Disciplina: PSIHOLOGIA MUNCII [622901]

UNIVERSITATEA DE VEST „V ASILE GOLDIȘ ” ARAD
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO -UMANE EDUCAȚIE
FIZICĂ ȘI SPORT
SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE

REFERAT

Coordonator științific: Lect. Univ. Dr. CHISĂLIȚĂ DIANA
Disciplina: PSIHOLOGIA MUNCII

Student: [anonimizat], 2019

2
UNIVERSITATEA DE VEST „V ASILE GOLDIȘ ” ARAD
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO -UMANE EDUCAȚIE
FIZICĂ ȘI SPORT
SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE

REFERAT
STRESUL LA LOCUL DE MUNCĂ

Coordonator științific: Lect. Univ. Dr. CHISĂLIȚĂ DIANA
Disciplina: PSIHOLOGIA MUNCII

Student: [anonimizat], 2019

3
Cuprins
Capitolul I. TEORII ȘI MODELE EXPLICATIVE ALE STRESULUI ȘI ALE
MECANISMELOR DE COPING ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 4
1.1. Definiții ale stresului și ale coping -ului ………………………….. ………………………….. ……………….. 4
1.2. Relațiile stresului cu emoțiile negative ………………………….. ………………………….. ……………….. 4
1.3. Relațiile dintre stres, frustrare și anxietate ………………………….. ………………………….. …………. 5
1.4. Teorii și modele privind stresul și coping -ul ………………………….. ………………………….. …….. 5
Capitolul II. MECANISME DE APARARE, STRATEGII ȘI STILURI DE COPING …………….. 6
Capitolul III. PROBLEMATICA STRESULUI PROFESIONAL ………………………….. ………………. 7
3.1. Modele privin d sursele stresului profesional ………………………….. ………………………….. …………… 7
3.2. Etape în programul de prevenție ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 8
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 8
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 9

4
Capitolul I. TEORII ȘI MODELE EXPLICATIVE ALE STRESULUI ȘI
ALE MECANISMELOR DE COPING

1.1. Definiții ale stresului și ale coping -ului

Stresul este un fenomen psihosocial complex ce decurge din confruntarea persoanei
cu cerinte, sarcini, situatii, care sunt percepute ca fiind dificile, dureroase sau de mare
importanta pentru persoana respectiva (Baban, 1998).
Dicționarul de psihologie social ă definește termenul de stres psihic ca fiind o stare de
tensiune, de încordare și de disconfort, determinat ă de agenții afectogeni, cu semnificație
negativ ă, de frustrarea sau deprimarea unor stări de motivație (trebuințe, dorințe, aspiratii), de
dificultatea sau de imposibilitatea rezolvării unor probleme.
Din perspectiva neuro -fiziologica (triada format ă din sistemul nervos autonom, sistemul
endocrin și sistemul imunitar – Cacioppo, 1994), stresul poa te fi considerat o constant ă a
existen ței umane, din perioada prenatal ă și până la sfârșitul vieții noastre.
Creierul este programat s ă perceapă toate experiențele, s ă le catalogheze pe fiecare ca fiind
negativ ă (periculoas ă), neutr ă sau pozitiv ă și, apoi, să reacționeze corespunzător.
Exprimarea furiei, agresivitatea verbal ă sau fizic ă sunt câteva exemple ale reacției de lupta,
în vreme ce izolarea social ă, vizionarea excesiv ă a televizorului, dependen ța de substanțe sau
de jocuri (de noroc, pe internet et c.) reprezinta câteva exemple de reacții de „fuga”. Ulterior, a
fost descrisa și o a treia reacție, cea de „înghețare”, caracterizat ă prin lipsa reacțiilor fizice sau
psihice, sentimentul de neajutorare, de neputinț ă, simptome depresive.
Daca situația nu s e rezolva prin “lupta sau fugi”, individul rămâne în continuare expus la
agenții stresori, iar, cu timpul, apar tulburări emoționale, neliniște, solicitări mari fizice și
psihice permanente care, în cele din urma, produc boli (cardiovasculare, endocrine, p sihice,
cancer etc.).
Atunci când suntem supuși solicitărilor externe, organismul secret ă așa-numi ții „hormoni
de stres” pentru a le putea face fa ță cu succes. Problemele apar atunci când aceste substanțe
persista mai mult tip în sânge (expunere prelungit ă la stres); pot apărea leziuni ale vaselor de
sânge , afecțiuni ale rinichilor și chiar moarte; îmbătrânirea celulara este accelerata, iar
imunitatea scade, astfel încât creste riscul apariției bolilor somatice sau psihice.
În psihologie, stresul vizează s tările psihice disfuncționale datorate dificultăților cărora
individul trebuie să le facă față, iar coping -ul vizează mecanismele și mijloacele de care
dispune pentru a gestiona aceste probleme.
Coping -ul sau managementul stresului rezidă în efortul cogn itiv și comportamental al
persoanei de a reduce, de a controla sau tolera solicitările interne sau externe care depășesc
resursele personale, desfâșurându -se în trei etape: anticiparea (avertizarea), confruntarea
(impactul) și post -confruntarea. Copingul e ste un răspuns la evaluarea unei amenințări, fiind
definit ca un ansamblu de eforturi cognitive și comportamentale pentru gestionarea cerințelor
specifice interne și/sau externe evaluate ca epuizând sau excedând resursele persoanei (Lazarus,
Folkman, 1984 ).

1.2. Relațiile stresului cu emoțiile negative

Emoțiile -stres depind de evaluarea cognitivă. Studierea bazelor cognitive ale emoțiilor, a
mecanismelor de evaluare cognitivă a evenimentelor sau a situațiilor care sunt susceptibile să
provoace emoții -stres sunt de o mare importanță. Scherer și Scherer (1990) au studiat
copingul, în cadrul emoțiilor -stres, precum și configurațiile complexe ale strategiilor de
gestionare a stresului.

5
1.3. Relațiile dintre stres, frustrare și anxietate

Rivolier (1992) sugerează că ar fi potrivit să se facă relaționarea termenului stres cu
frustrarea, cu trăirea afectivă a primejdiei, a pericolului, cu agasarea cotidiană, cu trăirea
semnificației pericolului, respectiv cu concepte mai vaste decât cel al emoției. Stresul se
relaționează, de exemplu, cu anxietatea. Conform principiului interrelațiilor dintre somatic și
psihic se poate spune că orice schimbare în cogniție poate produce o schimbare fiziologică sau
somato -fiziologică.

1.4. Teorii și modele privind stresul și coping -ul

Diferiți cercetători au elaborat mai multe modele prin care încearcă să explice diverse
aspecte ale stresului:
➢ Modelul fiziologic al stresului și teoria răspunsului;
➢ Modelul cauzal și teoria stimulilor;
➢ Modelul tranzacți onal al stresului (Lazarus, Folkman, 1984);
➢ Modelul conservării resurselor;
➢ Modelul interacționist -ecologic al stresului (Cohen, 1986).

Modelul interacționist al anxietății, stresului și coping -ului (Rolland, 1998) permite o mai
bună înțelegere și exp licitare a comportamentelor de coping și a repercusiunilor anxietății și
stresului asupra sănătății psihice și fizice în contexte sociale și psihologicestresante
Modelul tranzacțional al stresului și al coping -ului elaborat de Lazarus și Folkman
(1984) se axează pe modul în care evenimentele nedorite pot provoca episoade stresante
contextul tranzacțiilor dintre persoană și mediu. Conform teoriei tranzacționale, copingul rezidă
în efortul desfășurat la nivel cognitiv, fiziologic și comportamental pentru a reduce/ minimiza,
elimina, stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe în contextul tranzacției persoană –
mediu organizațional, solicitări care depășesc resursele/ posibilitățile reale personale (Folkman
et al. 1986).

6
Capitolul II. MECANISME DE APARARE, STRATEGII ȘI STILURI DE
COPING

2.1. Abordarea organizării funcționale a mecanismelor de apărare și a mecanismelor de
coping

În ultimii ani s -a impus o nouă teorie privind organizarea funcțională a mecanismelor
de ap ărare și a mecanismelor de coping. În timp ce concepția clasică (Menninger, 1963; Haan,
1977) susținea că mecanismele de coping preced mecanismele de apărare, concepțiile actuale
arată că, în fapt, mecanismele de apărare preced copingul (Chabrol, Callahan, 2004). Cel mai
adesea noi elaborăm strategii pentru eliminarea stărilor afective negative provocate de stresori,
adică punem în funcție mecanisme de coping.
În majoritatea lucrărilor se insistă asupra celor două tipuri de mecanisme de coping,
analizate mai întâi de de Lazarus și Folkman (1984):
➢ Copingul centrat pe problemă , care implică strategii orientate spre “management –
ul” evenimentului;
➢ Copingul centrat pe emoții se referă la strategiile ce vizează reglarea emoțiilor
asociate evenimentului stresant.

Din perspectiva psihologiei cognitive, Miclea (1997, pag. 21 -24 și 26) realizează o
taxonomie comprehensivă, o clasificare biaxială a mecanismelor de coping, cu rea le valențe
euristice și metodologice, în funcție de vectorul funcționării (confruntare -evitare) și de tipul de
mecanism (comportamental, cognitiv și neurobiologic). Referitor la copingul focalizat pe
emoție/gestiunea emoțiilor, se precizează că " trăirile e motiv -subiective sunt rezultanta
conștientizată a combinării componentelor neurobiologice (în special, biochimice), cognitive
și comportamentale, iar modificarea unuia din acești factori schimbă semnificația trăirii
subiective " (Miclea, 1997, p.10).
Mecan ismele de coping presupun o capacitate de control a situațiilor, respectiv o
anumită “controlabilitate”. Credința că situația este controlabilă va da posibilitate persoanei de
a modifica sau de a elimina stresul prin strategia de coping care a fost găsită. Se disting două
tipuri de control: comportamental și cognitiv.
Stilurile de coping cuprind combinații ale unor trăsătui de personalitate, respectiv
judecăți apreciative, gânduri raționale sau iraționale, convingeri și atitudini rezultate din
experiența stresului. Stilurile de coping pot fi descrise cu referire la dimensiunile și gradele de
complexitate și flexibilitate ale acestora (Lazarus și Folkman, 1984). Stilul de coping rigid s -a
dovedit a fi mai puțin eficient decât stilul de coping flexibil.
Cercetările din ultimii ani au evidențiat existența unor tipuri specifice de coping, pe care
le prezentăm în cele ce urmează.
➢ Teoria coping -ului pozitiv reprezintă o abordare novatoare care pune accentul pe
beneficiile potențiale ale „sentimentelor p ozitive” („positive feelings”), permițând
indivizilor, comunităților sau societăților să se dezvolte (Seligman și colaboratorii,
2000).
➢ Teoria coping -ului proactiv („Proactive Coping Theory”) este o abordare care
integrează aspectele temporale ale coping -ului, în special copingul în fața evenimentelor
viitoare. Teoria coping -ului proactiv (Schwarzer și Taubert, 2002) cuprinde, în același
timp, strategii de auto -reglare pentru realizarea scopurilor („self -regulated goal
attainment strategies”) și conceptul de dezvoltare personală („personal growth”).

7
Capitolul III. PROBLEMATICA STRESULUI PROFESIONAL

3.1. Modele privind sursele stresului profesional

De-a lungul anilor s -au elaborat mai multe modele care au vizat identificarea surselor
stresului profesional.
Modelul “cerințe -control” elaborat de Karasek (1990), după opinia lui Fessier și
Moulin (2005, p. 34), este unul dintre cele mai cunoscute model e explicative ale stresului
profesional. Modelul “cerințe -control” vizează două dimensiuni:
➢ exigențele profesionale (“psychological job demands”), adică îndatoririle și
constrângerile organizaționale exercitate asupra individului;
➢ libertatea deciziilor de care dispune salariatul, adică posibilitățile de decizie și de
control pe care individul le poate avea în privința muncii.

Johnson (1986; 1989) a adăugat la modelul lui Karasek o a treia dimensiune: susținerea
socială , care se referă la t rei aspecte:
➢ susținerea ierarhică (direcțiune), cu două componente:
o susținerea practică
o susținerea emoțională;
➢ susținerea colegială ;
➢ susținerea extra -profesională (familială, din partea prietenilor etc.).

Cauzele stresului la locul de muncă :
➢ Lipsa controlului asupra propriei activități
➢ Roluri definite incomplet și responsabilități care intra în conflict
➢ Relații de munca deficitare, atitudinea managementului
➢ Expunerea la un comportament violent sau agresiv
➢ Insecuritatea în plan profesional
➢ Creșterea volumului de munca din cauza reducerilor de personal
➢ Program prelungit
➢ Situatii în care atribuțiile nu sunt corelate cu abilitățile angajaților

Ambiguitatea de rol
➢ Apare atunci când angajații nu își găsesc locul în interiorul organizației, când atribuțiile
intra în conflict cu valorile personale sau când angajații îndeplinesc mai multe roluri,
incompatibile
➢ Accentuata de supraîncărcare și responsabilitatea p entru ceilalți
➢ Manifestata prin: lipsa obiectivelor, neclaritatea așteptărilor companiei, incertitudinea cu
privire la atribuțiile postului
➢ Efecte: satisfacție scăzută, tensiune legat ă de activitatea depus ă, încredere scăzută în sine

Incompatibilitatea dintre atribuții și responsabilități
➢ Efecte: satisfacție scăzută, tensiune la nivel psihic și devotament scăzut fa ță de organizație
➢ Nu afecteaza doar top -performerii, ci și acei angajați care au sarcini monotone, care nu își
folosesc la maxim potențialu l sau care au prea puține atribuții
➢ O fațetă a acestui stresor este lipsa posibilității de promovare sau promovarea prematura .
Control scăzut asupra propriei activități
➢ Efecte: anxietate, depresie, apatie, epuizare, scaderea încrederii în sine.
➢ Un control mai mare asupra propriei activități reduce stresul .

8
3.2. Etape în programul de prevenție

Prima etapa – Identificarea problemei.
Cea mai buna metod ă de a explora scopul și sursa unei probleme de stres într-o organiza ție
depinde în parte de marimea organizatiei și de resursele disponibile. Discutiile de grup intre
manageri, reprezentanti și angajati pot fi o sursa bogata de informatii. Asemenea discuti i pot fi
tot ceea ce este nevoie pentru a remedia problemele legate de stres intr -o organizatie mica. Intr –
o organizatie mare, asemenea discutii pot fi utile pentru informarea asupra factorilor de stres și
a conditiilor ce determina stresul pentru un numar mare de angajati.

Etapa a II -a. Designul și implementarea interventiilor.
În organizatiile mici, discutiile informale ce au ajutat la identificarea problemelor de stres pot
produce și idei fructuoase de preventie. În organizatiile mari este nevoie de un proces mai
formal. Frecvent, i se cere unei echipe sa dezvolte recomandari bazate pe analiza datelor din
prima etapa și se consulta experti din afara organizatiei.
nainte de orice interven ție, angaja ții trebuie informa ți asupra ac țiunilor ce vor avea loc și cand.
Adesea este utila o intalnire în acest scop.

Etapa a III -a. Evaluarea interventiei.
Evaluarea este o etapa important ă în procesul interven ției. Evaluarea este necesara pentru a
determina daca interventia produce efectele scontate și daca sunt nece sare schimb ări în aceasta
direc ție.
Timpul necesar pentru evaluarea interventiilor trebuie bine stabilit. Interventiile ce implic ă
schimbare organiza țional ă trebuie s ă primeasc ă evalu ări atât dup ă un timp scurt c ât și după o
perioada mai lung ă.

Concluzii
Atunci când dorim să reducem cât mai mult cu putință stresul, trebuie să identificăm
potențialele surse de stres, să ne evaluăm realist resursele personale de a face față situațiilor
problemă și să ne familiarizăm cu tehn icile de control al stresului, punând în acțiune mecanisme
și strategii de coping eficiente .
Stresul nu este o boală în sine, dar dacă este intens și de durată, poate să conducă la
apariția unor probleme de sănătate mentală și fizică. Starea de presiune, poate să îmbunătățească
performanțele și să aducă o anumita satisfacție în muncă, prin atingerea obiectivelor urmărite.
Dar atunci când solicitările și presiunile depășesc anumite limite, ele conduc la stres. Și această
situație nu este favorabilă nici pen tru angajați, nici pentru întreprindere.
Moralul scăzut, plângerile referitoare la sănătate și locul de munca sunt primele semne ale
stresului la locul de muncă. Dar câteodată, nu există indicii, mai ales dacă angajații se tem de
pierderea locului de muncă. Lipsa semnelor evidente nu este un motiv bun pentru a neglija
îndoielile privitoare la stresul la locul de muncă sau minimizarea importanței unui program de
prevenție a stresului.
Nu exist ă abord ări standardizate sau un manual pentru dezvoltarea programelor de
preven ție a stresului. Designul programelor și solu țiile vor fi influen țate de numero și factori –
mărimea și complexitatea organiza ției, resursele disponibile și în special tipul de probleme cu
care se confr untă organiza ția. De exemplu unele companii au ca problem ă principal ă
suprasolicitarea angaja ților, iar altele un program inflexibil sau lipsa de comunicare cu
publicul.

9

BIBLIOGRAFIE

Băban, A. (1988), Stres și personalitate , Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca .
Chelcea, S., (2008). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații (ed. a II -a revazută și adăugită.
Iași: Editura Polirom.
Moscovici, S., (2011). Influența socială și schimbarea socială . Iași: Editura Polirom.
Muscalu, M., (2015). Discriminarea în relațiile de muncă . București: Editura Hamangiu.
Preda, V., R., (2010 ), Efecte ale stresului și strategii de coping la cadrele didactice și la elevi.
Cluj-Napoca, Universitatea Babeș Bolyai – Teză de doctorat
Preda,V.R. (2006), Modele explicative și metode de investigare a mecanismelor de gestionare
a stresului . Cluj-Napoca, Editura Eikon, p. 126 -14.