Manual Psihologie Sociala Duduciuc Ivan Chelcea 1 [622699]
ALINA DUDUCIUC ● LOREDANA IVAN
în colaborare cu
SEPTIMIU CHELCEA
Profesor emerit
PSIHOlOGIE SOCIALA
MANUAL UNIVERSITAR
EDITURA COMUNICARE.RO
2
Cuprins
Cuvânt înainte (Alina Duduciuc și Loredana Ivan)
1. Psihologia socială – domeniu de studiu interdisciplinar
Definiții ale psihologiei
Psihologia socială azi
Psihologia socială aplicată aplicată
„Globalizarea psihologiei sociale” versus „Psihologia socială globală”
2. Comportamentul colectiv
Ce este comportamentul colectiv?
Dimensiunile comportamentului colectiv
Procesele psihosociale ale comportamentului colectiv
Psihosociologia mulțimilor
Cauzele comportamentelor colective
Teorii despre dinamica mulțimilor
3. Zvonurile și rezistența la zvonuri
Elemente de teorie a zvonurilor
Paradigma psihologică
Paradigma sociologică
Tipuri de zvonuri și controlul zvonurilor
Zvonurile revoluției
„Șoaptele” de altădată
Se non e vero, e una (bella) storia
4. Memoria socială: organizarea și reorganizarea ei
Memoria – un proces psihic încă neelucidat
Ce este memoria socială?
Organizarea și reorganizarea socială a memoriei
Reorganizarea memoriei sociale în tranziția postcomunistă din Romania
5. Comunicarea interpersonală: autodezvăluirea și consolarea
Precizări terminologice
Psihosociologia comunicării: repere istorice
Teoriile comunicării interpersonale
Autodezvăluirea – un tip specific de comunicare interpersonală
Comunicarea de susținere. Consolarea
6. Grupurile sociale
Ce este un grup social?
Natura grupurilor
Tipuri de grupuri sociale
Structura și funcțile grupurilor sociale
Gândirea de grup
Leadership-ul în grupurile mici
Liderii în cadrul grupurilor
7. Comportamentul agresiv
Ce este comportamentul agresiv?
3Tipuri de comportamente agresive
Teorii despre comportamentul agresiv
Modelul general al comportamentului agresiv
8. Comportamentul prosocial
Ce este comportamentul prosocial?
Teorii explicative ale comportamentului prosocial
Teorii sociologice
Teorii psihologice
Teorii biologice
Emergența comportamentului prosocial
Spre o teorie integralistă a comportamentului prosocial
9. Atracția interpersonală: afilierea, iubirea, gelozia
Afilierea
Iubirea
Teorii explicative ale iubirii
Gelozia
Proximitate și atracție interpersonală
Caracteristicile individuale – determinanți ai atracției interpersonale
Complementaritatea și atrația interpersonală
10. Influența socială
Normalizarea sau formarea normelor de grup
Conformarea
Obediența
Manipularea
11. Cogniția socială
Cogniția socială: cunoașterea științifică a cunoașterii comune
Rolul central al schemelor mentale în domeniul cogniției sociale
Percepția socială: formarea primelor impresii
Teoriile atribuirii. Erori de atribuire
12. Atitudinile sociale și schimbarea atitudinilor
Ce sunt atitudinile?
Elementele componente ale atitudinilor
Structura verticală și orizontală a atitudinilor
Funcțiile atitudinilor
Prezic atitudinile comportamentele?
Schimbarea atitudinilor
Teoria „Stimul-răspuns”
Efectul de ațipire
Teoria „Procesul dual”
Teoria „Judecata socială”
Teoria echilibrului
Teoria disonanței cognitive
Teoria reactanței
Teoria contextualizării situației
13. Stereotipurile, prejudecățile, discriminarea socială
Repere conceptuale și metodologice
Originea termenului de „stereotip”
Cum apar stereotipurile?
Prejudecățile
Discriminarea
4Controlul stereotipurilor și combaterea discriminării
14. Selful: cu referire la selful românesc în tranziție
Ce se înțelege prin termenul de „self”?
Din istoricul concepțiilor despre self
Dezvoltări actuale ale teoriei despre self
Verificarea efectului „Muhammad Ali” în România
5
Cuvânt înainte
Prezenta lucrare este un manual adresat studenților din științele sociale care parcurg un curs de
psihologie socială. Cele 14 lecții sunt tot atâtea teme de reflecție asupra unor aspecte care constituie
astăzi “miezul” preocupărilor în domeniul psihologiei sociale: comportamentul agresiv și prosocial,
individul aflat în grup și în mulțime, modul în care își reprezintă actorii sociali lumea în care trăiesc și
realizează inferențe cognitive asupra ceea ce li se întâmplă în viața de zi cu zi, modul în care își formează
stereotipuri, prejudecăți sau își structurează propriile cogniții în funcție de memoria grupului, se
îndrăgostesc, păstrează sau amenință legăturile sociale cu ceilalți, se văd pe ei înșiși și își construiesc o
imagine de sine care influențează ulterior interacțiunile cu ceilalți. Aceste aspecte structurează
psihologia socială la mai bine de 100 de ani de la nașterea sa ca disciplină academică.
Studiul psihologiei sociale distinge, cel puțin tematic, psihologia socială europeană de cea
americană, ceva mai prolifică și care a impus metoda expeimentului ca metodă “regală”. Dacă tema
comportamentelor colective, inclusiv cea a memoriei sociale și gândirii stereotipe a fost impulsionată
de studiile realizate în Franța, de cercetători care sunt acum amințiți în toate manualele de specialitate,
indiferent de locul apariției (Gustave Le Bon, Maurice Halwachs, Serge Moscovici – cercetător francez
de origine română), psihologia socială americană s-a centrat mult timp pe procesele de influență socială,
pe influențele pe care le suferă actorul social ca urmare a relațiilor cu ceilalți – prezente, trecute sau
imaginate. De fapt, după cum se exprimau George Ritzer și Pamela Gindoff (1992), specificul
psihologiei sociale este „relationismul metodologic”, înțeles ca folosirea explicațiilor centrate pe
„relația” dintre actorul social și ceilalți actori care iau parte la interacțiune. Aceste relații pot fi, de
exemplu, de autoritate/subordonare, ca în cazul celebrului experiment condus de Stanley Milgram
(1974), de majoritate/minoritate, ca în cazul unui experiment despre conformare rămas clasic în
psihologia socială, condus de Solomon Asch (1950) sau relații imaginare, percepute, dar nu neapărat
reale dacă ar fi să cităm aici experimentele conduse de Norman Triplet (1989) asupra facilitării sociale,
experimente care au marcat „nașterea” psihologiei sociale.
Considerată multă vreme o disciplină de graniță, psihologia socială este astăzi o disciplină
academică matură care are un nucleu tematic specific și o abordare metodologică proprie: centrarea
explicațiilor fenomenelor observate pe relație și pe elemente de context social care permit activarea,
stimularea sau dimpotrivă inhibarea comportamentelor individuale. În fapt, ceea ce psihologia socială
susține și demonstrează experimental este aceea că reacțiile individului variază în funcție de contextul
social (inclusiv relaționar) în care performeză un anume comportament și că atunci când un anumit
element de context este suficient de puternic și relevant pentru reacția sa comportamentală, putem asista
6la modificări semnificative al comportamentului actorului social comporativ cu un context neutru, cu
relevanță slabă.
O analiza fascinantă a modului în care elementele de context activează „ceea ce este rău” în
natura umană, permitând încălcarea normelor sociale și morale general acceptate, o realizează
cunoscutul psiholog social american Philip Zimbardo (2007). Lucrarea sa The Lucifer Effect:
Understanding how good people turns evil , tradusă și în România, este în primul rând o demonstrație a
specificului explicațiilor psihologiei sociale și a ceea ce înțelegem prin „apelul la context” pentru a
descrie reacțiie individule.
Experimentele care demonstrează influența pozitivă a contextului asupra reacțiilor
comportamentale individuale sunt la fel de numeroase, deși mai puțin celebre. Firește, popularizarea
psihologiei sociale s-a făcut în primul rând prin expunerea marelui public la rezultatele „surprinzătoare”
pe alocuri „șocante” ale studiilor care au relevat ceva despre natura umană „diabolică”. Stanley Milgram
și Philip Zimbardă au făcut fără doar și poate un serviciu enorm acestei discipline pentru că rezultatele
experimentelor lor au constituit subiecte de dezbatere în presă, în rândul publicului larg, inclusiv punct
de plecare pentru file artistice (vezi The Milgram Experiment , 2009). Se impune totuși rediscutarea și
corelarea datelor de cercetare care arată ceva despre natura umană „angelică”, cu alte cuvinte influența
pozitivă a contextului, inclusiv contextul relațional asupra reacțiilor comportamentale individuale. Un
pas relevant în părăsirea psihologiei sociale centrate pe natura „tenebroasă” a actorului social și
surprinderea laturii sale contestatare, active, puternice este cel realizat de Serge Moscovici , care a lansat
conceptul de „influența minorităților” (1969). Ceea ce aduce nou Moscovici și după el cercetătorii
moderni ai psihologiei sociale este privirea către „cealaltă jumătate a paharului”, în care contextul social,
folosit adesea în explicațiile psiho-sociologice „lucrează” în favoarea individului și a speciei umane.
Prezentul manual nu este un istoric al preocupărilor de psihologie socială la nivel mondial,
despre acest aspect tratând pe larg Septimiu Chelcea în cercetări anterioare, subliniind procesul actual
de indigenizare al psihologiei sociale în care putem să includem și preocupările din ultimii ani din
psihologia socială românească.
Lucrarea de față este un manual adresat studenților, un instrument de lucru pentru cursurile de
nivel academic de psihologie socială. Cei trei autori valorifică experiența de de cercetare și predare a
acestui curs și entuziasmul cu care s-au dedicat domeniului, antrenând în volume coordonate cercetări
ale studenților, doctoranzilor și altor specialiști, pe teme de psihologie socială.
Acest manual este destinat, în primul, rând studenților de la Facultatea de Comunicare și Relații
Publice din cadrul SNSPA, dar, ne place să credem că și studenții de la alte facultăți cu profil socio-
umanist vor găsi în lecțiile scrise informațiile de bază din domeniul psihologiei sociale. În redactarea
manualului am pornit de la lucrarea Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații coordonată de
profesorul Septimiu Chelcea (2008/2010). Am selectat unele teme, care au fost revizuite și adaptate
lucrului direct cu studenții, interacțiunilor de curs și seminar. Am inclus și trei lecții scrise special pentru
7studenții noștri („Comunicarea interpersonală” de Alina Duduciuc; „Cogniția socială” de Loredana Ivan;
„Comportamentul agresiv” de Septimiu Chelcea).
Menționăm că „Bibliografia orientativă” cuprinde numai lucrări în limba română, deși în textul
lecțiilor sunt trecute sursele bibliografice (autor, an, pagină) utilizate. Pentru a nu încărca lista
bibliografică nu am mai men ționat titlul acestora: este o limită a manualului, pe care ne-o asumăm.
Manualul își dorește în primul rând să apropie studenții de această disciplină și să dezvolte o
„relație” de atracție între cititor și temele psihologiei sociale. Dacă am utilizat elementele de „context”
potrivite o va demonstra numărul studenților care vor alege în anii următori să elaborze lucrări pe teme
de psihologie socială.
În încheierea cuvântului nostru introductiv, ne exprimăm gratitudine pentru toți cei care au făcut
posibilă apariția acestei lucrări: studenților, doctoranzilor, colegilor de la Facultatea de Comunicare și
Relații Publice (SNSPA) și de la Facultatea de Științe Politice (Universitatea „Dimitrie Cantemir”),
precum și membrilor Clubului de Psihosociologie de la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială
(Universitatea din București), cu care am colaborat de-a lungul anilor. Mulțumim Editurii
Comunicare.ro și, nu în ultimul rând, profesorului Septimiu Chelcea, care ne-a îndrumat în cariera
noastră didactică și de cercetare științifică și care a acceptat să colaboreze la redactarea acestui manual.
Alina Duduciuc și Loredana Ivan
21.03.2013
8
1
Psihologia socială – domeniu de studiu interdisciplinar
Septimiu Chelcea
De-a lungul timpului, psihologia socială (psihosociologia) a fost diferit definită. La începutul secolului
al XX-lea, Floyd H. Allport (1890 – 1978), autorul primului tratat de psihologie socială bazat, în
principal, pe rezultatele studiilor experimentale, considera că „psihologia socială studiază
comportamentul social și conștiința socială a indivizilor” (F. H. Allport, 1922, p. 12). Obiectul de studiu
al psihologiei sociale, după Floyd H. Allport, ar fi „studiul relațiilor reale sau imaginare dintre persoane
într-un context social dat, în măsura în care acestea afectează persoanele implicate în respectiva situație”
(ibidem). La jumătatea secolului trecut, Theodore M. Newcomb (1903 – 1984) definea psihologia
socială ca fiind „studiul interacțiunii indivizilor umani”, concentrându-se asupra „modului în care
funcțiile organismului uman se modifică datorită faptului că oamenii sunt membri ai societății” (Th. M.
Newcomb, 1950, p. 28). După mai bine de trei decenii, Serge Moscovici, întrebându-se „Ce este
psihologia socială?”, dădea următorul răspuns: „Psihologia socială este știința conflictului între individ
și societate” (S. Moscovici, 1984/2010, p. 6). Este știința „fenomenelor ideologice (cogniții și
reprezentări sociale) și a fenomenelor de comunicare” la diferite niveluri: interindividual, intragrupal și
intergrupal“ (S. Moscovici, 1984/2010, p. 7). Cecilia Ridgewey (1997, p. 1) observa că „psihologia
socială se concentrează asupra relațiilor dintre indivizi și dintre grupuri, asupra proceselor de grup și
asupra structurilor ce apar din aceste interacțiuni”.
În fine, la sfârșitul secolului al XX-lea, Fathali M. Moghaddam (1998, p. 9) aprecia că psihologia socială
„este studiul științific al indivizilor în context social”, ocupându-se atât de relațiile interpersonale, cât și
de relațiile între grupuri, centrându-se totuși pe individ, chiar dacă studiază grupurile umane. Ea ar urma
să descopere, pe de o parte, ceea ce este universal în comportamentul oamenilor (dimensiunea „etică“)
și, pe de altă parte, ceea ce este specific diferitelor grupuri umane (dimensiunea „emică“). Astfel, Fathali
M. Moghaddam (1998, pp. 8-12) a identificat trei norme sociale universale: încrederea interpersonală,
adevărul și schimbarea rolurilor în timpul dialogului. Este de mirare că distinsul profesor de la
Georgetown University nu menționează și norma reciprocității, care – după cum afirma Alvin Gouldner
(1960) – se regăsește dintotdeauna în toate societățile. Fathali M. Moghaddam a identificat, de
asemenea, și o serie de similarități (comportamente, sentimente, moduri de gândire) între societăți:
credința că fiecare corp uman are un self, oamenii evaluează lumea în care trăiesc în termenii
pozitiv/negativ și caută să afle cauzele schimbărilor din mediul natural și social, în toate societățile există
9diferențe de status social mai mult sau mai puțin discrepante și tendința de conformare la normele sociale
(prescripții comportamentale), oamenii manifestă sentimente pozitive față de cei asemănători lor și au o
propensiune pentru comportamentul prosocial, în toate societățile se întâlnesc comportamente agresive
fizice sau verbale, precum și grupuri sociale lideri. În fine, în toate societățile percepția injustiției
generează conflicte intergrupuri; distincția dintre just și nejust influențează comportamentul.
În ceea ce privește dimensiunea emică, Fathali M. Moghaddam (1998, pp. 13-15) vorbește despre
existența unui self vestic (SUA, Europa de Vest) diferit de selful estic (India, China, Japonia), despre
tendința spre conformism a unor culturi, despre diferențele dintre societăți sau culturi în ceea ce privește
alegerea partenerului/partenerei în relațiile maritale, de iubire sau prietenie, despre particularitățile
comportamentului prosocial și ale socializării. În cadrul diferitelor culturi există diferențe între
comportamentul social al bărbaților și femeilor, de la o societate la alta „lenea socială” (sau „frânarea
socială”) are manifestări tipice, iar percepția injustiției și a inegalităților generează comportamente
caracteristice fiecărei societăți. Sarcina psihologiei sociale este tocmai aceea de a formula explicații
teoretice adecvate atât universaliilor, cât și particularităților comportamentelor sociale.
Din șirul lung de definiții date psihologiei sociale, am reprodus doar câteva, considerând că aceste
definiții sunt emblematice pentru dinamica domeniului și că ele susțin definiția pe care am propus-o și
dau un temei în plus punctului de vedere asupra psihosociologiei ca domeniu interdisciplinar de studiu,
relativ autonom, în plină expansiune.
Uneori, psihologia socială este definită prin enumerarea fenomenelor care constituie obiectul ei de
studiu. Cuprinsul manualelor universitare și al tratatelor cu circulație internațională apărute de-a lungul
timpului exprimă foarte clar ce este și cum a evoluat psihologia socială. Dacă acceptăm că psihologia
socială este domeniul de cercetare de care se ocupă psihosociologii, ajungem la o definiție descriptivă a
acestui domeniu de cunoaștere. Social Psychologists Directory (2003) conturează destul de exact
situația. Iată care este în prezent aria de preocupări ale psihosociologilor: agresivitate/violență,
ajutor/comportament prosocial, atitudine, atribuire, comportament nonverbal, comportament organiza-
țional, comunicare, cultură/etnicitate, evoluție/genetică, gender, internet/ciberpsihologie, judecată/luarea
deciziei, motivație/stabilirea scopurilor, percepția persoanei, personalitate, persuasiune/influență socială,
psihologie socială aplicată, relații intergrupuri, relații intime, rezolvarea conflictelor, sănătate.
Dar psihologia socială poate fi definită nu numai după obiectul ei de studiu, ci și în funcție de modul de
abordare a fenomenelor sau în funcție de ceea ce Serge Moscovici numea „viziune psihosociologică”.
Psihologia socială – aprecia Serge Moscovici (1984/1990, pp. 8-10) – se distinge mai puțin prin teritoriu, cât
mai ales printr-un punct de vedere specific. Spre deosebire de psihologi sau sociologi care au o grilă de lectură
„binară” (de o parte „egoul”, individul, organismul și de cealaltă parte „obiectul”), psihosociologii lucrează
cu o grilă „ternară”. Altfel spus, analizele psihologice și sociologice se bazează pe schema „S R” (Stimul
Răspuns). Psihologia socială propune o grilă de lectură ternară a faptelor și relațiilor, luând în considerare
subiectul individual (Ego), subiectul social (Alter) și obiectul (fizic, social, real sau imaginar). (figura 1)
10
Figura 1. Schema E A O (după S. Moscovici, 1984/2010, p. 10)
Această schemă poate fi gândită în mod static (co-prezență) sau dinamic (interacțiune). Spre
exemplu, facilitarea socială sau frânarea socială sunt rezultatul co-prezenței, în timp ce persuasiunea
presupune interacțiune.
Consider că „interacțiunea comportamentală” conferă specificitate psihosociologiei, acceptând că
psihologia socială se distinge de alte științe nu atât prin obiectul ei de studiu, cât mai ales prin modul de
abordare a fenomenelor de care se ocupă. Așa cum foarte inspirat spunea Martin Gold (1997), „mozaicul
psihologiei sociale include piese din toate științele sociale”.
Definiții ale psihologiei sociale
Floyd H. Allport definea psihologia socială ca studiul comportamentului social și al conștiinței sociale a
individului. În Social Psychology (1924, p. 12), Floyd H. Allport a dezvoltat următoarea definiție:
„Psihologia socială este știința care studiază comportamentul individului în măsura în care comportamentul
lui stimulează alți indivizi sau comportamentul lui constituie el însuși o reacție la comportamentul altora”.
În 1954, un alt psihosociolog american de referință, Gordon W. Allport (1897 – 1967), propune o
definiție a psihologiei sociale larg acceptată și în prezent: „Cu puține excepții, psihologii sociali privesc
disciplina lor ca o încercare de înțelegere și explicare a modului în care gândirea, sentimentele și
comportamentul indivizilor sunt influențate de prezența actuală, imaginată sau implicită a altora” (G. W.
Allport, 1954/1968, p. 3). Și în această perspectivă, nota definitorie fundamentală a psihologiei sociale o
constituie influența socială. Prezența reală sau fictivă a altor persoane determină modificarea comporta-
mentelor noastre. Chiar „prezența implicită” a altora influențează modul nostru de a reacționa și de a acționa.
Termenul implied presence sugerează că anumite comportamente sunt realizate în baza poziției pe care
indivizii o dețin în cadrul structurii sociale și în virtutea faptului că sunt membri ai unui anumit grup cultural.
Ideea că influența socială epuizează obiectul de studiu al psihologiei sociale se regăsește în
lucrările multor psihosociologi contemporani. Inter alli, Elliot Aronson, Timothy D. Wilson și Robin
M. Akert (1998, p. 6) sunt de părere că obiectul central de studiu al psihologiei sociale îl constituie Obiect
(fizic, social,
imaginar sau real)
Ego Alter
11influența socială, noi toți fiind influențați de alții și influențându-i în același timp. Psihologia socială
„poate fi definită ca studiul științific al influenței sociale” ( idem, p. 26). Conform acestor psihosociologi
cu mare notorietate pe plan mondial, psihologia socială se distinge de alte științe care studiază
comportamentul uman în principal prin aceea că se interesează nu atât de mediul social obiectiv care
influențează comportamentul, ci de influența pe care o exercită interpretarea pe care o dau oamenii
caracteristicilor obiective ale environmentului. Pe psihosociologi îi preocupă în primul rând ce percep,
ce înțeleg și cum interpretează oamenii mediul social obiectiv în care își desfășoară activitatea ( idem, p.
7).
Fără a nega faptul că influența socială constituie nucleul central al psihologiei sociale, Craig
McGarty, profesor la Australian National University, și S. Alexander Haslam, profesor la University of
Sidney, consideră că trei ar fi domeniile de studiu ale psihologiei sociale: percepția socială, influența
socială și interacțiunea socială. Cele trei domenii nu trebuie privite ca blocuri de cunoștințe separate, ci
ca un singur câmp de cercetare, între domeniile menționate existând interdependențe profunde.
Termenul de „social” asociat percepției, influenței și interacțiunii semnifică:
1) interacțiunea dintre persoane;
2) societatea sau cultura în întregul lor;
3) grupurile umane;
4) problemele care afectează un mare număr de persoane;
5) existența a mai mult de o singură persoană
(C. McGarty și S.A. Haslam, 1997, p. 7).
Diferitele definiții ale psihosociologiei exprimă preferința specialiștilor pentru o accepție sau alta a
termenului de „social”. De exemplu, când se afirmă că psihologia socială este știința minții și societății sau
„studiul comportamentului uman în context social” (H. A. Michener et al., 1986, p. 5), se are în vedere cel
de-al doilea sens al termenului de „social”; când psihologia socială este definită ca știință a rezolvării
problemelor sociale, predominant este cel de-al patrulea înțeles.
Ar fi de observat că psihologia socială nu abordează doar problemele generate de „existența a mai
mult de o singură persoană” – așa cum se va vedea când vom discuta nivelurile de analiză ale
domeniului.
Fathali M. Moghaddam (1998, p. 3), psihosociolog de origine indiană, profesor la Georgetown
University (SUA), apreciază că psihologia socială este „studiul științific al indivizilor în contexte sociale. Ea
studiază atât relațiile interpersonale, cât și relațiile intergrupale. Se centrează pe individ, chiar dacă studiază
grupurile umane”. Această definiție are, desigur, valabilitate când este vorba despre psihologia socială
psihologică. În stadiul actual de evoluție, așa cum se va vedea, alături de psihologia socială psihologică există
și o psihologie socială sociologică, ce pune accentul pe contextul social, nu pe individ. În perspectiva
psihologiei sociale sociologice, interesează modul în care oamenii creează și definesc experiența lor socială,
instituțiile sociale, care o dată cristalizate structurează experiența lor socială. În această perspectivă,
psihologia socială este „studiul interfeței dintre viața indivizilor și structura socială sau între biografie și
societate” (A. R. Lindesmith, A. L. Strauss și N. K. Denzin, 1988/1991, p. 2).
12Psihologia socială – consideră autorii anterior citați – pune două întrebări fundamentale: cum
creează oamenii ordinea socială și cum le influențează ordinea socială creată de ei comportamentul în
viața de zi cu zi. Cele două întrebări fundamentale produc patru probleme sociale pe care psihologia
socială trebuie să le aibă în atenție:
1) stabilitatea și schimbarea în comportamentele umane;
2) emergența noilor forme și pattern-uri ale interacțiunii în viața cotidiană;
3) conformitatea, convenționalitatea, devianța și puterea;
4) ordinea socială, constrângerile și libertatea indivizilor .
Pe baza acestor considerente, Alfred R. Lindesmith, Anselm L. Strauss și Norman Denzin (1988/1991,
p. 2) definesc psihologia socială ca „studiul modului în care oamenii trăiesc experiența libertății și
constrângerii în viața lor de zi cu zi”. Kenneth J. Gergen, Mary M. Gergen și Sylvie Jutras (1981/1992,
p. 3) sunt de părere că „psihologia socială poate fi definită ca o disciplină care studiază sistematic
interacțiunile umane și fundamentele lor psihologice”. În concepția acestor reputați psihosociologi,
psihologia socială se diferențiază de alte științe care au ca studiu interacțiunea persoanelor (sociologie,
politologie, antropologie) prin:
1) unitatea de analiză, care este individul ca actor social sau grupul mic;
2) baza explicativă ce trimite la procesele interne (psihice) ale individului .
Într-un alt manual universitar de psihologie socială, aflat în 2001 la a opta ediție, Robert A. Baron și
Donn Byrne (1997/2001, p. 6) definesc psihologia ca „domeniul științific care caută să înțeleagă natura
și cauzele gândirii și comportamentului indivizilor în situații sociale. Cu alte cuvinte, psihologii sociali
caută să înțeleagă cum gândim noi despre alții și cum interacționăm cu alții”. În fine, în manualul lui
Steve J. Breckles, James Olson și Elisabeth C. Wiggins (2006, p. 5) psihologia socială este înțeleasă ca
„studiul științific al modului în care gândirea, simțămintele și comportamentele indivizilor sunt
influențate de alții”. Autorii anterior citatați precizează că centrarea pe analiza „individului în situația
socială” constituie nucleul dur al psihologiei sociale.
Aceeași paletă largă a definițiilor date psihologiei sociale se întâlnește și în lucrările românești
de specialitate. Mă voi referi doar la câteva manuale universitare publicate după 1989. Ioan Radu (1994,
p. 2), reluând teza susținută de Traian Herseni (1969), este de părere că pshologia socială „s-a născut la
intersecția dintre psihologie și sociologie” și că „există, într-adevăr, o clasă întreagă de fenomene care
sunt simultan și indivizibil psihice și sociale”: acestea constituie obiectul de studiu al psihologiei sociale.
Profesorul clujean adaugă: „Psihologia socială aplică o optică ternară. În grila sa de lectură a faptelor
intervin trei termeni: subiectul individual – subiectul social – obiectul” (I. Radu, 1994, p. 4). Același
lucru îl susținuse – așa cum am arătat – și Serge Moscovici (1984). După Ana Tucicov-Bogdan (2000,
p. 1), „Psihologia socială studiază fenomenele de interacțiune umană, procesele și manifestările
interindividuale și de grup ale persoanelor, relațiile lor de influențare reciprocă. Ea constituie o ramură
13relativ nouă în sistemul disciplinelor psihologice”. Golu Pantelimon (2000, p. 28) consideră că
„psihologia socială se ocupă cu studiul particularităților psihice ale omului ca ființă socio-culturală și al
conduitei sale în cadrul grupului din care face parte, cât și cu studiul particularităților psihologiei de
grup, colective și de masă, așa cum se manifestă ele în totalitatea activității oamenilor, în conduită și în
trăirile lor comune, în procedeele de comunicare dintre ei”. În această viziune este evidentă orientarea
psihologică a disciplinei de studiu. De altfel, Golu Pantelimon crede că psihologia socială „este o ramură
a psihologiei care studiază conduita socială, gândirea și conduita indivizilor, așa cum se relaționează ei
cu altă ființă umană” ( ibidem). Adrian Neculau (2003, p. 21) adoptă o poziție mai nuanțată, afirmând că
„psihologia socială este o disciplină de hotar. Ea își revendică teritoriul aflat la intersecția psihologiei
cu sociologia, preluând ceea ce este social din psihologia generală și ceea ce este psihologic din
sociologie. Ea articulează cele două discipline, dar nu ignoră nici cercetările din antropologie,
politologie sau psiholingvistică. Profesorul Petru Iluț (2009, p. 35) este de părere că „psihologia socială
vizează felul în care contextele micro-, mezo- și macro-sociale afectează conținutul proceselor psihice
și comportamentele indivizilor, precum și felul în care iau naștere, se structurează ori sunt modificate
contextele socioculturale”
Succinta trecere în revistă a definițiilor psihologiei sociale nu trebuie să deconcerteze: această
disciplină, pe care personal o consider „cea mai umană dintre științele umaniste”, se află în plin proces
de cristalizare teoretică, fapt ce o face extrem de atractivă pentru orice om de știință. Personal, am definit
psihologia socială (sau psihosociologia) ca fiind „studiul interacțiunii comportamentelor prezente sau
trecute, reale sau imaginare în context social; ea studiază totodată rezultatele acestei interacțiuni: stările
și procesele psihice colective, situațiile de grup și personalitatea ca produs al interacțiunilor sociale” (S.
Chelcea, 1982, p. 7). În această definiție, termenul de „comportament” acoperă întreaga gamă de reacții
psihologice: de la gândire la comportamentul propriu-zis. Definiția pe care am propus-o este consonantă
cu cea dată de Harold H. Kelley (2000, p. 11): „Studiul propriu-zis al psihologiei sociale este studiul
interacțiunii și al determinărilor și consecințelor imediate” al acestor interacțiuni. Interacțiunile și
determinările imediate reflectă circumstanțele sociale, obiceiurile, constrângerile sociale, ca și abilitățile
și trebuințele psihologice și biologice. Influențele sociale – exemplifică psihosociologul american, autor,
împreună cu John W. Thibaut, al lucrării clasice Interpersonal Relations: A Theory of Interdependence
(1978) – includ circumstanța de a fi membru al unui grup economic și al unei comunități religioase, fapt
ce poate explica atitudinea și participarea politică. Influențele la nivelul psihologiei includ, de exemplu,
repertoriul motivelor și valorilor individului, obișnuințele, interiorizarea rolului de gender, evaluarea
sinelui, limbajul, gândirea etc.
În domeniul psihosociologiei se pot distinge astfel șase câmpuri de interes pentru cercetarea
psihosociologică. (figura 2)
141. Procesele intrapsihice, cogniția, izolarea, singurătatea
2. Impactul unui individ asupra comportamentului și credințelor altui individ (imitația, învățarea
observațională, diadele, prietenia, iubirea, comunicarea interpersonală)
3. Impactul grupului asupra comportamentului membrilor grupului (conformarea, gândirea de
grup, coeziunea, sentimentul de „noi”, schimbarea atitudinală)
4. Impactul unui membru al grupului asupra structurii și activității grupului ( leadership -ul,
inovația)
5. Impactul unui grup asupra structurii și activității altui grup (conflictul intergrupuri,
stereotipurile sociale, prejudecățile, discriminarea, rasismul, xenofobia, sexismul)
6. Impactul societății și culturii asupra structurii și activității grupurilor și persoanelor (selful
social, personalitatea de bază, iluziile sociale)
Figura 2. Domeniul de studiu al psihologiei sociale
Alți autori delimitează în cadrul psihosociologiei mai mult de șase domenii de interes. Pierre De
Visscher (2003, pp. 102-103), de exemplu, ia în considerare opt domenii de interes distincte:
Cultura
151) planul individualității, care se raportează la procesele intraindividuale și
interindividuale; 2) al dualității, asociat cu specificitatea atitudinilor, afectelor și
comportamentelor grupurilor formate din două persoane;
3) al microgrupalității, adică al analizei proceselor relațiilor interpersonale în
grupurile de doi, trei sau patru membri;
4) al grupalității, respectiv al grupurilor delimitate spațio-temporar – obiect de studiu
al „dinamicii grupurilor”;
5) al categorialității, vizând ansamblul modurilor de categorizare prin aglomerări,
atribuirea de calități, analogii, asemănări adunărilor fictive sau realităților
abstracte, cum ar fi publicurile;
6) al masalității, referitor la adunările „concrete” (aglomerări, mulțimi,
manifestații);
7) al socialității, care cuprinde grupurile în care interacțiunile se desfășoară după
reguli stabilite, colectivitățile, organizațiile;
8) al socialității, care se referă la societățile globale.
Înțelegerea domeniului de studiu al psihosociologiei impune „trasarea granițelor”, operație care
poate fi realizată pe baza mai multor modele :
1) Modelul „graniței“ sugerează că psihologia socială este o știință de graniță între
psihologie și sociologie.
2) Modelul „simplei intersectări” ia în considerare suprapunerea parțială a domeniilor
de studiu ale celor două științe, sociologia și psihologia, câmpul cunoașterii
psihosociologice fiind interdisciplinar.
3) Modelul „intersectărilor multiple” exprimă caracterul transdisciplinar al domeniu-
lui. La conturarea câmpului de studiu al psihosociologiei își aduc contribuția științe
precum psihologia, sociologia, lingvistica, istoria, etologia umană, biologia,
economia politică, politologia etc.
4) Modelul „confluenței“ presupune inter- și transdisciplinaritatea, ca și
permeabilitatea și caracterul flu al granițelor.
161. Modelul „graniței”
2. Modelul „intersectării simple”
3. Modelul „intersectărilor multiple”
4. Modelul „confluenței”
Figura 3. Modele ale domeniului psihologiei sociale
Unii specialiști acceptă modelul graniței. Jean Maisonneuve, profesor emerit al Universității Paris
X, considera psihologia socială ca o știință de legătură ( science charnière ), rezultată din
Psihologie
Sociologie
Psihosociologie
Psihosociologie
Psihosociologie
Psihologie Psihosociologie
Sociologie
Economie Biologie Lingvistică
Psihologie Sociologie
Antropologie
Psihologie
Sociologie
Antropologie
17„incapacitatea sociologiei sau psihologiei de a explica singure în integralitate conduitele umane
concrete” (J. Maisonneuve, 1973/2000, p. 17). Alții adoptă modelul intersectărilor simple sau
multiple. În Introducere în psihologia socială , Mihai Ralea și Traian Herseni (1966, p. 20) sunt de
părere că psihologia socială „este o știință de graniță sau de colaborare între psihologie și sociologie.
Ea este psihologie, dar nu numai psihologie; sociologie, dar nu numai sociologie. Ea este în același
timp și psihologie și sociologie, știință complexă, precum complexe sunt și fenomenele psihosociale
pe care le cercetează. Psihologia socială se înrudește astfel, ca gen de știință, cu astrofizica, chimia
fizică, biochimia, psihofiziologia etc., adică cu toate celelalte științe de colaborare, așezate nu în
interiorul unor granițe, ci chiar pe frontierele dintre științe, unindu-le în formule noi, în loc să le
despartă și să le izoleze”. Theodore Newcomb (1950), de exemplu, plasează domeniul psihologiei
sociale la intersecția psihologiei, sociologiei și antropologiei sociale și culturale). Consider aceste
modele oarecum reducționiste și mecaniciste. Sunt reducționiste pentru că exclud aportul altor științe
precum biologia, istoria, lingvistica, economia, ecologia, etologia etc. la constituirea corpusului de
cunoștințe ale domeniului psihologiei sociale și ignoră dezvoltarea sa din interior, cristalizarea unor
concepte și teorii specifice. Științele sunt vii, au o dinamică intrinsecă, își lărgesc sau restrâng aria
de investigație, își modifică centrul de interes; nu sunt blocuri de cunoștințe inerte, delimitate de
granițe rigide. De aici decurge caracterul mecanicist al modelelor graniței și intersectărilor.
În ceea ce mă privește, mi-am desfășurat cercetările în acord cu modelul confluenței, care cred
că aproximează cel mai exact situația psihologiei sociale. Pe baza modelului confluenței și a
definiției descriptive a psihologiei sociale, se pot identifica mai multe niveluri de analiză a masei de
fenomene ce alcătuiesc obiectul ei de studiu. În lucrarea L’explication psychologie sociale (1982),
profesorul Willem Doise de la Universitatea din Geneva, distinge patru niveluri de articulare a
analizelor psihosociologice:
1) intraindividual, focalizat pe mecanismele prin care indivizii își organizează
percepțiile și evaluarea mediului social;
2) interindividual și situațional, în cadrul căruia indivizii sunt considerați
interșanjabili, interacțiunea pe baza pozițiilor sociale oferind principii explicative;
3) nivelul pozițiilor sociale ocupate de indivizi în cadrul societății (statusul social);
4) nivelul ideologic (sistemul credințelor, reprezentărilor, evaluărilor și normelor).
Articularea nivelurilor de analiză este esențială pentru cercetarea psihosociologică
și complementaritatea explicațiilor asigură valabilitatea rezultatelor acestor cercetări
(W. Doise, 1997, p. 72).
Psihologia socială azi
Psihologia socială contemporană se caracterizează prin „unitate și diversitate” (P. Delhome și T. Mayer,
1997, p. 21). Sunt evidente procesele de diferențiere: psihologia socială nord-americană versus
psihologia socială europeană; psihologia socială psihologică versus psihologia socială sociologică;
18psihologia socială versus psihosociologie. În continuare, vom analiza aceste procese care dinamizează
cunoașterea în domeniu, fără a-l fărâmița.
Psihologia socială nord-americană versus psihologia socială europeană . Este vorba despre două stiluri
de cercetare asupra fenomenelor psihosociale și nu despre un clivaj al psihosociologiei ca domeniu
interdisciplinar de cunoaștere științifică. Robert M. Farr (1996, p. 9), istoricul psihologiei sociale,
consideră că „psihologia socială care s-a dezvoltat ca un fenomen caracteristic american în epoca
modernă este o formă psihologică a psihologiei sociale”. Când face această afirmație, Robert M. Farr are
în vedere psihologia socială de după Al Doilea Război Mondial. Este de reținut că în tradiția nord-
americană psihologia socială se centrează pe studiul comportamentului indivizilor sub influența altor
persoane, a grupului și a societății. Pe linia gândirii lui Gabriel Tarde și Gustave Le Bon și apoi în
perspectivă durkeimiană, psihologia socială europeană se axează pe studiul fenomenelor colective. Pe
de altă parte, în tradiția europeană psihologia socială valorifică datele de observație și reflecțiile din
domenii de cunoaștere variate, de la filosofie la beletristică. În psihosociologia nord-americană
experimentul desparte știința de eseistică. În comparație cu eseul, experimentul se bucură de un prestigiu
mai mare, deși psihosociologi americani eminenți, precum Stanley Milgram ( The Individual and the
Social World: Essays and Experiments , 1977) sau Rupert J. Brown (1965/1986), au excelat și ca
experimentaliști, și ca eseiști (R. M. Farr, 1996, p. x). Psihologia socială nord-americană dobândește
identitate nu numai prin centrarea pe individ și pe experiment, dar și prin privilegierea unor teme de
cercetare: atitudinile sociale, opinia publică, stereotipurile etnice, prejudecățile, relațiile interrasiale,
justiția socială. Aceste teme sunt provocate de realitățile americane și de istoria SUA. Provocările sociale
din Europa au generat alte teme: specificul național, relațiile interetnice, memoria socială, construirea
identității sociale și, după colapsul comunismului, construirea identității europene.
Willem Doise (1986) apreciază că psihologia socială europeană se distinge de psihologia socială nord-
americană și prin „nivelul de analiză” a fenomenelor. În cercetarea psihosociologică pot fi identificate patru
niveluri de analiză:
1) „intraindividual”, centrat pe studiul mecanismelor psihice de organizare a percepțiilor
și a atitudinilor;
2) „interindividual”, care urmărește influențele reciproce ale indivizilor în funcție de
context;
3) „social-pozițional”, în care se analizează diferențele extrasituaționale dintre grupuri sau
persoane;
4) „ideologic”, care se referă la sistemul de credințe, reprezentări, norme sociale
internalizate de către subiecții umani. Psihosociologia europeană, într-o măsură mai
mare decât psihosociologia nord-americană, ia în considerare nivelurile de analiză
social-pozițională și ideologică.
Pentru că trecutul ne ajută să înțelegem mai bine prezentul, trebuie să avem în vedere că rădăcinile
psihosociologiei americane sunt europene, chiar dacă florile ei au apărut în SUA – după cum remarca
Gordon W. Allport (1954). Acceptând că „rădăcinile sunt predominant europene, în timp ce florile sunt
19tipic americane” (R. M. Farr, 1996, p. 14), ne exprimăm opinia că psihosociologia, asemenea unei
plante, este un întreg și trebuie privită în unitatea ei. Că sub acest raport dihotomia din substanța
psihosociologiei tinde să se estompeze stă mărturie faptul că cele mai semnificative contribuții ale
psihosociologilor din Europa văd lumina tiparului în revistele de specialitate și în editurile din SUA.
Congresele internaționale încurajează libera circulație a oamenilor de știință și a ideilor. Noi credem că
psihosociologia de mâine va fi unitară și transculturală, în ciuda oricăror bariere de natură ideologică,
politică, religioasă sau socială. De acord cu Miles Hewstone și Antony S. R. Manstead (1995, p. 590),
voi spune și eu că „integrarea abordărilor americană și europeană va conduce cu siguranță la o înțelegere
mai completă a fenomenelor decât o poate asigura fiecare perspectivă separat”.
Psihologia socială sociologică versus psihologia socială psihologică . Am amintit deja despre tradiția
psihologică a psihologiei sociale nord-americane și despre tradiția sociologică a psihologiei sociale
europene. În prezent, în SUA se conturează existența unei „psihologii sociale sociologice” contrapusă
„psihologiei sociale psihologice”, cu rădăcini mai vechi în America (C.W. Stephan, G.W. Stephan și
T.F. Pettigrew, 1991). Această situație are multiple explicații, în primul rând de ordin administrativ, de
organizare a învățământului în universitățile din SUA, unde psihologia socială s-a dezvoltat ca o
subdisciplină în cadrul departamentelor de psihologie. (tabelul 1)
Tabelul 1. Diferențele dintre psihologia socială psihologică și psihologia socială sociologică
(după S. Franzoi, 2000, p. 8)
Psihologia socială psihologică Psihologia socială sociologică
Centrarea pe individ Centrarea pe individ sau pe societate
Cercetătorii încearcă să înțeleagă comportamentul
social prin analiza stimulilor imediați, a stărilor
psihice și a trăsăturilor de personalitate Cercetătorii încearcă să înțeleagă comportamentul
social prin analiza variabilelor societale, precum
statusurile sociale, rolurile sociale, normele
Principala metodă este experimen tul, apoi ancheta Metodele principale sunt ancheta și observația
participativă, apoi experimentul
Revista: Journal of Personality and Social
Psychology Revista: Social Psychology Quarterly
După Ann Branaman (2001, p. 1), psihologia socială sociologică se distinge față de „versiunea”
psihologică a psihologiei sociale prin problemele abordate:
1) construcția socială a realității;
2) sociologia emoțiilor și gândirii;
3) selful în context social;
4) interacțiunea și inegalitățile .
Diferențele dintre cele două „versiuni” ale psihologiei sociale rezidă în modul de abordare a fenomenelor
psihosociologice (de exemplu, influența socială). În timp ce psihologia socială psihologică încearcă să
descopere „natura umană” (ce importanță au personalitatea, temperamentul și alți factori de personalitate
în elaborarea răspunsului la influența socială), psihologia socială sociologică este interesată, în principal,
20să înțeleagă contextul social, cultural și istoric al experienței persoanei (contextul societal și conținutul
influenței sociale). Psihologia socială psihologică se centrează pe „cogniția socială”, urmărește să
studieze modul de procesare a informațiilor despre sine și despre alții; psihologia socială sociologică
încearcă să răspundă la întrebarea: de ce într-o societate dată, la un moment istoric determinat unele
credințe, valori, norme și categorii de persoane influențează mai puternic decât altele? Psihosociologii
sociologi caută să afle cum afectează gândirea, comportamentul și personalitatea locul pe care individul
îl are în structura socială (statusul social)? Care este rolul proceselor psihosociale în apariția și
perpetuarea inegalității sociale? Ce relație există între cultură, limbă și gândire? Care este conținutul
normelor care ghidează viața de zi cu zi a oamenilor? Cum influențează inegalitatea socială „ pattern-ul
interacțiunilor cotidiene” și cum, la rândul lui, acesta influențează selful? Ann Branaman (2001, p. 3)
este de părere că „studiul interrelațiilor dintre self, interacțiunea socială și structura socială reprezintă
contribuțiile distinctive ale psihologiei sociale sociologice” și apreciază că în prezent există în psihologia
socială sociologică două perspective distincte: perspectiva structurală și perspectiva interacționistă.
De notat că unii specialiști consideră că, în fapt, psihologia socială nu are doar două „fețe”, ci trei:
psihologia socială psihologică, psihologia socială sociologică și sociologia psihologică (sau sociopsihologia),
aceasta din urmă distingându-se prin încercarea de a lega nivelul de analiză macrosocial cu cel individual și
prin privilegierea cercetării cantitative de tipul anchetelor psihosociologice. Divizarea psihosociologiei în
două sau trei direcții a făcut ca în prezent să existe în universități programe de învățământ și de cercetare diferite
la un departament de psihologie comparativ cu un departament de sociologie. Clivajul merge până la
revendicarea precursorilor și a personalităților reprezentative. Pentru psihologia socială psihologică „pionierii”
și „eroii” sunt Floyd H. Allport, Gordon W. Allport, Solomon Asch, Donald Campbell, Leon Festinger, Kurt
Lewin, Stanley Schachter; pentru psihologia socială sociologică Robert Bales, John R.P. French, Erving
Goffman, George C. Homans, George H. Mead. Sunt convins că divizarea psihologiei sociale și a
psihosociologilor în două lumi care se ignoră reciproc nu servește progresului cunoașterii: viitorul nu poate fi
altul decât integrarea perspectivelor.
Psihologie socială versus psihosociologie . Apariția la sfârșitul anului trecut a lucrării Vocabulaire de
Psychosociologie, sub direcția lui Jacqueline Barus-Michel, Eugène Enriquez și André Lévy (2002),
aduce în prim plan tensiunea dintre psihologia socială și psihosociologie, care nu este o ceartă de cuvinte,
ci o repunere în discuție a originii preocupărilor de studiu ale indivizilor în context social și a unității
domeniului. În Introducere coordonatorii vocabularului atrag atenția asupra faptului că psihosociologia,
ca „știință a acțiunii și a praxisului”, se „centrează asupra analizei raporturilor individ/societate, asupra
situațiilor în care dimensiunile psihice și sociale sunt strâns intersectate” ( idem, p. 10). Spre deosebire
de „psihologia socială”, care – în universitățile din Franța – este dominată de epistemologia
experimentală, psihosociologia privilegiază abordarea clinică. Specificitatea psihosociologiei ar consta
în raportarea la contextele culturale, politice, economice și sociale ale relațiilor cu ceilalți. Domeniul
psihosociologiei, la care își aduc contribuția psihosociologii, dar și sociologii, etnologii, psihologii
clinicieni, psihanaliștii, filosofii ș.a., vizează procesele de schimbare, fenomenele afective și
21inconștiente care influențează comportamentele și reprezentările individuale și colective, implicarea
cercetătorului în problemele studiate, autonomia persoanelor și participarea lor efectivă la viața
organizațiilor din care fac parte. Într-o lucrare mai veche, Jean-Léon Beauvois și André Lévy (1984) au
găsit următoarele implicații ale termenilor de „psihologie socială” și „psihosociologie”: în timp ce
psihologia socială sugerează primatul psihologiei, este asociată discursului universitar, accentuează
identitatea domeniului, privilegiază abordarea experimentală și cognitivismul, se centrează pe reacția
indivizilor la stimulii sociali și accentuează continuitatea cercetărilor, psihosociologia arată un interes
major pentru studiul proceselor sociale și se asociază cu intervenția socială și cu cercetarea-acțiune,
acceptă contradicțiile interne, abordează fenomenele într-o perspectivă calitativistă, se orientează spre
psihanaliză și spre teorii cu un grad mare de generalitate, se axează pe studiul situației individului în
grup și manifestă înclinație spre inovație.
Psihosociologia ar avea o istorie și mai scurtă decât psihologia socială. Ea s-ar fi născut grosso modo
în anii ’30 ai secolului trecut, odată cu primele experimente ale lui Elton Mayo (1880 – 1950) în industria
americană, care au generat orientarea „relațiilor umane”. În evoluția psihosociologiei, coordonatorii
vocabularului disting patru etape:
1) anii crizei economice și sociale care au precedat cel de-al Doilea Război Mondial;
2) perioada reconstrucției economice, sociale și politice de după încheierea războiului;
3) anii 1960, ai contestărilor sociale din țările Europei de Vest și din SUA;
4) deceniile care au urmat, marcate de crizele economice, sociale și morale din țările
capitaliste dezvoltate (J. Barus-Michel, E. Enriquez și A. Lévy, 2002, p.10).
În fiecare din perioadele ei de evoluție, psihosociologia a avut de analizat critic modurile de organizare
predominante și consecințele asupra indivizilor și colectivităților, încercând totodată să elaboreze
modalități de transformare a relațiilor interindividuale și intergrupale.
În prezent, psihosociologia se afirmă ca orientare teoretică și aplicativă în Franța, prin activitatea
desfășurată de Centre International de Recherche, Formation et Intervention Psychosociologiques
(CIRFIP), înființat în 1993. Inspirați de lucrările filosofilor și gânditorilor sociali, psihosociologii
francezi contemporani, denunțând stalinismul, caută răspunsuri la întrebări de tipul: „Intervenție în
serviciul cui? Pentru ce fel de schimbare? Mai multă alienare, mai multă libertate? A fi directiv sau
neutru?” ( ibidem). Sub denumirea de „psihosociologie” au apărut pionieri ai acestei orientări și în alte
țări europene sau zone francofone. În Québec (Canada), psihosociologia este susținută viguros; în
America Latină (în Argentina, Brazilia, Mexic și Uruguay) se conturează din ce în ce mai puternic
orientarea psihosociologică prin activitatea multor cercetători și practicieni.
Din punctul meu de vedere, „psihologia socială”, „psihosociologia” și „sociopsihologia” sunt trei
denumiri ale aceluiași domeniu interdisciplinar de cercetare științifică și de aplicare a cunoștințelor în
viața socială, chiar dacă în ceea ce privește nuanțele au unele înțelesuri diferite. Dincolo de
particularități, identitatea psihologiei sociale se construiește continuu, în ciuda tensiunilor subiacente.
22Psihologia socială aplicată
Începuturile aplicării cunoștințelor de psihologie socială au avut în vedere organizarea vieții laolaltă a
oamenilor și optimizarea proceselor sociale. Prin studiile de psihologie a muncii ( Psychologie und
Wirtschaft Leben , 1912) sau asupra deciziilor judecătorești, psihologul german, Hugo Münsterberg
(1863 – 1916), care și-a trăit a doua parte a vieții în Statele Unite ale Americii, este considerat drept
unul dintre întemeietorii psihosociologiei aplicate. În 1914, Hugo Münsterberg a publicat lucrarea
General and Applied Psychology . Sociologul american Elton Mayo (1880 – 1950) a făcut experimente
într-o filatură din Philadelphia (1923-1925) și în atelierele de la Hawthorne ale Companiei Western
Electric (1924-1932), relevând importanța factorilor psihosociali (relațiile interpersonale, influența
climatului psihosocial, stilul de conducere) asupra productivității muncii. Elton Mayo este considerat unul
dintre pionierii psihosociologiei aplicate. În fine, psihologia socială aplicată a dobândit notorietate la
jumătatea secolului al XX-lea datorită activității psihosociologului american de origine germană Kurt
Lewin (1879 – 1947), care a fondat teoria despre „dinamica grupurilor” și a promovat „cercetarea-acțiune”.
Așa cum arăta Stuart Oskamp (1984), psihosociologia aplicată se caracterizează prin orientarea spre
studiul problemelor sociale (de exemplu, prejudecățile etnice, discriminarea socială, mortalitatea infantilă);
recunoașterea deschisă a valorilor pe baza cărora se fac studiile (respingerea „sociologiei libere de valori” ca
imposibilă și indezirabilă); predilecția pentru cercetarea de teren, în condiții naturale, a acțiunilor umane
(reținere față de studiile experimentale de laborator, în condiții artificiale). După autorul citat anterior,
temele majore ale psihologiei sociale aplicate sunt următoarele:
1) Măsurarea „indicatorilor sociali subiectivi” referitori la diferite aspecte ale vieții
oamenilor (satisfacția cu viața de familie, cu munca, cu starea sănătății). După 1960,
psihosociologii au studiat prin anchete de teren relația dintre satisfacție și fericire,
pe de o parte, și depresia psihică, perceperea stresului, eficacitatea selfului, pe de
altă parte.
2) Starea de „sănătate psihică” reprezintă un subdomeniu al psihologiei sociale
aplicate în care s-au obținut rezultate foarte relevante. Selley E. Taylor (1991) a
propus un „model bio-psiho-social” al sănătății și îmbolnăvirii. Cele mai recente
studii de psihosociologie aplicată se concentrează asupra diminuării riscului de
îmbolnăvire cu HIV și asupra modalităților de protecție a bolnavilor de cancer și a
persoanelor vârstnice. S-a descoperit că perceperea controlului asupra condițiilor de
viață corelează pozitiv cu starea de sănătate psihică și fizică, iar perceperea unui
control scăzut contribuie la îmbolnăvire. S-a mai constatat că „suportul social” din
partea prietenilor și cunoscuților reprezintă un factor important pentru menținerea
sănătății. De asemenea, s-a stabilit că „stima de sine” scăzută conduce, în unele
cazuri, la fumat și la consumul de droguri.
3) Studiul problemelor de mediu (poluarea, noxele, aglomerația, criminalitatea)
reprezintă o temă curentă în psihosociologia aplicată. S-a demonstrat că factorii de
mediu nocivi produc efecte negative asupra indivizilor și colectivităților (anxietate,
perturbarea somnului, reducerea performanțelor școlare, creșterea tensiunii
arteriale, agresivitate etc.).
4) Organizațiile din sectorul public sau privat au beneficiat de studii de
psihosociologie cu caracter aplicativ, ducând la sporirea performanței leadership –
ului. Aceste studii au relevat importanța pentru satisfacția muncii – factorul-cheie al
dezvoltării organizațiilor – a unor factori precum complexitatea muncii, importanța
ei socială, varietatea, autonomia, dar și a unor factori exteriori muncii (siguranța
23locului de muncă, salariul, condițiile fizice de muncă, relațiile în grupurile de muncă,
raporturile cu șefii).
5) Problemele de educație generate de introducerea computerului în școală îi preocupă
în prezent pe mulți psihosociologi. În domeniul educației, s-au dezvoltat programe
de reducere și eliminare a prejudecăților etnice și rasiale, de îmbunătățire a relațiilor
dintre grupurile cu orientări de valoare diferite. S-a ajuns la concluzia că singur
„contactul intergrupuri” nu conduce la armonie socială. Se impune intervenția unor
factori adiționali: suportul administrativ, eliminarea ambiguității în relațiile
interpersonale, facilitarea contactelor între membrii cu status social egal.
6) Administrarea justiției a constituit, așa cum am arătat un domeniu de mare interes
încă de la primele cercetări psihosociologice cu caracter aplicativ (H. Münsterberg,
1908). Dat fiind sistemul juridic american, numeroase studii de psihologie socială
aplicată au vizat procesul de luare a deciziei de către jurați. O problemă îndelung
cercetată a fost cea a mărturiei, a credibilității declarațiilor făcute de martorii oculari
(F. Lösel et al., 1992).
7) În fine, psihosociologia își găsește aplicații și în domeniul activității poliției pentru
menținerea ordinii publice și asigurarea siguranței individuale și colective.
Stuart Oskamp (1984, p. 31) apreciază că „psihologia socială aplicată nu poate uzurpa rolul politicii, ci se
subordonează în mod inevitabil acesteia în termeni de obiective fezabile. Această subordonare presupune, e
de la sine înțeles, ca scopurile politice și sociale să fie explicite și acceptabile. Funcția acestui domeniu este
să optimizeze instituțiile și practicile sociale folosind teoriile psiho-sociale” ( apud Șt. Boncu, 2007, p. 25).
Punctul de vedere al lui Stuart Oskamp suportă discuții cel puțin sub raportul acceptării de către
psihosociologi a statu quo-ului și al ignorării posibilității psihologiei sociale aplicate de a genera teorii.
Stanley W. Sadava și Donald R. McCreary (1997) au publicat o lucrare-bilanț privind aplicațiile
psihologiei sociale, fiind identificate ca având realizări deosebite următoarele domenii: evaluarea
programelor, asigurarea sănătății fizice, problemele vârstnicilor, sănătatea mintală, interviul judiciar,
comportamentul de consum, environmentul, managementul conflictelor, organizațiile, problematica
gender (genul social).
„Globalizarea psihologiei sociale” versus „Psihologia socială globală”
„Globalizarea” este un „concept proteic”, necunoscut înainte de 1970, un concept cu multiple conotații,
foarte diferite de la un autor la altul, de la o țară la alta (Edelman și Haugerud, 2005, p. 21). Pentru unii,
„globalizarea” – egal „americanizare” – egal mcdonaldizare; pentru alții, globalizarea înseamnă libera
circulație a mărfurilor, ideilor și oamenilor, fiind un proces inevitabil.
George Ritzer (2005, p. 330) considera globalizarea ca fiind „răspândirea mondială a unor
practici, extinderea relațiilor dincolo de limitele continentelor, organizarea vieții sociale la scară globală
și sporirea unei conștiințe globale comune“. George Ritzer a propus să se facă distincție între cele două
subprocese ale globalizării, și anume între „glocalizare” (integrarea globalului cu localul) și
„grobalizare” (impunerea globalului asupra localului). Termenul de „grobalizare” designează
accentuarea globalizării (vezi to grow – a crește, a spori).
Între globalizare și indigenizarea psihologiei sociale există o strânsă legătură. În cadrul
conferinței Asociației Americane de Psihologie, Merry Bullock declara:
24Globalizarea oferă o oportunitate extraordinară pentru psihologie pentru a îmbogăți
conținutul, metodele și domeniul de aplicare. Ca toate oportunitățile, și aceasta trebuie
dezvoltată și deschisă discuțiilor despre modul realizării ei. […] Pentru a face acest
lucru, avem nevoie de o strategie comună și de discuții deschise despre ipotezele și
bias-urile psihologiei indigene, avem nevoie de colaborare pentru găsirea unui set
comun de principii psihologice (M. Bullock, 2006/2010, p. 9).
În opinia mea, nu globalizarea, ci glocalizarea oferă într-adevăr o șansă extraordinară psihosociologiei
de a se îmbogăți în conținut, metode și aplicații.
Și conceptul de „globalizare a psihosociologiei” este de dată recentă: pentru unii specialiști din
țările cu economie emergentă el semnifică „dominația mondială a psihologiei sociale din SUA” și
încremenirea psihologiei sociale din țările lor în postura de „consumatoare de psihosociologie din
import”. În legătură cu psihosociologia americană (din SUA), nu se pune problema indigenizării. Totuși,
merită de subliniat că extraordinarul ei succes se datorează – cum spune Serge Moscovici (1996, p. 8) –
capacității de „adaptare liberă a tradițiilor cercetărilor psihosociologiei europene la propriile lor tradiții”.
Psihosociologia americană este predominant experimentală, are o orientare individualistă și se bazează
pe asumpția tacită că natura prevalează față de cultură.
În ceea ce mă privește, cred că trebuie să vedem ambele laturi ale fenomenului și să distingem
între subprocesele globalizării: mă pronunț pentru „glocalizarea psihologiei sociale”, pentru
„indigenizarea” ei și pentru construirea unei psihosociologii globale, o psihologie sociale a umanității.
De altfel, încă în urmă cu cinci decenii, Leon Festinger (1962) cerea să se treacă „de la o psihologie
socială pur americană la o psihologie socială a ființelor umane”. Leon Festinger susținea în aceeași
scrisoare adresată Consiliului SSRC că nu se va atinge acest obiectiv „doar prin tentative de a reproduce
experimente în diverse țări din întreaga lume” ( apud Moscovici; Marková, 2006/2011, p. 35).
Din punctul meu de vedere, în prezent, psihologia socială este fragmentată în:
1) psihosociologia din țările dezvoltate economic;
2) psihosociologii continentale;
3) psihosociologia din țările „emergente avansate” (cunoscute sub acronimul BRIC).
4) psihosociologii naționale în țările emergente (conform „indicelui Dow Jones”).
Asemănător clasificării țărilor în funcție de performanța economiei de piață, consider că pot fi
identificate, în prezent, țări:
1) mari producătoare de psihosociologie (țările dezvoltate economic);
2) consumatoare și mari producătoare de psihosociologie (țările emergente avansate);
3) consumatoare și mici producătoare de psihosociologie (țările emergente);
4) consumatoare de psihosociologie (țările slab dezvoltate economic).
În descrierea situației actuale a psihologiei în lume (și în cadrul ei a psihologiei sociale), alți cercetători
iau în considerare alte criterii decât cel al producției/consumului de psihologie socială: orientarea
cercetărilor, diferențiindu-se psihologia științifică de psihologia umanistă; influența „grupurilor de
25putere”, identificându-se elitele și non-elitele din domeniul psihologiei sociale; structura de putere a
comunității psihologilor la nivel global. Fathali M. Moghaddam, profesor la McGill University (SUA),
clasifică cercetările și aplicațiile psihologiei după cum sunt realizare în SUA (lumea întâi) , în alte
„națiuni industrializate” ( industrialized nations ), precum Marea Britanie, Uniunea Sovietică și Canada
(lumea a doua), și în „națiuni în curs de dezvoltare” ( developing nations ), de exemplu, Bangladesh, Cuba
și Nigeria (lumea a treia) (F. M. Moghaddam, 1987, p. 912). Studiul profesorului Fathali M. Moghaddam
are în vedere situația din urmă cu trei decenii: „Lumea a treia este mai cu seamă o importatoare de știință
psihologică din lumea întâia și a doua; capacitatea acesteia de a produce cunoștințe de psihologie este
foarte scăzută” ( idem, 1987, p. 913). Profesorul Moghaddam prezintă următoarea statistică: în 1985, în
Nigeria activau în instituțiile academice doar 58 de psihologi; în Marea Britanie, 602 psihologi; în SUA,
13 600 psihologi își desfăsurau activitatea în universități. La acea dată, în SUA numărul persoanelor
licențiate în psihologie era estimat ca fiind mai mare de 102 100: o veritabilă „armată” ( idem, 1987, p.
914). Pentru apariția psihologiei indigene, la fel ca în fisiunea nucleară, este necesar să existe o „masă
critică” de specialiști. Același lucru se poate spune și despre emergența psihosociologiei indigene.
Profesorul Kuo-Shu Yang, directorul Departamentului de Psihologie de la Chung Yuan
Christian University (Taiwan), delimitează, din perspectivă istorică, trei tipuri de psihologii: psihologii
indigene (euro-americane), psihologii occidentalizate și psihologii indigenizate (din țările non-vestice).
În opinia sa, psihologia din vest este singura psihologie indigenă, care, transplantată hegemonic în
societățile non-vestice, a dus la constituirea în fiecare țară a psihologiilor occidentalizate, foarte
asemănătoare între ele. Deoarece psihologiile occidentalizate nu corespund populației și culturii locale
și nu pot fi utilizate eficient pentru rezolvarea problemelor personale și sociale din aceste țări, crește
numărul psihologilor care încearcă să convertească psihologia occidentalizată într-o psihologie
indigenizată (K.-S. Yang, 2012, p. 24).
Profesorul canadian John G. Adair (2009), analizează comparativ psihologia socială din „țările
dezvoltate” și psihologia socială din „majoritatea lumii”. Termenul „majoritatea lumii”, utilizat de John
G. Adair, a fost propus de Çiğdem Kağitçibași, profesoară de psihologie la Koç Üniversitesi din Istanbul,
considerându-l mai adecvat decât termenul „în curs de dezvoltare” sau „slab dezvoltate”. Eticheta
„majoritatea lumii”, susține Çiğdem Kağitçibași , este mai puțin peiorativă și reflectă mai exact situația:
ca număr de populație, țările emergente și slab dezvoltate din punct de vedere economic alcătuiesc
majoritatea. Pe de altă parte, în alte analize, psihologia socială din țările dezvoltate economic, în special
din SUA, este prezentată ca „psihologie normală” sau „psihologie dominantă”( mainstream psychology ),
în sensul că reprezintă curentul de idei larg acceptate de societate la un anumit moment dat, spre
deosebire de „psihologia indigenă”, mișcare de idei în curs de afirmare.
Așa cum am arătat, încă în 1962, Leon Festinger aprecia că ar fi iresponsabil și nerealist să
credem că americanizarea este un substitut pentru universalizarea psihologiei sociale. O psihologie
socială a umanității presupune încurajarea cercetărilor transnaționale, internaționale, formularea de
teorii și explicarea datelor din cercetările concrete din alte țări decât cele dezvoltate. La rândul său,
26profesorul filipinez Virgilio G. Enriquez (1989; 1990) pleda pentru indigenizarea psihologiei latino-
americane [inclusiv a psihologiei sociale – n.n.], înțelegând prin aceasta studiul comportamentului și
experiențelor [de viață – n.n.] din punctul de vedere al localnicilor. Indigenizarea psihosociologiei
presupune nu numai replicarea unor „experimente clasice” și „cercetări exemplare” sau difuzarea unor
teorii generate de specialiștii din țările dezvoltate, ci și producerea de teorii și metodologii de către
oamenii de știință ai țării sau ai respectivei arii culturale, pe baza cercetărilor proprii.
Cei mai mulți susținători al indigenizării psihologiei (sociale) înțeleg că acest proces constă în
„studiul comportamentului uman și al proceselor mentale în contextul cultural, bazat pe valori, concepții,
sisteme de convingeri, metodologii și alte resurse indigene ale grupurilor etnice și culturale cercetate”
(D. Y. F. Ho, 1998, p. 94). În mod asemănător, profesorul Kuo-Shu Yang de la National Taiwan
University din Taipei definește indigenizarea ca „un mod de a cerceta, în care teoria, conceptele,
metodele, instrumentele și rezultatele cercetării prezintă adecvat, reflectă sau dezvăluie elementele
naturale, modelul, structura, mecanismul și procesualitatea fenomenului psihologic sau
comportamentului studiat, încorporat în contextul său ecologic, economic, social sau cultural” (K.-S.
Yang, 2003, p. 279). Indigenizarea psihosociologiei, așa cum spunea profesorul Chi-yue Chiu de la
Nanyang Technological University (Singapore), nu înseamnă ridicarea unui „zid chinezesc” în jurul
fiecărei țări sau culturi, ci „sporirea reflexivității critice față de limitările teoriilor tacite” (C.-y. Chiu,
2007, p. 43). Psihologia indigenă are – după Carl M. Allwood (2011, p. 3), profesor la University of
Gothenburg (Suedia) – un dublu scop:
1) să dezvolte o psihologie bazată pe caracteristicile culturale ale societății din care
fac parte cercetătorii;
2) să construiască o psihologie relevantă pentru această societate.
Nu cred că vom putea ridica obiecții față de aceste scopuri. Mai mult, consider că ar fi contraproductiv
să ignorăm mișcarea de indigenizare în psihosociologie.
Indigenizarea psihologiei sociale nu se realizează brusc și liniar, standardizat. Ca orice proces,
indigenizarea științelor socio-umaniste parcurge mai multe stadii, variabile ca număr și durată în funcție
de contextul cultural, social și istoric din fiecare țară și zonă geografică a lumii: va decurge în ritmuri
diferite și va avea caracteristici distincte, să spunem, în China, unde daoismul, budismul și
confucianismul se îmbină cu ideologia comunistă și cu influențele occidentale modernizatoare, față de
Turcia, țară musulmană, membră NATO; în fostele colonii din Africa, apariția psihologiei indigene se
diferențiază după cum acestea au făcut parte din imperiul colonial al Franței sau al Marii Britanii; în
India, dat fiind faptul că sute de ani a fost impusă limba engleză, indigenizarea psihosociologiei se va
particulariza comparativ cu același proces ce are loc cu vigoare în țările din America Latină, care au
preluat ca limbă oficială spaniola sau portugheza, urmare a statutului lor de foste colonii spaniole sau
portugheze. În același sens, îmi permit să afirm că indigenizarea psihologiei sociale în Canada, țară
multiculturală, bilingvă, membră a Commonwealth , se realizează altfel decât în România, stat național
27unitar, având o singură limbă oficială, limba română, țară fostă comunistă, membră a „lagărului
sovietic”, actualmente membră a NATO și UE.
În ciuda particularităților procesului de construire a psihologiilor indigene, s-au propus mai
multe modele ale indigenizării. Spre exemplu, modelul propus de Timothy A. Church și M. S. Katigbak
(2002) are patru etape:
1) pre-conflict ( pre-encounter );
2) conflict ( encounter );
3) imersie-ieșirea din starea de imersie ( immersion-emersion );
4) internalizarea ( internalization ).
Cele patru stadii sunt descrise de către Paul R. Jackson, profesor la University of Manchester, astfel:
etapa de pre-conflict constă în conformarea psihologilor la valorile dominante ale cercetărilor din Vest
și acceptarea necritică a datelor și teoriilor acestor cercetări, concomitent cu marginalizarea elementelor
din propria comunitate. În stadiul al doilea, numit al conflictului, cercetătorii remarcă limitele aplicării
modelelor teoretice vestice și a rezultatelor acestor cercetări, încercând să adapteze conceptele, modelele
și măsurătorile din cercetările vestice, căutând să înțeleagă mai bine circumstanțele și prioritățile sociale
locale. Cea de-a treia etapă a procesului de indigenizare a psihosociologiei se caracterizează prin
respingerea psihologiei occidentale în favoarea efortului de a construi o psihologie cu adevărat indigenă.
Această respingere poate fi intensă și necritică numai pentru faptul că provine din Vest. Ultimul stadiu,
cel al internalizării, arată încrederea în durabilitatea teoretizării indigene stabilite, însoțită de deschiderea
spre îmbinarea concepțiilor și datelor de cercetare indigene cu gândirea occidentală relevantă (P. R.
Jackob. 2005, pp. 52-53).
Un alt model, cel propus de John C. Adair (2009), ia în considerare tot patru etape în dezvoltarea
psihologiei indigene: importul, implantarea, indigenizarea, autohtonizarea. John C. Adair, o autoritate
în domeniul indigenizării psihologiei, consideră că în țările dezvoltate industrial, cu o cultură vestică,
similară celei americane, specialiștii își concentrează atenția nu asupra etapei a treia, cea a indigenizării,
care îi preocupă pe psihosociologii din țările cu economie emergentă, ci asupra autohtonizării, etapa
finală, în care comunitatea științifică își asigură independența și recunoașterea academică. Pentru crearea
unei psihologii sociale globale, este necesară „idigenizarea ” acestui domeniu de studiu cu caracter
interdisciplinar, relativ independent, nu doar subramură a psihologiei sau a sociologiei. Împotriva
globalizării psihosociologiei și pentru indigenizare se pronunță specialiști nu numai din țările cu
economie emergentă, dar și din țările dezvoltate, din SUA, Canada, Suedia ș.a.
Consider că indigenizarea psihosociologiei, departe de a fi făcută „de indigeni, despre și pentru
indigeni”, presupune dialogul continuu între specialiștii domeniului din întreaga lume, nu ridicarea de
„ziduri chinezești” între țări și culturi, ceea ce ar fi, de altfel, imposibil în epoca globalizării și
contraproductiv în efortul de construire a psihosociologiei umanității. Mă raliez punctului de vedere al
profesorului John G. Adair de la University of Manitoba (Canada): „Pentru ca psihologia [socială – n.n.]
28să devină cu adevărat internațională este important ca această disciplină să se adapteze cultural sau, altfel
spus, să se indigenizeze și psihologii [sociali – n.n.] să-și facă cunoscute cercetările lor și să contribuie
la domeniul larg al psihologiei [sociale – n.n.]” (J. G. Adair et al., 2009, p. 59).
Cercetările psihosociologice de la noi ar trebui să pornească de la realitatea noastră europeană,
de la cultura românească și ar trebui să abordeze, în primul rând, problemele sociale ale tranziției post-
comuniste, agravate de criza economico-socială: sărăcia, șomajul, migrația externă, relațiile dintre
generații, încrederea interpersonală și în clasa politică, reorganizarea memoriei sociale, identitatea
națională și identitatea europeană. Totodată, astfel de cercetări ar trebui să aibă în vedere formularea de
teorii cu diferite niveluri de generalitate, de la teoriile ad hoc, la cele cu nivel mediu și maxim de
generalitate.
Întrebări recapitulative
Dați exemple de fenomene psihosociale din viața de zi cu zi.
Care sunt notele diferențiale ale definițiilor date de-a lungul timpului psihologiei sociale?
Comparați cele patru modele ale înțelegerii psihologiei sociale ca domeniu de cercetare interdisciplinar?
Ce implicații epistemologice are fiecare model?
În ce domenii își găsește psihologia socială cele mai multe aplicații?
Care sunt principalele etape de dezvoltare a psihologiei sociale pe plan mondial?
Ce se înțelege prin termenul de „indigenizare a psihologiei sociale”?
Care sunt temele principale abordate după decembrie ’89 în psihologia socială românească?
Bibliografie orientativă
Boncu, Ștefan, Ilin, Corina și Sulea, Coralia (2007) Manual de psihologie socială alicată . Timișoara: Editura
Universității de Vest.
Chelcea, Septimiu (2002) Un secol de cercetări psihosociologice. 1897-1997 . Iași: Editura Polirom.
Chelcea, Septimiu (coord.) [2006] (2008) Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații (ediția a II-a). Iași: Editura
Polirom.
Chelcea, Septimiu și Iluț, Petru (coord.). (2003). Enciclopedie de psihosociologie . București: Editura Economică.
Iluț, Petru (2009) Psihologie socială și sociopsihologie. Teme recurente și noi viziuni . Iași: Editura Polirom.
Moscovici, Serge (coord.) [1984] (2010) Psihologia socială . București: Editura Ideea Europeană.
Moscovici, Serge și Marková, Ivana [2006] (2011) Psihologia socială modernă. Istoria creării unei științe
internaționale . Iași: Editura Polirom
Neculau, Adiran (coord.) (1996) Psihologie socială. Aspecte contemporane . Iași: Editura Polirom.
Ralea, Mihai și Herseni, Traian (1966) Introducere în psihologia socială . București: Editura Științifică.
Wosińska, Wilhelmina [2004] (2005) Psihologia vieții sociale . București: Editura Renaissance.
29
302
Comportamentul colectiv
Septimiu Chelcea
Analiza vieții sociale impune luarea în considerare și a interacțiunilor dintre persoanele aflate în situația
de mulțime (mari adunări populare, publicul stadioanelor, mulțimea greviștilor și a protestatarilor, masa
oamenilor curioși care asistă la derularea unor evenimente publice: accidente rutiere grave, incendii
devastatoare etc., dar și festivități de celebrare sau sărbători oficiale), dar și a fenomenelor psihosociale
generate de aceste interacțiuni. În acest capitol vom arăta prin ce se deosebește comportamentul colectiv
de comportamentul individual (al persoanelor aflate în situațiile obișnuite ale vieții cotidiene). Din
multitudinea formelor de comportamente colective vom examina doar mulțimile și opinia publică. Nu
ne vom referi la mișcările sociale sau la revoluții în care sunt implicate comportamente colective, pentru
că aceste fenomene sociale sunt tratate în alte capitole ale manualului.
Ce este comportamentul colectiv?
Termenul de „comportament colectiv” desemnează fenomene foarte diferite la prima vedere. Ce au comun,
de exemplu, publicul stadioanelor cu greviștii dintr-o întreprindere industrială? Sau moda cu zvonurile,
opinia publică și panica? Deși astfel de fenomene au caracteristici diferențiale evidente, ele au în comun
faptul că rezultă din interacțiunea comportamentală (acțională sau verbală), mai mult sau mai puțin spontană,
a persoanelor aflate în număr mare laolaltă. Comportamentul colectiv este un tip de comportament
spontan, ghidat de norme adesea divergente față de cele general acceptate, create de participanți în
situația dată.
Când oamenii se adună în număr mare (sute sau mii de persoane) pentru a-și cere drepturile
cetățenești sau pentru a-și exprima bucuria, ei se manifestă relativ spontan (huiduie, fluieră, strigă
lozinci, amenință cu pumnul strâns și brațul ridicat etc., sau aplaudă, cântă, se îmbrățișează, dansează
etc.). Nimeni nu planificase să se manifeste într-un anumit mod, dar până la urmă toți se comportă
aproape în același fel, se subordonează normei (modelului) create ad hoc, aici și acum. Interesant este
că aceste norme comportamentale cuprind elemente constituente ale normelor sociale general acceptate,
dar în ansamblu sunt contrapuse acestora. În mod obișnuit, când ne bucurăm, devenim expansivi, dar
numai în situația de mulțime îmbrățișăm și sărutăm absolut la întâmplare persoane necunoscute (de
exemplu, când echipa favorită înscrie golul victoriei). Dacă am face același lucru pe stradă, când
oamenii se grăbesc spre casă, foarte probabil că am fi sancționați moral sau juridic. Ce ați spune dv.
despre un lider sindical care în cursul negocierilor salariale s-ar ridica de la masa tratativelor și ar începe
31să huiduie? Ceea ce considerăm comportament normal în situația de mulțime (în cadrul unui marș de
protest, ca să rămânem la același exemplu) este privit ca anormal (comportament deviant) în cadrul
oficial al unei instituții (în sala consiliului de conducere a unei întreprinderi, de exemplu).
Dimensiunile comportamentului colectiv
Pentru a analiza comportamentele colective trebuie să luăm în considerare trei dimensiuni (repere):
scopul constituirii lor, gradul lor de organizare și durata acestora.
După scop, se face distincție între „comportamentele colective expresive” și „comportamentele
colective instrumentale”. Ne punem întrebarea: ce urmăresc oamenii care s-au reunit și care se comportă
într-un mod diferit de cel obișnuit din viața de zi cu zi? Dacă scopul este acela de a se elibera de o
tensiune emoțională pozitivă sau negativă, atunci spunem că avem de-a face cu un comportament
colectiv expresiv. Dacă însă oamenii s-au strâns laolaltă spontan pentru a obține anumite drepturi, pentru
a schimba o anumită stare de lucruri, atunci comportamentul colectiv este instrumental, nu expresiv. În
realitate, distincția expresiv/instrumental nu este atât de tranșantă. În fiecare comportament colectiv
instrumental putem descoperi și elemente de expresivitate, de exteriorizare a trăirilor emoționale. Și
reciproca este valabilă. Când suporterii unei echipe de fotbal își susțin cu frenezie jucătorii din teren, ei
dau, fără îndoială, expresie unei tensiuni emoționale puternice, dar în același timp îi stimulează să obțină
victoria. Așadar, între caracterul expresiv și cel instrumental al comportamentelor colective nu există un
hiatus, ci un continuum nuanțat: mai mult expresiv decât instrumental, expresiv și instrumental în
aceeași măsură etc. În ceea ce privește gradul de organizare, adică existența unui „lider formal” sau a
unui „lider informal”, ca și existența unui plan de acțiune, comportamentele colective se deosebesc
foarte mult. Chiar o grevă spontană are un grad de organizare mai înalt decât mulțimea adunată pe străzi
și bulevarde cu ocazia sărbătoririi Anului Nou. În primul caz oamenii dau totuși ascultare liderilor
sindicali, în cel de-al doilea caz oamenii nu recunosc autoritatea nici unui lider. Ei acționează oarecum
haotic. Este posibil ca și în această situație să apară un lider informal (neoficial), care să direcționeze
comportamentele colective, desigur fără un plan dinainte stabilit. Și în legătură cu gradul de organizare
al comportamentelor colective trebuie să avem în vedere existența mai multor niveluri: mulțimi înalt
organizate (mitingul susținătorilor unui candidat în alegerile prezidențiale), mulțimi slab organizate
(spectatorii la un concert în aer liber) ș.a.m.d. Cât privește durata comportamentelor colective, nu este
greu să identificăm diferențele dintre comportamentele colective de durată mare, cum ar fi manifestările
nonstop ale protestatarilor, și comportamentele colective cu durată efemeră, prilejuite, de exemplu, de
trecerea unei coloane oficiale, de apariția în public a unei vedete, a unui actor îndrăgit sau a unui
sportiv cu faimă mondială.
Cele trei dimensiuni ale comportamentelor colective pot fi reprezentate grafic. Între dimensiunile
amintite există anumite corelații: un comportament expresiv are, de regulă, un grad mai redus de organizare
32și durează mai puțin decât un comportament colectiv instrumental; durata mai mare a unui comportament
colectiv poate conduce la apariția unui lider formal și la elaborarea unei strategii de acțiune etc. Când veți
caracteriza comportamentele colective pe care le observați, să nu uitați să faceți corelațiile ce se cuvin între
dimensiunile amintite: scop, grad de organizare și durată.
Procesele psihosociale ale comportamentului colectiv
Este ușor de observat că oamenii aflați în număr mare laolaltă, în același timp și într-un spațiu relativ
restrâns au un comportament oarecum uniform, aparent neorganizat, încărcat de emoționalitate și, foarte
adesea, opus normelor sociale general acceptate într-o anumită societate sau cultură.
Încă la sfârșitul secolului al XIX-lea psihosociologul francez Gustave Le Bon (1841 – 1931), analizând
documentele istorice și descrierea revoluției din 1848 făcută de Émile Zola în romanul Germinal, ca și
prezentarea Comunei din Paris (1871) realizată de Victor Hugo în Mizerabilii , a formulat așa-numita „lege a
unității mintale a mulțimilor”. Potrivit acestei legi psihosociologice, comportamentul colectiv s-ar caracteriza
prin unanimitate, prin aceea că toți participanții fac același lucru, au aceleași gânduri și sentimente.
Comportamentul oamenilor în mulțime se degradează datorită anonimatului, datorită credinței lor că nu pot
fi identificați. Anonimatul scade responsabilitatea oamenilor pentru acțiunile lor, astfel că în mulțime ei comit
adesea acte antisociale. Unanimitatea este acompaniată de emoționalitate crescută, dogmatism și de
intoleranță, precum și de un sentiment al puterii nelimitate – considera Gustave Le Bon în celebra sa lucrare
Psychologie des foule (1895).
De ce există unanimitate în mulțime? Pentru că în starea de mulțime între indivizi are loc
un fenomen de „contagiune mintală”. Gustave Le Bon a dat această explicație, probabil, sub
influența descoperirii în epocă a microbilor și bacililor care produc bolile transmisibile. (În 1882,
bacteriologul german Robert Koch a descoperit microbul tuberculozei, iar în 1883 vibrionul holerei). În
psihosociologie lucrurile nu stau însă deloc așa: nu s-au descoperit și foarte probabil că nici nu există
particule materiale care, fără a fi văzute cu ochiul liber, asemenea microbilor, se transmit de la un om la
altul și care îi fac pe toți să gândească, să simtă și să se comporte identic.
Relativa unanimitate a comportamentelor colective poate fi explicată prin ceea ce sociologul
american Herbert Blumer (1900 – 1987) numea în studiul Collective Behavior (1937) „reacție circulară”,
prin care indivizii în mulțime își reflectă reciproc sentimentele, uniformizându-le și intensificându-le
astfel. Se produce o „contagiune comportamentală”, nu mintală. Dacă suntem martorii unui accident de
circulație, victima ne produce un sentiment de compasiune, dar și de furie față de șoferul în stare de ebrietate,
să spunem. Expresia facială a emoției, vorbele, gesturile noastre îi stimulează pe ceilalți martori ai
accidentului, care deja sunt emoționați de starea victimei. Astfel, sentimentele lor sunt și mai puternice. La
rândul nostru, suntem stimulați emoțional de furia celorlalți și, în final, inhibarea comportamentului agresiv
va slăbi, putându-se ajunge la agresarea verbală sau fizică a șoferului.
33Se apreciază astăzi că în mulțime apare fenomenul de „deindividualizare” (termen cu semnificație
apropiată celui de „anonimat”), datorită căruia se reduce sau se blochează chiar „conștiința de sine” a
indivizilor, fapt ce dezinhibă comportamentele și conduce uneori la acțiuni agresive. Numeroase fapte
de observație și experimente susțin această teză. Iată un experiment de teren făcut de psihosociologul
american Philip Zimbardo (1969): un automobil mai vechi, decapotabil, fără număr de înmatriculare a
fost abandonat ca din întâmplare undeva în centrul New Yorkului. După numai zece minute
autovehiculul a fost vandalizat. După trei zile, timp în care automobilul a fost vandalizat de 23 de ori,
nu a mai rămas din el doar caroseria. Pentru comparare, a fost abandonat un automobil asemănător și
într-un mic orășel (Palo Alto, California). Automobilul a rămas practic neatins: un singur trecător s-a
oprit să tragă în jos capota pentru că începuse să plouă. Concluzia: în marile aglomerări urbane oamenii
au sentimentul că nu pot fi identificați și deci pedepsiți. Se produce fenomenul de deindividualizare.
Philip Zimbardo a studiat condițiile care favorizează deindividualizarea, relevând rolul important
pe care îl are anonimatul. Într-unul dintre experimente, a cerut studentelor de la Universitatea New York
să aplice șocuri electrice unei „victime” (asociată a experimentatorului) când aceasta dădea un anumit
tip de răspunsuri. În condiția de deindividualizare (studentele purtau halate albe foarte lungi și glugă pe
cap) au fost aplicate șocuri electrice pe o durată mai mare, decât în condiția de individualizare (când
studentele, îmbrăcate în mod obișnuit, aveau un ecuson cu numele lor). În situația experimentală de
individualizare, studentele au fost influențate de atractivitatea fizică a „victimei”, aplicând șocuri
electrice mai prelungite „asociate experimentatorului” percepută ca antipatică. Pentru situația de
deindividualizare acest factor nu a avut nici o influență.
Și alte experimente au probat rolul anonimatului în performarea unor comportamente disconforme
cu normele sociale. Experimentul de teren realizat de Edward Diner și colab. (1976) este cât se poate de
concludent. De Halloween, în mod obișnuit în SUA copiii umblă din casă în casă și fac urări gazdelor.
În 27 de case era prezent și un experimentator. Copiii erau primiți în camera de zi și erau invitați să ia
câte o bomboană din bomboniera aflată pe masă. Apoi gazda, sub un pretext sau altul, părăsea încăperea.
După un timp, revenea și mulțumea copiilor pentru urare. După plecarea lor, gazda număra câte bomboane
au luat urătorii. S-a constatat că atunci când copii veneau în grup „dispăreau” mai multe bomboane decât în
cazurile în care veneau individual (se raporta numărul bomboanelor la numărul copiilor). De asemenea, în
situația de anonimat (când copii purtau măști și costume adecvate acestei sărbători) media bomboanelor
consumate era mai mare decât în condiția de individualizare (când experimentatorii îi întrebau cum îi
cheamă).
La rândul lor, într-un alt experiment, E. W. Mathes și T. A. Guest (1976) au demonstrat aceeași
relație dintre anonimat și comportamentul antisocial de grup. Cei doi psihosociologi americani au cerut
unor studenți să dă defileze prin restaurantul din campusul universitar purtând o pancartă cu inscripția
„Masturbarea este distractivă” ( Masturbation is fun ). Studenții au fost întrebați cum preferă să facă acest
lucru: singuri și nedeghizați, singuri și deghizați, nedeghizați în grup sau deghizați în grup. Cum era de
așteptat, cei mai mulți studenți au optat pentru condiția deghizați și în grup. E.W. Mathes și T.A. Guest
34(1976, p. 261) „au formulat următoarele concluzii: a) calitatea de membru al unui grup favorizează
comportamentul antisocial; b) apartenența la un grup induce anonimat; c) anonimatul facilitează
comportamentul antisocial” ( apud Șt. Boncu, 1999, p. 180).
Aflați în mulțime, oamenii tind să gândească la fel și să-și exprime gândurile în același mod,
folosind expresii identice, verbalizate în același ton. Cu cât grupul este mai numeros, cu atât impactul social
este mai mare și presiunea socială pentru conformare este mai puternică. Sloganul maselor (semnificând
etimologic „strigătul de luptă”) este simplu, constând doar din câteva cuvinte ritmate. În cursul evenimentelor
din decembrie ’89 mulțimile scandau: „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”, „Jos dictatorul!”, „Nu plecăm
acasă, morții nu ne lasă!” Toți participanții gândeau la fel, strigau într-un singur glas aceleași cuvinte Se
produsese o „convergență a opiniilor”. S-a pus însă întrebarea: nu cumva convergența opiniilor se datorează
faptului că participanții aveau anterior reunirii lor atitudini și idei foarte asemănătoare? Cei care au manifestat
în decembrie ’89 pentru democrație cu siguranță că s-au reunit având deja o atitudine antidictatorială
împotriva regimului comunisto-ceaușist. Nu starea de mulțime a condus la convergența opiniilor. Ea a
facilitat doar exprimarea opiniei populare.
Concepția lui Gustave Le Bon despre psihologia mulțimilor trebuie privită cu rezerve, știind că mulți
oameni politici s-au inspirat din ideile lui. Printre aceștia, Serge Moscovici (1981/2001, p. 69) îi
nominalizează pe Musolini și Hitler, și chiar pe generalul de Gaulle. Psihosociologul francez a emis mai
degrabă judecăți de valoare decât a construit o teorie bazată pe raționamente științifice autentice. El a
presupus că există un „suflet colectiv” de factură inferioară, instinctual, capabil doar de raționamente
rudimentare, și a atribuit mulțimilor exclusiv un rol distructiv. A intuit fenomenul, dar nu a reușit să elaboreze
un aparat conceptual adecvat și nici să dea o explicație științifică. Astfel de idei reacționare au fost respinse
de gândirea sociologică modernă, care atribuie comportamentului colectiv „un loc central în schimbarea
socială și prin aceasta – cel puțin parțial – o dimensiune creatoare” (F. Chazel, 1992/1997, p. 314). Se insistă
în prezent nu pe forța distructivă a mulțimilor, pe iraționalitatea și pe versatilitatea lor, ci pe potențialul
constructiv, rațional și adesea elitist al mulțimilor. Există mulțimi recrutate din lumea interlopă, dar și mulțimi
formate din straturile superioare ale societății (de exemplu, mitingul studenților și profesorilor bucureșteni
împotriva extremismului, desfășurat înaintea alegerilor prezidențiale din 2000).
Emergența unor norme de comportament noi caracterizează, de asemenea, comportamentul colectiv.
Confruntați cu situații inedite, neprevăzute, surprinzătoare, oamenii aflați în mulțime nu mai se pot ghida
după normele vechi. Să ne gândim ce se întâmplă cu o colectivitate în urma unei catastrofe naturale
(seism, inundație, incendiu devastator, secetă prelungită etc.) sau sociale (război, rebeliune, acțiuni
teroriste etc.). Oamenii trebuie să inventeze modele de interacțiune, moduri de relaționare unii cu ceilalți
și cu autoritatea de stat, altele decât cele de dinaintea catastrofei, pentru că situația de ansamblu s-a
schimbat. În urma unui cutremur de pământ când s-au prăbușit multe clădiri cine mai face cerere la
primărie pentru a obține aprobarea de a amplasa un cort pe domeniul public?! Toți încep să-și instaleze
un adăpost oriunde se nimerește, cât mai ferit de posibilele replici seismice. Nu este vorba de nici o
contagiune mintală sau comportamentală, ci pur și simplu de apariția unor noi norme („Să ne găsim cu
35orice preț un adăpost”), față de care indivizii, în marea lor majoritate, se conformează. Normele compor-
tamentale noi, dictate de situație, includ desigur și elemente ale vechilor norme. Această perspectivă
asupra comportamentelor colective a fost prezentată sistematic de către psihosociologii americani Ralph
H. Turner și Lewis M. Killian (1972).
Psihosociologia mulțimilor
Termenul de „comportament colectiv” se referă, așa cum s-a precizat în introducerea capitolului, la
fenomene multiple și variate, precum mulțimile, opinia publică, zvonurile, panica, isteria colectivă și
moda (N. Goodman, 1992/1998, p. 425). Dintre acestea, voi analiza numai mulțimile.
Mulțimea reprezintă forma de comportament colectiv cea mai ușor observabilă. Prin termenul de „mulțime” se
înțelege un număr mare de persoane reunite spontan într-un spațiu delimitat, pentru o perioadă temporară relativ
redusă. Apropierea fizică dintre indivizi și slaba lor organizare constituie, de asemenea, caracteristici definitorii
ale mulțimii. Călătorii din stațiile de metrou supraaglomerate, îmbulzeala de pe bulevarde, spectatorii din
tribunele stadioanelor, greviștii din curtea fabricilor etc. reprezintă tot atâtea tipuri de mulțimi. Herbert
Blumer (1969), despre care am mai amintit când am vorbit de „reacția circulară”, a identificat cinci tipuri
de mulțimi: întâmplătoare, convenționale, expresive, active și protestatare.
Primul tip de mulțimi este dat de adunarea temporară, de foarte scurtă durată, a unui număr mare de
indivizi, provocată pe neașteptate de un eveniment neobișnuit, care le atrage atenția: un accident auto, de
exemplu. Astfel de reuniri de persoane sunt numite „mulțimi întâmplătoare” . În cadrul lor interacțiunea
interpersonală abia dacă se înfiripă. Comportamentul oamenilor în situația de mulțime întâmplătoare se
conformează în bună măsură normelor sociale existente.
Mulțimile convenționale sunt mulțimi cu scop. Persoanele ce se adună într-un anumit loc (săli de spectacole,
de conferințe, stadioane etc.) au un „scop comun”. Interacțiunea dintre indivizi este slabă și acțiunea lor se
desfășoară, în principal, după normele sociale existente. La un concert simfonic publicul aplaudă la finalul
simfoniei, dar nu și la finalul părților acesteia. Respectă regula instituită. Aplaudă individual, dar într-un mod
general acceptat de ceilalți, nici prea zgomotos, nici prea anemic (ceea ce ar semnifica mai degrabă un blam
decât o gratificație morală a soliștilor, dirijorului sau orchestrei).
Mulțimile expresive se formează în jurul unor evenimente cu mare încărcătură emoțională. Astfel de mulțimi
sunt slab organizate, iar normele comportamentale sunt în stadiu nascendi , se formează „aici și acum”.
Sărbătorirea Anului Nou în Piața Revoluției, care a prins a se forma ca tradiție la bucureșteni, este un bun
exemplu de mulțime expresivă.
Mulțimile active se manifestă emoțional foarte puternic, dar au un scop preponderent instrumental,
urmăresc adesea sancționarea violentă a ceea ce indivizii laolaltă consideră că trebuie pedepsit. Molestarea
de către suporteri a unui arbitru de fotbal care a decis greșit un penalti constituie o manifestare a mulțimii
active, din păcate, des întâlnită pe stadioane, nu numai în România.
36Mulțimile protestatare atrag cel mai mult atenția nu numai sociologilor, ci și guvernanților sau „societății
civile”. Greviștii dintr-o întreprindere, reuniți mai mult sau mai puțin spontan, dau un semnal că ceva nu
merge bine în societate. Puterea politică, dar și oamenii în general nu pot rămâne indiferenți. Mulțimile
protestatare au caracteristicile atât ale mulțimilor convenționale, cât și ale mulțimilor active: sunt slab
organizate și au un caracter distructiv. Clarck McPhail și Robert T. Wohlsteun (1986) au identificat
elemente de raționalitate în manifestarea mulțimilor protestatare.
Din punctul de vedere al „intervenției psihosociologice”, se face distincție între mulțimile a căror
reunire a fost decisă anterior (care au un embrion de organizare, un șef recunoscut și ascultat), mulțimile
propriu-zis convenționale (reunite în locuri și în momente dinainte cunoscute, fără nici un șef, dar cu norme
comportamentale cunoscute și respectate) și mulțimile cu adevărat spontane (fără șefi, fără structuri
organizatorice, în absența regulilor de comportare specifice). În primul caz se pot asigura condițiile fizice
și sociale pentru ca acțiunea laolaltă a oamenilor să nu devină distructivă (spațiile în care se adună oamenii
să fie bine amenajate, cu dotările de igienă necesare etc.). Când se reunesc mulțimi convenționale, normele
de organizare trebuie respectate cu strictețe (amplasarea la o anumită distanță a scaunelor și tribunei în sala
de conferințe, semnalizarea luminoasă discretă a ușilor de evacuare a publicului în caz de necesitate,
asigurarea serviciilor ș.a.m.d.). În cazul mulțimilor reunite spontan pericolul de degenerare în violență a
comportamentului colectiv este real. Trebuie ca forțele de ordine să fie atente ca persoanele turbulente să
nu aibă acces în mulțime sau măcar să nu posede obiecte ce ar putea fi folosite pentru agresarea celorlalți.
Iată de ce se fac filtre la intrarea pe stadion a suporterilor, mai ales în meciurile internaționale de fotbal, ca
să dăm un exemplu foarte cunoscut, de altfel.
Cauzele comportamentelor colective
De se reunesc oamenii în mulțimi? Ce îi determină să se adune laolaltă? Care sunt cauzele mulțimilor
protestatare? Dată fiind varietatea tipurilor de mulțimi, nu se poate dat un singur răspuns la întrebarea
referitoare la cauzele comportamentelor colective. Uneori, acționează „cauze precipitante” – ca în situația
unor dezastre naturale (revărsări de ape, alunecări de teren etc.) sau ca în cazul unor evenimente sociale
(de exemplu, un de fotbal internațional). Alteori, cauzele sunt mai profunde, intervenind un complex de
factori – este cazul „mulțimilor protestatare” (demonstrații de stradă, greve etc.).
În legătură cu „mulțimilor protestatare”, în literatura de specialitate, se specifică următoarele cauzele:
tensiunile sociale, deprivarea relativă, nemulțumirile. Acestor cauze li se asociază și factori circumstanțiali:
temperatura ambientală, selecția țintelor, prezența organelor de ordine.
În toate timpurile, în toate societățile s-au înregistrat și există „tensiuni sociale”, care pot genera
proteste. De exemplu, introducerea unor tehnologii performante antrenează disponibilizări de personal.
Protejarea mediului impune închiderea unor exploatări industriale. Apare șomajul și, o dată cu el, sărăcia.
Echilibrul social se rupe. Apar mulțimile protestatare.
37Unele categoriile sociale se compară cu păturile suprapuse. Deși au un nivel de trai decent, uneori
oamenii percep că, prin comparație, sunt defavorizați: cred că primesc mai puțin decât s-ar cuveni.
Protestează, cer mai mult: salarii mai mari, taxe mai mici. Societatea nu poate satisface doleanțele lor.
Astfel pot apărea comportamente colective de protest. James C. Davis (1974) a explicat revoluțiile prin
„deprivarea relativă”, formulând teoria „curbei în J”: indivizii dezvoltă expectații privind satisfacerea
trebuințelor lor pe baza experienței trecute, prin comparație cu alte grupuri sociale. Diferența dintre
expectanța satisfacerii trebuințelor și posibilitatea societății de a satisface trebuințele mereu crescânde
(orice lux o dată împlinit devine trebuință), când nu mai poate fi suportată, în anumite condiții favorizante
(propagandă, intervenția unor forțe externe etc.), generează revolta maselor. După opinia mea, teoria
„curba în J” explică satisfăcător evenimente din decembrie ’89 .
În fine, distribuția inegală a bunurilor este de natură să genereze mișcări de protest. Mulțimile încearcă
să schimbe modul de distribuire a bunurilor și serviciilor. În aceste condiții apar comportamente colective
de tipul:
1) activităților competitive între grupurile locale (conflicte între grupurile etnice,
religioase etc.);
2) acțiuni colective reactive (conflicte între grupurile și colectivitățile locale și sistemul
politic național); 3) acțiuni colective proactive (mișcări revendicative pentru obținerea
de resurse economice, pentru dobândirea puterii politice etc.).
Psihosociologii britanici I. Walker și T. F. Pettigrew (1984) au introdus o distincție între „deprivarea
relativă egoistă” (când oamenii se compară cu cei asemenea lor) și „deprivarea relativă fraternalistă” (când
comparația se face cu alte grupuri sociale). În toamna lui 2005, profesorii au declanșat o grevă fără
precedent în România, cerând alocarea a 6 la sută din PIB pentru învățământ și creșterea salariilor. Într-
adevăr profesorii din învățământul preuniversitar trăiau acut sentimentul de deprivare relativă. La greva
care a durat mai mult de două săptămâni s-au asociat și profesorii universitari, care aveau, salarii de 5-10
ori mai mari. Cauza: deprivarea relativă fraternală.
Așa cum am precizat la începutul discuției despre cauzele comportamentelor mulțimilor protestatoare,
comportamentul colectiv este influențat de anumiți factori circumstanțiali. Temperatura ambientală este unul
dintre aceștia. Cercetătorii americani au găsit că din 164 de tulburări rasiale din SUA, în 60 la sută din cazuri
comportamentele colective violente s-au declanșat când temperatura atmosferică era ridicată. Dacă în 21-22
decembrie 1989 ar fi fost o temperatură de iarnă autentică, prăbușirea „regimului ceaușist” și, o dată cu el,
„colapsul comunismului” poate s-ar fi amânat. Vremea „primăvăratică” din București a chemat parcă
„primăvara politică” în România.
Selecția țintelor mulțimilor protestatare poate fi foarte bine ilustrată, referindu-ne tot la evenimentele
din decembnrie’89: mulțimile s-au revărsat revoltate spre sediul C.C al P.C.R. Au fost ocolite Academia
de Studii Sociale și Politice (fosta Academie „Ștefan Gheorghiu” sau Spitalul Elias (al gospodăriei de
partid), deși erau în drumul coloanelor revoltate. De ce? Pentru că există în comportamentele colective
38tendința de ocrotire a școlilor, spitalelor, a unor magazine sau întreprinderi producătoare de bunuri
necesare supraviețuirii populației.
În fine, prezența organelor de ordine este în măsură să modifice comportamentul colectiv. În
decembrie ’89, armata s-a alăturat protestatarilor. „Armata e cu noi!” – scandau mulțimile, ca un strigăt de
biruință. „Miliția” s-a rebotezat „Poliție” suspect de rapid (imediat după fuga cuplului Ceaușescu). Toți
acești factori – și încă alții – ne ajută să înțelegem mai bine comportamentul colectiv al mulțimilor
protestatare din acel decembrie care a schimbat istoria noastră.
Teorii despre dinamica mulțimilor
Mulțimile au polarizat interesul de teoreticienilor, începând chiar cu primii ani de la nașterea
psihosociologiei. Nu este de mirare că de-a lungul timpului au fost propuse explicații teoretice multiple.
Norman Goodman (1992/1998, pp. 428-430) le-a grupat în trei categorii:
1) teoriile contagiunii;
2) teoriile convergenței;
3) teoria normei emergente .
Teoriile contagiunii își au originea în concepția lui Gustave Le Bon (1985) pe care am prezentat-o deja.
Ar fi de adăugat că – așa cum se pronunță François Chazel (1992/1997, p. 311) – pentru autorul Psihologiei
mulțimilor „modernitatea este periculoasă, fie că se exprimă prin funcționarea instituțiilor democratice, fie
că se manifestă în cadrul agitației sociale, în principal muncitorești. Imaginea ‚mulțimilor distrugătoare’
permite vehicularea unui refuz total al democrației liberale și al societății industriale”.
O serie de autori, nume de referință în psihosociologie, și-au fondat teoriile pe emoționalitatea
crescută a mulțimilor, explicând-o fie prin „contagiunea mintală”, fie prin „contagiunea
comportamentală”. Spre exemplu, Clark McPhail (1971) considera mulțimile ca pe un monolit,
caracterizat prin emoționalitate exagerată.
Teoriile convergenței explică particularitățile mulțimilor prin aceea că participanții au caracteristici
asemănătoare și aceeași stare de spirit, anterior reunirii lor. Reuniți într-o mulțime ei reacționează uniform
datorită faptului că au trăsături de personalitate comune. Floyd H. Allport (1924) respinge explicația
modificării comportamentului indivizilor în starea de mulțime, văzând în fenomenul de „facilitare socială”
adevărata cauză a reacțiilor disproporționate ale mulțimilor. Norman Goodman (1992/1998, p. 429)
remarcă limitele teoriilor convergenței: ignorarea factorilor situaționali, incapacitatea de a explica de ce
emoțiile negative (de exemplu, frica sau ura) sunt mai ușor declanșate decât emoțiile pozitive (dragostea
sau atracția interpersonală).
Teoria normei emergente schimbă radical perspectiva asupra mulțimilor. Observând că unitatea mintală
a mulțimilor se întâlnește foarte rar, Ralph H. Turner și Lewis M. Killian (1972) sunt de părere că nu
impulsurile emoționale și nici trăsăturile de personalitate, ci răspunsurile adaptative în situațiile inedite ar
putea explica mai bine dinamica mulțimilor. Comportamentul colectiv în situația de mulțime ar fi, după
39autorii anterior citați, un răspuns colectiv la situațiile noi, foarte periculoase pentru care nu preexistă
expectații și norme sociale. Mulțimile se confruntă adesea cu situații ambigue, nestructurate. Din această
cauză mulțimile trebuie să producă norme valabile în aceste situații. În structura normelor care emerg sunt
integrate și elemente din vechile norme comportamentale.
Luând în calcul motivația, Ralph H. Turner și Lewis M. Killian (1972) au identificat cinci tipuri de
participanți în cadrul mulțimilor:
1) persoanele care simt o puternică implicare a eului în situația dată (astfel de persoane
incită la acțiune directă);
2) persoanele îngrijorate de situație, care rar se implică în acțiune;
3) persoanele nesigure, care își caută identitatea și un sens al vieții (de exemplu,
adolescenții care în cazul unor dezastre sociale sau naturale caută să dobândească
statusul de adult);
4) persoanele dornice de spectacolul oferit de mulțimile protestatare;
5) persoanele caracterizate printr-o detașare a eului, care nu reacționează emoțional,
urmărind să-și îndeplinească sarcinile profesionale.
Spre deosebire de teoriile contagiunii, teoria normei emergente acreditează ideea conform căreia
comportamentul colectiv nu este un comportament irațional, ci unul normativ. Această teorie oferă o
explicație a comportamentului colectiv în perspectiva interacționismului simbolic. În versiunea revizuită,
Ralph H. Turner și Lewis M. Killian (1987) apreciază că norma emergentă nu este o regulă precisă care
ghidează acțiunile oamenilor, ci o redefinire a situației excepționale.
Din teoria normei emergente au fost derivate unele predicții implicând structura socială și
interacțiunile sociale: în grupurile mari este necesar un timp mai îndelungat pentru organizarea și
mobilizarea indivizilor decât în grupurile mici. În situațiile de criză, comunicarea interpersonală se
realizează sub o anumită presiune ( milling process ). Relativ recent, Ben E. Aguirre, Dennis Wenger și
Gabriela Vigo (1998) au testat aceste predicții studiind comportamentul celor 415 persoane care au fost
evacuate în urma primului atac terorist (mai 1993) asupra celor două turnuri gemene de câte 110 etaje care
formau World Trade Center (ansamblu arhitectonic – simbol al SUA și al lumii democratice – distrus în
atacul terorist din 11 septembrie 2001).
Cei trei psihosociologi de la departamentul de sociologie al Universității din Texas au intervievat 415
de persoane care aveau birourile în World Trade Center. Răspunsurilor înregistrate susțin ipoteza că
mărimea grupului și relațiile interpersonale preexistente influențează emergența normei în situațiile de
criză. Cei mai mulți respondenți (89%) au declarat că, după s-a produs explozia și a început evacuarea
clădirilor, au perceput persoanele din apropierea lor ca fiind dispuse să acorde ajutor, nu ca fiind centrate
pe sine. Respondenții au descris comportamentul celorlalți mai degrabă rațional decât irațional (96%),
calm, nu excitat (60%), cooperativ, nu competitiv (98%), organizat, nu panicat (86%). Majoritatea celor
care în momentul exploziei lucrau au conștientizat că s-a întâmplat ceva grav (76%); doar puține persoane
și-au continuat munca. Aproximativ o treime dintre cei care au răspuns la chestionarul administrat a
apreciat imediat că s-a produs o explozie; circa 40 la sută nu și-au dat seama ce se întâmplă. Conform
40teoriei emergența normei, modificarea percepției situației în situația de criză influențează puternic
comportamentul colectiv.
Întrebări recapitulative și teme de reflecție
Care sunt notele definitorii ale comportamentului colectiv?
Caracterizați mulțimile la care ați participat sau pe care le-ați observat.
Ce relație există între cele trei dimensiuni ale comportamentelor colective?
Evaluați concepția lui Gustave Le Bon despre mulțimi.
Prin ce se caracterizează mulțimile protestatare?
În ce constă intervenția psihosociologică în situațiile de mulțime ?
Bibliografie orientativă
Boncu, Ștefan (1999) Psihologie și societate . Iași: Editura Erota.
Chazel, François [1992](1997) Mișcările sociale. În R. Boudon (coord.). Tratat de sociologie (pp. 297-341).
București: Editura Humanitas.
Goodman, Norman [1992] (1998) Comportamentul colectiv și mișcările sociale. În N. Goodman. Introducere în
sociologie (pp. 425- 447). București: Editura Lider.
Le Bon, Gustave [1895] (1994) Psihologia mulțimilor . București: Editura Antet.
Moscovici, Serge [1981](2001) Epoca maselor. Tratat istoric asupra psigologiei maselor . Iași: Editura Institutul
European.
41
423
Zvonurile și rezistența la zvonuri
Septimiu Chelcea
Ubicuitatea zvonurilor nu cred că mai trebuie argumentată. Chiar dacă, așa cum susține Jean-Noël
Kapferer (1990/2006), zvonurile sunt cel mai vechi mijloc de comunicare din lume, ele au început să fie
analizate științific abia în contextul celui de-al doilea război mondial, dat fiind că în situațiile de conflict
armat zvonurile pot fi utilizate ca o armă de luptă redutabilă.
În cele ce urmează voi prezenta teoria zvonurilor și voi relua analiza unor zvonuri, așa cum am
făcut-o în prefața la lucrarea Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de comunicare din lume de Jean-Noël
Kapferer (2006, pp. 5-47).
Elemente de teorie a zvonurilor
Acest fenomen psihosocial complex denumit „zvon” a fost definit de Robert
H. Knapp (1944, p. 22) „o afirmație destinată a fi crezută, ce se raportează la actualitate, diseminată fără a fi
verificată oficial”. Este – susține autorul anterior citat – un caz special de comunicare informală, incluzând
mituri, legende, bancuri ( current humor ). Faptul că se referă la actualitate deosebește miturile și legendele de
zvonuri, iar scopul face distincție între zvonuri și bancuri: zvonurile sunt lansate pentru a fi crezute, bancurile
pentru a face lumea să râdă. După Robert H. Knapp, zvonurile au trei caracteristici:
1) un mod special de transmitere, adesea „din gură în gură”;
2) un conținut informațional (se referă la persoane, întâmplări sau situații);
3) o funcție proprie, de satisfacere a nevoii emoționale a comunităților de a visa.
Așadar, zvonurile au predominant o funcție de informare (de exemplu, „Churchill a venit la Washington”)
sau o funcție expresivă, de exprimare a emoțiilor (de exemplu, „Războiul se va termina peste șase luni”).
Deși Robert H. Knapp a fost primul psihosociolog care a analizat zvonurile, Gordon W. Allport și Leo
J. Postman sunt considerați adevărații fondatori ai acestui domeniu de cercetare, pentru că au făcut
primele experimente privind zvonurile, pe baza cărora au identificat structura și legile acestora.
În legătură cu zvonurile există în prezent două paradigme explicative: „paradigma psihologică
Allport-Postman” și „paradigma sociologică Shibutani”. După opinia mea, cele două paradigme de
explicare a zvonurilor – cea a degradării informației prin retransmisii succesive, paradigma Allport-
Postman (1947), și cealaltă, mai nouă, a tranzacției colective, datorată sociologului american Tamotsu
Shibutani (1960) – sunt complementare, nu reciproc exclusive.
43Paradigma psihologică
Psihosociologii americani Gordon W. Allport și Leo J. Postman au făcut un experiment pe 40 de grupuri
de studenți, militari și ofițeri de poliție. Au prezentat un tablou care înfățișa o întâmplare dramatică. Un
subiect de experiment povestește ceea ce se vede în tablou. Sunt menționate 20 de detalii. Apoi subiecții
de experiment repovestesc unii altora conținutul tabloului. După șase-șapte retransmisii s-a constatat o
distorsiune puternică a conținutului mesajului (primei povestiri), datorită reducției, accentuării și asimilării
(leveling, sharpening , and assimilation ), întocmai cum se întâmplă în procesele de percepție și memorare.
În experiment, ca și în viața de zi cu zi, retransmisia mesajelor modifică substanța lor: circulând,
zvonurile devin din ce în ce mai condensate, mesajele conțin tot mai puține cuvinte, numărul detaliilor
reținute este din ce în ce mai mic. În experimentul realizat de Gordon W. Allport și Leo J. Postman s-a
constatat că după cinci-șapte repovestiri se pierd aproximativ 70 la sută din detalii. Pierderea detaliilor
este mai puternică în primele repovestiri, apoi în repovestirile succesive declinul este mai slab, în final
se stabilizează. „Acest trend este identic cu cel tipic stabilit în memorarea individuală, dar «memoria
socială» pierde în câteva minute ceea ce memoria individuală pierde în câteva săptămâni” (G. W. Allport
și L. J. Postman, 1946-1947, p. 505). Reducția este prima lege a zvonurilor.
Cea de-a doua lege se referă la „fenomenul de percepție selectivă, de reținere și retransmitere a unui
număr mic de detalii din contextul original mai larg” ( ibidem). Accentuarea constituie un fenomen
complementar reducției și se realizează în funcție de interesele specifice ale membrilor grupului în
cadrul căruia are loc transmiterea zvonurilor. Chiar dacă accentuarea intervine întotdeauna, nu este
accentuat același element. Nu sunt excluse situațiile în care devine central un element periferic și, ca
urmare, în jurul lui se structurează zvonul. Accentuarea se poate realiza prin reținerea unor cuvinte
bizare sau incitante (de exemplu, genocid, teroriști etc.) sau luând formă numerică, fie prin exagerare,
fie prin diminuare (de exemplu, 60 000 de morți în decembrie 1989 sau, în sens contrar, penuria
alimentară). Se accentuează – observă Gordon W. Allport și Leo J. Postman – ceea ce este în mișcare
(de exemplu, prăbușirea unui avion). Intervin și factori constrângători de natură psihologică: necesitatea
construirii unei scheme mintale spațio-temporale (elementele prime ale mesajelor sunt mai bine reținute
decât celelalte) sau reținerea cu precădere a simbolurilor familiare subiecților (de exemplu, frigul din
locuințe).
Reducția și accentuarea în cadrul zvonurilor sunt datorate proceselor de asimilare – consideră cei doi
psihosociologi pe care i-am citat. În cursul povestirii și repovestirii se produce o asimilare la tema
principală a zvonului (detaliile sunt suprimate sau accentuate în funcție de ideea dominantă a zvonului,
sporind coerența și logica discursului). Pentru construirea unei povestiri coerente, conform principiilor
gestaltismului (pentru obținerea unei „forme bune”), sunt completate informațiile lacunare, iar pentru a
face „economie de memorie” se produce o condensare a elementelor prin fuzionarea lor (de exemplu,
se vorbește despre „furia demonstranților” și se descrie comportamentul mulțimilor, nu comportamentul
44indivizilor care alcătuiesc mulțimile). Asimilarea se mai realizează și prin anticipare (în sensul
așteptărilor pe care le au participanții la transmiterea zvonurilor), ca și prin asocierea stereotipurilor
verbale (povestirea încorporează clișeele naratorilor).
Este de reținut concluzia celor doi autori: reducția, accentuarea și asimilarea „funcționează simultan
și reflectă un proces subiectiv unitar, care are ca rezultat autismul și falsificarea atât de caracteristice
zvonurilor” ( ibidem). După pulblicarea de către Gordon W. Allport și Leo J. Postman a lucrării The
Psychology of Rumor (1947), paradigma psihologică a fost larg acceptată și a inspirat numeroase
cercetări, dar a generat și numeroase critici. Dincolo de artificialitatea experimentării în laborator a
transmiterii în serie a informațiilor, s-a reproșat design-ului experimental că reduce apariția zvonurilor
la un singur lanț de subiecți și că explică distorsiunea informațiilor prin procesele de „economisire a
memoriei”. Warren A. Peterson și Noel P. Gist (1951) considerau că principala limită a experimentelor
lui Gordon W. Allport și Leo J. Postman constă în asumpția că zvonurile ar rezulta fundamental din
distorsiunile de percepție și din comunicarea verbală unilaterală. Se pierde din vedere că în viața de zi
cu zi același individ poate transmite informația succesiv unui număr mare de persoane, comunicând de
fiecare dată diferite versiuni nu datorită slăbiciunilor memoriei, ci din cauză că se află cu respectivele
persoane în relații diferite. „Persoanele care dezvoltă și transmit zvonuri nu reacționează pasiv la stimuli,
cum susțin implicit Gordon W. Allport și Leo J. Postman, ci acționează într-o situație care este
problematică și afectiv evocativă pentru ele. Așteptările publicului, teama, anxietatea, ostilitatea și
aspirațiile sunt adesea clar manifestate în zvonuri. Dezvoltarea și transmiterea zvonurilor implică
interpretări, discuții, speculații și imaginație creativă” (W. A. Peterson și N. P. Gist, 1951, p. 161).
Paradigma sociologică
Această paradigmă este la fel de veche, dacă nu mai veche decât cea psihologică, deși ea a dobândit
notorietate o dată cu publicarea de către sociologul american Tamotsu Shibutani a lucrării Improvised
News. A Sociological Study of Rumor (1966). Tamotsu Shibutani a lansat paradigma sociologică în teza
sa de doctorat The Circulation of Rumors as a Form of Collective Behavior , susținută în 1940 la
Universitatea din Chicago.
Conform acestei paradigme, zvonul este văzut ca „un pattern de comunicare care se dezvoltă când
oamenii sunt implicați împreună într-o situație în care s-a întâmplat ceva extraordinar, care îi face să își
adune resursele lor intelectuale într-un efort pentru a se orienta. Zvonul este considerat o activitate
colectivă care își dobândește organizarea și direcția prin colaborarea unui număr mare de persoane” (T.
Shibutani, 1966, p. 9). Spre deosebire de paradigma psihologică Allport-Postman, zvonul nu este văzut
ca un „obiect” ce se transmite de la o persoană la alta și care prin reducție, accentuare și asimilare suferă
deformări, ci ca un proces de definire a unei situații.
45Tamotsu Shibutani consideră că unitatea de bază în analiza zvonurilor, ca improvizări colective de
interpretări, o constituie „situația ambiguă”. Zvonurile apar în situații de ambiguitate. Gordon W. Allport și
Leo J. Postman au exprimat acest adevăr în formula
Z = I × A
Dar această formulă, conform căreia intensitatea zvonurilor depinde de importanța pentru subiecți la un
anumit moment dat a informației și de ambiguitate (neclaritatea situației), susține Tamotsu Shibutani (1966,
p.57), nu a fost verificată; din componența ei lipsesc variabilele legate de structura de personalitate și de
contextul social concret. Anumite caracteristici de personalitate într-un context social concret facilitează
nașterea și viața zvonurilor. Dintre factorii de personalitate, psihologul german Horst Schuh (1981) ia în
discuție „capacitatea critică”, argumentând că „cu cât atitudinea indivizilor este mai critică, cu atât influența
zvonurilor este mai redusă”. Se propune următoarea formulă, specificându-se faptul că respectiva capacitate
critică a persoanelor depinde de coeficientul de inteligență ridicat și de buna cunoaștere a proceselor și
legităților psihice.
CSIZ
Personal, propun o formulă a emergenței zvonurilor care ia în calcul mai multe variabile. Din punctul
meu de vedere, emergența zvonurilor într-un context social dat (S) este funcție (f) de importanța
evenimentului (I) și de ambiguitate (A), factori care potențează zvonul, dar și de anumite trăsături de
personalitate (P) care acționează frenator (capacitatea critică, externalismul ș.a.).
PAISfZ
46Cercetările proprii desfășurate în 1992 în cadrul Institutului de Psihologie al Academiei Române au
evidențiat relația dintre locul controlului și emergența zvonurilor. Cei ce plasează controlul
comportamentului în exterior, care percep că ceea ce se întâmplă cu ei se datorează norocului, șansei,
sorții sau puterii altora, sunt mai vulnerabili la zvon decât cei care au credința în controlul intern, care
percep recompensele și pedepsele ca fiind contingente comportamentelor sau caracteristicilor proprii (S.
Chelcea, 1994, pp. 184-203).
Tipuri de zvonuri și controlul zvonurilor
Panorama zvonurilor este nesfârșită. Ca fenomene psihosociale complexe, zvonurile sunt
consubstanțiale vieții sociale – pare a fi concluzia reflecțiilor lui Jean-Noël Kapferer. Zvonurile nu au
nimic misterios, extraordinar sau patologic – ne spune autorul. Substanța lor, informațiile neoficiale,
neverificate, se structurează în baza unei logici specifice: despre un subiect valorizat pozitiv (S+) se afirmă
că a realizat o acțiune negativă (A–). Numai structura paradoxală (S+) (A–) șochează și face ca zvonul să
circule. Cine nu a fost consternat aflând că X, om politic și mare patriot, este implicat în afaceri financiare
dubioase?! Cine nu a încercat să-și explice, în discuțiile cu prietenii, știrile apărute în presă (iunie-iulie
1993) despre pierderea controlului flotei strategice a țării, în urma unui contract de asociere a firmei
„Petromin” cu firma unui armator grec?! Sigur, importanța evenimentului, dar și ambiguitatea știrilor
au făcut ca informațiile neoficiale să circule „în paralel” cu cele oficiale. Capacitatea critică a fiecăruia
de a filtra informația.
Dar există zvonuri și zvonuri. Există zvonuri care se centrează asupra evenimentelor din trecut, spre
deosebire de altele care sunt predictive, care anticipează evenimentele viitoare. Unele zvonuri sunt
spontane; altele par a servi scopurilor anumitor grupuri sociale. Zvonurile corespunzătoare fantasmelor
au alte caracteristici decât cele bazate mai mult sau mai puțin pe raționamente logice.
O tipologie a zvonurilor s-ar putea construi pe baza următoarelor criterii:
1) cauza apariției lor (dorințele, visurile populației, anxietatea oamenilor sau incitarea
populației);
2) importanța informației pentru colectivitate (zvonuri minore și zvonuri majore);
3) plauzibilitatea zvonurilor (zvonuri plauzibile versus zvonuri-fantezie);
4) sursa (zvonuri apărute printr-o tranzacție colectivă și zvonuri puse în circulație de
instituții specializate în diversiune sau protecție psihologică);
5) durata (zvonuri cu viață scurtă și zvonuri vivante, recurente);
6) canalul de comunicare (zvonuri transmise de la „gura clevetitoare” la „urechea
avidă de informații șocante” și zvonuri transmise prin mass-media);
7) consecințele sociale (zvonuri cu consecințe pozitive pentru individ și societate
versus zvonuri cu consecințe negative – dezorganizare, panică etc.).
Zvonurile nu pot fi eradicate, dar pot fi controlate, diminuate în ceea ce privește viteza lor de transmitere
și consecințele lor nocive, când este cazul (de exemplu, în timp de război). Robert H. Knapp (1944, pp.
35-36) propune șase căi pentru controlul zvonurilor:
1) asigurarea încrederii în canalele de comunicare obișnuite prin transmiterea
informațiilor complete și exacte;
472) dezvoltarea încrederii maxime în lideri;
3) informarea corespunzătoare și rapidă a populației;
4) accesibilitatea informațiilor;
5) prevenirea lipsei de ocupație, monotoniei și dezorganizării persoanelor;
6) organizarea de campanii împotriva zvonurilor .
Personal consider că un program de combatere a zvonurilor trebuie să înceapă cu difuzarea cunoștințelor
de psihosociologie a persuasiunii și apoi să se materializeze în acțiuni sociale concrete. În direcția
controlului zvonurilor, Jean-Noël Kapferer are merite teoretice și practice deosebite. Studiul său Le
controle des rumeurs (1990) constituie un îndreptar psihosociologic de combatere a zvonurilor prin
lansarea unor ipoteze despre originea și motivația celor ce colportează, adică prin lansarea unor contra-
zvonuri. Pe de altă parte, „Fondations pour l’etude et l’information sur les rumeurs”, instituție creată în
1984 de Jean-Noël Kapferer, și-a dovedit eficacitatea practică. Populația poate semnala telefonic
fundației zvonurile care prind a circula. Oamenii cer informații suplimentare despre știrile neoficiale de
adevărul cărora se îndoiesc. Astfel, cercetarea psihosociologică și acțiunea socială își dau mâna.
Zvonurile din decembrie ’89
Vă mai amintiți zvonurile din decembrie ’89 : apa este otrăvită, 60.000 de victime, sunt răpiți copiii și
atâtea altele? Cum de au apărut? De ce au circulat? Ce efecte individuale și colective au avut?
Zvonul despre otrăvirea apei a circulat intens în București și în alte orașe ale țării chiar a doua zi după
fuga perechii dictatoriale. „Am primit un telefon de la un bun prieten care mă avertiza să nu consumăm
apă din rețeaua publică, întrucât aceasta este otrăvită. Îmi aduc perfect aminte: era 23 decembrie, seara
târziu, către ora 22,30. Imediat le-am spus copiilor și soției ce-am aflat. Apoi m-am pus pe telefoane.
Mi-am anunțat cele două surori și prietenii. Știau și ei că apa este otrăvită.” Zvonul despre otrăvirea apei
de către teroriști s-a răspândit rapid și a creat panică. „În fața blocului în care locuiam, cineva în noapte
a început să strige: apa este otrăvită! Era înfiorător. După ce văzusem la televizor că asupra populației
adunate în fața fostului CC al PCR se trage, că sunt morți și răniți, că Biblioteca Centrală Universitară
s-a mistuit în flăcări, n-am mai avut nici o îndoială că teroriștii acționează fără scrupule. N-am mai pus
la îndoială știrea despre otrăvirea apei.”
În dimineața zilei următoare oamenii alergau îngrijorați după apă minerală. Alimentarele au fost
luate cu asalt. La radio și TV a început difuzarea comunicatelor din partea Consiliului Național al
Apelor. Presa scrisă a reacționat cu „știri de ultimă oră”: „În seara zilei de 23 spre 24 decembrie, o
diversiune pusă la cale de elemente iresponsabile a alertat atât populația Capitalei, cât și pe cea din
numeroase alte orașe din țară, spunând că apa a fost infectată. Mesajul a ajuns și la Consiliul Național
al Apelor, care a dispus de urgență probe de laborator suplimentare. Neadevărul a fost comunicat imediat
în toate orașele. Calitatea apei nu a suferit până acum”. În continuare, România Liberă din 25 decembrie
1989 informa: „Echipe specializate supraveghează zi și noapte calitatea apei, analizând din oră în oră
48probele ce se aduc din bazinele de alimentare ale tuturor orașelor și localităților țării. Se efectuează
analize de laborator chimice, bacteriologice, biologice, radioactive, care dau calificativul apei ce ajunge
în locuințele oamenilor”. În același număr al cotidianului „tuturor forțelor patriotice și democratice din
România” se mai precizează: „Am mai aflat în același timp că barajele și bazinele de alimentare cu apă
sunt apărate de militari ai forțelor armate, precum și de lucrători ai Consiliului Național al Apelor”
(România liberă , 14037, p. 2). În România liberă (14039, p. 3) din 27 decembrie și în Adevărul din 29
decembrie 1989 se comunica de la amintitul Consiliu: „În toate județele țării și în municipiul București
calitatea apei este corespunzătoare”.
Cum a fost combătut acest zvon? S-au difuzat rapid știri de la Consiliul Național al Apelor – instituție
ministerială din subordinea Guvernului. S-au dat asigurări că toate bazinele de alimentare cu apă sunt
supravegheate zi și noapte, făcându-se analize din oră în oră, că aceste bazine, ca și barajele sunt apărate de
militari ai forțelor armate și de lucrători ai Consiliului Național al Apelor.
A fost eficientă acțiunea de dezamorsare a zvonului? Înclinăm să dăm un răspuns negativ. Mai întâi,
pentru că nu s-a oferit o informație oficială, un comunicat al Consiliului Național al Apelor, pentru că în
„știrile de ultimă oră” nu era exclusă posibilitatea otrăvirii apei: „Calitatea apei nu a suferit până acum ”,
„barajele, precum și bazinele de alimentare cu apă sunt apărate…”.
Viața zvonului ar fi fost curmată mai rapid dacă Ministerul Sănătății ar fi comunicat că nu s-a
înregistrat nici un caz de otrăvire datorat consumului de apă, dacă s-ar fi publicat comunicate oficiale
din partea Consiliului Național al Apelor și dacă nu s-ar fi exagerat, pretinzându-se că din oră în oră se
face analiza chimică, bacteriologică și radioactivă din bazinele de alimentare ale tuturor orașelor și
localităților țării. În bulversarea de după 22 decembrie 1989 o astfel de supraveghere ar fi fost imposibilă
și oamenii, intuind exagerarea, au pus la îndoială veridicitatea informațiilor difuzate în presă. În plus, o
acțiune criminală de otrăvire a apei se putea realiza introducându-se substanțe nocive în rețeaua de
alimentare cu apă, dincolo de stațiile de filtrare ale bazinelor supravegheate. Din fericire, așa ceva nu s-a
întâmplat, dar zvonul a circulat și nimeni în acele momente nu a calificat drept neadevărate informațiile
transmise de la gură la ureche direct, sau prin mass media. Nimeni nu a atras atenția că zvonul despre
otrăvirea apei face parte de mult timp din arsenalul războiului psihologic.
Willi Münzenberg, analizând utilizarea zvonului despre otrăvirea apei, arăta că în 1914, la începutul
primului război mondial, biroul telegrafic german a anunțat: „Astăzi, un doctor francez, cu ajutorul a
doi ofițeri francezi, a încercat să otrăvească apa unei fântâni din Metz cu bacili de ciumă și holeră.
Criminalii au fost arestați și împușcați”. Mai târziu, știrea a fost dezmințită, dar pentru moment ea a
făcut să crească ura populației germane împotriva „lașilor otrăvitori francezi”. Minciuna din 1914
reapare ca armă a propagandei hitleriste. La 1 martie 1933, Völkischer Beobachter difuzează următoarea
știre: „În scrierile comuniste găsite este vorba chiar de folosirea otrăvii în mâncăruri și fântâni”. Regimul
național-socialist adoptă o „lege de necesitate” prevăzând pedeapsa cu moartea pentru diferite delicte,
printre care și „otrăvirea”. Nici înainte, nici după promulgarea acestei legi nu s-a identificat vreun caz de
otrăvire ca act terorist. Totuși, propaganda lui Goebbels continuă până la 5 martie 1933 difuzarea
49minciunilor despre adversarii politici care acționează prin otrăviri. Minciuna i-a ajutat lui Hitler. Oamenii,
înspăimântați de nelegiuirile „comise” de opozanții antifasciști, l-au votat. Cei trei care au încercat
otrăvirea „fântânii din Metz” în 1914, „criminalii care foloseau otrava” în 1933, „teroriștii care au otrăvit
apa în România” în 1989, ca și cei care au „infectat fântânile din Basarabia” în 1992 (cum s-a relatat într-
un reportaj din emisiunea „Mesager” la sfârșitul lunii iulie 1992) nu au existat în realitate, ci numai în
zvonurile care au circulat. Minciunile au fost lansate cu scopul precis de a spori ura, de a înspăimânta sau
de a câștiga noi adepți? Greu de spus. Menționez doar că profesorul Aubin Heyndricke, la 29 decembrie
1989, afirma că la Sibiu securitatea ar fi otrăvit apa. „Nimeni n-a putut confirma acest lucru și nici o urmă
de otravă n-a fost descoperită” (M. Mommerency, 1992, p. 70). Fapt este că știri mincinoase de acest fel
au circulat, au fost reluate de mass media, au fost transmise cu rapiditate în țară și peste hotare. Și aceasta
este important pentru existența unui zvon.
Zvonurile despre otrăvirea apei relevă câteva caracteristici: au circulat în situații sociale tensionate
(război, luptă pentru putere, revoluție); au fost lansate, susținute sau dezmințite de mass media (presa
scrisă, radio și TV); au demascat cu precizie vinovații (inamicii de război, adversarii politici, teroriștii,
separatiștii); au avut consecințe favorabile anumitor forțe ostile intereselor populației (învrăjbiri,
destabilizare, teroare). Zvonurile despre otrăvirea apei intră în categoria acelora cu viață scurtă. Ele au o
mare încărcătură emoțională, se propagă rapid și reapar – așa cum am văzut – în diferite locuri, la mare
distanță în timp și spațiu.
Zvonul despre genocidul din România . Dacă în cursul evenimentelor din decembrie 1989 ar fi fost ucis
un singur om, aceasta tot crimă se numea. Un regim care proclama omul ca valoare supremă, curmând
vieți omenești, nu putea să nu se demaște ca antiuman. De aici să pornim când încercăm să analizăm
zvonurile despre genocidul din România ca știri false, lansate de mass media din țară și străinătate. La 25
decembrie 1989, Tribunalul Militar Extraordinar i-a condamnat la moarte și confiscarea averii pe Nicolae
Ceaușescu și pe Elena Ceaușescu pentru următoarele capete de acuzare:
1) Genocid – peste 60.000 de victime.
2) Subminarea puterii de stat prin organizarea de acțiuni armate împotriva poporului și a
puterii de stat.
3) Infracțiunea de distrugere a bunurilor obștești, prin distrugerea și avarierea unor clădiri,
explozii în orașe etc.
4) Subminarea economiei naționale.
5) Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari, depuse la
băncile străine.
Comunicatul se încheie cu precizarea că sentința a rămas definitivă și a fost executată. Așa a fost lansat
zvonul despre „genocid”. A pornit de la o sursă oficială cu credibilitate redusă. Mijloacele de comunicare
în masă din țară și străinătate, reluând comunicatul, au contribuit la răspândirea informației șocante.
România liberă din 27 decembrie 1989 titra: „Tiranul și-a primit pedeapsa meritată. Un călău care are pe
conștiință 60 000 de victime” (14039, p. 4). O zi mai târziu, în același ziar, la rubrica Exercițiul libertății
citim: „Cu 60 000 de vieți am plătit…” ( România liberă, 14040, p. 1). Mai departe a intervenit puterea de
înțelegere a fiecăruia. Echilibrul emoțional a fost frânt. „Am făcut parte dintr-un partid criminal! Am fost
50manipulați de doi călăi sângeroși” – spuneau unii. „Nu se poate! Minciuni!” – replicau alții. Mulți așteptau
verificarea informației. Dar aceasta nu s-a realizat decât târziu, în august 1990, când Adevărul publică un
tabel statistic cuprinzând împărțirea pe categorii de sex, vârstă și situație socio-profesională a celor ce au
murit în cursul evenimentelor din decembrie 1989 – ianuarie 1990: 1.030 de morți. Cifra victimelor fusese
deci majorată de peste 60 de ori (dat fiind faptul că statistica ultimă cuprinde persoanele ucise în decembrie
și ianuarie, nu până la 25 decembrie). Între timp, zvonurile au continuat să circule, întreținute și de
declarațiile oficiale contradictorii. La 8 ianuarie, președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale, Ion
Iliescu, declara într-un interviu acordat ziarului german Die Welt: „60.000 de morți, răniți și dispăruți”. În
aceeași zi, Silviu Brucan, membru marcant în același Consiliu, admițând că numărul morților nu depășea
10.000, preciza că 60.000 reprezenta numărul „tuturor victimelor pe care le făcuse Ceaușescu de când era
la putere” (M. Mommerency, 1992, p. 67). În timp ce astfel de informații erau difuzate de mass media din
țară și din străinătate, oficialitățile luau în considerare alte cifre: secretarul de stat cu acțiuni umanitare în
guvernul francez, Bernard Kouchner, după o vizită în România la 27 decembrie 1989, estima la 766
numărul morților. Michel Tibon-Cornillon, conferențiar la Facultatea de Înalte Studii de Științe Sociale,
aprecia pe baza unei anchete făcute în România pe 25-26 decembrie 1989 cu medicii responsabili de
spitale: „Cifra de 1.000 de morți este o estimare corectă a numărului total de victime” (M. Mommerency,
1992, p. 63). Ziarul Le Monde a publicat această estimare în ediția sa din 5 ianuarie 1990. O cifră apropiată
– 1.033 de morți (din care 270 militari) a fost menționată la 27 februarie în ziarul Libération .
Zvonurile despre zecile de mii de victime, eroi ai revoluției, au înfiorat populația României. Abia la 10
august 1990 ziarul Adevărul inserează în editorialul Pietate, dar și exactitate un tabel statistic „al celor ce
au murit în cursul evenimentelor din decembrie-ianuarie” (Păduraru, 1990, p. 1). Cititorii din România au
aflat cu o întârziere de o jumătate de an ceea ce în străinătate se știa: 1 030 de victime în toată țara. Au fost
uciși 958 de bărbați și 72 de femei. Fostul ministru al sănătății, dr. Ciobanu, declara la 25 decembrie 1989
unui reporter al publicației La Nouvelle Gazette că „la București nu sunt mai mult de 500 de persoane ucise
și că în toată țara pot fi maximum câteva mii” (Mommerency, 1992, p. 67). Zvonul despre genocidul din
România a fost lansat și întreținut de mass-media. Minciuna continuu ajustată a constituit sâmburele
zvonului. Iată cifrele durerii (Tabelul 1).
Tabelul 1. Victimele evenimentelor din decembrie ’89
51
Persoane decedate
– până la 22 decembrie
– după 22 decembrie
Persoane rănite
– până la 22 decembrie
– după 22 decembrie
Decedați la Timișoara
– până la 22 decembrie
– după 22 decembrie
Răniți la Timișoara
– până la 22 decembrie
– după 22 decembrie
Decedați la București
– până la 22 decembrie
– după 22 decembrie
Răniți la București
– până la 22 decembrie
– după 22 decembrie
1.104
160
944
3.321
1.107
2.214
93
73
20
373
296
77
564
49
515
1.761
599
1.162
S-a verificat încă o dată că o minciună cu cât este mai mare, cu atât este crezută mai mult. După cinci
ani de la revoluție, o comisie parlamentară încă mai analiza evenimentele din decembrie 1989. La 10
decembrie 1992, Procurorul general al României a comunicat presei stadiul rezolvării dosarelor juridice ale
revoluției. În 2005, s-a redeschis dosarul revoluției. Se va afla oare în sfârșit adevărul?
Zvonul despre răpirea copiilor . Acest zvon a circulat cu insistență în primele luni ale anului 1990. Se
spunea cu groază că teroriștii îi sechestrează pe minori pentru a cere în schimbul lor eliberarea
„prințișorului”. Cum se explică acest zvon? Care este adevărul?
Zvonurile cu privire la copii au un caracter recurent, apar periodic și, adesea, generează izbucniri de
mânie colectivă. Așa s-a întâmplat în Franța de exemplu, la Lyon, în 1768, când mulțimea a dat crezare
zvonului că sunt răpiți copii pentru a li se tăia un braț, ca să rămână ciungi. Jean Delumeau explica
psihologic zvonul și accesul de mânie prin credulitatea maselor, care își închipuiau acum două secole
că ar fi fost posibilă o astfel de intervenție chirurgicală. În plus, așa cum menționează strălucitul istoric
de la Collège de France, zvonul a fost întreținut de atitudinea față de cei incriminați (J. Delumeau,
1978/1986, p. 291). Astfel de zvonuri au circulat în Franța cu o anumită periodicitate: erau acuzați când
țiganii și oamenii săraci, când călugării și poliția. Ele se brodau – explică autorul citat – pe două elemente:
frică și gândirea magică. Frica, emoție absolut firească, ne face uneori să vedem primejdia mai mare decât
este ea în realitate. Anxietatea patologică conduce la reacții dezadaptative și se fondează pe situații și
elemente periculoase inexistente. Pe de altă parte, mentalitatea magică, în baza principiului similarității,
întărea credința absurdă a vindecătorilor prin transfer de sănătate, acceptându-se povestea cunoscută încă
din timpul împăratului roman Constantin cel Mare (306 – 337), potrivit căreia lepra s-ar tămădui prin
îmbăierea în sânge omenesc.
52La explicațiile sugerate de Jean Delumeau s-ar mai putea adăuga următorul element:
comportamentul parental de ocrotire, programat ereditar. Așa cum au demonstrat studiile de etologie
umană, în mod instinctiv imaginea „puiului de om”, cu capul mult prea mare în raport cu corpul, cu
fruntea puternic bombată, cu fața numai ochi și cu obrajii de porțelan, declanșează la adulți sentimente
și comportamente de ocrotire.
Marele public are despre dispariția copiilor o percepție intermitentă și indirectă – consideră
Vèronique Campion-Vincent (1990). Tema apare la anumite intervale de timp, iar cei ce colportează nu
cunosc nemijlocit situația, ci prin intermediul presei sau al altor mijloace de comunicare în masă.
Specialista citată, cercetător științific la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris,
apreciază că patru sunt factorii ce trebuie luați în considerare când se analizează fenomenul dispariției
persoanelor, și anume dificultatea de evaluare și măsurare, poziția oficialității, percepția actorilor sociali
și atitudinea mijloacelor de comunicare în masă. Absența nemotivată, inexplicabilă a unui individ de la
domiciliul său (dispariția) reprezintă o „situație în evoluție”, ca un început înconjurat de incertitudine,
cu o dramaturgie specifică și cu un final benign sau dimpotrivă.
Cazurile de persoane dispărute nu se regăsesc cu exactitate în statisticile oficiale. Există și aici o
„cifră neagră”: unele dispariții nu sunt raportate organelor în drept datorită indiferenței anturajului
familial sau inexistenței familiei, aceeași persoană poate dispărea de acasă de mai multe ori etc. Cauzele
dispariției minorilor – fenomen în creștere în societățile moderne: în Franța, de exemplu, în intervalul
1963-1987 numărul minorilor (13-18 ani) dispăruți a crescut de la 2 500 la 29 000 – sunt legate de
emanciparea copiilor și tinerilor, de creșterea permisivității și mobilității sociale și spațiale, de
transformările din structura familiei. Pe de altă parte, așa cum remarca sociologul american Joel Best
(1988), percepția activiștilor sociali (juriști, asistenți, sociologi, jurnaliști etc.) asupra fenomenului este
alarmistă, angoasantă, tinzând spre mărirea numărului cazurilor de dispariție (prin includerea în statistici
și a absențelor de acasă de scurtă durată) – toate acestea pentru a justifica militantismul lor și pentru a
convinge populația că societatea modernă se află în fața unei probleme grave: dispariția copiilor. În fine,
atitudinea mijloacelor de informare în masă joacă un rol major în circulația zvonurilor despre dispariția
copiilor (răpirea copiilor). Între o viziune liniștitoare și una panicardă, mass media ocupă, de regulă, o
poziție echidistantă. De regulă, dar nu întotdeauna. Uneori, presa tinde să se apropie de extrema
alarmistă a continuumului atitudinal. Deliberat sau spontan, așa cum s-a întâmplat cu mijloacele de
informare în masă din România după decembrie 1989 .
Despre răpirea copiilor s-a șoptit sau s-a povestit și la noi dintotdeauna. Și în folclorul românesc se
regăsește tema căpcăunului care fură copii. Unii părinți își amenință și azi copiii când nu sunt cuminți
cu vorbele: „Vine moșu și te ia!”. Poezia lui George Coșbuc: „Ieri, pe drum, un om sărac/ Întreba pe la
vecine:/ – Poartă-se copiii bine?/ Dacă nu, îi vâr în sac!” ne-a rămas întipărită în memorie.
După evenimentele din decembrie ’89, știrile despre răpirea copiilor transmise de la gură la… ureche
s-au înmulțit în progresie geometrică, atingând apogeul către sfârșitul lunii ianuarie 1990. Ele au creat
panică. În unele școli din București elevii au fost sfătuiți de profesori și mai ales de învățătoare să rămână
53acasă pe 26 ianuarie (ziua de naștere a lui N. Ceaușescu) spre a nu se expune nici unui risc. Frica de
acțiunile teroriste a potențat circulația zvonului. Deși reprezentanții autorizați ai poliției au dat asigurări
publice că nu există nici măcar prezumția răpirii vreunui copil, deși s-a arătat că dispariția unor minori,
de regulă handicapați psihic sau provenind din familii dezorganizate, se întâlnea și în trecutul mai
îndepărtat, totuși spiritele nu s-au calmat. De ce? Pentru că au existat unele evenimente greu de explicat,
asupra cărora oficialitățile nu au oferit suficiente explicații. Nu s-a precizat, de exemplu, de ce a fost
necesară amânarea datei de începere a trimestrului al doilea pentru clasele mici. Oamenii au încercat să-
și explice singuri această decizie și au incriminat pericolul răpirii copiilor. Din punct de vedere
psihosociologic, lucrurile sunt clare: cu cât mai multe informații oficiale, cu atât mai puține zvonuri!
Zvonul despre răpirea copiilor și-a datorat longevitatea și modului în care s-a relatat în presă despre
dispariția unor persoane. Spre deosebire de perioada „epocii de aur”, ziarele, radioul, televiziunea au dobândit
libertatea de a informa despre astfel de cazuri. Un lucru salutar, cu profunde semnificații umanitare. Dar
atenție la „efectul bumerang”! Am numărat în ziarele Adevărul și România liberă peste 70 de cazuri de
persoane dispărute, despre care s-a relatat cu începere din 7 ianuarie până la 15 februarie 1990. Copiii (până
la 16 ani) reprezentau doar o pătrime din totalul celor dispăruți. Din păcate, în unele anunțuri nu se specificau
vârsta, nici împrejurările dispariției copiilor. Unii dintre ei prezentau semne de debilitate mintală, sufereau
de encefalopatie, de amnezie etc. Intervalul dintre data dispariției și data apariției în presă varia foarte mult:
de la două zile la doi ani! Îngrijorarea părinților, rudelor sau prietenilor pare firească, indiferent de timpul
scurs de la constatarea absenței copilului de acasă. Se poate justifica totul, chiar și inserarea apelurilor
umanitare în coloanele ziarelor apărute imediat după 22 decembrie 1989, deși confuzia nu pare deloc
întâmplătoare: se alăturau fotografiile unor copii dispăruți în momentele fierbinți ale revoluției cu fotografii
sau știri despre copii handicapați dispăruți cu luni și ani de zile în urmă… Zvonul nu ar fi avut o biografie
bogată dacă s-ar fi anunțat în presă și cazurile de „reapariție” a copiilor… „răpiți”.
„Șoaptele” de altădată
În regimul comunist din România zvonurile nu se transmiteau cu voce tare, se șopteau. Între prieteni se
transmiteau fel de fel de informații șocante despre clanul ceaușist. Sociologul american, rezident în
Danemarca, Steven Sampson, care în perioada 1974-1984 a făcut cercetări culturologice în țara noastră,
a publicat un studiu pe această temă (S. Sampson, 1984). Lipsa de popularitate a „celui mai iubit”,
deșănțatul cult al personalității, controlul strict al publicațiilor, incultura „geniului conducător” și a „mult
stimatei”, paranoia vizitelor de lucru și a adunărilor populare – toate acestea, grefate pe o stare de
anxietate socială, au generat, așa cum remarca Steven Sampson, un adevărat folclor socialist. Să trecem
în revistă câteva din zvonurile de altădată.
Cele mai multe zvonuri din trecut ridiculizau familia dictatorială. Ele exprimau dorințele și visele
grupurilor umane în care circulau, constituind așa-numitele pipe-dreams . Dictatorul însuși era vizat,
făcându-se adesea haz de necaz pe seama incorectitudinii exprimărilor „originale” în limba română,
54incoerenței și rigidității gândirii sale, a incapacității de a sesiza contextul social ș.a.m.d. Ne-am amuzat
copios aflând că, referindu-se le șisturi bituminoase, dictatorul le-a botezat „șustere butiminoase” (în
limba germană, Schuster înseamnă „cizmar”). Oamenii au preluat, în bătaie de joc, exprimările sale:
tutulor, pretin, ezistă, muncipiu etc., repetarea la nesfârșit a unor fraze stereotip și autismul frapau orice
om de bun simț. Lapsusurile și „lipsusurile” dădeau conținut multor zvonuri. S-a dus buhul vizitelor de
lucru la șantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră, când s-ar fi adresat celor cu dungi verticale
spunându-le „Dragi tovarăși și pretini marinari…”, când la Sibiu ar fi deschis o Mare Adunare Populară
cu cuvintele: „Ne aflăm la Cluj într-o vizită de lucru”. „Indicățiile” intrau și ele în folclorul socialist…
Și despre „savantă” se șopteau multe lucruri. Agramatismul, incultura, răutatea, plăcerea diabolică
de a umili oamenii, urâțenia, invidia agresivă, dorința patologică de lux – într-o țară sărăcită –, influența
nefastă asupra „soțului consort și președinte” au alimentat imaginația colectivă, zvonindu-se, în repetate
rânduri, despre operațiile de chirurgie plastică făcute la Paris sau Viena, despre achiziționarea din
străinătate, la prețuri exorbitante, a unor blănuri și bijuterii, despre eliminarea din viața politică a unor
demnitari pe „motiv de soție” sau despre accidentele auto soldate cu victime. Astfel de informații
apăreau frecvent în presa occidentală și umpleau continuu rezervorul zvonurilor din țară.
„Robin Hood” în România . În categoria zvonurilor-dorință intră și așa-numitele zvonuri tip Robin
Hood, amintind de eroul din baladele populare engleze din secolele XII-XV, care, adesea de unul singur,
înfrângea forțele răului. Cel aparent neînsemnat, slab, umil chiar, iese învingător din confruntarea cu
puterea opresivă, cu tiranii încoronați sau nu, cu aroganța găunoasă. Și în folclorul românesc sunt
aureolați astfel de eroi, dar în literatura psihosociologică s-a acceptat denumirea de „zvonuri tip Robin
Hood”. Astfel de zvonuri au circulat masiv în România sub dictatura ceaușistă. Pe unele le-a analizat
Steven Sampson în lucrarea anterior citată. Alte zvonuri vă propun să le analizăm noi.
Sociologul american ne readuce în memorie „vorbele nevinovate” de altădată. Un reprezentant al
romilor ar fi cerut pașaport pentru a participa la un congres mondial de-al lor. Nu l-a primit la timp.
După consumarea evenimentului, serviciul de pașapoarte l-a invitat să-și ridice documentul de călătorie
în străinătate. „Mulțumesc, am fost și… m-am întors!” – ar fi replicat „nepotul” lui Robin Hood.
Au evadat din „închisoarea ceaușistă” nu numai oameni, dar și opere literare, lucrări artistice de
mare valoare, care ne-au reprezentat cu succes țara pe scena culturii europene și mondiale. Se șoptea că
desenele lui Mihai Stănescu, premiate la concursurile internaționale, nu fuseseră trimise oficial, ci
transmise… prin bunăvoință. „Artistul incomod”, atât de îndrăgit de public, mi-a povestit cu prilejul
vernisajului expoziției sale de la Costinești, în urmă cu vreo douăzeci de ani, că zvonul despre desenele
lui conțineau adevărul pe de-a-ntregul. Când, înmânându-i diploma de laureat al unui concurs
internațional de caricaturi desfășurat în Japonia și ciocnind o cupă de șampanie, președinta Consiliului
Educației și Culturii Socialiste, Suzana Gâdea, i-a spus: „Mămică, să nu mai faci de-astea”, surâzând
dezarmant, artistul i-a răspuns: „Dacă nu mai fac d-astea, mai bem noi șampanie?”.
Steven Sampson relatează că, în anii ’80, dictatorul ar fi fost înfruntat de unii membrii ai nomenclaturii.
Zvonurile despre motivele căderii în dizgrație a lui Cornel Burtică și Virgil Trofin au circulat în mai toate
55mediile socio-profesionale. Moartea acestuia din urmă, destituit din funcția de ministru al minelor pentru
nereguli în raportările statistice tocmai de cel care ordona trucarea informațiilor despre „mărețele realizări”,
a generat multiple explicații spontane: sinucidere, acțiune criminală sau accident cardiac?! Fapt este că doar
unul singur dintre foștii colegi, Ion Iliescu, a cutezat să transmită public condoleanțe familiei îndoliate. De
altfel, se vorbea „în șoaptă”, încă din 1971, de opoziția lui Ion Iliescu față de „cel mai mare bărbat al țării”.
Și despre actorul Florin Piersic sau despre cosmonautul Dumitru Prunariu s-a zvonit că au înfruntat
clanul ceaușist, intrând în altercații, din diferite motive de această dată, cu „prințișorul”. Se spunea că, în
stare de ebrietate fiind, Nicu Ceaușescu s-ar fi purtat necuvincios cu o parteneră ce-l însoțea pe Florin
Piersic într-un bar de noapte. Acesta l-ar fi bătut măr pe fiul președintelui. Ce se mai bucurau cei ce
colportau, ca și cei ce sorbeau zvonul! Dar a fost adevărat ce se șoptea? Actorul Florin Piersic a relatat
într-o emisiune TV (din 31 martie 1991) cele întâmplate. În 1980 era cu automobilul la stația de benzină
de la Băneasa. Discuta cu două doamne. Deodată, a auzit la megafonul unei mașini strigându-se: „Trage,
bă, artistule, automobilul din drum!”. A urmat o ploaie de înjurături de mamă. „Asta nu am mai putut să o
suport! M-am dus la mașina în care era fiul președintelui. I-am spus că nu trebuie să vorbească așa, cu atât
mai mult cu cât e fiul președintelui. Au venit apoi doi «băieți», dar nu mi-au făcut nimic. Asta a fost tot!”
Chiar așa a fost? Nicu Ceaușescu relatează: „El mergea pe culoarul trei – exact la Miorița se întâmpla toată
povestea, știu exact, în ’78, nu în ’80, nici în ’82, în ‘78. Și omul mergea foarte liniștit cu două culoare
libere în dreapta, și noi veneam, o grămadă de mașini. L-am claxonat. Băiatul nu s-a deranjat. Trebuia să-
l ocolim cam mult. Și atunci i-am spus prin gigafon. El probabil s-a simțit ofuscat și a oprit. Noi, fiind mai
multe mașini, eram mai mulți. Când au sărit din mașini, nu poliție, trei sferturi nici nu mai sunt în țară.
Adică nu plecați acum, după ’89. Au plecat prin ’79, ’80. După aceea, ne-am suit în mașini și ne-am
continuat drumul. Asta a fost toată altercația, dar altercația aia a fost simpatică, pentru că el nu m-a văzut
pe mine la față și nici eu nu știam cine e el…” (Totuși iubirea , 1991, 37, p. 6). Așadar, nici vorbă de bar,
de bătaie nici atât…, nici măcar nu s-au văzut la față. Și totuși se șoptea… De ce?
Se non e vero, e una (bella) storia . Pentru a circula, zvonurile nu au nevoie de adevăr. Logica lor nu
este cea a rațiunii. Chiar dacă nu era adevărată povestea cu Florin Piersic, „haiducul Șapte Cai”, era prea
frumoasă ca să nu fie ascultată și apoi repovestită. În lipsa adevărului, sau corespunzând pe de-a întregul
realității, este suficient ca informația să se transmită fără încetare din om în om pentru ca zvonul să-și
depene firul după o logică proprie, răspândindu-se ca o epidemie – după cum se exprima Lydia Flem
(1982, p. 11). În vechiul regim din România, zvonurile anti-Ceaușescu au circulat pentru că s-au grefat
pe o atitudine cvasigenerală ostilă totalitarismului. Nu zvonurile au creat atitudinea, ci aceasta a făcut
ca ele să prindă viață. Și astăzi oamenii doresc fierbinte ca moralitatea și curajul să triumfe. Ei, cei mulți,
sărmani, spun ca o rugăciune: „Robin Hood, rămâi cu noi!”.
Pe de altă parte, o serie de zvonuri reflectă anxietatea populației. Zvonurile revoluției s-au răspândit
rapid, pentru că populația a fost înfricoșată. „Copil al insecurității, zvonul creează legături puternice între
membrii unei comunități, a cărei teamă nu mai suportă întrebări fără răspunsuri” (M. Olender, 1982, p. 9). În
fond, zvonurile sunt creații colective și au funcții și disfuncții sociale. Chiar dacă unele au o sursă de lansare
56bine sau – cel mai adesea – rău intenționată, prin retransmisii succesive amprenta personalității colportorilor
se imprimă adânc în conținutul lor, cu atât mai mult în cazul zvonurilor emergente, rezultat al „tranzacției
colective”, prin punerea laolaltă a resurselor intelectuale ale grupurilor umane în vederea interpretării unor
evenimente importante, dar ambigue, despre care lipsesc informațiile oficiale.
Întrebări recapitulative și teme de reflecție
În ce context au apărut preocupările de cercetare psihosociologică a zvonurilor?
Prin ce se deosebește zvonul de bârfă?
Analizați o știre pe care o considerați zvon.
Exemplificați cele trei legi ale zvonurilor.
Comentați formula zvonurilor.
Care este structura zvonurilor?
Prin ce de deosebește paradigma psihologică de paradigma sociologică de analiză a zvonurilor?
Ilustrați cu exemple din actualitate fiecare tip de zvon.
Care sunt posibilitățile de control al zvonurilor?
Bibliografie orientativă
Chelcea, Septimiu (1994) Personalitate și societate în tranziție. Studii de psihologie socială (pp. 184-203).
București: Editura Știință &Tehnică S.A.
Chelcea, Septimiu (2006) Un fenomen psihosocial complex: zvonurile. În J.-N. Kapferer. Zvonurile. Cel mai vechi
mijloc de comunicare din lume (ediția a II-a, pp. 5-45). București: Editura Humanitas.
Delumeau, Jean [1976] (1986) Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată (vol. 1). București: Editura
Meridiane.
Kapferer, Jean-Noël [1990] (2006) Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de comunicare din lume (ediția a II-a).
București: Editura Humanitas.
4
Memoria socială
Septimiu Chelcea
57Trăim sub povara memoriei sociale, care ne apasă ca o anvelopă mult prea strâmtă. Trăim în imperiul
dezbinării alimentate de cultul memoriei. În numele binelui și dreptății să folosim memoria colectivă
pentru ca ororile trecutului să nu se mai repete.
Îmi propun să analizez starea de fapt din România tranziției postcomuniste și să arăt că ocolirea
abuzurilor memoriei ne eliberează, cu atât mai mult cu cât memoria socială se lasă ușor manipulată. Mai
întâi, voi face câteva considerații teoretice pentru a schița cadrul discursului. Voi încerca apoi să identific
capcanele procesării informației sociale ( bias-urile) și, în final, voi ilustra modul în care se reorganizează
memoria socială în România de azi. Ipoteza de bază este că memoria socială reprezintă un proces de
elaborare hic et nunc a răspunsurilor la problemele puse în discuție, nu imagini „depozitate” în mintea
noastră, care sunt „scoase la suprafață” când evocăm trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. Selecția
informațiilor spre a fi păstrate sau șterse din memorie se poate realiza spontan sau în mod conștient, caz
în care criteriul adevărului și binelui asigură folosirea trecutului de către prezent pentru îndepărtarea
nedreptăților și suferințelor de azi ale noastre și ale altora – iată corolarul ipotezei noastre.
Memoria – un proces psihic încă neelucidat științific
Studiul științific al memoriei a debutat cu cercetările experimentale realizate în 1885 de psihologul german
Hermann Ebbinghaus. Savantul german cerea subiecților de experiment să memoreze liste de silabe fără
semnificație, pe care le citea rapid și le repeta până când aceștia reușeau să le reproducă fără greșeală. Prin
repetarea listei se obținea un progres în memorare, asemenea bulgărelui de zăpadă care, prin rostogolire,
devine tot mai voluminos. Hermann Ebbinghaus a pus în evidență existența unei relații liniare directe între
volumul informaților achiziționate și timpul consacrat memorării. A identificat, de asemenea, procedee de
optimizare a memorării prin distribuirea temporară a repetițiilor. Ceea ce interesa era determinarea cantității
de informații ce puteau fi tratate mnezic, afectate sau nu de memorările anterioare sau de uitare.
După mai mult de un secol de investigare științifică, memoria constituie încă „un laborator
enigmatic”, ale cărui rezultate sunt „oarecum descurajatoare” (U. Neisser, 1978). Atât teoria transmisiei
sinaptice , cu abordările secvenței impulsurilor și creșterii celulelor neurale ca urmare a învățării, cât și teoria
alternativă a stocării informației direct de moleculele de proteină în lanțurile de nu explică decât parțial
procesul extrem de complex al memoriei umane. Nici combinarea celor două mari teorii (sinaptică și
moleculară) nu rezolvă controversele științifice.
Se acceptă însă de către specialiști că memoria reprezintă un sistem de stocare și recuperare a
informațiilor, constând din trei etape strâns legate între ele: codificare (encoding), stocare (storage) și
regăsire ( retrieval) a informațiilor (C. Tarpy, 1997, p. 472). Se acceptă, de asemenea, că la om
funcționează o memorie implicită, diferențiată de memoria explicită, o memorie de scurtă durată ( short-
term memory ) și o memorie de lungă durată (long-term memory ). Oamenii pot achiziționa informații
fără să memoreze și experiența pe care se bazează învățarea (memorie implicită), dar pot, de asemenea,
58să învețe păstrând conștient în memorie evenimentele legate de respectivul proces de învățare (memorie
explicită).
În fine, abordarea modernă a memoriei impune distincția propusă de psihologul canadian Endel
Tulving (1972) între memoria semantică, prin intermediul căreia cunoaștem lumea – de exemplu, orașul
București este capitala României – și memoria episodică, ce constă în capacitatea de aducere în memorie
(rapel) a evenimentelor specifice – de exemplu, azi dimineață am vizitat Mânăstirea Putna. Așa cum
remarca Alan D. Baddeley (1994, p. 731), care a făcut cercetări laborioase în domeniul memoriei de
scurtă durată și al relațiilor ei cu limbajul, „psihologii au studiat mai mult memoria episodică, prezentând
subiecților de experiment liste de cuvinte (cu sau fără sens) și cerându-le apoi să le reproducă sau să le
recunoască”. Spre deosebire de memoria episodică, cu ajutorul căreia re-trăim o experiență particulară
într-un context dat, memoria semantică este detașată de contextul concret, este generică, permițând
stocarea trăsăturilor comune ale mai multor evenimente asemănătoare. Se poate spune că memoria
semantică reprezintă un „reziduu al mai multor episoade”.
În studiul anterior citat, Alan D. Baddeley (1994) atrage atenția asupra faptului că uitarea poate fi și
benefică, nu numai catastrofală: ne permite să ne debarasăm de informațiile fără utilitate. În memoria de
lungă durată, mai mult decât în memoria de scurtă durată, intervin procesele de interferență retroactivă
(competiția între o nouă învățare și ceea ce a fost anterior achiziționat) și de interferență proactivă (învățarea
anterioară ca bază pentru noile achiziții). Prin aceste procese reușim să dobândim o imagine despre lume
corespunzătoare intereselor proprii ale prezentului, apelând atât la memoria de scurtă durată, la informațiile
stocate în ultimele 15-20 de secunde, cât și la memoria de lungă durată, la informațiile păstrate mai mult de
o oră, uneori întreaga viață. În legătură cu amintirile foarte detaliate care rămân neschimbate ani și ani de
zile, a se vedea disputa științifică despre amintirile „flash” ( flashbulb memories ), analizate de Roger Brown
și James Kulik (1986), care consideră că amintirile flash sunt „amintirile despre circumstanțele în care aflăm
sau trăim, luăm contact pentru prima dată cu un eveniment foarte surprinzător sau important prin consecințe
și/sau intens activat emoțional” ( apud T. Constantin, 2000, p. 86).
În definirera amintirilor flash trebuie să se facă distincție între „evenimentul original” (de exemplu, fuga
lui Nicolae Ceaușescu) și „receptarea evenimentului” (de exemplu, receptarea evenimentului de către
particpanții de demonstrația anti-Ceaușescu, comparartiv cu cei care au privit la televizor elicopterul cuplului
dictatorial, care își lua zborul de pe acoperișul sediului C.C. al P.C.R. Amintirile flash se referă la „cadrul și
modul de receptare a evenimentului original” ( cf. A. Neculau și T. Constantin, 2003, p. 318).
O problemă actuală în studiul memoriei este de a ști dacă formele conștientă și inconștientă de
actualizare a informațiilor stocate reprezintă memorii structural diferite sau dacă unitatea memoriei
poate fi prezervată. Actualizarea conștientă este, după opinia mea, elementul fundamental în evitarea
abuzurilor memoriei „care face evenimentul vechi imposibil de depășit, ajungând în final să supună
prezentul trecutului” (T. Todorov, 1995/1999, p. 31).
În rechemarea informațiilor în memorie, un rol impotrtant îl au „contextul” și „indiciile”. „Contextul
exterior” (condițiile environmentale în care s-a receptat informația) și „contextul interior” (starea
59psihofiuiologică a receptorului). Cercetările experimentale de laborator au arătat că atunci când se oferă
„indicii” adecvate care leagă între ele părțile memoriei, subiecții reactualizează mai corect informația
stocată.
Precizările de până aici mi s-au părut utile pentru înțelegerea capacității oamenilor de a re-trăi
experiențele trecute și pentru analiza conceptului de „memorie socială”.
Ce este memoria socială?
Răspunsul pare simplu dacă raportăm mecanic memoria socială la memoria individuală: așa cum fiecare
dintre noi posedăm memorie, prin care suntem noi înșine, tot astfel și societățile au memorie – „memorie
socială”. O analiză mai aprofundată relevă probleme la care psihosociologii au schițat doar răspunsuri
parțiale sau au formulat doar prototeorii . Nu știm bine cum se trece de la memoria individuală la cea
socială. Ce deosebire există – dacă menținem distincția – între memoria socială, memoria colectivă și
memoria de grup? Cum se construiește memoria socială? Este posibilă o istorie construită împotriva
memoriei sociale? Ce relație există între organizarea memoriei sociale și tipul de societate
democratică/totalitară? Care este baza socială a organizării memoriei? Astfel de întrebări îi preocupă pe
psihosociologi în prezent, mai ales pe psihologii sociali cognitiviști.
Memoria de grup . Cercetările de psihologie socială sugerează că își reamintesc evenimentele mai mult
sau mai puțin îndepărtate nu numai indivizii, dar și grupurile. N. K. Clark și G. M. Stephenson (1989)
au găsit că grupul în întregul lui are un volum al memoriei mai mare decât volumul memoriei al celui
mai performant membru al grupului. „Când materialul de memorat este simplu și artificial, superioritatea
în ceea ce privește memoria este mai mare decât în cazul sarcinilor complexe și realiste” (T. Malim,
1989/2003, p. 278). Cum se explică acest lucru?
Conform teoriei lui D. M. Wegener (1986) despre „memoria transactivă” în cadrul grupurilor există
un fel de „diviziune a muncii” în ceea ce privește păstrarea și rechemarea informațiilor, pe baza
sistemului rol-status-urilor: unii își amintesc numele persoanelor, alții țin mai bine minte acțiunile, în
fine, alți membrii ai grupului își reamintesc planurile etc. În cadrul grupurilor s-ar produce o distribuție
explicită, dar cel mai adesea implicită, a câmpurilor de informații, astfel că punerea în comun a
competențelor fiecărui membru al grupului depășește capacitatea de memorare chiar a celui mai
performant individ din grup.
Teoria cadrelor sociale ale memoriei . Maurice Halbwachs (Reims, 1877 – Buchenwald, 1945),
profesor la Universitățile din Caen (1918), Strassbourg (1919) și Sorbona (1935), a inițiat studiul
psihosociologic al memoriei, contribuind fundamental la înțelegerea faptului că memoria, constituind
„cunoașterea actuală a trecutului”, nu reprezintă „conservarea imaginilor”, ci „reconstruirea imaginilor”.
În concepția filosofului și sociologului francez, memoria este o „funcție simbolică”, amintirile
60depinzând de posibilitatea de a avea idei generale. Or, societatea este cea care ne furnizează mijloacele
de gândire, limba: „Oamenii, trăind în societate, utilizează cuvinte al căror sens îl înțeleg: aceasta este
condiția gândirii colective. Fiecare cuvânt este acompaniat de amintiri și nu există amintiri cărora să nu
le corespundă cuvinte”.
Aceasta este, de fapt, și prima accepție a termenului de „memorie socială”, ca memorie a societății, care
oferă indivizilor limba și categoriile gândirii. Societatea ne ajută să fixăm semnificația lucrurilor pe care
ni le amintim. Inexistența unui cuvânt corespunzător obiectelor sau calităților face dificilă memorarea. Un
lucru este mai ușor readus în memorie dacă pentru el există un termen lingvistic corespunzător. Intuiția lui
Maurice Halbwachs a fost confirmată experimental mai aproape de zilele noastre, comparându-se
performanțele la un test de recunoaștere a culorilor de către populația de limbă engleză și populația de
limbă zuni, în care un singur cuvânt desemnează atât culoarea portocalie, cât și culoarea galbenă.
Pe de altă parte, semnificația faptelor, sensul evenimentelor depind totdeauna de grupurile umane, nu
au un caracter universal. Reconstruim trecutul cu ajutorul semnificației elementelor din trecut. Dar această
reconstrucție implică plasarea elementelor într-o serie temporală. Pentru fixarea elementelor ne folosim de
anumite repere, care sunt legate de anumite circumstanțe sociale: absolvirea școlii, efectuarea serviciului
militar, încadrarea în muncă etc. Evocarea propriului trecut – remarca Maurice Halbwachs – presupune
apelul la reperele fixate de societate: „spiritul reconstruiește amintirile sale sub presiunea societății”.
Astfel, pentru un adult din România prima zi de școală poate fi legată de un eveniment social – anul 1947,
abdicarea regelui Mihai I; ziua de naștere, certificată printr-un act oficial, poate reaminti răpirea Ardealului
prin Dictatul de la Viena (1940) ș.a.m.d. Așadar, termenul de „memorie socială” are și o a doua accepție,
reieșită tot din lucrările lui Maurice Halbwachs, și anume cea de „memorie colectivă”, de amintire a unor
grupuri umane pentru care evenimentele din trecut au semnificație specială.
O ilustrare cu caracter anecdotic a faptului că apartenența de grup influențează memoria ne este
oferită de istorisirea despre vizita la Londra a unui grup din tribul swazi din Africa de Sud. La întoarcerea
pe pământul african, membrii grupului își aminteau cel mai viu de modul în care polițiștii britanici
regularizau traficul, dirijând circulația prin ridicarea brațului. Acest gest avea semnificație pentru sud-
africani, în tribul lor însemnând un gest de salut.
După Maurice Halbwachs, atât stocarea, cât și rapelul reprezintă procese mnezice datorate vieții
sociale: dobândim cele mai multe amintiri grație societății și evocăm aceste amintiri în interacțiune cu
ceilalți membri ai grupului din care facem parte (familie, comunitate religioasă, națiune). Memoria
implică limbajul – produs social –, iar reamintirea presupune plasarea individului într-un context concret
(grup, clasă, colectivitate), numit de Maurice Halbwachs „cadru social”. Chiar memoria individuală este
socială, pentru că – așa cum remarca un exeget al lui Maurice Halbwachs – „oricărei aduceri aminte îi
corespund anumite cuvinte, iar aducerea aminte tăcută implică, într-un sens și într-o măsură, tot
funcțiunea limbajului” (E. Sperantia, 1944, 465). Deci nu individul, ci grupul este depozitarul memoriei.
Avem de-a face astfel cu o memorie colectivă. În prezent, memoria colectivă este raportată la individ,
nu la grup. De exemplu, M. Finley (1981) apreciază că „memoria colectivă nu este altceva decât
61transmisia de către un număr de indivizi a amintirilor unui singur om sau ale câtorva oameni, repetate
în mai multe reprize” ( apud A. Neculau, 1999, p. 180).
Ca proces psihofiziologic, memoria este legată de activitatea cerebrală a indivizilor – Maurice
Halbwachs spune metaforic: „Ce sont des individus qui se souviennent” –, dar amintirile colective au
caracteristici specifice, pentru că societatea îi obligă pe indivizi nu numai să-și reamintească din când
în când anumite evenimente din viața lor, dar și să retușeze, să reorganizeze și să completeze aceste
amintiri pentru a justifica acțiunile lor imediate. În acest sens, J. Candau (1996), citat de Adrian Neculau
(1999, p. 180), atrăgea atenția că „istoria inițială” (evenimentul) este continuu completată de persoanele
care o evocă. Să luăm ca exemplu memoria colectivă a unei familii. Grupul familial are amintiri:
căsătoria, nașterea copiilor etc. Astfel de evenimente sunt sărbătorite în comun, conform normelor
culturale (aniversarea, nunta de argint, de aur etc.). Fiecare membru al familiei are amintirea unor astfel
de evenimente, dar memorarea se face în grup, instituționalizat, într-un cadru social (național, religios).
În același timp, familia are amintiri legate de zona tradițional-istorică în care domiciliază. Există „o
figură emblematică” a familiei (bunicul sau bunica, o rudă mai apropiată sau mai îndepărtată).
Caracteristicile fizice sau morale ale acestui personaj sunt mereu evocate în familie: „Când făcea tata
armata…”
Maurice Halbwachs – așa cum remarca Jean Stoetzel (1963, p. 119) – „nu a insistat asupra funcției
de identificare a individului cu grupul care exersează amintirile colective, în schimb a subliniat puternic
caracterul normativ: fiecare amintire colectivă este pentru grup un model, un exemplu, o învățătură”.
În lucrarea La Topographie legendaire des Evangiles en Terre Sainte , Maurice Halbwachs,
examinând localizarea evenimentelor descrise în scrierile sfinte după coordonatele comunităților
creștine în pelerinaj, a făcut o serie de observații ingenioase asupra importanței spațiului pentru fixarea
amintirilor, ajungând la concluzia că reperele geografice (formele de relief, cursurile de apă etc.),
precum și construcțiile umane (biserici, palate etc.) au un rol capital pentru memoria colectivă. Prin ele
„trecutul devine într-o anumită măsură prezent” (M. Halbwachs, 1941, p. 2). Credincioșii ating cu mâna
vestigiile sfinte și văd cu ochii lor locurile pe unde a trecut Mântuitorul. Dar localizarea tradițională este
cea adevărată? Acestei întrebări încearcă să-i dea răspuns sociologul francez. Pe baza analizei
localizărilor creștine din Palestina, și în mod deosebit din Ierusalim, formulează legile care „reglează
memoria grupurilo r”:
1) legea concentrării (tendința de localizare în același spațiu a mai multor evenimente
care nu au nici o legătură între ele);
2) legea divizării (fragmentarea unei amintiri în mai multe elemente, fiecare element
fiind diferit localizat;
3) legea dualității (acceptarea plasării în două localități a unuia și aceluiași eveniment
desfășurat cu mult timp în urmă).
Dacă ar fi să ne raportăm la memoria colectivă a românilor în cadrul lor național, ne-am putea referi la
legenda-mit despre Negru Vodă (I. Chelcea și S. Chelcea, 1990). Amintirea „întemeietorului de țară” se
leagă de râuri și de munți: „coborându-se pe apa Dâmboviței, început-au a face țară nouă”; „un țurțudău
62de stâncă, având în cap o piatră lată” (C. Rădulescu-Codin, f.a., p 64) aduc aminte de palatul lui Negru
Vodă din apropierea comunei Cetățeni (județul Argeș), unde Vodă își avea Divanul domnesc. Dar
palatul, în memoria colectivă, este localizat atât la Cetățeni, cât și la Stoenești – după legea duplicității.
Conform altei „legi simple” a memoriei colective (legea fragmentării), lupta lui Negru Vodă cu tătarii
are mai multe episoade, diferit localizate: în satul Tătărani, unde românii „îi bușesc”, luptându-se cu ei
„la chept” (C. Rădulescu-Codin, f.a., p. 65), pe Dâmbovița – la „Săritoarea lui Negru Vodă”. În același
punct geografic se concentrează și alt eveniment: biruința lui Mihai Viteazul. Și Negru Vodă, și Vlad
Tepeș, și Avram Iancu (I. Chelcea, 1935, p. 20) – în amintirea grupurilor – se slujesc de același vicleșug
împotriva dușmanilor: potcovesc caii „de-a-ndărătelea”, cu colții potcoavelor înainte. În spiritul lui
Maurice Halbwachs, am putea formula o a patra lege a memoriei colective: legea similitudinii acțiunilor
(atribuirea aceluiași „mod de acțiune original” mai multor personaje din epoci istorice îndepărtate).
Teoria structurării memoriei de către cultură și interese . Aproape în același timp cu Maurice
Halbwachs, în Marea Britanie Frederick C. Bartlett dezvolta o teorie pe care am putea-o numi
structurarea memoriei de către cultură și interese. Prin studii experimentale bine controlate, savantul
britanic a demonstrat că pierderea informațiilor în timp nu se datorează uitării, ci restructurării de sens
a memoriei, asemenea fenomenului percepției, și anume organizarea informațiilor mnezice în jurul unui
element semnificativ (F.C. Bartlett, 1932). În concepția lui Frederick C. Bartlett, cultura contribuie la
fixarea semnificațiilor și, prin aceasta, la structurarea memoriei. Am evocat deja istorioara despre vizita
africanilor swazi la Londra.
Organizarea și reorganizarea socială a memoriei
Continuând orientarea cercetărilor lui Maurice Halbwachs și Friderick C. Bartlett, psihosociologii
atașați ideii „construcționismului social” abordează memoria nu ca pe un proces de codare și stocare a
informației, ci ca pe „o activitate socială, care depinde de vorbire și care se construiește în relație cu alți
indivizi” (D. Edwards și N.M. Mercer, 1987). Abordarea construcționistă se opune deopotrivă curentului
dominant, ce își are originea în experimentele lui Hermann Ebbinghaus, și tendinței ultracognitiviste,
care se interesează aproape exclusiv de tratarea informațiilor în memoria umană și artificială, urmărind
să evidențieze modul în care noile informații sunt filtrate de scheme ( schemas) și intră în „sistemul
memoriei”. În ambele perspective memoria este tratată pur individual, codarea, stocarea și rapelul fiind
considerate procese psihice interne.
Construcționismul social . Orientarea construcționismului social respinge presupoziția că memoria se
află în creierul indivizilor izolați, ca și modelul tratării nediferențiate a memoriei umane, animale și
artificiale. D. Middleton și D. Edwards (1990) atrag atenția că numai omul își poate aminti ceva ce nu
este legat de experiența lui trecută: de exemplu, un război antic, o nedreptate socială la care nu a
participat etc. Aceste amintiri se transmit din generație în generație și societatea oferă prilejul aducerii
lor aminte (sărbătorile naționale, paradele militare, muzeele memoriale, statuile, denumirea străzilor, a
63instituțiilor etc.). Așa cum spunea psihologul rus Lev Vîgoțki (1896 – 1934), „memoria umană și viața
socială sunt indisolubil legate”.
Urmând modelul cercetărilor etologice, psihosociologii construcționiști observă sistematic modul
cum funcționează memoria în condițiile vieții de zi cu zi, în împrejurări foarte diferite: în clasa școlară,
la piața agro-alimentară, la tribunal. Analiza limbii vorbite constituie – după M. Billing și Derek
Edwards (1994) – „placa turnantă a cercetărilor construcționiștilor sociali”. Este exemplar modul în care
psihologul englez Paul Drew a analizat retorica agresorului și victimei într-un proces de viol. Alegerea
cuvintelor pentru descrierea evenimentului s-a dovedit a fi grija principală a celor implicați. Studiul
menționat a demonstrat că memoria nu reprezintă un simplu depozit de informații neutre și că limbajul
are un rol decisiv în organizarea și reorganizarea memoriei. Limbajul transformă modul și conținutul a
ceea ce ne amintim – susțin cu deplin temei psihosociologii construcționiști. Acest adevăr a fost pus în
evidență de studiul interacțiunii profesor-elevi, realizat în 1987 de Derek Edwards și Neil M. Mercer, în
care s-a constatat că profesorii orientează construcția memoriei copiilor, controlând limbajul, selecția
evenimentelor, modul de interpretare și aducere aminte a lor. Concluzia: și amintirile se învață.
Procesarea informației în construcția memoriei sociale . Psihologia cogniției sociale s-a conturat abia
în ultimele două decenii, în ciuda contribuției unor precursori iluștri, precum Kurt Lewin (1890 –1947)
și Fritz Heider (1896 – 1988). „Studiul cunoașterii sociale (structura și conținutul ei) și al proceselor
cognitive (incluzând achiziționarea, reprezentarea și prelucrarea informațiilor) oferă cheia pentru
înțelegerea comportamentului social și a factorilor care îl mediază” – apreciază Neil Macrae și Miles
Hewstone (1995, 535). Între acești factori se numără și opinia publică – precizăm noi. Modul cum își
reprezintă oamenii lumea în care trăiesc, felul în care se percep pe ei înșiși și pe alții, ca actori sociali,
sunt probleme de cercetare care se înscriu în perimetrul cogniției sociale, cogniție ce se particularizează
prin legi și procese diferite de cele ale cogniției generale (a naturii) și ale cunoașterii științifice. În
literatura psihosociologică din România cogniția socială a fost prezentată aprofundat și nuanțat în mai
multe studii și lucrări (W. Doise et al., 1979/1996; E. Drozda-Senkowska, 1997/1998; P. Iluț, 2000;
R.B. Sanitioso et al., 1999). Pe plan mondial sunt citate lucrările fundamentale care au revoluționat în
ultimii ani psihologia socială (S. T. Fiske și S. L. Taylor, 1991; H. Markus și R. B. Zajonc, 1985). În
acest context nu îmi propun decât să relev elementele care permit înțelegerea mecanismelor memoriei
sociale.
Oamenii judecă evenimentele sociale și îi percep pe ceilalți, ca și pe ei înșiși, pe baza unor „teorii
implicite”. Astfel, ei își justifică acțiunile și tot cu ajutorul lor identifică, în mod eronat de multe ori,
cauzele comportamentelor umane, ale situațiilor cotidiene și ale problemelor sociale. La nivelul simțului
comun, ei nu ajung totdeauna la adevăratele cauze ale fenomenelor. Rasyd Bo Sanitioso et al., (1999, p.
2) relatează despre un experiment care ilustrează limitele teoriilor simțului comun: unuia dintre
participanții în stare de hipnoză i s-a dat „ordinul” ca la ieșirea din transă să meargă pe jos ca un câine.
Când a fost întrebat de ce merge așa, a răspuns: „Cred că mi-a scăpat ceva pe jos”. În viața de zi cu zi,
de multe ori procedăm în același fel: nu cunoaștem cauzele reale ale opțiunilor și comportamentelor
64noastre și ale altora, dar ne pronunțăm despre ele, emitem opinii. Psihosociologii cognitiviști încearcă
să afle tocmai motivele reale, nu justificările comportamentelor sociale. Acest lucru, lipsa congruenței
dintre motivul real al comportamentelor și justificarea lor, se întipărește în memorie. Oamenii își
justifică rațional comportamentele și dau coerență amintirilor. Problema este mai profundă și impune un
răspuns la o întrebare fundamentală: este omul o ființă rațională sau o ființă raționalizatoare? Înclin să
cred că suntem mai degrabă ființe raționalizatoare decât automate care produc răspunsuri
comportamentale totdeauna în acord cu logica formală.
Reorganizarea memoriei sociale în tranziția postcomunisă din România
Reamintirea trecutului este justificativă nu pentru trecut, ci pentru prezent. Istoricul medievalist francez Marc
Bloch (1886 – 1944), fondatorul revistei Annales, spunea: „Fiecare epocă reconstruiește trecutul în funcție
de interesele ei proprii” ( apud Gh. Platon, 2000, p. 17). Amintirile se reorganizează, așadar, în funcție de
interesele actuale ale grupurilor și colectivităților. Prezentul își pune amprenta asupra trecutului în aceeași
măsură în care trecutul marchează prezentul. Actualizarea conștientă a informațiilor sociale are mai totdeauna
un scop politic; problema este dacă respectiva politică este bună sau greșită (T. Todorov, 1995/1999, p. 50).
În acest fel interpretez rezultatele unui studiu „pe viu” privind distorsiunile mnezice ale
evenimentelor din decembrie ‘89. Doi psihologi, Ilie P. Vasilescu și Irina Holdevici, la o săptămână
după evenimente, au cerut unui număr de 28 de persoane participante în seara de 21 și în noaptea de 21
spre 22 decembrie 1989 la manifestația din Piața Universității din București să relateze ce anume s-a
strigat atunci. „Din datele astfel recoltate cele mai mari frecvențe au fost: „Huo”, interjecție adresată, în
special, armatei și gărzilor patriotice, și „Jos Ceaușescu”, urmate de „Fără violență”, „Nu plecăm” (cu
variante), „Timișoara” (cu variante), cântarea sau intonarea cântecului „Deșteaptă-te române”, „Jos”
criminalii (cu variante: asasinii, călăii), Ceaușescu pică (cu variante), „Ceaușescu – predicat logic” (unde
predicatul logic este Hitler, asasin, Bokassa: de exemplu, „Ceaușescu – Bokassa” și „Rămâneți cu noi”) (I.P.
Vasilescu și I. Holdevici, 1992, p. 78). După zece luni, în octombrie-noiembrie 1990, cei doi psihologi au
contactat din nou 26 dintre cei 28 de subiecți anchetați în decembrie ’89, invitându-i să-și reamintească ce s-
a strigat în 21/22 în Piața Universității. De această dată au fost reamintite: „Jos Ceaușescu”, „Jos
comunismul”, „Nu plecăm acasă/morții nu ne lasă” , „Nu vă fie frică/Ceaușescu pică”, „Fără violență”,
„Veniți cu noi”, „Deșteaptă-te române”, „Ieri la Timișoara, azi în București, mâine în toată țara”.
Din punctul meu de vedere, reorganizarea amintirilor despre evenimentele revoluționare s-a produs în
sensul interesului social al momentului (1990), marcând trecerea de la „Jos Ceaușescu” la „Jos
comunismul”. Lozinca „Jos comunismul” nu a fost semnalată la câteva zile după eveniment de nici unul
dintre subiecți, dar este prezentă în „amintirile” a 15 din cei 26 de martori după zece luni. Consider că
teoria lui Frederick C. Bartlett explică mai bine datele investigației la care m-am referit decât influența
mijloacelor de comunicare în masă – explicație propusă de autorii citați.
65Poate funcționa o societate cu o memorie colectivă discordantă în raport cu prezentul și în
discrepanță cu proiectul istoric? Împreună cu Pierre Vidal-Naquet (1994, p. 726), voi răspunde negativ,
cel puțin dacă mă refer la istoria pe termen lung – în sensul avut în vedere de Fernand Braudel (1989).
Prin memoria socială trecutul se încăpățânează să supraviețuiască. Interferența retroactivă face dificilă
obținerea unei imagini corecte asupra prezentului. Din această cauză factorii de putere sunt interesați nu
numai să rescrie istoria, dar și să reorganizeze memoria socială.
Prima operație pare mult mai simplă. După instaurarea comunismului în România s-a impus într-o
anumită măsură istoria falsă, contrară memoriei colective, scrisă la ordinul puterii comuniste la Moscova
sau la București în 1948 de către Mihail Roller. Stâlpii construcției noii istorii erau: rolul major al
slavilor în istoria românilor, lupta de eliberare națională de sub jugul străin, ajutorul dezinteresat acordat
românilor de către ruși și apoi de către sovietici, lupta muncitorilor împotriva burgheziei și monarhiei,
insurecția armată de la 23 august, instaurarea republicii, superioritatea democrației muncitorești și
avântul economic al Republicii Populare Române. Situația socială de exploatare a țăranilor și
muncitorilor, războaiele de neatârnare, răscoalele, revoluțiile, grevele și, în fine, eroismul clasei
muncitoare în frunte cu partidul comunist – cam acesta era conținutul manualului, dacă îmi aduc bine
aminte. „Esențial de reținut este faptul că acesta a fost un instrument unic atât pentru învățământul
istoriei, cât și pentru marele public, și el falsifica istoria românilor în întregul ei” – aprecia istoricul
Gheorghe Platon (2000, p. 17). Manualul, menit să legitimeze puterea comunistă în România și strategia
politică imperială a Rusiei sovietice, urmărea în subsidiar organizarea și reorganizarea memoriei sociale.
El nu a rezistat mult timp. A fost eliminat chiar de regimul comunist, după 1964, când în istoriografia
totalitarismului se conturează o a doua etapă „caracterizată spre național”, opusă primei etape (1948–
1964), „orientată spre obiective străine interesului național” (Gh. Platon, 2000, p. 24). Abandonarea
„rollerismului” a însemnat readucerea în memoria colectivă, prin rescrierea istoriei, a faptului de bun
simț că în trecutul nostru au existat și burghezie, și monarhie, și partide istorice, și biserică – rolul
acestora fiind totuși subdimensionat.
După prăbușirea comunismului în România în urma evenimentelor din decembrie ‘89 s-a pus
aceeași problemă: rescrierea istoriei, cu scopul nedeclarat de reorganizare a memoriei sociale, eliminarea
pe cât posibil a erorilor și miturilor, în spiritul mondializării. Aceasta este miza actualei bătăliei
parlamentare pentru manualele alternative, vizate fiind, în special, manualele de istorie modernă și
contemporană. Trecutul este chemat de această dată să sprijine „construcția europeană” și formarea unei
„identități europene”, care înglobează „identitatea națională” (S. Mitu, 1999). Sub lozinca „Să dărâmăm
miturile comuniste” sunt minimalizate momentele de afirmare națională și bagatelizate personalități ale
istoriei noastre, puse pe același plan cu personalități publice efemere. Ilustrăm cele spuse anterior cu
două exemple dintr-un manual de Istoria Românilor (S. Mitu, 1999), aprobat de Ministerul Educației
Naționale, foarte controversat însă. „Romanticii români au rescris și istoria națiunii lor [sic! – nu a
națiunii noastre]. Mihai Viteazul va deveni un subiect preferat al istoricilor, poeților și pictorilor
romantici pentru că acțiunile sale anticipau unitatea națională visată de aceștia. Ei nu țineau seama de
66faptul că Mihai Viteazul nu fusese un politician modern, ci un boier din veacul al XVI-lea [sic! – nu
„Domn al Țării Românești, al Transilvaniei și a toată Țara Moldovei”, cum s-a autointitulat după
realizarea, în 1600, a primei uniri politice a celor trei Țări române], care gândea altfel decât ideologii
din secolul al XIX-lea”. Cel ce-al doilea exemplu: tabloul cu portretul lui Alexandru Ioan Cuza (1859 –
1866), despre care se arată că a avut doi copii dintr-o legătură extraconjugală, dar nu se amintește că a
fost primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) și al statului național România (1862-1866),
are aceleași dimensiuni (5/4,7 cm), ba ceva mai reduse, cu fotografia din același manual a unei
prezentatoare de știri TV.
Sigur, exemplele nu demonstrează, ci ilustrează, dar multitudinea lor ne ajută să vedem că uneori
„nu istoria, ci istoriografia se repetă pe invers”: din manualele de istorie aproape că au dispărut
răscoalele țăranilor, grevele, mișcarea muncitorească și comunistă în ansamblul ei. Sunt în schimb
prezentate formele de rezistență anticomunistă și este condamnată politica PCR în domeniul industriei:
„Industrializarea practicată de regimul comunist în România a fost una forțată, nu necesară, pentru că
nu a ținut cont de criteriile firești ale unei societăți libere” (Marie-Claude Groshens, 1986, p. 149) și
agriculturii (colectivizarea pe baza directivei Cominternului, sfârșitul colectivizării și noua revoluție
agrară). Este denunțat proiectul de distrugere a satelor și sunt incriminate urbanizarea și sistematizarea
Capitalei (construirea Casei Poporului, actualul sediu al Parlamentului României, înaltă de 84 m, cu o
suprafață de 265000 metri pătrați, a doua în lume ca mărime, după Pentagon), politica demografică
aberantă din timpul regimului comunist, relațiile româno-sovietice care s-au caracterizat în prima etapă
(1944-1957) „prin anularea atributelor de suveranitate ale statului român” și prin situarea României de
partea URSS în perioada a doua (1958-1965), în care s-au manifestat tendințe spre o politică externă
proprie.
De acord cu academicianul Gheorghe Platon (2000, p. 27), voi spune și eu că istoria trebuie să fie o
pedagogie națională, că ea trebuie scrisă „în acord cu gustul epocii”, astfel încât „să înlesnească legătura
dintre culturi, în cuprinsul unei civilizații a cărei beneficiară să fie omenirea în totalitatea ei”. Anulând însă
sentimentul național, ignorând valorile naționale, nu cred că vom intra mai rapid în structurile politice și
economice europene, că ne vom construi mai solid o identitate europeană. Cercetări psihosociologice recente
arată că „în anumite situații pare să existe în același timp o afirmare puternică a identității europene și a
identității naționale sau regionale”. Personal, consider că identitatea națională nu este „înglobată” de
identitatea europeană, ci se afirmă o dată cu ea. Așa cum am mai afirmat, „Europa unificată va fi democratică,
multiidentitară, va accepta memorii colective diferite sau nu va fi deloc” (S. Chelcea, 1998, p. 20).
Chiar dacă – așa cum s-a văzut – istoria se rescrie continuu, pentru că și generațiile se succed
continuu, diferența față de perioada totalitarismului comunist rezidă în aceea că nu se mai propun
manuale de istorie unice, ci se oferă manuale alternative. Este și acesta un semn al democrației în curs
de consolidare în România.
Cea de-a doua strategie de restructurare a memoriei sociale, mai laborioasă, mai subtilă, are o
influență mai profundă. La cea de-a VIII-a Conferință Generală a Asociației Europene de Psihologie
67Socială Experimentală (Budapesta, iulie 1990), ilustrul psihosociolog francez Serge Moscovici, originar
din România, atrăgea atenția asupra aceluiași fenomen ce se petrecea în Ungaria pentru reorganizarea
memoriei sociale – redenumirea străzilor și bulevardelor. Fenomenul pare a fi generalizat în întreaga
Europă Centrală și de Est.
Și în România s-a schimbat numele străzilor, bulevardelor, piețelor. Am analizat acest proces de
reorganizare a memoriei sociale într-un studiu din 1996. Revin asupra acestei teme. Denumirea unei străzi,
a unui bulevard etc. nu este întâmplătoare. Denumirea străzilor apelează două tipuri de memorie: memoria
„naturală” și memoria unei istorii „oficiale” (Milo, 1986, 310, apud I. Stănculescu, 1999, p. 58). Alături
de aceste două tipuri, cred că s-ar putea adăuga și un al treilea tip de memorie, întâlnit frecvent în
denumirea străzilor: memoria unei istorii „neoficiale”. De exemplu, strada copilăriei mele din cartierul
bucureștean Uranus, demolat de Ceaușescu, purta numele celui ce fusese cândva proprietarul terenului
pe care s-a croit strada, un anume Lăzureanu. Reorganizarea memoriei sociale se încearcă, în special,
prin apelul la memoria unei istorii „oficiale”. Voi ilustra această teză analizând cazul Capitalei. Irina
Stănculescu (1999) lua în considerare patru perioade istorice în organizarea și reorganizarea memoriei
sociale prin denumiri de ulițe, străzi, bulevarde sau piețe publice: premonarhistă, monarhistă, comunistă
și postcomunistă. În cele ce urmează, mă voi referi doar la ultimele două perioade, cea comunistă și cea
postcomunistă, a tranziției de la totalitarismul comunist la democrația de tip occidental și de la economia
centralizată la economia de piață.
Instaurarea regimului comunist, adus pe șenilele tancurilor sovietice și în urma împărțirii la
Conferința de la Ialta (4-11 februarie 1945) a sferelor de influență între cele trei puteri aliate (SUA,
Anglia, URSS), a debutat prin încercarea de ștergere a memoriei sociale. La mai puțin de o lună și
jumătate de la abdicarea regelui Mihai I și proclamarea Republicii Populare Române (30 decembrie
1947), prin Decretul Primăriei nr. 50112 din 10 februarie 1948, străzile, bulevardele sau piețele care
purtau numele membrilor familiei regale sau ale oamenilor politici din regimul monarhic și-au schimbat
denumirea. Bulevardul Carol I , primul rege al României (1881-1914), devine Bulevardul Republicii ;
Bulevardul Regina Elisabeta (1843-1916) este denumit Bulevardul 6 Martie (data formării „primului
guvern de largă concentrație democratică”); Bulevardul Ferdinand I (regele României în perioada 1914-
1928, în timpul căruia s-a înfăptuit Marea Unire) ia numele Gheoghe Dimitrov (unul din fondatorii
Partidului socialist, transformat în Partidul Comunist Bulgar); Bulevardul Regina Maria se va numi
Bulevardul Iosip Borz Tito ș.a.m.d. Și piețele și-au schimbat denumirea: Piața Carol I primește numele
de Piața Republicii ; Piața Ferdinand I devine Piața 23 August (data insurecției armate antifasciste) etc.
Parcurile din București au primit și ele nume noi: Parcul Carol al II-lea se va numi Parcul Stalin ; Parcul
Carol I își schimbă denumirea în Parcul Libertății ș.a. Irina Stănculescu observă (1999, p. 61) că „O
dată cu încheierea primei etape a mecanismului de reorganizare a memoriei sociale, aceea a eliminării
sau transformării vechilor repere, începe cea de-a doua etapă, aceea a construirii de noi repere,
caracteristice pentru noul regim politic” .
68Prin noua denumire a străzilor se impunea memorarea unor momente din istoria comunismului (de
exemplu, 13 Decembrie , 30 Decembrie , 11 iunie, 7 Noiembrie ), a unor evenimente (de exemplu,
Reforma agrară , Victoria socialismului ), ca și a unor „eroi ai clasei muncitoare”, precum Olga Bancic,
Brainer Bela, Vasile Roaită, I. C. Frimu, Filimon Sârbu, Donca Simo, sau a unor personalități politice
românești sau străine (Emil Bodnăraș sau Nicos Beloiannis, Miron Costantinescu sau Ho Și Min, Alexandru
Moghioroș sau Mihail Ivanovici Kalinin etc.), ca și a unor savanți, oameni de litere și cultură agreați de
puterea politică: Julius Fucik, V. I. Miciurin, Alexandru Sahia. Menționăm în treacăt faptul că noile
repere se schimbau în funcție de rescrierea istoriei PCR, de schimbarea scenei politice internaționale.
Condamnarea cultului personalității lui Stalin a condus la ștergerea numelui generalisimului de pe
plăcuțele indicatoare ale piețelor, parcurilor și bulevardelor din țară, la schimbarea chiar a numelor unor
orașe (Orașul Stalin revine la vechiul nume Brașov). Dispare numele lui Iosip Broz Tito , ca și al unor
militanți comuniști dovediți a fi fost colaboratori ai serviciilor secrete. Mecanismul rămânea însă același:
fixarea de repere noi pentru memoria colectivă. Multe străzi au primit nume în acord cu ideologia
comunistă, care făcea din muncă o datorie de onoare. Amintim câteva dintre aceste străzi: Agregatelor ,
Agricultorilor , Atelierului , Azotului, Barajelor (Argeș, Bicaz, Dunării, Iezeru, Lotru, Rovinari, Sadului,
Uzului), Docherului , Elevatorului , Fochiștilor , Muncitorului , Proletariatului ș.a.m.d. În denumirea
străzilor au fost utilizate simboluri ale progresului tehnic: Electronicii , Reactorului , Satelitului etc.,
alături de simbolurile naționale: Demnității , Dezrobirii , Independenței , Libertății și altele.
În perioada comunistă s-a urmărit reorganizarea memoriei sociale nu numai prin schimbarea
numelui străzilor și, deci, ștergerea lor din memoria colectivă, proces psihosociologic complex, cu o
anumită latență, ci și prin ștergerea lor fizică, cu buldozerul, dintre construcțiile urbane. Au dispărut
astfel nu numai străzi, dar și cartiere întregi, clădiri cu valoare istorică, monumente și statui, biserici.
Referindu-se la rana sufletească produsă prin demolarea în intervalul 1977-1989 (de la cutremurul
devastator din 4 martie și până la prăbușirea totalitarismului ceaușist) a unui număr de 20 de biserici și
mânăstiri din București, părintele Galeriu aprecia că prin aceasta s-a atentat la „memoria vie a istoriei
unui neam” (Galeriu, 1995, p. 9). Începutul a fost făcut de distrugerea „accidentală” a Bisericii Enei ,
construită între anii 1720–1724. Au urmat apoi Biserica Olari , ctitorită la 1758, Biserica Albă-
Postăvari , Biserica Spirea Veche , Izvorul Tămăduirii , Sfântul Ilie – toate monumente istorice din
secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Pentru a se șterge „memoria liturgică” au fost demolate mânăstiri,
precum Mânăstirea Cotroceni , ridicată între anii 1679–1681, sau Mânăstirea Văcărești , ctitorită în 1716
de domnitorul Nicolae Mavrocordat. Alte biserici au fost ecranate de blocurile nou construite sau au fost
camuflate prin translatarea lor câteva sute de metri și amplasate în locuri anonime. Așa s-a întâmplat cu
Biserica Schitul Maicilor (datând din 1726), care în 1982 a fost translatată 245 de metri, cu Biserica
Mihai Vodă, ctitorită în 1589 de Mihai Viteazul, translatată 289 de metri și coborâtă pe verticală cu 6,2
metri (I. Stănculescu, 1999, p. 64).
Prăbușirea comunismului în România a însemnat și începutul unui nou proces de restructurare a
memoriei sociale, în care se pot distinge, de asemenea, două etape: cea a ștergerii reperelor comuniste
69și cea a fixării unor repere noi. Dacă avem în vedere rebotezarea străzilor, trebuie să remarcăm climatul
democratic în care această operație psihosociologică, nu pur și simplu administrativă, se realizează:
propunerea de schimbare a denumirii străzilor este discutată și aprobată prin vot de către consilierii
primăriilor, care sunt reprezentanți ai partidelor politice câștigătoare în alegerile locale.
După evenimentele din decembrie ’89 toate denumirile de piețe, bulevarde, străzi sau intrări
menționate anterior au fost schimbate. În total, peste 250 de străzi din Capitală și-au recăpătat vechea
denumire sau au primit un nume nou, legat de revoluția din decembrie. Astfel, strada Emil Bodnăraș a
devenit Bulevardul Timișoara, Piața Gheorghe Gheorghiu-Dej este acum Piața Revoluției, strada Ho Și
Min poartă numele generalului Vasile Milea. Vechile denumiri au fost readuse în memoria bucureștenilor:
bulevardele I. C. Brătianu, Ferdinand I, Carol I. Străzile și piețele din București ne aduc în memorie nume
de sfinți: str. Sfântul Dumitru, Sfântul Constantin, Sfântul Elefterie, Sfânta Ecaterina, Maica Domnului,
Sfânta Maria, Sfânta Ana, Sfântul Spiridon, Sfântul Ștefan, Sfântul Niceta, ca să nu mai amintim de Sfânta
Treime, Sfinții Apostoli, Sfânta Vineri, Sfinților etc. Nume de înalți prelați: episcopii Timuș, Radu,
Chesarie, mitropoliții Filaret, Nifon, Grigore, Șaguna, Varlaam, Veniamin Costache etc., ca și denumirea
unor străzi după numele bisericilor (străzile Biserica Enei, Biserica Amzei, Biserica Albă etc.), marcând
ruptura cu ateismul ca ideologie de stat. La aceasta se adaugă și reconstrucția sau ridicarea de noi biserici.
Reorganizarea socială a memoriei impune stocarea unor nume de personalități politice persecutate de
regimul comunist. Întâlnim în București străzi al căror nume evocă personalități politice sau ale culturii
românești care, la un moment dat, nici nu puteau fi rostite în public și cu atât mai puțin elogiate: Iuliu
Maniu, Mircea Vulcănescu, Onisifor Ghibu sau Corneliu Coposu. Plimbându-ne prin Capitală ni-i
reamintim, colindând străzile, pe Grigore Vasiliu-Birlic, Toma Caragiu, George Vraca, Panait Istrati,
Octavian Goga, George Enescu etc., îi omagiem pe savanții români Henri Coandă, George Palade, George
Vâlsan, Gheorghe Țițeica, Constantin Noica, Simion Mehedinți și ne aducem aminte de mari oameni
politici democrați din alte țări: Thomas Masaryk, G. Clemenceau. O ilustrare cum nu se poate mai
sugestivă a celor spuse anterior o constituie Piața Charles de Gaulle (fostă Piața Aviatorilor, fostă Piața
I.V. Stalin) din fața Parcului Herăstrău (fost, la rândul lui, Parcul I.V. Stalin, străjuit de statuia
generalisimului cu brațul întins spre viitor). De asemenea, străzi și bulevarde cu nume de rezonanță
emoțională: Cetatea de Baltă, Basarabia, Hotin, Herța, Chișinău, Cernăuți readuc în memorie harta
României în granițele ei istorice.
Maurice Halbwachs (1941, p. 192) avea, fără îndoială, dreptate când spunea că „memoria colectivă
reconstruiește amintirile într-o manieră concordantă cu ideile și preocupările contemporane” și, mai
general, când, analizând relația dintre memoria colectivă și memoria individuală, susținea că „amintirile
se adaptează la ansamblul percepțiilor noastre actuale”, că apelând la propria noastră memorie, la
amintirile noastre, „noi nu evadăm din societate pentru a ne închide în propriul eu” (M. Halbwachs,
1925, p. 30).
Din locuri de delectare a unor „mari colecționari”, precum August de Saxa sau împărăteasa Ecaterina
a Rusiei, muzeele au devenit adevărate „locuri ale memoriei sociale”. Am în vedere muzeele – așa cum
70au fost definite de Consiliul Internațional al Muzeelor – ca instituții cu caracter permanent, destinate
publicului „pentru delectarea și instruirea acestuia, având menirea de a conserva, studia și analiza prin
diferite mijloace, dar în primul rând a expune obiectele de valoare culturală”. Dacă facem o echivalare
a termenilor „a conserva” = „a stoca” și „a expune” = „a regăsi informația”, putem aprecia fără a exagera
că muzeele sunt „sisteme de memorare”. Spre deosebire de colecțiile particulare și de situația din secolul
al XVII-lea, când doar nobilii și marii cărturari aveau, ca un privilegiu deosebit, acces la colecțiile din
palatele imperiale, astăzi – cel puțin teoretic – toți oamenii au posibilitatea să se întoarcă în epoca marilor
civilizații pășind pragul muzeelor devenite publice și, prin aceasta, „locuri ale memoriei colective”.
Savantul francez René Huyghe (1937) remarca un fapt semnificativ în sine și extrem de util pentru
demonstrația noastră: muzeele publice au apărut în secolul al XVIII-lea, în aceeași perioadă cu
Enciclopediile (în Anglia și Franța), ca expresie a idealului posibilităților egale de educare a oamenilor.
Nimeni nu se mai îndoiește azi, chiar în era marketingului, chiar dacă exprimă opinii nu tocmai
optimiste, că muzeele au și o funcție educativă, pe care personal o leg de reconstrucția socială a
memoriei.
După fiecare schimbare socială radicală apar muzee, care au ca scop nedeclarat reorganizarea
memoriei colective, prin denumirea lor și mai ales prin selecția obiectelor și a imaginilor (a exponatelor)
și prin dispunerea lor în sălile expoziționale. Să luăm ca exemplu Muzeul Țăranului Român, găzduit în
clădirea în care a funcționat, din 1954 până în 1989, Muzeul de istorie a Partidului Comunist Român, a
mișcării revoluționare și democratice din România. Anterior, clădirea monumentală construită în stil
arhitectonic românesc (1912-1931) avusese destinația unui muzeu de artă națională.
Închisorile politice devin și ele muzee după fiecare preluare a puterii politice de către regimuri
diametral opuse. În România, Muzeul de la închisoarea Doftana pentru cinstirea memoriei luptătorilor
comuniști a fost imediat închis după evenimentele din decembrie 1989; a fost, în schimb, deschis Muzeul
de la închisoarea din Sighetu Marmației, pentru cinstirea memoriei luptătorilor anticomuniști.
Chiar dacă mecanismul reorganizării sociale a memoriei este același, așa cum am încercat să arăt,
când ne gândim la schimbările radicale din România din anii ’45 și, respectiv ’89, constatăm că remarca
lui Pierre Vidal-Naquet are deplină valabilitate: în societățile totalitare restructurarea memoriei se face
pe baza „ordinelor de sus”, în timp ce în societățile pluraliste există o concurență în restructurarea ei;
indivizii, grupurile umane, colectivitățile pot opta. Pentru regenerarea memoriei în unele colectivități
urbane sau rurale, oamenilor politici, conducătorilor României din perioada interbelică, dar nu numai, li
se ridică statui. Alte statui sunt demolate. După evenimentele din decembrie ’89 a fost ridicată de pe
soclul ei din fața Casei Scânteii (devenită Casa Presei Libere) statuia lui V. I. Lenin, amplasată acolo în
1960. Momentul a fost televizat și mulți români au văzut cum V. I. Lenin (statuia) atârna cu ștreangul
(lanțul macaralei) de gât. A rămas doar soclul degradat al statuii să amintească faptul că totul pe lume
este trecător. Statuile suveranilor României și ale oamenilor politici din perioada monarhiei au fost și
ele demolate imediat după instaurarea comunismului, dar pe ascuns, noaptea. Astfel au dispărut în
perioada comunistă autentice opere de artă, precum statuia ecvestră a lui Carol I, realizată în 1939 de
71sculptorul sârb Ivan Mestrovici, sau statuia regelui Ferdinand I, opera aceluiași sculptor. Au fost distruse
statuile lui I.C. Brătianu, Lascăr Catargiu, Take Ionescu ș.a. După decembrie ’89, în mod spontan au
fost date jos de pe soclu unele busturi ale „foștilor”, în timp ce alții depun flori la mormântul celor care
au fost… „monumente”. Mă refer la mormântul (presupus) de la Cimitirul Ghencea al cuplului
Ceaușescu. Unii sărbătoresc ziua de 10 Mai (Ziua regelui), alții ziua de 1 Mai (Ziua internațională a
oamenilor muncii).
Și comemorările își au publicul lor. Fiecare grup își alege evenimentul pe care să-l plângă,
personalitatea dispărută cu care se identifică. În felul acesta în societățile pluraliste se reconstruiește nu o
memorie socială omogenă, ci contradictorie, intrând într-un joc politic o „minoritate agitată” și o „majoritate
tăcută”, ingroup-ul și outgroup-ul, așa cum remarca Marie-Claude Groshens (1986, p. 149) într-un studiu
privind relația dintre construirea identității și memoria colectivă. Într-adevăr, producerea de amintiri
colective exemplare, constituirea unei memorii sociale capabilă să conducă la acțiune reprezintă „un
element indispensabil pentru producerea identității unei colectivități”. Interesantă mi se pare și observația
autoarei potrivit căreia nu numai „spațiul și timpul” intervin în procesul memorării, dar și obiceiurile
(cutumele), ceremoniile menite să evoce anumite evenimente spre a nu fi uitate, să reactiveze memoria
colectivă.
În acest sens, ca mecanism al organizării memoriei sociale, Paul Connerton (1994, p. 61)
diferențiază ceremoniile comemorative de celelalte ritualuri prin caracterul lor „oficial și de spectacol”
și prin aceea că „se referă explicit la persoane și evenimente prototipice, indiferent dacă acestea sunt
înțelese a avea o existență mitologică sau istorică”. „Intrarea în obicei” – finalitatea tuturor ceremoniilor
comemorative – reprezintă, ca și ridicarea unui monument, plasarea unei statui într-o piață publică, a unei
inscripții pe fațada unei clădiri sau organizarea unei expoziții omagiale, tot o modalitate de
organizare/reorganizare a memoriei colective. Sigur, obiceiurile (cutumele) nu se instituie prin decrete, dar
se știe că, inițial, chiar cea mai veche tradiție nu a fost decât o inovație și aceasta poate fi inițiată spontan
de un grup de persoane atașate unui crez, dar și organizată, planificată de o instituție sau de puterea politică.
Sigur, nu-i același lucru un ceremonial și un monument stricto sensu – Biserica Eroilor Martiri ai
Revoluției din decembrie ‘89, de exemplu, și o slujbă de pomenire la Cimitirul Eroilor Revoluției – sau
comemorarea celor căzuți la datorie, pe câmpul de bătaie, pentru întregirea neamului și Mormântul Eroului
Necunoscut din Parcul Carol (fost Parcul Libertății), dar în ambele cazuri colectivități mai largi sau mai
restrânse au posibilitatea să „co-memoreze” evenimentele de care se simt atașate. Locurile, timpul și
cutumele au funcție de organizare și reorganizare a memoriei sociale.
În concluzie, se poate spune că:
1) Memoria este un proces, nu un produs; ea presupune procesarea subiectivă a
informației, nu depozitarea și readucerea în conștiința indivizilor a unor imagini,
copii ale realității;
2) Encodarea, stocarea și accesarea informațiilor sociale de către indivizi în condițiile
interacțiunilor umane și sub influența factorilor sociali reprezintă însăși memoria
socială;
723) După fiecare schimbare socială radicală, puterea politică instaurată încearcă să
reorganizeze memoria socială prin ștergerea reperelor vechi și prin fixarea unor
repere mnezice noi;
4) În tranziția postcomunistă din România, reorganizarea memoriei sociale se
realizează în mod democratic, acceptându-se memorii colective multiple și – în
consecință – se fixează repere mnezice alternative, spre deosebire de perioada
comunistă în care s-a urmărit reorganizarea unitară forțată a memoriei sociale cu
scopul legitimării partidului unic;
5) A ține minte totul și a nu uita nimic nu este nici posibil, nici de dorit.
Amnezia socială totală, ca și cultul memoriei sunt la fel de păgubitoare. Națiunile uită selectiv: păstrează
în memorie în primul rând personalitățile istorice care au acționat pentru afirmarea și dezvoltarea lor,
precum și „victimele” nedreptății. De ce nu ar proceda în același fel indivizii, selectând și actualizând
în mod conștient informațiile care nu alimentează ura, străduindu-se să-și amintească de cei care le-au
făcut bine, nu de cei care le-au făcut, cu vorba sau cu fapta, rău? Așadar, să cultivăm memoria socială
în spiritul adevărului, dreptății, binelui și omeniei.
Întrebări recapitulative și teme de reflecție
Ce este memoria ca proces psihic?
Care sunt principalele teorii ale memoriei?
Ce se înțelege prin termenul de „memorie de scurtă durată”?
Dar prin cel de „memorie semantică”?
Dați exemple de „memorie flash”.
Ce este memoria transactivă?
Ce semnificație are teoria cadrelor sociale ale memoriei?
Care sunt modalitățile de reorganizare a memoriei sociale?
Bibliografie orientativă
Baddeley, Alan D. [1982] (1998) Memoria umană . București: Editura Teora.
Chelcea, Septimiu (1996) Memoria socială – organizarea și reorganizarea ei. În A. Neculau (coord.). Psihologie
socială. Aspecte contemporane (pp. 109-119). Iași: Editura Polirom.
Halbwachs, Maurice [1950] (2007) Memoria colectivă . Iași: Institutul European.
Hayes, Nicky și Orrell, Sue [1993] (1997) Introducere în psihologie . Bucurei: Editura All.
Neculau, Adrian și Constantin, Ticu. (1993). Memoria socială. În A. Neculau (coord.). Manual de psihologie
socială (pp. 308-325). Iași: Editura Polirom.
Neculau, Adrian. (1999). Memoria pierdută. Eseuri de psihosociologia schimbării (pp. 179-198). Iași: Editura Polirom.
Todorov, Tzvetan [1995] (1999) Abuzurile memoriei . Timișoara: Editura Amarcord.
73
5
Comunicarea interpersonală: autodezvăluirea și consolarea
Alina Duduciuc
În cea mai mare parte timpului nostru ne angajăm, în mod intenționat sau neintenționat, în conversații
cu semenii noștri. Printre părinți, prieteni, rude, colegi de facultate și de serviciu, alegem interlocutorii
conversaților noastre. Într-o anchetă pe bază de chestionar ( Thinks I talk about ) la care au răspuns 1030
de studenți americani de la University of Connecticut, Jerome R. Sehulster (2006) a găsit că subiectele
conversațiilor cotidiene se distribuie pe un contiunuum, de la triviale, „de flecăreală” (în general , cu
referire la petrecerea timpului liber, filme, teatru, vacanță, muzică, restaurante, modă vestimentară),
până la cele profunde, legate de self-ul subiecților (problemele cu părinții, rezultatele examenelor și viața
studențească, relațiile intime etc .). Deși reprezentanții ambelor sexe tind să abordeze în comunicarea
interpersonală subiecte precum familia, munca, școala, bărbații, într-o proporție mai mare decât femeile,
au o probabilitate mai mare de a împărtăși cu prietenii informații privind locul de muncă și competițiile
sportive, în timp ce femeile tind să se angajeze în conversații confidențiale despre episoadele emoționale
trăite și să accepte sfaturi și sprijin din partea prietenilor (J. R. Sehulster, 2006, p. 429). Explicația acestei
situații ar fi legată de locul femeilor în structura forței de muncă, precum și de stilul de viață. În ceea ce
privește partenerii (receptorii) conversațiilor, aceștia sunt aleși de subiecți după criterii homofile: au
aceeași vârstă și provin din aceeași categorie socială ca și inițiatorii conversației. Aceleași rezultate au
fost înregistrate și în Franța, în 1997, în urma unei anchete realizate de Insitutul Francez de Statistică
74(INSEE) privind sociabilitatea: peste 62% dintre tinerii cu vârste între 16-25 de ani declarau la acea dată
ca au, în medie, șase prieteni, dar numărul raportat de amici se află la jumătate cu cel al întâlnirilor față-
în-față cu aceștia; într-un an, un student francez se întâlnește cu doar trei dintre prietenii pe care îi declară
(O. Goudechot, 2000).
Studiile citate mai sus vizează comunicarea interpersonală, adică acea formă a comunicării umane
care constituie fundamentul interacțiunilor noastre cotidiene. Mai mult decât a transmite un conținut
(informații, idei, emoții, opinii), comunicarea instituite o relație între interlocutori. Abordarea
psihosociologică a comunicării interpersonale ne va ajuta să mergem dincolo de acest tablou general de
rezultate pentru a afla caracteristicile comunicării interpersonale și procesele interpersonale care
însoțesc comunicarea, respectiv autodezvăluirea și consolarea.
75Precizări terminologice
Denominativul “interpersonal”, care însoțește mai multe concepte din psihologia socială – ”comunicare
interpersonală”, ”relații interpersonale”, ”comportament interpersonal”, ”competență interpersonală”,
”atracție interpersonală” etc. – se referă la faptul că părțile implicate sunt entități sociale (și nu
intrapsihice): persoane, grupuri, colectivități umane. Totuși, în tradiția teoriilor comunicării,
denominativul ”interpersonal” alăturat termenului de ”comunicare” nu face trimitere la orice raport care
se stabilește între actorii sociali, ci doar la acele relații personale întemeiate pe cunoașterea unor date
psihologice despre interlocutor (comunicarea dintre părinți și copii, soț-soție, profesor-elev etc.). Baza
explicativă din această lecție va releva însă specificul comunicării în ansamblul de studiu al
psihosociologiei, anume analiza relațiilor de comunicare – reale sau imaginare – care se stabilesc între
emițător și receptor. Prin urmare, în acord cu perspectivele psihosociologie ale comunicării
interpersonale, ne vom referi nu numai la raporturile interumane cu caracter personal, dar și la
interacțiunile sociale care pot evolua de la simple contacte impersonale la schimburi interpersonale de
informații și afecte.
Pentru unii autori comunicarea dintre indivizi, și implicit relațiile care se stabilesc cu aceștia,
sunt predeterminante de anumite reguli, existente într-o structură socială (perspectiva funcționalistă),
care constrâng acțiunile indivizilor; pentru alții specialiști aceste relații sunt rezultanta schimburilor
interlocutive dintre indivizi (interacționismul simbolic). Fie că adoptăm un punct de vedere
funcționalist, în care comunicarea este concepută ca un proces și o componentă esențială a sistemului
social, fie unul interacționist, în care comunicarea poate conduce la dezvoltarea unor forme stabile de
organizare socială, nota comună a celor două perspective constă în definirea comunicării ca un
mecanism de reglare a relațiilor interumane. Într-adevăr, așa cum susține perspectiva funcționalistă, de
multe ori comunicăm în baza constrângerilor impuse de sistemele sociale. Dacă ne adresăm unui avocat,
respectiva situație de comunicare este determinată în prealabil de identitățile situaționale client-avocat:
vom vorbi acestuia în calitate de avocat, iar interlocutorul va interacționa cu noi de pe poziția socială pe
care o ocupă (avocat). Pe de altă parte însă, există situații în care relațiile dintre indivizi nu sunt
predeterminate: în tren putem descoperi că unul dintre călători are aceeași profesie ca noi, de medic,
spre exemplu și conversația să decurgă în calitate de colegi, în baza semnificațiilor comune cu privire la
această profesie. Exemplele de mai sus ne îndreptățesc să recurgem la o poziție teoretică ”de mijloc”:
recunoaștem că structurile și situațiile de comunicare la care participăm ne constrâng comportamentul
dar, în același timp, există o serie de forme relaționale subiective (culturale, psihologie) care nu pot fi
prezise în baza cunoașterii situației sociale.
Pornind de la aceste observații, înțelesurile pe care le putem da termenului de ”comunicare
interpersonală” sunt următoarele:
76a) Desemnează interacțiunea și relațiile dintre diversele unități sociale, cum ar fi de exemplu
comunicarea dintre membrii echipelor de muncă sau echipelor sportive, dintre studenții care
compun o grupă, dintre angajații unor corporații, dintre doi prieteni etc.
b) Fie că ne raportăm la structurile formale (corporații, echipe sportive etc.), fie la cele
informale (doi prieteni), comunicarea interpersonală are loc ”față-n față”, nefiind mediată
de tehnologii de transmisie, cum ar fi telefonul, internetul, radioul etc (P. Hartley,
1993/1996, 20).
c) Indivizii angajați într-un act de comunicare interpersonală devin reciproc expeditori și
destinatari ai unor mesaje ( ibidem).
d) Comunicarea dintre indivizii care compun același grup este interpersonală. Acest lucru
înseamnă că raporturile interpersonale au caracter de interdependență. Psihosociologul
american Kurt Z. Lewin (1890-1947), inițiatorul cercetărilor privind dinamica grupurilor,
s-a referit la caracterul de interdependență ( the property of interdependence ) ca la o situație
care specifică o relație de dependență între actorii care compun un anumit grup social sub
aspectul conduitelor pe care le angajează și, consecutiv, al beneficilor. „Natura grupurilor
nu constă în similaritatea sau disimilaritatea membrilor unui grup social, ci în
interdependența acestora. Un grup poate fi caracterizat ca un «tot dinamic»; acesta înseamnă
că o schimbare în starea unei subpărți produce modificări în oricare altă parte. Cu cât
numărul membrilor care compun un grup social este mai redus, cu atât gradul de
interdependență dintre aceștia este mai ridicat” (K. Lewin, 1948, pp. 87-88).
Psihosociologia comunicării: repere istorice
În istoria psihosociologiei, cercetarea proceselor de comunicare a parcurs două etape. Prima dintre
aceasta, conturată în perioada clasică a psihosociologiei (1935-1960), a fost inițiată de Carl I. Hovland
(1912-1961) și echipa sa de la Yale University. La aceea vreme, interogațiile de studiu erau formulate
în strânsă legătură cu interesul privind efectele propagandei, determinate de contextul social al celui de-
Al Doilea Război Mondial. Cea de-a doua etapă în cunoașterea proceselor de comunicare a fost dominată
de dezbaterea universalism versus relativism cultural din antropologie, de paradigma interacționistă din
sociologie (George Herbert Mead, Herbert Blumer) și de modelul axiomatic al comunicării formulat de
reprezentanții Școlii de la Palo Alto (P. Watzlawick et al., 1967). Dacă în prima etapă temele abordate
vizau efectele mass-media la nivel macrosocial, în cea de-a două etapă interesul cercetătorilor s-a
coagulat în jurul microinteracțiunilor sociale. În ansamblu, am putea spune că preocuparea
psihosociologilor pentru studiul comunicării interpersonale ilustrează, într-o mare măsură, modelul de
”graniță” al psihologiei sociale, o serie de concepte, asumpții teoretice și rezultate provenite din cercetări
interdisciplinare concurând la înțelegerea proceselor de comunicare interpersonale.
În aproximativ un secol de studiu științific al comunicării interpersonale, s-au acumulat multe
date de cercetare. Pentru lecția de față este esențial să reținem principalele postulate și axiome care au
fundamentează teoretic comunicarea interpersonală:
1. Comunicarea este echivalentă cu comportamentul („este imposibil să nu comunicăm”), deci
comunicarea are un sens mult mai larg, înglobând toate acțiunile și conduitele actorilor sociali,
comportamentele lor verbale și nonverbale observabile sau atribuite, ca și toate „non-comunicările”,
77adică tot ceea ce s-ar fi putut face, spune, scrie în situația dată (P. Watzlawick et al., 1966/1971, p. 19).
De exemplu, dacă am cuantifica numărul de emisii și recepții din cadrul unei ore de seminar va trebui
să ne referim nu numai la schimbul de mesaje verbale dintre profesor și student, la indicatorii nonverbali
posturali sau faciali, dar și la momentele de „liniște din clasă”, la toate „non-răspunsurile”, care au o
influență asupra fiecăruia dintre cei care compun grupa de seminar.
2. Orice comunicare prezintă două aspecte: conținut și relație, cea din urmă înglobându-l pe cel dintâi și
devenind astfel o metacomunicare (P. Watzlawick et al., 1966/1971, p. 19). Aceasta înseamnă că există
două niveluri de emisie și de recepție a mesajelor: informațional , mesaje care reflectă conținutul și
relațional , mesaje care evocă cadrul, tipul de relație dintre interlocutori și modul cum trebuie tratată
informația. Atât în comunicare scrisă, cât și în cea verbală, ca și în majoritatea acțiunilor indivizilor,
putem stabili dimensiunile cadrului în care este interpretat mesajul: un telefon mobil este însoțit de un
ghid de instrucțiuni de utilizare care arată cum trebuie să înțelegem funcțiile (conținutul) acestuia; pentru
a găsi soluția unei ecuații matematice nu este suficient să redăm propoziția matematică (conținutul
ecuației), ci și trebuie să tratăm relația dintre variabilele ecuației (adunare, scădere, înmulțire etc);
prezența verbelor imperative în mesajele pe care o mama le comunică copilului ( Încetează să mai
mănânci dulciuri !) arată că enunțul poate fi interpretat ca un ordin, și nu ca o sugestie, și că natura
relației este una de asimetrie; în schimb, indicativul prezent și conjunctivul din fraza – Vă rugăm ca în
timpul spectacolului să nu utilizați telefoanele mobil – arată o sugestie, o indicație.
Pe urmele reprezentanților lingvisticii pragmatice (Paul Grice 1972; John L. Austin, 1965), mai
multe cercetări psihosociologice (R. Brown și D. Fish, 1983; H. H. Clark și D. H. Schunk, 1980; R. W.
Gibbs Jr. și J. F. Moise, 1990 ) au stabilit că indivizii sunt capabili să decodifice sensul implicit al
mesajelor interlocutorilor, să deducă atitudinile acestora față de anumite probleme sociale sau să
stabilească relația dintre interlocutori (asimetrică/simetrică). Pornind de la distincția introdusă de Paul
Grice în analiza conversației între semnificația frazei ( sentence-meaning ) și semnificația locutorului
(speaker-meaning ), Herbert H. Clark (1979) , a adresat o întrebare vânzătorilor din magazine în doua
condiții de experiment: ”Acceptați plata cu cardul American Express?” (condiția 1) și ”Acceptați plata
prin card?” (condiția 2). În prima situație, majoritatea subiecților au oferit un răspuns favorabil, în timp
ce în a doua situație mai mult de jumătate dintre vânzătorii interpelați au oferit informații despre ce tip
de card este acceptat. Răspunsurile primite în cele două condiții de experiment au variat în funcție de
inferențele pe care receptori respectivelor întrebări le faceau cu privire la intențile emițătorului ( apud R.
M. Kauss și S. R. Fussel, 1996, p. 45). Într-un demers similar de cercetare, Roger Brown și Deborah
Fish (1983, p. 240) au pus în evidență efectele diferite ale verbelor active care denumesc interacțiuni (a
critica, a ajuta, a admira) și verbelor pasive care denotă experiențe interpersonale (a se amuza, a-i
diplace, a detesta) în actele de limbaj. De exemplu, în enunțurile ”Lui Ted nu îi place de Paul” și ”Ted
îl admiră pe Paul”, studenții au o tendință mai mare de a infera cauzalitate lui Paul în primul enunț
(80%), decât în cel de-al doilea (14%).
78Conținutul mesajelor verbale este de multe ori un indicator al atitudinii emițătorului față de un
obiect sau eveniment sau al modului de poziționare față de normele sociale (de exemplu, față de
politețe). Ironiile implicite – ca de exemplu ”Câți ani spuneai că ai?”, pe care o adresăm unor persoane
care ne așteptăm să se poarte cu maturitate sau exclamația ”Ador șoferii care nu semnalizeză schimbarea
benzii de circulație!” – reprezintă acte expresive care indică atitudinea nefavorabilă față de transgresarea
unor norme sociale (E. Negrea, 2010, p. 52). Printr-o serie de experimente desfășurate la Standford
University, Herbert H. Clark și Dale H. Schunk (1980) au arătat că atunci când solicitările unei persoane
(care nu implică costuri financiare) sunt adresate cât mai formal există o probabilitate mai ridicată de a
primi un răspuns favorabil. Pentru aceasta, cei doi cercetători au codificat gradul de politețe al unui
mesaj, apelând în special la verbele modale din limba engleză ( can, may, must, should, have ), rugând
studenții să indice pe o scală cu șapte trepte (7 însemnând ”foarte nepoliticos”, 1 – ”foarte politicos”)
percepția asupra politeței adresantului. Cercetările au indicat că atunci când subiecții adresau interpelări
convenționale de tipul ”Ați putea să-mi spuneți, vă rog, unde se află Jordan Hall?” obțineau mai multe
răspunsuri favorabile decât atunci când gradul de apelare era formulat mai neconvențional, intim (”Nu
te supăra, poți să-mi spui unde se află Jordan Hall?”) (H. H. Clark și D. H. Schunk, 1980, p. 131).
3. Semnificația globală a mesajului este o rezultantă a elementelor contextuale (A. Mucchielli et al,
1998/2006, p. 33). Avem tendința de a ne referi la context doar ca la un cadru fizic, ca la un ”decor” în
care se desfășoară o anume comunicare. Astfel, nu interacționăm la fel pe plajă sau la o consultație
medicală. Nudidatea în cele două situații (pe plajă sau la spital) va avea cu totul altă semnificație. În
interacțiunile sociale, putem distingem mai multe dimensiuni ale contextului: spațial (dispunerea locului
și constrângerile impuse de acesta); fizic și senzorial (ceea ce capătă sens în raport cu ansamblul
elementelor senzoriale care ajung la diferite simțuri: auz, văz, miros, atingere); temporal (succesiunea
în timp a mesajelor); contextul pozițiilor respective ale actorilor (argumentele pe care le susțin actorii
sociali la un moment dat); relațional (profesor-elev, părinte – copil; doctor-pacient); cultural sau
subcultural, referitor la normele și regulile împărtășite colectiv (A. Mucchielli et al., 1998/2006, p. 33).
4. Actul de comunicare nu se poate realiza în afara unui cod, unui minim de referenți comuni, al căror
sens este cunoscut de actorii sociali. George îi oferă Mariei trei trandafiri albi, și nu doi, deoarece în
grupul social și în cultura căreia îi aparțin, cei doi împărtășesc același cod și au aceleași așteptări: un
număr par de flori semnifică doliul, pierderea unei persoane. Un chinez nu ar lua în seamă însă numărul
florilor, ci mai degrabă culoarea: florile galbene se oferă în dar ca semn de prețuire a unei persoane, iar
cele albe exprimă doliul. Poate că cel mai bun exemplu pentru a explica noțiunea de „cod”, este cel al
„comunicării în orchestră”, sugerat de antropologul american Gregory Batson (1904-1980): pentru a
comunica („a cânta în orchestră”) este necesar să fim în consonanță cu instrumentele și cu notele de pe
partiturile celorlalți componenți ai orchestrei (G. Batson, 1972/1999). Membrii unei culturi sunt
asemenea muzicienilor care compun o orchestră: ei își ajustează reciproc comportamentele orientându-
79se după un cod (partitură), însă nu există un dirijor care să îndrume ce normă (notă) socială trebuie
respectată.
5. Raporturile de comunicare dintre indivizi sunt simetrice sau complementare după cum se bazează pe
egalitatea sau pe diferență (P. Watzlawick et al., 1966/1971, p. 19). O serie de relații sociale (profesor-
student, părinte-copil, medic-pacient) predetermină stilul de comunicare și rolurile protagoniștilor (E.
Marc, 2008/2010, p. 82). În schimb, comunicarea cu colegii de facultate este un raport simetric, în care
interlocutorii au același statutus social, sunt „de-o seamă” ( peer group ), iar emisiile sunt „mesaje în
oglindă”. În legătură cu raporturile de comunicare dintre indivizi, psihologul francez Edmon Marc
(2008/2010, p. 83) sugera trei axe de analiză a acestora:
1) simetrie-asimetrie, așa cum am exemplificat anterior;
2) proximitate-distanță, când ne referim la gradul de familiaritate, de
solidaritate, de intimitate comparativ cu interacțiunile dintre necunoscuți;
3) convergență-divergență, care se manifestă la nivelul opiniilor
(acord/dezacord), al intereselor (cooperare/competiție), al afinităților
(atracție/respingere), al sentimentelor (iubire/ură, simpatie/antipatie etc).
Astfel, susține psiholog francez, fiecare raport poate fi definit în funcție de poziția pe aceste trei axe. De
exemplu, raportul părinte-copil este adesea asimetric, apropiat și covergent la nivelul intereselor, dar
care, în funcție de etapele de dezvoltare (adolescent, adult) poate suferi modificări: la vârsta adultă pot
exista divergențe față de opiniile părinților și o anumită distanță sentimentală față de aceștia.
6. Comunicarea este un act social care constituie baza relațiilor interumane. Acest enunț, atât de familiar,
trimite, pe de o parte, la sensul prim al cuvântului „comunicare” ( comunico lat.), anume acela „de a pune
în relație, de a împărtăși”. Înțelegem prin aceasta că funcția comunicării, constă nu numai în relaționare,
prin discuții și conversații realizându-se o legătură între persoane, ci și la împărtășirea semnificaților
asupra lucrurilor, cuvintelor, concepției despre lume și viață (S. Duck, 2006, p. 23 ).
7. Comunicarea umană este o enunțare ”eterogenă”, elementele verbale fiind percepute și decodificate
simultan cu cele nonverbale (S. Chelcea, L. Ivan și A. Chelcea, 2005/2008, p. 35). Comunicarea
nonverbală derivă din următoarele surse majore: contactul vizual (privirea asupra corpului și feței
celeilalte persoane), gura (în special zâmbetul și grimasele, în relația cu contactul vizual), postura (de
exemplu, a sta cu fața sau cu spatele), gesturile (cum ar fi mișcarea brațelor în timpul unui discurs),
orientarea (corpului spre cel căruia ne adresăm), distanța corporală (prea aproape sau prea departe de
ceilalți), mirosul (incluzând parfumurile), pielea (inclusiv pigmentarea, textura), părul (lungimea, stilul
coafurii), îmbrăcămintea (cu referiri speciale la modă și norme estetice) (D. Saunders, 1994/2001, p.
78).
80Teoriile comunicării interpersonale
Pentru a explica comunicarea interpersonale, în manualele de psihosociologie sunt citate frecvent
următoarele teorii cu caracter de generalitate:
Teoria echilibrului intimității (Intimacy-Equilibrium Theory ), elaborată în 1965 de către Micheal
Argyle și Janet Dean, susține că într-o anumită interacțiune socială indivizii tind să mențină un echilibru
al intimității interpersonale, adică o „proporție confortabilă” între deschidere (nevoia de feed-back, de
aprobare socială) și evitare (teama de a dezvălui afectele sau anumite aspecte ale sinelui) (M. Argyle și
J. Dean, 1965, p. 293). Dacă echilibru este perturbat de un grad prea mare de intimitate, cum ar fi o
privire prea insistentă, acesta se restabilește prin diminuarea unei alte dimensiuni, cum ar fi creșterea
distanței interpersonale, deturnarea privirii sau schimbarea temei de discuție. Într-unul din
experimentele efectuate de Micheal Argyle și Janet Dean (1965) pentru a proba teoria echilibrului,
subiecții ( N=24 studenți) au fost rugați să ia parte la un experiment „despre conversație” și au fost grupați
în zece diade. Experimentatorii au variat distanța interpersonală dintre subiecții prin intermediul unor
scaune pe care le-au așezat astfel încât subiecții să discute față-n-față și să se afle la 20, 60 și respectiv
100 de cm distanță față de interlocutori. Patru dintre complicii experimentatorului au fost distribuiți să
participe la conversațiile dintre studenți și să privească încontinuu subiecții naivi. Aceștia din urmă au
variat intensitatea privirii în funcție de distanța care îi despărțea de complice De asemenea, distanța
dintre participanții la experiment a fost variată prin intermediul unor mese, astfel încât subiecții să se
situeze la 90 de grade și la 180 de grade față de complici și să nu aibă prea mare libertate de a se apropia
sau a se distanța față de aceștia. Rezultatele au indicat că atunci când subiecții erau dispuși spațial într-
un unghi de 90 de grade față de interlocutori tindeau să restabilească echilibru reducând intimitatea
printr-o serie de semnale nonverbale: coborau privirea, își reglau vocea sau își acopereau ochii cu mâna,
își suflau nasul sau fumau. De asemenea, interviurile post-experiment au indicat că subiecții naivi i-au
perceput pe complici ca dominanți datorită privirii prea intense, ceea ce a însemnat că „gradul de
intimitate a fost în totalitate sub controlul subiecților naivi” (M. Argyle și J. Dean, 1965, p. 302).
Principala critică care s-a adus acestei teorii a fost că nu a luat în considerație faptul că nivel de intimitate
dintre interlocutori poate fi reglat și prin intermediul comunicării verbale (M. Patterson, 1976, p. 237).
Teoria schimbului social (Social Exchange Theory ). Spre deosebire de cercetările la care am făcut
referire anterior, care au produs mai mult explicații de natură descriptivă (frecvența temelor de discuție
între actorii sociali și a relațiilor interpersonale), teoria schimbului social, elaborată de psihosociologii
americani Harold H. Kelley și John Thibaut în 1959 examinează procesele care susțin reciprocitatea în
relațiile sociale sau gratificațiile mutuale dintre indivizi. Potrivit acestei teorii, actorii sociali sunt ființe
raționale care calculează costurile și recompensele și iau în calcul alternativele înainte de a acționa. În
baza acestui fapt, interacțiunile sociale devin schimburi de beneficii și costuri între actori sociali, iar
satisfacția este un raport între costuri, beneficii și rezultate. Indivizii, caută, desigur, să-și maximizeze
profitul în timp ce minimalizează costurile. O relație în care costurile (de timp și efort) depășesc
81beneficiile va fi percepută de indivizi ca nesatisfăcătoare și prin urmare va avea puține șanse să fie
menținută în viitor (H. H. Kelley, 1997, p. 144). De pildă, dacă Mihai îl roagă pe Vlad să-l găzduiască
pentru câteva zile în garsoniera pe care o deține, costurile lui Vlad constau în efortul de a împărți aceeași
cameră, în timpul acordat pentru ospitalitate, în informațiile pe care i le furnizează. În schimb, Mihai
așteaptă de la prietenul lui prețuire și recunoștință pentru ajutorul acordat. În cazul în care costurile sunt
mari și beneficiile scăzute sau lipsesc, cu siguranță, Mihai se va declara dezamăgit și va cataloga relația
de prietenie ca nesatisfăcătoare. Totuși, autorii teoriei atrag atenția asupra faptului că rezultatele unei
interacțiuni nu constau doar în gradul de satisfacție resimțit de partenerii unei relații, dar și în funcție de
expectanțele pe care le au cu privire la costuri și rezultate. Astfel, Mihai va calcula rezultatele
interacțiunii cu Vlad nu numai în funcție de costuri și beneficii, ci și raportându-se totodată la ceea ce
consideră el că înseamnă ”a fi prieten”. Acest standard cognitiv de evaluare este denumit de autori ”nivel
de comparație ” ( comparation level ), adică bagajul de așteptări pe care indivizii le aduc în relație. Acesta
reflectă ceea ce indivizii simt că e de dorit, că merită în mod real în cadrul relației și ceea ce este
important pentru ei să trăiască într-o relației (H. H. Kelley, 1997, p. 151). Satisfacția pe care indivizii o
experimentează într-o relație nu exprimă doar stabilitatea determinată de rezultate și de împlinirea
expectanțelor. Autorii adaugă un nou concept, nivelul de comparație a alternativelor ( comparation level
of alternatives ), definit ca o evaluare a rezultatelor disponibile într-o relație alternativă prezentei. Când
rezultatele disponibile într-o relație alternativă depășesc pe cele disponibile prezentei relații, crește
probabilitatea ca persoana să părăsească relația. Astfel, a rămâne sau ”a rupe o relație” nu este doar o
chestiune de satisfacții și nevoi gratificate. Relațiile percepute ca gratificante sunt stabile deoarece
nivelul ridicat al rezultatelor, reduce, în termeni de așteptări, probabilitatea unei alte alternative. Relațiile
nesatisfăcătoare, în schimb, pot rămân stabile în lipsa unei alte alternative.
Teoria interdependenței (Interdependence Theory ). Așa cum indică și numele acestei teorii, principala
asumpție de la care pornesc autorii (Harold H. Kelley și John Thibaut au elaborat această teorie de-a
lungul a două decade, din 1959 până în 1979) este următoarea: raporturile interumane pe care le stabilim
de-a lungul vieții – cu părinții, cu rudele sau cu diverși companioni (prieteni intimi, soț, soție, logodnic)
– sunt caracterizate de interdependență (H. H. Kelley, 1997, p. 140). Acest lucru înseamnă că prin modul
lor de a acționa indivizii afectează atât bine lor, cât și al partenerilor cu care făuresc diverse relații
sociale. Spre exemplu, decizia Andreei de a demisiona de la locul de muncă are implicații fie emoționale,
fie financiare atât asupra ei, cât și asupra membrilor familiei. Prin urmare, interacțiunile pe care Andreea
le stabilește cu membrii familiei sunt interdependente, în sensul că pot fi tranzacții reciproce de costuri
și beneficii. Analiza unei interacțiuni sociale în liniile acestei teorii, după cum mărturisea Harold H.
Kelley (1991, p. 211), a fost inspirată din cercetările lui Kurt Lewin privind caracterul de
interdependență dintre membrii grupului și din studiile lui Fritz Heider (1896-1988) privind atribuirile
pe care le fac indivizii cu privire la cauzele unor comportamente.
Pentru o înțelegere clară a teoriei, autorii recomandă analiza situației de interacțiune dintre
persoane sub forma unei matrice, pornind de la premiza că în interacțiunile sociale indivizii sunt
82„selectori” ai unor opțiuni de comportament în urma cărora vor obține anumite benefici, cum ar fi
împlinirea nevoilor de apartenență, de securitate etc. Ca rezultat al alegerii lor, fiecare persoană
traversează o stare de satisfacție sau insatisfacție, denumită de autori rezultat al interacțiunii – o
consecință care poate fi mai mult sau mai puțin satisfăcătoare. Pentru a reda o astfel de matrice, să ne
imaginăm un cuplu care trebuie să rezolve o problemă de coordonare: în week-end, George dorește să
participe la cursele de motociclete, iar Andreea la maraton. Matricea alegerilor pe care cei doi le pot
face este de tipul 2×2: George poate să se ducă la cursele de motociclete sau să nu, iar Andreea să
participe sau să nu participe la maraton (Figura 1). Aceasta este interacțiunea în care scopurile celor doi
nu corespund, deci este o situație conflictuală, spre deosebire de situațiile de coordonare, când membrii
unei diade au interese comune (spre exemplu, amândoi doresc să-și petreacă vacanța la Paris). (tabelul
1)
Tabelul 1. Covariația intereselor și satisfacția partenerilor în funcție de alegerile
privind petrecerea week-endului .
George (G)
Andreea (A) Curse de
motociclete Maraton
Maraton G (–) A (+)
Curse de motociclete G (+) G (–)
Mai mult decât variantele de alegere ale participanților la interacțiune, matricea redă gradul de satisfacție
pe care cei doi îl obțin, modul în care interacțiunea gratifică nevoile acestora. În funcție de tranzacțiile
care se stabilesc între participanții la interacțiune, putem analiza mai multe caracteristici ale relației
dintre indivizi (C. E. Rusbult și P. Van Lange, 2003, p. 355.):
1) Prima dintre aceasta relevă gradul de dependență ( level of dependence ) între actorii sociali,
adică modul în care unul din parteneri se bazează pe celălalt pentru obținerea beneficilor.
Deoarece dependența relevă încrederea în partenerul de interacțiune pentru gratificarea unor
nevoi importante, o creștere a dependenței va genera o relație de lungă durată dintre cei doi.
Cu cât un partener este mai dependent de celălalt (cu privire la gratificarea trebuințelor), cu
atât acesta din urmă deține controlul asupra interacțiunilor, intereselor și, implicit, asupra
beneficiilor. Dependența ( dependence ) este influențată de bariere interne și externe care cresc
costul dizolvării unei relații. Barierele interne sunt sentimentele de obligație și datorie față de
parter care cresc costurile psihologice ale încheierii unei relații. Alte bariere interne ar putea
fi credințele morale cu privire la căsătorie, cum ar fi creșterea copiilor de ambii părinți.
Barierele externe sunt norme precum presiunea comunității, constrângeri legale, normative,
materiale care cresc costurile sociale și economice ale încheierii unei relații.
2) Cea de-a doua caracteristică se referă la cauza dependenței dintre partenerii de interacțiune,
care poate deriva din faptul că beneficiile unui partener se află „în mâinile” celuilalt ( control
unilateral ), sau din controlul reciproc ( mutual control ). Controlul unilateral activează
anumite tipare de comunicare (promisiuni, amenințări) și tinde să fie reglementat de norme
sociale cu privire la moralitate. În schimb, controlul reciproc este mai mult o relație de schimb
și de coordonare ( Tu decizi! ), constând în rezolvarea problemelor prin inițiative, fiind mai
degrabă reglementat de reguli convenționale decât de norme morale.
3) Covariația intereselor ( covariation of interest ) descrie gradul în care satisfacțiile partenerilor
corespund – dacă evenimentele de care beneficiază George sunt egal benefice pentru
83Andreea. Covariația poate fi descrisă ca o scală de la situații corespondente (ceea ce este bun
pentru George este bun și pentru Andreea) la situații mixte în care interesele celor doi sunt
divergente.
4) Structura temporală descrie faptul că interacțiunile sunt dinamice și evoluează de-al lungul
timpului. Interacțiunea nu trebuie înțeleasă doar în termeni de satisfacții imediate.
Autodezvăluirea
Nu de puține ori, în autobuz, în tren, în avion sau când așteptăm la rând să plătim facturile, ne implicăm,
conștient sau inconștient în conversații, cu persoane necunoscute, aflate în imediata noastră apropiere.
De la simplele opinii privind traficul sau plata la ghișeu, ajungem să dezvăluim interlocutorilor
ocazionali informații cu caracter intim privind gândurile, sentimentele sau experiențele noastre de viață.
Acest proces, care în limbajul curent poartă numele de „confesiune”, „mărturisire” sau „destăinuire”, a
intrat în atenția psihosociologilor în deceniul al cincilea al secolului trecut.
Conceptul psihosociologic de „autodezvăluire” ( self-disclosure ) face referire la procesul prin care
verbalizăm, progresiv, celorlalți, informații despre noi înșine (S. M. Jourard, 1961; E. Ignatius și M.
Kokkonen, 2007; J. P. Forgas, 2011). În general, autodezvăluirea a fost definită ca „procesul prin care
actorul social, după inițierea unei relații, transmite audienței informații consistente despre propria
identitate” (A. Gavreliuc, 2002/2006, p. 47). Acest lucru nu înseamnă că orice trăsătură centrală (vârsta,
sexul, rasa, etnia, înfățișarea), accesibilă percepției observatorului, poate fi considerată autodezvăluire.
Ceea ce particularizează acest tip specific de comunicare este, pe de o parte, natura interpersonală a
autodezvăluirii: anume, ne raportam la autodezvăluire ca la un act social, prin care individul se exprimă,
verbal, în fața unuia sau mai multor indivizi (Șt. Boncu, 2005, p. 70). „Prezența celuilalt”, participarea
acestuia ca receptor al confidențelor pe care le facem, reprezintă una din caracteristicile esențiale în
definirea autodezvăluirii. O altă notă definitorie constă în caracterul de intenționalitate al verbalizărilor
despre propria persoană (P. Cozby, 1973, p. 88). Pledoaria de nevinovăție în fața unor judecători nu
poate fi considerată autodezvăluire, după cum nici scuzele că am întârziat la curs. În ambele cazuri,
lipsește intenția de autodezvăluire a subiecților.
Primul experiment psihosociologic asupra autodezvăluirii a fost condus de psihoterapeuții
americani Sindeny M. Jourard (1926-1974) și Paul Lasakow în 1958. Acesta s-a dorit a fi o prelungirea
a observațiilor din tratatele de psihologie și psihoterapie umanistă ale vremii. Pe urmele lui Carl R.
Rogers (1902-1987) și Abraham H. Maslow (1908-1970) – reprezentați de seamă ai psihologiei
umaniste – Sindeny M. Jourard a aderat la ideea că sănătatea mintală a indiviziilor este susținută de
mediul care îi permite individului fructificarea potențialului uman ( actualizarea sinelui ). O societate
sănătoasă – susțineau psihologii umaniști – este aceea care recunoaște nevoia fundamentală a
individului de a gratifica o serie de trebuințe în relații interumane: siguranță, apartenență, dragoste,
respect (A. H. Maslow,1954/2007, p. 234). Pornind de la faptul că autodezvăluirea reprezintă o
modalitate de a dezvolta relații interpersonale profunde și constante, Sindeny M. Jourard și Paul
Lasakow (1958) au construit un instrument pentru măsurarea diferențelor individuale în autodezvăluire,
84denumit Jourard Self Disclosure Questionnaire (JSDQ). În forma sa inițiala, chestionarul cuprindea 60
de întrebări, grupate în șase subscale care măsurau tipul de informație relevată despre self (atitudini și
opinii, gusturi sau interese, chestiuni legate de locul de muncă, de studii, de bani, de corp, de
personalitate) și gradul în care subiecții relatau acestea unor „persoanele-țintă” (mamă/tată, soț/soție,
frate/soră, cel mai bun prieten de sex opus/de același sex) (S. M. Jourard și P. Lasakow, 1958, 91).
Rezultatele primelor cercetările conduse cu JSDQ (S. M. Jourard și P. Lasakow, 1958, 98; S. M. Jourard
1961, 247) au indicat diferențe de gen, de status marital și de rasă în autodezvăluire, persoanele de sex
feminin având o predilecție către confesiune mai mult decât cele de sex masculin, persoanele
necăsătorite mai mult decât cele căsătorite, iar americanii albi mai mult decât americanii de culoare. În
ceea ce privește destinatarii cărora le erau împărtășite aspectele despre self, cercetările au stabilit că
persoanele căsătorite se destăinuie mai puțin părinților și celor mai buni prieteni, preferând soțul sau
soțiile, iar subiectele pe care le relatează nu au un caracter intim, fiind comunicate mai degrabă atitudini,
opinii, gusturi și interese, decât informații privind locul de muncă, studiile urmate, percepția corpului,
banii câștigați sau trăsăturile de personalitate. Au fost de asemenea obținute corelații între gradul de
autodezvăluire și competența interpersonală: cu cât subiecții declarau că se înțeleg mai bine cu părinții,
cu atât se destăinuiau mai profund acestora ( ibidem).
Ulterior, în 1961, integrând rezultatele anterioare potrivit cărora autodezvăluirea este parte a
competenței de relaționare cu ceilalți indivizi, Sindeny M. Jourard probează o nouă ipoteză, și anume:
asistentele medicale cu scoruri mari la scala JSDQ au avut rezultate școlare mai bune. Pornind de la
premisa că această meserie implică nu numai abilități cognitive, dar mai ales sociale și emoționale,
Sindeny M. Jourard a corelat scorurile JSDQ obținute de elevele ( N=40) unui colegiu de asistente
medicale cu mediile acestora la sfârșit de semestru. Rezultatele nu au oferit suport ipotezei inițiale, însă
au arătat că elevele care se dezvăluiau preponderent părinților obțineau rezultate școlare mai bune,
reușind, de asemenea, să stabilească relații interpersonale de sprijin, cu colegii și pacienții. Deși
utilizarea JSDQ în cercetările ulterioare nu a dovedit o validitate predictivă ridicată (Șt. Boncu, 2005, p.
76), cercetarea din 1961 a fost printre primele care a subliniat importanța competenței interpersonale
pentru succesul profesional și social al indivizilor, deschizând cale unor studii pe această temă. Totuși,
chiar dacă în proiectarea inițială a experimentelor Sindeny M. Jourard a luat în considerație variabile de
natura psihosociologică (sexul subiecților, relațiile cu semenii, natura informațiilor dezvăluite), în final
autorul rămâne la convingerea că autodezvăluirea reprezintă o trăsătura de personalitate, prezentă la
indivizii extravertiți, ceea ce nu a primit susținere empirică ulterioară ( cf. Șt. Boncu, 2005, p. 77).
În continuare, integrând observațiile cu privire la definirea autodezvăluirii subliniate anterior,
reținem specificul abordării psihosociologice a acestui proces, anume: autodezvăluirea este un
comportament interpersonal, direct observabil în interacțiunile umane, mai degrabă decât o trăsătură de
personalitate. Recunoscând funcțiile autodezvăluirii pentru sănătatea mintală a indivizilor,
experimentele psihosociologice au pus în evidență factorii acestui proces: tipul de informații transmise,
mediul fizic și social care facilitează sau inhibă confesarea, nivelul de intimitate al dezvăluirilor,
85diferențele de gen, de status social și de cultura în dezvăluiri, gradul de reciprocitate al mărturisirilor,
impresia asupra confidențialității mesajelor emise etc. Ne vom referi în continuare la unele dintre
acestea.
Structura autodezvăluirii. Experimentele conduse de Sindeny M. Jourard au inspirat operaționalizarea
conceptului de ”autodezvăluire” în cercetări ulterioare. Astfel, pornind de la cele șase subscale cuprinse
în chestionarul JSDQ (atitudini și opinii, gusturi și interese, studii/loc de muncă, bani, personalitate,
corp) s-au stabilit dimensiunile procesului de autodezvăluire. Un individ poate releva o serie de
informații sub aspectul conținutului comunicării, al cantității – spre exemplu, câți ani are, ce facultate
urmează, unde își petrece timpul liber, ce orientare politică are – însă acestea să nu aibă un caracter
intim, de exemplu cu ce persoană i-ar plăcea să se distreze într-un club, problemele de sănătate sau
relațiile sexuale. Tocmai observarea acestor distincții – între cantitatea și intimitatea informațiilor
dezvăluite de actorii sociali – a condus la o definire mai riguroasă a autodezvăluirii, operându-se o
distincție între parametrii acestui proces, și anume (P. C. Cozby, 1972, p. 152):
1) întinderea, adică cantitatea de informație furnizată despre sine într-un anumit act
ilocuționar;
2) adâncimea, înțeleasă drept calitate a informațiilor transmise, gradul de intimitate și
de deschidere;
3) durata în timp a dezvăluirii.
S-a dovedit o corelație puternică între autodezvăluirile mutuale profunde și relații interpersonale
sănătoase și trainice, în schimb durata expunerii la mesajele de destăinuire nu corelat cu sinceritatea și
deschiderea în schimburile sociale (T. L. Morton, 1972, p. 73). Într-una dintre cele mai influente
perspective pe această temă – teoria penetrării sociale – elaborată de psihologii americani Irving L.
Altman și Dalmas A. Taylor (1973), autodezvăluirea în interacțiunile sociale a fost măsurată în funcție
de frecvența (cât de des se destăinuie actorii sociali), amplitudinea (gradul de apropiere sau de respingere
față de interlocutor) și durata în timp a dezvăluirilor (I. L. Altman și D. A Taylor, 1975, pp.18-19). S-a
arătat că, în situații concrete de autodezvăluire, indivizii emit cu prudență mesaje evaluative, cu caracter
intim, preferând mai degrabă mesajele descriptive (T. L. Morton, 1972, p. 73; P. C. Cozby, 1972, p.
152).
După o analiză de conținut a unor interacțiuni nonverbale și verbale în relații intime (soț-soție) și
relații interpersonale (simple cunoștințe, prieteni, rude), Teru L. Morton (1972, p. 73) a stabilit o
structură bidimensională a autodezvăluirii (Tabelul 1), respectiv:
a) dimensiunea descriptivă ( description ), constând în mesaje cu caracter factual (de exemplu,
detalii despre viața sexuală, dorința de a divorța);
b) dimensiunea evaluativă ( evaluation ), adică mesaje prin care indivizii exprimă o judecată, o
opinie, o emoție cu privire la fapte sau obiecte sociale, spre exemplu sentimentul de rușine pe
care l-au experimentat când au fost atenționați asupra transgresării unei norme sociale.
Tabelul 1. Structura dezvăluirilor în funcție de dimensiunile evaluativă și descriptivă
86 (după T. L. Morton, 1972, p. 75).
Evaluare
Descriere
Ridicată
Scăzută
Ridicată Relatarea faptelor private despre sine, a
sentimentelor și judecăților profunde. Informații cu caracter privat.
Scăzută Sentimente și judecăți profunde. Informații cu caracter general, nivel
scăzut al destăinuirii emoțiilor.
Norma reciprocității . Printr-un experiment care a variat gradul de intimitate (scăzut, mediu, ridicat) al
informațiilor pe care 31 de studente le-au furnizat despre ele însuși, Paul C. Cozby (1972) a probat ceea
ce Sindeny M. Jourard a numit „efectului diadic” ( dyadic effect ), anume reciprocitatea dezvăluirii în
schimbările verbale dintre interlocutori: măsura cu care un locutor emite informații despre el însuși este
direct proporțională cu expectanța pe care acesta o are cu privire la dezvăluirile interlocutorului (S. M.
Jourard, 1958, p. 428). Pentru a testa în condiții de laborator efectul diadic, Paul C. Cozby a rugat 31 de
studente de la Universitatea Minnesota să participe la un studiu despre conversație. Acestea aveau ca
sarcină să se prezinte, alegând dintr-o listă de 70 de itemi, 10 aspecte ale sinelui pe care ar dori să le
dezvălui celorlalte participante la experiment. Cei 70 de itemi constau în întrebări care variau gradul de
intimitate al informației, spre exemplu: „Care este programul TV preferat” (informație cu grad scăzut
de intimitate); „Câți copiii ați dori să aveți” (informație cu grad mediu de intimitate), „Metodele de
contracepție pe care le folosiți?” (informație cu grad ridicat de intimitate). Ulterior, participantele la
studiu ascultau prezentarea fiecăreia și răspundeau la o întrebare privind atractivitatea percepută și
posibilitatea de a mai interacționa în viitor cu celelalte participante. Cercetarea a indicat că subiecții
care se dezvăluie într-un grad mediu și scăzut sunt percepuți mai atractivi, mai simpatici, mai puțin
anxioși, mai sănătoși și mai de încredere față de cei care comunică informații cu un grad înalt de
intimitate (P. C. Cozby, 1972, p. 152). Aceștia din urmă au fost catalogați ca fiind indiscreți, anxioși și
mai puțin inteligenți. Majoritatea subiecților au ales să se prezinte celorlalți furnizând informații intime
cu caracter moderat (22%) și scăzut (74%), și doar o pătrime au prezentat informații foarte intime. Putem
explica aceste rezultate, pe de o parte, prin faptul că, așa cum teoria echilibrului interpersonal (M. Agyle
și J. Dean, 1965) susține, indivizii au tendința de a menține un echilibru între deschidere și evitare în
interacțiunea cu ceilalți. Pe de altă parte însă, așa cum au arătat studiile de debut ale lui Sindeny M.
Jourard, reciprocitatea poate fi un efect al simpatiei în sensul că receptarea unei informații intime
generează simpatie, iar aceasta din urmă conduce la egalizarea nivelului de intimitate al verbalizărilor.
Reciprocitatea, în sensul de deschidere în conversație trebuie înțeleasă mai degrabă ca o „potrivire”, o
adaptare reciprocă la nivelului de deschidere a partenerilor de relație, decât o destăinuire cu grad ridicat
de intimitate. Totodată, adecvarea autodezvăluirilor s-a dovedit a fi un efect al normei implicite de
reciprocitate (J. P. Forgas, 2011, p. 451). În virtutea acesteia, cei care se autodezvăluie percep
destăinuirea ca o recompensă față de ceilalți și, consecutiv, așteaptă ca receptorii să se confeseze în
aceeași măsură, altfel, relația va fi percepută ca dezechilibrată.
87Teoria penetrării sociale. Intuită încă de la începutul secolului trecut de către sociologul german Georg
Simmel (1858-1918), în eseul Excurs asupra străinului (Der Raum und die raumlichen Ordnungen der
Gesellschaft , 1908), ipoteza privind legătura dintre stadiul relației dintre partenerii de conversație și
amplitudinea destăinuirilor a fost probată în cercetări concrete abia după 1970. La începutul secolului
trecut, Georg Simmel (1908) se pronunța asupra beneficiilor confidențelor față de persoanele
necunoscute (cu care, probabil, nu ne vom mai întâlni), în sensul că ne destăinuim mai profund acestora
decât apropiaților deoarece acest fapt nu are repercusiuni asupra identității noastre sociale și asupra
relațiilor pe care le făurim. Șaizeci de ani mai târziu, interesați de funcțiile autodezvăluirii în dezvoltarea
și menținerea unor relații interpersonale, psihologii americani Irving L. Altman și Dalmas A. Taylor
(1973) au dezvoltat teoria penetrării sociale ( social penetration theory ). Concret, aceasta afirmă că
relațiile interumane evoluează de la schimburi triviale, superficiale la schimburi profunde, funcția
principală a autodezvăluirii constând în reglarea intimității. Dacă în debutul unei relații, partenerii abia
s-au cunoscut și fac un schimb de informații superficial, cu funcție fatică, în faza exploratorie și de
schimb afectiv, se așteaptă ca aceștia să împărtășească reciproc cât mai multe informații despre self-ul
fiecăruia. Faza exploratorie nu este doar un schimb de informații în vederea cunoașterii reciproce a
actorilor care vor forma o potențială legătură, ci o modalitate esențială de a evalua costurile și beneficiile
unei relații.
La prima vedere, corolarele teoriei penetrării sociale par să nu depășească stadiul cunoașterii
comune. Schimbul de informații între colegi privind orarul, cursurile și activitățile din campus în primul
an de facultate și dezvoltarea unei prietenii pe durata studiilor în care aceștia se sprijină și se destăinuie
din ce în ce mai mult reprezintă experiențe comune ale vieții de student. Este important de reținut faptul
că, potrivit teoriei penetrării sociale, membrii diadei evaluează permanent comportamentul partenerului
în termeni de costuri și beneficii (I. L. Altman și D. A Taylor, 1975, p. 20). Aceștia vor menține relația
dacă rezultatele interacțiunii sunt proporționale cu costurile (timp, informații cu caracter privat) și vor
renunța la relație dacă acestea depășesc costurile. În opinia promotorilor acestei teorii, autodezvăluirea
este un mecanism de reglare a intimității în relațiile interpersonale, fiind un indicator verbal al distanței
dintre interlocutori.
Pentru susținerea acestei teorii, Irving L. Altman și Dalmas A. Taylor (1973) au adus dovezi
empirice din experimente desfășurate cu subiecții atât în condiții de izolare, inductoare de anxietate, cât
și în cadrul diadelor. Studiind colegii de cameră din campusurile studențești, Dalmas A. Taylor (1965)
a arătat că membrii unor diade care își făceau confidențe reciproce cu un grad ridicat de intimitate au
ajuns să se antipatizeze comparativ cu subiecții din diadele care conversau pe teme de interes general.
Se verifică în acest caz teoria penetrării sociale? De ce adâncimea informațiilor comunicate nu a
reprezentat un barometru al unei relații profunde și de durată în diadele studiate? Tocmai dorința de
compatibilitate dintre locatari i-a făcut pe subiecți să supraestimeze caracterul pozitiv al relației, și de
aici declanșarea procesului de autodezvăluire, explică Dalmas A. Taylor (D. Taylor, I. Altman și L.
Wheeleu, 1973, p. 40).
88În aceeași direcție a fost studiată autodezvăluirea în condiții de experiment care au variat nevoia
de afiliere a individului (D. Taylor, I. Altman și L. Wheeleu, 1973). Subiecții – bărbați cu vârste cuprinse
între 18 și 20 de ani, care au satisfăcut stagiul militar la marină – au fost distribuiți în camere single, fără
posibilitatea de a iniția contacte verbale cu ceilalți participanți (condiție de izolare), sarcinile fiindu-le
comunicate prin intermediul unei stații radio. Ceilalți participanți la experiment au fost grupați în
perechi, în camere duble (condiție de non-izolare, posibilitate de inițiere a unei relații cu colegul de
cameră). Jumătate dintre cei care se aflau în condiția experimentală de izolare au aflat că misiunea
durează, patru zile, mai puțin decât durata inițială anunțată (opt zile). Celorlalți subiecți din condiția
experimentală de izolare li s-a spus că misiunea se va desfășura într-o perioadă de 20 de zile, fără să li
se indice motivul prelungirii duratei anunțate inițial. Rezultatele au indicat că cei care au părăsit
misiunea înainte de termen erau subiecții aflați în condiții de izolare, care aveau preponderența de a se
autodezvălui prietenilor. Puși însă în situația de a nu dezvolta comportamente interpersonale, aceștia nu
s-au putut adapta. În schimb, indiferent de scorurile obținute la scala de autodezvăluire, printre cei care
erau dispuși să încheie misiunea prelungită până la 20 de zile au fost subiecții distribuiți în camere duble.
Persoanele care, de obicei, fac confidențe celor mai buni prieteni au tendința de a supraevalua partenerul
de interacțiune și de a se destăinui mai rapid străinilor aflați în proximitate, explică autorii. În situații de
anxietate, persoanele predispuse la confesare tind să conteze pe sprijinul partenerilor de interacțiune.
Prin urmare, aflați în imposibilitatea de a împărtăși altor persoane anumite gânduri și sentimente,
subiecții de experiment nu s-au putut adapta în condiției de izolare (D. Taylor, I. Altman și L. Wheeleu,
1973, p. 44).
Diferențele de gen. Atât studiile de pionierat (S. M. Jourard și P. Lasakow, 1958, 98; V. J. Derlega și
A. L. Chikin, 1976), cât și cele recente (B. Rime, 2005/2008, p.133) au indicat că femeile valorizează
mai mult autodezvăluirea, în timp ce bărbații sunt considerați mai bine adaptați emoțional pentru că nu
se destăinuie. Aceste rezultate pot fi puse pe seama expectanțelor cu privire la rolurile de bărbat și de
femeie într-o anumită cultură. Încă din etapa socializării primare și pe parcursul dezvoltării umane,
îndeosebi în cultura europeană și nord-americană, persoanele de sex feminin sunt încurajate să-și
exprime emoțiile. În schimb, comportamentul indiviziilor de sex masculin este întărit de câte ori aceștia
își inhibă tendințele spre destăinuire. Acest fapt a fost probat experimental de către psihologii americani
Valerian J. Derlega și Alan L. Chikin în 1976, într-un studiu la care au participat voluntar 128 de
subiecții, studenți și studente care trebuiau să aprecieze comportamentul unei persoane-țintă (manipulat
prin intermediul unor texte descriptive pe care subiecții le citeau). Într-unul din cele patru scenarii
descriptive, subiecților le era relatat faptul că persoana-țintă a suferit un accident de mașina în urma
căruia se simțea vinovat față de moartea surorii sale. Totodată, scenariul descriptiv specifica faptul că
persoana țintă (de sex masculin sau feminin) călătorea cu avionul și se dezvăluia călătorilor din
proximitate cu privire la accident. Modul în care subiecții judecau comportamentul de autodezvăluire
varia în funcție de sexul persoanei țintă, reflectând internalizarea normelor cu privire la prescripțiile de
rol. Astfel, femeile non-expresive și bărbații expresivi au fost considerați ca neadaptați situației pe care
89o traversau și mai puțin simpatici, iar femeile expresive și bărbații non-expresivi ca mai adaptați și mai
atractivi (V. J. Derlega și Alan L. Chikin, pp. 378-379).
Diferențe de gen au fost raportate și cu privire la alegerea partenerilor de destăinuire: subiecții de
sex feminin tind să se autodezvăluie unor persoane din „cercul de intimi” (soțul, partenerul de cuplu,
prietena cea mai bună, mama, surorile sau frații), iar subiecții de sex masculin aleg să se destăinuie mai
degrabă unor persoane necunoscute sau colegilor de serviciu (R. Sharabany, 2009, 1420). Mai mult
decât atât, femeile consideră autodezvăluirea ca fiind o modalitate dezirabilă social de a obține aprobare
socială și suport emoțional, comparativ cu bărbații care evită autodezvăluirea în contextul relațiilor
intime, considerând-o un semn de slăbiciune și de dependență ( ibidem).
Diferențele culturale . Recunoscând universalitatea autodezvăluirii ca proces social, analizele
interculturale din ultimele decenii, realizate cu eșantioane din Asia, America de Nord și Europa Centrală
și de Sud-Est, au subliniat că dezvăluirea poartă amprenta mediului socio-cultural în care evoluează
individul la un moment dat (A. Gavreliuc, 2011, p. 268). Într-un studiu la care au participat 250 de
subiecți aparținând unor culturi diferite – chinezi, japonezi, vietnamezi, thailandezi – Charles McHugh
(1999) a arătat că în timp ce americanii consideră dezvăluirea față de o persoană cu care doresc să
inițieze un contact social ca fiind dezirabilă social, indivizii aparținând culturilor colectiviste se
dezvăluie cu prudență partenerilor de relațiile, doar după ce cunosc opiniile acestora. Cum era și de
așteptat, scorurile subiecților din culturile colectiviste la scalele de măsurare a autodezvăluirilor sunt
mai mari pe dimensiunea „întindere”, comparativ cu indivizii aparținând unor culturi individualiste care
se disting prin profunzimea informațiilor relatate. Sunt deja celebre relatările anecdotice privind
contactul între culturi, lucru confirmat și cercetările interculturale privind temele pe care americanii le
abordează în conversație fără rezerve (vârsta, relațiile sexuale, problemele de sănătate), în timp ce
japonezii și chinezii le consideră subiecte tabu.
Funcțiile autodezvăluirii . Nu în cele din urmă sinteza studiilor pe această temă ne permite să stabilim
funcțiile autodezvăluirii în relațiile sociale, anume (P. Iluț, 2009, p. 288):
1) Prin autodezvăluire indivizii își gratifică nevoia de a exprima gânduri și sentimente . A face
confidențe unui apropiat despre un episod emoțional pe care l-am traversat recent este o
modalitate cathartică de descărcare a afectelor.
2) Destăinuirea are de asemenea o funcție de autoclarificare ; reluarea unor probleme în discuțiile
cu ceilalți contribuie la înțelegerea acestora, la reîncadrarea cognitivă a problemelor.
3) Prin observarea reacțiilor interlocutorilor la receptarea confidențelor noastre ne validăm
gândurile și verificăm dacă sunt normale sau nu. În același timp, prin validarea gândurilor
noastre obținem, spontan sau conștient, aprobarea semenilor , motiv de creștere a prețuirii de
sine.
4) Autodezvăluirea reprezintă un instrument de exercitare a controlului social . În confidențele pe
care la facem celorlalți operăm procese de selecție a informației, destăinuind celor apropiați
lucrurile care ne avantajează, distorsionând în schimb informațiile care nu ne ajută să menținem
o identitate socială pozitivă.
5) În relațiile interpersonale, dezvăluirea mutuală consolidează intimitatea , de la un dialog pe
teme generale se relatează, progresiv, subiecte cu grad ridicat de intimitate. Adecvarea
nivelurilor de intimitate în destăinuiri contribuie la evoluția pozitivă a relațiilor interpersonale.
906) Nu în ultimul rând, la toate acestea mai putem adăuga, funcțiile adaptative ale autodezvăluirii.
Confidențele făcute celorlalți în situații de anxietate (de exemplu, tensiunea dinaintea unui
examen) contribuie la descărcarea emoțiilor și, consecutiv, la creșterea performanțelor .
Comunicarea de susținere. Consolarea
Deși termenul ”comunicare de susținere” ( supportive communication ) a intrat de curând în vocabularul
psihosociologiei și al științelor comunicării, studiul modalității în care răspundem (verbal și nonverbal)
semenilor noștri care trec printr-o o situație dificilă (pierderea unei persoane dragi, diagnosticarea unei
boli incurabile etc.) ar putea fi datat la mijlocul secolului trecut, când modelul non-directiv în asistarea
persoanelor (C. Rogers, 1950) s-a impus în psihoterapie. Într-un compendiu recent despre comunicarea
interpersonală (M. Knapp, 2003), capitolul dedicat comunicării suportive indică clar situarea acestei
tematici la intersecția dintre psihologie, psihoterapie, psihosociologie și pragmatica comunicării.
În general, termenul „comunicare de susținere” se referă la ansamblul mesajelor verbale pe care
le elaborăm pentru a transmite asistența și sprijinul pe care urmează să îl acordăm unei persoane
apropiate care traversează o experiență traumatizantă (D. J. Goldsmith, 2004, p. 3). Pentru Brant R.
Barleson (2003, 10) comunicarea de susținere constă în acele mesaje, care în conversațiile curente iau
îndeosebi forma sfaturilor, opiniilor și sugestiilor, și pe care indivizii le produc în efortul de a reduce
anxietatea receptorului. Psihologul american John Jung (1984) consideră că termenul comunicare de
susținere se referă doar la una dintre dimensiunile suportului social ( social support ), acesta din urmă
constând în „ansamblul relațiilor interpersonale care îi asigură individului un liant pozitiv (simpatie,
prietenie, dragoste), un ajutor practic (instrumental, financiar), dar și informații și evaluări referitoare la
situația problematică”. Bernard Rimé (2005/2008, pp. 247-248) clarifică conceptul de „comunicare
suportivă” subliniind că acesta designează mesajele verbale de reconfortare „prin care urmărim în mod
deliberat să calmăm sau să reducem starea de suferință a celui confruntat cu o situație dificilă”. Fără a
face abstracție de clarificările conceptual amintite anterior, propunem definirea termenului de
„comunicare suportivă” ca ansamblul mesajelor verbale (sfaturi, opinii, sugestii) și nonverbale (gesturi
de atașament, cum ar fi cuprinderea brațului sau îmbrățișarea, punerea mâinii pe umăr etc.) prin care
receptorul gratifică în mod spontan sau conștient nevoia de sprijin social, de afiliere și reduce starea de
anxietate a unui individ aflat în dificultate”. În definiția enunțată ținem cont de faptul că în comunicarea
interumană mesajele nonverbale sunt percepute simultan cu cele verbale și decodate împreună (L. Ivan,
2009). De asemenea, definiția reunește concluziile unor cercetări (B. Rimé (2005/2008) care au arătat
că răspunsurile la mesajele de suferință ale semenilor pot avea caracter de intenționalitate, când în mod
conștient dorim să exprimăm suportul și să ne asumăm emoțiile celuilalt, dar pot fi și spontane
(contagiune emoțională) ca reacție la mesajele receptate.
91Atitudinile interpersonale. Chiar dacă asistarea și consilierea persoanelor a devenit un domeniu de
studiu de sine stătător, practicat prin atestare profesională, în multe din situațiile informale de
comunicare, ne comportăm ca niște „terapeuți naivi”, încercând să să-i sprijinim pe semenii noștri. Iată,
o astfel de situație:
Mihai este student în anul al doilea la Facultatea de Medicină. Într-o conversație cu prietenii
săi, Mihai le mărturisește despre problemele locative: „Anul acesta îmi voi depune dosarul
pentru obținerea unui loc în cămin, deși aș fi preferat să îmi închiriez o garsonieră deoarece
îmi asigură intimitatea când trebuie să studiez pentru examene. Simt că nu mă pot adapta
condițiilor din cămin deoarece nu au săli de lectură”. „În fond au mai existat și alții ca tine
care au stat în cămin și au terminat facultatea cu note foarte mari”, spune George. Laura,
adaugă „Nu te îngrijora, Mihai, știu că este greu. Te înțeleg, dar te poți baza pe noi. Ești
binevenit la noi acasă mereu, mai ales în perioada sesiunii. Avem o cameră liberă, unde poți
învăța în liniște”.
Cum vi se pare intervenția Laurei în problema pe care o are Mihai? Dar a lui George? Vi s-a întâmplat,
fără îndoială, să fiți în postura celor doi interlocutori, fără însă să conștientizați că prin intervențiile
verbale pe care le aveți după ce o persoană v-a expus o problemă exprimăm diverse atitudini (de sprijin,
de respingere etc.) față de aceasta sau față de problema invocată. Acest fragment, extras dintr-o
conversație obișnuită, vizează tipologia atitudinilor interpersonale într-o situația de comunicare,
elaborată de unul din discipolii lui Carl Rogers, psihologul american Ellias Hull Porter (1914 – 1987).
Aplicând modelul rogerian de interacțiune terapeut-client, Ellias H. Porter ( An introduction to
therapeutic counseling , 1950), a arătat că într-o situație de comunicare putem dezvolta cinci tipuri de
atitudini interpersonale (Tabelul 2) care determină reacții diferite din partea interlocutorului ( apud G.
Amando și A. Guittet, 2003/2007, pp. 129-131).
1) Atitudinea de interpretare creează o diferență de status între participanții la actul de
comunicare prin aceea că unul își asumă rolul de interpretant și își relevă dreptul de
a cunoaște situația și de a furniza o clarificare. Adoptarea unei atitudini de
interpretare, fie aceasta corectă sau greșită, cu privire la o problemă socială,
declanșează mecanisme de apărare ale partenerului de interacțiune mergând, în
unele cazuri – când interpretarea nu aduce o semnificație nouă pentru ceea ce s-a
spus deja – până la blocarea comunicării. În exemplu de mai sus, George își asumă
o astfel de atitudine interpretativă, pe care Mihai o va decodifica în acord cu
atitudinea sa nefavorabilă față de locuirea în cămin și față de care, probabil, Mihai
va contraargumenta.
2) Atitudinea de evaluare constă într-o judecată evaluativă care invocă normele și
valorile la care se raportează participanții la comunicare (este adevărat, este fals,
este bine, este rău etc.). Ca și atitudinea de interpretare, formularea unor mesaje
evaluative în raport cu ceea ce spune sau face unul dintre parteneri instituie o situație
asimetrică de comunicare (evaluator-evaluat). O evaluare negativă va determina
scăderea stimei de sine a persoanei evaluate, și, implicit, va bloca dialogul. În
schimb, o evaluare pozitivă, în acord cu părerea deja exprimată, va întări atitudinea
persoanei evaluate și va genera biasul în comunicare, adică selectarea acelor
informații care vor determina receptarea evaluărilor pozitive.
3) Atitudinea de anchetă sau investigare are ca scop culegerea unor informații în
scopul înțelegerii situației, direcționând comunicarea către detaliile necesare
receptorului. Formulată pe un ton imperativ, întrebarea poate fi resimțită ca un
interogatoriu, iar dacă este prea personală poate suscita reacții de inhibiție.
4) Atitudinea de consiliere , în conversație, ia forma sfaturilor și sugestiilor, oferind
alternative de soluționare a problemelor. În acest mod, cel căruia i se sugerează un
92model de acțiune, dacă îl acceptă, îi sunt gratificate nevoile de sprijin. În cazul în
care aceste propuneri nu se vor finaliza în acord cu așteptările emițătorului,
responsabilitatea va reveni celui care a recomandat soluțiile. Atitudinea de consiliere
ilustrată în exemplul nostru de Laura, urmărește să ofere interlocutorului susținere,
apreciere și participare afectivă. În conversații, exprimăm totodată această atitudine
prin încurajări („Ai toate calitățile ca să reușești!”), prin consolări („Important este
că ai încercat”), prin exprimarea unei atitudini în acord cu experiența partenerului
de dialog („Am trecut și eu prin asta! Te înțeleg!”).
5) Atitudinea de înțelegere, de apreciere, de comprehensiune, constă în reformularea
mesajului celuilalt fără a emite aprecieri și judecăți de valoare. În acest fel, consideră
Ellias H. Porter, ne exprimăm atenția necondiționată asupra celorlalți favorizând
dezvoltarea unui climat de încredere.
Tabelul 2. Diferite atitudini și consecințele lor (după Jean-Claude Abric, 2002, p. 51).
Tipuri de atitudini Consecințele asupra celuilalt
1. Evaluare
Formularea unei judecăți pozitive sau negative. Dacă judecată este negativă:
– agresivitate
– blocaj
Dacă judecata este pozitivă:
– menținerea unui feedback favorabil; selectare
2. Interpretare
Explicarea, dezvăluirea rațiunilor ascunse ale
discursului sau ale comportamentului. – blocaj, dacă interpretarea este falsă sau prematură
– agresivitate
– canalizare; justificare
3. Ajutor, consiliere
Propunerea unei soluții; de-dramatizare; liniștire. – superficialitatea exprimării
– canalizare
– demobilizare (decalaj între dedramatizare și
experiența trăită)
4. Chestionare
Formularea unor întrebări pentru a obține mai multe
informații. – răspunsuri superficiale prin non-aprofundare
– canalizare; manipulare conștientă sau inconștientă
– perceperea unei hărțuiri (a unei atitudini
inchizitoriale)
5. Comprehensiune
Reformulare pentru a încerca să înțelegem fără a
judeca – crearea unui climat pozitiv (reducerea
amenințărilor)
– incitarea la a continua și a aprofunda
Păstrând o conceptualizare asemănătoare, psihosociologul american Brain B. Burleson a arătat că
mesajele suportive, denumite de autor, mesaje de reconfortare ( comforting messages ) se particularizează
prin următoarele caracteristici (B. B. Burleson et al., 2005, p. 90):
1) Se manifestă prin reformulare, în sensul că pleacă de la punctul de vedere și experiența
traversată de emițător, reluând ceea ce emițătorul a exprimat inițial;
2) Au un caracter nonevaluativ, fără a se exprima judecăți de valoare asupra persoanei și
a situației pe care aceasta o traversează.
3) Sunt centrate pe receptor, pe emoțiile acestuia, și nu pe eveniment și cauzele lor,
conducându-l pe emițător la o exprimare liberă.
4) Sunt noninterpretative în raport cu mecanismele de apărare ale emițătorului.
În realitate, niciuna dintre cele cinci atitudini la care a făcut referire Ellias H. Porter nu se regăsesc în
„stare pură”, dinamica unui dialog informal putând conduce succesiv interlocutorii la adoptarea
diferitelor atitudini interpersonale. Abordarea psihosociologică plasează acest model în contextul
interacțiunii cu celălalt, investigând, în special, percepția emițătorului asupra verbalizărilor prin care
93receptorul își exprimă suportul. În experimente psihosociologice, receptarea mesajelor verbale de
reconfortare a corelat cu depășirea obstacolelor, înlăturarea simptomelor de boală, cu schimbări la
nivelul comportamentului și al sănătății mintale a receptorului (P. M. Pauley și C. Hesse, 2009, p. 497).
Sursele mesajelor de reconfortare au fost percepute ca mai înțelepte, mai experimentate, mai puternice,
de unde rezultă că țintele se simțeau mai protejate, mai în siguranță, și prin urmare, mai puțin vulnerabile
și anxioase. Disponibilitatea de a asculta, lipsa mustrărilor, încurajarea sincerității, acceptarea și
controlul reacțiilor spontane, chiar și după dezvăluiri dramatice și damnabile, toate acestea, îi fac pe cei
aflați în dificultate să simtă că au pe cineva de partea lor ( ibidem).
Consolarea . După modalitățile în care răspundem celor aflați în suferință, Brant B. Burleson (1985) a
construit o scală a mesajelor de consolare ( comforting messages ), de la mesaje cu conținut empatic
ridicat, care legitimează punctul de vedere al persoanei aflate în dificultate, până la situația de non-
răspuns, de negare a sentimentelor acesteia. Pentru elaborarea acestei scale, Brant B. Burleson și Wendy
Samter (1985) au rugat un grup de 148 de studenți să-și imagineze că discută cu cel mai bun prieten în
patru situații dificile: pierderea unei persoane dragi, nepromovarea unui examen, pierderea bursei de
studiu, divorțul părinților. Apoi, subiecții au apreciat asupra mesajelor oportune sau inoportune,
formulate anterior de autori, pentru cele patru situații. După cum se poate vedea și în Tabelul 3, Scalarea
mesajelor s-a făcut în funcție de trei indicatori (Tabelul 3). Primul corespunde situației în care receptorii
refuză, implicit sau explicit, să-și exprime sprijinul (itemii 1, 2 și 3). Cel de-al doilea indicator grupează
mesajele prin care sursa acceptă sentimentele țintei, fără a face referire la acestea (itemii 4, 5 și 6). La
nivelul superior al scalei, au fost codificate mesajele care recunosc explicit sentimentele țintei.
Rezultatele au indicat că, în medie, subiecții preferau mesajele care transmit un suport ridicat,
comprehensive, nondirective și nonevaluative.
Tabelul 3. Scala mesajelor de reconfortare pentru situația nepromovării unui test (după B. Burleson și W. Samter,
1985, p. 114).
9. Sursa ajută ținta să obțină o perspectivă asupra sentimentelor și încercărilor sale.
”Înțeleg cât este de frustrant să studiezi pentru un test și mai apoi să nu reușești foarte bine la acesta. Te
enervează și te deranjează dar mai presus de toate pierzi foarte mult din auto-încredere. Uneori te mai întrebi
dacă merită să încerci. Dar acest lucru înseamnă că ești prost sau ceva de genul acesta. Și poate că ai învățat
tipul de întrebări pe care profesorul ți le adresează astfel încât să te poți descurca mai bine la testele viitoare.
Sau poate că acum ști modul în care dorește profesorul să gândești referitor la materialul respectiv. Astfel că,
deși este foarte probabil să fie greu să privești acest lucru din afară, poate că ai învățat ceva într-adevăr
important care te poate ajuta în viitor.”
8. Sursa oferă cunoștințe și explicații elaborate despre sentimentele celeilalte persoane.
”Ei bine, știu că ești supărat din acest motiv. Este foarte frustrant și deranjant când muncești din greu pentru
ceva care nu este răsplătit. Acest lucru te poate face să te simți descurajat. Dar de obicei te descurci binișor.
Toată lumea are uneori zile proaste. Ești om și probabil că ai avut doar o zi proastă. Am eșuat la unele teste și
înainte și știu cât poate fi frustrant acest lucru. Cred că înțeleg modul în care te simți.”
7. Sursa recunoaște în mod explicit sentimentele celuilalt, dar oferă explicații implicite ale acestor sentimente
(adesea cuplate cu încercări de ”remediere” a situației).
94”Hei, știu că ești supărat pentru că nu te-ai descurcat bine la test. Știu că probabil acum te simți frustrat. Dar
cel mai important lucru acum este să încerci să privești înainte și nu înapoi. Studiază mai bine pentru următorul
test și încearcă să nu fi supărat referitorul la modul în care te-ai descurcat la acest examen.”
6. Sursa oferă explicații care nu sunt centrate pe reducerea stării emoționale a persoanei țintă (adesea include
referințe la moderație).
”Testul a fost foarte greu. Nu foarte multe persoane s-au descurcat bine. Poate că întrebările au atins numai
părțile pe care nu le-ai înțeles. Sau poate că ai studiat ce nu trebuia. Aceste lucruri se mai întâmplă dar
amintește-ți faptul că nota ta nu depinde decât de un punctaj la un test.”
5. Sursa recunoaște sentimentele persoanei-țintă dar nu încearcă să o ajute să înțeleagă de ce aceste sentimente
sunt trăite și nici nu sugerează modalități de gestionare a acestora.
”Îmi pare rău că nu te-ai descurcat bine la test. Îmi pare rău că te simți atât de prost din acest motiv. Vrei să
vorbim despre test?”
4. Sursa încearcă să distragă atenția celeilalte persoane de la situația stresantă și de la sentimentele care apar
din această situație.
”Nu ai obținut cel mai scăzut punctaj, așa că cel puțin te-ai descurcat mai bine decât alte persoane. Hai să
ieșim și să încercăm să ne jucăm frisbee cât soarele mai strălucește.”
3. Sursa ignoră sentimentele care sunt trăite de cealaltă persoană (include frecvent afirmații, spunând celeilalte
persoane să ”uite” de situație sau cum ar trebui să se simtă referitor la această situație.)
”Uită de test. Sunt lucruri mult mai importante în această lume decât un test. Așa că uită de test și gândește-te
la altceva.”
2. Vorbitorul provoacă legitimitatea sentimentelor celuilalt.
”Probabil că nu te străduiești îndeajuns – de aceea ai picat. Chiar nu ai de ce să fi supărat dacă nu ai studiat
așa cum ar fi trebuit.
1. Vorbitorul condamnă sentimentele celeilalte persoane.
”Probabil că ai eșuat pentru că nu ai studiat suficient. Probabil că nu ai băgat în seamă testul, așa că este numai
vina ta și a nimănui altcuiva.”
Notă. Subiecții de experiment au primit doar cele nouă mesaje fără explicarea fiecărui indicator.
Sursele sprijinului. După o cercetare etnografică desfășurată în campusul universității Iowa, constând
în analiza unui număr de 112 situații în care studenții americani ofereau sfaturi colegilor lor, Daena J.
Goldsmith și Kristine Fitch (1997) atrag atenția asupra faptului că cercetările pe această temă trebuie să
țină seama de caracteristicile surselor sprijinului. Indivizii percep diferit mesajele de reconfortare, în
funcție de statusul celor care le emit (D. J. Goldsmith și K. Fitch, 1997, p. 462). De exemplu, studenții
cuprinși în cercetare declarau că sfaturile venite din parte prietenilor sunt sincere și eficiente, în schimb
sprijinul furnizat de părinți era considerat neadecvat și intruziv. Pe de o parte, rezultatele pot fi puse pe
seama nevoii de independență a adolescenților maturi (18-22 ani), iar pe de altă parte, menționează
autorii, acestea reflectă opiniile generalizate în ansamblul populației din Statele Unite ale Americi,
anume tinerii, ajunși la vârsta adultă, trebuie să se descurce singuri.
În timpul facultății, studenții caută și consideră dezirabil suportul venit din partea celor de-o seamă ( peer
group), mai degrabă decât din partea profesorilor și persoanelor abilitate. Cercetările desfășurate pe
loturi de studenții ( N = 1000) aflați în anul întâi de facultate au arătat că cel mai apreciat sprijin de către
aceștia a constat în suportul emoțional pe care l-au primit pentru rezolvarea unei probleme legate de un
moment stresant (63%) mai degrabă decât cel informațional (35%), legat de adaptarea la viața din
95campus (B. Thompson și J. P. Mazer, 2009, p. 445). Studenții din anul întâi primesc în medie mai mult
sprijin decât cei din anul al treilea sau al patrulea. Canalul de comunicare cel mai utilizat pentru cererea
sprijinului este întâlnirea față-n-față (62%), comparativ cu telefonul (19%) și internetul (17%). Cei care
primesc suport din partea colegilor au o eficacitate mai ridicată și reușesc astfel să obțină note mai mari
(B. Thompson și J. P. Mazer, 2009, p. 453).
Într-o cercetare similară, care a vizat probarea unei corelații între competența nonverbală și
succesul academic al studenților, desfășurată în două universități din București, s-a constatat că subiecții
(N=72 studenți) care sunt centrali în rețelele de suport informațional (de tipul oferirea de informații cu
privire la cursurile de la care au absentat) au rezultate școlare mai bune și sunt percepuți de actorii sociali
din rețea ca o sursă de încredere (L. Ivan și A. Duduciuc, 2011, pp. 160-161). În mod similar, studenții
care erau considerați ca mai „buni sfătuitori” în găsirea unei slujbe, precum și cei care cooperau în
proiecte academice, erau printre cei care obțineau note mai mari la examen.
Recent, un studiu desfășurat printre angajații ( N=220) spitalelor americane din Oklahoma City,
San Francisco și Memphis a relevat funcțiile adaptative ale mesajelor de sprijin (K. B. Wright et al.,
2010). Cu cât subiecții receptau mai multe mesaje de consolare din partea superiorului ierarhic, cu atât
satisfacția cu privire la locul de muncă era mai ridicată. Trebuie menționat faptul că rolul relațiilor
interpersonale de sprijin, atât pe orizontală, cât și pe verticală, cu colegii și conducerea, în randamentul
cu privire la locul de muncă, a fost pus în evidență încă din 1936, într-unul din celebrele „experimente
Howthorne”, realizate de Elton Mayo, Fritz Roethlisberg și William J. Dickson. În baza rezultatelor
obținute în cadrul interviurilor cu angajații uzinelor Howthorne, autorii au argumentat asupra necesității
serviciului de counseling psihosociologic în industrie și în alte domenii de activitate, în esență
nonevaluativ și confidențial ( apud I. Filipescu și B. Ștefan, 2011, p. 278).
Modelul comportamentului interpersonal
Potrivit modelului comportamentului interpersonal ( interpersonal behavior model ), un individ care se
dezvăluie cu privire la o situație care îl afectează negativ are un anumit scop, fie să obțină un sfat, fie să
obțină consolare. A fi suportiv, în opinia psihosociologului Leonard M. Horowitz (2001, 50) înseamnă
a infera corect scopul persoanei afectate negativ și a acționa în consecință. Principalele asumpții de la
care pleacă modelul comportamentului interpersonal sunt următoarele:
1) Toate relațiile interumane, fie acestea maritale, de prietenie sau de parteneriat,
comportă două dimensiuni: pe de o parte gratificarea nevoilor de apartenență, pe
de altă parte recunoașterea competențelor.
2) Persoana afectată caută, deopotrivă sprijin emoțional (dragoste), dar și aprecierea
competențelor și prețuire de sine (status social).
3) Prin urmare, reacțiile de sprijin (Tabelul 4) sunt de doua tipuri: mesaje de
comuniune ( communal support ), care răspund nevoii de iubire și afiliere și mesaje
de agentice ( agentic support ).
Tabelul 4. Posibile reacții a lui B la ascultarea problemelor lui A (după L. M. Horowitz et al. , 2001, p. 52).
Mesaje de comuniune Mesaje agentice
96 – Manifestă înțelegere.
– B își exprimă îngrijorarea față de A.
– B este prezent în mod sincer.
– B îi spune lui A că nu are nicio vină.
– B îl asigură pe A că lucrurile se vor rezolva.
– B își exprimă îngrijorarea.
– B își exprimă nonverbal afecțiunea față A.
– B subliniază calitățile și punctele tari ale lui A.
– B este de acord cu punctul de vedere a lui A .
– B promite că nu va vorbi altora despre acest lucru. – B îi propune lui A să-i prezinte o persoană care l-
ar putea ajuta.
– B îi propune lui A să-i prezinte o persoană care a
traversat o situație similară.
– B oferă informații.
– B oferă sfaturi lui A.
– B se oferă să-l ajute pe A.
– B îi spune lui A că suferă din cauza problemelor
lui A.
– B reinterpretează situația.
– B îi vorbește lui A despre o situație similară în care
s-a aflat B.
Modelul a fost probat empiric în cadrul unui experiment la care au participat 94 de studenți de la
Standford University. În prima etapă a experimentului, 43 dintre subiecți au fost rugați să relateze un
episod emoțional recent care i-a afectat negativ. După ce coordonatorii experimentului au codificat
povestirile în funcție de problema expusă (nepromovarea examenului, o despărțire în viața intimă etc.),
o altă grupă de experiment (51 de subiecți) a avut ca sarcină să citească aceste relatări și să răspundă la
întrebarea „Ce i-ați spune unei persoane aflată într-o astfel de situație?”. În medie, subiecții au elaborat
mai multe mesaje agentice decât de comuniune, atât pentru situațiile în care aveau ca sarcină să
comunice sprijinul cu privire la evaluarea performanțelor (de exemplu, nepromovarea unui examen), cât
și în cazul în care aveau de gestionat situații de comuniune, de tipul divorțurilor. Deoarece nu s-au
obținut variații ale mesajelor de sprijin în funcție de tipul problemei relatate, în cea de-a doua etapă de
experiment, Leonard M. Horowitz a introdus în relatările subiecților mesaje-stimul explicite de tipul
„Mă simt îngrozitor” sau „Nu știu ce să fac”. Apoi a rugat un lot de studenți (N=302) să-și imagineze
că interacționează cu cel mai bun prieten care traversează o astfel de situație. Rezultatele au oferit credit
ipotezei că reacțiile agentice („Nu știu ce să fac”) declanșează din partea receptorului un suport acțional.
Ultima etapă a experimentului a reunit în laboratorul de psihologie al Univeristății Stanford 80 de
participanți, grupați în diade, jumătate dintre aceștia fiind instruiți în prealabil să expună un episod
emoțional recent și jumătate să comunice sprijinul. Ulterior, participanții au completat un chestionar
privind posibilitatea de a mai interacționa în viitor și satisfacția privind consolarea primită. Rezultatele
au confirmat ipoteza potrivirii între cadrul ( frame) problemei și mesajul receptat. Cum poate fi avansat
acest model ca explicație în relațiile de comunicare de zi cu zi? Conform modelului comportamentului
interpersonal, un mesaj suportiv este eficient dacă este în acord cu scopul urmărit de emițător. Totuși,
în opinia noastră, distincția între problemele agentice și problemele de comuniune este prea rigidă.
Rămâne ca cercetările viitoare să aducă clarificări privind măsura în care o problemă agentică, de tipul
găsirii unui loc de muncă sau promovării unui examen, reclamă deopotrivă sprijin afectiv și acțional.
Întrebări recapitulative și teme de reflecție
1. În ce perioadă a evoluției psihosociologiei putem plasa preocupările de cercetare ale comunicării
interpersonale?
2. Care sunt notele definitorii ale conceptului de „comunicare interpersonală”? Ce dimensiuni psihosociologice
ale comunicării interpersonale am mai putea surprinde?
973. Care sunt caracteristicile psihosociologice ale fenomenului de autodezvăluire?
4. Care sunt funcțiile autodezvăluirii? Exemplificați!
5. Care sunt tipurile de atitudini interpersonale pe care actorii sociali le pot dezvolta într-o situație de consolare
a interlocutorului?
Bibliografie
Boncu, Ștefan (2005). Autodezvăluirea. În Șt. Boncu. Procese interpersonale: autodezvăluire, atracție
interpersonală și ajutorare (pp. 73-163). Iași: Institutul European.
Slama-Cazacu, Tatiana. (1961). Dialogul la copii. București: Editura Academiei Republicii Populare Române.
Chelcea, Septimiu. (2002). Un secol de cercetări psihosocilogice . 1897-1997 . Iași: Editura Polirom.
Constantin-Stoica, Ana. (2004). Conflictul interpersonal: prevenire, rezolvare și diminuarea efectelor . Iași:
Editura Polirom.
Dinu, Mihai. [2004] (2008) . Fundamentele comunicării interpersonale . București: Editura All.
Drăgan, Ioan. (2007). Comunciarea – paradigme și teorii . București: Editura Rao.
Gavreliuc, Alin. [2002] (2006). De la relațiile interpersonale la comunicarea socială. Psihologia socială și
stadiile progresive ale articulării sinelui (ediția a doua revăzută și adăugită). Iași: Editura Polirom.
Ivan, Loredana. (2009). Cele mai importante 20 de secunde. Competența în comunicarea nonverbală . București:
Editura Tritonic.
Iluț, Petru. (2009). Psihologie socială sau sociopsihologie: teme recurente și noi viziuni . Iași: Editura Polirom.
986
Grupurile sociale
Septimiu Chelcea
Oameni care să trăiască absolut izolați de semenii lor nu există. Robinson Crusoe, cel care a supraviețuit
un timp în singurătate, este doar o ficțiune a scriitorului englez Daniel Defoe (1660–1731). În realitate,
ne naștem în cadrul unui „grup informal” (familia), creștem, ne maturizăm, ne formăm ca personalități
tot în cadrul grupurilor (școlare, de prieteni și colegi de muncă etc.) și sfârșim, de asemenea, înconjurați
de membrii propriului grup (rude, prieteni) sau de cei ai „grupului formal” (medici, surori medicale etc.).
Nu întâmplător Aristotel (384 – 322 î.e.n) a consacrat ideea despre om ca „ființă socială” (gr. zoon
politikon).
Antropologii consideră existența grupurilor ca un postulat: nu se cunoaște până în prezent vreo societate
în care să nu existe grupuri de un tip sau altul. Totuși de la o societate la alta s-a constatat o mare varietate
în ceea ce privește tipurile de grupuri și proeminența lor: „Grupurile primare există în toate societățile,
dar grupurile secundare și grupurile de referință au un rol limitat sau nu există în unele societăți. În cele
mai multe societăți colectiviste, oamenii tind să aparțină unui număr redus de grupuri, dar aceste grupuri
sunt mai stabile și au o durată mai mare. Spre exemplu, în majoritatea societăților din Asia și Africa
familia extinsă este stabilă și are o mare importanță. Oamenii trăiesc și lucrează împreună cu ceilalți
membrii ai familiei extinse […] Foarte important, în general, ei se căsătoresc prin intervenția,
aranjamentul familiei. Ei nu aparțin altor grupuri decât familiei extinse” (F. M. Moghaddam, 1989, p.
449).
Dar să vedem ce se înțelege prin termenul de „grup social”, ce tipuri de grupuri compun societatea, care
este structura grupurilor, cum poate fi ea studiată. Despre toate acestea vom vorbi pe scurt în capitolul
ce urmează.
Ce este un grup social?
Înainte de orice, grupul social este un ansamblu mai mult sau mai puțin numeros de persoane. Dar două
sau mai multe persoane aflate laolaltă, ipso facto nu formează un grup. În metrou sau în autobuz, de
exemplu, chiar dacă suntem alături de alte persoane, nu constituim un grup. Putem vorbi de existența
unui grup doar în cazul în care persoanele interacționează și au în același timp sentimentul de apartenență
la grup, așa-numitul „sentiment de noi”.
În sensul cel mai larg, grupurile sociale sunt ansambluri de persoane diferite ca mărime, care
au un grad mai înalt sau mai redus de structurare și o durată mai mare sau mai mică a
interacțiunii și influenței interpersonale. Termenul de „grup” semnifică un număr de persoane
99interdependente care au legături afective și care interacționează pe baza unor reguli. Psihosociologul
britanic Rupert Brown (1988, p. 2) consideră că „Un grup există când doi sau mai mulți oameni se
autodefinesc drept membri ai grupului și când existența grupului este recunoscută de cel puțin o altă
persoană”. Această abordare teoretică a grupului are meritul de a combina criteriul subiectiv
(sentimentul de apartenență) cu cel obiectiv (recunoașterea din exterior), dar – așa cum observa Fathali
M. Moghaddam (1998) – nu acoperă întreaga tipologie a grupurilor sociale (de exemplu, grupurile
secrete).
Robert A. Baron și Donn Byrne (1997/2001, p. 434) se ratașază definiției propusă de P.B. Paulus în
Psychology of Group Influence (1989): „Grupul constă din două sau mai multe persoane care
interacționează și care urmăresc scopuri comune, au relații stabile, sunt oarecum interdependente și își
dau seama că sunt în fapt parte a grupului”. Sunt de reținut notele definitorii: interacțiuni structurate,
interdependență, relații stabile, scopuri comune, conștiința apartenenței la grup. Nici această definiție,
care corespunde exigențelor logicii formale (gen proxim și diferență specifică) nu este aplicabilă tuturor
grupurilor (de exemplu, grupurilor secundare).
Termenul de „grup social” se referă la o gamă extinsă de fenomene sociale, precum cuplurile maritale
(soț – soție), diadele formate din două persoane între care s-au stabilit relații de prietenie sau de iubire,
dar și comunitățile urbane sau rurale, confesiunile religioase, clasele sociale sau națiunile în întregul lor.
Pentru a opera cu termenul de „grup” va trebui să-i asociem o determinare, știind că totdeauna avem în
vedere un grup social. Când auzim vorbindu-se despre „grupurile de presiune”, despre „grupurile
secundare” sau despre „grupurile de referință” ș.a.m.d., înțelegem că toate sunt grupuri sociale (vezi C.
Schifirneț, 2004).
Este de reținut și definiția pe care o dă M. De Coster (1990, p. 125) grupului social. Sociologul
belgian spune: „Prin grup social se înțelege o formațiune socială în interiorul căreia indivizii sunt în
interacțiune conform unor reguli fixe… (criteriul obiectiv), împărtășesc sentimentul de a constitui o
entitate aparte (un prim criteriu subiectiv), astfel încât membrii s-ar putea recunoaște ca atare (al doilea
criteriu subiectiv). În consecință, nici proximitatea fizică, nici asemănarea fiziologică, nici nominalismul
statistic nu sunt cele care furnizează criteriul de distincție. .. : ceea ce contează este să nu se confunde
grupul social cu categoria socială” ( apud De Visscher, 1990, p. 321).
Natura grupurilor
Ansamblurile de persoane (grupurile sociale) diferă în ceea ce privește gradul de coeziune. Coeziune
socială este ridicată când oamenii gândesc, simt și acționează ca membri ai grupului, nu ca indivizi
izolați. Comparativ cu grupurile slab coezive, grupurile cu un grad înalt de coeziune exercită o influență
mai puternică asupra membrilor grupului. Cercetările psihosociologice au pus în evidență că factorii de
coeziune ai grupurilor sunt, în principal, mărimea grupului și similaritatea/diversitatea membrilor
grupului.
100Mărimea grupului . S-a pus în discuție numărul minim de persoane care permite să se vorbească de
existența unui grup. Analizând diadele și triadele, Jean Maisonneuve (1973/2000, p. 106) consideră că
existența celei de a treia persoane conferă mobilitate structurală grupului. Despre rolul celei de-a treia
persoane a atras atenția sociologul german Georg Simmel (1902) care a remarcat că în cazul unei tensiuni
survenite într-o diadă, această a treia persoană poate: a) media conflictul, indicând un scop comun; b) utiliza
situația în beneficiul propriu; c) determina coalizarea celor două persoane împotriva sa. Pornind de la rolurile
jucate de cea de-a treia persoane în grup, Theodore Caplow (1971) a dezvoltat un model triadic aplicabil în
analiza organizațiilor.
Unele cercetări psihosociologice mai recente au condus la concluzia că o dată cu mărirea numărului de
persoane în grup coeziunea grupului scade, participarea indivizilor la viața de grup diminuează,
cooperarea slăbește; sporește numărul conflictelor din interiorul grupului și devine evidentă tendința ca
puterea să se concentreze în tot mai puține mâini. E. J. Lavler (1992) explică relația invers proporțională
între mărimea grupului și coeziune prin aceea că în grupurile cu volum mare indivizii pierd posibilitatea
de a controla ce se întâmplă în viața grupului. Pe de altă parte, în grupurile cu mulți membri, indivizii
percep că impactul comportamentului lor asupra atingerii scopurilor grupului este slab și greu de
identificat. În aceste situații apare fenomenul numit „lene socială” ( social loafing ) sau „frânare socială”.
Similaritatea/diversitatea membrilor grupului reprezintă cel de-al doilea factor ce influențează
coeziune grupurilor. Persoanele care au trăsături de personalitate asemănătoare, interese și valori
similare participă mai intens la viața grupului.
Intervine și socializarea noilor membri ai grupului. Când membrii grupului sunt disimilari riscul
apariției conflictelor este sporit. Totuși, când sarcinile grupului sunt complexe, diversitatea membrilor
grupului asigură într-o măsură mai mare decât similaritatea lor îndeplinirea scopurilor grupului și, ca
urmare, coeziune grupului poate spori. În plus, similaritatea membrilor grupului poate duce la instalarea unei
forme nocive a vieții grupului, „gândirea grupală” ( groupthink ), despre care voi vorbi puțin mai departe.
Menționez acum doar că în mai toate manualele și tratatele de psihosociologie se menționează că structura
grupului se dezvoltă rapid și se modifică lent.
Tipuri de grupuri sociale
Societatea este formată din numeroase grupuri. Ele au caracteristici și funcții sociale diferite. Le putem
clasifica după mai multe criterii. În acest capitol ne vom ocupa doar de grupurile informale, adică de
ansamblurile umane constituite neoficial, fără reguli de interacțiune scrise și scopuri fixate prin legi sau
acte juridice. Grupurile care se formează și funcționează în baza unei hotărâri judecătorești, a unei
hotărâri guvernamentale sau prezidențiale (o firmă comercială, un partid politic, o universitate etc.) sunt
numite grupuri formale sau „organizații” . Nu vom discuta despre acestea (a se vedea capitolul despre
organizații). Nu vom face referiri nici la mulțimi sau la publicuri, deși sunt grupuri informale, întrucât
au fost prezentate în lecția despre comportamentul colectiv.
101Grupuri primare și grupuri secundare . Prototipul grupului primar este familia. În familie relațiile
dintre soți, copii și bunici sunt nu numai directe ( face-to-face ), dar și relativ stabile, de lungă durată și
pline de afectivitate. Din categoria grupurilor primare mai fac parte și grupurile de prieteni, de colegi de
clasă școlară, precum și echipele formate la locul de muncă. Astfel de grupuri au o influență puternică
asupra individului. Membrii grupului primar trăiesc intens „sentimentul de noi”, se sprijină reciproc în
acțiunile lor, se ajută, grupul oferind fiecăruia securitate emoțională. După Fathali M. Moghaddam,
1998, p. 448), grupurile primar au următoarele caracteristici:
1) frecvența interacțiunilor face-to-face ;
2) identificare puternică a membrilor cu grupul;
3) relații afective puternice între membrii grupului;
4) relații multifațetate;
5) existență îndelungată a grupului.
Termenul de „grup primar” a fost utilizat pentru prima dată de psihosociologul american Charles H.
Cooley (1864 – 1929) în lucrarea Social Organisation (1909). În concepția acestuia, grupurile primare
constituie „solul fertil al formării naturii umane” și acționează primordial și fundamental asupra
individului, identificându-l cu grupul.
Grupul secundar este caracterizat prin contrast cu grupul primar: este alcătuit dintr-un număr mare
de persoane, relațiile dintre membrii grupului sunt indirecte și sentimentul apartenenței la grup este mai
slab. Același Fathali M. Moghaddam (1998, p. 448) enumeră caracteristicile grupurilor secundare:
1) interacțiuni face-to-face reduse ca frecvență;
2) slabă identificare cu grupul;
3) relații afective diluate;
4) relații funcționare limitate;
5) existență de scurtă durată.
Spre exemplu, elevii care frecventează același colegiu sau liceu formează un grup secundar. În timp ce
cu colegii de clasă vă întâlniți aproape zilnic, discutați și vă simțim bine împreună, pe ceilalți elevi îi vedeți
mai rar, vorbiți cu ei întâmplător, iar prezența lor vă este oarecum indiferentă. Relațiile dintre membrii
grupurilor secundare au o durată mai redusă și sunt impersonale, fără implicare afectivă. Nu este însă exclus
ca, pe termen lung, relațiile interpersonale să se stabilizeze și să dobândească o încărcătură afectivă. În astfel
de situații grupurile secundare se apropie, din punctul de vedere cel puțin al unor caracteristici (conștiința de
„noi”, emoționalitatea relațiilor interpersonale ș.a.), de grupurile primare. Să ne gândim, de exemplu, la cele
câteva mii de muncitori dintr-o fabrică: într-o acțiune grevistă, grupul secundar aproape se transformă într-
un grup primar.
Grupurile de apartenență și grupurile de referință . Facem parte, așadar, din mai multe grupuri
primare și secundare (familie, clasă școlară, comunitate religioasă, națiune). Aparținem cu ființa noastră
acestor grupuri. Ele sunt pentru noi „grupuri de apartenență” cu care ne identificăm și care, de cele mai
multe ori, ne influențează modul de a gândi, simți și acționa. Dar nu numai grupurile de apartenență
102exercită o influență asupra noastră. Este posibil ca alte grupuri din care nu facem parte să joace un rol
„comparativ” sau „normativ”. Ne comparăm, de exemplu, cu grupurile de elevi din clasele mai mari și
începem a ne comporta ca ei. Adoptăm normele de comportare și valorile la care aderă ei. Astfel de
grupuri sunt pentru noi „grupuri de referință”. Pentru unii dintre noi grupul de apartenență este în același
timp și grup de referință: ne comparăm cu colegii de clasă și ne comportăm asemenea lor. De multe ori
grupul de referință este grupul din care aspirăm să facem parte: suntem elevi, dar dorim să devenim
studenți. Studenții sunt adesea grupul de referință al elevilor din ultimele clase de liceu. Profesorii,
academicienii, artiștii, oamenii politici sau sportivii de performanță pot constitui, de asemenea, grupuri
de referință pentru elevi.
Sociologul american Robert K. Merton (1910 – 2003) este fondatorul teoriei despre grupurile de
referință și despre rolul lor în societate. Robert K. Merton (1949) face distincție între „grupurile de
referință pozitive”, ale căror norme și valori sunt preluate de către alte grupuri sau persoane, și „grupurile
de referință negative”, ale căror norme și valori sunt respinse. Această distincție este importantă în analiza
devianței și a subculturilor delincvente. Teoria grupurilor de referință ne ajută să înțelegem cum ne fixăm
„nivelul de aspirații”: cu cât grupul de referință are o poziție mai înaltă în ierarhia organizării sociale, cu atât
nivelul de aspirații este mai ridicat. Atenție, deci, cu cine ne comparăm: dacă ne stabilim un grup de referință
prea înalt și ne identificăm cu acesta (vedetele TV sau sportive, oamenii de știință și cultură celebri pe plan
mondial etc.), prin comparație cu propria poziție socială, putem să trăim un sentiment de „frustrare relativă”.
Dacă avem un grup de referință caracterizat printr-o poziție socială prea scăzută, s-ar putea să avem un nivel
de aspirații redus, situație ce se repercutează negativ în planul dezvoltării personalității noastre. Este „cu
minte” să ne luăm ca referință un grup din zona proximei noastre dezvoltări!
Cercetările psihosociologice au pus în evidență:
1) influența explicită sau latentă a grupurilor de referință asupra judecăților și
comportamentelor celor care le iau ca model;
2) existența unor diferențe între grupurile de apartenență și grupurile de referință;
3) existența unor grupuri de referință negative;
4) posibilitatea schimbării la un moment dat a grupului la care se raportează
persoanele .
Jean Maisonneuve (1973/2000, p. 82) consideră că „grupul de referință este un concept tipic psihosocial,
în măsura în care el joacă un rol de mediator între normele culturale și motivațiile și opțiunile personale”.
Alte tipuri de grupuri . În afara grupurilor despre care am vorbit, întâlnim și alte tipuri de grupuri. Din
unele facem parte chiar noi: sunt așa-numitele „grupuri interne” (sau în terminologia anglo-saxonă
acceptată pe plan mondial ingroups); altele sunt dincolo de noi și le numim „grupuri externe”
(outgroups ). Membrii ingroup-urilor au un puternic sentiment de loialitate și adesea manifestă ostilitate
față de membrii outgroup -urilor.
Să ne gândim la „grupurile etnice”. Granițele dintre astfel de grupuri sunt nu numai geografice, ci și
culturale. Unificarea Europei, integrarea României în structurile economice și politice ale Europei presupun
103contactul strâns dintre grupurile etnice și reducerea stereotipurilor negative despre outgroup -uri. Acesta este
unul dintre scopurile „educației multiculturale”.
Dar oamenii se grupează nu numai în funcție de etnie sau de naționalitate, ci și în funcție de profesie,
vârstă, sex, confesiune religioasă sau regiune geografică. Medicii, șoferii, profesorii, inginerii,
economiștii ș.a.m.d. alcătuiesc tot atâtea grupuri profesionale. Deși nu se cunosc între ei, membrii unor
astfel de grupuri manifestă loialitate față de ingroup. Același lucru se poate spune despre grupurile de
vârstă, grupurile de gen (masculin/feminin) etc.
În societățile contemporane, grupurile de vârstă joacă un rol foarte important, constatându-se un „efect
de vârstă”, adică o raportare diferită față de valorile sociale în funcție de factorul biologic al îmbătrânirii.
De regulă, persoanele de vârsta a treia (de peste 65 de ani) sunt mai conservatoare decât tinerii sau
adolescenții, care au concepții de viață mai radicale. Generația tânără să nu uite că va ajunge și ea la
vârsta a treia și chiar a patra (peste 80 de ani), dată fiind creșterea speranței de viață.
În presa scrisă sau la TV se vorbește despre un tip aparte de grup: „grupul de presiune”, format pentru
atingerea unor scopuri colective (drepturi politice, libertate, egalitate a șanselor etc.) și pentru a influența
deciziile politice. Prin ce se caracterizează grupurile de presiune? Prin aceea că au stucturi
organizaționale relativ bine delimitate, au scopuri colective (interese materiale sau ideologice) și
exercită presiuni sub diferite forme (declarații de presă, marșuri și mitinguri etc.) asupra autorității de
stat.
Gupurile nominale , spre deosebire de grupurile despre care am amintit anterior, sunt mai degrabă
grupări statistice decât grupuri psihosociale. Tinerii din România alcătuiesc un grup nominal. Sigur că
nu toți tinerii se cunosc între ei, că nu interacționează și poate nici nu au sentimentul apartenenței la
grup. Sunt însă o categorie de persoane care se diferențiază pe baza unei caracteristici de alte grupuri
(de exemplu, categoria persoanelor vârstnice). Luarea în calcul a grupurilor nominale ajută la analiza
structurii sociale.
O altă distincție este cea dintre „grupurile naturale” și „grupurile artificiale” . Grupurile primare sau
secundare, de apartenență sau de referință sunt grupuri existente în condițiile obișnuite ale realității
sociale, sunt grupuri naturale. Dacă facem însă un experiment de laborator, atunci construim, în
conformitate cu designul cercetării, grupuri experimentale și de control, formate ad hoc din persoane
care anterior nu se cunoșteau între ele, nu interacționau. Acestea sunt numite „grupuri artificiale”. Un
astfel de grup artificial este și Training Group -ul utilizat ca practică atât în realizarea învățării sociale,
cât și în scop terapeutic.
În fine, în sociologie, dar mai ales în psihosociologie, s-au cercetat „grupurile mici”, care sunt numite
astfel nu atât pentru că au un număr mic de persoane (până la douăsprezece persoane sau, în mod
excepțional, treizeci de persoane), ci pentru că permit interacțiunea face-to-face a fiecărui membru cu
toți ceilalți. În contrast, „grupurile mari”, formate din sute și mii de persoane (vezi mulțimile, popoarele,
națiunile), nu asigură interacțiunea directă a persoanelor fiecare cu fiecare.
104În continuare, când veți întâlni termenul de „grup” fără nici o altă determinare, să știți că se are în vedere
grupul mic. Procedând la o analiză critică a definițiilor propuse de diferiți autori, Pierre De Visscher
(1996, p.323) a ajuns la concluzia că următoarele caracteristici sunt specifice „grupului restrâns” (grup
mic):
1) o unitate de timp și de loc, un „aici și acum”: această necesară asociere spațio-
temporală, pe care unii o numesc „umăr la umăr”, presupune o relativă proximitate,
o distanță interindividuală minimă;
2) o semnificație: o rațiune (sau rațiuni) de a fi și de a rămâne împreună; aceasta nu
implică existența unor obiective identice și nu presupune nici un trecut, o motivație
a experienței comune; de asemenea, nu este necesar a fi existat intenția de asociere,
participanții putând foarte bine să fie reuniți sub constrângere;
3) o soartă relativ comună: participanții vor împărtăși, într-o măsură care poate fi
variabilă, evenimente sau experiențe, precum și efectele lor; în acest sens, grupul
poate fi considerat experiențial;
4) posibilitatea perceperii și reprezentării fiecărui membru de către ceilalți: unii
vorbesc astfel de grupuri „față în față”; aceasta nu înseamnă totuși că, de la început,
fiecare participant are o percepție netă a tuturor celorlalți;
5) o „etitativitate” rezonabilă, grupalitate percepută de către membri și/sau de către
persoanele exterioare grupului;
6) posibilitatea de instaurare a unui proces interactiv: aceasta presupune ca membrii
să se influențeze reciproc; existența unor procese de interacțiune individuală exclude
anonimatul și depersonalizarea fenomenelor de masă și induce legături afective, dar
nu se identifică, de una singură, cu interacțiunea intergrupală;
7) o durată suficientă pentru ca un eventual proces de instituționalizare să fie
declanșat: s-ar putea dezvolta o structură, în sensul de pattern relativ stabil de relații,
exprimată prin funcții roluri, norme, facilitând pe termen lung integrarea și
identificarea membrilor.
Structura și funcțiile grupurilor
Am văzut că grupurile nu sunt pur și simplu mai mulți oameni laolaltă, care fac același lucru. Ei
interacționează în conformitate cu normele grupului (reguli de comportare, aprecieri, credințe etc.) care
influențează comportamentul indivizilor, adesea mai puternic decât normele sociale general acceptate.
Fiecare grup are o structură a sa, un sistem de poziții ierarhice, în virtutea cărora membrii grupului se
raportează unii la ceilalți.
Sistemul rol-status-urilor sociale . Dacă ne referim la grupurile mici, în care relațiile dintre indivizi
sunt face-to-face , observăm cu ușurință că oamenii își ajustează comportamentul după poziția socială,
după statusul social al persoanei cu care interacționează în conformitate cu modelul cultural împărtășit
în societate la un moment dat. Într-un fel îi salutăm pe profesori și într-alt fel pe colegii de clasă.
Conform modelului nostru cultural, suntem obligați să ne alegem cu grijă cuvintele când ne adresăm
profesorilor, în general, dar putem să apelăm la cuvinte din jargon în discuțiile cu prietenii. De ce? Pentru
că, în funcție de statusul nostru social, așteptăm în mod legitim anumite comportamente din partea
celorlalți. Un medic, de exemplu, se așteaptă ca pacientul să-i urmeze prescripțiile medicale, să se lase
examinat, să-i prezinte toate semnele maladiei și împrejurările îmbolnăvirii. În același timp, pacientul
manifestă un sistem de așteptări referitoare la medic (competență, înțelegere umană a suferinței lui etc.).
105Relația medic-pacient a fost analizată de Talcott Parsons (1902 – 1979) în lucrarea The Social System
(1951). Bolnavul are dreptul necondiționat la ajutor, are obligația de a dori însănătoșirea sa și datoria de a
coopera cu medicul pentru a se vindeca. Bolnavul nu este totdeauna responsabil pentru situația în care se
află. Medicul trebuie să aibă competență profesională, să trateze orice pacient în limitele specializării sale,
să manifeste neutralitate afectivă, dezinteres material sau financiar, altruism. Sigur, este vorba doar de o
analiză teoretică..
La modul general spus, fiecărui status social îi corespunde un „rol social”, un sistem de așteptări
legitime din partea celorlalți. Unele statusuri sunt „prescrise” (nu optăm pentru a le avea: spre exemplu,
nu noi decidem să ne naștem cu un anumit sex, nu facem nici un efort să ne naștem într-o familie bogată,
să fim tineri sau bătrâni). Alte statusuri sunt „dobândite” (ne străduim să accedem la anumite poziții
sociale, cum sunt cele legate de profesie). În societățile moderne, democratice, statusurile dobândite se
bucură de un prestigiu deosebit: nu în primul rând vârsta, sexul sau originea socială a familiei conferă
valoare persoanei, ci competența sa, adică statusul dobândit prin efort susținut și, adesea, prin renunțarea
la satisfacțiile imediate în vederea desăvârșirii profesionale și morale.
În lucrarea Fundamentul cultural al personalității (1945/1965), Ralph Linton (1983 – 1953) a adus
contribuții esențiale la înțelegerea societății ca un sistem complex de roluri și statusuri sociale,
considerând că relațiile interpersonale se desfășoară în funcție de pozițiile pe care le ocupă persoanele
în structura societății.
Fiecare dintre noi nu avem doar un singur status social și, corelativ, nu jucăm un singur rol social.
Suntem copii față de părinții noștri, elevi față de profesori (sau profesori față de elevi), colegi cu cei de-
o seamă cu noi etc. Avem, deci, asociat un sistem de rol-statusuri sociale. Între statusurile pe care le
avem pot apărea tensiuni, „conflicte interstatus” (de exemplu, un profesor care predă într-o clasă în care
este elev și fiul sau fiica lui). Unele statusuri sunt intrinsec conflictuale: de exemplu, statusul
adolescenței, purtătorul acestui status este considerat „prea mic pentru a fi mare și prea mare pentru a fi
mic”. Și statusul maistrului într-o întreprindere industrială, al asistentului universitar, ca și alte poziții
sociale generează „conflicte intrastatus”. Depinde de personalitatea fiecăruia de a depăși conflictele
legate de „sistemul rol-statusurilor” sale.
Diferitele statusuri sociale sunt exprimate simbolic prin vestimentație, titulatură, privilegii. V-ați
întrebat de ce într-o întreprindere industrială muncitorii lucrează în salopete albastre, inginerii în halate albe
sau altfel colorate decât cele ale muncitorilor, iar directorul general poartă la serviciu haine de stradă? Ați
observat că uniformele militare nu sunt… deloc uniforme? (Uniformele ofițerilor se deosebesc de cele ale
subofițerilor prin diferite însemne și prin calitatea materialului din care sunt confecționate). V-ați gândit că
puteți să aflați poziția unei persoane în ierarhia unei organizații fără să întrebați ce funcție ocupă? Este
suficient să observați la ce etaj este plasat biroul acesteia și, eventual, să numărați câte aparate de telefon are
pe birou, ca să nu mai vorbim de tipul acestora. Cu cât un șef este mai mare, cu atât are biroul mai mare, la
etajul unu sau doi, dar nu la parter. Are pe birou expuse mai multe telefoane și la masa de lucru fotolii din
piele, nu scaune de lemn. Și leafa este mai mare (salariul fiind confidențial, nu discutăm!). Prin toate acestea
106salariații își exprimă statusul pe care îl au. Nu cred că mulți vor urma sfaturile lui B. Aubrey Fisher – și nici
nu îndemn pe cineva să o facă. Atrag, însă, atenția că, procedând exact contrariu, nu ai garanția că vei ajunge
lider.
Între status, rol și personalitate există o strânsă unitate, în sensul că, pe de o parte, rolurile sunt
corelative statusurilor și împreună influențează personalitatea, iar, pe de altă parte, personalitatea poate
contribui la modificarea „prescripțiilor de rol” și, prin aceasta, poate influența statusul social. La nivel
instituțional „rolul se caracterizează prin prescripțiile sale și raportarea la sistemul pozițiilor sociale” (J.
Maissonneuve, 1973/2000, p. 132). Astfel, autorul anterior citat propune clasificarea rolurilor corelative
statusurilor: a) roluri instituționale asociale modelelor societății globale (de vârstă, sex, caste, clase
sociale); b) roluri funcționale, jucate în interiorul grupurilor. Firește că între cele două tipuri de roluri
pot să apară interferențe, uneori disfuncționale (de exemplu, raportarea într-o organizație la rolul
instituțional, nu la rolul funcțional).
Rolul de profesor, de exemplu, are prescripții: unele sunt esențiale (transmiterea de cunoștințe), altele
sunt indiferente (a spune glume elevilor), iar altele, în fine, se referă la conduitele interzise (primirea de
foloase necuvenite). Modul în care își joacă fiecare profesor rolul depinde de personalitatea lui. Ne
conformăm prescripțiilor de rol, dar încercăm să fim noi înșine, inconfundabili. Totuși, sistemul rol-status-
urilor sociale își pune amprenta asupra unor laturi ale personalității. Un profesor, un medic, un ofițer sau
un preot se disting de ceilalți prin anumite trăsături de personalitate, prin anumite comportamente:
altruismul, de exemplu. Statusul profesional, de cele mai multe ori, imprimă personalității o configurație
aparte.
Funcțiile grupurilor . În strânsă dependență de tipul și structura lor, grupurile au mai multe funcții.
După D. Krech și R.S. Crutchfield (1952), funcțiile grupurilor ar fi: a) satisfacerea diferențiată a nevoilor
membrilor grupurilor; b) satisfacerea nevoii de încorporare socială și de dominare (participare socială
și respectarea tradițiilor); c) îndeplinirea unor sarcini specifice și auxiliare; d) crearea altor nevoi o dată
cu atingerea scopurilor inițiale. Anne A. Schützenberg (1971) a identificat următoarele funcții: a) de
integrare; b) de reglementare a relațiilor intra- și interindividuale; c) de securitate. Adrian Neculau
(1977) aprecia că, ]n general, grupurile îndeplinesc funcțiile: a) de realizare a sarcinii; b) de comunicare;
c) de apreciere și evaluare; d) de influențare. Cătălin Zamfir (2005, p. 281) consideră că „Una dintre
proprietățile cele mai remarcabile ale grupului social este tendința lui spontană de a genera norme.
Normele sociale nu sunt numai norme care reglementează acțiunea, ci și norme de gândire care oferă
cadrul unei perceperi comune a realității”.
107Gândirea de grup
Termenul de „gândire de grup” (groupthink ) a fost utilizat pentru prima dată de psihosociologul
american Irving L. Janis (1918 – 1990) în lucrarea Victims of Groupthink. A Psychological Study of
Foreign-Policy Decisions and Fiascoes (1972, p. 9): „Gândirea de grup se referă la acel mod de gândire
în care persoanele se angajează când sunt puternic implicate într-un in-group coeziv, când dorința lor
de unanimitate depășește motivația de a cerceta realist modurile de acțiune alternative. […] Gândirea de
grup se referă la deteriorarea eficienței gândirii, testată în realitate, și la judecata morală ce rezultă din
presiunea in-group-ului”. După Irving L. Janis, gândirea de grup apare când în grupurile de decizie
menținerea coeziunii este considerată mai importantă decât luarea celei mai bune decizii.
Analizând modul în care grupul de decizie din jurul președintelui John F. Kennedy a hotărât în 1961 să
trimită 1400 de rebeli cubanezi instruiți de CIA să răstoarne regimul lui Fidel Castro (decizie soldată cu
lamentabil eșec), descoperă simptoamele gândirii de grup în acest caz:
1) Iluzia invulerabilității generată de euforia grupului, de optimismul exagerat, de
încrederea nelimitată în forța pe care grupul o reprezintă.
2) Iluzia unanimității: când membrii grupului de decizie ajung la același punct de
vedere, ei cred că au și dreptate. Ei nu conștientizează că s-a ajuns la unanimitate
datorită presiunii spre conformism și autocenzurii.
3) Presiunea asupra dubiilor: autocenzurarea ideilor deviante. În condițiile asumării
consensului, ideile critice, care contravin raționamentelor majoritare nu mai sunt
exprimate.
4) Prezența paznicilor minții: așa cum un bodyguard îl protejează pe președinte de
posibilele atacuri fizice, paznicii minții ( mindgurards ) au grijă ca obiecțiile să nu-l
atingă. Mindgurard -ul oprește informația care, crede el, ar diminua încrederea în
personalitatea șefului și ar pune la îndoială moralitatea deciziei colective. În cazul Bay
of Pigs (Golful Porcilor – locația de pe coasta Cubei în care au debarcat rebelii), rolul de
mindgurard l-a jucat chiar fratele președintelui, ministrul justiției Robert Kennedy.
5) Docilitatea întreținută de un lider agreabil, curtenitor: John F. Kennedy a fost un
astfel de lider, politicos și activ. El reprima cu abilitate exprimarea ideilor care
contraveneau planului CIA.
6) Tabu-ul asupra evaluărilor antagonice ale noilor membrii. Deși protocolul prevedea
invitarea tuturor demnitarilor guvernamentali la ședințele în care se luau decizii
importante, președintele discuta în grupuri informale cu membrii vechi, de
încredere, nu și cu cei nou veniți, moșteniți de la vechea administrație (după I.L.
Janis, 1972, 35-49).
Aceste constatări în cazul „Eșecului perfect: The Bay of Pigs ” (I. L. Janis, 1972, pp35-49) au fost
comparate cu alte eșecuri ale politicii externe americane: lipsa de vigilență a comandamentului naval
din Hawaii, care s-a soldat cu distrugerea flotei din Pacific a SUA în atacul japonez de la Pearl Harbor
– 1941, decizia administrației Hanrry S. Truman de a invada Korea de Nord – 1950, decizia cabinetului
Lyndon B. Jonson de escaladare a războiului din Vietnam – 1967). Analiza acestor cazuri l-au condus
pe profesorul emeritus al Universității Berkeley la identificarea celor trei căi generale de producere a
gândirii de grup: supraestimarea in-group-ului, îngustarea gândirii ( close-mindedness ) prin aceea că
108membrii grupului consideră decizia corectă și dezvoltă o perspectivă stereotipă asupra oponenților,
creșterea presiunii pentru conformare (după S. Franzoi, 1996/2000, p.336).
Irving L. Janis (1972, p. 13) a formulat următoarea lege: „Cu cât este mai mare amiabilitatea și spiritul grupal
din partea membrilor in-group-ului de decizie politică, cu atât mai mult crește primejdia ca gândirea critică
independentă să fie înlocuită cu gândirea grupală, care poate avea ca rezultat acțiuni iraționale și inumane
împotriva out-group -urilor”. Altfel spus, coeziunea grupului ar fi principala cauză a gândirii grupale. (figura
2)
Antecedentele gândirii de grup Erorile de procesare a informației Rezultatul
1. Insularizarea grupului 1.Mari omisiuni în cercetarea
2.Lipsa tradiției unui alternativelor
leadership imparțial 2. Mari omisiuni în cercetarea Probabilitate
3.Lipsa tradiției unor obiectivelor redusă a unor
proceduri metodice 3.Neexaminarea costurilor și rezultate
4.Omogeneitatea grupului riscurilor majore alegerii preferate favorabile
5.Tipul scurt pentru luarea
deciziei 4.Cercetarea unor informații
6.Eșecuri recente insuficiente
7. Stres ridicat 5. Erori de selecție în procesare
8.Supraestimarea grupului 6. Nereconsiderarea alternativelor
9. Îngustarea judecăților anterior respinse
10. Presiunea pentru 7. Neluarea în considerare a
uniformitate detaliilor planului de implementare,
monitorizare și a conexiunilor
Figura 2. Modelul gândirii de grup al lui I. L. Janis (1982)
O serie de cercetări ulterioare au scos în evidență importanța altui factor răspunzător de instalarea
gândirii de grup: stilul de conducere. Chiar Irving Lester Janis într-o lucrare scrisă împreună cu Leon
Mann (1977) subliniază impactul negativ al liderului directiv asupra deciziilor de grup: „Când un lider
directiv își anunță preferința pentru o anumită alternativă, membrii grupului coeziv vor avea tendința de
a accepta această alegere fără să o examineze critic, ca și cum ea ar echivala cu norma de grup” ( apud
Șt. Boncu, 1999, p. 114).
În lucrarea anterior menționată, Irving L. Janis și Leon Mann propun o teorie individualistă a gândirii de
grup, centrată pe conceptul de „eludare defensivă”. Pe scurt, noua teorie are în vedere că orice decizie majoră
presupune un conflict, iar orice conflict generează stres. În fața stresului decizional, oamenii reacționează
prin raționalizare, amânarea deciziei sau prin încredințarea deciziei altor persoane. Prin eludare defensivă se
evită stresul decizional, dar este favorizată gândirea de grup cu consecințe, uneori, dramatice. În perspectiva
teoriei individualiste, gândirea de grup este „un pattern colectiv de eludare defensivă”. Concret: stresul
decizional provoacă nevoia de afiliere, ceea ce duce la predominarea conformării la norma de grup și la
consens și unanimitate. Recent, Octavian Rujoiu (2010) a verificat printr-un experiment pe șase
formațiuni de lucru selectate aleator de la mai multe firme din București rezultatele unui experiment
109realizat de Cartwright Stephens (1999), ajungând la concluzia că apariția gândirii de grup se datorează
în mare parte stilului ineficient al liderilor.
Contracararea gândirii de grup poate fi realizată prin dezvoltarea unei „gândiri de echipă” ( teamthink ).
Gândirea de echipă se caracterizează prin efortul fiecăruia de a examina realist toate alternativele înainte ca
grupul să ia o decizie. Așa cum apreciau Charles C. Manz și Christopher P. Neck (1995), „gândirea de echipă
și gândirea de grup sunt două fenomene separate și distincte”. Pornind de la studiul celor doi specialiști în
management citați anterior, Octavian Rujoiu (2004, 206) a prezentat comparativ caracteristicile gândirii de
grup și ale gândirii de echipă. (tabelul 1)
Tabelul 1. Gândirea de grup versus gândirea de echipă (adaptat de O. Rujoiu după Ch. C. Manz și C. P. Neck,
1995, p. 12)
Gândirea de grup
Gândirea de echipă
1. Presiune directă împotriva părerilor divergente
2. Autocenzurarea părerilor divergente
3. Iluzia vulnerabilității de a greși
4. Iluzia unanimității
5. Existența „paznicilor minții”
6. Raționalizarea colectivă
7. Imagini stereotipe despre liderii inamici
8. Iluzia moralității
1. Încurajarea discutării părerilor contradictorii
2. Exprimarea liberă a părerilor/ideilor
3. Conștientizarea limitelor/amenințărilor
4. Recunoașterea unicității membrilor echipei
5. Recunoașterea perspectivelor exterioare grupului
6. Discutarea îndoielilor colective
7. Utilizarea părerilor nestereotipizate
8. Recunoașterea consecințelor etice și morale ale
deciziilor
Gândirea de grup a fost identificată nu numai în mediul politic de vârf din SUA, ci și la niveluri de
decizie mai puțin înalte, de exemplu în cadrul senatului Universității Kent (Th.R. Hennesley și G.E.
Griffin, 1896). Totuși, cele mai multe cercetări privind gândirea de grup au avut în vedere grupurile de
decizie ale administrației americane în perioada războiului rece. Mediul social extern grupurilor (situația
politică generală) nu se poate să nu fi influențat modul de eșuare a respectivelor decizii.
Reanalizând datele și rezultatele obținute în cercetarea unui număr de 19 crize din politica
americană de către G. M. Herek, I. L. Janis și P. Huth (1987), doi cercetători de la Departamentul de
Științe Politice al Universității de Stat Louisiana, Mark Schafer și Scott Crichlow (1996) au găsit că nu
toți factorii considerați de Irving L. Janis (lipsa tradiției unui leadership imparțial, lipsa tradiției unor
proceduri metodice, supraestimarea grupului, îngustarea gândirii și presiunea pentru uniformitate)
răspunzători pentru gândirea de grup corelează cu luarea deciziilor eronate. „Unii factori pe care Janis
i-a considerat ca fiind condiții antecedente importante nu corelează cu luarea deciziilor eronate, de
exemplu, omogeneitatea grupului și eșecurile recente. Aceste rezultate indică faptul că luarea deciziilor
eronate își au rădăcinile în stilul de leadership , procedurile tradiționale ale grupului și pattern-ul
comportamentului de grup” (M. Schafer și S. Crichlow, 1996, p. 415).
110 Teoria gândirii de grup, de la 1972 – când a fost lansată de către Irving L. Janis – și până azi,
a generat controverse științifice, s-a îmbogățit și nuanțat continuu. La nivelul actual al cunoașterii, se
acceptă că leadership -ul reprezintă cel mai puternic predictor al deciziilor de grup greșite. Ar fi
interesant de aflat dacă dincoace de cortina de fier în deciziile catastrofale de vârful puterii comuniste
au intervenit aceeași factori ca în eșecurile politicii externe americane.
Leadership-ul în grupurile mici
Am amintit deja în paragraful anterior rolul leadership -ului în luarea deciziilor în grup. Factorul
leadership are un rol deosebit de important în viața de ansamblu a grupurilor. Se acceptă de către
psihosociologi că noțiunea de leadership este „una dintre puținele universalii ale comportamentului
uman” (D. R. Forsyth, 1990/2001, p. 332), dar nu s-a ajuns la o definiție unică a leadership- ului.
Donald R. Forsyth (1990) consideră că termenul de „ leadership ” poate fi definit atât într-o perspectivă
funcțională, cât și într-una comportamentală. În perspectiva funcțională se pune accentul pe interacțiune:
leadership -ul este definit ca „un proces reciproc tranzacțional și transformațional prin care indivizilor li
se permite să-i influențeze și să-i motiveze pe ceilalți pentru promovarea scopurilor individuale și de
grup” (D. R. 1990/2002, p. 334). Sunt de reținut următoarele note definitorii ale leadership-ului:
1) este un proces reciproc: cadrul acțiunii, membrii grupului și liderul interacționează
și se ajustează;
2) este un proces tranzacțional : între membrii grupului și lider are loc un schimb social
(timp și energie contra beneficii material;
3) este adesea și un proces transformațional , în sensul că liderul sporește motivația,
încrederea și satisfacția membrilor grupului, determină schimbarea valorilor,
opiniilor și nevoilor grupului;
4e este un proces de cooperare caracterizat printr-o influență legitimă, nu prin putere
absolută: de multe ori, dreptul de a conduce este oferit în mod voluntar de către
membrii grupului.
5) este un proces de urmărire a scopurilor individuale și de grup adaptat în
permanență (după D. R. Forsyth, 1990/2002, p. 334).
Definiția comportamentală a leadership -ului ia în considerare tipurile-cheie de comportamente pe care
liderii le adoptă indiferent de ce fel de grupuri conduc. Fred Fiedler (1951, 1978, 1981) a identificat
două astfel de tipuri de comportamente: „comportamentele de relație”, care vizează atitudinile,
sentimentele, satisfacția membrilor grupului, și „comportamentele de lucru”, care au ca finalitate
îndeplinirea cu succes a scopurilor grupului. (Tabelul 2).
111Tabelul 2. Cele două dimensiuni fundamentale ale comportamentului de leadership
(după D. R. Forsyth, 1990/2002, p. 335)
Denumire conceptuală
Definiție
Exemple de comportament
Leadership -ul de relație
– orientat relațional
– socioemoțional
– sprijin afectiv
– centrat pe personal
– priceput în relații
– menținerea grupului
Implică acțiuni care mențin relații
interpersonale pozitive în interiorul
grupului; impune o încredere
reciprocă, prietenie, sinceritate
și disponibilitate în a explica
deciziile
– ascultă membrii grupului
– este ușor de înțeles
– este prietenos și abordabil
– tratează membrii grupului ca egali
– este dispus la schimbare
Leadership -ul de lucru
– orientat pe sarcinii
– centrat pe scop
– facilitează munca
– centrat pe producție
– priceput în administrație
– urmărește îndeplinirea
obiectivelor
Implică acțiuni care promovează
îndeplinirea sarcinilor; impune un
comportament controlat,
o monetizare a comunicării
și reducerea ambiguității
obiectivelor
– împarte sarcini de lucru membrilor
– are o atitudine clară în fața grupului
– critică munca de mântuială
– are grijă ca grupul să lucreze la
întreaga capacitate
– coordonează activitatea
Liderii în cadrul grupurilor
Liderul este persoana care exercită cea mai mare influență în grup, care direcționează și dinamizează
activitățile grupului. Cu acordul celorlalți, liderul inițiază acțiunile grupului, dă directive, împarte
recompense și are putere de sancționare a membrilor care nu contribuie la atingerea scopurilor asumate
sau care nu se conformează normei și manifestă tendințe centrifuge, de disoluție a grupului.
Tema conducerii grupurilor i-a preocupat pe psihosociologi de timpuriu. Au fost formulate teorii
implicite și explicite despre lideri. Unele dintre ele au doar o semnificație de istorie a științei (de
exemplu, teoria „lider înnăscut”, teoria „liderul ideal”), alte teorii au o putere explicativă limitată (de
exemplu, teoria fondată pe „participarea liderului” sau teoria bazată pe „trăsăturile liderului”). În fine
există teorii cu valoare explicativă mai largă, acceptate în psihosociologia contemporană (de exemplu,
„modelul conjunctural” sau teoriile privind „stilul leadership -ului”. Voi prezenta sintetic aceste teorii,
în ordinea în care au fost lansate, urmând în de aproape excelentul studiu despre leadership al lui Donald
R. Forsyth (1990/2002, pp. 339-358).
Pseudoteorii referitoare la lideri . Atât unii cercetători, cât și unii lideri politici au considerat (poate
mai consideră și azi) că a fi lider înseamnă a manipula masele, a controla acțiunile oamenilor, a-i
determina pe indivizi să facă ce nu vor și, culmea cinismului, să le și placă ceea ce sunt obligați să facă.
Mulți conducători (Hitler, Stalin, Mao, Ho Și Min, Ceaușescu ș.a.) au considerat că sunt providențiali și
au menirea să modeleze personalitatea celor pe care îi conduc. Așa s-a născut pseudoteoria „liderul
112înnăscut”. Nicolae Ceaușescu ar fi spus cândva că un conducător ca el nu se naște decât o dată la cinci
sute de ani și că poporul român nu-l merită! Teoria „liderul înnăscut” își trage falsitatea din importanța
exagerată a relației dintre calitățile individuale și împrejurarea de a fi lider.
O altă teorie care a făcut istorie, dar a rămas doar ca o pagină în istoria gândirii despre leadership
este așa-numita teorie „liderul ideal”. Astăzi de acceptă că există persoane care joacă rolul de lider cu
mult succes, dar lider ideal nu există, pur și simplu pentru că idealul… nu poate fi atins. Și ideea apariției
în situații de criză a unui „lider providențial” este eronată: nu a existat și nici nu găsesc temei să cred că
va exista un lider care să vindece lumea de toate suferințele și neajunsurile. Un astfel de lider este un
mit.
Teoria „stilurilor autoritar, democratic și libertal” de conducere a grupurilor . Înainte de jumătatea
secolului trecut Kurt Lewin, Ronald Lippit și Ralph White (1939) au realizat primele experimente
privind conducerea în grupurile mici. Acești reprezentanți notorii ai Școlii dinamicii grupurilor l-au
propus unor preadolescenți (băieți de 10-11 ani) să participe după orele de școală la unele activități
agreabile. Fiecare grup era condus de către un „asociat” al cercetătorilor care trebuia să se comporte fie
autoritar, fie democratic, fie libertal ( laissez-faire ). (Tabelul 3)
Tabelul 3. Stilurile de leadership (după K. Lewin, R. Lippit și R. White, 1939)
Stilul de leadership
Autoritar Democratic Libertal
Ordonă ce trebuie să facă fiecare
membru al grupului.
Îi împarte arbitrar pe subgrupe de
lucru.
Nu cere părerea membrilor grupului în
legătură cu deciziile luate.
Nu pune în discuție obiectivele pe
termen lung. Discută cu membrii
grupului activitățile ce
urmează să fie realizate.
Permite fiecărui
participant să-și
planifice activitățile.
Încurajează instituirea
unui climat de egalitate. Intervine rar în
activitățile grupului.
Lasă libertate totală
membrilor grupului de a
lua decizii.
Nu supraveghează
activitățile, dând doar
informații de ordin
tehnic.
Între cele trei grupe experimentale s-au găsit diferențe în ceea ce privește eficiența, satisfacția și
agresivitatea. În grupurile conduse democratic, respectiv autoritar preadolescenții au lucrat la fel de mult
timp; în grupul condus libertal au lucrat considerabil mai puțin timp. Când, conform planului
experimental, „asociatul” cercetătorilor părăsea camera, cei din grupurile conduse autoritar încetau să
mai lucreze, spre deosebire de cei din grupurile conduse democratic, care continuau să lucreze în același
ritm. În grupurile conduse libertal s-a înregistrat chiar o intensificare a ritmului de lucru. Membrii
grupului condus autoritar manifestau încredere în lider, dar au manifestat un simț critic puternic și au
113cerut în mod agresiv să li se acorde atenție. Preadolescenții din grupul condus democratic s-au comportat
prietenos. Rezultatele acestui experiment recomandă conducerea democratică a grupurilor.
Experimentul din 1939 realizat de Kurt Lewin, Ronald Lippit și Ralph White a inspirat în replică
numeroase alte studii. În 1974, Ralph Stogdill, analizând 40 de studii privind relația dintre cele trei stiluri de
conducere și productivitate, a constat că nici unul dintre stiluri nu poate fi asociat cu creșterea performanței
grupului. Totuși satisfacția este mai mare în grupurile conduse democratic, comparativ cu grupurile conduse
libertal.
Teoria „trăsăturile de personalitate ale liderului” se bazează pe rezultatele unor cercetări concrete în
grupuri de diferite tipuri (școlare, militare, de muncă etc.).
Unele cercetări au relevat că există o corelație între caracteristicile fizice și psihologice ale
persoanelor și faptul de a fi (sau de a deveni) lider. Ralph Stogdill (1974) a găsit în studiile publicate în
intervalul 1949-1974 o corelație medie de 0.30 între înălțime și leadership . De asemenea,
psihosociologul american anterior citat a găsit o relație pozitivă între greutatea corporală, vârstă și
leadership .
Relația dintre vârstă și leadership se cuvine a fi comentată. Ralph Stogdill (1974) este de părere că
„Organizațiile se bazează pe cunoștințele administrative și garanția succesului care vin o dată cu vârsta
și experiența” ( apud R.D. Forsyth, 1990/2002, p. 340). În perioadele de schimbări revoluționare, cum
este cea din România de azi, se pare că o astfel de regulă nu mai funcționează. Liderii politici la vârf
propovăduiesc întinerirea structurilor organizaționale. În organizații „seniorii” nu mai sunt ascultați,
dimpotrivă sunt, în cazul cel mai bun, marginalizați și îndepărtați. Cât este atitudine revoluționară și cât
demagogie îmi este greu să mă pronunț, dar de multe ori cei ce se clamează în favoarea promovării
tinerilor sunt lideri trecuți de a doua, chiar a treia tinerețe, care se încăpățânează să părăsească funcția
de conducere pe care o dețin.
Legătura dintre abilitățile intelectuale și leadership a concentrat atenția multor cercetări, în care s-
au testat inteligența, puterea de decizie, nivelul de informare și de creativitate. Sa conturat concluzia că
liderii îi depășesc, dar nu cu mult, pe ceilalți membrii grupului în ceea ce privește calitatea proceselor
intelectuale. O discrepanță prea mare între calitățile intelectuale ale liderilor și ale membrilor grupurilor
se poate solda cu un eșec al leadership- ului. Uneori, decât să fie conduse de persoane foarte inteligente,
dar pe care nu le înțeleg, grupurile preferă să aibă ca lider indivizi mai proști, doar cu puțin mai deștepți
decât membrii obișnuiți ai grupului.
Numeroase studii au relevat că există o legătură, dar slabă, între anumite trăsături de personalitate
(adaptabilitate, orientarea spre realizare, nivel de energie, tendința de dominare, masculinitate
/feminitate, acuitatea observării nevoilor grupului, abilități de lucru) și leadership . D. K. Simonton
(1992, 1994) a găsit că liderii sunt mai inteligenți decât nonliderii, au o gândire mai flexibilă, sunt mai
ușor adaptabili și au o dorință de putere mai accentuată decât ceilalți membri ai grupului.
114Modelul „grila managerială” . Vă amintiți că, discutând despre definiția comportamentală a
leadership- ului, am semnalat dihotomia „liderul orientat spre sarcină” ( task-oriented leader ) și „liderul
orientat spre relații” ( relationship-oriented leader ), propusă de Fred Fiedler în programul de cercetare
inițiat în 1951. Robert R. Blake și Jane S. Mouton (1964, 1978, 1980) au imaginat o grilă cu ajutorul
căreia putem pune în evidență centrarea liderilor pe una dintre dimensiuni (relație sau producție), ca și
echilibrul între aceste două elemente ale leadership- ului. (figura 3)
Crescut
ă 9
8 Preocuparea față
oameni 7
6
5
4
3 Scăzută 2
1
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Scăzută Preocuparea față de producție Crescută
Figura 3. Grila managerială propusă de R.R. Blake și J.S. Mouton (1978, p. 11)
(după D.R. Forsyth, 1990/2002, p. 350)
În studiile pe care le-au realizat folosind grila managerială, Robert R. Blake și Jane S. Mouton au
concluzionat că ledershipul 9.9 este „cel optim” în orice situație, lucru contestat pe drept de către alți
cercetători.
Teoria „Lidership-ul situațional” . Această teorie se bazează pe modelul „grila managerială”, dar aduce
o corectură fundamentală: leadership-ul nu trebuie să fie privit ca un proces încremenit în tiparele
„relație” și „lucru”, ci ca ceva flexibil, în funcție de situație, de „stadiul de maturizare” a grupului. Paul
Hersey și Kenneth Blanchard (1976), creatorii acestei teorii, consideră că relația dintre stilul de
leadership și nevoile grupului este mediată de maturitatea, experiența comună a grupului. Un lider
eficient trebuie să-și schimbe stilul de conducere pe măsură ce grupul evoluează, punând în act succesiv:
comunicarea, persuasiunea, participarea și delegarea. Potrivit acestei teorii liderii trebuie să fie flexibili.
În etapa de formare a grupului ei trebuie la un stil de lidership orientat de o potrivă socioafectiv (relații)
și productiv (de lucru). O dată cu maturizarea grupului, stilul de lidership trebuie schimbat. (Figura 4). 1.9. Management
Atenția și solicitudinea arătate față de
nevoile oamenilor pentru a menține
relațiile duc la instituirea unei atmosfere
de organizare amicale și detașate și la un
tempo ridicat al muncii. 9.9. Management
Îndeplinirea sarcinilor o realizează
oamenii foarte participativi;
independența datorată „interesului
comun” în privința obiectivelor
organizației duce la stabilirea unei relații
de încredere și respect reciproc.
9.1. Management
Eficiența în organizații vine din aceea
că sunt îndeplinite anumite condiții de
muncă în așa fel încât elementele
umane interferează în cea mai mică
măsură.
1.1. Management
Pentru a sprijini colaborarea în cadrul
organizației, este necesară exercitarea
unui efort minim în vederea
executării sarcinilor de muncă.
5.5. Management
Performanța în organizația obișnuită este
posibilă prin intermediul echilibrării
dintre necesitatea de a îndeplini sarcinile
și menținerea stării sufletești a oamenilor
la un nivel mulțumitor.
115
Crescută Scăzută Crescută
Scăzută
1 2 3
4
Orientarea spre sarcină Orientarea spre relație
Figura 4. Teoria situațională a leadership -ului emisă de P. Hersey și K. Blanchard (1976)
(după D.R. Forsyth, 1990/2002, p. 351)
Deși nu există un consens al specialiștilor, teoriile moderne ale leadership -ului se centrează relația dintre
caracteristicile liderului și natura grupului. Efortul de integrare a teoriilor se cere continuat și intensificat.
În prezent se constată o focalizare a cercetărilor asupra caracteristicilor liderilor transformaționali
și asupra relației dintre gender și stilul de leadership . Liderii transformaționali (sau carismatici) au
abilitatea de a schimba caracteristicile grupurilor pe care le conduc, de exemplu să deplaseze interesele
individuale spre interesele grupului, ale societății. Mahatma Ghandhi, Jawaharlal Nehru, Frankin
Roosevelt, Martin Luther King, Jr., Nelson Mandela, Papa Ioan Paul al II-lea au fost cu adevărat lideri
transformaționali.
Cercetările psihosociologice sugerează că leadership -ul transformațional are următoarele trei
componente de bază:
1) Abilitatea de a comunica o viziune, un ideal, un sistem de valori morale înalte și
tăria de a-i convinge mase mari de oameni că idealul poate fi atins.
2) Abilitatea de a implementa viziune pe care o au. Liderii transformaționali
utilizează de numeroase și variate tehnici de transpunere în realitate a idealurilor,
servesc ca model pentru ceilalți, sunt un suport pentru acțiunea maselor.
3) Utilizează un stil de comunicare verbală și nonverbală carismatic, caracterizat prin
frecvența simbolurilor arhetipale, a cuvintelor carismatice, a metaforelor senzitive
și prin tehnici persuasive, precum: contactul ocular, expresiile faciale, gesturile etc.
(după S. Franzoi, 1996/2000, p. 336).
116Relația dintre gender și leadership a intrat în sfera cercetărilor psihosociologice ca urmare a
transformările din societățile democratice, în urma mișcărilor feministe și a grijii americanilor pentru
political correctness .
În legătură cu diferențele de sex în eficiența leadership -ului, se pun următoarele întrebări:
1) Sunt bărbații conducători mai eficienți decât femeile?
2) Ca lideri, au bărbații orientare spre sarcini și femeile orientare spre relații?
3) Preferă oamenii să lucreze mai degrabă pentru bărbați decât pentru femei?
(D. R. Forsyth, 1990/2002, p. 356).
Prejudecata că bărbații sunt mai eficienți în leadership decât femeile are rădăcini istorice. În
societățile trecute, femeile, cu rare excepții, nu ocupau funcții de conducere decât ereditar (în familiile
regale) sau prin căsătorie (când moșteneau o afacere). Lucrurile s-au schimbat, în sensul că în prezent
tot mai multe femei sunt promovate în funcții de conducere atât în sfera politicii, cât și în cea economică,
dar îndoiala că femeile ar avea capacitatea de a conduce nu a dispărut. Și aceasta, în ciuda faptului că
istoria recentă oferă numeroase de exemple de femei care au strălucit în politică – să ne gândim numai
la Mahatma Ghandi sau la Margaret Thatcher – și că statisticile economico-financiare ale firmelor nu
arată vreo diferență în eficiența leadership -ului feminin față de cel masculin.
Problema adoptării unor stiluri de leadership diferite în funcție de sex a fost pusă încă în cercetările
psihosociologice din anii ’50-’60 ai secolului trecut. De-a lungul timpului, numeroase cercetări au pus în
evidență tendința bărbaților de a adopta un stil orientat spre sarcini și tendința femeilor de a pune accentul pe
relațiile interpersonale. Numeroase cercetări relativ recente au pus în evidență că modul în care factorul
gender influențează formarea și exprimarea emoțiilor în grupuri. Cathryn Johnson, Jpdy Clay-Warner și
Stephanie J. Funk (1996) au găsit că în grupurile formate din persoane de același sex femeile reacționează
mai agreabil la contraargumentele membrelor grupului decât bărbații confruntați în grupurile de bărbați.
Metaanaliza studiilor privind relația dintre gender și evaluarea liderilor, realizată de către Alice H. Eagly,
Mona G. Makhijani și Bruce G. Klonsky (1992), arată că femeile evaluează mai pozitiv leadership -ul feminin
decât bărbații leadership -ul masculin. Au fost confirmate, de asemenea, concluziile unor studii mai vechi,
precum rezultatele cercetărilor lui Arlene Eskison și Mary G. Wiley (1976) care sugerează că femeile-lider
se angajează în grupurile cu sarcină mai afectiv-pozitiv decât bărbații. Astfel, Cathryn Johnson (1994) a
constatat că în convorbirile cu membrii grupului liderii-femei exprimă trăiri afective mai pozitive, zâmbesc
mai mult decât bărbații.
În fine, preferința din vechime de a avea șefi bărbați se menține și azi. O vorbă bătrânească spune:
„Să te ferească Dumnezeu să fii slugă la cai albi și să ai stăpân femeie”. Chiar dacă au același
comportament, liderii-bărbați sunt mai preferați de către subordonații de ambele sexe decât liderii femei.
Totuși, unele studii au condus la concluzia că gender-ul are un impact minor asupra evaluării liderilor.
117Literatura de specialitate – conchide Donald R. Forsyth (1990/2002, p.357) – avansează ideea că nu
genul determină eficiența leadership -ului.
Întrebări recapitulative și teme de reflecție
Enumerați grupurile sociale din care faceți parte.
Aveți un grup de referință? De ce l-ați ales?
Prin ce se deosebesc grupurile primare de grupurile nominale?
Care este sistemul rol-status-urilor dv.?
Ce se înțelege prin conflict intrastatus?
Cum afectează conflictele interstatus funcțiile grupurilor?
Ce funcții au animatorii grupurilor?
Care sunt simptoamele gândirii grupale?
Care sunt principalii factori determinanți ai emergenței gândirii grupale?
Cum poate fi explicată gândirea grupală prin eludarea defensivă?
Prin ce se deosebește leadership -ul tranzacțional de leadership -ul transformațional?
În ce constă „grila managerială”?
Există diferențe între leadership -ul feminin și cel masculin?
Bibliografie orientativă
Baechler, Jean [1992] (1997) Grupurile și societatea. În R. Boudon (coord.). Tratat de sociologie (pp. 64-110).
București: Editura Humanitas.
Boncu, Ștefan (1999) Psihologie și societate . Iași: Editura Erota.
Curșeu, Petru Lucian (2007) Grupurile în organizații . Iași: Editura Polirom.
De Visscher, Pierre și Neculau, Adrian (coord.) (2001) Dinamica grupurilor . Texte de bază . Iași: Editura Polirom.
Linton, Ralph [1945] (1965) Fundamentul cultural al personalității . București: Editura Științifică.
Mihăilescu, Ioan (2003) Sociologie generală. Concepte fundamentale și studii de caz (pp. 101-112). Iași: Editura
Polirom.
Neculau, Adrian (2003) Grupul în psihologia socială. În A. Neculau (coord.). Manual de psihologie socială (pp.
199-223). Iași, Editura Polirom.
Neculau, Adrian (2007) Dinamica grupului și a echipei . Iași: Editura Polirom.
Rujoiu, Octavian (2010) Încredere, decizie, gândire de grup. Despre patologia grupurilor decizionale.
București: Editura ASE.
Schifirneț, Constantin (2004). Sociologie . București: Editurs Comunicare.ro
Stahm, Henri H. (1968) Status-uri, roluri, personaje și personalități sociale. În M. Constantinescu (coord).
Sociologie generală. Probleme, ramuri, orientări (pp. 121-132) București: Editura Științifică.
Zamfir, Elena [1982](1997) Grupul ca instrument de reconstrucție umană . În E. Zamfir . Psihologie socială.
Texte alese (pp. 151-180). Iași: Editura Ankarom.
Zlate, Mielu (2002) Leadership și management . Iași: Editura Polirom.
1187
Comportamentul agresiv
Septimiu Chelcea
Dictonul lui Plaut (cca. 250 î.e.n. – 184 î.e.n.), considerat părintele teatrului roman, dicton preluat de
filozoful englez Thomas Hobbes (1588 – 1679), „ Homo homini lupus ” (Omul este lup pentru om) este
o insultă nu pentru oameni, ci pentru lupi. Naturalistul și scriitorul american Sally Carrighar (1898 –
1985) aprecia că s-ar potrivi mai bine să spunem „ Homo homini mus rattus ” (Omul este șobolan pentru
om). Un lup care sfârtecă un miel nu este agresiv, ci înfometat. În situații normale, lupii nu se sfâșie
între ei; șobolanii, da. La fel și oamenii. Stau mărturie milioanele de victime ale războaielor, ale
holocaustului, ale teroarei staliniste și, în zilele noastre, victimele atacurilor teroriste, ale luptei fratricide
pentru putere.
Trăim într-o lume a violenței, a agresivității extreme. Ca cetățeni, și cu atât mai mult ca
psihosociologi sau ca viitori specialiști în științe politice și ale comunicării, ar trebui să ne punem
întrebarea cum putem să controlăm comportamentul agresiv la nivel individual și de grup.
Ce este comportamentul agresiv?
De-a lungul evoluției cunoașterii psihosociologice, comportamentul agresiv a fost diferit conceptualizat,
nota definitorie rămânând, totuși, aceeași: producerea cu intenție a ceva rău (vătămare, distrugere). Unii
psihosociologi, și nu dintre cei nesemnificativi, extind agresivitatea și asupra lucrilor. Leonard
Berkowitz (1961) consideră agresiv „comportamentul care vizează rănirea unui obiect” ( apud I. Eibl-
Eibesfeld, 1984/1995, p. 51). La fel procedează și Stephen L. Franzoi (1996/2000, p. 435) când spune
că „agresiunea” reprezintă „Orice formă de comportament menit să facă rău sau să deterioreze o
persoană, pe sine însuși sau un obiect”.
Personal, consider că este mai adecvat din punct de vedere psihosociologic să restrângem
conținutul noțiunii de „comportament agresiv” la relațiile interpersonale și intergrupale. Și etimologia
indică acest sens: în limba latină, „ aggression ” înseamnă „a ataca”. Mi se pare un nonsens să pretindem
că cineva atacă un obiect! Dacă cineva distruge un obiect, este pur și simplu furios, nechibzuit, irațional,
dar nu agresiv!
În acord cu cele spuse, o defniție devenită clasică, propusă la sfârșitul deceniului patru al secolului
trecut de către John L. Dollard și colaboratorii, precizează că prin „comportament agresiv” se înțelege
„secvența comportamentală al cărei scop este rănirea persoanei împotriva căreia este îndreptată” (J. K.
Dollard et al., 1939, p. 9, apud I. Eibl-Eibesfeldt, 1984/1995, p. 51). Observăm din acest mod de a defini
comportamentul agresiv că nu doar consecința actului (producerea unui rău) califică un comportament
119ca fiind agresiv, ci și intenția, premeditarea, scopul. Accidentarea unui pieton de către un automobilist,
de cele mai multe ori, nu denotă un comportament agresiv. Neadaptarea vitezei la condițiile din trafic,
oboseala, consumul de alcool etc. pot explica rănirea persoanei. Avem de-a face cu un eveniment
nefericit, dar nu cu un comportament agresiv. Lipsește premeditarea. Altfel stau lucrurile când șoferul
apasă în mod deliberat pe pedala de accelerație pentru a înspăimânta, vătăma fizic sau chiar pentru a
suprima viața unei persoane considerată ostilă lui.
Pentru a cataloga un comportament drept agresiv trebuie, deci, să luăm în considerare nu numai
consecințele, ci și ceea ce premerge respectivului act. Mai direct spus, scopul. Recent, doi psihosociologi
americani, Craig A. Anderson și Brad J. Bushman (2002, p. 28), au introdus în definiția
comportamentului agresiv distincția dintre „scopul imediat” ( proximate goal ) și „scopul îndepărtat”
(ultimate goal ). Toate comportamentele agresive au același scop imediat: producerea răului. Diferă însă
în ceea ce privește scopul îndepărtat. Cei doi profesori de la Iowa State University dau următorul
exemplu: atât jaful, cât și atacul fizic sunt acte de agresiune pentru că au ca scop imediat producerea
unui rău persoanei în cauză. Respectivele comportamente agresive se particularizează însă în funcție de
scopul îndepărtat: jaful are ca scop îndepărtat profitul; atacul fizic, producerea răului, a suferinței.
Dar este suficient să ne gândim doar la scop și la consecințe pentru a decide dacă un comortament
este agresiv sau nu? O intervenție chirurgicală produce durere. La fel și tratamentul stomatologic.
Intervenția medicului este deliberată. Totuși, nimeni nu are temei să spună că pacientul a fost agresat.
De ce? Pentru că acceptăm suferința de moment pentru starea de bine de mai târziu. Să ne gândim și la
persoanele care simt plăcere când sunt agresate fizic sau verbal. Masochismul sexual nu este un
comportament agresiv, ci patologic. Dacă persoana care suferă de pe urma comportamentului altei
persoane nu este motivată să evite respectivul comportament, atunci nu avem de-a face cu un
comportament agresiv . În acest sens, în The Blackwell Encyclopedia of Social Psychology , Russell G.
Geen (1999, p. 16) apreciază că este comportament agresiv doar „vătămarea deliberată, cu intenție, a
altei persoane, care este motivată să evite un astfel de tratament”.
Ar mai fi de precizat că „a vătăma” o persoane nu se referă numai la rănirea fizică, ci și la cea
psihică sau morală (enervare, umilire, înjosire, jignire, ironizare etc.). Urmare a unei agresiuni suferite,
se vorbește în mod curent despre lezarea fizică, dar și despre lezarea psihică a unei persoane; despre
pierderea integrității fizice, dar și despre pierderea stimei de sine sau a prestigiului în fața altora.
Decurge din cele spuse până aici că înțelegem prin comportament agresiv acel comportament
verbal sau acțional care are ca scop umilirea, vătămarea sau chiar suprimarea altor persoane, care sunt
motivate să evite acest tratament.
.
Tipuri de comportamente agresive
În literatura de specialitate, sunt analizate diferitele tipuri de comportamente agresive (sau tipuri de
agresivitate). Tipologizarea comportementelor agresive este o construcție mintală cu valoare didactică,
120dar și aplicativă în domeniul sănătății, în practica judiciară sau în politicile sociale. Linia care separă un
tip de agresiune de altul este foarte subțire; adesea se pierde. În anumite condiții, un tip de agresiune se
poate metamorfoza în tipul de agresiune opus. (N.B. Folosesc termenii de „comportament agresiv” și
„agresiune”cu același înțeles)
În lumea academică, se acceptă unanim că există două tipuri de agresivitate, cea impulsivă
(ostilă, emoțională, „fierbinte”) și cea instrumentală (planificată, „rece”).
1) Agresivitatea impulsivă ( hostile aggression ) este acompaniată de furie, este
neplanificată, are ca scop îndepărtat pedepsirea persoanei-țintă. Este reactivă, în
raport de condițiile din mediu care îl incită pe agresor: frustrarea, atacul fizic,
insulta. Scopul îl constituie chiar suferința produsă celorlalți.
2) Agresivitatea instrumentală (instrumental aggression ) are caracter premeditat,
pentru atingerea unor scopuri vizate și de victimă (de exemplu, bunăstarea materială,
formarea unei diade, obținerea unei recompense etc.). Este proactivă, spre deosebire
de agresivitatea impulsivă, care apare ca o reacție.
Seymour Feshbach (1970) și Arnold H. Buss (1971) au analizat comparativ cele două tipuri de
agresivitate, ajungând la concluzia că acestea interferează, deși se deosebesc în ceea ce privește
procesele psihice implicate în producerea lor (raportul dintre emoționalitate și raționalitate) și prin
raportarea la scopurile imediate (reducerea tensiunii psihice/satisfacerea unor trebuințe de natură
materială, sexuală sau de altă natură). De multe ori, agresivitatea instrumentală poate deveni agresivitate
impulsivă și invers
Arnold H. Buss ( The Psychology of Aggression , 1961) a clasificat comportamentul agresiv după
următoarele dimensiuni:
1) direct/indirect;
2) activ/pasiv;
3) fizic/verbal.
Prin combinarea acestor dimensiuni rezultă opt tipuri de comportamente agresive (de la cele mai
evidente: lezarea integrității fizice a unei persoane până la cele mai greu observabile: lezarea integrității
psihice sau morale).
Din perspectivă etologică, Konrad Lorenz (1963) diferențiază agresivitatea intraspecie de
agresivitate interspecie. Din punct de vedere biologic și evoluționist, psihofiziologul american K. E.
Moyer (1968) a propus următoarea clasificare a comportamentelor agresive:
1) de pradă (pentru asigurarea hranei);
2) intermasculii din aceeași specie (pentru accesul la femele, pentru dominanță etc.);
3) indus de frică (pentru a putea scăpa de prădători);
4) iritat (indus de frustrare);
5) teritorial (pentru apărarea spațiului împotriva intrușilor);
6) maternal/paternal (pentru protejarea descendenților);
7) instrumental (direcționat spre obținerea unor scopuri, considerat a fi un răspuns
învățat).
121Sigur, luând în considerare caracteristicile persoanelor-țintă, se mai pot identifica și alte tipuri de
agresivitate: agresivitatea asupra femeilor, asupra copiilor. În funcție de numărul persoanelor implicate
în relația conflictuală, se vorbește de acomportament agresiv interpersonal și de grup; după
caracteristicile persoanelor care produc suferință altora, se face distincție între agresivitatea bărbaților
și cea a femeilor, precum și între agresivitatea copiilor și agresivitatea adulților. În fine, agresivitatea
patologică se distinge de agresivitatea persoanelor sănătoase din punct de vedere psihic.
Teorii despre comportamentul agresiv
Teoriile explicative privind comportamentul agrsiv pot fi grupate în patru categorii: 1) biologice; 2)
etologice; 3) psihologice; 4) socio-culturaliste. Voi prezenta succint teoriile agresivității, atrăgând
atenția asupra experimentelor clasice din domeniu.
1. Teorii biologice
O serie de teorii urmăresc explicarea agresivității prin factori biologici înnăscuți. În acest sens, Irinäus
Eibl-Eibesfeldt (1984/1995, p. 12) spune: „Dacă comportamentul universal nu poate fi explicat prin
funcțiile sale, atunci înseamnă că este înnăscut”.
Teoria instinctului agresivității . În primele decenii ale secolului trecut, omul era văzut ca „un pachet
de instincte”. Se întocmeau liste de instincte și se încerca explicarea comportamentelor sociale prin
instincte speciale, între acestea fiind și cel al agresivității. Sigmund Freud (1856 – 1939), creatorul
orientării psihanalitice, este unul dintre cei mai influenți savanți care au susținut că actele de agresiune
pot fi explicate prin existența la om a unui instinct distructiv, pe care l-a numit „thanatos” (în mitologia
greacă, Thanatos era zeul morții). Când la un individ „thanatos” prevala față de „eros” (Eros, zeul iubirii
în mitologia greacă), se produceau acte de agresiune. Sigmund Freud (1932) considera că agresivitatea
este o dispoziție instinctivă, inerentă, independentă a omului și că civilizația are funcția de barieră în
calea „instinctului morții”. Conform concepției freudiene, războaiele și violența colectivă nu ar fi decât
o extindere a instinctului distructiv de la nivelul individului la ansamblul societății, concluzie ce nu
poate fi susținută dat fiind reducționismul ei: instinctele nu reprezintă unicul factor explicativ al
comportamentelor agresive.
Teoria hormonală a agresivității susține că existența în exces a adrenalinei și testosteronului conduce
la comportamente agresive. J. H. Morton et al. (1953) au descoperit că 60 la sută dintre femeile
condamnate pentru delicte cu violență săvârșiseră aceste acte în perioada premenstruală. David A.
Hamburg (1978) a constatat prezența unei cantități sporite de testosteron la mamele care manifestă
agresivitate față de propriii lor copii. Chiar dacă agresivitatea are un fond biologic, ea poate fi modificată
prin educație. În același sens, unele substanțe farmacodinamice pot acționa pentru neutralizarea acestui
hormon.
122Teoria anormalității cromozomiale . Patricia A. Jacobs și John A. Strong (1959, 1965) au explicat
agresivitatea prin existența unei anomalii a cromozomilor. Așa cum se știe, cromozomul (l. gr., chromo,
culoare; soma, obiect) reprezintă macromolecule de ADN care conțin mai multe gene și secvențe
nucleotide, cu rol în păstrarea informației ereditare a celulei. Ființa umană posedă o pereche de
cromozomi sexuali: femeile au doi cromozomi X , iar bărbații au un cromozom X și un cromozom Y.
Sunt 22 de perechi identice: la bărbați XY și la femei XX. Se înregistrează și anomalii: la bărbați, la
unul din 5500 de cazuri ultima perche cromozomială este XYY. Patricia A. Jacobs și John A. Strong au
descoperit că această aberație cromozomială este mai frecventă printre pușcăriași. „Cromozomul
crimei” ar explica agresivitatea umană. Concluzia la care au ajuns cei doi cercetători este infirmată de
alte studii. Herman A. Wilkin et al. (1976) au găsit că structura XYY nu este mai frecventă printre
pușcăriași decât printre cei din afara penitenciarelor.
Teoria neurobiologică a agresivității . O echipă de cercetători de la Universitatea de Medicină din
Strasbourg, dirijată de Pierre Karli (1976), experimentând pe șobolani, a descoperit două substanțe: una
declanșează comportamentul agresiv (acetilcolina), iar cealaltă (gaba) inhibă agresivitatea. Anatomic,
între creierul șobolanilor agresivi și cel al șobolanilor nonagresivi nu existau deosebiri; diferențele
constau doar la nivelul chimismului cerebral: creierul șobolanilor agresivi producea mai puțină substanță
gaba, ceea ce favoriza emisia de acetilcolină și datorită acestui mecanism chimic se declanșa
comportamentul agresiv. Fără îndoială că experimentele pe animale pot conduce la descoperiri
interesante, dar extinderea concluziilor la om trebuie făcută cu prudență maximă.
2. Teorii etologice
Etologia, înțeleasă ca „studiul comportamentului animalelor din perspectivă naturalistă și evoluționistă”
(Archer, 1996, p. 219), și mai ales etologia umană, care dezvăluie rădăcinile biologice ale
comportamentelor sociale, considerate ca având o determinare socio-culturală, au readus în discuție
problema instinctului agresivității.
Teoria instinctului luptei . Fondatorul etologiei, savantul german Konrad Lorenz (1903 – 1989), laureat
al Premiului Nobel pentru medicină în 1973, cosidera că agresiunea se datorează „instinctului luptei
îndreptate împotriva indivizilor din aceeași specie, atît la animale, cât și la om” (K. Lorenz, 1963/1998,
p. 5) și că instinctul morții, ca și cel agresiv, în condiții naturale, sunt menite să contribuie la menținerea
vieții și a speciei. În lucrarea Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii , Konrad Lorenz
(1963/1998, p. 255) arată că „niciun comportament social al omului nu este dictat exclusiv de rațiune și
de tradiția culturală, ci se supune încă tuturor acelor legități ce domnesc în orice comportament
instinctual născut pe cale filogenetică, legități pe care le cunoaștem foarte bine din studiul
comportamentului animal”. În concepția sa, instinctul luptei se află în slujba menținerii speciei și este
programat prin adaptări filogenetice.
123Teoria instinctului teritorialității și al dominației a fost propusă de etologul, scriitorul și pictorul
suprarealist britanic Desmond Morris (n. 1928). În lucrarea Maimuța goală , Desmond Morris
(1967/1991, p. 119) susține că asemenea animalelor, oamenii se luptă „fie pentru a-și stabili dominația
într-o ierarhie socială, fie pentru a-și stabili drepturile teritoriale asupra unei anumite porțiuni de teren”;
dar, spre deosebire de animale, oamenii se luptă și pentru apărarea căminului. Și la om și la animale
există „semnale de luptă” și „mijloace de remotivare” înnăscute: adoptarea poziției juvenile, adoptarea
posturii sexuale a femelei, adoptarea acțiunii de îngrijre socială („ciugulirea” exemplarului dominant –
la primate; „perierea șefului” – la oameni).
3. Teorii psihologice
În categoria teoriilor psihosociologice am inclus atât teorii clasice (teoria frustrare – agresivitate, teoria
abandonului afectiv), cât și teorii moderne (teoria neoasociaționismului cognitiv, teoria scenariilor,
teoria transferului excitației).
Teoria „frustrare – agresivitate” este nu numai cea mai veche teorie psihologică a agresivității, dar și
cea care a generat cele mai multe cercetări confirmatorii. A fost lansată de John L. Dollard, Neal E.
Miller, Leonard W. Doob, Orval H. Mowrer și Sears, Robert R. în lucrarea Frustration and Aggression
(1939). Asumpția de bază a acestei teorii este că actele agresive depind de anumite antecedente, de
anumite situații care premerg actul propriu-zis și că există o legătură cauzală între frustrare și
agresivitate: ori de câte ori este prezentă frustrarea, tot de atâtea ori răspunsul este agresiv.
Dar ce se înțelege prin termenul de „frustrare”? Întrebarea mi se pare cu atât mai legitimă cu cât
cuvântul „frustrare” este utilizat în conversațiile zilnice, de cele mai multe ori cu sens greșit. Se spune,
de exemplu: „Naționala de fotbal a fost frustrată de victorie”. Greșit, nu orice privare de o satisfacție
produce frustrare . Numai când speranța satisfacției este legitimă apare frustrarea, care este o stare
afectivă negativă generată de întreruperea comportamentului orientat spre un scop din cauza unui factor
exterior (apariția bruscă, neașteptată a unei bariere reale ori imaginare) sau a unui factor interior
(inabilitate de moment, bariere morale). Frustrarea este acompaniată de reacții vegetative (accelerarea
pulsului, ridicarea tensiunii sanguine, sporirea concentrației de glucoză și de acetilcolină în sânge) și de
comportamente haotice, nestructurate.
Consecințele frustrării sunt mai mult sau mai puțin durabile după momentul în care se produc.
În perspectivă psihanalitică, René-Arpad Spitz (1887 – 1974) a decoperit că frustrarea nou-născuților de
afecțiunea maternă sporește sensibilitatea și vulnerabilitatea lor chiar și la infecțiile cele mai banale.
Abandonul afectiv poartă numele de „avitaminoză afectivă”. René-Arpad Spitz (1965) a ajuns la
concluzia că internarea prelungită în spitale a copiilor sugari provoacă tulburări fiziologice și psihice
(dezvoltare încetinită, anxietate), reunite sub termenul de „hospitalism”.
Nu totdeauna frustrarea conduce la comportamente agresive și nu totdeauna comportamentul
agresiv este datorat frustrării. Frustrarea produce răspunsuri agresive în situațiile în care actul frustrant
este atribuit unui agent frustrator, când comportamentul agresiv este impus de modelul cultural, când
124agentul frustrator este perceput ca fiind de dinainte ostil și când frustrarea este intensă (T. Bogdan,
1977). Pe de altă parte, frustrarea nu este urmată de agresivitate în condițiile în care socializarea este
completă și în acord cu valorile sociale general-umane, dar și când reacția agresivă este redirecționată
spre comportamente acceptate social.
Morton Deutsch și Robert M. Krauss (1972) au sintetizat astfel cunoștințele privind relația
dintre frustrare și agresivitate:
1) gradul de frustrare este în funcție de forța impulsului spre răspunsul frustrat, de
gradul interferenței cu răspunsul frustrat și de numărul tentativelor de răspunsuri
eșuate;
2) forța de instigare la agresiune este în funcție directă de gradul de frustrare;
3) instigarea cea mai puternică produsă de fructrare vizează actele de agresiune
orientate împotriva agentului frustrator, iar instigările mai slabe sunt orientate spre
țintele colaterale;
4) inhibarea actelor de agresiune variază direct cu forța de penalizare anticipată;
5) inhibarea actelor de agresiune directă constituie o frustrare suplimentară, care se
manifestă prin forme de agresiune modificată;
6) realizarea agresiunii constituie un catharsis care reduce impulsurile spre alte acte de
agresiune.
Teoria „neoasociaționismului cognitiv” (Cognitive neoassociation theory ) a fost propusă de Leonard
Berkowitz (1993) pentru explicarea agresivității impulsive: evenimentele amenințătoare generează
emoții negative, care la rândul lor stimulează înclinațiile agresive. Conform acestei teorii, noi reacționăm
față de stimulii periculoși fie prin „fugă” ( flight), fie prin „luptă” ( fight). Reacția noastră depinde de:
1) variabilele biologice fundamentale;
2) condiționările anterioare și învățare;
3) atenția acordată aspectelor situațiilor care facilitează sau inhibă agresivitatea.
4. Teorii socio-culturale
S-a încercat explicarea comportamentului agresiv și prin intervenția factorilor socio-culturali. Carl I.
Hovland și Robert R. Sears (1940) au pus în evidență relația dintre factorii economici și agresivitate:
când producția de bumbac în statele din sud ale SUA era scăzută, numărul cazurilor de linșaj era crescut.
Depresiunea economică induce, prin frustrare, agresivitate. Alte cercetări au arătat că pierderea locului
de muncă are ca urmare, între alte consecințe, sporirea comportamentelor agresive față de propriii copii.
Cultura, înțeleasă de influentul antropolog american Clifford J. Geertz (1926 – 2006) ca
ansamblul „planurilor, prescripțiilor, regulilor și instrucțiunilor pentru controlul comportamentului” (C.
J. Geertz, 1973, apud Ciochetto, 2011, p. 174), explică anumite tipuri de comportamente agresive. Așa-
numita „cultură a onoarei”, de exemplu, prescrie recâștigarea respectului personal prin acte de violență.
Richard Nisbett și Dov Cohen (1996) au explicat rata mai mare a comportamentelor agresive în cazul
populațiilor de păstori, comparativ cu populațiile de agricultori din sudul SUA, prin factorul „cultură a
onoarei”, care apare ca o necesitate pentru protejarea turmelor față de hoții de animale.
125Teoria “învățarea socială”. Într-o serie de studii, psihosociologul american Albert Bandura și
colaboratorii săi (1961, 1963, 1965, 1979) au demonstrat că răspunsurile comportamentale agresive se
învață, nu sunt înnăscute.
Într-un experiment din 1965, Albert Bandura a prezentat unor copii preșcolari un film
în care o persoană adultă manifesta comportamente agresive față de o păpușă
gonflabilă („păpușa Bobo”). Au fost prevăzute trei tipuri de condiții experimentale
(două grupe experimentale și o grupă de control):
G1) la începutul și la sfârșitul filmului apărea un al doilea adult care oferea o
recompensă sub forma unei băuturi răcoritoare;
G2) adultul care se manifesta agresiv față de păpușă a fost pedepsit, fiind certat și
pălmuit de un al doilea adult;
G3) în condiția de control, adultul care s-a manifestat agresiv nu a fost nici
recompensat, nici pedepsit pentru comportamentul său agresiv.
Apoi copiii din cele trei grupe experimentale au fost puși în prezența păpușii
gonflabile.
Rezultate: în condiția expunerii la un model agresiv care a fost recompensat (G 1) și în
condiția experimentală de control (G 3), copiii au imitat în mai mare măsură acțiunile
agresive ale adultului decât au făcut-o copiii din grupul G 2, când comportamentul
agresiv al adultului era pedepsit.
Asemenea oricărui comportament, dacă răspunsul agresiv este recompensat, atunci el este achiziționat,
tinde să fie repetat. Dacă, din contră, comportamentul agresiv este pedepsit, atunci probabilitatea de
repetare a lui scade.
Chiar dacă recompensarea și/sau sancționarea comportamentelor agresive nu sunt directe, ci
doar observate, efectul acestora ne influențează modul de a reacționa. Învățăm prin observare. Copiii
iau ca model comportamentul celor care exercită controlul asupra lor, cel mai adesea părinții, pe care îi
imită.
Așa cum s-a putut observa din succinta trecere în revistă a teoriilor explicative ale
comportamentului agresiv, în fiecare etapă a dezvoltării psihosociologiei au apărut teorii și ipoteze noi.
În prezent – susțin Craig A. Anderson și Brad J. Bushman (2002, p. 29) – principalele teorii care
ghidează cercetările privind comportamentul agresiv sunt:
1) neoasociaționismul cognitiv;
2) învățarea socială;
3) scenariile;
4) transferul excitației;
5) interacțiunea socială.
126Fig. 2. Procesele episodice ale modelului general al agresivității (după C. A. Anderson si B. J. Bushman,
2002, p. 34). Modelul general al comportamentului agresiv
În studiul „Human aggression” (2002), Craig A. Anderson și Brad J. Bushman, profesori la
Departamentul de psihologie de la Iowa State University, au prezentat cea mai recentă variantă a
modelului general al agresiunii ( general aggression model – GAM), prin care se urmărește integrarea
teoriilor cu nivel mediu și minim de generalitate privind comportamentul agresiv. De acord cu cei doi
reputați specialiști în studiul agresivității, modelul general al agresiunii este:
1) mai parcimonios decât setul de teorii despre comportamentul agresiv existente;
2) explică agresiunea mai bine decât invocarea motivelor multiple;
3) permite intervenția comprehensivă în cazul persoanelor agresive;
4) asigură o înțelegere mai deplină a dezvoltării agresivității la copii, oferind
părinților, educatorilor, profesorilor un cadru pentru luarea deciziilor în practica de
reducere a comportamentelor agresive (C. A. Anderson și B. J. Bushman, 2002, p.
33).
Componentele modelului cuprind trei elemente principale: persoana în situație; variabilele imputului
(cogniția, afectivitatea și rutele excitației care au impact asupra persoanei în situație); procesele de
evaluare și de decizie subiacente rezultatelor. (figura 2)
Persoană Situație
Starea internă prezentă
Afect
Cogniție Stimulare
Evaluare și procese
de decizie
Acțiune
rațională
Acțiune
impulsivă Conflict
social Intrări
Rute
Rezultatele
127În ceea ce privește intrările ( inputs), sunt luați în considerare: factorii biologici, environmentali,
psihologici și sociali care intervin în declanșarea agresiunii. Acești factori sunt subsumați conceptului
de „persoană în situație”. Referindu-se la „factorii de personalitate”, Craig A. Anderson și Brad J.
Bushman (2002, pp. 35-38) se opresc asupra trăsăturilor, apartenenței la gen, credințelor, atitudinilor,
valorilor, scripturilor, iar în legătură cu „factorii situaționali” menționează: incitatorii agresivității,
provocările interpersonale, frustrarea, durerea și disconfortul, drogurile, stimulenții.
În continuare, voi atrage atenția numai asupra factorilor care nu au fost prezentați în secțiunea
anterioară, referitoare la teoriile explicative ale comportamentelor agresive, și voi semnala rezultatele
unor cercetări de referință.
A) Intrări ( imputs)
A.1. Factorii de personalitate . Personalitatea, „setul de caracteritici mai mult sau mai puțin stabile, așa
cum sunt evaluate și apreciate de alții, care disting un individ de ceilalți” (Marchall, 1998/2003, p. 418),
este elementul central al oricărui discurs despre comportamentul agresiv. Totdeauna comportamentul
agresiv este al unei persoane sau al unui grup de persoane. Din această cauză cercetătorii agresivității
și-au concentrat de la început atenția asupra personalității.
Dintre factorii de personalitate legați de agresivitate, s-au studiat:
Trăsăturile de personalitate . Cercetările psihologului italian Gian Vizzorio Caprara (1994, 1996) au
relevat că iritabilitatea (tendința de a răspunde disproporționat la provocările nesemnificative),
chibzuința (tendința de a-ți reține reacțiile afective generate de o provocare), și susceptibilitatea
emoțională (tendința de a accepta simțămintele generate de disconfort) influențează performarea
comportamentelor agresive ( apud S. Franzoi, 1996/2000, 439). Fără îndoială, comportamentul agresiv,
mai ales cel impulsiv, este condiționat de deficiențele de control emoțional. Stima de sine (vezi lecția
despre self) intervine, de asemenea, în geneza agresiunii. Unele cercetări au relevat că persoanele cu
stimă de sine scăzută sunt mai susceptibile să acționeze agresiv pentru a recupera aparent stima de sine.
Alte cercetări au pus în evidență, din contră, că indivizii cu stimă de sine ridicată sunt cei care recurg
mai frecvent la agresiune. Se pare că persoanele narcisiste sunt mai agresive decât persoanele care au
nivelul stimei de sine adevat și stabil. Fapt este că instabilitatea stimei de sine constituie un bun predictor
al comportamentului agresiv.
Apartenența la gen (masculin/feminin) . Nimeni nu contestă evidența: bărbații sunt mai agresivi decât
femeile, cel puțin în ceea ce privește violența sau delictele sexuale. Bărbații comit mai degrabă agresiuni
directe, iar femeile agresiuni verbale și indirecte (vezi clasificarea propusă de Arnold H. Buss, 1961).
Statisticile criminalității relevă diferențe de gen privind tipurile de agresiuni săvârșite, precum și în
modul în care apartenența la gen influențează reprezentarea comportamentelor agresive. Anne Campbell
et al. (1996) au găsit că în Marea Britanie femeile apreciază că actele lor agresive au fost induse de stres
și că au fost precipitate de lipsa controlului de sine; nu consideră că ar fi vorba despre comportamente
128antisociale. Diferențierea comportamentelor agresive în funcție de apartenența la gen se explică în bună
măsură prin particularitățile socializării băeților și fetelor.
Credințele (convingerile), precum cele privind eficacitatea rezolvării prin agresiune a unor probleme,
pregătesc actul agresiv. Intervin „eficacitatea selfului” ( self-efficacy ) și „eficacitatea rezultatului”
(outcome efficacy ). Persoanele care cred că prin acte agresive vor avea succes vor realiza asemenea
comportamente. Astfel de credințe se formează încă din copilărie, în mediul familial.
Atitudinile față de violență , aprobarea sau dezaprobarea acesteia, premerg și pregătesc
comportamentul agresiv. Relația dintre atitudine și comportament a fost verificată în numeroase
cercetări psihosociologice (vezi lecția despre atitudini și schimbarea atitudinală). Indivizii care au
atitudini negative față de diferite categorii sociale (femei, copii, vârstnici) sau față de anumite grupuri
(etnice, religioase, diferite ca orientare sexuală) vor trece, în condiții sociale favorizante (de exemplu,
în situațiile de criză economico-financiară), la acțiuni agresive orientate împotriva acestora.
Valorile, concepția despre ce este bine, ce este de dorit, „ce se cade” și „ce nu se cade” au un rol
important în declanșarea comportamentului agresiv. Pentru unele populații, răspunsul agresiv în cazul
unui conflict interpersonal, rezolvarea prin forța fizică a diferendelor reprezintă norme acceptate de
colectivitate, transmise de la o generație la alta prin socializare. Pentru unele grupuri marginale,
răspunsul agresiv face parte din „codul de onoare” și conferă persoanei agresive mult respect (de
exemplu, în mediul penitenciar).
Scopurile de durată (long-term goals ). Craig A. Anderson și Brad J. Bushman (2002, p. 36) apreciază
că astfel de scopuri influențează prepararea actelor agresive, „colorează” percepția evenimentelor,
valorile și credințele legate de cursul acțiunilor. Indivizii care au ca scop permanent îmbogățirea, vor fi
înclinate să-și atingă scopul prin comportamente agresive instrumentale.
Scenariile (scripts) sau schemele eveniment (vezi lecția depre self), ca structuri de cunoștințe despre
secvențele tipice ale evenimentelor în situațiile obișnuite (S. Fiske și Morling, 1996) intervin, de
asemenea, în pregătirea actului agresiv. Din perspectiva psihologiei cognitive, comportamentul agresic,
asemenea oricărui alt tip de comportament este controlat de „scenariile agresive” ( aggressive script )
stocate în memorie.
A.2. Factorii situaționali
Prezența unor obiecte, apariția unor persoane considerate ostile influențează comportamentul prin
procesele cognitive, afective și de stimulare ( arousal).
Incitațiile agresive (aggressive cues ), prezența unor obiecte a căror imagine este legată mnezic de
agresivitate sporesc probabilitatea trecerii la comportamente agresive. Leonard Berkowitz și Anthony
Le Page (1967) au demonstrat experimental că prezența unor arme la îndemână sporește probabilitatea
recurgerii la agresiune în cazul conflictelor dintre persoanele furioase. „Efectul armei”, pus în evidență
de Leonard Berkovitz și Anthony Le Page (1967), a fost confirmat de numeroase cercetări. S-a
descoperit relativ recent că simpla imagine a unei arme (fără prezența ei fizică) sporește automat
răspunsurile agresive. În același sens intervin și expunerile la scenele de violență de la TV sau jocurile
129video. În România, cercetările coordonate de Ioan Drăgan (2007, pp. 399-482) au condus la aceleași
concluzii.
Provocările interpersonale . Adesea, comportamentele agresive sunt urmarea insultelor, etichetărilor și
a altor forme de agresiune verbală sau nonverbală. În fiecare cultură există nu numai expresii, dar și
gesturi insultătoare și umilitoare. Și perceperea injustiției la locul de muncă poate genera acte agresive.
Grevele spontane, marșurile de protest sunt anticamera comportamentelor agresive colective.
Frustrarea . Craig A. Anderson și Brad J. Bushman (2002, p. 37) includ în modelul general al
agresivității frustrarea care operează la nivelul cogniției și afectelor (vezi secțiunea „Teorii despre
comportamentul agresiv”).
Suferința și disconfortul . Condițiile de mediu (temperaturi înalte, zgomote puternice, mirosuri
neplăcute), ca și durerea fizică sporesc agresivitatea – așa cum au pus în evidență studiile lui Leonard
Berkowitz (1981, 1993).
Drogurile aparent inofensive , precum alcoolul sau cafeaua) facilitează indirect comportamentul
agresiv. Provocările interpersonale, frustrarea, incitările agresive au efect mai puternic asupra
persoanelor consumatoare de alcool și cafea decât asupra persoanelor care nu obișnuiesc să apeleze la
astfel de droguri.
Stimularea produsă de obiectele pentru care se face reclamă conduce, în conjuncție cu alți factori
situaționali, la comportamente agresive. Valoarea adăugată obiectelor prin publicitate face ca balanța
cost/beneficiu să se încline în favoarea beneficiului obținut prin agresiunea instrumentală.
B) Rutele (routes)
Așa cum arătau Craig A. Anderson și Brad J. Bushman (2002, pp. 38-40), variabilele de intrare ( inputs)
influențează rezultatele ( outcome) prin intermediul stării interne prezente ( present internal state ), mai
exact prin sporirea accesibilității gândurilor, afectelor și comportamentelor agresive.
B.1. Cogniția
Orientarea cognitivistă (vezi lecția „Cogniția socială”) aduce în discuție elemente noi pentru explicarea
comportamentelor agresive.
Gândurile agresive . Variabilele de intrare ( imput variables ) sporesc accesibilitatea mnezică a
conceptelor agresive. Cu cât aceste concepte sunt mai frecvent accesate, cu atât sunt mai rapid accesate.
Scenariile (scripts) intervin, de asemenea, în pregătirea actelor agresive. Biasurile de atribuiri agresive
sporesc reacția agresivă atât a copiilor, cât și a aduților.
B.2. Afectele
Apariția și dezvoltarea rapidă a sociologiei emoțiilor au adus contribuții semnificative la înțelegerea
teoretică a comportamentului colectiv.
Stările sufletești și emoțiile , de exemplu suferința îndelungată, ura acumultată, cresc probabilitatea
răspunsurilor agresive. În general, emoțiile negative intervin în producerea comportamentelor agresive.
130Răspunsurile expresive motorii , de exemplu expresiile faciale specifice anumitor emoții, precum furia
sau enervarea, activează adesea comportamentele agresive.
B.3. Stimularea (arousal) acționează în producerea comportamentului agresiv în trei moduri (Anderson
și Bushman, 2002, 39): în primul rând, prin energizarea de către sursele irelevante a tendințelor spre
acțiune dominante (respectiv, comportamentele agresive); prin atribuirea greșită a semnificației surselor
irelevante (prin transferul excitației); în fine, prin acționarea lor asemănător cu stimulii agresivi sau
dureroși.
C) Rezultatele (outcomes )
Rezultatele input-urilor includ procesele complexe de informare, desfășurate automat, greu de controlat,
care au efecte asupra cognițiilor, afectelor și excitației. Procesele automate sunt de două tipuri: „evaluări
imediate” ( immediate appraisal ) și „reevaluări” ( reappraisal ). Rezultatele acestor procese de evaluare
și de decizie determină în final, prin inferențe spontane, acțiunea impulsivă sau acțiunea rațională.
Evaluările imediate includ informații despre afecte, scopuri și acțiuni. De la o persoană la alta
răspunsurile diferă considerabil, în funcție de structura de personalitate, de tipul de socializare, de starea
mintală prezentă (de structurile cognitive accesibile la un moment dat). În funcție de timpul aflat la
dispoziție și de capacitățile cognitive, evaluarea imediată poate conduce la reevaluare (căutarea unor
alternative, a unor puncte de vedere alternative asupra situației) și, în cele din urmă, la un răspuns agresiv
sau nonagresiv.
Cunoașterea teoriilor explicative ale comportamentului agresiv, inclusiv cunoașterea modelului
general al agresiunii, conduce nu numai la înțelegerea cauzelor acestui tip de comportament distructiv,
dar și la imaginarea unor măsuri de prevenire și control.
Întrebări recapitulative și teme de reflecție
Dumneavoastră personal ați asistat vreodată la scene de violență?
Care sunt notele definitorii ale conceptului de „comportament agresiv”?
Cum vă explicați creșterea frecvenței comportamentul agresiv al elevilor?
Ce critici au fost aduse teoriilor biologice ale agresivității?
În ce constă teoria „frustrare – agresivitate”?
Ce factori de personalitate sunt incluți în „Modelul general al comportamentului agresiv”?
Cum poate fi redusă agrersivitatea?
Bibliografie orientativă
Eibl-Eibesfeldt, Irinäus [1984] (1995) Agresivitatea umană . București: Editura Trei.
Jderu, Gabriel (2008) Comportamentul agresiv. În S. Chelcea (coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări,
aplicații (pp. 207-224). Iași: Polirom.
Lorenz, Konrad [1963] (1998) Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii . București: Humanitas.
Marshall, Gordon (coord.) [1989] (2003) Dicționar de sociologie . București: Ediura Univers Enciclopedic.
Mitrofan, Nicolae. (2004). Agresivitatea. În A. Neculau (coord.). Manual de psihologie socială (pp. 161-177).
Iași: Polirom.
Morris, Desmond. [1967] (1991). Maimuța goală . București: Editura Enciclopedică.
131
1328
Comportamentul prosocial
Septimiu Chelcea
Scena străzii, în orice oraș din lume, ne oferă posibilitatea întâlnirii atât cu bunul, cât și cu răul
samaritean. Un accident de circulație nu-i lasă indiferenți pe cei mai mulți dintre trecători. Unii se
implică, acordă prim ajutor victimei, o transportă de urgență la cel mai apropiat spital. Alții rămân doar
spectatori, o compătimesc sau nici măcar atât: își continuă drumul ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Primii, asemenea bunului samaritean din parabola lui Iisus, dezvoltă un comportament prosocial, ceilalți
sunt samariteni răi, care par că nu și-au însușit din Biblie decât învățătura: „Cel ce trece pe drum și
printre ce nu-i al lui se amestecă e asemeni omului ce câinele și-apucă de urechi” (H.J. Eysenck și M.
Eysenck, 1981/1995, p. 19).
Abordarea psihosociologică a comportamentului prosocial este de dată relativ recentă, însă
reflecții despre acest tip de comportament se regăsesc din Antichitate. Filosoful stoic roman Lucius
Annaeus Seneca (cca 4 î.e.n.–65 e.n.) considera că datorăm recunoștință celui care ne-a făcut un bine,
chiar dacă răul făcut mai târziu este cu mult mai mare: „Deși răul făcut trage mai mult, ce prisosește din
rău să fie lăsat de hatârul binelui. Răul e mai mare, dar binele e făcut mai înainte. Trebuie, prin urmare,
să ținem seama și de timp” (Seneca, 58/1967, p. 243). Reflecțiile lui Seneca despre recunoștință ni se
par cât se poate de actuale pentru psihosociologia comportamentului prosocial. Autorul lucrării De
beneficii spunea: „Răsplata unei fapte bune este a fi făcut-o” sau „Sunt recunoscător nu fiindcă îmi
folosește, ci fiindcă îmi face plăcere”.
Nu trebuie decât să înlocuim termenul „binefacere” cu cel de „comportament prosocial” pentru a
avea o lectură modernă a textului. În ceea ce privește remarca: „Trebuie să ținem seama și de timp”,
considerăm că aceasta poate fi reformulată ca lege a retrosecvenței temporale: ajutorul acordat anterior
atrage comportamente prosociale, chiar dacă ulterior binefăcătorul a provocat suferințe atunci distanța
în timp dintre cele două acțiuni cu semn contrar determină apariția comportamentului prosocial. Cu cât
această distanță este mai mare, cu atât posibilitatea emergenței comportamentului prosocial este mai
redusă. De asemenea, intră în joc și timpul ce desparte acțiunea ostilă de cererea ajutorului de către
binefăcătorul de altădată. Dacă o persoană te-a lăudat în public și apoi, după ani, te-a blamat public,
posibilitatea de a-i acorda sprijin (în eventualitatea că ți-l cere) este mult mai mică decât în cazul în care
binele făcut a premers doar cu câteva zile sau săptămâni răul ce ți l-a provocat prin descalificarea ta
publică. Legea retrosecvenței temporale (S. Chelcea, 1996, p. 442), ia în calcul și timpul scurs de la
suportarea actului ostil și până la momentul solicitării ajutorului: cu cât durata acestuia este mai mare,
cu atât mai mare va fi și șansa apariției comportamentului de ajutorare.
133Așa cum aprecia John F. Dovidio (1995, p. 290), mai mult de 98 la sută din cercetările de
psihosociologie a comportamentului prosocial au fost publicate după 1960 și, în evoluția acestora, s-au
înregistrat mai multe etape: la jumătatea anilor '60 cercetările s-au centrat pe normele responsabilității
și reciprocității; la începutul deceniului al optulea cercetările s-au orientat spre descifrarea apatiei
spectatorului; identificarea factorilor care inhibă comportamentul de ajutorare a constituit tema
principală a studiilor de la jumătatea anilor 1970-1980; în deceniul al nouălea s-a studiat, în principal,
când (în ce condiții) și de ce (ce factori determină) își acordă ajutor oamenii; în fine, cercetările de după
1990 s-au concentrat în direcția clarificării motivației comportamentului prosocial.
Ce este comportamentul prosocial?
Ca și alte fenomene psihosociale, comportamentul prosocial este definit oarecum diferit în lucrările de
circulație internațională. Mai mult, unii autori de referință preferă să utilizeze termenii de „altruism” ,
„comportament de ajutorare” sau „acțiune socială pozitivă” în locul celui de „comportament
prosocial” sau alături de acesta. În continuare vom folosi termenii menționați interșanjabili – așa cum
procedează și Hans W. Bierhoff și Renate Klein (1988, p. 246) –, conștienți fiind că, prin simplificare
didactică, se pierd unele nuanțe, mai ales în ceea ce privește raportul dintre comportamentul prosocial
și altruism.
După Janusz Reykowski (1976), unul dintre fondatorii noii orientări de studiu, comportamentul
prosocial se definește prin aceea că este orientat spre ajutorarea, protejarea, sprijinirea, dezvoltarea
celorlalte persoane, fără așteptarea unei recompense externe ( apud C. Mamali, 1978, 592). În fine,
Andrew Baum, Jeffrey D. Fisher și Jerome E. Singer (1985, p. 200) înțeleg prin comportament prosocial
acele „acte intenționate care ar putea avea consecințe pozitive pentru alții”, fără a se anticipa vreo
răsplată. Hans W. Bierhoff (1987, p. 113) menționa cele două condiții necesare și suficiente, după opinia
sa, pentru identificarea comportamentelor prosociale: intenția de a ajuta alte persoane și libertatea
alegerii, acordarea ajutorului în afara obligațiilor profesionale. Același autor făcea trimitere la Daniel
Bar-Tal (1976), care a adăugat o a treia restricție: în afara intenționalității și absenței obligațiilor de
serviciu, comportamentul să fie realizat fără așteptarea recompenselor externe. Alți autori (de exemplu,
Robert A. Baron și Donn Byrne, 1997/2001, p. 356) consideră că acest tip de comportament poate fi
definit ca „acțiunea care nu aduce beneficii decât celui ce primește ajutor” și care „uneori implică un
risc pentru cel care acordă ajutorul”. Robert A. Baron și Donne Byrne includ în sfera termenului de
„comportament social” comportamentul de ajutorare ( helping behavior ), comportamentul caritabil
(chartiable behavior ) și voluntariatul ( volrnteerism ).
Definițiile puse în circulație de autorii citați, precum și altele, pe care nu considerăm necesar a le
mai reproduce, au meritul de a indica notele esențiale ale conceptului, dar îi conferă acestuia un înțeles
prea îngust, reducându-l la sfera altruismului. După opinia noastră, altruismul nu constituie decât o
134subspecie a comportamentului prosocial, care trebuie înțeles ca fiind acel comportament intenționat,
realizat în afara obligațiilor de serviciu și orientat spre susținerea, conservarea și promovarea valorilor
sociale. Astfel definit, termenul de comportament prosocial dobândește o extensie mai mare, cuprinzând
fenomene foarte variate: ajutorarea semenilor, apărarea proprietății, jertfa de sine pentru dreptate, pentru
integritatea și independența patriei. Ajutorarea, protejarea și sprijinirea dezvoltării celorlalți ocupă o
poziție centrală în sistemul comportamentelor prosociale, omul fiind valoarea socială supremă.
Definiția pe care am propus-o necesită câteva precizări. Nu orice comportament cu consecințe
pozitive în plan axiologic poate fi caracterizat ca prosocial. El trebuie să fie intenționat, realizat în mod
conștient. Prezența intenției de sprijinire a valorilor sociale este, așadar, obligatorie. Dacă o persoană se
află întâmplător în fața porții unei întreprinderi industriale și prin aceasta împiedică un răufăcător să
sustragă bunuri din respectiva unitate economică, nu înseamnă că realizează un comportament prosocial,
deși consecința este cât se poate de pozitivă. Ar fi putut fi vorba de un comportament prosocial dacă
respectiva persoană și-ar fi propus să împiedice prin prezența sa comiterea infracțiunii. Și aceasta nu
este totul. Ar fi trebuit ca respectiva persoană să nu fie în exercițiul funcțiunii și să nu urmărească
obținerea vreunei gratificații externe (felicitări publice, premii, ordine sau medalii etc.). Ne dăm imediat
seama că unele comportamente sunt foarte ușor de identificat ca fiind prosociale. Altele impun însă
analize mai subtile, iar includerea lor în categoria comportamentelor prosociale rămâne discutabilă.
După opinia mea, ca și în cazul comportamentelor antisociale, discernământul califică în cele din urmă
comportamentul. Persoana care acordă ajutor și-a dat seama de la început de urmările pozitive ale faptei
sale sau a conștientizat aceasta pe parcurs, chiar după consumarea acțiunii? Destul de greu de spus. Și,
apoi, cum putem stabili cu un grad de probabilitate acceptabil altfel decât post factum că nu s-a urmărit
și o recompensă externă? Nici declarațiile subiectului, nici faptele de observație nu par a fi deplin
revelatoare, astfel că interpretarea datelor de cercetare din acest domeniu trebuie făcută cu maximă
prudență.
Teorii explicative ale comportamentului prosocial
Referitor la comportamentul prosocial s-au conturat trei tipuri de teorii: sociologice (teoriile
normative), psihologice (teoriile învățării, cost-beneficu, a afectelor, a stimei de sine) și biologice
(sociobiologia) (D. G. Mayers, 1983/1987, p. 455). Fiecare dintre aceste teorii explică un aspect sau
altul al comportamentului prosocial, fără a-l epuiza însă. Le vom examina pe rând.
1. Teorii sociologice
Oamenii își acordă reciproc ajutor; este de natura evidenței. În procesul socializării am învățat că
„Prietenul la nevoie se cunoaște” și ne comportăm ca atare, fără a urmări vreo recompensă exterioară.
135Norma responsabilității . Pur și simplu simțim că nu putem proceda altfel. Ne considerăm cu atât mai
obligați să acordăm ajutor cu cât cei ce au nevoie de el sunt mai dependenți de noi. În primul rând, ne
ajutăm copiii, când sunt de vârstă mică, dar și după aceea. Soția, părinții în vârstă, rudele, prietenii,
colegii, vecinii, persoanele necunoscute beneficiază de ajutorul nostru în măsura în care percepem
dependența lor de noi. În astfel de situații funcționează așa-numita normă a responsabilității sociale. Ne
subordonăm ei nu pentru a fi recompensați, ci pentru că ne simțim satisfăcuți când atingem standardele
morale interne (L. Berkowitz, 1973). Când, din diferite cauze obiective, nu reușim să satisfacem
cerințele normei responsabilității sociale, suntem copleșiți de tristețe, avem un puternic sentiment de
vinovăție. Experiențele de acest fel din trecut ne îndeamnă să acordăm ajutor celor dependenți de noi și
celor similari nouă.
Va trebui însă să fim convinși că respectiva persoană este dependentă de noi. Expresia „Numai tu mă
poți ajuta!” face situația foarte clară. S-a observat însă că norma responsabilității sociale se aplică
diferențiat: înclinăm să ajutăm în mod deosebit persoanele dependente de noi despre care avem o părere
bună (L. Berkowitz, 1979), pe cele care au ajuns într-o situație foarte critică fără a se face vinovate în
vreun fel de acest lucru – mai degrabă ajutăm vecinul căruia i-a ars casa datorită unui scurtcircuit electric
în timpul unei furtuni decât pe cel care „și-a dat singur foc casei” adormind cu țigara aprinsă în pat. Cei
care „și-o fac cu mâna lor” sunt mai puțin ajutați, chiar dacă depind de noi. Să ne gândim la copiii care
nu ascultă de părinți… Cu deplin temei David G. Mayers (1983/1987, p. 450) spunea, referindu-se la
pilda biblică: „Dacă ar exista numai norma reciprocității, samariteanul nu ar fi bunul samaritean”.
Pentru că a acționat conform normei responsabilității sociale a devenit Bunul Samaritean.
Norma reciprocității . Acordarea ajutorului mai este reglementată și de norma reciprocității: când
cineva te ajută, trebuie să răspunzi în același fel. Altfel spus: când îi ajutăm pe alții, facem o investiție,
apoi așteptăm „dividendele”. Paremiologia, disciplină științifică ce are ca obiect de studiu proverbele, a
reținut existența la mai toate popoarele a unor proverbe ce exprimă norma reciprocității. Ele se rezumă
la „a plăti cu aceeași monedă” sau, în termenii Bibliei, „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Să-l
ajuți pe cel care te-a ajutat cândva: aceasta este regula de aur în orice relație interpersonală și se
regăsește, ca și tabuul incestului, în toate societățile (A. Gouldner, 1960). Norma reciprocității funcțio-
nează cu precădere în grupurile mici, în colectivitățile izolate, în micile orășele. Ea este intim legată de
principiul echității: în relațiile interpersonale fiecare așteaptă să primească beneficii proporțional cu ceea
ce a investit. Norma reciprocității se aplică în funcție de circumstanțe: dacă cel ce primește ajutorul
percepe intenționalitatea actului, dacă evaluează corect proporționalitatea dintre costul ajutorului și
resursele persoanei ce îl oferă, atunci probabilitatea de a apela la norma reciprocității crește (M.J. Saks
și E. Krupat, 1988, p. 350). S-a constatat că norma reciprocitătii se aplică mai frecvent între persoane
136care au același status socio-economic, că persoanele cu stimă de sine mai redusă nu urmăresc
reciprocitatea.
Teoria învățării sociale poate explica și ea, într-o anumită măsură, emergența comportamentului
prosocial atât prin persuasiune, cât și prin învățare observațională. Cererea ajutorului a fost studiată din
punctul de vedere al caracteristicilor mesajului. Remarca lui Lucius Annaeus Seneca de acum două mii
de ani pare a fi valabilă și azi: omenirea nu a învățat nici să ceară, nici să ofere ajutor. Modul în care se
solicită ajutorul influențează realizarea efectivă a comportamentului prosocial. Cerut cu prea multă
insistență, ultimativ, ajutorul întârzie sau nu mai se oferă deloc. Studiile experimentale au arătat că
moderația în solicitarea ajutorului este mai eficientă decât insistența (I.A. Horowitz, 1968). Probabil că
atunci când ajutorul se solicită prea insistent intervine ceea ce Jack W. Brehm (1966) numea „reactanță
psihică”. Prin analogie cu fenomenele din fizică (reactanța reprezintă opoziția elementelor de circuit față
de trecerea curentului electric și este dependentă de frecvența acestuia), se apreciază că procesele psihice
se caracterizează printr-o anumită inerție, printr-o rezistență indusă: când ni se limitează libertatea de
acțiune, resimțim o stare emoțională negativă ce declanșează dorința de a acționa în conformitate cu
opțiunile proprii. Insistența agresivă în solicitarea ajutorului amenință libertatea opțiunii și, dată fiind
reactanța psihică, indivizii evită acordarea ajutorului. Are loc un efect de bumerang. Pe de altă parte, s-
a demonstrat prin experimente de laborator că expunerea la modele prosociale sporește probabilitatea
producerii lor la persoanele care le observă. Unor copii de 6-9 ani li s-au proiectat filme cu scene în care
protagoniștii acordau ajutor altora și filme în care astfel de scene lipseau. S-au măsurat apoi atitudinile
prosociale ale copiilor din grupul experimental și din grupul de control. S-a constatat că intensitatea
atitudinilor prosociale era mai mare la copiii care vizionaseră filmul cu scene de comportament
prosocial. Într-un alt experiment s-a evidențiat că frecvența comportamentelor prosociale sporește după
vizionarea filmelor cu mesaj altruist.
În performarea comportamentelor prosociale un rol important îl are expunerea la modele sociale.
Observarea unor persoane care acordă ajutor altora sau care se implică în acțiuni de voluntariat mărește
probabilitatea de a face și noi același lucru. Un experiment de teren a probat acest lucru. J.H. Bryan și
M.A. Test (1967) au făcut un experiment cât se poate de ușor de reprodus: au cerut unui asociat al lor
să oprească mașina în afara carosabilului și să ceară ajutor celorlalți participanți la trafic pentru
depanarea automobilului. Când anterior participanții la trafic observaseră că cineva a acordat ajutor într-
o situație similară (regizată tot de către experimentatori), numărul celor care au oferit „asistență tehnică”
pentru depanarea automobilului a fost simțitor mai mare.
Prezentarea în emisiunile TV a situațiilor în care oamenii se ajută unii pe alții poate conduce la
crearea unei normei sociale care să orienteze comportamentele spre susținerea valorilor sociale, spre
acțiuni caritabile. Cercetările psihosociologice au pus în evidență rolul televiziunii în interiorizarea unor
modele de comportament prosocial.
Experimental, s-a demonstrat că observarea unui model prosocial sporește probabilitatea de a acorda
ajutor, lucru valabil atât pentru copii și tineri, cât și pentru adulți. Cercetătorii sunt de acord că expunerea
137la modele prosociale conferă preeminență normei responsabilității sociale. Observând modelul, reușim
să descifrăm mai deplin situația și să apreciem mai corect „costul” ajutorului. Pe de altă parte, s-a
constatat că și observarea unui comportament antisocial poate induce, prin reacție, un comportament
prosocial. După ce subiecții dintr-un experiment au asistat la bruscarea verbală a unei persoane, au
manifestat o mai accentuată tendință de întrajutorare.
2. Teorii psihologice
Există numeroase teorii explicative care pun accentul pe rolul factorilor psihologici în emergența
comportamentelor prosociale.
Teoria cost-beneficiu . În cadrul acestora, teoria cost-beneficiu deschide o perspectivă inedită în
explicarea comportamentului prosocial. Această teorie este în consonanță cu teoria echității și se
întemeiază pe următoarele teze: oamenii tind să mențină echitatea în relațiile interpersonale, pentru că
relațiile inechitabile produc disconfort psihic; gradul de inechitate în relația dintre două persoane poate
fi calculat din raportul:
Așa cum remarca J. S. Adams (1965), gradul de inechitate este cu atât mai mare cu cât este mai favorabil
raportul primei persoane față de raportul celei de-a doua; felul în care oamenii răspund unui anumit nivel
de inechitate depinde de modul lor de comparare și de obișnuința lor: dacă au fost deprinși cu interacțiuni
corecte, vor reacționa mai puternic decât dacă s-au obișnuit cu inechitatea; oamenii încearcă să elimine
distresul (stresul negativ), provocat de relațiile interpersonale inechitabile, restabilind echitatea. Cu cât
se resimte mai puternic inechitatea, cu atât tendința de reinstaurare a echității va fi mai accentuată.
Analiza cost-beneficiu se concentrează pe cea de-a doua teză a teoriei echității, pe raportul dintre ceea
ce dă (costul acțiunii) și ceea ce primește (beneficiu) o anumită persoană. Prin cost se înțelege o gamă
largă de factori de natură materială, financiară, dar și ideală, psihică: consumarea unor bunuri materiale,
cheltuirea unor sume de bani, ocuparea timpului, efortul fizic, oboseala psihică, depresia, durerea,
tristețea, pierderea stării de sănătate, primejduirea vieții. Asemănător, beneficiul include atât
recompensele externe (bani, stima celorlalți, ajutorul reciproc etc.), cât și recompensele interne (sporirea
stimei de sine, satisfacție, dobândirea sentimentului competenței ș.a.m.d.). Analiza cost-beneficiu
stipulează că îi vom ajuta pe alții dacă apreciem că beneficiul va depăși costul implicat de ajutorul dat.
De altfel, și bunul simț ne spune că oamenii sunt mai dispuși să ofere când nu li se pretinde prea mult
decât atunci când trebuie să facă eforturi deosebite pentru a acorda ajutor. Mult mai lesne ajutăm cu
vorba decât cu fapta. Bibb Latané și John M. Darley (1970, p. 10) au verificat această aserțiune printr-Ceea ce dă persoana A
Ceea ce primește persoana A Ceea ce dă persoana B
Ceea ce primește persoana B =
138un experiment de teren, arătând că frecvența ajutorării este invers proporțională cu costul
comportamentului; cu cât costul este mai ridicat, cu atât frecvența actelor de întrajutorare este mai
redusă. Datele statistice comentate de cei doi psihosociologi mi se par revelatoare. (Tabelul 1)
Tabelul 1. Frecvența răspunsurilor la diferite solicitări
(după B. Latané și J. Darley, 1970, p. 10)
„Vă rog să mă scuzați,
puteți… Nr. persoanelor
întrebate Procentul celor care au
răspuns solicitării
a. să-mi spuneți cât
este ceasul?” 92 85%
b. să-mi spuneți cum
să ajung în Times
Square?” 90 84%
c. să-mi schimbați 25
de cenți?” 90 73%
d. să-mi spuneți cum
vă cheamă?” 277 39%
e. să-mi dați 10 cenți?” 284 34%
Proporția comportamentelor prosociale depinde, fără îndoială, de foarte mulți factori – nu în ultimul
rând de sistemul socio-cultural în care s-a desfășurat experimentul –, dar costul implicat de acordarea
ajutorului pare a fi hotărâtor: cu cât costul este mai ridicat, cu atât probabilitatea de a-i ajuta pe alții este
mai redusă. Trebuie să facem însă distincție între „costul real” și „costul antecalculat” (perceput) al
ajutorului. Experiența trecută ne permite să evaluăm costul real al comportamentelor noastre și ne ajută
să anticipăm costurile viitoarelor noastre acțiuni. Factorii situaționali și de altă natură pot introduce
corecții serioase, astfel că, uneori, anticipăm un cost disproporționat de ridicat față de costul real. În
astfel de cazuri, tendința de a-i ajuta pe cei în suferință este mai scăzută. Avem în vedere atât costurile
materiale, cât și, mai ales, costurile morale: pierderea stimei de sine, a prestigiului în fața celorlalți etc.
Irving M. Piliavin, J. Rodin și J.A. Piliavin (1969) observau că oamenii sunt mai puțin dispuși să-i
ridice de pe trotuar pe cei „doborâți” de băutură, să-i însoțească pe nevăzători, să-i sprijine pe cei oribil
mutilați, pentru că își închipuie un cost prea ridicat al ajutorului, și anume diminuarea prestigiului lor
prin asocierea cu astfel de persoane. Așa se face că tocmai cei care au cel mai mult nevoie de ajutor sunt
ocoliți de noi. În încercarea de a-i ajuta pe alții putem să eșuăm, să ajungem într-o situație la fel de
dificilă, dacă nu mai critică decât cea a victimei. Un înotător mediocru va evita să se arunce în apă
pentru a salva o persoană în pericol să se înece. Cu cât individul este mai competent și are mai mult
control asupra situației (o poate influența mai mult), cu atât este mai probabil că va acorda ajutor. L. M.
Hoffman (1976) explică aceasta prin costul mai scăzut al ajutorului. Shalom H. Schwartz și G.T. Clausen
(1970) apreciau că pentru o persoană competentă în domeniul în care se solicită ajutor costul
comportamentelor prosociale este mai scăzut decât pentru persoanele care nu știu cum să intervină, sunt
lipsite de competență. Ajutorul de primă urgență în situațiile ce impun reanimarea ilustrează valoarea
de adevăr a acestei aserțiuni. Competența în acordarea ajutorului crește dacă suntem familiarizați cu
mediul natural și social în care se desfășoară acțiunea.
139Toate aceste constatări, care probează faptul că ajutorul dat depinde de costul real sau antecalculat,
au nu numai valoare explicativă, dar și profunde semnificații formative: putem spori frecvența comporta-
mentelor prosociale mărind competența oamenilor, învățându-i cum să acorde ajutor, sprijinindu-i să
cunoască terenul ș.a.m.d. Alte experimente au pus în evidență importanța beneficiului în realizarea
comportamentelor prosociale. Dacă anterior am fost răsplătiți pentru comportamentul nostru prosocial,
foarte probabil că vom manifesta tendința de reiterare a acestui tip de comportament. M. K. Moss și R.
A. Page (1972) au testat rolul recompensei din trecut în acordarea ajutorului în viitor. Ei întrebau
trecătorii de pe stradă despre o anumită adresă și la primirea răspunsului (ajutorului) procedau astfel: a)
mulțumind subiecților; b) întrerupându-i brutal, reproșându-le că nu i-au înțeles; c) despărțindu-se de
subiecții din experiment într-un mod neutru. Ca din întâmplare, câțiva pași mai departe, un „complice”
al experimentatorilor scăpa un obiect din servietă în fața cetățenilor întrebați despre adresa căutată. Celor
cărora li se mulțumise anterior pentru ajutorul acordat au ajutat și acum în proporție de peste 90%.
Subiecții bruscați ca recompensă pentru ajutorul lor nu au dezvoltat comportamente prosociale decât în
proporție de 42 la sută. Persoanele tratate neutru, cărora li s-a spus doar OK pentru ajutorul dat, s-au
plasat între cele două extreme, reiterând comportamentele prosociale în proporție de 88 la sută.
Nu trebuie să insistăm prea mult asupra faptului că se acordă ajutor când beneficiul scontat este sporit.
Aprobarea socială mărește probabilitatea comportamentelor prosociale. Dacă obținem ca beneficiu sporirea
stimei de sine, cu siguranță că, în anumite limite, vom acorda ajutor. Oricum, recompensa materială fără
sporirea stimei de sine are o forță motivatoare redusă. Recompensele emoționale pozitive și negative incită
la acțiune în favoarea celorlalți. Îi ajutăm mai mult pe prieteni, pentru că recompensa emoțională
obținută de la ei ni se pare mai mare.
Figura 1. Modelul cost – beneficiu al acordării ajutorului (după A. Piliavin, 1981)
Explicația afectivă, bazată pe influența emoțiilor și sentimentelor în producerea comportamentelor
prosociale, completează explicațiile de tip cognitivist. Cercetătorii s-au întrebat: când se acordă mai
mult ajutor? Când suntem bucuroși sau când suntem triști? Cele mai multe cercetări au pus în evidență Costul acordării ajutorului
Mic Mare
Costul
neacordării
ajutorului
Mic Mare A
Intervenție directă B
Intervenție indirectă, limitată
C
Răspuns variabil în
funcție de factorii situaționali D
Intervenție limitată,
sau ignorarea victimei
140o corelație directă între stările afective pozitive (bucurie, optimism, sentimentul succesului etc.) și
frecvența comportamentelor prosociale. S-a stabilit, prin studii experimentale, că persoanele care
trăiesc emoții pozitive manifestă o mai accentuată tendință de a-i ajuta pe alții. De ce? Explicațiile sunt
multiple. O stare afectivă pozitivă ne face să evaluăm mai generos resursele de care dispunem, ne
determină să fim mai atenți la tot ce ne înconjoară, ne sporește încrederea în noi înșine și în capacitatea
noastră de a-i ajuta pe alții. Într-adevăr, bucuria îl deschide pe om spre lume: tristețea îl face să se închidă
în sine. Este suficient numai să sugerăm oamenilor că au succes; este de ajuns să-i punem să citească o
listă de cuvinte afectogene pozitive și disponibilitatea prosocială va spori. În unele experimente s-a indus
o stare afectivă pozitivă prin stimularea materială: într-o cabină telefonică era „uitată” o monedă.
Persoanele care găseau moneda erau după aceea mai dispuse să acorde ajutor. (tabelul 2)
Tabelul 2. Comportamentele de ajutorare ale celor care au declarat că au găsit moneda
și ale celor care au declarat că nu au găsit-o (după A.M. Isen și P.I. Levin, 1972, p. 387)
Condiția
Au acordat ajutor
\Nu au acordat ajutor
Au găsit moneda 14 2
Nu au găsit moneda 1 24
Unii cercetători au atras atenția asupra faptului că și emoțiile negative (tristețea, suferința, vinovăția) pot
influența apariția comportamentelor prosociale. B. Underwood, W.J. Froming și B.S. Moore (1977) au
constatat că există o corelație între afectele negative și altruism. Ei au demonstrat că după vizionarea unui
film depresiv oamenii devin mai caritabili decât după ce s-a proiectat o peliculă cinematografică neutră din
punct de vedere afectiv. Reținem, ca fapt de observație, că de multe ori persoanele care se simt vinovate au
tendința de a-i ajuta pe alții din dorința de a se reabilita față de ele însele.
3. Teorii biologice
Astfel de teorii încearcă să explice comportamentul prosocial prin factori genetici. În cadrul acestor
teorii un loc central îl ocupă sociobiologia, care își propune să studieze sistematic bazele biologice ale
tuturor comportamentelor sociale, la animale și la om, dintr-o perspectivă evoluționistă.
Sociobiologia . Fondatorul sociobiologiei, Edward O. Wilson, profesor de zoologie la Universitatea
Harvard, considera că științele umane bazate pe biologie pot remodela conștient natura umană. Prin
inginerie genetică, inginerie socială și prin controlul uman, adică apelând la sociobiologie, pot fi
eliminate revoluțiile, se pot elabora strategii de eradicare a bolilor psihice și, în general, pot fi rezolvate
problemele sociale. Concepția sociobiologică a lui Edward O. Wilson, expusă în Sociobiology. The
New Synthesis (1975), a evoluat de la un determinism genetic pur al comportamentelor sociale la
codeterminarea acestor comportamente de către factorii culturali și genetici. În lucrările sale ulterioare
141(On Human Nature , 1978; Genes, Mind and Culture: The Coevolutionary Process, elaborată în
colaborare cu Charles Lumsden, 1981; Biophilia, 1984; Promethean Fire , scrisă în colaborare cu
Charles Lumsden, 1984), determinismul genetic a fost nuanțat: evoluția genetică și evoluția culturală s-
au unit în urmă cu două milioane de ani, aprinzând un foc prometeic. Totuși, în interacțiunea gene-
cultură, „biologicul ține în lesă factorul cultural”. Reducționismul biologic a fost cu deplin temei criticat.
Sociobiologii consideră că altruismul are o bază genetică: pentru a asigura ameliorarea reprezentării
genelor sale, individul se identifică apartenenței proprii și este obligat să acorde ajutor altora, în funcție
de gradul de rudenie. De aceea fratele este ajutat mai mult decât, să spunem, un văr.
Emergența comportamentului prosocial
Dispersarea responsabilității. Interesul pentru studierea emergenței comportamentului prosocial a fost
puternic suscitat de un caz real. La 13 martie 1964, seara târziu, o tânără, numită în presă Kitty Genovese,
a fost omorâtă în stradă sub privirile unui număr de 73 de persoane. Asasinul, Winston Moseley, a
maltratat-o mai întâi îndelung. Nimeni nu a intervenit, nu a dat telefon la poliție, deși priveau scena din
apartamente, de la fereastră. Inexplicabil, nu?! Teoria difuziunii responsabilității explică
„inexplicabilul” prin ceea ce a fost denumit „paradoxul lui Orlson”: lasă-l mai bine pe celălalt să
intervină! Dacă toți „spectatorii” gândesc în acest mod, nimeni nu intervine…
Apatia spectatorilor poate fi micșorată dacă martorii oculari comunică între ei, dacă situația este
neambiguă și dacă este permis accesul la informația socială. Ultima fază a modelului emergenței
comportamentelor prosociale constă în intervenția de ajutorare propriu-zisă. Aceasta se produce cu atât
mai probabil cu cât se consideră că persoana care solicită ajutor nu este responsabilă de situația în
care se află. B. Weiner (1982) propune un model al deciziei de ajutorare subliniind importanța
afectivității. Evaluarea controlabilității de către victimă a factorilor care au condus la starea de necesitate
nu influențează direct decizia de ajutorare, ci prin intermediul afectivității. Un rol important în
declanșarea comportamentelor prosociale îl joacă simpatia față de persoana în cauză. Aceasta modifică
percepția controlabilității factorilor cauzali. Simpatia este cauza pentru care acordăm, cu precădere,
ajutor persoanelor care seamănă cu noi, care au trăsături de personalitate similare cu ale noastre.
Există, firește, diferite moduri de a ajuta. În funcție de atribuirea responsabilității pentru situația ce
reclamă un comportament prosocial, ca și de percepția privind responsabilitatea găsirii unei soluții ,
Philip Brikman (1982) distinge patru modele ale ajutorării:
1) Modelul moral (în cazul responsabilității ridicate atât în ceea ce privește situația, cât
și găsirea soluției);
2) Modelul iluminist (cel ce se află într-o situație critică are responsabilitate ridicată
pentru situația în care a ajuns, dar nu are nici o responsabilitate sau are o
responsabilitate scăzută în imaginarea soluției pentru ieșirea din criză);
3) Modelul compensator (responsabilitate scăzută pentru poziția critică în care te găsești,
dar înaltă responsabilitate pentru soluționarea problemei);
1424) Modelul medical (individul are responsabilitate scăzută atât în legătură cu situația
problematică, dar și în legătură cu depășirea ei).
Philip Brikman apreciază că modelul compensator reprezintă cea mai bună alegere. Cel ce primește
ajutorul se manifestă ca un agent social activ. Este ajutat cel care se ajută și singur. Cele patru modele
de ajutorare nu se rezumă la situații individuale. Ele pot fi aplicate unor colectivități largi, chiar unor
popoare sau națiuni. Schematic, modelele de ajutorare pot fi reproduse într-un tabel cu două intrări.
(figura 3)
Figura 3. Modelul acordării ajutorului în funcție de percepția responsabilității
pentru situația problematică și pentru depășirea ei (după P. Brikman 1982)
Andrew Baum, Jeffrey D. Fisher și Jerome E. Singer (1985) apreciau că, în baza normei
responsabilității sociale, nu se pot face decât slabe predicții comportamentale. Intervin o mulțime de
factori de context care sporesc dificultatea prognozelor. (figura 4)
Figura 4. Modelul emergenței comportamentului prosocial (după Bibb Latané și John Darley, 1970) Propria persoană Alții
Cine este
responsabil
pentru situația
problematică? Cine este responsabil pentru depășirea situației problematice?
1
Modelul moral2
Modelul iluminist
3
Modelul compensator 4
Modelul medical
Este
observat
evenimentul
? Da
Nu Este
interpretat
evenimentul
ca urgență? Își asumă
responsabi-
litatea? Găsește o
modalitate
de acțiune?
Acordă
ajutor
Acțiunea de aju-
torare nu are loc.
De ce?
Nu mi-am dat
seama de situație. Acțiunea de
ajutorare nu are
loc.
De ce?
Nu credeam că
era nevoie. Acțiunea de aju-
torare nu are loc.
De ce?
Credeam că altci-
neva va interveni Acțiunea de
ajutorare nu are
loc.
De ce?
Nu am știut cum să
acord ajutorul. Da Da Da
Nu Nu Nu Stadiul 1 Stadiul 2 Stadiul 3 Stadiul 4
143
Spre o teorie integralistă a comportamentului prosocial
Fundamentată de Talcott Parsons (1951), teoria acțiunii sociale (1951), prin extindere, permite o
explicare integralistă a comportamentului prosocial, care constituie în esență un comportament cu scop.
Trebuie însă să avem în vedere că persoanele, ca și grupurile umane, au, la un moment dat, nu unul, ci
mai multe scopuri. Între scopurile actorilor sociali se stabilesc relații complexe. Ierarhizarea valorilor
subiacente generează o ordine a scopurilor. Valorile superioare impun o prioritate a scopurilor legate de
ele. Pornind de la această supoziție a teoriei acțiunii sociale, putem generaliza analiza ajutorării și
nonajutorării, propusă de Jane A. Piliavin, John F. Dovidio și R. D. Clark (1981), sub forma comparării
beneficiilor comportamentelor orientate spre diferite scopuri într-o matrice 2 x 2. (tabelul 3)
Tabelul 3. Analiza comparativă a beneficiilor comportamentelor orientate spre diferite
scopuri (după J.A. Piliavin et al.,1981)
Beneficiul comportamentului alternativ (S2)
Ridicat Scăzut
Beneficiul comportamentului
prosocial (S1) Ridicat 1 2
Scăzut 3 4
Jane A. Pavilian et al. (1981) aveau în vedere analiza cost-beneficiu a ajutorării și a nonajutorării.
Nonajutorul reprezintă, după opinia noastră, un caz particular în alegerea unui scop alternativ. Va trebui
să luăm în calcul analiza comparativă a diferitelor beneficii rezultate din comportamentele orientate spre
atingerea unui scop sau altul. Cu cât beneficiul comportamentului alternativ este mai mare, cu atât
probabilitatea ajutorării este mai scăzută. Situațiile 2 și 3 din matrice permit predicția comportamentală
în limite de probabilitate acceptabile. Introduc o mare incertitudine situațiile 1 și 4. Decizia va fi
influențată de alți factori decât de cei implicați în analiza comparativă a beneficiilor.
Și analiza comparativă a costurilor diferitelor comportamente ajută predicția acțiunilor. Când costul
comportamentului prosocial este prea ridicat, intervin mecanisme de apărare a eului: evadare,
reinterpretarea situației, modificarea evaluării persoanei care solicită ajutor, acceptarea „efectului de
spectator” etc. Raționalitatea acțiunii ne îndeamnă, în circumstanțele date, să evităm comportamentul
de întrajutorare.
Teoria acțiunii sociale arată că circumstanțele influențează realizarea comportamentelor cu scop.
Cercetările de psihosociologie a întrajutorării probează acest lucru cu prisosință. Într-un experiment
natural realizat la Princeton Theological Seminary s-a evidențiat dependența emergenței
comportamentelor sociale de factorul timp: studenții obligați să ajungă imediat într-o sală de curs au
144luat în seamă cererea de ajutor a unei persoane doar în proporție de zece la sută, față de acordarea
ajutorului în proporție de 75 la sută în cazul deplasării fără grabă a studenților de la un laborator la altul
(D.C. Batson, 1978). De altfel, observația de zi cu zi ne arată că atunci când suntem presați de timp dăm
mai puțin sau nu dăm deloc ajutor: time is money!
Prezența și a altor persoane la locul unui accident – așa cum s-a arătat – reduce rata comportamentelor
prosociale. Distanța fizică față de persoana ce trebuie ajutată influențează intervenția prosocială. Cu cât
te afli mai aproape de locul accidentului, cu atât mai accentuată va fi tendința de întrajutorare. Această
constatare poate fi extinsă de la indivizi la grupuri mari de oameni, la popoare întregi. Distanțele pe
Terra s-au micșorat, date fiind mijloacele de transport și de comunicare moderne. Popoarele se percep
mai apropiate fizic și psihic unele de altele. Întrajutorarea este mai frecventă și se realizează cu mai
multă dăruire când situația victimelor este mai vizibilă. Reportajele televizate de la locul unor catastrofe
naturale sau sociale sporesc atitudinea prosocială. Dar acțiunea socială depinde nu numai de
circumstanțele concrete, de situația reală, ci și de percepția ei, de modul de cunoaștere a ei de către
actorii sociali. Această teză are o deosebită relevanță pentru explicarea comportamentelor prosociale.
Am arătat anterior că percepția gradului de control al victimei asupra factorilor cauzali ai situației în
care se află, percepția dependenței de noi a celor ce solicită ajutor, imaginea pe care o avem despre
ceilalți martori oculari influențează emergența comportamentelor prosociale. Cercetările de
psihosociologia întrajutorării umane au relevat, de asemenea, că imaginea de sine, ca și imaginea pe
care ne-o facem despre cel care solicită ajutor, percepția compatibilității dintre noi și cei care au nevoie
de ajutor, precum și evaluarea modului în care se cere ajutor au o pondere deloc neglijabilă în
declanșarea comportamentelor prosociale.
O serie de enunțuri ale teoriei acțiunii sociale au în vedere actorul social, cu ideile, sentimentele,
normele și valorile pe care le-a asimilat în procesul socializării. Modelele noastre de cunoaștere, de
acțiune, imaginea proprie despre ceea ce este bine și ceea ce este rău influențează comportamentul nostru
spre protejarea și promovarea valorilor sociale, spre conformare în raport cu normele și valorile societății
în care trăim sau, dimpotrivă, în sens antisocial. Personalitatea celor care acordă ajutor a constituit
subiectul multor cercetări de psihosociologia întrajutorării. S-a pus chiar întrebarea dacă nu există cumva
un așa-zis „tip de personalitate altruistă”. O astfel de supoziție ar conduce la concluzia că anumite
persoane, cele care aparțin tipului altruist, manifestă totdeauna comportamente prosociale, în timp ce
altele rămân insensibile la solicitarea ajutorului. Adevărul este că oamenii reacționează diferit în situații
concrete și în anumite momente ale vieții lor. În acord cu o serie de cercetări mai vechi și mai noi, vom
spune că, așa cum nu există un tip de criminal înnăscut, nu există nici un tip altruist din naștere: altruiștii
nu reprezintă altfel de oameni, ci oameni altfel socializați. În structura personalității lor se găsesc
trăsături comune tuturor oamenilor, dar și unele particularități care, într-o îmbinare specifică,
diferențiază personalitatea prosocială de ceilalți. E. L. Dlugokinski și T. J. Firestone (1973) au găsit o
corelație semnificativă între trăsăturile de personalitate și indicele comportamentelor prosociale.
Cercetările lui Julian B. Rotter (1966) au arătat că persoanele care percep că au mai mult control asupra
145evenimentelor, care își dau seama că pot influența situația au o tendință mai accentuată de a interveni în
sprijinul celorlalți. Persoanele internaliste manifestă, așadar, o tendință mai accentuată de a-i ajuta pe
alții. Janusz Reykowski (1975) a pus în evidență faptul că stima de sine corelează pozitiv cu orientarea
prosocială a comportamentelor. La aceeași concluzie au condus și studiile lui David C. Glass (1964),
E. Welter (1972). Maria Jarymoeicz (1977) a constatat că tinerii care aveau un nivel de autoacceptare
mai ridicat manifestau mai multă sensibilitate și o acuratețe sporită în perceperea problemelor celorlalți.
Deosebit de interesante ni se par și concluziile cercetătorilor asupra personalității celor care și-au
riscat viața acordând ajutor victimelor nazismului. P. London (1970) a stabilit că cei ce au acordat ajutor
evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial, salvându-i de prigoana hitleristă, se caracterizau
prin spirit contestatar, o puternică identificare cu modelul moral (de regulă, al părinților), sentimentul
marginalizării sociale. D. L. Rosenhan (1970) a identificat aceleași trăsături de personalitate în rândul
militanților pentru drepturile sociale ale muncitorilor.
De asemenea, mi se par bogate în semnificații concluziile studiilor care au stabilit că există o
corelație directă între credința într-o lume dreaptă – ca trăsătură de personalitate – și comportamentul
prosocial.
Persoanele care au fost socializate în ideea că oamenii sunt buni și relațiile dintre ei sunt corecte,
echitabile au o mai accentuată tendință de a-i ajuta pe alții. Dacă avem convingerea că cel care cere
ajutor nu este un om rău, lipsit de valoare, că situația în care a ajuns se datorează încălcării echității
sociale, foarte probabil că vom interveni pentru restabilirea justiției sociale.
Comportamentul prosocial este un comportament învățat. Expunerea la modele prosociale mărește
probabilitatea de întrajutorare umană: cu cât vom promova mai mult valorile sociale prin acțiunile
noastre, cu atât îi vom influența mai puternic pe ceilalți în sensul realizării unor comportamente
prosociale. Problema este că în societatea fondată pe concurență, așa cum remarca Serge Moscovici
(1994/1998), egoismul este considerat normal, iar altruismul un comportament deviant. Acțiunile
dezinteresate, orientate spre binele altora, pentru susținerea unor idealuri sau simboluri sacre, apar în
ochii multor semeni de-ai noștri ca având motivații egoiste, ascunse, reprobabile. În aceasta constă, după
opinia mea, dificultatea emergenței la scară comunitară a comportamentelor prosociale.
146Întrebări recapitulative și teme de reflecție
Amintiți-vă de un comportament al dumneavoastră pe care îl considerați ca fiind un comportament prosocial: ce
vă îndreptățește să îl caracterizați astfel?
Analizați prin prisma teoriei cost-beneficiu acest comportament.
Costul anticipat a fost mai mare decât cel real?
Cum se explică „apatia spectatorului“?
Dumneavoastră personal vă conduceți mai mult după norma responsabilității sociale sau după norma reciprocității?
Dar colegii dumneavoastră?
Care sunt limitele sociobiologiei?
În ce constă teoria reactanței psihologice?
Din observațiile dumneavoastră, oamenii acordă ajutor celor care îl solicită mai frecvent când sunt într-o stare
afectivă pozitivă sau când trăiesc emoții negative?
Care sunt, după P. Brikman, modelele acordării ajutorului?
Cum pot fi sporite comportamentele prosociale la nivel comunitar?
Bibliografie orientativă
Chelcea, Septimiu (coord.). (1990). Psihosociologia cooperării și întrajutorării umane. București: Editura
Militară.
Eysenck, Hans și Eysenck, Michael. [1981](1998). Răul samaritean. În H. Eysenck și
M. Eysenck. Descifrarea comportamentului uman (pp. 12-19). București: Editura Teora.
Moscovici, Serge. [1994](1998). Formele elementare ale altruismului. În S. Moscovici (ed.). Psihologia socială a
relațiilor cu celălalt (pp. 61-73). Iași: Editura Polirom.
Seneca, Lucius Annaeus. [ f.a.] (2005). Despre binefaceri . Iași: Editura Polirom.
1479
Atracția interpersonală: afilierea, iubirea și gelozia
Loredana Ivan
În evoluția sa ontogenetică, omul are nevoie de ceilalți. Nevoia de siguranță și protecție, dorința de a-
și menaja eforturile, fără să se priveze de bunurile necesare îl leagă intrinsec de semenii săi. În plus,
toate celelalte caracteristici care îl disting de alte specii sunt definite în relația cu celălalt. Ce nevoie ar
putea avea de a dezvolta deprinderi sau a acumula cunoștințe, în absența celorlalți care să-i dea o măsură
a capacităților sale? Și ce dorință l-ar putea determina mai bine să le depășească decât aceea de dobândi
un status în mijlocul celorlalți? Iar odată aflat în mijlocul celorlalți, cum s-ar putea el atașa unuia singur
pentru a-și dezvolta comportamentul parental și îndatoririle de părinte, dacă nu și-ar dezvolta capacitatea
de a se îndrăgosti?
Preocupările psihologiei sociale de a oferi explicații fenomenului atracției interpersonale marchează
trecerea de la psihosociologia clasică la cea modernă. Astfel, studiile privind percepția persoanei au
constituit surse ale înțelegerii preferinței interpersonale. Cercetările s-au concentrat asupra afilierii și
condițiilor care determină nevoia crescută a indivizilor de a se afilia celorlalți și au fost teoretizate pentru
prima dată fenomene ca iubirea și gelozia care constituiau, în mod tradițional, teme de literatură sau
filosofie. În ultimii ani, au apărut și contribuții în psihologia sau psihosociologia românească, în ce
privește studiul atracției interpersonale (S. Chelcea și A. Chelcea, 1983; P. Iluț, 1994, 2003; I. Mitrofan
, 1989, 1997).
În context internațional, se constată o diminuarea a interesului pentru studierea iubirii și nevoii de
afiliere, în favoarea includerii atracției interpersonale ca variabilă explicativă a unor fenomene ca:
relațiile profesionale și de lucru, relațiile între grupuri și stereotipurile legate de trăsăturie fizice ale
persoanelor.
Afilierea
Când indivizii se simt anxioși, stresați, temători, siguri sau nesiguri pe ei, simpla prezență a altora este
recompensantă. Este o explicație psihosociologică pentru observația ca studenții par mai prietenoși în
zilele de examen decât în celelalte zile.
Stanley Schachter (1959) a realizat un experiment pentru a compara nevoia de afiliere în condiții
de stres cu nevoia de afiliere în condiții obișnuite. El a recrutat, ca subiecți, studente între care nu existau
anterior relații de prietenie și nu se cunoșteau reciproc. Când ajungeau în sala de experiment, subiecții
erau informați că urmează să li se aplice șocuri electrice de intensitate scăzută. Descrierea
experimentului era de natură să ridice anxietatea subiecților din grupul experimental, în timp ce grupul
de control rămânea într-o situație de calm. Experimentatorul afirma ca va întârzia zece minute, timp în
148care propunea subiecților să aștepte în camere private, spațioase, unde erau cărți și reviste sau în camere
unde se aflau alți subiecți (de același sex) care urmau să participe la experiment. Persoanele aflate în
stare de anxietate ridicată au fost înclinate să caute compania altora (63% dintre participanți au preferat
sa aștepte împreună cu alte fete), pe când în condiții de anxietate redusă, numai 33 la sută dintre subiecți
au dorit să aștepte cu ceilalți. Stanley Schachter afirmă că prezența altora este dorită în astfel de situații
pentru cel puțin două motive:
1) prezența altora produce o reducere a anxietății, generând confort, consolare,
resuscitare;
2) alții ne oferă informații despre ce să așteptăm și cum să acționăm în situația nou
creată.
Astfel, îi căutăm pe alții și pentru a înțelege mai bine conduita noastră expresiv-emoțională. Ne putem
întreba, cu privire la experimentul lui Stanley Schachter, ce tip de emoție a fost stimulată: anxietatea sau
teama? Philip Zimbardo (1961) a susținut că starea indusă de Stanley Schachter a fost frica și nu
anxietatea și a stimulat teama în mod asemănător experimentului lui Stanley Schachter – prin anticiparea
aplicării unor șocuri electrice dureroase și, respectiv, anxietatea, prin punerea în practică a unei
terminologii freudiene ( oral libido ), destul de stânjenitoare, având în vedere că subiecții erau studenți la
Universitatea Yale: participanții trebuiau să sugă diverse forme de biberoane timp de două minute.
Dorința de a fi singuri sau cu alții era măsurată după același procedeu folosit de Stanley Schachter.
Rezultatele au arătat că, atunci când sentimentul de teamă crește, subiecții caută compania celorlalți.
Dintre cei care așteptau să li se aplice șocuri electrice, 95 la sută au dorit să aștepte împreună cu alții,
față de 46 la sută, câți au ales să aștepte împreună, în situația stânjenitoare.
Așadar, în condiții de anxietate, individul se concentrează asupra restabilirii controlului interior, el
devine neîncrezător în a-și dezvălui trăirile emoționale altora, care îl pot ridiculiza. Dimpotrivă, în starea
de teamă individul realizează că majoritatea îi conferă siguranța și certitudinea că a reacționat
corespunzător. După cum afirma George Homans (1950/1992), indivizii conlucrează mai bine când sunt
în fața unui pericol extern, cum ar fi o situație stresantă: un eșec economic, un dezastru natural. George
Homans argumentează că reușita operațiunilor într-un mediu primejdios, duce la creșterea sentimentelor
de prietenie între membrii grupului.
Am văzut că oamenii se asociază în situații stresante, însă care sunt motivele care ne determină să
căutăm compania celorlalți, în situații cotidiene, obișnuite? Dacă un actor social se află într-o situație
ambiguă și este nesigur asupra modului în care trebuie să reacționeze, răspunsurile celorlalți îi pot indica
reacția potrivită. Nevoia de comparare socială apare pentru că realitatea obiectivă este uneori complexă
sau greu accesibilă.
O persoană dorește să fie cu alții și pentru a reduce, a elibera tensiunea asociată unei anume situații.
Ipoteza catharsis-ului este susținută de unele cercetări. Observații consistente au demonstrat că, în
condiții de război, soldatul învață să se bazeze pe camarazii lui, tocmai pentru a obține confortul psihic de
care are nevoie și a continua lupta. Menținerea responsabilității față de colegii de luptă este un aspect legat
149de loialitate și onoare. Reducerea fricii, vitală în acest caz, se realizează când individul învață să se bazeze pe
celălalt. În acest sens, Stanley Kissel (1965) argumentează că familiaritatea subiecților este cea care
determină reducerea stresului (temerilor) în situațiile de afiliere.
De ce faptul că suntem în compania unui prieten sau a cuiva familiar ne face să depășim mai ușor o
situație stresantă? Pentru că putem discuta sincer despre emoțiile noastre și, conștientizându-le, le putem
reduce intensitatea. Putem chiar glumi pe seama propriilor temeri. Simpla prezență a unui prieten ne
poate aminti momente plăcute, de care ne-am bucurat în trecut și care au menirea de a ne distrage de la
problemele imediate.
Sunt momente totuși când prezența unui străin poate fi mai benefică decât a unui prieten. Poate
fiecăruia i s-a întâmplat să vorbească despre probleme intime cu un necunoscut călătorind, întâmplător,
în același compartiment și să simtă mai puțin apăsătoare povara acestor probleme. Avantajul este că
există o probabilitate scăzută a celor doi interlocutori de a se reîntâlni și, deci, menținerea aparențelor
este mai puțin importantă. În plus, aprecierile negative ale prietenului dor, cele ale străinului ne pot fi
indiferente. Uneori, prezența unui prieten poate spori starea de tensiune, în loc să o diminueze. Aceasta,
pentru că prietenii sunt mult mai atenți la reacțiile reciproce și contagiunea poate spori intensitatea unei
anumite stări emoționale. Fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să vină calm la un examen și să intre brusc
în panică, când primul examinat afirmă că profesorul ,,e foarte sever” sau ,,e în toane rele”.
Plictiseala este o motivație previzibilă a nevoii de afiliere. Oamenii au nevoie permanentă de stimulare
socială. A fi singuri cu gândurile noastre, chiar în condițiile în care avem la dispoziție presă, radio, TV,
poate fi uneori extrem de plictisitor și poate genera o stare de vagă anxietate. Nevoia de stimulare socială
este un motiv suficient pentru interacțiunile sociale. Pentru o persoană care a contactat o boală
contagioasă, fiind nevoită să stea relativ izolată două-trei săptămâni, dorința de a vedea sau de a vorbi
cu cineva crește, astfel încât îi poate vedea într-o lumină nouă chiar și pe cei pe care îi considera înainte
plictisitori.
Indivizii încearcă, în general, să mențină un nivel optim al stimulării sociale. Nimeni nu- și
dorește să fie singur tot timpul, dar sunt momente în care, pur și simplu vrem să fim singuri. Un studiu
realizat de Irwin Altman, Dalmas A. Taylor și Ladd Wheeler, în 1971, analizând perechi de bărbați care
erau nevoiți sa interacționeze (în situație de izolare socială) o perioadă de opt zile, arăta că interacțiunile
se reduc treptat de la 50 la sută din timpul de veghe (în primele patru zile) la 25 la sută. După o mai
lungă perioadă de interacțiune izolați de ceilalți, apare tendința de separare reciprocă, până la situația în
care subiecții devin ostili, cruzi și necooperanți unul cu celalalt. Persoanele care sunt compatibile (din
punct de vedere al valorilor, atitudinilor, experiențelor de viață) devin mai greu iritate de prezența
îndelungată a celuilalt.
150Iubirea
Datoria de a iubi, stipulată de morala creștină, este sursa asocierii între dragoste și bunăvoință, a
reducerii iubirii la simpatie. Dar bunăvoința nu este iubire. Noțiunea de ,,bine” nu este un element
esențial al dragostei. Este adevărat că iubirea se concentrează asupra valorilor personale pozitive, dar nu
ține seama de ,,bine’’ decât în măsura în care acesta reprezintă, de asemenea, o valoare personală. Putem
dori binele celor pe care îi iubim, dar în acest caz bunăvoința este o consecință a iubirii.
Iubirea este capacitatea cuiva de a cuceri emoțional pe altcineva, în cel mai puternic sens, de a
pătrunde în lumea mai mult sau mai puțin stabilă a obișnuințelor, sentimentelor, opiniilor și
comportamentelor acestuia. Este o modalitate fundamentală de întâlnire, fuzionare și transgresare a
psihologiei celor două sexe, o comunicare simultan sexuală, psihologică și spirituală. Datorită
puternicelor sale implicații valorice, iubirea a stat mai puțin în atenția psihosociologilor, aceștia fiind
preocupați de forme mai moderate și mai ușor de definit ale atracției interpersonale.
Robert Sternberg (2010) sugerează un model explicativ al iubirii, considerând că diferitele tipuri
de iubire pot fi grupate de-a lungul a trei caracteristici: intimitate, pasiune și implicare. (figura1)
Figura 1. Triunghiul iubirii imaginat de Robert Sternberg (2010)
Iubire deplină
(intimitate +pasiune +
implicare) Intimitate
(atracție-plăcere)
Iubire romantică
(intimitate + pasiune) Iubirea camaraderie
(intimitate + implicare)
Pasiune
(iubirea „nebună”) Implicare
(iubire loială) Iubire iluzorie
(pasiune + implicare)
151
Modelul triunghiular al iubirii distinge următoarele tipuri de iubire:
1) atracția sau plăcerea ( liking) – caracterizată prin creșterea intimității, dar nu și a
pasiunii sau a responsabilității;
2) iubirea „nebună” ( infatuated love ) – pasiune lipsită de intimitate sau angajare;
3) iubirea loială ( empty love ) – caracterizată prin responsabilitate, dar nu și prin
pasiune sau intimitate;
4) iubirea romantică ( romantic love ) – pasiune și intimitate, fără asumarea
responsabilităților, ca în cazul iubirilor extramaritale;
5) iubirea camaraderie ( companionate love ), în care cei doi experimentează
intimitatea și creșterea responsabilităților, dar nu și a pasiunii;
6) iubirea iluzorie ( fatuous love ) – caracterizată prin pasiune și angajare, dar nu prin
intimitate, ca în cazul dragostei la prima vedere; 7) iubirea deplină ( consummate
love) – cei doi experimentează atât pasiunea, cât și responsabilitatea și intimitatea.
Iubirea pasională se referă la o stare emoțională intensă și adesea copleșitoare, în care o persoană se
gândește la celălalt în mod constant, vrea să petreacă împreună cât mai mult timp și devine chiar
nerealistă în evaluarea acelei persoane. Contactele cu ceilalți se reduc, atenția fiind focalizată de un
singur individ. O teorie a iubirii pasionale (romantice) indică trei condiții necesare acestui fenomen. Mai
întâi, pentru a experimenta dragostea romantică, este necesar să înveți că un astfel de lucru există.
Aceasta se întâmplă doar în culturile care expun actorii sociali unor modele imaginare (prin filme, cărți)
dar și reale. Spre exemplu, în cultura europeană, copilăria este presărată cu exemple în care cuplurile se
îndrăgostesc, se căsătoresc și trăiesc fericite. Ideea de iubire este îmbrățișată de Europa în Evul Mediu,
ca o emoție pură și pioasă, fără nici o legătură cu dorința sexuală. Abia la sfârșitul secolului al XVII-al
este acceptată, în Anglia, ideea căsătoriei bazate pe iubire. Dacă în cultura europeană, cei mai mulți
adolescenți sunt pregătiți de societate să trăiască această experiență, a iubirii romantice (cunoscut fiind
că, dacă o persoană se gândește foarte mult la iubire, este foarte probabil să experimenteze stări
emoționale specifice), în alte culturi se practică și astăzi căsătoriile „aranjate”, în sistemul castelor.
O a doua condiție pentru a experimenta iubirea romantică, conform celor două cercetătoare
americane, este prezența unui ,,obiect” corespunzător asupra căruia să fie transferată starea emoțională
amintită. În acest sens, există, de asemenea, standarde social stabilite, cu grad de dezirabilitate ridicat:
o persoană de sex opus, atractivă fizic, aproximativ de aceeași vârstă, mai înaltă (dacă este de sex
masculin) și neimplicată într-o altă relație de acest tip. Ceea ce pare ,,dragoste la prima vedere” este, de
fapt, o atracție puternic condiționată de standarde social stabilite și valorizate individual. Totuși,
aproximativ 50 la sută dintre persoanele intervievate, într-un studiu efectuat în Anglia, afirmau că au
experimentat ,,dragostea la prima vedere” cel puțin o dată (J.R. Averill și P. Boothroyd, 1977).
A treia condiție poate fi numită probabil ,,nebunia iubirii”. Orice trezire emoțională poate fi
interpretată ca iubire. Adesea, modul în care clasificăm trăirile emoționale depinde de cauze externe.
Există un ansamblu emoțional care este interpretat și etichetat ca fiind ,,iubire”. Astfel că, iubirea
152romantică reunește aspecte ale situației prezente, care au fost apriori definite ca fiind asociate cu o anume
stare emoțională.
1. Lipsa iubirii 2. Iubire romantică
3. Atracție (plăcere) 4. Iubire iluzorie
5. Iubire „nebună” 6. Iubire camaraderie Pasiune
Pasiune Pasiune Intimitate Intimitate
Intimitate Angajare
Pasiune Intimitate Angajare
Angajare Angajare Angajare Angajare
153
Figura 2. Tipuri de iubire (după R.J. Trotter, 1986, p. 46)
Iubirea camaraderie este definită ca o relație atentă, intimă. Acest tip de relație implică emoții pozitive,
similaritate, apreciere și respect reciproc. În această parte a unei relații, cei doi indivizi trebuie să învețe
să se bucure împreună, să se valorizeze reciproc pozitiv și să fie preocupați de problemele celuilalt.
Teorii explicative ale iubirii
Cei mai mulți specialiști susțin că modul de a iubi se învață inițial de la părinți. Copilul mic își formează
legături afective puternice cu mama sa, sau cu o altă persoană care are grijă de el. Aceste prime legături Pasiune Pasiune 8. Iubire deplină 7. Iubire loială Pasiune
Pasiune
Intimitate Intimitate
Intimitate Intimitate
Angajare Angajare
154intime care marchează trecerea de la egocentrism la alocentrism, sunt baza relațiilor de iubire ale
individului pentru părinții săi și pentru alte persoane.
Konrad Lorenz (1963/2005) dezvoltă teoria imprimării, din perspectiva sociobiologiei, pentru a
explica trecerea de la atașamentul matern la iubirea de celălalt. El împarte o mulțime de ouă de gâscă în
două grupe, astfel încât prima grupă urmează a fi clocită de ,,mamă”, care va fi primul lucru pe care puii
îl vor vedea, în timp ce grupa a doua va fi clocită la incubator, cercetătorul fiind primul lucru pe care îl
vor vedea puii. Cum era de așteptat, puii din prima grupă s-au atașat de ,,mamă”, au urmat-o îndeaproape
pretutindeni. Cea de a doua grupă de pui a reacționat față de cercetător în același mod: îl urmau peste
tot, fiind foarte atașați de el. Konrad Lorenz arată că expunerea la stimuli mobili, în aceasta perioadă de
început a vieții, va creea atașament, chiar dacă nu este însoțită de grijă și căldură. Se sugerează că nevoia
de afiliere a copilului se formează printr-un proces de imprimare, în care răspunsurile sale sociale
primare (zâmbet, chicotit, gângurit) sunt produse ca reacție la stimuli mobili (de obicei reprezentați de
mamă). Aceste răspunsuri primare se vor generaliza, mai târziu, față de alte persoane din mediul său
social.
Teoria iubirii condiționate . Psihosociologii american John Dollard și Neal E. Miller (1950) susțin că
ori de câte ori copilul este hrănit de mama sa, învață să o asocieze căldurii și sentimentelor plăcute
determinate de eliberarea senzației de foame. Treptat, prin același proces de condiționare, copilul
generalizează aceste sentimente și asupra altor persoane.
De foarte multe ori, când oamenii au probleme personale, se întorc spre ceilalți pentru ajutor. Știm,
din experiență, că însăși iubirea față de o altă persoană este un sentiment pe care tindem să-l împărtășim
altora (de obicei celor mai buni prieteni). Teoriile psihologice afirmă că iubirea pentru cei de lângă noi
apare datorită nevoii de a împărtăși experiențele și tensiunile noastre și de a restabili confortul psihic.
Faptul că un altul a trăit o experiență asemănătoare îl face pe individ să depășească situația. Dacă X este
unul dintre cei 20 de studenți care ,,au picat” un examen, situația poate să-l amuze, dar dacă X este
singurul student care ,,a picat” examenul respectiv, atunci într-adevăr el are o problemă.
O situație tragică, moartea unei persoane dragi, poate crea o nevoie disperată de altul. David Cole
(1965) a studiat nevoia de afiliere într-o situație dureroasă pentru națiunea americană: asasinarea
președintelui John F. Kennedy. Studiul a relevat că 64 la sută dintre bărbați și 57 la sută dintre femei au
dorit să fie împreună cu alții în acele zile. Ideea afilierii în astfel de situații apare similară celei
ritualurilor funebre, în care accentul se pune pe dimensiunea comunitară și nu singulară a evenimentului.
Situațiile stresante, anxioase, pot cauza individului pierderea reperelor, acesta resimțind nevoia unui
sprijin emoțional și afectiv din partea grupului.
155Gelozia
Multe dintre prieteniile care implică parteneri de același sex se destramă, de obicei simplu, prin
separarea spațială: când unul din parteneri, prin împrejurări legate de educație, profesie, familie, se mută
în altă localitate. Spre deosebire de acestea, atracția dintre doi parteneri de sex opus care are la bază
dragostea este mai greu de dizolvat prin simpla separare spațială. Dizolvarea relației implică neliniști și
nesiguranță afectivă, fiind legată mai ales de caracteristici endogene cuplului.
Când cineva percepe o rivalitate față de sentimentele celui de care se simte atras, acest tip de
amenințare cauzează o suferință dublă: pierderea recompensării oferită de relație și scăderea încrederii
în sine. Răspunsul, în acest caz, constă dintr-un flux de gânduri neplăcute, sentimente și comportamente,
care sunt etichetate drept gelozie. Gelozia implică anxietate, frică, durere, neliniști; însoțite de simptome
fizice ca: goluri în stomac, accelerarea ritmului inimii etc. Rivalul poate fi real sau imaginar și relația
acestuia cu partenerul de care suntem atrași poate să fi avut loc în trecut, în prezent sau poate fi estimată
pentru viitor. Indivizii experimentează diferit acest sentiment: unii devenind posesivi în relațiile intime,
tinzând să se simtă inutili, dependenți și concentrați excesiv asupra sexualități.
În anumite situații, indivizii încercă în mod deliberat să provoace gelozia partenerului, așa cum
remarca George White, într-un studiu realizat în rândul studenților americani. Autorul american a arătat
că o treime dintre studente și o cincime dintre studenți foloseau diverse tehnici pentru a-i face pe
parteneri geloși: vorbeau despre atracția lor față de o altă persoană, flirtau deschis cu terți, ieșeau cu alte
persoane, povesteau despre foștii iubiți sau chiar inventau povești despre aceste lucruri. Motivația unor
astfel de comportamente este aceea de a testa relația cu partenerul, de a-l determina să acorde mai multă
atenție relației și chiar să se simtă mai nesigur și mai dependent. Alte încercări pot avea caracter
vindicativ sau pot urmări creșterea respectului de sine prin autopersuasiune: subiectul nu numai că
inventează povestea, dar ajunge să creadă în veridicitatea ei. Studiile arată că femeile sunt, în general,
cele care, inventând astfel de povestiri, ajung să se convingă repede de realitatea lor, realizând astfel un
demers adaptativ mai eficace decât bărbații.
Inducerea geloziei, în mod conștient, deliberat, are un rol funcțional, mai ales în perioada de început
a unei relații – face parte dintr-un joc de putere, în care fiecare partener încearcă să se prezinte celuilalt
mai atractiv. Ca relație condiționată social, atracția interpersonală demarează cu definirea „pozițiilor”,
adică a unui ansamblu de statusuri și roluri pe care fiecare încearcă să le joace; iar statusul de persoană
valorizată social este întotdeauna cel care convine; dacă nu există, este inventat.
Proximitate și atracție interpersonală
De obicei, când ne simțim atrași de o anumita persoană, este neplăcut să fim întrebați de ce. Cel mai
probabil vom răspunde prin a face referire la calitățile acestuia: sinceritatea, simțul umorului, aspectul
156fizic, modul de a se comporta și în niciun caz nu vom menționa faptul că „s-a întâmplat” să ne fie
aproape.
Daca ne gândim însă la cei mai buni prieteni ai noștri, îi putem lega de locul unde am crescut. În
cele mai dese cazuri ei sunt copii care ne erau vecini, colegii de școală, colegii de cameră sau de cămin.
Tindem să fim prieteni cu cei care locuiesc aproape de noi și mai puțin prieteni cu cei care locuiesc la o
anumită distanță.
Analizând efectul de vecinătate, Jean Maisonneuve (1966) arăta că în cazul unei întâlniri care
declanșează un schimb simpatetic, aceasta suscită o dorință de prelungire, susceptibilă să învingă
distanțele. Putem afirma că vicinitatea și afinitatea se află într-un raport dialectic: ne plac cei care ne
sunt aproape sau, dimpotrivă, tindem să ne apropiem de cei pe care-i iubim. Experimentele realizate de
Jean Maisonneuve (1952) și Leon Festinger și S. Schachter (1953) arătau că studenții tind să dezvolte
prietenii solide cu cei aflați în imediata proximitate (colegi de cameră, studenți din același cămin sau
din căminele apropiate etc.). S-a observat, de asemenea, că dacă un individ deține o poziție care să-i
permită proximitatea cu mai mulți alții (spre exemplu locuiește lângă scările de acces), el se bucură de
o mai mare popularitate decât un altul care nu dispune de o astfel de facilitate spațială. Din 5000 de
cupluri căsătorite, intervievate de Jean Maisonneuve, 33 la sută erau alcătuite din parteneri care nu
locuiseră la o distanță de mai mult de cinci imobile, numărul cuplurilor identificate reducându-se pe
măsura creșterii distanței geografice.
Proximitatea a fost pusă în legătură cu fenomenul expunerii repetate, pentru a explica relația cu
atracția interpersonală: expunerea repetată la orice stimul este suficientă pentru a crește evaluarea
pozitivă a stimului respectiv. Într-un experiment realizat de Robert Zajonc și colaboratorii (1987),
subiecților li se arăta o fotografie a unui bărbat o dată pe săptămână, timp de patru săptămâni, pentru a
testa efectul repetării expunerii asupra atracției. Jumătate dintre subiecți au văzut aceeași fotografie în
fiecare săptămână, iar jumătate au văzut o fotografie diferită în fiecare săptămână. La finalul
experimentului, subiecții indicau în ce măsură considerau atractive persoanele din fotografii. Atracția
exprimată creștea cu cât numărul de expuneri la persoana din fotografie era mai mare. Totuși, efectele
expunerii repetate nu cresc nelimiat. După un nivel optim de expuneri repetate, atracția poate să se
reducă prin continuarea expunerii la obiect. De exemplu, dacă ascultăm melodia preferată timp de două
săptămâni, de două ori pe zi, după o vreme ajungem să nu mai dăm atenție melodiei respective și dorim
să ascultăm altceva. Proximitatea generează nu numai atracție, dar și ostilitate interpersonală. În mod
constant, rapoartele poliției arată că infractorii sunt, de obicei, cunoștințe ale victimelor. Este contrar
evidenței bunului simț ca infractorii să fie predispuși de a răni mai degrabă un apropiat decât un străin,
știindu-se faptul că este mai ușor să încalci regulile atunci când nu poți fi identificat, decât atunci când
victima te cunoaște. Proximitatea face însă posibilă creșterea probabilității de a primi informații despre
o altă persoană, de a fi recompensat sau sancționat de ceilalți. Sentimente ca plăcerea, neplăcerea,
iubirea, ura nu le avem față de persoane pe care le cunoaștem puțin, pe care nu le legăm de experiențele
noastre cotidiene. Theodore Newcomb (1956) a avansat ipoteza potrivit cărei proximitatea produce o
157percepție pozitivă a celuilalt, mai degrabă decât negativă. Când două persoane interacționează, raportul
recompensă/pedeapsă este, cel mai adesea, în așa fel încât să întărească relația. Atâta timp cât
satisfacerea nevoilor oamenilor depinde mult de ceilalți, este mai probabil ca actorii sociali să aibă grijă
să-i recompenseze pe ceilalți cât mai mult posibil, în interacțiunile pe care le stabilesc. În plus, regulile
sociale de comportament sancționează pedepsirea altuia, chiar suntem înclinați să o facem.
O altă posibilă explicație pentru care proximitatea cu celălalt favorizează dezvoltarea de afecte pozitive
mai degrabă decât negative este principiul organizării perceptive, formulat de gestaltiști: obiectele care sunt
apropiate spațial tind să fie percepute unitar (F. Heider, 1958). Conform acestei concepții, dacă cineva se
percepe într-o relație unitară cu un altul, aceasta induce o relație bazată pe sentimente armonioase (de
atracție).
Pentru a testa dacă unitatea (produsa de anticiparea interacțiunii cu altul) va crea atracție, Elaine H.
Walster și Ellen Berscheid (1969/1981) au realizat un experiment în care au cerut unor studente să
discute cu partenere de același sex (alese de experimentator) despre comportament și standarde sexuale.
Subiecții erau împărțiți în două grupuri, conversația dintre cuplurile formate având ca scop obținerea de
informații de la partenerii de discuție, cu deosebirea că, într-un grup experimental subiecții credeau că
partenera de discuție este aleasă aleator, în timp ce în al doilea grup experimental, credeau că partenera
de discuție este selectată prin raportare la propria persoană (pe criterii de compatibilitate). La sfârșitul
experimentului, subiecții erau rugați să completeze un formular care conținea impresii generale despre
partenera de discuție, inclusiv în ce măsură a fost plăcută, acceptată. Rezultatele au arătat că subiecții
au avut evaluări mai pozitive pentru partenerele descrise în termeni de compatibilitate.
Atracția interpersonală poate apărea și pe fondul recompensării reciproce. Cineva poate să devină
atras de altcineva ca o consecință a descoperirii faptului că cealaltă persoană îl place. În acest caz,
intervine sporirea încrederii de sine. Din perspectivă cognitivistă, Fritz Heider (1958) dezvoltă teoria
echilibrului, pornind de la premisa atracției reciproce. (figura 3)
158Persoana A iubește pe X (pe sine)
persoana A iubește persoana B
Persoana B iubește pe X (persoana A)
Figura 3. Teoria echilibrului (F. Heider, 1958)
Experiența de fiecare zi ne arată că nu întotdeauna putem câștiga stima altora demonstrându-ne
afecțiunea și admirația față de aceștia. Există numeroase motive pentru care atracția nu este întotdeauna
urmată de atracție. Dacă persoana A posedă o imagine de sine negativă, atracția lui B față de ea ar
produce un dezechilibru al balanței, un disconfort psihic pentru A. În aceste condiții, susține Fritz
Heider, atracția lui B față de A generează, mai degrabă, respingerea lui B de către A. Cu alte cuvinte,
Fritz Heider afirmă că îi vom iubi pe alții care ne iubesc, numai dacă mai întâi ne vom iubi pe noi înșine.
Aprecierea altora poate fi recompensatoare, chiar atunci când nu este congruentă cu imaginea de
sine. Efectul de dobândire a siguranței de sine poate fi diminuat în acest caz, însă aprecierea altuia nu
poate fi privită decât ca un element reconfortant și pozitiv pentru individ. Există o relație pozitivă între
tipul evaluării primite și atractivitatea exprimată față de un evaluator: subiecții displac partenerii de
interacțiune de la care primisc evaluări negative. Este discutabilă astfel teoria echilibrului, potrivit căreia
numai subiecții cu imagine de sine pozitivă vor răspunde prin atracție evaluărilor favorabile ale
intervievatorului.
Un alt factor care determină atracția reciprocă este modul în care cineva își exprimă aprecierea. O
persoană devine mai atractivă dacă inițial a avut o atitudine negativă, dar a evoluat gradual spre o
atitudine pozitivă. Similar, dacă evaluările inițiale ale unei persoane față de subiect au fost inițial
pozitive, dar au devenit gradual negative, persoana va fi displăcută progresiv. Succesiunea de evaluări
pozitive poate să nu fie la fel de credibilă, comparativ cu situația în care subiectul simte că „și-a
câștigat din greu” aprecierea. Această „luptă” cu sine și cu celălalt, dezvoltă încredere și atracție
reciprocă.
Același principiu al „câștigării aprecierii” se menține și în cazul flirtului, ca modalitate de
interacțiune cu un posibil partener romantic. Este vorba de semnale de încurajare și respingere,
+
+
+
A
B
X
_
_
+
A
B
X
159distribuite succesiv în secvențe care nu capătă semnificație decât în ansamblu. Irinäus Eibl-Eiblsfeldt
susține că flirtul este un act comunicațional universal, care urmărește aceleași secvențe indiferent de
cultură, îndeplinind aceeași cerință funcțională: găsirea unui partener și perpetuarea speciei. O femeie
din tribul african Himba (trib izolat de civilizaia modernă) flirtează în mod asemănător cu o studentă
care vede un tânăr atractiv în metrou. Ambivalența privirilor (acord/refuz) este specifică ambelor:
1) își reține zâmbetul la prima vedere;
2) aproape închide ochii;
3) înclină capul și privește lateral;
4) iscodește cu privirea;
5) face ochii mici;
6) întoarce capul;
7) stabilește contactul vizual;
8) arată, în final, acordul deschis pentru dezvoltarea unei relații interpersonale
(apud S. Chelcea și A. Chelcea, 1990, 24).
Cei mai mulți dintre noi suntem de acord că evenimente pozitive și negative din viața de zi cu zi pot
avea un efect intens și imediat asupra dispoziției pe care o încercăm la un moment dat. Dispoziția, la
rândul ei, afectează alte aspecte ale comportamentului, inclusiv cât de mult îi placem sau displacem pe
alții. Studiile despre relația dintre emoții și atracție (surprind relația dintre muzică și nivelul de atracției
interpersonale. Studentele, care erau rugate să evalueze bărbați străini dintr-un set de fotografii în două
situații: pe fond muzical (rock sau clasic) sau într-o atmosferă liniștită, au realizat evaluări mai pozitive,
în funcție de preferințele muzicale (rock sau muzică clasică). Experimentele au arătat că evenimentele
care generează sentimente pozitive sporesc nivelul atracției interpersonale, în timp ce evenimentele care
generează sentimente negative au un efect invers asupra atracției interpersonale. Indivizii depresivi ne
fac să ne simțim neplăcut și tindem să-i agreem mai puțin decât pe cei veseli, optimiști.
Cercetările arată, de asemenea, că ne plac cei care au reușit întâmplător și îi displăcem pe cei care
au ratat din întâmplare Noi presupunem automat că oamenii primesc ceea ce merită, deoarece știm că o
mare parte din lucrurile care li se întâmplă oamenilor sunt, într-un fel, consecința acțiunii lor. Oamenii
doresc să considere lumea ca pe ceva predictibil, „să creadă într-o lume dreaptă“ (M. J. Lerner, 1966).
Astfel, dacă un individ află despre un accident, preferă să dea vina pe cineva (preferabil pe victimă),
iluzionându-se că, aflat în situația respectivă, ar fi putut evita accidentul. Dorința de a atribui
responsabilitatea victimei crește când consecințele accidentului devin serioase. Elaine H. Walster și
Ellen Berscheid (1969/1981) susțin că, atunci când aflăm că cineva a suferit o pierdere fără prea mare
importanță, este ușor să simțim simpatie pentru el, să admitem că împrejurări neplăcute s-au derulat și
nu poartă nici o vină. Dacă însă această pierdere este importantă, devine din ce în ce mai dificil și
neplăcut pentru cineva să admită că „un astfel de lucru se poate întâmpla oricui” și că subiectul însuși
s-ar putea afla într-o situație similară. Devine aproape necesar să ne convingem că vina aparține victimei,
pentru a obține confortul afectiv și sentimentul siguranței. Oamenii au nevoie să creadă într-o lume
dreaptă și vor deforma realitatea pentru a-și menține această credință. Este evident că oamenii nu se simt
în siguranță crezând într-o lume guvernată de lucruri care se distribuie absolut întâmplător. Ei trebuie să
160creadă că ar putea obține ușor ceea ce vor și că ar putea evita ceea ce nu-și doresc, prin realizarea unor
acțiuni corespunzătoare.
Caracteristicile individuale – determinanți ai atracției interpersonale
Indivizii care dețin caracteristici dezirabile social sunt mai agreați decât cei care nu posedă astfel de
caracteristici. Ne plac inteligenții, calzii, sincerii, competenții, însă această afirmație este destul de
generală și ridicată la rangul de stereotip social. Este ceea ce societatea ne-a învățat că trebuie să
valorizăm la o persoană, însă nouă ne plac, uneori, și cei ale căror caracteristici pozitive sunt mai puțin
evidente, cei care par mai umani decât cei care vor să pară „fără pată”. Un exemplu în acest sens, este
experimentul realizat de Elliot Aronson (1966), în care subiecții erau rugați să-și exprime atracția față
de un individ considerat foarte competent („neobișnuit”), respectiv față de un altul obișnuit, când ambii
comiteau o greșeală minoră (spre exemplu, vărsau o ceașcă de cafea pe covor). Rezultatele au arătat că
atracția față de persoana competentă sporea după ce aceasta comitea „greșeala”; pe când, atracția față
de individul obișnuit se diminua, în aceleași condiții. Așadar, un om mai puțin obișnuit, care greșește,
devine mai uman, este simțit mai aproape, pe când un om obișnuit care comite o greșeală își poate pierde
popularitatea, căci este deja perceput ca fiind uman. Astfel, putem explica de ce popularitatea
președintelui SUA, Bill Clinton nu a scăzut după difuzarea audierii sale în afacerea sex-gate, așa cum s-
ar fi așteptat conservatorii americani. El a căpătat un plus de popularitate pentru că era un om
„neobișnuit” care săvârșea o greșeală „obișnuită”.
Atractivitatea fizică . Într-o societate modernă, cei mai mulți oameni cred că semenii lor ar trebui
judecați după ceea ce sunt și după ceea ce fac, mai degrabă decât după felul cum arată. Și totuși, studiile
demonstrează că între atitudini și comportament există o discrepanță din acest punct de vedere. Oamenii
se comportă ca și cum aparența fizică a cuiva este un aspect important al modului în care este văzut în
relațiile cu ceilalți. Cei atractivi fizic sunt mai bine apreciați decât cei neatractivi începând de la
grădiniță, la școală, în adolescență și mai târziu, ca adulți. Studiile arată că față de persoanele atractive
există o interpretare pozitivă a comportamentului așteptat. Spre exemplu, Karen K. Dion (1973)
realizează un experiment în care prezintă subiecților o descriere a comportamentului deviant a unui copil
de șapte ani și cere acestora să evalueze comportamentul copilului. Descrierea era însoțită de fotografii
(copii care fuseseră anterior caracterizați ca atractivi sau mai puțin atractivi). Când abaterile de
comportament erau minore, nu existau diferențe în evaluarea copiilor prezentați; când abaterile erau
grave, atractivitatea fizică a copiilor a afectat modul în care a fost catalogat comportamentul acestora.
Subiecții au văzut pe cei atractivi ca având un comportament deviant temporar, atipic, dar incidente
similare la copii neatractivi au fost judecate mai sever, ca fiind comportamente cronice sau
simptomatice.
De obicei, ne așteptăm ca atractivitatea fizică să producă un efect de halo : oamenii cu prezență fizică
agreabilă tind să fie evaluați ca inteligenți, sociabili, buni, cu un caracter puternic. Pe de altă parte,
161stereotipurile privind atractivitatea fizică nu sunt uniform pozitive, cel puțin în ceea ce privește
persoanele de sex feminin (R. Feldman, 1978). Oamenii tind să atribuie în mai mare măsură femeilor
atractive adulterul, înșelăciunea.
Deși atractivitatea fizică este preferată în general, invidizii își aleag pentru căsătorie parteneri
similari ca atractivitate. Este vorba de ipoteza potrivirii conform căreia, nivelul de atractivitate fizică al
unui individ afectează alegerile maritale. Această ipoteză a fost testată de Elaine H. Walster și Ellen
Berscheid (1969/1981). Redăm ipotezele studiului și design-ul experimental, după cele două autoare
americane.
Atractivitatea fizică este importantă la începutul unei relații, când informațiile despre celălalt sunt
puține și reduse la nivelul percepției directe, însă, pe măsură ce informațiile despre celălalt se diversifică,
alte aspecte devin mai importante și asigură continuitatea unei relații.
Referitor la importanța atractivității fizice asupra inițierii unei relații, experimentul descris mai sus,
relevă faptul că, pentru prima întâlnire, corelațiile între atractivitatea fizică a partenerului și aprecierile
subiectului față de acesta erau foarte ridicate. De asemenea, corelațiile au rămas ridicate când s-a
examinat relația între estimarea individului privind atractivitatea fizică a partenerului și exprimarea
atracției față de acesta. Așadar, concluzionează Elaine H. Walster și Ellen Berscheid (1969/1981, p.
152), „atractivitatea fizică este de departe cel mai important determinant al faptului dacă un partener va
fi sau nu plăcut ”. În plus, contrar altor studii, atractivitatea fizică a fost la fel de importantă atât pentru
subiecții de sex masculin, cât și pentru cei de sex feminin. Cu cât partenerul a fost mai atractiv, cu atât
subiectul s-a simțit mai atras de el și a dorit să-l revadă. Chiar dacă, în experimentul menționat, indivizii
au completat și teste de personalitate sau de inteligență, acestea nu au fost relevante în determinarea
atracției interpersonale, în aceeași măsură ca atractivitatea fizică. Indivizii care au obținut scoruri
modeste la testele de personalitate și inteligență au fost apreciați mai bine, dacă erau fizic atractivi,
decât cei care aveau scoruri ridicate la testele de personalitate, dar erau mai puțin atractivi.
Deși există o credință înrădăcinată cultural privind faptul că înfățișarea este mai importantă pentru
o femeie decât pentru un bărbat, putem afirma și opusul: atractivitatea fizică a bărbaților este strâns
legată de cantitatea și natura interacțiunilor sociale. Într-o cercetare experimentală, un grup de studenți
trebuiau să noteze fiecare interacțiune, timp de cel puțin zece minute, de-a lungul a zece zile în timpul
unui an universitar. Rezultatele cercetării au arătat o relație semnificativă între atractivitatea fizică și
cantitatea interacțiunilor sociale, însă doar pentru bărbați. Bărbații mai atractivi au fost mai căutați ca
parteneri de interacțiune, însă această relație nu a fost observată la femeile atractive. Autorii sugerează
faptul că atractivitatea fizică a bărbaților, generând o un ansamblu de interacțiuni de succes cu partenere
de sex opus determină popularitatea acestora în grupurile de egali.
Pe de altă parte, femeile pot fi condiționate cultural să evite inițierea interacțiunilor cu persoane de
sex opus și, astfel, așteaptă ca bărbații să „facă primul pas”. Mai mult, teama de a fi respinși de către
femeile foarte atractive îi face pe bărbați să aleagă interacțiuni cu femei cu un grad de atractivitate mediu.
Aceasta înseamnă că femeile atractive nu au prea multe oportunități pentru interacțiune socială, față de
162femeile cu atractivitate medie. În concluzie, atractivitatea fizică a cuiva nu garantează faptul că viața sa
socială va fi mai activă, comparativ cu cea a persoanelor mai puțin atractive. În plus, studiile care
examinau relația dintre atractivitatea fizică a femeilor dintr-un colegiu american și satisfacția acestora
cu viața, peste 20 ani de la terminarea studiilor (R.S. Feldman și F.P. Rosen, 1978), găsesc o relație invers
proporțională între atractivitate și mulțumirea de sine: femeile care fuseseră atractive în colegiu tind să se
simtă mai puțin fericite și împlinite peste 20 de ani decât femeile care fuseseră mai puțin atractive. Vârsta
pare mai apăsătoare pentru o persoană care inițial a fost foarte atractivă decât pentru o altă persoană care a
avut inițial o atractivitate medie.
Deși efectul atractivității fizice asupra relațiilor interpersonale nu poate fi contestat, ceea ce oamenii
consideră atractiv este trecător. Standardele de frumusețe diferă atât de mult de la o epocă la alta și de la un
individ la altul, încât nu putem absolutiza influența acestei variabile asupra modului în care este percepută o
persoană; chiar o expresie facială plăcută, un zâmbet ne poate face să ne placă o anume persoană.
Similaritatea și atracție interpersonală
Ideea ca oamenii tind să-i placă pe cei similari lor este, desigur, nu foarte originală în psihologia socială.
„Cine se aseamănă, se adună” este un proverb binecunoscut în psihologia populară. Dintre mai multe
persoane aflate în vecinătatea noastră, le alegem pe unele și le respingem pe altele. Conform ipotezei
similarității, le alegem pe cele care au atitudini, valori, interese similare nouă. Atracția reciprocă se
explică prin aceea că similaritatea structurilor psihice facilitează comunicarea. Știm din propria
experiență cât de greu se leagă o conversație cu persoane care au interese profesionale sau de timp liber
diferite și cât de aproape îi simțim pe cei care împărtășesc aceleași valori ca și noi. Însă atât distanța
spațială, cât și distanța socială limitează șansele interacționării și formării relațiilor între indivizi.
Similaritatea în relațiile interpersonale satisface trebuința de competență a individului. Aceleași opinii,
atitudini, convingeri întâlnite la o altă persoană întăresc încrederea în propriile opinii, valori și
expectanțe.
Similaritatea fizică. Primele criterii sesizate și sesizabile în ceea ce privește relaționarea cu celălalt sunt
de natură psihomorfologică. Încă din 1902, Bravais Pearson constata că persoanele cu talie redusă au
tendința de a se căsători între ele. Robert B. Zajon și colaboratorii (1987) remarcau frecvența
asemănărilor între soți în ceea ce privește forma mâinilor, lungimea antebrațelor, a degetelor, culoarea
ochilor, a părului etc.
Similaritatea caracteristicilor sociale. Similaritatea condițiilor sociale ale partenerilor din cuplurile
maritale a fost pusă în evidență încă din 1943, într-un studiu condus de Ernest. W. Burgess și Paul
Wallin. Partenerii de cuplu s-au dovedit similari în special în ceea ce privește:
1631) proveniența familială: locul copilăriei, nivelul educațional, statutul social al
părinților;
2) afilieri religioase;
3) tipul de relații în familiile de proveniență: calitatea mariajului părinților, atitudinea
față de tată;
4) participarea socială (incluzând tendința de a fi singur mai degrabă decât de a fi în
preajma altora);
5) petrecerea timpului liber;
6) obiceiuri legate de băutură, fumat;
7) numărul de prieteni de același sex;
8) numărul de prieteni de sex opus.
Similaritatea în inteligență și educație. O atenție deosebită s-a acordat relației dintre similaritatea
nivelului de inteligență și atracție interpersonală. În cercetările psihosociologice s-a obținut o corelație
semnificativă între nivelurile de inteligență ale soților și soțiilor și scăzută în relațiile de prietenie Aceste
corelații pot fi explicate și prin faptul că indivizii care au capacități intelectuale apropiate sunt mai
probabil de a fi găsiți împreună, în aceleași medii profesionale și chiar de petrecere a timpului liber,
decât cei cu nivele diferite ale capacităților intelectuale. Întrebarea care se pune este dacă inteligența
este o caracteristică dezirabilă pentru un partener și dacă, pentru persoanele cu abilități intelectuale
medii, o persoană mai inteligentă rămâne dezirabilă.
În ceea ce privește nivelul de educație, există o corelație semnificativă între soți, așa cum intuim la
nivelul simțului comun. Din nou, putem afirma că oamenii cu nivel de educație apropiat interacționează
mai des unii cu alții decât cei cu nivele diferite de educație. În plus, achizițiile educaționale similare
înseamnă similarități atitudinale, culturale, de stil de viață, care generează atracție reciprocă.
Similaritate comportamentală. Predispoziția spre conformare comportamentală se poate observa în
diferitele noastre modalități de a fi politicoși. În ocazii speciale, oamenii se îmbracă la fel,
demonstrându-și astfel apartenența la grup. A nu fi ca ceilalți poate însemna a nu primi recunoașterea
grupului. Irenäus Eibl-Eibesfeldt (1970/1998) susține că presiunea spre conformism a reprezentat un
avantaj la începuturile speciei umane, în procesul selecției naturale, deoarece asigura coeziunea grupului.
Dar astăzi, talentul unui outsider poate fi mai valoros pentru o societate în care există o puternică diviziune a
muncii. Mai mult, „am atins astăzi un nivel de conștiință care ne face capabili să recunoaștem că un semen
de-al nostru, chiar dacă se abate de la normă, fundamental, ne este asemănător. Această conștiință trebuie
întărită și mai mult deoarece este singurul mod de a ne depăși propria intoleranță” (I. Eibl Eibesfeldt,
1970/1998).
Numeroase cercetări psihosociologice s-au consacrat relației dintre similaritatea atitudinală și
atracția interpersonală. O ipoteză susține ca ne plac cei care au atitudini similare nouă, ipoteza
concurentă, că oamenii se percep pe ei înșiși ca fiind mai asemănători cu cei pe care îi plac și mai puțin
asemănători cu cei pe care-i displac. Ipoteza conform căreia indivizii care se plac se percep mai
asemănători decât sunt în realitate a fost susținută experimental de Donn Byrne în 1963. Autorul
american arătă că similaritatea între soți și soții lor este semnificativ mai scăzută decât cea pe care aceștia
164o reclamă. Acest lucru este rezultatul nevoii de consistență cognitivă sau tendinței de a accentua
similaritățile pentru a înlătura discordiile și a menține armonia conjugală.
S-a constatat că subiecților le plac mai mult persoanele care exprimă vederi similare,decât
persoanele care au vederi discordante. Persoanele care au avut atitudini similare au fost apreciate ca
fiind mai inteligente, mai bine informate decât persoanele cu atitudini nesimilare. Donn Byrne și Robert
Baron (1987) arătau că o persoană care împărtășește opiniile cuiva asupra unor lucruri importante va fi
mai plăcută decât o alta care are opinii similare în chestiuni banale. Relevanța obiectului pentru persoana
care posedă atitudinea respectivă va determina măsura în care similaritatea atitudinală generează atracție
interpersonală.
De asemenea, persoanele care au atitudini similare în chestiunile importante (considerate
importante) sunt mai plăcute și percepute ca fiind mai bine intenționate decât cele care exprimau atitudini
similare doar în chestiuni „minore”. Interesant este că atunci când subiectul descoperă o similaritate
atitudinală perfectă între atitudinile exprimate de el și cele ale partenerului de interacțiune, atât în chestiunile
considerate importante, cât și în cele neimportante, nu mai dezvoltă atracție, ci respingerea celuilalt.
Deși există mai puține inițiative de a cerceta relația similaritate valorică – atracție interpersonală,
datele arată că valorile similare generează relații sociale armonioase, bazate pe prietenie. Cei care
împărtășesc aceleași valori fundamentale despre viață și lume vor avea relații mai armonioase decât cei
care au valori diferite.
Similaritatea personalităților. Există în psihologia populară zicala: „Spune-mi cu cine te
împrietenești, ca să-ți spun cine ești!”. Testele de personalitate aplicate grupurilor de prieteni au scos în
evidență similaritatea trăsăturilor de personalitate. Prietenii au fost evaluați asemănător de ceilalți,
atribuindu-li-se aceeași reputație (N. Miller și D.T. Campbell, 1966). Devin partenerii similari în timpul
prieteniei sau oamenii își aleg prietenii care le sunt asemănători? Dacă vom considera că similaritatea
este o consecință a prieteniei, însemnă că, odată cu trecerea timpului, doi parteneri vor deveni din ce în
ce mai similari. Datele, în acest sens, sunt contradictorii. Pentru a explica similaritatea dintre prieteni,
putem presupune însă că oamenii își selectează prietenii pe baza similarității caracteristicilor de
personalitate.
Elaine H. Walster și Ellen Berscheid (1969/1981) afirmau că oamenii tind să-i placă pe cei care
au caracteristici similare lor datorită unor tendințe narcisiste care-i fac să iubească în altul ceea ce văd
în ei însuși. Carol Izard (1960) testează ipoteza potrivit căreia prietenii ar avea personalități semnificativ
similare înainte de a se cunoaște. Pentru experimentul său, administrează o listă de preferințe
interpersonale pentru un grup de subiecți de sex feminin, înainte de intrarea la colegiu. După șase luni,
subiecților li s-a aplicat un test sociometric, prin care erau rugați să listeze trei colege pe care le plac cel
mai mult și alte trei pe care le displac. Carol Izard găsește că profilurile de personalitate erau a priori
similare pentru cele care au ajuns ulterior să se placă și disimilare pentru cele care s-au displăcut ulterior.
Iolanda Mitrofan (1989) afirma că, în cadrul cuplului, similaritatea partenerilor se constituie ca
principiu funcțional de evoluție a relației prin mecanismul cuplului în oglindă: fiecare se proiectează și
165se recunoaște în celălalt, ceea ce conferă un grad sporit de siguranță, un sentiment liniștitor de
comuniune și consens atitudinal-reacțional. Partenerii similari tind să-și asume mult mai rapid etapa
acomodării și asimilării interpersonale, relația lor însă se banalizează mai rapid. Aceste cupluri sunt
supuse unor relații de tip conflictual, când prezența unor aspecte mai puțin dezirabile social se regăsesc
la ambii parteneri: rigiditate, suspiciune, iritabilitate.
Ipoteza similarității în cadrul cuplurilor comportă două obiecții majore: în primul rând nu există
niciodată indivizi absolut similari și în al doilea rând există numeroase relații de prietenie și iubire între
persoane disimilare. Mai degrabă, putem vorbi de o relativă similaritate și de posibilități alternative de
stabilire a relațiilor interpersonale.
Complementaritatea și atracția interpersonală
Principiul general filozofic al unității și luptei contrariilor se particularizează în psihosociologie în
ipoteza alegerii partenerului pe baza complementarității trăsăturilor psihologice și a disimilarității
caracteristicilor psihosociale ale personalității.
Vorbind despre complementaritatea personalităților în cadrul cuplului, Iolanda Mitrofan (1989)
arăta că este vorba de o intercunoaștere reciproc recompensatorie a unor reacții, atitudini și
comportamente. Unele manifestări ale celor doi parteneri se pot potența sau atenua prin mutualitate sau
se pot neutraliza într-un sens favorabil sau nu relației. Este necesar ca trăsăturile potențial conflictuale
ale unuia să fie atenuate de trăsăturile complementare ale celuilalt. Astfel, hiperreactivitatea,
impulsivitatea unuia pot să fie contracarate prin calmul și tactul celuilalt.
Robert Winch (1952) susține că nevoile complementare facilitează atracția interpersonală: fiecare
individ alege pe acela care este cel mai probabil de a-i oferi gratificații maxime. Psihosociologul
american arată că gratificațiile obținute de doi indivizi care interacționează pot fi complementare în două
moduri:
1) Dacă nevoile de gratificații ale unei persoane sunt de tip diferit față de cele ale altei
persoane, vorbim de complementaritate de tip I. Spre exemplu, dacă A este autoritar,
ne vom aștepta ca el să fie mai atașat de B care este supus, decât de C care este, de
asemenea, autoritar. În acest caz B este atras, la rândul lui de A;
2) Vorbim de complementaritate de tip II, în care nevoile unei persoane pot fi de
același tip cu nevoile altei persoane, dar diferite ca intensitate, în așa fel încât ambele
persoane sunt predictibile de a experimenta nevoia de gratificații prin interacțiune
reciprocă.
De exemplu, o persoană care are o nevoie pronunțată de dominanță și îi place să spună altora ce să facă,
poate interacționa armonios cu o persoană care are nevoie mai scăzută de a domina și care dorește
imbolduri externe pentru activitățile pe care le desfășoară. Robert Winch nu exclude posibilitatea ca și
persoana cu nevoie mai puternică de a domina să fie la un moment dat „condusă” de partener, lăsându-
l pe acesta din urmă să-și satisfacă nevoia de dominare (mult mai scăzută). Să ne închipuim un soț
166autoritar și o soție cu nevoie redusă de autoritate. Se poate întâmpla ca la un moment dat soțul să aibă
gripă și soția să „preia conducerea” îngrijirii lui. În această situație, atât nevoia soției de a domina, cât
si cea a soțului de a se supune sunt satisfăcute. Putem să ne imaginăm și o altă situație, aceea a unui soț
autoritar, cu o carieră militară și aceea a unei soții cu o nevoie mai scăzută de autoritate. Nevoia de
dominare a soțului poate fi satisfăcută, în mare măsură, în cadrul profesional, astfel încât, în familie să
poată lăsa și soției plăcerea de „a conduce”.
George Levinger (1966) nota faptul că cele mai productive relații umane sunt complementare: actul
sexual, schimbul între cumpărător și vânzător etc. Referindu-se la ipoteza nevoilor complementare,
George Levinger considera că este rezonabilă dar dificil de conceptualizat. Este greu de stabilit care
nevoi sunt complementare și care nu. Apoi, fiecare partener din cadrul unui cuplu interacționează și cu
alte persoane care pot constitui surse ale unor gratificații personale. Să ne amintim exemplul dat mai
sus: bărbatul cu tendințe puternice de dominare, militar de carieră, își poate satisface aceste nevoi în
mediul profesional. Nu putem stabili în ce măsură o nevoie este satisfăcută în relația cu partenerul și în
ce măsură în relația cu terțe persoane. Există de surse interne și surse externe de satisfacere a unei nevoi.
A. C. Kerckhof (1974) oferă un suport pentru ambele teorii: atât cea bazată pe similaritate cât și cea
bazată pe complementaritate și arată modalitățile prin care cei doi factori acționează asupra selecției
partenerului. Gradul de consens al valorilor va progresa în timpul căsătoriei și, de asemenea, nevoia de
completitudine va progresa de-a lungul mariajului. Cercetătorul american măsoară valorile și nevoile
psihologice la începutul relației de cuplu și urmărește cum au evoluat acestea după șapte luni. Existau
trei variante de răspuns care marcau evoluția relației:
1) suntem departe de a fi un cuplu definitiv;
2) relația noastră este neschimbată;
3) suntem mult mai aproape de a fi un cuplu definitiv .
Timpul parcurs împreună a fost un factor critic în determinarea relației dintre valorile consensuale și
nevoile complementare (ca variabile independente) și progresarea relației spre permanență (ca variabilă
dependentă). Din rațiuni metodologice, cuplurile care erau împreună de mai mult de 18 luni au fost
grupate separat de cele care erau împreună de mai puțin de 18 luni. Valorile consensuale erau
semnificativ legate de progresul relației numai pentru cuplurile care erau împreună de mai puțin timp,
iar nevoile complementare se asociau semnificativ cu progresul relației doar pentru cuplurile a căror
durată depășea 18 luni.
Așadar, în constituirea unei relații operează o serie de factori filtru. Mai întâi variabilele de status:
clasa socio-economică, religia, profesia etc. Apoi, consensul valorilor devine o determinantă importantă
a continuării relației. Ulterior, relația se bazează pe nevoi complementare pentru a deveni permanentă.
O ipoteză oarecum similară cu teoria nevoilor complementare este cea avansată de R. Cattel și J.
Nesselroade (1967). Cei doi cercetători susțin că prietenia și căsătoria sunt dictate de o dorință de a
poseda anumite caracteristici prin împărtășirea cu cel care le posedă deja, care este resimțită de individ
ca o necesitate a vieții lui sociale. O astfel de ipoteză implică faptul că o persoană va tinde să caute un
167partener care are caracteristici dezirabile social: înfățișare plăcută, inteligență, stabilitate emoțională; în
așa măsură încât să le extindă pe cele care îi lipsesc sau care îi sunt caracteristice în mai mică măsură.
R. Cattel și J. Nesselroade au solicitat unui grup de subiecți să-și descrie prietenii. Rezultatele au arătat
că atunci când subiecții își descriu prietenii ca diferiți, îi percep ca având trăsături pe care ei înșiși le
admiră și ar vrea să le posede.
Întrebări recapitulative și teme de reflecție
Analizați experimentul lui Stanley Schachter (1959). Comparați acest experiment cu cercetări similare privind
fenomenul afilierii. De ce aleg oamenii să fie împreună cu ceilalți într-o situație stresantă?
Analizați critic modelul triunghiular al iubirii (R. Stenberg, 1986). Ce alte elemente ar mai putea fi incluse într-un
astfel model? Ce puteți spune despre diferitele forme ale iubirii? În ce măsură le putem identifica în realitatea
cotidiană?
Testați rolul proximității în preferința pentru anumite obiecte sau persoane. Poate proximitatea să declanșeze
reacții inverse, de respingere? În ce condiții?
Proiectați un experiment psihosociologic prin care să testați influența atractivității fizice asupra rezultatelor unor
interacțiuni cotidiene.
Ce puteți spune despre rolul similarității versus complementarității în formarea cuplurilor moderne?
Susțineți cu argumente una din propozițiile: „Cine se aseamănă se adună” sau „Contrariile se atrag”.
Bibliografie orientativă
Chelcea, Septimiu și Chelcea, Adina. (1983). Eu, tu, noi. Viața psihică – ipoteze, certitudini . București: Editura
Albatros.
Chelcea, Septimiu și Chelcea, Adina. (1990). Din universul autocunoașterii . București: Editura Militară.
Eibl-Eibesfeldt, Irinäus. [1970](1998). Iubire și ură. Rădăcinile biologice ale valorilor morale. București: Editura
Trei.
Iluț, Petru. (2000). Iluzia localismului și localizarea iluziei . Iași: Editura Polirom.
Iluț, Petru. (2003). Sociopsihologia si antropologia familiei . Iași: Editura Polirom.
Lorenz, Konrad. [1963](2005): Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresivității . București: Editura
Humanitas.
Mitrofan, Iolanda. (1989). Cuplul conjugal. Armonie și dizarmonie. București: Editura Științifică.
Mitrofan, Iolanda și Ciupercă, Cristian. (1997). Incursiune în psihosociologia si psihosexologia cuplului si a
familiei. București: Editura Șansa.
Morris, Desmond. [1967](1991). Maimuța goală . București: Editura Enciclopedică.
Moscovici, Serge (coord.). [1994] (1998). Psihologia socială a relațiilor cu celălalt. Iași: Editura Polirom.
Sternberg, Robert J. (2010). Săgeata lui Cupidon . București: Editura Trei.
10
Influența socială
Septimiu Chelcea
La limită, „orice cuvânt este o încercare de influențare a celuilalt” (A. Mucchielli, 2000/2002, p. 11).
Vă voi spune o poveste adevărată. Mărturisesc deschis că doresc să vă influențez. În urmă cu mai mulți
ani – era în 1999 –, printr-o întâmplare fericită, mă aflam la San Fracisco. Muți oameni, mulți turiști. În
port, forfotă. Se urcau și coborau de pe vasele de croazieră persoane mai tinere și mai puțin tinere. În
apropierea debarcaderului o orchestră îndemna la dans. Unii chiar prinseseră ritmul. Cei mai mulți însă
168priveau spectacolul splendid al primăverii pe coasta fără sfârșit a Pacificului. Pe pontoane se răsfățau la
soare lei de mare. În depărtare veghea Alcatraz-ul. La ieșirea din port, pe o alee umbroasă stăteau înșirați
la câțiva metri unii de alții cerșetorii. Unul dintre ei mi-a atras atenția: era un afro-american, bine clădit,
decent îmbrăcat, mai degrabă tânăr decât între două vârste. Stătea sub un palmier, iar la picioare, pe
trotuar, pusese o cutie de carton și o foaie de hârtie pe care era scris cât se poate de citeț „Dați-mi ceva
mărunțiș să beau o bere”! Nu vă pot spune statistic dacă afro-americanul meu primea mai mulți cenți
decât confrații lui. Ce vă pot spune este că eu l-am ajutat să-și potolească setea. De ce m-au influențat
cuvintele lui?
Termenul de „influență socială” designează un tip de interacțiune între două entități sociale (persoane sau
grupuri), dintre care una este „ținta”, iar cealaltă sursa „influenței”. Ca urmare a acestei interacțiuni, ținta
reacționează altfel decât în modul său obișnuit față de un „obiect” (exprimând o opinie, făcând o evaluare,
propunând o explicare sau realizând un comportament). După D. Abrams și M. A. Hogg (1990, 195)
influența socială desemnează „Orice schimbare pe care relațiile persoanei cu alții (indivizi, grupuri, instituții
ori societatea în ansamblul ei) o produc asupra activităților ei intelectuale, asupra emoțiilor sau acțiunilor ei”
(apud Șt. Boncu, 2002, p. 11).
Astfel definită, influența socială include fenomene și procese dintre cele mai variate: complianța,
comunicarea în masă, conformarea, contagiunea comportamentală, eindividualizarea, facilitarea socială,
hipnoza, imitația, leadershipul, frânarea socială, normalizarea sau formarea normelor de grup, obediența,
persuasiunea, schimbarea atitudinilor. Din multitudinea acestor forme de influențare, acum și aici mă
voi opri doar asupra normalizării (formarea normelor de grup), conformării, obedienței și manipulării
comportamentale.
Normalizarea sau formarea normelor de grup
Opinia majoritară ne afectează judecățile și modul de a evalua evenimentele și situațiile sociale? Cum
se formează normele de grup? Cum fixăm repere pentru comportamentele noastre de zi cu zi?
Acestor întrebări le-a dat răspuns, fondat pe o serie de experimente de laborator, psihosociologul
american de origine turcă Muzafer Sherif (1906 – 1988) în lucrarea The Psychology of Social Norms
(1936). Experimentele sale în care a folosit „efectul autocinetic” au devenit clasice. Așa cum se știe,
proiectarea pe un ecran a unui spot intens luminos, fix într-o cameră întunecoasă creează iluzia că spotul se
mișcă. Acesta este „efectul autocinetic”. Experimentele s-au desfășurat astfel: într-o încăpere total lipsită
de lumină, având dimensiunile de 5 m pe 3,3 m.
Subiecții de experiment (studenți la Universitatea Columbia, New York) au fost solicitați să
urmărească și să aprecieze amplitudinea și direcția deplasării spotului luminos în două condiții: o dată,
subiecții erau introduși individual în sala de experiment pentru a evalua sensul deplasării spotului și
amplitudinea deplasării; în cea de-a doua situație, evaluarea se făcea în prezența altor subiecți de
experiment (asociați ai cercetătorului). Subiecților de experiment li se dădeau următoarele instrucțiuni
169scrise: „Când în cameră va fi întuneric, veți primi semnalul ’gata’. După aceea va apărea un punct luminos.
Imediat va apărea un punct luminos. După un timp, punctul luminos va începe să se deplaseze. Când veți
observa aceasta, apăsați pe manipulator. Punctul luminos va dispărea. Vă rugăm să ne spuneți atunci pe ce
distanță s-a mișcat punctul luminos. Încercați să evaluați cât mai exact posibil deplasarea punctului
luminos”.
În situația de evaluare individuală (o sută de prezentări experimentale în patru ședințe) subiecții își
stabileau subiectiv o medie a estimărilor amplitudinii mișcărilor, ajungând fiecare să-și formeze o „ecuație
personală” a percepției (în medie, de opt inci). În situația estimării în prezența altora, erau introduși în sala
de experiment câte doi sau trei studenți, care trebuiau să aprecieze cu voce tare amplitudinea (doi inci) și
direcția deplasării spotului. Fără nici o înțelegere prealabilă, după patru zile de experimentare în situația
de grup, subiecții tind să se apropie de media estimărilor grupului, renunțând la „ecuația personală”. De
ce? Pentru că, prin preluarea normei de grup, persoanele aflate în situații de acest tip elimină incertitudinea
(M. Sherif, 1936). Alte explicații: pentru că persoanele acordă credit tendinței centrale (C. Flament, 1958;
G. de Montmollin, 1965) și pentru că ele încearcă evitarea conflictului (F.H. Allport, 1962) prin
gestionarea divergențelor inițiale (S. Moscovici, 1985).
Modelul experimental imaginat de Muzafer Sherif a fost utilizat de mulți psihosociologi, care au
confirmat și reconfirmat rezultatele inițiale. În plus, s-au pus în evidență o serie de factori care influențează
formarea normelor de grup: B. N. Vidulich și I. P. Kaiman (1961) au relevat experimental că factorii de
personalitate (autoritarismul), ca și statusul social al subiecților intervin în formarea normelor de grup; W. F.
Stone (1965) a găsit că, indiferent de numărul de estimări, cu cât grupul este mai numeros, cu atât distanța
subiectivă de deplasare a spotului este mai mică; N. P. Pollis și R. L. Montgomery (1966) au pus în evidență
importanța familiarității membrilor grupului asupra convergenței estimărilor și trăiniciei normelor formate;
G. Lemaine și colaboratorii (1969) au verificat influența pe care o au relațiile din cadrul grupurilor (coeziunea
și ierarhia) asupra evaluărilor în „experimentele tip Sherif”.
Robert Jacobs și Donald Campbell (1961) au demonstrat printr-un experiment „tip Sherif” că
grupurile au puterea de a influența indivizii în sensul perpetuării ideilor false. De această dată, designul
experimental prevedea ca, după ce se forma norma de grup privind deplasarea spotului, unul dintre cei trei
asociați ai cercetătorului părăsea sala, fiind înlocuit cu un „subiect naiv”. A apărut astfel o „a doua
generație” a grupului experimental (doi asociați ai cercetătorului și doi subiecți naivi). Și de această dată
asociații cercetătorului (complicii cercetătorului) dădeau răspunsuri false și exagerate. La fel procedau și
subiecții naivi. Un alt asociat al cercetătorului părăsește sala de experiment. Este un introdus un al treilea
subiect naiv. Grupul experimental este acum format din trei subiecți naivi și un singur complice. A apărut,
se poate spune, o „a treia generație”. Răspunsul grupului continuă să fie exagerat, în ciuda faptului că
structura grupului s-a schimbat. În ultima fază a experimentului, pleacă din sală și cel din urmă complice.
Îi ia locul un nou subiect naiv. Și în această situație, în „cea de-a patra generație” a grupului, când în sala
de experiment nu erau decât subiecți naivi, răspunsurile false se perpetuează. Ele persistă și la „generația
a cincea”. De la o generație la alta estimările false se păstrează. Pe măsura succesiunii generațiilor ele
170devin din ce în ce mai moderate. Pe baza rezultatelor din acest experiment ingenios, Robert Jacobs și
Donald Campbell formulează concluzia că „subiecții naivi sunt conspiratori involuntari, care perpetuează
o fraudă culturală” ( apud. E. Drozda-Senkowska, 1999, p. 50).
Conformarea
Am văzut cum se formează normele de grup, în ce constă normalizarea. Dar cum influențează grupul,
având norme constituite, judecățile și conduita indivizilor? Acestei probleme a căutat să-i dea răspuns,
printr-o serie de experimente de laborator, psihosociologul american Solomon Asch (1907 – 1996). În
situația experimentală creată, li se prezentau subiecților (123 de studenți, cu vârsta cuprinsă între 17 și 25 de
ani) pe un carton cu dimensiunile de 15 cm 44 cm trei linii (segmente de dreaptă) inegale A, B, C. Acestea
trebuiau comparate cu un etalon (o bară de aproximativ 15 cm lungime și 1 cm grosime) de pe un alt carton
(prezentat în partea dreaptă a subiecților). Dintre cele trei bare desenate pe cartonul din stânga, una era egală
cu linia etalon. Subiecților de experiment li se comunica faptul că se testează acuitatea lor vizuală. Sarcina
experimentală consta în indicarea cu voce tare a segmentului de dreaptă egal cu etalonul. În experiment s-au
folosit „subiecți complici” (asociați ai experimentatorului) și „subiecți naivi” (care nu cunoșteau scopul real
al experimentului).
În condiția experimentală de control, în care subiecții naivi (n = 37) erau testați individual nu s-au
înregistrat decât două estimări eronate în stabilirea egalității dintre etalon și unul dintre segmentele de dreaptă
prezentate (A, B, C). Când subiecții de experiment erau testați în condiții de grup (câte 7 până la 9 persoane)
și complicii experimentatorului dădeau răspunsuri false (conform instrucțiunilor primite), aproximativ 75 la
sută dintre subiecții naivi se conformau cel puțin o dată evaluării greșite a grupului (în experiment s-au
prezentat succesiv 12 perechi de stimuli). Rata conformării a fost de aproape 32 la sută. Dar a fost suficient
ca doar unul dintre cei șase subiecți complici să formuleze cu voce tare un răspuns corect pentru ca proporția
conformării să scadă la șase la sută. S-a pus astfel problema dacă absența unanimității grupului diminuează
influența acestuia. (tabelul 1)
Tabelul 1. Influența obținută de majoritate în experimentul lui S. Asch
(după W. Doise et al., 1978/1996, p. 106)
Gradul de perseverență în eroare
Procent de influență
Un răspuns corect pentru șase incorecte
Un răspuns corect pentru două incorecte
Un răspuns corect pentru unul incorect
Patru răspunsuri corecte pentru unul incorect 53,0
36,8
38,6
26,2
Conform experimentelor lui Solomon Asch (1951), reluate de V.L. Allen și J.M. Levine (1966, 1971),
procentul conformismului scade când membrii grupului nu sunt de acord între ei, ca și în cazul în care unul
171dintre subiecții complici nu este credibil în răspunsul pe care îl dă (poartă ochelari cu lentile foarte groase,
se plânge că nu vede bine etc.).
Experimentele lui Solomon Asch (1952) au arătat că „sub influența unei majorități numerice, s-
ar putea să ajungem să numim negru ceea ce este alb” (E. Drozda-Senkowska, 1999, 60). Ele au pus în
evidență importanța deosebită pe care o are unanimitatea membrilor grupului. De asemenea, experimentele
proiectate conform paradigmei Solomon Asch au evidențiat rolul mărimii și al structurii grupului în
influențarea indivizilor. La limită, când un subiect naiv este confruntat cu un asociat al cercetătorului,
influența este aproape nulă. Influența începe să crească de la doi, trei complici, menținându-se oarecum
constantă indiferent de mărimea grupului. (Tabelul 2)
Tabelul 2. Numărul mediu al erorilor, în funcție de mărimea grupului în experimentul
lui S. Asch (după W. Doise et al., 1978/1996, p. 107)
Număr de „complici”
1
2
3
4
8
10-15
Număr de erori
0,33 1,53 4,00 4,20 3,83 3,75
Dar de ce se conformează subiecții la norma de grup? Pentru că sunt supuși unei influențe duble:
„informațională” și „normativă” (M. Deutsch și H.B. Gerard, 1955). Pe de o parte, subiecții – mai ales
când nu sunt siguri de propriile lor cunoștințe – utilizează comportamentul celorlalți ca pe o sursă de
informare corectă („conformare informațională”) și, pe de altă parte, ei acceptă norma grupului pentru
că doresc să fie acceptați de grup, pentru a nu fi criticați sau izolați („conformare normativă”). Cele două
tipuri de conformare pot acționa adesea concomitent.
De-a lungul timpului, s-au adunat dovezi experimentale atât în favoarea conformării informaționale,
cât și pentru susținerea conformării normative. Conformarea informațională a fost probată de numeroase
experimente. De exemplu, D.A. Wilder (1977) a demonstrat experimental că nu atât numărul de
persoane care compun majoritatea este hotărâtor pentru conformare, ci numărul de persoane care sunt
percepute ca fiind diferite una de cealaltă și care fac, deci, evaluări independente. D. A. Wilder a
constatat că subiecții confruntați cu un obiect nonambiguu au fost mai influențați de două grupuri de
câte două persoane decât de un grup de patru persoane, precum și de două grupuri de câte trei persoane
față de un grup de șase persoane. Argumentele în favoarea conformării normative sunt adesea indirecte
și de natură teoretică, introducându-se o distincție între „conformarea publică” și „conformarea privată”.
Fenomenul complezenței (complianței) poate fi invocat ca argument al conformării normative.
Așadar, prin complezență (sau complianță) se înțelege situația de acceptare publică, nu însă și privată
a influenței normative; conformare de suprafață, fără a se schimba convingerile profunde. Geneviève Paicheler
(1988) consideră complianța ca fiind conformism, dar și rezistență la influență. Complianța pregătește
schimbarea comportamentală când circumstanțele o permit, când se întrezăresc alte modalități de a ieși din
situație, când dispare teama de sancțiuni și constrângeri. Personal, apreciez că în perioada comunistă majoritatea
oamenilor au dat dovadă de complezență, nu de conformism sau de interiorizare a doctrinei comuniste.
172Evenimentele din decembrie ’89 ne-au eliberat pe mulți dintre noi de frica paralizantă indusă de regimul totalitar
ceaușist.
Obediența
Termenul de „obediență” (suprasupunere) desemnează schimbarea comportamentală sub presiunea
directă și explicită a unei „majorități calitative” (de exemplu, o persoană cu autoritate). Este un tip
special de influențare socială, care se deosebește de conformare prin trei caracteristici:
1) diferența de status social între „sursă” și „țintă”;
2) intenția „sursei” de a influența și controla supunerea „țintei”;
3) gradul de similitudine între comportamentul „sursei” și comportamentul „țintei”
(J. M. Levine și M.A. Pavelchak, 1990, p. 43).
În cazul conformării, membrii grupului care influențează au același status social ca și persoana
influențată. Ei nu au scopul de a modifica într-un fel sau altul judecățile, atitudinile sau comportamentele
altora. În fine, comportamentele celor care influențează sunt similare celor ale persoanelor influențate.
În cazul obedienței, situația este diametral opusă: cel ce dă ordin are un status social superior (are
autoritate legitimă), își propune să supravegheze „ținta” și nu face ce îi cere „țintei să facă”. Vechiul
proverb românesc „Fă ce spune, nu ce face popa!” mi se pare foarte ilustrativ în acest sens.
Contrariat, stupefiat și revoltat în același timp de crimele naziste împotriva evreilor din perioada
1933–1945, când milioane de oameni au fost uciși în camerele de gazare și în lagărele de muncă,
psihosociologul american Stanley Milgram (1933 – 1984) a început, în 1961, să studieze experimental
fenomenul supunerii față de autoritate. În 1974 a publicat lucrarea Obedience to Authority. An
Experimental , care a răscolit conștiința cititorilor din întreaga lume, arătând că supunerea exagerată față
de autoritate poate conduce la crime împotriva umanității.
Primele experimente ale lui Stanley Milgram s-au desfășurat la Universitatea Yale. Subiecții de
experiment au fost recrutați printr-un anunț publicat în ziarul local. S-a spus că este vorba despre un
experiment care urmărește să verifice memoria și învățarea. Pentru participarea timp de o oră la
experiment, subiecții primeau 4,50 $. S-au prezentat 296 de persoane cu vârsta cuprinsă între 20 și 50
de ani, de diferite profesii: de la muncitori necalificați până la specialiști cu înaltă calificare. Ulterior, s-
au făcut, aleatoriu, solicitări telefonice de participare. Au dat curs invitației de participare la experiment
aproximativ 12 la sută dintre cei apelați. Sarcina de învățare consta din memorarea, după o singură
lectură, a unei liste de 40 de perechi de cuvinte (de exemplu, cer – albastru, zi – plăcută, rață – sălbatică
etc.). Apoi se citeau cuvintele: cer, zi, rață ș.a.m.d., iar subiecții trebuiau să completeze: albastru, plăcută,
sălbatică etc. În cazul în care greșeau, ei trebuiau să suporte o sancțiune sub forma unui șoc electric
administrat prin apăsarea unui buton al aparatului generator de electricitate. Printr-o tragere la sorți
trucată, subiecții de experiment primeau totdeauna rolul de examinatori, iar unuia dintre complicii
(asociații) experimentatorului îi revenea rolul de elev care trebuia să învețe lista de perechi de cuvinte.
173Complicele experimentatorului era instruit să dea de 30 de ori răspunsuri greșite, inclusiv cum să
reacționeze la șocurile electrice administrate: între 75 și 105 volți, geme ușor; între 120 și 150 de volți,
strigă de durere; începând de la 150 de volți, strigă și cere să fie eliberat; de la 180 de volți urlă de durere;
la 270 de volți imploră să înceteze experimentul; la 300 de volți, urlă îngrozitor, iar dincolo de 330 de
volți să nu mai reacționeze în nici un fel. Generatorul electric era prevăzut cu 30 de butoane sub care
erau inscripționate numărul de volți (de la 15 la 450) și intensitatea (șoc slab, moderat, puternic, foarte
puternic, intens, foarte intens, periculos). Subiecții de experiment primeau instrucțiunea de a administra
șocuri electrice din ce în ce mai puternice când „elevii” greșeau asocierea cuvintelor: la prima eroare
șocul administrat era de 15 volți, la a doua de 30, la a treia de 45 etc. La a 16-a eroare complicii
experimentatorului propun administrarea unui șoc electric de 225 de volți. În final, se ajunge la șocuri
electrice de 450 de volți, letale, desigur. Pentru ca să se convingă de faptul că generatorul electric
funcționează, la începutul ședinței subiecții de experiment suportau ei înșiși un șoc electric de 45 de
volți.
Rezultatele experimentului au contrazis previziunea specialiștilor, care erau convinși că subiecții de
experiment nu vor da ascultare ordinului de a administra șocuri letale. În condițiile experimentului, 25
la sută dintre subiecți au administrat șocuri de 450 de volți, 65 la sută au aplicat șocuri electrice
periculoase. Spre „fericirea” subiecților de experiment, și aparatul generator de electricitate era trucat.
Chiar dacă sub butoane erau trecute intensități ale curentului electric de sute de volți, aparatul nu putea
să genereze decât șocuri foarte slabe, nepericuloase. Subiecții de experiment erau convinși că reacțiile
complicilor sunt adevărate (grimase, strigăte și urlete de durere, se înțelege, trucate) și că ei aplică șocuri
electrice din ce în ce mai puternice.
Experimentul acesta a arătat tendința de supunere față de autoritate, dar și faptul că între atitudine
și comportament există o ruptură. Auzind strigătele de durere, mulți dintre subiecții de experiment
încercau să se opună ordinului de sporire a intensității șocurilor electrice. Se supuneau însă atunci când
experimentatorul intervenea autoritar: „Continuați, vă rog!”; „Experimentul cere să continuați!”; „Este
absolut necesar să continuați!”; „Nu aveți de ales, trebuie să continuați!”. Și subiecții de experiment
continuau … Ei treceau într-o „stare agentică”, se considerau doar agenți ai unei voințe care îi depășește
(întocmai ca mulți ofițeri naziști care au executat ordinele lui Hitler).
Stanley Milgram (1974) a rafinat design-ul experimental, urmărind să pună în evidență importanța
diferiților factori în producerea obedienței. De exemplu, când a mutat locația experimentului de la Interaction
Laboratory of Yale University într-un imobil oarecare din Bigeport, supunerea față de ordinele date de
experimentator s-a redus de la 65 la sută la 48 la sută, ceea ce arată cât de important este prestigiul instituției
în obținerea răspunsurilor obediente. Când a făcut să varieze distanța dintre subiecții de experiment care
aplicau șocuri electrice și „victimele” lor, s-a constatat că supunerea descrește o dată cu mărirea distanței.
(tabelul 3)
Tabelul 3. Relația dintre apropierea de victimă și intensitatea șocurilor electrice (după S. Milgram, 1974, p. 35)
174Intensitatea șocurilor Exp. I
Fără să vadă sau să
audă Exp. II
Feedback
vocal Exp. III
Apropiere Exp. IV
Atingerea
victimei
Nivelul maxim (450 volți) 26,0 25,0 16 ,0 12,0
Procentul subiecților obedienți 65,0 62,5 40,0 30,0
Notă. N = 40. Cifrele reprezintă procentele din totalul subiecților de experiment.
S-a constatat că distanța dintre cel ce ordonă și cel care trebuie să execute o anumită sarcină (aplicarea
șocurilor electrice) influențează obediența. Când experimentatorul se afla în aceeași cameră cu subiecții
de experiment, proporția obedienților era – așa cum s-a văzut – de 65 la sută; când acesta transmitea
ordinele prin telefon dintr-o altă cameră, mai puțin de 25 la sută aplicau șocuri electrice (unii subiecți
declarau că au aplicat șocuri așa cum li s-a cerut, dar în realitate nu o făcuseră).
Rezultatele experimentelor lui Stanley Milgram (1974, p. 125) sunt nu numai spectaculoase, arătând
că „ne naștem cu un potențial de obediență, care în interacțiune cu influența societății produce un om
obedient”, dar și cu aplicativitate imediată: de exemplu, dacă avem autoritate legitimă și vrem să îi
influențăm pe alții, se recomandă să le adresăm îndemnurile, cerințele, ordinele direct, nu prin
intermediari, de la distanță. În același timp, rezultatele experimentelor la care m-am referit explică cel
puțin parțial de ce numărul victimelor în războaiele moderne a crescut, comparativ cu al celor din
războaiele medievale. Astăzi se ucide de la mare distanță, cu ajutorul „armamentului inteligent”, nu ca
în trecut, cu sabia sau sulița: militarii nu-și mai văd victimele și execută „orbește” ordinele!
Stanley Milgram a identificat și o serie de condiții antecedente ale obedienței: familia, sistemul
instituțional, recompensele. Supunerea este slabă sau chiar nulă:
1) când unul dintre experimentatori se opune ordinului dat de către celălalt;
2) când un „complice” solicită aplicarea șocurilor electrice în absența
experimentatorului;
3) când experimentatorii dau ordine contradictorii .
Chiar dacă obediența nu are întotdeauna consecințe negative, chiar dacă design-ul experimentelor sale
lui Stanley Milgram a ridicat probleme deontologice, merită să reținem și să reflectăm asupra
concluziilor sale.
Manipularea
Nu orice acțiune de influențare reprezintă o tentativă de manipulare. Doi reputați psihosociologi, Robert-
Vincent Joule și Jean-Leon Beauvois (1987/1997, p. 7), spun: „să obții de la cineva să adopte o conduită
[…] pe care ar fi preferat să nu o urmeze – și pe care n-ar fi adoptat-o la o simplă cerere directă –, spunând
lucrurilor pe nume, înseamnă manipulare”.
Consider că, pentru a analiza manipularea, ar trebui să răspundem la următoarele zece întrebări:
1) Cine manipulează?
175 2) Cine este manipulat?
3) Care este scopul imediat al acțiunii?
4) Care este scopul îndepărtat al purtătorului autorității?
5) Care este scopul îndepărtat al subiecților umani?
6) Ce mijloace utilizează purtătorul autorității?
7) Ce mijloace utilizează subiecții umani?
8) Care este contextul psihosocial?
9) Care sunt „efectele perverse” ale atingerii scopului imediat?
10) Care sunt „efectele perverse” ale atingerii scopurilor îndepărtate?
(S. Chelcea, 1994, p. 142).
Personal, înțeleg prin manipulare comportamentală influențarea „țintelor” (indivizi, grupuri, mulțimi) în
vederea realizării unor acțiuni în discordanță cu propriile lor scopuri, fără ca acestea să conștientizeze
discrepanța dintre propriile lor scopuri și scopurile îndepărtate ale „surselor de influență”. În acord cu
această definiție, am propus „Schema celor zece C-uri” pentru analiza psihosociologică a manipulării (S.
Chelcea, 1994, p. 142).
În literatura de specialitate sunt prezentate tehnicile psihosociale de manipulare comportamentală
cele mai cunoscute și în același timp cele mai frecvent utilizate în viața de zi cu zi: piciorul-în-ușă ( foot-
in the-door ), ușa-în-față ( door-in the-face ); amorsarea ( low-ball).
Tehnica „Piciorul-în-ușă” constă în a cere inițial mai puțin pentru a obține în final mai mult, exact cât
ai dorit la început. Jonathan L. Freedman și Scott C. Fraser (1966) au fost primii care au descris această
tehnică, fără a o numi ca atare. Cei doi psihosociologi americani au testat ipoteza: dacă subiecții de
experiment acceptă să îndeplinească o cerere care presupune un cost mai mic, atunci este probabil ca ei
să accepte apoi și o cerere cu cost mai mare. În fond, este vorba despre ceea ce adesea se întâmplă: dai
un deget și îți ia toată mâna. Jonathan L. Freedman și Scott C. Fraser au explicat inițial rezultatele
experimentului lor prin teoria „angajamentului”. În final, au propus o altă explicație: „efectul piciorul-
în-ușă” s-ar datora schimbării autopercepției subiecților. După îndeplinirea primei solicitări, persoanele
își autoatribuie calitatea de a fi capabile să-i ajute pe alții și, ca atare, răspund pozitiv și celei de-a doua
solicitări, care presupune un cost sporit.
Explicarea efectului piciorul-în-ușă prin schimbarea autopercepției a fost verificată în numeroase
experimente (P. Pliner et al., 1974; C. Seligman et al., 1976; M. Snyder și M.R. Cunningham, 1985).
Într-un studiu din 1972, Mary Harris a interpretat procesele psihice implicate în tehnica „piciorul-în-
ușă” făcând apel la norma responsabilității sociale (vezi lecția despre comportamentul prosocial). Un an
mai târziu, Mark Lepper a propus explicarea efectului amintit prin tendința oamenilor de
„suprajustificare”. Într-un studiu mai recent, D.R. Gorssini și J.M. Olson (1995) au demonstrat
experimental că tehnica „piciorul-în-ușă” se datorează schimbării autopercepției, în sensul autoatribuirii
trăsăturii de „generozitate”. Efectul „piciorul-în-ușă” a fost explicat și prin „nevoia de consistență” a
oamenilor, prin ceea ce Robert B. Cialdini (1995) a numit „consistență publică”.
Tehnica „Ușa-în-față“ constă în solicitarea inițială a unei acțiuni cu cost mare, pentru ca în final să se
accepte cererea pentru o acțiune cu cost moderat, avut în vedere de la început. Primul studiu despre
176această tehnică, diametral opusă tehnicii de manipulare prezentată anterior, a fost publicat de Robert B.
Cialdini et al. (1975). Cum se procedează? Se cere subiecților să efectueze o acțiune care are un cost
foarte mare. Aceștia refuză. Apoi se solicită acțiuni cu cost din ce în ce mai mic, până se ajunge la
acceptarea acțiunii vizate de la început. Este vorba despre un proces de negociere, în care intervine
„norma reciprocității”. În acord cu această normă, dacă ți se face o concesie, te simți obligat ca, la rândul
tău, să faci și tu celuilalt o concesie. Astfel se ajunge să acționezi așa cum „profesioniștii complianței”
(politicieni, profesori, vânzători etc.) doresc. Robert B. Cialdini și Karin Ascani (1976) au verificat
experimental eficacitatea tehnicilor de manipulare și au găsit că tehnica „ușa-în-față” produce efecte mai
puternice decât tehnica „piciorul-în-ușă”, pentru că dă persoanelor manipulate sentimentul că li s-a făcut
o favoare, că sunt responsabile, cel puțin parțial, pentru decizia luată. S-a demonstrat experimental că
tehnica „ușa-în-față” funcționează numai dacă cele două cereri se succed într-un interval de timp relativ
scurt. De asemenea, s-a constatat, ceea ce era ușor de prevăzut, că efectul „ușa-în-față” este limitat în
cazurile în care cererea inițială este exagerat de mare. O solicitare inițială nerezonabil de mare generează
resentimente, chiar ostilitate, astfel că nu se mai obține efectul scontat
Tehnica „Mingea la joasă înălțime” (sau tehnica „amorsării”) constă în revelarea costurilor reale ale
acțiunilor după ce persoanele au luat decizia să realizeze respectivele acțiuni. Robert B. Cialdini et al.
(1978) au proiectat următorul experiment: au cerut unor studenți de la Universitatea din Arizona să
participe la un experiment psihologic, anunțându-i că experimentul nu le solicită un efort deosebit. După
ce au obținut consimțământul studenților, li s-a spus că experimentul urma să aibă loc la ora 7 a.m. (ceea
ce însemna un efort din partea studenților să ajungă la timp; dimineața somnul este dulce!). Aproximativ
56 la sută dintre studenții care se angajaseră să participe la experiment s-au ținut de cuvânt (comparativ cu
circa 31 la sută dintre studenții care au acceptat să participe la experiment în condițiile în care li s-a
comunicat de la început costul real al acțiunii, faptul că experimentul va avea loc dis-de-dimineață).
Se pare că oamenii se conduc după dictonul „Unde a mers suta, meargă și mia”. Deși foarte
eficientă, tehnica „mingea la joasă înălțime” este discutabilă sub raportul moralității. Ea este frecvent
utilizată nu numai în relația dintre vânzător și cumpărător, dar și în relațiile de curtare sau familiale.
Nu vreau să închei discuția despre influențarea socială fără a vă dezvălui arta de a influența pe
care se pare că o stăpânea cerșetorul din portul San Francisco, despre care v-am povestit la începutul
lecției. Probabil că el știa – nu din cărți de psihosociologie, ci din paginile vieții – că în mod obișnuit
oamenii inițiază acțiuni numai dacă acestea au pentru ei un sens pozitiv. A da bani unui cerșetor nu
reprezintă neapărat o acțiune cu sens pozitiv. Oricum, pentru mine nu. Mulți sunt răufăcători în toată
puterea cuvântului, ocolesc munca, ascund adevărul, sunt organizați în rețele de tip mafiot. În cazul
cerșetorului care voia să bea o bere, situația a fost alta. Mesajul lui i-a modificat poziționarea, fapt ce
m-a condus la construirea unui sens pozitiv pentru actul de a-i îndeplini dorința. Mi-am zis: cine nu ar
bea o bere într-o zi însorită?! Și apoi, iată, am întâlnit un cerșetor care nu este ca ceilalți: spune adevărul!
Mesajul „Dați-mi ceva mărunțiș să beau și eu o bere!” a transformat în mintea mea un „delincvent” într-
un „om cinstit”. Respectul meu pentru adevăr a conferit un sens pozitiv acțiunii de a-l ajuta. Teoria
177contextualizării situației (A. Mucchielli, 2000/2002, pp. 37-43) ne ajută să înțelegem de ce suntem
influențați și, uneori, chiar manipulați.
Întrebări recapitulative și teme de reflecție
Pe baza observației comportamentelor de zi cu zi, dați exemple de situații de influență socială.
Dați exemple de situații noi care impuneau alte repere comportamentale și de gândire. Care este designul
„experimentelor tip Sherif”?
Ce se înțelege prin termenul de „normalizare”?
Dați exemple de situații în care grupul determină perpetuarea unor idei false.
Din observațiile cotidiene, credeți că influența majorității crește liniar? În ce constă deosebirea dintre conformarea
informațională și cea normativă?
Credeți că în perioada comunistă a existat complianță sau adeziune intimă la tezele partidului unic? Dar azi se mai
manifestă complianța? În ce situații?
Cine sunt profesioniștii complianței? Cum acționează ei? Analizați o situație în care ați dat dovadă de complianță.
Ați încercat complianța asupra altora? Ați reușit?
Dați exemple de situații în care obediența conduce la efecte pozitive. Acceptați sau respingeți învățătura din popor
(proverbul). „Capul plecat sabia nu-l taie?” Justificați opțiunea dv.
Cunoașteți proverbe românești care condamnă obediența? Comentați-le.
Ce se înțelege prin „stare agentică”?
V-ați simțit vreodată manipulat(ă)? Dar dv. ați încercat să-i manipulați pe alții? Ați reușit? Vă considerați o
„persoană machiavelică”?
Bibliografie orientativă
Boncu, Ștefan (2002) Psihologia influenței sociale . Iași: Editura Polirom.
Chelcea, Septimiu (1994) Personalitate și societate în tranziție. Studii de psihologie socială (pp. 136-148).
București: Editura Știință & Tehnică.
Cialdini, Robert B. [1984] (2004) Psihologia persuasiunii . București: Editura Businesstech.
Doise, Willem, Deschamps, Jean-Claude și Mugny, Gabriel [1978] (1996) Influența socială. În Psihologie
socială experimentală (pp. 79-137). Iași: Editura Polirom.
Drozda-Senkowska, Ewa [1998] (1999) Psihologie socială experimentală (pp. 37-129). Iași: Editura Polirom.
Joule, Robert-Vincent și Beauvois, Jean-Leon. [1987](1997). Tratat de manipulare . București: Editura Antet.
Mucchielli, Alex [2000] (2002) Arta de a influența. Analiza tehnicilor de manipulare . Iași: Editura Polirom.
178
17911
Cogniția socială
Loredana Ivan
Cogniția socială: cunoașterea științifică a cunoașterii comune
Consacrarea psihologiei, sociologiei și, prin extensie, a psihologiei sociale ca științe s-a făcut inițiat
printr-un demers de negare a importanței cunoașterii comune, bazate pe bunul simț și de încurajare a
trecerii de la cunoașterea comună , la cunoașterea științifică. Caracterul fragmentar și iluzoriu al
cunoașterii comune a fost nu o dată subliniat tocmai pentru că științele sociale aveau ca deziderat
producerea de cunoaștere care nu era accesibilă simțului comun, întocmai științelor exacte. Și totuși,
cum anume cunosc oamenii obișnuiți lumea în care trăiesc? Cum atribuie semnificații evenimentelor
din viața proprie și din viața altora, cum inferează prezența sau absența unor caracteristici în cazul
personelor cu care interacționează pentru prima dată și cum analizează, interpretează și selectează
informația din realitatea socială imediată?
Studiul psihologiei bunului simț are valoarea științifică certă în înțelegerea relațiilor
interpersonale […] putem vorbi de asemenea de mecanisme psihice naive care presupun
modalități implicite pe care le urmăm în comportamentele noastre zilnice, legi simple
mecaniciste după care ne ghidăm. Cineva ar putea să vorbească despre „psihologia naivă” care
ne oferă principiile pe baza cărora ne construim imagini despre ceea ce ne înconjoară și
reacționăm în consecință (F. Heider, 1958, p. 5).
Cogniția socială a devenit domeniu central al psihologiei sociale pentru că și-a propus să răspundă
acestor întrebări, lansând practic ideea nu a unei delimitări de cunoașterea comună, ci a unui demers
științific de investigare a acesteia. Cogniția socială se referă la procesele mentale prin care atribuim
sens lumii în care trăim […] în sens larg se referă aspectele procesării cognitive care sunt determinate
de interacțiunile sociale, reale sau imaginare și care la rândul lor influențează comportamentul social al
individului. În sens restrâns, cogniția socială se referă la o direcție de cercetare în care sunt folosite
principiile cognitive pentru a investiga și explica teme centrale ale psihologiei sociale: inferența socială,
selful, percepția persoanei. (K. A. Quinn, C. N. Macrae și G. V. Bodenhausen, 2006, p. 66).
Istoric, cogniția socială a însemnat o schimbare de paradigmă de la viziunea behavioristă asupra
comportamentului uman, care propunea o abordare de tip stimul – răspuns cu ignorarea proceselor de prelucrare
selectivă individuală a informațiilor în funcție context – ceea ce am numit simplu aici „cunoaștere comună” – la
abordarea gestaltistă, care avea în centru studiul formării primelor impresii – ceea ce numim astăzi „percepție
socială”. Doi psihosociologi americani – Solomon Asch și Fritz Heider și unul englez Frederick Bartlett sunt
considerați astăzi pionierii studiilor de cogniție socială. Împărtășind viziunea gestaltistă în explicarea
comportamentelor umane, cei trei cercetători au contribuit la structurarea domeniul cogniției sociale pe direcții
180care se regăsesc și în studiile contemporane. Solomon Asch (1946) s-a ocupat de modul în care oamenii
își formează primele impresii , arătând că anumite trăsături de personalitate pot fi „centrale”, în sensul
că prezența sau absența lor influențează decisiv formarea primei impresii, pe când alte trăsături au doar
un rol periferic. Într-un experiment care a ramas celebru în literatura psihosociologică, Solomon Asch
a probat faptul că dimensiunea atributelor cald/rece este centrală în formarea primelor impresii,
persoanele abstracte descrise prin șapte atribute printre care și termenul „cald” înregistrând evaluări
diferite comparativ cu cele descrise prin aceleași atribute, însă cu înlocuirea atributului „cald” prin
opusul său, „rece”.
Fritz Heider (1958), pe de altă parte, a propus termenul de „savant naiv”, considerând că
individul obișnuit care procesează informații din realitatea socială, procedează asemenea unui
cercetător: se ocupă de identificarea cauzelor în explicarea comportamentelor celorlalți. Formulând
distincția între cauze dispoziționale, interne (care țin de personalitate, de modul în care „este” individul)
și cauze contextuale, externe (care țin de caracteristicile situației analizate), Fritz Heider a bus bazele
teoriilor atribuirii, care alături de erorile cognitive constituie astăzi teme centrale ale cogniției sociale.
Rolul de necontestat al lui Frederick Bartlett (1932/1995) ține de introducerea termenului de
„schemă mentală”, considerat astăzi concept cheie în domeniul cogniției sociale. Cercetările sale cu
privire la modul în care subiecții selectează informații dintr-un ansamblu informațional complex au
relevat existența schemelor mentale, ca ansambluri informaționale strucuturate, stocate în memorie,
bazate pe experiență și care condiționează selecția și interpretarea informațiilor noi, inclusiv stocarea și
reactualizarea lor din memorie. Vom analiza în continuare cele trei direcții care conturează și astăzi
domeniul cogniției sociale, pornind de la o atentă analiză a rolului schemelor mentale – numite în unele
lucrări, „scheme sociale” (vezi, spre exemplu, D. C. Pennington 2000/2002, p. 69) datorită influențelor
sociale în procesul formării lor – care intervin practic în toate procesele cognitive menționate: percepția
și evaluarea celorlalți, atribuirea de cauze comportamentelor, atragerea atenției și în general vorbind
procesului codificării și decodificării informațiilor.
Rolul central al schemelor mentale în domeniul cogniției sociale
Cogniția socială are în centru termenul de „inferență socială”, reducându-se, după unii autori, la „studiul
modului în care indivizii fac inferențe și elaborează judecăți, pe baza informației sociale” (S. E. Taylor,
L. A. Peplau și D. O. Sears, 1994/2006, p. 66). Termenul de „inferență socială”, sau „judecată socială”
persupune: colectarea unor informații, acordarea de atenție selectivă doar unora dintre ele și formularea
unor evaluări în consecință. Schemele mentale sunt elemente care joacă un rol important în toate cele
trei procese menționate: sunt seturi organizate de cogniții despre anumite concepte sau, general vorbind,
despre anumiți stimuli, care cuprind informații despre acei stimuli, relațiile dintre aceste informații și de
asemenea un ansamblu de exemple. Putem identifica scheme despre anumite persoane, scheme rol, self-
scheme, scheme despre grupuri sociale (stereotipuri) și respectiv scheme eveniment sau scripturi.
181Schemele sunt „scurtături” mentale care ne ajută să decodificăm rapid informația din mediul social, să
încadrăm noile informații în categorii, să evaluăm rapid informația, având la bază experiența trecută.
Schemele au valoare adaptativă, oferind o sinteză a lumii înconjurătoare fără de care individul nu ar
putea procesa informația complexă din mediul său. Dacă , spre exemplu , vedem pentru prima oară o
persoană, iar aceasta gesticulează larg, se apropie de interlocutor și îl atinge, zâmbește frecvent în
prezența altora, inițiază subiecte de conversație și îi place în general să vorbească, probabil că se
activează schema „persoană extravertă” sau „persoană sociabilă”. Activarea schemei s-a produs în
prezența personei în cauză pe care am știut în ce categorie să o încadrăm. Prin urmare, schemele au rolul
de a reduce incertitudinea individului, creându-i un mediu previzibil și parțial sentimentul controlul
asupra evoluției ulterioare a evenimentelor. Odată încadrată în această categorie, ne vine mai ușor să
interacționăm cu persoana respectivă și putemn să estimăm anumite reacții ale sale în situații viitoare.
De asemenea, dacă am fi rugați să spunem câteva cuvinte despre noi, am activa, fără voie o
self-schema, firește în funcție de situația creată. La un interviu de angajare, am evita să spunem că
suntem foarte punctuali dacă acest element nu intră în self-schemă și am putea menționa , de exemplu ,
că suntem atenți la detalii, dacă un astfel de element se regăsește și în schema de sine și în cerinețele
postului solicitat. În ce privește schemele rol, acestea descriu patten-uri comportamentale asociate
indivizilor care joacă un anume rol social (S. T. Fiske și S. E. Taylor, 1981/1991, p. 119). Dacă în
schema „profesor” intră cogniții care indică o persoană bine informată , care este mereu la curent cu
nouătățile din domeniul său, cu siguranță se va activa „schema profesor” la nivelul unui elev de liceu
care își întrebă profesorul cum anume se termină un roman încadrat la lectură obligatorie, iar acesta îi
răspunde că „nu l-a citit până la final”. Observăm că devernim conștienți de anumite scheme în special
atunci când apar elemente contra -schematice care permit activarea lor. Despre schemele legate de
anumite grupuri sociale, denumite stereotipuri, am tratat pe larg în cadrul unui capitol din acest manual,
rezervat special gândirii stereotipe și prejudecăților.
În ce privește schemele asociate unor evenimente comune din viața nostră, schemele scenariu
sau scipturi, acestea redau secvențe comportamentale standardizate, ritualice care se asociază de obieci
respectivului eveniment. Oricine locuiește în România are o schemă scipt „nuntă” ce include: nași,
mersul la biserică, mâncatul sarmalelor, furatul miresei, darul, și, mai nou, aruncatul buchetului, „luna
de miere”. Pentru cineva care locuiește însă în Statele Unite, schema script nuntă poate include alte
elemente și se actualizează în contact cu elemente contraschematice, spre exemplu , cu ocazia unei vizite
în România.
Schemele sunt organizate ierarhic: conținând elemente mai generale, abstracte și cogniții
concrete care sunt în strânsă legătură cu primele. Dacă , spre exemplu , avem o schemă legată de mersul
la restaurant, care cuprinde faptul că acest lucru are loc în general pentru a lua cina, că există cineva
care ne aduce meniul, apoi ne ia comanda, că urmează să așteptăm o vreme, apoi vine mâncarea
comandată, la final cerem nota, plătim și eventual lăsăm ceva și pentru chelnerul care a servit mâncarea,
avem de fapt o imagine foarte detaliată a ce urmează să se întâmple în timpul unei cine la restaurant,
182dar putem avea, la un nivel mai concret, elemente schematice particulare: spre exemplu o cină festivă,
exotică și la un nivel și mai specific putem să vorbim despre schemele unor cine la restaurant la care am
participat și care au rămas în memorie pentru elementele contraschematice: chelnerul a fost nepoliticos,
sau cina a fost surpriza unor prieteni, mâncarea a fost cu totul neobișnuită etc. Cele mai multe scheme
conțin inclusiv exemple tipice pentru a ilustra componența lor. Putem da exemplu și de o cină la
restaurant total nereușită, dar și de cea mai bună cină la care am luat parte, iar aceste exemple sunt în
strânsă legătură cu schema script generală „cină la restaurant”. Astfel de scheme care prezintă practic
„tipuri ideale ” (de exemplu, „schema cinei perfecte”, „schema soției perfecte”) se numesc „prototipuri ”
cu rol important în procesul de categorizare. Despre modul în care se produce cunoașterea pe bază de
prototipuri, s-au preocupat, în literatura română de specialitate Mielu Zlate (1999) și Mircea Miclea
(2003), iar despre fenomenul atribuirii a se vedea Andreea Moldoveanu (2008).
Uneori, schemele menatale ne ajută să mai degrăbă să facem inferența că un anumit stimul nu
aparține cu siguranță unei anume categorii, dat fiind tipul ideal asociat categoriei respective și mai puțin
să identificăm cărei categorii aparține de fapt. Deși aceste aspecte sunt discutate în special în legătură
cu schemele persoană, consider că un asemenea rol al schemelor mentale în producerea inferențelor
sociale poate fi generalizat de-a lungul celor patru tipuri de scheme prezentate aici. Spre exemplu, putem
spune rapid că o cină la restaurant care a conținut elemente contarschematice negative (chelnerul a
întârziat, curațenia a lăsat de dorit) nu este o cină perfectă, pentru că putem raporta la un ideal tip care
se bazează pe experiență și putem infera mai greu despre o cină în care totul a decurs confrom schemei
că este „o cină perfectă”.
În perspectivă psihosociologică, Septimiu Chelcea (2006, p. 63) a arătat rolul schemelor în
construirea opiniei publice și a atras atenția asupra posibilității de manipulare a opiniei publice prin
utilizarea schemelor persoană ( person schema ) în mass-media, când sunt prezentate personalitățile
politice.
Schemele mentale și rapelul . Cercetări experimentale au evidențiat faptul relevat că subiecții care au
o schemă mentală despre un anume eveniment sau situație își pot reaminti mai ușor elemente din
situația respectivă. Spre exemplu, într-un studiu condus de Claudia E. Cohen (1981) s-au prezentat
imagini cu un cuplu implicat în activități domestice, pentru două grupuri de subiecții. Un grup a fost
informat că femeia din imagine este bibliotecară, celălalt grup că este chelneriță. Materialul filmat
conținea elemente asociate atât schemei rol bibiotecară (femeia purta ochelari, cânta la pian, bea vin și
mânca salată), dar și elemente care activau mai degrabă schema chelneriță (mânca un tort de ciocolată,
avea o masă de bowling în casă, dar nu și o bibliotecă). Participanții au fost rugați să detalieze ce anume
își amintesc din materialul filmat, evidențiindu-se faptul că rolul prezentat inițial a generat o activare
diferită a schemei: cei care știau că femeia este chelneriță amintindu-și mai multe elemente legate de
acest rol, în timp ce grupul care a fost anunțat că femeia este bibliotecară și-a amintit mai multe
elemente consonante cu acestă schemă rol. Rezultatele au fost similare și atunci când subiecții au fost
183testați după o săptămână, probând astfel influența schemelor mentale asupra memoriei de lungă durată
și caracterul dinamic al schemelor mentale.
Cercetări similare au condus la concluzia că și elementele inconsistente cu schema sunt mai
ușor de reamintit de către participanți, în special în situația în care aceștia nu au schema formată sau
sunt foarte familiarizați cu schema. Subiecții care au un nivel slab de structurare al schemei tind să-și
amintească elementele schematice, probabil pentru că urmăresc aspectele consistente care să le permită
gruparea ulterioară a informațiilor în categorii. Similar, cei putenic familiarizați cu schema sau cei care
nu au o schemă pentru situația sau rolul dat tind să selecteze elementele de inconsistență. După o
perioadă în care cineva a participat la multe nunți care s-au derulat confom scriptului „nuntă tradițională
românescă”, orice element contra-schematic este ușor readus în memorie (spre exemplu, faptul că nu
a existat doar un cuplu de nași, ci două).
Schemele mentale și procesarea informațiilor . Schemele deja formate despre anumite persoane sau
situații grăbesc procesarea informațiilor, în special pentru că permit mai ușor distincția dintre
informațiile relevante și cele mai puțin importante. Studenții aflați la începutut studiilor universitare au
dificultăți în a procesa anumite informții, tocmai pentru că nu dețin încă schemele necesare. Confruntați ,
spre exemplu , cu sarcina realizării unui rezumat pentru un articol din literatura de specialitate, este
posibil să selecteze informații nerelevante și să omită pe cele care sunt centrale pentru înțelegerea
articolului respectiv. Activitatea didactică a profesorilor presupune inclusiv orientarea studenților spre
construirea schemelor: ce înseamnă o prezentare foarte bună a unui referat? Dar un bun rezumat al unui
articol de specialitate? Apelul la exemple, la prototipuri, dar și oferirea unor indicații schematice pot
constitui modalități de a grăbi structurarea schemelor necesare studenților pentru a face față cerințelor
academice. În literatura de specialitatea se discută și problema încetinirii procesării informațiilor, în
situația în care schema este bine formată. Un profesor cu o schemă bine formată pentru scriptul „lucrare
de licență foarte bună” poate identifica și alte erori pe care cineve cu o schema mediu structurată le-a fi
trecut cu vederea. Totuși, procesarea schematică are loc aproape automat, fără efort conștient și este
ghidată de context (elemente de context care pot indica o anumită schemă): spre exemplu, faptul că un
student spune că încă nu a reușit să scrie toate trimiterile bibliografie într-un text îi poate activa
profesorului schema „lucrarea plagiată”. Procesarea schematică este susținută și de conținutul afectiv al
situației: un bun cunoscător al meciurilor de fotbal, cu o schemă bine scructurată script „meci de fotbal”
va întârzia procesarea informațiilor în situația în care echipa adversă primește o lovitură de pedeapsă
pentru că știe că anumiți jucători mimează fault-ul pentru a o obține. În acest caz, prezența schemei
întârzie procesarea informației și apariția inferențelor, în special dacă partida este foarte importantă și îi
este asociat un conținut afectiv ridicat. Dacă însă meciul respectiv este lipsit de importanță prezența
schemei bine cristalizate „meci de fotbal” va acționa mai degrabă în direcția grăbirii procesării
informației.
184Schemele și interpretarea mesajelor . Schemele ne ajută , de asemenea , să completăm informațiile lipsă
când reactualizăm din memorie un anume obiect sau situație. Subiecții care vor descrie un meci de
fotbal derulat cu saptămâni în urmă pot aduce în discuție mai multe amănunte dacă au schema „meci de
fotbal” cristalizată și putem fi surprinși că aceștia se referă chiar la aspecte care nu au avut loc în meciul
repectiv, dar care sunt consistente cu schema generală „meci de fotbal”. Într-un experiment frecvent
citat în literatura de specialitate, William F. Brewer și Jamess C. Treyens (1981) au rugat participanții
să-și amintească obiectele dintr-un birou, unde așteptaseră individual. Rezultatele au arătat că „schema
birou” a influențat ceea ce și-au amintit subiecții: elementele consistente cu schema au fost cel ușor
aduse în memorie și menționate chiar în situația în care acestea nu existaseră de fapt în biroul respectiv
(ex. cărți, stilou); elementele contra-schemantice nu au fost deloc reamintite sau au fost reamintite ușor
mai ales de cei cu „schema birou” bine structurată.
Astfel, schemele bine structurate permit indivizilor să realizeze inferențe sociale și cu privire
la aspecte despre care nu există informații concrete. Spre exemplu, un profesor cu o schemă bine
structurată „lucrare de licență slabă” poate face inferențe despre ce anume a determinat redactarea
incorectă a lucrării, care sunt posibilele modificări pentru a o îmbunătăți și , eventual, ce potențial are
studentul în a realiza corespunzător unele modificări și doar parțial pe altele. Schemele produc de
asemenea anumite așteptări asupra modului în care vor evolua lucrurile și, datorită faptului că subiectul
este destul de reticent în a accepta informații care nu sunt consistente cu schema sa (aspect relevat
experimental de două dintre cercetătoarele de renume în domeniul cogniției sociale, Susan T. Fiske și
Shelley E. Taylor, în 1981), resimte un disconfort în situața în care evoluție situației nu confirmă
așteptările. Fenomene ca „profeția autorealizatoare” (R. K. Merton, 1948) sau „efectul Pygmalion” (R.
Rosenthal și L. Jacobson, 1966) pot fi înțelese și ca situații în care subiecții încearcă să modifice
realitatea în așa fel încât să corespundă așteptărilor lor generate de schemnele inițiale, pentru că altfel s-
ar simți inconfortabil. Dacă cineva are în „schema grup rrom” atributele „furt, înșelătorie” și schema
este bine structurată, se va simți inconfortabil când o persoană de etnie rromă îi inapoiază un portofel
pierdut într-un mijloc de transport în comun. Acesta element contra-schematic nu este uneori suficient
pentru a produce modificarea schemei inițiale, dar generează cu siguranță disconfort, pe care individul
îl poate reduce și prin întărirea schemei inițiale, spunându-și că „există excepții care confirmă regula”.
Relațiile schemelor mentale cu emoțiile sunt biunivoce: pe de o parte, așa cum am arătat ,
încărcarea emoțională produce activarea schemelor, iar, pe de altă parte , schemele generează reacții
afective ( schema trigger affect ). Cercetările conduse de Joseph P. Forgas (2001) au arătat că activarea
intensă, repetată a schemei poate modifica ceea ce simțim față de obiectele, persoanele sau situațiile care
sunt obiectul acesteia. De multe ori știrile din mass-media urmăresc activarea schemelor deja existente
la nivelul indivizilor, pentru că elementele consonante sau disonante cu acestea atrag atenția și grăbesc
formarea de inferențe. Dacă un elev are o schemă „facultate din România” care cuprinde câteva elemente
negative, dar și unele pozitive, iar în cadrul emisiunilor TV asistă la prezentarea unor informații
consistente cu elementele negative din schema sa, în mod repetat, activarea schemei respective
185generează reacții afective negative ( affect-driven ), care pot duce la respingerea ideii de a urma o facultate
în România și entuziasm pentru a urma o facultate în străinătate.
Așadar, procesarea informațiilor cu ajutorul schemelor are nu doar implicații pozitive, dar și
negative în ce privește formarea inferențelor sociale, care rezultă în principal din faptul că schemele pot
fi privite ca reprezentări simplificate ale realității: subiecții apelează la „euristici”, la scurtături mentale
în construirea inferențelor sociale.
Termenul „euristici”, denumind reguli de procesare simplificată, a informațiilor a fost preluat
în psihologie socială din domeniul inteligenței artificiale. Analogia între calculator și mintea umană a
pus în evidență că există diferențe de procesare a informațiilor care pot fi explicate prin aceste scurtături
mentale: astfel, dacă domeniul inteligenței artificiale produce calculatoare care pot fi programate să
lucreze, asemenea minții umane cu identificarea unei probleme și evaluarea ei succesivă până la găsirea
de soluții, se constată că în anumite situații, respectând algoritmul, computerul nu este capabil să
identifice o soluție, sau general vorbind soluția optimă, care să satisfacă parametri ceruți. În schimb,
mintea umană lucrează nu după modelul soluției perfecte, ci după modelul soluției/ strategiei
satisfăcătoare, fiind practic rare cazurile în care indivizii umani recunosc că „nu au o soluție” ( cf. G. B.
Moscovitz , 2005, p. 142). Apelul la euristici, într-o procesare experențială, care nu urmează neapărat
logica probabilistă este specific uman.
Amos Tversky și Daniel Kahneman (1974), cercetători recompensați în 2002 cu Premiul Nobel
pentru economie (nu există Premiul Nobel pentru psihologie sau sociologie), au descoperit că euristicile
pot fi adaptative în situații de incertitudine, când subiecții trebuie să decidă cu resurse informaționale
sau de timp limitate și pot fi disfuncționale, când constituie pattern-uri obișnuite de procesare a
informațiilor și în situații în care informația accesibilă permite de fapt găsirea soluției optime. În acest
ultim caz, vorbim despre erori ale procesării cognitive. Vom prezenta în continuare câteva dintre aceste
erori, așa cum au fost ele evidențiate de Amos Tversky și Daniel Kahneman (1974) și nuanțate ulterior
(D. Kahneman și A.Tversky, 1982).
Euristica reprezentativității apare în situația în care subiecții trebuie să decidă probabilitatea ca un anume
lucru să fie adevărat sau fals. În acest caz, gândirea probabilistă este înlocuită cu euristica asemănării
dintre stimulul analizat și variantele prezentate în situația de luare a deciziei. Este o scurtătură mentală
ce are la bază asemămnarea dintre stimulul supus evaluării și schema care descrie situația ce se vrea a
fi analizată.
Eroarea de raport ( ratio bias ) rezultă din modul în care funcționează euristica reprezentativității
descrisă anterior și ilustrează cât de ușor renunță indivizii la gândirea probabilistă, în favoarea euristicii
reprezentativității.
Eroarea de conjuncție ( conjunction bias ) poate apărea de asemenea ca o consecință a euristicii
reprezentativității, subiecții ajungând să credeă ca anumite informații pot fi puse împreună pentru că
„par să se potrivească” (S. E. Taylor, L. A. Peplau și D. O. Sears, 1994/2006, p. 83 ). Celebra „problemă
Linda”, în fapt o ilustrare a erorii de conjuncție în domeniul percepției persoanei, pusă în scenă de Daniel
186Kahneman și Amos Tversky (1982) a suferit numeroase reinterpretări (vezi S. Epstein, S. Donovan , și
V. Denes-Raj, 1999), tocmai pentru că a confirmat ipoteza că subiecții nu abandonează logica
probabilistă pentru că nu sunt familizarizați cu ea, ci pentru că urmează o modalitate experențială de
tratare a informațiilor.
Cei doi cercetărtori americani au demonstrat că inclusiv studenții care avea cunoștințe solide de
statistică au procedat la o asemenea eroare. Acest lucru se întâmplă nu pentru că subiecții nu cunosc
reguli probabiliste simple, de tipul celei P(A∆B)< P(A); P(A∆ B)< P(B), ci pentru că că subiecții nu
realizează că este o situație care trebuie tratată în termeni probabilistici. Portretul Lindei este în mod
sigur mai asemănător cu schema mentală „femimistă” decât „lucrătoare la bancă” și acest lucru
influențează procesarea automată a informațiilor. Eroarea nu apare însă atunci când subiecților li se
indică faptul că trebuie să trateze informația probabilist.
Euristica simulării surprinde individul luând decizii asemenea unui strateg: dacă se va întampla A
atunci probabil am sa fac B și dacă Ā atunci probabil o să am comportamentul C. Este vorba de simulări
ale unor situații și a rezultatelor lor probabile în mintea noastră. Spre exemplu, când un student copiază
o lucrare de pe internet, realizează o simulare de tipul: „Ce se va întâmpla dacă profesorul descoperă
acest lucru? ” Răspunsurile pot avea în vedere ce știe studentul că s-a întamplat în cazuri simuilare. Ar
putea doar pierde exemanenul, fără să existe o sancțiune la nivel de instituție, ar putea pierde examenul
și primi o mustrare din partea universității sau chair ar putea fi exmatriculat. Pe baza acestor simulări,
ia decizii și acționăm în consecință. Tehnica simulării a fost descrisă având loc înainte ca evenimentul
respectiv să se producă, dar și retrospectiv, atunci când evaluăm , spre exemplu , ce am fi putut face
pentru a-l putea evita (G. B. Moscovitz , 2005). Simularea de tipul „ce ar fi fost dacă?” explică modul în
care indivizii dezvoltă regrete și frunstrări, la o analiză mai atentă a evenimentelor produse. Un subiect
care a pierdut examenul pentru doar două sutimi, încearcă evident un nivel al frustrării mai ridicat
comparativ cu cel care a pierdut exemenul pentru două puncte. El reface demersul rezolvării subiectelor
și regretă probabil că nu a mai verificat o dată răspunsurile sau că nu a acordat suficientă atenție
argumentării.
Euristica simulării de tip „Ce ar fi fost dacă?” este ilustrată exemplar de Daniel Kahneman și
Amos Tversky (1982) într-un experiment care ar putea fi descris astfel:
„Domnul Crane și domnul Tees au fost programați să se îmbarce în avion, la același
aeroport și la aceeași ora, dar călătorind spre destinații diferite. Ei merg spre aeroport
în aceeași mașină, dar sunt prinși în trafic și ajung cu 30 de minute mai târziu.
Domnului Crane i se spune că avionul său a decolat la timp, în timp ce domnul Tees
află că avionul său a întîrziat decolarea, dar că tocmai plecase de 5 minute” (p. 203).
Subiecții sunt rugați să estimeze care dintre cei doi va avea mai multe regrete că a
pierdut avionul. Subiecții fac astfel apel la euristicva simulării, estimând că domnul
Tees înceracă regrete mai puternice pentru că „ar fi putut prinde avionul” dacă
lucrurile ar fi mers puțin diferit.
187
Aceste produse ale simulărilor mentale în care ne uităm în urmă și ne gândim ce am fi putut face diferit
pentru a evita un rezultat nedorit, au fost denumite gândire contrafactuală ( counterfactual thinking ).
Gândirea contrafactuală este generată de situații ieșite din comun la care subiecții simulează alternative
obișnuite care ar fi putut genera evitarea rezultatului negativ. Apare , în general , în situația în care
evenimentul sau situația respectivă suportă alternative multiple. Simularea de acest tip este adaptativă
pentru că subiectul reduce disconfortul, estimând că au existat agenți frustranți care au generat
evenimentul negativ, așa cum am văzut în exemplu de mai sus și posibil educativă pentru viitor:
subiectul estimează că au exiastat alternative pe care le-ar poate adopta data viitoare pentru a evita
eșecul.
Euristica disponibilității . Informațiile care sunt mai ușor readuse în memorie sunt în general
considerate mai importante de către indivizi pentru că aceștia estimează că se produc cu mai mare
frecvență sau sunt acceptate ca adevărate (G. B. Moscovitz, 2005, p. 148). Știm deja că informațiile care
apar cu o frecvență mai mare se rețin mai ușor în memorie. Subiecții și-au dezovoltat o scurtătură
mentală care susține procesul invers: informațiile care sunt mai ușor actualizate sunt considerate ca fiind
mai revenante sau ca producându-se cu o frecevență mai ridicată. Totuși , rapelul unor informații este
dictat nu doar de frecvența expunerii la acestea, dar și de familiaritatea, proeminența sau impactul lor
afectiv. Cu alte cuvinte, a considera că informația cea mai acesibilă în memorie este întotdeauna și cea
mai răspândită în realitate duce la erori de construire a inferențelor sociale. În plus, apelul la o asemenea
euristică ne reduce probabilitatea de a raportare procentuală, în favoarea unei raportări nominale: dacă
spunem cuiva că numărul infracțiunilor comise de personele de etnie rromă într-o anumită localitate este
20, iar în altă localitate este 200, interlocutorul va avea tendința să accentueze importanța celor 200 de
infracțiuni, deși nu s-a specificat numărul total al personelor de etnie rromă din cele două localități (care
ar fi permis în acest caz o posibilă comparație).
Euristica ancorării și ajustării . Pentru a evalua alte persoane, situații, evenimente, subiecții au nevoie
de repere, mai ales dacă situația este ambiguă. Construirea inferențelor sociale are la bază de puncte de
referință și se modifică în funcție de reperere oferite (A. Tversky și D. Kahnerman, 1974). Proiecția
(apelul la propria persoană) este cel mai la îndemână reper (S. E. Taylor, L. A. Peplau și D. O. Sears,
1994/2006, p. 86).
Am văzut că funcționarea schemelor mentale îl conduce pe individ la o procesare rapidă a
informațiilor, mai ales când informațiile disponibile sunt fragmentare sau timpul avut la dispoziție este
scurt și că, uneori o asemenea procesare bazată pe euristici este marcată de erori. Procesarea
informațiilor schematice s-a dovedit în special utilă în procesul percepției sociale, așa cum am arătat
până aici și de aceea nu este probabil surprinzător că domeniul cogniției sociale a dezovoltat ca direcție
centrală de cercetare formarea primelor impresii.
Percepția socială: formarea primelor impresii
188
Deși percepția socială a fost asimilată de unii autori termenului de „cogniție socială”, fiind definită în
sens larg ca ansamblu mecanismelor prin care încercăm să înțelegem alte persoane. Termenul de
„percepție socială” poate fi privit în sens restrâns ca „modalitate prin care ne formărm primele impresii
în relațiile cu ceilalți, apelând la schemele mentale” (D. C. Pennington 2000/2002, p. 62). O asemenea
abordare este similară celei gestaltiste lansate de Solomon Asch (1946), considerat astăzi părintele
studiilor despre formarea primelor impresii.
Modelul trăsăturilor centrale și periferice . Solomon Asch (1946) susține că percepția socială este un
proces dinamic în care unele informații joacă un rol mai important decât altele. Cercetările sale s-au
referit la situații în care subiecții aveau acces limitat la informații despre persoana supusă evaluării.
Pentru a răspunde criticilor experimentelor conduse de Solomon Asch, care se refereau în principal la
faptul că subiecții nu au trebuit să evalueze o persoană reală, ci un stimul abstract, Harold H. Kelly
(1950) a condus un experiment similar în care studenții erau anunțați că urmează să primească vizita
unui profeor nou care va ține o prelegere de aproximativ 20 de minute. Experimentul a confirmat
modelul propus de Solomon Asch, studenții au exprimat opinii diferite față de prelegere în funcție de
descrierea primită în prealabil și mai mult au interacționat pe parcursul cursului diferit în funcție de
așteptările create: mai mult când știau că persoana este considerată „caldă” și au adresat mai puține
întrebări când știau că persoana era considerată „rece”.
Modelul trăsăturilor implicite. Analizând modelul trăsăturilor centrale și periferice, Jerome S. Bruner
și Renato Tagiuri (1954) au semnalat existența „teoriilor implicite ale personalității”, pornind de la
observația că subiecții, pe baza trăsăturilor centrale, își formează anumite așteptări despre persoana
respectivă și inferenază existența altor caracteristici, chair dacă acestea din urmă nu le sunt accesibile.
Știind, de exemplu, că X este o persoană „caldă”, cineva poate infera și faptul că este moral sau generos
cu ceilalți, deși aceste din urmă trăsături nu îi sunt accesibile. Teoriile implicite de personalitate sunt
tributare mediului socio-cultural în care au loc experiențele cotidiene ale individului. Doar știind despre
cineva că este „medic” cineva poate infera, într-un anume context socio-cultural, și faptul că este
generos, atent la nevoile celuilalt, sau, dimpotrivă că este mercantil și atent la delatii, în alt context. Cei
doi cercetători americani au subliniat faptul că asocierile implicite ale trăsăturilor de personalitate
urmează axele succes-eșec în plan personal și al relațiilor sociale repectiv succes-eșec în plan
profesional.
Modelul primelor și ultimelor trăsături . Abraham S. Luchins (1957) a demonstrat exerimental că în
anumite condiții primele informații prezentate au rol important în formarea impresiilor, în timp ce în
alte situații, informațiile prezentate ultimele au impact semnificativ asupra formării impresiilor. Cele
două procese numite de autor „ primacy effect ” și „recency effect ” au fost puse în evidență într-un
experiment considerat astăzi clasic. În general, primacy effect este mai probabil să apară și cercetările
experimentale susțin o asemenea afirmație, datorită impactului afectiv puternic al primelor informații
și capacității automate de activare a schemelor mentale.
189Procesul categorizării și formarea primelor impresii . Când percepem o anumită persoană pentru
prima dată, aspecte precum vârsta, genul, clasa socială, rasa ne ajută să o încadrăm în anumite categorii.
Procesul categorizării se realizează aproape automat și , odată încadrată o persoană într-o anumită
categorie, procesarea informației se realizează diferit, comparativ cu situația în care persoana ar fi
încadrată într-o categorie diferită (P. G. Devine, 1989). Preferința indivizilor pentru procesarea
categorială a informațiilor este adaptativă, ajută la reducerea timpului necesar apariției inferențelor
sociale. Pentru cele mai multe dintre categorii avem scheme mentale bine construite, care permit
erlaborarea de inferențe rapide, atunci când avem de a face cu membrii care aparțin respectivei categorii.
Procesul categorizării face ca anumite informații care individualizează persoana respectivă, să fie
atenunate de cele specifice categoriei din care face parte.
Modele mai recente care privesc formarea primelor impresii disting între procesarea pe bază de
informație stereotipică, în acord cu schemele mentale, pe de o parte, și procesarea în acord cu atribuirile
individuale, pe de altă parte, această din urmă modalitate având la bază situații cu impact afectiv
motivațional ridicat. Concret, noile modele care analizează formarea primelor impresii, numite și
„modele ale procesării duale”, insistă asupra faptului că procesarea schematică, automată, are loc într-o
primă fază a formării impresiilor și ulterior, dacă subiectul este motivat să ajusteze aceste prime impresii
sau dacă situația are un impact afectiv puternic asupra sa, se produce o procesare diferită a informațiilor,
de jos în sus, care presupune o „individualizare” a impresiei formate.
Modelul continuu al formării impresiilor . Dintre modelele noi care tratează formarea primelor
impresii, cel propus de Susan T. Fiske și Steven L. Neuberg (1990) este cel mai frecvent citat în literatura
de specialitate. Putem privi formarea primelor impresii pe un continuu, unde la un pol avem procesarea
exclusiv streotipic, categorială a informațiilor și la celălalt o procesare nunațată, individualizată a
acesteia.
Teoriile atribuirii. Erori de atribuire
Când evaluează comportamentul altora în situații, indivizii nu încearcă doar să prezică ce fel de persoane
sunt aceștia, ci și să înțeleagă care sunt cauzele care au generat respectivul comportament. Atribuirea
cauzelor unor comportamente observate se produce în mod automat și este un proces adaptatativ pentru
individ, care nu se poate raporta doar la consecințele unor comportamente, ignorând factorii care le-au
generat.
Realizarea de inferențe de acest tip și mai ales erorile care însoțesc încercările indivizilor de a
explica reacțiile celorlalți sunt aspecte tratate de teoriile atribuirii, pe care le considerăm aici un
subdomeniu al cogniției sociale. Atribuirea cauzelor unor comportamente observate, sau construirea
schemelor cauzale este o direcție de cercetare care a conturat domeniul cogniției sociale, odată cu
apariția lucrării lui de Fritz Heider – The Psychology of Interpersional Relations (1958).
190Modelul aribuirilor dispoziționale versus situaționale . Fritz Heider (1958) afirma că atunci când
oamenii fac atribuiri, se referă la cauze care țin de persoană (stabile, interne, legate de de personalitatea,
caracterul persoanei observate, de motivele subiective ale acesteia etc.) și la cauze care țin de situație
(externe, care nu pot fi controlate de individ). Primele au fost numite de autor „cauze intenționale,
personale, dispoziționale”, cele externe fiind numite „impresonale și non-intenționale” ( cf. G. B.
Moscovitz, 2005, p. 236).
Fritz Heider a arătat că tindem să atribuim cauze dispoziționale, legate de personalitate, când
observăm comportamentul celorlalți. Această tendință de a considera intenționat și dipozițional
comportamentul observat al altora, comportă, în concepția lui Fritz Heider (1958, pp. 79-80), două
explicații, ambele cu consecințe asupra modului în care a fost cercetat ulterior procesul atribuirii:
1) persoana observată este dinamică, salientă în câmpul perceptiv, ceea ce face ca
evaluatorul să plaseze în plan secundar aspectele situaționale ca posibile cauze ale
comportamentului său;
2) evaluatorul încearcă să reducă imprevizibilul, situațiile de incertitudine și atribuirea
cauzelor dispoziționale îi creează o stare de confort, pe care atribuirile situaționale
nu o pot oferi.
Construind un model mai nuanțat al atribuirii, Fritz Heider a introdus o nouă dimensiune, alături de cea
a cauzelor interne-externe, afirmănd că subiecții pot atribui comportamentele unor factori stabili (puțin
variabili) sau instabili (care variază dintr-un moment în altul). Modelul lui Fritz Heider poate fi
interpretat ca o abordare bidimensională a modului în care subiectul atruibuie cauze comprtamentelor
observate: stabilitatea cauzei și locul său (intern/extern).
Modelul inferenței corespondenței . Edward E. Jones și Keneth E. Davies (1965), pornind de la
cercetările de pionierat conduse de Fritz Heider și de la presupoziția că individul atribuie cauze
comportamentelor observate asemenea unui „savant naiv”, s-au preocupat exclusiv de modul în care
facem atribuiri dispoziționale și cum anume inferăm „corespondența” dintre un comportament observat
și o anumită trăsătură internă a celui care performează respectivul comportament. Firește, multe dintre
comportamentele noastre sunt menite să atragă atenția celorlalți asupra anumitor trăsături de
personalitate, de caracter, asupra unor competențe pe care vrem să le afișăm. Totuși, nu tot timpul,
evaluând comportamentele noastre, ceilalți ne atribuie aceste caracteristici. Dacă un politician donează
o sumă importantă de bani unei instituții caritabile din România, va fi el considerat o personă
generoasă? I se va atribui oare o asemenea însușire de caracter? Jones și Davies (1965) afirmă că, pentru
ca o asemeanea inferență să se producă sunt necesare următoarele condiții:
1) Comportementul observat trebuie să fie evaluat ca voluntar, ca având liber arbitru.
Dacă se estimează că partidul din care face parte a „recomandat” politicianului
respectiv să facă o donație unei instituții caritabile, evident atribuirea generozității nu
se mai produce;
2) Comportametul evaluat produce efecte non-comune? Jones și Davies (1965) au
realizat faptul că atunci când evaluează un anumit comportament subiecții au în vedere
191și comportamentele alternative și consecințele fiecăreia dintre alternative. Dacă aceste
consecințele ale alegerii unui comportament, în situația dată, se suprapun cu cele
specifice alegerii comportamentelor alternative, vorbim despre „efecte comune” și,
dimpotrivă, consecințele care nu se suprapun, devin distinctive unei anumite
alternative comportamentale și grăbesc atribuirile dispoziționale. Faptul că politicianul
nostru a ales să ofere donația duce la apariția probabilă a următoarelor consecințe:
aprecierea în cadrul partidului și din partea electoratului, dacă donația devine publică,
un sentiment de automulțumire pentru că a contribuit la ajutorarea cuiva aflat în
nevoie, o reducere a sentimentului de vină pentru alte situații în care nu a fost atent la
grijile altora. Care ar putea fi, în acest caz consecințele unui comportamentat alternativ:
scăderea popularității sale dacă s-ar fi aflat public că i s-a solicitat o donație și nu a
facut-o, posibile remușcări. Cum nu există efecte noncomune, atribuirea
dispozițională este greu de realizat. Dacă însă un efect noncomun al donației este faptul
că politicianul în cauză trebuie să găzduiască în propria locuință, pentru o săptămână,
o persoană nevoiașă către care s-a a fost direcționată donația sa, atunci atribuirea
generozității se poate realiza mai ușor. Totuși, existența mai mutor efecte noncomune
face dificilă atribuirea dispozițională pentru că în acest caz, comportamentul observat
își pierde din distinctivitate. Puține efecte noncomune asociate unei alternative
comportamentale și multe efecte comune (consecințe care se suprapun) pentru
alternativele comportamentale existente, grăbesc atribuirile dispoziționale (G. B.
Moscovitz, 2005, p. 246).
3) Comportementul observat nu trebuie să fie considerat cu gard de dezirabilitate
socială ridicată. În general, facem mai ușor atribuiri dispozițiojnale despre cei care
încalcă normele sociale decât despre cei care le respectă. Dacă politicianul respectiv,
rugat fiind să facă o donație ceva mai consistentă (spre exemplu care să-l implice
pentru o perioadă mai lungă de timp) refuză, atribuirea în termeni dispoziționali
„este o persoană superficială și nicidecum generoasă” se poate realiza cu ușurință.
4) Relevanța hedonistă a comportamentului observat este un alt aspect implicat în
procesul atribuirii dispoziționale. Pe scurt, comportamentul observat trebuie să aibă
relevanță pentru cel care îl observă, să corespundă scopurilor sau motivelor celui
care face atribuirea (vezi G. B. Moscovitz, 2005, p. 247). Spre exemplu, dacă
ajutorarea celorlalți este o valoare la care subiectul evaluator aderă și pe care acesta
o consideră importantă, atuncicomportamentul observat are relevanță hedonică și
poate genera atribuiri dispoziționale. Relația dintre relevanța hedonică și apariția
atribuirii dispoziționale esrte una pozitivă și pentru că reduce numărul efectelor
noncomune, oferind distinctivitate comportamentului observat (face ca anumite
efecte noncomune să nu fie luate în considerare, având prioritate în evaluare cel cu
relevanță hedonică ridicată).
5) Comportamentul observat trebuie să fie caracteristic personei evaluate
(personalism ). Atribuirile dispoziționale se realizează mai ușor dacă persoană
observată are un comportament care este diferit de ceea ce ar face în medie indivizii
în general sau indivizii din categoria respectivă în acea situație. Dacă avem de a face
cu un comportament normativ (care știm că apare de regulă în asemnea situații)
atribuirea nu se realizează. Câți politicieni a văzut subiectul, în ultima vreme, că au
făcut donații unor instituții de caritate? Dacă un asemenea comportament este
neaștepatat, generozitatea este mai probabil să fie atribuită.
Modelul covariației . Inițiat de Harold H. Kelley (1967), acest model ia în considerare atât atribuirile
dispoziționale cât și cele situaționale, afirmând că atunci când atribuie cauze unor comportamente
observate, subiectul are în vedere covariația informațiilor de-a lungul a trei dimensiuni:
1921) Consistența , dimensiune ce se referă la „stabilitatea sau durabilitatea în timp
comportamentului, dacă aceeași acțiune este produsă de aceeași persoană când
întâlnește o entitate socială similară“ (G. B. Moscovitz, 2005, p. 258). Este vorba de
ceea ce Fritz Heider (1958) înțelege prin stabilitatea trăsăturii observate, durabilitate
în timp. Dacă observăm cum se comportă o persoană, pentru mai mult timp, în
aceeași situație socială (spre exemplu în cadrul sedințelor de lucru săptămânle) și
suprindem faptul că de fiecare dată ia cuvântul, încearcă să-și impună punctul de
vedere, ascultă mai puțin ce spun ceilalți și este atentă doar la propriile păreri, putem
conchide că persoana respectivă este „dominantă” cel puțin în relațiile profesionale.
Atribuim această trăsătură mai ușor persoanei respective și o considerăm ca
trăsătură stabilă, cu cât nivelul consistenței informațiilor este mai mare. Cu alte
cuvinte, cu cât consistența este mai ridicată cu atât tindem mai mult să facem
atribuiri stabile și interne.
2) Specificitatea sau distinctivitatea se referă la observarea comportamentului unei
actor în situații sociale diferite. Concret, specificitatea ridicată înseamnă practic un
actor observat care se comportă într-un anumit mod, doar în relație cu o entitate
specifică și diferit în relație cu alte entități, în timp ce specificitate redusă ar însemna
comportament similar în mai multe situații analizate. Distinctivitatea se referă
practic la măsura în care entități sociale diferite atrag aceleași comportamente din
partea celui observat. Dacă distinctivitatea este ridicată, tindem probabil să facem
atruibuiri situaționale. Distinctivitatea redusă a informațioilor conduce, cel mai
probabil, la atribuiri interne, personale. Preluând exemplul anterior, dacă observăm
că subiectul nostru ascultă puțin punctele de vedere ale celorlalți și este centrat
exclusiv pe punctele proprii de vedere și în interacțiunile informale cu prietenii sau
când ia masa cu colegii la cantină, avem de a face cu o situație cu distinctivitate
redusă și tindem să considerăm că „dominanța” este o caractersitică a sa de
personalitate („așa este el”). Dimpotrivă, dacă elementele comportamentale
menționate se regăsec în sedințele de lucru și aproape deloc în alte situații colegiale
sau informale de acțiune, avem de a face cu specificitate ridicată și procedăm mai
degrabă la o atribuire situațională: „la sendințe e un alt om”.
3) Consensul este domensiunea care are în vedere ce fac ceilalți actori, alții decât
persona stimul, în situațiile observate (G. B. Moscovitz, 2005, p. 256). Situațiile cu
nivel al consensului ridicat sunt cele în care practic asistăm la mai mulți actori care
se comportă în situația analizată similar actorului observat, conducând mai degrabă
la o atribuire externă. Păstrând exemplu anterior și o atitudine ușor ironică, procesul
atriburii ne poate conduce la afirmațiii de tipul: „și ceilalți se comportă diferit la
sedințe. Ședințele scot la iveală ce este mai rău în oameni”. Dimpotrivă, o situația
cu nivel al consensului redus, atrage după sine o atribuire în termeni interni,
dispoziționali.
Modelul covarianței are în vedere concomitent evaluarea pe cele trei dimensiuni și creează anumite
spații nedeterminare, în care nu putem estima ce tip de atribuiri este mai probabil să facă observatorul
implicat. Spre exemplu, din cele prezentate mai sus știm că informțiile cu o consistență mare, cu
specificiate mică și consens redus conduc cel mai probabil la atribuiri interne, stabile, dispoziționale.
Similar, situațiile cu consistență ridicată, conses și specificitate ridicate produc atribuiri situaționale
stabile, externe. Ce se întâmplă însă în situația în care consistența este ridicată, distinctivitatea mică, dar
consensul ridicat? Dar în situațiile cu consistență ridicată, distinctivitate mare și conses scăzut. Personal
193consider că dintre cele trei dimensiuni, consistența joacă un rol esențial: menținerea consistenței ridicate
este o condiție a apariției atribuirii (interne sau externe), însă observarea persoanei stimul de mai multe
ori în situașii similare este adesea un efort pe care subiectul naiv nu este pregătit să-l inverstească.
Teoria covarianței se poate încadra , de asemenea , în paradigma care abordează individului ca
„savant naiv” și nu ca „leneș cognitiv”, așa cum l-au descris practic cercetătorii care au evidențiat rolul
euristicilor în procesarea mentală.
Crecetările cu privire la modul în care indivizii atribuie cauze unor comportemente observate
au relevat o serie de erori, datorate disponibilității reduse a individului de a investi efort cognitiv pentru
analiza cauzelor reale ale unor comportamente, în situații slab motivaționale sau cu resurse
informaționale și de timp scăzute, necesității menținerii unei identități personale pozitive și, nu în ultimul
rând tendinței de a reduce situațiile tensionate, de disconfort psihic. Vom analiza în continuare cele mai
cunoscute astfel de erori de atribuire.
Eroarea fundamentală de atribuire . Formulată ca atare de Lee Ross (1977), tendința indivizilor de a
supraestima cauzele dispozițianlae și de a subestima importanța factorilor situaționali, când atribuie
cauze comportamentelor observate ale celorlalți, a fost semnalată pentru prima data de Fritz Heider
(1958). Alți cercetători (E. E. Jones și K. E. Davies, 1965) se referă la același fenonen, numindu-l
„eroarea corespondenței” ( correspondence bias ). Pe scurt, subiecții tind să considere că subiecții „au
o vină” pentru cele întâmplate, indiferent de situație, ignorând factorii situaționali.
Una dintre posibilele explicații ale apariției erorii fundamentale de atribuire este faptul că
procesarea are loc spontan, automat, iar factorii contextuali, adesea complecși, sunt dificil de incorporat
într-un asemenea proces, în care persoana centrală în câmpul perceptiv este totuși subiectul și reacțiile
sale comportamentale (S. T. Fiske și S. E. Taylor, 1981/ 1991, p. 67).
Efectul actor-observator este practic o rafinare a erorii fundamentale de atribuire. Edward E. Jones și
Richard E. Nisbett (1972) au arătat că atunci când atribuim cauze propriului comportament (actor),
tindem să accentuăm cauzele situaționale, iar când evaluăm comportamentele altora (observator),
procedăm la atribuiri interne, dispoziționale. Din perspectivă gestaltistă, tendința subiecților de a face
atribuiri interne comportamentelor proprii s-ar putea explica prin proemineneța mediului în cazul
autoevaluărilor, situație inversă celei în care trebuie să evaluăm comportamentele altora. Tindem să
evaluăm, de asemenea , comportamentul nostru ca fiind mai puțin stabil și previzibil, iar pe cel al altora
ca fiind constant în timp și ușor previzibil. O posibilă explicație a acestor diferențe poate fi formulată
dacă avem în vedere că nu întotdeauna suntem motivați să cunoaștem „cum sunt cu adevărat alte
persoane” , dar cu siguranță avem scheme mentale complexe și suntem motivați să știm „cum suntem
noi”. Personal , consider că schemele despre sine sunt mai nuanțate decât alte scheme persoane. În plus,
în evaluarea propriei persoane avem acces la o multitudine de informații, „am fost acolo” și ne-a văzut
comportându-ne diferit în contexte din cele mai variate, despre ceilalți informația este uneori
fragmentară sau redusă la câteva contexte de interacțiune observate.
194Eroarea atribuirii succesului-eșecului (self-serving bias ). Unul dintre primii cercetărori care s-a
ocupat de problema atribuirii succesului și eșecului, Bernard Weiner (1985), a creat un model
tridimensional, considerând că atribuirea cauzelor performanțelor observate are la bază trei elemente:
1) Analiza pe dimensiunea intern-extern. Spre exemplu succesul la un test de
matematică poate fi atribuit unei caractersitici interne a subiectului („este
inteligent”), dar succesul la un interviu de angajare – unor caractersitici externe,
situaționale („a avut noroc”).
2) Analiza pe dimensiunea stabil- instabil. Dacă tind să estimez că succesul la interviul
de angajare al unei persone evaluate s-a datorat norocului și estimez că norocul este
un aspect care fluctuează în funcție de situație, atunci procedez la o atribuire externă
și instabilă. Dacă însă consider că persoana a reușit la interviul de angajare pentru
că a lucrat anterior în poziții similare, atunci am procedat la o atribuire extrenă și
stabilă.
3) Analiza pe dimensiunea controlabil-incontrolabil. Uneori facem atribuiri în care
atribuim controlul rezultatelor obținute în totalitate individului analizat, alteori,
considerăm că situația nu „era în mâinile sale”. Dacă spunem despre cineva că a
avut noroc la un interviu de angajare procedăm la atribuirea unei cauze extrene,
instabile și incontrolabile, spre deosebire de situația în care spunem căm a fost ajutat
de un cunoscut să obțină postul, când atribuirea este externă, instabilă și
controlabilă.
Pe scurt, modelul lui Bernard Weiner, care promovează ideea unui individ motivat să identifice cauzele
reale ale unui comportament observat, susține că pentru a face acest lucru, subiectul evaluator evaluează
potențialele cauzele astfel: 1) dacă țin de individ sau țin de situație; 2) dacă poate să fie vehiculată o
asemenea cauză într-o situație similară viitoare? 3) în ce măsură individul are control asupra unei
asemenea cauze? Este uneori dificilsă estimăm dacă o anumită cauză identificată este stabilă sau
instabilă, controlabilă sau incontrolabilă. Dacă putem considera inteligența o cauză intrernă,
incontrolabilă și stabilă, ce putem spune de exemplu despre cinste? Chiar norocul, considerat în modelul
lui Weiner ca extern, instabil și incontrolabil, este în opinia unor persoane evaluatoare incontrolabil,
dar stabil: considerăm că anumite persoan au în general mai mult noroc decât altele. Ce răspunde în
general o persoană întrebată fiind de ce nu joacă la loterie? – „Nu am noroc la așa ceva”.
Modelul lui Bernard Weiner poate fi , de asemenea , criticat și pentru că nu arată procesul prin
care are loc evaluarea cauzelor posibile, pe cele trei dimensiuni.
Evidențierea erorii numite „protejarea selfului” ( self-serving-bias ) (T. J. Johnson, R.
Feigenbaum și M. Weiby, 1964; S. T. Fiske și S. E. Taylor, 1981/1991) venit să răspundă unora dintre
criticile formualte la adresa modelului Bernard Weiner. În ce privește atribuirea succesului, când este
vorba de propria persoană, subiecții tind să facă atribuiri interne, dispoziționale, iar când este vorba de
ceilalți – atribuiri externe, situaționale. Dacă avem în vedere atribuirea eșecului, apar predominant cauze
externe când este vorba de comportamentul propriu și interne, personale dacă evaluăm comportamentele celorlalți.
Atât construirea schemelor mentale, formarea primelor impresii, dar mai ales procesele de
atribuire și erorile asociate lor sunt tributare contextului socio-cultural. Multe dintre studiile
experimentale de laborator nu au obținut aceleași rezultate cu cele derulate în mediul natural de viață al
195indivizilor și diferențe semnificative s-au obținut între subiecții aparținând culturilor considerate
tradițional individualiste sau. Chiar în interiorul aceleași culturi schemele mentale și modul în care
oamenii interpretează și atribuie cauze comportamentelor în general comportă diferențe între un grup
socio-cultural și altul. Afirmam anterior că studenții sunt tributari unei erori de tip self-serving când
evaluează rezultatele lor la examene relativ la ceilalți colegi. Ce se intîmplă cu o asemenea eroare atunci
când ei vor părăsi spațiul universitar? Există fără indoială nu doar diferențe socio-culturale, dar și
individule în procesarea informațiilor și tendința de a apela la euristici, la scurtături mentale, de a
„comite” erori. Despre stabilitatea în timp a erorilor de procesare a informațiilor, inclusiv cele de
atribuire la nivelul aceluiași individ, cercetările lipsesc.
Întrebări recapitulative și teme de reflecție
Care este specificul cogniției sociale? Ce anume urmăresc cercetările din acest domeniu?
Cum anume se activează schemele mentale? Ce tipuri de scheme mentale există și cum funcționează acestea?
Ce sunt euristicile? Ce cercetători au contribuit la cunoașterea lor?
Enumerați cele mai cunoscute euristici și modalitatea prin carea acestea ar putea fi investigate.
În ce constă „modelul trăsăturilor centrale” formulat de Solomon Asch? Ce alte trăsături credeți că sunt centrale
în formarea primelor impresii în afară cuplului „cald-rece”?Argumentați.
Ce se înțelele prin „teoriile implicite” în literatura psihosociologicî? Cum pot fi evidențiate acestea experimental?
La ce se referă „eroarea fundamentală de atribuire”? Care este legătura dintre eroarea fundamentală de atribuire și
alte tipuri de erori de atribuire enunțate în text?
În ce constă modelul covarianței în teoriile privind atribuirea? Dar cel al inferenței corespondenței? Ce anume au
în comun cele două modele?
Bibliografie orientativă
Chelcea, Septimiu (2003) Opinia publică. Strategii de persuasiune și manipulare . București: Editura Economică.
Chelcea, Septimiu și Iluț, Petru (coord.) (2003). Enciclopedie de psihosociologie . București: Editura Economică.
Durkheim, Émile [1895] (2004) Regulile metodei sociologice . București: Editura Antet.
Iluț, Petru (2000). Iluzia localismului și localizarea iluziei . Iași: Editura Polirom
Iluț, Petru (2000). Psihologie socială și sociopsihologie . Iași: Editura Polirom.
Miclea, Mircea (2003). Psihologie cognitivă . Iași: Editura Polirom.
Moldoveanu, Andreea (2008). Fenomenul atribuirii. În S. Chelcea (ed.). Psihosociologie. Teorii, cercetări,
aplicații (pp. 287-298). Iași: Editura Polirom.
Stahl, Henri H. (1974). Teoria și practica investigațiilor sociale (Vol. 1). București: Editura Științifică și
Enciclopedică.
Zlate, Mielu (1999). Psihologia mecanismelor cognitive . Iași: Editura Polirom.
19612
Atitudinile și schimbarea atitudinilor
Septimiu Chelcea
Termenul de „atitudine” a intrat în vocabularul cotidian. Adesea, însă, nu este înțeles corect. Nici
schimbarea atitudinilor nu este pe deplin înțeleasă. Se impune deci să analizăm atât structura și funcțiile
atitudinilor, cât și teoriile și tehnicile schimbării atitudinale.
Ce sunt atitudinile?
Definiția propusă în 1935 de Gordon W. Allport își păstrează și astăzi valabilitatea: „O atitudine este o
stare de pregătire mintală și neurală, organizată prin experiență, care exercită o influență diriguitoare sau
dinamizatoare asupra răspunsului individual la toate obiectele și situațiile cu care este în relație” (Allport,
1935, p. 4). În timp, s-au formulat și alte definiții ale atitudinilor. Să amintim câteva dintre acestea, deși
nu se depărtează prea mult de definiția citată anterior.
Filosoful, sociologul și psihologul englez Herbert Spencer (1820 – 1903) este unul dintre primii care
s-au referit la atitudine. În First Principles (1862) scria: „Pentru a ajunge la judecăți corecte într-o
problemă disputată, multe depind de atitudinile minții pe care noi le avem când ascultăm sau luăm
parte la o controversă”. Așadar, în epocă se făcea distincție între „atitudini mintale” și „atitudini
motorii”. În psihologia experimentală germană s-au făcut numeroase studii, ajungându-se la conturarea
unei teorii a atitudinilor motorii. N. Lange (1888), Hugo Münsterberg (1889), în Germania, și Charles
Féré (1890), în Franța, au arătat pe cale experimentală că starea de pregătire musculară – „setul”
(atitudinal) – intervine în procesele de percepție. Așa se explică, probabil, de ce în definiția lui Gordon
W. Allport apar termenii de „stare de pregătire mintală și neurală”.
Sociologul american William I. Thomas (1863 – 1931), unul dintre cei mai de seamă reprezentanți
al Școlii de la Chicago, și filosoful și sociologul polonez Florian Znaniecki (1882 – 1958) au făcut din
„atitudine” un concept central în știința despre om și societate. În celebra lor monografie sociologică
despre polonezii imigranți în SUA, The Polish Peasant in Europe and America (1918-1920), termenul
de „atitudine” este sistematic utilizat cu înțelesul de proces mintal care determină atât răspunsurile
actuale ale fiecărei persoane la stimulii sociali, cât și răspunsurile potențiale. Cei doi autori ai
monumentalei monografii sociologice (5 volume) defineau atitudinea ca „o stare mintală a
individului orientată de o valoare” ( apud G.W. Allport, 1954/1966, p. 19) și considerau că studiul
atitudinilor este par excellence domeniul psihologiei sociale. Concepția lui William I. Thomas și
197Florian Znaniecki despre atitudine este distinctivă prin aceea că leagă acest fenomen de valorile
sociale: „atitudinea este duplicatul valorii sociale”. Emory S. Bogardus (1882 – 1973), autorul
vestitei Scale a distanței sociale (1925), raporta, de asemenea, atitudinile la valorile sociale când,
în Fundamentes of Social Psychology (1931), scria: „O atitudine este o tendință spre acțiune, pentru
sau contra a ceva din mediu, care devine astfel o valoare pozitivă sau negativă. O atitudine are
semnificație numai în relație cu unele valori” ( apud A. Chircev, 1941, p. 52). Se poate spune că
perspectiva sociologică asupra atitudinilor se particularizează prin raportarea atitudinilor la valorile
sociale.
În perspectivă psihologică, atitudinile au fost studiate în legătură cu alte caracteristici ale
personalității. În acest sens, David Krech și Richard S. Crutchfield (1948, p. 152) apreciau că „o
atitudine poate fi definită ca o organizare stabilă a proceselor motivaționale, emoționale, perceptive și
cognitive cu referință la anumite aspecte ale lumii individului” ( ibidem).
Solomon Asch (1952) considera că „atitudinile sunt tendințe de durată determinate și formate prin
experiența trecută”. Elementul de noutate al acestei definiții îl constituie sublinierea modului de formare
a atitudinilor, prin „experiența trecută”. O definiție cuprinzătoare a atitudinii o întâlnim la Daniel Katz
(1960, p. 168): „Atitudinea este o predispoziție a individului față de aprecierea unui obiect, a simbolului
acestuia sau a unui aspect al lumii, ca fiind pozitivă sau negativă. Opinia este expresia verbală a
atitudinii, însă aceasta din urmă se poate exprima și în comportamentul neverbal. Atitudinile cuprind
elemente afective (sentimentele generale de simpatie sau antipatie) și cognitive (care reflectă obiectul
atitudinii), caracteristicile lui, legăturile cu alte obiecte”. Distinctivă în viziunea lui Daniel Katz este
relația dintre opinii și atitudini. F. J. McDonald (1965) înțelege prin conceptul de „atitudine” „o
predispoziție de a acționa pozitiv sau negativ față de persoane, obiecte, idei și evenimente” ( apud
Hankins, 1973, p. 154). Această definiție accentuează relația dintre atitudine și comportament. Pentru
Richard E. Petty și John T. Cacioppo (1981), o atitudine este „un simțământ ( feeling) general și de
durată, pozitiv sau negativ, față de anumite persoane, obiecte sau situații” ( apud M. J. Saks și E. Krupat,
1988, p. 166). De această dată se accentuează caracterul „de durată” al atitudinilor. Alice H. Eagly și
Selley Chaiken (1993) scot în evidență factorul evaluativ: „Atitudinea este o tendință psihologică,
exprimată prin evaluarea mai mult sau mai puțin favorabilă sau nefavorabilă a unei entități determinate”
(apud A.S.R. Manstead, 1995, p. 47). Robert A. Baron și Donn Byrne (1997/2001, p. 112) procedează
în același mod, spunând că sunt „evaluări de durată ale diferitelor aspecte ale lumii sociale”.
Așa cum se poate observa, definițiile atitudinii diferă după cum se centrează pe evaluare, stări
emoționale, cogniție sau dispoziții comportamentale. În dicționarele de psihologie sau de sociologie
apărute la noi sunt prezentate și alte definiții, care întregesc viziunea despre atitudini.
În ceea ce mă privește, preluând definiția propusă de Gordon W. Allport, consider că este necesar să
evidențiem elementele structurale ale atitudinilor.
Din postulatul că „o atitudine este o stare de pregătire mintală și neurală” decurge imposibilitatea
observării și măsurării directe a atitudinilor. Expresii precum: „S-a văzut atitudinea…”, „Este evidentă
198atitudinea…” nu au decât valoare metaforică. În realitate, atitudinile, ca și alte stări psihice, precum frica,
teama, plăcerea etc., se măsoară indirect, prin comportamentele verbale sau acționale sau prin modificări ale
parametrilor biofiziologici. Avem de-a face cu inferențe de la:
1) autodescrierea credințelor, simțămintelor și comportamentelor;
2) observarea comportamentelor deschise;
3) reacția față de/sau interpretarea stimulilor parțial structurați care implică obiectul
atitudinii;
4) performanța în sarcinile „obiective” care implică obiectul atitudinii;
5) reacțiile fiziologice față de obiectul atitudinii sau față de reprezentarea acestuia la o stare
psihică, la o dispoziție mai mult sau mai puțin de durată.
În acest sens, Henri Mendras (1989, p. 57) consideră atitudinile ca „variabile inferate”. Inferența se face pe
baza răspunsurilor evaluative, care pot fi afective, cognitive și comportamentale. (tabelul 1)
Tabelul 1. Tipurile de răspunsuri evaluative (după I. Ajzen, 1988)
Tipul de
răspuns Afectiv Cognitiv Comportamental
Verbal Expresiile
simțămintelor față de
obiectul atitudinii Expresiile credințelor
despre obiectul atitudinii Expresiile intențiilor
comportamentale față
de obiectul atitudinii
Nonverbal Răspunsuri fiziologice
față de obiectul
atitudinii Răspunsuri perceptive
față de obiectul atitudinii
(de exemplu, timpul de
reacție) Răspunsuri
comportamentale
deschise produse de
obiectul atitudinii
Dată fiind organizarea lor prin experiență, atitudinile se achiziționează în cursul vieții prin experiențe
unice sau multiple, directe sau indirecte. Cu alte cuvinte, atitudinile se formează printr-un proces de
învățare socială. Totuși, unele cercetări relativ recente au arătat că în formarea atitudinilor intervin și
factorii genetici.
Pe de altă parte, conform definiției pe care am a doptat-o, atitudinile au o influență de direcționare
sau de dinamizare a comportamentului. După opinia mea, scopul investigării atitudinilor, în ultimă
instanță, constă în predicția comportamentală, bazată tocmai pe postulatul consistenței atitudine-
comportament.
În fine, ca o ultimă notă definitorie, se subliniază faptul că atitudinile exercită o influență asupra
răspunsurilor individului la toate obiectele și situațiile cu care intră în relație, ceea ce permite anticiparea
acțiunilor, predicția modului de raportare la diferite obiecte, persoane sau instituții. Nu există atitudini
„fără obiect”, ci doar atitudini raportate la „entități” bine definite, cu care persoanele sau grupurile se
află în relație. Astfel, la întrebarea pe care și-au pus-o pionierii cercetării empirice a atitudinilor dacă
acestea sunt generale sau specifice, putem răspunde azi nuanțat, luând în considerare structura verticală
199a atitudinilor: cu cât este mai înalt nivelul la care se găsește o atitudine, cu atât gradul de specificitate
este mai redus.
Elementele componente ale atitudinilor
În prezent, este cvasiunanim acceptat modelul tripartitiv al structurii interne a atitudinilor. Conform
acestui model propus de Milton J. Rosenberg și Carl I. Hovland (1960), în structura atitudinilor există
în interdependență trei tipuri de componente:
1) afectivă (emoții, simțăminte, sentimente, împreună cu reacțiile fiziologice ce le
însoțesc);
2) cognitivă (cunoștințele despre obiectul atitudinii și despre caracteristicile acestuia,
credințele, pe baza cărora se fac evaluări pozitive sau negative);
3) comportamentală (sau intenționalitatea acțiunii).
Este de notat că s-a sugerat și ideea unidimensionalității atitudinilor). Astfel, termenul de „atitudine” ar
desemna doar evaluarea obiectelor, componenta comportamentală fiind designată printr-un alt termen, cel de
„intenție comportamentală”, iar componenta cognitivă fiind considerată un construct separat, cel de
„credință” sau „crez” (echivalentul cuvântului belief, greu traductibil în limba română printr-un singur
termen). Anthony R. Pratkanis și A. G. Greenwald (1989) au propus un model sociocognitiv, în care
atitudinile sunt reprezentări în memorie printr-o etichetă a obiectului atitudinii. Aceste reprezentări includ un
rezumat evaluativ referitor la obiectul atitudinii.
În cadrul modelului tripartitiv, problema este de a se determina, prin cercetări empirice,
consistența celor trei componente, mai precis, cum influențează o componentă schimbarea celorlalte
componente. De exemplu, componenta cognitivă este dependentă de componenta afectivă? Dar
componenta comportamentală? Experimentele riguros controlate conduc la răspunsuri afirmative. P.M.
Niedenthal și N. Cantor – citați de D. W. Rajecki (1982/1990, p. 45) – au făcut următorul experiment:
au arătat două seturi de fotografii reprezentând figuri umane cu pupilele ochilor dilatate și cu pupilele
contractate. Subiecții din experiment au fost rugați să asocieze fotografiile unor descrieri pozitive sau
negative ale persoanelor, utilizând o scală cu șapte trepte (1 = foarte puțin probabil; 7 = foarte probabil).
Rezultatele experimentului au arătat că descrierile favorabile se asociau cu fotografiile persoanelor care
aveau pupilele ochilor dilatate, iar descrierile negative se asociau cu fotografiile persoanelor care aveau
pupilele ochilor contractate. (tabelul 2)
200 Tabelul 2. Rezultatele experimentului P. M. Niedenthal și N. Cantor
(după D. W. Rajecki, 1982/1990, p. 45)
Descrierea Pupilele dilatate Pupilele contractate
Favorabilă
Nefavorabilă 4,33
3,61 4,08
4,17
Prin acest experiment s-a demonstrat că elementele afective (persoanele cu pupilele ochilor dilatate sunt
mai atractive) influențează elementele cognitive din structura atitudinilor. Foarte prozaic, dacă urmărim
ca electoratul să-și formeze o opinie pozitivă despre un candidat în alegerile prezidențiale, avem la
îndemână și acest mic truc: înainte de a poza pentru afișele electorale, câteva picături de beladonă,
preparatul farmaceutic cu acțiune antispastică ce produce dilatarea pupilelor.
D. A. Cook et al. (1977) pun în evidență influența componentei comportamentale asupra celorlalte două
componente (afectivă și cognitivă). Pe o scală de la 1 la 91 de puncte s-a măsurat atitudinea studenților
americani față de înarmarea nucleară. Atitudinile studenților erau mai mult sau mai puțin negative. Unora li
s-a cerut să scrie un eseu contra înarmării nucleare (eseu consistent, în acord cu atitudinile lor) și altora să
scrie un eseu favorabil înarmării nucleare (eseu discrepant față de atitudinile lor). S-a măsurat din nou
atitudinea față de înarmarea nucleară. Cei care scriseseră eseul consistent au exprimat o atitudine și mai
negativă (în medie cu -1,54 puncte), iar ceilalți, care scriseseră eseul discrepant, au exprimat o atitudine mai
favorabilă (în medie cu +12,38). Are acest experiment vreo corespondență în viața socială? Să ne gândim la
campaniile electorale, când se adună semnături pentru un candidat sau altul, când diferite personalități își pun
semnătura pe listele de susținere a prezidențiabililor. Dincolo de demonstrarea popularității candidaților, se
obține și o sporire a intensității atitudinii favorabile a celor ce realizează un astfel de comportament. Problema
consistenței componentelor structurale ale atitudinilor are nu numai o semnificație teoretică, ci și una practică,
legată de prognoza comportamentelor, inclusiv a comportamentului de vot.
Structura verticală și orizontală a atitudinilor
Înțelegerea organizării atitudinilor în structuri pe verticală și orizontală are o mare importanță
pentru proiectarea unor strategii de influențare socială. Nici o atitudine nu există izolată de
celelalte atitudini , pentru că lumea „obiectelor” față de care indivizii sau colectivitățile „iau poziție” este
ea însăși structurată. Atitudinile etnice sunt legate de atitudinile politice și acestea, la rândul lor, corelează
cu atitudinea față de proprietate. Martin Fishbein și Icek Ajzen (1972) au aplicat teoria echilibrului a lui
Fritz Heider (1958) la organizarea pe orizontală a atitudinilor și au enunțat teza potrivit căreia atitudinile
sunt stabile dacă sentimentele față de un obiect social sunt consistente cu sentimentele față de alte obiecte
cu care acesta se află în legătură. De exemplu, atitudinea politică a unei persoane este mult mai stabilă
dacă respectiva persoană are sentimente pozitive atât față de liderul unei formațiuni politice, cât și față de
staff-ul acesteia. Când are atitudine pozitivă față de lider, dar negativă față de cei care îl înconjoară, apare
201un dezechilibru și consistența atitudine-comportament este puțin probabilă. Din această cauză în sondajele
profesioniste persoanele intervievate nu sunt întrebate numai cu cine vor vota, ci și ce părere au despre
partidul din care candidatul face parte sau care îl susține, despre oficiosul partidului, despre programul
politic al acestuia ș.a.m.d. (Tabelul 3)
Tabelul 3. Structura echilibrată versus structura dezechilibrată a atitudinilor politice
Evaluarea Liderul
partidului Staff-ul
partidului Ziarul
partidului Atitudinea
pozitivă
pozitivă
negativă
negativă
pozitivă
pozitivă
negativă
negativă pozitivă
pozitivă
pozitivă
pozitivă
negativă
negativă
negativă
negativă pozitivă
negativă
pozitivă
negativă
pozitivă
negativă
pozitivă
negativă echilibrată
neechilibrată
neechilibrată
neechilibrată
neechilibrată
neechilibrată
neechilibrată
echilibrată
Pe de altă parte, atitudinile se organizează în lanțuri ierarhice, cele de nivel superior bazându-se pe cele
de nivel mediu, iar acestea pe atitudinile de nivel inferior. Când ne referim la ordinea atitudinilor în
structura pe verticală, avem în vedere gradul de abstractizare, mai înalt sau mai scăzut, al „obiectului”
atitudinii. Dacă ne gândim la atitudinile etnice, putem să ne imaginăm următoarea ierarhizare: la nivelul
cel mai înalt de ierarhizare plasăm atitudinea față de om (atitudine primară). Pe această atitudine se
fondează atitudinea față de națiune (atitudine secundară), care, la rândul ei, constituie fundamentul
atitudinii față de grupurile etnice (atitudine terțiară).
Atitudinile primare sau secundare pot avea și alt „obiect”: Dumnezeu, omenirea în întregul ei,
puterea etc. Importantă este ideea că atitudinile fac parte dintr-o structură, ceea ce înseamnă că
schimbarea unei atitudini presupune schimbarea atitudinilor cu același nivel de abstractizare sau cu un
nivel de abstractizare mai redus. De exemplu, schimbarea atitudinilor etnice, în sensul deschiderii spre
outgroup, poate fi realizată la nivel de masă doar prin acceptarea valorilor democratice, prin modificarea
atitudinilor supraordonate. În același timp, trebuie avut în vedere că schimbarea unei atitudini primare
sau terțiare nu antrenează cu necesitate și schimbarea atitudinii subordonate.
O caracteristică importantă a atitudinilor, alături de orientare și intensitate, o reprezintă centralitatea,
locul pe care îl ocupă unele față de celelalte. Cu cât sunt mai centrale, cu atât sunt mai stabile, mai greu
de schimbat. Dacă o persoană crede că războiul este condamnabil moral, este destul de probabil că va
avea o atitudine negativă față de încorporarea în armată. Atitudinea față de armată este mai centrală decât
atitudinea față de recrutarea în armată. Schimbarea atitudinii față de război va antrena și schimbarea atitudinii
față de încorporare. Reciproca nu este însă adevărată: dacă se acceptă încorporarea în armată nu înseamnă că
se acceptă și conflictele militare. Atitudinea pozitivă față de recrutare poate decurge, să spunem, din credința
că armata îl formează pe individ ca cetățean.
202Funcțiile atitudinilor
Asemenea altor fenomene psihice, atitudinile intervin în structura personalității și în viața psihică a
oamenilor, adică au funcții în sistemul psihic uman. Una dintre primele încercări de identificare a acestor
funcții, cea propusă de Brewster M. Smith, Jerome Bruner și Robert W. White (1956), raporta atitudinile
la adaptarea individului la societate. Astfel, atitudinile ar avea trei funcții:
1) de evaluare a obiectelor și fenomenelor din lumea înconjurătoare;
2) de adaptare socială;
3) de exteriorizare a trăirilor psihice.
Cele trei funcții menționate se pot manifesta concomitent sau separat, două și chiar una singură. Daniel
Katz (1960) a propus o schemă de clasificare a funcțiilor oarecum asemănătoare, deși a sporit la patru
numărul funcțiilor proprii atitudinilor:
1) funcția instrumentală, constând în aceea că, având atitudini formate, oamenii se
orientează spre obiectele care conduc la recompense și evită obiectele asociate cu
sancțiunile negative;
2) funcția de apărare a eului, de protejare a imaginii de sine;
3) funcția de exprimare a valorilor interiorizate de indivizi;
4) funcția de cunoaștere, de structurare a stimulilor din ambianță.
Cele două sistematizări ale funcțiilor atitudinilor au valabilitate, chiar dacă li s-a reproșat că
abordează prea puțin diferențiat rolul atitudinilor în viața psihică a oamenilor. Pornind de la acest
considerent, Robert E. Lane (1969) a conceput o listă de zece trebuințe cărora le răspund atitudinile
și care au corespondență în schemele de clasificare prezentate. Sintetizând punctele de vedere
despre funcțiile atitudinilor, se acceptă unanim că atitudinile ne ajută să selectăm din lumea
înconjurătoare obiectele care au valoare pentru noi, ecranându-le pe cele nesemnificative. Pe de altă
parte, atitudinile servesc la structurarea mediului nostru de viață și prin aceasta ne ajută să ne
orientăm rapid în societate. Atitudinile joacă un rol important în apărarea eului, promovând
comportamentele gratificate social.
Prezic atitudinile comportamentele?
Studiul atitudinilor răspunde nu numai unei curiozități epistemice, ci și unei probleme practice, de
anticipare a comportamentelor. Cu ajutorul sondajelor de opinie publică aflăm expresia verbală a
atitudinilor și, pe această bază, putem prognoza comportamentele. În legătură cu această problemă,
cercetările empirice au condus la formularea unor teze care se exclud reciproc.
203Divergența atitudine-comportament . Richard La Piere (1934) a pus în evidență acest fenomen printr-
un experiment de teren. Inițial, cercetătorul american a studiat atitudinile și prejudecățile rasiale cu
ajutorul chestionarului, constatând atitudinea negativă față de chinezi și de alți afro-asiatici. Apoi a făcut
un experiment. Împreună cu un cuplu de chinezi a călătorit mai mult de doi ani prin SUA oprindu-se la
hoteluri și mâncând la restaurante. Doar la un singur hotel dintr-un număr de 66 și la un singur
restaurant din cele 184 la care s-au oprit cuplul de chinezi a fost refuzat. Toate celelalte și-au
oferit serviciile. La scurt timp după încheierea călătoriei, a solicitat în scris hotelurilor și restaurantelor
vizitate să i se rezerve o cameră sau, după caz, o masă unui cuplu de chinezi. A primit răspunsuri negative
de la 92 la sută dintre hoteluri și de la 93 la sută dintre restaurante. S-a tras concluzia că între atitudine și
comportament există o ruptură, că între ce spunem și ce facem este o divergență. Pentru a le cunoaște
atitudinile, observă ce fac oamenii, nu ce spun ei – pare a fi corolarul tezei privind discrepanța atitudine-
comportament.
Experimentul lui Richard La Piere are, fără îndoială, limite metodologice (nu se știe dacă persoanele
care au răspuns negativ sunt unele și aceleași cu cele ce au acceptat cuplul de chinezi, cei doi chinezi
vorbeau foarte bine engleza și erau atractivi fizic și prietenoși – ceea ce, probabil, a influențat decizia
de a îi accepta chiar din partea americanilor cu prejudecăți), dar el a deschis un câmp de investigație cu
rezultate dintre cele mai interesante. Se știe astăzi că cercetările care au condus la concluzia rupturii
dintre atitudini și comportamente sunt criticabile din punct de vedere metodologic și se acceptă
cvasiunanim că între comportament și atitudine există o relație, dar nu simplă, de tip monocauzal, ci
mediată de o multitudine de factori.
Consistența atitudine-comportament . Și acest fenomen a fost, de asemenea, demonstrat experimental,
ca și în practica sondajelor preelectorale. Făcând analiza unui număr de 142 de studii asupra relației
atitudine-comportament, Icek Ajzen și Martin Fishbein (1977) au descoperit că această relație depinde de
raportul dintre „entitățile” care compun atât atitudinea, cât și comportamentul. Conform concepției lor,
există patru asemenea entități: ținta (obiectul atitudinii), acțiunea (manipularea obiectului), timpul și
contextul. Numai când există o corespondență între „entitățile” atitudinilor și comportamentelor predicțiile
sunt valide. Russel H. Fazio și Mark P. Zanna (1981) au pus în evidență că o atitudine formată prin
experiența directă a persoanei cu obiectul atitudinii produce mai multă consistență atitudine-comportament
decât o atitudine formată prin experiența indirectă. Este de presupus că o persoană căreia i s-a făcut o
nedreptate va acționa pentru instaurarea dreptății. Probabilitatea de acțiune justițiară a unei persoane care
doar a citit că în lume trebuie să fie dreptate este mai mică.
A. R. Davidson și J. Jaccard (1979) au evidențiat că predicția comportamentelor depinde de
nivelul de măsurare a atitudinilor: cu cât este mai specific, cu atât predicțiile sunt mai bune. Pe un
eșantion de 244 de femei au găsit o corelație statistic semnificativă între atitudinea măsurată la nivel
specific și comportament, dar o corelație statistic nesemnificativă când atitudinea era măsurată global.
(tabelul 4)
204
Tabelul 4. Corelația dintre atitudine și comportament, în funcție de nivelul de măsurare a atitudinii
(după M.J. Saks și E. Krupat, 1988, p.200)
Nivelul
de măsurare Atitudinea Corelația
Global față de controlul nașterilor 0,08
față de controlul nașterilor cu ajutorul pilulelor
anticoncepționale 0,32
față de controlul nașterilor, utilizând pilule anticoncepționale 0,52
Specific față de controlul nașterilor, utilizând pilule anticoncepționale
în viitorii doi ani
0,57
Consistența atitudine-comportament este în funcție și de distanța în timp între măsurarea atitudinii și
realizarea comportamentului: cu cât intervalul este mai mic, cu atât corelația este mai mare și predicția
mai bună.
Teoria „acțiunii gândite” (the theory of reasoned action ). Propusă de Icek Ajzen și Martin Fishbein
(1980), teoria este influentă și larg acceptată. Pe baza ei, cei doi psihosociologi au elaborat un model al
predicției comportamentului de către atitudine, în care elementul central îl constituie „intenția
comportamentală”.
Teoria „acțiunii gândite”, ca și teoria „comportamentului planificat” ( the theory of planned
behavior), este construită pe asumpția că oamenii sunt raționali și că informațiile și atitudinile ghidează
comportamentul. Intenția comportamentală este generată de atitudinea față de comportamentul gândit
(dacă voi vota partidul X, înseamnă să mă dezic de crezul meu din tinerețe), în conjuncție cu normele
subiective, interiorizate în procesul socializării (dacă foștii mei colegi îmi vor vedea numele pe lista de
susținători ai candidaturii lui X la președinție, vor spune că sunt un oportunist).
Icek Ajzen și Martin Fishbein apreciază că atitudinea față de comportamentul gândit are două surse:
evaluarea comportamentului (beneficiile pe care le aduce) și evaluarea probabilității de obținere a
beneficiului scontat. La rândul ei, norma subiectivă este condiționată, pe de o parte, de credința că alte
persoane, mai ales persoanele semnificative (pe care le admirăm și iubim), așteaptă de la noi un anumit
comportament și, pe de altă parte, de motivația de complianță, de faptul că ținem seama de ceea ce spun
alții despre noi. Reluând exemplul comportamentului de vot, este de presupus, conform modelului acțiunii
gândite, că se va ajunge la intenția comportamentală dacă individul în cauză crede că rudele apropiate
așteaptă ca el să acorde votul pentru X, nu pentru Y, și el nu și-ar ierta dacă acestea și-ar forma o părere
proastă despre persoana lui. Ca în orice model, realitatea este mult simplificată. Comportamentul de vot
apare ca o rezultantă a unui număr mult mai mare de factori sociali, politici, culturali, psihologici. Între
acești factori valorile sociale, orientarea axiologică individuală ocupă un loc central.
O serie de cercetări recente sugerează că în teoria „acțiunii gândite” efortul pentru realizarea
comportamentelor reprezintă o variabilă crucială. Efortul este înțeles de către Richard Bagozzi et al.
205(1990, p. 26) ca reprezentând „gradul de dificultate în realizarea comportamentului”: când efortul este
mare, intenția comportamentală mediază puternic relația atitudine-comportament; când efortul este mic,
atitudinile pot să prevadă direct comportamentele. Wesley P. Schultz și Stuart Oskamp (1996, p. 375)
au descoperit că atitudinile sunt un predictor mai bun al comportamentelor când efortul pentru realizarea
comportamentelor este mai mare, decât atunci când este mai mic. Cu alte cuvinte, efortul implicat în
realizarea comportamentelor constituie un moderator puternic în relația atitudine-comportament.
Wesley P. Schultz și Stuart Oskamp (1996, p. 383) conchid că în modelul predicției comportamentale
„este necesar să se ia în considerație contextul în care se desfășoară comportamentul, iar efortul cerut
pentru realizarea comportamentului constituie un aspect al acestui context”.
Factorii moderatori ai relației atitudine și comportament . Russel H. Fazio și D.R. Roskos-Ewoldsen
(1994) au relevat importanța unor factori precum caracteristicile situației, atitudinilor și indivizilor care
mediază influența atitudinilor asupra comportamentelor.
În unele situații normele sociale exercită o constrângere mai puternică, în altele mai slabă. În funcție
de aceste „constrângeri ale situației” noi reacționăm în concordanță cu propriile atitudini. Alt element al
situației îl constituie presiunea timpului. Când trebuie să luăm rapid decizii, legătura atitudine –
comportament este mai puternică decât în situațiile în care nu suntem sub presiunea tipului.
Relația dintre atitudine și comportament este mediată și de caracteristicile atitudinii: cum s-au format,
cât de puternice (intensitatea, importanța, autocunoașterea, accesibilitatea, impactul asupra intereselor,
identificarea socială), care este specificitatea lor.
În fine, conform ipotezei moderării relației dintre atitudine și comportament, o serie de caracteristici
ale persoanelor determină traducerea atitudinilor în comportamente.
Schimbarea atitudinilor
Am inclus în această capitol teoriile care explică schimbarea atitudinilor prin transmiterea de mesaje,
dat fiind faptul că persuasiunea înseamnă, între altele, redirecționarea, consolidarea sau, după caz,
diminuarea intensității atitudinilor. Atitudinile pot fi modificate și altfel decât cu ajutorul mesajelor, de
exemplu, prin experiența directă cu obiectul atitudinii sau ca efect al „simplei expuneri”. Trebuie însă
precizat că în prezent nu există o teorie generală a schimbării atitudinale, ci un număr mereu crescând
de teorii parțiale, care explică doar unele aspecte ale proceselor de schimbare a atitudinilor, punând
accentul pe unii factori și ignorându-i pe alții.
Teoria „Stimul-răspuns” . În cadrul acestor teorii se accentuează importanța calității stimulilor pentru
schimbarea atitudinală. Conform abordării S R, comportamentul social ar putea fi înțeles prin analiza
caracteristicilor stimulilor și răspunsurilor și a recompenselor specifice pentru anumite răspunsuri
comportamentale. Aceste teorii, de orientare behavioristă, văd ființa umană ca pe o „mașină de
răspunsuri” – după expresia lui Serge Moscovici. Teoria S R și cea a întăririi presupun că oamenii
206răspund la stimuli în mod pasiv, ca roboții. Principiul de bază al acestor teorii postulează că „atitudinile
se schimbă numai dacă stimulul pentru un nou răspuns este mai puternic decât stimulul pentru vechiul
răspuns” (K. Deaux și L.S. Wrightsman, 1984, p. 285).
În timp, teoria S R a inclus în modelul explicativ și factorul personalitate, recunoscându-se că
schimbarea atitudinală este influențată și de anumite caracteristici ale personalității. Pentru a face predicții
este necesar să se cunoască istoria întâmplărilor din experiența de viață a persoanei. Astfel, teoria S R a
devenit teoria S O R. „Programul pentru probleme de comunicare și schimbare a atitudinii”, desfășurat
în perioada 1940-1950 sub conducerea lui Carl I. Hovland (1912–1961) la Universitatea Yale, s-a bazat pe
teoria S O R și pe teoria întăririi, considerând că principiile învățării se aplică proceselor de schimbare
a atitudinilor. În învățarea noilor atitudini, conform modelului „Hovland-Janis-Kelley”, au importanță cinci
variabile: atenția, înțelegerea, acceptarea, memorarea și acțiunea.
Decurg de aici câteva reguli ale schimbării atitudinilor în condițiile expunerii la mesajele
persuasive:
1) primul pas în schimbarea atitudinală îl constituie captarea atenției asupra mesajului;
trebuie deci asigurate condițiile optime;
2) captarea atenției receptorului este necesară, dar nu și suficientă; trebuie ca mesajul
să fie înțeles;
3) ultima fază a procesului de schimbare a atitudinilor este dată de acceptarea
conținutului respectivului mesaj; pentru aceasta stimularea joacă un rol important,
fie că se are în vedere recompensa morală (aprobarea socială), fie că se vizează
stimularea materială (dobândirea unei sume de bani).
Conform modelului „Hovland-Janis-Kelley”, trecerea la acțiune se realizează numai dacă stimulii au
fost fixați în memorie. Modelul „Hovland-Janis-Kelley” marchează trecerea de la analiza emițătorului
la analiza psihologiei receptorului, căruia i se atribuie o anumită autonomie în actul comunicării
persuasive. „Totuși, această autonomie este întotdeauna dependentă liniar de stimuli originali” –
apreciază Lucien Sfez (1988/2002, p. 83).
În continuare, voi încerca să sistematizez rezultatele unor cercetări reprezentative, în funcție de cele trei
variabile amintite. Menționez că în literatura de specialitate consultată datele de cercetare sunt, cel mai
adesea, sistematizate după schema de comunicare (sursă mesaj receptor), făcându-se apel la Retorica
lui Aristotel (cine, ce, cui, cu ce efect spune?) sau la bine cunoscuta „schemă a lui Lasswell” (cine, ce, cum,
cui, cu ce rezultat comunică?).
Resistematizarea rezultatelor obținute în studiile de referință în domeniu corespunde mai bine teoriei
schimbării atitudinilor ca proces de învățare, ajutându-ne, totodată, să evidențiem fazele sau etapele
procesului de schimbare în care nu s-au obținut încă progrese semnificative.
Atractivitatea sursei mesajelor constituie un prim factor de captare a atenției receptorului potențial. Atracția
resimțită de receptor față de o anumită sursă de informații este, fără îndoială, de natură emoțională și implică
o judecată de valoare. Prezența fizică (frumusețea), similaritatea (ca vârstă, sex, profesie, rasă, opinii, valori)
cu receptorul, familiaritatea sursei acționează asupra receptorului, atrăgând atenția asupra mesajului. Așa
207cum remarca William J. McGuire (1969), frumusețea, similaritatea și familiaritatea sursei pot acționa
independent sau conjugat, generând ceea ce în limbajul cotidian se înțelege prin simpatie. Sursele de
informare percepute ca simpatice contribuie într-o măsură mai mare la captarea atenției receptorului și la
schimbarea atitudinii acestuia.
J. McGinniess (1968) considera, de exemplu, că victoria în alegerile prezidențiale din 1960 a lui John
F. Kennedy asupra lui Richard Nixon s-a datorat, în bună măsură, faptului că în dezbaterea preelectorală
televizată John F. Kennedy a fost mai atractiv. Ellen Berscheid (1966) a ajuns la concluzia că similaritatea
sursei cu receptorul explică schimbarea opiniei și deci a atitudinilor. Unele cercetări de mai mare finețe au
pus în relație atractivitatea sursei cu conținutul mesajului: înfățișarea celui care comunică influențează mai
puternic schimbarea atitudinilor în cazul mesajelor neplăcute sau nepopulare, în timp ce mesajele dezirabile
au aceeași putere persuasivă, indiferent de prezența fizică a celui care. Rolul atractivității în
schimbarea atitudinală a fost pus în evidență de psihologii americani – așa cum s-a mai arătat – mai
ales în legătură cu alegerile prezidențiale: similaritatea cu publicul a candidatului la președinția
SUA îi conferă acestuia calitatea de a fi atractiv. Într-o formulare generală, se poate spune astfel:
cu cât atractivitatea sursei este mai mare, cu atât mai mare va fi acceptarea mesajului de către
receptor.
Atragerea și menținerea atenției se raportează, cel mai adesea, la factorii sursei, deși se
recunoaște că trebuie avută în vedere interacțiunea acestor factori cu cei ai receptorului, mesajului
și canalului de comunicare. În lucrările consultate, acest mod de abordare (a interacțiunii factorilor)
rămâne un deziderat. După opinia mea, modelul „Hovland-Janis-Kelley” facilitează relevarea
interacțiunii factorilor în procesul schimbării atitudinilor. Să exemplificăm: atenția este mărită dacă
persoana care vorbește este prezentă fizic și se adresează direct celor pe care intenționează să-i
influențeze. Un astfel de enunț își pierde valoarea de adevăr dacă mesajul este banal, dacă publicul se
află într-o stare temporară de nereceptivitate sau dacă factorii de canal nu permit prezența fizică a sursei.
Evident, izolarea factorilor și tratarea separată a influenței lor în schimbarea atitudinală nu constituie
decât un exercițiu didactic și nimic mai mult. Această precizare fiind făcută, menționez în continuare
alți factori care acționează asupra atenției ca variabilă intermediară. Sursa personalizată este mai
eficientă decât sursa anonimă; la fel, transmiterea mesajului de către o persoană cunoscută, comparativ
cu una necunoscută. Deși rolul sursei în captarea atenției receptorului este deosebit de important, el nu
trebuie absolutizat: concentrarea atenției asupra sursei poate împiedica receptarea mesajului. Concret,
frumusețea unei comentatoare TV atrage atenția, dar nu contribuie neapărat în sens pozitiv la înțelegerea
și acceptarea mesajului. Asistăm uneori la un „efect bumerang” al factorilor sursei.
Mesajul. Și factorii mesajului acționează prin intermediul atenției, în sensul schimbării atitudinilor. Mă
vom referi la ei când voi trata problema înțelegerii mesajului. Nu se poate însă trece peste factorii
receptorului care afectează atenția. Am în vedere acum stările și dispozițiile temporare ale receptorului.
În mod deosebit, s-a studiat importanța prevenirii, avertizării receptorului că va fi expus unui mesaj cu
208un conținut contrar opiniilor lui. Interpretarea teoretică a rezultatelor experimentale a vizat creșterea
motivației și a capacității de producere a contraargumentelor. Este posibil să fi intervenit și sporirea
atenției subiecților de experiment.
Pe de altă parte, atitudinile se organizează în lanțuri ierarhice, cele de nivel superior bazându-se pe
cele de nivel mediu, iar acestea pe atitudinile de nivel inferior. Când ne referim la ordinea atitudinilor
în structura pe verticală, avem în vedere gradul de abstractizare, mai înalt sau mai scăzut, al „obiectului”
atitudinii. Dacă ne gândim la atitudinile etnice, putem să ne imaginăm următoarea ierarhizare: la nivelul
cel mai înalt de ierarhizare plasăm atitudinea față de om (atitudine primară). Pe această atitudine se
fondează atitudinea față de națiune (atitudine secundară), care, la rândul ei, constituie fundamentul
atitudinii față de grupurile etnice (atitudine terțiară). Contextul social sau atmosfera în care are loc
comunicarea persuasivă influențează, prin intermediul atenției, schimbarea atitudinală.
Atragerea și menținerea atenției . O serie de cercetări, începând cu cele efectuate de Leon Festinger și
Eleanor E. Maccoby (1964), au relevat că distragerea atenției receptorului prin diferite procedee
experimentale are ca efect acceptarea concluziilor mesajului transmis. Irving L. Janis, D. Kaye și P.
Kirschner (1965) au testat într-un mod pe cât de original, pe atât de plăcut pentru subiecții de experiment
efectul distragerii asupra procesului de persuadare. Cercetătorii au cerut subiecților de experiment să
citească o listă cu patru mesaje în condiții diferite: jumătate dintre subiecți trebuiau să mănânce produse
alimentare foarte apreciate, jumătate nu. Grupul experimental (în care subiecții mâncau în timp ce
citeau) a apreciat mesajele mai pozitiv decât grupul de control (în care subiecții citeau, fără să mănânce
în același timp). S-a demonstrat experimental că subiecții aderă mai mult la mesajele receptate în timp
ce mănâncă, lucru speculat de organizatorii de evenimente cu scop persuasiv. Cercetările lui G. A.
Haland și M. Venkatesan (1968) au impus însă o nuanțare a efectului distragerii: este favorabil
schimbării atitudinale dacă împiedică receptorul să elaboreze contraargumente; acționează defavorabil
când diminuează atenția față de mesaj. Când mesajul este ușor de înțeles, efectul distragerii conduce la
acceptarea acestuia; dimpotrivă, când avem de-a face cu mesaje complexe, distragerea receptorului
împiedică înțelegerea și, prin aceasta, se opune procesului de schimbare a atitudinilor.
Înțelegerea mesajului reprezintă o condiție fundamentală a acceptării lui și deci o etapă semnificativă în
procesul schimbării atitudinilor. Preocupările pentru identificarea factorilor care influențează înțelegerea
mesajului vin inițial din partea jurnaliștilor, a literaților și abia apoi din partea psihosociologilor. Neglijarea
contribuției ziariștilor – așa cum se întâmplă în lucrările de sinteză consultate – este păgubitoare. În ceea ce
mă privește, voi lua în considerare și rezultatele reflecției jurnalistice privind lizibilitatea, „gradul de
dificultate la care este supus un cititor spre a înțelege un text și a se convinge de adevărul și valoarea celor
citite” (C. Lupu, 1985, p. 134). Deși definiția citată se referă la mesajele scrise, așa cum atrăgea atenția
Constantin Lupu, ea poate fi modificată corespunzător și pentru alte canale decât presa scrisă, și anume pentru
radio, televiziune, comunicare interumană face-to-face . Menționez că extinderea înțelesului termenului de
lizibilitate de la cel strict etimologic (fr. lisible, ușor de citit, citeț) la cel propus de Constantin Lupu presupune
nu numai înțelegerea, dar și acceptarea mesajului.
209Debutul studiilor asupra lizibilității se plasează în spațiul anglo-saxon cu studiul lui B.A. Lively și
S.L. Pressey (1923) și poartă de la început interesul pentru cuantificare. S-au propus formule de calcul
al lizibilității care includ diferite variabile, precum „facilitatea lecturii”, „interesul uman”, lungimea
frazelor, lungimea cuvintelor etc., aceste variabile fiind ponderate în funcție de specificul limbii. Astfel,
spre exemplu, Liliane Kandel și Abraham Moles (1958) au adaptat formula lizibilității propusă de
Robert Gunning pentru limba engleză la specificul limbii franceze (în care cuvintele sunt, în medie, mai
lungi), reducând ponderea acestei variabile de la 0,846 la 0,736. O astfel de operație se impune și pentru
limba română.
Din perspectiva psihosociologiei, referitor la înțelegerea mesajului, sunt de menționat cercetările
privind forma acestuia: argumentația unilaterală și bilaterală, concluziile explicite sau implicite, efectul
de ordine, ca și cele centrate asupra conținutului mesajului: apelul la frică, mărimea divergenței
atitudinale dintre sursă și receptor. Unele concluzii ale acestor cercetări prezintă interes pentru evaluarea
schimbării atitudinilor. Am în vedere, în primul rând, efectele argumentației unilaterale și bilaterale
(expunerea doar a argumentelor „pentru” sau expunerea atât a argumentelor „pentru”, cât și „contra”
punctului de vedere susținut de sursă).
Primele cercetări în această direcție datează din 1945, în contextul celui de-al doilea război mondial.
Carl I. Hovland, A. A. Lumsdaine și F. D. Sheffield, comunicând rezultatele acestor investigații într-un
articol publicat în 1949, apreciau că asupra soldaților americani (400 de soldați cuprinși în studiu)
mesajele unilaterale, cât și cele bilaterale (privind durata războiului contra Japoniei, după armistițiul cu
Germania) au avut același efect. S-a remarcat totuși că factorul nivel de instrucție condiționează efectul
mesajelor: mesajele bilaterale au avut un impact mai mare asupra soldaților instruiți, iar cele unilaterale
asupra celor cu nivel de școlaritate mai redus. Cercetările ulterioare au confirmat importanța variabilei
nivel de instrucție în analiza efectelor mesajelor cu o latură și cu două laturi, evidențiind totodată
intervenția și a altor factori: atitudinea inițială a receptorului, natura problemei pusă în discuție,
caracteristicile sursei. Și cercetările personale susțin relevanța factorului nivel de instrucție pentru influența
mesajelor cu o latură și cu două laturi. În colectivele muncitorești (deci cu un nivel de instrucție mai scăzut)
mesajele cu o latură (prezentarea în exclusivitate a argumentelor „pro”) au influențat mai puternic decât
mesajele cu două laturi.
Cum se explică faptul că subiecții mai instruiți, mai inteligenți și mai informați sunt mai puțin
influențați de mesajele unilaterale? Cei mai mulți autori apreciază că, prezentând mesajele unilaterale,
sursa își pierde din credibilitate și obiectivitate. În schimb, mesajele bilaterale inhibă „reactanța”
receptorului.
Acceptarea mesajului , cel de-al treilea pas în schimbarea atitudinală, depinde de un complex de factori,
între care cei legați de conținutul mesajului par a juca un rol determinant. Experimental, s-a urmărit felul
în care influențează mesajele discrepante, în care se susține o poziție diferită de cea a persoanei-țintă,
acceptarea mesajului și, în final, schimbarea atitudinilor. În general, se apreciază că schimbarea
210atitudinală este cu atât mai mare cu cât mesajele sunt mai discrepante (J. Jaccard, 1981). Sigur, acest
lucru este valabil până la un punct, dincolo de care sursa își pierde credibilitatea.
Pentru a fi acceptate, mesajele înalt discrepante trebuie să provină de la o sursă cu mare credibilitate.
Mesajele înalt discrepante provenite de la surse cu credibilitate redusă au efecte persuasive slabe. Andrew H.
Michener, John DeLamater și Shalom H. Schwartz (1986) prezintă într-un grafic relația dintre nivelul
mesajului, gradul de credibilitate a sursei și schimbarea atitudinală. (Figura 1).
Figura 1. Schimbarea atitudinală în funcție de gradul de credibilitate a sursei
și de nivelul discrepanței mesajului ( după A. H. Michener et al., 1986, p. 205)
S. Bochner și Chester A. Insko (1966) au realizat următorul experiment: unor grupe de studenți
de la Universitatea din Hawaii li s-au transmis mesaje scrise în legătură cu numărul necesar de
ore de somn nocturn. Într-un caz, mesajul era atribuit unui mare fiziolog, sir John Eccles, laureat
al Premiului Nobel pentru medicină (credibilitate înaltă), în alt caz unui director de la un institut de
cercetări fiziologice (credibilitate medie) și, în fine, în ultimul caz, unei persoane nesemnificative
(credibilitate scăzută). Argumentele erau aceleași în toate cazurile; ceea ce diferea era numărul de ore
considerate necesare pentru refacerea potențialului energetic. Se făcea pledoarie pentru opt, șapte, șase
până la zero ore de somn nocturn. După citirea mesajelor, studenții trebuiau să răspundă la întrebarea:
„Pentru a fi în formă bună, câte ore de somn nocturn sunt necesare?”. Rezultatele experimentului au arătat
că pledoaria pentru o poziție înalt discrepantă făcută de o sursă înalt credibilă (laureatul Premiului Nobel)
provoacă o schimbare atitudinală puternică: subiecții de experiment au evaluat necesarul de ore de somn
nocturn mai aproape de ce s-a transmis în mesajul sursei cu credibilitate, decât în mesajul sursei slab credibile.
Când sursa înalt credibilă susținea că este suficientă o singură oră de somn pe noapte pentru a fi formă bună,
subiecții au apreciat că sunt necesare 5,8 ore de somn. Când acest lucru era susținut de sursa cu credibilitate
redusă, studenții apreciau că sunt necesare 6,8 ore de somn nocturn (ca medie).
Acceptarea mesajului depinde de nivelul discrepanței; dincolo de un anumit prag (zero ore de somn
nocturn), mesajul este respins. Același model se reproduce în cazul surselor cu grade de credibilitate
moderate și scăzute, care transmit mesaje cu niveluri de discrepanță medii și joase.
Puternică
Schimbare
atitudinală
Redus Înalt Mesaj discrepant Credibilitate redusă Credibilitate medie Credibilitate
mare
211Credibilitatea sursei . Studiul psihosociologic al contribuției credibilității la acceptarea mesajului și, în
consecință, la schimbarea atitudinală a debutat cu experimentele lui Carl I. Hovland și W. Weiss (1951).
Cei doi psihosociologi americani au demonstrat că schimbarea atitudinilor este mai evidentă când
mesajele provin de la o sursă cu mare credibilitate. Au fost puse în discuție mai multe teme. Între altele,
posibilitatea ca în anul școlar în care s-a desfășurat experimentul (1950-1951) să se construiască primele
submarine atomice. Acest mesaj a fost atribuit, o dată, savantului Robert J. Oppenheimer (sursă foarte
credibilă) și altă dată ziarului sovietic Pravda (sursă slab credibilă). În primul caz, aproape 95 la sută
dintre studenți au considerat corectă argumentația, fiind de acord cu mesajul; în cel de-al doilea caz,
prezentându-se aceleași argumente, doar circa 6 la sută dintre studenți incluși în experiment le-au
acceptat. Așadar, influența sursei înalt credibile este puternică și imediată. (Tabelul 5 )
Tabelul 5. Percepția credibilității sursei (A) și schimbarea opiniilor după comunicarea mesajului (B) (după G. de
Montmollin, 1984/1990, p. 97)
A B
Temele Sursă credibilă Sursă necredibilă Sursă credibilă Sursă necredibilă
N % N % N % N %
A 208 94,7 222 5,9 31 22,6 30 13,3
B 221 93,7 223 1,3 25 36,0 36 0
C 220 80,9 223 17,0 35 22,9 26 –3,8
D 222 89,2 222 21,2 31 12,9 30 16,7
Schimbarea opiniilor pe ansamblu 122 23,9 122 6,6
Notă. Diferența dintre procentul studenților care și-au schimbat opiniile pe ansamblu (A+B+C+D) este foarte
semnificativ (16,4, p 0,01)
Dar în acest studiu – așa cum remarca Germaine de Montmollin (1984/1990, p. 97) – variabila
experimentală conținea doi factori: competența și obiectivitatea. Robert J. Oppenheimer putea fi
perceput nu numai ca expert, dar și ca o persoană neangajată politic, în timp ce jurnaliștii de la Pravda
erau percepuți ca persoane orientate politic și, în același timp, mai puțin competente în problemele
energiei nucleare. A apărut nevoia de a se cunoaște acțiunea fiecărui factor în parte. E. Aronson și B.
W. Golden (1962) au demonstrat experimental că un mesaj (o formulă matematică) atribuit unui
inginer i-a convins pe copiii din experiment într-o măsură mai mare decât același mesaj atribuit
unui spălător de vase dintr-un restaurant. Și de data aceasta variabila experimentală consta dintr-o
combinare de doi factori: competența și statusul social. Experimentul condus de Germaine de
Montmollin (1992) a urmărit să pună în evidență influența separată a factorului competență generală
versus competență specifică. S-a constatat că persoanele selectate aleator acordă același credit mesajelor
dacă acestea vin de la o sursă cu competență generală sau cu competență specifică. Această constatare,
probată experimental, rezultă și din observațiile de zi cu zi. Asistăm zilnic la un proces de generalizare
a competenței: mulți acordă credit politicienilor (competență generală) indiferent de domeniul în care
se pronunță, fără a se întreba dacă aceștia au și competență specifică, dacă sunt specialiști în problemele
pe care le discută.
212Bilanțul cercetărilor privind influența competenței sursei este cât se poate de clar: impactul mesajului
este cu atât mai puternic cu cât sursa este percepută ca fiind mai inteligentă, mai instruită și cu cât statusul
profesional al acesteia este mai înalt.
Caracteristicile auditoriului . Dar credibilitatea sursei influențează persuasiunea indiferent de
caracteristicile auditoriului (receptorului)? Publicul receptor al unui mesaj nu este omogen, caracteristicile de
personalitate determină răspunsuri variate în funcție de situația concretă. Prejudecata că femeile sunt mai
influențabile decât bărbații este adânc înrădăcinată în istorie. În contextul social contemporan, procedându-
se la standardizarea situațiilor experimentale, nu s-au înregistrat diferențe semnificative între bărbați și femei
în ceea ce privește influențiabilitatea. Unele experimente, precum cel condus de F. Sistrunk și J.W. McDavid
(1971) au demonstrat chiar că femeile sunt mai puțin influențate când mesajul include informații despre
problemele importante pentru ele.
Persoanele reunite într-un public diferă și în ceea ce privește inteligența, nivelul de școlaritate și stima
de sine. S-a constatat că persoanele mai puțin dotate intelectual, cu nivel școlar mai redus și cu mai puțină
stimă de sine sunt mai influențabile.
Richard E. Petty și colaboratorii săi (1981 ) au demonstrat experimental că o sursă credibilă are impact
persuasiv dacă publicul-țintă este implicat în tema care face obiectul persuasiunii. S-a organizat următorul
experiment. Studenții au fost informați printr-un mesaj atribuit ministrului educației că în universitatea lor
urmează să se introducă un examen de selecție (desigur, nedorit de nici un student). În această situație,
implicarea studenților în tema mesajului era foarte puternică și, ca urmare, aceștia au analizat cu maximă
atenție argumentele din mesaj, în final schimbându-și atitudinea față de examenul de selecție. Unei părți
dintre studenți i s-a spus că examenul de selecție va fi introdus chiar din anul următor (implicare puternică),
celorlalți că va fi introdus peste vreo zece ani (implicare redusă). Unora li s-a mai spus că propunerea emană
de la un profesor specialist în științele educației (credibilitate mare), altora că propunerea vine din partea unui
licean (credibilitate mică). Li s-a oferit unora dintre studenți o listă cu argumente foarte judicioase în favoarea
introducerii examenului de selecție, iar altora o listă cu argumente nesemnificative. S-a constatat o schimbare
atitudinală când argumentele erau de bună calitate: schimbarea atitudinală s-a produs nu datorită credibilității
sursei, ci, în principal, datorită argumentării. Studenții slab implicați, cărora li s-a comunicat că introducerea
examenului de selecție se va face într-un viitor îndepărtat, și-au schimbat atitudinea ca urmare a credibilității
sursei. Pentru ei a primat credibilitatea sursei față de calitatea argumentației; pentru cei puternic implicați a
prevalat calitatea argumentației față de credibilitatea sursei.
Într-un alt experiment, Richard E. Petty și John T. Cacioppo (1986) au demonstrat că sursa credibilă
influențează procesul de schimbare a atitudinilor dacă indivizii nu sunt motivați sau nu sunt capabili să
evalueze argumentele contra-atitudinale ale mesajului. Pe baza unui număr mare de cercetări privind
persuasiunea, Richard E. Petty și John T. Cacioppo au ajuns la concluzia că factorul credibilitatea sursei are
un rol important în persuadarea maselor și că a fi credibil înseamnă a fi expert, a fi onest, a fi atractiv și a
avea caracteristici similare cu cele ale publicului-țintă (sau perceput ca atare).
213S-au făcut cercetări foarte interesante privind importanța onestității – ca dimensiune a credibilității sursei
– în persuasiune. John R. Priester și Richard E. Petty (1995) au ajuns la concluzia că onestitatea percepută a
sursei influențează schimbarea atitudinală a persoanelor cu „trebuință de comunicare” accentuată. Același
mesaj privind introducerea unui examen de selecție în universitate a fost atribuit, într-un caz, profesorului X,
cu o carieră universitară de peste 25 de ani, mult timp vicepreședinte al Universității din Chicago, care într-
o perioadă de criză financiară a propus reducerea bugetului propriului departament cu 15 la sută, și în alt caz
mesajul a fost atribuit aceluiași profesor, despre care s-au spus aceleași lucruri, dar s-a specificat că în
perioada dificilă din punct de vedere financiar a redus cu 15 la sută bugetul unui departament care și așa era
prost finanțat. Studenții au fost testați cu ajutorul „Scalei pentru măsurarea trebuinței de cunoaștere” elaborată
de Richard E. Petty și John T. Cacioppo (1982). După citirea mesajelor, studenții au fost rugați să-și spună
părerea în legătură cu introducerea examenului de selecție. Studenții caracterizați printr-o trebuință de
cunoaștere slabă au fost mai puternic influențați de mesajul care provenea de la o sursă onestă decât de
mesajul atribuit unei surse lipsite de onestitate. În contrast cu aceștia, studenții cu trebuință de cunoaștere
ridicată au analizat argumentele mesajului și au fost mai puțin influențați de onestitatea sau lipsa de onestitate
a sursei.
Concluziile acestui studiu privind rolul onestității în persuasiune ne fac – nu-i așa?! – să ne gândim de
ce s-a repetat în campania electorală din 2000 despre un anumit candidat că este „sărac și cinstit” și de ce a
fost ales într-o mare proporție de persoanele cu nivel de școlaritate mai redus.
Efectul de ațipire
Se pune însă întrebarea: cât durează influența mesajelor provenite de la surse cu credibilitate înaltă? Carl
I. Hovland și W. Weiss (1951) au constatat că, după patru săptămâni, mesajele de la sursele cu
credibilitate înaltă produseseră o schimbare a atitudinilor de o amploare asemănătoare cu cea indusă de
mesajele emise de o sursă cu credibilitate redusă. (Figura 2)
214
Figura 2. Efectul de „ațipire” (după C. I. Hovland și W. Weiss, 1951)
Acesta este efectul de „ațipire” (engl. sleeper effect ; fr. effet dormeur ), datorat disocierii în timp dintre
sursă și mesaj. Dacă se reinstituie credibilitatea, influența mesajului sporește.
Anthony R. Pratkanis și colaboratorii săi (1988) au propus o explicație mai nuanțată a efectului de
„ațipire”: ei consideră că atât argumentele, cît și mesajul se păstrează în memorie dacă că se produce un
„declin diferențiat”; sursa se șterge din memorie mai rapid decât argumentele. Pentru a se produce
efectul de „ațipire”, subiecții persuadați trebuie:
1) să analizeze cu atenție argumentele;
2) să construiască un indice negativ, care să stimuleze reactanța (de exemplu, să-și
spună: nici o persoană inteligentă nu acceptă ceea ce nu crede);
3) să evalueze credibilitatea sursei imediat după construirea acestui indice.
Așa cum remarcau Kenneth J. Gergen și Mary M. Gergen (1986), efectul de „ațipire” are aplicații
practice: dacă se repetă mesajul, în timp el va conduce la acceptarea conținutului informațional și la
schimbarea atitudinală, indiferent de gradul de credibilitate a sursei. Experimentele realizate de C. L.
Gruder et al. (1978) au probat acest lucru. S-a cerut unui grup de studenți să citească un articol de presă.
Într-o notă a editorului se menționa că articolul conține concluzii false. Imediat după lectură, studenții
au apreciat că articolul citit nu constituie un suport pentru concluziile susținute. Totuși, după patru
săptămâni, studenții din experiment, uitând avertismentul privind falsitatea concluziilor, dădeau crezare
(acceptare) mesajului.
Modelul „Hovland-Janis-Kelley” a inspirat numeroase cercetări experimentale, iar teoria stimul-
răspuns și cea a întăririi sunt susținute de numeroase date de cercetare. Nu am evocat decât cercetările
„clasice” în domeniu, care ne ajută, totuși, să evaluăm stadiul cunoașterii în acest domeniu.
Teoria „Procesul dual”. Sub numele de „proces dual” sunt grupate teoriile oarecum similare privind
mecanismele persuasiunii. Cea mai cunoscută dintre ele, „Modelul probabilității de elaborare”
(Elaboration Likelihood Model – ELM ) are în vedere două modalități de persuadare, după felul în care este
procesată informația, utilizându-se fie „calea centrală”, fie „calea periferică”. „Modelul probabilității de
elaborare” a fost prezentat în 1986 de către Richard E. Petty și John T. Caciopo. Persoanele foarte implicate
în problemele puse în discuție, ca și cele care au o gândire analitică examinează atent argumentele „pro”
și „contra” din mesajele persuasive, evaluând consistența lor. Astfel de persoane, utilizând calea periferică,
creează argumente noi, pe care le integrează cu cele deja existente în structuri cognitive relativ stabile. Ei
utilizează calea centrală. Spre deosebire de aceștia, indivizii neinteresați de mesajele persuasive slab
motivați fac apel la calea periferică, iau în calcul factorii contingenți (de exemplu, atractivitatea sursei) și
numărul argumentelor în favoarea sau împotriva schimbării atitudinale (nu și calitatea respectivelor
argumente).
215Același model dual a fost conceptualizat de Shelley Chaiken (1983) și prezentat mai târziu în
Psychology of Attitudes de către Alice H. Eagly și Shelley Chaiken (1992). Cele două autoare descriu
mecanismele persuasiunii (ale schimbării atitudinale) în termenii de „calea sistematică” (respectiv,
centrală) și „calea euristică” (sau periferică). Calea sistematică presupune elaborarea de judecăți solid
fundamentate, critice; în timp ce calea euristică constă din judecăți efemere, bazate inferențe simple, pe
intuiții superficiale.
Deși „Modelul probabilității de elaborare” și variantele sale sunt cele mai influente teorii din domeniul
persuasiunii, ele nu au fost scutite de critici. Joan Meyers-Levy și Prashant Malaviya (1999, p. 47) remarcă
faptul că modelul dual se centrează aproape exclusiv pe factorii care afectează alimentarea ( supply)
resurselor cognitive. O înțelegere mai completă a persuasiunii impune luarea în considerare și a cererii de
resurse în situațiile date.
Pe baza literaturii de specialitate cele două specialiste în advertising sugerează că operațiile mentale
sau strategiile de procesare pe care receptorul mesajului le adoptă depind de valoarea resurselor cognitive
mobilizate pentru procesarea informației. Alocarea resurselor este determinată de caracteristicile
persoanelor care receptează mesajul (gradul de implicare, calitatea de expert, nevoia de cunoaștere), de
caracteristicile mesajului (complexitatea lui, includerea unor imagini, asocierea muzicii), ca și de contextul
în care mesajul este perceput (editorial, reclamă comercială). Principial – spun cele două autoare – pot fi
utilizate oricare dintre strategiile de procesare: când nivelul resurselor cerute este ridicat, se recurge la
calea centrală; când nivelul este moderat se folosește calea periferică.
Teoria „Judecata socială”. Această teorie a fost elaborată de Muzafer Sherif și Carl I. Hovland (1961) și
revizuită de C. W. Sherif, M. Sherif și R. E. Nebergall (1965). Ea a apărut ca o generalizare a rezultatelor
studiilor experimentale inspirate din psihofizică.
Abordarea „asimilare/contrast” ilustrează valoarea teoriei numită „judecata socială” în explicarea și
înțelegerea schimbării atitudinale. Voi prezenta conceptele fundamentale utilizate în studiile
experimentale realizate în perspectiva „asimilare/contrast”: formarea scalelor de referință, puncte de
referință ( anchors), contrast, asimilare, latitudine de acceptare și de referință, implicare. În mod spontan,
în situații cotidiene de viață, oamenii își formează scale de referință cu ajutorul cărora ordonează
obiectele după cum satisfac anumite trebuințe sau ierarhizează persoanele în funcție de anumite
preferințe. Aceste scale pot fi unidimensionale sau multidimensionale. Să construim un exemplu.
Aprecierea socială a oamenilor poate fi făcută după variate criterii. Fiecare criteriu se constituie într-o
scală de referință unidimensională. De exemplu, competența. Dar aprecierea socială făcută numai după
competență dă naștere unei false ierarhizări. Se impune luarea în considerare a mai multor criterii, dintre
care nu trebuie să lipsească moralitatea. Se constituie astfel o scală referențială multidimensională.
Judecățile sociale sunt influențate de punctele de referință ( anchors) pe care le luăm. Acestea servesc
pentru compararea stimulilor în condițiile în care:
1) persoanele au o experiență redusă de operare cu scala de referință;
2) rangul potențial al stimulilor este necunoscut;
216E1
E21x
xx = atitudinea subiectului la t (punct de referință interior)1
x = atitudinea subiectului la t (punct de referiță interior)1Latitudinea
de
schimbare
Latitudinea
de
respingereLatitudinea
de
neangajare
Latitudinea
de
neangajareLatitudinea
de
neangajareLatitudinea
de
acceptareLatitudinea
de
respingere
Latitudinea
de
respingere3) nu există standarde explicite pentru ordonarea stimulilor.
Luarea în considerare a punctelor de referință este relevantă pentru explicarea procesului de schimbare
atitudinală deoarece atitudinea însăși este considerată punct de referință interior, iar mesajul persuasiv
punct de referință exterior.
Contrastul designează îndepărtarea atitudinii sau judecății de punctul de referință, iar asimilarea
semnifică mișcarea inversă, de apropiere a atitudinii sau judecății de punctul de referință. Când punctul
de referință se află dincolo de limita seriei de stimuli, apare efectul de contrast; efectul de asimilare se
manifestă când punctul de referință este plasat în interiorul seriei de stimuli, spre extremitatea seriei.
Elementul de noutate al abordării asimilare/contrast constă în interpretarea discrepanței dintre sursă
și receptor ca dezacord între atitudinea celui care comunică și latitudinea (marja) de acceptare a
persoanelor care receptează mesajul. Aceasta înseamnă, implicit, că atitudinea unei persoane trebuie
reprezentată nu ca un punct pe un continuum de la intens pozitiv la intens negativ, ci ca o zonă (marjă)
a pozițiilor acceptabile – latitudinea de acceptare. Pe de altă parte, în raport cu diferite probleme puse
în discuție, fiecare persoană are un set de enunțuri pe care le consideră inacceptabile. Aceste enunțuri
acoperă o zonă numită „latitudine de respingere”. Extinderea zonelor de acceptare și de respingere
depinde de gradul de implicare a persoanei, de atașamentul acesteia față de propria atitudine; cu cât
este mai implicată, cu atât marja de respingere este mai extinsă, iar marja de acceptare mai restrânsă.
Se presupune că persoanele mai implicate acordă o atenție mai mare mesajelor persuasive, totodată
manifestând o tendință de eliminare din mesaj a elementelor discrepante.
Cercetările lui Muzafer Sherif și Carl I. Hovland (1952, 1953) au condus la identificarea a trei zone
în care se pot plasa enunțurile unui mesaj persuasiv: zona de acceptare din jurul atitudinii receptorului
față de problema pusă în discuție ( latitude of acceptance ), zona de neangajare ( latitude of
noncommitment ), o categorie reziduală în care intră enunțurile destul de îndepărtate de atitudinea
receptorului, dar care nu sunt automat respinse, și, în fine, zona de respingere ( latitude of rejection ), în
care se plasează enunțurile ce exprimă o atitudine de neacceptat pentru persoana-țintă. Preluăm după Stan
L. Albrecht, Thomas L. Darwin și Chadwick A. Bruce (1980, p. 237) reprezentarea grafică a celor trei
zone în care se pot plasa mesajele persuasive. (Figura 3)
217
Figura 3. Zonele în care se pot plasa mesajele persuasive
Contribuția majoră a lui Muzafer Sherif la teoria judecății sociale se concretizează în punerea în evidență
a efectelor de asimilare și contrast. Într-un experiment devenit „clasic”, s-a cerut subiecților să ordoneze
o serie de greutăți de 55 g până la 141 g în șase clase (pe o scală cu șase trepte). Stimulii, în mod
obiectiv, se repartizau proporțional (egal) în cele șase clase. Subiecții tindeau să realizeze o distribuție
egală a stimulilor. În a doua fază a experimentului s-a introdus un punct de referință ( anchor), o greutate
de 141 g, întrebând subiecții de experiment dacă aceasta este echivalentă cu treapta a șasea a scalei.
Cerând subiecților să ordoneze greutățile, s-a constatat „efectul de asimilare” – tendința de plasare a
greutăților mai mult spre polul de maximă greutate (treapta a șasea). Apoi s-a introdus un punct de
referință în afara seriei de stimuli (o greutate de 347 g) și subiecții din experiment au fost întrebați dacă
această greutate depășește treapta a șasea a scalei. Când au ordonat greutățile, de această dată subiecții
au plasat cele mai multe greutăți spre polul cel mai ușor al scalei (treapta întâi). Astfel a fost pus în
evidență „efectul de contrast”.
Introducerea termenilor „latitudine de acceptare” și „latitudine de respingere” o datorăm tot lui
Muzafer Sherif. În predicția schimbării atitudinilor, apelul la latitudinea de acceptare și de respingere
mi se pare a fi lămuritor: când o persoană este expusă unui mesaj persuasiv, prima reacție este de a
judeca dacă atitudinea pentru care sursa pledează se află în zona sa de acceptare.
D. W. Rajecki propune o schemă explicativă care pune în evidență optimul discrepanței pentru
persuasiune. (figura 4)
218
Figura 5. Latitudinea de acceptare și de respingere în relație cu efectele de asimilare și de
contrast (după D. W. Rajecki, 1990)
Optimul discrepanței mesajului persuasiv este în zona decalajului moderat al atitudinii sursei față de
atitudinea receptorului. Această concluzie are aplicații practice în propagandă, sugerând ca mesajele
persuasive să nu conțină o pledoarie pentru atitudini puternic discrepante față de cele ale persoanelor-
țintă. Schimbarea atitudinală sporește în amploare când mesajele persuasive se plasează în zona de
acceptare și diminuează în situația plasării mesajelor în zona de neangajare, pentru ca să se manifeste
un efect bumerang când mesajele cad în zona de respingere. Relația dintre discrepanța mesajului față de
atitudinea inițială a persoanei-țintă și schimbarea atitudinală este curbilineară
Teoria „judecății sociale” – și în cadrul ei abordarea asimilare/contrast – se înscrie în
orientarea psihologiei cognitiviste. Accentul este pus pe judecata individuală a mesajului
persuasiv, această judecată având rol de mediator în schimbarea atitudinilor. Abordarea
asimilare/contrast pornește de la ideea că persoana-țintă a mesajului persuasiv știe ce atitudine
are și unde se plasează atitudinea sa pe continuumul atitudinal. În cadrul acestei abordări,
afectivității i se rezervă un rol important în schimbarea atitudinilor. Așa cum remarca Alice H. Eagly
(1981), abordarea asimilare/contrast vizează „deschiderea sau închiderea” spre persuasiune, fără a
specifica ce mesaj este mai persuasiv. Abordarea asimilare/contrast oferă elemente explicative pentru
etapele vizând atenția și acceptarea, conform modelului „Hovland-Janis-Kelley”, centrându-se pe
studiul factorilor receptorului în corelație cu factorii mesajului.
Teoria echilibrului . Această teorie face parte din ansamblul teoriilor grupate sub denumirea de teorii
ale „consistenței”, care explică schimbarea atitudinală, deci și persuasiunea, ca pe un proces rațional,
oamenii fiind motivați să fie și/sau să apară în ochii celorlalți consecvenți în ceea ce spun și în ceea ce
fac, astfel că între atitudinile și acțiunile lor să nu existe discrepanțe. Această poziție, după cum aprecia
Robert B. Zajonc (1960), este caracteristică teoriei „echilibrului” a lui Fritz Heider (1946), teoriei
„congruenței”, dezvoltată de Charles E. Osgood și Percy H. Tannenbaum (1955), teoriei „disonanței
cognitive” a lui Leon Festinger (1957), ca și teoriei „reactanței”, elaborată de Jack W. Brehm (1966).
Teoriile „consistenței” au apărut la jumătatea secolului al XX-lea și se fondează pe presupunerea că
oamenii au tendința naturală de a fi coerenți în cognițiile lor. Mă voi referi la teoriile amintite în ordinea
cronologică a apariției lor.
Teoria „echilibrului” ( balance theory ) este derivată din orientarea gestaltistă și din lucrările lui Fritz
Heider. În studiul Attitudes and Cognitive Organization (1946), Fritz Heider, pornind de la teza că
oamenii tind să-și formeze o viziune coerentă asupra lumii în care trăiesc, apreciază că persoanele
încearcă să mențină consistența dintre atitudinea față de alte persoane cu care sunt în relație și atitudinea
219lor față de evenimentele și obiectele din lumea înconjurătoare. Situația de dezechilibru ( inbalanced state )
tinde să fie echilibrată prin schimbarea atitudinii fie față de obiecte, fie față de persoane. Psihosociologul
american ia în considerare două tipuri de relații interpersonale: simpatia ( L) și apartenența la o unitate socială
(U). Persoanele aflate în relație unele cu celelalte sunt notate cu p, q, r, s sau t. Totdeauna p simbolizează
„persoana centrală”, în funcție de care se analizează situația. Obiectele (unități sociale, fapte sau
fenomene sociale) sunt designate prin x, y, z. Cele două tipuri de relații ( L și U) pot avea sens pozitiv
sau negativ. De la caz la caz + L semnifică: preferă, aprobă, este de acord, simpatizează, iubește,
acceptă, este prieten cu, îi place etc. – cu un cuvânt, tot ceea ce presupune o atitudine pozitivă. În
sens opus, – L desemnează atitudinile negative exprimate prin respingere, dezaprobare, antipatie, ură
etc. La rândul său, U înseamnă: face parte, este membru al… ș.a.m.d. Prin acest sistem de simboluri
se pot descrie simplu, deci elegant, relațiile interpersonale.
Să luăm în discuție câteva cazuri pentru a ilustra cum se schimbă atitudinile pentru echilibrarea
situației. Ion, care simpatizează cu partidele de stânga, este vechi prieten cu Vasile, care însă dezaprobă
politica partidelor de stânga. Pentru ca relația de prietenie să se mențină, va trebui ca unul dintre cei doi
să-și schimbe atitudinea. În felul acesta situația se va echilibra. Un calcul algebric simplu ne arată că
plus înmulțit cu plus dă un produs pozitiv, care înmulțit cu minus conduce la ceva negativ. Traducând
situația în limbajul logicii formale, lucrurile devin mai clare: ( p+Lq, p+Lx, q-Lx). Dacă însă q își va
schimba atitudinea, aprobând politica partidelor de stânga, situația se va echilibra ( p+Lq, p+Lx, q+Lx).
Sigur, în această ecuație realitatea este mult simplificată.
De fiecare dată intervin mai mulți factori: intensitatea prieteniei, atașamentul față de valori,
ierarhizarea valorilor, contextul social și nu în ultimul rând tipul de personalitate. Teoria echilibrului nu
reprezintă decât un model de analiză și orice model reține doar esențialul. În acest sens, Fritz Heider a
identificat în viața de zi cu zi patru tipuri de relații echilibrate (a, b, c, d) și, corespunzător, patru tipuri de
relații neechilibrate (e, f, g, h). Așa cum se observă sunt dezechilibrate relațiile interpersonale care, prin
calcul algebric, dau un produs negativ. Pentru păstrarea relației, unul dintre indivizi trebuie să-și schimbe
atitudinea, fiind demonstrat prin fapte de observație și prin experimente de laborator că relațiile
interpersonale tind totdeauna spre echilibru. (figura 5)
x
q
p
+
+
+
x
q
p
+
–
–
q
p
–
x
q
p
–
+
+
x
q
p
+
+
–
q
p
+
+
220
Figura 5. Orientarea atitudinilor în cadrul unei triade
Altfel spus, așa cum remarca scriitorul francez Antoine de Saint-Exupéry (1900–1944), „înțelegerea
interumană nu constă în a privi unul la celălalt, ci a privi împreună în aceeași direcție”.
Teoria disonanței cognitive
Elaborată de Leon Festinger, această teorie este considerată exemplară: a fost expusă în lucrarea A
Theory of Cognitive Disonance (1957). Conform acestei teorii, dacă o persoană primește informații
contradictorii referitoare la o altă persoană sau la propria persoană, ca și despre situații sau evenimente
sociale, apare o stare de tensiune psihică din care indivizii încearcă să iasă fie prin reducerea în plan
psihic a importanței elementului disonant, fie prin căutarea unor informații în concordanță cu credința
inițială.
Prin cogniții, în cadrul acestei teorii, se înțeleg atât cunoștințe, cât și opinii și convingeri. Relația
dintre elementele cognitive nu trebuie analizată în termenii relațiilor logice, ci cu ajutorul implicațiilor
psihologice, al legăturilor optime în reprezentările indivizilor. Charles U. Larson (1973/2004, p. 191)
observă că, spre deosebire de teoria echilibrului, care se bazează mai mult pe inconsistențe logice, teoria
disonanței cognitive are în vedere tensiunile din sistemul psihic, sentimentele trăite de o anumită
persoană. De altfel, Leon Festinger definește disonanța ca „un sentiment rezultat din existența a două
elemente ale cunoașterii despre lume ce nu se potrivesc” ( ibidem). Termenul de „disonanță” este antonimul
termenului de „consonanță” (lat. consonans , armonios). Sentimentele pot fi de intensitate mai mare sau
mai redusă, dar ele au o coloratură negativă, produc o stare de disconfort, pe care persoana în cauză
dorește să o rezolve. Modelul disonanței cognitive propus de Leon Festinger poate fi reprezentat de două
linii paralele, una semnificând convingerea A (cea pe care o avem inițial), iar cealaltă (linia de deasupra)
221convingerea B (susținută de mesajul persuasiv). Distanța dintre punctele de pe cele două linii, marcând
pozițiile atitudinale pe continuumul „intens pozitiv” – „intens negativ”, reprezintă „cantitatea de
disonanță”.
Teoria disonanței cognitive poate fi sintetizată în următoarele aserțiuni:
1) starea de disonanță cognitivă generează disconfort psihic;
2) oamenii încearcă să iasă din starea de disonanță cognitivă prin adăugarea unor noi
cogniții, care să întărească elementele consonante sau care să diminueze elementele
disonante;
3) intensitatea disonanței cognitive depinde de importanța acordată cognițiilor care sunt în
contradicție și de proporția cognițiilor aflate în disonanță;
4) în situația de consonanță cognitivă, oamenii evită orice nouă cogniție care ar putea
induce disonanță cognitivă.
Forța dinamicii cognitive pentru reducerea disonanței este în funcție de cantitatea totală de disonanță: cu cât
aceasta este mai mare, cu atât mai puternică va fi tensiunea pentru eliminarea disonanței. Amplitudinea
disonanței, ca produs dintre numărul total al cognițiilor disonante și importanța acestora în reprezentarea
persoanelor, se raportează la produsul dintre importanța și numărul cognițiilor consonante și disonante. Forța
presiunii pentru reducerea disonanței se estimează după formula:
Importanță Număr de cogniții disonante
Rd (în raport cu nonY) =
Importanță Număr de cogniții consonante și disonante
Teoria „disonanței cognitive” permite prognoza schimbării opiniilor, atitudinilor și comportamentelor.
Cum va proceda o persoană onorabilă din electoratul unui partid politic în momentul când va afla că
liderul partidului este implicat într-o afacere de corupție? Va susține în continuare partidul sau își va
schimba opinia, atitudinea politică și, în cele din urmă, comportamentul de vot? Foarte probabil că
persoana în cauză are o imagine de sine pozitivă, se consideră un om cinstit. Dar un om onest nu se
poate asocia cu un om corupt, căci „cine se aseamănă se adună-tură”, nu-i așa? Imaginea de sine și
opțiunea pentru o persoană coruptă sunt două elemente aflate în disonanță. Pentru a depăși starea de
disconfort psihic generată de disonanța cognitivă care a apărut, onorabilul om poate să-și schimbe
opțiunea politică sau poate să încerce să-și consolideze atitudinea și, legat de ea, opinia inițială. Pentru
că persoana respectivă este convinsă că „nu-i frumos” să sari dintr-o luntre în alta, să treci de la un partid
la altul așa cum traversează pietonii strada, își va spune, probabil, că știrea despre actul de corupție a
apărut într-un ziar al opoziției și, ca atare, nu este adevărată. Va căuta imediat „informații adevărate” în
ziarul partidului incriminat. Aici, firește, nu va găsi nimic sau poate doar o dezmințire plină de indignare.
Va sta de vorbă cu prietenii, cu colegii din partid, cu membrii familiei. Având aceleași opțiuni politice,
toți vor acuza opoziția de calomnie. În felul acesta, opiniile și atitudinile inițiale se vor întări. Există însă
și o altă cale de a-și proteja „stima de sine”. Considerând că un om inteligent nu ia niciodată decizii
222greșite, mai ales în probleme politice, ceea ce este desigur o prejudecată, onorabilul va apela la
stratagema de diminuare a elementului disonant. Se va întreba: dintre oamenii politici de azi, cine nu
este corupt? Sau va spune pur și simplu: da, a fost o afacere de corupție, dar putea să fie și mai mare
dacă la putere s-ar fi aflat opoziția.
Charles U. Larson (1973/2004, p. 193) reproșează teoriei lui Leon Festinger, oarecum pe nedrept,
că se concentrează asupra cauzelor care produc disonanța și că simplifică exagerat situațiile reale. Teoria
se numește a disonanței, nu a consonanței; era deci firesc să se axeze pe cauzele producerii disonanței
și doar adiacent pe factorii consonanței și pe rolul acesteia în persuasiune. În plus, Leon Festinger a
propus un model al fenomenului numit „disonanță”; or, orice model esențializează, reține elementele
centrale ale procesului sau fenomenului.
Teoria disonanței cognitive a lui Leon Festinger și completarea ei de către Charles U. Larson prin
luarea în considerare și a consonanței au condus la o varietate de strategii și tehnici de persuasiune.
Datorită lui Leon Festinger (1964) știm astăzi mai multe despre persuasiune și grație teoriei consonanței
cognitive beneficiem de posibilități mai largi și mai eficiente de persuadare a persoanelor și publicurilor,
precum și de influențare a opiniei publice.
Este adevărat că această teorie nu precizează ce cale de reducere a disonanței va alege o persoană
sau alta, prezentând doar varietatea modalităților de a depăși tensiunea psihică generată de elementele
cognitive despre sine, despre environment, despre propriile opinii, atitudini și comportamente, care nu
decurg logic unele din altele și care nu se armonizează – nu sunt consonante. Mulți cercetători au testat
și au încercat să revizuiască această teorie centrală a psihosociologiei.
Disonanța post-decizie a atras în mod deosebit atenția cercetătorilor, Leon Festinger (1957) a lansat
ipoteza că aproape toate deciziile provoacă disonanță după luarea lor, pentru că este posibil să se
descopere caracteristici atractive ale alternativei respinse. Disonanța post-decizie ar fi inevitabilă, iar
mărimea ei depinde de importanța deciziei și de atractivitatea alternativei sau alternativelor respinse. Cu
cât importanța deciziei este mai mare și/sau cu cât este mai puternică atractivitatea alternativelor
respinse, cu atât mai intens va fi resimțită disonanța. Sadaomi Oshikawa (1969, p. 45) a derivat din
teoria disonanței cognitive o ipoteză interesantă: „cu cât este mai mare numărul alternativelor luate în
considerare înaintea deciziei și/sau cu cât sunt mai asemănătoare caracteristicile pozitive sau negative
ale alternativelor, cu atât mai mare va fi disonanța post-decizie”. Sadaomi Oshikawa, profesor la School
of Business Administration a Universității din Washington, originar din Japonia, a testat această ipoteză
în cercetările de marketing, relevând rolul pe care îl are advertising -ul în reducerea disonanței post-
decizie. La rândul ei, reducerea disonanței post-decizie mărește probabilitatea de a cumpăra în repetate
rânduri același brand. „Reducerea disonanței nu poate opera ca un întăritor puternic în cazul mărfurilor
cumpărate frecvent. Cu cât produsele sunt mai frecvent cumpărate, cu atât mai puțin important este
brand-ul și cu atât mai nesemnificativă este disonanța post-decizie” – conchide profesorul Sadaomi
Oshikawa (1969, p. 49).
223Teoria reactanței. Această teorie apare ca o dezvoltare a teoriei „disonanței cognitive”. Modelul
imaginat de Jack W. Brehm (1966) explică schimbarea atitudinală ca rezultat al restricției impuse în
alegerile individului. Dacă libertatea de alegere a unei persoane este limitată, atunci persoana respectivă
va fi motivată spre restabilirea libertății sale. Acțiunile interzise devin mai dezirabile, atitudinile față de
obiectele ce-i sunt refuzate devin mai favorabile. Spre exemplu, în mod obișnuit, la sfârșit de săptămână
o persoană poate să aleagă între o plimbare la pădure și redactarea unui studiu. Intervenția soției pentru
renunțarea la acțiunile obișnuite în favoarea participării la curățenie (bătutul covoarelor) face ca acțiunile
obișnuite să fie dorite mai mult. Atitudinea față de ele devine mai favorabilă. Teoria „reactanței”, după opinia
mea, nu reprezintă altceva decât reformularea savantă a enunțului despre „fructul oprit” care este și mai mult
dorit, exemplificat de „efectul Romeo și Julieta”.
Teoriile „consistenței” permit predicția schimbării atitudinilor și opiniilor, în sensul realizării
echilibrului și consonanței cognitive, al modificării atitudinilor, în sensul sporirii congruenței, în direcția
ridicării gradului de dezirabilitate a acțiunilor interzise. Aceste teorii, ce se înscriu în orientarea
psihologiei cognitiviste, au inspirat numeroase cercetări, urmărind condițiile generatoare de conflicte
cognitive, disonanța postdecizională și disonanța rezultată din adoptarea unei poziții publice contrară
atitudinii private. Este îndeobște cunoscut experimentul lui Leon Festinger și Merrill J. Carlsmith (1959)
privind pledoaria contraatitudinală, în care subiecții de experiment erau plătiți cu 1 dolar și cu 20 de
dolari pentru a spune că o sarcină monotonă a fost interesantă. S-a constatat că cu cât recompensa este
mai mare, cu atât schimbarea atitudinală este mai redusă. Acest rezultat a fost confirmat și de cercetările
lui Arthur R. Cohen (1962). De această dată s-a cerut subiecților (studenți) să scrie o pledoarie pentru
justificarea intervenției poliției în campus. S-a promis o recompensă de zece, cinci, un și 0,5 dolari.
Studenții cărora li se promisese o recompensă mai mică au sfârșit prin a manifesta o atitudine mai pozitivă
față de intervenția poliției. Rezultatul studiilor anterior menționate se prezintă în tabelul 6.
Tabelul 6. Efectul recompensei asupra schimbării opiniei într-o situație de conformare forțată (după G. de
Montmollin, 1990, p. 126)
Studiile lui: Recompensa în dolari Grup de control
0,50 1 5 10 20
L. Festinger și
M.J. Carlsmith +1,35 –0,50 –0,45
A. Cohen 4,54 3,47 3,08 2,32 2,70
În studiul lui Leon Festinger și Merrill J. Carlsmith interesul față de sarcină era măsurat pe o scală
de la –5 la +5. Subiecții de experiment recompensați cu un dolar pentru pledoaria lor contra-
atitudinală au avut, în final, o atitudine mai favorabilă față de sarcină (+1,35), comparativ cu grupul de
control (–0,45), dar și cu subiecții de experiment care au primit o recompensă mai mare (–0,50). Aceștia
din urmă, după pledoaria contraatitudinală, au avut o atitudine mai negativă decât grupul de control. În
studiul lui Arthur R. Cohen scala utilizată era de 31 de puncte: cu cât cifra era mai mare, cu atât atitudinea
față de intervenția poliției era mai favorabilă. Diferența dintre grupurile experimentale, cărora li se
224promiseseră 1 și 0,5 dolari, și grupul de control este statistic semnificativă (0,10 și 0,01), în timp ce
diferența dintre grupurile cărora li se promiseseră 10 și 5 dolari și grupul de control nu este statistic
semnificativă.
Experimentele lui Leon Festinger, Merrill J. Carlsmith și Arthur R. Cohen au generat
controverse. Li s-a reproșat eroarea de procedură (M.J. Rosenberg, 1965), apreciindu-se că suspiciunea
față de intențiile experimentatorului s-ar afla în spatele lipsei de influență a recompensei mărite. Alte
investigații, evitând eroarea de procedură incriminată, au condus la rezultate asemănătoare. Din
perspectivă teoretică, Daryl J. Bem (1967) a propus o alternativă la interpretarea fenomenului disonanței
cognitive, făcând apel la fenomenul autopercepției. După Daryl J. Bem, subiecții de experiment se
raportează la atitudinile proprii întocmai ca un observator exterior: deduc atitudinile din
comportamentele manifestate în circumstanțele externe determinate. Când recompensa este mare,
interpretează comportamentul în funcție de ea; când recompensa este mică, deduc atitudinea din
comportamentul lor manifest.
Germaine de Montmollin (1990) apreciază că polemica din jurul efectelor recompensei asupra
schimbării atitudinale s-a atenuat datorită adeziunii psihosociologilor la cerința de a se formula condițiile
în care se observă o relație directă și în care se înregistrează o relație inversă între mărimea recompensei
și mărimea schimbării atitudinale. În diferite experimente s-a verificat relația amintită în condițiile
libertății subiecților de a accepta sau respinge pledoaria contraatitudinală, în funcție de implicarea
personală, în raport cu caracterul public al pledoariei și luând în considerare responsabilitatea socială a
celui ce face pledoaria contraatitudinală.
Mai recent, discuția referitoare la supunerea forțată a condus la afirmarea unor poziții teoretice noi:
oamenii nu au tendința de a fi coerenți, ci de a părea coerenți în ochii celorlalți.
Teoria contextualizării situației . De dată recentă, această teorie a produs o adevărată revoluție în teoria
comunicării, trecându-se de la perspectiva inginerească asupra comunicării (emițător-receptor) la
înțelegerea psihosociologică a procesului: comunicarea nu mai este „privită ca transmitere de mesaj”,
ci mai degrabă ca o construire de sens “pe care lucrurile îl capătă pentru oameni” (A. Mucchielli,
2000/2002, p. 39).
Să ne întoarcem la „povestea cerșetorului din portul San Francisco”. Turiștii aveau față de cerșetorii
din port o atitudine de indiferență, dacă nu de ostilitate, dat fiind faptul că prezența lor întuneca
frumusețea priveliștii și îi împiedica să se distreze. Probabil că își spuneau: „Niște delincvenți”. A le da
bani de pomană avea un sens negativ. Când au citit cele scrise de cerșetor, situația s-a modificat prin
repoziționarea acestuia. Nu mai este vorba despre un delincvent, ci despre un “om cinstit, care ar vrea
să se bucure și el, ca toată lumea”. Mesajul lui și noua poziționare au făcut să apară o altă normă:
prețuirea celor care spun adevărul. A-l ajuta pe un cerșetor „cinstit”, care are curajul să spună adevărul,
dobândește un sens pozitiv și aceasta face ca mărunțișul din buzunarele altor oameni „cinstiți” să acopere
fundul cutiei milei. (Figura 6).
225Început de
primăvară Admirare
a naturii Dorința de
divertisment Alungarea
cerșetorilor Individualism
Spațiu citadin foarte
agreabil Mulți turiști
Cerșetor Individ
incomod ce
trebuie evitat Sens Principalele
interacțiuni
Environment
Început de
primăvară Admirarea
naturii Dorința de
divertisment Sprijin pentru cei ce
spun adevărul Admirația pentru curajul de
a spune adevărul
Spațiu citadin
foarte agreabil Mulți turiști Cerșetor care
spune
adevărul Compensarea
situației în care
se găsește Sens Principalele
interacțiuni
Cutia milei
A. Sistemul normelor și deprinderilor
B. Sistemul normelor și deprinderilor
Figura 6. Manipularea turiștilor prin poziționarea cerșetorului înainte (A)
și după citirea mesajului acestuia (B) (după A. Mucchielli, 2000/2002, p. 41)
Și de această dată, ca și în cazul orbului de pe podul Brooklyn, „comunicarea a manipulat nu trecătorii,
ci situația în care se găsesc ei” (A. Mucchielli, 2000/2002, p. 42). Alex Mucchielli identifică, în afara
manipulării pozițiilor, normelor și relației – cum s-a putut observa –, și alte tipuri de manipulări: a contextului
normelor (întrucât acestea dau sens acțiunii); a contextului relațiilor (manipularea normelor fiind
circumscrisă aceluiași scop); a contextelor fizice, spațiale și temporale. Nu voi zăbovi și asupra tipurilor de
manipulare enumerate, mulțumindu-mă cu concluzia: „Adevărata artă a manipulării – și deci a influențării și
persuasiunii – constă într-un travaliu mascat asupra componentelor invizibile ale situației” (A. Mucchielli,
2000/2002, p. 54).
226Din punct de vedere etic, tehnicile psihosociale de supunere fără presiune sau de manipulare ridică
o serie de probleme. Se impun deci măsuri de protecție psihică a indivizilor, grupurilor și colectivităților
umane. În acest sens ar trebui orientate cercetările psihosociologice: spre elaborarea unor strategii de
sporire a rezistenței subiecților umani față de tentativele de manipulare comportamentală.
Teoria „contextualizării situației” ne ajută să înțelegem ce s-a întâmplat. Pornim de la postulatul că,
în mod obișnuit, oamenii inițiază acțiuni care au pentru ei un sens pozitiv. A da bani cerșetorilor nu
reprezintă neapărat o acțiune cu sens pozitiv. Oricum, pentru mine nu. Mulți sunt răufăcători în toată
puterea cuvântului, ocolesc munca, ascund adevărul, sunt organizați în rețele de tip mafiot. De ce să-i
ajut? În cazul cerșetorului care mărturisea că vrea să bea o bere, situația s-a schimbat, mesajul transmis
a modificat poziționarea cerșetorului, fapt ce m-a condus la construirea unui sens pozitiv pentru actul
de a-l ajuta. Mi-am zis: cine nu ar bea o bere într-o zi însorită? Și apoi, iată, am întâlnit un cerșetor care
nu este ca ceilalți: spune adevărul. Mesajul a transformat un „delincvent” într-un „om cinstit”. Respectul
pentru adevăr a conferit un sens pozitiv acțiunii de a da bani de pomană.
Întrebări recapitulative și teme de reflecție
În ce constă „Modelul Hovland-Janis-Kelley”?
Ce strategii de captare a atenției sunt cel mai frecvent utilizate de profesori în expunerea lecțiilor?
Care sunt efectele fenomenului de generalizare a competenței?
Cum poate fi rezolvată disonanța cognitivă?
Ce prevede teoria reactanței?
Exemplificați „efectul Romeo și Julieta”.
În ce constă teoria contextualizării situației.
Care sunt notele definitorii ale conceptului de „atitudine”?
Exemplificați structura pe verticală a atitudinilor.
De ce atitudinile trebuie abordate sistemic?
Care sunt funcțiile atitudinilor?
Care sunt limitele cercetării lui Richard La Piere?
Ce se înțelege prin „intenție comportamentală”?
Care sunt factorii moderatori în relația dintre atitudini și comportamente?
Bibliografie orientativă
Boza, Mihaela (2003) Atitudinea și schimbarea atitudinii. În A. Neculau (coord.). Manual de psihologie socială
(pp. 123-144). Iași: Editura Polirom.
Chelcea, Septimiu (2008) Atitudinile sociale. În S. Chelcea (coord.). Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicații
(pp. 299-312). Iași: Polirom.
Gavriliuc. Alin (2002) Atitudinile sau evaluarea lumii sociale. În A. Gavriliuc. O călătorie alături de „celălalt”
(pp. 105- 122). Timișoara:Editura Universității de Vest.
Iluț, Petru (2004) Valori, atitudini și comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie . Iași: Polirom.
Malim, Tomy [1997](2003) Atitudinile și schimbarea atitudinilor. În T. Malim. Psihologie socială (pp. 183-242).
București: Editura Tehnică.
Wosińska, Wilhelmina [2004](2005) Atitudinile și comportamentele. În W. Wosińska. Psihologia vieții sociale
(pp. 105-126). București: Editura Renaissance.
22713
Stereotipuri, prejudecăți, discriminare socială
Loredana Ivan
Problematica stereotipurilor, prejudecăților și discriminării sociale face parte din discuțiile cotidiene
trezind un deosebit interes sau făcând obiectul unor glume, ironii și apelative, adesea tolerate de subiecții
aflați în discuție, însă uneori generează conflicte tacite greu de gestionat. Cine nu a auzit sintagmele
„blondele sunt puțin inteligente”, „femeile nu se pricep la matematică”, „negrii sunt mai buni atleți decât
albii”, „românii sunt leneși”, „bătrânii sunt tradiționaliști”? Și chiar atunci când, din respect pentru cei
de lângă noi, nu ne-am lăsat pradă unor astfel de catalogări, probabil că nu am făcut altceva decât să
conștientizăm stereotipul în cauză și să-l ocolim cu diplomație.
Repere conceptuale și metodologice
În psihologia socială, stereotipurile au fost analizate încă de la începutul secolului trecut de către
cercetători aparținând „psihologiei sociale clasice”, au continuat odată cu evoluția „psihosociologiei
moderne” și comportă noi interpretări în cadrul cercetărilor experimentale contemporane. Dacă în
perioada studiilor clasice, stereotipurile au fost frecvent conceptualizate ca având un caracter negativ,
rezultând din generalizări pripite și neconforme cu realitatea, cercetările contemporane au nuanțat acest
tablou, permițând dezvăluirea valențelor pozitive ale stereotipurilor, mecanismelor cognitive care le sunt
asociate și, mai ales, contextelor în care acestea devin funcționale.
Iată, spre exemplu, Richard T. Schaefer (1983/2001, p. 259) vorbește despre stereotipuri ca despre
„generalizări lipsite de fundament care se referă la toți membri unui grup social, fără a lua în considerare
diferențele individuale din cadrul grupului”. O definiție asemănătoare oferă și Richard Y. Bourhis și
Jacques-Philippe Leyens (1994/1996) – un ansamblu de convingeri împărtășite vizavi de caracteristicile
personale, de trăsăturile de personalitate și de comportament, specifice unui grup de persoane. Aceste
abordări, care insistă asupra caracterului eronat al stereotipurilor, originate în psihosociologia clasică,
sunt tributare unei dimensiuni descriptiv-evaluative, evidențiate în principal prin metoda listei de
atribute. Respectiva metodă a fost inițiată de studiul lui Daniel Katz și Keneth W. Braly (1933) în care
s-a cerut studenților de la Universitatea Princeton să prezinte trăsăturile cele mai caracteristice ale
americanilor, negrilor, chinezilor, englezilor, germanilor, irlandezilor, italienilor, japonezilor, evreilor
și turcilor. Ulterior, cei doi cercetători americani au alcătuit o listă cu cele mai frecvent utilizate atribute
(lista cuprindea 84 de atribute) și au cerut unui alt grup de studenți să indice cinci trăsături cel mai adesea
228asociate naționalităților menționate. Studiul a relevat faptul că negrii erau văzuți ca „superstițioși”,
„leneși”, „nepăsători”, iar americanii ca „muncitori”, „inteligenți” și „materialiști”. (tabelul 1)
Tabelul 1. Stereotipurile etnice ale americanilor
(după D. Katz și K.W. Braly, 1933)
Grup etnic Caracteristici atribuite
Americanii Muncitori, inteligenți, materialiști
Germanii Spirit științific, muncitori, încăpățânați
Japonezii Inteligenți, muncitori, progresiști
Chinezii Superstițioși, vicleni, conservatori
Englezii Sportivi, inteligenți, convenționali
Italienii Simți artistic, impulsivi, pasionați
Evreii Vicleni, mercantili, muncitori
Negrii Superstițioși, leneși, ignoranți
Această metodă a fost reluată în numeroase cercetări, în vederea determinării descriptive a conținutului
unor stereotipuri naționale, etnice sau rasiale.
Metoda listei de atribute ( checking list ) a fost rafinată ulterior, datorită obținerii unor rezultate mai
puțin concludente, pe baza ei. Avansul cercetărilor și pledoaria în spațiul public pentru evitarea oricăror
discriminări pe bază de rasă, etnie, sex sau naționalitate, au determinat ca subiecții să evite, în cercetări,
răspunsurile stereotipe de genul „negrii sunt leneși” sau „femeile nu sunt buni conducători auto”, fără
însă ca gândirea stereotipă să dispară. John C. Brigham (1971) a consacrat metoda care-i poartă numele
(Brigham) prin care subiecții sunt rugați să specifice procentul (pe o scală de tip termometru de la 0 la
100) de membri ai unui grup cărora le este specifică o anume caracteristică (inteligența, lenea etc). Se
calculează astfel scoruri privind nivelul stereotipului pe fiecare subiect intervievat, ceea ce permite o
bună comparare între ei, a actorilor sociali, din punct de vedere al gândirii stereotipe.
Mai mult, metoda a fost adoptată și folosind scale de atribute bipolare, urmărind în ce măsură
caracteristicile unui grup sau altul se depărtează de punctul de zero (mijlocul scalei) și se
grupează în jurul unei anumite valori (sunt general împărtășite), în opinia subiecților intervievați.
Astfel au procedat Septimiu Chelcea și colaboratorii în Cercetarea psihosociologică a autostereotipului
etnic al studenților români (1994) utilizând „Inventarul de atribute etnice” , care cuprinde 35 atribute de
bipolare.
Metoda Brigham a fost înlocuită, în studiile mai recente, de metoda raportului diagnostic (C.
McCauley și C. L. Stitt, 1978), prin care se cere subiecților să estimeze procentul membrilor unui grup
vizat care posedă o anumită caracteristică și, de asemenea, să menționeze în ce procent această
caracteristică se regăsește la alte grupuri de persoane sau la întreaga populație. Ceea ce contează este
modul în care o trăsătură este atribuită unui anume grup, semnificativ diferit față de atribuirea sa altor
grupuri sociale (etnice, rasiale, de gen etc). Se trece, așadar, la o definire relativă a stereotipului, ca
trăsături saliente ale unui grup comparativ cu alte grupuri sociale când, în fapt, respectiva trăsătură are
o distribuție uniformă în populație.
229
Originea termenului de „stereotip”
Termenul de „stereotip” a fost consacrat de lucrarea jurnalistului și analistului politic american, Walter
Lippmann ( Public Opinion , 1922). Walter Lippmann are meritul de a teoretiza stereotipurile, ca
elemente ale cogniției sociale, constructe mentale ( imagini) care ne ajută să interpretăm realitatea
socială. Autorul american a anticipat astfel definirea de mai târziu a schemelor mentale, afirmând
valoarea funcțională a stereotipurilor, ca mijloc rapid de interpretare a informațiilor.
Walter Lippman s-a referit la stereotipuri ca la constructe mentale care definesc realitatea
înconjurătoare, înainte ca indivizii să o să perceapă în fapt. Aceste constructe, sunt, în opinia autorului
anterior citat, cultural construite, proiecții asupra lumii prin prisma sensului atribuit pozițiilor, valorilor
și drepturilor noastre. Astfel, stereotipurile sunt văzute ca „scurtături mentale”, ca euristici capabile să
orienteze individul în mediul său de viață. Dacă stereotipurile sunt confirmate de evoluția evenimentelor,
se pot transforma în tipuri ideale și sunt reactivate în situații similare, definind expectațiile noastre față
de mediul social în care trăim. Astfel, Walter Lippmann a anticipat rolul prototipurilor în clasificarea și
interpretarea informațiilor. Teoria prototipurilor, inițiată mult mai târziu de E. Rosch (1973), explică
modul în care indivizii, în practicile concrete de cogniție socială, recurg la repere pentru a compara
membrii unei categorii cu membrii considerați tipici pentru categoria respectivă.
De asemenea, Walter Lippmann arată că atunci când experiența contrazice stereotipul, indivizii
procedează la filtrarea informației sau la reorganizarea ei, în așa fel încât să confirme stereotipul inițial.
Numai cei deschiși la minte vor putea trata informația contrastereotipă, astfel încât să permită
modificarea stereotipului inițial. În felul acesta, semnalând că oamenii procedează la o filtrare a
informațiilor din realitatea înconjurătoare, pentru a confirma credințele inițiale, Walter Lipmann
anticipează teoriile ulterioare ale percepției persoanei, respectiv cea a disonanței cognitive sau cea a
balanței cognitive. De asemenea, o astfel de teză ridică problema dacă, prin confruntarea cu membri
contrastereotipi, actorii sociali reușesc să renunțe la gândirea stereotipă.
Cum apar stereotipurile?
Se spune că „nu iese fum fără foc”, așadar nu putem să nu ne întrebăm în ce măsură stereotipurile au
acoperire în realitate și în ce măsură sunt simple erori de percepție a altor grupuri sociale. Nu cumva o
mare parte dintre germani, la nivelul anilor ’50 erau naționaliști? Nu cumva o mare parte dintre români
erau, în anii ’90, colectiviști sau ospitalieri? Chiar dacă unele stereotipuri exagerează situația reală,
ipoteza kernel of truth („sâmburele de adevăr”) a fost verificată empiric de multe cercetări
psihosociologice, dar și infirmată de. Cu siguranță, unele stereotipuri au acoperire în realitate, chiar dacă
reprezintă generalizări foarte simplificate ale acesteia. Când spunem „bătrânii sunt tradiționaliști”
230probabil greșim, însă se știe că este mai probabil să întâlnim valori tradiționale la persoanele aparținând
vârstei a treia. Dar, când spunem „blondele sunt mai puțin inteligente”, ne vine greu să credem că un
astfel de stereotip ar putea să fie susținut de o cercetare empirică, că ar există cineva care să poată
demonstra statistic o relație între culoare părului și inteligența unei persoane.
Deși multe dintre caracteristicile menționate: hărnicie, inteligență, lene, încăpățânare se distribuie
uniform în populație, ele sunt mai saliente pentru anumite grupuri de populație. Modelul accesibilității
diferite al unor trăsături ar explica conținutul stereotipurilor față de anumite grupuri sociale. Țăranii și
muncitorii sunt mai ușor percepuți ca „harnici”, locuitorii unei zone sărace, mai ușor percepuți ca
„leneși”.
Întrebările cercetătorilor dacă anumite cogniții ale actorilor sociali sunt sau nu conforme cu
realitatea au constituit puncte de pornire ale cercetărilor din perioada psihologiei sociale clasice. Astăzi,
cercetătorii se întreabă mai puțin în ce măsură stereotipurile reunesc cogniții adevărate sau false despre
realitate, ci cercetează un nou fenomen – „pericolul stereotipizării” ( stereotype threat ), impactul
streotipurilor asupra construirii realității înconjurătoare. Cu alte cuvinte, deși considerăm absurdă orice
relaționare între culoarea părului cuiva și performanțele sale intelectuale, cum putem explica o astfel de
relație dacă ar apărea ca semnificativă într-o cercetare experimentală? Dacă, totuși, la un test de
inteligență blondele ar avea performanțe inferioare brunetelor? Am putea da vina pe metodologia sau
design-ul cercetării sau poate, dimpotrivă, această relație s-ar datora tocmai activării stereotipului la
grupul vizat (amenințat de stereotip).
Efectul amenințării stereotipului a fost semnalat pentru prima dată de Claude
M. Steele și Joshua Aronson (1995) în legătură cu performanțele intelectuale ale unor subiecți de
culoare. Aceștia au obținut rezultate semnificativ mai slabe, când se măsurau strict abilitățile
intelectuale, comparativ cu rezultatele la teste de tip rezolvare de probleme. Astfel de diferențe nu au
existat la subiecții albi testați. Beate Seibt și Jens Förster (2004) susțin că performanța subiecților scade
când sunt activate stereotipurile negative și când domeniul respectiv are relevanță pentru ei. În acest caz,
subiecții de culoare performează suboptimal, tocmai pentru că sunt „sub amenințarea stereotipului”, sunt
presați social, se tem să nu performeze în conformitate cu stereotipul sau să nu fie evaluați în
conformitate cu el. Prezența celorlalți imaginari sau reali și, mai concret, teama de a nu fi evaluați în
conformitate cu stereotipul, îi determină pe subiecți să performeze inferior situației în care activarea
stereotipului nu s-ar fi produs.
Efectul stereotype threat a fost pus în evidență nu numai în legătură cu stereotipurile rasiale, ci și în
legătură cu stereotipuri de gen sau stereotipuri etnice (femeile au performat suboptimal în cazul unor
teste de matematică, când au existat elemente care să favorizeze activarea stereotipului, membrii unor
grupuri etnice s-au comportat în acord cu stereotipul, tocmai în încercarea de a dovedi contrariul).
Dar care este mecanismul cognitiv care generează astfel de procese de modelare a realității? Beate
Sebt și Jens Förster (2004) arată că activarea stereotipului duce la adoptarea unei strategii de prevenție,
231teama de a nu face erori și, ca urmare, atenție sporită la eventualele erori sau eventuala lipsă de acuratețe
a celor transmise. Astfel, viteza de rezolvare a unor sarcini scade, chiar dacă acestea sunt simple,
rutiniere, dar putem înregistra și o scădere a numărului erorilor comise. În cazul stereotipurilor pozitive,
mecanismul cognitiv este unul de urmărire a succesului, urmat de o creștere a vitezei de lucru, care poate
fi însă însoțită de multiplicarea erorilor, dacă nu este temperată. Totuși, în această situație, strategia de
promovare a sinelui se bazează mai mult pe exploatare și pe modalități creative de prelucrare a
informațiilor. Cu alte cuvinte, când un stereotip negativ este activat, performanța în cazul sarcinilor care
reclamă creativitate scade, dar ar trebui să crească în cazul sarcinilor analitice. În mod similar, activarea
unui stereotip pozitiv duce la creștere performanțelor pentru sarcinile care reclamă creativitate și,
probabil, o scădere a performanțelor pentru sarcinile analitice.
O altă explicație a apariției stereotipurilor vine din perspectiva teoriei identității sociale, formulată
de psihologul britanic Henri Tajfel (1974). Conform acestei teorii, în distincția între ingroup și outgroup,
între „noi” și „ei” există totdeauna o eroare a individului ( bias) în favoarea ingroup-ului. Henri Tajfel
face apel la compararea socială, fenomen analizat inițial de Leon Festinger (1954) pentru a explica
mecanismul cognitiv al favorizării ingroup-ului. Dacă grupul cărora aparțin ( ingroup-ul), prin
comparație cu altele, nu le oferă o identitate socială pozitivă, indivizii vor căuta fie să se afilieze altor
grupuri cu prestigiu superior, fie să modifice criteriile de comparației între ingroup și outgroup, în așa
fel încât propriul grup să fie favorizat, fie să lupte cu toate mijloacele existente pentru a schimba situația
în favoarea lor. Astfel, urmărind o identitate socială pozitivă, indivizii dezvoltă, mai probabil,
stereotipuri pozitive despre propriul grup și stereotipuri negative despre outgroup.
George Lemaine (1966) semnala faptul că procesul de comparare socială generează eterogenitate.
Comparația cu un ascendent duce la apariția unui contrast negativ, indivizii realizând separarea de
„ceilalți”. Astfel, comparația cu un ascendent este de natură să accentueze diferențele între grupuri, încât
grupul de apartenență să devină din „grup inferior”, „grup incomparabil”. Într-o asemenea abordare,
stereotipurile constituie mijloace cognitive prin care indivizii se detașează de „alții”, în încercarea de a
dobândi sau menține o identitate socială pozitivă a grupului de apartenență. În completarea acestei
ipoteze, Edward E. Jones (1990) vorbește de presupunerea omogenității la nivelul outgrup-ului. Indivizii
nu numai că percep o mai mare diferențiere între grupul de apartenență și grupul care constituie bază a
comparării sociale, dar pleacă de la premisa unei mai mari omogenități la nivelul outgrup-ului decât la
nivelul ingroup-ului. Aceasta înseamnă că, în timp ce în grupul de apartenență indivizii pot observa cu
ușurință diferențele interindividuale și chiar preferă să fie tratați ca personalități unice, la nivelul
outgrup-ului nu aplică aceeași regulă, tinzând să-i vadă la fel pe toți membrii grupului. Oricine a
călătorit, fie și doar pentru doua zile la Londra poate să răspundă, fără echivoc la întrebarea: „Cum sunt
englezii?”, pe baza celor câțiva englezi pe care i-a întâlnit în timpul călătoriei și care devin, în acest caz,
prototipuri ale grupului evaluat. Dacă însă, subiectul nostru, odată ajuns la Londra este întrebat: „Cum
sunt românii?”, cred ca ar avea dificultăți în a răspunde, gândindu-se acum la ansamblul eterogen
de persoane din România care au intrat în contact cu el în ultima vreme. Este firesc, după cum
232remarca și Patricia W. Linville (1982), să avem imagini mai nuanțate, mai complexe și, deci,
mai puțin stereotipe despre membrii propriului grup, decât despre membrii unui outgroup,
pentru că avem relații mai frecvente cu membrii ingroup-ului, ajungem să-i cunoaștem mai bine
și să-i evaluăm de-a lungul mai multor dimensiuni. Dacă însă realizăm că a fi membru unui
grup introduce automat o eroare ( bias) în evaluarea propriului grup dar și în aprecierea celuilalt,
așadar în conținutul stereotipului dar și al autostereotipului, putem evita răspunsurile pripite.
Cunoscător al acestei teorii, călătorul nostru la Londra, întrebat fiind „Cum sunt românii?” probabil ar
fi mai înțelept să răspundă „ca mine”.
Apariția stereotipurilor poate fi analizată și din perspectivă cognitivă. Valoarea funcțională a
stereotipurilor constă în reducerea cantității de informații pe care o procesăm, când întâlnim noi stimuli
sociali. Cercetătorii vorbesc de o activare automată a stereotipurilor, când întâlnim un anume membru
al unui grup social (P.G. Devine, 1989). Presupunând că interacționăm cu o nouă colegă de facultate,
care este de etnie maghiară, de sex feminin și are părul blond, care anume stereotip se va activa automat,
dacă urmăm abordarea cogitivă a explicării formării stereotipului? Galen V. Bodenhausen (1988)
vorbește de o ierarhizare, la nivel cognitiv, a cognițiilor care sunt părți componente ale stereotipurilor,
activându-se astfel stereotipurile dominante și inhibându-se activarea celor mai puțin dominante. Lisa
Sinclair și Ziva Kunda (1999) arată că avem tendința de a activa ste reotipurile pozitive și de a le
inhiba pe cele negative, mai ales când suntem motivați să spunem anumite lucruri pozitive
despre persoana în cauză. Dacă motivația este contrară, stereotipurile negative sunt activate, în
detrimentul celor pozitive. Lisa Sinclair și Ziva Kunda susțin că același individ poate fi caracterizat
diferit, în funcție de scopurile celui care îl caracterizează. Scopurile urmărite selectează informațiile pe
care le activăm despre ceilalți, ca și cu i-am privi prin lentile diferite – „același medic de culoare poate
fi caracterizat ca «doctor», dacă el a recompensat subiectul evaluator și ca «de culoare» sau «negru»,
dacă a criticat subiectul evaluator” (L. Sinclair și Z. Kunda, 1999, p. 903).
Cu siguranță, activarea stereotipurilor nu este determinată numai de scopurile subiectului evaluator,
ci și de mediul public/privat în care opinează acesta, la un moment dat. Intuitiv, ne imaginăm că
prejudecățile apar mai degrabă în locuri private decât în locuri publice, și datorită faptului că există o
presiune socială pentru a le combate sau a le controla. Alan J. Lambert et al. (2003) susțin, însă, că în
locurile publice prejudecățile sunt activate mai puternic decât în locurile private. Acest punct de vedere
este inedit dacă ne raportăm la conceptul de „management al impresiei”, care presupune că, în general,
oamenii sunt motivați să se prezinte celorlalți într-o lumină favorabilă: sinceri, corecți, lipsiți de
prejudecăți etc. Putem explica acest punct de vedere conform căruia în spațiile publice se intensifică
prejudecățile comparativ cu spațiile private, din perspectiva „teoriei facilitării sociale” (N. Triplett,
1898; F.H. Allport, 1924) care susține că performanțele indivizilor sunt influențate de prezența altora
(ca public sau ca actori sociali antrenați în aceeași acțiune). Robert B. Zajonc (1965) a atras atenția
asupra fenomenului de „preluare al răspunsului dominant” – tendința de a da un răspuns, crește
233proporțional cu puterea obișnuinței de a-l emite. Robert B. Zajonc formulează „teoria impulsului”
conform căreia, prezența celorlalți crește activarea la nivelul individului și, ca urmare, individul preia
răspunsurile dominante, pe care le cunoaște cel mai bine. Iar stereotipurile pot fi definite și interpretate
ca răspunsuri dominante, bineînvățate, obișnuite de a interpreta informația referitoare la membrii unor
grupuri sociale, aflate în contact cu grupul nostru de apartenență. Astfel, spațiile publice, prin prezența
celorlalți, exercită un efect de stimulare a apariției stereotipului și, respectiv, prejudecății, mai ales la
subiecții caracterizați prin anxietate socială, preocupați în mod constant de ceea ce fac sau spun în public.
Creșterea anxietății sociale, poate acționa ca factor activator, iar răspunsurile preexistente, învățate să
devină mai frecvente în spațiile publice.
Teoria încălcării așteptărilor (expentancy violation ) arată ce se întâmplă dacă suntem confruntați cu
membrii contrastereotipi. Așadar, ce se întâmplă când suntem confruntați cu actori sociali care au
trăsături neconforme cu imaginea pe care o avem despre grupul lor de apartenență. De obicei, vom căuta
să filtrăm informațiile disonante cu propriile cogniții și să le menținem pe cele consonante, tratând
membrii contrastereotipi ca „excepții care confirmă regula”. Uneori însă, se produce fenomenul de
„contrast social”, similar contrastului perceptiv (o persoană înaltă, aflată lângă una mică de înălțime,
pare și mai înaltă, dar când se află lângă una și mai înaltă, pare de înălțime medie). Așadar, dacă actorii
sociali la un moment dat au caracteristici care contravin stereotipului, datorită contrastului social,
probabil, vom exagera importanța acestor caracteristici. Nivelul așteptărilor intervine în această ecuație:
cu cât nivelul așteptărilor este mai ridicat, cu atât un contrast social negativ va afecta mai mult conținutul
stereotipului față de grupul social respectiv, conferindu-i o orientare negativă. Spre exemplu, dacă avem
așteptări ridicate privind ospitalitatea oamenilor de la țară, considerându-i ca fiind „foarte ospitalieri”,
o întâlnire cu un țăran care nu are această caracteristică, are un efect semnificativ și negativ asupra
conținutului stereotipului despre acest grup social. Dacă nivelul așteptărilor este modest, un contrast
social pozitiv poate determina o pozitivare a stereotipului inițial. „Dacă întâlnim, de exemplu, germani
romantici, români cinstiți, unguri pașnici, rromi harnici, etc., foarte probabil că vom evalua aceste
caracteristici și mai pozitiv, pentru că ele contrazic stereotipurile etnice negative despre respectivele
grupuri etnice” (S. Chelcea, 1998, p. 266). Acest model teoretic ne ajută să înțelegem mecanismele de
schimbare a stereotipurilor și să propunem soluții de control a gândirii stereotipe.
234Prejudecățile
Am afirmat anterior că stereotipurile reprezintă impresii sau scheme mentale despre un anume grup de
persoane, pe care actorii sociali și le formează atribuind grupului respectiv un set de caracteristici
specifice. Susan T. Fiske (1954/1998, p. 357) arăta că „în timp ce stereotipul este componenta cognitivă,
prejudecata reprezintă componenta afectivă (emoțională), iar discriminarea – componenta
comportamentală, reacțiile pe care le avem față de indivizi aparținând altor grupuri sociale, percepute
ca diferite semnificativ de grupul nostru”.
Prejudecățile sunt opinii pe care indivizii și le formează apriori despre un anume grup social, fără
o examinare atentă a acestuia. Le putem analiza ca „expresii ale unei atitudini sociale sau ale unor
credințe defavorabile, ale unor sentimente negative sau ale manifestării unui comportament ostil și
discriminatoriu față de membrii unui grup, ca urmare a faptului că aceștia fac parte din grupul respectiv”
(R. J. Brown, 1995, p. 8). De obicei, prejudecățile au o conotație negativă sau cel puțin acestea au captat
atenția cercetătorilor, pentru că ele creează probleme și conflicte în interacțiunea dintre grupuri. Uneori,
indivizii sunt conștienți de prejudecățile care există despre grupul lor de apartenență, alteori acestea îi
iau prin surprindere: beauty is in the eye of the beholder , ar spune Rupert J. Brown, referindu-se la
faptul că un grup poate fi văzut ca „onest” și „tolerant” de alt grup și, dimpotrivă, „necinstit” și
„răzbunător” de un altul.
Prejudecățile iau forme diverse: sexismul, rasismul, xenofobia, în funcție de caracteristicile grupului
țintă. Rasismul, definit ca prejudecăți negative despre alții de rasă sau etnie diferită (M. W. Eysenk ,
2004, p. 777) este un tip de atitudine puternic sancționată social, care îmbracă forme subtile în rândul
unor segmente largi de populație. Susan T. Fiske (2002) susține că zece la sută dintre persoanele mature
din societățile vestice (unde rasismul este puternic sancționat social și normativ) manifestă evidente
prejudecăți rasiale, în timp ce, la 80 la sută dintre adulți se pot întâlni manifestări subtile (stânjeneală în
relațiile interpersonale, neglijarea celuilalt, afirmații nejustificate sau insuficient verificate). John F.
Dovidio și Samuel L. Gaertner (1991) vorbesc de „rasismul ambivalent” ( aversive racism ) – pe de o
parte promovarea egalității, pe de altă parte reacții emoționale negative care generează evitarea
membrilor grupului supus prejudecății. Rasismul ambivalent include simpatia față de cei aflați în nevoie
din grupul etnic sau rasial analizat, dar și dispreț dacă aceștia sunt considerați vinovați pentru situația în
care se află.
Nevoia de superioritate a unor indivizi aflați într-o poziție socială inferioară sau amenințați social
este susținută de raportarea acestora la grupuri (rasiale sau etnice) considerate vulnerabile, în jurul
cărora se concentrează prejudecățile negative. Astfel se explică aversiunea și nu simpatia albilor săraci
față de negrii aflați în aceeași poziție socială (M. Wieviorka, 1991/1994). Mai mult, rasismul poate ajuta
la propagarea zvonurilor după cum remarca Edgar Morin (1969) cu privire la zvonul răpirii și drogării
tinerelor fete din New Orleans de către comercianții evrei, în vederea prostituției ( apud M. Wieviorka,
1991/1994, p. 80). Zvonul construia un sens când reperele unor astfel de întâmplări lipseau. Cu alte
235cuvinte, prejudecățile față de evrei, care includeau tradiționalismul și lipsa de flexibilitate, îi recomandau
ca ținte credibile ale acestui zvon. Rasismul este în acest caz un reper într-o situație confuză sau,
dimpotrivă, într-o situație în care propria identitate grupală pozitivă este amenințată, indivizii găsind,
prin contrabalansare, elemente ale unei identități sociale mai negative la celălalt grup, care devine grup
de comparare socială și, totodată, grup țintă al prejudecăților. Conceptul de „rasism simbolic” se
caracterizează prin manifestări subtile ale prejudecăților și respingerea totală a discriminării directe sau
ale unor manifestări stereotipe vizibile.
Sexismul presupune prejudecăți despre indivizii care aparțin unor categorii diferite de gen. Adesea
auzim că bărbații sunt buni conducători auto și femeile nu, sau că femeile sunt mai empatice decât bărbații. În
general, femeile sunt văzute ca fiind dependente, submisive și emotive (M.W. Eysenk, 2004), trăsături care
pot să le califice pentru slujbe sau cariere diferite decât bărbații. Astfel, bărbații sunt preferați femeilor pentru
funcțiile de conducere (W. W. Simmons, 2001) sau pentru slujbele care sunt caracterizate ca fiind „masculine”
(H. K. Davison și M. J. Burke, 2000). Deși s-a afirmat existența unei prejudecăți generale care defavorizează
femeile, cel puțin pe piața forței de muncă, pe alte dimensiuni – sociabilitate, comunicabilitate, empatie,
rezistență la stres – femeile sunt evaluate superior.
Modalitățile de măsurare a stereotipurilor, prezentate anterior, respectiv metoda listei și variantele
mai rafinate: metoda Bringham și metoda raportului diagnostic se referă, mai ales, la componenta
cognitivă și scapă din vedere latura afectivă și comportamentală (intențională) a gândirii stereotipe.
După cum semnalează Michael W. Eysenck, stereotipul scapă uneori controlului voluntar și
poate fi relevat de atitudini implicite, mai degrabă decât cele explicit exprimate. Pentru
surprinderea reacțiilor afective (prejudecăților) pe care indivizii le au față de anumite grupuri sociale, s-
au dezvoltat teste de asocieri implicite care măsoară viteza de reacție a subiecților când sunt confruntați
cu anumiți stimuli (lexicali sau imagistici) aflați în legătură cu grupurile despre care se presupune că
dezvoltă prejudecăți sociale. Pentru exemplificare, voi prezenta pe scurt design-ul și rezultatele
experimentului condus de William A. Cunningham și colaboratorii, în 2001.
Totuși, cele mai multe dintre cercetările care au pus în evidență stereotipurile implicite folosind astfel
de metode au avut la bază stereotipurile rasiale, metoda fiind insuficient utilizată pentru studierea altor
grupuri. Este mai puțin probabil ca o activare automată a unei scheme să se realizeze în cazul
stereotipurilor profesionale, de vârstă, poate și pentru că schemele acestora cuprind caracteristici
identitare diverse. Prejudecățile apar mai ales la grupuri care sunt ușor de identificat. De aceea rasa,
genul și vârsta sunt cele mai utilizate categorii la care indivizii se raportează stereotip sau
discriminatoriu. Mai mult, a studia stereotipurile sau prejudecățile ca fenomene implicite, care apar
involuntar și se activează automat este hazardant, tocmai pentru ca aceste scheme mentale se pot
modifica în timp, iar comportamentele discriminatorii pot fi definite doar ca acte voluntare.
Theodor Adorno et al. (1950) susțin că prejudecățile sunt probabil să apară la adulții cu personalitate
autoritariană. S-a presupus că prejudecățile sunt puternic legate de personalitatea individului și că
236experiențele din copilărie joacă un rol important în acest sens: tratamentele dure aplicate de părinți duc
la acumularea unei ostilități, la nivel inconștient. Pentru Theodor Adorno personalitatea autoritariană
este caracterizată prin:
1) credințe rigide și valori convenționale;
2) ostilitate generală îndreptată spre alte grupuri;
3) intoleranță și ambiguitate;
4) atitudine de supunere față de autorități.
Demersurile sale s-au concretizat în apariția Scalei F (Fascism Scale ) ca măsură a personalității
autoritariene. Deși studiile experimentale au relevat valoarea Scalei F în prezicerea unor comportamente
de obediență sau discriminare (S. Milgram, 1974; B. Altemeyer, 1988), nu trebuie să neglijăm impactul
valorilor culturale sau al unor factori social-contextuali. Thomas F. Pettigrew (1958) arăta că, deși
nivelul de autoritarianism (folosind Scala F) era similar în două țări – SUA și Africa de Sud – au fost
înregistrate mai multe prejudecăți rasiale in Africa de Sud decât în SUA. În plus, s-a demonstrat că
anumite evenimente istorice pot schimba nivelul prejudecăților față de grupurile sociale implicate.
Astfel, evenimentele celui de al doilea război mondial au schimbat componența stereotipului față de
germani. (Tabelul 2)
Tabelul 2. Stereotipurile americanilor față de germani, în 1951,
comparativ cu 1933, în procente (după D. Krech et al., 1962)
Caracteristici
atribuite germanilor 1933 1951 Diferența
spirit științific 78 62 -16
muncitori 65 50 -15
încăpățânați 44 10 -34
inteligenți 32 32 0
riguroși 31 20 -11
naționaliști 24 50 +26
Așadar, o parte dintre cercetători au insistat asupra factorilor sociali și culturali care intervin în formarea
prejudecăților. De asemenea, s-a afirmat caracterul funcțional al prejudecăților – „servesc la legitimarea unei
dominări sociale, la justificarea ei rațională” (M. Wieviorka, 1991/1994, p. 77). Prejudecata devine expresia
directă a raporturilor dintre clase sociale diferite și a modului de stratificare al societății. Desmond Morris
(1967/1999), vorbind despre agresivitatea speciei umane, dintr-o perspectivă etologică, argumenta că unul
dintre mobilurile comportamentelor agresive este ierarhia grupului. Același autor britanic, fost director al
grădinii zoologice din Londra și deschizător de drumuri în explicarea comportamentului uman, se întreba
dacă ierarhia a apărut ca o consecință a comportamentelor agresive, pentru a menține stabilitatea grupurilor,
sau, dimpotrivă, a generat agresivitate prin accentuarea sentimentului de competiție. Michel Wieviorka se
întreabă, în același mod, dacă prejudecățile apar ca o consecință a avantajelor economice și sociale de care
se bucură grupul dominant sau, dimpotrivă, este cauza care generează o distribuție inegală la nivelul
prestigiului și resurselor între grupul dominant și cel dominator. Prejudecata poate fi considerată și un
237instrument util actorilor sociali pentru a-și justifica acțiunile într-un anumit context sau pentru a se prezenta
pe sine într-o lumină favorabilă, comparativ cu alții, un instrument de management al impresiei (E. Goffman,
1969/2003).
Promotorul dramaturgiei sociale, Erving Goffman (1963/1986), descrie un fenomen care poate
fi ușor asociat prejudecăților – stigmatul. În concepția sa, stigmatul reprezintă o descalificare a
individului și o respingere socială a acestuia. Stigmatul poate oferi o raționalizare a animozităților
noastre față de anumite grupuri definite prin caracteristici fizice, morale, religioase sau rasiale distincte.
În același sens, Erving Goffman se referă la autostigmat care generează reacții de stânjeneală, dispreț
față de propria persoană și chiar acordul individului cu grupul care a generat stigmatul. Putem face o
paralelă între viziunea goffmaniană asupra stigmatului și prejudecățile negative, când ne referim la
influențele acestora asupra vieții sociale a indivizilor care constituie ținta prejudecății. Aceștia vor tinde
în mod constant să se opună stigmatului (să combată prejudecata) – de la apelul la operații estetice, la
refuzul de a accepta normele sociale sau dezvoltarea unor aptitudini deosebite în direcția contrară
stigmatului. De asemenea, actorii sociali pot folosi stigmatul (prejudecata) ca o motivație pentru
insuccesele personale sau ca un mobil al izolării sau anxietății. Cei supuși prejudecăților (stigmatului)
se pot manifesta aversiv față de străini, pot inhiba manifestarea publică a anumitor emoții (teama,
mânia), se pot simți expuși curiozității celorlalți sau stânjeniți dacă li se acordă o importanță prea mare,
dacă sunt complimentați pentru sarcini simple, rutiniere sau sunt iertați pentru greșeli minore (E.
Goffman, 1963/1986). În plus, se pot concentra excesiv asupra acestei probleme, încercând să lupte cu
toate mijloacele pentru înlăturarea ei, creându-și propriile asociații, cluburi, reviste, forumuri de discuții.
Discriminarea
Chiar dacă uneori actorii sociali pot avea atitudini sau evaluări negative ale unui grup social sau altul,
nu totdeauna acestea se reflectă în comportamente discriminatorii. Normele sociale sancționează
puternic discriminarea, dar sunt mai flexibile în ceea ce privește prejudecata. Michael W. Eysenk (2004)
semnalează cinci stadii ale discriminării citându-l pe Gordon W. Allport (1954):
1) atacul verbal;
2) evitarea;
3) discriminarea – celălalt grup este, în mod deliberat, tratat diferit comparativ cu alte
grupuri, în termeni de drepturi, responsabilități, oportunități etc.;
4) exterminare – încercări deliberate de a ucide membrii celuilalt grup.
Pentru a prezenta gradul de discriminare rasială al englezilor, televiziunea BBC a realizat, în 1987, un
documentar inspirat – Black and White . Pe scurt, doi subiecți, fiecare cu vârstă, educație, aspect similar
și același domeniu de activitate, dar de rase diferite erau în căutarea unei slujbe, locuințe sau a unor
servicii diverse. Cu ajutorul unei camere ascunse, se înregistra comportamentul verbal și nonverbal al
celorlați în situația dată (proprietari, angajatori etc.). Rezultatele au fost surprinzătoare, arătând
238tratamente discriminatorii clare față de negri sau asiatici, dificil de imaginat la sfârșitul anilor ΄80 în
Marea Britanie. De fapt, documentarul replica o cercetare din 1965, inițiată de guvernul britanic în
vederea combaterii discriminării. Redăm o parte dintre rezultatele acestei cercetări, după Rupert J.
Brown. (tabelul 3)
Tabelul 3. Comportament discriminatoriu al britanicilor la angajare, în 1965
(după R.J. Brown, 1995, 5)
Reacții Englezi Unguri Asiatici sau
indieni
Oferirea unei slujbe sau încurajarea aplicării
pentru aceasta 15 10 1
Solicitarea de a reveni cu o aplicație, pentru
că momentan nu sunt slujbe disponibile 15 7 2
Nu există slujbe disponibile 10 23 37
Cercetările mai recente, susține Rupert J. Brown, arată rezultate similare și în Statele Unite, în ceea ce
privește comportamentul discriminatoriu față de posibilii angajați negri sau hispanici: aplicanții albi
primesc aproximativ de trei ori mai multe oferte de angajare decât cei de culoare sau hispanici. Mai
mult, cercetătorul britanic este de părere că situația în Marea Britanie nu s-a schimbat, la nivelul anilor
1990-2000, atâta timp cât 20 la sută dintre proprietarii unor agenții imobiliare continuă să discrimineze
minoritățile etnice în mai multe orașe din Marea Britanie, iar șansele unui aplicant englez de a fi chemat
la un interviu de angajare sunt de două ori mai mari decât ale aplicanților similari asiatici (R.J. Brown,
1995, p. 4).
Consecințele discriminării sunt directe asupra relațiilor interumane și intergrupale. Discriminarea
nu apare numai ca rezultat al stereotipului privind grupul în cauză, ci este alimentată de prejudecăți și
legitimează gândirea stereotipă. Michel Wieviorka (1991/1993) arată că semne ale discriminării pot fi
ușor observate în campusurile universitare, în ceea ce privește procentul celor aparținând altor etnii sau
rase decât cea majoritară care ocupă locurile rezervate studenților și, mai departe, la nivelul
întreprinderilor, în ocuparea locurilor de muncă, unde promovabilitatea nu este egal accesibilă celor din
etniile sau rasele „vulnerabile” sau, și mai grav, la nivelul instituțiilor publice (poliție, spitale) care pot
practica un tratament special etniilor sau raselor despre care există puternice prejudecăți.
De asemenea, discriminarea rasială o putem observa ușor în presă, care prezintă, în mod probabil
nedeliberat, caracteristici aparținând stereotipului grupului „vulnerabil” sau, dimpotrivă caracteristici
din registrul contrar (contra-schematic) al stereotipului, stimulând activarea acestuia. Faptul că
televiziunea olandeză prezenta, în 2004, în mod constant în cadrul emisiunilor de știri comportamente
violente și încercările de eludarea legii ale unor tineri marocani din cele mai importante orașe locale era
de natură să genereze, în viața reală, comportamente discriminatorii evidente față de aceștia. Prin
comparație, posturile de televiziune românești abundă de știri despre membri ai comunității rrome
implicați în acte violente. Dincolo de analiza frecvenței de apariție în mass media a acestor manifestării
și cu referire la grupul majoritar, mi se pare interesant de subliniat faptul că media activează prejudecăți
239prin sintagme de genul „un tânăr rrom din București” și respectiv „un tânăr marocan din Amsterdam”,
subliniind apartenență etnică a persoanei implicate (adesea presupusă și de prea puține ori asumată de
cei în cauză) și nu apartenența evenimentului la categoria „delincvență juvenilă”, care ar rezulta din
accentuarea categoriei de vârstă în care se află persoana implicată.
În acest sens, Michel Wieviorka face apel la termenul de „rasism instituțional” sau
„declarat” care, departe de a avea un caracter subtil, a intrat în practicile uzuale, de zi cu zi ale
diferitelor sisteme sociale. Din acest punct de vedere, putem vorbi despre discriminare, fără a
vorbi de prejudecăți atâta timp cât analizăm discriminarea ca practică instituțională, ca o
caracteristică asociată în mod direct sistemului social și care se autoreproduce. Putem vorbi de
indivizi care, fără a avea prejudecăți, perpetuează existența unor sisteme care practică tratamente
discriminatorii și se opun oricăror schimbări care ar favoriza grupul minoritar. Astfel, deplasăm discuția
de la nivel micro la caracteristicile structural-sistemice care favorizează și mențin comportamentele
discriminatorii. Afirmam anterior că rasismul și, în general, practicile discriminatorii sunt puternic
sancționate în societățile vestice. Cu toate acestea, ceea ce se cere cetățenilor – după cum susține și
Michel Wieviorka este un comportament rațional și egalitarist, care nu echivalează cu schimbări la nivel
instituțional. Actorii sociali adoptă un comportament lipsit de prejudecăți „ca un lux pe care și-l pot
oferi” (M. Wieviorka, 1991/1993, p. 99), ceea ce nu-i împiedică să facă apel la caracteristicile sistemului
ori de câte ori bunăstarea majorității pare amenințată de o minoritate activă. Rasismul instituțional nu
numai că se autoperpetuează în procesul reglării funcționale a sistemului, dar reprezintă și un scut
protector al majorității care tinde să-și mențină poziția privilegiată.
Controlul stereotipurilor și combaterea discriminării
Ne putem întreba, firește, de ce stereotipurile sunt menținute timp îndelungat și ghidează modul în
care interpretăm informația despre celălalt. Michael W. Eysenk (2004) semnalează câteva procese care
sporesc influența gândirii stereotipe:
1) Reținem mai ușor în memorie, stocăm timp mai îndelungat și reactualizăm mai rapid
informațiile consistente cu stereotipurile noastre, comparativ cu cele inconsistente.
Galen V. Bodenhausen (1988) aduce argumente empirice în favoarea acestei teorii,
proiectând un experiment în care subiecții (americani) jucau rolul unor jurați care
trebuiau să hotărască sentința unui acuzat. În urma prezentării probelor acuzării,
participanții au decis condamnarea lui, când acesta a fost prezentat ca fiind Carlos
Ramirez (de origine hispanică) și achitarea lui când fost prezentat ca fiind Robert
Johnson. Discrepanța nu s-a produs când subiecții, din ambele grupuri
experimentale, nu au trebuit să ia decizii la finalul acuzării, ci după prezentarea
fiecărei dovezi. Aceste rezultate arată că indivizii au memorat selectiv anumite
informații și le-au actualizat, în conformitate cu stereotipul despre grupul social
analizat. Totuși, în anumite condiții, mai ales când evaluatorii nu au stereotipuri
240puternice față de un anume grup social, ci mai degrabă stereotipuri moderate,
informațiile inconsistente cu stereotipul sunt mai ușor memorate sau reactualizate.
2) Efectul priming – faptul că auzim sau vedem în mod frecvent informații stereotipe
ne face să ne comportăm și să gândim în mod stereotip. O astfel de abordare pune în
evidență rolul media în controlul gândirii stereotipe.
3) Stereotipurile sunt ușor de conservat, pentru că ele sunt menținute în procesul
atribuirii. Ori de câte ori nu știm cum anume să atribuim o cauză unui comportament
sau dacă să atribuim sau nu o caracteristică unei persoane, apelăm la stereotipuri.
Dacă realitatea este incertă și facem atribuiri dispoziționale sau situaționale unor
fenomene identificate, gândirea stereotipă funcționează ca punct de reper. De altfel,
experimentul prezentat de Galen V. Bodenhausen (1988) poate fi reinterpretat dacă
ținem cont de evidențele prezentate: dacă evidențele ar fi punctat clar în favoarea
condamnării, evaluările probabil că nu ar fi fost discrepante, în funcție apartenența
etnică atribuită inculpatului. Când însă evidențele creează o situație de incertitudine,
stereotipul se activează ca bază pentru atribuirea sau nu a vinovăției.
Din perspectiva teoriei „încălcării așteptărilor” și, respectiv, a „contrastului social”, una dintre
modalitățile de combatere a stereotipurilor poate fi confruntarea actorilor sociali cu membrii
contrastereotipi. Alan J. Lambert și colaboratorii (2003) susțin că cererile explicite de a evita
stereotipurile: „Este necesar să evităm să ne comportăm într-o manieră rasistă”, „Nu trebuie să gândim
stereotip!”, „Să nu discriminăm femeile!” pot avea efecte perverse, activând stereotipul și conducând la
discriminare, datorită creșterii anxietății sociale. Menționarea unuia sau altuia dintre stereotipuri, crește
accesibilitatea și activează răspunsul dominant. Astfel de imperative se dovedesc inițial de succes,
urmate de o creștere a utilizării gândirii stereotipe.
Este foarte dificil să lupți împotriva stereotipurilor, pentru că ele fac parte din cunoașterea comună,
din evidențele bunului simț. Din perspectiva teoriei identității sociale, intervine eroarea loialistă
(loyalistic bias ). Orice individ care încalcă stereotipurile grupului său de apartenență poate dovedi o
„lipsă de loialitate” față de grup, care-l va sancționa prin respingere sau slabă integrare.
Daniel Kahneman și Amos Tversky (1973) au pus în evidență fenomenul diluției: activarea
stereotipurilor este inhibată dacă sunt oferite informații suplimentare despre membrii grupului
„vulnerabil”, care nu sunt legate de conținutul stereotipului. Spre exemplu, dacă vom cere unor subiecți
să caracterizeze o persoană despre care știu că este de etnie rromă, căsătorită, are doi copii, are 27 de
ani și lucrează într-o întreprindere privată, activarea stereotipului va fi „diluată” în comparație cu situația
în care subiecții ar fi informați doar că persoana respectivă este de „etnie rromă”. Nuanțarea informației,
chiar nerelevană pentru baza comparării sociale, este de natură să inhibe activarea stereotipului. În plus,
crearea unor situații mai puțin ambigui permite o mai atentă evaluare a detaliilor.
Daniel Kahneman și Amos Tversky (1973) semnalează faptul că fenomenul diluției apare și când
subiecților li se spune clar cum să se raporteze la informație. Dacă unui subiect i se cere să spună ce
crede despre un altul aparținând unui grup social stereotip, precizându-se: „Raportați-vă la informație
ca și cum ați fi un angajator și ați dori să faceți o selecție a posibililor candidați pentru o slujbă” sau,
241dimpotrivă, li se spune „Tratați informația făcând apel la experiența dumneavoastră de viață”, gradul de
activare a stereotipului va fi diferit. Dacă nu se specifică evaluatorului cum anume să trateze informația,
el va alege un mod propriu, care rămâne necunoscut cercetătorului. Așadar, una dintre modalitățile de
control ale activării stereotipului este precizarea, pentru actorii sociali, a registrului în care are loc
evaluarea, care este scopul acesteia și cum anume să se raporteze la informație.
Totuși, după cum susțin Vincent Yzerbyt și Georges Schadron (1996/2002), când subiecții consideră
că dețin informații semnificative despre celălalt, îl pot judeca activând stereotipul. Aceasta deoarece
indivizii folosesc „teorii implicite” în evaluarea celuilalt. Astfel, indivizii pot refuza să afirme judecăți
față de cineva dacă li se spune doar că „este de etnie rromă”, pentru că există o presiune socială de a
evita judecățile bazate exclusiv pe informații categoriale. Pot, de asemenea, să evite să judece pe cineva,
știind doar că respectivei persoane „îi place să se uite la televizor și petrece mult timp cu prietenii”,
considerând această informație insuficientă pentru a face o evaluare. Dacă informației categoriale i se
adaugă cea nerelevantă, știind de data aceasta că celălalt „este de etnie rromă, îi place să se uite la
televizor și petrece mult timp cu prietenii”, subiectul evaluator s-ar putea să considere că are suficiente
informații pentru a face o evaluare.
Întrebări recapitulative și teme de reflecție
Asigurați-vă că ați înțeles diferența dintre stereotip, prejudecată și discriminare socială.
Care sunt principalele metode de măsurare a stereotipurilor? Cum putem determina dacă indivizii au prejudecăți
față de anumite grupuri sociale?
Explicați mecanismul fenomenului de „amenințare a stereotipului” ( stereotype threat ) și discutați consecințele sale
asupra performanțelor individuale.
În ce constă „rasismul simbolic”? Dar „rasismul ambivalent”? Cum am putea identifica aceste fenomene?
Proiectați o cercetare prin care să relevați stereotipurile etnice și de gen la studenții români. Ce instrumente ați
folosit?
Comentați rezultatele cercetărilor realizate de guvernul britanic în 1965 pentru a surprinde comportamentele
discriminatorii ale englezilor, redate de Rupert Brown (1995).
Cum explicați persistența comportamentelor discriminatorii, pe criterii rasiale, în societatea modernă, atâta timp
cât acestea sunt sancționate social?
Ce caracteristici au cei cu probabilitate mai ridicată de a discrimina pe alții pe criterii rasiale?
Bibliografie orientativă
Bourhis, Richard Y. și Leyens, Jacques-Philippe (coord.) [1994] (1996) Stereotipuri, discriminare și relații
intergrupuri . Iași: Editura Polirom.
Chelcea, Septimiu (1994) Personalitate și societate în tranziție (pp. 258-279). București: Editura Știință &
Tehnică.
Goffman, Erving [1959] (2003) Viața cotidiană ca spectacol . București: Editura comunicare.ro.
Lippman, Walter [1922] (1997) Public Opinion . New York: Free Press Paperbacks.
Morris, Desmond [1967] (1991) Maimuța goală . București: Editura Enciclopedică.
Yzebyt, Vincent și Schadron, Georges [1996] (2002) Cunoașterea și judecarea celuilalt . Iași: Editura Polirom.
Wiewiorka, Michel [1991] (1994) Spațiul rasismului . București: Editura Humanit as.
242
24314
Selful. Cu referire la selful românesc
Septimiu Chelcea
După ce voi arăta ce designează termenul de „sef”, voi prezenta o investigație proprie asupra „selfului
românesc”. Sper că această cercetare vă va îndemna să reflectați asupra propriul dumneavoastră self.
Ce se înțelege prin termenul de „self”?
Fiecare individ își percepe propria persoană așa cum își construiește o imagine despre lucruri sau despre
ceilalți. Spunem despre noi că suntem inteligenți, pentru că – nu-i așa?! – „Este un mare prost cel care
nu crede despre sine că este mare deștept”. Mai apreciem punctualitatea, imaginația, sensibilitatea,
voința, empatia, ne recunoaștem egoismul, neimplicarea, lipsa de creativitate etc. pe care le-am probat
în atâtea și atâtea împrejurări. Sistemul acestor caracteristici pozitive și negative pe care ni le atribuim
constituie selful sau sinele nostru. Selful „scoate în relief capacitatea reflexivă și reflexivă a ființelor
umane de a se percepe pe ele însele ca obiecte ale propriei gândiri” (G. Marshall, 2003, p. 522).
Termenul de „self” designează „o colecție organizată de credințe și simțăminte despre noi înșine”
(R. Baron et al., 1998, p. 76). „Conceptul de sine” ( self-concept ) semnifică „totalitatea gândurilor și
simțămintelor unui individ care se referă la el însuși ca obiect” (M. Rosenberg, 1989, p. 34). Morris
Rosemberg consideră că în analiza conceptului de „self” trebuie să se facă distincție între conținutul,
structura, dimensiunile și limitele acestuia. Conținutul este dat de „identitățile sociale” (grupul de
apartenență, grupurile de referință, sistemul rol-status-urilor sociale) și de „dispozițiile psihice”
(tendința de a reacționa ca bărbat sau ca femeie, ca adolescent sau persoană matură, ca român și
european etc.), pe care individul își dă seama că le are. Relația dintre identitățile sociale și dispozițiile
psihice conferă structură originală a selfului fiecăruia. Dimensiunile selfului (intensitatea, stabilitatea,
consecvența) se referă la calitățile sentimentelor și gândurilor despre sine. În fine, limitele selfului se
referă la „anexele sinelui” (de exemplu, sentimentele sociale de rușine și vinovăție pentru
comportamentele din trecut, mândria de a face parte dintr-un anumit grup, sentimentul de superioritate
conferit de marca automobilului pere care l-ai cumpărat).
În prezent, se face distincție între „selful existent” (imaginea despre noi înșine pe care o avem în prezent),
„selful dorit” (ce ne-ar place să fim) și „selful ideal” (cum ar trebui să fim). Între cele trei de selfuri pot exista
nu numai discrepanțe, dar și contradicții, care uneori sunt trăite dramatic. Îmi dau seama cine sunt și
de prăpasita care mă desparte de ceea ce ar trebui să fiu. Conștientizarea discrepanței dintre selful
244actual și selful dorit sau selful ideal se poate solda cu mobilizarea persoanei sau, dimpotrivă, cu
sentimentele de frică, anxitate, dispreț de sine etc.
De asemenea, conceptului de „self” îi sunt asociate o mulțime de determinări, vorbindu- se de:
conștiință de sine ( self-awareness ), concept de sine ( self-concept ), revelarea sinelui, oferirea de
informații despre propria persoană ( self-disclosure ), discrepanță de self, diferențele dintre selful actual
și selful ideal ( self-dicrepancies ), intensificarea sinelui, interpretarea situațiilor astfel ca obținem o
imagine pozitivă despre noi înșine ( self-enhencement ), apreciere de sine, evaluarea sinelui ( self-
esteeam), handicaparea sinelui, acțiunea de sabotare a propriilor acțiuni și de interpretare a
oportunităților ca scuză pentru eșecuri ( self-handicapping ), monitorizarea sinelui, tendința de
supraveghere a prezentării sinelui ( self-monitoring ), controlul sinelui, modul în care oamenii reglează
acțiunile lor ( self-regulation ), scheme de sine, ansamblul ideilor prin care este interpretat sinele ( self-
schemas), eroarea de atribuire internă a cauzelor acțiunilor reușite și atribuire externă a celor nereușite
(sefl-seving bias ), verificare a sinelui, interpretarea situațiilor astfel încât să confirme conceptul de
sine (self-verification ).
Deși conceptul de „self” are o istorie de peste o sută de ani, el a rămas în centrul atenției multor
psihosociologi din întreaga lume, inclusiv din România. În acest sens, sunt de consemnat contribuțiile
teoretice și cercetările concrete de teren datorate lui Alin Gavreliuc (2002), Luminița M. Iacob (2003),
Petru Iluț (2001, 2009), Ovidiu Lungu (2003), Mielu Zlate (1998).
Din istoricul concepțiilor despre self
Se acceptă unanim că teoriile actuale despre self se bazează pe concepțiile lui Williom James și George
Herbert Mead. Medicul, psihologul și filosoful american William James (1842–1910), unul dintre
întemeietorii pragmatismului ca orientare filosofică, rezerva un capitol întreg din The Principles of
Psychology (1890) discutării „conștiinței selfului”. De fapt, William James a fost primul care a analizat
sistematic conceptul de „self”, distingând „selful material” (sentimentele referitoare la noi înșine și
imaginea a ceea ce suntem: studenți, profesori, șomeri, patroni etc.) de „selful social” (imaginile și
sentimentele derivate din raporturile cu alte persoane: prieten, iubit, părinte, lider etc.) și de „selful
spiritual” (imaginea despre propria personalitate în ansamblul ei).
În sociologie, termenul a fost introdus în 1902 de către Charles H. Cooley în lucrarea Human Nature
and Social Order , care a fundamentat teoria looking-glass self , eul fiind considerat oglindire și reoglindire
în ceilalți. Metafora looking-glass sugerează că self concept-ul este un produs al interacțiunii sociale.
Privindu-i pe alții, noi ne vedem ca într-o oglindă, aflăm cum apărem în fața lor. În concepția lui Charles
H. Cooley, grupurile primare au un rol hotărâtor în formarea selfului: „Poate cel mai bun mod de a descrie
acest caracter de ansamblu ar fi să spunem că el este noi; el implică un fel de simpatie și de identificare
reciprocă pentru care termenul noi reprezintă expresia naturală. Individul trăiește simțindu-se parte a
ansamblului și își găsește scopurile principale ale voinței lui în modul de a simți al grupului” (Ch.H.
245Cooley, 1909, p. 15). În esență, teoria despre sef a lui Charles H. Cooley se fondează pe asumpțiile: 1) Ca
urmare a interacțiunilor cu alții, oamenii interpretează gesturile acestora și își formează o imafine despre
ei înșiși din punctul de vedere al celorlalți ( looking glass self ); 2) Participarea la grupul primar este factorul
cel mai important în geneza selfului.
Lucrarea lui George H. Mead Mind, Self and Society from the Dtandpoint of a Social Behaviorist
(1934), tipărită postum, consacră definitiv termenul de „self”. George H. Mead (1863 – 1931)
argumentează că dezvoltarea selfului se realizează numai prin comunicare și prin exercițiul de a ne privi
pe noi înșine din perspectiva altor persoane, a societății ca întreg. Cu un cuvânt, „Mai mult sau mai puțin
inconștient, ne vedem pe noi înșine așa cum alții ne văd pe noi. […] Inconștient, noi ne plasăm în locul
celorlalți și acționăm așa cum acționează ei” (G. H. Mead, 1934, pp. 68-69). Fondatorul
„interacționismului simbolic”, George H. Mead, care considera că psihologia socială studiază
comportamentul individual în relație cu procesele sociale, aprecia că selful nu poate fi izolat de societate,
de comunicarea prin simboluri. (tabelul 1)
Tabelul 1. Aspecte ale selfului (după S. Franzoi, 1996/2000, p. 42)
Teoria selfului
a lui William James Teoria selfului
a lui George H. Mead Teorii contemporane
ale selfului
Relevarea dimensiunilor selfului
matur și argumentarea că acestea
sunt dobândite prin identificare
emoțională.
Relevarea modului în care se
dezvoltă selful și argumentarea că
acesta este un proces cognitiv
determinat de interacțiunile
simbolice și de rolul asumat.
Dezvoltarea teoriilor
lui William James
și George H. Mead.
Conceptul utilizat pentru descrierea selfului subiectiv
„I”; selful ca receptacol
și inițiator al acținii.
„I”; selful ca receptacol și inițiator
al acținii.
„Funcție executivă”: toate
procesele cognitive și afective
care inițiază și reglează
comportamentul.
Conceptul utilizat pentru descrierea selfului subiectiv
„Me”; selful ca orice simbolizează
și afirmă ce și cum este
o persoană. „Me”; selful ca imagine a ceea ce
cred alții. „Self-concept”: ansamblul
ideilor și sentimentelor ce
definesc sinele ca un obiect.
Concepția fondatorului „interacționismului simbolic” a influențat puternic perspectiva dramaturgică
asupra selfului dezvoltată de Erving Goffman (1922 – 1982). În lucrarea The Presentation fo self in
Everyday Life (1959), tradusă la noi sub titlul Viața cotidiană ca spectacol (2003), Erving Goffman
schițează cele șase „principii ale dramaturgiei”: performările, echipele, regiunile, rolurile discrepante,
comunicarea neadecvată a caracterului și managementul impresiei. Analogia goffmaniană a vieții
sociale cu spectacolul de teatru nu este nouă. William Shakespeare (1564 – 1616) spunea în Neguțătorul
din Veneția : „Consider lumea ce este, / O scenă, pe care fiecare-și joacă rolul”. Chiar dacă ideea că „ne
punem în scenă pentru alții” nu este nouă, inedit este faptul că Erving Goffman a demonstrat convingător
246că structura socială poate fi înțeleasă după modul în care persoanele gestionează selful pe care îl prezintă
celorlalți.
Astăzi, selful în context social constituie una dintre cele patru teme majore ale psihologiei
sociale sociologice, alături de „construcția socială a realității”, „influența socială asupra gândirii și
emoțiilor” și „interacțiunea și inegalitatea socială”. Ralph H. Turner (1976), Philip Blumstein (1991),
Kenneth J. Gergen (1991), Antony Giddens (1991), David Snow și Leon Anderson (1993), Cecilia L.
Ridgeway (1995) și încă alții au adus contribuții dintre cele mai semnificative la cristalizarea unei teorii a
selfului foarte bine articulate.
Dezvoltări ale teoriei despre self
Am semnalat deja multitudinea determinărilor selfului. Mă voi referi la câteva dintre ele pentru a avea o
imagine despre abordările teoretice privind selful.
Aprecierea de sine (self-esteeam ), evaluarea sau respectul de sine, include autoevaluările pozitive și
negative ale selfului (M. Rosenberg, 1979). Evaluarea sinelui poate fi globală, când avem în vedere
selful în integralitatea lui, sau specifică, situație în care ne referim la un aspect particular al selfului.
Această evaluare variază temporal: unele caracteristici sunt mai stabile (de exemplu, culoarea tenului),
altele mai ușor de schimbat (de exemplu, culoarea părului). De asemenea, unele persoane au o
evaluare a sinelui relativ stabilă pe parcursul întregii vieți, alte persoane alternând aprecierile pozitive
cu cele mai mult sau mai puțin negative.
Se apreciază că în culturile vestice majoritatea oamenilor tind să aibă o apreciere de sine înalt
pozitivă și sunt motivați să o mențină la un nivel ridicat (J. Crocker și W.H. Bylsma, 1995). Așa cum
au relevat cercetările lui S. E. Taylor și J.D. Brown (1988) și cum ne putem da seama pe baza
observațiilor de zi cu zi este important să avem o autoevaluare de sine pozitivă
Reprezentarea mintală a selfului
Cercetările psihosociologice realizate de D. M. Messik, S. Bloom, J. P. Boldizar și C. D. Samuelson
(1985) au pus în evidență tendința oamenilor de a se percepe pe ei înșiși ca fiind mai buni (mai generoși,
mai onești etc.) decât alții sau, în orice caz, nu atât de răi ca alții. Această tendință subiectivă,
neconștientizată, a primit numele de fairness bias , ceea ce în traducere ar putea fi numită „eroarea
onestității” .
Generalitatea tendinței de a ne autoatribui mai multe comportamente morale, de cooperare,
de ajutorare a altora, cu un cuvânt, comportamente dezirabile social, decât comportamente nedezirabile
social a fost pusă în evidență de studiile lui G.R. Goethals (1986). Când ne comparăm cu alții, ne
reprezentăm mintal self-ul mai pozitiv decât este în realitate. S. T. Allison, D. M. Messick și G. R.
Goethals (1989) au descoperit că tendința de a ne percepe ca fiind superiori celorlalți apare când ne
247referim la moralitate (onestitate), dar nu și atunci când avem în vedere inteligența. Subiecții de
experiment au relatat despre mai multe comportamente corecte, în conformitate cu normele morale, când
s-au referit la ei înșiși, decât atunci când s-au referit la alții, dar nu s-au considerat mai inteligenți decât
cei cu care s-au comparat. S. T. Allison et al. (1989) au botezat cu numele celebrului campion de box
Muhammad Ali (Cassius Clay) tendința de a ne percepe mai onești, dar nu mai inteligenți decât alții.
Fiind întrebat dacă nu a fost recrutat în armată pentru că în mod real nu a reușit la testul de inteligență
sau pentru că intenționat a completat greșit testul spre a scăpa de serviciul militar, Muhammad Ali (l975)
a răspuns: „Eu am afirmat doar că sunt cel mai bun, nu cel mai inteligent”. Replica marelui campion de
box a fost interpretată de cercetători nu ca o particularitate a modului său de a se percepe, ci ca o
constantă a reprezentării mintale a selfului. „Efectul Muhammad Ali” a fost constatat nu numai în SUA,
ci și în Olanda.
Explicarea „efectului Muhammad Ali”, propusă de S.T. Allison at al. (1989), se bazează pe
diferențele dintre dimensiunile onestității și inteligenței: dezirabilitatea, controlabilitatea și
verificabilitatea. M.E. Alicke (1985) a avansat ipoteza că evaluarea globală a selfului este influențată de
dezirabilitatea și de controlabilitatea trăsăturilor de personalitate autoatribuite. Cercetarea a fost
realizată pe un număr de 164 de studenți de la cursurile introductive de psihologie de la University of
North Carolina . Unii studenți (n = 80, studente = 49 și studenți = 31) au avut sarcina să evalueze
dezirabilitatea trăsăturilor de personalitate (adjective), iar ceilalți (n = 87, studente = 49 și studenți = 38)
au trebuit să aprecieze dacă respectivele trăsături de personalitate sunt controlabile sau nu. Trăsăturile
de personalitate, în număr de 362, au fost selectate din lista celor 555 de adjective alcătuită de N.H.
Andersen (1968). S-a utilizat o scală de adjective bipolare, cu șapte trepte (1 = foarte nedezirabil; 7 =
foarte dezirabil). Dezirabilitatea a fost definită foarte simplu, ca fiind ceva ce este bine să posezi. În mod
asemănător s-a determinat și controlabilitatea, înțelegându-se prin aceasta proprietatea trăsăturilor de
personalitate de a fi create, dezvoltate sau eliminate prin voință sau eforturi proprii. Rezultatele studiului
au pus în evidență că subiecții și-au atribuit lor trăsături dezirabile într-o mai mare proporție decât
colegilor lor: „Subiecții au perceput că diferitele trăsături le sunt cu atât mai caracteristice lor,
comparativ cu colegii lor, cu cât acestea sunt mai dezirabile” (M.E. Alicke, 1985, 1626). Mark E. Alicke
(1985, 1627) conchide cã „dezirabilitatea unei trăsături determină gradul și direcția diferenței dintre
evaluarea selfului și evaluarea altora”. Același studiu a pus în evidență și interacțiunea dintre
dezirabilitate și controlabilitate: cu cât nivelul de controlabilitate al unei trăsături de personalitate este
mai ridicat, cu atât este ea mai dezirabilă.
Și alte cercetări au condus la aceleași concluzii. Ne percepem mai morali comparativ cu ceilalți pentru că
onestitatea este considerată mai dezirabilă și mai controlabilă decât inteligența. În comparație cu alții, avem
tendința de a ne percepe mai morali, pentru că dorim să fim superiori altora nu în legătură cu orice, ci în legătură
cu ceea ce privește scorurile la întrebările despre controlabilitatea onestității și despre controlabilitatea
inteligenței. Este de reținut că diferența dintre ele este statistic semnificativă la probabilitatea p < 0,001 (mediile
fiind de 9,62 și, respectiv, 6,19). În fine, și în legătură cu verificabilitatea celor două caracteristici ale
248personalității s-au obținut valori ale mediilor aritmetice ponderate care conduc la o diferență de 0,31,
semnificativă statistic la probabilitatea de 0,05 (m = 7,92 la întrebarea despre verificabilitatea onestității; m =
8,23 la întrebarea nr. 8, despre verificabilitatea inteligenței; t(411) = 2,31). În Tabelul 10.1 sunt prezentate
scorurile pentru fiecare scală a diferențiatorului semantic cu ceea ce este cel mai dezirabil, în mod concret în
legătură cu onestitatea. Din acest punct de vedere, „efectul Muhammad Ali” poate fi considerat o „funcție a
atributului dezirabilității”.
Explicația din perspectiva controlabilității se bazează pe faptul că onestitatea reprezintă o caracteristică
a personalității de care individul se face responsabil, în timp ce inteligența constituie în bună măsură ceva
dat, înnăscut. După formula scriitoarei franceze George Sand, „inventatoarea feminismului”: inteligent te
naști, bun devii (după I. Pârvulescu, 1999, 6). Prin efort de voință, prin educație putem deveni mai onești,
dar nu mai inteligenți, cel puțin după o anumită vârstă. Și oamenii înclină să se perceapă ca fiind superiori
în ceea ce privește caracteristicile ce stau sub controlul lor, sunt influențate de deciziile și comportamentele
lor. „În condițiile unei dezirabilități înalte, evaluarea selfului, în comparație cu alții, va fi mai ridicată la
trăsăturile puternic controlabile decât la cele slab controlabile” (M. E. Alicke, 1985, p. 1623).
În fine, s-a presupus că „efectul Muhammad Ali” este mediat de verificabilitatea onestității și inteligenței.
Pentru că, în comparație cu inteligența, a fi bun sau rău este mai dificil de observat, atribuirea onestității este
mai ambiguă decât judecata evaluativă asupra inteligenței. În această situație, apare tendința subiectivă de a
crede despre noi că suntem mai onești decât alții, nu mai inteligenți.
Verificarea „efectului Muhammad Ali” în România
În cercetările pe care le-am realizat în anii 1999-2000 în colaborare cu un grup de doctoranzi, am raportat
selful la identitatea națională. Relația dintre self și identitate poate fi analizată în dublu sens: selful ca
produs al identității, un prim sens, și identitatea ca bază a selfului, cel de-al doilea sens. Philip Blumstein
(1991/2000, p. 183), analizând producerea selflui în relațiile interpersonale, formulează concluzia: „selful
este creat, menținut și schimbat în virtutea structurii relațiilor intime și a naturii interacțiunilor în care
este implicat”. Acceptând această poziție teoretică, avem temei să susținem că noi, românii, ca popor
avem un anumit mod de a ne autoevalua (selful românesc) pentru că avem o identitate europeană (self
vestic). Tranziția postcomunistă a generat unele particularități în felul în care ne raportăm la noi înșine
și la alții. Aceasta este miza cercetării „efectului Muhammad Ali” la români.
Anterior investigației noastre, se cunoștea că „efectul Muhammad Ali” operează la subiecții americani
și vest-europeni. Ne-am întrebat dacă acest efect apare și în reprezentarea self-ului altora, în România, de
exemplu. Am înțeles self-ul ca un produs al activității reflexive, al conștiinței de sine – în fond, chintesența
condiției umane (V. Gecas și P. J. Burke, 1995/1998, p. 42). Selful sau self conceptul cuprinde „suma totală
a judecăților și sentimentelor persoanei despre ea însăși ca obiect al cunoașterii” (Rosenberg, 1979). Așa cum
precizau Viktor Gecas și Peter J. Burke (1995/1998, p. 42), „selful este compus din diferite identități,
atitudini, credințe, valori, motive și experiențe, împreună cu componentele lor afective și evaluative (de
249exemplu, self-efficacy, self-esteem ), prin intermediul cărora individul se definește pe sine însuși”. De acord
cu Roy F. Baumeister (1995/1999, p. 496), vom spune că „selful trebuie înțeles ca agentul activ care ia decizii
și inițiazã acțiuni”.
Scopul principal al investigației noastre vizează verificarea generalității „efectului Muhammad Ali” .
Am presupus că „efectul Muhammad Ali” este prezent și în reprezentările mintale ale românilor, dat
fiind faptul că țara noastră aparține culturii europene. Am presupus, de asemenea, că procesul de tranziție
de la economia centralizată la economia de piață va genera anumite particularități în structura efectului
cercetat. Posibilitatea îmbogățirii rapide prin mijloace necinstite, fapt ce însoțește procesul de tranziție,
se repercutează în sensul reducerii dezirabilității onestității. Un alt scop al investigației îl constituie
verificarea influenței emoționalității în reprezentarea mintală a selfului și a altora. Cercetările inițiate de
Susan M. Andersen (1984) în domeniul reprezentărilor mintale și al procesării informațiilor sociale au
probat relevanța factorului emoțional în atenuarea diferențelor dintre reprezentarea mintală a selfului și a
altora, după cum acești alții sunt persoane semnificative sau persoane nesemnificative pentru viața și
modul de gândire al subiecților testați. Aceleași cercetări au condus la concluzia că reprezentarea selfului
este influențată de caracterul privat (ceea ce este intern, greu observabil, personal, particular) sau public
(ceea ce este extern, ușor observabil, deschis, social). S. M. Andersen, N. S. Glassman și D. A. Gold (1998,
p. 857) au demonstrat că „reprezentările selfului diferă atât față de reprezentările altora, semnificativi sau
nesemnificativi în ceea ce privește structura lor, cât și din punctul de vedere al procesării informațiilor, în
funcție de tipurile specifice ale conținuturilor informaționale”.
Metodologia . Persoanele investigate: au participat la cercetare 412 studenți din București (42% studenți
și 58% studente), din zece facultăți cu profil de științe sociale (77%) și de științe inginerești (23%).
Procedeu l. Aplicarea chestionarului s-a făcut colectiv, prin tehnica extemporalului, în cursul lunii
noiembrie (1999). Studenților li s-a relatat că ancheta psihosociologică la care iau parte are o finalitate
științifică, răspunsurile fiind anonime și confidențiale, și că selecția lor a fost aleatorie. Nu s-a înregistrat
nici un refuz de participare. Completarea chestionarului a durat 10-15 minute.
Măsurarea . „Efectul Muhammad Ali” a fost măsurat cu ajutorul unui chestionar cu întrebări închise.
Chestionarul a fost pretestat în iulie 1999 pe un număr de 75 de studenți de la Universitatea „Al. I. Cuza”
din Iași și pe un număr de 157 de studenți din Centrul universitar București. Ca urmare a acestei
pretestări, în forma finală a chestionarului a fost inclus un diferențiator semantic, având ca stimuli
termenii de „onestitate” și „inteligență”. Primele zece întrebări vizau reprezentarea selfului și a altora,
sub aspectul onestității și al inteligenței. Primele două întrebări din chestionar se refereau la
dezirabilitatea onestității, iar următoarele două măsurau dezirabilitatea inteligenței. Controlabilitatea și
verificabilitatea celor două aspecte au fost puse în evidență prin răspunsurile la un set de patru întrebări.
Fiecare dintre cele zece întrebări solicita răspunsuri scalate de la 1 (în foarte mică măsură) la 11 (în
foarte mare măsură). Întrebările au fost construite după modelul celor folosite în studiul lui P.A.M. Van
250Lange și C. Sedikides (1998). Pentru determinarea emoționalității ce înconjoară termenii „onest” și
„cinstit”, am folosit un diferențiator semantic cu 17 perechi de adjective bipolare, fiecare având câte
șapte valori. Așa cum se știe, diferențiatorul semantic „permite măsurarea reacțiilor la stimulii din lumea
înconjurătoare și la concepte cu ajutorul scalelor bipolare sau de notare” (D. R. Heise, 1970, p. 235). În
ceea ce ne privește, am urmărit reacția studenților la conceptele de „onestitate” și de „inteligență”.
Perechile de adjective bipolare au fost selectate în conformitate cu structura EPA (Evaluare, Putere,
Activitate). Am procedat la analiza separată a scorurilor (media aritmetică ponderată) pentru fiecare
scală. Diferențiatorul semantic a servit și pentru verificarea consistenței răspunsurilor la întrebările
referitoare la dezirabilitatea, controlabilitatea și verificabilitatea onestității și inteligenței. Prelucrarea
datelor s-a făcut cu ajutorul SPSS-ului. S-au calculat mediile aritmetice ponderate și deviația standard
pentru răspunsurile la fiecare întrebare. S-a aplicat testul t și analiza de varianță pentru determinarea
semnificației statistice a diferențelor dintre mediile aritmetice. S-au stabilit corelațiile dintre răspunsurile
la perechile de întrebări (coeficientul r).
Rezultatele . Pentru cei 412 studenți din Centrul universitar București, scorul la întrebarea vizând
autopercepția onestității este 7,56 (pe un continuum de la 1, semnificând „Mult mai puțin cinstit decât
colegii de facultate”, până la 11, adică „Mult mai cinstit decât colegii de facultate”). La întrebarea nr. 6
referitoare la autopercepția inteligenței s-a obținut scorul 7,06 (pe un continuum asemănător, de la 1 la
11). Diferența dintre cele două scoruri (0,50) este statistic semnificativă la o probabilitate mai mică de
0,01 (t(411) = 5,13). Deviația standard a răspunsurilor la întrebarea despre cinste este 1,71, iar la
întrebarea despre inteligență este 1,58, ceea ce arată o variabilitate mai mare a autopercepției onestității
decât autopercepția inteligenței. La întrebarea: „În ce măsură cinstea este o trăsătură psihomorală de
dorit la o persoană?” (cu răspunsuri scalate de la 1 = în foarte mică măsură la 11 = în foarte mare măsură)
scorul este 9,62. Comparativ, scorul la întrebarea: „În ce măsură inteligența este o trăsătură psihologică
de dorit la o persoană? ” este cu 0,14 mai mare, adică 9,76. Diferența dintre cele două scoruri (medii
aritmetice ponderate) nu este statistic semnificativă (t(411) = 1,51, p < 0,13).
De remarcat că profilul EPA al celor doi stimuli (conceptele de “cinste” și de “inteligență”) diferă
semnificativ. Cea mai mare diferență apare în legătură cu caracterul ereditar/dobândit al onestității (m = 5,07)
și al inteligenței (m = 3,47) pe o scală cu șapte valori (1 = ereditar; 7 = dobândit). Diferența scorurilor este
statistic semnificativă la o probabilitate de 0,001 ( t(404) = 9,66).
Scorurile scalelor incluse în dimensiunea Evaluare (cald – rece, frumos – urât, liniștitor – enervant)
evidențiază faptul că, spre deosebire de stimulul „inteligență”, stimulul „cinste” evocă studenților
chestionați emoții pozitive. (tabelul 2)
Tabelul 2. Scorurile pentru medii la scalele incluse în dimensiunea „Evaluare“
Adjective bipolare Onestitate Inteligență Diferența Testul t Probabili-
tatea
251Cald – Rece 2,77 3,35 0,58 3,87 0,001
Frumos – Urât 0,97 1,33 0,36 2,85 0,004
Liniștitor – Enervant 1,69 2,16 0,47 3,32 0,001
Notă. Scalele au șapte valori (1 = emoție pozitivă; 7 = emoție negativă).
De asemenea, scorurile la scala verificabilității arată că pentru persoanele incluse în investigație, și nu
avem motiv să credem cã numai pentru ele, onestitatea constituie un aspect privat al selfului, comparativ
cu inteligența, care apare ca un aspect public al selfului (m = 7,92 pentru onestitate și m = 8,23 pentru
inteligență). Diferența dintre cele două scoruri este statistic semnificativă la o probabilitate de 0,02 ( t =
2,31).
În ceea ce privește reprezentarea celor două trăsături, testul t pentru eșantioane perechi indică
existența unei diferențe semnificative: t(411) = 5,13, p < 0,001, ceea ce înseamnă că este mult mai ușor
să evaluăm cât de cinstită este o persoană decât să evaluăm cât de inteligentă este ea. Există de asemenea
o diferență înalt semnificativă între măsura în care sunt valorizate la nivel social cele două trăsături:
inteligența este mult mai mult apreciată decât onestitatea (la testul t pentru eșantioane perechi s-a obținut
t(408) = 13,46, p < 0,001). Se constată o diferență semnificativă între dezirabilitatea personală și
controlabilitate atât în cazul onestității – t(411) = 13,05, p < 0,001 –, cât și al inteligenței: t(411) = 21,78,
p < 0,001, în sensul că ambele sunt mai dezirabile decât controlabile. Analiza datelor ne-a permis și
împărțirea subiecților în subgrupe din punctul de vedere al dezirabilității personale sau sociale. Astfel,
se remarcă o diferențiere de 38,3 la sută, considerând onestitatea mai dezirabilă personal, iar 48,8 la
sută, social; la fel, 41,5 la sută apreciază că inteligența este mai dezirabilă personal, iar 39,1 la sută,
social. Analiza de varianță (simplu factorial) – F(2, 409) = 21,54, p < 0,001 arată că aceia care privesc
cinstea ca fiind mai dezirabilă social exprimă aceeași opinie și despre inteligență, în sensul că o
consideră mai apreciată la nivel social, în comparație cu cei pentru care cinstea este mai dezirabilă
personal și care consideră într-o mai mică măsură că inteligența este apreciată la nivel social. Același
fenomen se observă și în cazul onestității: cei pentru care inteligența este mai dezirabilă la nivel social
consideră că și onestitatea este mai apreciată la nivel social: F(2,406) = 32,31, p < 0,001. În comparație
cu persoanele pentru care inteligența este mai dezirabilă social, cele pentru care ea este mai dezirabilă
personal afirmă într-o mai mare măsură că sunt mai inteligenți decât ceilalți: F(2,409) = 3,40, p < 0,034
(m1 = 7,01 iar m 2 = 7,15).
Printre diferențele în reprezentarea onestității și inteligenței se numără și următoarele: 1) Cei care
consideră cinstea mai dezirabilă social cred într-o mai mare măsură decât ceilalți că inteligența este ceva
„evident” ( t(182) = 2,42, p < 0,016), mai mult „contradictoriu” ( t(179) = 2,10, p < 0,037) decât
„limpede” și mai mult „ambiguu” decât „clar” ( t(181) = 2,75, p < 0,006); 2) Comparativ cu ceilalți,
persoanele pentru care inteligența este mai dezirabilă social decât personal o asociază mai des cu atributele
252„nedezirabil” ( t(166) = 2,71, p < 0,007) și „fără importanță” ( t(169) = 2,35, p < 0,02). Aceiași subiecți atribuie
mai frecvent onestității atributele „puternic” ( t(154) = 2,10, p < 0,037), “activ” ( t(154) = 2,10, p< 0,037) și
„valoros” ( t(154) = 2,18, p < 0,031).
Testul t pentru eșantioane independente arată că, în comparație cu bărbații, femeile cred într-o mai mare
măsură că sunt mai cinstite decât ceilalți ( t(405) = 3,03, p < 0,003); de asemenea, ele cred într-o mai mare
măsură decât bărbații în controlabilitatea onestității ( t(405) = 2,26, p < 0,024) și inteligenței ( t(405) = 2,64, p
< 0,008). Nu se constată diferențe între femei și bărbați din punctul de vedere al aprecierii propriei inteligențe
comparativ cu a altora. Considerăm că în acest caz nu se constată acțiunea stereotipurilor sociale referitoare
la inteligență, așa cum a fost pusă în evidență de cercetările din SUA, Marea Britanie și Hong Kong.
De asemenea, comparativ cu femeile, bărbații consideră că inteligența este mai „discretă” ( t(207) =
2,38, p < 0,018), femeile o consideră mai „interesantă” ( t(207) = 2,06, p < 0,041). Onestitatea este văzută
și de către bărbați ca fiind mai „discretă” ( t(190) = 2,96, p < 0,003), iar de femei ca având o „valoare”
mai mare ( t(191) = 2,59, p < 0,01).
Discutarea rezultatelor . „Efectul Muhammad Ali” este prezent și în reprezentările mintale ale self-ului
studenților din România. Așa cum ne așteptam, aparținând culturii europene, studenții români se percep
pe ei înșiși mai onești, nu mai inteligenți decât colegii lor de facultate, asemenea studenților din Europa
de Vest (și din SUA). Rezultatele investigației noastre susțin teza generalității „efectului Muhammad
Ali”. Cu cât baza empirică a unei investigații este mai largă, cu atât încrederea în rezultatele obținute
este mai mare. Din acest punct de vedere, deși am utilizat un eșantion de conveniență ( ad libitum ), avem
temei să considerăm că rezultatele la care am ajuns sunt demne de încredere. Nici în cercetările care au
pus în evidență efectul de care ne ocupăm nu s-au folosit eșantioane reprezentative la nivel național: P.
Van Lange și C. Sedikides (1998, p. 677), de exemplu, au inclus în cercetarea lor despre generalitatea
efectului un număr de 156 de studenți la psihologie din anii începători de la Free University din
Amsterdam. În investigația noastră au fost cuprinși studenți de la facultăți cu profile diferite, din
învățământul de stat și particular, din toți anii de studiu. Acest fapt este de natură să sporească încrederea
în rezultatele la care am ajuns și care se constituie într-un suport solid pentru generalitatea în cultura
europeană și nord-americană a „efectului Muhammad Ali.”
Și explicația efectului în termenii controlabilității și verificabilității este în concordanță cu rezultatele
înregistrate de noi. Pentru populația investigată, cea mai relevantă în reprezentarea selfului și a altora este
dimensiunea controlabilității. Urmează dimensiunea verificabilității. Această ierarhizare a factorilor
mediatori ai reprezentării mintale particularizează „efectul Muhammad Ali” în România, cu atât mai mult cu
cât – conform aprecierii persoanelor investigate – a fi inteligent este mai dezirabil decât a fi onest.
Atrage atenția faptul că opinia studenților privind dezirabilitatea onestității și a inteligenței diferă
semnificativ de opinia celorlalte categorii sociale, în ansamblu. Pe un eșantion de 1225 de persoane,
reprezentativ la nivel național, o anchetă INSOMAR efectuată în toamna anului 1999 a evidențiat că
sinceritatea (36%) și cinstea (27,0%) sunt cele mai apreciate trăsături de caracter. Comentând datele acestei
253anchete sociologice, apreciem că, fără un nivel de încredere corespunzător între oameni, societatea devine
anomică, intră într-o profundă criză morală, ajunge disfuncțională.
Așadar, în perioada de tranziție postcomunistă, pentru studenți dezirabilitatea onestității este mai redusă decât
dezirabilitatea inteligenței. Din cele zece facultăți în care s-a aplicat chestionarul pentru verificarea „efectului
Muhammad Ali” doar în patru dintre ele datele au fost concordante cu explicația dezirabilității caracteristicilor
selfului. Înseamnă că explicația efectului ar trebui completată, din moment ce efectul apare și în
condițiile absenței dezirabilități mai ridicate a onestității. Considerăm cã explicația ar putea fi completată
prin luarea în considerare a emoționalității pozitive și a caracterului privat al onestității. Avansăm
ipoteza că „efectul Muhammad Ali” se datorează factorilor cunoscuți din cercetările anterioare:
dezirabilitate, controlabilitate, verificabilitate, dar și particularităților în procesarea informațiilor sociale,
în funcție de emoționalitatea pozitivă a caracteristicilor private ale aspectelor selfului (onestitatea). Pe
de altă parte, suntem de părere că „efectul Muhammad Ali” ar trebui verificat și în condițiile comparării
cu „alții, semnificativi” (persoane apreciate de respondenți ca influențându-le viața și filosofia lor de
viață). Presupunem că într-o astfel de situație efectul va fi mai puțin evident sau chiar nu va apărea deloc.
Rămâne ca cercetările viitoare să verifice ipoteza formulată de noi.
Identificarea „efectului Muhammad Ali” în reprezentarea mintală a selfului studenților din România
repune în discuție și aduce noi argumente în controversa unui self vestic, distinct de selful estic. Clifford
Geertz (1975) a descris concepția vestică despre personalitate ca “o entitate delimitată,
autocuprinzătoare, autonomă, conținând o configurație unică a atributelor interne și acționând ca o
consecință a acestora” ( apud Gecas și Burke, 1995/1998, p. 55). După Hazel R. Markus și S. Kitayama
(1992), selful vestic reflectă etosul, în special american, caracterizat prin individualism, independență și
self-fidelitate ( self-reliance ). Studiile pe populație asiatică au pus în evidență un self esențial
interdependent, contextual și relațional, conectat și permeabil. Selful estic, descris și ca self japonez ,
prin comparație cu cel vestic, a fost identificat în cercetările pe populație japoneză.
Rezultatele acestei cercetări conduc la concluzia că, foarte probabil, „efectul Muhammad Ali”
caracterizează selful vestic, dar că pe axa Est-Vest pot fi identificate selfuri intermediare, în funcție de
experiențele individuale și de contextul socio-cultural. Un astfel de self intermediar, circumscris celui vestic,
este și selful românesc – cel puțin al studenților investigați.
Caracter național, naționalism și patriotism
Caracterul național constituie, dacă nu obiectul de studiu al etnografiei, cel puțin o temă centrală a
acestei științe despre viața propriului popor și a celorlalte popoare, ca individualități – după cum
înțelegea Ion Chelcea etnografia (2002, 21). Fiind o formă a conștiinței și sensibilității colective a
locuitorilor unui stat-națiune, caracterul național se bazează pe asumpția că persoanele care fac parte
dintr-o națiune „au în comun anumite caractersitici culturale și psihologice care le conferă o identitate
și îi deosebește [de persoanele ce aparțin altei națiuni – n.n.]” (F. Neiburg, 2001, p. 10296).
254Ideea că națiunile se disting prin caracteristici psihologice așa cum indivizii se deosebesc între ei
prin modul de a simți, de a gândi și de a acționa a apărut în a doua jumătate a secolulului al XVIII-lea
în Europa și a dobândit legitimitate un secol mai târziu, mai ales prin orientarea „Cultură și
personalitate”, promovată în antropologia americană de Ruth Benedict și Margaret Mead și în gîndirea
europeană de Gregory Bateson, Norbert Elias și Marcel Mauss – ca să amintesc numai câteva nume
notorii. În prezent, se încearcă o redefinire a termenului de „caracter național”, date fiind discuțiile
despre statul-națiune în contextul globalizării. Așa cum remarca Federico Neiburg (2001, p. 10298),
sentimentul apartenenței la o națiune are, precum Janus, două fețe: pe de o parte, asigură solidaritatea
celor care trăiesc în condiții sociale și culturale relativ omogene și, pe de altă parte, îi exclude pe cei
care nu aparțin respectivei națiuni, putând genera – ceea ce antropologul cultural brazilian numea –
„violență națională”.
Atașamentul la o națiune, gândită ca grup uman extins, constituie nucleul central al
„naționalismului” și „patriotismului”, două expresii distincte ale „identității naționale”. Referențialul îl
constituie termenul de „națiune”, care a gnenerat dispute ce se prelungesc până în prezent. Cred că pentru
evaluarea lucrării pe care o prefațez se cuvin câteva precizări în legătură cu conținutul conceptelor
menționate.
În lucrarea National Identity , Anthony D. Smith (1991, p. 14) definește „națiunea” ca fiind „o
populație care împarte un teritoriu istoric, mituri comune și memorii istorice, o cultură de masă, o
economie comună și drepturi și datorii legale comune pentru fiecare membru”. Este vorba despre „o
populație” și nu despre entitate supraindividuală. Floyd H. Allport (1927, p. 293) atrăgea atenția asupra
erorii de a privi națiunea ca pe o „supra-persoană care simte, vorbește și acționează în numele ei înseși”
(apud R. Kosterman și S. Fesbach, 1989, p. 261). Floyd Allport a numit această percepție „eroare
naționalistă” ( nationalistic fallacy ).Termenul de „identitate” provine din rădăcina latină „ idem”, care
presupune asemănare și continuitate. A intrat în limbajul comun abia în secolul al XX-lea. „Identitate
națională” descrie procesul de achiziție și interiorizare a modelelor categoriale referitoare la națiune și
acoperă un continuum pozitiv–negativ, de la „identitatea negativă” (contra-identitate) până la identitatea
pozitivă. Între cele două extremități se află „zona neutră”, a non-identității sau a indiferenței față de
națiune (T. Blank, 2003, p. 260).
Analizarea naționalismului și patriotismului în termenii loialității față de grupul propriu ridică
întrebări pe cât de numeroase, pe atât de incitante intelectual: cum se construiește loialitatea? Cum se
combină elementele afective cu cele cognitive în emergența loialității? Care este rolul schemelor
mentale în formarea imaginilor despre grupul de apartenență și despre grupul de referință? Se transferă
loialitatea față de grupul primar (de exemplu, față de familie) asupra grupului secundar (asupra
comunităților locale sau naționale)? Loialitatea față de grupul de apartenență generează automat
ostilitate față de outgroup-uri? Loialitățile multiple schimbă sentimentele de naționalism și patriotism?
Cum influențează loialitatea indivizilor față de propriul grup comportamentele colective? Prin ce diferă
patriotismul de naționalism (denumit de către unii psihosociologi „patriotism etnocentric”)?
255Naționalismul și patriotismul reprezintă structuri psihice încremenite sau dinamice? Care este rolul
contextului social și politic în manifestarea naționalismului și patriotismului?
La cîteva dintre aceste întrebări voi încerca să răspund pornind de la studiul „Nationalism,
Patriotism, and Group Loyality: A Social Psychological Perspective” al lui Daniel Druckman (1994), în
care sunt trecute în revistă cercetările experimentale inițiate de Jean Piaget (1965) asupra judecăților
morale la copii. Marele psiholog elvețian sugerează că, odată cu vârsta, copiii trec de la centrarea asupra
lor înșiși la identificarea cu persoanele semnificative din mediul lor înconjurător. Atașamentul față de
grupul în care trăiesc, față de familie este o constantă universală a dezvoltării ființei umane. Trecerea de
la „egocentrism” la „sociocentrism” se înscrie în procesul normal al devenirii fiecărui adult. Progresiv,
indivizii devin sensibili la nevoile, interesele și aspirațiile altora, asemănători lor, membri ai grupului
din care fac parte.
Acest lucru este general acceptat în psihologia evoluționistă. Apar însă divergențe când se pune
problema trecerii de la atașamentul față de „grupul mic” (familie, cerc de prieteni etc.) la atașamentul
față de „grupul secundar” (colectivitate urbană sau rurală, popor, națiune). Cu alte cuvinte, este
loialitatea față de grupul în care indivizii interacționează nemijlocit similară cu loialitatea față de
entitățile abstracte, cum sunt națiunile?
Cele mai multe cercetări psihosociologice se bazează pe asumpția că sentimentul față de „grupul
mic” este similar celui trăit în raport cu grupurile mari, de milioane și sute de milioane de persoane.
Amitai Etzioni (1968), unul dintre cei mai reputați psihosociologi americani, susține ipoteza transferului
loialității de la grupurile mici la entitățile sociale largi, precum națiunile, din care indivizii fac parte.
Și în legătură cu efectele loialității față de grupul cărora aparțin ipotezele specialiștilor sunt
divergente. Unii psihosociologi consideră că loialitatea ingroup a indivizilor generează sentimente
negative față de alte grupuri. Alți specialiști susțin că loialitatea față de grupul propriu nu presupune
automat ostilitate față de alte grupuri. Aceștia contrapun naționalismul patriotismului.
Rick Kosterman și Seymour Feshbach (1989) sunt de părere că sentimentele negative față de alte
grupuri au drept cauză loialitatea față de propriul grup. În cercetările concrete pe care le-au realizat, au
fost grupate răspunsurile pozitive la itemii „Îmi iubesc țara”, „Sunt mândru că sunt american”, „Sunt
emoțional atașat față de țara mea și sunt emoțional afectat de acțiunile ei” sub eticheta de „patriotism”,
iar răspunsurile indicând sentimentul de superioritate națională și dorința de putere și dominanță
internațională (de exemplu, „Superioritatea morală și materială americană îndreptățește SUA să aibă un
rol mai important în ONU”) le-au asociat „naționalismului”. S-a constatat că „patrioții” , în comparație
cu „naționaliștii”, se raportează diferit la o serie de variabile incluse în cercetare. De exemplu,
„naționaliștii” manifestau un suport puternic pentru politica de înarmare nucleară, spre deosebire de
„patrioți”. Din cercetările la care m-am referit a rezultat că „patrioții” au tendința de a subordona
interesele personale interesului național, fără a susține rezolvarea prin război a conflictelor
internaționale. Spre deosebire de aceștia, „naționaliștii” s-au dovedit a fi susținători ai abordării militare
a problemelor internaționale. S-a ajuns la concluzia că naționalismul și patriotismul au dimensiuni
256psihofuncționale diferite. În contrast cu patriotismul, văzut ca un simțământ de atașament față de o țară
și un popor, naționalismul a fost definit „ca o percepție a superiorității naționale și ca o orientare spre
dominația națională” (R. Kosterman și S. Feshbach, 1989, p. 271).
Așadar, loialitatea ingroup ia forme distincte: naționalism versus patriotism. John Duckitt (1989)
apreciază că naționalismul este determinat de identificarea cu un grup lipsit de securitate, amenințat, în
timp ce patriotismul rezultă din identificarea cu un grup a cărui securitate este deplin asigurată.
Cercetările de teren au arătat că între naționalism și patriotism există o corelație statistică privind unele
aspecte, dar și lipsa corelațiilor sub alte aspecte. Notele definitorii ale celor două expresii ale loialității
față de propria națiune, întocmite de Thomas Blank și Peter Schmidt (2003, p. 292) pe baza rezultatelor
unui mare număr de cercetări sociologice de teren, mi se pare foarte lămuritoare. (tabelul 3)
Tabelul 3. Caracteristicile naționalismului versus caracteristicile patriotismului
(după Blank și Schmidt, 2003, 292)
Nr. Naționalismul Patriotismul
1 Idealizarea propriei națiuni, în sensul
generalizării evaluărilor pozitive.
Idealizarea istoriei propriului grup Propria națiune nu este idealizată, ci evaluată pe
baza conștiinței critice. Conștiința critică se referă la
formarea unei opinii a națiunii independentă de elite
2 Sentimentul superiorității propriei națiuni Renunțarea la susținerea sistemului de îndată ce țelul
națiunii nu este în acord cu valorile umaniste
3 Acceptarea necritică a autorității naționale,
politice și de stat Reconstrucția istoriei grupului în acord cu diferite
perspective acceptate
4 Supraaccentuarea afilierii naționale
în conceptul de sine Respingerea culturii statului autoritarian și
susținerea principiilor democratice
5 Reprimarea atitudinilor ambivalente
față de propria națiune Respingerea acceptării necritice a autorităților
naționale
6 Tendința de a defini persoanele dintr-un grup
după criteriile descendenței, rasei sau afilierii
culturale Acceptarea emoțiilor negative legate de propria
națiune
7 Tendința de a -i considera pe membrii altor
grupuri ca fiind omogeni Afilierea națională nu este supraacentuată
în conceptul de sine
8 O puternică relevanță a comparațiilor sociale cu
grupurile considerate că nu fac parte din aceeași
națiune Comparațiile temporale au o deosebită relevanță
9 Respingerea criteriilor obiectiviste în definirea
membrilor altor grupuri
Patriotismul se poate manifesta diferit: fie ca „patriotism extrem” („patriotismul etnocentric”), fie ca
„patriotism moderat” („patriotism constructiv”). În celebra lucrare The Authoritarian Personality de
Theodor Adorno et al. (1950) se face distincție între „patriotismul orb”, asociat cu naționalismul și
șovinismul, și „patriotismul etnocentric”, care presupune ideentificarea națională pozitivă, dar și
evaluarea critică a națiunii față de care rămâi loial. Seymour Feshbach numește patriotismul etnocentric
pur și simplu „naționalism”.
De acord cu Stephen Nathanson (1989), mă pronunț și eu în apărarea patriotismului moderat, a
patriotismului constructiv, care nu implică ostilitate, prejudecăți etnice și denigrarea altor populații sau
257națiuni, ci loialitate, atașament pozitiv față de propria națiune, în înțelesul de ingroup. Da, patriotismul
constructiv este și astăzi o virtute ce trebuie cultivată.
Întrebări recapitulative și teme de reflecție
Ce se înțelege prin termenul de „ self”?
Care sunt componentele self-ului?
Exemplificați diferitele tipuri de self-uri.
Prin ce se deosebește prezentarea sinelui în „regiunile expuse” și în „regiunile ascunse”?
În ce constă „efectul Muhammad Ali”?
Descrieți cercetarea „efectul Muhammad Ali” în România.
Care este conținutul termenului de „caracter național”?
Ce deosebire există îântre naționalism și patriotism?
Numiți personalități din cultura și istoria Romîniei exemplare prin patriotismul lor.
Bibliografie orentativă
Allport, Goredon W. [1961] (1981) Structura și dezvoltarea personalității . București: Editura Didactică și
Pedagogică.
Boncu, Ștefan (1996) Eul în cogniția socială. În A. Neculau (coord.) Psihologie socială. Aspecte contemporane
(pp. 137-153). Iași: Editura Polirom.
Chelcea, Ion (2002 ) Privire către noi înșine, ca popor . Pitești: Universitatea din Pitești.
Chelcea, Septimiu (1994) Personalitate și societate în tranziție . București: Editura Știință și Tehnică.
Gavreliuc, Alin (coord.) (2006) Psihologia interculturală. Impactul determinărilor culturale asupra fenomenelor
psihice. Timișoara: Editura Universității de Vest.
Goffman, Erving [1959] (2003) Viața socială ca spectacol . București: Editura Comunicare.ro.
Gordon, Marshall (ed.) [1998] (2003) Dicționar de sociologie . București: Editura Univers Enciclopedic.
Iacob, Luminița M. (2003) Etnopsihologie și imagologie . Sinteze și cercetări. Iași: Editura Polirom.
Iluț, Petru (2001) Sinele și cunoașterea lui . Iași: Editura Polirom.
Zlate, Mielu (1998) Eul și personalitatea . București: Editura Trei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Manual Psihologie Sociala Duduciuc Ivan Chelcea 1 [622699] (ID: 622699)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.