintr -un discurs rațional, deoarece Pavel ni se
descoperă ca trăitor mistic care a izbutit să pătrundă realitatea tainică a tuturor lucrurilor în Hristos.
Căci Hristos nu este doar Mesia, Cel în care s -au împlinit profețiile și făgăduințele Vechiului
Testament, ci Fiul lui Dumnezeu, Cel preexistent și veșnic, prin. care au fost create toate lucrurile și
care, după ce a suferit umilințe și moartea p e cruce, a fost ridicat de -a dreapta lui Dumnezeu, fiind
preaslăvit de întreaga făptură. De aceea, El este Capul noii umanități Mântuite, noul „Israel al lui
Dumnezeu ”, în care evreul și barbarul devin una205, adică, Biserica, care este în același timp Trupu l
Lui Mistic, în adevăratul creștin, Hristos este cel care trăiește206, transformându -1 întru asemănare cu
El încă în această viață, însă în mod deplin la înviere.
Viața nouă în Hristos nu mai este „potrivit trupului ”, care în viziunea lui Pavel este starea de
păcat, ci “potrivit spiritului ” și începe de la botez. Prin Botez, credinciosul devine părtaș morții și
învierii lui Hristos207, primind putere de la Duhul Sfânt208, să împlinească cerințele morale ale noii
vieți. Comuniunea Duhului Sfanț îi unește pe toți în legătura iubirii209. Această comuniune este
menținută și exprimată prin Euharistie, Jertfa creștină, “comuniunea cu Trupul lui Hristos ”210, fiind
împlinită pe deplin la sfârșitul veacurilor, când Domnul va reveni în slavă, slava în care vor fi părtași
viii și morții211.
Atunci totul va fi învăluit în iubire, profețiile se vor fi încheiat, limbile vor înceta, iar noi nu
vom cunoaște ca prin ghicitura, ci față către față212. Gândirea Sf. Apostol Pavel a pătruns și nuanțat
întreaga teologie creștină. Din neferici re, adeseori, gândirea sa a fost exprimată și elaborată parțial și

205 Efes. 2, 14 -19.
206 Gal. 2,20.
207 Rom. 6, 3 -6.
208 Gal. 5, 16.
209 Col. 3, 14.
2101 Cor. 10, 16.
2111 Tes. 4, 13 -17.
2121 Cor. 13.

39
trunchiat, fară o viziune de ansamblu. Așa se face că Fer. Augustin va elabora teologia harului, a
predestinației și a liberului arbitru pornind de la anumite elemente prezente în epistolel e pauline,
dându -le accente apologetice, care le depărtează de esența teologiei pauline. La fel se va întâmpla și
cu doctrina justificării prin credință, ruptă din contextul general paulinic, care va deveni temeiul
lutheranismului, iar predestinaționismul, al calvinismului.
În sec. XVIII și XIX, teologia paulină va fi pusă în balanță cu cea petrină, cu nuanțe care o
îndepărtează de interpretările clasice date de Sfinții Părinți. Pavel a scris Epistolele sale cu un scop
determinat, și anume, de a răspunde p roblemelor cu care se confruntau Biserica și persoanele cărora
le erau adresate, urmărind întărirea dreptei credințe, pe de o parte, și apărarea ei față de ereziile, care
începuseră să -și facă apariția, pe de altă parte.
Cele 14 Epistole incluse în canonul Noului Testament sunt, în ordine cronologică,
următoarele: Epistola întâi către Tesaloniceni (Corint, în anul 52); Epistola a doua către Tesaloniceni
(Corint, 52); Epistola către Galateni (Efes, 54); Epistola întâi către Corinteni (Efes, 56); Epistola a
doua către Corinteni (Macedonia, 57); Epistola către Romani (Corint, 58); Epistola către Efeseni
(Roma, 62 -63); Epistola către Filipeni (Roma, 62 -63); Epistola către Coloseni (Roma, 62 -63);
Epistola către Filimon (Roma, 62 – 63); Epistola către Evrei (Roma, 63); Epistola întâi către Timotei
(Macedonia, 63); Epistola către Tit (Macedonia, 65); Epistola a doua către Timotei (Roma, 66),
considerată ca fiind „testamentul spiritual ” al Sf. Apostol Pavel.
Sf. Apostol Pavel rămâne, fară egal, între cei care și -au as umat sarcina de a propovădui
învățătura creștină. El a fost cel care a propovăduit înnoirea omului în Hristos: „Prin urmare, dacă
este cineva în Hristos, el e făptură nouă; cele vechi au trecut, iată că toate au devenit noi ”213.
Prin Kerigma sa orală sau sc risă, Sf. Ap. Pavel încă o dată ne dovedește că doctrina creștină
va transforma întreaga lume din toate timpurile și toate zările, și acesta prin expunerea la modelul
suprem -Hristos. Sf. Ap. Pavel ca și Apostol al Neamurilor, dar nu numai, el poate fi cons iderat un
slujitor model al Bisericii noastre. Ceea ce a început Sf. Ap. Pavel, dar și ceilalți doisprezece
Apostoli și ucenicii lor, va continua până la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos, astfel
comunicarea Evangheliei la neamuri nu va înceta.

213II Cor. 5, 17.

40
CAP. III Doctrina ortodoxă despre Ființa Sfintei Biseric i
3.1. Introducere
Învățătura despre Biserică numită eclesiologie a preocupat pe creștini , teologi, ierarhie în
toate timpurile, pentru că Biserica este taina mântuirii noastre . Sinodul al II -lea ecumenic ținut la
Constantinopol în anul 381, a fixat în Simbolul Credinței dogma despre Biserică, într -o formulare
extrem de simplă și ușor de reținut. „Cred într -una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”.
Astfel Biserica în esența sa este comuniunea oamenilor cu Sf. Treime, participarea în comun a lor la
viața lui Dumnezeu .
Părintele Prof. Dr. Dumitru Stăniloae considera că „Biserica este dialogul lui Dumnezeu cu
credincioșii prin Hristos în Duhul Sfânt”214. Astfel „Biserica e comunicarea la mai multe, creaturi a
vieții Tatălui. Și pentru că e un singur Dumnezeu, e o singură Biserică… Pentru că participăm toți la
aceeași viață, care e viațaJui Dumnezeu, sântem toți una cu Dumnezeu și una între noi (în Hristos)…
Astfel Dumnezeu însuși e su fletul Bisericii, adică principiul creator realizator și unificator al ei ”. în
formularea cea mai pregnantă, Biserica e „extensiunea vieții divine unei mulțimi de creaturi…
Unitatea Bisericii e o comunicare și o extensiune a unității însăși a lui Dumneze u”215.
Hristos mântuiește pe oameni întrucât se extinde în ei, întrucât îi încorporează în Sine și
întrucât și asimilează treptat cu omenitatea Sa înviată. Biserica este această extindere a lui Hristos în
oameni, acest laborator, în care se realizează trepta t asimilarea oamenilor cu Hristos cel înviat216.
Dacă credincioșii sunt adunați în același Hristos, dacă același Hristos și încorporează pe toți cei ce se
mântuiesc, ridicându -i la starea umanității Sale, prin energia harului ce o transmite din Sine,
mântuir ea nu se poate obține în izolare. Mântuirea se obține numai în Biserică, în organismul celor
adunați în Hristos. Ea e câmpul de acțiune al energiei harului ce țâșnește din Hristos, adică al Duhului
Sfanț care sălășluiește deplin în umanitatea lui Hristos c ea înviată, și din ea ni se comunică nouă217.
„Pentru a ne uni cu Hristos, va trebui să trecem prin toate câte a trecut El, să răbdăm și să
suferim și noi câte a răbdat și a suferit El… căci într -adevăr, noi, de aceea ne și botezăm ca să ne
îngropăm și să înviem împreună ca El, de aceea ne ungem și cu Sf. Mir ca să ajungem părtași de El
prin ungerea cea împărătească a îndumnezeirii și, în sfârșit, de aceea mâncăm hrana cea prea sfântă a
împărtășaniei ne adăpăm din dumnezeescul potir, pentru ca să ne cuminec ăm cu însuși Trupul și
Sângele pe care Hristos și le -a luat asupră -și încă ” din pântecele Fecioarei. Așa că, la drept vorbind,
noi ne facem una cu Cel ce s -a întrupat și s -a îndumnezeit, cu Cel ce a murit și a înviat pentru noi ”218.

214Pr. Prof. Dr. Dumitr u Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1996 , p. 50. De aici în jos vom folosi pentru Teologia dogmatică ortodoxă, prescurtarea
TDO.
215 Pr. Prof. D. Stăniloae, Sinteză eclesiologică , în „Studii Teologice” , nr.5 -6/1955 , p. 269.
216 Pr. Prof. D. Stăniloae, Sinteză eclesiologică , p. 267.
217 Ibidem.
218Nicolae Cabasila, Viața în Hristos, trad. Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, București,
1989, p. 26-27.

41
Biserica este extensiunea socială a lui Hristos cel înviat. Dar Biserica însăși nu se află deplin
în starea de înviere în care se află umanitatea personală a lui Hristos, ci numai tainic, în adânc, prin
anticipare. El se extinde în ea pentru a o duce treptat la starea Lui. Avem ac est paradox: Hristos e în
starea de înviere, dar extensiunea Lui socială e numai în drum spre starea de înviere de înviere, iar
Biserica e în amândouă mândouă stările, e întinsă între ele.219
Biserica repetă drumul lui Hristos, dar aceasta înseamnă că în ch ip tainic însuși Hristos
repetă în oameni, cu oamenii, pentru, oameni acest drum, pentru a le da și lor puterea să o facă.
Biserica este Hristosul social, comunitar, care face necontenit drumul lui Hristos cel personal, cu
Hristos cel personal220.Biserica fi ind viața noastră în Hristos sau viața ei fiind creșterea noastră în
Hristos, ea e organul mântuirii și sfințirii noastre221.
3.2. Teofania Sfântului Duh la Rusalii . Momentul instituirii în chip văzut al Bisericii
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a întemeiat Biserica Sa prin însăși jertfa Sa pe Cruce222și
Învierea din morți. A facut -o văzută în a cincizecea zi după Învierea Sa, la Cincizecime, sau Rusalii,
când a trimis pe Duhul Sfânt în chip de limbi ca de foc asupra sfinților Săi ucenici și apostoli, care
prin cuvântul propovăduirii lor au organizat și au întărit prima ob ște de credincioși.223 Dar Biserica în
înțelesul ei larg a existat și în Vechiul Testament.224 Herma unul din Părinții Apostolici consideră că
Biserica a fost creată din veci, el folosește un simb ol, o bătrână -Biserica, pentru a reliefa vechimea ei. Iată
ce spune el despre asta: „Pe când dormeam, fraților, un tânăr foarte frumos la chip mi -a făcut o
descoperire, zicându -mi: – Cine crezi că este bătrâna de la care ai primit cartea cea mică? Eu i -am spus: –
Sibila. Te înșeli, mi -a răspuns acela, nu este ea! –Dar cine?, am întrebat eu. – Biserica, a răspuns acela. Și
i-am spus: –Pentru ce -i bătrână? – Pentru că a fost creată înainte de toți, mi -a răspuns acela. De asta e
bătrână și pentru Biserică a f ost creată lume a.”225
Cincizecimea constituie extinderea comuniunii trinitare în viața Bisericii, datorită operei de
răscumpărare înfăptuite de Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că cei credincioși să se înalțe și să
participe la viața de comuniune veșnică a Sfintei Treimi. Acest model ne -a fost descoperit de însuși
Mântuitorul, Care se roagă Tatălui ceresc, în ajunul pătimirii Sale, cu memorabilele cuvinte:
„Precum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine, așa și aceștia în Noi să fie una (prin Duhul Sfânt), ca
lumea să creadă că Tu M -ai trimis. ”226 .Este important de subliniat că Mântuitorul vorbește despre
întemeierea Bisericii, în convorbirea Sa cu Petru, ca despre un eveniment care va avea loc în viitor.

219 Pr. Prof. D. Stăniloae, Sinteză eclesiologică , p. 268.
220 Ibidem , p. 268.
221 Ibidem , p. 269.
222Fapte 20, 28.
206 Fapte 1,8; 2,41 -44.
207Arhim. Cleopa IIie, Călăuză în credința ortodoxă , Ediția a IV -a revizuită și adăugită de Arhim. loa nichie Bălan,
Ed. Episcopiei Romanului, 2000, p. 114.

225 Scrierile Părinților Apostolici , p.279
208In. 17,20 -21.

42
Aceasta, fiindcă întemeierea istorică a Bisericii avea să ai bă loc numai în ziua Cincizecimii, când
Duhul Sfânt avea să Se coboare peste Apostoli sub chipul văzut al limbilor de foc.
Biserica se întemeiază la Cincizecime, fiindcă nu există două Biserici, Biserică văzută și
Biserică nevăzută, ci una singură, cu cele două aspecte ale ei, văzut și nevăzut. Pogorârea Sfântului
Duh marchează actul trecerii de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală la
extinderea acestei lucrări în celelalte ființe umane, prin Biserică. Fiul lui Dumnezeu nu S -a făcut om
pentru Sine, ci pentru că din Trupul Său să extindă în noi mântuirea ca viață dumnezeiască227. Astfel,
„departe de a se naște ca o instituție pământească, Biserica se naște în ziua Cincizecimii dintr -o
putere din cer, pe care o va purta în ea comunicâ nd-o lumii ”.
Pogorârea Duhului în chip de limbi de foc arată nu numai voința lui Hristos în Treime de a
cuprinde în Biserică lumea unificată în iubire, ci și voința ca în această unitate să se mențină
identitatea fiecărei persoane.228 După chipul Treimii, î n care diversitatea Persoanelor se împletește
armonios cu unitatea naturii divine, Hristos și Duhul Sfânt nu desființează varietatea creației, și
Biserica se constituie la Cincizecime ca un spațiu menit să pună în evidență transfigurarea ființei
umane, dar și diversitatea oamenilor, neamurilor și a întregii creații, prin extinderea și comunicarea
reală a puterii necreate și îndumnezeitoare a Sfintei Treimi în Hristos.
Această comunicare de Sine reală a lui Dumnezeu este de mare importanță, pentru că
depășe ște ruptura dintre Iisus al istoriei și Hristos al slavei, dintre grația creată și cea necreată, sau
dintre Biserica văzută și nevăzută, constituind baza îndumnezeirii omului în Hristos, Cu alte cuvinte,
Biserica este în Hristos imanentul care are în ea tr anscendentul, comuniunea treimică de Persoane
plină de o nesfârșită iubire față de lume229.
3.3. Mântuitorul Iisus Hristos și extensia trupului Său tainic în istorie -Biserica
Dacă analizăm cu mai multă atenție convorbirea dintre Hristos și Petru vom vedea că piatra
la care se referă Mântuitorul dobândește o semnificație diferită de cea pe care i -o conferă teologia
catolică. Căci „venind Iisus în părțile Cezareii lui Filip, a întrebat pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic
oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau
unul din prooroci. Și le -a zis lor: Dar voi cine ziceți că sunt? Răspunzând Simon Petru, a zis : Tu ești
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i -a zis: Fericit ești Si mone, fiul lui
Iona, că nu trup și sânge ți -au descoperit ție aceasta, ci Tatăl meu, Cel din ceruri. Și Eu îți zic ție că tu
ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui. ”230
Piatra la care se referă Mântuitorul nu este persoana lui Petru ca atare, ci piatra credinței
mărturisite de Petru față de Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu celui viu. Mântuitorul nu spune niciodată

227 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO , vol. II, p. 196.
228 Ibidem, p.206
229 Ibidem, p. 208.

230 Mt.16, 13 -18

43
că zidește Biserica Sa pe persoana lui Petru fară condiția credinței în Fiul lui Dumnezeu întrupat,
fiindcă în acest caz Biserica n -ar mai fi a Sa, ci ar deveni Biserica lui Petru. Este adevărat că și Petru
poate deveni piatră a Bisericii lui Hristos, ca oricare alt apostol sau creștin, dar numai în virtutea
credinței celei drepte pe care o mărturisește f ață de Hristos, ca Dumnezeu și om adevărat.
Dacă piatra din textul amintit se identifică cu persoana lui Petru, atunci Biserica devine
dependentă de Petru, care stă în locul lui Hristos, ca vicar al Său. Dacă, dimpotrivă, piatra se referă la
credința lui P etru, atunci Hristos rămâne unica temelie fundamentală a Bisericii, pe care nici porțile
iadului nu o pot birui. Această convingere a avut caracter universal în primul mileniu de unitate
creștină și o descoperim atât în scrierile Părinților răsăriteni, ca Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare,
Ioan Gură de Aur ori Maxim Mărturisitorul, sau în cele ale Părinților apuseni, ca Ambrozie al
Milanului, Augustin, Lactanțiu, Ieronim și mulți alții.
Referindu -se la divergențele actuale dintre occidentali și orientali p e tărâm eclesiologic, Pr.
Prof. Dumitru Stăniloaie spune : „A sosit timpul în care să se poată proceda la stabilirea formulei de
echilibru exact în aceste învățături, a poziției de mijloc între și față de celelalte confesiuni care să le
dea și lor ce li se cuvine, dar și laturii pe care ele au părăsit -o în mod diferit și contradictoriu, pentru
a le ajuta să se apropie atât între ele cât și de latura pe care au părăsit -o, regăsindu -se, într -o
eclesiologie hristologică și pnevmatologică ”.231
Teologii au început să ia în considerare tendința spre evidențierea aspectului pnevmatologic
al Bisericii în paralel și în strânsă legătură cu cel hristologic, într -un efort de lărgire a bazelor
eclesiologice. Astfel prof. N. Chițescu spune, de exemplu, că : „Biserica a exis tat înaintea creației
lumii în veșnicile paradigme dumnezeiești și adâncurile ființei ei își au obârșia în Sfânta Treime. ”232
Căci Ea a luat naștere în revărsarea iubirii iubirii trinitare asupra omenirii căzute în păpcat, căci
„Biserica este una în mulțimea membrelor și întreagă în fiecare dintre ele. ”233
In calitatea sa de Logos etern al Tatălui, Fiul Se întrupează și vine întru ale Sale,234 ca să
transfigureze omul și creația prin Biserică. Legătura organică dintre Hristos, Biserică și creație
rezultă din bi necuvântarea pe care episcopul o acordă poporului credincios în timpul Sfintei
Liturghii, invocând pe Mântuitorul ca Pantocrator: „Doamne, Doamne, caută din cer și vezi,
cercetează via aceasta pe care a zidit -o dreapta Ta și o desăvârșește pe ea ”.235
Aceast ă binecuvântare arată că Hristos este temelia Bisericii , fiindcă rămâne în același timp
temelia creației în calitate de Pantocrator. Sfântul Apostol Pavel spune că el, Chefa și Apollo au
semănat, dar Hristos este Cel care face să crească. Slujitorii sfinți ți nu țin locul lui Hristos în Biserică,
nici nu se confundă cu Hristos ci sunt mijloace prin care Hristos se face prezent în Biserică până la

231 Pr. Prof. D umitru Stăniloaie, „Noțiunea Dogmei, în „Studii Teologice" , nr.9-10/1964 , p. 563
232 Prof. N. Chițescu, „Sobornicitatea Bisericii", în „Studii Teologice", nr. 3 -4/1955, p. 151 -152.
233 Ibidem , p. 152 -153
234In 1,11
278 Liturghier, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2012 , p. 137.

44
sfârșitul veacurilor, ca să renască spiritual și moral credincioșii pentru împărăția lui Dumnezeu, din
interiorul lor. Hristos rămâne temelia fundamentală a Bisericii numai în măsura în care este văzut ca
Logos Creator și Mântuitor, adică Dumnezeu și om nedespărțit, prezent în Biserică până la sfârșitul
veacurilor, ca să sfințească ontologic omul și creația.

3.4. Mâ ntuitorul Iisus Hristos -capul Bisericii
Dacă Fiul lui Dumnezeu n -ar fi luat trup și nu l -ar fi îndumnezeit prin înviere și înălțare, ar fi
lipsit inelul de legătură între Dumnezeu și creație, prin care iubirea lui Dumnezeu se revarsă peste
noi, ca să ne at ragă la unirea cu El în Treimea iubitoare.236 Această atragere a noastră în comuniunea
de viață veșnică a Sfintei Treimi este rezultatul extinderii lui Hristos cu Trupul Său îndumnezeit în
umanitate datorită puterii Duhului Sfânt de la Cincizecime. Biserica este Hristos extins cu trupul Lui
îndumnezeit în umanitate, fapt pentru care umanitatea are imprimată în ea pe Hr istos cu trupul lui
îndumnezeit .237
Cei doi factori, Hristos și umanitatea sunt atât de uniți în Biserică, încât Hristos și Biserica nu
pot fi v ăzuți unul fară celălalt238.Cu toate că între Trupul asumat de Cuvântul lui Dumnezeu și corpul
umanității e o diferență infinită, există totuși o adecvare între ele datorită întrupării Sale. în virtutea
întrupării, Fiul lui Dumnezeu Se poate încadra în umani tate și încadrează umanitatea în Sine,
deschizându -i orizonturile infinite de lumină și de viață dumnezeiască239. în virtutea constituției Sale
teandrice, Hristos este Capul Bisericii, Care deschide întreaga umanitate către Dumnezeu.

3.5. Biserica, trupul t ainic a Mântuitorului Iisus Hristos
Sfântul Apostol Pavel recurge la analogia dintre capul și trupul omenesc pentru a explica
legătura dintre Hristos și Biserică. Această analogie este importantă din două puncte de vedere. Mai
întâi, ea arată că Hristos e ste Capul Bisericii, Care plinește Biserica ca Trup al Său. Căci El este Fiul
lui Dumnezeu, pe Care Tatăl „L -a sculat din morți și L -a așezat de -a dreapta Sa, întru cele cerești,
mai presus decât toată domnia și stăpânirea și puterea și dregătoria și decât tot numele ce se numește,
nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. Și toate le -a supus sub picioarele Lui și, mai presus de
toate, L -a dat pe El cap Bisericii. ”, care este Trupul Lui240.
Prin aceste afirmații, Apostolul Pavel vrea să arate că planul de mântuire al lumii aparține
Tatălui, căci Tatăl este mai mare decât Fiul în cadrul Sfintei Treimii. însă acest plan a fost dus la
îndeplinire de Tatăl prin Fiul, pentru că Fiul este Unul din Treime, Care S -a întrupat pentru viața și
mântuirea lumii. în măsura în care Apostolul vorbește despre Jertfa, învierea și înălțarea Fiului de

236 In 17,21
237 Liturghi er, p. 210.
238 Ibidem, p. 209.
239 Ibidem, p. 214.
240 Efes. 1,20 -23.

45
către Tatăl, în aceeași măsură vorbește de Hristos Care S -a jertfit, a înviat și S -a înălțat la ceruri El
însuși, ca Dumnezeu și om adevărat.
Sfântul Pavel nu vorbește de Jer tfa și învierea Domnului ca acte separate de Persoana Sa, ci
de Hristos Care S -a jertfit și a înviat El însuși241, în virtutea legăturii inseparabile dintre Persoana și
opera Sa. în timp ce teologia contemporană separă opera de răscumpărare de Persoana Domnu lui,
evitând orice afirmație referitoare la îndumnezeirea firii Sale umane, Apostolul Pavel identifică atât
de profund opera de răscumpărare cu Persoana Mântuitorului, încât poate vorbi de „plenitudinea
Dumnezeirii care sălășluiește trupește în El ”.242
Acea stă identificare a operei de răscumpărare cu Persoana Domnului are o importanță
considerabilă pentru marele Apostol, fiindcă numai astfel Hristos rămâne Capul Bisericii Sale, pe
care o plinește cu puterea sfințitoare a dumnezeirii Lui și o preface în Templ u Sfânt. Căci după
cuvântul Apostolului: „în El toată clădirea bine închegată crește ca să fie un templu Sf ânt al
Domnului ”243. Căci „El este înainte de toate și toate prin El sunt așezate, și El este capul trupului,
adică al Bisericii, Cel ce este începutul , întâiul născut din morți, ca să fie El Cel dintâi întru toate. ”244
Hristos este capul Bisericii, Cel ce plinește Biserica ca Trup al Său din plenitudinea Dumnezeirii,
Care sălășluiește trupește în El.
Apostolul Pavel spune însă un lucru de mare importanță pentru înțelegerea relației dintre
Hristos și Biserică, și anume că „Biserica este plenitudinea Celui ce plinește toate în toți ”245. Pe de o
parte, Hristos plinește Biserica prin puterea harului pe care îl comunică Bisericii din plenitudinea
dumnezeirii Lui, pe de altă parte, Biserica contribuie și ea la plinirea lui Hristos prin mădularele ei,
căci mădularele „nu mai viază loruși, ci Aceluia care pentru ele a murit și a înviat ”246.
Creștinii adaugă suferința lor la suferința lui Hristos, sau cum spune Apostol ul Pavel: „Acum
mă bucur de suferințele mele pentru voi și împlinesc, în carnea mea, lipsa necazurilor lui Hristos
pentru trupul Lui, adică Biserica ”247. Apostolul împlinește suferința lui Hristos în trupul său prin
lupta pe care o duce împotriva omului vech i, stăpânit de patimi, ca să devină om nou, prin moartea și
învierea tainică cu Hristos248. De aceea, el adresează creștinilor îndemnul: „Să nu mai umblați de
acum așa cum umblă păgânii, în deșertăciunea minții lor ”249, „ci vă dezbrăcați de omul cel vechi, car e

241 II Cor. 2,2.
242 Col 2,9.
243 Efes. 2,21.
244 Col 1, 17 -18.
245 Efes. 1,23.
246 II Cor. 5, 15.
247 Col. 1,24.
248 Rom. 6,4.
249 Efes. 4,17.

46
se strică prin poftele amăgitoare ”250, „îmbrăcându -vă în omul cel nou, care este făcut după chipul lui
Dumnezeu, în dreptate și în sfințenia adevărului ”251.
Căci „cei ce sunt ai lui Hristos și -au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele lui ”252.
Dar Apostolul împlinește lipsa suferințelor lui Hristos și prin activitatea lui misionară, menită să
adauge noi mădulare Bisericii ca Trup al lui Hristos, datorită comportamentului său profund creștin.
„Căci lauda noastră este: mărturia conștiinței noastre c ă am umblat în lume, și mai ales la voi, în
sfințenie și în curățenie dumnezeiască, nu în înțelepciune trupească, ci în harul lui Dumnezeu ”253.
Creștinismul nu se dezvoltă prin acțiuni prozelitiste, izvorâte d intr-un individualism nestăpânit, și
prin mijloac e pământești, ci prin lepădarea de sine și urmarea lui Hristos.
Sau cum spune Mântuitorul: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să -și ia
crucea și să -Mi urmeze Mie ”.254 Iar Apostolul Pavel se face ecoul acestor cuvinte ale Mântuitorului
Hristos îndemnând pe păstoriții săi: „Fiți următori mie, după cum și eu sunt următor lui Hristos ”255,
căci „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine ”.256 Este adevărat că Hristos plinește Biserica Sa,
dar și Biserica plinește lipsa suferințelor lui Hrist os prin suferința celor care mărturisesc pe Hristos
înaintea oamenilor.

3.6. Constituția teandrică a Bisericii
Biserica are o constituție teandrică, divino -umană pentru că este o comuniune de persoane
divine și umane, care trăiesc în comuniune, după model ul trinitar. Capul Bisericii este Hristos, Care
prin jertfa Sa S -a făcut temelie a Bisericii, pentru a ridica pe om la viața de comuniune de viață și de
iubire cu Dumnezeu, iar Apostolii sunt pietre de temelie, dar zidiți pe temelia – Hristos257. Alături de
Hristos și de Sfinții Apostoli se află creștinii din toate timpurile ccreștini care alcătuiesc trupul
bisericii. în Noul Testament, Biserica e numită „mireasa lui Hristos ”, „poporul cel nou al lui
Dumnezeu ”, denumiri care trebuie înțelese în sens analogic -simbolic, dar imaginea paulină a
„trupului lui Hristos ” este una reală, căci Hristos a fost Dumnezeu și om, iar viața harică se extinde
din Hristos în credincioși prin lucrarea Bisericii.
În prisma constituției sale teandrice Biserica are un aspect nevăzut (Dumnezeu și lucrarea lui
în Biserică) și unul văzut (credincioșii). Ea are un temei hristologic, Capul ei fiind Hristos. Are un
aspect pnevmatologic, pentru că Duhul Sfânt ni -L face prezent pe Hristos, în Biserică, prin har. Ea

250 Efes. 4, 22.
251 Efes. 4, 24.
252 Gal. 5,24
253 II Cor. 1, 12.
254 Mr. 8,34
255 1 Cor 11,1
256 Gal 2, 20
257 Ef. 2,20.

47
are un continut sacramenta l, este un așezământ de mântuire (prin Sfintele Taine, ca mijloace de
împărtășire a harului), dar este o instituție divino -umană (prin ierarhie și administrație).
În fine, Biserica are și un aspect eshatologic , pentru că în Biserică este prezentă și lucrăt oare,
prin anticipare sau ca arvună, împărăția lui Dumnezeu, care este de fapt comuniunea deplină și
definitivă a omului cu Dumnezeu, comuniune care începe încă din această viață și se realizează în
parte, prin harul împărtășit prin Sfintele Taine.Biserica nu se dezvoltă de la sine în împărăția lui
Dumnezeu, căci oamenii trebuie să treacă prin moarte pentru a intra în împărăție, dar există o strânsă
legătură între Biserică și desăvârșirea comuniunii în împărăția Cerurilor.

48
CAP. IV . Arhieria Mântuitorului Iisus Hristos și preoția creștinească
Biserica se menține și înaintează în planul vieții care se hrănește din sfințenia, din
îndumnezeirea și din învierea lui Hristos, Hristos nu este în Biserică numai ca Cel care iradiază din El
puterea de jertfa și de înaintare spre înviere, ci continuă să fie în ea Arhiereul care Se aduce pe Sine ca
jertfa în continuare, învățătorul care își răspândește învățătura despre Sine și despre mântuire și
Păstorul nostru spre mântuire258. După ce a exercit at odată întreita Sa slujire, înainte de a fi dat ființă
Bisericii, în vederea mântuirii obiective a tuturor, Hristos exercită aceste slujiri profetică,
împărătească și arhierească în Biserica Sa, până la sfârșitul veacurilor, ca să ne călăuzească prin
preoți, prin cunoștință și prin viața de jertfa, spre învierea și viața de veci, pe calea mântuirii noastre
personale.
Prin continuarea întreitei Sale slujiri în Biserică, Hristos întreține cu Biserica și cu fiecare
mădular în parte un dialog progresiv, prin Duhul Sfanț și preot, unde El însuși, Biserica și mădularele
se află într -o stare activă259. Liturghia constituie mijlocul principal prin care Hristos desfășoară în
Biserică, prin slujitorii Săi, întreita Sa slujire, în puterea Duhului Sfânt, pentru desăvâr șirea
credincioșilor.
4.1. Laicatul credincioșilor și preoția generală
Întreita slujire a lui Hristos în Biserică se adresează credincioșilor care alcătuiesc Biserica ca
trup al Său. Datorită acestei lucrări a lui Hristos, fiecare om credincios este în ace lași timp împărat,
prooroc și preot ca și Hristos: împărat , în virtutea stăpânirii peste patimi; preot , datorită dăruirii de
sine, și prooroc , ca un inițiat al tainelor dumnezeiești260. Temeiul pentru preoția generală a
credincioșilor și slujirea pe care o a u de îndeplinit sub cele trei aspecte ale ei, de mare importanță
pentru misiunea Bisericii în lume, se află în prima epistolă a Apostolului Petru, care spune
credincioșilor: „Voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de
Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v -a chemat din întuneric la lumina Sa cea
minunată ”261. În felul acesta, toți sunt preoți și jertfe în Biserică, toți sunt învățători și călăuzitori spre
mântuire ai lor și ai altor credincioși apropiați ai lor, sau și ai altor oameni, dar neavând vreo o
răspundere pentru comunitatea bisericească262. Fiecare credincios în parte și toți împreună exercită
cele trei slujiri ale Mântuitorului, dar numai pe plan personal, fiindcă pe plan comunitar răspunderea
revin e slujitorului sfințit al lui Hristos.
Domnul Radu Preda pune accent pe „ egalitatea membrilor Bisericii între ei în ciuda faptului
că slujirile sunt vizibil diferite și reclamă, pentru a le onora, instituirea unei ierarhii. În fapt, marea
provocare a fund amentării dogmatice și canonice a principiului ierarhic în Biserică rezidă tocmai în

258 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. II, p. 230. 259 Ibidem, p. 230.
260 Ibidem, p. 235.
261 1 Pt. 2, 9.
262 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. II, p. 235.

49
realizarea unui echilibru permanent între acesta și cel al egalității, traducere a calității ontologice de a
fi cu toții, cei botezați, fiii lui Dumnezeu, adică frați într e noi, fără deosebire de statut social, sex sau
etnie. ”263
4.2. Preoția sacramentală consfințită prin Sfânta Taina a Hirotoniei și modul ei de
manifestare
Hristos lucrează asupra credincioșilor, prin întreita Sa slujire, datorită roiului de mijlocitoare
pe care o are preoția în viața Bisericii Sale. Rolul important al preoției slujitoare constă în faptul că
omul nu poate intra prin sine în relație iubitoare nesfârșită cu Dumnezeu numai pe cale nevăzută, ci și
pe cale văzută, datorită preotului, care este sem nul văzut al prezenței nevăzute a lui Hristos în
Biserică. Desigur, credincioșii pot oferi personal lui Dumnezeu anumite rugăciuni și jertfe fară
mijlocirea preoției slujitoare, dar jertfele oferite lui Hristos din partea întregii comunități nu se mai
aduc în mod subiectiv de credincioși, ca preoție generală, ci prin slujitorul sfințit în vederea acestui
scop, în mod obiectiv. Credincioșii au mereu nevoie de preotul vizibil, deosebit de ei, pentru că au
nevoie de Hristos ca Mijlocitor264. Acolo unde n -au exis tat astfel de slujitori sfințiți, care să
personifice comunitatea înaintea lui Hristos în mod obiectiv, credincioșii s -au divizat într -o mulțime
neînchipuită de comunități.
Persoanele rânduite ca să personifice comunitatea înaintea lui Dumnezeu nu -și iau p reoția de
la ei înșiși, așa cum nici Hristos n -a luat -o de la Sine265, ci de la Tatăl, ca să fie Mijlocitorul nostru
înaintea lui Dumnezeu -Tatăl. Sau cum spune Apostolul Pavel: „Nimeni nu -și ia cinstea aceasta
singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cu m a fost chemat și Aaron. Tot așa și Hristos nu Și -a
luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce i -a zis: „Tu ești preot în veac după rânduiala
lui Melchisedec! ”266
Cu toate acestea, preotul nu se poate substitui lui Hristos pe pământ, fiind că Hristos nu este un
simplu om, ci Dumnezeu adevărat și om adevărat, fară de Care nimeni nu se poate apropia de Tatăl și
nu se poate sfinți cu adevărat. Cu toate că preotul reprezintă comunitatea înaintea lui Hristos, el nu
poate primi preoția din partea comunității, căci comunitatea este alcătuită din membri care nu sunt
preoți267. Comunitatea trebuie să admită că Hristos, în calitate de Cap al ei, este altceva decât ea ca
trup al Lui. Biserica însăși are nevoie de Hristos ca Mijlocitor, Care se face vizibi l prin preotul
slujitor268. Preotul este slujitorul sfințit chemat să susțină dialogul obiectiv și subiectiv între Hristos și
Biserică. „Noi devenim preoți prin participare și prin însușirea jertfei Lui, prelungită până la noi în
Biserică, prin preoția sacra mentală și, în același timp prin oferirea jerfei noastre particulare jerfei

263 Radu Preda, „Laicatul ortodox din România postcomunistă. Un portret social -teologic” , în Un neobosit slujitor al
Bisericii: Preasfințitul Episcop -Vicar Vasile Someșanul, Ed. Renaștere a, Cluj -Napoca, 2008, p. 274
264 Ibidem, p. 237.
265 Ibidem, p. 236.
266 Evr, 5,4 -5
267 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO , vol. II, p. 237.
268 Ibidem, p. 238.

50
Lui.”269Iustin Moisescu consideră că „în cărțile Noului Testament, alături de întrebuințarea cu
însemnarea sa etimologică : mai înaintat în vârstă (Lc 15, 25; In 8,9; FA 2,17; 1 Tim 5 ,12); străbunul
ori bătrânul (Mt 15,2; Mc 7,3,5; Ev 11,2; Apoc 4, 4.10; 5,5), precum și cu sensul de căpetenii ale
poporului iudeu, termenul presbÚteros , în special în forma de plural -oί presbÚteroi , este folosit cu de
mai mari în rândul creștinilor , adică slujitori bisericești , pe scurt preoți . ”270
Faptele Apostolilor271, ca și epistolele pauline272 atestă existența distinctă și complementară a
celor trei slujiri sacerdotale, instituite prin punerea mâinilor. Sfântul Ignatie Teoforul va explica pe
larg, în secolul următor, simbolismul episcopului, preotului și diaconului . Fiecare episcop este
hirotonit de mai mulți episcopi, în numele întregului episcopat, și primește același har și aceeași
învățătură pe care le -au avut toți Apostolii și toți episcopii. Ei î mpărtășesc preoților, și prin aceștia
credincioșilor din eparhia lor, același har și aceeași învățătură neschimbată a întregii Biserici.
Preoții își exercită funcția sacerdotală în unitate deplină cu episcopii și alcătuiesc împreună
cinul preoțesc, care a re răspundere în Biserica locală. Preotul primește de la episcop răspunderea
pentru o parohie, iar diaconii se află în serviciul episcopilor. Deși nu pot săvârși Tainele, diaconii au
diferite funcții în Biserică, mai ales predicarea Evangheliei. Fiecare ep iscop este urmașul tuturor
Apostolilor, căci fiecare Apostol se află în comuniune cu toți ceilalți Apostoli. în Biserica Ortodoxă
toți episcopii sunt egali între ei și își desfășoară activitatea în Bisericile locale, împreună cu preoții și
diaconii, în leg ătura comuniunii cu Același Hristos, Capul Bisericii ca Trup al Său.
4.3. Continuitatea Apostolică și transmiterea harului divin
Ne spune Sf. Apostol Ioan în prima sa epistolă : Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut
cu ochii noștri, ce am privit ș i mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții. …Ce am văzut și am
auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și
cu Fiul Său, Iisus Hristos. (I Ioan 1, 1 -3)„În centrul învățăturii apostolice nu vedem stând doar
succesiunea apostolică neîntreruptă a hirotoniei de la Apostoli, ci, de asemenea, și învățătura și viața
duhovnicească adevărată care este roada Tainei Crucii și Învierii și care este arătată lumii în Sfinții și
prietenii îndumnezeiți ai lui Dumnezeu. ”273
Continuitatea neîntreruptă a harului vine de la Apostoli, dar râul harului și al dragostei
nesfârșite a lui Hristos vine nu numai din trecut, din persoanele care au mijlocit -o, în mod orizontal,
printr -un șir neîntrerupt de intermediari , ci din Hristos însuși, ca unic Mijlocitor, Care își comunică
prin har iubirea Sa față de Tatăl și față de cei ce primesc Tainele. Succesiunea înseamnă că același

269 Stelian Tofană, Iisus Hristos Arhiereu veșnic după Epistola către Evrei, ediția a II a, Ed. P resa Universitară
Clujeană, Cluj -Napoca, 2000, p.484
270 Iustin Moisescu, Ierarhia bisaericească în epoca apostolică, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955,
p. 9
271 Fapte 6, 20,28; 11, 29 -30; 14, 23; 15,2,4,23; 21, 8.
272 1 Tim. 3,1 -13; 5, 1 7.
273 Pr. Ioannis Romanides, Dogmatica patristică ortodoxă – o expunere concisă, trad. Dragoș Dâscă, Ed. Ecclesiast,
2010, p.121.

51
Hristos, Care a lucrat începând de la Apostoli în toți episcopii de până acum, lucrează prin mijlocirea
rugăciunilor episcopilor care hirotonesc și asupra noului hirotonit și va lucra și prin Tainele ce le va
săvârși el ca episcop. Hristos este o prezență directă pentru noul episcop, dar rămâne Același care a
fost prezent direct și pentru episcop ii din tot trecutul274.
Sf. Ciprian susține că fară episcop nu e Biserică275. Episcopul este centrul puterii
duhovnicești și capul văzut al Bisericii dintr -o anumită eparhie , după cum patriarhul este autoritatea
supremă dintr -o biserică națională. Sinodul epis copilor este autoritatea cea mai mare a Bisericii
dintr -o parte a creștinătății, iar sinodul ecumenic este autoritatea cea mai înaltă a Bisericii Ortodoxe.
Hristos rânduiește, nevăzut dar în mod direct, pe episcop, preoți și diaconi, și văzut dar
indirect prin episcop și prin Duhul Sfanț, ca să le comunice lor și credincioșilor, ca Jertfa și Jertfîtor,
iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu în mod direct și obiectiv276. În virtutea succesiunii apostolice,
preotul rămâne simbolul văzut al prezenței nevăzute a lui H ristos în Biserică și dacă Succesiunea
apostolică vine din trecut, de la Apostoli, harul vine de fiecare dată de sus, de la Hristos însuși,
fiindcă rolul succesiunii apostolice este cel de a asigura de -a lungul veacurilor aceeași prezență a lui
Hristos în Biserică.
Pentru zidirea sufletească a credincioșilor este de dorit ca preoții și episcopii să aibă o viață
duhovnicească exemplară, ca să nu smintească pe credincioși. De aceea preoții trebuie să se aducă pe
ei ca jertfa împreună cu Hristos. Cu toate aces tea, Hristos nu -Și face dăruirea lui prin Taine
dependentă de vrednicia preotului și a episcopului, întrucât nevrednicia lor nu este nevrednicia lui
Hristos și a Bisericii ca trup al Lui.277 Sfântul Ioan Gură de Aur zice că Hristos „lucrează prin toți
(preo ții și episcopii) pentru a mântui poporul, chiar dacă ei ar fi nevrednici ”.278
Apoi, preotul este împreună -slujitor cu Hristos și pentru faptul că el îndreaptă rugăciunea
comunității și pe a lui personală către altarul de sus, pentru ca Hristos să coboare î n mijlocul
credincioșilor Săi și să -i sfințească prin preot cu puterea dumnezeiască a preacuratului și scumpului
Său Trup și Sânge. Departe a se mândri cu săvârșirea unor Taine atât de mari, preotul trebuie să
slujească pe Hristos cu smerenie și cutremur m are: „Doamne, trimite mâna Ta din înălțimea
locașului Tău și mă întărește spre slujba ce -mi este pusă înainte, ca neosândit stând înaintea
înfricoșatului Tău altar să săvârșesc slujba cea fară de sânge ”.279 Succesiunea apostolică arată că
preoții și episcopi i trebuie să dea dovadă de smerenie înaintea Iui Hristos, pentru că Hristos este Cel
ce ridică pe credincioși la viața de comuniune trinitară.280

274 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. II, p. 239.
275 Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii unive rsale. Despre condiția muritoare a omului, trad. Pr.
Prof. Alexandru I Stan ș.a., Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2013, p.68
276 Ibidem, p. 239.
277 Ibidem, p. 245.
272 Liturghi er, p. 102.
279 Ibidem .
280 In 17,21

52
În Noul Testament nu există nici un caz în care vreun episcop, fie el și Petru, să se fi prevalat
de un primat c are să -i permită să poruncească Sfinților Apostoli. Dimpotrivă, vedem că Pavel nu
caută să poruncească lui Tit și Timotei, pe care i -a rânduit episcopi, de pe poziția superioară a vreunui
primat, ci se mulțumește să le dea doar sfaturi281. Apoi, trebuie să a vem în vedere că Pavel nu s -a
prevalat în fața Apostolilor de faptul că a primit Evanghelia lui Hristos printr -o revelație de sus, ci s -a
dus cu multă smerenie la Ierusalim, ca să vadă dacă Evanghelia primită de el corespunde cu
Evanghelia pe care Apostoli i au primit -o de la Hristos în timpul activității Sale pământești. Căci în tot
corpul lucrează Hristos ca Arhiereu -Miel, ca învățător și Păstor, prin mijlocirea vizibilă a preoției. în
lumina succesiunii apostolice, infailibilitatea nu este apanajul unei p ersoane, în mod individual, ci
aparține Bisericii întregi în legătura comuniunii dintre membrii ei.
Relația între preotul și episcopul slujitor și comunitate nu se poate reduce la o singură
formulă. El este și mijlocitor al lui Hristos, dar și membru al Bi sericii ca trup al lui Hristos. Nici un
episcop nu se singularizează, nu devine substitut văzut și exclusiv al unicului ei cap, Hristos.282
Același Hristos este prezent în toți membrii Bisericii, unindu -i ca pe un corp al Său în infinitatea
iubirii Sale față de Tatăl și a Tatălui față de ei. Acolo unde Biserica a devenit dependentă de oameni,
unitatea Bisericii s -a pulverizat în numeroase denominațiuni creștine, care provoacă confuzie și
dezorientare în rândul credincioșilor. În virtutea succesiunii apostolic e, misiunea episcopului este de
a păstra unitatea Bisericii în Hristos, unicul Cap al Bisericii văzute și nevăzute.
Zizioulas referindu -se la relația episcop -comunitate în consonanță cu relația Biserică
locală -Biserică universală ne spune că: „în legătura cu Biserica universală, trebuie menținută relația
autentică între unul și cei mulți . În cazul Bisericii locale unul este reprezentat prin slujirea
episcopului, pe când cei mulți sunt reprezentați prin celelate slujiri și prin laicat. ” 283
Biserica este î n totalitatea ei corpul sobornicesc al lui Hristos, în care EI își exercită întreita Sa
slujire, ca învățător, Arhiereu și Păstor. Biserica este infailibilă fiindcă infailibil este Hristos, iar El
exercită întreita Lui slujire în ea ca întreg.284 Hristos înv ață prin toate mădularele trupului Său tainic,
căci în toate lucrează și în toate se luminează înțelesul acestei lucrări prin treptele ierarhiei, și în mod
special prin episcopat. Căci în tot corpul lucrează Hristos ca Arhiereu -Miel , ca învățător și Păstor285.
Comuniunea ferește nu numai pe fiecare episcop, ci și pe toți împreună de veleitățile dictatoriale în
Biserică. Intercondiționarea reciprocă dintre episcopi, dar și faptul că episcopii caută împreună
acordul între ei, în acord cu Tradiția de totdeauna a Bisericii, au constituit o stavilă de netrecut în fața
veleităților de dominație sau stăpânire286.

281 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. II, p. 246.
282 Ibidem, p. 248.
283 Mitropolitul Ioannis Zizioulas, Ființa eclesială, trad. Pr. Dr.Aurel Nae, Ed. Bizantină, București, 2007, p.142.
284 Ibidem, p. 249.
285 Ibidem, p. 248.
286 IbiIdem , p. 25 0.

53
În sinoadele ecumenice, episcopii semnau întotdeauna o hotărâre dogmatică bazându -se pe
credința și pe viața sacramentală a Bisericilor lor, moștenite prin tr adiție287. Fiecare episcop și toți
împreună sunt limitați de Hristos și Biserică în exercitarea dreptului de hotărâre în materie de
credință288. Succesiunea apostolică ne arată că Biserica și sobornicitatea ei constituie condiția
sinodalității episcopale.

287 Ibidem.
288 Ibidem.

54
CAP. V. Definiția Bisericii în contextul secularizant de azi.
Când discutăm despre Biserică ne gândim în principal la Ființa, întemeierea, împărțirea,
însușirile și limitele bisericii. Biserica este așezământul sfânt, întemeiat de Cuvântul cel întrupat al lui
Dumnezeu, spre sfințirea și mântuirea oamenilor.289 Biserica se constituie din întâlnirea naturalului
cu supranaturalul, a omenescului cu dumnezeiescul, iar ființa ei e teandrică290. Noi, creștinii ortodocși
din Biserica dreptmărit oare a lui Hristos, putem înțelege cuvântul Biserică în Sfânta Scriptură în trei
feluri și anume :
1. Biserica – ierarhie superioară;
2. Biserica – totalitate a credincioșilor;
3. Biserica – lăcaș de închinare sau de cult public.291
Temeiurile din Sfanta Scriptură al e acestor înțelesuri despre Sfânta Biserică :
1. Biserica, ierarhia bisericească :
„Hirotonindu -le preoți în fiecare biserică, rugându -se cu postiri, i -au încredințat pe ei
Domnului în care crezuseră .”292 „Drept aceea, luați aminte la voi și de toată turma într u care Duhul
v-a pus pe voi episcopi ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a căștigat -o cu însuși sângele
Său”.293Tot Herma în lucrarea sa Păstorul susține că Biserica este zidită din pietre: „clerici și
credincioși. ”294
2. Ca totalitate a credincioșilor Biserica este structurată ca o instituție divino -umană :
„Biserica Dumnezeului celui viu este stâlp și temelie a adevărului ”295.
„Bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este capul Bisericii – trupul Său – al cărei
Mântuitor El este ”296.
3. Biserica, lăcaș de închinare :
„… iar celor ce vindeau porumbei le -a zis: luați acestea de aici și nu faceți casa Tatălui Meu,
casă de negustorie ”297.„…Și un an intreg s -au adunat ei în biserică și au învățat destul popor, iar
ucenicii din Antiohia pentru întâia oara s -au numit creștini ”298.„Cât sunt de dorite locașurile Tale,
Doamne al puterilor ”299.„Au doară nu aveți casă pentru a mânca și a bea, ci nesocotiți Biserica lui
Dumnezeu? ”300.„Iar când m -am întors în Ierusalim și mă rugam în Biserică, am căzut în uimire ”.301

267 Cf. învățătura de credință Ortodoxă, întreb. 259, ed. 2009 , p. 154.
290 Pr. Prof. D. Stăniloae, Sinteză eclesiologică , p. 274.
269 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 115.
270 Fapte 14,23.
293 Fapte 20,28.
294 Scrierile Părinților Ap ostolici, p.285 -286
2951 Tim. 3, 15.
296Efes. 5,23.
297 In 2,16.
298 Fapte 11,26.
299 Ps. 83,1
300 1 Cor. 11,22.

55
Așadar, pr in cuvântul Biserică , în Sfânta Scriptură a Noului Testament se înțelege ierarhia superioară
și conducătoare a Bisericii, pe care a întemeiat -o Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
La treapta preoției trebuie înălțat numai cel vrednic, și chiar dacă i -ar sta toți împotrivă acesta
e nevoie să urmărească numai un singur scop: Slava lui Dumnezeu, zidirea Bisericii și să nu facă
nimic cu ură și părtinire.302Ierarhia bisericească harică sau sacramentală își are originea în însăși
preoția sau Arhieria lui Hristos, Arh iereul nostru în veac la Tatăl303. Aceasta, după ce a chemat pe cei
12 Apostoli să – I urmeze304 și mai apoi pe cei șaptezeci (sau șaptezeci și doi)305, le-a dat puterea
arhieriei sau preoției prin Duhul Sfanț și prin ei urmaților acestora în Taina Hirotoniei306, pentru
mântuirea oamenilor și a lumii307, investindu -i în acest sens cu toată puterea Duhului Sfânt în ziua
Cincizecimii308, pentru a fi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu309 în Biserica Sa.
Apostolii și, apoi, urmașii lor, episcopii, și, prin ei, preoții și diaco nii, își au locul lor bine
precizat în constituția Bisericii, căci: „Nimeni nu -și ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de
Dumnezeu ca și Aaron ”, zice Sf. Apostol Pavel310 ; „Și El (Iisus Hristos) a dat pe unii apostoli, pe
alții prooroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucrul
slujirii, spre zidirea Trupului lui Hristos ”.311
Ierarhia bisericească are trei trepte: diaconi312, preoți313 și episcopi314, legați între ei, dar
deosebiți unii de alții. Aceste trei trepte sunt mărturisite atât de Sf. Scriptură, cât și de Sf. Tradiție.
Faptele Apostolilor ne istorisesc, pe larg, alegerea și hirotonirea celor șapte diaconi,315 iar Sf.
Apostol Pavel pomenește des de ei și le da îndrumări ca în Scrisoarea I către Timo tei316. Sf. Pavel și
Sf. Barnaba hirotonesc preoți prin cetăți317; Sf. Apostol Pavel așază episcopi: pe Timotei în Efes și pe
Tit în Creta.318 Numirea de episcop (supraveghetor) și aceea de presbiter (bătrân) er au, la început,
egale și se întrebuințau una în loc ul celeilalte. Așa se numesc episcopii și presbiterii din Efes și
Filipi.319

301 Fapte 22,17
302 Sfântul Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție, trad., introd. și note de Pr.
Dumitru Fec ioru, Ed. Sophia , București, 2004, p. 103, 171.
303 Evr. 4,14; 5, 5 -6; 7,16 -17,21,24 -27; 8, 1, 6; 9,10.
304 Mt. 10, 1 -4.
305 Lc. 10, 1.
306 In. 20,21 -23.
307 Mt. 28,18 -20; Mr.16, 15 -16.
286 Lc. 24,49; Fapte 1, 13 -14; 2, 1 -4.
309 1 Cor 4,11
310 Evr 5,4
311 Efes 4,11 -12
312Fapte 6,3 -6; I Tim. 3, 8 -12.
313Fapte 14, 23; 15, 2,4, 6,22-23; 20,17; I Tim. 5, 17; Tit 1, 5.
314Fapte 20, 28; I Tim. 3, 1 -7.
315 Fapte 6, 3 -6
316 1 Tim. 3, 8, 12.
317 Fapte 14, 23.
296 1 Tim. 4, 14; II Tim. 1,6; Tit 1,5.
297 Fapte 20,28; Filip. 1,1.

56
Dar gradele lor nu er au egale și în lucrarea lor. Deosebire între episcop și presbiter se vede
limpede în Epistola I către Timotei, unde se spune că Timotei avea, ca episcop, drept uri mai mari
decât presbiterii: de a supraveghea cultul, învățătura320, de a administra averea bisericească, de a
conduce Biserica321, de a hirotoni preoți322, de a distinge pe preoții vrednici și de a pedepsi pe cei
nevrednici,323 Amestecul termenilor de episcop și presbiter se datorește faptului că episcopii erău și
bătrâni (presbiteri), iar presbiterii (bătrânii) erău și supraveghetori (episcopi). Presbiterii sunt urmașii
celor 70 de ucenici324, ajutători și delegați ai episcopilor în săvârșirea misiunii lor în Bi serică.
Cele trei trepte ale ierarhiei bisericești sunt legate între ele prin același har al preoției, după
cuvântul Sf. Apostol Pavel către Timotei: „Nu fi nepăsător față de harul care este întru tine, care ți s -a
dat prin Proorocie, cu punerea mâinilor m ai-marilor preoților ”.325 Sfântul Apostol Pavel, în calitatea
de urm ăritor a lui Mântuitorului Iisus Hristos, continuă „ciclul de îndemnuri și rugăminți, cu dorința
de a sădi adânc și cu rodnicie, principiile evanghelice, punând în valoare pilda preotului ș i valoarea
preoției. Apostolul neamurilor insistă la a urma lui Hristos și îi imploră: Vă rog să -mi fiți mie
următori precum și eu lui Hristos (I Cor 4, 16)…Marele Apostol participa deosebit de intens cu
întreaga ființă, când predica despre îndatoririle ce lor chemați la înalta treaptă a slujirii și ajutorării
semenilor. Luați aminte la voi înșivă și la toată turma…Privegheați, aducându -vă aminte că, timp de
trei ani, n -am încetat noaptea și ziua, să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi (Fa 20, 28 -31).
”326
Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, Sf. Policarp și alții mărturisesc
cele trei trepte ale ierarhiei și susțin că fară aceasta nu este Biserică327. În ce privește ierarhia bisericii
Sf. Ioan Gură de Aur justifică importanța ei prin aceea că în Biserică se nasc tulburările tocmai de
acolo că alegerile și numirile întâi stătătorilor Bisericilor se fac fară chibzuială și la întâmplare.328
Dumnezeu a rânduit în Biserică – atât în virtutea dreptății Sale, care dă fiecăruia după merit,
cât și în virtutea purtării Sale de grijă, prin care unește pe toate -, a rânduit ca unii să fie păstoriți și
conduși, acei cărora le este mai de folos asta, și să fie îndreptați, prin cuvânt și faptă, spre cele ce se
cuvin, iar alții, cei care depășesc marea mulțime în virtute și în asemănarea cu Dumnezeu, să fie
păstori și învățători, spre desăvârșirea Bisericii329, să fie ceea ce este sufletul pentru trup sau mintea
pentru suflet, pentru ca cele două părți, păstoriții și păstorii, unindu -se și împreunându -se între ei, în

320 II Tim. 2,2.
321 1 Tim. 5,1 -2, 14 -20.
322 1 Tim. 3, 1 -10; 5,22.
323 1 Tim 5 ,17,19,20
324 Lc. 10,1.
303 1 Tim. 4, 14; II Tim. 1,6.
326 Pr. Lect. Univ.Dr. Mihai Iosu, Iată, vin să fac voia Ta! Fundamente neotestamentare privitoare la preoție, în
„Anuar ul Academic” al Facultății de Teologie „Andrei Șaguna”, Universitatea „ Lucia Blaga” din Sibiu , 2007 -2008 , p.189
327 Scrierile Părinților Apostolici , p.171 .
328 Sfântul Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție, p. 87.
329 Efes. 4,11-12.

57
chipul mădularelor trupului, și legându -se între ei prin legătura Duhului, să arate un trup desăvârșit,
vrednic cu adevărat de însuși Hristos, Capul nostru (Efes. 4, 15).330
Ierarhia superioară a Bisericii se întemeiază pe numeroase texte scriptu ristice331. Această
ierarhie o formează Sfinții Apostoli și urmașii lor: episcopii, preoții, diaconii332. Ierarhia bisericească
are obârșia în însuși Domnul nostru Iisus Hristos333 și în pogorârea Sfântului Duh peste apostoli la
Cincizecime. Nici unul dintre ei nu și -a luat singur cinstea, ci cei chemați de Dumnezeu, ca și Aaron,
zice Sfântul Apostol Pavel .334 Și El (Iisus Hristos) a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci, pe alții
evangheliști, pe alții păstori și învățători, spre desăvârșirea sfinților, la lucru l slujirii, la zidirea
trupului lui Hristos.335 Comunitatea Bisericii este organizată ierarhică. Biserica face deosebire între
păstori și turmă, cler și popor , împreună slujitori sau lucrători cu Dumnezeu (I Cor. 3,9).336
Această ierarhie a fost pusă de Mântui torul în Biserică atunci când a zis către Apostolii Săi: Cine vă
ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, și cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă337, și iarăși, când a
zis: Precum M -a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi (In. 20,21; 17, 18 ș.a.).338
Mântuitorul a înzestrat cu multe puteri și daruri această ierarhie superioară a Bisericii Sale339
; mai întâi a dat ucenicilor Săi puterea de a lega și a dezlega păcatele oamenilor, în cer și pe
pământ340; le-a dat puterea disciplinară în Biserică de a pedepsi pe cei vinovați de călcarea poruncilor
lui Hristos341 ; i-a îmbrăcat cu putere de sus la Pogorârea Sfântul ui Duh;342 i-a binecuvântat pe ei cu
prilejul înălțării Sale la cer,343 i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la toată zidirea și să boteze în
numele Sfin tei Treimi – al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh (Mt. 28, 18 -20).344
În calitate de Cap al Bisericii, Hristos continuă să fie în ea Arhiereul care Se oferă pe Sine
jertfa în continuare; învățătorul care își propagă învățătura despre Sine și despre mânt uirea în Sine; și
împăratul , Conducătorul nostru suprem spre mântuire. Iar Biserica este chemată să participe la aceste
slujiri și să le continue pentru mântuirea noastră, organele văzute sfințite ale Arhiereului nevăzut
Hristos fiind Apostolii și urmașii lor, episcopii, și, prin ei, preoții.

330 Sfântul Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție , p. 212.
331 Mt. 18, 18; In. 20, 22 -23; Mt. 16, 19; Fapte 15, 23 -29; I Cor. 14, 37; II Cor. 10, 8; 13, 10; Efes. 4, II, 15; Mt. 18,
15-17; Deut. 19, 15; I Tim. 1, 20; I Cor. 5; II Cor. 5, 11; Mt. 28, 18 -20; Mt. 16, 18; Fapte 11, 26; 12, 1; 14, 23; 15,4; 20,
17,28; I Cor. 4, 17; II Cor. 8,23; I Tim. 3, 5; Apoc. 1,20; 22, 16; Rom. 15, 16; II Cor. 11,28; Apoc. 2, 7; leș. 28, 1 -39; Evr.
5, 4; Amos 7, 15; Ier. 1, 5; 6 , 27; 15, 20; Iez. 3, 18; Rom. 1, 5; II Cor. 3, 5; Col. I, 25; Efes. 3, 7 ș.a
332 Mt. 18,18; Fapte 6,3 -6; 20,28; In. 20,22 -23; Efes. 4, 11 -12; I Tim. 3, 1 -12; 4, 14; Apoc. 21, 14; Evr. 13, 17.
333 Mt. 10,1; Lc. 10, 1.
334 Evr 5,4
335 Efes 4, 11 -12
336 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 108.
337 Lc. 10,16.
338 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 109.
339 1 Cor 12,28
340 Mt. 18, 18; Ioan 20,22 -23.
3181 Cor. 5,4 -5; I Tim. 1,20; Mt. 16, 18 -19.
342 Lc 24,29 și Fapte 2,24
343 Lc 24,21
344 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 10 9.

58
„Preoția Mântuitorului care constituie originea, sursa și temeiul preoției creștine, este mai
întâi dumnezeiască iar nu omenească, întrucât Hristos, Arhiereul Suprem sau Marele nostru Preot,
este nu numai om ci și Dum nezeu, ceea ce n -a fost nici un întemeietor sau organizator de religie”345
Puterea de a învăța a fost dată Bisericii prin porunca Mântuitorului dată Apostolilor:
„Mergând învățați toate neamurile ”346, Strâns legat de această putere este darul Bisericii de a n u greși
în învățăra ei, pentru că Biserica este „stâlpul și temelia adevărului ”.347 Acest dar, numit și darul
infailibilității, decurge din prezența Duhului Sfânt în ea și se manifestă în chip ordinar prin puterea
harică a episcopatului în totalitatea lui, f ie că reprezintă Biserica în Sinodul ecumenic, fie că exprimă
consensul Bisericii împrăștiate. Darul acesta se manifestă însă numai când e vorba de învățături
dogmatice și morale. Biserica a luptat mult pentru a -și apăra atât autoritatea învățătorească, câ t și
învățătura însăși.
„Dacă, zice Tertulian, Domnul Iisus Hristos a trimis pe Apostoli la predicare, nu trebuie
primiți alți predicatori decât cei rânduiți de Hristos ”348.Biserica e singura capabilă să înțeleagă și să
interpreteze în mod autentic Scriptur a, având pe Hristos lucrător în ea prin Duhul Sfânt.349 În același
timp Scriptura se menține vie și eficientă prin Tradiție, iar Tradiția există prin practicarea ei de către
Biserică.350 Aceasta pentru că Biserica este organul de păstrare și de fructificare a Revelației.351
Puterea arhierească sau sfințitoare a fost dată de Mântuitorul Bisericii, prin Apostoli, cărora le
spune la prima întâlnire de după înviere: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate,
și cărora le veți ține, vor fi ținut e.”352 Puterea sfințitoare se revarsă în Biserică prin ierarhia care -și are
începutul de la Sf. Apostoli.353 Miezul puterii sfințitoare a Bisericii stă în aducerea Jertfei
Euharistice, în care Mântuitorul însuși, ca Arhiereu, Se aduce ca jertfa fară de sânge ș i îndeamnă pe
ucenici: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”354. Prin puterea sfințitoare se săvârșesc Sf. Taine,
începând cu Botezul, pe care Mântuitorul îi așază deodată cu slujirea învățătorească.355
Puterea împărătească sau de conducere a fost dată Biser icii de Mântuitorul prin Sf. Apostoli,
cu aceste cuvinte: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă și cel ce se leapădă de voi de Mine se
leapădă ”356 și „Precum M -a trimis pe Mine Tatăl și Eu vă trimit pe voi .”357 Pentru acestea scopul
ierarhiei în Biseric a lui Hristos constă în următoarele sarcini358 :

345 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Despre preoție, Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2004, pag. 21.
346 Mt 28,19
347 1 Tim 3,15
348Actele Martirice, trad. de Pr. Ioan Rămureanu, PSB, vol. 11, Ed. Institutului Biblic ș i de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 19 82, p.152 .
349 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. 1, p. 52.
350 Ibidem, p.66
351 Ibidem, p. 62.
352 In 20, 22-23
353 ITim 3,1 -16
354 Lc. 22, 19; I Cor. 11,24 -25.
355 Mt 28,19
356 Lc 10, 16

59
1) Păstrarea în totalitate a învățăturilor evangheliei.359
2) Împărțirea și acordarea slujbelor bisericești.360
3) Așezarea adunărilor religioase.361
4) Darea de milostenie.362
5) Pedepsirea, catehizarea și îndreptarea păcătoșilor.363
6) Excomunicarea păcătoșilor nesupuși Bisericii.364
7) Zidirea sufletească a credincioșilor365.
8) Organizarea ritualului și asigurarea bunei rânduieli a serviciului
dumnezeiesc.366
9) Oprirea femeilor de a învăța în biserică.367
10) Catehizarea credincioșilor în privința datori ei lor de a se supune legiuirilor
puse de ierarhia Bisericii.368
„Biserica este un cadru și o putere dumnezeiască ce se pune mereu la dispoziția oamenilor
prin jertfa liturgică și tainele fixate de Dumnezeu ca mijloace ale harului și prin aceasta ea este în cel
mai înalt grad o instituție ”369. „Biserica este o comuniune prin taine, se întemeiază pe ele, este
circumscrisă de taine, dar ea este, de asemenea săvârșitorul lor. Tainele aparțin Bisericii ca acte ale
ei, sau mai exact ca acte ale Capului ei, Hristos ”370 și „pe cât de sacramentală este Biserica, pe atât de
eclesiologice sunt Tainele ”371.
Aspectul sf ințitor se împletește cu cel de comuniune sfântă ce -și are modelul în Sfânta
Treime, deoarece Biserica este însăși viața și iubirea Sfintei Treimi revărsată în umanitate, prin
Hristos în Duhul Sfanț, sau comuniunea mai multor persoane în aceiași viață divină .372Iubirea
intratreimică se face principiu constitutiv al Bisericii prin, Fiul. Acesta, prin întruparea Sa, prin

357 In 20,21
358 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit, p. 450 -451.
337 1 Tim. 1,3; Tit 1, 13 ș.a.
3531 Cor. 7,17; II Cor. 8, 12; II Tim. 2, 2; Tit 1, 5 ș.a.
361 1 Cor. 11, 17 -34; cap. 14.
355 Fapte 6, 1 -3; I Cor. 16, 1 -2; II Cor. 8, 10 -12; Gal. 2, 10; 1 Tim. 5, 16 ș.a.
356 Mt. 18, 15 -17; Luca 17, 3; II Tes. 3, 12; I Tim . 5,20; II Tim. 4, 2.

364 1 Cor. 5,3, 5, 11; II Tes. 3, 6; I Tim. 1,20; Tit 3, 10 ș.a.
3651 Cor. 14,25 -31; II Cor. 10,8; 13, 10 ș.a.
366 1 Cor. 11,20,22, 23 -34; 14,23, 33,40.
367 1 Cor. 14, 34, 35; ITim. 2, 11, 12 ș.a.
368 Mt. 18, 17; Fapte 16, 4; II Tes. 3,6,14; E vr. 13, 17; I Pt. 5,5 ș.a.
369Pr. prof. D. Stăniloae, Sinteză ecleziologică, p. 277
370 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii (teză de doctorat),
în rev. „Ortodoxia", XXX ( 1978 ) nr. 1 -2, p.120
371Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfintele Taine în viața Bisericii , în „S tudii Teologice ", nr. 3-4/1981, p. 193
372 Prof. N. Chițescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță, Teologia Dogmatică și Simbolică , vol.2, ediția a
II-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 156

60
recapitularea umanității în Sine, face ca iubi rea Tatălui, față de Sine să se reverse și peste oameni și
oamenii să iubească în Hristos pe Tatăl cu aceeași iubire de fii373.
Din acestea se arată de ce temeiul divin al Bisericii e găsit de Sf. Părinți nu numai în Sf.
Treime în general, ci și în mod speci al în Fiul.374 Dar, în Dumnezeu găsim temeiul etern al Bisericii
în două înțelesuri: a) întrucât Treimea e comuniunea perfectă de Persoane și b) întrucât Fiul e locașul
în care se află rădăcinile tuturor făpturilor și în care sunt chemate toate să se adune375.
Abordarea eclesiologiei în perspectivă trinitară nu este ceva absolut nou. Sfinții Părinți au
afirmat neîncetat baza trinitară a Bisericii. în acest sens Prof. N. Chițescu spune că : „în epoca
Patristică s -a dezvoltat mult eclesiologia treimică. Prin acea sta s -a înțeles mai întâi unitatea în
multiplicitate, care caracterizează atât Sfânta Treime, cât și Biserica. Apoi s -a înțeles identitatea de
viața revărsată de Preasfânta Treime asupra credincioșilor, prin darurile și harurile ei – comuniune de
viață în credință și iubire suprafirească. ”376
În acest context trebuie să îl cităm pe marele apologet Origen care spune într -un cunoscut
pasaj că „Biserica este plină de Treime ”377 , Sfântul Maxim Mărturisitorul are același punct de vedere
când spune că „rolul credin cioșilor și al sfinților este de a exprima însăși unitatea Sfintei Treimi. ”378
Prin cuvântul Biserică în Sfânta Scriptură se mai înțelege și totalitatea credincioșilor care
sunt botezați în numele Preasf ântei Treimi (al Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh ), care se
mântuiesc prin păzirea și lucrarea tuturor poruncilor lui Hristos și care urmează întru toate
așezământul pus de Mântuitorul și de sfinții Săi apostoli în Biserică.379 Biserica ca totalitatea
credincioșilor (păstor și turmă la un loc) are prea mul te mărturii scripturistice, între care este și
aceasta: „Ci precum. într -un singur trup avem multe mădulare și mădularele nu au toate aceeași
lucrare, așa și noi, cei mulți, un trup suntem în Hristos și flecare suntem mădulare unii altora380.
Acest „trup ”381 este Biserica, iar Hristos este Capul Trupului, adică al Bisericii .” 382
Potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu întru
Mine petrece și Eu întru el”383. Tâlcuind aceste cuvinte, Sf. Chiri l al Alexandriei spune: „Primind î n
noi Trupul, trupește și duhovnicește, pe Fiul cel după fire și adevărat, unit după ființă cu Tatăl… am
primit mărirea de a ne face părtași și de a ne împărtăși cu firea cea mai presus de toate ”384. „Dacă vrei

373 Pr. Prof. D. Stăniloae, Sinteză eclesiologică , p. 272.
374 Ibidem , p. 272.
375 Ibidem , p. 272.
355 Prof. N. Chițescu., art. cit., p 153
356 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Relațiile treimice și viața Bisericii , în „Ortodoxia ,nr.4/1964, p 522
378 Niculcea, Adrian , Eclesiologia în perspectiva dogmei trinitare ”, în rev. „Glasul Bisericii”, nr . 11-12/1982
358 Mt. 16,18; Efes. 2, 19 -22; 4, 11 -15; Col. 1, 18 -20
380 Rom. 12,4 -5.
381 Col. 1, 18; 1,24; Efes. 1,22 -23; 4,25; 5,23; I Cor. 12,27 ș.a.
382Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 110.
383 In. 6, 56.
384 Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea IV, Comentariu la Evanghelia Sfâtului Ioan , PSB vol.41, trad., introd.
și note Pr. Dumitru Stăniloae, Ed . Institutului Biblic și de Misiune al Bi sericii Ortodoxe Române, București, 2000,
p.287 .

61
să înțelegi trupul lui Hristos ascultă pe Apo stol, care zice credincioșilor: „voi însă sunte ți trupul și
mădularele lui Hristos ”385.
Biserica prelungește întruparea Mântuitorului prin faptul că Hristos e capul ei, cât și prin
lucrarea neîntreruptă a Sf. Duh în ea. Trupul Mântuitorului e prezent în Bis erică cu fiecare Sfântă
Euharistie sau împărtășanie. Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu și alți Părinți susțin că Trupul
euharistie e trupul lui Iisus Hristos Cel răstignit, biciuit, însângerat, străpuns cu lancea și dând
întregii lumi izvoare mântuitoare de sânge și apă386. În acest fel noi ne unim cu Hristos nu numai
prin credință, ci și în chip real.387 Deși înălțat cu Trupul la cer și stând de -a dreapta Tatălui, în Sf.
Treime, Mântuitorul e de față, cu Trupul Său, și în Biserică, prin prefacerea pâinii și a vinului în
Trupul și Sângele Său. Deci în Trupul tainic al Domnului se află Trupul omenesc al Mântuitorului.
După cum cel care privind la lumea ce cade sub simțuri și cugetând la înțelepciunea vădită
în frumusețea lucrurilor, își dă seama prin cele văzute de frumusețea cea nevăzută și de izvorul
înțelepciunii, al cărui curs a alcătuit firea lucrurilor, tot așa, cel care privește la această lume nouă a
întemeierii Bisericii vede în ea pe Cel ce este și devine totul în toate388.Biserica este un așezământ
concr et și o obște văzută , pentru că Iisus Hristos, Care a întemeiat -o, S-a făcut trup, credința se
mărturisește văzută, Sf. Taine sunt semne văzute, ierarhia bisericească e văzută, membrii Bisericii
sunt văzuți.
„Potrivit concepției eclesiologice pauline, Bis erica fiind Trupul lui Hristos, iar creștinii
mădularele acestui Trup (Efes, 1, 22 -23; 5,30) fiecare creștin a fost câștigat pentru acest trup, cu
preț. ”389 „Sf. Vasile definește principiul care stă la baza chemării de a ne asemăna lui Dumnezeu, în
funcție de cunăaștere, aspect regăsit și în expresia paulină din Col 3,10, unde omul cel nou, spre
cunoaștere se reînoiește după chipul Celui ce l -a zidit. ”390
Biserica cuprinde atât pe creștinii vii, cât și pe cei adormiți în dreapta credință, cum ne
încredinț ează Sf. Apostol Pavel, când scrie evreilor: „V -ați apropiat de muntele Sion și de cetatea
Dumnezeului Celui viu, de Ierusalimul cel ceresc și de zeci de mii de îngeri, în adunare
sărbătorească, și de Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în cerur i și de Dumnezeu,
Judecătorul tuturor, și de duhurile drepților celor desăvârșiți și de Iisus, Mijlocitorul Noului
Testament, și de sângele stropirii, care grăiește mai bine decât al Iui Abel .”391

3851 Cor. 12, 27.
386Scrierile Părinților Apostolici , p.184.
380Sfântul Ioan Gură De Aur, Scrieri. Partea a III, Omilii la Matei, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Fecioru, PSB,
vol. 23, Ed. Institutu lui Biblic ș i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1994, p.927 -929.
388 Sf. Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea I, PSB vol.29, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae și Pr. Ioan Buga, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Româ ne, București, 1982, p. 292.
389 Stelian Tofană, Cuvântarea Ap. Pavel la Milet(F.Ap.20,17 -35). O referință la preoția sacramentală a Bisericii
primare?, în „Studia Universitatis” Universitatea „Babeș -Bolyai”, Theologia Orthodoxa”, nr. 2/2009, p.22 .
390 Stelian Tofană, Olimpiu N. Benea, „Epistola către Coloseni ” a Sf. Apostol Pavel în tratatul „ Despre Sfântul Duh al
Sfântului Vasile cel Mare”. O reflecție a teologiei biblice noutestamentare. ,” Revelații ale Unității la Sfinții Părinți
Capadocieni, Ioan Vasile Leb ș.a.(coord.), Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2013, p. 94
366 Evr. 12,22 -24.

62
De aceea, Biserica celor de pe pământ se numește Biserică lu ptătoare , iar Biserica celor din
cer, Biserică biruitoare . Cea dintâi luptă încă împotriva păcatului, suferă prigoane, înfruntă răul sub
toate formele și se află pe drum, pe când cealaltă e biruitoare, a ajuns în patria ei și membrii ei au
căpătat premiul luptei392. Amândouă aceste Biserici alcătuiesc același Trup al lui Hristos. Ele sunt
legate prin legătura iubirii; iar legătura iubirii se arată printr -un neîncetat schimb de bunuri
duhovnicești, de o parte și de alta, adică rugăciunile celor vii pentru cei morți și mijlocirea celor
adormiți pentru cei ce sunt încă în această viață.
Biserica luptătoare cuprinde pe fiii creștini aflați în viață care se luptă cu ispitele și păcatul,
dar, cu ajutorul lui Dumnezeu care trimite harul Său ca și prin efortul permane nt al creștinului,
acesta își curățește sufletul de întinare și îl face „lăcaș al Duhului Sf ânt”. Creștinul este dator să
lupte pentru câștigarea mântuirii (a împărăției lui Dumnezeu), după cum ne spune însuși Domnul
Hristos: “împărăția Cerurilor se ia pri n stăruință (cu asalt) și cei ce se silesc (luptă) pun mâna pe ea ”
(Mt. 11,12).393
Biserica triumfătoare cuprinde pe toți aceia care, luptând în viață pentru căpătarea mântuirii
au trecut pragul vieții pământene, au primit dreapta răsplată pentru lupta lor394. Biserica
triumfătoare este cea nevăzută, spre ea tinde orice creștin. Biserica este văzută ca comunitate
concretă de credincioși, și este nevăzută prin comuniunea oamenilor cu Dumnezeu și lucrarea
Duhului Sfânt care însuflețește Biserica, începând de la C incizecime, adică prin plenitudinea
harului dumnezeiesc care este în ea, împărtășindu -se prin Sfintele Taine. Sf. Apostol Pavel scrie
efesenilor: „Silindu -vă a păzi unitatea Duhului întru legătura Păcii. Este un trup și un D uh, precum
și chemați ați fost l a o singură nădejde a chemării voastre ”395.
„Trupul lui Hristos ” sau „Trupul Domnului ”, căruia Sf Părinți îi spun și „Trupul tainic al
Domnului ”, este semnul văzut al mântuirii noastre, adică al întrupării Fiului iui Dumnezeu. Biserica
a luat naștere prin î ntruparea lui Hristos. Având pe Hristos, adică pe Dumnezeu drept cap, Biserica
nu poate garanta și înfăptui mântuirea oamenilor, decât dacă este cu adevărat trupul lui Hristos.
Biserica e dumnezeiască și omenească, asemenea lui Iisus Hristos, Care a fost D umnezeu și om. De
aceea, ea este o prelungire tainică a întrupării Domnului, ea conține viața Mântuitorului. Hristos S -a
răstignit pentru noi cu trupul, pentru ca prin învierea în veac „să ridice steagul ”396, pentru sfinții și
credincioșii Săi, fie la iudei, fie la păgâni, într -un singur trup al Bisericii Sale397.

367II Tim. 4, 8; I Pt. 5,4.
393Pr. Ioan Constantinescu, Învățăminte despre Sfânta Biserică , în „Îndrumător pastoral ” Arhiepiscopia Bucureștilor,
1981, pag. 59.
394 Ibidem .
395 Efes. 4, 3 -4.
396 Isaia 5,26.
397 Scrierile Părinților Apostolici , p.18 2.

63
„E falsă imaginea unui Hristos în cer și a Duhului Sfânt în Biserică, pentru că nu ia în serios
unitatea Persoanelor Treimice ”398. Prin expresia „Biserică – totalitatea credincioșilor ” noi înțelegem
totalitatea credincioșilor care au dreapta credință din toate popoarele pământului. în acest înțeles
potrivit multor texte scripturistice .399 Biserica se numește și „Trupul lui Hristos ”, ale cărui mădulare
sunt toți cei ai Lui, capul fiind însuși Hristos.400
Biserica este o comunitate unică în istoria omenirii, căci ea este familia lui Dumnezeu creată
prin cuvântul și sângele lui Iisus Hristos și condusă și insuflată de Dumnezeu prin Sf ântul
Duh.401„Biserica este deci o comunitate sacramentală de împreună rugători și mărturisitori ai
credinței de către toți credincioșii ei prin preot sau episcop și împreună cu aceștia care sunt iconimi ai
tainelor lui Dumnezeu (I Cor. 4,1) ”402 în calitate de organe văzute sau ca preoție specială de
succesiune apostolică a Preotului ne văzut Hristos, care continuă în istorie întreita Sa slujire și anume
de a învăța, a sfinții și a conduce la mântuire întreaga omenire. Toate actele liturgice și sacramentale
din Biserică simbolizează și actualizează în mod eficient momente din istoria Reve lației 403 de aceea ,
Biserica este comunitatea și instituția teandrică, la baza căreaia stă întreaga Revelație dumnezeiască
și lucrarea de mântuire săvârșită de Hristos, aflat într -o continuuă relație cu oamenii, membrii
Trupului Său tainic, prin Duhul Sfânt .
Întemeierea Bisericii, realizată gradual dar unitar, începe odată cu întruparea lui Fiului lui
Dumnezeu, când „de la Duhul Sfânt și de la Fecioara Maria ”404 unirea umanului cu divinul este
ipostatic înfăptuită în El. De la întrupare comuniunea omului cu D umnezeu este totală. Omul și
Dumnezeu sunt uniți în Persoana lui Hristos, unire adâncită tot mai intim prin jertfa și învierea Sa din
morți, acte prin care firea umană asumată de Hristos este eliberată de stricăciune, de păcat și de
moarte și îndumnezeită, sfințită pentru a fi înălțată la Dumnezeu Creatorul ei. „Ca comuniune a
oamenilor cu Dumnezeu, Biserica începe de la întrupare – fiind deci o prelungire a întrupării, și este
întemeiată obiectiv de Hristos pe Cruce și în învierea Sa din morți, iar ca comu nitate concretă,
văzută, a oamenilor cu Dumnezeu, Biserica intră în istorie la Cinzecime .”405
Biserica este comunitatea credinței, prin Duhul Sfânt care îi leagă pe cei ce cred în Hristos406
iar membrii Bisericii sunt toți aceia, bărbați și femei, uniți prin a ceeași credință și nădejde, legați prin
aceeași lege dumnezeiască a iubirii, sfințiți prin aceleași Sfinte Taine, și care se află sub îndrumarea

398 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. II, p. 130
3741 Cor. 12,27; Rom. 12,4 -5; Col. 1, 18 -20,24; Efes. 1, 22 -23; 5, 23; 4, 25; Evr. 12,22 -23; Mt. 16, 18; Ap oc. 1, 4, 11,20;
Rom. 12, 5 -6; I Cor. 6, 15 ș.a.
375 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 110.
401 Sfanțul Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 20.
402 Pr.Prof.D. Radu, Caracterul eclesiologic.., p. 94.
403 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I, p. 62.
404 Lc 1,29-35
380 Îndrumări misionare, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 198 6, p. 380.
406 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I, p. 52.

64
unor episcopi și preoți legiuiți407. De asemenea, membrii Bisericii sunt și cei răposați, ceea ce nu
aflăm la nic i una dintre organizațiile mondiale.408
În ce privește Legea, trebuie spus că ereticii scot din Scripturi legea dată de Dumnezeu lui
Moise, în timp ce iudeii, dimpotrivă, o cinstesc atât de mult, încât, împotriva hotărârii lui Dumnezeu,
se încăpățânează să m ai păzească toate prescripțiile legii, deși chiar timpul îi împiedică. Biserica lui
Dumnezeu însă evită și o exagerare și alta, mergând pe calea de mijloc Nu obligă pe nimeni să se
supună jugului legii, dar nici nu îngăduie să fie hulită și aruncată; puter ea ei a încetat, dar Biserica o
laudă, pentru că a fost de folos într -o vreme.409
Aspectul văzut al Bisericii înfăptuit la Cinzecime așa cum este descris de Sfânta Scriptură
apare printr -un act expres al relației lui Hristos cu Duhul Sfânt, Biserica fiind în temeiată pe temelia
pusă de Hristos și Apostoli: „Și când a venit ziua Cinzecimii erau toți împreună în același loc. Și din
cer, fară de veste, s -a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde
ședeau ei… Și s -au umplu t toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în limbi precum le dădea lor
Duhul a grăi ”410. „Biserica este Cinzecimea în umanitate, care durează în veșnicie. întemeiată acum,
Biserica este acel mediu statornic, neclintit fiindcă ea este Trupul lui Hristo s, al manifestării și
lucrării energiilor divine necreate în cuprinsul umanității, încorporată în Hristos, pe care le aduce
Duhul în Biserică ”411.
În ce privește termenii comuniune și comunitate, Sf. C hiril insistă să arate în chip special că
ne unim cu Hris tos și întreolaltă și prin Trupul și prin Duhul Lui, sau și „trupește și duhovnicește ” ca
să nu se creadă că ne unim numai prin trup cu Hristos, sau numai prin Duh. Declarând, ca și Pavel, că
Hristos ne face prin împărtășirea Trupului Său „contrupești ” cu sine și întreolaltă, Sf. C hiril
nuanțează ca și acela ideea că, devenind un trup cu Hristos și întreolaltă, trupul acesta tainic nu
implică o desființare a trupurilor individuale, ci o „concorporalitate ”; Trupul lui Hristos e și al nostru
și trupurile noas tre sunt și ale Lui, iar întrucât în El ne întâlni m toți, și trupurile celorlalți sunt ale
fiecăruia din noi, precum trupul fiecăruia din noi e al celorlalți. Dar unitatea aceasta tainică are ca
legătură pe Hristos. Și toată e ridicată pe un plan duhovnice sc, prin Duhul, care de asemenea ne
umple, ca unul și același pe toți.
Căci numai întrucât Hristos ne comunică Duhul Său, ne unim cu El nu numai ca om, ci și ca
Dumnezeu, iar prin El și cu Tatăl. „Căci Fiul vine în noi trupește că om, unindu -se cu noi prin
binecuvântare a Tainelor; și iarăși duhovnicește, ca Dumnezeu, prin lucrarea și harul Duhului Său,
recreând duhul din noi spre înnoirea vieții și facându -ne părtași ai firii Lui dumnezeești. Deci
legătură a unității noastre cu Dumnezeu șiTatăl este Hristos , aflându -se ca Dumnezeu în mod natural

407 Sfântul Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 20.
383 Ibidem , p.21.
409 Sfântul Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul , Despre preoție , p. 134.
410 Fapte 2, 1 -4.
386 Pr. Dr. Dumitru Radu, Caracterul eclesiologic…, p. 82

65
în Dumnezeu, Născătorul Lui… Drept aceea au fost desăvârșiți în unitatea cu Dumnezeu și Tatăl prin
mijlocitorul Hristos .”412
Fericitul Teodoret al Ciprului ne spune următoarele: „ A numit Biserica adunarea
credincioș ilor. Aceasta a numit, pe de o parte, plinătatea Tatălui,….pe de altă parte, să fie desăvârșită
în viața viitoare. ”413
Prin cuvântul Biserică , în Sfânta Scriptură se mai înțelege și biserica (materială) ca lăcaș de
închinare. 414 Potrivit multor texte scrip turistice415 prin expresia „Biserică – lăcaș de închinare ”,
„casa Domnului ” de la grecescul „Basiliki oikos ” cum numeau primii creștini locașul de adunare416
înțelegem clădirea cu numele de biserică, în care se adună creștinii ortodoci la cultul divin public.
Biserica luată în acest înțeles înlocuiește templul Vechiului Testament. Însuși Dumnezeu a
poruncit417 a I se face lăcașuri de închinare.418 Așadar, numele de „biserică ” în acest înțeles îl
întâlnim în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Mântuitorul a cinstit încă de copil acest loc sfânt, adică
biserica – lăcaș de închinare, căci de la vârsta de 12 ani a venit cu părinții Lui să se închine în templu.
Această biserică – lăcaș de închinare Mântuitorul a numit -o „casă a Mea ”419 și în fiecare zi
învăța poporul intr -însa (Ioan 18, 20). Numele de biserică în înțelesul de lăcaș de închinare publică îl
găsim iarăși în Faptele Sfinților Apostoli, unde se spune că Pavel și Barnaba, ajungând în Antiohia,
…au stat acolo un an întreg, adunându -se în biserică si învățând mu lt popor420. De asemenea,
Apostolul Pavel zice, referindu -se tot la acest înțeles: Căci mai întâi aud că, atunci când vă adunați în
biserică, între voi sunt dezbinări, si în parte cred421. Că în toate Bisericile sfinților (creștinilor),
femeile voastre să tacă în biserică… căci este rușinos ca femeile să vorbească în biserică422. în toate
textele de mai sus, înțelesul cuvântului biserică este clar și el arată lăcașul de adunare pentru cultul
public.423
Termenul de biserică – lăcaș de închinare implică în mod nece sar pe cel de Biserică ca
așezământ și instituție sfântă pentru mântuirea noastră, adică pe cel de comunitate sacramentală a
oamenilor cu Dumnezeu. Și acestea două, la rândul lor, implică prezența și lucrarea lui Hristos în

387 Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea IV, Comentariu la Evanghelia Sfâtului Ioan , p. 341
413 Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la epistolele pauline, vol.I, trad. Iulia Cărare, Mircea Ștefan, Ed. Doxologia,
Iași, 2015, pp.67 -68
414 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 451.
415 Fac. 23, 16 -18; III Regi 27,29; I Para l. 22, 1;II Para l. 2, 5; 3, 1;6, 1 -2, 18 -23, 40; 7, 2, 12, 15 -16; Ps. 83, 1,5 – 11; 64,
5; 121, 1; 134,2;EccI. 4, 17; Isaia 2, 2 -3; 38, 20; 5,6 -7; Ier. 7, 10; Baruh 2, 16;Mt.21, 13; Lc. 2,49; In 2, 16 -17; Fapte 11,
26; 22,17; Col. 4, 16; I Cor. 11,22; 14, 33.
390 Pr. I. Cons tantinescu, Învățăminte despre Sfânta Biserică, pag. 59.
391 leș. 25, 8; 1 Paral. 21, 18; 22, 1.
392 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 451.
419Mt. 21, 13.
420Fapte 11,26.
4211 Cor. 11,18.
4221 Cor. 14, 34 -35.
423Arhim. Cleopa Ilie, op. cit, p. 111.

66
Biserică. Biserica se numește loc al lui Dumnezeu , căci am afierosit acest loc spre slăvirea Lui ca pe
un loc sfințit, în care ne facem rugăciunile noastre către El.424
Biserica este lăcașul lui Dumnezeu pentru că așa ne învață dumnezeiasca Scriptură ce arată
că: Biserica este casa Dumneze ului lui Iacov425; Casa lui Dumnezeu426; Casa lui Hristos427; Biserica
lui Dumnezeu428;, lăcaș sfânt al Domnului429; cortul lui Dumnezeu430; cetate sfântă431; clădire
dumnezeiască432. însuși Dumnezeu a poruncit a se face lăcașuri sfinte, zicând lui Moise: Din acestea
să-Mi faci lăcaș sfânt și voi locui în mijlocul lor433 iar David de asemenea a primit poruncă să facă
jertfelnic și casă sfântă Domnului în aria lui Ornan Iebuseul434, iar după ce a facut -o, a zis: Iată
templul Domnului Dumnezeu.. 435. După terminarea acestei case a Domnului, David a adunat
materiale și a făcut pregătiri în vederea ridicării măreței case a Domnului ce a fost construită de fiul
său, Solomon, ia destinat -o cultului public (adică rugăciunii obștești)436. Așadar această casă -clădire
destinată cultului reli gios obștesc se numește „casa lui Dumnezeu ”437. De aceea Biserica438 se
numește lăcașul lui Dumnezeu.439
Biserica se mai numește și ogorul lui Dumnezeu440, casa Domnului441, Mireasa lui Hristos442,
adunarea cuvioșilor443 sau a oamenilor drepți444, adunarea celor întâi năs cuți445, turma lui
Hristos446, sfeșnic de aur447, cetatea lui Dumnezeu448, cetatea Dumnezeului celui viu449, stâlp și
temelie a adevărului450, sfatul sfinților451, trupul lui Hristos452, zidire dumnezeiască453, Biserică

424 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica , trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, București, 1993, p. 32 .
425 Isaia2,2 -3.
426 1 Tim. 3,15; Evrei 10,21.
427 Evrei 3,6.
428 Fapte 20,28; I Cor. 3, 16 -17; lî Cor. 6, 16; Apoc. 3, 12 ș.a.
429 Efes. 2,21.
4041 Cor. 3,16 -17; II Cor. 6, 16.
431 Apoc. 21, 2; 22, 19.
4321 Cor. 3,9.
433 leș. 25, 8.
4341 Para l. 21,18.
4351 Para l. 22,1.
436 Vezi și Para l. 22, 5, 10 -11, 19; cap. 28 și 29; II Parai. 2,4; III Regi 5, 5.
4111 Tim. 3, 15; Evr. 1,21; I Pt 17, 14; II Parai. 29, 3, 5; Mt. 23, 21; Ps. 134, 1 -2.
412 Lev. 26,11; II Parai. 29, 6 ș.a.
439 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 454 -455.
4401 Cor. 3, 9.
441 Efes. 2, 19-22.
442 II Cor. 11,2; Apoc. 21,2, 9; 22, 17 ș.a.
443 Ps. 149,1.
444 Ps. 110,1.
445 Evr. 12,23.
446 In. 10, 16.
447 Apoc. 1,20; 2,1.
448 Ps. 86, 2; Apoc. 3, 12.
449 Apoc. 21,2; 22,19.
4501 Tim. 3, 15.
451 Ps. 88, 6.
452 Efes. 1,22 -23; Col. 1,24.
453 1 Cor. 3, 9.

67
slăvită454, Mireasa Mielului455', patria lui Dumnezeu pe p ământ456; casa Dumnezeului lui Iacov457,
casa lui Hristos458, Ierusalimul cel Nou459, casa lui Dumnezeu460 ș.a. Biserica e casa lui Dumnezeu,
cum socotește Sfântul Apostol Pavel scriind lui Timotei, când zice că trebuie să știm “cum să
umblăm în casa Domnului, care este Biserica lui Dumnezeu celui viu ”461.
Biserica se înfățișează ca un cer nou și pământ nou, cum a văzut Isaia462, Petru463 și Ioan în
Apocalipsă464. Biserica este deci o lume nouă.465 Uneori Biserica e înfățișată ca „mireasă ” a lui
Hristos. Sf. Apostol Pavel scri e corintenilor: „V -am logodit unui singur bărbat ca să vă înfățișez lui
Hristos fecioară neprihănită ”466. în scrisoarea către efeseni se vorbește de taina cea mare a nunții lui
Hristos cu Biserica467. Apocalipsa preamărește Ierusalimul cel ceresc ca pe mireasa Mielului468.
Origen, Sf. Ipolit și, după ei, toți Sf. Părinți lămuresc că „Mirele și mireasa din Cântarea Cântărilor
sunt Hristos și Biserica ”.
Yannaras , un teolog contemporan , ne readuce în vedere ce este Biserica : „întrunire la Cina
Euharistiei…Este popor ul lui Dumnezeu adunat la frângerea pâinii și binecuvântarea potirului . Sunt
fii lui Dumnezeu care înainte erau împrăștiați (Ioan 11, 52) care se adună acum în unitatea de viață a
trupului ecclesial. ”469 Există numeroase texte despre Biserică în Noul Testam ent : „Și Eu îți zic ție că
tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui ”470, și în Vechiul
Testament: Acolo S -a arătat Domnul lui Avram și i -a zis: „Țara aceasta o voi da urmașilor tăi ”. Și a
zidit Avram acolo u n jertfelnic Domnului, Celui ce Se arătase . 471

454 Efes. 5,27.
455 Apoc. 19, 7; 21,9.
456 Efes. 3, 15.
457 Isaia 2,3.
458 Evr. 3,6.
459 Apoc. 3, 12; 21,2.
4601 Tim. 3, 15; Evr. 10,21.
461 1 Tim. 3,15.
462 Isaia 65,17.
463 II Petru 3, 13.
464 Apoc. 21, 1.
465 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 111.
466 II Cor. 11,2.
467 Efes. 5,32.
468 Apoc. 21,2,9; 22, 17.
469Christos Yannaras, Abecedar al credinței . Introducere în teologia ortodoxă , trad. Pr. Dr. Constantin Coman, Ed.
Bizantină, București, 1996, p.153
470Mt. 16, 18. Vezi și textele: Mt. 7,25; Fapte 11,26; 12, 1,5; 13, 1; 14,23,27; 15, 3, 4, 22; 20, 17,28; I Cor. 4, 17; 6,4;
10,32; 11, 18,22; 14,4, 5; I Tes. 2, 14; I Tim. 3, 5; 5, 16; I Cor. 14, 12, 19,28; 14, 33; 15, 9; II Cor. 6, 16; 8,23,24; 11 , 28;
Efes. 1,22; 3, 10,21; 5,23,24, 25, 27; Col. 1, 18,24; Evr. 11, 12; Apoc. 1, 11, 20; 2, 7; 22, 16 ș.a.)
464 Fac. 12,7. Vezi și la leș. 15, 13; 33, 7; Ps. 79, 14, 15; 121,9; 131,3, 5, 6, 7, 13, 14.

68
CAP. VI. Caracteristicile Bisericii așa cum sunt ele prezentate în Simbolul
Niceo -constantinopolitan
Simbolul Niceo -constantinopolitan și atribuie Bisericii patru caracteristici sau atribute. Ele
constitui e accentele , prin care trebuie să se caracterizeze adevărata Biserică. Unitatea, sfințenia,
sobordnicitatea și apostolicitatea, sunt consecința constituției ei teandrice, ca Trup al lui Hristos,
extins peste toate spațiile și timpurile, ce o prezintă ca in stituție în cel mai înalt grad pentru mântuirea
și sfințirea omului și a întregii creații.
6.1. Unitatea Bisericii
Pentru a arăta și pentru a exprima unitatea Bisericii ne vom folosi de clasificarea făcută de
Jean-Claude Larchet: „
a) Unitatea de Trup al lui Hristos
b) Unitatea dată de Sfântul Duh
c) Unitatea de credință și de Tradiție
d) Unitatea de iubire
e) Unitatea modului de viețuire
f) Comuniunea euharistică -principiu, condiție și manifestare a unității Bisericii ”472

6.1.1. Unitatea de Trup al lui Hristos
Cu toate mult ele ei denumiri, Biserica lui Hristos este una, deoarece Mântuitorul a întemeiat o
singură Biserică (Matei 16, 18), nu mai multe, pentru că Biserica are un singur cap, pe Iisus Hristos,
ea fiind înfățișată ca singură Mireasă a lui Hristos (Efes. 5, 27), ca o casă a lui Dumnezeu și a lui
Hristos (Evr. 3, 6; 10, 21), ca Trupul unic al lui Hristos (Rom. 12, 5), ca o singură turmă (Ioan 10, 16;
21, 15). „Mă rog… ca toți să fie una; Precum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia
întru Noi să f ie una… Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăîrșiți întru unime” (Ioan 17, 20 -23).
Sf. Apostol Pavel spune efesenilor că ei sunt „un trup și un duh, precum și chemați ați fost la o
singură nădejde a chemării voastre.
Este un Domn, o credință, un Botez” (Efes. 4, 4 -5). E o unitate mai presus de fire, pe care
Mântuitorul o aseamană cu unitatea dintre tulpină viței și mlădițe: „Eu sunt tulpina viței, voi
mlădițele” (Ioan 15, 5). „Părinții Apostolici mărturisesc că Biserica este una, fiindcă are un singur
întemeietor și cap – Hristos. Ei sunt pe linia gândirii Sfântului Apostol Pavel care spune la Efeseni 4, 4-6:
„Este un trup și un Duh precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre. ”473
Biserica este una, pentru că Domnul nostru I sus Hristos n -a întemeiat mai multe Biserici care
să existe paralel, ci una singură. Sfântul Apostol Pavel învață că Biserica este Trupul lui Hristos și

472 Jean-Claude Larchet, Biserica Trupul lui Hristos. I. Natura și strucura Bisericii , trad. Marinela Bojin, Ed. Sophia,
București, 2013, pp. 26 -36
473 Conf. Dr. Carmen -Maria Bolocan, Ierarhia bisericească după scrierile Părinților Apostolici, în „Analele Ștințifice”
ale Universității „Al.I.Cuza” din Iași, Teologie Ortodoxă, tom XII, 2007, p. 248

69
Hristos este Capul ei. în Iisus Hristos, Dumnezeu realizează planul Său de a reuni într – unui toate cel e
din cer și cele de pe pământ474, deoarece „toate au fost făcute prin El și pentru El”475. Prin jertfa Sa,
Domnul Iisus Hristos a devenit „Capul Bisericii”, întrucât toți aparțin Lui, ca membrele în trup, ca
„împlinirea Celui ce plinește toate în toți”476. El ține Biserica întocmai ca un trup unitar și stabil,
„bine închegat și strâns legat”477.
Ca rezultat al întrupării și al jertfei Sale răscumpărătoare, noi suntem una în Hristos478.
Unitatea creștinilor se întemeiază deci pe hristocentrismul Bisericii . Sfântul Apostol Pavel
accentuează legătura ontologică dintre Hristos și Biserica479, așa încât forma sacramentală pe care o
ia viața noastră în Hristos este Biserica, adică existăm în Hristos ca „Trup”, ca o comunitate și
comuniune: „Noi cei mulți alcătuim un singur trup în Hristos, dar fiecare în parte suntem mădulare
unii altora”480.
Unitatea Bisericii rezidă din calitatea ei de Trup tainic al lui Hristos, pentru că „toate au fost
făcute prin El și pentru El” (Colos. 1,16), Prin jertfa Sa, Hristos a devenit „Capul Bi sericii” întru -cât
toți oamenii îi aparțin ca membrele ale truplui Său, El fiind „plinirea Celui ce plinește toate în toți”
(Efes 1, 22 -23). Temeiul unității Bisericii este dat prezența aceluiași Trup jertfit și înviat străbătut de
plenitudinea Duhului Sfâ nt, în toate mădularele Bisericii. Sf. Părinți mărturisesc fară încetare
unitatea Bisericii. Sf. Ciprian spune că unitatea Bisericii a fost preînchipuită de corabia lui Noe, de
femeia Rahab și de cămașa cea necusută a lui Hristos481. Referitor la divizarea a ctuală eclesială
existent ă, regretabil ă de altfel, suntem întru totul de acord cu Larchet care ne spune c ă: „ Biserica nu
trebuie și nu poate fi divizată pentru că este Trupul lui Hristos, pentru că nu există decât un singur
Trup al lui Hristos, iar Hristo s nu suferă divizare în trupul Său. ”482

6.1.2. Unitatea dată de Sfântul Duh
Desigur unitatea eclesială are ca bază principiul hristologic, dar în completarea lui avem
principiul pnevmatologic. Astfel Sf. Ap. Pavel ne arată că această multiplicitate a haris melor își are
originea și unitatea întru același Duh Sfânt -Dumnezeu : „Darurile sunt felurite, dar același Duh ”(I
Cor 12,4) . „Principiul unității trupului sau organismului care este Biserica nu este unul firesc, al
trupului viu din lumea creată, ci unul mai presus de fire, și anume Hristos împreună -lucrător cu
Duhul Sfânt. ”483

474 Efes. 1,9 -10.
475 Colos. 1,16.
476 Efes. 1,22 -23.
477 Efes. 4, 16.
478 Gal. 3,28.
479 1 Cor. 1,2; Efes. 3,21; 5, 32.
480 Rom. 12, 5.
481 Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universale. Despre condiția murit oare a omului,p.82
482 Jean-Claude Larchet, Biserica Trupul lui Hristos. I. Natura și strucura Bisericii , p. 26
483 Jean-Claude Larchet, op.cit. , p.22.

70
Mântuitorul Iisus Hristos se roagă ca unitatea Bisericii să ia chipul unității Sfintei Treimi și să
se hrănească din unitatea Sfintei Treimi484. De fapt, unirea Persoanelor treimice const ituie temelia
unității Bisericii, după cum subiliniază și unii Părinți ai Bisericii485, dintre care Sfântul Ciprian în
lucrarea Despre unitatea Bisericii , relevând numeroase și interesante situații și aspecte ale unirii
umanității cu dumnezeirea în Biserică, a accentuat că viața și unitatea Bisericii sunt revărsarea vieții
și a unității Sfintei Treimi în cei care au primit și primesc să facă parte din Biserică486.
Unitatea Bisericii este dată în Hristos, Unicul ei Cap, Care rămâne deasupra Bisericii, ca trup
al Său, pentru a înălța pe credincioși la viața comuniunii trinitare, dar Care coboară și în Biserică, prin
Duhul Sfânt, ca să contribuie la dezvoltarea Bisericii ca Trup al Său. Unitatea Bisericii este rezultatul
coborârii lui Hristos în viața Bisericii pen tru a o hrăni și dezvolta permanent din izvorul vieții veșnice
pe care i -o comunică, în calitate de Cap al ei, prin Duhul Sf ânt. Numind pe Hristos „Cap al Bisericii”,
Sfântul Apostol Pavel precizează că prin aceasta trupul e plinit și hrănit în creșterea ș i armonizarea
lui, adică este mântuit de Hristos.
Hristos este Capul trupului în sensul că în acest trup se trăiește viața cea nouă după Hristos în
Duhul Sfânt și în El se procură harul, mântuirea și viața dumnezeiască a Capului pentru toate
mădularele tr upului. în „Capul Hristos” se deschide orizontul infinității lui Dumnezeu, iar trupul
Bisericii primește prin El putere de viață și de iubire unificatoare din această infinitate. Biserica este
înțeleasă ca unitate a vieții harismatice, întrucât ea este org anismul viu, unitar, intern, trupul lui
Hristos, din al cărui Cap curge viața duhovnicească cea nouă în toate mădularele trupului prin
lucrarea Duhului. Datorită lui Hristos, în calitate de Cap, Biserica formează o unitate duhovnicească,
un organism unitar viu, divin și omenesc487.
Biserica este „una” în înțelesul de unică și în înțelesul de unitară – ne spune Sf. Nicolae
Velimirovici -, pentru că ea este un singur trup duhovnicesc cu un singur cap, Iisus Hristos, și cu un
singur Sfânt Duh care sălășluiește î n ea, iar Sfântul Apostol vorbește despre unitatea în șapte chipuri
a Bisericii și spune: „Este un trup, un Duh, o nădejde, un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu
și Tatăl tuturor” (Efeseni IV, 4 -6).488 „Au s – a împărțit Hristos?”, întreabă Sf. Ap. Pavel în fața
tendințelor din Corint de a se constitui diferite grupuri (I Cor. 1, 13). Păstorul lui Herma susține că,
deoarece e o singură pecete a darului Duhului Sfânt, o singură cugetare, o singură minte, o singură
credință și o singură dragoste, clădirea t urnului, adică a Bisericii, are o singură culoare: ca a
soarelui489.

484 In. 17,21 -24.
485 Pr. Prof. D. Stăniloae, Relațiile treimice și viața Bisericii, p. 503 -525.
486 Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universale. Despre condiția muritoare a omului, trad. Pr.
Prof. Alexandru I Stan ș.a., Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2013, p.73
487 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO , vol. II, p. 256.
488 Sfântul Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 21.
489 Scrierile Părinților Apostolici , p.245

71
6.1.3. Unitatea de credință și de Tradiție
De aceea, unitatea bisericească văzută nu este posibilă fară comuniunea sacramentală, iar
comunitatea sacramentală nu poate fi despărțită de unit atea de credință. Căci după cum „harul și
adevărul” nu se pot despărți de Hristos, tot așa nici viața sacramentală a Bisericii nu se poate despărți
de adevărul de credință care stă la baza unirii membrelor în Trupul lui Hristos, adică în Biserică490.
„Ortodo xia este această Biserică unică și adevărată, care păstrează continuitatea vieții
bisericești, adică a unității tradiției”491. Încorporarea în Biserică începe cu actul de credință în
adevărul și realitatea Revelației divine, de aceea mărturisirea credinței o rtodoxe a fost de la început
condiția fundamentală a apartenenței la Biserică prin Botez și a rămânerii în sânul Bisericii. Această
unitate este accentuată îndeosebi de Sfântul Apostol Pavel care cere păzirea depozitului credinței și
combate energic pe pse udo-profeți și pseudo -învățători (Ef . 4, 3-15; I Cor. I, 10; Gal. I, 6 -8).
Sfântul Apostol Pavel numește Biserica lui Dumnezeu „stâlpul și temelia Adevărului” (I
Tim. III, 15), îndemnându -i pe credincioși să ajungă la „unitatea credinței” (Efes. IV, 13). Viața
Bisericii este, în întregime, o activitate încordată și o luptă pentru mântuire, cum ne mărturisesc Sf.
Scriptură și Sf. Tradiție: „Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți
ține, vor fi ținute”, ne spune Mântui torul (Ioan 20, 22 -23) iar Sf. Ciprian susține că în afară de
Biserică nu e mântuire492 și că cine n -are Biserică de mamă nu poate avea pe Dumnezeu de tată493.
E un singur Tată, e un singur Cuvânt, e un singur Duh Sfânt, e o singură mama Fecioară pe
care „Mie -mi place s -o numesc Biserică”, zice Clement Alexandrinul494. „E un singur Dumnezeu, un
singur Hristos și o singură Biserică” zice Sf. Ciprian495. Unitatea Bisericii constă, de asemenea, în
păstrarea aceleiași credințe dogmatice ca expresie a prezenței și lucră rii plenare a lui Hristos în
Biserica. Credința dogmatică și totalitatea Tainelor formează un tot (Efes., 4, 4 -6) iar Biserica fiind
conștientă de la început că este păzitoarea unității, n -a recunoscut niciodată erezia și schisma ca
organe paralele ale mân tuirii, luând măsuri împotriva celor ce se osândeau singuri prin alterarea
învățăturii de credință sau nesoscotirea cârmuirii ierarhiei.496

6.1.4. Unitatea de iubire
Ne spune Larchet că : „Unitatea credinței presupune o unitate de iubire, dar nu în sensul că
iubirea ar avea întăietate și ar putea autoriza relativizarea dogmei, care rezumă și exprimă credința.
Dacă iubirea nu duce în mod necesar la mărturisirea dreptei credințe, în schimb e sigur că fără de

490 P.C. Prof. D. Stăniloae în studiul Autoritatea Bisericii, din „Studii Teologice”, nr. 3 -4/1964, p. 204, pune accentul
pe efortul c omun al credincioșilor de a propăși în dreapta credință, în cadrul Sfintei Litughii.
491 Serghei Bulgacov, Ortodoxia, Ed. Paideia, 1994, p. 111.
492 Ibidem, p. 93.
493 Ibidem, p. 96.
494 Învățătura de credință Ortodoxă , p.182
495 Sfântul Ciprian al Cartaginei, op.ci t., p. 86.
490Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. de Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Tipografiei
Arhidiecezane, Sibiu, 1930, p. 294.

72
iubire nu poate fi mărturisit Dumnezeu cel în Treime, Care este iubire(I Ioan 4,8). ”497 Iubirea de
Dumnezeu și iubirea de aproapele conduce în mod sigur la un mod de viață creștinesc autentic și
formează generații întregi de creștini în duhul unității. Episcopul Krivoșein, referindu -se la iubirea
frățescă, c reștinescă, consideră că: „Mădularele Trupului, despărțite de spațiu, sunt unite între ele
prin dragoste. ”498

6.1.5. Unitatea ca și ethos -mod de vi ață
Unitatea Bisericii se exprimă, de asemenea, prin unitatea comunității ecleziastice și de
conducere iar un itatea de credință, care este manifestată în aceeași mărturisire și în aceeași predicare
nealterată a adevărului creștin este socotită de Sfântul Apostol Pavel ca mijloc și rezultat al edificării
în Hristos, care este Logosul și în Sfântul Duh, care este D uhul Adevărului. Referitor la acest aspect
ne spune Larchet că : „unitatea modului de viață se exprimă prin unitatea de comportament, de
simțire, de cuget și voință( ceea ce nu înseamnă uniformitate, pentru că Biserica este în chip firesc
mediul în care par ticularitățile personale, însușirile și harismele fiecăruia își află cel mai bun mod de
a se exprima). ”499

6.1.6. Comuniunea euharistică -principiu, condiție și manifestare a unității
Bisericii
Având unitate sacramentală, aceleși Sf. Taine care ne facilitea ză intrarea, încorporarea dar și
păstrarea în sânul Bisericii, fiecare credincios este chemat la viețuirea în Hristos și în mod special
prin cuminecarea euharistică și comuniunea eclesială. Apartenență eclesială se face în cel mai
pregnant mod prin împărtă șirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. Acestă duce la cea mai intimă unire
cu Capul Bisericii -Hristos. Deoarece fiecare dintre noi, creștinii, avem acestă datorie sfântă de a ne
cumineca și uni cu Hristos -Domnul, acesta crează și susține comuniunea și uni tatea Bisericii. Același
Trup al lui Hristos se dă oricărui crești n care s -a pregătit pentru asta prin Taina Spovedaniei.
„Tainele sunt centrul întregii vieți a Bisericii, ele sunt condiția indispensabilă pentru
creșterea trupului Bisericii. Tainele sunt „ încheieturile” și: „legăturile” cari unesc Trupul lui Hristos,
pornind din capul lui (Col. 2, 19) și prin aceasta unesc pe credincioși, încât aceștia sunt „ca un singur
om”, având o singură inimă și un singur suflet (Fapte 4, 32). Numai prin Taine se reali zează unitatea
pentru care s-a rugat Hristos .”500
Nicolae Cabasila spune: „Biserica se arată prin Taine nu ca prin niște simboale, ci cum se
arată inima prin mădulare, rădăcina pomului prin ramuri cum a zis Domnul, ca vița prin mlădițe,

497Jean-Claude Larchet, op.cit. , pp.31 -32
498Arhiep. Vasilie Krivoșein, Biserica soborn icească.Texte eclesiologice, trad. Pr. Nicolae Crețu, Ed. Sophia,
București, 2012, p.81
499 Jean-Claude Larchet, op.cit, p.33
494 Pr. Prof. D. Stăniloae, Sinteză eclesiologică, p. 268 .

73
pentru că aici nu e n umai identitate de numiri și de asemănare, ci identitate de lucru, întrucât Tainele
sunt Trupul și Sângele Domnului”501.
Învățătura celor doisprezece Apostoli cuprinde acest fragment din rugăciunea euharistică a
vremii sale: „După cum această pâine frântă e ra răspândită pe munți și coline și, fiind adunată, a ajuns
una, tot așa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului în împărăția Ta”502.
Larchet consideră că ceea ce ste valabil la creștini este valabil și la Bisericile locale : „ pe
credința cea una și pe cuminecarea cu Hristos cel unul a credincioșilor și ierarhilor se întemeiază
unitatea lor și prin aceasta se arată că și faptul că fiecare și toate laolaltă constituie Biserica cea una.
”503 „Fără Euharistie nu e Biserică, precum fară viță nu sunt mlăd ițele, cum fără rădăcină nu sunt
ramuri, cum fară inimă nu sunt mădularele. Euharistia, în felul acesta e temelia, rădăcina, inima vieții
Biserici”504.

6.2. Sfințenia Bisericii
Biserica este caracterizată drept instituție sfântă , care sfințește în același t imp pe credincioși.
Caracterul de sfințenie îi este conferit Bisericii de Domnul nostru Iisus Hristos și de Sfântul Duh,
izvorul sfințeniei. Sfântul Apostol Pavel spune că Iisus Hristos este Mântuitorul lumii și Arhiereu
veșnic, după rânduiala lui Melchise dec. Dacă în Legea Veche „s -a ridicat un șir de preoți, fiindcă
moartea îi împiedica să dăinuiască, aici însă, în Legea Nouă, Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are
o preoție netrecătoare. Pentru aceasta și poate să mântuiască desăvârșit pe cei ce se apr opie
printr -însul de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei ” (Evrei 7, 23 -25).
Nimeni nu poate avea acces la Tatăl fară să se purifice și să se sfințească în Hristos, ca
Arhiereu veșnic, fiindcă El este Cel ce aduce și Se aduce jertfă Ta tălui și tot El este Cel ce purifică și
sfințește pe credincioși. Biserica este sfințită de sfințenia lui Hristos și constituie mediul extinderii lui
Hristos și al sfințeniei firii Sale umane peste creația umană, ca să împace cu Sine toată lumea
împărțită505. Hristos este Arhiereul veșnic care ne atrage, prin Duhul Sfânt, în starea Sa de jertfa și
înviere, ca să devenim și noi jertfe bineplăcute Tatălui.
Sfântul Chiri l al Alexandriei spune că: „Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu fară să se
sfințească pri n jertfa și dăruire de sine. ”506. Jertfa de pâine și vin pe care credincioșii o aduc la
biserică și pe care preotul o oferă Tatălui Ia altar este mijlocul prin care Hristos ne atrage în jertfa Sa
bineplăcută Tatălui. Jertfa Bisericii este asumată de Hristos însuși și prefăcută de El prin preot și
sfințenie bineplăcută Tatălui.

501 Ibidem .
502Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsă ritene, p. 29 4.
503 Jean-Claude Larchet, op.cit. , p.35
504 Pr. Prof. D. Stăniloae, Sinteză eclesiologică, p. 26 8
505 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO , vol. II, p. 270. 506 Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea I, Închinarea și slujirea în duh și ade văr, col. PSB 38, trad., introd. și note
Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991 , p.132

74
Sfântul Apostol Pavel declară că activitatea slujitorilor bisericești are în vedere „desăvârșirea
sfinților ”, zidindu -se astfel Trupul lui Hristos (Efes. 4, 11-12), iar despre Biserică spune: „Hristos a
iubit Biserica și S -a dat pe Sine pentru ea, ca s -o sfințească, curățind -o cu baia apei prin cuvânt și ca
s-o înfățișeze Sieși, Biserica slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie
sfântă și fară de prihan ă” (Efes. 5, 25-27). Prin jertfa pe Cruce, Mântuitorul „a sfințit prin sângele
Său, poporul ” Lui (Evrei 13, 12), adică pe cei ce cred și devin membre ale Trupului, rugându -se
Tatălui „ca și aceștia să fie sfințiți întru adevăr ” (Ioan 17, 19).
Primii crești ni se numeau sfinți (Fapte 9, 32; Rom. 1, 7; 12, 13; Efes, 1, 1), învățătura pe care
o predică este sfântă, creștinii sunt renăscuți prin Botez spre o viață nouă, harică. Asemenea lacului
din Vitezda, Biserica ne vindecă de infirmitățile noastre spirituale fară să se contamineze de păcate
omenești. Sfințenia Bisericii stă în strânsă legătură cu unitatea ei. Cu cât Biserica este mai unită cu
Hristos, cu atât e mai sfântă în calitate de trup al lui Hristos prin harul necreat. Păcatul divide,
sfințenia unește.507 Mântuitorul a spus că: „cine mănâncă Trupul Meu și bea Sîngele Meu, rămâne în
Mine și Eu rămân în El. ” (Ioan 6, 56). Sfânta Euharistie este mijlocul prin care Hristos Se sălășluiește
în adîncul ființei noastre ca să ne sfințească din interior și să ne ri dice la viața mai presus de fire a
Sfintei Treimi.
Biserica se numește sfântă , pentru că sfânt este Capul ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos
(Efes. 5, 25, 27), sfinte sunt mijloacele mântuirii, Duhul Sfânt, Care sălășluiește în Biserică până la
sfârșitul veacului508, învățătura propovăduită și Trupul Domnului, Care e sfințenia însăși și care se
dăruiește continuu pe altarele ei.
Sf. Apostol Pavel zice: „Hristos a iubit Biserica și S -a dat pe Sine pentru ea, ca să o
sfințească, curățind -o cu baia apei prin c uvânt, și ca s -o înfățișeze Sieși Biserică slăvită, neavând
întinăciune, nici prihană sau altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă și fără de prihană ” (Efes. 5,
25-27)509. Sf. Irineu scrie: „Unde e Biserica, acolo e și Duhul Sfânt și unde e Duhul Sfânt acol o e și
Biserica și tot harul ”510. Creștinii în Biserică nu sunt sfinți cu desăvârșire, ci se găsesc pe calea
sfințeniei. Adică în Biserică se află și unii care se luptă cu greutatea păcatelor sau sunt creștini numai
cu numele. Aceasta nu limitează însă dimen siunea sfințeniei Bisericii.
Dimpotrivă, Biserica a luat totdeauna atitudine atât împotriva celor ce au socotit Biserica
alcătuită numai din sfinți cât și a celor care, accentuând sfințenia elementului dumnezeiesc au privit
cu prea mare îngăduință la memb rii păcătoși, cu convingerea că alegerea definitivă între cei buni și
cei rai, între grâu și neghină, se va face cu dreptate divină la judecata din urmă511.

476 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. II, p. 271.
477 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 111-112.
509 Ibidem , p. 118.
510 Sfântul Sfințit Mucenic Irineu al Lyonului, Aflarea și respingerea falsei cunoșteri sau Contra ereziilor , vol 2, trad.
Pr. dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Teologie pentru azi, București, 2009, p.138 .
511 Hristu Andrutsos, Dogmat ica, p. 299.

75
Unii eretici au susținut și susțin că numai drepții, nu și păcătoșii, fac parte din Biserica
luptătoa re. Mântuitorul însă, printr -o seamă de pilde, ca aceea a neghinei (Matei 13, 24 -39), a
năvodului (Matei 13, 47 -48), a ospățului (Matei 22, 2 -11), a celor zece fecioare (Matei 25, 1 -13), a
turmei în care sunt oi și capre (Matei 25, 32) și în parabola cu oa ia cea rătăcită (Matei 18, 12), ne -a
învățat că și păcătoșii fac parte din Biserică. Mântuitorul arată chiar o grijă deosebită pentru cei
păcătoși: „N -au trebuință cei sănătoși de doctor, ci cei bolnavi ” (Matei 9, 12). Păcătoșii ocupă și ei
loc în Biserica Lui. Despărțirea drepților și a păcătoșilor va avea loc la judecata de apoi când se va
face separarea neghinei de cei drepți.
Biserica a dat și dă nenumărați sfinți. În ea se petrece un necontenit proces de sfințire a
oamenilor. Dacă n -ar fi sfântă prin puterea ei, prin mijloacele ei, n -ar putea sfinți. Prezența oamenilor
cu păcate în ea nu desființează sfințenia Bisericii. Un lac vindecător nu încetează de a fi izvor de
sănătate prin faptul că se scaldă bolnavii în el.
„Precum Dumnezeu -omul, care a luat păcatele noastre asupra Sa, a rămas El însuși străin de
păcat, așa e și Biserica sfântă și fară pată, cu toate că are păcătoși în sânul ei ”512. Chiar și îngerii
continuă în veci „a se curăți, lumina și desăvârși ”, cum spune Dionisie Areopagitul. Biserica e baia
care curăță petele oamenilor fară ca ea să se murdărească. Pe de altă parte toți membrii Bisericii se
pot numi sfinți513, nu numai întrucât sunt prinși în procesul de sfințenie, ci și întrucât poartă în
adâncul lor harul lui Hristos, chiar daca nu -1 fac eficace prin lucrarea lor, și întrucât păcatul lui Adam
a fost șters din adâncul lor, ne mai fiind ținuți în lanțurile lui514.
Așadar, Biserica este sfântă , chiar dacă în ea se adună tot felul de păcătoși și nelegiuiți,
deorece păcătoșii nu ating sfințenia Bisericii. Misiunea Bisericii tocmai aceasta este, de a face
îndreptarea păcătoșilor. Toți oamenii sunt păcătoși, așa că nici unul nu poate spune că e lipsit de
păcate (Fac. 8, 20; Pilde 20, 9; Iov 14, 4; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8).
Însuși Apostolul Pavel c are era vas al alegerii (Fapte 9, 15 -16), a spus despre sine că e cel
dintâi dintre păcătoși (I Tim. 1,15). Mântuitorul a asemănat Biserica Sa, în diferitele Sale parabole,
cu țarina care cuprinde și grâu și neghină (Matei 13, 24 -30, 36 -43), cu năvodul car e prinde și pești
buni și pești răi (Matei 13, 47 – 50), cu nunta fiului de împărat la care sunt chemați și cei ce n -au haină
de nuntă (Matei 22, 9 – 14), și abia la sfârșitul veacurilor se va alege grâul de neghină, peștii buni de
cei răi, cei ce au haină d e nuntă de cei fară o astfel de haină.
Apostolul Pavel spune că Biserica este ca o casă, în care se găsesc și vase de cinste și vase de
necinste (II Tim. 2, 20), sau asemenea corpului omenesc, care are și membre de cinste și membre de
necinste (I Cor. 12, 22-24). Așadar, e nefiresc și cu neputință ca toți membrii Bisericii să fie sfinți și

512Pr. Prof. D. Stăniloae, Sinteză eclesiologică , p. 283.
513Așa-i numește Sf. Ap. Pavel : II Cor. 1,1; Filip. 1, 1; 4, 21; Col. 1, 2, așa -i numește și azi preotul când zice Ia
Liturghie: „Sfintele Sfinților ”.
514 Filocalia sfintelor nevoințe al e desăvârșirii , volum I, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București,
1997 , p. 364.

76
fară de păcate. Mântuitorul nu a venit să cheme pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință, căci nu
cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9, 12 ; Lu ca 5, 30 -32; 7, 34 ș.a.).515
Biserica noastră dreptmăritoare urmează capului și întemeietorului ei (Matei 16, 18; Efes. 1,
22; Isaia 28, 16), Care a venit în lume să cheme la Sine pe cei păcătoși (Matei 9, 13; Marcu 2, 17;
Luca 5, 32 ș.a.). Rolul Bisericii este tocmai de a -i sfinți pe toți, prin mijloacele sfințitoare pe care Ie
are, primind pe cei păcătoși în sânul ei cu scopul de a -i îndrepta. Tocmai prin această misiune și prin
aceste mijloace (Sf. Taine) este Biserica Sfântă, iar nu prin starea de sfințe nie a membrilor ei.
Omul se mântuiește, unindu -se cu Hristos și repetând drumul lui Hritos prin Sfintele Taine.
Dar această trăire cu Hristos și repetare a drumului Lui prin Sfintele Taine se face în mediul Bisericii,
în acest câmp în care lucrează Hristos prin harul Său.516 Propriu, zis, ceea ce face ca Hristos să se
lungească prin aceste punți, care sunt Tainele, în fiecare din noi, este Biserica. Biserica e câmpul
larg, e mediul vast, în care viețuiește în chip văzut Hristos însuși, pe care ea îl experiază prin Duhul
Sfânt. Tainele nu sunt decât actele parțiale prin care se oferă fiecăruia personal viața dumnezeiască a
lui Hris tos din Biserică .517 De aceea și invers : prin Taine crește și se hrănește Biserica, adică Trupul
tainic al Domnului, care nu e decât lărgirea și prelungirea întrupării, a lui Hristos cel întrupat.
Mărturiile Sfintei Scripturi în care se poate vedea că din Biserica lui Dumnezeu fac parte și
cei buni și cei răi sunt cele ce urmează518 :
1) Biserica este casa lui Dumnezeu;519
2) În casa Lui se găse sc vase de cinste și de necinste520;
3) Biserica este țarină a lui Dumnezeu521, în care cresc și grâul și neghina până la
seceriș, care este sfârșitul veacurilor522 și de abia atunci va fi aleasa neghina.
4) Biserica este împărăția lui Dumnezeu pe pământ523 și această î mpărăție a lui
Dumnezeu pe pământ este asemenea năvodului care prinde și pești buni și pești răi și care de
abia la sfârșitul veacurilor vor fi aleși524;
5) Biserica este cetatea Domnului și Sionul Sfântului lui Israel.525 Aici trăiesc și
buni și rai până la Jude cata cea de apoi526;

515 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 112.
507 Cf. Pr. Prof. D. Stăniloae, Sinteză eclesiologică, p. 268.
517 Ibidem
518 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 453 -454.
512 1 Tim. 3, 15; Evr. 10,21.
520 II Tim. 2, 20.
5211 Cor. 3, 9.
522 Mt. 13, 24 -30.
523 Efes, 3,15 -16.
496 Mt. 13,47 -50.
497 Isaia 60, 14; Ps. 45,4; 47, 1.
526 Mt. 13,40.

77
6) Biserica este turma lui Hristos527. în această turmă a lui Hristos sunt și capre,
care de abia la Judecata de apoi se vor alege528.
7) Biserica este staulul lui Hristos529, iar Hristos, Păstorul cel Bun (Ioan 10, 11),
Care aduce în staulul Său oa ia cea rătăcită530 căci Fiul Omului a venit să mântuiască pe cel
pierdut531.
Sfințenia Bisericii este sfințenia Lui Hristos însuși. Sfințirea ei realizată prin Jertfa lui Hristos,
prin care Dumnezeu a restabilit comuniunea între El și oameni, pentru că în înțe lepciunea Sa,
conciliind dreptatea și iubirea, a hotărât mântuirea lor prin întrupare și jertfa Fiului Său, întemeind
Biserica. în ea se petrece un necontenit proces de sfințire a oamenilor.
„Hristos a iubit Biserica și pe Sine s -a dat pentru ea, ca s -o sfințească, curățind -o cu baia apei
prin cuvânt. Și ca s -o înfățișeze Sieși Biserică slăvită, neavînd pată sau zbârcitură, ori altceva de acest
fel, ci ca să fie sfântă și fară de prihană ”532. în esență Biserica este sfântă, pentru că Sfanț este Capul
și înte meietorul ei, Mântuitorul Iisus Hristos; pentru că în ea sălășluiește și lucrează Duhul Sfânt până
la sfârșitul veacului, care revarsă asupra -i Harul sfințitor prin Sfintele Taine, pentru că scopul ei este
să sfințească pe credincioși; pentru că învățătura ei este sfântă și pentru că ea alcătuiește Trupul tainic
al Domnului.
Aceeași învățătură despre constituirea și conservarea Bisericii ca Trup tainic al Domnului,
prin împărtășirea celor ce cred, de El, prin Sf. Taine, o expune cu claritate Nicolae Cabasil a: „Căci
Sfintele Taine sunt Trupul și Sângele Domnului, dar sunt totodată hrana și băutura cea adevărată a
Bisericii lui Hristos, iar prin împărtășire, nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc, ca pe oricare
altă hrană, ci Biserica se preface în ele, deoarece cele mai tari biruiesc, precum și fierul înroșit în. foc
se preface eî în foc, iar nu focul în fier. Și după cum fierul înro șit în foc ni se arată aevea ca foc, iar nu
ca fier, deoarece însușirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focu lui, tot așa și cu Biserica lui
Hristos: dacă ar putea cineva să o cuprindă cu privirea, n -ar vedea decât însuși Trupul Domnului, prin
aceea că e unită cu El și că se împărtășește din Trupul Lui ”533
Biserica lui Hristos este, după fericitul Pavel, trupul lui Hristos534. Și trebuie ca acela căruia i
s-a încredințat trupul lui Hristos să se nevoiască să -1 țină în bună stare și într -o frumusețe

527In. 10,16; Ps. 78, 14; 94, 7; 99, 3; Isaia 40, 11; Iez. 34, 22 -23; Fapte 20, 28; I Pt. 5, 2.
528Mt. 25,31 -32.
529In. 10, 1.
530Mt. 18, 13.
531Mt. 18,11 ș.a.
532 Efes. 5,25 -27.
526Nicolae Cabasila, Tălcuirea dumnezeeștilor Liturghii , trad. de Diac. Ene Braniște, Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor ,
București, 19 89, p. 90 -91.
534 Col. 1,24.

78
nemeșteșugită; să se uite în toate părțile, ca nu cumva vreo pată sau zbârcitură535 sau vreun alt cusur
asemănător să stric e frumusețea și bună -cuviința lui.536

6.3. Universalitatea –catolicitatea Bisericii
A treia însușire recunoscută Bisericii de Simbolul Niceo -constantinopolitan este
sobornicitatea, universalitatea sau catolicitatea . Aceasta are mai întâi un sens extensiv: B iserica e
universală întrucât e destinată tuturor popoarelor, nu numai unui popor ales, ca Sinagoga iudaică. Tot
în acest sens Sf. Porfirie Kavsokalivitul ne spune că: „Biserica este universală. Universalitatea
Bisericii constă în faptul că se întinde în t oate epocile, dar și în toți oamenii. ”537Totuși Arhiepiscopul
Krivoșein consideră că: „cu toate acestea nici universalitatea geografică, nici mulțimea de membrii
nu poate fi considerată semn al bisericii adevărate. ”538
Dar sobornicitatea – universalitatea – catolicitatea are și un alt înțeles : ea indică Biserica de
peste tot și de totdeauna, spre deosebire de erezia care are o existență locală și trecătoare. Când
apărea într -o localitate o erezie, membrul comunității creștine spunea ereticilor: Noi suntem Bi serica
universală, comunitatea noastră e în legătură cu Biserica din tot trecutul și de pretutindeni. Voi
sunteți o apariție locală și trecătoare. Universalitatea în acest înțeles exprimă ideea că Biserica
“rămâne în tot timpul și în tot locul aceeași și n esurpată în opoziție cu Bisericile eretice locale .”539
Față de catolicitatea extensivă afirmată în Apus, în Răsărit se afirmă o catolicitate lăuntrică,
spirituală, o trăire a întregului divino -uman al Bisericii de către Fiecare membru.
Pornind de la afirmați a Apostolului Pavel: „Dacă suferă un mădular, suferă toate mădularele ”,
Sfântul Ioan Gură de Aur insistă atât asupra diversității mădularelor, cât și asupra legăturii reciproce
dintre ele, spunând că: „Fiecare dintre mădulare are în același timp și o lucra re proprie, și una
comună, astfel că lucrarea fiecărui mădular e susținută de întreg și contribuie la îmbogățirea
întregului ”540.
Așadar, Biserica este un întreg organic în care fiecare mădular lucrează pentru susținerea
corpului. Sfinții Părinți au clarific at ideea despre prezența Bisericii în fiecare mădular dezvoltând
viziunea Sfântul ui Pavel despre diferitele daruri ale mădularelor în corpul lui Hristos, provenite de la
Duhul Sfânt și susținute de E l, și despre conlucrarea dintre mădulare în cadrul corpul ui lui Hristos.
Catolicitatea, înțeleasă ca întregime cantitativă și calitativă, constituie scopul Bisericii, ca să crească
în Hristos la măsura plinătății Lui, Cel care este capul Bisericii.541 Așa se va întregi plinătatea

535Efes. 5,27.
536Sfântul Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție, p. 129.
537Ierom. Sava Aghioritul, Taina Bisericii după Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, trad. Pr. Manolache Victor, Ed.
Egumenița, 2014 , p.45
538 Arhiep. Vasilie Kriv oșein, Biserica sobornicească.Texte eclesiologice, p.101
531 „Omagiu închinat I.P.S.. N. Bălan Mitropolitul Ardealului ”, Sibiu 1940, p. 796
540Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO , vol. II, p. 287.
533 Ibidem.

79
Bisericii, care este puterea ce ti nde să cuprindă toată omenirea și întreg cosmosul în sânul ei și să
recapituleze toate în Hristos542.
Spune Larchet că : „Biserica este un întreg deja împlinit, chiar dacă, din alt punct de vedere,
Biserica are să fie întregită de toți cei care vor veni pe l ume de -a lungul timpului și de toți cei chemați
să vină și să intre în ea, cât va fi să fie lumea aceasta. ”543
Din ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt S -a coborât, sub chipul limbilor de foc, peste fiecare
Apostol în parte și peste toți împreună, Biserica co nstituie o extensie a comuniunii trinitare, prin Fiul
întrupat, la nivelul harului necreat și sfințitor, care se reflectă în organizarea sinodală sau conciliară a
Bisericii Ortodoxe. Sinodul episcopilor are menirea de a apăra învățătura de credință și de a formula
dogmele de credință împotriva sfidărilor care pot veni din Biserică sau din afara ei.
Dar hotărârile Sinodului sunt considerate ca infalibile numai atunci când sunt primite, fară
opoziție, de poporul credincios, fiindcă numai Biserica în totalita tea mădularelor ei rămâne „stâlp și
temelie a adevărului ”. De aceea, Sobornicitatea de care se vorbește astăzi pune în evidență faptul că
adevărul este rezulatul comuniunii în iubire. Acest termen exprimă modul sinodal de păstrare a
învățăturii Bisericii l a nivel episcopal, dar și modul general comunitar al practicării învățăturii. Toată
Biserica este un Sinod permanent, o comuniune, o convergență și o conlucrare permanentă a tuturor
membrilor ei, căci numai în această stare se păstrează și se valorifică bu nurile ei spirituale. în timpul
nostru această sinodalitate generală e redată prin ideea de comuniune, care implică pe cea de
complementaritate în Hristos544, ca centru de gravitație al Bisericii în calitate de Cap al ei.
Sinodalitatea este parte integrantă din structura sobornicească a Bisericii în care se oglindește
comuniunea mai presus de fire a Sfintei Treimi. Sobornicitatea nu este nici unitate fară diversitate și
nici diversitate fără unitate. Dacă prin însușirea unității se afirmă că Biserica este un a, prin însușirea
sobornicității se arată că natura unității este comuniunea, menținută prin convergența unanimă a
membrilor ei, în Hristos.
Biserica se numește sobornicească pentru că ea nu este îngrădită de spațiu, timp, rasă sau
limbă. Ea este menită pe ntru întreaga omenire. Domnul cel înviat i -a îndrumat pe apostoli astfel: „
Mergeți și învățați toate neamurile ”545… . Si se mai numește sobornicească pentru că în ea sunt
cuprinse toate adevărurile și toate mijloacele necesare pentru mântuirea tuturor făp turilor din
lume.546
Sobornicitatea Bisericii547 se înțelege spațial , adică Biserica este răspândită în toată lumea, și
temporal unind “toate în Hristos și cele din ceruri și cele de pe pământ ”548 , întinzându – se

542 Ibidem.
543 Jean-Claude Larchet, op.cit., p.53.
544 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO , vol. II, p.283.
536 Mt. 28, 19.
546 Sfântul Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 22.
547 Prof. Nicolae Chițescu, Sobornicitatea Bisericii , p.150.

80
pretutindeni ca loc și ca timp și cuprinzând pe toți drepții Vechiului Testament care au crezut în
Dumnezeu și pe cei ce au crezut în Hristos și vor crede până la sfârșitul veacului, în Biserica
pământească și cerească. Sobornicitatea Bisericii este strâns legată de unitatea Bisericii, pentru că
Biseric a, deși este răspândită în toată lumea, totuși formează un întreg unitar, fară limitări de loc, de
timp, de rasă, de limbă, etc., deoarece „Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și la
cunoștința adevărului să vină ”549.
Prin cuvintele „Biserică sobor nicească ”, noi arătăm că Biserica noastră are menirea de a se
răspândi în toată lumea, cuprinzând pe credincioșii din toate locurile, din toate timpurile și de la toate
popoarele, ca o încununare a poruncii Mântuitorului, Care a zis: Mergând, învățați toat e neamurile …
Biserică „sobornicească ” înseamnă întâi o Biserică răspândită în toată lumea, cuprinzând pe
credincioșii din toate locurile, din toate timpurile și de la toate popoarele, ca o încununare a poruncii
Mântuitorului: „Mergând învățați toate neam urile… ”550.
Sf. Apostol Pavel spune galatenilor și colosenilor că în Biserica lui Hristos nu se face
deosebire de neam între credincioși: „Nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur,
barbar, scit, rob și liber, ci toate și întru toți H ristos .”551
Biserică „sobornicească ” înseamnă unirea tuturor cu totul. Fiecare membru și toți la un loc
stau în unire cu Biserica întreagă și aceasta cu fiecare membru.552 Mai este sobornicească și pentru că
Sinoadele ecumenice sau Soboarele a toată lumea sunt autoritatea cea mai înaltă a obștii creștine,
având să se pronunțe fie asupra credinței, fie asupra vieții creștine. Biserica „sobornicească ” are, în
fine, și înțelesul de „ortodoxă ”, adică „dreptcredincioasă ” (dreptmăritoare), ceea ce înseamnă
unitatea î n învățătură și conducere, ca legătură ce unește Bisericile din diferitele teritorii. Cu acest
înțeles găsim cuvântul prima dată la Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, care susține că „Unde este
Hristos acolo este Biserica sobornicească ”553.
Nimeni n -a arăta t mai cuprinzător și mai limpede înțelesul sobo rnicității Bisericii, ca Sf.
Chiri l, marele catehet de la Ierusalim: „Biserica se numește sobornicească, zice el, pentru că ea este
în toată lumea, de la o margine a pământului la alta; pentru că ea învață sob ornicește și fară greșeală
toate dogmele, care trebuie să ajungă la cunoștința oamenilor, despre lucrurile văzute și nevăzute,
cerești și pământești; pentru că ea supune la adevărata evlavie tot neamul omenesc, conducător și
conduși, învățați și neînvățați , pentru că ea tratează sobornicește și vindecă tot felul de păcate

517 Efes. I, 10.
549 1 Tim. II, 4.
550 Mt. 28, 19.
520 Col. 3, 11; G al. 3, 28.
521 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 112.
553 Scrierile Părinților Apostolici , p.184

81
săvârșite de suflet și de trup; în fine, pentru că ea posedă tot felul de virtuți, oricum s -ar numi, în
fapte, în cuvinte și în tot felul de daruri duhovnicești .”554
Sobornicitatea Bisericii este însușirea ce o definește în mod plenar, incluzând în sine sintetic
intern și extern ființa tendrică a ei. Biserica sobornicească este trupul divino -uman al lui Hristos, în
care comuniunea și comunitatea susținute de iubirea treimică, de harul Duhului Sfânt, sunt una în
Htristos, în tot pământul, în care Hristos este totul în toate555. De aceea însușirea Bisericii:
sobornicitatea, cuprinde în sine pe celelalte însușiri: unitatea, sfințenia și apostolicitatea. Biserica se
exprimă prin sobornicitate, atît în sensul de comunitate teandrică dar mai ales ca plinire a lui Hristos
prelungit în istorie în plenitudinea harului Duhului Sfânt556, concretizată ca unitatea în diversitate, ca
unire a părților cu întregul, ca prezență și lucrare a lui Hristos în toată Bis erica, Trupul tainic al Său,
cu multe membre ce păstrează în iconomia lor distinctă unitatea trupului, ca manifestare a Bisericii
locale în cea Universală.
I se mai spune sobornicească pentru că învățătura ei este conformă cu întregul adevăr primit
de la H ristos, și formulat dogmatic și canonic prin Sfintele Sinoade ecumenice, spre deosebire de
sectă sau de erezie, care are numai o parte de adevăr. Ea este sobornicească sau universală (catolică)
pentru că deține adevărul unic și universal. Ortodoxia nu este numai dreaptă credință, ci și deplină
credință, adică adevărul întreg. De aceea i se spune sobornicească. Cu acest înțeles găsim cuvântul
prima dată la Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, care zice că: „Unde este Hristos, acolo este și
Biserica soborn icească ”.557În același sens, al integralității adevărului exprimat, avem arhicunoscuta
formulă a lui Vincențiu de Lerin: „ceea ce s -a crezut întotdeauna, pretutindeni, de către toți . ”558
Sobornicitatea Bisericii se înțelege ca ortodoxia credinței, care înseam nă unitatea în
învățătură și conducere, ca legătură ce unește Bisericile din diferite locuri. în acest fel a înțeles
Sfântul Chiri l al Ierusalimului articolul 11 din Simbolul de credință, spunând: „Biserica se numește
sobornicească pentru că se întinde în toată lumea, de la o margine a pământului la cealaltă și pentru
că învață în mod sobornicesc și desăvârșit toate învățăturile care trebuie să ajungă la cunoștința
oamenilor .”559. De aceea, începând cu secolul al II -lea, Bisericile locale se înfățișau înainte a ereziilor
și schismelor ca „ortodoxe ”, adică sobornicești ”, exprimându -se astfel identificarea lor prin credință
cu Biserica în general, prin urmare arătau ortodoxia lor.

545Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehez e, trad. și note. Pr.Prof. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București , 2003 , p.333
555 Efes 1,23.
5561 Cor. 12,12 -13, Colos.l,19.
557 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 112.
558Cf. Jean -Claude Larchet, op.cit. , p.55
550Sfântul Chiri l al Ierusalimului, op.cit, p.333.

82
Scrisoarea către Smirneni a Sfântului Ignatie Teoforul explică: Așa după cum în Eu haristie560
este prezent Hristos în întregime, tot la fel fiecare comunitate ecleziastică este plentitudinea Trupului
lui Hristos căci „unde este Hristos Iisus, acolo este și Biserica sobornicească .”561 În Martiriul
Sfântului Policarp găsim acordarea acestui n ume atât Bisericilor locale cât și comunităților
răspândite în lume, care aparțin de Sf ânta Biserică sobornicească562.

6.4 Apostolicitatea Bisericii
Biserica se numește apostolică pentru că este întemeiată de Mântuitorul Hristos, marele
„Apostol ”563, „pe teme lia Apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși Iisus
Hristos ”564, adică pe mărturisirea Apostolilor cu privire la Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu celui
viu565. „Apostolicitatea se arată pe de o parte în mărturisirea aceleiași cr edințe pe care a mărturisit -o
și Biserica primară și în identitatea conducerii, iar pe de alta, în succesiunea numită apostolică, în
seria episcopilor ca urmași ai Apostlilor, când sunt instituiți canonic. Ambele aceste momente stau în
legătură internă, pr esupunându -se reciproc. Percum învățătura apostolică este baza succesiunii
apostolice, tot astfel succesiunea apostolică constituie indiciul extern că o Biserică este adevărată și
în armonie cu Biserica primară, în doctrina și conducere .”566
Sfântul Apostol Pavel spune că: „Biserica este zidită pe temelia Apostolilor, piatra din capul
unghiului fiind Hristos ”567. Hristos îi unește pe Apostoli prin credința și învățătura lor despre El în
temelia unitară a Persoanei Lui, profund imprimată în ființa Apostolilor, p e care se zidește Biserica
până la sfârșitul veacurilor, ca o clădire spirituală unitară ce rămâne mereu aceeași. Ea e cetatea al
cărei zid are „douăsprezece pietre de temelie și în ele, douăsprezece nume, ale celor doisprezece
Apostoli ai Mielului ”568, și e i sunt “stâlpii Bisericii ”569. Dar El e: „Cel care susține totul; căci piatra
cea din capul unghiului susține și zidirile și temeliile ei… și acoperișul și pereții și orice altceva; totul
e purtat de El ”570.
Apostolicitatea are trei componente principale. În primul rând , mărturia Apostolilor despre
învierea lui Hristos este prima temelie pe care a început să se clădească și pe care continuă să se
clădească Biserica. Dacă n -ar fi fost credința și mărturia Apostolilor despre învierea Domnului, n -ar

560Problema relației dintre Sfânta Euharistie și sobornicitate a Bisericii a fost studiată de Pr. Prof. D. Stăniloae în
articolul: Biserica universală și sobornicească, în „Ortodoxia ”, nr. 2 /1966 , p. 167 -198.
532 Sfântul Ignatie Teoforul, op.cit, p. 184.
562 Actele Martirice , trad. de Pr. Ioan Rămureanu, PSB, vol. 11, E d. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1982, p.29
563 Col. IV, 4 și Evr. 3, 1.
564Efes. II, 20.
565 Mt. 16, 18.
537 Hristu Andrutsos, Dogmatica , p. 301.
567 Efes. 2,20.
568 Apoc. 21,14.
569 Gal. 2, 9.
570 1 Cor. 3,11; Efes. 2,20.

83
fi putut lua ființă și n -ar fi putut dăinui Biserica. Apostolii formează primul grup de oameni care au
crezut în dumnezeirea lui Hristos, credință întărită decisiv datorită faptului că L -au văzut pe Domnul
înviat din morți.571
În al doilea rând , formularea apostolică a învățăturii Lui, precum și chipul real al lui Hristos,
așa cum ne -a rămas de la Sfinții Apostoli, constituie redarea cea mai fidelă a acestei învățături
creștine și rămân baza permanentă și neschimbată a acestei credințe. Ca niște adevărate organe ale
Reve lației în Hristos, Apostolii au pus în evidență infinitatea dumnezeiască a Persoanei Lui și a
umanității Lui unice. Apostolii au arătat că: „Hristos rămâne același, ieri, astăzi și mâine ”. Prin
Apostoli cunoaștem pe Hristos așa cum a fost în realitate și c unoaștem învățătura prin care El însuși
S-a tălmăcit pe Sine și a indicat calea mântuirii și desăvârșirii omului572.
În al treilea rând , Apostolii se fac primii mijlocitori umani vizibili ai Duhului Sfânt, sau ai lui
Hristos însuși prin Duhul Sfânt. Pe aceas tă cale, Apostolii sunt confirmați în credința și înțelegerea
conținutului Persoanei și operei lui Hristos și sunt curățiți de păcatul strămoșesc prin sălășluirea lui
Hristos și a darurilor Sale în ei. Primind cei dintâi pe Duhul Sfanț, fară mijlocire omen ească vizibilă,
ei sunt confirmați, în calitatea apostolatului netransmisibil, ca primii propovăduitori și transmițători
ai harului integral al Duhului Sfânt573. Apostolii au fost cei dintâi care au primit pe Duhul Sfânt la
Cincizecime direct din trupul lui Hristos pnevmatizat deplin prin înălțare. Aceste aspecte pun în
evidență importanța capitală pe care apostolicitatea o are pentru existența Bisericii adevărate a lui
Hristos.
Însușirea aceasta – apostolicitatea – arată că Biserica cea adevărată este aceea care a păstrat
învățătura Domnului Iisus Hristos, așa cum au comunicat -o Apostolii, martorii Domnului Iisus
Hristos, primele organe cărora li s -a împărtășit, Proorocii Dumnezeului întrupat. Biserica aceasta
este cea Ortodoxă, care n -a schimbat și n -a omis nimic din învățătura scrisă și orală a Apostolilor.
Unii consideră această persistență în învățătura integrală și nealterată a Apostolilor ca semnul
distinctiv esențial al Bisericii Ortodoxe.574 Biserica noastră n -a introdus înnoiri ca cea catolică, ea e
păstrătoarea adevărului. Ea stă pe temelia Apostolilor, Hristos fiind piatra cea din capul unghiului. A
sta pe temelia Apostolilor înseamnă a păzi nu numai revelația cuprinsa în Sf, Scriptură, ci și pe cea
predată oral de Sf. Apostoli, conform poruncii acelor a575. De aceea apostolicitatea stă în strânsă
legătură cu persistența Bisericii Ortodoxe pe lângă Sf. Tradiție.
Apostolicitatea înseamnă legarea generațiilor în tradiția întreagă ce vine de la Apostoli, prin
harul și spiritualitatea pe care le primim neîntre rupt de la Duhul lui Hristos prin ei. Apostolicitatea

571 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. II, p. 294.
572 Ibidem , p. 295.
573 Ibidem , p. 297.
545Cf. Pr. Prof. D. Stăniloae, Sinteză eclesiologică , p. 285.
575 Tes. 2, 15; I Cor. 11,2; 11,23; Gal. 1,9; II Tim. 2,27; 3, 14.

84
Bisericii e mărturisită atât de Sf. Scriptură cât și de Sf. Tradiție. Sf. Apostol Pavel scrie: „Deci, dar,
nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții și casn ici ai lui
Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia Apostolilor și a Proorocilor, piatra din capul unghiului fiind însuși
Iisus Hristos, întru care toată zidirea bine alcătuită crește, întru locaș sfânt, în Domnul ”576. Același
Apostol îndeamnă pe credincioșii săi s ă se depărteze de învățătura și de învățătorii care nu se sprijină
pe Sf. Apostoli. El scrie tesalonicenilor: „Drept aceea, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe
care le -ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră ”577. Tot Sf. Aposto l Pavel spune lui Tit:
„De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează -te”578.
Deoarece Biserica se numește „apostolească ” pentru că în Biserică s -au păstrat în deplinătate
duhul, învățătura și lucrarea apostolilor lui Hristos579 noi trebuie să -i ascultăm pe Apostoli așa cum îl
ascultăm pe Hristos, pentru că El le -a spus apostolilor: „Cine vă primește pe voi pe Mine Mă
primește ”580.
De aceea, apostolicitatea Bisericii Ortodoxe se arată și în așa numita succesiune apostolică a
ierarhiei, conform căreia harul episcopiei curge fară întrerupere de la Apostoli prin episcopii
timpurilor trecute până la cei de azi. Succesiunea apostolică este socotită de Părinții Bisericii ca o
conductă prin care curge învățătura apostolică și un semn distinctiv al Bisericii adevărate față de cele
false581.
Apostolii, zice Sf. Irineu, au întemeiat Bisericile582. Ei au pus din plin, ca într -un depozit
bogat să ia din ea băutura vieții. Ei au transmis tradiția acelora căroră le încredinau bisericile. Sf.
Irineu atrage atenția asupra celor care au și care n -au succesiunea apostolică: „ei obiectează împotriva
Tradiției, și spun, nu numai că sunt mai înțelepți decât prezbiterii, ci și decât Apostolii, din cauză că ei
descoperă „adevărul” fără răstălmăciri. ”583
Tertulian, bun cunoscător și susținător al succesiunii apostolice și dușman neîmpăcat al
ereticilor, spune că: „Bisericile se socotesc apostolice, ca urmașe ale Bisericilor apostolice… Așa
multe și așa de mari Biserici sunt una, aceea care prin vine de la Apostoli, din care sunt to ate. Astfel
toate sunt din prima și sunt apostolice, în măsura în care toate -și arată unitatea cu una singura .”584
Apostolicitatea este însușirea ce arată că Biserica Ortodoxă a păstrat întreagă și neschimbată
învățătura lui Hristos, că este expresia plenară a Tradiției apostolice, așa cum au comunicat -o Sfinții
Apostoli în calitate de organe văzute sau preoție specială de succesiune apostolică a Preotului

576 Efes. 2, 19-21.
577 II Tes. 2,15.
578 Tit 3,10.
579 Sfântul Nicolae Velimirovici, op. cit., p. 23.
580 Mt. 10,40.
581 Hristu Andrutsos, Dogmatica, p. 301.
582 Sfântul Sfințit Mucenic Irineu al Lyonului , Aflarea și respingerea falsei cunoșteri sau Contra ereziilor , vol 1, trad.
Pr. dr. Dorin Octav ian Picioruș, Ed. Teologie pentru azi, București, 2007, p.198
583 Sfântul Sfințit Mucenic Irineu al Lyonului, Aflarea și respingerea falsei cunoșteri sau Contra ereziilor , p.8
555 Apologeți de limba latină, trad. de Prof. Nicolae Chițescu ș.a., PSB, vol. 3 , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 152

85
nevăzut Hristos, care permanentizează în slujirea lor sacerdotală întreita slujire a Lui pentru
mântuire a oamenilor și sfințirea creației.
Biserica trăiește viața în Hristos, așa cum a învățat de la Sfinții Apostoli, care sunt cei mai
autorizați interpreți ai cuvintelor Mântuitorului. Același apostol îndeamnă pe credincioșii săi să se
depărteze de învățătura și de învățătorii care nu se sprijină pe Sfinții Apostoli. El scrie
tesalonicenilor: Drept aceea, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le -ați învățat, fie prin
cuvânt, fie prin epistola noastră585. Tot Sfântul Apostol Pavel spune lui Tit: De omul eretic, după
întâia și a doua mustrare, depărtează -te (Tit 3, 10).586
Apostolicitatea prin cele două aspecte: succesiune apostolică și Tradiția apostolică, arată că
preoția specială instituită de Hristos cu puterea harului Duhului Sfânt587 ține de însă și natura
sacramentală și misiunea apostolică a Bisericii ca Trup tainic al lui Hristos pe care o realizează ca
permanentizare a întreitei slujiri a lui Hristos, de la Cincizecime pînă la parusie.
„Duhul Sfânt coboară peste fiecare Apostol în parte și pest e toți împreună pentru a scoate în
evidență modelul comuniunii trinitare, care ține împreună diversitatea persoanelor cu unitatea
naturii, în lumina unei ontologii a iubirii ”588. Biserica este instituție teandrică misionară, de cel mai
înalt grad, pentru că în ea este prezent și lucrător Hristos, pentru slujirea și mântuirea oamenilor și
sfințirea creației.
Lucrarea misionară a Bisericii izvorăște din misiunea Fiului în trupat (învățătoare, sfințitoare
și conducătoare), din misiunea Duhului Sfânt aflat într -o cinzecime conțină în ea, împlinind planul
lui Dumnezeu Tatăl de mântuire a omului. De aceea prin misiunea Bisericii, Dumnezeu „voiește ca
toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină ”589.
La Cincizecime Biserica intră în istorie pentru a transmite și mijlocii celor ce cred în Hristos
harul mântuitor, trimis de Dumnezeu Tatăl prin Fiul întrupat în Duhul Sfânt, pentru ca aceștia să
cunoască, adevărul de viață dătător, sau pe Hristos însuși, despre care dă mărturie întreaga lui
iconomie, ac est fapt este arătăt de El în răspunsul dat lui Pilat: „Eu sunt împărat. Eu spre aceasta
M-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din
adevăr ascultă glasul Meu ”590. Apostolii și urmașii acestora, membrii preoției speciale, inveștiți
haric, ca „martori ai Adevărului ”591 dar și ca membrii ai Trupului tainic al lui Hristos, au transmis
evanghelia mântuirii către întreaga lume, ca lucrare și prezență a lui Hristos în continuitatea Sa
istorică în Biserică.

585 II Tes. 2, 15.
557 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit, p. 113.
587 In. 20,21 -23.
588 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. Institutului Biblic și d e Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române , București 2005, p. 240
589 1 Tim. 2,4.
590 In.18,37.
591 Fapte 1,8.

86
Biseri ca este Hristos unit în Duhul Sfânt cu cei ce cred, asupra cărora s -a extins și prin care se
extinde acțiunea Sa de atragere a lor, prin dialogul cu ei, în procesul de asemănare cu El.592 Dialogul
viu al Bisericii cu Hristos se poartă în mod principal prin S fânta Scriptură și prin Sfânta Tradiție.593
Cincizecimea confirmă pe Apostoli într -o întreită calitate: a) în calitatea de apostolat
netransmisibil; b) în calitatea de creștini care transmit celor ce voiesc credința și învățătura despre
Hristos în general; ș i c) în calitatea de cei încredințați cu misiunea de a transmite responsabilitatea
propovăduirii și a comunicării Duhului lui Hristos episcopilor, ca urmași ai lor594. Pe credința lor, pe
mărturia lor, pe vorbirea lor despre Hristos, pe totala închinare a fi inței lor, lucrării de a face cunoscut
și de a comunica pe Hristos, s -a întemeiat și se prelungește Biserica în istorie.
Relația simbiotică și osmotică a acestor caracteristici fundamentale ale Bisericii: unitate,
sfințenie, sobornicitate și apostolicitate , este derivată din faptul că Biserica este Trupul lui Hristos,
însuflețită de Sfântul Duh.

592 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, TDO, vol. I, p. 50.
593 Ibidem , p. 53.
594 Idem, TDO, vol. II, p. 298.

87
CONCL UZII
Reconstituirea vieții și activității Stantului Apostol Pavel se face aproape numai pe baza
știrilor din Faptele Apostolilor și din Ep istolele pauline. Datele tradiționale sunt atât de puține, încât
nu adaugă prea mult la informațiile aflate în scrierile canonice. Dar Sfântul Luca nu ne -a lăsat o
biografie a Apostolului; el a consemnat doar o parte din activitatea sa misionară. Aceste șt iri sunt atât
de incomplete, de fragmentare, încât niciodată nu îi vom putea cunoaște pe deplin viața, și totuși el
rămâne totdeauna mai presus de tot ce am putea spune despre el.
La II Cor 11, 22 -33, Sfântul Pavel, silit de clevetirile vrăjmașilor săi, se vede nevoit să
recurgă, împotriva voinței sale, la apărarea apostolatului său. El a găsit cu cale să ne dea o schiță
despre ceea ce a făcut și a pătimit, în curgerea vieții sale, pentru Hristos. Sfântul Luca nu pomenește
de nici una din cele cinci biciuir i iudaice: patruzeci de lovituri fară una; dintre cele trei bătăi cu toiege
de la romani, amintește numai de una: în Filipi; nu vorbește de nici unul din cele trei naufragii la care
se referă Apostolul; nu face nici cea mai mică aluzie la acele zile petrec ute în adâncul mării; nici la
acele șiruri întregi de primejdii: primejdii pe râuri; primejdii din partea tâlharilor, primejdii în pustie,
primejdii între frații cei mincinoși; nici de foamea, setea, poștirea, frigul, golătatea etc.
Sfântul Luca n -a făcut , deci, biografia Sfântului Pavel; el expune istoria începuturilor
creștinismului și în acest context, crâmpeie din activitatea misionară a celui ce a avut un rol
determinant în răspândirea creștinismului la neamuri. Nimic nu redă mai bine puterea dialecti că a
Apostolului decât analiza aprofundată a marilor sale epistole: Romani și I – II Corinteni. Mersul
ideilor, metoda argumentării, facilitatea de a trage din faptul particular principiul general care
domină toată chestiunea, revelează aici o forță de logi că, care clasează pe autorul lor în familia celor
mai mari dialecticieni ai umanității.
Dar alături de această activitate reflectată din rațiune, regăsim acea cunoaștere superioară,
supranaturală, inspirată, aceea a lucrurilor inefabile, cu nepuținta omul ui a le grăi595. Este vorba de
stările de extaz, de viziuni, de ridicarea până la al treilea cer, de harismele de tot felul.
Ca om, era mic de statură, cu trupul în aparență plăpând. Este ceea ce rezultă din remarcile
răuvoitoare ale adversarilor săi: „Că sc risorile lui, zic ei, sunt grele și tari, dar înfățișarea trupului este
slabă și cuvântul lui este disprețuit ”596. Sau ceea ce pare să insinueze Faptele Apostolilor597, în
episodul din Listra, din ținutul Licaoniei, când mulțimea ia pe Barnaba drept Zeus, iar pe Pavel drept
Hermes, fară îndoială pentru că primul avea o statură mai impozantă decât al doilea.
Apostolul însuși vorbește de un „ghimpe ” în trup un., înger al satanei ” care-1 bate peste
obraz, ca să nu se trufească cu înălțimea descoperirilor.598 Cuvânt ul grecesc „ghimpe ” înseamnă: un

595 II Cor. 12,4.
596 II Cor. 10, 10.
597 Fapte 14, 12.
569 II Cor. 12, 7.

88
obiect ascuțit, ghimpe, țepușă, mărăcine sau bold propriu -zis. Ambele metafore: ghimpele în trup și
îngerul satanei redau imaginea unei dureri fizice intense și permanente.
Această ipoteză pare să fie confirmată de cuvintel e Apostolului, adresate cu recunoștință
Galatenilor: „că de ar fi fost cu putință, v -ați fî scos ochii voștri și mi i -ați fi dat mie ”599. Alții (Ewald,
Holsten, Lighfoot, Schmiedel, Krenkel) o explică prîntr -o anumită formă de isterie, manifestată prin
atacu ri, sincope, crize de epilepsie. Ramsay crede că este vorba de malarie, boală foarte răspândita în
jurul Mediteranei, care provoacă febră și care l -ar fi oprit de multe ori, în călătoriile sale.
Exegeții vechi, din perioada patristică: Tertulian, Fer, Iero nim, Fer. Augustin, Sfântul Ioan
Hrisostom au crezut că este vorba fie de congestii (aflux anormal de sânge într -o anumită parte a
corpului) sau de nevralgii; de gută (boală pricinuită de depunerea acidului uric la încheieturi, care se
manifestă prin umflă turi ale articulațiilor, însoțite de dureri violente), sau migrenă (dureri de cap,
însoțite de tulburări digestive). Mulți dintre exegeții ortodocși înclină să creadă că este vorba de o
boală de ochi, probabil oftalmie acută.600
Ca Apostol al Neamurilor, mer itele Sfântului Pavel sunt excepționale, ca și chemarea și
personalitatea sa. în localitățile în care predica, vizita întâi sinagogile iudaice și îsi recruta o serie de
cateheți, atât dintre iudei, cât și dintre prozeliții păgâni. Și -a început activitatea din partea de răsărit a
imperiului, nu pentru că era cea mai apropiată, ci pentru că erau centrele culturale cele mai
importante și de unde se puteau răspândi idei în toată lumea de atunci, chiar și la Roma.
Și-a ales localități ca: Galatia, Frigia, Efesul , deoarece erau localități cu preocupări
religioase, deschise problemelor spirituale și unde putea prinde mai ușor predica creștină. în
comunitățile înființate, el așeza conducători, oameni corecți și zeloși, devotați cauzei creștine, cu
care ținea legătur i strânse, fie prin revederi personale, fie prin ucenicii săi, fie prin epistolele sale.
Ca teolog, meritele Sfântului Pavel sunt, de asemenea, fară egal. El a dat cel dintâi cadrul
teologic, în care urma să se dezvolte și exprime credința creștină. A gând it adânc asupra marilor fapte
dumnezeiești și mântuitoare ale vieții lui Iisus Hristos și a tras consecințele lor dogmatice. Le-a
înțeles și prezentat în perspectiva cerească a faptului mântuirii și a dat istoriei universale un tâlc
religios. El mai ales, a scos creștinismul de sub tutela și servitutea Legii, sub care îl ținea curentul
iudaizant, puternic în prima generație de creștini.
Sfântul Apostol Pavel rămâne una din cele mai de seamă și mai puternice personalități din
istoria Bisericii creștine. Meri tele Sfântului Apostol Pavel sunt considerabile pentru răspândirea
creștinismului. Atât viața sa, profund marcată de arătarea nemijlocită a Mântuitorului pe drumul
Damascului, cât și activitatea și învățătura propovăduită de el, dezvăluie absoluta sa dărui re și

599 Gal. 4, 14 -15.
572 Cf. Gal. 4, 15.

89
credincioșie nestrămutată față de Hristos și Biserica Sa. Iată pe scurt un rezumat al învățăturii despre
Biserică așa cum este sistematizată ea din amănuntele vieții și activității Sfântului Apostol Pavel, pe
care le -am susținut cu mărturii din Sfânt a Scriptură601 :
1. Biserica lui Hristos este una, fiindcă Unul este întemeietorul și Capul ei, Iisus Hristos, Care
a numit -o „Biserica Mea ”602. El i -a pus temelie pentru toate veacurile și nimeni altul nu mai poate
pune altă temelie603. Pe El Dumnezeu L -a dat cap Bisericii, ca una ce este trupul Lui604, fiind o turmă
și un păstos605. Așa a fost bunăvoința întemeietorului ei, ca toți să fie una606.
2. Biserica este sfântă pentru că întemeietorul ei este sfanț și izvorul sfințeniei noastre607.
3. Biserica este sobornicească (unive rsală, ecumenică sau a toată lumea), pentru că ea are
menirea de a se întinde peste toată lumea și de a cuprinde în sânul ei toate neamurile608. Această
Biserică Sobornicească se conduce de soboare (Sinoade ecumenice la care au participat episcopii
următori Sfinților Apostoli)609. Cu această Biserică dreptmăritoare condusă de episcopi următori ai
Sfinților Apostoli, Mântuitorul a făgăduit că va rămâne până la sfârșitul veacurilor610.
4. Biserica este apostolică întrucât:
 Este zidită pe temelia apostolilor , piatra ce a din capul unghiului fiind însuși Hristos611;
 Ea s-a răspândit în lume de către apostoli612;
 Se conduce după normele rânduite de Sfinții Apostoli613.
 Preoția ei are continuitate apostolică neîntreruptă de la Sfinții Apostoli și până azi614.
 Biserica are două părț i: una văzută sau pământească (a celor vii) și alta nevăzută sau
cerească (a celor adormiți). Amândouă laolaltă alcătuiesc o singură Biserică având același cap, pe
Iisus Hristos615. în baza acestor texte ale Sfintei Scripturi se dovedește că noi alcătuim o s ingură lume
cu îngerii și cu duhurile drepților.
 Biserica celor vii sau pământească, văzută, se mai numește și Biserica luptătoare , fiindcă
membrii acestei Biserici sunt în luptă cu puterile vrăjmașe ale răului616. Cealaltă parte a Bisericii,

601 Arhim. Cleopa Iiie, op. cit., p. 452 -453.
602 Mt. 16,18.
6031 Cor. 3,11.
604 Efes. 1,22 -23; 5,23; Col. 1, 18, ș.a.
605 In. 10, 16; Rom. 12, 5; Efes. 4,25.
606 In. 17, 11,21 -23; 11, 51 -52; Efes. 4, 5; Gal. 3, 2 7-28; I Cor. 10, 17 ș.a.
607 Tit 2, 14; Evr. 7,26; 9, 14 -15; 10, 10 -14; Efes. 5, 25,27; In. 17, 17 ș.a.
608Mt. 8, 11; 18, 19; Lc. 24, 47; Fapte 1,8; In. 10, 16; Efes. 2, 14; Rom. 10, 11 -13, 18; Col. 3, 11; Gal. 3, 11 -28; Isaia
60,3-4; 66, 18 -24 ș.a.
609 Vezi: Fapte 20, 28; Tim. 3, 1 -26; Filip. 1,1; Tit 1, 7 -9 ș.a.
610 Mt. 28, 18 -20.
611 Apoc. 21, 14; Efes. 2, 20 -22.
612 Mt. 28, 19 -20.
613II Petru 3,2; Iuda 1, 17 ș.a.
614 A se vedea pe larg în capitolul 21 „ Despre Taina Preoției", în Arhim. Cleopa Ilie, op. cit..
615Rom. 14, 7 -9; Efes 1,10; Mt. 22, 32; 28, 18; Filip. 2, 10; Efes. 2, 19; Col. 2, 10; Lc. 15, 10; Ps. 35, 8; Evr. 12, 22 -23
616 II Cor. 10, 3; Efes. 6, 11 -13; Gal. 5,17; I Tim. 1, 18; I Pt. 2, 11 ș.a.

90
cerească sau a sfinților, se mai numește Biserica triumfătoare (biruitoare), fiindcă membrii ei au
încetat lupta cu puterile răului, biruindu -le617.
 Biserica luptătoare se compune din păstoriți și păstorii lor, adică turmă și păstori618. A se
vedea pe larg la capitolul 21, „ Despre Taina Preoției (hirotonia) ” în lucrarea Arhim. Cleopa Ilie,
Călăuză în credința ortodoxă.619
 Din Biserica luptătoare nu pot face parte: sectanții, ereticii, schismaticii și apostații.
Credința lor nu este dreaptă, căci s -au despărțit de bunăvoie de Bi serica lui Hristos și nu se mai luptă
după lege620.
Noi, ortodocșii, vorbim despre Biserica biruitoare și Biserica luptătoare și spunem că una se
află în cer și alta pe pământ, dar, noi nu zicem prin aceasta că sunt două Biserici, ci una singură. Dar
noi măr turisim că Biserica cea una a lui Hristos se împarte în două părți: una văzută și pământească,
a celor vii, și alta nevăzută sau a celor adormiți. Amândouă acestea alcătuiesc o singură Biserică,
având același Cap, pe Hristos621.
Biserica celor vii sau pămân tească, văzută, se mai numește și Biserica luptătoare , fiindcă
membrii ei sunt încă în luptă cu puterile vrăjmașe ale răului.622 Iar prin Biserica biruitoare , noi
înțelegem Biserica pe care o formează toți îngerii și sfinții din ceruri, care au biruit puteri le celui rău
și au trecut în lumea cea nevăzută și cerească623. Așadar, Biserica este una singură, dar ea cuprinde pe
cei vii de pe pământ, cât și pe cei care au adormit în dreapta credință, care și ei sunt vii cu sufletul și
slăvesc pe Dumnezeu alături de î ngeri, și se roagă pentru mântuirea lumii întregi.624
Întrucât îndumnezeirea oamenilor se continuă și în cer și viața în Sf.Treime și cu toți sfinții și
îngerii începe de aici, dar se continuă în veci, între Biserica, de pe pământ și cea din cer este nu numa i
o solidaritate, ci și o continuitate.
De aceea, în Biserica Ortodoxă se subiniază faptul că toți cei ce cred în Mântuitorul Iisus
Hristos sunt în Biserica – Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească – în măsura în care țin și
mărturisesc adevărul de cr edință, în toată plentitudinea lui, așa cum l -au propovăduit Sfinții Apostoli
și urmașii acestora, având ca termen de comparație învățătura Bisericii primare. Astfel, afirmația
Sfântului Ciprian: „Extra Ecclesiam nulla salus ” își păstrează actualitatea.
Prin misiunea lui printre neamuri el a răspândit creștinismul mai ales în lumea greco – romană
și 1-a întărit la Roma, în centrul Imperiului roman. Potrivit Sfântului Evanghelist Ioan, Sf. Apostol
Pavel este cel mai însemnat scriitor și gânditor dintre Aposto li. Prin activitatea sa misionară printre

617 II Tim. 4, 7 -8; I Tim. 6, 16; Efes. 5, 27; Evr. 12,23; Apoc. 21, 10.
618 Lc. 12,42 -46; Fapte 20,28; I Pt. 5, 1 -2.
591 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit.
620 1 Tim. 1,18; 6,12; II Tim. 4, 7; 2, 5 ș.a.
621 Rom. 14, 7 -9; Efes. 1,10; Mt. 22, 32; 28, 18; Lc. 15,10; Filip. 2, 10; Efes. 2, 19; Col. 2, 10; Evr. 12, 23.
594 Efes. 6, 11 -13; Gal. 5,17; I Pt. 2, 11 ș.a.
623 Evr. 12,23; Efes. 5,27; Apoc. 21, 10 ș.a.
624 Arhim. Cleopa Ilie, op. cit., p. 114.

91
neamuri, el a eliberat creștinismul de servitutea Legii mozaice și a asigurat propovăduirea lui
universală.
In Epistolele sale, scrise pentru a da răspuns unor cerințe imediate, deslușim elementele
principale ale t eologiei creștine, în centrul căreia se află Hristos cosmic. Gândirea sa teologică
izvorăște din experiență, din trăire, mai mult decât dintr -un discurs rațional, deoarece Pavel ni se
descoperă ca trăitor mistic care a izbutit să pătrundă realitatea tainic ă a tuturor lucrurilor în Hristos.
Căci Hristos nu este doar Mesia, Cel în care s -au împlinit profețiile și făgăduințele Vechiului
Testament, ci Fiul lui Dumnezeu, Cel preexistent și veșnic, prin care au fost create toate lucrurile și
care, după ce a sufe rit umilințe și moartea pe cruce, a fost ridicat de -a dreapta lui Dumnezeu, fiind
preaslăvit de întreaga făptură.
De aceea, El este Capul noii umanități Mântuite, noul “Israel al lui Dumnezeu ”, în care evreul
și barbarul devin una625, adică, Biserica, care este în același timp Trupul Lui Mistic, în adevăratul
creștin, Hristos este cel care trăiește626, transformându -1 întru asemănare cu El încă în această viață,
însă în mod deplin la înviere. Viața nouă în Hristos nu mai este “potrivit trupului ”, care în viziu nea
lui Pavel este starea de păcat, ci “potrivit spiritului ” și începe de la botez. Prin Botez, credinciosul
devine părtaș morții și învierii lui Hristos,627 primind putere de la Duhul Sf ânt,628 să împlinească
cerințele morale ale noii vieți.
Comuniunea Duhulu i Sfânt îi unește pe toți în legătura iubirii629. Această comuniune este
menținută și exprimată prin Euharistie, Jertfa creștină, “comuniunea cu Trupul lui Hristos ”630, fiind
împlinită pe deplin la sfârșitul veacurilor, când Domnul va reveni în slavă, slava în care vor fi părtași
viii și morții.631 Atunci totul va fi învăluit în iubire, profețiile se vor fi încheiat, limbile vor înceta, iar
noi nu vom cunoaște ca pri n ghicitura, ci față către față .632
Apostolul Neamurilor a scris Epistolele sale cu un scop misiona r, clar, și anume, de a răspunde
încercărilor crescânde la care erau supuse comunitățile creștine nou înființate și persoanel or cărora le
erau adresate, urmărind pe de o parte , cimentarea noi credințe, pe de altă parte contracararea ereziil or
mai vechi sa u mai noi apărute în contextul iudaizant și păgân al societății respective.
„Complexitatea personalității, vieții și doctrinei Apostolului Pavel și -a găsit expresia și în
multiplicitatea perspectivelor din care a fost studiat. Un fapt însă este incontesta bil: Hristos este centrul
din care izvorăsc toate și spre care se îndreaptă toate în ființa, activitatea și gândirea paulină.”633

625 Efes. 2, 14 -19.
598 Gal. 2,20.
599 Rom. 6, 3 -6.
600 Gal. 5,16.
629 Col. 3,14.
630 1 Cor. 10, 16.
6031 Tes. 4, 13 -17.
604 1 Cor. 13.

633 Mitropolitul Nicolae Mladin , Asceza și mistica paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 4.

92
Ceea cel motivează cel mai mult pe Apostolul Neamurilor în întreaga sa viață după
teofania -întâlnirea cu Hristos este iubirea fa ță de Hristos -Domnul. Această iubire îl face extrem de
râvnitor și îi marcheză definitiv întreaga existență. În acest sens a și încheia cu spusele Sfântului Ioan
Gură De Aur despre iubirea de Hristos: „fiindcă avea în sinea sa ceea ce este mai presus decât toate:
iubirea lui Hristos , și lângă El se considera pe sine mai fericit decât toți ceilalți….Fiindcă, pentru acesta,
iadul era un lucru: să piardă acestă iubire . Aceasta a fost pentru el gheenă, pedeapsă, nenorociri
nenumărate, după cum plăcerea era pe ntru el să câștige această iubire .”634

634 Sfântul Ioan Gură De Aur, Cele șapte cuvântari encomiastice în cinstea Apostolului Pavel., trad. Alexandru
Prelipcean, Ed. Doxologia, Iași, 2016 , p. 104

93
BIBLIOGRAFIE

1. IZVOARE
1. Biblia sau Sfânta Scriptură , Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu ap robarea Sfântului Sinod, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002;
2. Noul Testament cu Psalmi, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988;
2. LITERATURĂ PATRISTICĂ
3. Actele Martirice, trad. de Pr. Ioan Rămureanu, PSB, vol. 11, Ed. Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ort odoxe Române, București, 1982 ;
4. Apologeți de limba latină, trad. de Prof. Nicolae Chițescu ș.a., PSB, vol. 3, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981 ;
5. Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii , volum I, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae,
Ed. Humanitas, București, 1997;
6. Fericitul Teodoret al Cirului, Tâlcuire la epistolele pauline, vol.I, trad. Iulia Cărare,
Mircea Ștefan, Ed. Doxologia, Iași, 2015 ;
7. Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universal e. Despre condiția
muritoare a omului, trad. Pr. Prof. Alexandru I Stan ș.a., Ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2013 ;
8. Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea I, Închinarea și slujirea în duh și adevăr ,
col. PSB 38, trad., introd. și note Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991 ;
9. Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea IV, Comentariu la Evanghelia Sfâtului
Ioan, col. PSB 41, trad. , introd. și note Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000 ;
10. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. și note. Pr.Prof. D. Fecioru, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Biseri cii Ortodoxe Române, București, 2003 ;
11. Sfântul Ioan Gură De Aur, Scrieri. Partea a III, Omilii la Matei, trad., introd. și note de
Pr. Dumitru Fecioru , PSB, vol. 23, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1994 ;
12. Sfântu l Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoție,
trad., introd. și note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sophia, București, 2004 ;

94
13. Sfântul Ioan Gură De Aur, Cele șapte cuvântari encomiastice în cinstea Apostolului
Pavel .,trad. Alexa ndru Prelipcean , Ed. Doxologia , Iași, 2016;
14. Sfântul Ioan Gură De Aur, Comentariu la Faptele Apostolilor ., vol. I, trad. Ierom.
Lavrentie Carp , Ed. Doxologia ,Iași, 2016;
15. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească , trad., studiu, note și comentarii de Pr. Pro f.
T.Bodogae, PSB, vo l. 13, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române ,
București, 1987 ;
16. Scrierile Părinților Apostolici , trad. de Pr. Dumitru Fecioru, PSB, vol. 1, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979 ;
17. Sfântul Grigorie De Nyssa, Scrieri , Partea I , trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae și Pr. Ioan
Buga, PSB, vo l. 29, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București,
1982 ;
18. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica , trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, București,
1993 ;
19. Sfântul Sfințit Mucenic Irineu al Lyonului, Aflarea și respingerea falsei cunoșteri sau
Contra ereziilor , vol 1, trad. Pr. dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Teologie pentru azi, București,
2007 ;
20. Sfântul Sfinți t Mucenic Irineu al Lyonului, Aflarea și respingerea falsei cunoșteri sau
Contra ereziilor , vol 2, trad. Pr. dr. Dorin Octavian Picioruș, Ed. Teologie pentru azi, București,
2009 ;

3. LITERATURĂ SECUNDARĂ

21. Andrutsos, Hristu, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene , trad. de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Ed. Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930 ;
22. Bodogae, Pr. Prof. Teodor, Omagiu închinat I.PS Sale Dr. Nicolae Bălan Mitropolitul
Ardealului , Sibiu, 1940 ;
23. Braniște , Pr. Prof. Dr. Ene, Despre preoție, Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2004
24. Breck, Pr. Prof. Dr. John, Sfânta Scriptură în Tradiția Bisericii , trad. Ioana Tămăian,
Ed. Patmos, Cluj -Napoca , 2003 ;
25. Bria, Pr. dr. Ion, Curs de Teologie și practică misionară Ortodoxă , Geneva, 1982
26. Bria, Pr. dr. Ion, Liturg hia după Liturghie, O tipologie a misiunii apostolice și a
mărturiei creștine azi, Athena Publishing, București, 1996
27. Bulgacov, Serghei, Ortodoxia , Ed. Paideia, 1994 ;
28. Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieștii Litughii , trad. Pr.prof.dr. Ene Braniște,
Ed. Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989.

95
29. Cabasila, Nicolae, Despre viața în Hristos , trad. Pr.prof.dr. Teodor Bodogae, Ed.
Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989.
30. Chițescu, Prof. N., Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță, Teologia Dogm atică
și Simbolică , vol. 2, ediția a II -a, Editura Renașterea, Cluj -Napoca, 200 5;
31. Cleopa, Arhim. Ilie, Călăuză în credința ortodoxă , Ediția a IV -a revizuită și adăugită
de Arhim. Ioanichie Bălan, Ed . Episcopiei Romanului, 2000 ;
32. Constantinescu, Pr. Ioan, „Învățăminte despre Sfânta Biserică ”, în „Îndrumător
pastoral” , Arhiepiscopia Bucureștilor, 1981 ;
33. Ehram , Bart. D., The New Testament. A Historical Introduction To The Early
Christian Writings , Oxford University Press, New York, Oxford, 1997
34. Evdokimov, Paul, Ortodoxia , trad. dr. Irineu Ioan Popa, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București , 1996 ;
35. Îndrumări misionare , Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române , București, 198 6;
36. Învățătura de credință Orto doxă , Ed. Doxologia, Iași, 2009 ;
37. Krivoșein, Arhiep. Vasilie, Biserica sobornicească.Texte eclesiologice, trad. Pr.
Nicolae Crețu, Ed. Sophia, București, 2012 ;
38. Larchet, Jean -Claude, Biserica Trupul lui Hristos. I. Natura și strucura Bisericii , trad.
Marinel a Bojin, Ed. Sophia, București,2013 ;
39. Larchet, Jean -Claude, Biserica Trupul lui Hristos. II. Relațiile dintre Biserici , trad.
Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2014 ;
40. Liturghi er, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române ,
Bucure ști, 20 12;
41. Marțian , Sorin, „Actualitatea mesajului Epistolelor pauline ”, Biserică și Societate,
Alexandru Buzalic, Călin Ioan Dușe(coord), Ed. Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2015
42. Marțian , Sorin, Epistolele Pauline. Exegeză și Teologie, Ed. Presa Unive rsitară
Clujeană, Cluj -Napoca, 2017
43. Mladin , Mitropolitul Nicolae , Asceza și mistica paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996
44. Moisescu , Iustin, Ierarhia bisaericească în epoca apostolică, Ed. Centrului
Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955
45. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator , Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București , 2005 ;
46. Preda , Radu, „Laicatul ortodox din România postcomunistă. Un portret
social -teologic” , în Un neobosit slujitor al Bisericii: Preasfinți tul Episcop -Vicar Vasile Someșanul,
Ed. Renașterea, Cluj -Napoca, 2008 ;

96
47. Rămureanu, Ion, M. Șesan, T. Bodogae, Manual I.B.U. pentru Facultățile de Teologie
Ortodoxă , București, 1987 ;
48. Romanides , Pr. Ioannis, Dogmatica patristică ortodoxă – o expunere concisă, trad.
Dragoș Dâscă, Ed. Ecclesiast, 2010 ;
49. Sava, Ierom.Aghioritul, Taina Bisericii după Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, trad. Pr.
Manolache Victor, Ed. Egumenița, 2014 ;
50. Sfântul Nicolae Velimirovici , Credința sfinților – Catehismul Bisericii Ortodoxe , trad.
de Petre -Valentin Lică, Ed . Sophia , București, 200 9;
51. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru , Teologia dogmatică ortodoxă , vol. I, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1996 ;
52. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru , Teologia dogmatică or todoxă , vol. II, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 1997 ;
53. Șebu, Sebastian, Opriș, M., Opriș, D., Metodica predării religiei , Editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2000 ;
54. Tofană, Stelian, Iisus Hristos Arhiereu veșnic după Epistola către Evrei , ediția a II a,
Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2000 ;
55. Tofană , Stelian, Benea , Olimpiu N., „Epistola către Coloseni” a Sf. Apostol Pavel în
tratatul „Despre Sfântul Duh al Sfântului Vasile cel Mare .” O reflecție a teo logiei biblice
noutestamentare.,” Revelații ale Unității la Sfinții Părinți Capadocieni , Ioan Vasile Leb ș.a.(coord.),
Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca, 2013
56. Vassiliadis , Petros, „ St. Paul: Apostle of Freedom in Christ ”, In the Footsteps of Sai nt
Paul: An Academic Symposium, Archbishop Demetrius Traktellis, Rev. John Chryssavgis (Eds.),
Holly Cross Orthodox Press, Boston, 2011
57. Verzan, Pr. Dr. Sabin, Sfântul Apostol Pavel:Istoria propovăduirii Evangheliei și a
organizării Bisericii în epoca apos tolică , Ed. Basilica, București, 2016 ;
58. Viețile Sfinților pe luna iunie , vol. X, ediție îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Ed.
Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman, 1997 ;
59. Yannaras , Christos, Abecedar al credinței. Introducere în teologia ortodoxă , trad. Pr.
Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, București, 1996 ;
60. Zizioulas, Mitropolitul Ioannis, Ființa eclesială, trad. Pr. Dr.Aurel Nae, Ed. Bizantină,
București, 2007 ;

97
4.ARTICOLE ȘI STUDII

61. Bolocan, Conf. Dr. Carmen -Maria, Ierarhia bisericească după scri erile Părinților
Apostolici, în „Analele Ștințifice” ale Universității „Al.I.Cuza” din Iași, Teologie Ortodoxă, tom XII,
2007
62. Bolocan, Conf. Dr. Carmen -Maria, Sfântul Apostol Pavel -Apostol al neamurilor și
inițiator al pedagogiei creștine, în „Analele Ști nțifice” ale Universității „Al.I.Cuza” din Iași,
Teologie Ortodoxă, tom XII, 2007;
63. Chițescu, Prof. Nicolae, Sobornicitatea Bisericii, în „Studii Teologice”, nr. 3-4/1955 ;
64. Crucianu, Ioan, Principiile misionareale Sfântului Apostol Pavel. Prima călătorie
misionară., în „Studia Universitatis” Universitatea „Babeș -Bolyai”, Theologia Orthodoxa”, nr.
2/2010;
65. Hannah D., Darrrell , The Ravenous Wolf: The Apostle Paul and Genesis 49.27 in the
Early Church, New Testament Studies , 62/2016 ;
66. Iosu, Pr. Lect. Univ.Dr. Mi hai, Iată, vin să fac voia Ta! Fundamente neotestamentare
privitoare la preoție, în „Anuarul Academic”al Facultății de Teologie „Andrei Șaguna”,
Universitatea „ Lucia Blaga” din Sibiu, 2007 -2008
67. Lemeni , Dr. Daniel, „Pater pnevmatikos “ în Noul Testament și Apophtegmata
Patrum, în „Altarul Banatului “, nr.1 -3/2010
68. Mutavhatsindi , Muthupei A., „The preliminary urban missionary outreach of the
apostle Paul as referred to in Acts 13 –14”, Verbum et Ecclesia ,38/2017
69. Nechita, Pr. Vasile, Biserica și slujirea ei în p redica Sfinților Apostoli , în rev.
„Îndrumător bisericesc, misionar și patriotic”, nr. 5 , 1989 ;
70. Niculcea, Adrian: „ Eclesiologia în perspectiva dogmei trinitare ”, în rev. „Glasul
Bisericii”, nr. 11 -12/1982 ;
71. Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Preda, Epistola căt re Filipeni , în „Anuarul” Facultății
de Teologie Ortodoxă, „Justinian Patriarhul”, Universitatea din București, 2013
72. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema
comuniunii (teză de doctorat), în „Ortodoxia”, nr. 1 -2/1978 ;
73. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Autoritatea Bisericii , în „Studii Teologice”, nr. 3-4/1964 ;
74. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru , Biserica universală și sobornicească , în „Ortodoxia”, nr.
2/1966 ;
75. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru , Moțiunea Dogmei ”, în „Studii Teolo gice”, nr.9 -10/1964 ;
76. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru , Relațiile treimice și viața Bisericii, în „Ortodoxia”, nr.
4/1964 ;
77. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru , Sinteză eclesiologică , în „Studii Teologice”, nr.5 -6/1955 ;

98
78. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru , Sfintele Taine în v iața Bisericii , în „Studii Teologice”, nr.
3-4/1981 ;
79. Stenschke , Christoph C., „The leadership challenges of Paul’s collection for the saints
in Jerusalem: Part I: Overcoming the obstacles on the side of the Gentile Christian donors”, Verbum
et Ecclesia , 36/ 2015 ;
80. Tofană, Stelian, Cuvântarea Ap. Pavel la Milet(F.Ap.20,17 -35). O referință la preoția
sacramentală a Bisericii primare?, în „Studia Universitatis” Universitatea „Babeș -Bolyai”,
Theologia Orthodoxa”, nr. 2/200 9;
81. Ungureanu , Cezar, Paradigme apostoli ce ale dialogului dintre Biserică și
modernitate: de la Petru și Pavel la Petru sau Pavel, în „Studii Teologice ”, nr. 1/2014
5. SITE
67. http://www.abarc.org/ wp-content/uploads/2016/05/The -Life-and-Letters -of-Paul.pdf ,
(accesat la 8.05.2017)
68. http://www.christianitytoday.com/history /issues/issue -47/apostle -paul-and-his-times –
christian -history -timeline.html (accesat la 7.05.2017)
69. http://ziarullumina.ro/aproape -intru -slujire -de-apostolul -neamurilor -119306.html
(accesat la 9.05.2017)