Victoria Aveyard Regina Rosie.pdf [622514]

VICTORIA AVEYARD
REGINA RO ȘIE
Original: The Red Queen (2015)
Traducere din limba engleză de:
SHAUKI AL-GAREEB

virtual-project.eu

2016

2 (2015)
Traducere din limba engleză de:

3

Victoria Aveyard , tânără autoare de literatură fantasy și cărți pen tru
tineri, s-a născut în East Longmeadow, un orășel di n Massachusetts, SUA. Și-
a scris romanul de debut, Regina roșie, chiar în primul an de după
încheierea studiilor de scenaristică la University of Southern California.
Cartea, primul volum al trilogiei omonime, s-a bucu rat de un succes
răsunător, este bestseller New York Times și va fi adaptată pentru marele
ecran de Sony Pictures. Glass Sword, volumul al doilea din serie, a apărut
recent. Locuiește la Los Angeles, este o cititoare împătimită, o fascinează
distopiile și e convinsă că literatura nu trebuie s ă ofere mesaje
moralizatoare, ci să spună povești care să provoace cititorul.

4
UNU
Urăsc Prima Vineri. Pentru că satul este aglomerat, iar acum, în arșița
verii, e ultimul lucru pe care și l-ar putea dori c ineva. Din locul meu aflat la
umbră nu e atât de rău, însă duhoarea trupurilor, t oate nădușite din pricina
muncii începute în zori, e suficientă pentru ca lap tele să se acrească. Aerul
tremură de căldură și umiditate, până și băltoacele pe care le-a lăsat în urmă
furtuna de ieri sunt fierbinți, cu pete colorate de ulei și grăsime.
Piața începe să se golească, având în vedere că oam enii își închid tarabele
pentru restul zilei. Comercianții sunt zăpăciți, ne păsători, așa că îmi vine
ușor să înșfac ce poftesc din mărfurile lor. Atunci când termin, buzunarele
îmi sunt pline de flecuștețe. Ba chiar am și un măr pentru drum. Nu e deloc
rău pentru o activitate de câteva minute. În timp c e mulțimea înaintează, mă
las dusă de curentul de oameni. Mâinile mele țâșnes c înainte și înapoi,
mereu cu mișcări rapide și lejere. Câteva bancnote din buzunarul unui
bărbat, o brățară de la încheietura unei femei – mă runțișuri. Sătenii sunt
prea ocupați să înainteze pentru a observa un hoț d e buzunare în mijlocul
lor.
Clădirile înalte, construite pe piloni, după care s atul și-a primit numele
(Pilonii, foarte original), se ridică peste tot în jurul nostru, la trei metri
deasupra pământului noroios. Primăvara, partea infe rioară a țărmului se
află sub apă, dar acum suntem în august, când deshi dratarea și insolația pun
stăpânire pe sat. Aproape toți oamenii așteaptă cu nerăbdare Prima Vineri,
când munca și școala se termină mai devreme. Nu și eu. Nu, eu aș prefera să
stau la școală și să pierd vremea într-o clasă plin ă de copii.
Nu că voi mai fi la școală prea mult timp. Cea de-a optsprezecea
aniversare a mea se apropie cu repeziciune și, odat ă cu ea, încorporarea. Nu
sunt ucenică pe nicăieri, nu am un loc de muncă, aș a că voi fi trimisă pe
frontul de război, cum se întâmplă cu toți ceilalți tineri inactivi. Nu e de
mirare că nu mai sunt locuri de muncă, având în ved ere că toți bărbații,
toate femeile și toți copiii încearcă să se țină de parte de armată.
Imediat ce au împlinit optsprezece ani, cei trei fr ați ai mei au fost trimiși
la război, pentru a se lupta cu cei din Ținutul Lac urilor. Numai Shade știe să
scrie și îmi trimite scrisori atunci când poate. De Bree și Tramy, ceilalți frați
ai mei, n-am mai auzit de mai bine de un an. Însă l ipsa veștilor e un lucru
bun. Unele familii pot sta ani întregi fără să aibă vreo veste, ca apoi să-și
găsească fiii sau fiicele la u șă, întor și acas ă în permisii sau, uneori, spre

5
bucuria tuturor, lăsa ți la vatr ă. Dar, de obicei, prime ști o scrisoare pe hârtie
de calitate superioară, ștampilată cu sigiliul rege lui, în care ți se mulțumește
scurt pentru viața odorului tău. Ba uneori găsești și câțiva nasturi din
uniforma lui sfâșiată și distrusă.
Aveam treisprezece ani când Bree a plecat. M-a săru tat pe obraz și mi-a
dăruit o pereche de cercei pe care să o împart cu G isa, surioara mea. Erau
făcuți din mărgele de sticlă roz, exact în nuanța a pusului. Ne-am făcut
singure găuri în urechi, chiar în acea seară. Tramy și Shade au păstrat
această tradiție atunci când au plecat. Acum, eu și Gisa avem fiecare câte o
ureche cu trei pietricele care să ne aducă aminte c ă frații noștri s-au dus să
lupte pe undeva. N-am crezut niciodată că ei chiar aveau să plece, până ce nu
și-a făcut apariția acasă la noi legionarul în armu ra sa lustruită, luându-i
rând pe rând. Iar în toamna asta vor veni după mine . Am început deja să pun
bani deoparte – și să fur –, pentru a-i cumpăra Gis ei o pereche de cercei pe
care să i-o dăruiesc când voi pleca.
Nu te mai gândi la asta, îmi spune mama mereu, în legătură cu armata, în
legătură cu frații mei, în legătură cu orice. Bun sfat, mamă !
Pe stradă, la răscrucea dintre Drumul Morii și Drum ul Manifestantului,
grupul de oameni se mărește deoarece mai mulți săte ni se alătură marșului.
O gașcă de copii, mici pungași în devenire, își vâr ă degetele lipicioase prin
buzunarele oamenilor. Sunt prea tineri ca să știe c um să facă asta, iar agenții
de securitate intervin imediat. De obicei, copiii s unt legați la stâlpul infamiei
sau sunt trimiși la închisoarea avanpostului, însă agenții vor să asiste la
Prima Vineri. Se hotărăsc să le tragă doar câteva b obârnace înainte să-i lase
să plece. Mici indulgențe.
O apăsare ușoară pe talia mea mă face să mă răsuces c brusc, acționând
din instinct. Apuc mâna suficient de nesăbuită încâ t să mă facă la buzunare,
strângând-o tare, astfel încât să-l împiedic pe dră cușor să fugă. Dar, în loc să
văd un puști costeliv, mă trezesc că dau nas în nas cu un chip rânjit.
Kilorn Warren. Ucenicul unui pescar, orfan de război și, probabil , singurul
meu prieten adevărat. Când eram mici, obișnuiam să ne luăm la bătaie, dar,
acum, că am mai crescut – și că el e cu vreo treize ci de centimetri mai înalt
decât mine încerc să evit încăierările. Bănuiesc că asta aduce niște foloase.
De pildă, poate ajunge lejer la rafturile mai înalt e.
— Devii tot mai iute, chicotește el, după care își trage mâna din
strânsoarea mea.
— Și tu devii tot mai lent.
Își dă ochii peste cap și înșfacă mărul din mâna me a.
— O așteptăm pe Gisa? mă întreabă el, mușcând din f ruct.

6
— A fost învoită azi, are de muncă.
— Atunci, hai s-o luăm din loc. Nu vreau să ratez s pectacolul.
— Mare tragedie ar mai fi…
— Ei, mare! mă admonestează el, fluturând degetul s pre mine. Se
presupune că e amuzant.
— Se presupune că e un avertisment, tâmpitule!
Însă el deja se îndepărtează cu pașii lui mari, apr oape forțându-mă să
alerg pentru a-l ajunge din urmă. Mersul lui e deze chilibrat. Picioare de
marinar, așa le numește el, deși nu a fost niciodată în lar g. Bănuiesc că orele
lungi petrecute pe râu, în barca de pescuit a maest rului său, au acest efect.
La fel ca tatăl meu, tatăl lui Kilorn a fost trimis pe front, dar în vreme ce al
meu s-a întors fără un picior și fără un plămân, do mnul Warren a venit acasă
într-o cutie de pantofi. După asta, mama lui Kilorn a dat bir cu fugiții,
lăsându-și băiatul să-și poarte singur de grijă. Ki lorn aproape că murea de
foame, dar, cumva, a continuat să se ia la trântă c u mine. I-am dat de
mâncare, ca să nu trebuiască să mă lupt cu un sac d e oase, iar acum, zece ani
mai târziu, iată-l. Măcar își face ucenicia pe unde va și nu va fi obligat să
meargă la război.
Ajungem la poalele dealului, unde dăm peste și mai mulți oameni, care se
îmbulzesc din toate părțile. Prezența la Prima Vine ri e obligatorie, doar dacă
nu cumva ești, ca sora mea, un „muncitor indispensa bil”. De parcă brodatul
mătăsurilor e un lucru indispensabil. Însă argintii i își adoră mătasea, nu-i
așa? Până și agenții de securitate, cel puțin o par te dintre ei, pot fi mituiți cu
bucăți cusute de sora mea. Nu că aș ști ceva în leg ătură cu asta.
Umbrele care ne înconjoară devin din ce în ce mai î ntunecate în timp ce
urcăm treptele de piatră, îndreptându-ne spre vârfu l dealului. Kilorn suie
câte două odată, aproape lăsându-mă în urmă, însă s e oprește să mă aștepte.
Rânjește și își dă la o parte din ochii săi verzi o șuviță de păr roșcat și
spălăcit.
— Câteodată uit că ai picioare de copilaș.
— Mai bine picioarele, decât creierul unuia, i-o în torc eu, lovindu-l în
glumă peste obraz în timp ce trec pe lângă el.
Râsetele lui mă urmează pe trepte.
— Ești mai țâfnoasă decât îți stă în fire.
— Pur și simplu urăsc lucrurile de genul ăsta.
— Știu, murmură el, pentru prima dată solemn.
Și ajungem în arenă, unde soarele arde deasupra noa stră. Construită
acum zece ani, arena e de departe cea mai mare stru ctură din Pilonii. Nici nu
se compară cu cele colosale din orașe, totuși, arca dele înalte din oțel și miile

7
de metri cubi de beton sunt suficiente pentru a -i tăia răsuflarea unei fete de
la sat.
Agenții de securitate sunt împrăștiați peste tot, i ar uniformele lor în
nuanțe de negru și argintiu ies în evidență printre hainele oamenilor de
rând. Aceasta este Prima Vineri și ei de-abia aștea ptă să urmărească
spectacolul. Fiecare are câte o pușcă sau un pistol , cu toate că nu au nevoie
de ele. Așa cum se obișnuiește, agenții sunt argint ii, iar argintiii nu au de ce
să se teamă de noi, roșiii. Toată lumea știe asta. Noi nu suntem egalii lor, cu
toate că nu ți-ai da seama dacă ne-ai compara. Sing urul lucru care ne
deosebește, cel puțin la exterior, e că argintiii s tau mereu drepți. Noi suntem
aduși de spate din cauza muncii, a speranței rămase fără răspuns și a
inevitabilei dezamăgiri în viață.
În interiorul arenei deschise e la fel de cald ca a fară, iar Kilorn, care stă
mereu pe vârfuri ca să vadă mai bine, mă conduce un deva la umbră. Nu
există scaune aici, ci doar niște bănci lungi din b eton, însă câțiva nobili
argintii de sus se bucură de niște tribune răcoroas e și confortabile. Ei au
mereu la dispoziție băuturi, mâncare, gheață până și în toiul verii, scaune
moi, lumini electrice și alte bunuri de care eu nu mă voi bucura niciodată.
Argintiii nu sunt niciodată impresionați de ceea ce au, plângându-se întruna
de aceste „condiții deplorabile”. Dacă aș avea vreo dată ocazia, le-aș da eu lor
condiții deplorabile. Noi nu avem aici decât niște bănci tari și câteva
monitoare disonante, aproape prea luminoase și prea zgomotoase pentru a
putea fi suportate.
— Pun rămășag pe plata unei zile că azi e un alt oț elit, spune Kilorn,
aruncând cotorul mărului spre podeaua arenei.
— Nu pun niciun rămășag! mă răstesc eu.
Mulți roșii își joacă economiile pe lupte, sperând să câștige ceva care să-i
ajute încă o săptămână. Dar nu și eu, nici măcar at unci când vine vorba de
Kilorn. E mai ușor să tai geanta organizatorului de pariuri decât să încerc să
câștig bani din asta.
— N-ar trebui să-ți cheltuiești banii în halul ăsta !
— Nu e o cheltuială dacă am dreptate. E mereu un oțelit care se bate cu
cineva.
De obicei, cel puțin o luptă din două are ca protag onist un oțelit,
deoarece, dintre toți argintiii, talentele și abili tățile oțeliților sunt cele mai
potrivite pentru arenă. Se pare că ei savurează ace st lucru, folosindu-și
puterile supraomenești ca să se joace cu ceilalți c ampioni de parcă ar fi niște
păpuși de cârpă.

8
— Ce zici de cealaltă categorie? îl întreb, gândindu -mă la șirul de argintii
care ar putea apărea: telekineticii, agilii, acvati cii, verzișorii, pietrificatorii –
cu toții înspăimântători.
— Nu sunt sigur. Să sperăm că e ceva mișto. Mi-ar p rinde bine ceva
distracție.
Eu și Kilorn nu împărtășim aceleași păreri când vin e vorba de Vitejiile
Primei Vineri. Pentru mine, să urmăresc doi campion i sfârtecându-se unul
pe celălalt nu e deloc distractiv, însă Kilorn ador ă asta. Lasă-i să se distrugă
între ei, spune el. Nu sunt oamenii noștri.
El nu înțelege care e scopul Vitejiilor. Nu vorbim aici de un spectacol
absurd, menit să le ofere o oarecare relaxare roșii lor după o săptămână de
muncă istovitoare. Ăsta este un mesaj calculat, rec e. Doar argintiii pot lupta
în arene, întrucât numai un argintiu poate supraviețui în arenă. Ei se luptă
pentru a ne arăta forța și puterea lor. Suntem fără egal. Suntem mai buni
decât voi. Suntem zei. E scris în fiecare lovitură supraomenească pe care o
aplică.
Și au absolută dreptate. Luna trecută am privit cum un agil a bătut un
telekinetic și, cu toate că agilul putea să se mișt e mai iute decât oricine
altcineva, telekineticul l-a oprit în loc. Și-a rid icat adversarul de jos doar cu
puterea minții. Agilul a început să se înece; cred că telekineticul avea un soi
de strânsoare invizibilă în jurul gâtului său. Când chipul agilului s-a învinețit,
meciul a luat sfârșit. Kilorn a chiuit, întrucât pa riase pe telekinetic.
— Doamnelor și domnilor, argintii și roșii, bine aț i venit la Prima Vineri,
Vitejiile din August.
Vocea prezentatorului răsună în arenă, amplificată de pereții imenși. Pare
plictisit, ca de obicei, și nu-l învinuiesc.
Cândva, Vitejiile nu prevedeau meciuri, ci adevărat e execuții. Prizonierii
și vrăjmașii statului erau transportați spre capita lă, în Archeon, și omorâți în
fața unei mulțimi de argintii. Bănuiesc că argintii i adorau asta, întrucât așa
au luat ființă meciurile. Nu pentru a omorî, ci pen tru a distra. Apoi s-au
transformat în Vitejii și s-au extins și în alte or așe, în arene diferite și pentru
spectatori diferiți. În cele din urmă, roșiilor li s-a acordat permisiunea de a
participa, chiar dacă erau obligați să aleagă cele mai banale locuri. Nu a
durat mult până ce argintiii au construit arene pes te tot, până și în sate ca
Pilonii, iar prezența roșiilor, care cândva era con siderată o favoare, a
devenit un blestem obligatoriu. Fratele meu Shade s pune că acest lucru e din
cauză că infracțiunile, disidențele și cele câteva acte de rebeliune ale roșiilor
au început să scadă însemnat în arenele marilor ora șe. Acum, argintiii nu

9
mai t rebuie să folosească execu țiile sau legiunile sau chiar securitatea
pentru a păstra ordinea; doi campioni ne pot speria la fel de ușor.
Astăzi, cei doi campioni sunt pe măsura titulaturii . Primul care pășește pe
nisipul alb este Cantos Carros, un argintiu din Gol ful Portuar de la est.
Monitorul prezintă o imagine clară a războinicului și e limpede ca lumina
zilei că e vorba de un oțelit. Brațele lui sunt ca niște trunchiuri de copac, cu
noduri și vene și o piele care de-abia se mai poate întinde. Când zâmbește,
văd că dinții îi sunt sparți sau lipsesc cu desăvâr șire. Poate că a intrat în
conflict cu periuța de dinți când era mic.
Lângă mine, Kilorn ovaționează, iar ceilalți săteni i se alătură. Un agent de
securitate aruncă o chiflă către cei mai gălăgioși, pentru deranjul lor. În
stânga mea, un altul îi oferă unui copil urlător o hârtie galbenă. Electrofoaie
– o rație de electricitate în plus. Toate pentru a ne face să ovaționăm, să
urlăm, să ne oblige să urmărim, chiar dacă noi nu v rem asta.
— Foarte bine, faceți puțină gălăgie, ca să vă audă ! tărăgănează
prezentatorul, încercând să adopte un oarecare entu ziasm în glas. Și iată-l
pe adversarul lui, venit direct din capitală, Samso n Merandus!
Celălalt războinic arată palid și pricăjit prin com parație cu halca de
mușchi în formă umană, însă armura sa din oțel alba stru e fină și foarte bine
lustruită. Cel mai probabil e al doilea fiu al unui al doilea fiu și încearcă să-și
facă un renume în arenă. Cu toate că ar trebui să f ie speriat, pare straniu de
calm.
Numele lui de familie îmi pare cunoscut, dar nu e u n lucru neobișnuit.
Mulți argintii fac parte din familii faimoase, din case renumite, cu zeci de
membri. Familia care guvernează regiunea noastră, V alea Capitalei, este
Casa Welle, cu toate că nu l-am văzut niciodată pe guvernatorul Welle. Nu ne
vizitează decât o dată sau de două ori pe an, și ni ci măcar atunci nu
catadicsește să intre într-un sat populat de roșii ca al meu. I-am văzut odată
nava fluvială, o chestie lucioasă, cu steaguri în n uanțe de verde și auriu. El e
un verzișor și, când a trecut pe lângă noi, copacii de pe mal au înflorit brusc
și florile au țâșnit din pământ. A fost un lucru de osebit de frumos, până ce
unul dintre băieții mai mari a început să arunce cu pietre în navă. Pietrele au
căzut inofensiv în râu, dar pe băieți tot i-au lega t la stâlpul infamiei.
— Sigur va câștiga oțelitul.
Kilorn privește încruntat spre micul campion.
— De unde știi? Care e puterea lui Samson?
— Cui îi pasă? Tot o să piardă, îl batjocoresc eu, așezându-mă pentru a
privi spectacolul.

10
Bine cunoscutul gong răsună deasupra arenei. Cei ma i mul ți se ridic ă în
picioare, nerăbdători să privească lupta, însă eu r ămân așezată pe bancă,
protestând în sinea mea. Oricât de calmă aș părea, clocotesc de furie. Furie și
gelozie. Suntem zei , răsună în mintea mea.
— Campioni, pregătiți-vă!
Cei doi se îndreaptă spre laturile opuse ale arenei și adoptă poziția de
luptă. Pistoalele nu sunt permise în luptele din ar enă, așa încât Cantos
scoate o sabie scurtă și lată. Mă îndoiesc c-o să a ibă nevoie de ea. Samson nu
scoate nicio armă, iar degetele de-abia i se mișcă pe lângă trup.
În arenă răsună un zumzet electric. Urăsc partea asta. Sunetul vibrează în
dinții mei, în oasele mele și continuă să pulseze p ână ce cred c-o să spargă
ceva. Se sfârșește abrupt, cu un dangăt. Începe. Expir.
Și arată imediat ca un masacru. Cantos pornește în viteză, ca un taur,
lăsând în urma sa un nor de praf. Samson încearcă s ă se ferească de Cantos,
folosindu-și umărul pentru a aluneca în spatele arg intiului, însă oțelitul e
mai iute. Îl apucă pe Samson de picior și îl aruncă de-a lungul arenei, de
parcă ar fi plămădit din pene. Uralele care urmează înăbușă geamătul de
durere al lui Samson la impactul cu peretele de cim ent, însă agonia i se
citește limpede pe chip. Înainte să poată face vreo mișcare, Cantos apare
lângă el, apucându-l și azvârlindu-l în sus. Un mor man de oase rupte lovește
nisipul, dar, cumva, se ridică din nou în picioare.
— E un sac de box? râde Kilorn. Pune-l la punct, Ca ntos!
Lui Kilorn nu-i pasă de chiflele gratuite sau de ce le câteva minute în plus
de electricitate. Nu de asta ovaționează. El chiar vrea să vadă sânge, sânge de
argintiu, sângeargintiu pătând arena. Nu contează că acel sânge reprezintă
tot ceea ce noi nu suntem, tot ceea ce noi nu putem fi, tot ceea ce noi ne
dorim. El pur și simplu vrea să îl vadă și să se păcăleas că singur, crezând că
ei sunt cu adevărat oameni, că și ei pot fi răniți și învinși. Însă eu știu prea
bine cum stau lucrurile. Sângele lor e o amenințare , un avertisment, o
promisiune. Nu suntem și nu vom fi niciodată la fel.
Kilorn nu pare dezamăgit. Până și cei din tribune p ot vedea lichidul
metalic iridescent care picură din gura lui Samson și care reflectă soarele
verii precum o oglindă apoasă, pictând un râu pe gâ tul și pe armura lui.
Aceasta este adevărata diviziune dintre argintii și roșii: culoarea sângelui
nostru. Această simplă diferență îi face cumva să f ie mai puternici, mai
inteligenți, mai buni decât noi.
Samson scuipă, trimițând un șuvoi de sângeargintiu peste nisipul din
arenă. La trei metri distanță de el, Cantos strânge sabia mai tare, pregătit să-
l scoată din uz pe Samson și să pună capăt acestui meci.

11
— Bietul neghiob, murmur eu.
Kilorn are dreptate. Nu e decât un sac de box.
Cantos țâșnește prin nisip, cu sabia ridicată și cu ochii scăpărând de furie.
Apoi înlemnește cu piciorul în aer, iar armura lui zdrăngăne din pricina
opririi bruște. Din mijlocul arenei, războinicul ca re sângerează stă cu
degetul arătător îndreptat spre Cantos și are o pri vire care ar putea îngheța
apele.
Samson mișcă degetul și Cantos pornește, sincroniza t la perfecție cu
mișcările lui Samson. Rămâne cu gura căscată, de pa rcă e retardat sau idiot.
De parcă a rămas fără creier.
Nu pot să-mi cred ochilor.
O tăcere mormântală se așterne peste arenă în timp ce noi privim uluiți,
neînțelegând scena care se desfășoară în fața noast ră. Până și Kilorn a rămas
fără grai.
— Un șoptitor, îmi scapă mie cu voce tare.
N-am mai văzut niciodată unul în arenă – mă îndoies c că a văzut cineva
vreunul. Șoptitorii sunt rari, periculoși și putern ici, chiar și printre argintii,
chiar și în capitală. Zvonurile despre ei variază, însă toate duc spre a ceeași
concluzie simplă și înfiorătoare: îți pot pătrunde în minte, îți pot citi
gândurile și te pot manipula. Și exact asta face Samson acum, după ce și-a
croit drum prin armura și mușchii lui Cantos, ajung ând chiar la creierul său,
unde nu există apărători.
Cantos își ridică sabia cu mâini tremurânde. Încear că să se opună puterii
lui Samson. Dar, oricâtă forță ar avea, nu are nici o șansă să se lupte cu
dușmanul din mintea lui.
O altă răsucire a mâinii lui Samson și sângeleargin tiu se împrăștie peste
nisip în timp ce Cantos își înfige sabia direct pri n armură, pătrunzând în
carnea propriului său abdomen. Chiar și de-aici, de sus, pot auzi pleoscăitul
îngrețoșător al metalului care taie carnea.
În timp ce sângele curge șuvoi din Cantos, din aren ă încep să răsune
icnete. Nimeni n-a mai văzut vreodată atât de mult sânge aici.
Becurile albastre prind viață, scăldând podeaua are nei într-o lumină
fantomatică, semnalând sfârșitul meciului. Tămăduit orii argintii gonesc prin
nisip, grăbindu-se să ajungă la Cantos. Argintiii n u trebuie să moară aici.
Argintiii trebuie să se lupte vitejește, să-și etal eze abilitățile, să dea un
spectacol bun – dar nu să moară. La urma urmei, ei nu sunt roșii.
Agenții de securitate se mișcă mai repede ca oricân d. Câțiva dintre ei sunt
agili, alergând încolo și încoace într-un vârtej am ețitor în timp ce ne mână
spre ieșire. Nu ne vor prin preajmă, în cazul în ca re Cantos își va da duhul pe

12
nisip. Între timp, Samson iese din arenă asemenea unui titan. Privirea lui
cade pe trupul lui Cantos și mă aștept să-l văd sme rit. Însă chipul lui nu
trădează nicio emoție și este extrem de rece. Meciu l a fost o nimica toată
pentru el. Noi suntem o nimica toată pentru el.
La școală am învățat despre lumea premergătoare ace steia, despre îngerii
și zeii care locuiau în ceruri, conducând pământul cu iubire și bunăvoință.
Unii spun că sunt doar niște povești, însă eu nu cr ed asta.
Zeii încă ne conduc. S-au pogorât dintre stele. Și nu mai sunt binevoitori.

13
DOI
Casa noastră este mică, chiar și după standardele d in Pilonii, dar cel puțin
avem o priveliște frumoasă. În timpul uneia dintre permisiile sale, înainte să
fie rănit, tata a construit casa înaltă, astfel înc ât să putem privi peste râu.
Chiar și prin pâcla verii se întrezăresc fâșiile de pământ defrișat care cândva
găzduiau pădurea și care acum sunt date uitării. Ar ată ca și când ar fi fost
lovite de o molimă, însă, în nord și în vest, dealu rile imaculate transmit un
mesaj calm: acolo se află mult mai multe lucruri. Dincolo de noi, dincolo de
argintii, dincolo de tot ceea ce știu.
Urc scara de la intrarea în casă, acele bucăți de l emn putrezit ce au luat în
timp forma picioarelor care urcă și coboară zi de z i. De aici zăresc câteva
ambarcațiuni ce străbat râul, arborând mândrele lor steaguri în culori
deschise. Argintii. Sunt singurii suficient de bogați încât să-și perm ită
mijloace de transport exclusive. În vreme ce ei se bucură de vehicule pe roți,
ambarcațiuni de lux, ba chiar și aeronave private, noi trebuie să ne
mulțumim cu propriile noastre picioare sau cu niște trotinete, dacă suntem
norocoși.
Presupun că ambarcațiunile se îndreaptă spre Cetate a Soarelui, micul
oraș care prinde viață în jurul reședinței de vară a regelui. Gisa a fost azi
acolo, ajutând-o pe croitoreasa sub îndrumarea căre ia își face ucenicia. Când
regele se află în vizită acolo, ele merg des în pia ța din Cetatea Soarelui,
pentru a-și vinde marfa comercianților și nobililor argintii care se țin ca
niște rățuște după familia regală. Palatul e cunosc ut sub numele de
Reședința Soarelui și se zvonește c-ar fi o minunăț ie, însă eu nu l-am văzut
niciodată. Nu știu de ce familia regală deține o a doua casă, mai ales de
vreme ce palatul din capitală e atât de frumos și d e elegant. Însă, aidoma
tuturor argintiilor, ei nu acționează din nevoie. E i sunt mânați de dorință. Și
primesc tot ceea ce-și doresc.
Înainte de a deschide ușa ce dă spre bine cunoscutu l haos, mângâi steagul
care flutură pe verandă. Trei stele roșii pe un mat erial îngălbenit, una
pentru fiecare frate și destul spațiu pentru mai mu lte. Pentru mine. Cele mai
multe case din Pilonii au steaguri asemănătoare, un ele cu dungi negre în loc
de stele, în amintirea copiilor decedați.
Înăuntru, mama nădușește deasupra aragazului, amest ecând într-o oală
cu tocăniță pe care tata o ochește încruntat din sc aunul lui cu rotile. Gisa

14
brodează la masă, realizând ceva frumos și splendid și cu mult peste
înțelegerea mea.
— M-am întors, anunț eu pe nimeni în special.
Tata îmi răspunde cu o fluturare din mână, mama cu o mișcare a capului,
iar Gisa nici măcar nu-și ridică privirea de la buc ata ei de mătase.
Pun lângă ea punguța cu bunurile furate, făcând mon edele să
zăngănească intenționat.
— Cred că avem suficient cât să-i cumpărăm tatei un tort de ziua lui. Și
am și ceva baterii, destule cât să ne ajungă până l a sfârșitul lunii.
Gisa ochește punguța, încruntându-se dezgustată. Ar e doar paisprezece
ani, însă e foarte ageră pentru vârsta ei.
— Într-o zi, oamenii o să vină și-o să-ți ia tot ce ai.
— Gisa, nu-ți șade bine să fii geloasă, o dojenesc eu, lovind-o ușurel cu
mâna peste cap.
Mâinile îi zboară iute spre părul ei perfect și str ălucitor, aranjându-l la loc
într-un coc dichisit.
Dintotdeauna mi-am dorit să am părul ei, cu toate c ă nu i-aș spune
niciodată asta. În vreme ce al ei seamănă cu o flac ără, al meu e ceea ce noi
numim maroniul râului. Închis la rădăcină și mai de colorat spre vârfuri,
întrucât culoarea părului nostru se deteriorează di n pricina stresului
excesiv provocat de viața trăită în Pilonii. Cei ma i mulți oameni se tund
scurt, pentru a ascunde vârfurile albe, însă eu n-o fac. Îmi place să-mi aduc
aminte că până și părul meu știe că viața n-ar treb ui să fie așa.
— Nu sunt geloasă, pufnește ea, văzându-și în conti nuare de treabă.
Brodează flori de foc, care strălucesc pe fundalul mătăsii negre.
— Gi, sunt superbe!
Îmi plimb mâna peste una dintre flori și mă minunez de cât de mătăsoasă
e la atingere. Ea își ridică privirea și zâmbește t imid, arătându-mi o dantură
perfectă. Oricât de mult ne-am ciondăni, ea știe că e steluța mea.
Și apoi, toată lumea știe că eu sunt cea geloasă, G isa. Nu pot decât să fur
de la oamenii care chiar știu să facă ceva.
Imediat ce își va termina ucenicia, va putea să-și deschidă propriul
atelier. Argintiii din toată lumea vor veni să plăt ească pentru batistele,
steagurile și hainele create de ea. Gisa va dobândi ceea ce puțini roșii
reușesc și o va duce bine. Se va îngriji de părinți i noștri și ne va da mie și
fraților mei locuri de muncă umile, pentru a ne scă pa de război. Într-o bună
zi, Gisa ne va salva, înarmată doar cu un ac și ață .
— Fetele mele sunt ca noaptea și ziua, murmură mama , trecându-și un
deget prin părul ei încărunțit.

15
Nu se vrea a fi o insultă, ci un adevăr dur. Gisa e talentată, frumoasă și
cuminte. Eu sunt puțin mai aspră, așa cum o spune c u blândețe mama. Sunt
întunericul care scoate în evidență lumina Gisei. B ănuiesc că singurele
lucruri pe care le avem în comun noi două sunt cerc eii împărțiți, care ne
amintesc de frații noștri.
Tata hârcâie din colțul lui și își lovește pieptul cu pumnul. E un lucru
obișnuit, de vreme ce are doar un singur plămân. Di n fericire, un medic roșu
iscusit a putut să-l salveze, înlocuindu-i plămânul distrus cu un dispozitiv
care respiră pentru el. Nu a fost o invenție de-a a rgintiilor, de vreme ce ei nu
au nevoie de așa ceva. Ei au tămăduitori. Dar tămăd uitorii nu-și pierd
vremea salvându-i pe roșii sau lucrând pe fronturil e de război pentru a-i
ține pe soldați în viață. Cei mai mulți dintre ei r ămân în orașe, prelungind
viețile argintiilor bătrâni, vindecând ficații dist ruși de alcool și altele de
genul ăsta. Așa că noi ne vedem nevoiți să acceptăm tehnologiile și invențiile
comerțului clandestin pentru a ne îmbunătăți viețil e. Unele sunt ridicole,
cele mai multe nu funcționează – însă o bucățică de metal care bate întruna
i-a salvat viața tatălui meu. O pot auzi mereu tică ind, un mic impuls care îl
ajută pe tata să respire.
— Nu vreau tort, bodogăne el, privindu-și burta car e crește pe zi ce trece.
— Ei bine, atunci, spune-mi ce anume vrei, tată. Un ceas nou sau…
— Mare, nu consider nou ceva furat de la mâna altei persoane.
Înainte să izbucnească un alt război în casa Barrow , mama ia tocănița de
pe foc.
— Cina e servită.
O aduce la masă și fumul mă copleșește.
— Mamă, miroase minunat! minte Gisa.
Tata nu e atât de diplomat și se strâmbă spre oala cu mâncare.
Nedorind să ies în evidență, înghit cu de-a sila o lingură de tocăniță. Nu e
la fel de rea ca de obicei, spre marea mea surpriză .
— Ai folosit piperul pe care ți l-am adus?
În loc să încuviințeze și să zâmbească și să-mi mul țumească fiindcă am
remarcat acest lucru, mama se îmbujorează și nu răs punde. Știe că l-am
furat, la fel ca toate celelalte daruri de la mine.
Gisa își dă ochii peste cap, bănuind încotro se înd reaptă conversația.
Ar fi trebuit să mă obișnuiesc cu situația, însă de zaprobarea lor încă mă
scoate din sărite.
Oftând, mama își lasă chipul în mâini.
— Mare, știi că apreciez… mi-aș dori doar…
Termin eu în locul ei:

16
— Ca eu să semăn cu Gisa?
Mama clatină din cap. O altă minciună.
— Nu, firește că nu. Nu asta voiam să spun.
— Aha.
Sunt sigură că mânia mea se simte până în celălalt capăt al satului. Îmi
dau toată silința să nu-mi pierd vocea în fața lor.
— E singurul fel în care vă pot da o mână de ajutor înainte… înainte să
plec.
Aducerea războiului în discuție e cea mai ușoară me todă de a face liniște
în casă. Până și hârcâitul tatei se oprește. Mama î și întoarce capul, cu obrajii
roșii de furie. Gisa mă ia de mână pe sub masă.
— Știu că faci tot ceea ce-ți stă în putință și că ai cele mai bune intenții,
șoptește mama.
Îi este foarte greu să spună asta, dar tot reușește să mă liniștească.
Nu mai spun nimic și încuviințez cu o mișcare a cap ului. Apoi Gisa sare
din scaunul ei, de parcă ar fi fost electrocutată.
— Of, aproape că uitam! Când m-am întors din Cetate a Soarelui, m-am
oprit la poștă. Am primit o scrisoare de la Shade.
E ca și când s-ar fi declanșat o bombă. Mama și tat a se grăbesc să înșface
plicul murdar pe care Gisa îl scoate din jachetă. Î i las să-l treacă de la unul la
altul și să-i examineze hârtia. Niciunul dintre ei nu știe să citească, așa că
spicuiesc și ei ce pot de pe bucata de hârtie.
Tata adulmecă scrisoarea, încercând să-i stabileasc ă geografic mirosul.
— Pin. Nu e fum. Asta-i bine. E departe de Năduful.
Cu toții răsuflăm ușurați când auzim asta. Năduful reprezintă fâșia de
pământ bombardat care leagă Norta de Ținutul Lacuri lor, unde se
desfășoară cea mai mare parte a războiului. Soldați i își petrec majoritatea
timpului acolo, ascunzându-se în tranșee menite să explodeze sau lansând
ofensive îndrăznețe care sfârșesc în masacre. Restu l graniței e străjuit în cea
mai mare parte de un lac, cu toate că în extremitat ea nordică devine o
tundră prea rece și aridă pentru a putea fi utiliza bilă. Tata a fost rănit în
Năduful acum mulți ani, când o bombă a căzut peste unitatea lui. Acum,
Năduful e atât de distrus după zeci de ani de bătăl ii, încât fumul exploziilor e
o negură constantă și nimic nu poate crește acolo. Totul e cenușiu și fără
viață, precum viitorul războiului.
Într-un târziu, tata îmi întinde scrisoarea ca s-o citesc, iar eu o deschid cu
emoție, fiind tulburată și înspăimântată în același timp să aflu ce are să ne
spună Shade.

17
Dragă familie, sunt în via ță. Evident.

Asta ne face pe mine și pe tata să chicotim și reuș ește chiar să fure un
zâmbet de la Gisa. Mama nu e amuzată, cu toate că S hade își începe astfel
toate scrisorile.

Am fost chemați înapoi de pe front, așa cum copoiul de tata
probabil că a ghicit. E drăguț să fim înapoi în tab erele principale.
Aici, sus, e roșu ca zorii zilei și de-abia zărești picior de agent
argintiu. Și, fără fumul din Năduful, chiar vezi cu m soarele răsare
tot mai puternic în fiecare zi. Dar n-am să mai fiu mult timp aici.
Comandantul intenționează să relocheze unitatea noa stră pentru
luptele de lângă lac și am fost desemnați pe una di ntre noile nave
de război. Am cunoscut o doctoriță detașată de la p ropria ei
unitate, care mi-a spus că îl cunoaște pe Tramy și că el e bine. A
fost lovit de un șrapnel când se retrăgea din Năduf ul, dar s-a
vindecat frumos. Fără infecții, fără daune permanen te.

Mama suspină și clatină din cap.
— Fără daune permanente, pufnește ea ironic.

Tot nu știu nimic de Bree, dar nu sunt îngrijorat. El e cel mai
bun dintre noi și se apropie de sfârșitul celor cin ci ani obligatorii.
O să vină acasă curând, mamă, așa că nu-ți mai face griji. Nu mai
am nimic de raportat, cel puțin nu ceva ce pot aște rne fără griji
într-o scrisoare. Gisa, nu-ți mai da aere, chiar da că ai toate
drepturile din lume. Mare, nu mai fi așa de rebelă și încetează să-
l mai bați pe băiatul ăla, Warren. Tată, sunt mândr u de tine.
Mereu. Vă iubesc pe toți.

Fiul și fratele vostru preferat, Shade

Ca întotdeauna, suntem marcați de cuvintele lui Sha de. Aproape că-i pot
auzi vocea, dacă mă străduiesc suficient de tare. A poi, luminile din casă
încep deodată să pâlpâie.
— Nu a băgat nimeni electrofoile pe care le-am adus ieri? întreb eu,
înainte ca luminile să se stingă, lăsându-ne pe înt uneric.
În timp ce ochii încep să mi se acomodeze, o văd pe mama clătinând din
cap.

18
Gisa mârâie.
— Putem să nu facem asta din nou?
Scaunul scârțâie pe podea atunci când ea se ridică.
— Mă duc să mă culc. Încercați să nu zbierați.
Dar nu zbiară nimeni. Se pare că asta e lozinca vie ții mele – prea obosită
ca să mă mai cert. Mama și tata se retrag spre dormitorul lor, lăsând u-mă
singură la masă. În mod normal, m-aș furișa din cas ă, dar în seara asta nu am
starea necesară și prefer să mă duc la culcare.
Urc o altă scară, care duce spre mansardă, unde Gis a deja sforăie. Are un
stil unic de a adormi și cade lată în mai puțin de un minut, în vreme ce mie
uneori îmi ia ore bune să pot pune geană pe geană. Mă așez pe patul meu de
campanie, bucuroasă că pot pur și simplu să mă înti nd acolo și să strâng în
mână scrisoarea lui Shade. Așa cum a spus tata, mir oase puternic a pin.
În seara asta, susurul râului e plăcut, lovindu-se de stâncile de pe mal și
adormindu-mă ușor-ușor. Nici măcar zumzetul vechiul ui frigider pe baterii,
o mașinărie ruginită care de obicei bâzâie atât de tare, încât mă ia cu dureri
de cap, nu mă mai deranjează în seara asta. Dar, ap oi, un strigăt ca de pasăre
îmi întrerupe coborârea în brațele somnului. Kilorn.
Nu. Pleacă , lasă-mă-n pace.
Un alt strigăt, de data asta mai tare. Gisa se foie ște puțin și își scufundă
capul în pernă.
Bombănind în sinea mea, urându-l pe Kilorn, mă dau jos din pat și alunec
pe scară. Oricine altcineva s-ar fi împiedicat de d ezordinea care domnește în
camera de zi, însă eu posed un echilibru perfect mu lțumită anilor în care am
fugit de agenții de securitate. Cobor într-o secund ă scara exterioară,
aterizând până la glezne în noroi. Kilorn mă așteap tă, ieșind din întunericul
de sub casă.
— Sper că-ți plac ochii învinețiți, fiindcă așa sun t gata să ți-i fac, având în
vedere că…
Expresia lui mă face să uit ce voiam să spun.
A plâns. Kilorn nu plânge. Încheieturile degetelor îi sângerează și pun
pariu că pe undeva prin apropiere există un zid car e plânge de durere. Chiar
dacă sunt nervoasă, chiar dacă e o oră atât de târz ie, nu pot să nu fiu
îngrijorată, ba chiar speriată pentru el.
— Ce e? Ce-ai pățit?
Fără să stau pe gânduri, îl iau de mână, simțind sâ ngele sub degetele
mele.
— Ce s-a întâmplat?

19
Îi ia câteva secunde să răspundă, căci încearcă să -și adune curajul. Acum
sunt de-a dreptul îngrozită.
— Maestrul meu… a căzut. A murit. Nu mai sunt uceni c.
Încerc să-mi înăbuș un sunet de surprindere, însă a cesta tot îmi scapă de
pe buze și ne tachinează. Cu toate că el nu trebuie s-o facă, cu toate că știu ce
încearcă să spună, Kilorn continuă.
— Nici măcar n-am apucat să-mi termin pregătirea, i ar acum… se bâlbâie
el. Am optsprezece ani. Ceilalți pescari au ucenici . Eu nu muncesc. Nu-mi pot
găsi de muncă.
Următoarele lui cuvinte sunt ca un cuțit răsucit în inima mea. Kilorn
inspiră sacadat și poate că mi-aș dori să nu fiu ne voită să-l aud.
— Mă vor trimite la război.

20
TREI
Ține de aproape un secol. Nici nu cred că ar mai tr ebui să fie numit
război, însă nu există niciun cuvânt pentru a descr ie această formă supremă
de distrugere. La școală ni s-a spus că a izbucnit din cauza pământului.
Ținutul Lacurilor e plat și fertil, mărginit de lac uri imense, pline de pește. Nu
ca dealurile stâncoase și împădurite din Norta, und e terenurile agricole ne
asigură cu greu hrana. Până și argintiii au simțit această amenințare, așa că
regele a declarat război, aruncându-ne într-un conf lict pe care niciuna dintre
tabere nu îl poate câștiga.
Regele din Ținutul Lacurilor, un alt argintiu, a pl ătit cu aceeași monedă,
fiind sprijinit întru totul de propria sa nobilime. Ei își doreau râurile noastre,
pentru a avea acces la o mare care nu era înghețată vreme de jumătate de
an, și morile de apă așezate de-a lungul râurilor n oastre. Țara noastră este
puternică datorită morilor și asigură atât de multă electricitate, încât până și
roșiii pot beneficia de o parte din ea. Am auzit zv onuri legate de orașele din
sud, învecinate cu Archeon, capitala noastră, unde niște roșii extrem de
iscusiți construiesc mașinării ce îmi depășesc cu m ult puterea de înțelegere.
Pentru transport pe pământ, apă și cer, sau arme ca re să provoace distrugeri
oriunde au argintiii nevoie. Profesorul nostru ne-a povestit mândru că Norta
e lumina lumii, o națiune care s-a făcut remarcată datorită tehnologiei și
curentului electric. Toți ceilalți, cum ar fi locui torii din Ținutul Lacurilor sau
Piedmont, locuiesc pe întuneric. Noi am fost noroco și că ne-am născut aici.
Norocoși. Cuvântul ăsta mă face să vreau să urlu.
Însă, în pofida electricității noastre și a aliment elor lacuștrilor, în pofida
armelor noastre și a numărului acestora, niciuna di ntre tabere nu prea are
vreun avantaj față de cealaltă. Ambele au agenți ar gintii și soldați roșii, care
se luptă cu abilități și arme și protecția a o mie de trupuri roșii. Un război
care ar fi trebuit să ia sfârșit în urmă cu mai puț in de un secol încă trenează.
Mereu mi s-a părut amuzant că ne luptam pentru mânc are și apă. Până și
trufașii argintii trebuie să mănânce.
Dar acum nu mai e deloc amuzant, nu când Kilorn e u rmătoarea persoană
de la care trebuie să-mi iau rămas-bun. Mă întreb d acă o să-mi dea un cercel,
astfel încât să-mi amintesc de el când legionarul c u armura lui lustruită va
veni să-l ia.
— O săptămână, Mare. O săptămână și apoi plec.
Vocea i se frânge, dar el tu șește pentru a încerca s -o camufleze.

21
— Nu pot să fac asta. Ei… ei n -o să mă ia de -aici.
Dar pot vedea răzbind prin ochii lui lupta.
— Trebuie să fie ceva ce putem face, mă hazardez eu .
— Nu poate nimeni să facă nimic. Nu există vreun om care să fi scăpat de
încorporare și să fi trăit.
Nu trebuie să-mi spună asta. În fiecare an, cineva încearcă să fugă. Și, în
fiecare an, persoana respectivă e târâtă înapoi în piața principală a orașului
și spânzurată.
— Nu. O să găsim noi o cale.
Chiar și acum, el găsește puterea de a rânji.
— Noi ?
Căldura din obrajii mei se extinde mai iute decât o rice flacără.
— Și eu sunt sortită încorporării, la fel ca tine, însă nici pe mine n-o să
apuce să mă prindă. Așa c-o să fugim.
Armata a fost mereu destinul meu, pedeapsa mea, ști u asta. Dar nu și a
lui. Lui i-a luat deja mult prea multe.
— N-avem unde merge, bolborosește el, dar cel puțin se ceartă cu mine.
Cel puțin nu se dă bătut. În nord n-o să supraviețu im iernii, la est e marea, în
vest e războiul, iar în sud e un infern radioactiv – și între ele mișună peste
tot argintii și agenți de securitate.
Cuvintele curg șuvoi din mine.
— La fel e și satul. Plin de argintii și de agenți de securitate. Și reușim să
furăm chiar sub privirile lor și să scăpăm cu capet ele pe umeri.
Mintea îmi galopează disperată în încercarea de a g ăsi ceva, orice, care
ne-ar putea fi de folos. Și apoi mă fulgeră o idee.
— Piața neagră, cea pe care noi o ajutăm să meargă ca pe roate, face
contrabandă cu de toate, de la cereale până la becu ri electrice. Cine spune că
nu pot face și contrabandă cu oameni?
Kilorn deschide gura, pregătit să recite o mie de m otive pentru care asta
nu va funcționa. Dar apoi zâmbește. Și încuviințeaz ă.
Nu-mi place să mă implic în treburile altor oameni. Nu am timp pentru
asta. Și totuși, iată-mă aici, auzindu-mă spunând c ele cinci cuvinte cu care
îmi semnez condamnarea la moarte.
— Lasă totul în seama mea.
•
Lucrurile pe care nu le putem vinde proprietarilor de magazine obișnuite
trebuie să i le ducem lui Will Whistle. Tipul e băt rân, prea slab și bolnăvicios
ca să lucreze la fabrica de cherestea, așa că în ti mpul zilei mătură străzile și
noaptea vinde tot felul de lucruri din furgoneta lu i mucegăită, de la cafea

22
extrem de rară și pân ă la obiecte exotice din Archeon. Aveam nouă ani și un
pumn plin de nasturi furați când am riscat și m-am dus la Will. Mi-a dat trei
monede de cupru pentru ei, fără să pună întrebări. Acum sunt cel mai bun
client al lui și probabil motivul pentru care reușe ște să se mențină pe linia
de plutire într-un sat atât de mic. În zilele mele bune s-ar putea să-l numesc
prieten. Au trecut mulți ani până să descopăr că Wi ll făcea parte dintr-o
asociație mult mai mare. Unii o numesc rețea clande stină, alții piață neagră,
însă pe mine nu mă interesează decât ce fac ei acol o. Au „garduri”, oameni ca
Will, peste tot. Chiar și în Archeon, oricât de nev erosimil ar părea.
Transportă bunuri ilegale prin toată țara. Și acum pun pariu că s-ar putea să
facă o excepție și să transporte în schimb o persoa nă.
— Categoric nu.
În cei opt ani de când îl cunosc, Will nu m-a refuz at niciodată. Acum,
boșorogul ăsta stafidit practic îmi trântește în fa ță portierele furgonetei. Din
fericire, Kilorn a rămas acasă, așa că nu poate să mă vadă cum eșuez în a-l
ajuta.
— Will, te rog ! Știu că poți s-o faci…
Will clatină din cap și barba lui albă i se leagănă .
— Chiar dacă aș putea, eu sunt doar un simplu comerciant. Oamenii cu
care lucrez nu sunt genul care să-și irosească timp ul și energia pentru a
transporta dintr-un loc în altul un fugar. Nu cu as ta ne ocupăm noi.
Simt cum singura mea speranță, singura speranță a l ui Kilorn îmi scapă
printre degete.
Probabil că Will îmi vede disperarea din ochi, căci se înmoaie,
sprijinindu-se de portiera furgonetei. Oftează adân c și aruncă o privire peste
umăr, în bezna furgonetei. După câteva clipe, întoa rce capul înapoi și îmi
face semn să mă urc în mașină. Îl urmez fericită.
— Will, îți mulțumesc! mă bâlbâi eu. Nu știi cât în seamnă asta pentru
mine…
— Fato, așază-te și ține-ți fleanca, spune o voce p e o tonalitate înaltă.
Din întunericul furgonetei, de-abia vizibilă în lum ina slabă a lumânării
albastre a lui Will, o femeie se ridică în picioare . O fată, mai bine zis, de
vreme ce nu pare a fi mai mare decât mine. Dar e mu lt mai înaltă, cu o mină
de războinică. Pistolul de la brâu, vârât într-o ci ngătoare roșie cu imprimeu
cu sori, sigur nu e autorizat. E prea blondă și des chisă la ten pentru a fi din
Pilonii și, judecând după pelicula de sudoare de pe chipul ei, nu prea e
obișnuită cu căldura și umiditatea. O străină, o că lătoare, de fapt, o exilată.
Exact persoana de care am nevoie.

23
Gesticulează din mână spre banca montată în peretel e furgonetei, iar ea
se așază din nou numai după ce o fac eu. Will vine lângă noi, se prăbușește
într-un scaun șubred și ne privește când pe una, câ nd pe alta.
— Mare Barrow, ți-o prezint pe Farley, murmură el.
Fata își încleștează maxilarul și apoi mă studiază cu atenție.
— Carevasăzică, ai o încărcătură de transportat.
— Eu și încă un băiat…
Farley ridică o mână mare, plină de bătături, și mă întrerupe.
— O încărcătură, repetă ea cu subînțeles.
Inima îmi saltă de bucurie; această fată numită Far ley s-ar putea să-mi
dea o mână de ajutor.
— Și care e destinația?
Îmi răscolesc mintea, încercând să mă gândesc la un loc sigur. Vechea
hartă de la școală îmi trece prin fața ochilor, ilu strând coasta, râurile,
orașele, satele și câte și mai câte. De la Golful P ortuar până în Ținutul
Lacurilor, de la tundra nordică până în deșerturile radioactive ale Ruinelor
și ale Puhoiului, toate sunt periculoase pentru noi .
— Într-un loc în care să fim în siguranță față de a rgintii. Asta-i tot.
Farley rămâne impasibilă.
— Siguranța are un preț, fato!
— Totul are un preț, fato ! i-o întorc eu, folosind același ton. Nimeni nu
știe asta mai bine decât mine.
În furgonetă urmează un lung moment de tăcere. Simt cum noaptea se
risipește, furându-i lui Kilorn minute prețioase. Î n mod sigur Farley îmi
simte neliniștea și nerăbdarea, însă nu se grăbește deloc să vorbească. După
ceea ce pare a fi o eternitate, deschide într-un sf ârșit gura.
— Mare Barrow, Garda Stacojie acceptă.
E nevoie de toată stăpânirea de sine pe care o am c a să nu sar de pe scaun
de bucurie. Însă ceva tot nu-mi dă pace și mă împie dică să zâmbesc.
— Plata va fi efectuată într-o singură tranșă, în e chivalentul a o mie de
coroane, continuă Farley.
Asta mă lasă fără grai. Până și Will pare surprins, dacă e să mă iau după
sprâncenele lui albe și stufoase, care îi dispar su b breton.
— O mie ? îngaim eu.
Nimeni nu face afaceri cu astfel de sume, nu în Pil onii. Cu suma asta mi-aș
putea hrăni familia un an. Mai mulți ani.
Dar Farley n-a terminat. Am bănuiala că se bucură d e asta.
— Suma poate fi plătită în bancnote, tetradrahme sa u în echivalentul unui
troc. Prețul e per articol, desigur.

24
Două mii de coroane. O avere. Libertatea noastră valorează o avere.
— Încărcătura voastră va fi mutată poimâine. Atunci va trebui să și plătiți.
De-abia mai pot să respir. În două zile trebuie să fac rost de mai mulți
decât am furat vreodată. N-am nicio șansă.
Farley nici măcar nu-mi acordă timp să protestez.
— Accepți termenii?
— Am nevoie de mai mult timp.
Farley clatină din cap și se apleacă spre mine. Sim t mirosul de praf de
pușcă pe care îl emană.
— Accepți termenii?
E imposibil. E o nebunie. E cea mai bună șansă pe care o avem.
— Accept termenii.
•
Următoarele clipe sunt ca un vârtej amețitor în tim p ce mă întorc acasă
pe întuneric. Mintea mi-a luat-o la goană în încerc area de a găsi o modalitate
pentru a pune mâna pe ceva ce se apropie cât de cât de prețul lui Farley. În
Pilonii nu există nimic, asta-i mai mult decât sigu r.
Kilorn încă mă așteaptă în întunericul de sub casa mea, arătând ca un
băiețel rătăcit. Bănuiesc că așa și este.
— Vești proaste? întreabă el, și chiar dacă încearc ă să pară relaxat, vocea
tot îi tremură.
— Rețeaua clandestină ne poate scoate de-aici.
De dragul lui, încerc să rămân calmă în timp ce îi explic cum stau
lucrurile. Două mii de coroane ar putea foarte bine să coste tronul regelui,
însă eu o fac să pară floare la ureche.
— Dacă există cineva care să poată face asta, aceia suntem noi. Noi.
— Mare…
Vocea lui e rece, mai rece decât iarna, însă privir ea lui de om înfrânt e cea
care îmi dă fiori.
— S-a terminat. Am pierdut.
— Dar dacă am putea să…
Kilorn mă apucă de umeri, ținându-mă la distanță în strânsoarea lui
fermă. Nu mă doare, dar tot mă șochează.
— Mare, nu-mi face asta. Nu mă face să cred că exis tă o modalitate de a
scăpa de asta. Nu-mi da speranțe deșarte.
Are dreptate. E un lucru lipsit de inimă să-i oferi cuiva speranțe, când nu
ai de unde. Nu face decât să transforme totul în de zamăgire, indignare, furie
– acele lucruri care fac ca această viață să fie și mai dificilă decât este deja.

25
— Trebuie s ă accept realitatea. Poate… poate că atunci voi put ea să -mi
limpezesc gândurile și să mă antrenez cum trebuie, pentru a avea o șansă de
a fi soldat.
Îl apuc de încheieturi și îl strâng bine.
— Vorbești de parcă deja ai murit.
— Poate că am murit.
— Frații mei…
— Tatăl tău a avut grijă ca ei să știe ce făceau. Ș i îi ajută și faptul că sunt
vânjoși.
Se străduiește să rânjească, încercând să mă facă s ă râd. Nu funcționează.
— Sunt un bun înotător și un bun marinar. O să aibă nevoie de mine în
zona lacurilor.
Abia atunci când își petrece brațele în jurul meu ș i mă îmbrățișează îmi
dau seama că tremur.
— Kilorn… murmur eu la pieptul său.
Însă următoarele cuvinte nu vor să iasă. Ar trebui să fiu eu în locul lui.
Însă vremea mea se apropie cu repeziciune. Pot doar să sper că el va
supraviețui suficient cât să-l văd din nou, la caza rmă sau într-o tranșee.
Poate că abia atunci voi găsi cuvintele potrivite. Poate că abia atunci voi
înțelege ce simt.
— Mare, îți mulțumesc. Pentru tot.
Face un pas înapoi, dându-mi drumul mult prea reped e.
— Dacă pui bani deoparte, vei avea suficienți când vor veni legionarii
după tine.
Încuviințez de dragul lui. Dar nu am de gând să-l l as să lupte și să moară
singur.
Când mă urc în pat, știu că nu voi mai apuca să ado rm. Trebuie să existe
ceva ce pot face, și chiar dacă îmi va lua o noapte întreagă, o să găsesc o
soluție.
Gisa tușește în somn, un sunet delicat. Chiar și câ nd doarme reușește să
se poarte ca o doamnă. Nu e de mirare că-și găsește locul printre argintii.
Are toate caracteristicile pe care ei le caută la u n roșu: e rezervată,
mulțumită și nu are pretenții. E un lucru bun că ea e cea care trebuie să aibă
de-a face cu ei, că ea e cea care îi ajută pe idioț ii cu puteri supraomenești să
aleagă mătăsuri și materiale fine pentru hainele pe care le vor purta doar o
dată. Ea spune că te obișnuiești cu asta, cu banii pe care ei îi aruncă pe
asemenea lucruri triviale. Iar la Marea Grădină, pi ața din Cetatea Soarelui,
prețurile sunt de zece ori mai mari. Alături de cro itoreasa ei, Gisa coase
dantelă, mătase, blană, ba chiar și pietre prețioas e, pentru a confecționa

26
adevărate opere de artă pentru elita argintie, care se pare că îi urmează
peste tot pe cei din familia regală. Parada, îi num ește ea, un marș nesfârșit
de filfizoni dichisiți, unul mai mândru și mai ridi col decât altul. Cu toții
argintii, cu toții absurzi și cu toții obsedați de statut.
În seara asta îi urăsc mai tare ca oricând. Ciorapi i pe care ei îi pierd
probabil că ne-ar ajuta pe mine, pe Kilorn și pe ju mătate din tinerii din
Pilonii să scăpăm de încorporare.
Pentru a doua oară în seara asta, mă fulgeră o idee .
— Gisa, trezește-te!
Nu șoptesc. Fata asta doarme buștean.
— Gisa !
Se foiește și geme cu fața adâncită în pernă.
— Uneori îmi doresc să te omor, bombăne ea.
— Ce drăguț! Acum, trezește-te !
Ochii încă îi sunt închiși când mă năpustesc asupra ei, aterizând pe ea ca o
pisică uriașă. Înainte să înceapă să țipe, să se va ite și să o trezească pe
mama, îmi pun mâna peste gura ei.
— Te rog să mă asculți, asta-i tot ce-ți cer. Nu vo rbi, doar ascultă.
Pufnește în mâna mea, dar dă din cap a încuviințare .
— Kilorn…
Se îmbujorează imediat ce-i aude numele. Ba chiar c hicotește, ceea ce nu
face niciodată. Dar n-am timp acum de pasiunile ei de școlăriță.
— Gisa, încetează! exclam eu, inspirând adânc. Kilo rn va fi încorporat.
Apoi râsetele dispar. Încorporarea nu e o minciună, nu pentru noi.
— Am găsit o cale de a-l scoate de-aici, de a-l sal va de război, dar am
nevoie de ajutorul tău ca s-o fac.
Mă doare să spun asta, dar, cumva, cuvintele îmi zb oară de pe buze.
— Gisa, am nevoie de tine. Vrei să mă ajuți?
Nu ezită să răspundă și simt un imens val de iubire pentru sora mea.
— Da.
•
E bine că sunt scundă, altminteri uniforma în plus a Gisei nu mi-ar veni cu
niciun chip. E groasă și închisă la culoare, deloc potrivită pentru soarele
verii, cu nasturi și fermoare care se pare că se pr ăjesc la căldură. Rucsacul de
pe spatele meu se mișcă întruna, iar greutatea stof elor și a instrumentelor
de cusut aproape că mă doboară. Gisa are și ea un r ucsac și o uniformă
sufocantă, dar se pare că n-o deranjează deloc. E o bișnuită cu munca și cu
viața grea.

27
Navigăm cea mai mare distan ță în susul râului, îngrămădite între bani țe
de făină, pe barja unui fermier mărinimos cu care G isa s-a împrietenit în
urmă cu mulți ani. Pe-aici, oamenii au încredere în ea, așa cum n-ar putea s-
o facă niciodată cu mine. Fermierul ne pune să deba rcăm la circa un
kilometru și jumătate de destinația noastră, în apr opiere de o serpentină de
comercianți care se îndreaptă spre Cetatea Soarelui . Acum mergem laolaltă
cu ei, spre ceea ce Gisa numește Poarta Grădinii, c u toate că nu văd nicio
grădină prin apropiere. De fapt, e o poartă constru ită din sticlă strălucitoare,
care ne orbește înainte ca măcar să apucăm să punem un picior dincolo de
ea. Restul zidului pare a fi făcut din același mate rial, dar nu prea îmi vine să
cred că un rege argintiu ar fi atât de tâmpit cât s ă se ascundă în spatele unor
ziduri de sticlă.
— Nu e sticlă, îmi explică Gisa. Sau, cel puțin, nu în totalitate. Argintiii au
descoperit o metodă să încălzească diamantul și să- l amestece cu alte
materiale. E pur și simplu impenetrabil. Nici măcar o bombă n-ar putea trece
prin chestia asta.
Ziduri de diamant.
— Pare necesar.
— Ține capul plecat. Lasă-mă pe mine să vorbesc, îm i șoptește ea.
Rămân în spatele ei, cu ochii pe drumul care se tra nsformă treptat din
asfalt negru crăpat în marmură albă pavată. E atât de neted, încât aproape că
alunec, dar Gisa mă apucă de mână la țanc. Kilorn n -ar avea nicio problemă
să meargă pe-aici, nu cu picioarele sale de marinar . Dar Kilorn oricum n-ar
trece pe aici. A renunțat deja. Eu n-am s-o fac.
În timp ce ne apropiem de porțile de diamant, mijes c ochii pentru a mă
uita la ceea ce se află dincolo. Deși Cetatea Soare lui există doar pentru un
anotimp, fiind abandonată înainte de primul vânt mu șcător, e cel mai mare
oraș pe care l-am văzut vreodată. Există străzi agl omerate, magazine,
taverne, case și curți, toate îndreptate spre o mon struozitate sclipitoare
construită din sticlă-de-diamant și marmură. Și acu m știu de unde își trage
numele. Reședința Soarelui strălucește ca o stea, u n amestec de turle și
poduri înalte de vreo treizeci de metri. Din câte s e pare, anumite părți ale
construcției se întunecă la comandă, pentru a le of eri intimitate ocupanților.
Nu le poți oferi țăranilor ocazia de a trage cu och iul la rege și la curtea sa. E
uimitoare, intimidantă, magnifică – și asta e doar locuința de vară.
— Numele! latră o voce dură, iar Gisa se oprește.
— Gisa Barrow. Ea e sora mea, Mare Barrow. Mă ajută să transport niște
mărfuri pentru maestra mea.

28
Gisa nici măcar nu clipe ște, adoptând o voce monoton ă, aproape plictisită.
Agentul de securitate dă din cap spre mine și eu îm i mișc rucsacul, dându-
mă în spectacol. Gisa îi înmânează cărțile noastre de identitate, niște chestii
rupte și murdare, pe cale să se destrame, dar sufic iente cât să ne ajute să
trecem.
Bărbatul care le examinează probabil că o cunoaște pe Gisa, căci de-abia
se uită pe cartea ei de identitate. Pe a mea o stud iază lung, uitându-se pentru
un minut când la poza mea, când la fața mea. Mă înt reb dacă e și el un
șoptitor care îmi poate citi gândurile. Asta ar pun e capăt imediat micii
noastre excursii și probabil mi-ar aduce și un ștre ang în jurul gâtului.
— Încheieturile, oftează el, deja plictisit de noi.
Preț de o clipă sunt nedumerită, dar Gisa își întin de mâna dreaptă fără să
stea pe gânduri. Eu îi imit gestul, ridicând brațul spre agent, care ne prinde o
pereche de brățări roșii în jurul încheieturilor. C ercurile se micșorează până
ce devin la fel de strânse ca niște cătușe – n-ai c um să-ți scoți chestiile astea
de unul singur.
— Treceți, ne spune agentul, gesticulând leneș din mână.
Două tinere nu reprezintă o amenințare pentru el.
Gisa dă din cap drept mulțumire, dar eu n-o fac. Ac est bărbat nu merită
nici măcar un dram de recunoștință. Porțile se desc hid în jurul nostru și
înaintăm. Bătăile inimii, pe care le simt în urechi , amuțesc zgomotul Marii
Grădini în timp ce pășim într-o lume cu totul difer ită.
E o piață așa cum nu mi-a mai fost dat să văd, mărg inită de flori, copaci și
fântâni. Roșiii sunt puțini și iuți, îndeplinind co misioane sau vânzând tot
felul de produse, cu toții purtând brățări roșii. C u toate că argintiii nu poartă
nicio brățară, nu e deloc greu să-i deosebești. Sun t plini de nestemate și
metale prețioase, o avere pe fiecare în parte. O si ngură lovitură și mă pot
întoarce acasă cu tot ceea ce am nevoie. Cu toții s unt înalți și frumoși și
detașați, mișcându-se cu o grație domoală, pe care niciun roșu n-o poate
stăpâni. Pur și simplu nu avem timpul necesar pentr u a ne mișca așa.
Gisa mă conduce pe lângă o patiserie cu prăjituri î nvelite în glazură aurie,
o băcănie ce are în vitrină fructe colorate, de car e n-am mai auzit niciodată,
și chiar și o menajerie plină de animale sălbatice. O fetiță, probabil argintie,
dacă e să ne luăm după veșmintele purtate, hrănește cu bucățele de măr o
creatură bălțată ce seamănă cu un cal și are un gât foarte lung. Câteva străzi
mai încolo, un magazin de bijuterii strălucește în toate culorile curcubeului.
Încerc să-l notez în minte, însă aici e foarte greu să ții capul drept. Aerul pare
să pulseze, plin de viață.

29
Tocmai când sunt pe cale să cred că nu există nimic mai frumos decât
acest loc, analizez mai bine argintiii și îmi aduc aminte cu exactitate cine
sunt ei. Fetița e o telekinetică, făcând mărul să p lutească la vreo trei metri în
aer, pentru a hrăni animalul cu gât lung. Un florar își trece mâinile printr-un
ghiveci cu flori albe, făcându-le să crească brusc și să se răsucească în jurul
coatelor lui. El e un verzișor, un manipulator al p lantelor și al pământului.
Doi acvatici stau pe marginea unei fântâni și îi di strează plictisiți pe copii,
creând sfere plutitoare din apă. Unul dintre ei are părul portocaliu și ochii
plini de ură, chiar și atunci când copiii roiesc în jurul lui. Prin scuar, argintiii
își văd în continuare de viețile lor extraordinare. Sunt enorm de mulți –
maiestuoși și minunați, și puternici, și la atâția ani-lumină de lumea pe care
o cunosc eu.
— Așa trăiește cealaltă jumătate, murmură Gisa, car e mi-a înțeles
stupoarea. E suficient ca să te facă să-ți fie scâr bă.
Sentimentul de vină mă lovește din plin. Mereu am f ost geloasă pe Gisa,
pe talentul ei și pe toate privilegiile pe care ace sta i le oferă, însă nu m-am
gândit niciodată la prețul pe care ea îl plătește. Nu a dat prea mult pe la
școală și are foarte puțini prieteni în Pilonii. Da că Gisa ar fi normală, ar avea
foarte mulți. Ar zâmbi. În schimb, fata în vârstă d e paisprezece ani își
îndeplinește obligațiile cu acul și ața, cărând pe umeri viitorul familiei ei,
vârâtă până la gât într-o lume pe care o urăște.
— Gi, îți mulțumesc, îi șoptesc eu la ureche.
Ea știe că nu mă refer doar la ceea ce a făcut azi.
— Atelierul Sallei e aici, cel cu paravanul albastr u.
Gesticulează spre o stradă lăturalnică, unde se ved e un magazinaș
înghesuit între două cafenele.
— Dacă ai nevoie de mine, mă găsești acolo.
— N-o să am, îi răspund eu iute. Chiar dacă lucruri le vor ieși prost, n-am
de gând să te implic și pe tine.
— Bine.
Apoi mă apucă de mână, strângând-o tare preț de o c lipă.
— Ai grijă! Astăzi e aglomerat, mai mult decât de o bicei.
— Mai multe locuri în care să mă ascund, îi spun eu cu un zâmbet
năstrușnic.
Însă tonul ei e serios.
— Și mai mulți agenți.
Continuăm să mergem, fiecare pas aducându-ne tot ma i aproape de
momentul în care ea mă va lăsa singură în acest loc straniu. Un val de panică

30
mă străbate brusc atunci când Gisa îmi ia cu grijă rucsacul de pe umeri. Am
ajuns la atelierul ei.
Pentru a mă calma, încep să turui în șoaptă:
— Nu vorbesc cu nimeni, nu mă uit în ochii nimănui. Nu mă opresc. Plec
pe unde am venit, prin Poarta Grădinii. Agentul îmi scoate brățara și eu
continui să merg.
Gisa încuviințează în timp ce vorbesc, cu ochii mar i, îngrijorați și poate
chiar optimiști.
— Sunt șaisprezece kilometri până acasă, adaug eu.
— Șaisprezece kilometri până acasă, repetă ea.
Dorindu-mi din toată inima să pot merge cu ea, o ur măresc pe Gisa
dispărând sub paravanul albastru. Până aici m-a adu s ea. De acum, totul ține
de mine.

31
PATRU
Am mai făcut asta de nenumărate ori: studiez mulțim ea așa cum ar face
un lup cu o turmă de oi. Îi caut pe cei slabi, domo li, naivi. Doar că acum eu
sunt prada. Aș putea alege un agil care m-ar prinde cât ai clipi din ochi sau,
mai rău, un șoptitor care probabil că m-ar simți ve nind de la un kilometru
depărtare. Chiar și fetița telekinetică m-ar putea învinge, dacă lucrurile nu ar
merge conform planului. Așa că va trebui să fiu mai iute ca oricând, mai
isteață ca oricând și, cel mai dificil dintre toate , mai norocoasă ca oricând.
Situația asta e enervantă. Din fericire, nimeni nu bagă în seamă o altă
servitoare roșie, o altă insectă care se plimbă pe lângă ospățul zeilor.
Mă întorc înapoi în scuar, cu brațele atârnate fără vlagă pe lângă corp. În
mod normal, așa operez eu, plimbându-mă printre cel e mai aglomerate părți
ale mulțimii, lăsându-mi mâinile să prindă genți și buzunare așa cum
pânzele de păianjen prind muște. Nu sunt atât de pr oastă încât să încerc asta
aici. În schimb, mă amestec printre oamenii din scu ar. Acum nu mai sunt
fermecată de splendoarea lucrurilor care mă înconjo ară, ci privesc dincolo
de ele, spre fisurile din piatră și spre agenții de securitate în uniforme negre,
care stau ascunși în cotloane întunecate. Imposibil a lume argintie devine
mai clară. Argintiii de-abia se uită unii la alții și nu zâmbesc niciodată. Doar
roșiii par să trăiască aici cu adevărat, zburând ag itați printre bărbații și
femeile care duc o viață mai bună decât ei, dar car e se mișcă mereu cu
încetinitorul. În pofida căldurii, a soarelui și a drapelelor în culori deschise,
n-am mai văzut niciodată un loc atât de rece.
Însă ceea ce mă îngrijorează cel mai tare sunt came rele negre de
supraveghere ascunse sub corturi sau pe alei. Acasă avem doar câteva, la
avanpostul securității și în arenă, însă în piață s unt peste tot. Aproape că le
aud bâzâind, trimițând un avertisment: cineva e cu ochii pe tine.
Fluxul de oameni mă duce spre bulevard, trecând pe lângă tot soiul de
taverne și cafenele. Argintiii stau așezați la masă într-un bar în aer liber,
urmărind mulțimea cum trece, în timp ce ei se bucur ă de băuturile de
dimineață. Unii se uită la monitoare montate în per eți sau care atârnă de
arcade. Pe fiecare monitor e ceva diferit: meciuri vechi din arene, telejurnale
sau transmisiuni animate în culori vesele, pe care nu le înțeleg, dar care se
amestecă în capul meu. Sunetele stridente ale ecran elor și zgomotele
îndepărtate ale interferenței statice îmi bâzâie în truna în urechi. Cum de ei

32
le suportă, habar n -am. Dar argintiii nici măcar nu clipesc spre monito arele
lor și îți lasă senzația că le ignoră cu desăvârșir e.
Reședința Soarelui aruncă o umbră strălucitoare pes te mine și mă trezesc
că o privesc din nou cu o admirație prostească. Apo i o melodie monotonă mă
trezește din visare. La început pare a fi genericul arenei, cel folosit pentru
începerea Vitejiilor, însă acesta e diferit. Mai gr av și oarecum mai profund.
Fără să stau pe gânduri, mă îndrept spre locul în c are se aude.
În barul de lângă mine, toate monitoarele trec la a ceeași transmisiune. Nu
e vreun discurs al regelui, ci o ediție specială a telejurnalului. Până și
argintiii se opresc să le urmărească într-o tăcere deplină. Transmisiunea
începe când genericul ia sfârșit. O femeie blondă s upraponderală, fără
îndoială argintie, apare pe ecran. Citește de pe o foaie de hârtie și pare a fi
îngrozită.
— Argintii din Norta, vă cerem scuze pentru întreru pere. În urmă cu
treizeci de minute a avut loc un atac terorist în c apitală.
În jurul meu, argintiii icnesc și încep să murmure agitați.
Mie nu îmi prea vine a crede. Atac terorist? Asupra argintiilor?
E posibil așa ceva ?
— E vorba de un bombardament organizat asupra clădiri lor guvernului
din vestul Archeonului. Potrivit declarațiilor, Tri bunalul Regal, Trezoreria și
Palatul Focului Alb au fost avariate, însă nici tri bunalul și nici membrii
consiliului nu erau în ședință în această dimineață .
Prezentatoarea dispare de pe ecran, fiind înlocuită cu imaginile unei
clădiri în flăcări. Agenții de securitate evacuează oamenii, în timp ce acvaticii
aruncă apă peste flăcări. Tămăduitorii, care poartă pe brațe cruci în roșu și
negru, aleargă încolo și încoace printre ei.
— Familia regală nu se afla în reședința de la Pala tul Focului Alb și până
în prezent nu există victime. Regele Tiberias se va adresa națiunii în
aproximativ o oră.
Un argintiu de lângă mine își face mâna pumn și o i zbește de bar,
spărgându-i suprafața solidă de piatră. Un oțelit.
— Sigur e mâna lacuștrilor! Au început să piardă în n ord și acum vin în
sud să bage spaima în noi!
Alți câțiva urlă odată cu el, blestemându-i pe lacu ștri.
— Ar trebui să-i ștergem de pe fața pământului, să- i împingem până la
Prerie! urlă un alt argintiu.
Cei mai mulți ovaționează aprobator. E nevoie de to ată stăpânirea de sine
ca să nu sar la beregata acestor lași, care nu vor vedea niciodată fronturile

33
de război și care nu -și vor trimite niciodată copiii să lupte. Războiul
argintiilor e plătit cu sângele roșiilor.
În timp ce imaginile continuau să curgă, arătându-n e cum fațada de
marmură a tribunalului se spulberă în urma explozie i sau cum un perete din
sticlă-de-diamant rezistă unei mingi de foc, o part e din mine se bucură.
Argintiii nu sunt invincibili. Au și ei dușmani, du șmani care îi pot răni, și,
pentru prima dată, nu se ascund în spatele unui scu t format din roșii.
Prezentatoarea revine pe ecran, mai palidă ca oricâ nd. Cineva din studio
îi șoptește ceva și ea începe să răsfoiască agitată hârtiile.
— Se pare că responsabilă pentru bombardamentul Arc heonului e o
organizație, declară ea, bâlbâindu-se puțin.
Bărbații mânioși de lângă mine fac imediat liniște, curioși să audă ce mai
are de spus prezentatoarea.
— O grupare teroristă ce își spune Garda Stacojie a lansat în urmă cu
câteva clipe acest material video.
„Garda Stacojie?” „Ce mama dracului…?” „E o glumă…” și alte întrebări
confuze încep să plutească în bar. Nimeni n-a mai a uzit până acum de Garda
Stacojie.
Însă eu am auzit.
Farley a folosit această denumire, referindu-se la ea și la Will. Însă ei simt
contrabandiști, nu teroriști sau bombardieri sau cum vor să-i nume ască cei
de la telejurnal. E o coincidență, nu poate fi vorba de ei.
Pe ecran sunt pusă față în față cu o priveliște îng rozitoare. O femeie stă în
fața unei camere tremurătoare, cu o bandană stacoji e înfășurată în jurul
feței, astfel încât numai părul ei auriu și ochii a lbaștri se văd. Într-o mână
are un pistol și în cealaltă un steag roșu ponosit. Și în piept are prinsă o
insignă de bronz în forma unui soare rupt în două.
— Noi suntem Garda Stacojie și luptăm pentru libert atea și egalitatea
tuturor oamenilor… anunță femeia.
Îi recunosc pe loc vocea.
Farley.
— … începând cu roșiii.
Nu trebuie să fii un geniu ca să știi că un bar pli n de argintii furioși și
violenți e ultimul loc în care și-ar dori să se afl e o fată roșie. Dar nu mă pot
mișca. Nu-mi pot dezlipi ochii de pe chipul lui Far ley.
— Voi vă credeți stăpânii lumii, însă domnia voastr ă ca suverani și zei a
ajuns la final. Până ce nu ne veți recunoaște ca oameni, ca egali, lupta va fi la
ușa voastră. Nu pe un câmp de luptă, ci în orașele voastre. Pe străzile
voastre. În casele voastre. Voi nu ne vedeți, așa c ă noi suntem peste tot.

34
Vocea ei e autoritară și echilibrat ă.
— Și vom răsări, roșii ca zorii zilei.
Roșii ca zorii zilei.
Materialul video ia sfârșit și imaginea se întoarce la blonda care a rămas
cu gura căscată. Urletele acoperă restul transmisiu nii în timp ce argintiii din
bar își revin din șoc. Zbiară din cauza lui Farley, numind-o teroristă, asasină,
diavol roșu. Înainte ca privirea lor să cadă asupra mea, mă retrag pe stradă.
Însă, de-a lungul bulevardului, de la scuar și până la Reședința Soarelui,
argintiii încep să curgă șuvoi din toate barurile ș i cafenelele. Încerc să-mi
rup brățara roșie de la încheietura mâinii, însă ch estia asta tâmpită nu
cedează. Alți roșii dispar pe alei și intrânduri, î ncercând să fugă din calea lor,
iar eu sunt suficient de isteață încât să procedez la fel. Când găsesc în sfârșit
o alee, încep țipetele.
Din instinct, întorc capul și văd un argintiu ținân d de gât un bărbat roșu.
— Vă rog! îl imploră el. Nu știu, nu știu cine drac u’ sunt oamenii ăia!
— Ce anume e Garda Stacojie? zbiară argintiul, pe c are îl recunosc ca fiind
unul dintre acvaticii care îi distrau pe copii în u rmă cu mai puțin de jumătate
de oră. Cine sunt ăștia?
Înainte ca roșul să poată răspunde, un jet de apă s e izbește de el, mai
puternic ca lovitura unui ciocan. Acvaticul mișcă d in mână și apa se ridică,
împroșcându-l din cap până în picioare. Argintiii î nconjoară scena, zâmbind
satisfăcuți, ovaționându-și tovarășul. Roșul bolbor osește și icnește,
încercând să-și recapete răsuflarea. Își declară ne vinovăția în fiecare
secundă în care poate, însă apa vine întruna peste el. Acvaticul, cu ochii plini
de ură, nu dă semne c-ar vrea să se oprească. Adună apă din fântâni, din
paharele de pe mese, aruncând-o din nou și din nou peste bărbatul roșu.
Acvaticul îl îneacă.
•
Paravanul albastru e farul meu călăuzitor, ghidându -mă pe străzile pline
de oameni panicați, în timp ce mă feresc deopotrivă de roșii și de argintii. De
obicei, haosul e prietenul meu cel mai bun, ușurând u-mi foarte tare munca
de hoț de buzunare. Nimeni nu observă o pungă de ba ni lipsă când fug
disperați să-și salveze viețile. Însă Kilorn și cel e două mii de coroane nu mai
reprezintă prioritatea mea. Acum nu mă gândesc decâ t să ajung la Gisa și să
ies din orașul care cu siguranță va deveni o închis oare. Dacă închid porțile …
Nu vreau să mă gândesc cum ar fi să rămân blocată a ici, prinsă în spatele
sticlei, având libertatea la o aruncătură de băț de mine.
Agenții aleargă încolo și încoace pe stradă – ei nu știu ce să facă sau pe
cine să protejeze. Câțiva dintre ei încercuiesc niș te roșii, obligându-i să se

35
pună în genunchi. Ace știa tremur ă și îi implor ă, repetând din nou și din nou
că nu știu nimic. Pot să pun pariu că eu sunt singu ra persoană din tot orașul
care a auzit de Garda Stacojie înainte de telejurnal.
Asta mă face iar să mă panichez. Dacă sunt prinsă, dacă le spun ceea ce
știu – oare ce le vor face alor mei? Lui Kilorn? Ce lor din Pilonii?
Nu trebuie să mă prindă.
Folosindu-mă de standuri pentru a mă ascunde, fug m âncând pământul.
Strada principală e o zonă de război, însă rămân cu privirea îndreptată spre
paravanul albastru din spatele scuarului. Trec de m agazinul de bijuterii și
încetinesc. O singură piesă l-ar putea salva pe Kil orn. În acea fracțiune de
secundă în care mă gândesc să mă opresc, o grindină formată din cioburi de
sticlă îmi zgârie fața. Pe stradă, un telekinetic m ă fixează cu privirea și
țintește din nou. Nu-i dau ocazia s-o facă și o tai din loc, alunecând pe sub
perdele și standuri și brațe întinse, până ce ajung înapoi în scuar. Înainte să-
mi dau seama, împroșc apă cu picioarele în timp ce sprintez prin fântână.
Un val albastru înspumat mă izbește dintr-o parte, făcându-mă să cad în
apa agitată. Fântâna nu e adâncă, are doar vreo jum ătate de metru, însă apa
seamănă cu plumbul. Nu mă pot mișca, nu pot înota, nu pot respira. De-abia
pot să gândesc. Mintea mea poate doar să zbiere acvatic și îmi aduc aminte
de bietul bărbat roșu de pe bulevard, care s-a înec at în picioare. Capul mi se
izbește de fundul de piatră și văd stele, scântei , înainte ca vederea să mi se
limpezească. Fiecare centimetru din pielea mea pare încărcat cu
electricitate. Apa se mișcă în jurul meu, din nou n ormală, iar eu răsar la
suprafața fântânii. Aerul urlă în plămânii mei, mis tuindu-mi gâtul și nasul,
dar nu-mi pasă. Trăiesc.
O pereche de mâini mici și puternice mă apucă de gu ler, încercând să mă
scoată din fântână. Gisa. Fac un efort să ies și ne rostogolim amândouă pe
jos.
— Trebuie să plecăm! zbier eu, ridicându-mă în pici oare.
Gisa aleargă deja înaintea mea, îndreptându-se spre Poarta Grădinii.
— Văd că ești foarte perspicace! strigă ea peste um ăr.
Nu pot să nu arunc o privire înspre scuar în timp c e o urmez. Gloata de
argintii se revarsă din toate părțile, căutând prin tre standuri precum o haită
de lupi înfometați. Cei câțiva roșii rămași în urmă stau ghemuiți pe jos și
tremură de frică, implorând milă. Și în fântâna din care tocmai am scăpat
plutește cu fața în jos un bărbat cu păr portocaliu .
Trupul îmi tremură și sunt un pachet de nervi în ti mp ce ne îndreptăm
spre poartă. Gisa mă ține de mână, trăgându-mă prin mulțime.

36
— Șaisprezece kilometri până acasă, murmură Gisa. Ai l uat ce aveai
nevoie?
Greutatea rușinii mele mă apasă tare pe umeri în ti mp ce clatin din cap.
N-am avut timp. De-abia am putut să ajung pe buleva rd înainte de difuzarea
telejurnalului. N-am putut să fac nimic.
Gisa pare dezamăgită, încruntându-se ușor.
— O să găsim noi o cale de-a rezolva problema, spun e ea, vocea ei fiind la
fel de disperată pe cât mă simt eu.
Însă poarta se ivește în fața noastră, apropiindu-s e tot mai tare cu fiecare
secundă, lucru care, de fapt, mă îngrozește: odată ce voi trece prin ea, odată
ce voi pleca de-aici, Kilorn va dispărea cu adevăra t.
Și cred că Gisa de asta o face.
Înainte să o pot opri, să o pot înșfăca sau să o po t trage înapoi, mânuțele
iscusite ale Gisei se strecoară în geanta cuiva. Și nu în geanta oricui, ci în a
unui argintiu. Un argintiu cu ochi de plumb, nas du r și umeri lați, care
transmit un mesaj foarte clar: „Nu te pune cu mine” . Se prea poate ca Gisa să
fie o artistă cu acul și ața ei, dar în mod clar nu e o hoață de buzunare.
Bărbatului îi ia doar o secundă ca să-și dea seama ce anume se petrece. Și,
apoi, cineva o ridică pe Gisa de pe pământ.
E același argintiu. Sunt doi. Gemeni ?
— Nu e deloc înțelept să te apuci de făcut argintii la buzunare, spun
gemenii la unison.
Și apoi se transformă în trei, patru, cinci, șase, înconjurându-ne în
mulțime. Multiplicându-se. Argintiul ăsta e un replicator.
Mă ia cu amețeli.
— Nu voia să vă facă rău, e doar o copilă proastă…
— Sunt doar o copilă proastă! urlă Gisa, încercând să-l lovească pe cel
care o ține.
Argintiii chicotesc împreună, scoțând un sunet însp ăimântător.
Mă întind spre Gisa, încercând să o trag spre mine, însă unul dintre ei mă
pune la pământ. Drumul tare de piatră mă lasă fără suflare și gâfâi în
încercarea de a-mi recăpăta respirația, privind nea jutorată în timp ce un alt
geamăn își lipește piciorul de abdomenul meu, țintu indu-mă la pământ.
— Vă rog… îngaim eu, însă nimeni nu mă mai ascultă.
Zgomotele din capul meu se intensifică în timp ce t oate camerele de
supraveghere se rotesc spre noi. Mă simt din nou în cărcată de electricitate,
acum din cauză că mă tem pentru sora mea.

37
Un agent de securitate, cel care ne -a lăsat înăuntru mai devreme în
această dimineață, se îndreaptă cu pași apăsați spr e noi și observ că are un
pistol în mână.
— Ce se întâmplă aici? mârâie el, privindu-i pe arg intiii identici.
Unul câte unul, se îmbină la loc, până ce rămân doa r doi: cel care o ține pe
Gisa și cel care mă țintuiește pe mine.
— Fata asta e o hoață! îi explică unul dintre ei, s cuturându-mi sora.
Gisa e chiar de admirat că nu țipă.
Agentul o recunoaște și, preț de o clipă, chipul să u dur se transformă într-
o căutătură urâtă.
— Fato, cunoști legea.
Gisa își lasă capul în piept.
— Cunosc legea.
Mă zbat cât de tare pot, încercând să opresc ceea c e o să urmeze. În acea
clipă, în mijlocul haosului, un monitor din apropie re clipește, se crapă și se
sparge în mii de bucățele. Dar asta nu îl împiedică pe agent să o înșface pe
Gisa și să o împingă la pământ.
Urlu din toți rărunchii, alăturându-mă răzmeriței ș i haosului.
— Eu sunt vinovată! A fost ideea mea! Răniți-mă pe mine!
Însă ei nu mă ascultă. Nu le pasă.
Nu pot decât să privesc neajutorată în timp ce agen tul o întinde pe Gisa
lângă mine. Ochii ei îi fixează pe ai mei când el î și coboară pistolul,
spulberându-i oasele de la mâna cu care coase.

38
CINCI
Kilorn o să mă găsească oriunde aș încerca să mă as cund, așa că mă aflu
în continuă mișcare. Sprintez de parcă aș putea scă pa de ceea ce i-am făcut
Gisei, de dezamăgirea pe care i-am cauzat-o lui Kil orn, de felul în care am
distrus totul. Dar nu pot scăpa de expresia pe care a avut-o mama atunci
când am adus-o pe Gisa la ușă. Am văzut disperarea adumbrindu-i chipul și
am fugit înainte ca tata să-și facă apariția. Nu pu team să dau piept cu
amândoi. Sunt o lașă.
Așa că alerg până ce nu mai pot gândi, până ce fiec are amintire urâtă se
risipește, până ce nu mai pot să simt decât usturim ea din mușchii mei. Ba
chiar îmi spun întruna că lacrimile de pe obrajii m ei sunt de la ploaie.
Când în cele din urmă încetinesc ca să-mi recapăt r ăsuflarea, mă trezesc
la câțiva kilometri depărtare de sat, pe infamul dr um nordic. În curbă,
printre copaci, se întrezăresc luminile unui han, u nul dintre numeroasele
care se află pe drumurile vechi. E aglomerat ca în fiecare vară, plin de
servitori și muncitori sezonieri, care urmează pest e tot curtea regală.
Aceștia nu locuiesc în Pilonii, nu mă cunosc, așa c ă sunt ușor de făcut la
buzunare. O fac în fiecare vară, dar Kilorn e mereu lângă mine, zâmbind cu o
băutură la gură în timp ce mă urmărește lucrând. Presupun că n-am să mai
văd mult timp acel zâmbet.
Aud niște hohote de râs în timp ce câțiva bărbați i es clătinându-se din
han, beți și euforici. Punguțele lor cu bani zornăi e vesele, îngreunate de
salariul primit la sfârșitul zilei. Bani argintii , fiindcă slujesc, zâmbesc și se
înclină în fața unor monștri deghizați în lorzi.
Astăzi am provocat multe rele și multă suferință ce lor pe care îi iubesc cel
mai mult. Ar trebui să fac cale-ntoarsă și să mă du c acasă, pentru a da piept
cu oamenii dragi, cât încă mai am un dram de curaj. Dar, în schimb, mă așez
la umbra hanului, bucuroasă să rămân pe întuneric.
Bănuiesc că mă pricep doar la a-i face pe alții să sufere.
Nu-mi ia mult timp să îmi umplu buzunarele paltonul ui. Bețivanii ies o
dată la câteva minute și mă lipesc de ei, arborând un zâmbet pentru a-mi
ascunde mâinile. Nimeni nu observă, nimănui nu-i pa să când mă fac din nou
nevăzută. Sunt o umbră și nimeni nu își amintește d e umbre.
Miezul nopții vine și pleacă și eu rămân nemișcată, așteptând. Luna din
înaltul cerului e o amintire luminoasă a timpului c are se scurge, cât a trecut

39
de când am plecat de acasă. Încă un buzunar, îmi spun în gând. Încă unul și
plec. Și așa mai trece o oră.
Atunci când iese următorul client, nu stau pe gându ri. E cu ochii
îndreptați spre cer și nu mă observă. E prea ușor s ă întind mâna și să-mi
trec un deget prin sforile punguței lui cu bani. Ar trebui să știu mai bine
decât oricine că aici nimic nu e ușor, însă răzmeri ța și privirea pierdută a
Gisei m-au făcut să înnebunesc de durere.
Mâna bărbatului se închide peste încheietura mea, s trânsoarea lui fiind
fermă și straniu de fierbinte când mă trage din umb ră. Încerc să mă opun, să
scap și să o iau la sănătoasa, dar el e prea putern ic. Când se rotește, flăcările
din ochii săi mă bagă în sperieți, exact la fel cum mi s-a întâmplat azi-
dimineață. Dar primesc cu brațele deschise orice fe l de pedeapsă pe care și-
ar dori s-o invoce. O merit cu vârf și îndesat.
— O hoață, spune el, de-a dreptul surprins.
Clipesc spre el, luptându-mă cu nevoia de a râde. N ici măcar nu găsesc
forța de a protesta.
— Evident!
Se uită lung la mine, examinându-mă din cap până în picioare. Mă face să
mă simt jenată. După un moment îndelungat, bărbatul respiră adânc și îmi
dă drumul. Uluită de acest gest, nu pot decât să mă holbez la el. Când o
monedă argintie se rostogolește prin aer, îmi aduc aminte în ultima clipă să
o prind. O tetradrahmă. O tetradrahmă argintie , care face cât o întreagă
coroană. Depășește cu mult toți bănuții din buzunarele mele .
— Asta ar trebui să-ți ajungă o vreme, spune el, în ainte să-i pot răspunde.
În lumina hanului, ochii săi sclipesc într-o nuanță de auriu-roșiatic –
culoarea căldurii. Anii pe care mi i-am petrecut st udiind oameni îmi sunt de
folos. Părul lui negru e prea strălucitor, pielea p rea palidă pentru a fi altceva
decât un simplu servitor. Dar fizicul său aduce mai mult cu cel al unui
pădurar, cu umeri lați și picioare puternice. Și el e tânăr, puțin mai mare
decât mine, cu toate că nu e la fel de sigur pe el cum ar trebui să fie un om de
nouăsprezece sau douăzeci de ani.
Ar trebui să-i pup picioarele fiindcă mi-a dat drum ul și mi-a făcut și un
asemenea cadou generos, însă curiozitatea pune stăp ânire pe mine. Mereu
face asta.
— De ce?
Aceste două cuvinte ies aspre și dure. După o zi pr ecum cea de azi, cum
altfel ar putea fi?
Întrebarea îl ia prin surprindere și ridică din ume ri.
— Ai nevoie de ea mai mult decât mine.

40
Vreau să -i arunc cu moneda aia în cap, să -i spun că pot să am grijă de
mine, însă o parte din mine știe că nu ar fi un luc ru tocmai înțelept.
Experiența de azi chiar nu te-a învățat nimic ?
— Îți mulțumesc, mă forțez eu să spun printre dinții încleștați.
Cumva, tânărul începe să râdă de recunoștința mea ș ovăielnică.
— Ai grijă de tine, mă sfătuiește el, după care se apropie de mine.
E cea mai ciudată persoană pe care am întâlnit-o vr eodată.
— Locuiești în sat, nu-i așa?
— Da, îi răspund, gesticulând spre mine.
Cu părul decolorat, hainele murdare și ochii înfrân ți, ce altceva aș putea
fi? El e exact opusul, cu o cămașă elegantă și cura tă și cu pantofi lustruiți din
piele. Se foiește sub privirea mea, jucându-se cu g ulerul. Îl fac să nu se simtă
în largul său.
Pălește în lumina lunii și își mută privirea dintr- o parte într-alta.
— Îți place? întreabă el, deviind de la subiect. Să locuiești acolo?
Întrebarea lui aproape că mă face să râd, însă el n u pare amuzat.
— Îi place cuiva? reușesc eu într-un târziu să-i ră spund, întrebându-mă
de-a ce se joacă.
Dar, în loc să-mi dea un răspuns iute, întorcându-m i-o așa cum ar face
Kilorn, el rămâne tăcut. Chipul îi este traversat d e o privire întunecată.
— Te întorci acolo? mă întreabă el deodată, arătând spre drumul pe care
am venit.
— De ce, ți-e frică de întuneric? tărăgănez eu, înc rucișându-mi brațele la
piept.
Dar, în adâncul inimii, mă întreb dacă nu cumva mie ar trebui să-mi fie
teamă. El e puternic, e rapid, iar tu ești singură aici.
Zâmbetul îi revine pe chip, iar liniștea pe care ac esta mi-o transmite mă
pune în încurcătură.
— Nu, dar vreau să mă asigur că-ți ții mâinile unde trebuie în noaptea
asta. Nu pot să-ți permit să lași pe străzi jumătat e din bar, nu-i așa? Apropo,
pe mine mă cheamă Cal, adaugă el, întinzându-mi mân a.
Nu i-o apuc, aducându-mi aminte de căldura arzătoar e a pielii lui. În
schimb, pornesc pe drum, cu pași grăbiți și tăcuți.
— Mare Barrow, îi spun peste umăr, iar lui nu-i ia mult să mă ajungă din
urmă, datorită picioarelor sale lungi.
— Așadar, ești mereu atât de prietenoasă? mă tachin ează el și, dintr-un
motiv sau altul, mă simt de parcă aș fi examinată.

41
Însă argintul rece din mâna mea mă lini ștește, aducându -mi aminte de
ceea ce s-ar putea să aibă în buzunare. Argint pentru Farley. Cât se poate de
potrivit.
— Presupun că lorzii te plătesc bine, dacă îți permiț i să ai la tine coroane,
i-o întorc eu, sperând să-l îndepărtez de această d iscuție.
Funcționează de minune și o lasă baltă.
— Am un loc de muncă decent, îmi explică el, de par că ar fi un lucru
normal.
— Bine de tine că lucrezi.
— Dar tu ai…
— Șaptesprezece ani, termin în locul lui. Mai am ce va timp până la
încorporare.
El mijește ochii și adoptă o mină serioasă. Există o duritate care se
strecoară în glasul lui și îi ascute cuvintele.
— Cât mai ai?
— Tot mai puțin cu fiecare zi ce trece.
Mi se face rău numai când aud cuvintele astea. Iar Kilorn are și mai puțin
timp decât mine.
Cal nu are curajul să-mi răspundă și se uită din no u la mine, examinându-
mă în timp ce mergem prin pădure. Poate gândește.
— Și nu există locuri de muncă, murmură în sinea lui. Nu există nicio
modalitate de a evita încorporarea.
Confuzia lui mă pune în încurcătură.
— Poate că lucrurile sunt diferite acolo unde locui ești tu.
— Așa că furi.
Fur.
— E cel mai bun lucru pe care pot să-l fac, îmi scapă mie.
Din nou, îmi aduc aminte că nu mă pricep decât la a provoca durere.
— Totuși, sora mea lucrează, spun eu, înainte să îm i amintesc: Ba nu. Nu
mai lucrează. Din cauza ta.
Cal privește lupta care se dă în mine și mă întreb dacă ar trebui sau nu să
mă corectez. Asta e tot ce pot face pentru a avea o expresie serioasă, pentru
a nu ceda în fața unui necunoscut. Dar el probabil că vede ce încerc să
ascund.
— Ai trecut azi pe la Reședința Soarelui?
Cred că știe deja răspunsul.
— Răzmerițele au fost îngrozitoare.
— Așa e.
Aproape că mă înec cu acele cuvinte.

42
— Ai… insistă el în cel ma i tăcut și mai calm mod cu putinț ă.
E ca și când ai face o gaură într-un baraj și apa c urge șuvoi. N-aș putea
opri cuvintele nici măcar dacă aș vrea.
Nu pomenesc de Farley, nici de Garda Stacojie și ni ci măcar de Kilorn. Îi
spun doar că sora mea m-a strecurat în Marea Grădin ă, pentru a mă ajuta să
fur banii de care aveam nevoie să supraviețuim. Apo i a urmat greșeala Gisei,
rana ei, ceea ce a însemnat asta pentru noi. Ceea c e i-am făcut familiei mele.
Ceea ce am făcut, dezamăgindu-mi familia, făcându-m i tatăl de rușine,
furând de la oamenii pe care îi numesc comunitatea mea. Aici, pe drum, în
întunericul desăvârșit din jurul meu, îi povestesc unui necunoscut cât de
îngrozitoare sunt. El nu pune întrebări, nici măcar când cele spuse de mine
nu au noimă. El pur și simplu ascultă.
— E cel mai bun lucru pe care pot să-l fac, repet e u, înainte ca vocea să mi
se frângă de tot.
Apoi văd cu coada ochiului o strălucire argintie. C al a scos o altă monedă.
În lumina lunii pot să deslușesc conturul coroanei de foc a regelui ștanțată în
metal. Când o apasă în mâna mea, mă aștept să-i sim t din nou căldura, însă
el a devenit extrem de rece.
N-am nevoie de mila ta, aș vrea eu să zbier, dar ar fi un lucru prostesc.
Moneda va cumpăra ceea ce Gisa nu mai poate.
— Mare, îmi pare enorm de rău pentru ceea ce ți s-a întâmplat. Lucrurile
n-ar trebui să fie așa.
Nu pot nici măcar să-mi adun forța necesară să mă î ncrunt.
— Alții o duc și mai rău. Nu-ți face griji pentru m ine.
•
Mă conduce până la intrarea în sat, lăsându-mă să u mblu singură printre
casele pe piloni. Ceva în legătură cu noroiul și cu umbrele îl fac pe Cal să nu
se simtă în largul său și dispare înainte ca măcar să apuc să mă uit înapoi și
să-i mulțumesc servitorului necunoscut.
Casa mea e tăcută și întunecată, dar, chiar și așa, eu tremur de frică.
Dimineața pare a fi la câteva sute de ani distanță, ca și cum ar face parte
dintr-o altă viață în care eram proastă și egoistă și poate chiar puțin fericită.
Acum nu am nimic altceva decât un prieten încorpora t și oasele zdrobite ale
unei surori.
— N-ar trebui să-i faci atâtea griji maică-tii, tun ă vocea tatălui meu din
spatele unuia dintre piloni.
Nu l-am mai văzut de ani buni pe pământ.
— Tată? Ce faci? Cum ai…? întreb eu, surprinsă și î nspăimântată.

43
Gesticulează cu de getul mare spre dispozitivul cu scripete din spatel e lui,
care atârnă de etajul superior al casei. L-a folosi t pentru prima oară.
— S-a oprit curentul. M-am gândit să arunc o privir e, îmi explică el, la fel
de țâfnos ca întotdeauna.
Își împinge scaunul cu rotile pe lângă mine și se o prește în fața
contorului. Există câte unul în fiecare casă și fun cționează pentru a
regulariza electricitatea care ține becurile aprins e.
Tata continuă să hârcâie și ticăitul din piept i se aude de fiecare dată când
respiră. Poate că acum Gisa va fi ca el, furioasă ș i amărâtă la gândul tuturor
lucrurilor pe care le-ar fi putut face cu mâna tran sformată într-un haos de
piese metalice.
— De ce nu vrei să folosești electrofoile pe care ți le-am dat?
Drept răspuns, tata scoate o electrofoaie din cămaș ă și o bagă în cutia
contorului. În mod normal, chestia asta ar prinde v iață, dar nu se întâmplă
nimic. S-a stricat.
— Nu e de niciun folos, oftează tata, lăsându-se pe s pate în scaunul său.
Ne uităm amândoi la cutia contorului, rămași fără c uvinte, nedorind să ne
mișcăm, nedorind să urcăm înapoi în casă. Tata a fu git exact ca mine,
neputând să stea în casă, unde mama sigur a plâns p entru Gisa, pentru visele
ei pierdute, în timp ce sora mea a încercat să nu f acă la fel.
Tata începe să tragă pumni în cutie, de parcă chest ia asta afurisită ar
putea să ne aducă înapoi lumina și căldura și spera nța. Loviturile lui devin și
mai rapide, și mai disperate, iar furia iese în val uri din el. Loviturile nu sunt
menite mie sau Gisei, ci lumii. Acum mult timp spun ea că suntem niște
furnici, niște furnici roșii care ardeau în lumina unui soare argintiu. Distruse
de măreția celorlalți, pierzând bătălia pentru drep tul de a exista, deoarece
nu suntem speciale. Nu am evoluat ca ei, cu puteri și forțe ce ne depă șesc cu
mult limitele imaginației. Am rămas la fel, imobile în propriile noastre
trupuri. Lumea s-a schimbat în jurul nostru și noi am rămas la fel.
Furia clocotește și în mine, blestemându-i pe Farle y, pe Kilorn,
încorporarea, toate lucrurile mărunte care îmi trec prin minte. Cutia de
metal e rece la atingere, având în vedere că și-a p ierdut căldura electricității.
Dar încă mai are niște vibrații, în adâncurile meca nismului, care așteaptă să
fie re- pornite. Mă pierd în încercarea de a găsi e lectricitatea, de a o aduce
înapoi și de a dovedi că până și un lucru mărunt po ate funcționa bine într-o
lume atât de greșită. Ceva ascuțit mă înțeapă în bu ricele degetelor, ceea ce
mă face să sar ca arsă. Vreun cablu expus sau vreun întrerupător stricat, îmi
spun în gând. Seamănă cu o înțepătură de ac, un ac care îmi străpunge
nervii, dar durerea nu sosește niciodată.

44
Deasupra noastră, lumina de pe verandă bâzâie și prinde viaț ă.
— Ei bine, ia te uită! murmură tata.
Se rotește în noroi și pornește spre dispozitivul c u scripete. Îl urmez
tăcută, nedorind să aduc în discuție motivul pentru care ne este amândurora
teamă de locul pe care îl numim casă.
— Gata cu fuga, șoptește el, prinzându-și chingile în dispozitiv.
— Gata cu fuga, sunt eu de acord, mai mult pentru m ine decât pentru el.
Dispozitivul scârțâie din pricina efortului în timp ce îl ridică pe verandă.
Eu sunt mai iute pe scară, așa că îl aștept sus, ap oi îl ajut tăcută să se
desprindă din dispozitiv.
— Afurisită chestie, mormăie tata când într-un fina l reușesc să desfac
ultima chingă.
— Mama va fi fericită că ai început să mai ieși și tu din casă.
Se uită la mine încruntat și mă ia de mână. Cu toat e că tata de-abia mai
muncește acum, reparând flecuștețe și făcând jucări i de lemn pentru copii,
mâinile încă îi sunt aspre și pline de bătături, de parcă tocmai s-a întors de
pe front. Războiul nu te părăsește niciodată.
— Să nu-i spui maică-tii.
— Dar…
— Știu că pare o prostie, dar e suficient încât să o facă să vadă altceva.
Vezi tu, o să creadă că e un pas mic pentru o călăt orie mare. Mai întâi ies din
casă seara, apoi în timpul zilei, apoi încep să mă duc cu ea la piață, de parcă
suntem iarăși tineri. Apoi lucrurile vor reveni la normal.
Ochii i se întunecă în timp ce vorbește și face efo rturi să păstreze un ton
egal.
— Mare, eu n-am să mă fac niciodată mai bine. N-am să mă simt niciodată
mai bine. Nu pot să îi dau astfel de speranțe, nu c ând știu că asta n-o să se-
ntâmple niciodată. Înțelegi ce-ți spun?
Mult prea bine, tată.
El știe ce mi-a făcut mie speranța și se îmblânzeșt e.
— Mi-aș dori ca lucrurile să fi stat altfel.
— Cu toții ne-am dori asta.
În pofida întunericului, când urc la mansardă pot s ă văd mâna zdrobită a
Gisei. În mod normal, ea doarme ghemuită sub o pătu ră subțire, însă acum
stă întinsă pe spate, cu mâna rănită ridicată pe un morman de haine. Mama
i-a repoziționat atela, îmbunătățind umila mea înce rcare de a da o mână de
ajutor, iar bandajele sunt curate. Nu am nevoie de lumină ca să știu că biata
ei mână e plină de vânătăi. Are un somn agitat și s e foiește întruna, însă
brațul îi stă nemișcat. Chiar și în somn o doare.

45
Vreau să o ajut, dar cum a ș putea face asta, dup ă toate evenimentele
îngrozitoare care au avut loc azi?
Scot scrisoarea lui Shade din cutiuța în care țin t oată corespondența lui. E
singurul lucru care va reuși să mă calmeze. Glumele lui, cuvintele lui, vocea
lui care se aude printre rânduri mă alină mereu. Da r, în timp ce îmi trec din
nou privirea peste scrisoare, un sentiment de groaz ă își face loc în stomacul
meu.
„Roșu ca zorii zilei …” spune scrisoarea. Iată-le acolo, cât se poate de
limpezi. Cuvintele folosite de Farley în materialul video, strigătul de luptă al
Gărzii Stacojii, cuvintele așternute de fratele meu . Fraza e prea ciudată
pentru a putea fi ignorată, prea singulară pentru a nu fi băgată în seamă. Și
următoarea propoziție, „vezi soarele răsărind din c e în ce mai puternic…”
Fratele meu e isteț, dar scurt și la obiect. Lui nu -i pasă de răsărituri și
apusuri și figuri de stil. Cuvântul răsare răsună în mintea mea, însă nu aud
vocea lui Farley, ci pe cea a fratelui meu. Răsare, roșu ca zorii zilei.
Cumva, Shade a știut. Cu multe săptămâni în urmă, î nainte de atacul cu
bombe, înainte de transmisiunea lui Farley, Shade a știut de Garda Stacojie și
a încercat să ne spună. De ce ?
Pentru că face parte dintre ei.

46
ȘASE
Când ușa de la intrare se deschide brusc în zori, n u mă panichez.
Perchezițiile securității sunt normale, deși de obi cei avem parte de una sau
două pe an. Asta ar fi a treia.
— Haide, Gi, murmur eu, ajutând-o să se dea jos din pat și să coboare
scara.
Se mișcă nesigură pe sine, sprijinindu-se pe mâna s ănătoasă, iar mama ne
așteaptă jos. Își petrece brațele în jurul Gisei, d ar stă cu ochii pe mine. Spre
surprinderea mea, nu e mânioasă și nici măcar dezam ăgită de mine. În
schimb, privirea i se îmblânzește.
Doi agenți așteaptă lângă ușă, cu armele atârnate p e lângă corp. Îi
recunosc de la avanpostul satului, însă mai există o persoană, o tânără
îmbrăcată în roșu, ce are în piept o emblemă tricol oră în formă de coroană.
O servitoare de la palat, o roșie în slujba regelui, îmi dau eu seama, după
care îmi pică fisa. Nu e o perchiziție obișnuită.
— Ne supunem percheziției și confiscării, mormăie t ata, rostind cuvintele
pe care trebuie le spună de fiecare dată când avem de-a face cu o astfel de
situație.
Dar, în loc să se despartă pentru a ne răscoli locu ința, agenții de
securitate rămân fermi pe poziție.
Tânăra înaintează și, spre oroarea mea, mi se adres ează:
— Mare Barrow, ai fost convocată în Cetatea Soarelu i.
Gisa mă strânge tare de mână, de parcă m-ar putea î mpiedica să plec.
— P-poftim? îngaim eu.
— Ai fost convocată în Cetatea Soarelui, repetă ea, gesticulând spre ușă.
Noi te vom însoți. Te rog să pornești.
O convocare. Pentru un roșu. N-am mai auzit nicioda tă de așa ceva. Prin
urmare, de ce eu? Ce am făcut ca să merit asta?
Totuși, gândindu-mă mai bine, sunt o infractoare și probabil mă
consideră o teroristă din pricina asocierii mele cu Farley. Simt furnicăturile
nervilor și fiecare mușchi e încordat și pregătit. Va trebui să fug, chiar dacă
agenții stau în ușă. Va fi un miracol dacă ajung la geam.
— Calmează-te, apele s-au liniștit după evenimentul d e ieri, chicotește
tânăra, interpretând greșit teama mea. Reședința So arelui și piața sunt
extrem de controlate acum. Te rog să pornești.

47
Spre surprinderea mea, îmi zâmbe ște, chiar și atunci când agenții își duc
mâinile spre pistoalele lor. Asta îmi îngheață sâng ele în vine.
Să refuzi securitatea, să refuzi o convocare regală ar însemna moartea – și
nu doar pentru mine.
— Bine, murmur eu, dezlipindu-mă de Gisa.
Ea dă să mă apuce la loc, dar mama o trage înapoi.
— Ne vedem mai târziu?
Întrebarea rămâne în aer și simt mâna caldă a tatei mângâindu-mă pe
braț. Își ia rămas-bun. Ochii mamei înoată în lacrimi încă nevărsate și Gi sa
încearcă să nu clipească, pentru a-și aminti ultime le secunde petrecute cu
mine. N-am niciun suvenir pe care să i-l las. Dar, înainte să zăbovesc sau să
încep să plâng, un agent mă apucă de mână și mă tra ge după el.
Cuvintele ies cu forța de pe buzele mele, chiar dac ă sunt mai degrabă o
șoaptă.
— Vă iubesc!
Și apoi ușa se trântește în urma mea, îndepărtându- mă de casa și de viața
mea.
Sunt zorită prin sat, pe strada care duce spre scua rul pieței. Trecem de
casa șubredă a lui Kilorn. De obicei e în picioare la ora asta, în drum spre râu
pentru a începe ziua mai devreme, cât încă e răcoar e, însă acele zile s-au dus.
Acum pun pariu că doarme toată ziua, bucurându-se c ât încă mai poate de
micile plăceri ale vieții, înainte de încorporare. Aș vrea să-mi iau rămas-bun
de la el, dar n-o fac. O să se ducă mai târziu să m ă caute și Gisa îi va spune
totul. Deodată, îmi amintesc că Farley așteaptă azi să mă prezint cu suma
convenită și râd în sinea mea. Va fi tare dezamăgit ă.
În scuar ne așteaptă un vehicul negru și strălucito r. Patru roți, geamuri de
sticlă, caroserie rotunjită – seamănă cu o bestie p regătită să mă înghită. Un
alt agent se află la panoul de comenzi și pornește motorul când ne vede
apropiindu-ne, împrăștiind fum negru în aerul dimin eții. Sunt urcată cu
forța în spate, fără să mi se spună ceva, iar servi toarea nici bine nu se așază
pe banchetă, că mijlocul de transport o și ia din l oc, gonind pe drum cu o
viteză amețitoare. Asta va fi prima – și ultima – dată când călătoresc cu așa
ceva.
Aș vrea să vorbesc, să întreb ce se întâmplă, cum o să mă pedepsească
pentru infracțiunile comise, dar știu că întrebăril e îmi vor fi ignorate. Așa că
mă uit pe geam, privind satul dispărând în timp ce intrăm în pădure, gonind
pe bine cunoscutul drum nordic. Nu e la fel de aglo merat ca ieri și vezi peste
tot patrule de agenți. Reședința Soarelui e controlată , mi-a spus servitoarea.
Bănuiesc că la asta se referea.

48
Sticla -de -diaman t străluce ște drept înainte, reflectând soarele care r ăsare
dinspre pădure. Vreau să-mi mijesc ochii, dar aleg să nu fac nicio mișcare.
Trebuie să stau cu ochii larg deschiși aici.
În fața porții văd mișunând uniforme negre, toți ag enții de securitate
verificând întruna călătorii care intră. Când oprim , servitoarea mă scoate din
mijlocul de transport, mă conduce pe lângă rândul d e oameni în așteptare și
intrăm pe poartă. Nimeni nu protestează și nu se de ranjează să ne verifice
cărțile de identitate. Probabil că e cunoscută pe-a ici.
Odată ajunse înăuntru, se uită la mine.
— Apropo, eu sunt Ann, dar, de obicei, ne strigăm p e numele de familie.
Spune-mi Walsh.
Walsh. Numele îmi sună cunoscut. Luând în considerare păr ul ei
decolorat și tenul bronzat, nu poate însemna decât un singur lucru.
— Ești din…?
— Pilonii, la fel ca tine. L-am cunoscut pe fratele tău, Tramy, și îmi doresc
să nu-l fi cunoscut pe Bree. Băiatul ăla a frânt mu lte inimi.
Bree avea o reputație prin sat înainte să fi plecat . Odată, mi-a spus că nu
se temea atât de tare de încorporare, căci fetele î nsetate de sânge pe care le
lăsa în urmă erau cu mult mai periculoase.
— Totuși, pe tine nu te cunosc. Dar cu siguranță o voi face.
Nu pot să nu mă zbârlesc.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Vreau să spun că aici vei munci peste orele de pr ogram. Nu știu cine
te-a angajat sau ce ți s-a spus despre acest loc de muncă, dar la un moment
dat o să-nceapă să-și pună amprenta asupra ta. Nu e vorba doar de
schimbatul așternuturilor și de spălatul vaselor. T rebuie să privești fără să
vezi, să auzi fără să asculți. Noi suntem niște sim ple obiecte aici, niște statui
vii, menite să slujească.
Oftează și cotește, deschizând o ușă construită chi ar într-o parte a porții.
— Mai ales acum, cu toate problemele provocate de G arda Stacojie. Nu
există niciodată un moment oportun pentru a fi roșu , darămite acum.
Pășește pe ușă și intră în ceea ce pare a fi un per ete de piatră. Îmi ia
câteva secunde să-mi dau seama că ea de fapt coboar ă un șir de trepte,
dispărând în semiîntuneric.
— Loc de muncă? Ce loc de muncă? Ce înseamnă asta?
Se întoarce pe scări, dându-și ochii peste cap.
— Ai fost convocată să ocupi un post de servitoare, îmi explică ea
enervată, de parcă ar fi cel mai evident lucru din lume.
Să lucrez. Un loc de muncă. Aproape că leșin de emoție.

49
Cal. El a spus că are un loc de muncă decent – și acum a tras ni ște sfori
pentru a face același lucru pentru mine. Ba chiar s -ar putea să lucrez cu el.
Inima îmi sare din piept la acest gând, știind ce î nseamnă asta. N-am să mor,
nici măcar n-am să mă duc la luptă. Voi munci și vo i trăi. Și, mai târziu, când
îl voi găsi pe Cal, îl voi ruga să facă același luc ru și pentru Kilorn.
— Ține pasul, n-am timp să te iau de mână!
Grăbindu-mă s-o ajung din urmă, cobor într-un tunel extrem de
întunecat. Niște beculețe strălucesc pe pereți, ofe rind suficientă lumină cât
să vezi pe tinde calci. Pe deasupra circulă niște ț evi încărcate de electricitate
și apă curgătoare.
— Încotro mergem? șoptesc eu într-un târziu.
Aproape că aud exasperarea lui Walsh când se întoar ce spre mine
confuză.
— Spre Reședința Soarelui, desigur!
Pentru o secundă, cred că inima mi s-a oprit în loc .
— Pof… Poftim? La palat, chiar la palat?
Walsh lovește cu degetul în emblema de pe uniformă. Coroana sclipește
în lumina difuză.
— Acum ești în slujba regelui, îmi confirmă ea.
•
Au pregătit deja o uniformă pentru mine, deși de-ab ia o bag în seamă.
Sunt prea uluită de ceea ce mă înconjoară, de piatr a patinată de vreme și de
podeaua din mozaic strălucitor a acestei săli date uitării, care se află în casa
unui rege. Alți servitori forfotesc pe lângă noi în tr-o paradă de uniforme
roșii. Le studiez chipurile, uitându-mă după Cal, d orind să-i mulțumesc, dar
nu îl găsesc pe nicăieri.
Walsh stă lângă mine, șoptindu-mi tot felul de sfat uri.
— Să îți ții mereu gura. Să nu tragi cu urechea. Să nu vorbești cu nimeni,
căci nimeni nu va vorbi cu tine.
Fac eforturi pentru a ține pasul cu tot ce spune; î n ultimele două zile am
fost pusă la grea încercare. Cred că viața pur și s implu s-a hotărât să
deschidă ecluzele și să mă înece într-un vârtej de răsturnări de situație.
— Ai sosit într-o zi aglomerată, poate cea mai difi cilă zi pe care o vom
vedea vreodată.
— Am văzut ambarcațiunile și aeronavele – sunt câte va săptămâni de
când argintiii navighează pe râu, comentez eu. Mai mult decât de obicei,
chiar și pentru această perioadă a anului.
Walsh mă zorește, punându-mi o tavă cu pahare străl ucitoare în mâini. În
mod sigur aceste obiecte ne pot cumpăra libertatea mie și lui Kilorn, însă

50
Re ședin ța Soarelui e păzită la fiecare u șă și fereastr ă. N -aș putea trece
niciodată de atât de mulți agenți, nici măcar cu ab ilitățile mele de hoț de
buzunare.
— Ce se-ntâmplă azi? întreb eu prostește.
O șuviță de păr negru îmi cade peste ochi și, înain te să o pot ridica, Walsh
o duce la spate cu mișcări rapide și precise și o p rinde cu o clamă.
— E o întrebare tâmpită?
— Nu, nici eu n-am știut despre asta până ce n-au î nceput pregătirile. La
urma urmei, n-au mai organizat așa ceva de vreo dou ăzeci de ani, de când a
fost aleasă regina Elara.
Vorbește atât de repede, încât trebuie să fac efort uri pentru a o înțelege.
— Astăzi se desfășoară Turneul Reginelor. Reprezent antele Înaltelor
Case, cele mai prestigioase familii argintii, au so sit aici pentru a se oferi în
căsătorie prințului. În seara asta va avea loc un d ineu, însă fetele se află
acum în Grădina Spiralată, pregătindu-se de competi ție, fiecare sperând să
fie aleasă. Una dintre acele fete va deveni următoa rea regină și sunt
pregătite să se ia la bătaie pentru această oportun itate.
În minte îmi apare o imagine cu o adunătură de fete înfumurate.
— Așadar, fac o piruetă, spun câteva cuvinte și flu tură din gene?
Walsh pufnește, clătinând din cap.
— Nici pe-aproape.
Apoi ochii îi strălucesc.
— Astăzi ești de tură la servit, așa c-ai să vezi s ingură.
Ușile din lemn sculptat și sticlă se înalță în fața noastră. O servitoare le
deschide, permițând șirului de uniforme roșii să po rnească. Apoi e rândul
meu.
— Tu nu vii?
Aud disperarea din vocea mea, aproape implorând-o p e Walsh să rămână
cu mine. Însă ea dă înapoi, lăsându-mă singură. Îna inte să pot bloca șirul sau
să stric așezarea organizată a servitorilor, mă for țez să înaintez și să ies
afară, la lumina soarelui, în ceea ce Walsh numește Grădina Spiralată.
La început am senzația că sunt în mijlocul unei are ne precum cea de
acasă. În fața mea se află un spațiu uriaș, care fo rmează o concavitate
imensă, dar, în locul băncilor de piatră, în spiral a de terase se găsesc mese și
fotolii plușate. Plante și fântâni curg pe trepte, împărțind terasele în loji.
Acestea se unesc la bază, împodobind un cerc ierbos , mărginit de statui de
piatră. În fața mea se află o lojă scăldată în mătă suri roșii și negre. Patru
scaune, toate realizate din fier forjat, sunt orien tate înspre pământ.
Ce naiba e locul ăsta ?

51
Munca mea e un vârtej ame țitor, urmând instrucțiunile celorlalți roșii.
Sunt servitoare la bucătărie, ceea ce înseamnă că t rebuie să fac curat, să-i
ajut pe bucătari și, deocamdată, să pregătesc arena pentru noul eveniment.
De ce ar avea nevoie familia regală de o arenă, nu sunt sigură. Acasă sunt
folosite doar pentru Vitejii, pentru a urmări lupte le dintre argintii, dar oare
ce ar putea să însemne aici? Acesta e un palat. Păm ântul de-aici nu va fi
niciodată pătat cu sânge. Totuși, non-arena mă umpl e de groază și am o
presimțire rea. Senzația de furnicături revine, pul sând în valuri sub pielea
mea. Când termin și mă întorc la intrarea servitori lor, Turneul Reginelor e
pe cale să înceapă.
Ceilalți servitori se fac nevăzuți, mutându-se pe o platformă înălțată și
înconjurată de perdele transparente. Mă grăbesc să- i ajung și mă așez în
rând, tocmai când un nou șir de uși se deschide, po ziționat între loja regală
și intrarea servitorilor.
Începe.
Îmi aduc aminte de Marea Grădină, de frumoasele și nemiloasele creaturi
care își spun oameni. Cu toții sclipitori și vanito și, cu priviri dure și
temperamente și mai rele. Acești argintii, Înaltele Case, așa cum le-a numit
Walsh, nu vor fi diferiți. Ba chiar s-ar putea să fie și mai răi.
Intră cu toții grămadă, o gloată de culori ce se îm prăștie cu o grație
detașată în Grădina Spiralată. Familiile sau casele sunt ușor de recunoscut;
membrii lor poartă aceleași culori. Violet, verde, negru, galben, un curcubeu
de nuanțe ce se mișcă spre lojile alocate. După cât eva clipe pierd șirul. Oare
câte case există ? Din ce în ce mai multe se alătură mulțimii. Unii se opresc să
vorbească, alții se îmbrățișează bățoși. Îmi dau se ama că asta e o petrecere
pentru ei. Cei mai mulți probabil că nu au nicio șa nsă de a intra în familia
regală, așa că asta reprezintă o vacanță pentru ei.
Însă există câțiva care nu par a sărbători. Membrii unei familii cu păr
argintiu și veșminte din mătase neagră stau tăcuți și concentrați, chiar lângă
loja regelui. Patriarhul casei are o barbă ascuțită și ochi negri. Mai jos, cei
dintr-o casă cu nuanțe de bleumarin și alb șușotesc împreună. Spre
surprinderea mea, îl recunosc pe unul dintre ei. Sa mson Merandus,
șoptitorul pe care l-am văzut în urmă cu câteva zil e în arenă. Spre deosebire
de ceilalți, el stă cu privirea în pământ, având gâ ndurile în altă parte. Îmi
notez în minte să nu dau peste el sau peste puteril e lui letale.
Totuși, în mod straniu, nu văd nicio fată care să a ibă vârsta de măritiș.
Poate că se pregătesc în altă parte, așteptând cu n erăbdare șansa de a
câștiga coroana.

52
Ocazional, cineva apasă pe un buton metalic de pe m asă pentru a aprinde
o lumină, ceea ce înseamnă că au nevoie de un servi tor. Persoana care se află
cel mai aproape de ușă se ocupă de ei, iar noi ceil alți umblăm de colo până
colo, așteptând să ne vină rândul pentru a servi. D esigur, în clipa în care mă
apropii de ușă, afurisitul ăla de patriarh cu ochi negri apasă cu putere pe
butonul de pe masa lui.
Îi mulțumesc cerului pentru picioarele mele, care n u au dat greș
niciodată. Aproape că plutesc prin mulțime, dansând printre trupurile care
se plimbă alene, în timp ce inima îmi bubuie în pie pt. În loc să fur de la acești
oameni, trebuie să îi slujesc. Mare Barrow de săptă mâna trecută n-ar ști
dacă să plângă sau să râdă de această versiune a ei . Dar ea era o nesăbuită și
acum trebuie să plătesc prețul.
— Domnule? spun eu, stând cu fața spre patriarhul car e m-a chemat.
Mă blestem în gând. Să îți ții mereu gura e prima regulă și deja am
încălcat-o.
Însă se pare că el nu a observat și pur și simplu î mi întinde paharul de apă
gol, având o expresie plictisită pe chip.
— Își bat joc de noi, Ptolemus, mormăie spre tânăru l musculos de lângă
el.
Bănuiesc că el e nefericitul care poartă numele de Ptolemus.
— O demonstrație a puterii, tată, îi răspunde Ptole mus, golindu-și
propriul pahar.
Mi-l întinde și îl iau fără să șovăi.
— Ne fac să așteptăm, fiindcă ei își permit asta.
Ei reprezintă familia regală, care încă nu și-a făcut apariția. Dar să îi auzi
pe acești argintii vorbind așa despre ei, cu atâta dispreț, e deconcertant. Noi,
roșiii, îi insultăm pe rege și pe nobili doar dacă putem scăpa basma curată,
însă cred că ăsta este privilegiul nostru. Oamenii ăștia n-au suferit niciodată
în viața lor. Ce probleme ar putea avea ei?
Vreau să rămân și să trag cu urechea, dar până și e u știu că acest lucru e
împotriva regulilor. Mă întorc, urcând un șir de tr epte pentru a ieși din loja
lor. Există o chiuvetă ascunsă în spatele unor flor i foarte colorate, probabil
pentru a nu fi nevoită să ocolesc toată non-arena c a să le umplu la loc
paharele. Acela e momentul în care în tot acel spaț iu răsună un sunet metalic
și acut, asemănător cu cel de la începutul Vitejiil or Primei Vineri. Ciripește
de câteva ori, intonând o melodie solemnă, care pro babil anunță intrarea
regelui. Peste tot în jurul meu, reprezentanții Îna ltelor Case se ridică în
picioare, de voie sau de nevoie. Observ că Ptolemus îi șoptește din nou ceva
tatălui său.

53
Din locul în care mă aflu, ascunsă în spatele flori lor, sunt la ac ela și nivel
cu loja regelui și oarecum în spatele ei. Mare Barr ow, la câțiva metri de rege.
Oare ce ar spune familia mea sau, mai ales, Kilorn? Omul ăsta ne condamnă
la moarte și eu am devenit de bunăvoie servitoarea lui. Simt că mi se
întoarce stomacul pe dos.
Regele intră grăbit, cu spatele drept și cu bărbia sus. Chiar și de la spate, e
mult mai gras decât pare pe monede și în transmisiu nile televizate, dar, de
asemenea, și mai înalt. Uniforma lui e în nuanțe de negru și roșu și are o
croială militărească, deși mă îndoiesc că a petrecu t vreo zi în tranșeele în
care mor soldații roșii. Medalii și distincții scli pesc pe pieptul său, o dovadă
a lucrurilor pe care nu le-a făcut niciodată. Ba po artă chiar și o sabie aurită,
în pofida numeroșilor străjeri din jurul său. Coroa na de pe cap îmi e
cunoscută, realizată din aur roșu întrepătruns cu f ier negru, fiecare vârf al ei
reprezentând explozia unei flăcări. Zici că arde pe părul său negru precum
cerneala, înspicat cu fire albe. Cât de potrivit, a vând în vedere că regele e un
piroman, la fel cum a fost tatăl său și bunicul său , și tot așa. E o putere
distructivă, care permite manipularea căldurii și a focului. Cândva, regii
noștri obișnuiau să ardă disidenți cu o simplă atin gere fierbinte. Se prea
poate ca acest rege să nu mai ardă roșii, dar încă ne omoară prin războaie și
privațiuni. Îi știu numele de când eram mică și mer geam la școală,
nerăbdătoare să învăț, de parcă asta mă putea ajuta cumva. Tiberias Calore
al VI-lea, Regele Nortei, Flacăra Nordului. Aproape că ți se împleticește
limba. Dacă aș putea, i-aș scuipa numele.
Regina intră după el, salutând mulțimea cu o mișcar e a capului. În vreme
ce hainele regelui sunt negre și cu o croială serio asă, ținuta ei în nuanțe de
bleumarin și negru e lejeră și vaporoasă. Face o pl ecăciune casei lui Samson
și îmi dau seama că poartă aceleași culori ca și ei . Probabil sunt rude,
judecând după trăsăturile asemănătoare. Același păr blond-cenușiu, ochi
albaștri și zâmbet ascuțit, care o face să semene c u o pisică prădătoare,
sălbatică.
Totuși, oricât de intimidanți ar părea membrii fami liei regale, nu sunt
nimic prin comparație cu străjerii care îi urmează. Chiar dacă sunt o roșie
născută în noroi, știu cine sunt aceștia. Toată lum ea știe cum arată o
santinelă, întrucât nimeni nu vrea să aibă de-a fac e cu astfel de oameni. Îl
flanchează pe rege la fiecare transmisiune televiza tă, la fiecare discurs sau
decret. Ca întotdeauna, uniformele lor arată ca niș te flăcări, pâlpâind între
nuanțe de roșu și portocaliu, iar ochii lor străluc esc în spatele unor măști
negre fioroase. Fiecare santinelă deține câte o puș că neagră pe care e
montată o baionetă argintie ce ar putea tăia până ș i oasele. Puterile lor sunt

54
și mai înspăimântătoare decât aspectul lor – războinici de elită din diferite
case argintii, antrenați încă din copilărie să-i ap ere pe rege și pe familia sa,
jurându-le acestora credință pentru toată viața. Mi se face pielea de găină
numai când îi privesc. Însă reprezentanții Înaltelo r Case nu se tem deloc.
Undeva, în adâncul lojilor, încep strigătele.
— Moarte Gărzii Stacojii! strigă cineva, iar ceilal ți i se alătură imediat.
Mă ia cu fiori când îmi aduc aminte de evenimentele de ieri, care acum mi
se par atât de îndepărtate. Cât de repede se puteau transforma acești
oameni…
Regele pare scos din sărite și înăbușă imediat zarv a. Nu e obișnuit cu
astfel de izbucniri și aproape că își arată colții argintiilor gălăgioși.
— Avem noi grijă de Garda Stacojie și de ceilalți v răjmași ai noștri! tună
Tiberias, iar vocea lui răsună prin mulțime.
Îi reduce la tăcere cât ai zice pește.
— Dar nu de asta ne-am adunat aici. Astăzi onorăm o tradiție și niciun
diavol roșu nu ne va împiedica s-o facem. Acum are loc Turneul Reginelor,
un ritual care ne va ajuta să o descoperim pe cea m ai talentată fiică ce îl va
lua de soț pe cel mai nobil fiu. În acest lucru vom găsi forță pentru a lega
Înaltele Case și putere pentru a asigura dominația argintie până la sfârșitul
zilelor, pentru a ne învinge vrăjmașii, atât de la graniță, cât și din regat.
— Forță! strigă mulțimea drept răspuns.
E înspăimântător.
— Putere!
— A sosit din nou vremea să susținem aceste idealur i și ambii mei fii vor
onora cea mai solemnă tradiție a noastră.
Regele flutură din mână și două siluete înaintează, flancându-și tatăl. Nu
pot să le văd chipurile, însă ambii sunt înalți și bruneți, la fel ca regele. Și ei
poartă uniforme militărești.
— Prințul Maven din Casele Calore și Merandus, fiul consoartei mele
regale, regina Elara.
Al doilea prinț, mai palid și mai slab decât celăla lt, ridică o mână și salută
bățos mulțimea. Se întoarce în stânga și în dreapta și apuc să îi văd chipul.
Are trăsături aspre, ochi albaștri și un zâmbet car e ar putea îngheța focul –
și se pare că nu suportă acest spectacol. Trebuie s ă fiu de acord cu el.
— Și prințul moștenitor al Caselor Calore și Jacos, fiul răposatei mele
consoarte, regina Coriane, moștenitor al Regatului Nortei și al Coroanei
Înflăcărate, Tiberias al VII-lea.
Sunt prea ocupată să râd la simpla absurditate a nu melui pentru a-l băga
în seamă pe tânărul care face din mână și zâmbește. Într-un târziu îmi ridic

55
privirea, doar ca să mă pot lăuda că am stat la o a runcătură de bă ț de viitorul
rege. Însă primesc mult mai mult decât mă așteptam.
Pocalele de sticlă din mâna mea cad, aterizând în c hiuvetă fără să se
spargă.
Recunosc acel zâmbet și acei ochi. Sunt cei care as eară au scăpărat
privindu-mă. El mi-a făcut rost de acest loc de mun că; el m-a salvat de la
încorporare. El era unul dintre noi. Cum e posibil așa ceva ?
Apoi se întoarce cu totul, făcând din mână publicul ui. Nu există nicio
îndoială.
Cal e prințul moștenitor.

56
ȘAPTE
Mă întorc la platforma servitorilor, simțind un gol în stomac. Orice dram
de fericire pe care îl aveam a dispărut cu desăvârș ire. Nu pot să privesc
înapoi, să-l văd cum stă acolo, îmbrăcat în hainele lui elegante, pline de
decorații și medalii, arborând acea înfumurare de s uveran pe care o urăsc.
La fel ca Walsh, și el poartă emblema coroanei înfl ăcărate, însă a lui e făcută
din jais, diamante și rubine, strălucind pe fondul negru al uniformei sale.
Hainele simple pe care le purta aseară pentru a tre ce drept unul dintre
țăranii noștri au dispărut. Acum arată exact ca un viitor rege, argintiu din
cap până-n picioare. Și când mă gândesc că am avut încredere în el…
Ceilalți servitori se dau la o parte, lăsându-mă să mă întorc la capătul
șirului. În timp ce îmi târăsc picioarele, simt cum mă ia cu amețeală. El mi-a
făcut rost de acest loc de muncă, el m-a salvat , mi-a salvat familia – și e unul
dintre ei. Ba chiar mai rău. E un prinț. Prințul. Persoana pe care toți cei din
această monstruozitate de piatră în formă de spiral ă au venit s-o vadă.
— Cu toții ați venit să-mi onorați fiul și regatul, așa că și eu, la rându-mi,
vă onorez pe voi, tună regele Tiberias, spărgându-m i gândurile de parcă ar fi
fost din sticlă.
Își ridică brațele, gesticulând spre numeroasele lo ji pline de oameni. Cu
toate că încerc din răsputeri să stau cu ochii pe r ege, nu pot să nu îmi arunc
privirea înspre Cal, care zâmbește forțat.
— Vă onorez dreptul de a domni. Viitorul rege, fiul fiului meu, va fi sânge
din sângele vostru argintiu, așa cum va fi și din a l meu. Există cineva care își
revendică dreptul?
— Eu revendic Turneul Reginelor! strigă drept răspu ns patriarhul cu păr
argintiu.
În toată spirala, conducătorii diferitelor case str igă la unison.
— Eu revendic Turneul Reginelor! repetă ei, afirmân d cu tărie o tradiție
pe care n-o înțeleg.
Tiberias zâmbește și încuviințează.
— Atunci, a început! Lord Provos, sunteți amabil?
Regele se întoarce spre ceea ce bănuiesc că e Casa Provos. Restul spiralei
îi urmează privirea, poposind cu privirea asupra un ei familii ai cărei membri
sunt îmbrăcați în veșminte aurii cu dungi negre. Un bărbat mai în vârstă,
care are părul cenușiu înspicat cu șuvițe albe, îna intează. În hainele lui

57
ciudate arată precum o viespe pregătită să în țepe. Când mișc ă din mână, nu
știu la ce să mă aștept.
Brusc, platforma începe să tremure, dându-se la o p ane. Nu pot decât să
sar, și aproape că mă izbesc de servitoarea de lâng ă mine, în timp ce
alunecăm pe o glisieră invizibilă. Stau cu sufletul la gură în timp ce privesc
restul Grădinii Spiralate învârtindu-se. Lordul Pro vos e un telekinetic,
folosindu-și doar puterea minții pentru a mișca str uctura pe niște glisiere
preconstruite.
Întreaga structură se răsucește la comanda lui, pân ă ce pământul grădinii
se deschide spre un cerc imens. Terasele inferioare se trag îndărăt,
aliniindu-se cu nivelurile superioare, iar spirala devine un cilindru uriaș sub
cerul liber. În timp ce terasele se mișcă, podeaua începe să coboare, până ce
se oprește la aproape șase metri sub cea mai de jos lojă. Fântânile se
transformă în cascade, curgând din vârful cilindrul ui până la bază, unde
umplu bazine adânci și înguste. Platforma noastră a lunecă din ce în ce mai
lent, până ce se oprește deasupra lojii regelui, of erindu-ne o priveliște
perfectă asupra întregii structuri, inclusiv a pavi mentului de la bază. Toate
acestea nu durează mai mult de un minut în timp ce lordul Provos
transformă Grădina Spiralată în ceva mult mai sinis tru.
Dar când Provos se așază la loc, schimbarea încă nu e completă. Bâzâitul
electricității crește în intensitate, până ce pârâi e peste tot, făcându-mi pielea
de găină. O lumină alb-purpurie se aprinde la câțiv a centimetri de baza
grădinii, trăgându-și energia din niște punctulețe ascunse în piatră. Niciun
argintiu nu se ridică pentru a o controla, așa cum a procedat Provos cu
arena. Îmi dau seama și de ce. Aceasta nu este oper a vreunui argintiu, ci o
minune a tehnologiei, a electricității. Fulgere fără tunete. Razele de lumină
se încrucișează și se intersectează, creând o plasă strălucitoare și orbitoare.
Mă dor ochii numai când mă uit la ea, de parcă mi-a r înfige pumnale ascuțite
în creier. Cum de o suportă ceilalți, habar nu am.
Argintiii par impresionați, atrași de un fenomen pe care nu îl pot
manipula. În ceea ce ne privește pe noi, roșiii, am rămas cu toții cu gura
căscată de uimire.
Plasa se cristalizează în timp ce electricitatea se extinde și se ramifică. Și,
apoi, la fel de brusc cum a apărut, zgomotul dispar e. Fulgerul îngheață,
solidificându-se în aer, creând un scut limpede, pu rpuriu, între noi și podea.
Între noi și ceea ce s-ar putea să apară acolo jos.
Curiozitatea nu-mi dă pace, întrebându-mă la ce anu me folosește un scut
realizat din fulgere. Nu la un urs sau la o haită d e lupi sau la vreuna dintre
bestiile rare care sălășluiesc în pădure. Nici măca r creaturile mitice, cum ar

58
fi pisicile mari sau rechinii de mare sau dragonii, nu ar reprezenta un pericol
pentru numeroșii argintii de deasupra. Și de ce ar exista bestii la Turneul
Reginelor? E o ceremonie pentru a alege viitoarea r egină, nu pentru a te
lupta cu monștri.
De parcă mi-ar răspunde la întrebare, pământul din cercul statuilor, care
reprezintă acum micul centru din pavimentul cilindr ului, se deschide larg.
Fără să stau pe gânduri, înaintez pentru a vedea ma i bine. Ceilalți servitori
se îngrămădesc lângă mine, încercând să vadă ce alt e monstruozități mai
poate aduce această construcție.
Din întuneric apare cea mai mică ființă pe care am văzut-o vreodată.
În încăpere izbucnesc urale când reprezentanții une i case cu veșminte
maronii și nestemate roșii își aplaudă fata.
— Rohr, din Casa Rhambos, strigă familia, prezentân du-și fiica celor
prezenți.
Fata, care nu are mai mult de paisprezece ani, zâmb ește familiei sale. E
pitică prin comparație cu statuile, însă mâinile îi sunt ciudat de mari. În rest,
ai senzația că ar putea fi luată pe sus de un vânt mai puternic. Face un tur în
interiorul cercului de statui, zâmbind întruna cu o chii ridicați către
spectatori. Privirea îi poposește asupra lui Cal – adică asupra prințului –,
încercând să-l farmece cu ochii ei de căprioară și cu părul blond pe care și-l
tot dă pe spate. Pe scurt, arată caraghios. Până ce se apropie de una dintre
statuile solide din piatră și îi face capul fărâme cu o simplă lovitură de
palmă.
Cei din Casa Rhambos vorbesc din nou.
— Oțelită!
Sub noi, micuța Rohr distruge podeaua într-un vârte j amețitor,
transformând statuile în mormane de praf în timp ce fisurează pământul de
sub picioarele ei. E ca un cutremur în formă umană, distrugând tot ce-i stă în
cale.
Așadar, acesta este un spectacol.
Unul violent, menit să scoată în evidență frumusețe a, splendoarea unei
fete – și forța. Cea mai talentată fiică. Aceasta e ste o demonstrație de putere,
pentru a-i găsi prințului o fată puternică, astfel încât copiii lor să fie
invincibili. Iar acest lucru se desfășoară de sute de ani.
Mă ia cu fiori când mă gândesc câtă putere are Cal în degetul mic.
El aplaudă politicos când fata Rhambos își termină demonstrația de
distrugere organizată și pășește înapoi pe platform a care coboară. Casa
Rhambos ovaționează în timp ce ea se face nevăzută.

59
Următoarea concurentă e Heron din Casa Welle, fiica guvernatorului meu.
E înaltă și are un chip care seamănă cu pasărea dup ă care și-a primit
numele. 1 Pământul distrus se mișcă în jurul ei în timp ce e a reface la loc
podeaua.
— Verdiană, scandează familia ei.
O verzișoară. La porunca ei, din pământ răsar copaci care se îna lță în
două secunde, vârfurile lor atingând scutul de fulg ere. Acesta produce
scântei în locurile în care îl ating crengile, dând foc frunzelor verzi.
Următoarea fată, o acvatică din Casa Osanos, profit ă de ocazie. Folosind
fântânile-cascadă, stinge micul incendiu forestier cu un uragan de apă
înspumată, care lasă în urma sa copaci carbonizați și un pământ pârjolit.
Spectacolul continuă pentru ceea ce pare a fi o ete rnitate. Fiecare fată
apare pentru a arăta de ceea ce este în stare, și f iecare găsește o arenă din ce
în ce mai distrusă, însă ele au fost antrenate să a ibă de-a face cu absolut
orice. Au vârste și aspecte diferite, însă toate su nt fermecătoare. O fată, care
abia dacă are doisprezece ani, face să explodeze fi ecare lucru pe care îl
atinge, de parcă ar fi un soi de bombă pe două pici oare.
— Ruinătoare, strigă familia ei, descriindu-i puterea.
În timp ce ea rade de pe fața pământului ultima sta tuie albă, scutul de
fulgere rămâne neclintit. Acesta sâsâie când e atin s de focul ei, iar urechile
îmi țiuie din cauza zgomotului.
Electricitatea, argintiii și strigătele se învălmăș esc în capul meu în timp ce
urmăresc acvatice, verzișoare, agile, oțelite, tele kinetice și numeroase alte
fete cu diferite talente etalându-și puterile sub s cut. Sub privirile mele se
petrec lucruri la care nu am visat niciodată, în ti mp ce fetele își transformă
pielea în piatră sau sparg pereți de sticlă cu țipe tele lor. Argintiii sunt mai
mari și mai potenți decât mă temeam, cu puteri desp re care nici măcar nu
știam că există. Cum e posibil ca oamenii ăștia să fie adevărați?
Am bătut atâta drum și brusc m-am întors în arenă, privind cum argintiii
se fălesc cu tot ceea ce noi nu posedăm.
Sunt uimită când un animos care manipulează creatur i cheamă din cer o
mie de porumbei. Când păsările plonjează cu capul î n scutul de fulgere,
explodând în norișori de sânge, pene și electricita te letală, uimirea mi se
transformă în dezgust. Scutul scoate din nou scânte i, arzând ceea ce a mai
rămas din păsări, până ce arată ca nou. Aproape că vomit la sunetul
aplauzelor, când animosul cu sânge rece coboară îna poi sub pământ.
O altă fată, sper că ultima, se ridică într-o arenă care acum e numai praf.

1 Heron – bâtlan ( n.tr. ).

60
— Evangeline, din Casa Samos, strigă patriarhul famil iei cu păr argintiu.
El vorbește singur și vocea îi răsună în întreaga G rădină Spiralată.
Din locul în care mă aflu, observ că regele și regi na se îndreaptă ușor de
spate. Evangeline are deja parte de atenția lor. Sp re deosebire de ei, Cal are
privirea coborâtă în poală.
În vreme ce fetele celelalte au purtat rochii de mă tase și câteva au avut
armuri ciudate de aur, Evangeline se ridică îmbrăca tă într-o ținută din piele
neagră. Jachetă, pantaloni, cizme, toate țintuite c u argint dur. Ba nu, nu
argint. Fier. Argintul nu e atât de opac și dur. Ca sa ei o aclamă, ridicându-se
în picioare. Ea le aparține lui Ptolemus și patriar hului, însă și alte familii o
ovaționează. Ei își doresc ca ea să devină regina l or. Ea e preferata.
Evangeline duce două degete la frunte, salutându-și mai întâi familia și apoi
loja regelui. Ei îi întorc gestul, dându-le tuturor de înțeles că o favorizează pe
această Evangeline.
Mă gândesc că această competiție seamănă cu Vitejii le mai mult decât mi-
am imaginat la început. Doar că în loc să ne arate nouă, roșiilor, unde ne este
locul, aici e regele, care le arată supușilor săi, oricât de puternici ar fi aceștia,
unde le este lor locul. O ierarhie în interiorul ierarhiei.
Am fost atât de ocupată cu turneul, încât aproape c ă nu observ când e
rândul meu să servesc din nou. Înainte să-mi dea ci neva un ghiont și să-mi
arate încotro trebuie să mă duc, pornesc spre loja din dreapta și de-abia îl
aud pe patriarhul Samos vorbind. Magnetron, cred că spune el, însă habar
nu am ce înseamnă asta.
Înaintez pe culoarele înguste care mai devreme erau pasarele deschise,
coborând spre argintiii care au nevoie de mine. Loj a e la bază, însă eu sunt
sprintenă și ajung imediat la ei. Dau peste un clan de oameni extrem de
grași, îmbrăcați în mătase galbenă țipătoare și pen e îngrozitoare, care se
ospătează dintr-un tort imens. Loja e plină de farf urii și pahare goale, așa că
trec la treabă și mă apuc să le spăl, cu mișcări ra pide și îndemânatice. În lojă
se află un monitor ce o înfățișează pe Evangeline, care se pare că stă
nemișcată în mijlocul arenei.
— Ce farsă de doi bani, mormăie unul dintre păsăroi i grași și galbeni în
timp ce își umple gura cu tort. Fata Samos a câștig at deja.
Ciudat. Pare a fi cea mai slabă dintre toate.
Adun farfuriile în teanc, dar stau cu ochii pe ecra n, privind-o cum se
plimbă pe podeaua pustie. Se pare că nu are nimic c u care să lucreze, cu care
să își etaleze puterile, dar nu îi pasă. Zâmbetul e i arogant e îngrozitor, de
parcă e complet convinsă de propria ei măreție. Mie nu mi separe deloc
excepțională.

61
Apoi, țintele de fier de pe jacheta ei se mișc ă. Plutesc în aer, fiecare, un
glonț puternic de metal. Apoi, asemenea împușcături lor unui pistol, acestea
zboară departe de Evangeline, intrând în praf și în pereți și chiar și în scutul
de fulgere.
Poate manipula metalul.
Câteva loji o aplaudă, însă ea e departe de a fi te rminat. De undeva din
adâncul structurii se aud tot felul de scârțâieli ș i clinchete metalice. Până și
grașii se opresc din mâncat pentru a se uita de jur împrejur, neînțelegând ce
se petrece. Sunt confuzi și curioși, însă eu simt v ibrațiile care au loc sub
picioarele mele. Știu când trebuie să-mi fie teamă.
Cu un zgomot năucitor, prin podeaua arenei țâșnesc țevi de metal, care se
ridică din adâncurile pământului. Trec prin pereți, înconjurând-o pe
Evangeline într-o coroană alambicată făurită din me tale cenușii și argintii.
Ea arată de parcă râde, însă scrâșnetul asurzitor a l metalelor înăbușă toate
celelalte sunete. Din scutul de fulgere curg scânte i, însă fata se protejează
nonșalant cu o bucată de metal. Într-un final, arun că metalul într-o parte și
ridică privirea spre boxele de deasupra. Gura îi e larg deschisă, scoțând la
iveală niște dințișori ascuțiți. Arată de parcă îi e foame.
Începe lent, cu un ușor dezechilibru, până ce între aga lojă se clatină.
Farfuriile se fac țăndări pe podea și paharele de s ticlă se rostogolesc și cad
peste balustradă, spărgându-se de scutul de fulgere . Evangeline ne scoate
loja, aplecând-o în față, făcându-ne să ne clătinăm . Argintiii din jurul meu
țipă și se ridică brusc, aplauzele lor transformând u-se în panică. Ei nu sunt
singurii – fiecare lojă din rândul nostru se mișcă odată cu noi. Dedesubt,
Evangeline dirijează cu o mână, încruntând din sprâ ncene a concentrare.
Aidoma luptătorilor argintii din ring, ea vrea să a rate lumii din ce plămadă e
făcută.
La asta mă gândesc când o minge galbenă din piele ș i haine cu pene se
izbește de mine, aruncându-mă peste balustradă, împ reună cu tacâmurile
din argint.
În timp ce plonjez, nu văd decât scutul de fulgere purpuriu, care se ridică
pentru a mă întâmpina. Sâsâie încărcat de electrici tate, pârjolind aerul. De-
abia am timp să înțeleg ce se va întâmpla, însă ști u că sticla purpurie
ramificată mă va arde de vie, electrocutându-mă în uniforma mea roșie. Pun
pariu că singura grijă a argintiilor va fi să mă cu rețe cineva repede de acolo.
Capul mi se izbește de scut și văd stele. Ba nu, nu stele. Scântei. Scutul își
face treaba, aprinzându-mă cu șocuri electrice. Uni forma îmi ia foc, pârjolită
și plină de fum, și mă aștept ca pielea să facă la fel. Cadavrul meu va mirosi

62
frumos. Dar, cumva, nu simt nimic. Probabil că durerea e atât de acută, încât
nici nu o simt.
Dar … pot să o simt. Simt căldura scânteilor care îmi traver sează trupul în
sus și-n jos și dau foc tuturor nervilor mei. De fa pt, mă simt, ei bine, vie. De
parcă toată viața mea am fost oarbă și acum am desc his ochii. Ceva se mișcă
pe sub pielea mea, dar nu sunt scântei. Îmi privesc mâinile, brațele,
minunându-mă în timp ce fulgerele alunecă peste min e. Hainele mele ard,
mistuite de căldură, însă pielea îmi rămâne intactă . Scutul încearcă întruna
să mă omoare, dar nu reușește.
Ceva nu e în regulă.
Trăiesc.
Scutul emană un fum negru, începând să se despice ș i să crape. Scânteile
sunt mai luminoase, mai furioase, dar încep să slăb ească. Dau să mă ridic în
capul oaselor, însă scutul se spulberă sub mine și cad din nou, rostogolindu-
mă în aer.
Cumva, reușesc să aterizez într-un morman de praf n eacoperit de bucăți
zimțate de metal. Categoric, plină de vânătăi și cu mușchii slăbiți, însă tot
dintr-o bucată. Uniforma mea nu e atât de norocoasă , de-abia reușind să stea
pe mine în haosul acela carbonizat.
Mă străduiesc să mă ridic în picioare, simțind cum și mai multe bucăți din
uniforma mea se desprind și cad. Deasupra noastră, în Grădina Spiralată,
răsună icnete și murmure. Simt că toți ochii sunt a țintiți asupra mea – fata
roșie carbonizată, paratrăsnetul uman.
Evangeline se uită lung la mine, cu ochii mari de u imire. Pare furioasă,
confuză… și speriată.
Din cauza mea. Oarecum, îi este teamă de mine.
— Salut! spun eu ca o proastă.
Evangeline răspunde cu o ploaie de cioburi metalice , toate ascuțite și
letale, îndreptate spre inima mea, în timp ce spint ecă aerul.
Fără să stau pe gânduri, ridic mâinile, sperând să mă protejez cât de cât
de ele. În loc să prind vreo zece bucăți zimțate în palme, simt ceva destul de
diferit. Așa cum s-a întâmplat mai devreme cu scânt eile, nervii mei cântă,
prinzând viață datorită unui foc lăuntric. Se mișcă prin mine, în spatele
ochilor mei, pe sub pielea mea, până ce mă simt dif erită. Apoi izbucnește în
afara mea, plin de putere și energie.
Un jet de lumină – ba nu, de fulgere – erupe din mâinile mele, acoperind
metalul. Bucățile sfârâie și scot fum, explodând di n pricina căldurii. Cad
inofensive pe jos în timp ce fulgerul se lovește de peretele cel mai

63
îndepărtat, făcând o gaură lată de un metru, ratând -o la milimetru pe
Evangeline.
Ea rămâne cu gura căscată. Sunt sigură că eu arăt l a fel în timp ce îmi
privesc uimită mâinile, întrebându-mă ce oare s-a î ntâmplat. Deasupra, o
sută dintre cei mai puternici argintii se întreabă același lucru. Văd că se uită
cu toții la mine.
Până și regele se apleacă peste marginea lojii lui, coroana lui înflăcărată
profilându-se pe fundalul cerului. Cal se află lâng ă el, privindu-mă uimit.
— Santinelele!
Vocea regelui e ascuțită ca o lamă și foarte amenin țătoare. În fiecare lojă
apar santinele îmbrăcate în uniforme roșii ca focul . Străjerii de elită așteaptă
următorul cuvânt, următorul ordin.
Sunt o hoață iscusită, căci știu când trebuie să fu g. Acum e una dintre
acele situații.
Înainte ca regele să poată vorbi, o iau din loc, tr ecând pe lângă
Evangeline, care încă e împietrită după ceea ce a v ăzut, și mă arunc cu
picioarele înainte în chepengul încă deschis din po dea.
— Prindeți-o! se aude în urma mea, în timp ce plonj ez în semiîntunericul
încăperii de dedesubt.
Spectacolul cu metale zburătoare al lui Evangeline a făcut găuri în tavan
și asta mă ajută să arunc o privire înspre Grădina Spiralată. Spre disperarea
mea, structura pare că sângerează, când santinelele în uniformă se aruncă
din lojile lor, gonind după mine.
Fără să am timp de gândire, tot ceea ce pot să fac e să fug.
Anticamera de sub arenă dă spre un coridor întuneca t și pustiu. Câteva
camere de supraveghere mă urmăresc în timp ce fug m âncând pământul,
cotind pe un coridor și apoi pe un altul. Îi simt n u foarte departe în urma
mea. Fugi, repetă mintea mea. Fugi, fugi, fugi.
Trebuie să găsesc o ușă, o fereastră, ceva care să mă ajute să mă orientez.
Dacă aș reuși să ies afară, poate chiar în piață, a ș putea avea o șansă. Aș
putea.
Primul șir de trepte peste care dau duce spre un co ridor lung, plin de
oglinzi. Însă și aici sunt camere de supraveghere, stând în colțurile tavanului
ca niște gândaci mari și negri.
Un șuvoi de focuri de arme explodează deasupra capu lui meu, forțându-
mă să mă arunc la podea. Două santinele, cu uniform ele lor în culoarea
focului, țâșnesc printr-o oglindă și se îndreaptă s pre mine. Sunt exact ca ăia
de la securitate, îmi spun în sinea mea. Niște agenți idioți, care nu te cunosc.
Ei habar n-au ce poți tu să faci.

64
Nici măcar eu n -am habar ce pot să fac.
Ei se așteaptă să fug, așa că fac taman opusul și p ornesc în goană spre ei
doi. Armele lor sunt mari și puternice, dar cam gre le. Înainte să le poată
ridica pentru a trage, a înjunghia sau ambele, mă l as în genunchi pe podeaua
netedă de marmură, alunecând printre cei doi uriași . Unul dintre ei strigă
după mine, vocea lui spulberând o altă oglindă într -o furtună de sticlă. Până
când reușesc ei să-și schimbe direcțiile, eu mă rid ic și o iau din nou la fugă.
Într-un târziu găsesc o fereastră, dar e o binecuvâ ntare și un blestem. Mă
opresc brusc în fața unui panou uriaș cu sticlă-de- diamant ce dă înspre
pădurea vastă. E chiar acolo, doar că pe partea cea laltă, imediat după un zid
impenetrabil.
Bine, mânuțelor, acum ar fi cazul să vă faceți trea ba. Desigur, nu se
întâmplă nimic. Taman când am cea mai mare nevoie.
Un val de căldură mă ia prin surprindere. Mă întorc să văd cum se
apropie de mine un perete roșu-portocaliu și știu: santinelele m-au găsit.
Însă peretele e fierbinte, pâlpâitor, aproape solid . Foc. Și vine direct spre
mine.
Vocea îmi e slabă, ștearsă, înfrântă, și încep să r âd de situația neplăcută în
care mă aflu.
— O, minunat!
Dau să fug, dar mă izbesc de un perete lat, făcut d in stofă neagră. Simt
cum sunt cuprinsă de două brațe puternice care mă ț in strâns în timp ce
încerc să mă eliberez. Fulgeră-l, arde-l ! urlu în mintea mea. Dar nu se
întâmplă nimic. Miracolul n-o să mă salveze din nou .
Căldura crește, amenințând să mă lase fără suflare. Astăzi am supraviețuit
fulgerelor; nu vreau să-mi forțez norocul și cu foc ul.
Însă fumul e cel care mă va omorî. Dens și negru și mult prea puternic. Mă
sufocă. Vederea mi se încețoșează și îmi simt pleoa pele din ce în ce mai
grele. Aud pași, strigăte, mugetul focului în timp ce lumea se întunecă.
— Îmi pare rău, spune vocea lui Cal.
Cred că visez.

65
OPT
Sunt pe verandă, privind-o pe mama cum își ia rămas -bun de la Bree.
Plânge, ținându-l strâns în brațe, netezindu-i păru l proaspăt tuns. Shade și
Tramy așteaptă să o prindă în cazul în care picioar ele îi vor ceda. Știu că și ei
vor să plângă privindu-și cel mai mare frate plecân d, dar, de dragul mamei,
n-o fac. Lângă mine, tata nu spune nimic, mulțumind u-se să-l privească atent
pe legionar. Chiar și în armura sa placată cu oțel și material antiglonț,
soldatul pare mic de statură prin comparație cu fra tele meu. Bree ar putea
să-l mănânce de viu, dar n-o face. Nu face absolut nimic atunci când
legionarul îl înșfacă de braț, ducându-l departe de noi. Apoi sosește o umbră
cu niște aripi negre îngrozitoare, care începe să-l urmărească. Lumea se
învârtește în jurul meu, iar apoi cad în gol.
Aterizez un an mai târziu, cu picioarele vârâte în noroiul pleoscăitor de
sub casa noastră. Acum, mama îl îmbrățișează pe Tra my, implorându-l pe
legionar să-l lase. Shade e nevoie să o tragă spre el. Undeva, Gisa plânge
după fratele ei preferat. Eu și tata rămânem tăcuți , înăbușindu-ne lacrimile.
Umbra revine, de data asta învârtindu-se în jurul m eu, blocând cerul și
soarele. Închid ochii strâns, sperând că mă va lăsa în pace.
Când îi deschid din nou, mă aflu în brațele lui Sha de, îmbrățișându-l cât
mai strâns. Încă nu s-a tuns, și totuși părul său ș aten, lung până la bărbie, îmi
gâdilă creștetul. Mă lipesc de pieptul său și sar b rusc. Simt o înțepătură
acută în urechi și, când dau înapoi, văd picături d e sânge pe cămașa fratelui
meu. Eu și Gisa ne-am găurit din nou urechile, pent ru a ne pune micul dar pe
care ni l-a lăsat Shade. Bănuiesc că am făcut-o gre șit, așa cum greșesc cu
toate lucrurile pe care le fac. De data asta, simt umbra înainte s-o văd. Și am
senzația că e mânioasă.
Mă trage într-o paradă de amintiri, toată numai răn i deschise care încă se
vindecă. Unele dintre ele sunt chiar vise. Ba nu, c oșmaruri. Cele mai rele
coșmaruri ale mele.
O nouă lume se materializează în jurul meu, formând un peisaj nebulos de
fum și cenușă. Năduful. N-am fost niciodată acolo, însă am auzit suficient e
cât să mi-l pot imagina. Pământul e plan, plin de c ratere create de miile de
bombe aruncate. Soldați în uniforme roșii pătate tr emură în fiecare crater
format, precum sângele care umple o rană. Plutesc p rintre ei, studiind
chipurile în căutarea fraților pe care i-am pierdut din cauza fumului și a
șrapnelelor.

66
Bree apare primul, luptându -se într -o băltoacă de noroi cu un lacustru în
veșminte albastre. Vreau să-l ajut, dar continui să plutesc până ce nu-l mai
văd. Tramy apare următorul, aplecându-se deasupra u nui soldat rănit,
încercând să-i oprească hemoragia care l-ar putea o morî. Trăsăturile lui
delicate, asemănătoare cu ale Gisei, sunt schimonos ite de durere. La fel ca și
în cazul lui Bree, nu-l pot ajuta.
Shade se află chiar în linia întâi, depășindu-i inc lusiv pe cei mai curajoși
războinici. Stă pe o culme, fără să-i pese de bombe sau de pistoale, de armata
lacuștrilor care așteaptă de cealaltă parte. Ba chi ar are tupeul să-mi
zâmbească. Nu pot decât să privesc atunci când pămâ ntul de sub picioarele
lui explodează, distrugându-l într-un evantai de fo c și cenușă.
— Opriți-vă! reușesc eu să strig, întinzând mâna sp re fumul care a fost
cândva fratele meu.
Cenușa prinde viață, transformându-se într-o umbră care mă învăluie
într-un întuneric absolut, până ce un val de aminti ri pune din nou stăpânire
pe mine. Mâna Gisei. Încorporarea lui Kilorn. Tata sosind acasă pe jumătate
mort. Se amestecă împreună, un vârtej de culori mul t prea luminoase, care
îmi chinuie ochii. Ceva nu e în regulă. Amintirile călătoresc înapoi în timp, de
parcă mi-aș vedea viața mergând în sens invers. Și apoi urmează niște
evenimente pe care nu mi le pot aminti cu niciun ch ip: învăț să vorbesc, să
merg, frățiorii mei mă trec de la unul la altul în timp ce mama îi privește
supărată. Nu e posibil.
— Nu e posibil, repetă umbra.
Vocea îi e atât de ascuțită, încât mi-e teamă să nu -mi crape craniul. Cad în
genunchi, izbindu-mă de ceea ce pare a fi ciment.
Și apoi dispar. Frații, părinții, sora, amintirile, coșmarurile, toate. Ciment
și gratii de oțel în jurul meu. O cușcă.
Mă chinui să mă ridic în picioare, ducând o mână la capul care îmi bubuie
în timp ce lucrurile încep să prindă contur. O silu etă se uită la mine din
cealaltă parte a gratiilor. O coroană strălucește p e capul ei.
— Aș face o reverență, dar mă tem că s-ar putea să- mi pierd echilibrul, îi
spun reginei Elara și îmi doresc imediat să-mi pot retrage cuvintele.
Ea e o argintie, nu-i pot vorbi în halul ăsta. Ar putea să mă lege la stâlpul
infamiei, ar putea să-mi ia rațiile, să mă pedepsea scă, să îmi pedepsească
familia. Nu, îmi dau eu seama îngrozită. Ea e regina. Ar putea pur și simplu
să mă omoare. Ar putea să ne omoare pe toți.
Însă nu pare jignită. În schimb, arborează un zâmbe t compătimitor. Când
mă uit în ochii ei, simt un val de greață și mă apl ec din nou de spate.
— Asta seamănă cu o reverență, toarce ea, bucurându -se de durerea mea.

67
Mă lupt cu nevoia de a voma și întind mâna pentru a m ă pr inde de gratiile
de metal. Pumnul mi se încleștează în jurul oțelulu i rece.
— Ce îmi faceți?
— Acum, mai nimic. Dar asta…
Își trece mana printre gratii pentru a-mi atinge tâ mpla. Durerea se
triplează la atingerea degetului ei și mă prăbușesc peste gratii, suficient de
conștientă cât să mă țin bine.
— Asta e pentru a te împiedica să faci alte prostii .
Simt cum lacrimile îmi inundă ochii, dar le împiedi c să curgă.
— Cum ar fi să stau în picioare? reușesc eu să scui p.
De-abia mai pot să gândesc din pricina durerii, dar ămite să mai fiu și
politicoasă, dar tot reușesc să-mi reprim un șir de înjurături. Pentru numele
lui Dumnezeu, Mare Barrow, ține-ți pliscul.
— Cum ar fi să electrocutezi pe cineva! se răstește e a.
Durerea se diminuează, oferindu-mi suficientă forță pentru a ajunge la
banca de metal. Când îmi lipesc capul de peretele r ece din piatră, cuvintele
ei își fac în sfârșit efectul. Să electrocutezi pe cineva.
Amintiri fragmentate își fac loc în mintea mea. Eva ngeline, scutul de
fulgere, scânteile și cu mine. Nu e posibil.
— Nu ești argintie. Părinții tăi sunt roșii, iar sâng ele tău e roșu, murmură
regina, plimbându-se încoace și încolo în fața celu lei mele. Ești un miracol,
Mare Barrow, o imposibilitate. Ceva ce nu pot înțel ege. Și ține cont că am
văzut totul.
— Dumneavoastră ați fost? aproape că țip eu, ducând u-mi din nou
mâinile la cap. Dumneavoastră ați fost în mintea me a? În amintirile mele? În
coșmarurile mele?
— Nu poți cunoaște o persoană decât prin temerile e i.
Regina clipește spre mine de parcă aș fi o creatură tâmpită.
— Și a trebuit să știu cu ce lucru avem de-a face.
— Nu sunt un lucru.
— Rămâne să aflăm ce ești. Însă fii recunoscătoare pe ntru un lucru , fetițo
cu fulgerele, zâmbește ea batjocoritor, lipindu-și chipul de gratii.
Brusc, picioarele îmi cedează, pierzând orice senza ție, de parcă am stat pe
ele greșit. De parcă aș fi paralizată. Intru în panică atunci când îmi dau
seama că nu pot să-mi mișc nici măcar degetele de l a picioare. Probabil că
așa se simte tata, distrus și inutil. Dar, cumva, r eușesc să mă ridic, picioarele
mele mișcându-se în voia lor, îndreptându-mă spre g ratii. De cealaltă parte,
regina mă privește cu atenție. Clipitul ochilor ei e sincronizat la perfecție cu
pașii mei.

68
E o șoptitoare și se joac ă cu mine. Când ajung suficie nt de aproape, ridică
mâinile și mă ia de față. Urlu neajutorată în timp ce durerea din capul meu
se intensifică. Ce n-aș da acum să fi fost trimisă mai degrabă pe front.
— Ai făcut chestia aia în fața a mii de argintii, o ameni care vor pune
întrebări, oameni influenți, sâsâie ea în urechea m ea, respirația ei
îngrețoșător de dulce inundându-mi fața. Ăsta e sin gurul motiv pentru care
încă ești în viață.
Mâinile mi se încleștează și mi-aș dori să pot disp une din nou de fulger,
dar acesta nu apare. Ea știe ce fac și râde batjoco ritor. Viziunea mi se
încețoșează și o aud plecând într-un foșnet de măta se. Vederea îmi revine
exact la timp ca să-i zăresc rochia dispărând după colț, regina redându-mi
mersul și lăsându-mă singură în celulă. De-abia reu șesc să ajung înapoi pe
bancă, luptându-mă cu nevoia de a vomita.
Epuizarea pune stăpânire pe mine, pornind din mușch i și poposind în
oase. Sunt un simplu om, iar oamenii nu ar trebui s ă aibă de-a face cu zile
precum cea de azi. Tresărind, îmi dau seama că înch eietura mâinii mele e
goală. Brățara roșie a dispărut. Ce ar putea să îns emne asta? Lacrimile îmi
ard ochii, amenințând să se reverse, dar nu voi plâ nge. Măcar atâta mândrie
să mai am.
Cu lacrimile mă pot lupta, însă nu și cu întrebăril e. Nu cu îndoiala care își
face loc în inima mea.
Ce mi se întâmplă ?
Ce anume sunt ?
•
Deschid ochii și văd un agent de securitate privind u-mă de cealaltă parte
a gratiilor. Nasturii lui argintii strălucesc în lu mina difuză, însă nu sunt nimic
prin comparație cu lumina de pe chelia lui.
— Trebuie să-i spui familiei mele unde mă aflu, pro testez eu, ridicându-
mă în capul oaselor.
Bine măcar că le-am spus că îi iubesc, îmi amintesc eu, gândindu-mă la
ultimele momente petrecute cu ei.
— Nu trebuie să fac nimic altceva decât să te duc s us, îmi răspunde el, dar
nu pe un ton prea arogant.
Agentul e un reprezentant al calmului.
— Schimbă-ți hainele!
Brusc, îmi dau seama că uniforma pe jumătate arsă î ncă atârnă pe mine.
Agentul gesticulează spre un teanc de haine de lâng ă gratii. Se întoarce cu
spatele, oferindu-mi o oarecare intimitate.

69
Hainele sunt simple, dar bune, mai moi decât orice altceva am purtat de -a
lungul vieții. O cămașă albă și pantaloni negri, am bele decorate cu o singură
dungă argintie pe margini. Am și o pereche de încăl țări, cizme negre,
lucioase, înalte până la genunchi. Spre surprindere a mea, nu văd nicio
cusătură roșie pe aceste veșminte. De ce? Habar n-a m. Ignoranța mea începe
să devină o temă.
— Gata, mormăi eu, luptându-mă cu ultima cizmă.
În timp ce aceasta alunecă pe picior, agentul se în toarce spre mine. Nu
aud niciun set de chei zornăind și nu văd nicio înc uietoare. Nu sunt sigură
cum plănuiește el să mă scoată din cușca mea fără u șă.
Însă, în loc să deschidă vreo poartă ascunsă, strân ge din mână și gratiile
de metal se dau la o parte. Desigur. Temnicerul pro babil că e un…
— Magnetron, da, spune el, fluturând din degete. Și , în cazul în care te
întrebai, fata pe care aproape c-ai prăjit-o e veri șoara mea.
Aproape că rămân fără suflare, neștiind cum să-i ră spund.
— Îmi pare rău.
Seamănă mai mult cu o întrebare.
— Să-ți pară rău c-ai ratat-o, îmi răspunde el, făr ă să-mi dea senzația c-ar
glumi. Evangeline e o nenorocită.
— E o trăsătură de familie?
Gura mi se mișcă mai iute decât creierul și icnesc, dându-mi seama de
ceea ce tocmai am spus.
Agentul nu mă pedepsește pentru îndrăzneala mea, cu toate c-ar avea
toate drepturile din lume s-o facă. În schimb, schi țează un zâmbet.
— Bănuiesc c-ai să afli și singură, spune el, cu o privire înțelegătoare. Pe
mine mă cheamă Lucas Samos. Urmează-mă!
Nu trebuie să pun întrebări pentru a ști că n-am de ales în această
privință.
Mă conduce din celula mea spre o scară în spirală l a capătul căreia dăm
peste nu mai puțin de doisprezece agenți de securit ate. Fără să scoată vreun
cuvânt, mă înconjoară într-o formațiune exersată și mă forțează să pornesc
alături de ei. Lucas rămâne lângă mine, mergând în ritm cu ceilalți. Cu toții
stau cu pistoalele în mână, ca și când ar fi pregăt iți de luptă. Ceva îmi spune
că bărbații nu sunt aici ca să mă apere pe mine, ci ca să-i protejeze pe toți
ceilalți.
Când ajungem la mult mai somptuoasele niveluri supe rioare, pereții din
sticlă sunt bizar de negri. Fumurii , îmi spun în gând, aducându-mi aminte de
ceea ce mi-a povestit Gisa în legătură cu Reședința Soarelui. Sticla-de-

70
diamant se poate întuneca la comandă, pentru a ascu nde ceea ce nu trebuie
să fie văzut. Evident, probabil că eu mă aflu în ac ea categorie.
Tresărind, îmi dau seama că ferestrele nu își schim bă culoarea datorită
vreunui mecanism, ci a unei agente roșcate. Flutură din mână spre fiecare
fereastră pe lângă care trecem, iar o anumită puter e lăuntrică blochează
lumina, întunecând sticla cu o umbră subțire.
— Ea e o umbră și poate distorsiona lumina, îmi șop tește Lucas, care a
observat stupoarea mea.
Desigur, inclusiv aici există camere de supravegher e. Mă feresc de
privirea lor electrică și simt cum mi se face piele a de găină. În mod normal,
când sunt pusă față în față cu o asemenea încărcătu ră electrică, m-ar lua cu
dureri de cap, însă, de data asta, durerea întârzie să apară. Scutul m-a
schimbat într-un fel sau altul. Sau poate că a elib erat ceva, scoțând la iveală
o parte din mine care rămăsese blocată mult timp. Ce anume sunt ? răsună
din nou în mintea mea, mult mai amenințător decât î nainte.
Abia când trecem printr-un imens șir de uși scap de acea senzație
electrică. Ochii nu mă pot vedea aici. În camera asta ar putea încăpea cu
ușurință vreo zece case de-ale mele, cu tot cu pilo ni. Și fix în celălalt capăt al
încăperii, cu o privire scăpărătoare, se află regel e, stând pe un tron din
sticlă-de-diamant sculptat ca un infern. În spatele lui, fereastra scăldată în
lumina soarelui se întunecă brusc. S-ar putea să fi e ultima oară când apuc să
văd soarele.
Lucas și ceilalți agenți mă împing înainte, însă nu rămân cu noi. Cu o
scurtă privire aruncată înapoi, Lucas îi conduce pe ceilalți afară din sală.
Regele se află în fața mea, cu regina în stânga lui și cu cei doi prinți în
dreapta. Refuz să-l privesc pe Cal, însă știu că pr obabil mă privește cu gura
căscată. Stau cu ochii îndreptați spre cizmele mele noi, concentrându-mi
atenția asupra vârfurilor, astfel încât să nu cedez în fața temerii paralizante.
— Îngenunchează! murmură regina, cu vocea moale pre cum catifeaua.
Ar trebui să îngenunchez, însă mândria nu-mi permite să fac asta. Chiar și
aici, în fața argintiilor, în fața regelui , genunchii nu mi se îndoaie.
— Nu voi face asta, spun eu, găsind curajul de a ri dica privirea.
— Fato, ție îți place cumva celula? întreabă Tiberi as, vocea sa autoritară
umplând încăperea.
Amenințarea din cuvintele sale e limpede ca lumina zilei, însă eu rămân
în picioare. Tiberias își înclină capul într-o part e, privindu-mă de parcă aș fi
un experiment căruia încă nu i-a dat de capăt.
— Ce doriți de la mine? îngaim eu.
Regina se apropie de el.

71
— Ți-am spus, e ro șie pân ă în măduva oaselor…
Însă regele îi face semn să tacă, fluturând din mân ă de parcă ar alunga o
muscă. Ea își țuguie buzele și se îndreaptă de spat e, unindu-și palmele în
poală. A meritat-o cu vârf și îndesat.
— Ceea ce îmi doresc, în ceea ce te privește, e impos ibil, mi-o trântește
Tiberias.
Privirea îi ia foc, de parcă ar încerca să mă ardă de vie. Apoi îmi amintesc
cuvintele reginei.
— Ei bine, nu îmi pare chiar atât de rău că nu mă p uteți omorî.
Regele chicotește.
— Nu mi s-a spus că ești isteață.
Răsuflu ușurată. Moartea încă nu mă așteaptă aici. Nu încă.
Regele aruncă spre mine un teanc de hârtii, toate s crise de mână. Prima
pagină conține informații generale, inclusiv numele , data nașterii, părinții și
o mică pată maronie care reprezintă sângele meu. Și poza mea e acolo, cea
de pe cartea de identitate. Îmi cobor privirea și m ă uit lung la mine, la acei
ochi plictisiți care au stat ore în șir la coadă pe ntru a mi se face poza. Cât mi-
aș dori să pot sări în acea fotografie, în acea fat ă ale cărei probleme erau
încorporarea și un stomac înfometat.
— Mare Molly Barrow, născută pe 17 noiembrie, în an ul 302 al Noii Ere,
din părinții Daniel și Ruth Barrow, recită Tiberias din memorie, dând în
vileag toată viața mea. Nu ai nicio ocupație și la următoarea aniversare vei fi
chemată la încorporare. Nu prea dai pe la școală, r ezultatele testelor tale
sunt slabe și ai o listă de acuzații care te-ar băg a imediat după gratii în cele
mai multe orașe. Furt, contrabandă și opunere în fa ța arestării, pentru a
numi doar câteva. Cu alte cuvinte, ești săracă, nep oliticoasă, ignorantă, fără
nicio putere, răutăcioasă, încăpățânată și o pacost e în satul și în regatul meu.
Șocul pe care mi-l produc cuvintele lui dure necesi tă câteva clipe pentru
a-și face efectul, însă, atunci când asta se întâmp lă, nu îl contrazic. Are
perfectă dreptate.
— Și totuși, continuă el, ridicându-se în picioare.
Fiind extrem de aproape de mine, îmi dau seama că a cea coroană a lui e
înfricoșător de ascuțită.
— De asemenea, ești și altceva. Ceva ce nu pot pric epe. Ești și roșie, dar și
argintie, o curiozitate cu niște consecințe mortale pe care nu le poți înțelege.
Așadar, ce-ar trebui să fac cu tine?
Pe mine mă întreabă ?
— M-ați putea lăsa să plec. N-aș sufla nicio vorbuliț ă.
Hohotele ironice ale reginei mă întrerup.

72
— Și ce facem în privin ța Înaltelor Case? Crezi că ele vor păstra secretul?
O vor uita ele pe fetița cu fulgerele îmbrăcată în uniformă roșie?
Nu. Nimeni nu va uita asta.
— Știi deja sfatul meu, Tiberias, adaugă regina, priv indu-l pe rege. Și va
rezolva ambele noastre probleme.
Probabil că nu e un sfat tocmai bun, bun pentru min e, întrucât Cal își face
mâna pumn. Mișcarea îmi atrage atenția și într-un s fârșit îmi întorc privirea
spre el. Cal rămâne nemișcat, tăcut și imperturbabi l, așa cum sunt sigură că
a fost învățat să facă, însă privirea lui e mânioas ă. Preț de o clipă, privirile ni
se intersectează, însă eu mă uit în altă parte, îna inte să-mi vină vreo idee
proastă și să-l rog să mă salveze.
— Da, Elara, spune regele, încuviințând spre soția lui. Mare Barrow, nu te
putem omorî.
Nu încă atârnă în aer.
— Așa că te vom ascunde în văzul lumii, unde te vom putea urmări,
proteja și încerca să te înțelegem.
Felul în care ochii săi strălucesc mă face să mă si mt de parcă aș fi un fel de
mâncare gata să fie devorat.
— Tată! exclamă Cal, însă fratele său – prințul pal id și slab – îl apucă de
braț, împiedicându-l să protesteze în continuare. A cel gest are un efect
liniștitor, iar Cal își revine imediat.
Tiberias continuă, ignorându-și fiul.
— De-acum înainte nu mai ești Mare Barrow, o fiică roșie din Pilonii.
— Atunci, cine sunt? întreb eu speriată, gândindu-m ă la toate lucrurile
îngrozitoare pe care ei mi le pot face.
— Tatăl tău era Ethan Titanos, generalul Legiunii d e Fier, care a fost
asasinat când încă erai în fașă. Un soldat, un bărb at roșu, te-a luat în sânul
familiei sale și te-a crescut în noroi, fără să-ți dezvăluie niciodată adevărata
identitate. Ai crescut crezând că erai o neica nime ni, iar acum, datorită
acestei împrejurări, ți-ai recăpătat adevărata valo are. Ești o argintie, o
doamnă dintr-o Înaltă Casă pierdută, o femeie de vi ță nobilă, cu o putere
impresionantă, și, într-o bună zi, o prințesă a Nor tei.
Oricât m-aș strădui, nu pot să-mi reprim un scâncet de uluire.
— O argintie… o prințesă?
Ochii mă trădează, zburând spre Cal. O prințesă trebuie să ia în căsătorie
un prinț.
— Te vei căsători cu fiul meu, Maven, și nu vei face niciun pas greșit.
Jur că îmi aud maxilarul căzând pe jos. Un sunet di sperat și stânjenitor
îmi scapă de pe buze în timp ce încerc să găsesc ce va de spus, dar, ca să fiu

73
sinceră, am rămas fără cuvinte. În fa ța mea, tânărul Maven pare la fel de
confuz, bolborosind la fel de tare pe cât mi-aș dor i eu s-o fac. De data asta, e
rândul lui Cal să-l liniștească, cu toate că ochii săi sunt ațintiți asupra mea.
Tânărul prinț reușește să-și găsească glasul.
— Nu înțeleg! izbucnește el, debarasându-se de Cal și pornind cu pași iuți
spre tatăl său. Ea e… de ce…?
În mod normal m-aș simți jignită, dar trebuie să fi u de acord cu
nemulțumirile prințului.
— Liniște! se răstește mama lui. Te vei supune fără să protestezi!
El îi aruncă o căutătură urâtă, răzvrătindu-se împo triva părinților săi cu
fiecare fărâmă din trupul lui. Însă privirea mamei lui se înăsprește, iar
prințul se așază la loc, cunoscând la fel de bine c a și mine puterea și mânia
ei.
— E puțin cam prea… mult, spun eu cu un firicel de voce.
Nu există niciun alt fel de a descrie această situa ție.
— Voi nu doriți să mă faceți doamnă, darămite prinț esă.
Chipul lui Tiberias se transformă într-un surâs dia bolic. Aidoma reginei,
dinții săi sunt orbitori de albi.
— O, ba chiar îmi doresc asta, draga mea. Pentru pr ima dată în viața ta
mică și insignifiantă, vei avea și tu un scop.
Împunsătura lui mă lovește ca o palmă peste față.
— Suntem puși față-n față cu primele etape ale unei revolte care nu putea
să-și găsească un timp mai bun de-atât, cu grupări teroriste și luptători
pentru libertate, sau cum dracu’ își spun idioții ă ia care aruncă în aer clădiri,
în numele egalității.
— Garda Stacojie.
Farley. Shade. Imediat ce mă gândesc la ei, mă rog ca regina Elar a să stea
departe de gândurile mele.
— Au bombardat…
— Capitala, da.
Regele ridică din umeri, scărpinându-se la ceafă.
Anii mei petrecuți în umbră m-au învățat multe lucr uri. Cine are cei mai
mulți bani, cine nu te va observa și cum arată minc inoșii. Regele e un
mincinos, îmi dau eu seama, privindu-l cum forțează o altă r idicare din
umeri. Încearcă să fie nepăsător, însă nu prea func ționează. Ceva legat de
Farley și de Garda Stacojie l-a băgat în sperieți. Ceva mult mai grav decât
niște simple explozii.
— Și tu, continuă el, aplecându-se spre mine. Tu s- ar putea să ne ajuți să
punem punct acestei situații, înainte să ne scape d e sub control.

74
Dacă n -aș fi atât de speriat ă, i -aș râde în nas.
— Prin căsătoria mea cu… scuze, cum vă cheamă?
Obrajii îi devin albi în ceea ce presupun că e vari anta de îmbujorare a
argintiilor. La urma urmei, sângele lor e argintiu.
— Mă cheamă Maven, spune el, pe un ton blând și lin iștit.
Asemenea fratelui și tatălui său, părul lui e negru și strălucitor, însă
asemănările se opresc aici. În vreme ce ei sunt laț i în umeri și musculoși,
Maven e subțire, cu ochii de culoarea unei ape limp ezi.
— Și tot nu înțeleg.
— Ceea ce tata încearcă să spună e că ea reprezintă o șansă pentru noi,
intervine Cal pentru a-i explica.
Spre deosebire de a fratelui său, vocea lui Cal e p uternică și autoritară.
Are vocea unui adevărat rege.
— O persoană cu sânge argintiu, dar crescută drept roșie, care trece de
partea noastră: dacă roșiii văd asta, s-ar putea li niști. E ca într-un vechi
basm, când o fată de rând devine prințesă. Va fi er oina lor. Ar putea-o lua
drept exemplu pe ea, nu pe acei teroriști.
Și apoi, mai blând, dar mult mai important decât or ice altceva, spune:
— Va fi o diversiune.
Însă aici nu e vorba de un basm și nici măcar de un vis. Ăsta e un coșmar.
Sunt captivă pentru tot restul vieții mele, forțată să fiu altcineva. Să fiu una
dintre ei. O marionetă. Un spectacol menit a-i face pe oameni fericiți, liniștiți
și ținuți sub control.
— Și dacă spunem povestea cum trebuie, Înaltele Case vor fi și ele
satisfăcute. Ești fiica pierdută a unui erou de răz boi. Ce onoare mai bună ți-
am putea oferi?
Îi întâlnesc privirea, implorându-l în tăcere. El m -a ajutat odată, poate că
o va face din nou. Însă Cal mișcă din cap de-abia p erceptibil. Nu mă poate
ajuta aici.
— Lady Titanos, asta nu este o rugăminte, spune Tiber ias.
Îmi folosește noul nume, noul titlu.
— Ai să faci ceea ce ți se poruncește și-ai s-o faci cum trebuie.
Regina Elara își întoarce ochii palizi spre mine.
— Vei locui aici, așa cum e obiceiul pentru miresel e familiei regale. Îți voi
programa fiecare zi după placul meu și vei avea pro fesori particulari, astfel
încât să înveți cât mai multe lucruri cu putință, p entru a fi – Elara caută
cuvântul potrivit, mușcându-și buza – prezentabilă.
Nici nu vreau să știu ce înseamnă asta.

75
— Vei fi supravegheată. De -acum înainte vei trăi pe muchie de cu țit. Un
pas greșit, un cuvânt nepotrivit, și vei suferi pen tru asta.
Gâtul mi se încordează, de parcă pot să simt lanțur ile pe care regele și
regina le leagă în jurul meu.
— Cum rămâne cu viața mea…?
— Care viață? râde Elara. Fetițo, cred că încă nu e ști conștientă c-ai dat
peste un miracol.
Cal strânge din ochi preț de o clipă, de parcă hoho tele de râs ale reginei îl
dor.
— Se referă la familia ei. Mare… fata… are o famili e.
Gisa, mama, tata, băieții, Kilorn – o viață distrusă.
— Aaa, am înțeles, pufnește regele, trântindu-se înap oi pe tronul său.
Bănuiesc că le vom oferi o sumă lunară pentru a-i r educe la tăcere.
— Vreau ca frații mei să fie scoși de pe front și duș i acasă.
Pentru prima dată simt că am spus ceva potrivit.
— Și am și un prieten, Kilorn Warren, pe care nu vr eau ca legionarii să-l
încorporeze.
Tiberias răspunde fără să stea pe gânduri. O mână d e soldați roșii nu
înseamnă nimic pentru el.
— S-a făcut.
Nu pare a fi o grațiere, ci mai degrabă o sentință la moarte.

76
NOUĂ
Lady Mareena Titanos, fiica lui lady Nora Noile Tit anos și a lordului Ethan
Titanos, generalul Legiunii de Fier. Moștenitoarea Casei Titanos. Mareena
Titanos. Titanos.
Noul nume îmi răsună în minte în timp ce cameristel e roșii mă pregătesc
pentru evenimentul iminent. Cele trei fete lucrează iute și cu îndemânare,
fără să vorbească între ele. Nici mie nu-mi pun înt rebări, chiar dacă sunt
sigură că și-ar dori s-o facă. Să îți ții mereu gura , îmi amintesc eu. Ele nu au
voie să mi se adreseze și în mod sigur nu au voie s ă vorbească despre mine
cu oricine altcineva. Chiar dacă sunt sigură că ele văd lucrurile bizare,
lucrurile roșii.
Bietele fete lucrează neostenite timp de câteva min ute agonizante, pentru
a mă face prezentabilă : mă îmbăiază, îmi aranjează părul și îmi vopsesc f ața
pentru a mă transforma în chestia aia caraghioasă c are se presupune că
trebui să fiu. Fetele folosesc trei cutii de pudră sclipitoare pentru a-mi
acoperi fața, gâtul, clavicula și brațele. În oglin dă arăt de parcă toată căldura
s-a scurs din mine, de parcă pudra a acoperit căldu ra pielii mele. Cu un
strigăt înăbușit, îmi dau seama că eu de fapt ar tr ebui să-mi ascund
îmbujorarea naturală, roșeața pielii mele, sângele roșu. Mă prefac a fi
argintie, așa că atunci când ele isprăvesc treaba, pot spune cu mâna pe inimă
că semăn cu una. Cu noua mea piele palidă și cu och ii și buzele întunecate,
par rece și nemiloasă. Semăn cu o specie de lamă vi e. Sunt o argintie. Sunt
frumoasă. Și urăsc asta.
Oare cât de mult o să dureze toată treaba asta ? Sunt promisă în căsătorie
unui prinț. Până și în mintea mea sună ridicol. Pentru că e ridicol. Niciun
argintiu în toate mințile nu s-ar însura cu tine, d arămite un prinț al Nortei.
Nici pentru a calma o revoltă, nici pentru a-ți asc unde identitatea, nici
pentru nimic.
Atunci, de ce fac ei toate astea ?
Când cameristele mă ajută să mă îmbrac cu o rochie de gală, mă simt ca
un cadavru pregătit pentru înmormântare. Știu că nu e prea departe de
adevăr. Fetele roșii nu se căsătoresc cu prinți arg intii. Nu voi purta niciodată
o coroană și nici nu voi sta pe un tron. Ceva tot s e va întâmpla, poate un
accident. O minciună mă va ridica și apoi, într-o bună zi, o altă minciună mă
va pune la pământ.

77
Rochia are o nuan ță închisă de purpuriu stropit cu argintiu, croită din
mătase și dantelă transparentă. Toate casele au o culoare, îmi aduc eu
aminte, gândindu-mă la curcubeul familiilor. Din câ te se pare, purpuriul și
argintiul sunt culorile familiei Titanos, numele meu.
Când una dintre cameriste întinde mâna spre cerceii mei, încercând să-mi
ia și ultima fărâmă din vechea mea viață, un val de teamă pune stăpânire pe
mine.
— Nu-i atinge!
Fata sare ca arsă, clipind întruna, iar celelalte î nlemnesc din pricina
izbucnirii mele.
— Scuze, eu…
O argintie nu și-ar cere niciodată scuze. Îmi dreg vocea, adunându-mă.
— Lasă cerceii.
Vocea îmi sună puternică, dură – regească.
— Puteți să schimbați orice altceva, dar lăsați cerce ii.
Cele trei bucăți ieftine de metal, fiecare dintre e le însemnând un frate, nu
pleacă nicăieri.
— Culoarea asta te prinde bine.
Mă răsucesc pe călcâie pentru a le vedea pe cameris te făcând reverențe.
Și, înălțându-se deasupra lor, Cal. Brusc, sunt foa rte bucuroasă că machiajul
îmi acoperă roșeața care mi se extinde pe tot corpu l.
Cu un gest iute din mână, le poruncește cameristelo r să iasă, iar acestea
dispar de parcă ar fi niște șoricei fugăriți de o p isică.
— Nu sunt expertă în eticheta regală, însă nu cred c-ar trebui să te afli
aici. În camera mea, spun eu, încercând să transmit prin voce tot disprețul
meu.
La urma urmei, e vina lui că sunt prinsă aici, fără nicio șansă de scăpare.
Cal face câțiva pași spre mine și, din instinct, da u înapoi. Piciorul mi se
agață în tivul rochiei, punându-mă să aleg între a sta nemișcată și a cădea
grămadă la pământ. Nu știu care variantă e cea mai bună.
— Am venit să-ți cer scuze, ceva ce nu pot face de față cu ceilalți.
Se oprește în loc, remarcând faptul că nu mă simt î n largul meu. Un
mușchi i se zbate în obraz în timp ce mă studiază, probabil aducându-și
aminte de fata disperată care a încercat să-l facă la buzunare seara trecută.
Nu mai semăn deloc cu ea.
— Mare, îmi pare rău că te-am băgat în asta.
— Mareena.
Până și rostirea numelui pare greșită.
— Ăsta-i numele meu, ai uitat?

78
— Atun ci e un lucru bun că Mare e o poreclă potrivită.
— Nu cred că există ceva potrivit în legătură cu mine.
Cal mă studiază din cap până-n picioare, iar pielea mea arde sub privirea
lui.
— Îți place Lucas? întreabă el într-un târziu, avân d și bunul-simț de a face
un pas înapoi.
Străjerul Samos, primul argintiu amabil pe care l-a m cunoscut aici.
— Bănuiesc că e în regulă.
Poate că regina va avea grijă să-i facă vânt de-aic i imediat ce va afla cât de
blând a fost agentul cu mine.
— Lucas e un om bun. Cei din familia lui îi conside ră bunătatea o
slăbiciune, adaugă el, și ochii i se întunecă pentr u o clipă, de parcă el ar
cunoaște acest sentiment. Însă te va sluji cu dărui re și corectitudine. Mă voi
asigura că așa vor sta lucrurile.
Cât de grijuliu ! Mi-a oferit un soi de temnicer. Însă îmi mușc limba. Nu mă
ajută cu nimic dacă îi răspund urât fiindcă mi-a ar ătat puțină indulgență.
— Vă mulțumesc, Înălțimea Voastră.
Scânteia îi revine în ochi și zâmbetul pe buze.
— Știi că numele meu e Cal.
— Și tu îmi știi numele, nu-i așa? îl întreb eu înț epată. Știi de unde vin.
Încuviințează de-abia perceptibil, de parcă ar fi s tânjenit.
— Trebuie să ai grijă de ei, adaug eu.
De familia mea. Chipurile lor îmi trec prin fața ochilor și sunt d eja foarte
departe.
— De toți, cât mai mult timp cu putință.
— Firește c-așa va fi.
Face un pas spre mine, scurtând distanța dintre noi .
— Îmi pare rău, repetă el.
Acele cuvinte aduc la suprafață o amintire.
Peretele de foc. Fumul înecăcios. Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău.
Cal a fost cel care m-a prins mai devreme, care m-a împiedicat să evadez
din acest loc îngrozitor.
— Îți pare rău fiindcă ai aruncat pe apa sâmbetei s ingura mea șansă de a
evada?
— Te referi la tentativa disperată de a trece de sa ntinele, de securitate, de
ziduri, de pădure și să te întorci în satul tău, aș teptând ca regina să te
vâneze? răspunde el, ignorând liniștit acuzațiile m ele. Să te opresc a fost cel
mai bun lucru pentru tine și familia ta.
— Aș fi putut să scap. Tu nu mă cunoști.

79
— Știu că regi na ar întoarce lumea cu susul în jos pentru a o găs i pe feti ța
cu fulgerele.
— Nu-mi spune așa!
Porecla mă ustură mai tare decât numele meu fals cu care tot încerc să
mă obișnuiesc. Fetița cu fulgerele.
— Așa îmi spune mama ta.
Lui Cal îi scapă un râs amar.
— Nu e mama mea. E a lui Maven, nu a mea.
Expresia lui serioasă îmi dă de știre că n-ar trebu i să insist asupra acestui
subiect.
— Aha, spun eu, cu o fărâmă de glas.
Dispare imediat, un vag ecou ce se risipește în tav anul boltit. Îmi lungesc
gâtul, admirând noua mea cameră pentru prima oară d e când am intrat aici.
E mai elegantă decât tot ceea ce am văzut vreodată – marmură și sticlă,
mătase și pene. Lumina s-a schimbat, transformându- se în nuanța portocalie
a apusului. Noaptea bate la ușă. Și, împreună cu ea , restul vieții mele.
— Când m-am trezit azi-dimineață eram o persoană, m urmur eu, mai
mult pentru mine decât pentru el, iar acum se presu pune că trebuie să fiu cu
totul altcineva.
— Poți să faci asta.
Îl simt cum face un pas spre mine, căldura lui umpl ând camera într-o
manieră care îmi dă fiori. Dar nu ridic ochii. N-o voi face.
— De unde știi asta?
— Pentru că trebuie s-o faci.
Își mușcă buza, îndreptându-și ochii spre mine.
— O fi lumea asta frumoasă, dar e la fel de pericul oasă. Oamenii care nu
sunt de niciun folos, oamenii care comit greșeli po t fi înlăturați. Tu poți fi
înlăturată.
Și voi fi. Într-o bună zi. Însă nu e singura amenințare care mă pândește.
— Așadar, momentul în care o voi da în bară ar pute a fi ultimul petrecut
pe lumea asta?
Cal nu-mi răspunde, însă răspunsul i se citește în ochi. Da.
Mă joc cu centura argintie de la brâu, strângând-o tare. Dacă ăsta ar fi un
vis, acum ar trebui să mă trezesc, dar nu se întâmp lă nimic. Momentul ăsta
are loc cu adevărat.
— Cum rămâne cu mine? În legătură cu – întind mâinile , încruntându-mă
la lucrurile acestea infernale – asta?
Drept răspuns, Cal zâmbește.
— Cred c-ai să te obișnuiești.

80
Apoi î și ridic ă mâna dezgolită. O inven ție bizar ă de la încheietura lui,
similară cu o brățară, care are două capete metalic e, face un clic și scapără
scântei. În loc să dispară, scânteile strălucesc și se transformă într-o flacără
roșie, care emană valuri de căldură. Cal e piroman, poate manipula focul și
căldura , îmi amintesc eu. E un prinț, unul chiar periculos. Însă flacăra
dispare la fel de repede cum a apărut, lăsând în ur mă doar zâmbetul
încurajator al lui Cal și bâzâitul camerelor de sup raveghere ascunse pe
undeva, care urmăresc totul.
•
Santinelele mascate pe care le văd cu coada ochiulu i sunt o amintire
constantă a noii mele poziții. Sunt aproape o prinț esă, logodită cu al doilea
dintre cei mai râvniți burlaci din țară. Și sunt o minciună pe două picioare.
Cal a plecat, lăsându-mă în compania străjerilor me i. Lucas nu e atât de rău,
însă ceilalți sunt serioși, tăcuți și nu inițiază n iciun contact vizual cu mine.
Străjerii, și chiar și Lucas, sunt niște supraveghe tori care trebuie să mă țină
prizonieră în propriul meu trup, unul roșu, ascuns de o perdea argintie, care
nu poate fi deschisă niciodată. Dacă o dau în bară, dacă fac un pas greșit, voi
muri. Și alții vor muri pentru eșecul meu.
În timp ce ei mă conduc la masă, repet în minte pov estea pe care a
inventat-o regina, extraordinara născocire pe care are de gând s-o relateze
întregii curți. E simplă, ușor de memorat, însă tot mă face să mă înfior.
M-am născut pe frontul de război. Părinții mei au f ost omorâți într-un
atac asupra taberei noastre. Un soldat roșu m-a sco s de sub dărâmături și m-
a dus la el acasă, la soția lui, care și-a dorit me reu o fiică. M-au crescut în
satul numit Pilonii și până azi-dimineață nu am ști ut nimic legat de originile
mele nobile și de abilitatea mea. Iar acum m-am înt ors în locul în care
trebuia să fiu de la bun început.
Gândul acesta mă indispune. Locul meu e acasă, alăt uri de părinții mei, de
Gisa și de Kilorn. Nu aici.
Santinelele mă conduc printr-un labirint de coridoa re de la nivelurile
superioare ale palatului. Aidoma Grădinii Spiralate , arhitectura acestui loc e
toată numai curburi din piatră, sticlă și metal, ca re coboară ușor în jos.
Sticla-de-diamant e la fiecare colț, înfățișând pei sajele extraordinare ale
pieței, ale văii râului și ale pădurii din depărtar e. De la înălțimea la care ne
aflăm, văd cum dealurile de care habar nu aveam se ridică în zare, profilate
pe fundalul soarelui care apune.
— La ultimele două etaje se află apartamentele rega le, îmi explică Lucas,
gesticulând spre un culoar înclinat și spiralat.

81
Soarele străluce ște ca o furtun ă de foc și arunc ă peste noi un șuvoi de
pete de lumină.
— Ascensorul ne va duce în sala de bal. Chiar aici.
Lucas întinde mâna, oprindu-se lângă un perete de m etal. Văd reflexiile
noastre pe suprafața opacă ce alunecă într-o parte când el flutură din mână.
Santinelele ne împing într-o cutie fără ferestre și prost luminată. Mă
străduiesc să respir, cu toate că mai degrabă aș ru pe-o la fugă din chestia
asta care seamănă cu un coșciug uriaș din metal.
Sar înspăimântată când ascensorul se mișcă brusc, accelerându-mi pulsul.
Respir cu dificultate în timp ce privesc speriată d intr-o parte în alta,
așteptându-mă să-i văd și pe ceilalți reacționând î n același fel. Însă se pare
că nimeni nu e deranjat de faptul că această cutie în care ne aflăm cade în
gol. Numai Lucas îmi observă disconfortul, așa că încet inește puțin
coborârea.
— Ascensorul se mișcă în sus și-n jos, astfel încât să nu fim nevoiți să
mergem pe jos. Lady Titanos, locul acesta e foarte mare, murmură el,
schițând un zâmbet.
În inima mea se dă o luptă între uimire și teamă, î n timp ce plonjăm, și
respir ușurată când Lucas deschide ușile ascensorul ui. Pășim pe culoarul cu
oglinzi în care am fugit azi-dimineață. Oglinzile s parte au fost deja reparate –
arată de parcă nu s-a întâmplat nimic.
Când regina Elara apare de după colț, urmată de pro priile ei santinele,
Lucas face o plecăciune. Acum e îmbrăcată în negru, roșu și argintiu, culorile
soțului ei. Cu părul ei blond și cu pielea palidă, seamănă cu un cadavru.
Mă apucă de braț, trăgându-mă spre ea în timp ce o luăm din loc. Buzele
nu i se mișcă, însă tot îi aud vocea reverberând în mintea mea. De data asta
nu mă doare și nici nu-mi dă vreo stare de greață, însă senzația tot pare
bolnăvicioasă și greșită. Vreau să țip, să o înlătu r cu ghearele din capul meu.
Dar nu pot face altceva decât s-o urăsc.
Membrii familiei Titanos erau ruinători, spune vocea ei, care răsună
pretutindeni. Puteau face ca lucrurile să explodeze printr-o simp lă atingere,
la fel cum a făcut fata Lerolan la Turnirul Reginel or. Când încerc să mi-o
amintesc pe fată, Elara proiectează o imagine cu ea direct în mintea mea.
Silueta pâlpâie și de-abia se vede, însă tot reușes c să deslușesc o tânără în
portocaliu, care aruncă în aer pietre și nisip, de parcă ar fi o bombă militară.
Mama ta, Nora Nolle, era furtunară, precum ceilalți membri ai Casei Nolle.
Furtunarii pot manipula vremea, dar există anumite limite. Nu e ceva ce
întâlnești la tot pasul, însă uniunea lor a avut ca rezultat puterile tale unice

82
de a manipula electricitatea. Asta e tot ceea ce tr ebuie să spui, dacă te
întreabă cineva.
Ce anume doriți de la mine ? Vocea îmi tremură până și în gânduri.
Hohotele ei de râs răsună în capul meu, singurul ră spuns pe care îl voi
primi.
Ține bine minte cine trebuie să fii , continuă ea, ignorându-mi întrebarea.
Trebuie să te prefaci că te-ai născut roșie, dar că sângele tău e argintiu.
Acum ești roșie în minte și argintie în suflet.
Un fior de teamă îmi străbate șira spinării.
De-acum înainte și până la sfârșitul zilelor tale v a trebui să minți. Viața ta
depinde de asta, draga mea fetiță cu fulgerele.

83
ZECE
Elara mă lasă singură pe culoar, pentru a-i rumega cuvintele.
Cândva credeam că era doar diviziunea, argintii și roșii, bogați și săraci,
regi și sclavi. Însă există mult mai multe lucruri între ele, lucruri pe care nu
le înțeleg, iar eu mă aflu chiar în mijlocul lor. A m crescut întrebându-mă
dacă vom avea mâncare la cină; acum mă aflu într-un palat, pe cale de a fi
mâncată de vie.
Roșie în minte, argintie în suflet – această lozincă răsună în urechile mele
și îmi călăuzește pașii. Stau cu ochii larg deschiș i, admirând marele palat la
care nici Mare și nici Mareena nu ar fi putut visa vreodată, însă reușesc să
adopt o expresie impasibilă. Mareena e impresionată , însă își ține
sentimentele în frâu. Ea e rece și insensibilă.
Ușile de la capătul culoarului se deschid, scoțând la iveală cea mai mare
încăpere pe care am văzut-o vreodată, mai mare chia r și decât sala tronului.
Nu cred că mă voi obișnui vreodată cu imensitatea a cestui loc. Trec de cele
două uși și pășesc pe un balcon. Scările coboară sp re podea, unde membrii
fiecărei case așteaptă imperturbabili, cu privirile întoarse spre mine. La fel
ca la Turneul Reginelor, poartă culorile familiilor . Câțiva murmură între ei,
probabil bârfind despre mine și despre micul meu sp ectacol. Regele Tiberias
și regina Elara se află pe o suprafață ridicată la câțiva metri deasupra
podelei, cu fața spre mulțimea formată din supușii lor. Nu ratează niciodată
ocazia de a-i domina pe ceilalți. Ori sunt foarte vanitoși, ori foarte precauți. A
arăta puternic înseamnă a fi puternic.
Cei doi prinți sunt îmbrăcați la fel ca părinții lo r, în ținute cu roșu și
negru, ambii decorați cu medalii militare. Cal stă în dreapta tatălui său, cu
chipul dur și impasibil. Dacă știe cu cine se va în sura, nu pare prea fericit în
legătură cu asta. Maven e și el acolo, în stânga ma mei sale, iar expresia lui e
un amestec de emoții. El nu se pricepe atât de bine ca fratele său să-și
ascundă sentimentele.
Bine măcar că n-o să trebuiască să am de-a face cu un mincinos.
— Turneul Reginelor e întotdeauna un prilej de bucuri e, reprezentând
viitorul mărețului nostru regat și legăturile care ne mențin extrem de uniți
în fața vrăjmașilor noștri, anunță regele, adresând u-se mulțimii.
Membrii familiei regale încă nu m-au zărit. Eu stau la marginea sălii,
privindu-i de sus.

84
— Însă , a șa dup ă cum a ți v ăzut astăzi, Turneul Reginelor ne -a oferit mult
mai multe decât o viitoare regină.
Se întoarce spre Elara, care îl ia pe rege de mână, arborând un zâmbet
respectuos. Capacitatea ei de a se transforma dintr -o scorpie perfidă într-o
regină timorată e uluitoare.
— Cu toții ne aducem aminte de farul care ne-a călă uzit prin întunericul
războiului, de căpitanul nostru, d e prietenul nostru, generalul Ethan Titanos,
spune Elara.
În sală, oamenii încep să murmure, înduioșați sau t riști. Până și patriarhul
familiei Samos, nemilosul tată al lui Evangeline, î și înclină capul în semn de
respect.
— El a condus Legiunea de Fier spre victorie și a î mpins înapoi liniile
frontului unui război care durase aproape un secol. Lacuștrii se temeau de
el; soldații noștri îl iubeau.
Mă îndoiesc că există vreun soldat roșu care să-și fi iubit generalul
argintiu.
— Spionii din Ținutul Lacurilor l-au ucis pe dragul nostru prieten Ethan,
strecurându-se printre armatele noastre, pentru a n e distruge singura
speranță la pace. Soția lui, lady Nora, o femeie cu msecade și corectă, a murit
odată cu el. În acea zi fatidică, în urmă cu șaispr ezece ani, Casa Titanos a
plecat dintre noi. Prietenii ne-au fost luați. Sâng ele nostru a fost vărsat.
Tăcerea se așterne în sală în vreme ce regina face o pauză pentru a-și
tampona ochii, ștergând ceea ce știu că sunt lacrim i false, forțate să curgă.
Câteva dintre celelalte fete, participante la Turne ul Reginelor, se foiesc în
scaunele lor. Lor nu le pasă de un general mort, și nici reginei, nu chiar.
Totul are legătură cu mine, cu felul în care poți p une o coroană pe capul unei
fete roșii, fără să observe cineva asta. E un truc de magie, iar regina e o
magiciană iscusită.
Elara mă zărește pe scări și toți cei din sală se î ntorc. Câțiva se uită la
rochia mea. Ei știu culorile Casei Titanos mai bine decât mine și înțeleg cine
sunt eu. Sau, cel puțin, cine pretind că sunt.
— În această dimineață, am fost martorii unui mirac ol. Am văzut o fată
roșie căzând în arenă ca un fulger, exercitând o pu tere pe care n-ar fi trebuit
s-o posede.
Și mai multe murmure se aud în sală, iar câțiva arg intii se ridică în
picioare. Fata Samos pare furioasă, pironindu-mă cu ochii ei negri.
— Regele și cu mine am supus-o pe fată unui lung in terogatoriu,
încercând să descoperim mai multe despre rădăcinile ei.

85
„Interogatoriu” e un mod amuzant de a descrie perchezi ția asupra minții
mele.
— Ea nu e roșie, însă e în continuare un miracol. Dra gi prieteni, vă rog să
o primiți înapoi cu brațele deschise pe lady Mareen a Titanos, fiica lui Ethan
Titanos. Pierdută și acum regăsită.
Cu o fluturare din mână, îmi face semn să mă apropi i. Mă supun.
Cobor treptele în aplauzele forțate ale invitaților , concentrându-mă mai
mult să nu mă împiedic. Însă pasul îmi este sigur ș i chipul impasibil în timp
ce merg printre sutele de oameni care îmi aruncă pr iviri curioase și
suspicioase. Lucas și străjerii mei nu mă urmează, rămânând pe balcon. Sunt
din nou singură în fața acestor oameni și nu m-am m ai simțit niciodată atât
de goală, chiar și cu straturile de mătase și pudră . Din nou, sunt fericită
pentru tot machiajul pe care îl port. E scutul meu, între ei și adevărul
rădăcinilor mele. Un adevăr pe care nici măcar nu-l înțeleg.
Regina gesticulează spre un scaun gol din față, așa că îmi croiesc drum
într-acolo. Fetele de la Turneul Reginelor stau cu ochii pe mine, întrebându-
se de ce mă aflu aici și de ce e brusc atât de impo rtant. Însă sunt doar
curioase, nu mânioase. Mă privesc cu compasiune, em patizând cât de bine
pot cu povestea mea tristă. Exceptând-o pe Evangeli ne Samos. Când ajung în
cele din urmă la locul indicat, observ că ea stă aș ezată lângă mine, privindu-
mă încruntată. Hainele de piele și țintele de oțel au dispărut; acum poartă o
rochie cu inele de metal întrepătrunse. După felul în care își ține degetele
strânse, îmi dau seama că nu vrea decât să-și petre acă mâinile în jurul
gâtului meu.
— Salvată de destinul tragic al părinților ei, lady Mareena a fost luată de
pe front și dusă într-un sat roșu, care se află la mai puțin de cincisprezece
kilometri de Cetatea Soarelui, continuă regele, car e preia povestea, pentru a
putea adăuga marea întorsătură de situație. Crescut ă de părinți roșii, fata a
lucrat ca servitoare. Și până azi-dimineață credea că era una de-a lor.
Auzind această remarcă, oamenii exclamă de uimire, făcându-mă să
scrâșnesc din dinți.
— Mareena era un diamant neșlefuit, lucrând chiar î n palatul meu, fiica
răposatului meu prieten, chiar sub nasul meu. Dar s -a terminat. Dorind să
ispășesc pentru ignoranța mea și să îi răsplătesc t atăl și casa pentru
contribuțiile lor aduse regatului, aș dori să profi t de acest moment pentru a
anunța alăturarea Casei Calore și a reînviatei Case Titanos.
Alte exclamații de uimire, de data asta din partea fetelor de la Turneul
Reginelor. Ele cred că li-l fur pe Cal, că voi concura alături de ele. Ridic ochii

86
spre rege, implorându -l în tăcere să continue, înainte ca una dintre fet e să
mă omoare.
Aproape că pot să simt metalul rece al lui Evangeli ne tăindu-mă fără milă.
Degetele îi sunt împreunate strâns și se albesc la încheieturi în timp ce se
străduiește din răsputeri să nu mă jupoaie de vie d e față cu toți invitații. În
cealaltă parte a ei, patriarhul Samos e căzut pe gâ nduri și își pune o mână pe
brațul ei, pentru a o liniști.
Când Maven face un pas în față, tensiunea din sală se risipește. Se bâlbâie
puțin, încurcându-se în cuvintele pe care i-au poru ncit să le rostească, însă
își găsește glasul.
— Lady Mareena.
Străduindu-mă să nu tremur, mă ridic în picioare, c u fața spre el.
— În prezența tatălui meu, regele, și a curții de n obili, vreau să vă cer
mâna. Mareena Titanos, mă angajez să onorez această promisiune de
căsătorie. Acceptați?
Inima îmi bubuie în piept în timp ce el vorbește. D eși aceste cuvinte sună
mai degrabă a întrebare, știu că nu am de ales în c eea ce privește răspunsul
meu. Oricât mi-aș dori să pot privi în altă parte, ochii mei rămân pe Maven,
care îmi oferă cel mai firav zâmbet încurajator cu putință. Mă întreb în sinea
mea care dintre fete ar fi fost aleasă pentru el.
Eu pe cine aș fi ales? Dacă toate astea nu s-ar fi întâmplat, dacă maestrul
lui Kilorn n-ar fi murit, dacă Gisa nu și-ar fi rup t mâna, dacă nu s-ar fi
schimbat nimic. Dacă. E cel mai îngrozitor cuvânt din lume.
Încorporare. Supraviețuire. Copii cu ochii verzi, p icioarele mele sprintene
și numele de familie al lui Kilorn. Înainte, acel viitor ar fi fost aproape
imposibil; acum e inexistent.
— Maven Calore, mă angajez să onorez această promis iune de căsătorie,
spun eu, bătând cu ciocanul și ultimul cui din sicr iul meu.
Vocea îmi tremură, dar nu mă opresc.
— Accept.
Cu acest cuvânt, închid o ușă pentru tot restul vie ții mele. Simt că mă
prăbușesc, dar, cumva, reușesc să mă așez la loc cu eleganță.
Maven se trântește înapoi pe scaunul său, bucuros s ă scape de atenția
invitaților. Mama lui îl bate ușor pe mână pentru a -l liniști. Îi zâmbește cu
duioșie, doar lui. Până și argintiii își iubesc cop iii. Însă adoptă din nou o
mină rece când îl vede pe Cal ridicându-se, iar zâm betul îi dispare cât ai zice
pește.
Aerul pare să dispară din sală în timp ce toate fet ele inspiră adânc,
așteptând decizia lui. Mă îndoiesc că el a avut vre un cuvânt de spus în ceea

87
ce pr ive ște alegerea reginei, îns ă î și joac ă foarte bine rolul, la fel ca Maven, la
fel cum încerc eu să fac. Arborează un zâmbet lumin os, scoțând la iveală
niște dinți drepți și albi, făcând câteva fete să o fteze, însă ochii săi calzi sunt
îngrozitor de solemni.
— Sunt moștenitorul tatălui meu, născut într-o fami lie plină de privilegii,
putere și forță. Îmi datorați loialitatea voastră, așa cum și eu vă datorez viața
mea. Este de datoria mea să vă slujesc, pe voi și p e ceilalți oameni din
regatul meu, pe cât de bine pot și chiar mai mult d ecât atât.
Și-a repetat discursul, însă fervoarea pe care o ar e Cal nu poate fi falsă.
Crede că va fi un bun rege sau că va muri încercând .
— Am nevoie de o regină care va face la fel de mult e sacrificii ca mine,
pentru a păstra ordinea, dreptatea și echilibrul.
Fetele de la Turneul Reginelor se apleacă tot mai t are, nerăbdătoare să
audă următoarele lui cuvinte. Evangeline nu face ni cio mișcare, însă își
curbează buzele într-un zâmbet malițios. Ceilalți r eprezentanți ai Casei
Samos par la fel de calmi. Fratele ei, Ptolemus, îș i înăbușă chiar și un zâmbet.
Ei știu deja cine e aleasa.
— Lady Evangeline!
Evangeline nu scoate nicio exclamație de uimire, nu trădează nicio
expresie de uluire sau entuziasm. Până și celelalte fete, oricât de dezamăgite
ar fi, se lasă pe spetezele scaunelor, doar cu umer ii căzuți. Toată lumea știa
că acesta avea să fie deznodământul. Îmi amintesc d e acea familie de grași
din Grădina Spiralată, care se plângeau că Evangeli ne Samos deja câștigase.
Aveau dreptate.
Cu o eleganță fluidă și rece, Evangeline se ridică de pe scaun. De-abia îi
aruncă o privire lui Cal când își întoarce capul pe ste umăr pentru a le surâde
cu dispreț fetelor demoralizate. Se delectează cu m omentul ei de glorie și,
atunci când se răsucește spre mine, văd un zâmbet n emilos pe chipul ei.
Când se întoarce, Cal rostește același discurs ca a l fratelui său.
— În prezența tatăl lui meu, regele, și a curții de nobili, vreau să vă cer
mâna în căsătorie. Evangeline Samos, mă angajez să onorez această
promisiune de căsătorie. Acceptați?
— Principe Tiberias, mă angajez să onorez această p romisiune de
căsătorie, declară ea cu o voce care e ciudat de în altă și gâtuită, contrastând
cu înfățișarea ei dură. Accept.
Cu un zâmbet triumfător, Evangeline se așază la loc și Cal se retrage la
masa lui. El continuă să zâmbească, ca și când acea expresie ar face parte din
armura lui, însă ea nu pare să observe.

88
Apoi simt cum o mână îmi găse ște brațul, vârându -și unghiile în pielea
mea. Mă lupt cu nevoia de a sări din scaun. Evangel ine nu reacționează,
privind în continuare drept înainte, spre acest loc care într-o bună zi îi va
aparține. Dacă am fi fost în Pilonii, i-aș fi scos câțiva dinți. Își apasă unghiile
tare în carnea mea. Dacă va face să curgă chiar și o picătură de sânge, o
picătură de sânge roșu, micul nostru joc va lua sfâ rșit înainte ca măcar să fi
avut șansa de-a începe. Însă se oprește fix înainte de a-mi rupe pielea, lăsând
niște vânătăi pe care cameristele mele vor trebui s ă le ascundă.
— Dacă ai să-mi stai în drum, am să te omor lent, f etițo cu fulgerele,
murmură ea arborându-și în continuare zâmbetul.
Fetița cu fulgerele. Porecla asta începe să mă calce pe nervi.
Pentru a întări cele spuse, brățara netedă din meta l pe care o are la mână
se mișcă, transformându-se într-un cerc cu spini as cuțiți. Fiecare vârf
strălucește, implorând să verse sânge. Înghit cu pu tere, încercând să nu mă
mișc. Însă ea îmi dă drumul repede, retrăgându-și m âna înapoi în poală și
redevenind o fată argintie rezervată. Dacă a exista t vreodată o persoană care
să ceară un cot în figură, aceea e Evangeline Samos .
Între timp, publicul a devenit tăcut. Câteva fete a u lacrimi în ochi și
aruncă priviri haine spre Evangeline și chiar și sp re mine. Probabil că au
așteptat toată viața lor această zi, iar acum au eș uat. Mi-aș dori din tot
sufletul să le cedez logodnicul meu, să le ofer cee a ce își doresc cu atâta
disperare, dar nu pot. Trebuie să par fericită. Tre buie să mă prefac.
— Oricât de minunată și fericită a fost această zi, s pune regele Tiberias,
ignorând atmosfera din sală, trebuie să vă reaminte sc de ce s-a făcut această
alegere. Puterea Casei Samos, împreună cu a fiului meu și a tuturor copiilor
ce se vor naște din această uniune, ne va oferi un ajutor prețios în
conducerea acestui popor. Știți cu toții starea pre cară în care se află regatul
nostru, cu războiul din nord și cu extremiștii negh iobi, dușmanii stilului
nostru de viață, care încearcă să ne distrugă din i nterior. Se prea poate ca
Garda Stacojie să pară mică și insignifiantă, însă ea reprezintă o mișcare
periculoasă pentru frații noștri roșii.
O bună parte din oameni pufnesc batjocoritor când a ud cuvântul frați,
inclusiv eu.
Mică și insignifiantă. Atunci, de ce au nevoie de mine? De ce să mă
folosească, dacă Garda Stacojie nu înseamnă nimic p entru ei? Regele e un
mincinos. Dar încă nu sunt sigură ce anume încearcă să ascun dă. Ar putea fi
vorba de forța Gărzii. Ar putea fi vorba de mine.
Probabil amândouă.

89
— Dacă această tendin ță rebelă va lua amploare, continuă el, se va sfâr și
cu vărsare de sânge și cu o națiune din nou divizat ă, ceva ce nu pot suporta.
Trebuie să păstrăm echilibrul. Evangeline și Mareena ne vor ajuta în această
privință, pentru binele tuturor.
Cuvintele regelui stârnesc numeroase murmure. Unii încuviințează, alții
par nemulțumiți de alegerile de la Turneul Reginelo r, însă nimeni nu dă glas
adevăratelor gânduri. Nimeni nu vorbește. Nimeni nu ar asculta, chiar dacă
ei ar face-o.
Zâmbind, regele Tiberias înclină capul. A câștigat și știe asta.
— Forță și putere! repetă el.
Această lozincă se aude în toată sala, în vreme ce toți invitații rostesc
cuvintele.
Cuvintele mi se împleticesc pe limbă, părând străin e. Cal se uită lung la
mine, privindu-mă cum scandez alături de ceilalți. În acel moment mă
detest.
— Forță și putere!
•
Sufăr pe durata banchetului, privind fără să văd, a uzind fără să ascult.
Până și mâncarea, care e mai multă decât am văzut v reodată, are un gust fad.
Ar trebui să mă bucur de ceea ce probabil e cel mai bun prânz din viața mea,
dar nu pot. Nici măcar nu pot să vorbesc atunci cân d Maven mi se adresează
în șoaptă, pe un ton calm și relaxat, menit să mă l iniștească.
— Te descurci foarte bine, îmi spune el, însă eu în cerc să-l ignor.
Aidoma fratelui său, poartă brățară de metal, care poate produce flăcări.
E o amintire fermă a ceea ce e Maven – un om putern ic și periculos, un
piroman, un argintiu.
Stând la o masă făurită din cristale, bând un lichi d auriu cu bule care îmi
face capul să mi se învârtească, mă simt ca o trădă toare. Oare părinții mei ce
mănâncă în seara asta la cină ? Oare ei știu unde mă aflu ? Sau mama stă pe
verandă , așteptând să mă întorc acasă ?
În schimb, sunt captivă într-o încăpere plină de oa meni, care, dacă ar ști
adevărul, m-ar omorî fără să stea pe gânduri. Și me mbrii familiei regale,
desigur, care m-ar omorî dacă ar putea, care probab il că mă vor omorî la un
moment dat. M-au întors pe dos, înlocuind-o pe Mare cu Mareena, o
hoțomană cu o coroană, cârpele cu mătasea, roșul cu argintiul. Azi-
dimineață eram servitoare, în seara asta sunt prinț esă. Ce alte lucruri se vor
mai schimba ? Ce altceva voi mai pierde ?
— Gata cu asta, spune Maven, vocea lui croindu-și dru m prin gălăgia
banchetului.

90
Îmi ia din mână pocalul elegant, înlocuindu -l cu un pahar de apă.
— Îmi plăcea băutura aia, protestez eu, însă înghit cu lăcomie apa,
simțindu-mi capul mai limpede.
Maven pur și simplu ridică din umeri.
— O să-mi mulțumești mai târziu.
— Îți mulțumesc, i-o trântesc eu pe un ton batjocor itor.
Nu am uitat felul în care m-a privit azi-dimineață, de parcă eram o
mizerie pe talpa de la pantof. Însă, acum, privirea lui e mai blândă, mai
calmă, semănând mai mult cu a fratelui său.
— Mareena, îmi pare rău pentru felul în care m-am p urtat mai devreme.
Numele meu e Mare.
— Sunt sigură că-ți pare.
— Vorbesc serios, insistă el, aplecându-se spre min e.
Stăm unul lângă altul, împreună cu ceilalți membri ai familiei regale, la
masa cea înaltă.
— Doar că… de obicei, prinții mai tineri au posibil itatea de a alege. Unul
dintre puținele beneficii de a nu fi moștenitorul c oroanei, adaugă el, cu un
zâmbet îngrozitor de forțat.
Oh.
— Nu știam, îi răspund eu, neștiind ce altceva să spu n.
Ar trebui să-mi pară rău pentru el, însă nu prea po t să simt niciun fel de
milă pentru un prinț.
— Da, ei bine, normal că nu aveai de unde să știi. Nu e vina ta.
Privește înapoi spre oamenii care benchetuiesc, aru ncându-și privirea
precum o undiță. Mă întreb pe cine caută.
— E aici? șoptesc eu, încercând să par spăsită. Fat a pe care ai fi ales-o?
El șovăie, apoi clatină din cap.
— Nu, nu am pe nimeni în minte. Dar a fost drăguț s ă am posibilitatea de
a alege, știi?
Nu, nu știu. Eu nu-mi permit luxul de a alege. Nici acum și nici altă dată.
— Nu ca fratele meu. El a crescut știind că nu va ave a niciun cuvânt de
spus în privința viitorului său. Bănuiesc că acum ș tiu exact prin ce trece.
— Tu și fratele tău aveți totul, principe Maven, șo ptesc eu cu o voce atât
de plină de zel, încât ar putea fi o rugăciune. Loc uiești într-un palat, ai forță,
ai putere. Nu ai ști ce înseamnă cu adevărat necazurile, nici măcar dacă ți-ar
trage un pumn în dinți, și crede-mă, asta se întâmp lă foarte des. Așa că
scuză-mă dacă nu-mi pare rău pentru niciunul dintre voi.
Iată-ne, eu și gura mea mare. În timp ce îmi revin, bând restul apei într-o
încercare de a-mi răcori temperamentul, Maven pur ș i simplu se uită lung la

91
mine, cu o privire dură. Însă zidul de ghea ță se retrage, topindu -se pe
măsură ce privirea i se îmblânzește.
— Ai dreptate, Mare. Nimănui n-ar trebui să-i pară rău pentru mine.
Îi simt amărăciunea din glas. Cu un fior, îl văd cu m îi aruncă o privire pe
furiș lui Cal. Fratele său strălucește ca soarele, râzând împreună cu tatăl lor.
Când Maven se uită din nou la mine, forțează un alt zâmbet, însă observ o
tristețe surprinzătoare în ochii săi.
Oricât aș încerca, nu pot să ignor acel junghi de c ompasiune pe care îl
simt pentru prințul uitat. Însă îmi revin imediat c e îmi amintesc cine este el
și cine sunt eu.
Sunt o fată roșie într-o mare de argintii și nu-mi pot permite să-mi pară
rău pentru nimeni, cu atât mai puțin pentru fiul un ui șarpe.

92
UNSPREZECE
Invitații toastează spre finalul banchetului, ridic ând paharele către masa
regală. Se ridică rând pe rând, domni și doamne înt r-un curcubeu de culori,
încercând să câștige simpatia suveranilor. Curând, va trebui să-i învăț pe
toți, potrivind culorile cu casele și casele cu oam enii. Maven îmi șoptește
numele lor, cu toate că mâine nu mi-i voi mai amint i. La început e enervant,
dar apoi încep să mă aplec pentru a le auzi numele.
Lordul Samos e ultimul care se ridică și, când o fa ce, în sală se așterne o
tăcere mormântală. Acest om impune respect chiar și printre titani. Deși
robele lui negre nu ies cu nimic în evidență, fiind croite din mătase simplă, și
nici nu poartă bijuterii elegante sau medalii, eman ă o indiscutabilă aură de
putere. Nu am nevoie de Maven să-mi spună că el rep rezintă cea mai
prestigioasă casă și că e unul dintre cei mai de te muți oameni.
— Volo Samos, murmură Maven. Căpetenia Casei Samos. El deține și
exploatează minele de fier. Toate pistoalele folosi te în război provin de pe
pământul său.
Carevasăzică, nu e doar un nobil. Importanța lui nu vine doar din niște
simple titluri.
Toastul lui Volo e scurt și la obiect.
— Pentru fiica mea, tună el cu o voce joasă, egală și puternică. Viitoarea
regină.
— Pentru Evangeline! strigă Ptolemus, sărind în pic ioare lângă tatăl său.
Ochii săi scapără de jur împrejurul sălii, provocân d pe cineva să li se
opună. Câțiva domni și doamne par enervați, ba chia r mânioși, însă își înalță
cupele odată cu ceilalți, salutând-o pe noua prințe să. Paharele lor reflectă
lumina, câte o stea minusculă în mâna unui zeu.
Când acesta termină, regina Elara și regele Tiberia s se ridică în picioare,
ambii zâmbindu-le musafirilor. Cal se ridică la rân du-i, apoi Evangeline,
urmați de Maven și, după un moment de confuzie, de mine. Numeroasele
case procedează la fel la mesele lor, iar hârșâitul scaunelor pe marmură
seamănă cu frecatul unghiilor de piatră. Din ferici re, regele și regina înclină
ușor din cap, coboară micul șir de trepte și se înd epărtează de masa noastră
înaltă. S-a terminat. Am trecut cu bine de prima mea seară.
Cal o ia pe Evangeline de mână și o conduce după ei , cu mine și Maven
încheind coloana. Când Maven mă ia de mână, pielea lui e șocant de rece.

93
Argintiii se adună din ambele păr ți, privindu -ne extrem de tăcu ți în timp
ce ne îndepărtăm. Chipurile lor sunt curioase, vicl ene, crude – și în spatele
tuturor zâmbetelor false se află un avertisment: ei mă urmăresc. Fiecare
pereche de ochi care mă studiază din cap până-n pic ioare, căutând fisuri și
imperfecțiuni, mă face să mă agit, însă nu pot să c edez.
Nu pot să fac un pas greșit. Nici acum și nici altă dată. Sunt una dintre ei.
Sunt specială. Sunt o anomalie. Sunt o minciună. Și viața mea depi nde de
perpetuarea acestei iluzii.
Maven mă strânge mai tare de mână, făcându-mă să în aintez.
— Aproape că s-a terminat, îmi șoptește el, în timp ce ne apropiem de
capătul îndepărtat al culoarului. Nu mai e mult.
Sentimentul de sufocare trece odată ce lăsăm banche tul în urmă, însă
camerele de supraveghere ne urmăresc cu ochii lor g rei și electrici. Cu cât
mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai puternică devine privirea lor, până
ce ajung să simt camerele înainte să le văd. Poate că acesta este un efect
advers al „bolii” mele. Poate că e din cauză că nu am mai fost niciodată
înconjurată de atât de multă electricitate și acest a e felul în care trebuie să te
simți. Sau poate că pur și simplu sunt o ciudățenie.
Ajunși înapoi pe coridor, un grup de santinele aște aptă să ne însoțească
sus. Și totuși, care sunt amenințările de care se t em acești oameni? Cal,
Maven și regele Tiberias pot manipula focul. Elara poate manipula mințile.
De ce anume s-ar putea teme ei?
Vom răsări, roșii ca zorii zilei. Vocea lui Farley, cuvintele fratelui meu,
crezul Gărzii Stacojii revin în mintea mea. Ei au a tacat deja capitala; locul
acesta ar putea fi următoarea lor țintă. Eu aș putea fi o țintă. Farley m-ar
putea lua drept ostatică într-o altă transmisiune d eturnată, scoțându-mă la
iveală în fața întregii lumi, într-o încercare de a -i submina pe argintii. Priviți
minciunile lor , priviți această minciună , ar spune ea, împingându-mă spre
cameră, rănindu-mă pentru a face să-mi curgă sânge roșu, astfel încât toată
lumea să vadă adevărul.
Gânduri tot mai nebune îmi apar în minte, unul mai înspăimântător și mai
straniu decât altul. Locul ăsta mă face s-o iau razna după numai o zi.
— A mers bine, spune Elara, dezlipindu-se de rege ime diat ce ajungem în
zona apartamentelor regale.
Se pare că lui nu-i pasă câtuși de puțin de acest g est.
— Duceți fetele în camerele lor.
Nu poruncește nimănui în special, însă patru santin ele se desprind
imediat de grupul lor. Ochii le strălucesc în spate le măștilor negre.
— Pot s-o fac eu, spun Cal și Maven la unison.

94
Se privesc unul pe celălalt, uimi ți. Elara ridic ă una dintre sprâncenele ei
perfecte.
— Acest lucru ar fi nepotrivit.
— Am s-o conduc eu pe Mareena și Mavey o poate lua pe Evangeline,
sugerează Cal, iar Maven strânge din buze când își aude porecla.
Mavey. Cal probabil că îl striga așa când era mic și acum s-a pricopsit cu
el, emblema unui frate mai mic, mereu în umbră, mer eu pe locul al doilea.
Regele ridică din umeri.
— Elara, lasă-i. Fetele au nevoie de un somn bun și știi bine că santinelele
provoacă tuturor oamenilor coșmaruri.
Regele chicotește, dând din cap spre străjeri într- o manieră jucăușă.
Aceștia nu răspund. Nici nu știu dacă au voie să vo rbească.
După o clipă de tăcere, regina se răsucește pe călc âie.
— Prea bine.
Ca orice soție, îi displace când soțul o provoacă ș i, ca orice regină, detestă
puterea pe care regele o exercită asupra ei. O combinație nepotrivită.
— La culcare! ne poruncește regele, pe un ton ușor ma i convingător și
mai autoritar.
Santinelele rămân cu el, urmându-l când pornește în tr-o direcție opusă
față de soția lui. Presupun că nu dorm în aceeași c ameră, ceea ce nu mă
surprinde.
— Și unde mai exact se află camera mea? întreabă Ev angeline, privindu-l
urât pe Maven.
Viitoarea regină timidă și rezervată a dispărut, fi ind înlocuită de diavolița
pe care o cunosc.
Maven înghite adânc când o privește în ochi.
— Ăăă, pe-aici, domnișoară… doamnă… milady.
Întinde brațul spre ea, însă ea trece ca o vijelie pe lângă el.
— Noapte bună, Cal, Mareena, oftează Maven, aruncân du-mi o privire.
Nu pot decât să încuviințez spre prințul care se re trage. Logodnicul meu.
Mi se face greață. Cu toate că a părut politicos, b a chiar amabil, tot un
argintiu e. Și e fiul Elarei, ceea ce s-ar putea să fie și mai rău. Zâmbetele și
cuvintele lui frumoase nu pot ascunde asta. Cal e l a fel de rău, crescut să
domnească, să perpetueze această lume divizată.
O privește pe Evangeline dispărând și îi studiază s ilueta într-o manieră
care mă face să fiu ciudat de enervată.
— Ai făcut o alegere foarte bună, murmur eu, de înd ată ce ea nu ne mai
poate auzi.

95
Zâmbetul lui Cal dispare într -o clipită, iar el porne ște spre camera mea,
urcând spirala abruptă. Piciorușele mele se luptă s ă țină pasul cu el, însă lui
Cal nu pare să-i pese, fiind căzut pe gânduri.
Într-un târziu se întoarce spre mine, cu ochii ca n iște cărbuni încinși.
— Nu am ales nimic. Toată lumea știe asta.
— Cel puțin, știai că asta urma să se-ntâmple. Azi- dimineață, când m-am
trezit, nu aveam un iubit.
Văd că îl incomodează cuvintele mele, însă nu-mi pa să. Nu suport să-l văd
cum își plânge de milă.
— A, da, știi, mai e și chestia aia cu „o să fii re ge”. Lucrul ăsta sigur te
impulsionează.
Cal chicotește pe înfundate, însă nu râde. Ochii i se întunecă și face un pas
în față, studiindu-mă din cap până-n picioare. Nu p are critic, doar trist. O
mare tristețe se citește în ochii săi aurii-roșieti ci; un băiețel pierdut, aflat în
căutarea unei persoane care să-l salveze.
— Semeni foarte mult cu Maven, spune el după un mom ent lung, care
face ca inima să mi-o ia la goană.
— Te referi la faptul că sunt logodită cu un necuno scut? Da, avem asta în
comun.
— Mă refer la faptul că ambii sunteți foarte inteli genți.
Nu mă pot abține să nu pufnesc. Cal habar nu are că eu nu pot trece un
test de matematică pentru cei de paisprezece ani.
— Cunoști oamenii, îi înțelegi, vezi prin ei.
— Aseară m-am descurcat de minune în privința asta. Chiar am știut în
tot acel timp că tu erai prințul moștenitor.
Tot nu-mi vine să cred că asta s-a întâmplat abia a seară. Câte lucruri se
pot întâmpla în decurs de o zi.
— Ai știut că sunt ca un pește pe uscat.
Tristețea lui e contagioasă și mă prinde și pe mine .
— Am făcut schimb de locuri.
Brusc, palatul nu mi se mai pare atât de frumos sau atât de magnific.
Metalul și piatra sunt prea riguroase, prea luminoa se, prea nenaturale,
ținându-mă captivă în interiorul lor. Și, pe dedesu bt, bâzâitul electric al
camerelor de supraveghere se aude neîntrerupt. Nici măcar nu e un sunet, ci
o senzație în pielea mea, în oasele mele, în sângel e meu. Parcă din instinct,
îmi întind mintea spre electricitate. Încetează, îmi spun în gând. Încetează.
Mi se face pielea de găină când simt un fâsâit sub pielea mea, o energie
pârâitoare pe care nu o pot controla. Firește că re vine acum, când e ultimul
lucru pe care mi-l doresc.

96
Însă senza ția trece la fel de repede cum a venit, iar electri citatea se
transformă din nou într-un bâzâit scăzut în intensi tate, lăsând ca lumea să
revină la normal.
— Ești bine?
Cal se uită la mine confuz.
— Scuze, îngaim eu, clătinând din cap. Mă gândeam.
El încuviințează și arată de parcă ar vrea să-și ce ară scuze.
— La ai tăi?
Cuvintele mă lovesc ca o palmă. Nu m-am gândit nici o clipă la ei în
ultimele câteva ore și asta mă dezgustă. Câteva ore de mătăsuri și splendori
regale au fost suficiente pentru a mă schimba.
— Am trimis o scutire pentru frații tăi și pentru pri etenul tău, și un agent
la tine acasă, pentru a le transmite părinților tăi unde te afli, continuă Cal,
gândindu-se că asta s-ar putea să-mi ia o piatră de pe suflet. Totuși, nu le
putem spune totul.
Îmi și imaginez cum a decurs asta. Ăăă, bună ziua ! De azi înainte, fiica
dumneavoastră este o argintie și se va căsători cu un prinț. N-o s-o mai
vedeți niciodată, însă vă vom trimite niște bani pe ntru a vă ajuta. Un târg
cinstit, nu-i așa ?
— Ei știu că tu lucrezi pentru noi și că trebuie să l ocuiești aici, însă cred în
continuare că ești servitoare. Cel puțin deocamdată . Când viața ta va intra în
atenția publicului, vom găsi o cale de a ajunge la o înțelegere cu ei.
— Pot, măcar, să le scriu?
Scrisorile lui Shade erau mereu o rază de soare în zilele noastre
mohorâte. Poate că ale mele vor fi la fel.
Însă Cal clatină din cap.
— Îmi pare rău, dar nu cred că e cu putință.
— Mă gândeam eu.
Mă conduce în camera care prinde imediat viață. Pro babil că luminile au
senzori de mișcare. Așa cum mi s-a întâmplat pe cor idor, simțurile mi se
amplifică și toate impulsurile electrice se transfo rmă într-o senzație
arzătoare în mintea mea. Știu imediat că în cameră se află nu mai puțin de
patru camere de supraveghere și asta mă face să nu mă simt în largul meu.
— E pentru binele tău. Dacă cineva ar intercepta sc risorile, dacă ar afla
despre tine…
— Camerele de supraveghere de aici sunt tot pentru binele meu ? întreb
eu, gesticulând spre cei patru pereți.
Simt cum camerele îmi pătrund pe sub piele, urmărin d fiecare centimetru
din mine. E exasperant, iar după o astfel de zi, nu știu câte mai pot înghiți.

97
— Sunt captivă în acest palat de co șmar, înconjurat ă de ziduri și str ăjeri
și oameni care vor să mă nimicească, și nu pot nici măcar să am parte de
puțină intimitate în dormitorul meu.
În loc să se răstească la mine, Cal pare derutat. O chii săi cercetează
camera de jur împrejur. Pereții sunt goi, însă prob abil că și el le simte. Cum
ar putea cineva să nu simtă ochii aceia apăsători?
— Mare, în dormitorul ăsta nu există nicio cameră d e supraveghere.
Dau din mână enervată, abandonând subiectul. Încă s imt bâzâitul electric
pe pielea mea.
— Nu fi prost. Le simt!
Acum pare cu adevărat pierdut.
— Le simți? La ce te referi?
— Eu…
Însă cuvintele mele mor pe buzele mele când îmi dau seama ce se
întâmplă: el nu simte nimic. Nici măcar nu știe ce îi spun. Cum i-aș putea
explica asta, dacă el nu știe deja? Cum i-aș putea spune că simt curentul
electric din aer ca pe un puls, ca făcând parte din mine? Ca pe un al șaselea
simț? Oare ar înțelege?
Oare ar înțelege cineva ?
— Nu e… ceva normal?
Ceva pâlpâie în ochii săi în timp ce șovăie și înce arcă să găsească
cuvintele potrivite pentru a-mi spune că sunt difer ită. Chiar și printre
argintii, eu sunt cu totul altceva.
— Nu din câte știu eu, spune el într-un târziu.
— Nu cred că mai există ceva normal la mine, zic eu cu vocea stinsă.
El dă să spună ceva, apoi se răzgândește. Nu are ce să spună pentru a mă
face să mă simt mai bine. Nu are deloc ce să facă.
În basme, fata săracă zâmbește când devine prințesă . În acest moment, eu
nu știu dacă voi mai zâmbi vreodată.

98
DOISPREZECE
Programul tău e următorul :

07:30 – mic dejun
08:00 – protocol
11:30 – prânz de gală
13:00 – lecții
18:00 – cină

Lucas te va însoți la toate. Programul nu poate fi negociat.

Maiestatea Sa Regina Elara din Casa Merandus

Biletul e scurt și la obiect, ca să nu mai spun nep oliticos. Mă îngrozesc la
gândul celor cinci ore de lecții, amintindu-mi cât de prost m-am descurcat la
școală. Oftând, arunc biletul înapoi pe noptieră, u nde cade în lumina soarelui
auriu al dimineții, doar așa, ca să mă necăjească.
La fel ca ieri, cele trei cameriste intră în cameră fără să-și facă simțită
prezența. Un sfert de oră mai târziu, după ce mă ch inui cu o pereche de
colanți de piele, o rochie drapată și alte veșminte bizare și incomode, ne
punem de acord pentru cea mai simplă ținută pe care o pot găsi în dulapul
minunilor. O pereche de pantaloni elastici, dar rez istenți, o jachetă purpurie
cu nasturi argintii și o pereche de cizme lucioase gri. Exceptând părul
strălucitor și fața pictată, aproape că arăt din no u ca înainte.
Lucas așteaptă de cealaltă parte a ușii, bătând cu piciorul în podeaua de
piatră.
— Ai întârziat deja un minut, spune el în clipa în care pășesc pe coridor.
— Ai de gând să mă dădăcești în fiecare zi sau doar până ce învăț cum
stau treburile pe-aici?
Merge la pas cu mine, conducându-mă cu gesturi deli cate în direcția bună.
— Tu ce crezi?
— Mă bucur că vom avea parte de o prietenie lungă ș i fericită, domnule
agent Samos.
— Asemenea, milady!
— Nu-mi spune așa!
— Cum spune ți dumneavoastr ă, milady!

99
Prin compara ție cu banchetul de aseară, micul dejun pare sărăcăcios.
„Mica” sală de mese în care ne aflăm e la fel de în căpătoare, cu un tavan înalt
și o priveliște spre râu, însă masa cea lungă e pre gătită pentru doar trei
persoane. Din nefericire pentru mine, celelalte dou ă se întâmplă să fie Elara
și Evangeline. Când intru cu picioarele târșâite în sală, ele se află deja la
jumătatea bolului cu fructe. Elara de-abia își ridi că ochii spre mine, însă
căutătura urâtă a lui Evangeline e suficientă pentr u ambele. Cu soarele care
se reflectă în ținuta ei metalică, seamănă cu o ste a orbitoare.
— Ar trebui să mănânci repede, îmi sugerează regina , fără să-și ridice
privirea. Lady Blonos nu tolerează întârzierile.
Vizavi de mine, Evangeline duce o mână la gură și r âde.
— Încă iei lecții de protocol?
— Vrei să spui că tu nu iei?
Inima îmi saltă de bucurie la gândul că nu va trebu i să suport prezența ei
la ore.
— Perfect! adaug eu.
Evangeline îmi aruncă un zâmbet batjocoritor, ignor ând insulta mea.
— Numai copiii iau lecții de protocol.
Spre surprinderea mea, regina îmi ia apărarea.
— Lady Mareena a crescut în condiții deplorabile. N u știe nimic despre
lumea noastră, despre așteptările pe care trebuie s ă le împlinească acum.
Sunt sigură că îi înțelegi nevoile, nu-i așa, Evang eline?
Admonestarea e calmă, liniștită și amenințătoare. L ui Evangeline îi
dispare zâmbetul de pe buze și încuviințează, neînd răznind să se uite în
ochii reginei.
— Astăzi, prânzul de gală va avea loc pe Terasa de Cleștar, împreună cu
doamnele care au participat la Turneul Reginelor și cu mamele lor. Încercați
să nu vă lăudați, adaugă Elara.
Eu n-aș face niciodată asta. Pe de altă parte, Evan geline pălește,
echivalentul îmbujorării la roșii.
— Încă sunt aici? mă trezesc eu că întreb. Chiar și după ce… n-au fost
alese?
Elara încuviințează.
— Musafirii noștri vor sta aici timp de câteva săpt ămâni, pentru a-i onora
cum se cuvine pe prinț și pe logodnica lui. Nu vor pleca până ce nu va lua
sfârșit Balul de Rămas-Bun.
Inima îmi cade și se lovește de degetele de la pici oare. Carevasăzică, vor
mai urma seri precum cea de ieri, cu mulțimi curioa se și mii de ochi. Vor
pune și întrebări, asta e clar, întrebări la care v a trebui să răspund.

100
— Minunat!
— Și, după bal, plecăm odată cu ei, continuă Elara, răsucind cuțitul. Ne
întoarcem în capitală.
Capitala. Archeon. Știu că, la fiecare sfârșit de v ară, familia regală se
întoarce la Palatul Focului Alb. Diferența e că acu m voi pleca împreună cu ei.
Va trebui să plec, iar această lume pe care nu o po t înțelege va deveni
singura mea realitate. Nu mă voi mai putea întoarce niciodată acasă. Știai
asta, îmi spun în gând, ai fost de acord cu asta. Însă nu înseamnă că nu mă
doare.
•
Când ajung din nou pe coridor, Lucas mă zorește pri n pasaj. În timp ce
mergem, se întoarce spre mine și surâde.
— Ai pepene pe față.
— Firește că am, spun eu enervată, ștergându-mă la gură cu mâneca.
— Lady Blonos e chiar aici, îmi explică el, gesticu lând spre capătul
culoarului.
— Care e povestea ei? Poate să zboare sau să-și cre ască flori în urechi?
Lucas intră în joc și își permite un mic zâmbet amu zat.
— Nu chiar. E tămăduitoare. Acum, trebuie să știi c ă există două tipuri de
tămăduitori: tămăduitorii de piele și tămăduitorii de sânge. Toți cei din Casa
Blonos sunt tămăduitori de sânge, ceea ce înseamnă că se pot vindeca pe ei
înșiși. Aș putea s-o arunc de pe Reședința Soarelui , iar ea s-ar ridica și ar
porni din loc vie și nevătămată.
Mi-aș dori să testez asta, însă nu o spun cu voce t are.
— N-am mai auzit până acum de tămăduitori de sânge.
— Nici n-aveai cum s-auzi, de vreme ce lor nu li se permite să lupte în
arene. Pur și simplu e inutil s-o facă.
Uau ! O altă categorie senzațională de argintii.
— Așadar, dacă am, ăăă, un episod…
Lucas devine serios, înțelegând ceea ce vreau să sp un.
— Ea va fi bine. Pe de altă parte, perdelele…
— De asta mi-au dat-o mie. Fiindcă sunt periculoasă .
Însă Lucas clatină din cap.
— Lady Titanos, ți-au dat-o din cauză că postura co rpului tău e
îngrozitoare și din cauză că mănânci ca un câine. B ess Blonos te va învăța
cum să fii o doamnă , iar dacă îi dai foc de câteva ori, n-o să te învi nuiască
nimeni.
Cum să fiu o doamnă … va fi un calvar.

101
Lucas bate la u șă, făcându -mă să tresar. U șa se deschide pe niște balamale
silențioase și netede, scoțând la iveală o încăpere scăldată în lumina
soarelui.
— Mă voi întoarce să te iau pentru masa de prânz, m ă informează el.
Eu nu fac nicio mișcare, stând cu picioarele planta te în prag, însă Lucas
mă împinge blând în camera groazei.
Ușile se închid în urma mea, de data asta separându -mă de culoar și de
toate lucrurile care ar putea să mă calmeze. Încăpe rea arată bine, dar e
simplă, cu un perete întreg plin de ferestre. În re st e goală. Bâzâitul
camerelor de supraveghere, al luminilor, al electricității e extrem de
puternic aici și aproape că arde aerul din jurul me u cu energia lui. Sunt
sigură că regina mă urmărește cu atenție, pregătită să râdă la încercările
mele de a deveni o persoană decentă.
— E cineva aici? întreb eu, așteptându-mă la un răs puns.
Nimic.
Traversez încăperea și mă îndrept spre multitudinea de ferestre care dau
înspre curtea interioară. În loc să văd o altă grăd ină elegantă, sunt surprinsă
să aflu că această fereastră nu dă deloc înspre afa ră, ci spre o uriașă sală
albă.
Podeaua se află la câteva etaje sub mine și e mărgi nită de o pistă de
alergare. În mijloc, o invenție bizară se mișcă și se răsucește, rotindu-se fără
încetare cu niște brațe metalice întinse. Bărbați ș i femei, cu toții în uniformă,
se feresc de mașinăria rotitoare. Aceasta prinde vi teză, răsucindu-se din ce
în ce mai tare, până ce în calea ei nu mai rămân de cât doi oameni. Aceștia
sunt sprinteni, aplecându-se și ferindu-se cu elega nță și repeziciune.
Dispozitivul accelerează cu fiecare pas făcut, până ce într-un final
încetinește, oprindu-se de tot. Cei doi au învins-o.
Probabil că e un soi de antrenament, pentru securit ate sau pentru
santinele.
Însă când perechea de atletici care se antrenează s e mută spre ținta de
trageri, îmi dau seama că nu sunt deloc de la secur itate. Cele două siluete
aruncă în aer mingi de foc de un roșu strălucitor, care detonează toate
țintele ce se înalță și coboară. Toate aruncările s unt perfecte și, chiar și din
acest loc, le recunosc chipurile amândurora. Cal și Maven.
Carevasăzică, asta e ceea ce fac ei în timpul zilei . Nu învață să conducă, să
fie regi sau chiar lorzi adevărați, ci se antreneaz ă pentru război. Cal și Maven
sunt creaturi mortale, soldați. Însă bătălia lor nu se desfășoară pe front, ci
chiar aici, în palat, prin transmisiunile televizat e, în inima tuturor supușilor.
Ei vor conduce, nu doar prin drepturile dinastice, ci și prin atotputernicie.

102
For ță și putere. Este tot ceea ce argintiii respectă și e singurul lucru de care
ei au nevoie pentru a ține în sclavie restul popula ției.
Evangeline e următoarea. Când țintele zboară, ea ar uncă un val de săgeți
metalice ascuțite pentru a le doborî rând pe rând. Nu e de mirare că a râs de
mine când a auzit că iau lecții de protocol. În vre me ce eu sunt aici, învățând
cum să mănânc adecvat, ea se antrenează să ucidă.
— Lady Mareena, te bucuri de spectacol? cârâie o vo ce în spatele meu.
Mă întorc, simțindu-mă puțin agitată. Ceea ce văd n u reușește câtuși de
puțin să mă calmeze
Lady Blonos e o priveliște oribilă și am nevoie de toate manierele din
lume pentru a nu rămâne cu gura căscată. Tămăduitoare de sânge, capabilă
să se vindece pe ea însăși. Acum înțeleg ce înseamnă asta.
Probabil că are peste cincizeci de ani, e mai în vâ rstă decât mama, însă
pielea ei e netedă și șocant de strânsă peste oase. Părul ei e de un alb
perfect, dat pe spate cu pomadă, iar sprâncenele pa r paralizate într-o
expresie permanentă de stupoare, arcuite pe fruntea ei lipsită de riduri.
Totul la ea e bizar, de la buzele mult prea pline p ână la forma prea ascuțită și
nefiresc de încovoiată a nasului. Numai ochii cenuș ii și profunzi exprimă o
anumită vitalitate. Restul, îmi dau seama, e fals. Cumva, a putut să se vindece
sau să se schimbe în această monstruozitate, într-o încercare de a arăta mai
tânără, mai frumoasă, mai bine.
— Îmi cer scuze, reușesc eu să îngaim, am intrat și n u erați…
— Am remarcat, mi-o retează ea și simt că deja mă u răște. Stai ca un
copac în toiul furtunii.
Mă apucă de umeri și îi trage în spate, forțându-mă să adopt o poziție
dreaptă.
— Numele meu e Bess Blonos și voi încerca să te tra nsform într-o
adevărată doamnă. Într-o bună zi, vei fi prințesă ș i nu te putem lăsa să te
porți ca o sălbatică, nu-i așa?
Sălbatică. Într-un acces de mânie, îmi vine s-o scuip între o chi. Dar ce m-
ar costa acest gest ? Ce-aș obține cu el ? Nu ar face decât să-i dea dreptate. Ba
mai rău, îmi dau seama că am nevoie de ea. Antrenam entele ei mă vor ajuta
să nu o dau în bară și, mult mai important, să rămâ n în viață.
— Nu, răspund cu o voce firavă. Nu ne putem permite a sta.
•
Trei ore și jumătate mai târziu, Blonos mă eliberea ză din ghearele ei și mă
dă în grija lui Lucas. Mă doare spatele de la numer oasele lecții de postură
despre cum să stau, cum să mă ridic, cum să merg și inclusiv cum să dorm
(pe spate, cu brațele întinse pe lângă corp, mereu n emișcată ), însă asta nu e

103
nimic prin compara ție cu exercițiile psihice la care m -a supus. Mi -a predat
un șir nesfârșit de reguli care guvernează curtea ș i mi-a umplut capul cu
informații despre nume, protocoale și etichete. În ultimele câteva ore am
beneficiat de un curs special, care conține absolut toate lucrurile pe care
trebuie să le știu. Am început cât de cât să pricep ierarhia Înaltelor Case, însă
sunt sigură că oricum o s-o dau în bară într-un fel sau altul. Suntem abia la
începutul lecțiilor de protocol, însă acum pot măca r să particip la ceremonia
aia tâmpită organizată de regină, având o vagă idee în privința
comportamentului pe care trebuie să îl afișez.
Terasa de Cleștar e relativ aproape; se găsește un etaj mai jos, în capătul
coridorului, așa că nu am suficient timp la dispozi ție ca să mă adun înainte
să dau din nou piept cu Elara și Evangeline. De dat a asta, când trec de ușă,
sunt întâmpinată de o briză rece și revigorantă. Su nt afară pentru prima
dată de când am devenit Mareena, însă acum, cu aeru l în plămâni și cu
soarele pe chipul meu, mă simt de parcă aș fi Mare. Dacă închid ochii, pot să
mă prefac că tot ceea ce s-a întâmplat n-a avut loc niciodată. Dar a avut.
Spre deosebire de clasa lui Blonos, Terasa de Cleșt ar e decorată și își
merită cu prisosință numele. Un acoperiș de sticlă, susținut de coloane
transparente, sculptate cu măiestrie, se întinde de asupra noastră, reflectând
soarele într-un milion de culori ce se asortează cu veșmintele doamnelor. E
un spectacol de o frumusețe artificială, așa cum su nt toate celelalte lucruri
din lumea argintiilor.
Înainte să pot apuca să-mi trag sufletul, două fete se proțăpesc în fața
mea. Zâmbetele lor sunt false și reci, la fel ca oc hii. Judecând după culorile pe
care le au rochiile lor (bleumarin și roșu, una, ne gru, cealaltă), îmi dau
seama că ele aparțin Caselor Iral și Haven. Mătăsoși și umbre, îmi amintesc,
gândindu-mă la lecțiile lui Blonos legate de abilit ățile diferitelor familii.
— Lady Mareena, spun ele la unison, înclinând bățoa se din cap.
Eu procedez la fel, plecând capul așa cum m-a învăț at lady Blonos.
— Eu sunt Sonya din Casa Iral, se prezintă prima, r idicând bărbia
mândră.
Mișcările îi sunt agile și sinuoase, ca ale unei fe line. Mătăsoșii sunt
sprinteni și tăcuți, înzestrați cu reflexe excelent e și cu un echilibru perfect.
— Eu sunt Elane din Casa Haven, adaugă cealaltă, ap roape șoptit.
Prin comparație cu Sonya, care are părul negru și t enul măsliniu, Elane e
palidă, cu un păr roșu strălucitor. Lumina săltărea ță îi învăluie pielea într-o
aureolă perfectă, făcând-o să aibă un ten fără cusu r. Umbrele pot distorsiona
lumina.
— Voiam să-ți urăm bun venit!

104
Așa o fi, îns ă zâmbetele lor for țate și ochii îngustați nu par deloc
prietenoși.
— Vă mulțumesc! Sunteți foarte amabile!
Îmi dreg vocea, încercând să scap de emoții, însă f etele nu ratează acest
moment stânjenitor și fac schimb de priviri.
— Ați participat și voi la Turneul Reginelor? între b eu repede, încercând
să le distrag atenția de la îngrozitoarele mele man iere în societate.
Se pare că asta nu face decât să le înfurie. Sonya își încrucișează brațele,
scoțând la iveală niște unghii ascuțite, de culoare a fierului.
— Am participat. Evident, nu am fost atât de noroco ase ca tine sau
Evangeline.
— Scuze… spun eu, înainte să mă pot opri. Mareena nu și-ar cere scuze.
Vreau să zic, știți că n-am avut nicio intenție să…
— Intențiile tale rămân de văzut, toarce Sonya, sem ănând din ce în ce mai
tare cu o pisică.
Când se întoarce, pocnind din degete astfel încât u nghiile i se izbesc una
de alta, eu tresar speriată.
— Bunico, vino să faci cunoștință cu lady Mareena!
Bunico. Aproape că răsuflu ușurată, așteptându-mă ca o băt rânică
amabilă să vină legănându-se spre mine și să mă sal veze de scorpiile astea.
Însă mă înșel amarnic.
În locul unei babe stafidite, apare o formidabilă f emeie care pare
plămădită din oțel. La fel ca Sonya, are tenul de c uloarea cafelei și părul
negru, cu toate că al ei e înspicat cu șuvițe albe. În pofida vârstei, ochii ei
căprui sunt plini de viață.
— Lady Mareena, dânsa este bunica mea, lady Ara, că petenia Casei Iral,
îmi explică Sonya, cu un zâmbet arogant.
Femeia în vârstă mă studiază cu atenție, iar privir ea ei pătrunzătoare e
mai rea decât toate camerele de supraveghere la un loc.
— Poate că o cunoști sub numele de Pantera?
— Pantera? Nu cred că…
Dar Sonya continuă să vorbească, bucurându-se să va dă cum mă frământ.
— În urmă cu mulți ani, când războiul a devenit din ce în ce mai lent,
agenții secreți au devenit mai importanți decât sol dații. Pantera a fost cea
mai bună dintre ei.
Un spion. Mă aflu față-n față cu un spion.
Forțez un zâmbet, chiar dacă e doar pentru a încerc a să-mi ascund teama.
Palmele încep să-mi transpire și sper că nu sunt ne voită să dau mâna cu
cineva.

105
— E o adevărată plăcere să vă cunosc, milady.
Ara pur și simplu încuviințează cu o mișcare a capu lui.
— Mareena, l-am cunoscut pe tatăl tău. Și pe mama t a.
— Mi-e tare dor de ei, răspund eu, pentru a o aduce la sentimente mai
bune.
Însă Pantera înclină capul într-o parte, privindu-m ă perplex. Preț de o
secundă pot să văd miile de secrete, câștigate cu g reu în umbrele războiului,
reflectându-se în ochii ei.
— Ți-i amintești? întreabă ea, testându-mi minciuna .
Rămân fără voce, însă trebuie să continui să vorbes c, să continui să mint.
— Nu, nu mi-i amintesc, dar îmi este dor să am și e u părinți.
Mama și tata îmi apar brusc în minte, însă îi alung imediat. Trecutul meu
roșu e ultimul lucru la care ar trebui să mă gândes c.
— Mi-aș dori ca ei să fi fost alături de mine, pent ru a mă ajuta să înțeleg
toate astea.
— Hmm, face ea, studiindu-mă din nou.
Suspiciunea ei mă face să-mi doresc să sar de la ba lcon.
— Tatăl tău avea ochii albaștri, la fel și mama ta.
Și ochii mei sunt căprui.
— Sunt diferită în multe alte feluri, iar pe majori tatea nici măcar nu le
înțeleg, e tot ceea ce reușesc să spun, sperând că explicația va fi suficientă.
Pentru prima dată, vocea reginei e salvarea mea.
— Doamnelor, ce-ar fi să luăm loc? spune ea, vorbin d peste toată lumea.
Nu aștept altă ocazie și mă îndepărtez de Ara, de S onya și de Elaine cea
tăcută, pentru a mă așeza într-un loc în care pot r ăsufla ușurată.
•
În timpul lecțiilor încep să mă calmez din nou. M-a m adresat tuturor cum
se cuvine și am vorbit atât cât a trebuit, așa cum am fost învățată. Evangeline
a vorbit suficient pentru amândouă, onorându-le pe doamnele prezente cu
„iubirea ei necondiționată” pentru Cal și cu onoare a pe care a simțit-o când a
fost aleasă. M-am gândit că fetele de la Turneul Re ginelor aveau să se alieze
și să o omoare, însă n-au făcut-o, spre iritarea me a. Se pare că numai Sonyei
și bunicii ei le-a păsat că eram acolo, cu toate că nu au insistat cu
interogatoriul lor. Însă cu siguranță o vor face la un moment dat.
Când Maven își face apariția, sunt atât de mândră d e supraviețuirea mea
la prânzul de gală, încât prezența lui nici măcar n u mă scoate din sărite. De
fapt, mă simt ciudat de ușurată și mă străduiesc să fiu mai puțin rece. El
rânjește și se apropie de mine cu câțiva pași mari.
— Încă ești în viață? mă întreabă el.

106
Prin compara ție cu reprezentantele familiei Iral, el seam ănă cu un că țeluș
prietenos. Nu mă pot abține să nu zâmbesc.
— Ar trebui s-o trimiți pe lady Iral înapoi în Ținu tul Lacurilor. O să-i facă
pe lacuștri să capituleze în mai puțin de-o săptămâ nă.
Maven face eforturi să râdă, însă e un râs găunos.
— Femeia aia e ca o halebardă. Se pare că nu înțele ge că nu mai are nicio
treabă cu războiul. Te-a luat la întrebări?
— A fost mai degrabă un interogatoriu. Cred că e mâ nioasă din cauză c-
am bătut-o pe nepoată-sa.
Observ un licăr de teamă în ochii săi și înțeleg. Dacă Pantera începe să-și
bage nasul în trecutul meu …
— N-ar trebui să te inoportuneze în felul acesta, mur mură el. Am să-i
povestesc mamei și-o să aibă ea grijă de problema c u care te confrunți.
Chiar dacă nu-mi doresc să am parte de ajutorul său , nu văd nicio altă
soluție. O femeie ca Ara ar putea să depisteze cu u șurință hibele din
povestea mea, iar atunci chiar că voi fi terminată.
— Îți mulțumesc. Mi-ar fi… mi-ar fi de mare ajutor.
Maven nu mai e îmbrăcat în uniformă, ci în niște ve șminte practice și
simple. Mă liniștește întrucâtva să văd că măcar ci neva arată atât de
neceremonios. Însă nu trebuie să permit ca vreun lu cru care are legătură cu
el să mă consoleze. Maven e unul dintre ei. Nu pot uita asta.
— Ai terminat pe ziua de azi? întreabă el, transformâ ndu-și expresia
serioasă într-o încercare de zâmbet. Dacă vrei, pot să-ți arăt împrejurimile.
— Nu.
Cuvântul iese prea repede, iar zâmbetul îi dispare de pe chip. Încruntarea
sa mă neliniștește la fel de tare ca zâmbetul.
— Urmează lecțiile, adaug eu, sperând să ușurez lov itura.
Nu prea înțeleg de ce-mi pasă de sentimentele lui.
— Mama ta adoră programele pe care le face.
Maven încuviințează, simțindu-se puțin mai bine.
— Ai dreptate. Ei bine, nu te mai rețin.
Mă ia delicat de mână. Răceala pe care am simțit-o înainte pe pielea lui a
dispărut, fiind înlocuită de o căldură încântătoare . Înainte să-mi pot retrage
mâna, el se răsucește pe călcâie și mă lasă acolo s ingură.
Lucas îmi acordă câteva clipe pentru a mă aduna, în ainte să remarce:
— Știi, am ajunge acolo mult mai repede dacă te-ai mișca.
— Lucas, tacă-ți fleanca!

107
TREISPREZECE
Următorul instructor mă așteaptă într-o încăpere pl ină de sus până jos cu
mai multe cărți decât am văzut vreodată, cu mai mul te cărți decât am crezut
vreodată că există. Acestea par vechi și neprețuite. În pofida aversiun ii mele
față de școală și de orice fel de cărți, mă simt oa recum atrasă de ele. Însă
titlurile și paginile sunt scrise într-o limbă pe c are n-o înțeleg, un amalgam
de simboluri pe care n-aș reuși niciodată să le des cifrez.
La fel de mult mă intrigă și hărțile care se întind de-a lungul peretelui,
hărți ale regatului și ale altor ținuturi, vechi și noi. Înrămată pe peretele
îndepărtat, în spatele unui panou din sticlă, se af lă o hartă imensă, colorată,
formată din bucăți de hârtie îmbinate. Aceasta mă d epășește de cel puțin
două ori în înălțime și domină încăperea. Decolorat ă și ruptă pe alocuri,
înfățișează linii roșii și coaste albastre, păduri verzi și orașe galbene. Aceasta
este lumea veche, lumea de dinainte, cu nume vechi și delimitări vechi, care
acum nu ne mai sunt de niciun folos.
— E straniu să privesc lumea care a existat cândva, comentează
instructorul, care apare dintre stivele de cărți.
Roba sa galbenă, pătată și decolorată de vreme, îl face să semene cu o
bucată de hârtie în formă umană.
— Poți găsi locul în care ne aflăm?
Simpla dimensiune a hărții îmi pune un nod în gât, dar, la fel ca toate
celelalte, sunt sigură că și întrebarea asta e un t est.
— Pot să-ncerc.
Norta e în nord-est. Pilonii sunt pe Râul Capitalei , care se varsă în mare.
După câteva minute de căutări chinuite, găsesc în c ele din urmă râul și
pârâul din apropierea satului meu.
— Aici, spun eu, indicând un punct dinspre nord, un de presupun că se
află Cetatea Soarelui.
El încuviințează, fericit să afle că nu sunt chiar așa de netoată.
— Mai recunoști ceva?
Însă, la fel ca în cazul cărților, harta e scrisă î ntr-o limbă necunoscută.
— Nu pot s-o citesc.
— Nu te-am întrebat dacă poți s-o citești, îmi răsp unde el pe un ton
amabil. În plus, cuvintele pot minți. Privește dinc olo de ele.
Ridicând din umeri, îmi întorc din nou privirea spr e hartă. N-am fost
niciodată o elevă bună la școal ă, iar acest bărbat va afla cât de curând acest

108
lucru. Însă , spre surprinderea mea, îmi place acest joc – să cercetez harta, să
caut trăsături pe care le recunosc.
— Acesta ar putea fi Golful Portuar, murmur într-un târziu, încercuind
zona din jurul unui promontoriu sub formă de cârlig .
— Corect, spune el, arborând un zâmbet.
Ridurile din jurul ochilor săi se adâncesc odată cu acest gest, arătându-i
vârsta.
— Acesta e Delphie acum, adaugă el, întinzând deget ul spre un oraș din
sud. Și Archeonul e aici.
Își pune degetul deasupra Râului Capitalei, la câți va kilometri mai spre
nord, pe ceea ce pare a fi cel mai mare oraș de pe hartă, din întreaga țară a
lumii de dinainte. Ruinele. Am auzit numele, în șoaptele copiilor mai mari și
la fratele meu, Shade. Orașul de Cenușă , Dărâmăturile, așa îl numea el. Mă
străbate un fior pe șira spinării la gândul unui as emenea loc, încă acoperit
de fum și de umbre din pricina unui război care a a vut loc acum mai bine de
o mie de ani. Oare această lume va ajunge la fel, dacă războiul n ostru nu ia
sfârșit ?
Instructorul face câțiva pași înapoi pentru a mă lă sa să gândesc. Are un
mod foarte bizar de a preda; probabil că se va sfâr și cu un joc de patru ore în
care eu mă voi holba la un perete.
Dar, deodată, sunt foarte conștientă de bâzâitul di n această încăpere. Sau,
mai degrabă, de lipsa lui. Pe tot parcursul zilei am simțit greutatea el ectrică
a camerelor de supraveghere, atât de mult, încât am renunțat s-o mai
remarc. Până acum, când n-o simt deloc. A dispărut. Încă pot să simt luminile
cum pulsează, însă nu există nicio cameră de suprav eghere. Nicio pereche de
ochi. Elara nu poate să mă vadă aici.
— De ce nu ne urmărește nimeni?
El pur și simplu clipește.
— Carevasăzică, există o diferență, murmură el.
Nu știu la ce se referă și asta mă înfurie.
— De ce ?
— Mare, eu sunt aici ca să te-nvăț trecutul, ca să te -nvăț cum să fii
argintie și cum să fii, ah, utilă, îmi spune el, expresia devenindu-i brusc
serioasă.
Sunt confuză. Simt cum mă străbate un fior de teamă .
— Mă cheamă Mareena.
Însă el nu face decât să dea nepăsător din mână, al ungând vorbele mele
neconvingătoare.

109
— De asemenea, încerc să te fac să -nțelegi cum de -ai ajuns a șa și cum
funcționează puterile tale.
— Puterile mele sunt așa deoarece… deoarece sunt ar gintie. Puterile
părinților mei s-au amestecat – tatăl meu a fost di strugător și mama
furtunară.
Mă bâlbâi cu explicația pe care mi-a născocit-o Ela ra, încercând să-l fac să
priceapă.
— Domnule, eu sunt o argintie.
Spre oroarea mea, el clatină din cap.
— Ba nu, nu ești, Mare Barrow, și nu trebuie să uiț i niciodată asta.
Știe. Sunt terminată. S-a dus totul de râpă. Ar trebui să-l rog, să-l implor
să-mi păstreze secretul, însă cuvintele îmi rămân b locate în gât. Sfârșitul
bate la ușă și eu nici măcar nu pot deschide gura p entru a-l opri.
— Nu e necesar, continuă el, observându-mi teama. N u plănuiesc să
alertez pe nimeni în legătură cu moștenirea ta.
Ușurarea pe care o simt e de scurtă durată și se tr ansformă într-un alt tip
de teamă.
— De ce? Ce vreți de la mine?
— În primul rând, sunt un om curios. Iar când ai in trat în Turneul
Reginelor în rolul unei servitoare roșii și ai ieși t drept o argintie de viță
nobilă, trebuie să recunosc că am fost destul de cu rios.
— De aceea nu există nicio cameră de supraveghere a ici?
Mă zbârlesc, îndepărtându-mă de el. Îmi încleștez p umnii și mi-aș dori ca
fulgerele să vină și să mă protejeze de acest om.
— Așadar, nu există nicio înregistrare a examinării pe care mi-o faceți?
— Nu există camere de supraveghere aici, întrucât e u am puterea de a le
opri.
Speranța se aprinde brusc în mine, precum lumina în întuneric.
— Care e puterea dumneavoastră? îl întreb, cu glas tremurat.
Poate că e la fel ca mine.
— Mare, când un argintiu spune „putere” se referă, de fapt, la măreție, la
forță. Pe de altă parte, „capacitate” se referă la toate lucrușoarele prostești
pe care noi le putem face.
Lucrușoare prostești. Cum ar fi să rupi un om în două sau să-l îneci în
scuarul orașului.
— Mă refer la faptul că sora mea a fost cândva regi nă, iar acest lucru încă
mai contează pe-aici.
— Lady Blonos nu m-a învățat asta.
El chicotește.

110
— Asta din cauză că lady Blonos te înva ță prostii. Eu n -aș face niciodat ă
asta.
— Așadar, dacă regina era sora dumneavoastră, asta înseamnă că
sunteți…
— Julian Jacos, la dispoziția dumneavoastră.
Se înclină într-o plecăciune adâncă, extrem de comi că.
— Căpetenia Casei Jacos, moștenitorul a nimic altce va decât niscaiva cărți
vechi. Sora mea a fost răposata regină Coriane, iar prințul Tiberias al
Șaptelea, sau, așa cum îl numim noi, Cal, e nepotul meu.
Acum, că a spus-o, văd asemănările. Coloritul lui C al e al tatălui său, însă
expresia senină, căldura din ochii săi – pe acelea sigur le-a moștenit de la
mama sa.
— Așadar, nu aveți de gând să mă transformați într- un soi de experiment
științific pentru regină? îl întreb, încă precaută.
În loc să pară jignit, pe Julian îl apucă râsul.
— Draga mea, regina nu-și dorește nimic altceva dec ât să dispari. Să
descopere ce ești și să te ajute să înțelegi asta s unt ultimele lucruri pe care
ea și le dorește.
— Dar aveți oricum de gând s-o faceți?
Văd o strălucire în ochii săi, ceva ce seamănă cu f uria.
— Regina nu e atât de influentă pe cât și-ar dori e a să crezi. Eu vreau să
știu ce anume ești și sunt convins că și tu vrei as ta.
Pe cât de înspăimântată eram acum câteva clipe, pe atât de curioasă sunt
acum.
— Da, vreau.
— Așa ziceam și eu, comentează el, zâmbindu-mi pe d easupra unui teanc
de cărți. Îmi pare rău să-ți spun că trebuie să fac și ceea ce mi s-a cerut, ca să
te pregătesc pentru ziua în care vei face un pas în ainte.
Rămân cu gura căscată, aducându-mi aminte de ceea c e mi-a explicat Cal
în sala tronului. Va fi eroina lor. O argintie crescută drept roșie.
— Vor să mă folosească pentru a opri o revoltă. Într- un fel sau altul.
— Da, dragul meu cumnat și regina lui cred că tu po ți face asta, dacă te
folosesc cum trebuie.
Fiecare cuvânt e înțesat de amărăciune.
— E o idee stupidă și imposibilă. Nu voi putea face nimic, iar apoi…
Fraza rămâne în aer. Apoi mă vor omorî.
Julian îmi urmează șirul gândurilor.
— Mare, te înșeli. Tu nu înțelegi puterea care sălă șluiește în tine, nu
înțelegi câte lucruri ai putea manipula.

111
Își unește palmele la spate, într -o pozi ție bizar ă.
— Garda Stacojie e prea radicală pentru cei mai mul ți oameni, prea
drastică și inovativă. Tu, în schimb, reprezinți id eea unei schimbări graduale
și echilibrate, în care oamenii pot avea încredere. Ești flacăra lentă care va
înăbuși o revoltă cu câteva discursuri și zâmbete. Tu le poți vorbi roșiilor, le
poți spune cât de nobili, cât de binevoitori, cât d e drepți sunt regele și
argintiii săi. Îi poți convinge pe oameni să se înt oarcă înapoi în lanțurile lor.
Până și argintiii care contestă puterea regelui, pâ nă și cei care se îndoiesc
pot fi convinși de tine. Iar lumea va rămâne la fel.
Spre surprinderea mea, Julian pare descurajat de ac eastă perspectivă. În
lipsa camerelor bâzâitoare, uit de bunele maniere ș i îmi permit să rânjesc.
— Și dumneavoastră nu vreți asta? Sunteți un argint iu, ar trebui să urâți
Garda Stacojie – și pe mine.
— Să spunem că toți argintiii sunt diabolici e la f el de greșit ca atunci
când spunem că toți roșiii sunt inferiori, comentea ză el pe un ton grav. Ceea
ce vă fac oamenii mei ție și semenilor tăi e extrem de inuman. E profund
nedrept să vă asuprească, să vă țină închiși într-u n ciclu nesfârșit de foamete
și moarte, doar pentru că vă considerăm diferiți de noi? Nu e normal. Și așa
cum ți-ar putea spune orice student la istorie, ace st lucru nu se va sfârși
prea bine.
— Însă noi suntem diferiți.
O singură zi petrecută în această lume m-a învățat asta.
— Nu suntem egali.
Julian se pleoștește, sfredelindu-mă cu privirea.
— Am în fața mea o dovadă clară a faptului că te-nș eli.
Julian, ai în fața ta o ciudățenie.
— Mare, vrei, te rog, să-mi permiți să-ți dovedesc că te-nșeli?
— Și la ce-o să ne folosească asta? Nu va schimba c u nimic lucrurile.
Julia oftează exasperat. Își trece o mână prin păru l său castaniu, care a
început să se rărească.
— Vreme de sute de ani, argintiii au mers pe acest pământ ca niște zei, iar
roșiii au fost sclavii lor, până ce ai apărut tu. Dacă asta nu e o schimbare,
atunci nu știu ce e.
El mă poate ajuta să supraviețuiesc. Ba chiar și ma i bine, s-ar putea să mă
poată ajuta să trăiesc.
— Așadar, ce vrei să facem? îl întreb.
•
Zilele mele intră într-un ritm, urmând mereu acelaș i program. Protocolul
dimineața, lecțiile după-amiaza; între ele, Elara m ă plimbă pe la toate

112
prânzurile și cinele de gal ă. Pantera și Sonya înc ă par suspicioase în ceea ce
mă privește, însă nu mi s-au mai adresat de la banc hetul organizat pe Terasa
de Cleștar. Se pare că intervenția lui Maven a fost de folos, chiar dacă îmi
displace să recunosc asta.
La următoarea adunare, de data aceasta în sala de m ese personală a
reginei, familia Iral mă ignoră cu desăvârșire. În pofida lecțiilor de protocol,
prânzul de gală e în continuare copleșitor în timp ce încerc să-mi amintesc
ce am învățat. Osanos, acvatici, albastru și verde. Welle, verdien i, verde și
auriu. Lerolan, ruinători, portocaliu și roșu. Rham bos și Tyros, și Nomus, și
Iral și multe altele. N-am să înțeleg niciodată cum reușesc oamenii să ț ină
pasul cu ele.
Ca de obicei, sunt așezată lângă Evangeline. Sunt d ureros de conștientă de
numeroasele ustensile metalice de pe masă, de toate armele letale care se
află în mâna nemiloasă a lui Evangeline. De fiecare dată când ia cuțitul
pentru a-și tăia mâncarea, corpul mi se încordează, așteptând lovitura de
grație. Ca de obicei, Elara știe ce gândesc, însă î și vede în continuare de
farfuria ei, cu zâmbetul pe buze. Faptul că îi face plăcere să ia parte la
războiul nostru tăcut este, probabil, un lucru mai rău decât tortura lui
Evangeline.
— Așadar, vă place la Reședința Soarelui, lady Tita nos? mă întreabă fata
care se află în fața mea – Atara, Casa Viper, verde și negru. Animosa care a
omorât porumbeii. Îmi imaginez că e o nimica toată prin comparație c u…
satul în care ați locuit înainte.
Pronunță cuvântul sat de parcă ar fi un blestem și nu pot să nu remarc
zâmbetul ei arogant.
Celelalte doamne râd împreună cu ea și câteva șușot esc între ele,
scandalizate.
Îmi ia un minut să-i răspund, având în vedere că mă străduiesc din
răsputeri să nu mă pierd cu firea.
— Reședința și Cetatea Soarelui sunt foarte diferit e de locurile cu care
sunt obișnuită, spun eu pe un ton înțepat.
— Evident, comentează o altă femeie, aplecându-se p entru a se alătura
conversației.
O femeie din Casa Welle, judecând după tunica ei în nuanțe de verde și
auriu.
— Am făcut odată un tur prin Valea Capitalei și tre buie să recunosc că
satele roșiilor sunt pur și simplu deplorabile. Nic i măcar nu au drumuri
bune.

113
De -abia avem cu ce să ne hrănim, darămite să asfaltăm străzi. Maxilarele
mi se încleștează până ce simt că dinții mai au puț in și mi se sparg. Încerc să
zâmbesc, dar, în schimb, sfârșesc prin a face o gri masă, în timp ce doamnele
aprobă ceea ce s-a spus adineauri.
— Cât despre roșii, păi, presupun că nu se pot desc urca mai bine cu ceea
ce au, continuă femeia Welle, încrețindu-și nasul l a acest gând. Sunt născuți
pentru o asemenea viață.
— Nu e vina noastră că ei s-au născut ca să slujeas că, comentează cu
dezinvoltură o fată Rhambos, îmbrăcată într-o ținut ă maronie, de parcă ar
vorbi despre vreme sau despre mâncare. E în natura lor.
Simt cum mă cuprinde furia, însă o singură privire din partea reginei îmi
spune că ar fi mai bine să stau în banca mea. În sc himb, trebuie să-mi fac
treaba. Trebuie să mint.
— Așa e, mă trezesc eu spunând.
Pe sub masă, mâinile mi se încleștează și mă gândes c că inima s-ar putea
să mi se sfâșie.
Deasupra mesei, doamnele ascultă cu atenție. Multe dintre ele zâmbesc,
altele încuviințează în timp ce eu reafirm convinge rile lor groaznice cu
privire la oamenii mei. Chipurile lor mă fac să vre au să urlu.
— Desigur, continui eu, neputând să mă opresc. Să f ii constrâns să duci o
asemenea viață, fără niciun răgaz, nicio păsuire și nicio șansă de scăpare, ar
face pe oricine sclav.
Puținele zâmbete dispar, transformându-se în uluire .
— Lady Titanos va avea cei mai buni tutori și va pr imi tot ajutorul
necesar pentru a se adapta cât mai bine la această nouă viață, intervine
repede Elara. A început deja lecțiile cu lady Blono s.
Doamnele murmură aprobator, în timp ce fetele își d au ochii peste cap. E
suficient timp pentru a-mi reveni, pentru a-mi recă păta stăpânirea de sine
de care am nevoie pentru a supraviețui acestei mese .
— Ce are de gând să facă Maiestatea Sa Regele în pr ivința rebelilor?
întreabă o femeie, vocea ei răgușită reducând la tă cere toată masa și
făcându-mă să fiu atentă.
Toate capetele se întorc spre femeia în uniformă mi litară. Mai sunt câteva
doamne care poartă uniforme, însă a ei strălucește datorită numeroaselor
medalii și decorații. Cicatricea urâtă care îi stră bate chipul pistruiat îmi dă
de înțeles că e posibil ca ea să le fi câștigat cu adevărat. Aici, la palat, e ușor
să uiți că există un război în desfășurare, însă pr ivirea ei hăituită spune că
nu va uita, că nu poate uita.

114
Regina Elara î și pune lingura jos cu o eleganț ă exersată și cu un zâmbet la
fel de exersat.
— Doamnă colonel Macanthos, ar fi o exagerare să-i numim rebeli…
— Și acela e singurul atac pe care l-au recunoscut! ripostează doamna
colonel, întrerupând-o pe regină. Cum rămâne cu exp lozia din Golful Portuar
sau cu aerodromul din Delphie, că tot veni vorba? T rei aeronave distruse și
încă două furate de la una din bazele noastre!
Fac ochii mari și nu pot să nu icnesc a mirare împr eună cu celelalte
doamne. Și mai multe atacuri ? Dar în vreme ce doamnele par înspăimântate,
cu mâinile duse la gură, eu trebuie să mă lupt cu n evoia de a zâmbi. Farley a
fost destul de ocupată.
— Doamnă colonel, sunteți cumva inginer? întreabă Ela ra cu voce
ascuțită, rece și răspicată, însă nu-i permite lui Macanthos nici măcar să
clatine din cap. Atunci, nu aveți cum să-nțelegeți că o scurgere de gaze în
Golf e de vină pentru acea explozie. Și vă rog să-m i amintiți, sunteți cumva
comandantul vreunor trupe aeriene? A, nu, vă cer sc uze, sunteți specializată
în forțele terestre. Incidentul de la aerodrom a fo st un exercițiu de
antrenament supravegheat de însuși generalul lord L aris. A fost personal la
Maiestatea Sa Regele și l-a asigurat că baza Delphi e e cât se poate de sigură.
Într-o luptă corp la corp, Macanthos probabil c-ar putea s-o nimicească pe
Elara cu mâinile goale. Dar, în schimb, Elara a făc ut-o fărâmițe pe doamna
colonel numai prin cuvinte. Și nici măcar n-a termi nat. Conversația cu Julian
răsună în mintea mea – cuvintele pot minți.
— Scopul lor e să facă rău cetățenilor nevinovați, at ât argintiilor, cât și
roșiilor, pentru a semăna teamă și isterie. Ei sunt mici, înfrânați, lași și se
ascund de dreptatea soțului meu. Să numim fiecare p otrivnicie și
neînțelegere din regat opera unor asemenea răufăcăt ori nu face decât să
perpetueze eforturile lor de a ne teroriza pe noi, ceilalți. Nu le oferiți
satisfacție acelor monștri.
Câteva doamne de la masă aplaudă și încuviințează, aprobând această
minciună colosală a reginei. Evangeline li se alătu ră, iar acțiunea se
împrăștie cu repeziciune, până ce numai eu și doamn a colonel rămânem
tăcute. Îmi dau seama că nu crede nicio iotă din di scursul anterior, însă nu
se cuvine să o faci pe regină mincinoasă. Nu aici, nu în arena ei.
Oricât mi-aș dori să stau potolită, știu că nu pot. Sunt Mareena, nu Mare,
și trebuie să-mi susțin regina și cuvintele ei mize rabile. Îmi ridic mâinile,
aplaudând minciuna Elarei, în timp ce doamna colone l își coboară capul.
•

115
De și sunt mereu înconjurat ă de servitori și argintii, singur ătatea începe
să se facă simțită. Nu prea mai apuc să-l văd pe Ca l, din cauza programului
său plin de antrenamente, însă el apucă să iasă din Reședință, ducându-se să
se adreseze trupelor de la o bază apropiată sau să- și însoțească tatăl într-o
misiune diplomatică. Bănuiesc că l-aș putea căuta p e Maven, cu ochii săi
albaștri și cu jumătatea de zâmbet, însă tot sunt s uspicioasă în privința lui.
Din fericire, nu suntem niciodată lăsați cu adevăra t singuri. E o tradiție
absurdă de la curte să împiedici băieții și fetele să fie tentați, așa cum ar
spune lady Blonos, însă mă îndoiesc că acest lucru ar fi vreodată valabil și în
cazul meu.
Sinceră să fiu, uneori uit că într-o zi va trebui s ă mă căsătoresc cu el.
Ideea că Maven va fi soțul meu nu pare deloc reală. Nici măcar nu suntem
prieteni, darămite parteneri. Oricât de amabil ar f i, instinctele mele îmi spun
să nu-i întorc spatele fiului Elarei, căci în mod s igur el ascunde ceva. Însă ce
anume e acel lucru, habar nu am.
Învățăturile lui Julian fac ca totul să fie mai ușo r de suportat; educația de
care odată mă feream e acum un punct de lumină în m area întunericului
care mă înconjoară. Fără camerele de supraveghere ș i fără ochii iscoditori ai
Elarei, putem să ne petrecem timpul descoperind cee a ce sunt cu adevărat.
Însă procesul e lent și ne frustrează pe amândoi.
— Cred că știu care e problema ta, îmi spune Julian la sfârșitul primei
mele săptămâni.
Mă aflu la câțiva metri de el, cu brațele întinse, arătând, din nou,
caraghios. La picioarele mele se află un dispozitiv electric bizar, care din
când în când împroașcă scântei. Julian vrea să îl e xploatez, să îl folosesc, dar,
din nou, am eșuat în a produce fulgerele care m-au băgat în toată
încurcătura asta.
— Poate că trebuie să mă aflu într-un pericol de mo arte, pufăi eu. Oare
să-l rugăm pe Lucas să ne-mprumute pistolul său?
De obicei, Julian râde la glumele mele, însă acum e prea adâncit în
gândurile sale.
— Ești ca un copil, spune el într-un târziu.
Strâmb din nas la această insultă, însă el continuă liniștit, fără să mă bage
în seamă.
— Așa sunt copiii la început, când nu se pot contro la. Puterile lor apar în
momente de stres sau teamă, până când învață să-și exploateze acele emoții
și să le folosească în avantajul lor. Există un dec lanșator și tu trebuie să-l
găsești pe-al tău.

116
Îmi aduc aminte cum m -am sim țit în Gr ădina Spiralată, căzând spre ceea
ce credeam că era o moarte sigură. Însă atunci când m-am lovit de scutul de
fulgere, prin venele mele n-a curs teamă, ci pace. Știam că sfârșitul sosise și
acceptam că nu puteam face nimic pentru a-l opri – mă lăsam dusă.
— Cel puțin merită o-ncercare, mă îndeamnă Julian.
Oftând, mă întorc din nou cu fața la perete. Julian a instalat niște rafturi
din piatră, toate goale, desigur, astfel încât să p ot ținti spre ceva anume. Cu
coada ochiului îl văd cum face câțiva pași înapoi, fără să mă scape din ochi.
Relaxează-te. Lasă-te dusă, șoptește vocea din capul meu. Închid ochii
lent în timp ce mă concentrez, lăsând gândurile să se risipească, astfel încât
mintea mea să se poată întinde spre electricitatea pe care tânjește s-o atingă.
Fluxul de energie, viu pe sub pielea mea, mă cuprin de din nou, până ce cântă
în fiecare mușchi și în fiecare nerv. De obicei, ac olo e locul în care se oprește,
exact la limita senzației, dar nu și de data asta. În loc să încerc să mă țin de
el, să mă împing în această forță, mă las dusă. Și alunec în ceva ce nu pot
explica, într-o senzație care e totul și nimic, lum ină și întuneric, cald și frig,
viu și mort. Curând, puterea e singurul lucru la ca re mă gândesc și care
înlătură toate fantomele și amintirile mele. Inclus iv Julian și cărțile încetează
să mai existe. Mintea mea e limpede, un hău întunec at în care domnește o
forță surprinzătoare. Acum, când împung această sen zație, ea nu dispare, ci
se mișcă înlăuntrul meu, din cap până-n picioare. Î n stânga mea, Julian
scoate un strigăt de uimire.
Deschid ochii și văd scântei purpurii și albe sărin d din dispozitiv spre
degetele mele, precum electricitatea dintre două fi re.
Pentru prima dată, Julian a rămas fără grai. La fel ca mine.
Nu vreau să mă mișc, temându-mă că orice schimbare, oricât de mică ar
fi, ar putea face fulgerul să dispară. Însă nu scad e în intensitate. Rămâne,
sărind și răsucindu-se în mâna mea precum o pisicuț ă cu un ghem de lână.
Pare inofensiv, însă îmi aduc aminte ce anume aproa pe că i-am făcut lui
Evangeline. Această putere poate provoca distrugeri, dacă îi pe rmit.
— Încearcă să-l miști, șoptește Julian, care mă urmăr ește emoționat, cu
ochii mari.
Ceva îmi spune că acest fulger îmi va asculta dorin țele. E o parte din mine,
o parte din sufletul meu, viu în această lume.
Strâng mâna pumn, iar scânteile reacționează la muș chii mei încordați,
devenind mai mari, mai luminoase și mai rapide. Îmi ajung pe mâneca de la
cămașă, mistuind materialul în câteva secunde. Aido ma unui copil care
aruncă o minge, împing brațul spre rafturile de pia tră, deschizând pumnul în

117
ultima clipă. Fulgerul zboară prin aer într -un cerc de scântei luminoa se,
ciocnindu-se de rafturi.
Bum-ul pe care îl scoate mă face să țip și să cad cu spat ele peste un teanc
de cărți. În timp ce mă rostogolesc pe jos, cu răsu flarea tăiată, raftul din
piatră solidă se prăbușește, stârnind un nor de pra f. Câteva scântei pâlpâie o
clipă deasupra molozului, înainte să dispară și să lase în urmă numai
dărâmături.
— Îmi pare rău pentru raftul ăla, spun eu de sub un teanc de cărți căzute.
Resturile mânecii mele încă fumegă, însă asta nu e nimic, prin comparație
cu bâzâitul din mâna mea. Nervii mei zbârnâie, încă rcați de energie – a fost o
senzație extraordinară.
Văd cum umbra lui Julian se mișcă prin norul de pra f și îl aud cum râde pe
înfundate atunci când îmi examinează opera. Rânjetu l lui alb strălucește
prin negură.
— O s-avem nevoie de o clasă mai mare.
•
Are dreptate. În fiecare zi suntem forțați să găsim săli mai noi și mai mari
în care să ne antrenăm, până ce, o săptămână mai tâ rziu, găsim în sfârșit un
loc la nivelurile subterane. Aici, pereții sunt din metal și beton, mai
rezistenți decât piatra și lemnul decorativ de la n ivelurile superioare. Felul
în care țintesc e jalnic, ca să nu spunem altceva, iar Julian se ferește de
exercițiile mele, însă devine din ce în ce mai ușor să adun toată energia de
care am nevoie.
Julian ia notițe în tot acest timp, trecând pe hârt ie absolut totul, de la
bătăile inimii mele până la temperatura unei cești recent distruse. Fiecare
notiță așternută pe hârtie îi aduce un alt zâmbet n edumerit, dar fericit pe
chip, cu toate că nu-mi spune de ce. Chiar dacă ar face-o, mă îndoiesc c-aș
înțelege ceva.
— Fascinant, murmură el, citind ceva de pe un alt d ispozitiv metalic care
nu știu cum se numește, dar care am înțeles că măso ară energia electrică,
deși habar n-am cum.
Îmi frec palmele, privindu-le cum se „descarcă”, aș a cum spune Julian. De
data asta, mânecile mi-au rămas intacte, mulțumită noilor mele veșminte.
Sunt rezistente la foc, ceva ce Cal și Maven poartă , deși bănuiesc că ale mele
ar trebui să fie numite rezistente la șoc.
— Ce e fascinant?
Julian șovăie, ca și când n-ar vrea să-mi spună, ca și când n-ar trebui să-
mi spună, dar, într-un târziu, ridică din umeri.

118
— Înainte să te fi „încărcat” și s ă fi prăjit acea biată statuie, îmi explică el,
gesticulând spre molozul care fumegă și care cândva reprezenta bustul unui
oarecare rege, am măsurat cantitatea de energie ele ctrică din această
încăpere. De la lumini, cabluri, chestii de genul ă sta. Și acum tocmai te-am
măsurat pe tine.
— Și?
— Ai generat dublul celor măsurate de mine mai devreme, spune el
mândru, însă nu văd de ce asta ar conta.
Aplecându-se ușor, oprește cutia cu scântei, așa cu m m-am obișnuit eu să-
i spun. Pot să simt cum electricitatea scade în int ensitate.
— Încearcă din nou.
Pufnind, mă concentrez din nou. După câteva clipe, scânteile revin, la fel
de puternice ca mai devreme. Dar, de data asta, răs ar dinlăuntrul meu.
Julian zâmbește cu gura până la urechi.
— Așadar…?
— Așadar, acest lucru confirmă bănuielile mele.
Uneori uit că Julian e cărturar și om de știință. Î nsă nu ratează niciodată
ocazia de a-mi aminti acest lucru.
— Ai produs energie electrică.
Acum chiar sunt confuză.
— Aha. Julian, asta-i abilitatea mea.
— Nu, credeam că abilitatea ta era să manipulezi energia, nu s-o creezi,
îmi explică el pe un ton din ce în ce mai serios. M are, nimeni nu poate crea.
— Dar asta n-are nicio noimă. Acvaticii…
— Manipulează apa care deja există. Ei nu pot folos i ceea ce nu există
deja.
— Ei bine, atunci, ce zici de Cal? De Maven? Nu am văzut niciodată în
jurul lor vreun foc cu care să se joace.
Julian zâmbește, clătinând din cap.
— Le-ai văzut brățările, nu-i așa?
— Le poartă mereu.
— Acele brățări produc scântei, mici flăcări pe car e băieții le pot
manipula. Fără vreun obiect care să dea naștere unu i foc, ei sunt lipsiți de
putere. Din acest punct de vedere, toate elementele sunt la fel – manipulezi
metalul sau apa sau plantele care deja există. Forț a lor depinde de ceea ce-i
înconjoară. Însă nu e și cazul tău, Mare.
Nu e și cazul meu. Eu sunt diferită.
— Așadar, ce vrea să-nsemne asta?

119
— Nu sunt foarte sigur. E ști cu totul altceva. Nici roșie, nici argintie.
Altceva. Ceva mai mult.
— Ceva diferit, concluzionez eu.
Mă așteptam ca testele lui Julian să mă aducă mai a proape de un oarecare
răspuns, însă nu au făcut decât să ridice și mai mu lte întrebări.
— Julian, ce sunt? Ce e în neregulă cu mine?
Brusc, îmi dau seama că-mi vine foarte greu să resp ir, iar ochii mi se
împăienjenesc. Trebuie să clipesc des pentru a-mi î năbuși lacrimile fierbinți,
pe care încerc să le ascund de Julian. Cred că tot ceea ce s-a întâmplat în
ultima vreme m-a ajuns: lecțiile, protocolul, acest loc unde nu pot să am
încredere în nimeni, unde nici măcar nu sunt eu îns ămi. E sufocant. Vreau să
urlu, dar știu că nu pot.
— Nu e nimic în neregulă să fii diferit, îl aud pe Julian spunând, însă
cuvintele sunt doar un ecou.
Gândurile mele, amintirile de acasă, cu Gisa și Kil orn, îl acoperă
întrutotul.
— Mare?
Face un pas spre mine, cu o expresie blândă, însă s e oprește la jumătate
de metru de mine. Nu pentru binele meu, ci pentru a l lui. Pentru a se proteja
de mine. Cu un strigăt de uimire, observ că scântei le au reapărut și că se
întind pe antebrațele mele, amenințând să mă înghit ă într-o furtună violentă
de lumină.
— Mare, fii atentă la mine! Mare, controleaz-o!
Vorbește pe un ton blând, calm, dar ferm. Ba chiar se pare că e îngrozit de
mine.
— Mare, controleaz-o !
Dar nu pot controla nimic. Nici viitorul, nici gând urile, nici această putere
care e de vină pentru toate problemele mele.
Însă există totuși ceva ce pot controla, cel puțin acum. Picioarele mele.
Ca o lașă afurisită ce sunt, dau bir cu fugiții.
Coridoarele sunt pustii în timp ce fug mâncând pămâ ntul, însă simt
greutatea invizibilă a miilor de camere de supraveg here. Nu mai e mult până
ce Lucas sau, mai rău, santinelele mă vor găsi. Sim t nevoia să respir. Simt
nevoia să văd deasupra mea cerul, nu niște bucăți d e sticlă.
Stau pe balcon vreo zece secunde înainte să-mi dau seama că plouă. Las
apa să-mi înlăture furia care clocotește în mine. S cânteile au dispărut și au
făcut loc unor lacrimi fioroase, urâte. Undeva, în depărtare, bubuie un tunet,
iar aerul e cald. Însă atmosfera toridă a dispărut. Vremea s-a stricat, iar vara

120
va lua sfâr șit cât de curând. Timpul trece. Viața merge înaint e, chiar dac ă eu
îmi doresc mai mult decât orice să rămână la fel.
Când o mână puternică mă apucă de braț, aproape că țip. Două santinele
stau deasupra mea, privindu-mă din spatele măștilor cu ochii lor întunecați.
Ambii bărbați sunt de două ori cât mine și lipsiți de inimă. Vor să mă ducă
înapoi în închisoarea mea.
— Milady, mârâie unul dintre ei, însă tonul lui nu e deloc respectuos.
— Dă-mi drumul!
Porunca mea e slabă, aproape o șoaptă. Înghit aerul de parcă mă înec.
— Mai lăsați-mă câteva minute, vă rog…
Însă eu nu sunt stăpâna lor. Ei nu acceptă ordine d in partea mea. Nimeni
n-o face.
— Ați auzit-o pe soția mea, spune o altă voce.
Cuvintele lui sunt ferme și dure, rostite pe un ton regesc. Maven.
— Dați-i drumul!
Când prințul intră pe balcon, nu pot să nu simt un val de ușurare.
Santinelele se îndreaptă imediat de spate, înclinân d din cap în direcția lui.
Bărbatul care mă ține pe mine i se adresează lui Ma ven:
— Trebuie să ne asigurăm că lady Titanos își respec tă programul care i-a
fost stabilit, îi explică el, însă își slăbește str ânsoarea. Domnule, sunt ordine
pe care le-am primit.
— Atunci, aveți ordine noi, îi răspunde Maven, pe u n ton glacial. O voi
însoți eu însumi pe Mareena la ora de lecții.
— Prea bine, domnule, rostesc santinelele la unison , neputând să refuze
un prinț.
Când cei doi bărbați se îndepărtează cu pași apăsaț i și cu mantalele lor în
culorile focului picurând, oftez cu voce tare. Nu m i-am dat seama până acum,
dar mâinile îmi tremură, așa că mă văd nevoită să l e strâng pumn pentru a
ascunde asta. Însă Maven e extrem de politicos și s e preface că n-a observat.
— Știi, avem și înăuntru dușuri care funcționează.
Ridic mâinile și mă șterg la ochi, deși lacrimile s -au amestecat de mult cu
ploaia, lăsând în urmă doar un nas umed și niște ma chiaj negru. Din fericire,
pudra mea argintie rezistă. E realizată din lucruri mai puternice decât mine.
— Prima ploaie a anotimpului, îngaim eu, străduindu -mă să adopt o voce
normală. A trebuit s-o văd cu ochii mei.
— Aha, spune el, apropiindu-se de mine.
Întorc capul, sperând să-mi ascund chipul pentru câ teva secunde în plus.
— Să știi că înțeleg.

121
Chiar a șa ? Înțelegi ce înseamn ă să fii luat de lângă toate lucrurile pe care
le iubești, forțat să fii altceva ? Să minți în fiecare minut al fiecărei zile,
pentru tot restul vieții tale ? Să știi că e ceva în neregulă cu tine ?
Nu am puterea necesară să-i înfrunt zâmbetele compă timitoare.
— Poți înceta să te prefaci că știi ceva despre min e sau despre
sentimentele mele.
Când îmi aude tonul, face o grimasă.
— Crezi că nu știu cât de dificil e să fii aici? Cu acești oameni ?
Aruncă o privire peste umăr, de parcă se teme că ci neva l-ar putea auzi.
Însă nu-l ascultă nimeni, cu excepția ploii și a tu netelor.
— Nu pot să spun ce vreau, nu pot să fac ce vreau – cu mama în preajma
mea, de-abia pot să gândesc ce vreau. Iar fratele meu…!
— Ce e cu fratele tău?
Cuvintele îi rămân pe limbă. Nu vrea să le rosteasc ă, însă tot le simte.
— El e puternic, talentat, influent, iar eu sunt um bra lui. Umbra flăcării.
Maven expiră lent și îmi dau seama că aerul care ne înconjoară e ciudat
de fierbinte.
— Scuze, adaugă el, făcând un pas înapoi și lăsând aerul să se răcească. În
fața mea, el se transformă la loc în prințul argint iu crescut pentru banchete
și uniforme.
— N-ar fi trebuit să spun asta.
— E în regulă, murmur eu. Mă bucur să aud că nu sun t singura care nu se
simte în largul ei aici.
— Asta e ceva ce-ar trebui să știi despre noi, argi ntiii. Suntem
întotdeauna singuri. Aici și aici, spune el, arătân d spre capul și spre inima
lui. Acest lucru te face să fii puternic.
Un fulger trosnește deasupra, făcând ca ochii săi a lbaștri să lumineze.
— Ce idioțenie, îi spun eu, iar el râde amar.
— Lady Titanos, ai face mai bine să-ți ascunzi sent imentele. N-o să te
ducă nicăieri.
Mă înfior. Într-un târziu îmi amintesc că plouă și că probabil arăt
groaznic.
— Ar trebui să mă-ntorc la lecțiile mele, murmur eu , intenționând să-l las
singur pe balcon.
Dar, el mă prinde de mână.
— Cred că te pot ajuta cu problema ta.
Ridic dintr-o sprânceană.
— Care problemă?
— Nu pari genul de fată care plânge din nimic. Ți-e dor de casă.

122
Ridică o mână înainte să pot protesta.
— Putem rezolva asta.

123
PAISPREZECE
Agenții de securitate patrulează în perechi pe cori dorul de lângă camera
mea, însă cu Maven la braț nu îndrăznesc să mă opre ască. Cu toate că e
seară, cu mult peste ora la care ar fi trebuit să f iu în pat, nimeni nu spune
vreun cuvânt. Nimeni nu se pune cu un prinț. Nu ști u încotro ne îndreptăm,
dar mi-a promis că mă duce acolo. Acasă.
Maven e tăcut, dar hotărât, și încearcă să-și rețin ă un mic zâmbet. Nu pot
să nu-l privesc cu simpatie. Poate că nu e atât de ticălos. Însă se oprește cu
mult înainte ca s-o facă – nici măcar n-am ieșit de la etajul apartamentelor.
— Iată, am ajuns, spune el, după care bate la ușă.
Aceasta se deschide după câteva secunde, scoțându-l la iveală pe Cal.
Înfățișarea lui mă obligă să fac un pas în spate. E la bustul gol, în timp ce
restul armurii sale bizare atârnă pe el. Zale de me tal, unele zimțate, cusute
pe material. Remarc vânătaia de deasupra inimii și barba nerasă. E pentru
prima dată când îl văd după mai bine de-o săptămână și e evident că l-am
prins într-un moment prost. La început se pare că n u mă observă; e ocupat
să-și dea jos armura. Înghit în sec.
— Mavey, am pregătit placa… începe el, însă tace câ nd își ridică privirea
și mă vede stând lângă fratele său. Mare, cum pot s ă, ăăă… ce pot să fac
pentru tine?
Se bâlbâie și, pentru întâia dată de când îl cunosc , mi se pare că e încurcat.
— Nu sunt foarte sigură, îi răspund, uitându-mă cân d la el, când la Maven.
Logodnicul meu rânjește cu gura până la urechi, rid icând ușor dintr-o
sprânceană.
— Fiindcă e fiul cel bun, fratele meu beneficiază d e câteva avantaje, îmi
explică el, iar atitudinea lui e surprinzător de ju căușă.
Până și Cal rânjește puțin și își dă ochii peste ca p.
— Mare, voiai să mergi acasă și ți-am găsit pe cine va care a mai fost pe-
acolo.
După câteva clipe de confuzie, îmi dau seama la ce anume se referă
Maven și cât de proastă sunt fiindcă nu m-am gândit la asta și singură. Cal
mă poate scoate din palat. Cal a fost la tavernă … El a reușit să iasă de-aici,
așa că sigur poate să facă asta și pentru mine.
— Maven, spune Cal printre dinți, iar rânjetul i se r isipește. Știi prea bine
că ea nu poate. Nu e o idee bună…
E rândul meu să vorbesc, să iau ceea ce -mi doresc.

124
— Mincinosule!
Se uită la mine cu ochii săi scăpărători și pătrunz ători. Sper că îmi vede
hotărârea, disperarea, nevoia.
— Frate, i-am luat totul, murmură Maven, apropiindu-s e de el. Chiar nu
putem să-i oferim asta?
Apoi, lent, șovăielnic, Cal încuviințează din cap ș i îmi face semn să intru în
camera lui. Amețită din pricina entuziasmului, mă g răbesc înăuntru, aproape
țopăind de pe un picior pe altul.
Mă duc acasă.
Maven zăbovește la ușă și zâmbetul îi piere întrucâ tva când mă
îndepărtez de el.
— Tu nu vii.
Nu e o întrebare.
Maven clatină din cap.
— Ai deja suficiente lucruri pentru care să-ți faci griji.
Nu trebuie să fiu un geniu ca să remarc adevărul di n spatele cuvintelor
lui. Însă doar fiindcă el nu vine nu înseamnă că vo i uita în două secunde ce a
făcut pentru mine. Fără să stau pe gânduri, îmi aru nc brațele în jurul lui
Maven. Preț de o secundă, el nu schițează niciun ge st, dar, apoi, încetișor, își
pune o mână peste umerii mei. Când mă retrag din îm brățișare, pe obraji îi
apar două pete argintii. Simt cum propriul sânge mi se încălzește pe sub
piele și îmi bubuie în urechi.
— Să nu stați mult, ne sfătuiește el, mutându-și pr ivirea spre Cal.
Cal îi răspunde cu un zâmbet arogant:
— Te porți de parcă n-am mai făcut asta niciodată.
Cei doi frați chicotesc, împărtășind un moment haio s intim, exact așa cum
i-am văzut pe frații mei făcând de nenumărate ori. Când ușa se închide în
urma lui Maven, lăsându-mă în compania lui Cal, îmi dau seama că
animozitatea mea față de cei doi prinți a mai scăzu t puțin.
Camera lui Cal e de două ori cât a mea, însă e atât de aglomerată, încât
pare mai mică. Armuri și uniforme și costume de lup tă umplu alcovurile de-
a lungul pereților, toate atârnând de ceea ce bănui esc că sunt manechine
făcute pe mărimea lui Cal. Ele tronează deasupra me a asemenea unor
fantome fără chip, privindu-mă lung, cu niște ochi invizibili. Cele mai multe
armuri sunt ușoare, realizate din zale de oțel și m aterial gros, însă câteva
sunt greoaie, menite pentru bătălii, nu pentru antr enamente. Una are chiar
și un coif din metal, cu o vizieră din sticlă fumur ie. Pe mânecă strălucește o
stemă, cusută pe materialul gri-închis: o coroană n eagră și aripi argintii,

125
ambele în flăcări. Nu vreau să mă gândesc ce anume înseamnă, la ce servesc
uniformele sau ce a făcut Cal îmbrăcat în ele.
Asemenea lui Julian, Cal are teancuri de cărți împr ăștiate peste tot,
revărsându-se în pârâiașe de cerneală și hârtie. To tuși, nu sunt la fel de
vechi ca ale lui Julian – cele mai multe par proasp ăt legate, bătute la mașină
și retipărite pe coli plastifiate, pentru a conserv a cuvintele. Toate sunt scrise
în limba comună, care se vorbește în Norta, în Ținu tul Lacurilor și în
Piedmont. În timp ce Cal își scoate restul armurii și intră în dressing, eu
arunc un ochi printre cărțile lui. Acestea sunt ciu date, pline de hărți,
diagrame și scheme – manuale despre îngrozitoarea a rtă a războaielor. Una
mai violentă ca alta, detaliind mișcările militare din ultimii ani și nu numai.
Victorii importante, înfrângeri sângeroase, arme și manevre – suficiente
pentru a mă lua cu amețeli. Notițele lui Cal de pe marginile paginilor sunt și
mai îngrozitoare, subliniind tacticile preferate, c ele pentru care el consideră
că merită să pierzi vieți omenești. În ilustrații, soldații sunt reprezentați sub
formă de pătrățele, însă îmi văd acolo frații, pe K ilorn și pe ceilalți asemenea
lor.
În spatele cărților, lângă fereastră, există o măsu ță și două scaune. Pe
masă e pregătit un joc de societate, iar piesele su nt deja aranjate. Nu-l
recunosc, însă știu că era instalat pentru Maven. P robabil că se întâlnesc în
fiecare noapte, ca să se joace și să râdă așa cum f ac frații.
— N-o să avem mult timp la dispoziție pentru vizita asta, strigă Cal,
făcându-mă să tresar.
Arunc o privire spre dressing și îi zăresc spatele înalt și musculos în timp
ce își pune o cămașă pe el. Are multe vânătăi și ci catrice, deși sunt convinsă
că, dacă vrea, are la dispoziție o armată întreagă de tămăduitori. Din cine
știe ce motiv, a ales să păstreze cicatricele.
— Atât timp cât îmi văd familia, e suficient, îi ră spund eu, găsindu-mi de
treabă, astfel încât să nu fiu nevoită să mă uit la el.
Cal iese, de data asta îmbrăcat în haine simple. Du pă o clipă, îmi dau
seama că sunt aceleași veșminte pe care le-a purtat în seara în care l-am
cunoscut. Nu pot să cred că nu am remarcat încă de la început ce anume era:
un lup în piele de oaie. Iar acum eu sunt oaia care se preface a fi lup.
•
Părăsim în pripă etajul apartamentelor, coborând nu meroasele niveluri.
La un moment dat, Cal cotește, conducându-mă într-o încăpere mare din
ciment.
— Am ajuns.

126
E un soi de depozit, doldora de numeroase forme bizare, acoperite cu
cearșafuri albe. Unele sunt mari, altele sunt mici, însă toate sunt ascunse.
— E o fundătură, protestez eu.
N-avem de-ales decât să ne întoarcem pe unde am ven it.
— Da, Mare, te-am adus într-un loc fără ieșire, oft ează el, pornind spre un
loc anume.
Cearșafurile flutură când trece pe lângă ele și pe dedesubt zăresc
crâmpeie de metal strălucitor.
— Alte armuri? întreb eu, împungând cu degetul într -una dintre forme.
Chiar aveam de gând să-ți spun c-ar trebui să-ți ie i mai multe. Se pare că cele
de sus nu sunt suficiente. De fapt, poate c-ai vrea să pui câteva pe tine. Frații
mei sunt destul de mari și le place să se ia la băt aie cu oamenii.
Totuși, judecând după colecția lui de cărți și după mușchii pe care îi are,
cred că se poate apăra destul de bine. Ca să nu mai vorbim de chestia aia cu
manipularea focului.
Cal pur și simplu clatină din cap.
— Cred că mă descurc și fără. În plus, arăt ca un a gent de securitate în
chestiile alea. Nu vrem ca ai tăi să-și facă o impr esie greșită despre mine, nu-
i așa?
— Ce impresie vrei să le facem? Nu cred că am voie să te prezint cum
trebuie.
— Lucrez cu tine și ambii am primit o permisie pent ru seara asta. Simplu,
spune el, ridicând din umeri.
Ce ușor le vine lor să mintă !
— Așadar, de ce m-ai însoți acolo? Care e povestea?
Cu un zâmbet șiret, Cal gesticulează spre forma aco perită de lângă el.
— Sunt șoferul tău.
Dă la o parte cearșaful și scoate la iveală o inven ție strălucitoare din
metal și vopsea neagră. Două anvelope, cromaj cu ef ect de oglindă, faruri, un
scaun lung din piele – un mijloc de transport cum n u mi-a mai fost dat să
văd.
— E o motocicletă, îmi spune Cal, trecându-și o mân ă peste ghidonul
argintiu ca un tată mândru.
Cunoaște și iubește fiecare centimetru din această bestie metalică.
— E iute, agilă și te poate duce acolo unde mijloac ele de transport
normale nu pot ajunge.
— Seamănă… cu o capcană mortală, comentez într-un t ârziu, nefiind în
stare să-mi ascund neliniștea.

127
Râzând, Cal ridică o cască de pe scaun. Sper din to t su fletul că nu se
așteaptă să o port, darămite să mai și încalec drăc ia asta.
— Exact asta au spus tata și doamna colonel Macanth os. Încă nu vor să o
producă în masă pentru armată, dar am să-i conving eu la un moment dat.
Nu m-am mai bușit niciodată de când am pus roțile l a punct.
— Tu ai construit-o? întreb eu uimită, însă el ridică d in umeri, de parcă ar
fi un fleac. Uau!
— Stai să vezi când ai să mergi cu ea, îmi spune el , întinzându-mi casca.
Fix în acel moment, peretele din față se cutremură, mecanismele lui
metalice scârțâind pe undeva, după care începe să a lunece într-o parte,
scoțând la iveală noaptea întunecată din spatele lu i.
Râzând, fac un pas înapoi, îndepărtându-mă de bolid ul morții.
— Asta n-o să se-ntâmple!
Însă Cal nu face decât să zâmbească și să-și treacă un picior peste
motocicletă, lăsându-se pe scaun. Motorul prinde vi ață sub el, torcând și
huruind. Simt prezența bateriei din interior care a limentează bolidul.
Motocicleta imploră să i se dea drumul, să străbată drumul dintre aici și
acasă. Acasă.
— E foarte sigură, îți jur! strigă el, pentru a acope ri zgomotul motorului.
Farul se aprinde brusc, iluminând noaptea întunecat ă din capătul
încăperii. Ochii roșii-aurii ai lui Cal îi întâlnes c pe ai mei și el întinde o mână
spre mine.
— Mare?
În pofida îngrozitoarei senzații din stomac, îmi pu n casca pe cap.
•
Nu am mers niciodată cu o aeronavă, dar știu că zbo rul e probabil o
experiență similară cu aceasta. Gustul libertății. Motocicleta lui Cal
devorează drumul cunoscut, luând curbe cu eleganță și profesionalism. El e
un șofer bun, trebuie să recunosc. Vechiul drum e p lin de gropi și denivelări,
însă el le evită pe toate cu ușurință, chiar și atu nci când inima mi se ridică în
gât. Abia atunci când facem un popas la o jumătate de kilometru de oraș îmi
dau seama că mă țin de Cal atât de tare, încât se v ede nevoit să mă desprindă
de el. Brusc, mă simt rece fără căldura sa, însă al ung imediat acest gând.
— Amuzant, nu-i așa? întrebă el, oprind motocicleta .
Picioarele și spatele îmi sunt deja înțepenite din pricina scaunului de
dimensiuni reduse, însă el se dă jos fără nicio pro blemă.
Cu oarecare dificultate, cobor și eu de pe scaun. G enunchii îmi tremură
puțin, mai mult din cauza agitației, însă cred că s unt bine.
— Nu va fi prima mea alegere în ceea ce privește mi jloacele de transport.

128
— Adu -mi aminte să te plimb la un moment dat și cu avionul. Dup ă aia, în
mod sigur vei alege motocicletele, îmi răspunde el, în timp ce ia bolidul de
pe drum și îl ascunde în pădure.
După ce aruncă niște crengi înfrunzite peste el, se dă înapoi pentru a-și
admira opera. Dacă nu aș fi știut unde anume să pri vesc, n-aș fi remarcat sub
nicio formă motocicleta.
— Să înțeleg că faci asta des?
Cal se întoarce spre mine, cu o mână în buzunar.
— Palatele pot deveni… sufocante.
— Și barurile aglomerate, barurile roșii, nu sunt? îl întreb, insistând
asupra subiectului.
Însă el pornește spre sat, cu pas iute, ca și când ar putea fugi de întrebare.
— Mare, eu nu ies să beau.
— Atunci, pur și simplu prinzi pungași și împarți l ocuri de muncă
alandala?
Când se oprește brusc și se răsucește pe călcâie, e u mă izbesc de pieptul
său, simțindu-i pentru o clipă greutatea. Apoi îmi dau seama că râde cu
poftă.
— Tocmai ai spus alandala ? întreabă el printre chicoteli.
Chipul mi se îmbujorează pe sub stratul de machiaj și îi dau un mic
brânci. Extrem de nepotrivit, mă admonestez eu în gând.
— Răspunde la întrebare!
Zâmbetul îi rămâne, deși râsetele dispar.
— Nu fac asta pentru mine, spune el. Mare, trebuie să înțelegi. Eu nu…
Într-o zi am să fiu rege. Nu-mi permit luxul de a f i egoist.
— Credeam că regele e singura persoană care își permite acel lux.
Clatină din cap și ochii i se întristează.
— De-ar fi așa!
Cal deschide și închide pumnul și aproape că văd fo cul din interiorul lui,
care crește odată cu furia. Însă trece, lăsându-i d oar o scânteie de regret în
ochi. Când pornește din nou, pasul lui e mult mai l ent.
— Un rege ar trebui să-și cunoască poporul. De acee a mă furișez,
murmură el. O fac și în capitală, și pe frontul de război. Îmi place să văd cum
se desfășoară cu adevărat lucrurile în regat, în lo c să aflu aceste informații
de la sfetnici și de la diplomați. Asta ar face un rege bun.
Se poartă de parcă ar trebui să-i fie rușine că-și dorește să fie un bun
conducător. Poate că, în ochii tatălui său și ai ce lorlalți neghiobi, așa ar
trebui să fie. Forță și putere sunt cuvintele pe care Cal le-a învățat de mic. Nu

129
bunătate. Nu amabilitate. Nu empatie sau curaj sau egalitate sau orice
altceva ar trebui să se afle în sufletul unui adevă rat suveran.
— Și tu ce vezi, Cal? îl întreb, gesticulând spre s atul care se întrezărește
printre copaci.
Inima îmi saltă în piept, când știu că sunt atât de aproape.
— Văd o lume pe muchie de cuțit. Fără echilibru, o să cadă, oftează el,
știind că nu e răspunsul pe care îmi doresc să-l au d. Nu știi cât de precare
sunt lucrurile, cât de puțin mai are lumea asta și cade din nou în ruină. Tatăl
meu face tot ce-i stă în putință pentru a ne protej a, iar eu voi proceda la fel.
— Lumea mea e deja în ruină, protestez eu, trăgând cu piciorul în drumul
noroios.
În jurul nostru, copacii par să se dea la o parte, scoțând la iveală locul
mlăștinos pe care îl numesc acasă. Prin comparație cu Reședința Soarelui,
probabil că arată ca o mahala, ca un infern. Oare el de ce nu vede asta ?
— Tatăl tău îi protejează pe oamenii tăi, nu pe ai mei.
— Mare, să schimbi lumea cere niște sacrificii, spu ne el. Mulți ar muri. Cei
mai mulți ar fi roșii. Și, la final, nu ar exista o victorie, nu pentru tine. Tu nu
știi cum stau lucrurile cu adevărat.
— Atunci, spune-mi tu! mă zbârlesc eu, urând cuvint ele lui. Arată-mi tu
cum stau lucrurile cu adevărat.
— Cei din Ținutul Lacurilor sunt ca noi: au monarhi e, nobili, o elită de
argintii care să-i conducă pe ceilalți. Iar prinții din Piedmont, aliații noștri, n-
ar susține niciodată o națiune în care roșiii sunt egali. Preria și Tiraxes sunt
la fel. Chiar dacă Norta s-ar schimba, restul conti nentului nu i-ar permite să
reziste. Am fi invadați, divizați, sfâșiați. Mai mu lte războaie, mai mulți morți.
Îmi aduc aminte de harta lui Julian și mă gândesc l a dimensiunea întregii
lumi prin comparație cu țara noastră. O lume domina tă de argintii, în care
noi nu avem unde fugi.
— Dacă te înșeli? Dacă Norta e începutul? Schimbare a de care ceilalți au
nevoie? N-ai de unde să știi încotro duce libertate a.
Cal nu știe ce răspuns să-mi dea și cădem amândoi î ntr-o tăcere amară.
— Am ajuns, murmur eu, oprindu-mă sub conturul bine cunoscut al casei
mele.
Traversez veranda fără să fac vreun zgomot, spre de osebire de Cal, sub ai
cărui pași tropăiți scârțâie scândurile de lemn. Em ană valuri de căldură și
pentru o secundă mi-l închipui dând foc casei mele. Îmi simte neliniștea și își
pune o mână caldă pe umărul meu, însă asta nu mă re laxează câtuși de
puțin.

130
— Dacă vrei, pot să a șt ept dedesubt, șoptește el, luându -mă prin
surprindere. Nu vrem să riscăm ca ei să mă recunoas că.
— N-o să te recunoască. Deși frații mei au fost în armată, probabil n-ar
putea să facă diferența între tine și un picior de pat.
Shade ar putea, gândesc în sinea mea, însă e suficient de isteț cât să-și
țină pliscul.
— În plus, ai spus că ți-ai dori să știi care sunt lu crurile pentru care nu
merită să lupți.
Spunând acestea, deschid ușa, pășind în casa care n u-mi mai aparține.
Parcă aș face un salt înapoi în timp.
În casă răsună un cor de sforăituri, nu doar de la tata, ci și de la forma cu
cocoloașe care se află în camera de zi. Bree e tolă nit în fotoliul plin de
lucruri, un munte de mușchi și pături subțiri. Păru l său închis la culoare e
tuns în continuare periuță ca la armată, iar pe faț ă și pe brațe are numeroase
cicatrice, dovezi ale timpului petrecut în lupte. P robabil că a pierdut vreun
pariu cu Tramy, care se răsucește de pe-o parte pe alta în patul meu de
campanie. Pe Shade nu-l văd nicăieri, însă el nu e genul de om care să
doarmă mult. Probabil că a ieșit la colindat prin s at, căutându-și fostele
iubite.
— Trezirea, somnorosule! râd eu, după care, cu o mi șcare iute, trag
pătura de pe Bree.
Fratele meu cade pe jos, probabil rănind podeaua ma i mult decât pe el
însuși, și se oprește din rostogolire la picioarele mele. Preț de o secundă, îmi
dă senzația că mai are puțin și adoarme la loc.
Apoi clipește de câteva ori spre mine, cu ochii împ ăienjeniți și confuzi. Pe
scurt, nu s-a schimbat deloc.
— Mare?
— Bree, tacă-ți fleanca, oamenii încearcă să doarmă ! protestează Tramy
pe întuneric.
— GURA, TOATĂ LUMEA! tună tata din dormitorul său, făcându-ne pe toți
să tresărim.
Nu mi-am dat seama niciodată cât de mult mi-a lipsi t asta. Bree clipește
pentru a-și alunga somnul din ochi și mă trage într -o îmbrățișare, râzând cu
poftă. Un bufnet ne dă de știre că Tramy a sărit de la mansardă și a aterizat
lângă noi.
— E Mare! strigă el, ridicându-mă în brațe.
E mai slab decât Bree, însă nu mai seamănă deloc cu păstaia pe care mi-o
amintesc. Îi simt mușchii sub palme; ultimii ani nu au fost ușori pentru el.

131
— Mă bucur să te văd, Tramy! șoptesc cu fața lipit ă de pieptul său,
simțind că mai am puțin și explodez.
Ușa dormitorului se deschide larg și o văd pe mama, îmbrăcată în halatul
ei ponosit. Deschide gura ca să-i muștruluiască pe băieți, însă, când mă vede
împreună cu ei, rămâne fără cuvinte. Apoi zâmbește și își împreunează
palmele.
— Oh, în sfârșit ai venit să ne vizitezi!
Tata o urmează în scaunul lui cu rotile, respirând cu dificultate. Gisa e
ultima care se trezește, însă nu face decât să scoa tă capul peste marginea
mansardei și să se uite la noi.
Tramy îmi dă drumul într-un târziu, punându-mă înap oi lângă Cal, care se
descurcă de minune să pară stânjenit și nelalocul l ui.
— Am auzit c-ai devenit fată serioasă și că ți-ai g ăsit de muncă, mă
necăjește Tramy, dându-mi un ghiont între coaste.
Bree chicotește și îmi ciufulește părul.
— Cei din armată oricum n-o voiau, fiindcă i-ar fi făcut pe toți la
buzunare.
Zâmbind, îi dau un brânci.
— Se pare că armata nici pe voi nu v-a dorit. Lăsaț i la vatră, ha?
Tata răspunde în locul lor, înaintând în scaunul lu i cu rotile:
— În scrisoare era menționată un soi de loterie. Am câștigat o scutire
pentru băieții familiei Barrow. Și o pensie militar ă completă.
E limpede că tata nu crede nicio iotă, însă nu insi stă asupra subiectului.
Pe de altă parte, mama crede fiecare cuvințel.
— Minunat, nu-i așa? Guvernul face în sfârșit ceva pentru noi, spune ea,
sărutându-l pe Bree pe obraz. Și acum tu, care ți-a i găsit de muncă.
E deosebit de mândră, așa cum n-am mai văzut-o nici odată – de obicei
păstrează laudele pentru Gisa. E mândră de o minciună.
— Era și timpul ca această familie să aibă un dram de noroc.
Deasupra noastră, Gisa pufnește. Nu o învinovățesc. Norocul meu i-a
distrus mâna și viitorul.
— Da, suntem foarte norocoși, spune ea pe un ton ir onic, hotărându-se în
sfârșit să ni se alăture.
Mișcările îi sunt lente, coborând scara cu o singur ă mână. Când ajunge jos,
văd că atela ei e înfășurată cu o bucată de materia l colorat. Cu un junghi de
tristețe, îmi dau seama că e una dintre broderiile ei, care nu vor mai fi
niciodată finalizate.
Mă întind s-o îmbrățișez, însă ea se ferește, stând cu ochii pe Cal. Se pare
că e singura care l-a observat.

132
— El cine -i?
Îmbujorându-mă, îmi dau seama că am uitat aproape d e tot de Cal.
— Ah, el e Cal. E un alt servitor de la Reședința S oarelui.
— Salut, îngaimă el, făcându-i din mână ca prostul.
Mama chicotește ca o școlăriță și îi face înapoi cu mâna, privirea ei
zăbovind asupra brațelor sale musculoase. Însă tata și frații mei nu sunt atât
de fermecați.
— Nu ești de prin partea asta, mormăie tata, privin du-l pe Cal de parcă ar
fi un gândac. Îmi dau seama după miros.
— E din cauza Reședinței, tată… protestez eu, însă Cal se bagă peste mine.
— Sunt din Golful Portuar, îi explică el, având gri jă să renunțe la „r”-uri,
așa cum e accentul celor din Port. Am început să lu crez la reședința regală
de acolo, Dealul Oceanului, iar acum călătoresc cu ei când se mută.
Se uită la mine cu coada ochiului, având o privire atotștiutoare.
— O mulțime de servitori fac asta.
Mama suspină și mă ia de mână.
— Și tu? Trebuie să te duci cu oamenii ăia când pleacă?
Vreau să le spun că nu eu am ales asta, că nu plec de bunăvoie. Dar
trebuie să mint, de dragul lor.
— Era singurul post pe care îl aveau. În plus, e fo arte bine plătit.
— Cred că știu ce se petrece aici, mârâie Bree, apr opiindu-se foarte tare
de Cal.
Spre surprinderea mea, Cal de-abia îl bagă în seamă .
— Nu se petrece nimic, spune el pe un ton rece, pri vindu-l pe Bree la fel
de urât. Mare a ales să lucreze la palat. A semnat un contract pentru un an și
asta-i tot.
Pufnind, Bree se îndepărtează de Cal.
— Îmi plăcea mai mult Warren, bombăne el.
— Bree, nu te mai purta ca un copil! i-o trântesc e u.
Mama tresare când îmi aude tonul, de parcă în numai trei săptămâni a și
uitat cum vorbeam. În mod straniu, ochii i se umplu de lacrimi. A început să
te uite. De asta vrea să rămâi. Ca să nu uite.
— Mamă, nu plânge! spun eu, ducându-mă s-o îmbrățișez .
E atât de slabă în brațele mele, mult mai slabă dec ât îmi amintesc. Sau
poate că nu am observat niciodată cât de fragilă a devenit.
— Nu e vorba doar de tine, draga mea, e…
Își mută privirea în altă parte, spre tata. Văd dur ere în ochii ei, o durere
pe care n-o înțeleg. Ceilalți nu suportă s-o vadă a șa. Până și tata își mută
privirea în pământ. În casă se așterne o tăcere apă sătoare.

133
Apoi îmi dau seama ce se petrece, de ce anume încea rcă ei să mă
protejeze. Vocea îmi tremură când vorbesc, punând o întrebare la care nu
vreau să aflu răspunsul:
— Unde e Shade?
Mama cedează și de-abia reușește să ajungă la scaun ul de la masa din
bucătărie înainte să înceapă să plângă în hohote. B ree și Tramy nu suportă
să privească și se întorc cu spatele. Gisa nu se mi șcă, privind podeaua de
parcă ar vrea să se înece în ea. Nimeni nu vorbește , lăsând doar lacrimile
mamei și respirația greoaie a tatei să umple locul pe care l-a ocupat cândva
fratele meu. Fratele meu, fratele meu preferat.
Mă împleticesc îndărăt din pricina durerii sufleteș ti, însă Cal mă prinde la
țanc și îmi recapăt echilibrul. Mi-aș dori să n-o f i făcut. Vreau să cad, să simt
ceva dur și real, astfel încât durerea din sufletul meu să nu fie atât de acută.
Îmi duc mâna la ureche, mângâind cele trei pietre l a care țin atât de mult. A
treia, piatra lui Shade, e rece pe pielea mea.
— Nu voiam să-ți spunem asta într-o scrisoare, șopt ește Gisa, ciupindu-și
atela. A murit înainte să sosească scutirea pentru serviciul militar.
Nevoia de a lovi ceva, de a-mi aduna furia și sufer ința într-un singur
fulger de energie mistuitoare, nu a fost niciodată mai puternică. Controleaz-
o, îmi spun în gând. Și eu îmi făceam griji că cel ca re urma să dea foc casei
avea să fie Cal; fulgerul poate fi la fel de distrugător ca o flacăr ă.
Gisa se străduiește să-și reprime lacrimile și să v orbească.
— A încercat să fugă. A fost executat. Decapitat.
Picioarele îmi cedează atât de repede, încât nici m ăcar Cal nu apucă să mă
prindă. Nu pot să aud, nu pot să văd, pot doar să simt. Suferință, șoc, durere,
întreaga lume învârtindu-se în jurul meu. Becurile bâzâie atât de tare, încât
am senzația c-o să-mi rupă capul. Frigiderul pârâie în colț, iar bateria lui
veche pulsează precum o inimă ce trage să moară. Mă tachinează, mă
necăjesc, încercând să mă facă să explodez. N-am să cedez. N-am să cedez.
— Mare, îmi șoptește Cal la ureche, cu brațele în jur ul meu, însă ar putea
la fel de bine să-mi vorbească din celălalt capăt a l țării. Mare!
Îmi scapă un suspin înfrânt și încerc să-mi recapăt răsuflarea. Îmi simt
obrajii uzi, deși nu-mi amintesc să fi plâns. Executat. Sângele îmi fierbe în
vine. E o minciună. Nu a fugit. Era în Gardă. Și ei au af lat. L-au omorât pentru
asta. L-au ucis.
Nu am mai simțit niciodată o astfel de mânie. Nici când au plecat băieții,
nici când Kilorn a venit la mine. Nici măcar atunci când i-au zdrobit mâna
Gisei.

134
Un țiuit asurzitor r ăsună în casă atunci când frigiderul, becurile și
cablurile din pereți cresc la intensitate maximă. E lectricitatea bâzâie,
făcându-mă să mă simt vie și furioasă și periculoas ă. Acum creez energie
electrică, proiectându-mi forța prin casă, exact aș a cum m-a învățat Julian.
Cal zbiară, scuturându-mă, încercând oarecum să aju ngă la mine. Dar nu
poate. Puterea e în mine și nu vreau să-i dau drumu l. E mai bună decât
durerea.
Începe să plouă cu bucăți de sticlă atunci când bec urile explodează,
pocnind ca floricelele de porumb într-un ceaun. Poc, poc, poc. Aproape că
acoperă țipetele mamei.
Cineva mă ridică în picioare cu o forță brută. Acea persoană își lipește
palmele de fața mea, ținându-mă nemișcată în timp c e vorbește. Nu ca să mă
liniștească, nu ca să empatizeze, ci ca să mă scoat ă din transă. Aș recunoaște
oriunde acea voce.
— Mare, adună-te!
Ridic privirea ca să văd o pereche de ochi verzi și un chip extrem de
îngrijorat.
— Kilorn!
— Mă gândeam eu c-aveai să te-ntorci la un moment d at, mormăie el. Am
stat cu ochii după tine.
Mâinile îi sunt aspre pe pielea mea, dar au un efec t calmant. Mă aduce
înapoi cu picioarele pe pământ, într-o lume unde fr atele meu e mort. Ultimul
bec care a supraviețuit se leagănă deasupra noastră , de-abia luminând
încăperea și pe membrii familiei mele uluite.
Însă acesta nu e singurul lucru care luminează întu nericul.
Scântei purpurii și albe dansează în jurul mâinilor mele, devenind din ce
în ce mai slabe, însă la fel de vizibile ca lumina zilei. Fulgerele mele. Nu mai
am cum să scap din asta cu o minciună.
Kilorn mă așază pe un scaun și mă privește cu un ma re semn de întrebare
pe chip. Ceilalți pur și simplu se uită la mine și, cu un junghi de tristețe, îmi
dau seama că le e teamă. Însă lui Kilorn nu îi este deloc teamă – el e mai
degrabă mânios.
— Ce ți-au făcut? tună el, ținându-și mâinile la câ țiva centimetri de mine.
Scânteile se risipesc, lăsând în urma lor doar piel e și degete tremurânde.
— Nu mi-au făcut nimic.
Mi-aș dori ca asta să fi fost vina lor. Mi-aș dori să pot trage pe altcineva la
răspundere pentru ceea ce sunt. Mă uit peste capul lui Kilorn, intersectându-
mi privirea cu cea a lui Cal. Există ceva în el car e cedează; încuviințează și
vorbește cu mine din priviri. Nu trebuie să mint în legătură cu asta.

135
— Asta e ceea ce sunt.
Kilorn se încruntă și mai tare.
— Ești una de-a lor ?
N-am mai auzit niciodată atât de multă furie, atât de mult dezgust,
înghesuite într-o singură propoziție. Simt că mor.
— Ești ?
Mama își revine prima și, fără vreo urmă de teamă, mă apucă de mână.
— Mare e fiica mea, Kilorn! exclamă ea, fixându-l c u o privire
înspăimântătoare, pe care nu am mai văzut-o nicioda tă. Știm cu toții asta!
Membrii familiei mele își murmură aprobarea, adunân du-se în jurul meu,
însă Kilorn nu e convins. Mă privește de parcă aș f i o străină, de parcă nu ne
cunoaștem de-o viață.
— Dă-mi un cuțit și rezolvăm imediat problema! mă r ăstesc eu, privindu-l
urât. Am să-ți arăt ce sânge curge prin venele mele !
Asta îl liniștește cât de cât.
— Doar că… nu înțeleg, spune el, dând înapoi.
Nici eu.
— Trebuie să-i dau dreptate lui Kilorn. Noi știm cine ești, Mare, dar…
Bree se bâlbâie, gândindu-se cum să formuleze asta. Cuvintele nu au fost
niciodată punctul lui forte.
— Cum e posibil ?
Nu prea știu ce să spun, dar îmi dau silința să le explic cât mai limpede cu
putință. Din nou, sunt extrem de conștientă de prez ența lui Cal, care ascultă
atent, așa că omit Garda și descoperirile lui Julia n, pentru a descrie cât mai
simplu cu putință ultimele trei săptămâni: deghizar ea în argintie, logodna cu
prințul Maven, lecțiile care mă ajută să mă control ez – pare ridicol, însă ei
mă ascultă cu atenție.
— Nu știm cum sau de ce, ci doar că asta este, concluzionez eu, întinzând
cealaltă mână.
Nu pot să nu observ cum Tramy se ferește.
— S-ar putea să nu aflăm niciodată ce înseamnă asta .
Mama mă strânge mai tare de mână, pentru a-și arăta sprijinul. Acest gest
mărunt face minuni pentru mine. Sunt în continuare mânioasă și extrem de
tristă, însă nevoia de a distruge ceva dispare. Îmi recapăt o parte din control,
suficient cât să-mi țin în frâu instinctele.
— Eu cred că e un miracol, murmură ea, străduindu-s e să zâmbească de
dragul meu. Mereu ne-am dorit o viață mai bună pent ru voi, iar acum am
primit-o. Bree și Tramy sunt în siguranță, Gisa n-o să trebuiască să-și facă

136
griji, noi putem trăi ferici ți, iar tu – ochii ei înlăcrima ți îi întâlnesc pe ai mei –
, tu, draga mea, vei fi specială. Ce altceva își po ate dori o mamă?
Mi-aș dori ca aceste lucruri să fie adevărate, însă scutur din cap, zâmbind
pentru mama și pentru ceilalți membri ai familiei m ele. Mint din ce în ce mai
bine și se pare că ei mă cred. Însă nu și Kilorn. E l e în continuare mânios,
încercând să-și țină în frâu o altă izbucnire.
— Cum e prințul? mă îndeamnă mama. Maven?
Mă aflu pe un teren periculos. Îl simt pe Cal ascultând cu atenție,
așteptând să audă ce am de spus despre fratele lui mai mic. Ce pot să spun ?
Că e amabil ? Că încep să-l plac ? Că încă nu știu dacă pot avea încredere în el ?
Sau, mai rău, că nu mai pot avea niciodată încreder e în cineva ?
— Nu e cum mă așteptam.
Gisa îmi observă neliniștea și se întoarce spre Cal .
— Așadar, el cine e, paznicul tău? mă întreabă ea, schimbând subiectul și
făcându-mi iute semn din ochi.
— Da, spune Cal, răspunzând în locul meu.
El știe că nu vreau să-mi mint familia, nu mai mult decât e necesar.
— Și vă cer mii de scuze, dar ar cam trebui să plec ăm.
Cuvintele lui sunt asemenea unui cuțit răsucit, îns ă trebuie să îl ascult.
— Da.
Mama se ridică odată cu mine, strângându-mă atât de tare de mână, încât
mă tem să nu o rupă.
— Desigur, noi n-o să spunem nimic.
— Niciun cuvințel, intervine tata.
Frații mei scutură și ei din cap, jurând să păstrez e tăcerea, însă chipul lui
Kilorn se transformă într-o expresie dezaprobatoare . Dintr-un motiv sau
altul, a devenit extrem de mânios și nu-mi explic d e ce. Dar și eu sunt
mânioasă. Moartea lui Shade e o durere greu de suportat.
— Kilorn?
— Mda, am să-mi țin pliscul! scuipă el.
Înainte să-l pot opri, se ridică de pe scaun și ies e ca o tornadă. Ușa se
trântește în urma lui, făcând pereții să se cutremu re. Sunt obișnuită cu
emoțiile lui Kilorn, cu rarele sale momente de disp erare, însă acest acces de
furie e ceva nou pentru el. Nu știu cum să mă compo rt.
Atingerea surorii mele mă aduce înapoi la realitate , reamintindu-mi că
acesta este un moment de rămas-bun.
— Ce ai tu e un dar, îmi șoptește ea la ureche. Nu- l irosi.
— Ai să te-ntorci, nu-i așa? mă întreabă Bree, iar Gisa se dă la o parte.
Pentru prima dată de când a plecat la război, văd t eamă în ochii săi.

137
— Acum e ști prințes ă, regulile le stabile ști tu.
Aș vrea eu.
Eu și Cal facem schimb de priviri. Îmi dau seama du pă buzele sale strânse
și după ochii întunecați care ar trebui să fie răsp unsul meu.
— Am să-ncerc, șoptesc eu cu voce spartă.
În fond, încă o minciună n-o să facă rău nimănui.
•
Când ajungem la marginea Pilonilor, cuvintele Gisei încă mă bântuie. Nu a
fost nicio urmă de acuzație în ochii ei, deși i-am luat totul. Acele cuvinte sunt
un ecou în vânt, acoperind toate celelalte lucruri. Nu-l irosi.
— Îmi pare rău pentru fratele tău, se hazardează Cal. Nu știam că…
— … era deja mort?
Executat fiindcă a dezertat. O altă minciună. Furia începe din nou să
clocotească în mine și nici măcar nu vreau s-o controlez. Însă ce pot face în
legătură cu asta? Ce pot face pentru a-mi răzbuna f ratele sau chiar și pentru
a-i salva pe ceilalți?
Nu-l irosi.
— Trebuie să mai fac o oprire.
Înainte ca însoțitorul meu să poată protesta, afișe z cel mai frumos zâmbet
al meu.
— N-o să dureze mult, îți promit.
Spre surprinderea mea, încuviințează lent pe întune ric.
•
— Un loc de muncă la Reședința Soarelui e foarte pr estigios.
Will chicotește în timp ce eu iau loc în furgoneta lui. Vechea lumânare
albastră încă arde, aruncând umbre mișcătoare în ju rul nostru. După cum
bănuiam, Farley nu mai e pe-aici.
Când mă asigur că portiera și geamurile sunt închis e, îmi cobor vocea.
— Will, nu lucrez acolo. Ei…
Spre surprinderea mea, Will ridică mâna pentru a-mi face semn să tac.
— A, știu asta. Ceai?
— Ăăă, nu.
Sunt șocată.
— Cum de…?
— Acum o săptămână, maimuțele regale au ales o regi nă și firește c-au
trebuit să difuzeze asta în orașele argintii, spune o voce din spatele perdelei.
Silueta iese la iveală, însă nu e Farley, ci un slă bănog deșirat, care trebuie
să se aplece într-o poziție ciudată pentru a nu ște rge acoperișul cu capul.
Părul său rubiniu și lung se asortează cu centura r oșie fixată peste trupul

138
său, de pe umăr până pe șold. E prins ă cu aceea și insign ă sub formă de soare
rupt în două, pe care Farley a purtat-o în transmis iunea ei. Și nu pot să nu
remarc cingătoarea plină de gloanțe strălucitoare ș i cele două pistoale. Și el
face parte din Garda Stacojie.
— Ai apărut pe toate ecranele argintiilor, lady Titanos.
Îmi pronunță titlul de parcă ar fi un blestem.
— Tu și fata Samos. Spune-mi, e atât de neplăcută p e cât pare?
— El e Tristan, unul dintre locotenenții lui Farley , intervine Will,
admonestându-l cu privirea. Tristan, vorbește frumo s!
— De ce? întreb eu pe un ton înțepat. Evangeline Sa mos e o ticăloasă
însetată de sânge.
Zâmbind, Tristan îi aruncă o privire îngâmfată lui Will.
— Nu toți sunt maimuțe, adaug eu pe un ton aproape șoptit, aducându-mi
aminte de cuvintele pe care mi le-a adresat Maven m ai devreme.
— Vorbești despre prințul cu care te-ai logodit sau despre cel care te-
așteaptă în pădure? întreabă Will pe un ton calm, d e parcă s-ar interesa de
prețul făinii.
Prin comparație cu el, Tristan o ia razna, țâșnind de pe scaunul său. Ajung
înaintea lui la portieră și întind mâinile în lătur i. Din fericire, îmi mențin
controlul. Ultimul lucru de care am nevoie e să ele ctrocutez un membru al
Gărzii Stacojii.
— Ai adus un argintiu aici? sâsâie el. Pe prinț ? Știi ce am putea face dacă l-
am lua? Ce am putea cere în schimb?
Cu toate că e mai înalt decât mine, nu mă las intim idată.
— Lasă-l în pace!
— Câteva săptămâni în lux și sângele tău e la fel d e argintiu ca al lor,
scuipă el, arătând de parcă ar vrea să mă omoare. A i de gând să mă
electrocutezi și pe mine?
Asta doare și el știe. Las mâinile jos, de teamă ca nu cumva să mă trădeze.
— Nu îl protejez pe el, ci pe tine, tâmpitul naibii! Cal e un soldat
experimentat și ar putea să dea foc întregului sat, dacă ar vrea.
Nu că ar vrea. Sper.
Tristan își duce mâna către pistol.
— Aș vrea să-l văd că-ncearcă.
Însă Will își pune o mână zbârcită pe brațul lui. A tingerea e suficientă
pentru a-l face pe rebel să se calmeze.
— Suficient, șoptește el. Mare, de ce-ai venit aici ? Kilorn e în siguranță, la
fel și frații tăi.

139
Respir u șurat ă, stând în continuare cu ochii pe Tristan. El tocm ai m -a
amenințat c-o să-l răpească pe Cal și c-o să ceară o răscumpărare. Și, dintr-
un motiv sau altul, acest lucru mă neliniștește cum plit.
— Fratele…
Un singur cuvânt rostit și deja fac eforturi.
— Shade făcea parte din Garda Stacojie.
Nu mai e o întrebare, ci un adevăr. Will își coboar ă privirea, spăsit, iar
Tristan își lasă capul în jos.
— L-au omorât pentru asta. Mi-au omorât fratele și eu trebuie să mă port
ca și când acest lucru nu mă deranjează.
— Dacă n-o faci, te vor omorî și pe tine.
— Știu asta. Când va sosi timpul, voi spune tot ce vor ei. Dar… Vocea îmi
tremură puțin. Sunt în palat, în centrul lumii lor. Sunt iute, sunt silențioasă și
pot ajuta organizația.
Tristan inspiră adânc, îndreptându-se de spate. În pofida atitudinii
mânioase de mai devreme, în ochii săi zăresc un lic ăr de mândrie.
— Vrei să ni te alături.
— Da.
Will își încleștează maxilarele, sfredelindu-mă cu privirea.
— Sper că ești conștientă în ce te bagi. Ăsta nu e doar războiul meu sau al
lui Farley sau al Gărzii Stacojii – e și al tău. Pâ nă la final. Și nu pentru a-ți
răzbuna fratele, ci pentru a ne răzbuna pe noi toți . Ne vom lupta pentru cei
de dinainte și pentru cei care vor veni.
Mâna lui noduroasă se întinde spre a mea și, pentru prima dată, observ
un tatuaj în jurul încheieturii sale: o brățară roș ie. Precum cele pe care ne
obligă ei să le purtăm. Doar că acum el o poartă pe ntru totdeauna. Face
parte din el, precum sângele din venele noastre.
— Ești alături de noi, Mare Barrow? mă întreabă el, închizându-și mâna
peste a mea.
Mai multe războaie, mai mulți morți, a spus Cal. Dar există posibilitatea ca
el să se înșele. Există posibilitatea ca noi să put em schimba lucrurile.
Îmi încordez degetele și mă țin de Will. Simt greut atea acțiunii mele,
importanța din spatele ei.
— Sunt alături de voi.
— Vom răsări, șoptește el, la unison cu Tristan.
Îmi amintesc cuvintele și le pot rosti împreună cu ei:
— Roșii ca zorii zilei.
În lumina pâlpâitoare a lumânării, umbrele noastre arată ca niște monștri
pe pereți.

140
•
Când eu și Cal ne întâlnim la periferia orașului, m ă simt cumva mai
ușoară, încurajată de decizia mea și de perspectiva lucrurilor care mă
așteaptă. Cal merge la pas cu mine, aruncându-mi di n când în când câte o
privire, însă nu spune nimic. În vreme ce eu aș sta și-n cap pentru a scoate
un răspuns de la cineva, Cal e complet opusul. Poat e că e o tactică militară pe
care a deprins-o din cărțile lui: lasă dușmanul să vină la tine.
Pentru că asta sunt eu acum. Dușmanul lui.
Cal mă dezorientează, exact ca fratele său. Ambii s unt amabili, chiar dacă
știu că sunt o roșie, chiar dacă știu că nici măcar n-ar trebui să mă bage în
seamă. Însă Cal m-a dus acasă, iar Maven a fost bun cu mine, dorindu-și să
mă ajute. Stranii băieți.
Când intrăm din nou în pădure, atitudinea lui Cal s e schimbă, devenind
deodată serios.
— Va trebui să vorbesc cu regina să-ți schimbe prog ramul.
— De ce?
— Aproape c-ai explodat acolo, spune el pe un ton b lând. Va trebui să
începi să te antrenezi cu noi, ca să ne asigurăm că așa ceva nu se va mai
întâmpla niciodată.
Julian mă antrenează. Dar până și acea voce firavă din capul meu știe că
Julian nu poate înlocui ceea ce fac Cal, Maven și E vangeline. Dacă aș învăța
chiar și numai jumătate din ceea ce știu ei, cine știe ce ajutor aș putea o feri
Gărzii? Memoriei lui Shade?
— Ei bine, dacă mă scoate de la orele de protocol, n-am să refuz.
Brusc, Cal se întoarce cu spatele la motocicleta lu i.
— Cineva ne urmărește.
Nu am de gând să-l contrazic. Simțurile de soldat a le lui Cal sunt acute,
însă ce anume l-ar putea amenința aici? De ce anume s-ar putea teme în
pădurea unui sat adormit și sărac? Un sat plin de rebeli , îmi amintesc eu.
Dar, în locul lui Farley sau al unor revoluționari înarmați, cel care iese din
frunziș e Kilorn. Am uitat cât de descurcăreț e, câ t de ușor se poate mișca pe
întuneric.
Mâinile lui Cal se sting într-un norișor de fum.
— A, tu…
Kilorn își dezlipește privirea de pe mine și îi aru ncă o căutătură urâtă lui
Cal, după care își înclină capul într-o plecăciune ironică.
— Vă rog să mă scuzați, Înălțimea Voastră.
În loc să încerce să nege asta, Cal se îndreaptă uș or de spate, adoptând o
poziție regală. Nu îi răspunde și își vede în conti nuare de înlăturarea

141
frunzelor de pe motocicletă. Însă simt că stă cu ochii pe mine, urmărind
fiecare vorbă între mine și Kilorn.
— Chiar faci asta? întreabă Kilorn, semănând cu un animal rănit. Chiar
pleci? Să fii una dintre ei?
Cuvintele astea ustură mai tare ca o palmă. Asta nu e o alegere , vreau să-i
spun.
— Ai văzut ce s-a întâmplat acolo, ce pot să fac. E i mă pot ajuta.
Până și eu sunt surprinsă de cât de ușor îmi iese m inciuna asta. Într-o zi
s-ar putea să mă mint chiar și pe mine, să mă păcăl esc că sunt fericită.
— Sunt acolo unde trebuie să fiu.
El clatină din cap, apucându-mă de mână, de parcă a r putea să mă tragă
înapoi în trecut, unde grijile noastre erau simple.
— Locul tău e aici.
— Mare.
Cal așteaptă răbdător, rezemându-se de scaunul moto cicletei sale, însă
vocea lui e fermă – un avertisment.
— Trebuie să plec.
Încerc să trec de Kilorn, să-l las în urmă, însă el nu-mi dă voie. Mereu a
fost mai puternic decât mine. Și oricât de tare mi- aș dori să mă oprească, nu
se poate întâmpla și cu asta, basta.
— Mare, te rog…
Un val de căldură ne învăluie ca o rază de soare ma i puternică.
— Dă-i drumul! mârâie Cal, apărând lângă mine.
Căldura vine dinspre el și aproape că face aerul să tremure. Calmul pe
care se străduiește să-l mențină începe să scadă, a menințând să se
dezlănțuie.
Kilorn îi râde în față, dorindu-și să-l provoace. Î nsă el seamănă cu mine;
noi suntem hoți, noi suntem șobolani. Noi știm când să luptăm și când să
fugim. Șovăind, dă înapoi, trăgându-și degetele pes te brațul meu. Asta ar
putea fi ultima oară când ne vedem.
Aerul se răcește, însă Cal nu se îndepărtează. Sunt logodnica fratelui său –
trebuie să mă protejeze.
— Ai negociat și pentru mine, pentru a mă scuti de încorporare, spune
Kilorn, pe un ton blând, înțelegând într-un final p rețul pe care l-am plătit. Ai
un obicei de a încerca să mă salvezi.
De-abia reușesc să scutur din cap și mă văd nevoită să-mi pun casca
pentru a-mi ascunde lacrimile. Târșâindu-mi picioar ele, îl urmez pe Cal spre
motocicletă și mă sui în spatele lui.

142
Kilorn merge cu spatele, tresărind când Cal turează motorul. Apoi îmi
rânjește, trăsăturile sale transformându-se într-o expresie care obișnuia să
mă facă să vreau să-i trag un pumn.
— Am să-i transmit lui Farley salutările tale.
Motocicleta mugește ca o bestie, ducându-mă departe de Kilorn, de
Pilonii și de fosta mea viață. Teama curge prin ven ele mele ca o otravă, până
când sunt speriată din cap până-n picioare. Însă nu pentru mine. Nu acum.
Mă tem pentru Kilorn, pentru prostia pe care are de gând s-o facă.
Se duce s-o găsească pe Farley. Și o să i se alăture.

143
CINCISPREZECE
A doua zi dimineață, când deschid ochii, observ o s iluetă întunecată stând
lângă patul meu. Gata, până aici mi-a fost. Am plecat, am încălcat r egulile, iar
acum o să mă omoare pentru asta.
Însă n-am de gând să mă dau bătută fără luptă.
Înainte ca silueta să apuce să mă lovească, sar din pat, pregătită să mă
apăr. Mușchii mi se încordează în timp ce în interi orul meu prinde viață acel
bâzâit încântător. Însă, în locul unui asasin, mă t rezesc că dau nas în nas cu o
uniformă roșie. Și o recunosc pe femeia care o poar tă.
Walsh arată exact ca acum câteva secunde, cu toate că eu sigur nu mai
arăt. Stă lângă un cărucior metalic pe care se află ceai, pâine și o multitudine
de mâncăruri pentru micul dejun. Mereu o cameristă harnică, nu scoate
niciun cuvânt, însă ochii ei țipă la mine. Se uită lung la mâna mea, unde în
jurul degetelor dansează bine cunoscutele scântei. Îmi frec mâinile, până ce
acestea dispar înapoi în pielea mea.
— Îmi pare atât de rău! exclam eu, îndepărtându-mă de ea.
Ea tace în continuare.
— Walsh…
Însă ea preferă să-și facă de treabă cu mâncarea. A poi, spre mare mea
surpriză, rostește pe mutește cinci cuvinte pe care am început să le știu ca
pe o rugăciune – sau ca pe un blestem. Răsar, roșie ca zorii zilei.
Înainte să-i pot răspunde, înainte ca șocul să mi s e citească pe chip, Walsh
îmi împinge o ceașcă de ceai în mână.
— Așteaptă…
Întind mâna, însă ea se ferește, făcând o plecăciun e adâncă.
— Milady, spune ea pe un ton înțepat, punând punct conversației noastre.
O urmăresc cum iese din cameră și mă lasă doar cu e coul cuvintelor ei
nerostite.
Walsh face parte din Garda Stacojie.
Ceașca de ceai e rece în mâna mea. Straniu de rece.
Mă uit în jos și observ că nu e plină de ceai, ci d e apă. Iar pe fundul ceștii
se află o bucățică de hârtie care împrăștie cerneal ă. În timp ce citesc mesajul,
cerneala se dizolvă și distruge orice urmă existent ă, până ce nu mai rămâne
decât un lichid cenușiu și o bucată de hârtie albă și încrețită. Nicio dovadă a
primului meu act de rebeliune.
Mesajul nu e greu de re ținut, c ăci e format din trei cuvinte.

144

La miezul nopții.

Gândul că am o legătură atât de apropiată cu grupul ar trebui să mă
liniștească, însă, din cine știe ce motiv, mă treze sc că mă ia cu fiori. Poate că
nu sunt urmărită doar de camerele de supraveghere.
Și nu e singurul bilet care mă așteaptă. Noul meu p rogram se află pe
noptieră, scris cu acea caligrafie exasperant de pe rfectă a reginei.

06 :30 – micul dejun
07 :00 – antrenament
10 :00 – protocol
11 :30 – prânz de gală
13 :00 – protocol
14 :00 – lecții
18 :00 – cină

Lucas te va însoți la toate. Programul nu poate fi negociat.

MS Regina Elara

— Carevasăzică, te-au băgat în sfârșit la antrename nte? îmi surâde Lucas
cu o urmă de mândrie, în timp ce mă conduce la prim a mea sesiune. Ai fost
ori prea cuminte, ori prea obraznică.
— Câte puțin din amândouă.
Mai mult obraznică , gândesc eu, aducându-mi aminte de episodul
petrecut ieri-seară acasă la mine. Știu că noul meu program e opera lui Cal,
însă nu mă așteptam să acționeze atât de iute. Ca s ă fiu sinceră, sunt
entuziasmată că voi începe antrenamentele. Dacă sea mănă cu ceea ce am
văzut că fac Maven și Cal, mai ales în ceea ce priv ește controlul puterilor, voi
fi cu mult în urmă, însă cel puțin voi avea cu cine să vorbesc. Și, dacă sunt cu
adevărat norocoasă, Evangeline va cădea grav bolnav ă și va rămâne la pat
pentru tot restul vieții ei nefericite.
Lucas clatină din cap, chicotind.
— Fii pregătită! Instructorii sunt celebri fiindcă i-au făcut praf până și pe
cei mai puternici soldați. N-o să le placă deloc im pertinența ta.
— Mie n-o să-mi placă deloc să fiu făcută praf, rip ostez eu. Cum au fost
antrenamentele tale?

145
— Păi, am intrat direct în armată la vârsta de nouă a ni, a șa c ă experien ța
mea a fost un pic diferită, spune el, și privirea i se întunecă când își
amintește de acele zile.
— Nouă ani ?
Această idee mi se pare imposibilă. Cu sau fără put eri, acest lucru nu
poate fi adevărat.
Însă Lucas ridică din umeri, de parcă ar fi o nimic a toată.
— Frontul e cel mai bun loc pentru antrenamente. Pâ nă și cei doi prinți s-
au antrenat o perioadă pe front.
— Dar acum tu ești aici, spun eu.
Privirea îmi zăbovește pe uniforma lui Lucas, pe ne grul și argintiul
securității.
— Nu mai ești soldat.
Pentru prima dată, zâmbetul ironic al lui Lucas dis pare cu desăvârșire.
— E extenuant, recunoaște el, mai mult pentru sine decât pentru mine.
Bărbații nu sunt făcuți să reziste prea mult în răz boi.
— Și roșiii sunt? mă trezesc eu întrebând.
Bree, Tramy, Shade, tata, tatăl lui Kilorn. Și mii de alți oameni. Milioane.
— Ei rezistă mai bine decât argintiii într-un război?
Când ajungem la ușa sălii de antrenamente, Lucas îm i răspunde într-un
final, dându-mi senzația că se simte ușor stânjenit .
— Așa funcționează lumea. Roșiii slujesc, roșiii mu ncesc, roșiii se luptă.
La asta se pricep. Asta sunt meniți să facă.
Trebuie să-mi mușc limba pentru a nu mă răsti la el .
— Nu toată lumea e specială.
Încep să clocotesc de furie, însă nu îi adresez nic iun cuvânt. Să-mi pierd
cumpătul, chiar și cu el, nu m-ar ajuta prea tare.
— Mă descurc de-aici, spun eu pe ton înțepat.
Lucas observă că nu mă simt în largul meu și se înc runtă. Când vorbește,
o face în șoaptă și rapid, ca și când nu-și dorește să fie auzit.
— Nu îmi permit luxul întrebărilor, murmură el.
Ochii lui negri îi fixează pe ai mei cu subînțeles.
— Și nici tu, adaugă el.
Mi se strânge inima, îngrozită de cuvintele sale și de înțelesul lor ascuns.
Lucas știe că ceea ce i s-a spus despre mine nu e t otul.
— Lucas…
— Nu se cuvine să pun întrebări.
Își încrețește fruntea, încercând să mă facă să înț eleg, încercând să mă
liniștească.

146
— Lady Titanos.
Titlul sună mai ferm ca oricând, devenind atât scut ul meu, cât și arma
reginei.
Lucas nu va pune întrebări. În pofida ochilor săi negri, a sângelui său
argintiu, a familiei lui pe nume Samos, el nu va tr age de firul care ar putea să
dezvăluie existența mea.
— Milady, vă recomand să vă țineți de program.
Face un pas înapoi, mai formal decât l-am văzut vre odată. Cu o mișcare a
capului, arată spre ușa la care așteaptă un asisten t roșu.
— Am să vin să vă iau după antrenament.
— Lucas, îți mulțumesc, e tot ce reușesc să îngaim.
Mi-a oferit mai multe decât știe.
Asistentul îmi întinde un costum elastic, negru cu dungi purpurii și
argintii. Îmi indică o încăpere mică, unde mă schim b repede. Costumul îmi
aduce aminte de vechile mele haine, pe care obișnui am să le port în Pilonii.
Uzate de trecerea timpului, însă curate și suficien t de mulate pentru a nu mă
încetini.
Când intru în sala de antrenament, sunt conștientă că toată lumea e cu
ochii pe mine, ca să nu mai vorbim de zecile de cam ere de supraveghere.
Podeaua pare moale și flexibilă și îmi amortizează fiecare pas. O lucarnă
imensă se înalță deasupra noastră, dezvăluind cerul estival, albastru și plin
de nori, care mă ia în derâdere. Șiruri de scări șe rpuitoare leagă cele câteva
niveluri excavate în pereții mari, la înălțimi dife rite și cu echipamente
diferite. În sală se află numeroase ferestre, iar u na știu sigur că dă spre sala
de clasă a lui lady Blonos. Încotro dau celelalte s au cine ne-ar putea urmări
prin ele, habar nu am.
Ar trebui să mă simt agitată, având în vedere că am intrat într-o încăpere
plină de războinici adolescenți, cu toții mai bine pregătiți decât mine. În
schimb, mă gândesc la insuportabilul țurțur din oas e și metale cunoscut
drept Evangeline Samos. Nici bine nu ajung la jumăt atea sălii, că și deschide
gura, scuipând venin.
— Ai absolvit deja orele de protocol? Ai reușit în sfârșit să stăpânești arta
de a sta cu picioarele încrucișate? zâmbește ea iro nic, sărind de pe un aparat
de ridicat greutăți.
Părul ei argintiu e legat la spate într-o cosiță co mplicată, pe care i-aș
tunde-o cu mare plăcere, însă renunț la această ide e când îi văd lamele
ascuțite și letale care îi atârnă la brâu. La fel c a mine, la fel ca toți ceilalți,
poartă un costum pe care se regăsesc culorile casei ei. În negru și argintiu
pare letală.

147
Sonya și Elane o flancheaz ă cu zâmbete ironice trase la indigo. Acum, că
nu mă mai intimidează, se pare că încearcă să se de a bine pe lângă viitoarea
regină.
Îmi dau toată silința să le ignor și mă trezesc că îl caut din priviri pe
Maven. Îl zăresc într-un colț, separat de ceilalți. Cel puțin putem fi singuri
împreună. În urma mea aud șoapte, de vreme ce mai mult de do isprezece
adolescenți nobili mă urmăresc îndreptându-mă spre el. Câțiva își înclină
capetele, încercând să fie politicoși, însă cei mai mulți par precauți. Fetele
sunt cele mai agitate; la urma urmei, le-am furat u nul dintre prinți.
— Ți-a luat cam mult, chicotește Maven când mă așez lângă el.
Se pare că nu face parte din mulțime și nici nu-și dorește asta.
— Dacă nu te-aș cunoaște, aș zice că încercai să st ai departe de noi.
— De o persoană în special, îi răspund eu, aruncând o privire spre
Evangeline.
Evangeline se întreține cu admiratorii săi în aprop iere de peretele cu
ținte, unde se dă în spectacol pentru ciracii ei. C uțitele șuieră prin aer,
înfigându-se fix în mijlocul țintelor.
Maven mă privește cum o studiez pe Evangeline.
— Când o să ne-ntoarcem în capitală, n-o să trebuia scă s-o vezi atât de
des, murmură el. Ea și Cal vor fi extrem de ocupați cu turneul prin țară,
îndeplinindu-și îndatoririle. Desigur, și noi le vo m avea pe ale noastre.
Perspectiva de a fi cât mai departe de Evangeline e încântătoare, însă, de
asemenea, îmi amintește de ceasul care ticăie neînd uplecat împotriva mea.
Curând, voi fi forțată să las în urmă Reședința Soa relui, valea râului și
familia.
— Știi cumva când tu… mă bâlbâi eu, după care mă co rectez. Vreau să zic,
când noi ne vom întoarce în capitală?
— După Balul de Rămas-Bun. Ți s-a spus despre el, n u-i așa?
— Da, mama ta l-a menționat în treacăt, iar lady Bl onos încearcă să mă-
nvețe să dansez…
Mă opresc brusc, simțindu-mă stânjenită. Lady Blono s a încercat ieri să
mă învețe câțiva pași, însă am sfârșit prin a mă du ce grămadă la pământ.
Furatul îmi iese bine, însă, aparent, dansatul mă d epășește.
— În fine, subliniez cuvântul încearcă.
— Nu-ți face griji, nu noi o să trebuiască s-avem de- a face cu cea mai
îngrozitoare parte a balului.
Ideea de a dansa mă înspăimântă, însă înghit cu put ere pentru a alunga
această temere.
— Dar cine?

148
— Cal, spune el, fără să șov ăie. Fratele meu trebuie să tolereze extrem de
multe conversații absurde și să danseze cu o mulțim e de fete sâcâitoare. Îmi
aduc aminte anul trecut…
Se oprește și începe să râdă.
— Sonya Iral nu făcea decât să umble după el, între rupându-i dansurile și
încercând să-l târască după ea pentru puțină distracție. A trebuit să intervin
și s-o suport vreme de două cântece, pentru a-i ofe ri lui Cal un moment de
liniște.
Gândul celor doi frați uniți împotriva unei legiuni de fete disperate mă
face să râd, gândindu-mă la toate lucrurile prin ca re au trebuit să treacă
pentru a se salva unul pe celălalt. Dar în timp ce surâsul meu se extinde,
zâmbetul lui Maven pălește.
— Bine măcar că de data asta o avem pe Samos la bra țul lui. Fetele
celelalte nu vor îndrăzni să se pună cu ea.
Pufnesc, aducându-mi aminte de strânsoarea ei puter nică pe brațul meu.
— Bietul Cal!
— Și cum a fost vizita ta de ieri? mă întreabă el, referindu-se la plimbarea
mea până acasă.
Așadar, Cal nu l-a pus la curent.
— Dificilă.
E singurul fel în care pot să o descriu. Acum, fami lia mea știe ce sunt, iar
Kilorn s-a băgat singur în cușca leilor. Și, desigu r, Shade e mort.
— Unul dintre frații mei a fost executat, chiar îna inte să primească
scutirea.
Maven își schimbă poziția lângă mine și mă aștept s ă se simtă prost. La
urma urmei, oamenii lui au fost cei care au făcut-o . Însă își pune o mână
peste umărul meu.
— Mare, îmi pare atât de rău! Sunt sigur că nu a me ritat-o.
— Nu, nu a meritat-o, șoptesc eu, aducându-mi amint e de ce a murit
fratele meu.
Acum, eu am pornit pe același drum.
Maven mă privește atent, de parcă încearcă să desci freze secretul din
ochii mei. Pentru prima dată sunt bucuroasă de lecț iile lui Blonos, altminteri
aș presupune că Maven poate să citească gândurile o amenilor la fel de bine
ca regina. Dar nu, e sută la sută piroman. Foarte p uțini argintii moștenesc
puterile mamelor și nimeni n-a avut vreodată mai mu lt de o abilitate.
Așadar, secretul meu, noua mea loialitate față de G arda Stacojie, e doar al
meu.

149
Când Maven întinde mâna pentru a mă ajuta să mă rid ic, o accept. În jurul
nostru, ceilalți se încălzesc, cei mai mulți întinz ându-se sau alergând prin
sală, însă câțiva sunt mult mai impresionanți. Elan e apare și dispare din
câmpul vizual în timp ce distorsionează lumina din jurul ei, până ce dispare
cu totul. Un țesevânt, Oliver din Casa Laris, creea ză un vârtej în miniatură,
stârnind particule de praf. Sonya face schimb de lo vituri cu Andros Eagrie,
un băiat mic de statură, dar musculos, care are vre o optsprezece ani.
Asemenea tuturor mătăsoșilor, Sonya e înzestrată cu agilitate și ar trebui să-
l pună la pământ în două secunde, însă Andros îi pa rează lovitură după
lovitură într-un dans violent. Argintiii din Casa E agrie sunt clarvăzători, ceea
ce înseamnă că pot vedea viitorul apropiat, iar And ros se folosește din plin
de abilitatea lui. Niciunul dintre ei nu pare să ia să câștigător, participând
mai degrabă la un joc de echilibru, decât de forță.
Imaginează-ți ce pot face cu adevărat. Atât de capabili, atât de puternici.
Iar aceștia sunt doar copiii. Și, uite-așa, speranț a mi se risipește în vânt,
transformându-se în teamă.
— Alinierea, rostește o voce aproape imperceptibilă .
Noul meu instructor intră fără să facă zgomot. Cal e lângă el, iar în spatele
lor merge un telekinetic din Casa Provos. Ca un bun soldat, Cal merge în pas
cu instructorul, care pare mic de statură și cumint e prin comparație cu el.
Pielea lui palidă e brăzdată de riduri, iar părul e la fel de alb ca hainele pe
care le poartă, o dovadă a adevăratei sale vârste ș i case. Casa Arven, casa
tăcută , îmi aduc eu aminte, gândindu-mă la lecțiile mele. O casă importantă,
plină de putere și de forță și toate lucrurile în c are argintiii cred. Ba chiar
mi-l amintesc pe instructor încă de dinainte să fi devenit Mareena Titanos,
de când eram mică. El supraveghea execuțiile televi zate din capitală,
domnind peste roșiii și chiar și peste argintiii co ndamnați la moarte. Iar
acum înțeleg de ce l-au ales pe el s-o facă.
Haven devine din nou vizibilă, în timp ce vârtejul moare în mâinile lui
Oliver. Cuțitele lui Evangeline cad brusc pe jos și până și eu mă simt
învăluită de o mantie care îmi înăbușă simțul elect ric.
El e Rane Arven, instructorul, călăul, amuțitorul. El îi poate transforma pe
argintii în ceea ce ei urăsc cel mai mult: în roșii . El le poate opri puterile. El îi
poate face să fie normali.
În timp ce rămân cu gura căscată, Maven mă trage în spatele său, iar Cal
se așază în fața rândului nostru. Evangeline conduc e rândul de lângă noi și,
pentru prima oară, nu pare a fi interesată de mine. Stă cu ochii pe Cal, care
se pregătește și care pare să se simtă în largul lu i la postul de comandă.

150
Arven nu se deranjează să mă prezi nte. De fapt, nici nu pare să observe că
particip la sesiunea lui.
— Alergați! ne poruncește cu o voce groasă și dură.
Bun. Ceva ce pot și eu să fac.
Pornim în marș, fiecare în rândul său, ocolind sala în pas alergător, într-o
tăcere binecuvântată. Iuțesc pasul, bucurându-mă de exercițiul după care
am tânjit atât de mult, până ce trec în viteză pe l ângă Evangeline. Apoi
rămâne doar Cal lângă mine, care dictează ritmul pe ntru ceilalți. Îmi surâde
și mă urmărește cum alerg. Asta e ceva ce pot face, ceva de care chiar mă
bucur.
Am o senzație ciudată sub picioare, din cauza podel ei căptușite care se
mișcă la fiecare pas, însă sângele care îmi bubuie în urechi, sudoarea și
ritmul susținut îmi sunt cunoscute. Dacă închid och ii, pot pretinde că sunt
înapoi în sat, alături de Kilorn și de frații mei, sau doar de una singură. Pur și
simplu liberă.
Asta până când o secțiune a peretelui țâșnește brus c, izbindu-mă în
stomac.
Cad grămadă la pământ, însă ceea ce mă doare e mând ria. Grupul de
alergători se ferește, iar Evangeline îmi aruncă un zâmbet satisfăcut peste
umăr, bucurându-se că am rămas în urmă. Doar Maven încetinește,
așteptându-mă să îl ajung din urmă.
— Bun venit la antrenament! chicotește el, urmărind u-mă cum mă
dezlipesc de obstacolul care mi-a ieșit în cale.
În sală, alte părți ale peretelui se mișcă, formând bariere pentru
alergători. Toți ceilalți se descurcă fără niciun p ic de efort; sunt obișnuiți cu
asta. Cal și Evangeline conduc grupul, ocolind fiec are obstacol care le iese în
drum. Cu coada ochiului observ că telekineticul Pro vos manipulează diferite
părți ale peretelui, făcându-le să se miște. Ba chi ar îmi dă senzația că mă
fixează cu un zâmbet satisfăcut.
Rezist tentației de a mă lua de telekinetic și porn esc în pas alergător.
Maven aleargă lângă mine, dar fără să mă întreacă v reodată cu mai mult de
jumătate de metru, ceea ce mă cam irită. Îmi măresc pasul, până ce sprintez
și ocolesc cât pot de bine obstacolele. Însă Maven nu e precum agenții de
securitate de acasă – îmi este dificil să-l întrec.
Când terminăm turele, Cal e singurul care nu a tran spirat. Până și
Evangeline pare terminată, însă își dă toată silinț a să ascundă asta. Respir
sacadat, însă sunt mândră de mine. În pofida începu tului dificil, am reușit să
țin pasul cu ceilalți.

151
Instructorul A rven ne analizează pre ț de câteva clipe, z ăbovind cu
privirea asupra mea, înainte să se întoarcă spre te lekinetic.
— Theo, te rog să scoți țintele de tragere, spune e l, folosind din nou un
ton de-abia perceptibil.
Ca și când ai da perdeaua la o parte pentru a lăsa soarele să intre, simt
cum puterile mele îmi năvălesc în trup.
Asistentul telekinetic flutură din mână, dând la o parte o secțiune a
podelei și scoțând la iveală acel pistol ciudat pe care l-am văzut de la
fereastra clasei lui Blonos. Îmi dau seama că nu e un pistol, ci mai degrabă
un cilindru. Numai puterea telekineticului îl face să se miște, nu vreo
tehnologie avansată. Puterile sunt tot ceea ce ei posedă.
— Lady Titanos, murmură Arven, făcându-mă să mă înfio r. Înțeleg că
aveți o abilitate interesantă.
Vorbește despre fulgerele mele, de scânteile distru gătoare albe și
purpurii, însă mă gândesc imediat la ceea ce mi-a z is Julian ieri. Eu nu
manipulez pur și simplu, eu pot crea. Sunt specială .
Toți ochii se întorc spre mine, însă strâng din din ți și încerc să devin
puternică.
— E interesantă, dar nu inedită, domnule instructor , comentez eu. Sunt
foarte nerăbdătoare să învăț mai multe despre ea.
— Puteți începe chiar acum, spune instructorul, iar telekineticul din
spatele lui se încordează.
Exact în acel moment, una dintre țintele pentru min gi se ridică în aer, mai
iute decât credeam că e cu putință.
Controlează-te ! îmi spun în gând, repetând cuvintele lui Julian.
Concentrează-te !
De data asta simt atracția când extrag electricitat ea din aer și de undeva
din interiorul meu. Aceasta se manifestă în mâinile mele, prinzând viață sub
forma unor mici scântei. Însă mingea lovește podeau a înainte s-o pot arunca,
scânteile ei împrăștiindu-se pe jos și dispărând. E vangeline râde pe
înfundate în spatele meu, însă, când mă întorc să î i arunc o privire
reprobatoare, dau ochi în ochi cu Maven. El încuvii nțează din cap de-abia
perceptibil, îndemnându-mă să încerc din nou. Și, l ângă el, Cal își
împreunează brațele la piept, cu o expresie indesci frabilă.
O altă țintă țâșnește în sus, răsucindu-se în aer. Scânteile apar mai repede
acum, luminoase și pline de viață în timp ce ținta ajunge în vârf. La fel cum s-
a întâmplat și în prezența lui Julian, îmi strâng m âna pumn și, simțind valul
de putere care mă străbate, arunc.

152
Un minunat arc de lumină distructivă love ște laterala țintei. Aceasta se
spulberă într-un milion de bucățele, fumegând și sc ânteind atunci când
lovesc podeaua cu un trosnet puternic.
Nu pot să nu zâmbesc, mulțumită de mine însămi. În spatele meu, Maven
și Cal aplaudă, la fel ca alți câțiva copii. Eviden t, Evangeline și prietenii ei nu
fac nicio mișcare – aproape că par insultați de vic toria mea.
Însă instructorul Arven nu spune nimic, nici măcar nu catadicsește să mă
felicite. Pur și simplu se uită peste mine, spre re stul grupului.
— Următorul!
•
Instructorul ne face să muncim până la epuizare, ob ligându-ne să trecem
prin runde peste runde de exerciții menite să ne pe rfecționeze puterile.
Desigur, eu rămân în urmă la toate, dar, de asemene a, simt că fac progrese.
Când sesiunea ia sfârșit, sunt transpirată și tot c orpul mă doare. Lecția lui
Julian e o binecuvântare și îmi permite să stau jos , pentru a-mi recăpăta
puterile. Dar nici măcar sesiunea din acea dimineaț ă nu mă poate epuiza
întrutotul – se apropie miezul nopții. Cu cât trece timpul mai repede, cu atât
ajung mai aproape de miezul nopții. Cu atât ajung m ai aproape de a face
următorul pas, de a prelua controlul asupra destinu lui meu.
Julian nu îmi observă neliniștea, probabil din cauz ă că e adâncit într-un
teanc de cărți proaspăt legate. Toate au aproape do i centimetri și jumătate
grosime și sunt etichetate elegant, având doar anul înscris și nimic altceva.
N-am idee ce anume conțin.
— Ce sunt astea? îl întreb, ridicând una.
Înăuntru e o harababură de liste: nume, date, locur i – și cauzele morții.
Cele mai multe sunt din pricina pierderilor masive de sânge, dar, din când în
când, mai zăresc „boală”, „sufocare”, „înec” și alt e câteva detalii specifice și
înfiorătoare. Când îmi dau seama ce anume citesc, s ângele îmi îngheață în
vine.
— O listă de decese.
Julian încuviințează.
— Fiecare persoană care a murit luptând în Războiul Lacuștrilor.
Shade, gândesc eu, simțind cum mi se întoarce stomacul pe dos. Ceva îmi
spune că numele lui nu va fi consemnat într-unul di ntre aceste registre.
Dezertorii nu primesc onoarea unui rând de cerneală . Mânioasă, îmi las
mintea să se întindă spre lampa de birou care îmi l uminează registrul.
Curentul electric din ea mă atrage, la fel de famil iar ca propriul meu puls.
Folosindu-mă doar de puterea minții, o aprind și o sting, sincronizând jocul
cu bătăile neregulate ale inimii mele.

153
Julian se uită la mine și strânge din buze.
— Mare, s-a întâmplat ceva? întreabă el pe un ton i ronic.
Da, multe.
— Nu-mi place această schimbare de program, spun eu î n schimb, lăsând
lampa în pace.
Nu e o minciună, dar nici adevărul.
— N-o să ne mai putem antrena.
El nu face decât să ridice din umeri, făcând ca veș mintele lui de culoarea
pergamentului să se miște odată cu acest gest. Aces tea arată cumva mai
murdare, de parcă se transformă în paginile cărțilo r lui.
— Din câte am auzit, ai nevoie de mai mult ajutor d ecât îți pot eu oferi.
Scrâșnesc din dinți, mestecând cuvintele înainte să le pot scuipa.
— Ți-a spus Cal ce s-a întâmplat?
— Da, mi-a spus, răspunde Julian pe un ton liniștit . Și are dreptate. Nu-l
învinui pentru asta.
— Pot să-l învinuiesc pentru ce am eu chef! pufnesc , aducându-mi aminte
de manualele de război și moarte care erau împrăști ate peste tot în camera
lui. E leit ceilalți.
Julian deschide gura să spună ceva, însă se răzgând ește în ultimul
moment și își vede în continuare de cărțile lui.
— Mare, ceea ce facem noi nu prea ar putea fi consi derat antrenament. În
plus, te-ai descurcat foarte bine la sesiunea pe ca re ai avut-o azi.
— Ai văzut-o? Cum?
— Am cerut permisiunea să o urmăresc.
— Poftim…?
— Nu contează, spune el, privindu-mă fix.
Vocea îi devine brusc melodioasă și zumzăie datorit ă vibrațiilor profunde
și relaxante. Expirând, îmi dau seama că are drepta te.
— Nu contează, repet eu.
Deși el nu vorbește, un ecou al vocii lui Julian în că plutește în aer precum
o briză mângâietoare.
— Așadar, ce facem azi?
Julian zâmbește amuzat.
— Mare.
Vocea îi redevine normală, simplă și familiară. Alu ngă ecourile, care se
ridică de pe mine precum un nor.
— Ce… ce naiba a fost asta?

154
— Să -nțeleg c ă lady Blonos nu ți -a vorbit prea mult la lec ții despre Casa
Jacos? întreabă el, zâmbind în continuare. Sunt sur prins că nu ai întrebat
niciodată.
E adevărat, nu m-am întrebat niciodată care e puter ea lui Julian. Mereu
am crezut că era ceva insignifiant, întrucât el nu pare la fel de pompos
precum ceilalți – însă se pare că nu e deloc adevăr at. E mult mai puternic și
mai periculos decât credeam eu.
— Poți controla oameni. Ești exact ca ea.
Gândul ca Julian, un simpatizant, o persoană amabil ă, să semene oricât de
puțin cu regina mă face să mă înfior.
Se pare că nu îl deranjează acuzația mea, căci își întoarce atenția din nou
la cartea sa.
— Nu, nu sunt. Nu posed nici forța și nici brutalit atea ei.
Julian oftează și continuă să îmi explice:
— Suntem numiți cântăreți. Sau, mă rog, am fi numiț i așa, dacă ar exista
mai mulți ca noi. Eu sunt ultimul din casa mea și u ltimul cu, mă rog,
abilitatea mea. Nu pot citi gânduri, nu pot control a oameni, nu pot să îți
vorbesc prin telepatie. Dar pot cânta – atât timp c ât cineva mă aude, atât
timp cât îi pot privi în ochi –, îi pot face pe oam eni să acționeze după bunul
meu plac.
Sunt îngrozită. Chiar și Julian …
Fac un pas înapoi, dorind să pun distanță între min e și el. El observă,
desigur, dar nu pare furios.
— Faci bine că n-ai încredere în mine, murmură el. Nimeni nu are. Există
un motiv bine întemeiat pentru care singurii mei pr ieteni sunt cuvintele
scrise. Însă vreau să știi că nu mă folosesc de put erea mea decât atunci când
e absolută nevoie, și nu am făcut-o niciodată cu ră utate.
Julian pufnește, râzând pe un ton amar.
— Dacă aș vrea, m-aș putea folosi de ea pentru a pu ne mâna pe tron.
— Dar n-ai făcut-o.
— Nu. Și nici sora mea, indiferent de ceea ce spun ceilalți.
Mama lui Cal.
— Se pare că nimeni nu spune nimic despre ea. În fine , nu mie.
— Oamenilor nu le place să vorbească despre regine decedate! mi-o
trântește el, întorcându-se cu spatele la mine într -o mișcare lină. Însă au
vorbit când trăia. Coriane Jacos, Regina Cântăreață .
Nu l-am mai văzut niciodată pe Julian să se comport e așa. De obicei e
tăcut, calm, poate puțin obsedat, dar niciodată fur ios. Niciodată atât de rănit.

155
— Știi, n -a fost aleasă prin Turneul Reginelor. Nu ca Elara, ca Evangeline
sau ca tine. Nu, Tibe s-a însurat cu sora mea deoar ece o iubea, la fel cum și
ea îl iubea pe el.
Tibe. Pare ridicol să îl strigi pe Tiberias Calore al VI -lea, Regele Nortei,
Flacăra Nordului, cu un nume format din mai puțin d e zece silabe. Însă și el a
fost cândva tânăr. Era aidoma lui Cal, un băiat năs cut să devină rege.
— O urau fiindcă noi proveneam dintr-o casă inferio ară, fiindcă nu aveam
forță, putere sau toate celelalte tâmpenii în care cred oamenii ăia, continuă
Julian, privind în continuare în altă parte.
Umerii i se ridică odată cu fiecare respirație.
— Iar când sora mea a devenit regină, a amenințat s ă schimbe toate astea.
Ea era bună, miloasă, o mamă care îl putea educa pe Cal să devină regele de
care această țară avea nevoie pentru a ne uni. Un r ege care nu s-ar teme de
schimbare. Însă acest lucru nu s-a materializat nic iodată.
— Știu cum e să pierzi un frate, murmur eu, amintin du-mi-l pe Shade.
Încă nu-mi vine să cred, e ca și cum toată lumea mă minte și el e acum
acasă, viu și nevătămat. Însă știu că nu e adevărat . Și, undeva, trupul
decapitat al fratelui meu e o dovadă a acestui orib il adevăr.
— Am aflat aseară. Fratele meu a murit pe front.
Julian se întoarce în sfârșit spre mine, cu ochii î mpăienjeniți.
— Mare, îmi pare rău. N-am știut.
— N-aveai de unde să știi. Armata nu raportează exe cuțiile în cărțuliile
sale.
— Executat?
— Pentru dezertare.
Acest cuvânt are gust de sânge, de minciună.
— Chiar dacă n-ar fi făcut niciodată așa ceva.
După un lung moment de tăcere, Julian își pune o mâ nă pe umărul meu.
— Mare, se pare că avem mai multe lucruri în comun decât crezi.
— Ce vrei să spui?
— Tot ei mi-au asasinat sora. Le-a stat în cale și pur și simplu a fost dată
la o parte.
Julian tace pentru câteva secunde, după care șopteș te:
— Și o vor face din nou. Îi vor elimina pe toți cei care trebuie să dispară.
Inclusiv pe Cal, ba chiar și pe Maven, și mai ales pe tine.
Mai ales pe mine. Fetița cu fulgerele.
— Julian, credeam că voiai să schimbi lucrurile.
— Asta și intenționez să fac. Însă astfel de lucrur i necesită timp, planuri și
foarte mult noroc pe care să te bazezi.

156
Mă studiază din cap până -n picioare, ca și când știe cumva c ă am făcut
primul pas pe o cărare întunecată.
— Nu vreau să te întinzi mai mult decât ți-e plapum a.
Prea târziu.

157
ȘAISPREZECE
După o săptămână de stat cu ochii pe ceas, de aștep tat cu nerăbdare
miezul nopții, încep să disper. În mod evident Farl ey nu poate pătrunde aici.
Nici măcar ea nu e atât de talentată. Însă, în sear a asta, când ceasul ticăie, e
pentru prima oară când nu simt nimic de la Turneul Reginelor. Nici
camerele de supraveghere, nici electricitatea, nimic. Curentul electric e
oprit. Am mai trecut prin pene de curent, prea mult e ca să le pot număra pe
degetele de la o mână, dar aceasta este diferită. N u e accidentală. E pentru
mine.
Fără să mai pierd vremea, îmi trag cizmele în picio are, acum stricate după
săptămâni și săptămâni de purtare, și mă îndrept sp re ușă. Nici bine nu
ajung pe coridor, că o și aud pe Walsh șoptindu-mi la ureche și trăgându-mă
după ea prin întunericul regizat.
— Nu avem mult timp la dispoziție, murmură ea, în t imp ce mă conduce
spre una dintre scările de serviciu.
E întuneric beznă, însă ea știe încotro ne îndreptă m și am încredere c-o să
mă ducă exact unde trebuie.
— Dacă suntem norocoase, vor repara pana de curent într-un sfert de
oră.
— Și dacă nu suntem? șoptesc eu pe întuneric.
Mă zorește pe scări și deschide o ușă cu umărul.
— Atunci, sper că nu ții prea mult la capul tău.
Mai întâi mă întâmpină mirosul de pământ umed, care îmi răscolește
toate amintirile cu viața petrecută în pădure, însă deși arată ca o pădure, cu
arbori noduroși și sute de plante pictate de lumina lunii în nuanțe de
albastru și negru, deasupra se înalță un acoperiș d in sticlă. Sera. Umbre
contorsionate, una mai înspăimântătoare decât alta, se întind peste pământ.
Văd agenți de securitate și santinele în fiecare co lț întunecat, așteptând să ne
prindă și să ne omoare așa cum au făcut cu fratele meu. Dar în locul
îngrozitoarelor uniforme negre sau înflăcărate nu s unt decât flori, care
înmuguresc sub tavanul înstelat.
— Te rog să mă scuzi dacă nu fac o reverență, spune o voce, ieșind dintr-
un crâng de magnolii pătate cu alb.
Lumina lunii îi scoate în evidență ochii albaștri, care strălucesc pe
întuneric asemenea unui foc rece. Lui Farley îi place să se dea în spectacol.

158
La fel ca în transmisiunea ei, și -a pus peste fa ță o e șarf ă ro șie,
ascunzându-și trăsăturile, însă nu și cicatricea de pe gât, care coboară sub
gulerul cămășii ei. Pare nouă și de-abia a început să se vindece. Se pare că a
fost cam ocupată de când ne-am văzut ultima oară. Ș i eu am fost.
— Farley, spun eu, salutând-o cu o mișcare a capulu i.
Ea nu îmi răspunde, dar mă așteptam la asta. E toat ă numai afaceri.
— Și celălalt? murmură ea.
Celălalt ?
— Îl aduce Holland. Trebuie să apară din moment în mo ment.
Walsh pare a fi cu sufletul la gură, ba chiar entuz iasmată, în legătură cu
persoana pe care o așteptăm. Până și ochii lui Farl ey strălucesc de fericire.
— Ce e? Cine ni s-a alăturat?
Ele nu-mi răspund, ci fac schimb de priviri. Îmi tr ec câteva nume prin
minte, servitori și ajutoare de bucătărie, care ar susține cauza.
Însă bărbatul care ni se alătură nu e servitor. Nic i măcar nu e roșu.
— Maven !
Nici măcar nu știu dacă să țip sau să fug când îmi văd logodnicul ieșind
din întuneric. El e un prinț, un argintiu, el e duș manul, și totuși iată-l aici,
stând cu unul dintre liderii Gărzii Stacojii. Însoț itorul său, Holland, un
servitor roșu trecut de o anumită vârstă, cu mulți ani de serviciu în spate,
nu-și mai încape în piele de mândrie.
— Mare, ți-am spus că nu ești singură, comentează M aven, însă nu
zâmbește.
O mână i se zbate întruna pe lângă corp – e extrem de agitat. Farley îl
sperie.
Și înțeleg de ce. Farley vine spre noi, cu pistolul în mână, însă e la fel de
agitată ca el. Totuși, ei nu-i tremură vocea.
— Vreau să te aud cum o spui cu gura ta, prințișoru le. Spune-mi ce i-ai zis
lui, îi poruncește ea, dând din cap spre Holland.
Maven face o grimasă când aude cuvântul „prințișoru le”, însă nu se
răstește la ea.
— Vreau să mă alătur Gărzii, spune el, pe un ton co nvingător.
Cu o mișcare iute, Farley încarcă pistolul și îl ri dică în același timp. Inima
îmi stă în loc când ea apasă țeava de fruntea lui, însă Maven nu face nicio
mișcare.
— De ce? sâsâie ea.
— Fiindcă lumea asta e greșită. Ceea ce tatăl meu a făcut, ceea ce fratele
meu va face e greșit.

159
Chiar și cu pistolul la tâmplă , el reu șește s ă vorbească pe un ton calm,
însă o broboană de sudoare îi alunecă pe gât. Farle y nu se dă înapoi,
așteptând un răspuns mai bun, iar eu mă trezesc că îmi doresc același lucru.
Ochii lui se mișcă, mutându-se spre ai mei, și îngh ite cu putere.
— Când aveam doisprezece ani, tatăl meu m-a trimis pe frontul de război,
pentru a mă căli, pentru a mă face să semăn mai mul t cu fratele meu. Vezi tu,
Cal e perfect, așa că eu de ce n-aș putea fi la fel ?
Mă înfior când aud aceste cuvinte, întrucât recunos c durerea din spatele
lor. Eu am trăit în umbra Gisei, iar el , în a lui Cal. Știu prea bine cum e.
Farley pufnește, aproape râzând de el.
— Nu mă ajută cu nimic niște băieței geloși.
— Mi-aș dori ca gelozia să mă fi adus aici, murmură Maven. Am petrecut
trei ani în garnizoane, studiindu-i pe Cal și pe ce ilalți ofițeri și generali,
urmărind soldații luptându-se și murind pentru un r ăzboi în care nu credea
nimeni. Acolo unde Cal vedea onoare și loialitate, eu vedeam nesăbuință. Eu
vedeam distrugeri. Râuri de sânge vărsat în ambele părți ale graniței. Iar
oamenii voștri au dat mult mai mult decât atât.
Îmi aduc aminte de cărțile din camera lui Cal, de t acticile și manevrele
militare așezate de parcă ar fi fost regulile unui joc. Această amintire îmi
întoarce stomacul pe dos, însă ceea ce Maven spune în continuare îmi
îngheață sângele în vine.
— Era un băiat, un roșu din Nordul Înghețat, care t ocmai împlinise
șaptesprezece ani. Spre deosebire de ceilalți, el n u știa cine sunt, însă mă
trata cu respect. Mă trata ca pe o persoană. Cred că el a fost primul meu
prieten adevărat.
Poate că e un truc al lunii, însă în ochii lui stră lucesc niște lacrimi.
— Numele lui era Thomas și a murit sub ochii mei. L -aș fi putut salva, însă
străjerii mei m-au împiedicat s-o fac. Mi-au spus c ă nu merita să-mi dau
viața pentru el.
Apoi lacrimile dispar, înlocuite de pumni încleștaț i și de o voință de fier.
— Cal o numește „echilibru”: argintiii înaintea roș iilor. El e un om bun și
va fi un conducător just, însă nu crede că schimbar ea merită aceste sacrificii,
continuă el. Încerc să îți spun că eu nu sunt precu m ceilalți. Consider că viața
mea e la fel de valoroasă ca a voastră și aș sacrif ica-o bucuros, dacă asta va
aduce o schimbare.
Maven e un prinț și, ceea ce este și mai rău, fiul reginei. Tocmai din
pricina acestor secrete tăinuite nu am vrut să am î ncredere în el înainte. Sau
poate că asta era ceea ce el ascundea în tot acest timp … adevăratele lui
sentimente.

160
Cu toate că el î și d ă toată silin ța s ă pară înver șunat, s ă stea drept și s ă-și
împiedice buzele să-i tremure, eu pot să văd băiatu l care se ascunde sub
acea fațadă. Mi-aș dori să-l îmbrățișez, să-l alin, însă Farley m-ar opri înainte
să pot face asta. Când ea coboară lent pistolul, sc ot un oftat de ușurare, pe
care nu știam că încercam să-l rețin.
— Băiatul spune adevărul, intervine servitorul Holl and, care face un pas
în față și se oprește lângă Maven, fiind ciudat de protector cu prințul său.
Simte asta de câteva luni, de când s-a întors de pe front.
— Și i-ai povestit despre noi după câteva nopți de bocete? întreabă
enervată Farley, îndreptându-și privirea înfricoșăt oare spre Holland.
Bărbatul rămâne impasibil.
— Îl cunosc pe prinț de când era mic. Toți apropiaț ii lui pot vedea că el s-
a schimbat.
Holland îl privește cu coada ochiului pe Maven, de parcă își aduce aminte
de băiatul care a fost odată.
— Gândește-te ce aliat bun ar putea fi. Gândește-te cum s-ar putea
schimba situația.
Maven e diferit. Știu sigur asta, însă ceva îmi spune că Farley nu va fi dată
pe spate de cuvintele mele. Numai Maven poate face asta acum.
— Jură pe culorile tale! mârâie Farley.
Un jurământ străvechi, potrivit celor spuse de lady Blonos. E ca și cum ai
jura pe viața ta, pe familia ta și pe copiii care s e vor naște, toate în același
timp. Iar Maven o face fără să ezite.
— Jur pe culorile mele, spune el, înclinând capul. Promit să mă dedic trup
și suflet Gărzii Stacojii.
Seamănă mai degrabă cu o cerere în căsătorie, însă acest jurământ e mult
mai important și letal.
— Bun venit în Garda Stacojie! spune ea într-un fin al, scoțându-și eșarfa.
Traversez tăcută podeaua de marmură, până ce îi sim t mâna într-a mea.
Aceasta emană căldura cu care m-am obișnuit deja.
— Îți mulțumesc, Maven, șoptesc eu. Nici nu știi câ t de mult înseamnă
pentru noi.
Pentru mine.
Oricare alt om ar zâmbi la ideea recrutării unui ar gintiu, ca să nu mai
spun a unei persoane de viță nobilă, însă Farley rămâne indiferentă.
— Ce ești dispus să faci pentru noi?
— Vă pot oferi informații, secrete, orice aveți nev oie pentru a continua
operațiunea voastră. Particip împreună cu tatăl meu la consiliile de finanțe…
— Nu ne interesează taxele, îl întrerupe Farley.

161
Îmi aruncă o privire fioroasă, de parcă e vina mea că ei nu -i place ceea ce
Maven are de oferit.
— Noi avem nevoie de nume, locuri, ținte. Unde să lovim și când putem
produce cele mai mari daune. Poți să-mi oferi asta?
Maven se foiește întruna, nesimțindu-se în largul s ău.
— Aș prefera o variantă mai puțin ostilă, murmură e l. Metodele tale
violente n-o să-ți aducă prea mulți prieteni.
Farley pufnește, lăsând sunetul să reverbereze în s eră.
— Oamenii tăi sunt de o mie de ori mai violenți și mai cruzi decât mine. În
ultimele secole am fost călcați în picioare de argi ntii, iar o atitudine amabilă
n-o să ne-ajute să schimbăm situația.
— Ai dreptate, murmură Maven.
Îmi dau seama că se gândește la Thomas și la toți c eilalți pe care i-a văzut
murind. Umărul său îl atinge pe al meu când se dă î napoi, în căutare de
protecție. Farley nu ratează momentul și aproape că râde cu voce tare.
— Prințișorul și fetița cu fulgerele, se amuză ea. Voi chiar vă potriviți.
Unul laș, iar tu…
Se întoarce spre mine, pironindu-mă cu ochii ei alb aștri ca de oțel.
— … ultima oară când ne-am văzut, săpai în pământ, în căutarea unui
miracol.
— L-am găsit, zic eu.
Pentru a-mi întări spusele, mâinile mele produc scâ ntei, aruncând o
lumină purpurie peste noi toți.
Întunericul pare să se schimbe, iar membrii Gărzii Stacojii ies la iveală
într-o ordine amenințătoare, apărând de după copaci și tufișuri. Fețele lor
sunt mascate cu eșarfe și bandane, însă nu își ascu nd totul. Cel mai înalt
trebuie să fie Tristan, cu membrele sale lungi. Îmi dau seama după poziția
lor, încordați și pregătiți de acțiune, că le e tea mă. Însă chipul lui Farley nu
trădează nicio emoție. Ea știe că oamenii care se p resupune că trebuie s-o
protejeze nu ne vor putea face mai nimic mie sau lu i Maven, însă nu pare
deloc intimidată. Spre marea mea surpriză, în sfârș it surâde. Zâmbetul ei e
înfricoșător și hămesit.
— Putem bombarda și arde fiecare centimetru din țar a asta, murmură ea,
uitându-se la noi cu un soi de mândrie, însă asta n u va provoca daunele pe
care le puteți provoca voi doi. Un prinț argintiu c are se întoarce împotriva
poporului său și o fată roșie cu abilități. Ce-or s ă spună oamenii, când vă vor
vedea alături de noi?
— Credeam că vrei să… începe Maven, însă Farley îl întrerupe cu o
mișcare din mână.

162
— Bombardările sunt doar o formă de a atrage aten ția. Odat ă ce o avem,
odată ce fiecare argintiu din țara asta abandonată e cu ochii pe noi, trebuie
să le arătăm ceva.
Ne scrutează cu privirea ei calculată.
— Cred că vă veți descurca de minune.
Vocea îmi tremură, îngrozită de ceea ce ar putea sp une în continuare.
— Ce anume să facem?
— Să fiți imaginea glorioasei noastre revoluții, sp une ea mândră, dând
capul pe spate.
Părul ei auriu strălucește în lumina lunii. Preț de o secundă îmi dă
senzația că poartă o coroană scânteietoare.
— Picătura de apă care va dărâma barajul.
Maven încuviințează.
— Așadar, unde începem?
— Păi, cred că a sosit timpul să rupem o pagină din cartea năzdrăvăniilor
lui Mare.
— Ce înseamnă asta?
Eu nu înțeleg, însă se pare că Maven nu are problem e să urmeze șirul
gândurilor lui Farley.
— Tatăl meu a ținut departe de ochii lumii alte ata curi ale Gărzii,
murmură el, explicând planul lui Farley.
Mă gândesc la doamna colonel Macanthos și la izbucn irea ei de la prânzul
de gală.
— Aerodromul, Delphie, Golful Portuar.
Maven încuviințează.
— El le-a numit accidente, exerciții de antrenament , minciuni. Însă când
tu ai început să scaperi scântei la Turneul Reginel or, nici măcar mama n-a
putut să mușamalizeze incidentul. Avem nevoie de ce va asemănător, ceva ce
nimeni nu poate ascunde. Pentru a arăta lumii că Ga rda Stacojie e foarte
periculoasă și foarte reală.
— Dar asta n-o să aibă consecințe?
Mă gândesc la răzmerița de la piață, la oamenii nev inovați care au fost
torturați și omorâți de o hoardă de nebuni.
— Argintiii se vor întoarce împotriva noastră, lucr urile se vor înrăutăți.
Farley privește în altă parte, nefiind în stare să- mi susțină privirea.
— Și mulți alții ni se vor alătura. Oamenii vor înț elege că viețile pe care le
ducem sunt greșite și că putem face ceva pentru a le schimba. Am stat cu
mâinile-n sân prea mult; e timpul să facem sacrific ii și să trecem mai
departe.

163
— Fratele meu a fost sacrificiul vostru? i -o trântesc eu, sim țind cum furia
clocotește în mine. A meritat să moară?
Bine măcar că Farley nu încearcă să mintă.
— Shade știa în ce se băga.
— Și cum rămâne cu ceilalți? Cum rămâne cu copiii ș i cu bătrânii și cu cei
care nu s-au înscris în „glorioasa voastră revoluți e”? Ce se va întâmpla când
santinelele îi vor alinia să-i pedepsească, atunci când nu vă vor găsi pe voi?
Vocea lui Maven e caldă și blândă în urechea mea.
— Gândește-te la istorie, Mare. Ce te-a învățat Jul ian?
M-a învățat despre moarte. Despre ceea ce a fost în ainte. Despre războaie.
Însă, dincolo de toate astea, într-o vreme când luc rurile încă se puteau
schimba, au existat revoluții. Oamenii s-au răzvrăt it, imperiile au căzut și
lucrurile s-au schimbat. Libertatea se câștigă și s e pierde în decursul
timpului.
— Revoluția are nevoie de-o scânteie, murmur eu, re petând ceea ce Julian
ar spune la lecțiile noastre. Și până și scânteile ard.
Farley zâmbește.
— Tu ar trebui să știi asta mai bine ca oricine.
Însă tot nu sunt convinsă. Durerea de a-l pierde pe Shade, de a ști că
părinții mei au pierdut un copil, nu va face decât să se amplifice. Câți Shade
vor mai muri?
În mod straniu, nu Farley, ci Maven încearcă să mă convingă.
— Cal e de părere că nu merită efortul pentru a sch imba lucrurile, spune
el.
Vocea îi tremură din pricina agitației și a dârzeni ei.
— Și într-o bună zi va deveni conducător – vrei să- i permiți să fie viitorul?
Pentru prima dată, răspunsul meu e ușor:
— Nu.
Farley încuviințează încântată.
— Walsh și Holland, zice ea, dând din cap spre cei doi servitori, spuneați
că urmează o mică petrecere aici.
— Balul, intervine Maven.
— E o țintă imposibilă, răspund eu. Toată lumea va avea străjeri; regina
va ști dacă ceva nu merge cum trebuie…
— Ba nu, mă întrerupe Maven, aproape râzând. Mama n u e atotputernică,
așa cum și-ar dori ca tu să crezi. Până și ea are l imite.
Limite ? Regina ? Numai gândul mă face s-o iau razna.
— Cum poți să spui asta? Știi exact de ce e în star e…

164
— Știu că în toiul unui bal, cu atâtea voci și gânduri în jurul ei, va fi lipsită
de putere. Și atât timp cât nu-i stăm în cale, atât timp cât nu-i dăm niciun
motiv să-și bage nasul, nu va ști nimic. E valabil și în cazul clarvăzătorilor
din Casa Eagrie. Nu vor căuta dinainte probleme, aș a că n-o să le vadă.
Se întoarce cu spatele la Farley, stând drept ca o săgeată.
— Se prea poate ca argintiii să fie puternici, însă nu și invincibili. Cred că
o să meargă.
Farley încuviințează ușor din cap, zâmbind cu toți dinții.
— Vom lua din nou legătura, atunci când lucrurile v or fi puse în mișcare.
— Pot să cer ceva în schimb? mă hazardez eu, apucân d-o de braț.
Prietenul meu, cel despre care ți-am mai vorbit, vr ea să se alăture Gărzii. Dar
nu-l poți lăsa s-o facă. Ai grijă să nu se implice în toată afacerea asta.
Farley îmi desprinde cu delicatețe degetele de pe b rațul ei, în timp ce o
umbră de regret îi întunecă privirea.
— Sper că nu te referi la mine.
Spre oroarea mea, unul dintre străjerii ei ascunși în umbră face un pas
înainte. Bucata de material roșu din jurul feței nu -i ascunde spatele lat sau
cămașa ponosită pe care am văzut-o de mii de ori. Î nsă există două lucruri
pe care nu le recunosc: privirea lui glacială și ho tărârea unui bărbat de două
ori cât vârsta lui. Kilorn pare deja mult mai matur . Gardă Stacojie până în
măduva oaselor, dispus să lupte și să moară pentru această cauză. E roșu ca
zorii zilei.
— Nu, șoptesc eu, îndepărtându-mă de Farley.
Acum nu-l văd decât pe Kilorn, care fuge mâncând pă mântul spre destinul
lui tragic.
— Știi ce i s-a întâmplat lui Shade. Nu poți face a sta!
El își îndepărtează bucata de material și dă să mă îmbrățișeze, însă eu mă
feresc. Atingerea lui pare a fi o trădare.
— Mare, nu trebuie să încerci întruna să mă salvezi .
— Am s-o fac atât timp cât tu n-o faci!
De ce nu înțelege că e doar un scut uman? Cum de poate să facă așa ceva?
Departe, aud un bâzâit care devine din ce în ce mai zgomotos, dar îl ignor,
căci trebuie să fac eforturi pentru a nu izbucni în plâns de față cu Farley, cu
Garda și cu Maven.
— Kilorn, te rog!
El se întunecă la față când îmi aude cuvintele, de parcă sunt o insultă, nu
rugămintea unei tinere.
— Tu ai făcut o alegere, iar acum fac și eu una.

165
— Am făcut alegerea asta pentru tine , pentru a avea grijă de tine! i -o
trântesc eu.
E uimitor cât de ușor cădem în vechiul nostru ritm, ciondănindu-ne ca
întotdeauna. Însă acum motivele sunt mult mai serio ase. Nu pot pur și
simplu să-i fac vânt în noroi și să plec.
— Am făcut un târg pentru tine.
— Mare, tu faci ceea ce crezi că mă va proteja, mur mură el, vocea fiindu-i
un tunet scăzut. Așa că lasă-mă și pe mine să fac t ot ce-mi stă în putință ca să
te salvez.
Închid ochii strâns, lăsând durerea sfâșietoare să preia controlul. L-am
protejat pe Kilorn din ziua în care mama lui l-a pă răsit, de când aproape că a
murit de foame în pragul casei mele. Iar acum nu vr ea să mă lase, indiferent
de cât de periculos a devenit viitorul.
Lent, deschid ochii din nou.
— Kilorn, fă ce vrei!
Tonul meu e rece și mecanic, precum firele și circu itele care încearcă să
repornească.
— Curentul urmează să fie repornit. Ar trebui să pl ecăm.
Ceilalți se execută, dispărând în seră, iar Walsh m ă ia de braț. Kilorn se
îndepărtează cu spatele, urmându-i pe ceilalți, îns ă stând cu ochii pe mine.
— Mare! mă strigă el. Măcar ia-ți rămas-bun de la m ine!
Însă eu merg deja, cu Maven lângă mine și cu Walsh conducându-ne pe
amândoi. N-am să mă uit înapoi, nu acum, când Kilor n a trădat tot ceea ce
am făcut pentru el.
•
Timpul se scurge lent când aștepți un lucru bun, aș a că zilele zboară, iar
infamul bal se apropie. Trece o săptămână fără ca e u și Maven să primim
vreun semn. Mai multe ore de antrenament, mai multe ore de protocol, mai
multe prânzuri tâmpite care aproape că mă fac să pl âng. De fiecare dată
trebuie să mint, să-i elogiez pe argintii și să îi fac cu ou și cu oțet pe ai mei.
Numai Garda îmi dă putere.
Lady Blonos mă admonestează că sunt împrăștiată la orele de protocol.
Nu am sufletul să-i spun că, împrăștiată sau nu, ni ciodată nu voi putea să
învăț pașii de dans pentru Balul de Rămas-Bun. Oric ât de tare m-aș pricepe
să mă furișez, sunt un dezastru când vine vorba de mișcarea ritmică. Între
timp, antrenamentele, pe care cândva le detestam, a u devenit o metodă
excelentă pentru a elimina furia și stresul, permiț ându-mi să alerg și să
canalizez prin scântei tot ceea ce mă străduiesc să țin înăuntru.

166
Dar tocmai când în sfâr șit sunt pe cale s ă pricep cum stau lucrurile,
atmosfera din sală se schimbă în mod drastic. Evang eline și lacheii ei nu se
mai iau de mine, ci sunt foarte concentrați pe încă lzirea lor. Până și Maven
își execută întinderile cu mai multă atenție, de pa rcă se pregătește pentru
ceva anume.
— Ce se-ntâmplă? îl întreb, dând din cap spre restu l clasei.
Ochii mei se opresc asupra lui Cal, care execută la perfecție o serie de
flotări.
— Vei vedea în câteva minute, îmi răspunde Maven, c u o voce ciudat de
monotonă.
Când Arven intră alături de Provos, observ că până și el pășește altfel. Nu
dă ordine cu voce ridicată pentru a începe să alerg ăm, ci se adresează clasei.
— Tirana, murmură instructorul Arven.
O fată într-un costum cu dungi albastre, acvatica d in Casa Osanos, devine
ochi și urechi. Își croiește drum spre mijlocul săl ii, așteptând ceva anume.
Pare entuziasmată și îngrozită în același timp.
Arven se întoarce, studiindu-ne pe toți. Preț de o secundă, ochii săi se
opresc asupra mea, dar, din fericire, se mută spre Maven.
— Principe Maven, dacă sunteți amabil.
Arată spre locul în care așteaptă Tirana.
Maven încuviințează și se duce lângă ea. Ambii se î ncordează și observ că
degetele li se mișcă agitate în timp ce așteaptă ur mătoarea poruncă.
Brusc, podeaua de antrenament se mișcă sub ei, împi ngând câțiva pereți
transparenți care trebuie să ia o anumită formă. Di n nou, Provos își ridică
mâinile, folosindu-și abilitățile pentru a transfor ma sala de antrenamente. În
timp ce structura prinde formă, inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare
când îmi dau seama ce reprezintă.
O arenă.
Cal îi ia locul lui Maven lângă mine, cu mișcări ra pide și tăcute.
— N-o să se rănească unul pe celălalt, îmi explică el. Arven ne oprește
înainte ca vreunul dintre noi să poată produce daun e. În plus, beneficiem de
asistența unor tămăduitori.
— Ce alinare! exclam eu ironică.
În centrul arenei, care prinde viață cu repeziciune , Maven și Tirana se
pregătesc pentru meciul lor. Brățara lui Maven se a prinde și dă naștere unui
foc care i se întinde pe brațe, în timp ce din aer încep să curgă vapori de apă
ce o înconjoară pe Tirana și îi dau un aspect fanto matic. Ambii par pregătiți
de luptă.
Ceva în legătură cu neliniștea mea îl pune în alert ă pe Cal.

167
— Maven e singurul lucru pentru care î ți faci griji?
Nici măcar pe aproape.
— Protocolul nu e chiar atât de ușor în ultima vreme.
Nu mint, însă, pe lista mea de probleme, dansul e p e ultimul loc.
— Se pare că mă descurc mai prost cu dansatul decât cu memoratul
regulilor de etichetă.
Spre surprinderea mea, Cal râde cu poftă.
— Probabil că te descurci tare prost.
— Ei bine, e dificil să înveți fără un partener, ri postez eu, zbârlindu-mă.
— Adevărat.
Ultimele două bucăți se îmbină, completând arena și închizându-i pe
Maven și pe oponenta sa. Acum sunt separați de noi printr-o sticlă groasă,
captivi într-o versiune în miniatură a unei arene d e luptă. Ultima oară când
am urmărit doi argintii luptându-se, unul aproape c ă a murit.
— Cine e în avantaj? întreabă Arven clasa.
Toate mâinile, mai puțin a mea, se ridică în aer.
— Elane?
Fata din Casa Haven ridică bărbia, vorbind cu mândr ie.
— Tirana e în avantaj. E mai mare și mult mai exper imentată.
Elana rostește aceste cuvinte de parcă e cel mai ev ident lucru din lume.
Maven e stânjenit și obrajii i se albesc, cu toate că încearcă să ascundă asta.
— Iar apa învinge focul, continuă Elana.
— Foarte bine!
Arven își mută din nou privirea spre Maven, provocâ ndu-l să-i contrazică.
Însă Maven își ține gura, lăsând ca focul care se e xtinde să vorbească în locul
său.
— Impresionați-mă! spune Arven.
Cei doi se ciocnesc, scuipând foc și ploaie într-un duel al elementelor.
Tirana își folosește apa precum un scut, care e imp enetrabil în fața
atacurilor învăpăiate ale lui Maven. De fiecare dat ă când el se apropie de
Tirana, învârtindu-se cu pumnii înflăcărați, se ale ge doar cu niște aburi.
Lupta pare egală, dar, cumva, Maven este în avantaj . El e acum în ofensivă,
împingând-o tot mai mult către perete.
În jurul nostru, clasa ovaționează și îi incită pe cei doi războinici.
Obișnuiam să fiu dezgustată de asemenea manifestări , însă acum mi-e greu
să tac. De fiecare dată când Maven atacă, fiind tot mai aproape de a o scoate
pe Tirana din luptă, îmi dau toată silința să nu ov aționez cu ceilalți.
— Mavey, e o capcană! șoptește Cal, mai mult ca pen tru sine.
— Ce e? Ce-are de gând să facă Tirana?

168
Cal clati nă din cap.
— Privește. L-a prins.
Însă Tirana numai victorioasă nu pare. E lipită de perete, duelându-se din
răsputeri în spatele scutului ei de apă, în timp ce parează lovitură după
lovitură.
Însă, într-o fracțiune de secundă, Tirana schimbă c u totul mersul
lucrurilor. Îl înșfacă pe Maven de braț și trage cu putere, după care se
rotește și schimbă locurile cât ai zice pește. Acum e Maven în spatele
scutului ei, captiv între apă și perete. Însă Maven nu poate controla apa, care
îl apasă și îl ține în loc în timp ce el încearcă s ă o evapore. Apa nu face decât
să fiarbă, clocotind peste pielea sa învăpăiată.
Tirana se dă înapoi, privindu-l cu zâmbetul pe buze cum se zbate.
— Cedezi?
Maven scuipă un șuvoi de bule. Cedez.
Apa curge de pe el, vaporizându-se în sunetul aplau zelor. Provos flutură
din nou din mână, iar unul dintre pereții arenei se mișcă la o parte. Tirana
face o mică plecăciune în timp ce Maven iese din ce rc cu picioarele târșâite,
ud leoarcă și botos.
— O provoc pe Elane Haven! exclamă Sonya Iral pe un ton ascuțit, înainte
ca instructorul să o poată pune în pereche cu altci neva.
Arven încuviințează, consimțind provocarea, după ca re își întoarce
privirea spre Elane. Spre surprinderea mea, ea zâmb ește și pornește spre
arenă, părul ei lung și roșcat legănându-se cu fiec are pas.
— Accept provocarea, răspunde Elane, ocupând un loc în mijlocul arenei.
Sper că ai învățat ceva trucuri noi.
Sonya o urmează cu ochi scăpărători. Ba chiar râde.
— Crezi că ți-aș spune?
Cumva, cele două reușesc să chicotească și să zâmbe ască, până ce Elane
Haven se face nevăzută și o apucă pe Sonya de gât. Aceasta se îneacă,
rămânând fără aer, înainte să răsucească brațul fet ei invizibile și să se
îndepărteze. Meciul lor se transformă curând într-u n joc letal, violent, de-a
șoarecele invizibil și pisica.
Maven nu e interesat să-l vadă, fiind furios pe el însuși din cauza
rezultatului său.
— Da? îi spune el lui Cal, iar fratele său se lanse ază într-o prelegere
șoptită.
Am senzația că acest lucru e normal.

169
— Nu încol ți pe cineva mai bun decât tine – asta nu -l face decât să fie și
mai periculos, spune el, luându-și fratele pe după umeri. Dacă nu o poți
învinge cu puterile tale, învinge-o cu mintea.
— Am să țin cont data viitoare, bombăne Maven, fiin d enervat de acest
sfat, deși, în același timp, îl acceptă.
— Totuși, trebuie să recunosc că devii din ce în ce mai bun, murmură Cal,
bătându-l pe umăr.
Se vrea a fi un compliment, dar este rostit pe un t on încrezut. Mă mir că
Maven nu îi răspunde urât, însă e obișnuit cu asta, așa cum și eu eram
obișnuită cu Gisa.
— Mulțumim, Cal! Cred că a înțeles, spun eu, vorbin d în numele lui
Maven.
Fratele său mai mare nu e prost și înțelege aluzia, deși o acceptă
încruntat. Cu nimic altceva decât o privire aruncat ă peste umăr, Cal ne
părăsește pentru a se duce să stea lângă Evangeline . Mi-aș dori să n-o facă,
astfel încât să nu trebuiască s-o văd zâmbind și ju bilând. Ca să nu mai spun
că simt un gol în stomac de fiecare dată când se ui tă la ea.
De îndată ce nu ne mai poate auzi, îl înghiontesc p e Maven cu umărul.
— Știi, are dreptate. Astfel de oameni trebuie depă șiți în istețime.
În fața noastră, Sonya înhață ceea ce pare a fi aer și îl izbește de perete, pe
care sar câțiva stropi argintii. Elane devine din n ou vizibilă, iar din nas îi
curge o dâră de sânge.
— Are mereu dreptate când vine vorba de luptele în arenă! tună Maven,
care e ciudat de supărat. Așteaptă și-ai să vezi!
În celălalt capăt al arenei, Evangeline zâmbește la masacrul care se
desfășoară sub privirile noastre. Cum de e în stare să-și vadă prietenii
sângerând acolo, nu știu. Argintiii sunt diferiți , îmi amintesc eu. Cicatricele
lor dispar cu repeziciune. Ei nu-și amintesc durere a. Cu tămăduitorii de
piele care așteaptă în aripile Reședinței, violența capătă o nouă însemnătate
pentru ei. O coloană ruptă, un stomac despicat nu c ontează. Mereu va fi
cineva care să-i repare. Ei nu cunosc pericolul sau teama de durere. Numai
mândria le poate fi rănită.
Tu ești argintie. Tu ești Mareena Titanos. Tu te bu curi de asta.
Ochii lui Cal zboară între cele două fete, studiind u-le ca pe o carte sau ca
pe un tablou, nu ca pe o masă mișcătoare formată di n sânge și oase. Pe sub
căptușeala neagră a costumului său de antrenament, mușchii i se
încordează, pregătiți pentru când le va veni rândul .
Și, când vine, înțeleg la ce se referea Maven.

170
Instructorul Arven îl pune pe Cal să se lupte cu do i argintii: țesevântul
Oliver și Cyrine Macanthos, o fată care își transfo rmă pielea în piatră. E un
meci numai cu numele, deoarece, deși e depășit nume ric, Cal îi învârte pe
degete pe ceilalți doi. Îi scoate din uz pe rând, p rinzându-l pe Oliver într-un
vârtej de foc, în timp ce face schimb de lovituri c u Cyrine.
Cyrine seamănă cu o statuie vie, plămădită din piat ră în loc de carne, însă
Cal e mai puternic. Loviturile sale îi despică piel ea de piatră, creându-i fisuri
din ce în ce mai mari pe trup. Acesta e mai degrabă un exercițiu pentru el;
aproape că pare plictisit. Sfârșește meciul doar câ nd arena explodează într-
un foc infernal care îl face până și pe Maven să de a înapoi. Oliver și Cyrine
cedează înainte ca fumul și focul să apuce să se re tragă. Pielea lor se crapă în
bucățele de carne carbonizată, însă niciunul nu se plânge.
Cal îi lasă pe amândoi în urmă, fără să se deranjez e să arunce o privire
atunci când un tămăduitor de piele apare pentru a-i repara. El m-a salvat, m-
a dus acasă, a încălcat regulile pentru mine. Și e un soldat nemilos,
moștenitorul unui tron sângeros.
Se prea poate ca sângele lui Cal să fie argintiu, î nsă inima lui e la fel de
neagră ca pielea carbonizată.
Când ne intersectăm privirile, îmi întorc capul în altă parte. În loc să
permit căldurii lui, bizarei lui amabilități să mă pună în încurcătură, mă
încăpățânez să memorez infernul la care am fost mar toră. Cal e mai
periculos decât ei toți la un loc. Nu pot uita asta .
— Evangeline, Andros, ciripește Arven, dând din cap s pre ei.
Andros se dezumflă, aproape enervat de gândul de a lupta și de a pierde
în fața lui Evangeline, însă își târăște ascultător picioarele înspre arenă. Spre
surprinderea mea, Evangeline nu se clintește din lo c.
— Nu, spune ea cutezătoare, înfigându-și picioarele în pământ.
Când Arven se întoarce spre ea, vocea lui șoptită s e ridică brusc și e la fel
de tăioasă ca o lamă.
— Ce-ați spus, lady Samos?
Evangeline își întoarce ochii negri spre mine și îm i aruncă o privire
ascuțită.
— O provoc pe Mareena Titanos.

171
ȘAPTESPREZECE
— Sub nicio formă! tună Maven. Mareena nu are nici do uă săptămâni de
când se antrenează; ai s-o faci praf.
Drept răspuns, Evangeline ridică din umeri, lăsând un zâmbet leneș să îi
însenineze trăsăturile. Degetele îi dansează pe pic ior și aproape că le simt ca
pe niște gheare pe pielea mea.
— Și ce dacă o face? intervine Sonya, și cred că îi văd în ochi aceeași
privire perfidă ca a bunicii ei. Tămăduitorii sunt aici. N-o să se întâmple
nimic rău. În plus, dacă are de gând să se antrenez e cu noi, trebuie s-o facă
exact ca la carte, nu-i așa?
N-o să se întâmple nimic rău, râd eu în mintea mea. Însă toți o să-mi vadă
sângele. Simt bătăile inimii în urechi și îmi dau seama că se accelerează cu
fiecare secundă care trece. Deasupra, becurile stră lucesc, luminând ringul;
va fi dificil să-mi ascund sângele, iar ei vor afla ce sunt cu adevărat. Roșia,
mincinoasa, hoața.
— Mi-aș dori să vă mai observ o vreme, înainte să i ntru în ring, dacă nu
vă deranjează, răspund eu, dându-mi toată silința s ă trec drept o argintie.
În schimb, vocea îmi tremură. Evangeline remarcă im ediat.
— Ți-e frică să lupți? jubilează ea, fluturând alen e din mână.
Unul dintre cuțitele ei, o chestie mică asemănătoar e unui dinte din argint,
îi înconjoară încheietura mâinii într-o amenințare deschisă.
— Biata fetiță cu fulgerele!
Da, vreau eu să zbier. Da, mi-e frică. Însă argintiii nu recunosc astfel de
lucruri. Argintiii au mândria lor, forța lor – și n imic altceva.
— Când lupt, intenționez să câștig, spun eu în schi mb, aruncându-i
cuvintele în față. Nu sunt o proastă, Evangeline, ș i încă nu pot să câștig.
— Mareena, dacă te antrenezi doar în afara ringului , n-ai cum să ajungi
prea departe, toarce Sonya, agățându-se cu bucurie de minciuna mea. Nu
sunteți de acord, domnule instructor? Cum se așteap tă să câștige, dacă nu
încearcă?
Arven știe că există ceva diferit în legătură cu mi ne, un motiv pentru
puterea mea și pentru forța mea. Însă nu știe ce an ume și există o urmă de
curiozitate în ochii săi. Și el vrea să mă vadă în ring. Iar singurii mei aliați,
Cal și Maven, fac schimb de priviri îngrijorate, în trebându-se cum să calce pe
un teren atât de instabil. Nu se așteptau la asta ? Nu se gândeau că la un
moment dat vom ajunge și aici ?

172
Sau poate că asta mă a ștepta înc ă de la bun început. O moarte accidentală
la antrenament, o altă minciună pe care să o spună regina, o moarte
adecvată pentru o fată „specială ”. E o capcană în care am pășit de bunăvoie.
Jocul va lua sfârșit. Și toți cei pe care îi iubesc vor fi pierdut.
— Lady Titanos este fiica unui erou de război care a căzut pentru a ne
apăra țara și voi nu faceți decât să o necăjiți, mâ râie Cal, aruncând priviri
ucigătoare fetelor din sală.
Ele nu prea par să-l bage în seamă și aproape că râ d de slaba lui tentativă
de a mă apăra. Se prea poate să fie un luptător înn ăscut, însă cuvintele nu
prea sunt de partea lui.
Sonya se aprinde și mai tare, arătându-și adevărata natură șireată. În
timp ce Cal e un războinic în ring, ea e un soldat al discursului și îi
răstălmăcește cuvintele cu o ușurință înspăimântăto are.
— Fiica unui general ar trebui să se descurce în ri ng. Ca să fiu sinceră, lui
Evangeline ar trebui să-i fie frică.
— Nu a fost crescută de un general, nu fi absurdă… spune Maven,
zâmbind cu dispreț.
Se descurcă mai bine decât mine în astfel de situaț ii, însă nu-l pot lăsa să-
mi câștige bătăliile. Nu cu aceste fete.
— N-am să mă lupt, repet eu. Provoacă pe altcineva.
Când Evangeline zâmbește, cu dinții ei albi și ascu țiți, vechile mele
instincte răsună în mintea mea precum un clopoțel. De-abia am timp să mă
arunc când cuțitul ei zboară prin aer, trecând prin locul în care gâtul meu se
afla în urmă cu câteva secunde.
— Te provoc! exclamă ea, și o altă lamă zboară spre fața mea.
De la cingătoarea ei se ridică și mai multe, pregăt ite să mă facă fâșii.
— Evangeline, încetează! strigă Maven, iar Cal mă r idică în picioare, cu o
privire extrem de îngrijorată.
Adrenalina îmi curge prin vene și inima îmi bate at ât de tare, încât
aproape că ratez șoaptele lui.
— Ești mai sprintenă. Fă-o mereu să alerge. Nu-ți fie teamă.
Un alt cuțit zboară spre mine, de data asta înfigân du-se în pământul de la
picioarele mele.
— N-o lăsa să te vadă cum sângerezi.
Peste umărul lui, Evangeline umblă ca o pisică prăd ătoare, cu o furtună
de cuțite scânteietoare în pumn. În acel moment, șt iu că nimeni și nimic nu o
va opri. Nici măcar cei doi prinți. Și nu-i pot ofe ri ocazia să câștige. Nu pot să
pierd.

173
La co manda mea, un fulger țâșnește din mine și zboar ă spre Evangeline. O
lovește în piept și o face să se împleticească îndă răt, izbindu-se de peretele
exterior al arenei. Dar în loc să pară mânioasă, Ev angeline mă privește
bucuroasă.
— Asta o să se termine repede, fetițo cu fulgerele! mârâie ea, ștergându-și
o dâră de sângeargintiu.
În jurul nostru, ceilalți elevi se dau înapoi, arun când priviri când într-o
parte, când în alta. S-ar putea să fie ultima oară când mă văd în viață. Nu,
gândesc eu din nou. Nu pot să pierd. Mă concentrez mai tare, amplificându-
mi simțul puterii, până când crește într-atât că de -abia mai observ pereții
care se schimbă în jurul nostru. Cu un clic, Provos reconstruiește arena,
încuindu-ne împreună, o fată roșie și un monstru ar gintiu cu zâmbetul pe
buze.
Evangeline surâde și ridică de pe podea bucăți de m etal subțiri ca lama,
care iau forme după bunul ei plac. Se îndoaie, vibr ează și zgârie podeaua,
transformându-se într-un coșmar viu. Lamele ei obiș nuite au dispărut,
făcând loc unei noi tactici. Bestiile metalice, cre aturi ale minții ei, țopăie de-a
lungul podelei și se opresc la picioarele ei. Toate au câte opt picioare tăioase,
ascuțite și nemiloase. Tremură în timp ce așteaptă să fie eliberate pentru a
mă face bucățele. Păianjeni. Am o oribilă senzație de mâncărime pe piele, de
parcă s-au cățărat deja pe mine.
Scânteile prind viață în mâinile mele, dansând într e degete. Luminile
pâlpâie în timp ce energia e absorbită în trupul me u precum apa într-un
burete. Puterea năvălește prin mine, condusă de pro pria mea forță – și de
nevoie. Nu voi muri aici.
De cealaltă parte a peretelui, Maven zâmbește, însă chipul lui e palid,
temător. Lângă el, Cal nu face nicio mișcare. Un so ldat nu clipește până ce
bătălia nu ia sfârșit.
— Cine e în avantaj? întreabă instructorul Arven. M areena sau
Evangeline?
Nimeni nu ridică mâna. Nici măcar prietenii lui Eva ngeline. În schimb, nu-
și iau ochii de la noi, privindu-ne cum ne amplific ăm puterile.
Zâmbetul lui Evangeline se transformă într-o expres ie malefică. E
obișnuită să fie favorizată, să fie cea de care toa tă lumea se teme. Iar acum e
mai furioasă ca oricând.
Din nou, luminile se aprind și se sting, în timp ce trupul meu bâzâie
precum un cablu supraîncărcat. În întunericul inter mitent, păianjenii ei
râcâie podeaua, picioarele lor metalice clămpănind într-o armonie
îngrozitoare.

174
Și apoi, tot ce știu sunt teama și puterea și valul de electricitat e din venele
mele.
Întunericul și lumina explodează întruna, aruncându -ne pe amândouă
într-o bătălie de culori pâlpâitoare. Fulgerele mel e străpung întunericul în
purpuriu și alb în timp ce micșorează armata de păi anjeni. Sfatul lui Cal
răsună în mintea mea și continui să mă mișc, pentru a nu-i oferi ocazia lui
Evangeline să mă rănească. Ea se mișcă în zigzag pr intre păianjeni și face
orice pentru a evita loviturile mele. Bucăți metali ce zimțate se cațără pe
mâinile mele, însă costumul din piele rezistă. Evan geline e iute, însă eu sunt
mai sprintenă, chiar și cu păianjenii care mă strân g de picioare. Însă am
făcut-o să alerge. Câștig.
Îl aud pe Maven printre zgomotele stridente ale păi anjenilor și uralele
colegilor, îndemnându-mă s-o fac praf. Luminile cli pesc și devine tot mai
dificil s-o zăresc, dar, pentru un moment, înțeleg ce înseamnă să fii argintiu.
Să simți forța și puterea absolută, să știi că poți face lucruri pe care milioane
de oameni nu le pot face. Evangeline se simte așa î n fiecare zi, iar acum e
rândul meu. Am să te învăț ce e aia frică.
Un pumn mă izbește în șira spinării, trimițând valu ri de durere prin tot
trupul meu. Genunchii îmi cedează, trimițându-mă gr ămadă la pământ.
Evangeline se oprește deasupra mea, zâmbetul ei fii nd înconjurat de o
perdea dezordonată de păr argintiu.
— Așa cum am spus, mârâie ea. Repede.
Picioarele mi se mișcă singure, întinzându-se într- o manevră pe care am
folosit-o de sute de ori pe străzile din Pilonii. B a chiar și cu Kilorn de vreo
două ori. Piciorul meu face contact cu piciorul ei, trăgându-l de sub ea.
Evangeline se prăbușește la pământ, lângă mine. Înt r-o secundă sunt
deasupra ei, în pofida durerii fulgerătoare pe care o resimt în spate. Mâinile
îmi pârâie încărcate de electricitate fierbinte, ch iar și atunci când se ciocnesc
de chipul ei. Degetele mă ard, însă nu mă opresc, c ăci vreau să văd cum îi
curge sângeargintiu.
— O să-ți dorești să se fi terminat repede, zbier e u, fără să mă opresc.
Cumva, printre buzele care i se învinețesc, Evangel ine reușește să râdă.
Sunetul scade, fiind înlocuit de un scârțâit metali c. În jurul nostru, păianjenii
electrocutați revin la viață. Trupurile lor metalic e se transformă și se unesc
pentru a crea o bestie distrugătoare care scoate fu m.
Traversează arena cu o viteză surprinzătoare, dându -mă jos de pe ea.
Acum eu sunt cea imobilizată și ridic privirea spre bucățile metalice care se
răsucesc în fața mea. Scânteile mor în mâinile mele , alungate de teamă și
oboseală. Nici măcar tămăduitorii nu mă vor mai putea salva d upă asta.

175
Un picior cu lamă îmi trece peste fa ță și îmi produce o ran ă din care
țâșnește un șuvoi de sânge roșu și fierbinte. Mă tr ezesc urlând, dar nu de
durere, ci din cauză că am fost învinsă. Ăsta e sfârșitul.
Și, apoi, o văpaie de foc incandescent alungă monst rul metalic de pe mine
și îl carbonizează, reducându-l la o grămăjoară de cenușă neagră. Două
mâini puternice mă ridică în picioare și apoi se în dreaptă spre părul meu,
trăgându-mi-l peste față pentru a ascunde semnul ro șu care ar putea să mă
dea de gol. Mă sprijin de Maven, lăsându-l să mă sc oată din sala de
antrenamente. Tremur din cap până-n picioare, însă el mă ține bine și mă
ajută să înaintez. Un tămăduitor vine spre mine, în să Cal îl întoarce din
drum, împiedicându-l să-mi vadă chipul.
Înainte ca ușa să se trântească în urma noastră, o aud pe Evangeline
zbierând și pe Cal răspunzându-i pe același ton, ap ostrofând-o furios ca o
furtună.
•
Când în sfârșit vorbesc din nou, o fac cu voce pier dută.
— Camerele de supraveghere… camerele de supravegher e înregistrează.
— Santinelele de încredere ale mamei manevrează cam erele. Crede-mă,
nu pentru ele ar trebui să ne facem griji acum, spu ne Maven, aproape
bâlbâindu-se.
Mă ține strâns de mână, de parcă îi e teamă că cine va m-ar putea lua de
lângă el. Mă mângâie pe obraz, ștergând sângele cu mâneca. Dacă vede
cineva …
— Du-mă la Julian.
— Julian e un prostănac, murmură el.
În capătul îndepărtat al coridorului apar două silu ete, o pereche de nobili
care se plimbă prin palat; pentru a-i evita, Maven mă împinge spre un
coridor de serviciu.
— Julian știe ce sunt, șoptesc eu, ținându-mă de el .
Pe măsură ce strânsoarea lui se înăsprește, la fel se întâmplă și cu a mea.
— Julian va ști ce să-mi facă.
Maven se uită lung la mine, indecis, însă încuviinț ează. Când ajungem la
apartamentul lui Julian, sângerarea s-a oprit, însă fața mea e în continuare
un dezastru.
— Principe Maven, spune el, făcând o plecăciune băț oasă, aproape
insultătoare.
Maven nu-i răspunde, ci pur și simplu trece împreun ă cu mine pe lângă
Julian și se îndreaptă spre salon.

176
Julian are câteva încăperi mici, care par și mai mici din pricina
întunericului și a aerului stătut. Perdelele sunt t rase, blocând soarele după-
amiezii, iar podeaua e alunecoasă din cauza teancur ilor de hârtii aruncate pe
jos. Într-un colț, pe o bucată de metal electrică, ce înlocuiește un aragaz, un
ceainic fierbe la foc mic. Nu e de mirare că nu-l v ăd niciodată afară; se pare
că aici are tot ce-i trebuie.
— Ce s-a întâmplat? întreabă el, făcându-ne semn să luăm loc pe două
scaune prăfuite.
E evident că nu prea are musafiri. Eu mă așez, însă Maven îl refuză,
rămânând în picioare.
Îmi dau la o parte părul, arătându-i stindardul roș u al identității mele.
— Evangeline s-a lăsat dusă de val.
Julian se foiește de pe un picior pe altul, ceea ce îmi dă de înțeles că nu se
simte în largul său. Însă nu eu sunt de vină, ci Ma ven. Cei doi se uită urât
unul la celălalt, însă nu înțeleg care e războiul l or tăcut. Într-un târziu, își
întoarce privirile spre mine.
— Mare, nu sunt tămăduitor de piele. Cel mult pot s ă-ți curăț rana.
— Ți-am spus! exclamă Maven. Nu poate să facă nimic .
Julian îi zâmbește cu dispreț.
— Găsește-o pe Sara Skonos! spune el înțepat, strân gând din dinți în timp
ce îl așteaptă pe Maven să o ia din loc.
Nu l-am mai văzut niciodată pe Maven atât de furios , nici măcar cu fratele
său. Și totuși, Maven și Julian nu varsă furie, ci ură. E evident că se
disprețuiesc.
— Du-te, prințul meu.
Julian pronunță acel titlul de parcă ar fi un blest em. Într-un final, Maven
cedează și pleacă.
— Ce se întâmplă între voi? șoptesc eu, gesticulând între Julian și ușă.
— Nu acum, spune el, și îmi aruncă o bucată de mate rial alb cu care să mă
șterg.
— Cine e Sara Skonos? întreb eu în timp ce murdăres c pânza de sânge.
Din nou, Julian șovăie.
— O tămăduitoare de piele. Ea o să aibă grijă de ti ne, spune el oftând. Și e
și o prietenă bună. O prietenă discretă.
Nu știam că Julian avea și alți prieteni, în afară de mine și de cărțile sale,
dar nu insist asupra subiectului.
Când Maven revine câteva minute mai târziu, am reuș it să mă curăț cum
trebuie, deși încă îmi simt pielea lipicioasă și in flamată. Mâine-dimineață o

177
să am d e ascuns câteva vânătăi și nici nu vreau s ă știu cum arat ă spatele
meu. Cu grijă, ating umflătura în locul în care m-a lovit Evangeline.
— Sara nu e…
Maven se oprește brusc, alegându-și cu grijă cuvint ele.
— Ea nu e persoana pe care aș fi ales-o pentru acea stă problemă.
Înainte să pot întreba de ce, ușa se deschide și dă la iveală o femeie care
presupun că e Sara. Aceasta intră tăcută, de-abia r idicând privirea. Spre
deosebire de ceilalți tămăduitorii de sânge din Cas a Blonos, vârsta i se
citește cu mândrie pe chip, în fiecare rid și pe ob rajii căzuți și supți. Pare de-
o vârstă cu Julian, însă, judecând după felul în ca re e adusă de spate, are ceva
ani în plus.
— Încântată să vă cunosc, lady Skonos.
Vocea mea e calmă, de parcă aș întreba-o cum e vrem ea. Se pare că, la
urma urmei, lecțiile de protocol sunt bune de ceva.
Dar Sara nu-mi răspunde. În schimb, se lasă în genu nchi în fața scaunului
meu și îmi ia chipul în mâinile ei aspre. Atingerea e rece, precum apa pe o
piele arsă de soare, iar degetele ei se plimbă cu o blândețe surprinzătoare pe
spintecătura de pe obrazul meu. Înainte să pot menț iona problema cu
spatele, ea își strecoară o mână spre zona lombară și sunt imediat învăluită
de o senzație răcoritoare. Totul va trece în câteva minute și mă simt ca
atunci când am venit pentru prima oară aici. De fap t, chiar mai bine. Vechile
mele dureri și vânătăi au dispărut cu desăvârșire.
— Vă mulțumesc, spun eu, dar, din nou, niciun răspu ns.
— Sara, îți mulțumesc, șoptește Julian, iar ochii e i gri zboară spre ai lui
într-o secundă.
Ea pleacă ușor capul. Julian întinde mâna și o prin de cu blândețe de braț.
Cei doi se mișcă asemenea partenerilor unui dans, a scultând o melodie pe
care nimeni altcineva n-o poate auzi.
Glasul lui Maven spulberă tăcerea lor:
— Skonos, asta-i tot!
Calmul lui Skonos se transformă într-o furie prost ascunsă când se
retrage din strânsoarea lui Julian, grăbindu-se spr e ușă ca un animal rănit.
Ușa se trântește în urma ei și hărțile înrămate tre mură în închisorile lor de
sticlă. Până și mâna lui Julian se mișcă, tremurând cu mult după ce ea a
plecat, de parcă încă o poate simți.
Deși încearcă s-o ascundă, nu prea îi reușește: Jul ian a fost cândva
îndrăgostit de ea și poate că încă mai este. Se uit ă spre ușă cu o privire
chinuită, așteptând ca ea să se întoarcă.
— Julian?

178
— Dacă mai zăbovi ți mult, oamenii o s ă-nceapă să vorbească, murmură
el, făcându-ne semn să plecăm.
— De acord.
Maven pornește spre ușă, pregătit să o deschidă și să mă scoată cât mai
repede de acolo.
— Ești sigur că nu ne-a văzut nimeni?
Îmi duc mâna la obraz, care acum e neted și curat. Maven cade pe
gânduri.
— Nimeni n-ar îndrăzni să spună ceva.
— Secretele nu rămân secrete aici, murmură Julian, căruia vocea îi
tremură de mânie. Înălțimea Voastră, știți asta.
— Tu ar trebui să știi diferența dintre secrete și minc iuni! i-o trântește
Maven, după care mă înșfacă de mână și mă scoate pe culoar înainte să pot
întreba ce se întâmplă.
Însă nu ajungem prea departe, înainte ca o siluetă familiară să ne
oprească din drum.
— Probleme, dragule?
Regina Elara, o arătare în mătase, i se adresează l ui Maven. În mod
straniu, e singură, fără nicio santinelă care să o păzească. Ochii ei zăbovesc
pe mâna lui, care e încă împreunată cu a mea. Pentr u prima dată, nu
încearcă să-mi citească gândurile. Acum se află în mintea lui Maven, nu într-
a mea.
— Da, dar mă descurc eu, spune Maven, înăsprindu-și s trânsoarea, de
parcă eu aș fi un soi de ancoră.
Elara ridică din sprânceană, căci nu crede o iotă, însă nu pune alte
întrebări. Mă îndoiesc că ea pune cuiva întrebări; știe toate răspunsurile.
— Lady Mareena, ai face bine să te grăbești, altminte ri vei întârzia la
prânzul de gală, toarce ea, băgându-mă în sfârșit î n seamă.
Apoi e rândul meu să mă țin de Maven.
— Și ai mai multă grijă la sesiunile de antrenament . Sângele roșu e foarte
dificil de curățat.
— Normal că știți asta! mă răstesc eu, aducându-mi aminte de Shade.
Fiindcă oricât ați încerca să-l ascundeți, sunteți mereu mânjită pe mâini cu
el.
Ochii i se măresc, surprinsă de izbucnirea mea. Nu cred că i-a vorbit
cineva pe tonul ăsta, iar acest lucru mă face să mă simt ca o cuceritoare. Însă
nu ține prea mult.
Brusc, trupul mi se contractă îndărăt, aruncându-mă în peretele
coridorului cu un trosnet răsunător. Regina Elara m ă face să dansez precum

179
o ma rionetă. Fiecare os zăngăne ște, iar gâtul îmi trosnește, izbindu -mi capul
până ce văd stele albastre ca gheața.
Nu, nu stele. Ochi. Ochii ei.
— Mamă! strigă Maven, însă vocea lui pare tare depart e. Mamă,
încetează!
O mână mă apucă de gât, ținându-mă în loc în timp c e-mi pierd controlul
asupra trupului. Respirația ei e dulce pe fața mea, prea dulce pentru a o
putea suporta.
— Să nu îndrăznești să-mi mai vorbești vreodată pe tonul ăsta! îmi spune
Elara, prea furioasă pentru a-mi șopti în minte.
Mă strânge și mai tare și nu pot să fiu de acord cu ce spune nici măcar
dacă aș încerca.
De ce nu mă omoară ? mă întreb în timp ce încerc să-mi recapăt
răsuflarea. Dacă sunt o asemenea povară , o asemenea problemă, de ce nu
încearcă să mă omoare ?
— Suficient! zbiară Maven, căldura furiei lui pulsând pe culoar.
Chiar și prin întunericul cețos care îmi macină ved erea, îl zăresc pe
Maven trăgând-o pe regină de pe mine cu o forță și o îndrăzneală
surprinzătoare.
Strânsoarea puterii ei se rupe, lăsându-mă să mă pr ăbușesc de perete.
Din cauza șocului, Elara aproape că se împleticește . Acum, căutătura urâtă se
îndreaptă spre Maven, care s-a răzvrătit împotriva ei.
— Mare, întoarce-te la programul tău.
Maven clocotește și nu întrerupe contactul vizual c u mama sa. N-am nicio
îndoială că ea zbiară în mintea lui, mustrându-l pe ntru faptul că m-a
protejat.
— Du-te! insistă el.
Căldura care radiază din trupul său se împrăștie pe ste tot și, preț de o
clipă, îmi aduc aminte de temperamentul stăpânit al lui Cal. Se pare că și
Maven ascunde un foc, unul chiar mai mare, și nu vr eau să fiu prin preajmă
când acesta va exploda.
În timp ce pornesc cu pași grăbiți, încercând să mă distanțez cât mai mult
de regină, nu pot să nu întorc capul spre ei. Se pr ivesc fix unul pe celălalt,
două piese pregătite de luptă într-un joc pe care n u-l înțeleg.
•
În apartamentul meu, cameristele mele așteaptă tăcu te, ținând în mâini o
altă rochie sclipitoare. În timp ce una mă ajută să mă îmbrac cu acest
spectacol de mătase și nestemate purpurii, celelalt e îmi aranjează părul și

180
mă machiază. Ca de obicei, nu spun niciun cuvânt, d e și sunt un dezastru pe
două picioare după o asemenea dimineață.
Prânzul e o afacere amestecată. De obicei, doamnele mănâncă împreună
și discută despre următoarele nunți și despre toate lucrurile prostești care
le interesează pe femeile bogate, însă azi e diferi t. Ne-am întors pe terasa
orientată spre râu, cu uniformele roșii ale servito rilor care plutesc prin
mulțime, însă există mult mai multe uniforme milita re ca de obicei. Se pare
că luăm masa cu o întreagă legiune.
Cal și Maven sunt și ei acolo, ambii îmbrăcați la p atru ace, cu medaliile lor
strălucitoare. Zâmbesc și poartă conversații de com plezență, în timp ce
regele dă mâna cu soldații. Toți soldații sunt tine ri, în uniforme gri, cu
distincții argintii. Deloc asemănătoare cu ținutele uzate pe care frații mei și
toți ceilalți roșii le primesc la încorporare. Aceș ti argintii se duc la război, da,
însă nu să lupte cu adevărat. Ei sunt fiii și fiice le unor oameni importanți și,
pentru ei, războiul e doar un alt loc de vizitat. U n alt pas în antrenamentul
lor. Pentru noi, cândva pentru mine, e un impas. O condamnare la moarte.
Însă eu trebuie să-mi fac în continuare datoria, să zâmbesc și să dau mâna
cu ei și să le mulțumesc pentru curajul lor. Fiecar e cuvânt îmi lasă un gust
amar în gură și, pentru a evita mulțimea, mă văd ne voită să mă strecor într-o
firidă pe jumătate ascuns de plante. Sub soarele am iezii, gălăgia continuă să
crească în intensitate, însă pot respira din nou. C el puțin pentru câteva
secunde.
— Ești bine?
Cal se apleacă deasupra mea. Pare îngrijorat și rel axat în același timp. Îi
place să se afle printre soldați; bănuiesc că e hab itatul lui natural.
Deși vreau să dispar, mă îndrept de spate.
— Nu mă dau în vânt după concursurile de frumusețe.
Cal se încruntă.
— Mare, oamenii ăștia se duc pe front. Mă gândeam c ă, dintre toți, tu ai fi
prima care i-ai conduce.
Scap un hohot de râs.
— Ce anume te face să crezi că îmi pasă de mucoșii ăștia, care se duc la
război de parcă e un soi de vacanță?
— Faptul că ei au ales să plece nu îi face mai puți n curajoși.
— Ei bine, sper să se bucure de garnizoane și de pr ovizii, și de păsuiri, și
de toate celelalte privilegii de care frații mei n- au beneficiat.
Mă îndoiesc că acești soldați voluntari vor dori vr eodată altceva decât un
bărbat care să lupte pentru ei.

181
De și arat ă de parcă ar vrea să țipe la mine, Cal își reprim ă această
pornire. Acum, că știu de ce anume e în stare tempe ramentul său, sunt
surprinsă că se poate abține.
— Este prima legiune complet argintie care se duce în tranșee, îmi explică
el monoton. Vor merge alături de roșii, îmbrăcați î n roșii și vor lupta cot la
cot cu ei. Când vor ajunge în Năduful, lacuștrii nu vor ști cine sunt. Iar când
bombele vor cădea, când inamicii vor încerca să tre acă granița, vor găsi mai
multe decât credeau. Legiunea Umbrelor îi va lua pe toți.
Brusc, mă ia cu frisoane, dar și cu călduri.
— Foarte original.
Însă Cal nu jubilează. Pare trist.
— Tu mi-ai dat ideea.
— Poftim?
— Când ai căzut la Turneul Reginelor, nimeni n-a șt iut ce să facă. Sunt
convins că și lacuștrii vor proceda la fel.
Deși încerc să vorbesc, nu pot să scot niciun sunet . Nu am fost niciodată
vreo sursă de inspirație pentru ceva sau cineva, da rămite pentru strategiile
militare. Cal mă privește de parcă vrea să mai adau ge ceva, însă nu vorbește.
Niciunul dintre noi nu știe ce să spună.
Un băiat pe care l-am mai văzut pe la antrenamente, țesevântul Oliver,
apare lângă Cal și îl bate cu o mână pe umăr, în ti mp ce în cealaltă ține un
pocal. Și el poartă uniformă. Se duce să lupte.
— Cal, care-i treaba cu ascunsul? chicotește el, gest iculând spre mulțimea
din jurul nostru. Prin comparație cu lacuștrii, gaș ca asta va fi floare la
ureche!
Cal se uită în ochii mei și o tentă argintie îi col orează obrajii.
— I-aș alege pe lacuștri oricând, răspunde el, fără să întrerupă contactul
vizual.
— Te duci cu ei?
Oliver răspunde în locul lui Cal, zâmbind mult prea mult pentru un băiat
care se duce la război.
— Dacă merge cu noi? spune el. Cal ne conduce! Prop ria lui legiune,
tocmai până pe front.
Cal se desprinde din strânsoarea lui Oliver. Se par e că țesevântul beat nu
observă și continuă să pălăvrăgească.
— Va fi cel mai tânăr general din istorie și primul prinț care va lupta pe
front.
Și primul care va muri, șoptește o voce morocănoasă din capul meu. În
pofida instinctelor mele, întind mâna spre Cal. Nu se ferește de mine, ci îmi

182
permite să -l iau de bra ț. Acum nu mai seam ănă cu un prin ț sau cu un general
ori chiar cu un argintiu, ci cu acel băiat de la ba r, cel care voia să mă salveze.
Vocea mea e firavă, dar hotărâtă.
— Când?
— Când voi veți pleca în capitală, după bal. Veți m erge în sud, murmură
el, iar eu, în nord.
Un fior rece de teamă năvălește peste mine, exact c a atunci când Kilorn
mi-a spus că se va duce să lupte. Însă Kilorn e un pescar, un hoț, cineva care
știe cum să supraviețuiască, cum să se facă nevăzut ; nu cum e Cal. El e
soldat. Dacă trebuie, va muri. Va sângera pentru ră zboiul său. Și nu știu de ce
acest gând mă înspăimântă. Nu pot să spun de ce îmi pasă.
— Cu ajutorul lui Cal, acest război va lua sfârșit o dată pentru totdeauna.
Cu ajutorul lui Cal, putem câștiga, spune Oliver, r ânjind ca un prost.
Din nou, îl apucă pe Cal de umăr, însă, de data ast a, îl duce înapoi la
petrecere, lăsându-mă pe mine în urmă.
Cineva îmi pune o băutură rece în mână și o dau de dușcă.
— Hei, ușurel, murmură Maven. Încă te gândești la c e s-a întâmplat azi-
dimineață? Nimeni nu ți-a văzut obrazul, am întreba t santinelele.
Ca să fiu sinceră, asta e ultima dintre preocupăril e mele în timp ce îl
urmăresc pe Cal dând mâna cu tatăl său. Arborează u n zâmbet magnific și își
pune o mască prin care numai eu pot să văd.
Maven înțelege la ce mă uit și ce gândesc.
— El a vrut să facă asta. A fost alegerea lui.
— Asta nu înseamnă că trebuie să ne placă.
— Fiul meu, generalul! tună regele Tiberias, iar vo cea lui mândră acoperă
toată gălăgia petrecerii.
Pentru o secundă, când îl trage pe Cal aproape, cup rinzându-l cu brațul,
uit că e rege. Aproape că înțeleg nevoia lui Cal de a-l mulțumi.
Ce n-aș fi dat ca mama să mă privească așa , atunci când nu eram decât o
hoață. Ce n-aș da acum !
Această lume e argintie, dar e și gri. Nu există ne gru și alb.
•
Când cineva bate la ușa mea noaptea, la câteva ore după cină, mă aștept
să fie Walsh, cu un alt mesaj ascuns în ceai, însă sunt complet surprinsă când
văd că e Cal. Fără uniformă sau armură, arată ca un simplu băiat. Are doar
nouăsprezece ani și e la un pas de un destin tragic , de un viitor glorios sau
chiar de ambele.
Mă fac mică în pijamaua mea, dorindu-mi foarte tare să fi avut un halat.
— Cal? Ce dorești?

183
El ridică din umeri și îmi ofer ă un mic zâmbet.
— Evangeline aproape că te-a omorât astăzi în arenă .
— Și?
— Și nu vreau să te omoare pe ringul de dans.
— Am ratat ceva? O să ne luptăm pe ringul de dans?
El râde, rezemându-se de cadrul ușii. Însă picioare le lui nu ating podeaua
camerei mele, de parcă nu poate să facă asta. Sau n u trebuie. Vei fi soția
fratelui său. Iar el pleacă la război.
— Dacă știi cum să dansezi, n-o să fie nevoie.
Cred că i-am mai spus că n-aș putea să dansez nici dacă ar trebui s-o fac
pentru a-mi salva viața, mai ales sub îngrozitoarea îndrumare a lui Blonos,
însă cum mă poate ajuta Cal în acest sens? Și de ce ar vrea s-o facă?
— Sunt un profesor destul de bun, adaugă el, cu un zâmbet strâmb.
Când întinde o mână spre mine, mă trec fiori.
Știu că n-ar trebui s-o fac. Știu că ar trebui să î nchid ușa și să nu accept
oferta lui.
Dar el pleacă să lupte, poate chiar să moară.
Tremurând, îmi pun mâna într-a lui și îl las să mă scoată din camera mea.

184
OPTSPREZECE
Razele lunii alunecă pe podea, suficient de puterni ce pentru a ne ajuta să
vedem. În lumina argintie, roșeața de pe pielea mea de-abia se vede – arăt
exact ca o argintie. Scaunele scârțâie pe podeaua d e lemn, în timp ce Cal
rearanjează salonul, făcând loc pentru a putea exer sa. Încăperea e izolată,
însă bâzâitul camerelor de supraveghere nu e niciod ată prea departe.
Oamenii Elarei ne urmăresc, însă nu vine nimeni să ne oprească. Sau, mai
degrabă, să îl oprească pe Cal.
Scoate din jachetă un dispozitiv bizar, o cutiuță, și o pune în centrul
podelei. Apoi o privește insistent, așteptând să se întâmple ceva.
— Chestia astă mă poate învăța să dansez?
El clatină din cap, zâmbind în continuare.
— Nu, dar ne va ajuta.
Brusc, din cutie izbucnește un ritm puternic și îmi dau seama că e un
difuzor, asemenea celor care se găsesc în arena din Pilonii. Doar că acesta e
pentru muzică, nu pentru lupte. Viață, nu moarte.
Melodia e ușoară și rapidă, precum o bătaie de inim ă. În fața mea, Cal
zâmbește și mai tare și bate ritmul cu piciorul. Nu pot rezista și încep și eu
să-mi mișc degetele de la picioare odată cu muzica. E veselă și săltăreață și
nu seamănă deloc cu muzica rece și metalică din cla sa lui Blonos sau cu
acele cântece triste de acasă. Picioarele îmi alune că pe podea și încerc să-mi
amintesc pașii pe care mi i-a arătat lady Blonos.
— Nu te mai gândi la pașii pe care îi ai de urmat, mișcă-te și atât! râde Cal.
Urmează niște bătăi de tobă și Cal se rotește, fred onând melodia. Pentru
prima dată, Cal arată de parcă nu are povara unui t ron pe umeri.
O simt și eu odată ce temerile și grijile mă părăse sc, chiar dacă numai
pentru câteva minute. E senzația unei altfel de lib ertăți, ca atunci când am
zburat pe motocicleta lui Cal.
Cal e mult mai bun decât mine, însă tot arată ca un pămpălău; nici nu
vreau să știu cât de ridicolă par eu. Totuși, sunt tristă când melodia se
termină. În timp ce notele se risipesc în aer, mă s imt de parcă revin la
realitate. Un gând rece își face loc în mintea mea: n-ar trebui să fiu aici.
— Cal, nu cred că e o idee prea bună.
El înclină capul într-o parte, confuz într-un mod p lăcut.
— De ce?
El chiar vrea să mă facă s -o spun.

185
— Nu am voie să fiu singură nici măcar cu Maven… mă b âlbâi eu, sim țind
cum mă înroșesc. Nu știu dacă se cuvine să dansez c u tine într-o cameră
întunecată.
În loc să mă contrazică, Cal se mărginește să râdă și ridică din umeri. Un
alt cântec, de data asta mai lent și mai pătrunzăto r, umple încăperea.
— Eu consider că-i fac fratelui meu o favoare, zice el, după care îmi
aruncă un zâmbet strâmb. Asta dacă nu cumva vrei să -l calci pe picioare
toată noaptea.
— Posed un control excelent al picioarelor, mulțumesc frumos, comentez
eu, încrucișându-mi brațele la piept.
Încet, delicat, mă ia de mână.
— Poate în arenă, spune el. Pe ringul de dans, nu p rea.
Mă uit în jos, la picioarele lui, care se mișcă în ritm cu muzica. Mă trage de
mână, forțându-mă să-l urmez, și, în pofida efortur ilor mele, mă împiedic de
el.
Cal zâmbește, bucuros să-mi arate că avea dreptate. În fond, e soldat, iar
soldaților le place să câștige.
— Cam așa vor fi toate cântecele de la bal. E un da ns simplu, ușor de
învățat.
— Am să găsesc eu o cale de-a o da în bară, bombăn eu, lăsându-l să mă
conducă prin jurul salonului.
Picioarele noastre trasează marginile unui pătrat i maginar și încerc să nu
mă gândesc la bătăturile mâinilor sale sau la faptu l că e atât de aproape de
mine. Spre surprinderea mea, mâinile lui seamănă cu ale mele: aspre după
ani și ani de muncă.
— S-ar putea, murmură el pe un ton serios.
M-am obișnuit cu faptul că el e mai înalt decât min e, însă, în seara asta,
pare mai scund. Poate că e întunericul sau poate că e dansul. Arată exact ca
atunci când l-am întâlnit prima oară; nu ca un prin ț, ci ca un om.
Ochii săi zăbovesc pe chipul meu, analizând zona în care se afla rana.
— Maven te-a vindecat foarte frumos.
În glasul lui se simte o nuanță de amărăciune.
— Julian m-a ajutat. Julian și Sara Skonos.
Deși Cal nu reacționează la fel de urât ca Maven, t ot își încleștează
maxilarul.
— De ce nu o plăceți?
— Maven are motivele lui, motive bune, de altfel, m ormăie el. Însă nu te
aștepta să ți le povestesc eu. Și să știi că eu nu o disprețuiesc pe Sara. Doar
că nu… nu-mi place să mă gândesc la ea.

186
— De ce? C e ți -a făcut?
— Mie, nimic, oftează el. Sara a crescut cu Julian și cu mama.
Vocea îi coboară brusc când își menționează mama.
— Era cea mai bună prietenă a ei. Și, când a murit, Sara nu știa cum s-o
jelească. Julian era distrus, dar Sara…
Cal șovăie, neștiind cum să continue. Pașii noștri încetinesc până ce se
opresc de tot, în timp ce cântecul merge în continu are.
— Eu nu mi-o aduc aminte pe mama, se justifică el p e un ton înțepat. Nu
aveam nici măcar un an când a murit. Știu doar ce m i-au spus tata și Julian.
Iar lor nu le place deloc să vorbească despre ea.
— Sunt sigură că Sara ți-ar putea spune mai multe d espre ea, dacă zici că
au fost prietene la cataramă.
— Sara Skonos nu poate să vorbească, Mare!
— Deloc?
Cal continuă tărăgănat, cu acea voce calmă și monot onă pe care o
folosește și tatăl său.
— A spus lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spun ă, minciuni îngrozitoare,
și a fost pedepsită pentru asta.
Sunt șocată. Nu poate să vorbească.
— Ce a spus?
Cât ai clipi, Cal devine rece sub degetele mele. Fa ce un pas înapoi, ieșind
din brațele mele în timp ce muzica moare. Cu mișcăr i rapide, bagă difuzorul
în buzunar și în cameră nu se mai aud decât bătăile inimilor noastre.
— Nu mai vreau să vorbesc despre ea.
Respiră sacadat. Ochii săi par ciudat de luminoși. Privește când spre mine,
când spre ferestrele scăldate în razele lunii.
Ceva se frânge în inima mea; durerea din glasul său mă rănește.
— Bine.
Cu pași iuți și hotărâți, pornește spre ușă, de par că încearcă din răsputeri
să nu fugă. Însă, când se întoarce cu fața spre min e, pare la fel ca de obicei –
calm, adunat, detașat.
— Exersează pașii pe care ți i-am arătat, mă sfătui ește el, semănând
foarte tare cu lady Blonos. Ne vedem mâine, la acee ași oră.
Și apoi dispare, lăsându-mă singură într-o încăpere plină de ecouri.
— Ce naiba fac? murmur eu pe întuneric.
•
Mă îndrept spre pat, când îmi dau seama că în camer a mea se întâmplă
ceva ciudat: camerele de supraveghere au fost oprit e. Niciuna nu bâzâie,
niciuna nu mă urmărește cu acea privire electrică, înregistrând tot ceea ce

187
fac. Însă, spre deosebire de pana de curent de acum câteva zile, toate
celelalte lucruri din jurul meu continuă să bâzâie. Electricitatea încă
pulsează în pereți, în toate încăperile, mai puțin în a mea.
Farley.
Însă, în locul revoluționarei, din întuneric iese M aven. Dă perdelele la o
parte, astfel încât lumina lunii să ne ajute să ved em.
— O plimbare în miez de noapte? întreabă el cu un z âmbet amar.
Rămân cu gura deschisă, căutându-mi cuvintele.
— Știi că nu ai voie să te afli aici.
Forțez un zâmbet și sper să mă relaxez.
— Lady Blonos o va lua razna. Ne va pedepsi pe amân doi.
— Oamenii mamei mele îmi sunt datori cu o favoare s au două, îmi explică
el, gesticulând spre locurile în care se află ascun se camerele de
supraveghere. Blonos nu va avea suficiente dovezi p entru a ne condamna.
Cumva, acest lucru nu mă liniștește. În schimb, mă ia cu fiori. Nu de frică,
ci din pricina lucrurilor pe care urmează să mi le spună. Când Maven se
îndreaptă spre mine, cu pași măsurați, fiorii se am plifică, încărcându-mi
nervii cu electricitate precum fulgerele mele.
Mă privește satisfăcut cum mă îmbujorez.
— Uneori uit, murmură el, ridicând o mână pentru a- mi atinge obrazul.
Mâna lui rămâne acolo, ca și când poate simți culoa rea care pulsează prin
venele mele.
— Mi-aș dori să nu te machieze în fiecare zi.
Pielea îmi vibrează sub degetele sale, însă încerc să o ignor.
— Și eu mi-aș dori asta.
Buzele lui încearcă să schițeze un zâmbet, însă nu- i iese.
— Ce s-a întâmplat?
— Farley m-a contactat din nou.
Maven se retrage, vârând mâinile în buzunare pentru a ascunde degetele
care îi tremură.
— Nu erai aici.
Norocul meu.
— Ce-a spus?
Maven ridică din umeri. Se îndreaptă spre fereastră , admirând cerul
nopții.
— N-a făcut decât să pună întrebări.
Ținte. Probabil că a insistat din nou, cerând informații pe care Maven nu
voia să i le ofere. Îmi dau seama după umerii căzuț i și după glasul tremurat
că a spus mai multe decât voia. Mult prea multe.

188
— Pe cine?
Gândul mă duce la numeroșii argintii pe care i-am î ntâlnit acolo, cei care
au fost amabili cu mine în felul lor. Oare și-ar do ri vreunul dintre ei să se
sacrifice pentru revoluția lui Farley? Cine va fi a les?
— Maven, pe cine ai desemnat?
Maven se rotește brusc, cu o privire feroce, pe car e nu am mai văzut-o
niciodată. Preț de o secundă, mă tem c-o să explode ze în flăcări.
— N-am vrut s-o fac, dar Farley are dreptate. Nu pu tem sta cu mâinile în
sân; trebuie să acționăm. Și dacă acest lucru înseamnă să-i dau oameni, am
s-o fac. N-o să-mi placă, dar am s-o fac. Și am făc ut-o deja.
Asemenea lui Cal, și el respiră adânc într-o încerc are de a se calma.
— Stau alături de tata la consiliile în care se dis cută chestiuni legate de
taxe, securitate și apărare. Știu căror persoane le vor duce dorul oamenii
me… argintiii. I-am dat patru nume.
— Pe cine ?
— Reynald Iral, Ptolemus Samos, Ellyn Macanthos și Be licos Lerolan.
Scap un oftat, înainte să dau din cap aprobator. Ac este morți nu vor fi
ascunse. Fratele lui Evangeline, colonelul – lor chiar li se va duce dorul.
— Doamna colonel Macanthos știa că mama ta mințea. Șt ie și despre
celelalte atacuri…
— Ea comandă o jumătate de legiune și conduce consi liul de război. Fără
ea, frontul va fi un haos pentru câteva luni bune.
— Frontul?
Cal … Legiunea lui …
Maven încuviințează.
— După asta, tata nu-și va mai trimite moștenitorul la război. Cu un atac
atât de aproape de casă, mă îndoiesc c-o să-l mai l ase să iasă din capitală.
Așadar, moartea ei îl va salva pe Cal. Și va ajuta Garda.
Shade a murit pentru asta. Cauza lui e acum a mea.
— Doi iepuri dintr-o lovitură, șoptesc eu și simt lac rimile calde care
amenință să curgă.
Oricât de dificil ar putea fi asta, sunt dispusă să sacrific viața colonelului
pentru a lui Cal. Aș face-o de o mie de ori.
— Și prietenul tău face parte din asta.
Genunchii îmi tremură, însă reușesc să stau dreaptă . Pendulez între furie
și teamă în timp ce Maven îmi explică fără prea mar e tragere de inimă care e
planul.
— Și dacă eșuăm? îl întreb când termină, rostind în tr-un final cuvintele pe
care el le-a tot evitat.

189
Maven clatină u șor din cap.
— Asta n-o să se-ntâmple.
— Și dacă se întâmplă?
Nu sunt un prinț și viața mea nu a fost niciodată c a în basme. Știu că
trebuie să mă aștept la ce-i mai rău de la toți și toate.
— Maven, ce se întâmplă dacă eșuăm ?
Respirația îi tremură în piept când inspiră, strădu indu-se să rămână calm.
— Atunci, ambii vom fi trădători. Vom fi judecați p entru înaltă trădare,
condamnați… și omorâți.
•
Mă aflu la o nouă lecție cu Julian și nu mă pot con centra. Mă gândesc
întruna la ce urmează. Multe lucruri se pot termina urât și multe lucruri sunt
în joc. Viața mea, a lui Kilorn, a lui Maven – ne r iscăm cu toții viețile pentru
acest lucru.
— Chiar nu e treaba mea, începe Julian, făcându-mă să tresar, dar pari, ei
bine, foarte atașată de prințul Maven.
Aproape că râd de ușurare, însă nu pot să nu mă sim t și ofensată în
același timp. Maven e ultima persoană de care ar tr ebui să am grijă în acest
cuib de viespi. Numai aluzia mă face să mă zbârlesc .
— Sunt logodită cu el, îi răspund, încercând din ră sputeri să nu mă
răstesc.
Însă, în loc să o lase baltă, Julian se apleacă spr e mine. De obicei,
atitudinea lui pașnică mă relaxează, însă astăzi nu face decât să mă scoată
din sărite.
— Nu încerc decât să te ajut. Maven e fiul mamei lu i.
De data asta chiar mă răstesc:
— Nu știi nimic despre el!
Maven e prietenul meu. Maven riscă mai multe decât mine.
— Să îl judeci după părinții săi e ca și cum m-ai jud eca pe mine după
culoarea sângelui. Doar pentru că îi urăști pe rege și pe regină nu înseamnă
că e musai să-l urăști și pe el.
Julian se uită lung la mine, având o privire serioa să și înflăcărată. Când
vorbește, vocea îi seamănă mai degrabă cu un mârâit .
— Îl urăsc pe rege fiindcă n-a putut să-mi salveze sora, fiindcă a înlocuit-o
cu vipera aia. O urăsc pe regină fiindcă a distrus- o pe Sara Skonos, fiindcă
mi-a luat fata pe care o iubeam și a nenorocit-o. F iindcă i-a tăiat Sarei limba.
Și apoi, pe un ton mai coborât, o lamentație:
— Avea o voce atât de frumoasă…

190
Un val de grea ță mă izbe ște din plin. Brusc, t ăcerea dureroasă a Sarei,
obrajii ei căzuți au o noimă. Nu e de mirare că Jul ian a adus-o pe ea ca să mă
vindece; ea nu ar putea spune nimănui adevărul.
— Dar…
Cuvintele îmi sună răgușit, de parcă mi-a luat și m ie cineva vocea.
— … ea e tămăduitoare.
— Tămăduitorii de piele nu se pot vindeca pe ei înș iși. Și n-ar îndrăzni
nimeni să încalce pedeapsa dată de regină. Astfel c ă Sara trebuie să trăiască
așa, denigrată, pentru tot restul vieții.
În glasul său răsună amintiri, una mai rea decât al ta.
— Nouă, argintiilor, nu ne pasă de durere, însă sun tem mândri. Mândrie,
demnitate, onoare – acestea sunt niște lucruri pe c are nicio abilitate nu le-ar
putea înlocui.
Oricât de îngrozitor mă simt pentru Sara, nu pot să nu mă tem pentru
viața mea. I-au tăiat limba pentru ceva ce-a spus. Oare mie ce mi-ar face ?
— Ești cam nesăbuită, fetițo cu fulgerele.
Porecla asta e ca o palmă peste față – șocul mă adu ce înapoi la realitate.
— Lumea asta nu e a ta. Doar pentru că știi să faci o reverență nu
înseamnă că totul s-a schimbat. Tu nu înțelegi jocul pe care îl jucăm.
— Pentru că ăsta nu e un joc, Julian!
Iau unul dintre registrele lui cu numele celor dece dați și i-l pun în poală.
— E pe viață și pe moarte. Eu nu joc pentru un tron sau o coroană ori un
prinț. Eu nu joc deloc. Eu sunt diferită.
— Așa e, murmură el, trecând un deget peste pagini. Ș i de aceea ești în
pericol. Trebuie să te ferești de toată lumea. Chia r și de Maven. Chiar și de
mine. Oricine poate trăda pe oricine.
Cade pe gânduri și privirea i se întunecă. În lumin a asta, pare bătrân și
sur, un om supărat pe viață și bântuit de o soră de cedată, îndrăgostit de o
femeie distrusă, condamnat să școlească o fată care nu știe decât să mintă.
Peste umărul lui zăresc harta a ceea ce a existat c ândva, a lumii de dinainte.
Întreaga lume e bântuită.
Și apoi în minte îmi apare cel mai îngrozitor gând pe care l-am avut
vreodată. Shade e deja fantoma mea. Cine altcineva se va alăt ura ?
— Să nu faci niciun pas greșit, fata mea, șoptește el într-un târziu. În jocul
ăsta ești pionul cuiva.
Nu am curajul să ripostez. Julian, crede ce vrei. Nu sunt proasta nimănui.
•
Ptolemus Samos. Doamna colonel Macanthos. Chipurile lor dansează în
mintea mea în timp ce eu și Cal ne învârtim pe pode aua salonului. În seara

191
asta, luna se mic șoreaz ă, estompându -se, însă speran ța mea n -a fost
niciodată mai puternică. Balul e mâine și, după ace ea, ei bine, nu sunt sigură
încotro o vor lua lucrurile. Însă totul va fi difer it, un nou drum care să ne
conducă spre un viitor mai bun. Vor fi și pagube co laterale, răni și decese pe
care nu le putem evita, așa cum a spus Maven. Însă cunoaștem riscurile.
Dacă totul merge conform planului, Garda Stacojie î și va ridica steagul într-
un loc în care toată lumea poate să-l vadă. Farley va difuza un alt video după
atac, detaliind solicitările noastre. Egalitate, au tonomie, libertate. Pentru o
rebeliune disperată, mi se pare că e un compromis b un.
Mă las pe spate, îndreptându-mă spre podea într-un arc lent, care mă face
să icnesc. Cal mă cuprinde cu brațele lui puternice și mă trage cu ușurință
înapoi.
— Scuze, spune el, oarecum stânjenit. Credeam că er ai pregătită.
Nu sunt pregătită. Mi-e frică. Râd forțat, încercând să-i ascund ceea ce nu-
i pot arăta.
— Nu, e vina mea. Eram cu gândurile în altă parte.
Cal nu e ușor de păcălit și își înclină ușor capul, privindu-mă lung în ochi.
— Încă îți faci griji pentru bal?
— Mai mult decât ai crede.
— Pas cu pas, e cel mai bun lucru pe care poți să-l faci.
Apoi râde pe înfundate, trecând la niște pași mai s impli.
— Știu că e greu de crezut, dar nici eu nu am fost întotdeauna cel mai bun
dansator.
— Șocant! răspund eu, imitându-i zâmbetul. Mă gânde am că prinții se
nasc cu iscusința de a dansa și de a face conversaț ii de complezență.
Cal chicotește din nou și întețește mișcările noast re.
— Nu și eu. Dacă ar fi fost după mine, m-aș fi afla t în garaj sau în cazarmă,
construind și antrenându-mă. Nu ca Maven. El e de d ouă ori prințul care voi
fi eu vreodată.
Mă gândesc la Maven, la cuvintele lui amabile, la m anierele perfecte, la
cunoștințele impecabile în toate aspectele legate d e curte – tot ceea ce
pretinde a fi pentru a-și ascunde adevăratele senti mente. Într-adevăr , de
două ori prinț.
— Însă el va fi mereu prinț, murmur eu, aproape plâng ându-mă de acest
gând. Iar tu vei fi rege.
Vocea îi scade pentru a se potrivi cu a mea și ochi i i se întunecă. Există o
amărăciune în el, care pe zi ce trece devine tot ma i accentuată. Poate că nu îi
place războiul atât de mult pe cât cred eu.
— Uneori mi-aș dori ca lucrurile să nu stea așa.

192
Vorbe ște pe un ton blând, îns ă vocea lui îmi răsună în minte. În ciuda
faptului că balul bate la ușă, eu mă trezesc că mă gândesc mai mult la el și la
mâinile lui și la mirosul vag de lemn ars care pare să îl urmeze pe Cal
oriunde ar merge, îmi dă o senzație de căldură, de toamnă, de acasă.
Dau vina pe muzică, pe acea melodie plină de viață, pentru bătăile rapide
ale inimii mele. Cumva, această seară îmi amintește de lecțiile lui Julian, de
poveștile lui despre lumea de dinainte. Aceea era o lume a imperiilor, a
corupției, a războiului și a unei libertăți mai mar i decât am cunoscut eu
vreodată. Însă oamenii acelor timpuri au dispărut, visurile le-au fost
spulberate și acum se regăsesc doar în fum și cenuș ă.
E în natura noastră , ar spune Julian. Suntem făcuți pentru a distruge. E
constanta speciei noastre. Indiferent de culoarea s ângelui, ființa umană va
cădea mereu.
Nu am înțeles lecția asta în urmă cu câteva zile, î nsă acum, ținându-l de
mână pe Cal, care mă conduce cu cea mai ușoară atin gere, încep să pricep la
ce se referea.
Simt că am început să cad.
— Chiar ai de gând să pleci cu legiunea?
Până și cuvintele mă fac să mă tem. El încuviințeaz ă din cap, cu o mișcare
de-abia perceptibilă.
— Un general trebuie să fie alături de oamenii lui.
— Un prinț trebuie să fie alături de prințesa lui. De Evangeline, adaug
repede.
Bună asta, Mare ! urlă mintea mea.
Aerul din jurul nostru devine dens și cald, deși Ca l nu a făcut nicio
mișcare.
— Evangeline va fi bine, cred. Nu ai putea spune că e foarte atașată de
mine. Nici mie n-o să-mi fie dor de ea.
Nefiind în stare să mă uit în ochii lui, îmi îndrep t privirea spre ceea ce e
chiar în fața mea. Din nefericire, acel lucru se în tâmplă să fie pieptul lui și o
cămașă mult prea subțire. Deasupra mea, Cal inspiră tremurat.
Apoi, degetele lui se află sub bărbia mea, ridicând u-mi capul pentru a ne
intersecta privirile. Flăcări aurii pâlpâie în ochi i lui, reflectând căldura din
jur.
— Mare, o să-mi fie dor de tine.
Oricât mi-aș dori să stau nemișcată, să opresc timp ul în loc și să las ca
acest moment să dureze o veșnicie, știu că nu e cu putință. Orice aș simți sau
gândi, Cal nu e prințul căruia i-am fost promisă. B a mai mult, el se află de
partea greșită a baricadei. El e dușmanul meu. Cal e interzis.

193
Așadar, f ără tragere de inimă, cu pa și șov ăitori, dau înapoi, ie șind din
strânsoarea lui și din cercul de căldură cu care m- am obișnuit.
— Nu pot, e tot ce îngaim eu, deși știu că ochii mă trădează.
Chiar și acum simt lacrimi de furie și regret, lacr imi pe care am jurat că nu
le voi vărsa.
Dar poate că gândul de a pleca la război l-a făcut pe Cal cutezător și
nesăbuit, ceea ce n-a fost niciodată înainte. Mă ia de mână și mă trage spre
el. Își trădează singurul frate. Eu îmi trădez cauz a, pe Maven și pe mine
însămi, dar nu vreau să mă opresc.
Orice poate trăda pe oricine.
Buzele lui se unesc cu ale mele, tari, calde și apă sătoare. Atingerea e
electrizantă, însă nu așa cum sunt obișnuită. Nu e o scânteie a distrugerii, ci
o scânteie a vieții.
Oricât mi-aș dori să mă trag înapoi, pur și simplu nu pot s-o fac. Cal e o
faleză și eu mă arunc de pe marginea ei, fără să mă îngrijorez ce anume ar
putea să ne facă asta amândurora. Într-o bună zi, e l își va da seama că sunt
dușmanul lui, iar toate acestea vor fi doar o amint ire demult uitată. Dar nu
încă.

194
NOUĂSPREZECE
E nevoie de câteva ore de trucuri pentru a mă trans forma în fata care se
presupune că trebuie să fiu, însă mi se pare că au trecut doar câteva minute.
Când cameristele mă așază în fața oglinzii, cerându -mi în tăcere aprobarea,
nu pot decât să încuviințez spre fata care mă prive ște din oglindă. E
frumoasă și, în același timp, îngrozită de ceea ce urmează, învăluită în
lanțuri de mătase iridescentă. Trebuie să ascund ac eastă fată înspăimântată;
trebuie să zâmbesc și să dansez și să arăt ca ei. C u un efort supraomenesc,
alung teama. Teama mă va omorî.
Maven mă așteaptă în capătul culoarului, o umbră în uniforma lui.
Negrul-tăciune îi scoate în evidență ochii, care su nt de un albastru
strălucitor pe fundalul tenului său alb ca zăpada. El nu pare deloc speriat,
dar nu mă miră, având în vedere că e prinț. E un ar gintiu. Nici măcar n-o să
clipească.
Întinde o mână spre mine, pe care o apuc bucuroasă. Mă aștept să mă facă
să mă simt în siguranță sau puternică sau ambele, î nsă atingerea lui îmi
amintește de Cal și de trădarea noastră. Imaginile de aseară devin mai clare
în mintea mea, până ce retrăiesc fiecare respirație . Pentru prima dată,
Maven nu pare să remarce faptul că sunt neliniștită . Probabil că se gândește
la lucruri mai importante.
— Arăți minunat, mă complimentează el, făcând un se mn din cap spre
rochia mea.
Nu sunt de acord cu el. E o ținută ridicolă și pomp oasă, o complicație de
bijuterii purpurii care strălucesc la fiecare mișca re, făcându-mă să semăn cu
un gândac sclipitor. Totuși, în seara asta se presu pune că sunt o doamnă, o
viitoare prințesă, așa că încuviințez și îi ofer un surâs recunoscător. Nu pot
să uit că buzele mele, care acum îi zâmbesc lui Mav en, le sărutau aseară pe
cele ale fratelui său.
— Îmi doresc să se termine cât mai repede.
— Mare, n-o să se termine în noaptea asta. N-o să s e termine pentru mult
timp de-acum încolo. Știi asta, nu-i așa?
Vorbește ca o persoană mult mai în vârstă, mult mai înțeleaptă, nu ca un
băiat de șaptesprezece ani. Când șovăi, neștiind cu m să mă simt cu adevărat,
el strânge din dinți.
— Mare? insistă el, și îi aud tremuratul din voce.
— Maven, ți -e teamă? întreb eu în șoapt ă. Pentru că mie îmi este.

195
Privirea îi devine dură ca o țelul.
— Mi-e teamă să nu eșuez. Mi-e teamă să nu las șans a să treacă pe lângă
noi. Și mi-e teamă de ceea ce se va întâmpla, dacă lumea asta nu se va
schimba.
Devine fierbinte la atingerea mea, mânat de o hotăr âre lăuntrică.
— Asta mă sperie mai mult decât moartea.
E greu să nu fii impresionată de cuvintele lui, așa că dau aprobator din
cap. Cum aș putea să-i las baltă? N-am să dau înapoi.
— Vom răsări, murmură el, atât de încet, încât de-abi a îl aud.
Roșii ca zorii zilei.
Când ajungem pe culoarul cu ascensoare, Maven mă st rânge mai tare de
mână. Un grup de santinele îi păzește pe rege și pe regină, care ne așteaptă.
Cal și Evangeline nu sunt aici și sper să stea depa rte. Cu cât îi văd mai puțin
împreună, cu atât voi fi mai fericită.
Regina Elara poartă o monstruozitate sclipitoare în nuanțe de roșu,
negru, alb și albastru, etalând culorile casei ei ș i a soțului ei. Zâmbește forțat
și își privește fiul, iar pe mine mă ignoră cu desă vârșire.
— Iată-ne! spune Maven, dându-mi drumul pentru a se duce să stea lângă
mama lui.
Pielea mea e straniu de rece fără el lângă mine.
— Așadar, cât timp trebuie să stau aici? se smiorcă ie el, jucându-și foarte
bine rolul.
Cu cât reușește mai mult să-i distragă atenția, cu atât mai mari sunt
șansele noastre de izbândă. Un pas greșit și totul se va duce de râpă. Ca să
nu mai spun că vom fi omorâți.
— Maven, nu poți să vii și să pleci după cum îți poft ește inima. Ai obligații
de îndeplinit și vei sta atât timp cât e necesar.
Se agită în fața lui, aranjându-i gulerul, medaliil e, mânecile și, pentru o
clipă, asta mă ia prin surprindere. Elara e o femei e care mi-a invadat
gândurile, care m-a dus departe de viața mea, pe ca re o urăsc , și totuși,
există ceva bun la ea. Își iubește fiul. Și, în pof ida tuturor cusururilor ei,
Maven o iubește și el.
Pe de altă parte, regele Tiberias nu pare a fi delo c deranjat de Maven. De-
abia îl bagă în seamă.
— Băiatul e doar plictisit. În ziua de azi nu exist ă suficient entuziasm, cel
puțin nu ca atunci când eram eu pe front, comenteaz ă el, trecându-și o mână
peste barba îngrijită. Mavey, ai nevoie de o cauză pentru care să lupți.
Preț de o clipă, Maven renunță la masca de băiat en ervat. O am pe asta !
strigă ochii lui, însă nu spune nimic.

196
— Cal are legiunea lui, el știe ce face, ce -și dore ște. Trebuie să -ți găse ști și
tu ceva de făcut, hm?
— Da, tată, spune Maven.
Deși încearcă s-o ascundă, o umbră îi întunecă trăs ăturile.
Cunosc prea bine acea privire. Obișnuiam și eu să o adopt, atunci când
părinții mei îmi sugerau să fiu mai mult ca Gisa, d eși așa ceva era imposibil.
Mă duceam la culcare urându-mă din tot sufletul, do rindu-mi să mă pot
schimba, dorindu-mi să pot fi tăcută, talentată și frumoasă ca ea. Nu există
nimic mai dureros decât acel sentiment. Însă regele nu observă durerea lui
Maven, așa cum nici părinții mei nu o observau pe a mea.
— Faptul că mă ajută să mă adaptez acestei vieți e o cauză suficient de
bună pentru Maven, spun eu, sperând să îi alung reg elui acea privire
dezaprobatoare.
Când Tiberias se întoarce spre mine, Maven respiră ușurat și îmi aruncă
un zâmbet recunoscător.
— Și se descurcă bine, răspunde regele, analizându- mă din cap până-n
picioare.
Știu că își aduce aminte de sărmana fată roșie care a refuzat să facă o
reverență în fața lui.
— Din câte am auzit, începi să semeni tot mai tare cu o doamnă.
Însă zâmbetul forțat nu îi ajunge și în privire, ce ea ce face ca suspiciunea
să fie reală. El chiar a vrut să mă omoare în sala tronului, pentru a-și proteja
coroana și echilibrul țării, și nu prea cred că ace a nevoie va dispărea
vreodată. Reprezint o amenințare, dar, de asemenea, și o investiție. O să mă
folosească atunci când o să vrea și o să mă omoare atunci când va sosi
timpul.
— Am avut parte de un ajutor bun, Maiestatea Voastr ă.
Fac o plecăciune, pretinzând că sunt flatată, deși nu-mi pasă ce crede.
Părerea lui nu face nici cât rugina de pe scaunul c u rotile al tatălui meu.
— Sunteți pregătiți? întreabă Cal, spulberându-mi g ândurile.
Trupul meu reacționează imediat, rotindu-se pentru a-l vedea intrând pe
culoar. Stomacul mi se face ghem, dar nu din pricin a entuziasmului sau a
agitației ori a celorlalte chestii despre care vorb esc fetele neghioabe. Mi-e
greață de mine, de ceea ce am lăsat să se întâmple – de ceea ce am vrut să se
întâmple. Deși el încearcă să-mi susțină privirea, eu mă uit la Evangeline,
care atârnă de brațul lui. Poartă din nou metal și reușește să-mi arunce un
zâmbet disprețuitor fără să-și miște buzele.
— Maiestățile Voastre, murmură ea, făcând o reveren ță enervant de
perfectă.

197
Tiberias îi zâmbe ște viitoarei soții a fiului s ău, după care pune o mână pe
umărul lui Cal.
— Te mai așteptam pe tine, fiule, chicotește el.
Când stau unul lângă altul, asemănările sunt incont estabile – același păr,
aceiași ochi ca de aur roșu, chiar și aceeași postu ră. Maven privește scena cu
ochii săi albaștri, blânzi și gânditori, în timp ce regina lui îl ține de braț. Cu
Evangeline de-o parte și cu tatăl său de cealaltă p arte, Cal nu poate decât să
se uite în ochii mei. Mișcă ușor din cap și știu că e singurul salut pe care îl
merit.
•
În pofida decorațiunilor, sala de bal arată exact c um arăta acum mai bine
de-o lună, când regina m-a introdus pentru prima oa ră în această lume
stranie, înlăturându-mi în mod oficial numele și id entitatea. Mi-au dat o
lovitură dură chiar aici, iar acum e rândul meu să mă răzbun.
În seara asta va curge sânge.
Însă nu pot să mă gândesc la asta chiar acum. Trebu ie să stau alături de
ceilalți, să vorbesc cu sutele de membri ai curții, pregătiți să schimbe o
vorbă cu familia regală și cu o fată roșie, insolen tă și mincinoasă. Scrutez
șirul de argintii, căutându-i pe cei condamnați – ț intele pe care Maven le-a
oferit Gărzii, scânteia care va aprinde focul. Reynald, colonelul, Belicos … și
Ptolemus. Băiatul cu păr argintiu și ochi negri – fratele lu i Evangeline.
El e unul dintre primii care ne salută, stând în sp atele severului său tată,
care se grăbește să ajungă la fiica lui. Când Ptole mus se apropie de mine, mă
străduiesc din răsputeri să nu mi se facă rău. Nu a m mai făcut niciodată un
lucru atât de dificil, cum ar fi să mă uit în ochii unui cadavru ambulant.
— Felicitările mele, spune el, cu o voce dură ca pi atra.
Mâna pe care mi-o întinde e la fel de fermă. Nu poa rtă uniformă militară,
ci un costum din metale negre, care se îmbină ca ni ște solzi netezi și lucioși.
E războinic, dar nu și soldat. Ca tatăl său înainte a lui, Ptolemus conduce
garda de pază din Archeon, protejând capitala cu pr opria lui armată de
agenți. Capul unui șarpe, l-a numit Maven cândva. Taie-l și restul va muri.
Ochii săi ca de vultur sunt ațintiți asupra surorii lui, chiar și atunci când mă
ține de mână. Îmi dă drumul grăbit, trecând iute pe lângă Maven și Cal,
înainte să o îmbrățișeze pe Evangeline într-o rară demonstrație de afecțiune.
Sunt surprinsă că ținutele lor stupide nu rămân înc astrate una într-alta.
Dacă totul merge conform planului, el n-o să-și mai îmbrățișeze niciodată
sora. Evangeline va rămâne fără un frate, exact ca mine. Deși am simțit acea
durere pe pielea mea, nu îmi pare rău pentru ea. Ma i ales când o văd cum se
ține de Cal. Par complet opuși unul celuilalt, el î n uniforma lui simplă, în

198
timp ce ea străluce ște precum o stea într -o rochie cu țepi ascu țiți. Vreau s -o
omor, vreau să fiu ca ea. Însă nu pot face nimic în privința asta. Ev angeline și
Cal nu sunt problema mea în seara asta.
Când Ptolemus dispare și alți oameni trec prin fața noastră cu zâmbet
rece și cuvinte ironice, îmi este tot mai ușor să î mi uit bunele maniere. Casa
Iral ne salută următoarea, condusă de Ara, Pantera, care înaintează cu
mișcările ei sprintene și sinuoase. Spre surprinder ea mea, face o plecăciune
și îmi zâmbește. Însă există ceva straniu în legătu ră cu asta, ceva ce îmi
spune că știe mai multe decât arată. Trece fără să spună vreun cuvânt,
lipsindu-mă de un alt interogatoriu.
Sonya își urmează bunica, braț la braț cu o altă ți ntă: Reynald Iral, vărul
ei. Maven mi-a spus că e consultant financiar, un g eniu care continuă să
finanțeze armata cu strategii fiscale și comerciale . Dacă moare, la fel se va
întâmpla și cu banii, așa că se va lăsa cu război. Sunt dispusă să sacrific viața
unui administrator financiar pentru asta. Când mă i a de mână, nu pot să nu
observ că are ochi glaciali și mâini catifelate. Ac ele mâini nu le vor mai
atinge niciodată pe ale mele.
Nu e la fel de ușor să scap de Macanthos când se ap ropie de mine.
Cicatricea de pe chipul ei iese în evidență mai ale s în seara asta, când toată
lumea pare atât de dichisită. Se prea poate să nu-i pese de Gardă, însă nici pe
regină n-a crezut-o. Nu era pregătită să înghită mi nciunile cu care am fost
hrăniți noi, ceilalți.
Strânsoarea ei e puternică atunci când dă mâna cu m ine; pentru prima
dată, cuiva nu îi este teamă că mă voi sparge precu m un pahar de sticlă.
— Vă felicit din toată inima, lady Mareena! Văd că vă potriviți de minune,
spune ea, dând din cap spre Maven. Nu ca simandicoa sa de Samos, adaugă
pe un ton șoptit și jucăuș. Ea va fi o regină trist ă și dumneavoastră, o
prințesă fericită, fiți sigură de asta.
— Sunt sigură, îi șoptesc eu.
Reușesc să zâmbesc, deși viața colonelului se va sf ârși curând. Indiferent
câte cuvinte amabile îmi adresează, minutele îi sun t numărate.
Când trece la Maven, dând mâna cu el și invitându-l să-i inspecteze
trupele peste o săptămână sau ceva de genul, îmi da u seama că el e la fel de
afectat. După ce Macanthos pleacă, Maven mă ia de m ână și mă strânge într-
un gest liniștitor. Știu că regretă faptul că a num it-o, însă, la fel ca Reynald, la
fel ca Ptolemus, moartea ei va servi unui scop. La final, moartea ei nu va fi în
zadar.
Următoarea țintă se află undeva spre capătul șirulu i și provine dintr-o
casă inferioară. Belicos Lerolan are un surâs vesel , o claie de păr castaniu și

199
ni ște haine în culorile apusului, care se potrivesc c u nuanțele casei lui. Spre
deosebire de ceilalți oameni pe care i-am salutat a stă-seară, el pare cald și
amabil. Zâmbetul din ochii săi e la fel de real ca strângerea de mână.
— Lady Mareena, o adevărată plăcere!
Înclină capul în semn de salut, extrem de politicos .
— Sunt bucuros să fiu la dispoziția dumneavoastră m ulți ani de-acum
încolo.
Îi zâmbesc, prefăcându-mă că vor fi mulți ani de-ac um încolo, însă
atitudinea de fațadă devine tot mai dificil de păst rat în timp ce secundele se
scurg. Când apare soția lui, împreună cu doi băieți gemeni, vreau să urlu. Nu
au nici patru ani, scâncesc ca niște cățeluși și se agață de picioarele tatălui
lor. El zâmbește amabil, un zâmbet intim, doar pent ru ei.
Un diplomat, l-a numit Maven, un ambasador pentru a liații noștri din
Piedmont, departe, în sud. Fără el, legăturile cu a cea țară și cu armata sa ar fi
rupte, forțând Norta să facă față singură zorilor n oștri roșii. El e un alt
sacrificiu pe care trebuie să-l facem, un alt nume de care ne debarasăm. Și e
tată. E tată și noi o să-l omoram.
— Belicos, îți mulțumesc, spune Maven, întinzând mâna spre el și
încercând să-i îndepărteze pe membrii familiei lui înainte s-o iau razna.
Încerc să vorbesc, însă nu pot decât să mă gândesc la tatăl pe care urmez
să li-l fur unor copii atât de mici. Îmi aduc amint e cum a plâns Kilorn după ce
tatăl său a murit. Și el era mic.
— Vă rugăm să ne scuzați câteva minute!
Vocea lui Maven pare foarte departe când vorbește.
— Mareena încă nu s-a obișnuit cu frenezia vieții d e la curte.
Înainte să pot arunca o privire spre tatăl condamna t, Maven mă ia de
acolo. Câțiva oameni se uită la noi cu gura căscată și îl simt pe Cal
urmărindu-ne cu privirea. Aproape că mă împleticesc , însă Maven mă ține
bine zorindu-mă spre un balcon. În mod normal, aeru l curat m-ar înveseli,
însă mă îndoiesc că există ceva care mă poate ajuta acum.
— Are copii, spun eu printre dinți. E tată !
Maven îmi dă drumul și mă sprijin de balustrada bal conului, însă el nu se
îndepărtează de mine. În lumina lunii, ochii săi pa r a fi de gheață, strălucind
și sfredelindu-mă. Mă apucă de umeri și mă obligă s ă-l ascult.
— Și Reynald e tată. Macanthos are și ea copii. Pto lemus e logodit cu fata
Haven. Toți au rude; toți au pe cineva care îi va jeli.
Face un efort pentru a continua să vorbească; e la fel de distrus ca și
mine.

200
— Mare, nu putem alege cum să ajutăm cauza. Trebuie s ă facem ce
putem, indiferent de cost.
— Nu le pot face asta.
— Crezi că eu vreau asta? șoptește el, la câțiva ce ntimetri de mine. Îi
cunosc pe toți și mă doare să-i trădez, dar este necesar. Gândește-te ce vor
cumpăra viețile lor, ce vor realiza morțile lor. Câ ți oameni de-ai tăi ar putea
fi salvați? Credeam c-ai înțeles asta!
Se oprește brusc, închizând ochii preț de câteva cl ipe. Când își revine,
ridică o mână și mă mângâie pe obraz cu degete trem urătoare.
— Îți cer scuze, eu doar… se bâlbâie el. Se prea po ate ca tu să nu poți
vedea încotro ne va duce seara asta, dar eu pot. Și știu că lucrurile se vor
schimba.
— Te cred, șoptesc eu, luându-l de mână. Pur și sim plu îmi doresc ca
lucrurile să nu se desfășoare așa.
Peste umărul său, în sala de bal, șirul de argintii se micșorează.
Strângerile de mână și conversațiile s-au terminat. Seara a început cu
adevărat.
— Însă ăsta este felul în care se vor desfășura, Ma re. Îți jur că asta e ceea
ce trebuie să facem.
Oricât de mult ar durea, oricât de mult mi se strân ge inima și sângerează,
încuviințez.
— Bine.
— Sunteți bine?
Pentru o secundă, tonul lui Cal pare bizar și ridic at, însă își drege vocea
când își ițește capul pe balcon. Ochii săi zăbovesc pe chipul meu.
— Mare, ești pregătită pentru asta?
Maven răspunde în locul meu.
— E pregătită.
Împreună, ne îndepărtăm de balustradă, de noapte și de ultima fărâmă de
liniște, o liniște pe care s-ar putea să n-o mai av em niciodată. Când trecem
pe sub arcadă, simt o vagă atingere pe braț: Cal. Mă uit înapoi și îl văd în
continuare uitându-se la mine, cu degetele răsfirat e. Ochii îi sunt mai
întunecați ca oricând, arzând din pricina unui sent iment pe care nu-l înțeleg.
Înainte să poată spune ceva, Evangeline apare lângă el. Când o ia de mână,
mă simt nevoită să privesc în altă parte.
Maven mă conduce spre locul liber din mijlocul săli i de bal.
— Asta e partea cea mai dificilă, spune el, încercâ nd să mă calmeze.
Funcționează cât de cât, iar fiorii care mă străbat încep să dispară.

201
Noi deschidem dansul, cei doi prin ți și logodnicele lor, în fața invitaților.
O altă demonstrație de forță și putere, etalându-le pe cele două fete care au
câștigat în fața familiilor care au pierdut. E ulti mul lucru pe care mi-l doresc
în acest moment, însă e pentru cauza noastră. În ti mp ce muzica electronică
pe care o urăsc pornește în difuzoare, îmi dau seam a că e un dans pe care îl
recunosc.
Maven e șocat când picioarele mele se mișcă unde tr ebuie.
— Ai exersat?
Cu fratele tău.
— Puțin.
— Ești plină de surprize! chicotește el, găsind put erea de a zâmbi.
Lângă noi, Cal o învârtește pe Evangeline pe loc. A rată exact cum ar trebui
să arate un rege și o regină, maiestuoși, detașați și frumoși. Când ochii lui Cal
îi întâlnesc pe-ai mei în același moment în care mâ inile lui se închid peste
degetele lui Evangeline, simt o mie de lucruri în a celași timp, niciunul dintre
ele plăcut. Însă, în loc să mă legăn, mă apropii ma i tare de Maven. El mă
privește uimit, cu ochii săi albaștri larg deschiși , în timp ce muzica ne
învăluie. La câțiva metri de noi, Cal o conduce pe Evangeline în același dans
pe care mi l-a arătat mie. Ea se descurcă mult mai bine, un amestec de grație
și frumusețe orbitoare. Am din nou acea senzație de cădere.
Ne învârtim în ritmul muzicii, înconjurați de spect atori aroganți. Acum
recunosc chipurile. Știu casele, culorile, însușiri le, poveștile. De cine să mă
tem, de cine să-mi fie milă. Invitații ne privesc c u ochi hămesiți și știu de ce.
Ei cred că noi suntem viitorul, Cal, Maven, Evangel ine, inclusiv eu. Ei cred că
privesc un rege și o regină, un prinț și o prințesă . Însă acela e un viitor pe
care nu intenționez să-l las să se împlinească.
În lumea mea perfectă, Maven nu va trebui să-și asc undă sentimentele și
eu nu va trebui să ascund cine sunt cu adevărat. Ca l nu va avea nicio coroană
de purtat, niciun tron de protejat. Acești oameni n u vor mai avea ziduri în
spatele cărora să se ascundă.
Zorii vor veni pentru voi toți.
Mai dansăm preț de două cântece, la care ni se alăt ură și alte cupluri.
Amestecul de culori îi face pe Cal și pe Evangeline nevăzuți, până ce am
senzația că eu și Maven ne învârtim singuri. Pentru o clipă, chipul lui Cal
plutește în fața mea, înlocuindu-l pe cel al fratel ui său, și mă simt de parcă
m-am întors în camera scăldată în lumina lunii.
Însă Maven nu e Cal, oricât de mult și-ar dori tată l său să fie. El nu e
soldat, nu va fi rege, însă e mai curajos. Și dispu s să facă ceea ce e drept.

202
— Maven, î ți mulțumesc, șoptesc eu, de -abia auzindu -mă peste muzica
îngrozitoare.
El nu trebuie să întrebe la ce mă refer.
— Nu ai de ce să-mi mulțumești.
Vocea lui e straniu de profundă și aproape că se sp arge în timp ce privirea
i se întunecă.
— Pentru nimic, adaugă el.
Nu am mai fost niciodată atât de aproape de el, cu nasul la câțiva
centimetri de gâtul lui. Îi simt inima bătând sub m âinile mele, bubuind în
sincron cu a mea. Maven e fiul mamei lui , a spus Julian la un moment dat. Nu
ar fi putut niciodată să se înșele mai mult de atât .
Maven mă conduce spre marginea ringului de dans, ca re acum e plin de
domni și doamne. Nimeni nu va observa că ne-am furi șat.
— Doriți ceva de băut? murmură un servitor, ținând o tavă cu băuturi
aurii acidulate.
Dau să îl expediez, când îmi dau seama că recunosc acei ochi verzi.
Trebuie să-mi mușc limba pentru a nu-i striga numel e. Kilorn.
În mod straniu, uniforma roșie i se potrivește și, pentru prima oară, a
reușit să-și spele mizeria de pe față. Se pare că p escarul pe care îl știam
cândva a dispărut cu desăvârșire.
— Chestia asta îmi produce mâncărimi, bombăne el în barbă.
Poate că n-a dispărut de tot.
— Ei bine, n-ai să mă stai prea mult în ea, spune Mav en. E totul gata?
Kilorn încuviințează, cercetând mulțimea de oameni.
— Sus sunt pregătiți.
Deasupra noastră, santinelele sunt împrăștiate pe u n balcon care
înconjoară toată sala. Dar, deasupra lor, în alcovu rile ferestrelor și pe
balconașele din apropierea tavanului, umbrele nu su nt deloc santinele.
— Trebuie doar să dați semnalul.
Kilorn întinde tava și nevinovatul pahar cu lichid auriu. Maven se
îndreaptă spre mine, lipindu-și umărul de al meu, p entru a căuta sprijin.
— Mare?
Acum e rândul meu.
— Sunt pregătită, murmur eu, amintindu-mi planul pe c are Maven mi l-a
șoptit în urmă cu câteva seri.
Tremurând, permit bine-cunoscutului bâzâit al elect ricității să curgă prin
mine, până ce pot să simt prin capul meu toate lumi nile și camerele de
supraveghere. Ridic paharul și îl dau de dușcă.
Kilorn îmi ia repede paharul înapoi.

203
— Un minut.
Vocea lui e extrem de hotărâtă.
Dispare iute cu tava, mișcându-se prin mulțime până ce nu-l mai văd.
Fugi, mă rog eu, sperând că e suficient de iute. Maven p leacă și el, lăsându-
mă singură pentru a-și îndeplini sarcina pe lângă m ama lui.
Mă îndrept spre mijlocul mulțimii, deși curentul el ectric amenință să mă
doboare. Dar încă nu-i pot da drumul. Nu până ce ei nu încep. Treizeci de
secunde.
Regele Tiberias se ivește în fața mea, râzând alătu ri de fiul său preferat.
Se pare că e la al treilea pahar de vin, care i-a a dus o nuanță argintie în
obraji, în vreme ce Cal soarbe politicos dintr-un p ahar de apă. Undeva, în
stânga mea, o aud pe Evangeline râzând, probabil îm preună cu fratele ei. În
sală, patru oameni trag aer în piept pentru ultima oară.
Las inima să numere ultimele treizeci de secunde, a propiindu-se cu
fiecare bătaie de momentul final. Cal mă zărește pr in mulțime, oferindu-mi
acel zâmbet pe care îl ador, și pornește spre mine. Însă nu va ajunge
niciodată la mine, nu înainte ca planul să ia sfârș it. Lumea începe să meargă
în reluare și nu mai simt decât forța șocantă care curge prin pereți. La fel ca
la antrenamente, la fel ca la lecțiile cu Julian, î nvăț să o controlez.
Patru împușcături răsună în sală, însoțite de patru scânteieri de la
pistoalele de deasupra.
Apoi încep țipetele.

204
DOUĂZECI
Țip și eu cu ei în timp ce privesc cum luminile pâl pâie și apoi se sting.
Un minut de întuneric beznă. Asta e ceea ce trebuie să le ofer. Țipetele,
urletele, fuga dezordonată a oamenilor aproape că m ă fac să-mi pierd
concentrarea, însă mă forțez să mă concentrez. Lumi nile pâlpâie îngrozitor,
după care mor, lăsându-ne aproape în imposibilitate a de a ne mișca.
Lăsându-i pe prietenii mei să se facă nevăzuți.
— În firide! tună o voce peste haosul din sală. Vor s ă fugă!
Tot mai multe voci strigă, deși niciuna nu îmi este cunoscută. Dar, ca să
fiu sinceră, vocile sună diferit în această nebunie . „Găsiți-i!” „Opriți-i!”
„Omorâți-i!”
Santinelele de pe palier stau cu armele îndreptate în acea direcție, în timp
ce tot mai mulți li se alătură, într-un vârtej ameț itor, și pornesc în urmărire,
niște umbre pe întuneric. Walsh e cu ei, îmi reamintesc eu. Dacă Walsh și
ceilalți servitori i-au putut strecura aici și altă dată pe Farley și pe Kilorn, îi
pot ajuta să fugă din nou. Ei se pot ascunde. Pot e vada. Vor fi bine.
Întunericul meu îi va salva.
O explozie de foc erupe dinspre mulțime, răsucindu- se în aer asemenea
unui șarpe de foc. Șuieră deasupra noastră, iluminâ nd sala de bal. Umbre
pâlpâitoare pictează pereții și chipurile înspăimân tate, transformând sala de
bal într-un coșmar de lumină roșie și praf de pușcă . Sonya urlă prin
apropiere, aplecată peste trupul neînsuflețit al lu i Reynald. Sprintena
bătrână Ara se luptă cu ea pentru a o ridica de lân gă cadavru, îndepărtând-o
de haos. Ochii sticloși ai lui Reynald sunt îndrept ați înspre tavan, reflectând
lumina roșie.
Eu rămân neclintită, cu toți mușchii tari și încord ați.
Undeva în apropierea focului văd că străjerii îl sc ot pe rege din sală. El
încearcă să se lupte cu ei, strigând și zbierând să rămână, însă, pentru prima
dată, străjerii nu îi ascultă ordinele. Elara e ime diat în urma lor, împinsă de
Maven în timp ce fug de pericol. Mulți alții îi urm ează, nerăbdători să
evadeze din acest loc.
Agenții de securitate aleargă contra curentului și invadează sala cu
strigăte și tropăieli. Domnii și doamnele se împing în mine într-o încercare
de a evada, însă eu rămân fermă pe poziție și mă st răduiesc din răsputeri să
nu fac vreo mișcare. Nimeni nu încearcă să mă ia de acolo; nimeni nu mă
observă. Le e teamă. Cu toată for ța lor, cu toat ă puterea lor, ei tot știu ce

205
înseamnă teama. Și câteva gloanțe sunt tot ce trebuie pentru a scoate la
suprafață groaza care sălășluiește în ei.
O femeie care bocește se izbește de mine, dărâmându -mă. Aterizez față-n
față cu un cadavru, holbându-mă la cicatricea colon elului Macanthos. O dâră
de sânge argintiu i se scurge de pe frunte pe podea . Gaura glonțului e bizară,
înconjurată de o carne gri, pietroasă. Macanthos era pietrificatoare. A fost în
viață suficient de mult cât să încerce să oprească împușcătura, cât să își
creeze un scut. Însă glonțul n-a putut fi oprit. Ea tot a murit.
Încerc să mă îndepărtez de femeia ucisă, însă mâini le îmi alunecă printr-
un amestec de sângeargintiu și vin. Las să îmi scap e un țipăt de frustrare și
mâhnire. Sângele rămâne pe mâinile mele, de parcă ș tie ce am făcut. E
lipicios și rece și încearcă să mă înece.
— MARE!
Două brațe puternice mă târăsc pe podea, îndepărtân du-mă de femeia pe
care am lăsat-o să moară.
— Mare, te rog… mă imploră vocea, dar nu știu pentr u ce.
Cu un mârâit enervat, pierd bătălia. Luminile revin , scoțând la iveală o
zonă de război plină de mătăsuri și decese. Când în cerc să mă ridic în
picioare, pentru a mă asigura că lucrurile s-au ter minat cu adevărat, o mână
mă împinge la loc.
Recit cuvintele pe care le-am învățat, jucându-mi p ropriul rol.
— Îmi pare enorm de rău… luminile… nu pot…
Deasupra, luminile pâlpâie din nou. Cal de-abia mă aude și se lasă în
genunchi lângă mine.
— Unde te-ai lovit? strigă el, verificându-mă așa c um știu că a fost
antrenat să facă.
Mă pipăie pe mâini și pe picioare, uitându-se după rană, după sursa
sângelui.
Vocea mea pare stranie. Blândă. Distrusă.
— Sunt bine.
Iarăși nu mă aude.
— Cal, sunt bine.
Răsuflă ușurat și, preț de o secundă, cred că o să mă sărute din nou. Însă
se dezmeticește mai repede decât mine.
— Ești sigură?
Cu multă grijă, ridic mâneca pătată de argintiu.
— Cum ar putea fi al meu?
Sângele meu are altă culoare. Știi prea bine.
Cal încuviințează.

206
— Fire ște, șoptește el. Doar c ă… te -am văzut pe jos și am crezut c ă…
Cuvintele îi rămân în aer, fiind înlocuite de o tri stețe îngrozitoare în
privire. Însă aceasta dispare iute, transformându-s e în hotărâre.
— Lucas! Scoate-o de-aici!
Străjerul meu personal își croiește drum prin haos, cu pistolul în mână.
Deși arată la fel în bocanci și uniformă, nu e acel Lucas pe care îl cunosc.
Ochii săi negri, ochii clanului Samos, sunt întunecați ca noaptea.
— O duc cu ceilalți, mârâie el, ridicându-mă.
Cu toate că știu mai bine decât oricine că pericolu l a trecut, nu mă pot
abține să nu-l îmbrățișez pe Cal.
— Tu nu vii?
El se desprinde din strânsoarea mea cu o ușurință c are mă șochează.
— Eu nu dau bir cu fugiții.
Apoi se îndreaptă de spate și pornește spre un grup de santinele. Pășește
peste cadavre, însă evită să le privească. O santin elă îi aruncă un pistol, iar el
îl prinde cu îndemânare, punându-și degetul peste t răgaci. O flacără
întunecată și letală prinde viață în jurul celeilal te mâini a lui. Profilat pe
fundalul santinelelor și al trupurilor neînsuflețit e de pe podea, seamănă cu o
altă persoană.
— Să mergem la vânat, mârâie el, pornind spre scări .
Santinelele și agenții de securitate îl urmează, pr ecum un nor de fum roșu
și negru care iese din flacăra lui. Părăsesc o sală de bal pătată de sânge, plină
de praf și țipete.
În mijlocul sălii se află Belicos Lerolan, care nu a fost răpus de un glonț, ci
de o suliță argintie. A fost ucis cu un harpon, ca acelea folosite la pri nderea
peștilor. O banderolă stacojie ponosită atârnă de capătul su liței, de-abia
mișcându-se în vântul iscat de agitația oamenilor. Pe banderolă se află un
simbol – soarele rupt în două.
Apoi, sala de bal dispare, fiind înghițită de pereț ii întunecați ai unui
coridor de serviciu. Podeaua huruie sub picioarele noastre și Lucas mă
aruncă la perete, protejându-mă. Un sunet asemănăto r unui tunet
reverberează și tavanul se cutremură, aruncând bucă țele de piatră peste noi.
Ușa din spatele nostru explodează spre interior, di strusă de flăcări. În
spatele ei, sala de bal e neagră din pricina fumulu i. O explozie.
— Cal…
Încerc să mă furișez de lângă Lucas, să fug înapoi pe unde am venit, însă
el mă aruncă la loc.
— Lucas, trebuie să-l ajutăm!

207
— Crede -mă, o bombă e o nimica toată pentru prin țul Cal, mârâie Lucas,
făcându-mă să înaintez.
— O bombă?
Asta nu făcea parte din planul nostru.
— Aia a fost o bombă?
Lucas se îndepărtează de mine, tremurând de furie.
— Ai văzut afurisita aia de eșarfă roșie. Ăștia sun t cei din Garda Stacojie și
asta – arată cu degetul spre sala de bal, încă întunecată și incendiată –, asta e
ceea ce sunt ei.
— Nu are nicio noimă, murmur în sinea mea, încercân d să-mi amintesc
toate detaliile planului.
Maven nu mi-a spus niciodată ceva legat de vreo bom bă. Niciodată. Iar
Kilorn nu m-ar fi lăsat să fac asta, nu dacă ar fi știut că eu aș fi fost în pericol.
Ei nu mi-ar face asta.
Lucas își ridică arma și spune furios:
— Ucigașii nu au niciodată noimă!
Rămân fără aer. Oare câți au fost lăsați acolo? Cât de mulți copii, câte
morți inutile?
Lucas îmi ia tăcerea drept șoc, însă se înșală. Cee a ce simt acum e mânie.
Oricine poate trăda pe oricine.
•
Lucas mă conduce în subteran, prin nu mai puțin de trei uși, toate de
treizeci de centimetri grosime și construite din oț el. Nu au încuietori, însă le
deschide cu o fluturare din mână. Prima oară când l -am cunoscut, m-a scos
de după gratiile celulei tot cu o fluturare din mân ă.
Îi aud pe ceilalți înainte să îi văd, vocile lor ră sunând între pereții de
metal în timp ce vorbesc unii cu alții. Regele prof erează injurii și cuvintele
lui îmi trimit fiori pe șira spinării. Prezența lui umple buncărul în timp ce se
plimbă dintr-o parte într-alta, cu pelerina fluturâ nd în urma lui.
— Vreau să-i găsiți! Vreau să-i am în fața mea, cu o lamă îndreptată spre
spatele lor, și vreau să cânte ca niște păsărele la șe ce sunt! se adresează el
unei santinele, însă femeia mascată nici măcar nu c lipește. Vreau să știu ce
se petrece !
Elara stă așezată pe un scaun, cu o mână deasupra i nimii și cu cealaltă
strângându-l bine pe Maven.
Maven tresare când mă vede.
— Ești bine? șoptește el, trăgându-mă încet într-o îmbrățișare scurtă.
— Doar tulburată, îngaim eu, încercând să comunic p e cât de mult pot.

208
Însă cu Elara atât de aproape, de -abia îmi permit să gândesc, darămite să
și vorbesc.
— A fost o explozie după împușcături. O bombă.
Maven pare confuz, însă o maschează iute printr-o e xpresie mânioasă.
— Nenorociții!
— Sălbaticii! sâsâie regele Tiberias. Și ce s-a înt âmplat cu fiul meu?
Privirea mea se îndreaptă spre Maven, înainte să-mi dau seama că regele
nu se referă deloc la Maven. Maven se face că n-a a uzit. S-a obișnuit să fie
ignorat.
— Cal s-a dus după asasini. A luat un grup de santi nele cu el.
Imaginea lui, întunecat și mânios ca o flacără, îmi stăruie în minte și mă
înspăimântă.
— Și, apoi, sala de bal a explodat. Nu știu câți oa meni mai erau… mai erau
acolo.
— Mai există ceva, draga mea?
Venind din partea Elarei, termenul de afecțiune sea mănă cu o
electrocutare. Ea pare mai palidă ca oricând și res piră sacadat. Îi e teamă.
— Ceva ce-ți amintești?
— Am văzut o banderolă agățată de o suliță. Garda S tacojie a făcut asta.
— Chiar așa? spune ea, ridicând dintr-o sprânceană.
Simt nevoia de a da înapoi, de a fugi de ea și de ș oaptele ei. Mă aștept ca
din clipă în clipă să șerpuiască în gândurile mele pentru a afla adevărul.
Dar, în schimb, Elara își îndreaptă atenția spre re ge.
— Ai văzut ce-ai făcut?
Își arată dinții, care în lumină seamănă cu niște c olți sclipitori.
— Eu? Tu ai spus că Garda e mică și slabă, tu i-ai mințit pe oamenii noștri,
se răstește Tiberias. Acțiunile tale, nu ale mele, ne-au făcut slabi în fața
pericolului!
— Și dacă tu ai fi avut grijă de asta când ai avut ocazia, când erau mici și
slabi, asta nu s-ar fi întâmplat niciodată!
Se sfârtecă unul pe celălalt ca niște câini hămesiț i, fiecare încercând să
muște mai tare.
— Elara, atunci nu erau teroriști. Nu îmi puteam ir osi soldații și agenții
pentru a vâna o mână de roșii care scriau pamflete. Nu făcuseră nimic rău.
Lent, Elara ridică degetul spre tavan.
— Asta ți se pare că e nimic rău?
Tiberias nu are niciun răspuns pentru ea, iar Elara zâmbește, încântată că
a câștigat cearta.

209
— Într -o bună zi v oi, bărba ții, veți înv ăța s ă fi ți atenți și întreaga lume va
tremura. Garda Stacojie e o molimă, una căreia tu i -ai permis să se extindă.
Și e timpul să curmi această molimă de la rădăcină.
Elara se ridică de pe scaunul ei, adunându-se.
— Sunt niște diavoli roșii și probabil că au aliați chiar sub acoperișul
nostru.
Îmi dau toată silința să rămân nemișcată, cu ochii fixați în podea.
— Cred c-am să schimb niște cuvinte cu servitorii. Domnule agent Samos,
dacă nu vă e cu supărare.
Lucas devine atent, deschizând ușa pentru ea. Elara iese ca un uragan, cu
două santinele pe urmele ei. Lucas se duce cu ea, d eschizând ușile rând pe
rând, fiecare zdrăngănind din ce în ce mai departe. Nu vreau să știu ce-o să
le facă regina servitorilor, însă știu că va fi dur eros și știu că va găsi… nimic.
Walsh și Holland au fugit cu Farley, conform planul ui nostru. Ele știau că vor
fi în primejdie după bal – și aveau dreptate.
Metalul gros se închide după câteva clipe, numai ca să se deschidă câteva
clipe mai târziu. Un alt magnetron manipulează ușa: Evangeline. Arată ca
naiba în rochia ei de petrecere, cu bijuteriile înc âlcite și cu nervii la pământ.
Partea cea mai rea sunt ochii ei, sălbatici și umez i, și mânjiți cu machiaj
negru. Ptolemus. Plânge după fratele ei mort. Deși îmi spun întruna să nu-mi
pese, trebuie să mă opun nevoii de a o îmbrățișa și de a o liniști. Însă îmi
trece imediat ce însoțitorul ei intră în buncăr dup ă ea.
Pielea lui e mânjită de fum și funingine, murdărind u-i uniforma cândva
curată. În mod normal mi-aș face griji pentru privi rea epuizată și plină de
ură din ochii lui Cal, însă altceva îmi îngheață sâ ngele în vine. Uniforma lui
neagră și mâinile îi sunt pătate de sânge. Numai că nu e sânge argintiu, ci
roșu. Sângele e roșu.
— Mare, îmi spune el, însă căldura din voce i-a dispă rut. Vino cu mine.
Acum!
Cuvintele îmi sunt mie adresate, însă toată lumea î l urmează, trecând prin
numeroase coridoare în timp ce suntem conduși spre celule. Inima îmi
bubuie în piept, amenințând să explodeze. Nu Kilorn. Oricine, numai nu el.
Maven stă cu mâna pe umărul meu, ținându-mă aproape de el. La început
cred că vrea să mă liniștească, însă mă trage înapo i: încearcă să mă
împiedice s-o iau înainte.
— Ar fi trebuit să-l omori pe loc! îi spune Evangel ine lui Cal, trăgând de
cămașa lui îmbibată de sânge. Eu nu l-aș fi lăsat î n viață pe diavolul ăla roșu!
Vorbesc despre un el. Îmi mușc buzele, ținând gura închisă, pentru a nu
spune vreo prostie. Mâna lui Maven mă strânge ca o gheară pe umăr și simt

210
cum îmi cre ște pulsul. Din câ te se pare, acesta s -ar putea să fie sfâr șitul
jocului nostru. Elara se va întoarce și le va spulb era creierii, căutând printre
rămășițe pentru a descoperi până unde merge urzeala lor.
Drumul spre celule pare să dureze o veșnicie, întin zându-se înspre cele
mai adânci părți ale Reședinței. Temnița e păzită d e șase santinele. Un fior
rece mă străbate pe șira spinării, însă nu mă cutre mur. De-abia mai pot să
mă mișc.
Patru siluete stau într-o celulă, una mai însângera tă și mai învinețită
decât alta. În pofida luminii difuze, îi recunosc p e toți. Walsh nu poate să
deschidă ochii din pricina umflăturilor, însă se pa re că e bine. Nu ca Tristan,
care se reazemă de perete pentru a nu pune presiune pe piciorul plin de
sânge. În jurul rănii are un bandaj care se pare că a fost confecționat din
cămașa lui Kilorn. Cât despre Kilorn, el pare nevăt ămat, spre marea mea
ușurare. O susține pe Farley cu un braț, lăsând-o s ă se sprijine de el. Umărul
ei e dislocat și un braț îi atârnă într-o poziție c iudată. Însă asta nu o oprește
din a ne zâmbi cu dispreț. Ba chiar ne scuipă print re gratii, un amestec de
sânge și salivă, care aterizează la picioarele lui Evangeline.
— Taie-i limba pentru asta! mârâie Evangeline, dând fuga spre gratii.
Se oprește brusc, izbind metalul cu o mână. Deși ar putea să-l dea la o
parte cu puterea minții, distrugând celula și oamen ii din interior, se abține.
Farley îi susține privirea, de-abia clipind în fața acestei izbucniri. Dacă
acesta e sfârșitul ei, în mod evident va ieși cu ca pul sus din această lume.
— Ești cam violentă pentru o prințesă.
Înainte ca Evangeline să-și piardă cumpătul, Cal o trage de lângă gratii.
Încet, ridică o mână, arătând cu degetul.
— Tu!
Tresărind îngrozită, îmi dau seama că arată spre Ki lorn. Un mușchi
zvâcnește în obrazul lui Kilorn, însă el rămâne cu privirea în jos.
Cal își aduce aminte de el. Din seara în care m-a d us acasă.
— Mare, explică asta!
Deschid gura, sperând să pot născoci o minciună cre dibilă, însă nu-mi
vine nimic în minte.
Privirea lui Cal se întunecă.
— E prietenul tău. Explică asta !
Evangeline icnește și își concentrează furia asupra mea.
— Tu l-ai adus aici! urlă ea, luându-se de mine. Tu ai făcut asta?!
— N-am făcut n-nimic, mă bâlbâi eu, simțind toate p rivirile întoarse spre
mine. Vreau să zic, i-am făcut rost de un loc de mu ncă aici. El lucra la
depozitul de cherestea și e o treabă grea, o treabă mortală…

211
Minciunile ies pe bandă rulantă, una mai iute decât alta.
— El e… el era prietenul meu când locuiam în sat. V oiam doar să mă
asigur că era bine. I-am făcut rost de o slujbă de servitor, exact așa cum…
Îmi mut privirea spre Cal. Ambii ne amintim de prim a seară în care ne-am
cunoscut și de ziua care a urmat.
— Credeam că i-am dat o mână de ajutor.
Maven face un pas spre celulă, privindu-i pe priete nii noștri de parcă ar fi
pentru prima dată când îi vede. Gesticulează spre u niformele lor roșii.
— Se pare că sunt niște simpli servitori.
— La fel aș spune și eu, doar că i-am găsit încercâ nd să evadeze printr-o
conductă de drenaj, se răstește Cal. Ne-a luat ceva timp să-i scoatem de-
acolo.
— Ăștia sunt toți? întreabă regele Tiberias, aruncâ nd o privire printre
gratii.
Cal clatină din cap.
— Erau mai mulți, dar au apucat să ajungă la râu. N u știu exact câți.
— Ei bine, haideți să aflăm, spune Evangeline, cu s prâncenele ridicate.
Chemați-o pe regină. Și, între timp…
Evangeline se întoarce spre rege. Pe sub barbă, el schițează un zâmbet și
încuviințează.
Nu trebuie să întreb ca să știu la ce se gândesc. Tortură.
Cei patru prizonieri rămân fermi pe poziție, fără c a măcar să clipească.
Maven încearcă disperat să se gândească la o ieșire din asta, însă știe că nu
există niciuna. De fapt, asta ar putea fi mai mult decât puteam spera. Ce bine
ar fi dacă ei ar reuși să mintă… Dar cum le-am pute a cere asta? Cum am
putea rezista să-i vedem urlând, în timp ce noi răm ânem indiferenți?
Kilorn se pare că are un răspuns pentru mine. Chiar și în acest loc
îngrozitor, ochii săi verzi reușesc să strălucească . Am să mint pentru mine.
— Cal, am să-ți las ție această onoare, spune regele, punând o mână pe
umărul fiului său.
Eu nu pot decât să îi privesc speriată, implorându- l cu ochii măriți,
rugându-mă ca el să nu facă ceea ce îi cere tatăl s ău.
Cal îmi aruncă o privire scurtă, de parcă s-ar scuz a. Apoi se întoarce către
o santinelă, care e mai scundă decât celelalte. Och ii gri-alburii ai femeii
strălucesc în spatele măștii.
— Santinelă Gliacon, am nevoie de niște gheață.
Habar n-am ce înseamnă asta, însă Evangeline chicot ește.
— Bună alegere!
— Nu trebuie să vezi asta, murmură Maven, trăgându- mă de mână.

212
Însă nu -l pot abandona pe Kilorn. Nu acum. Îmi retrag furio asă mâna,
stând cu ochii pe prietenul meu.
— Las-o să rămână! cârâie Evangeline, bucurându-se de supliciul meu.
Asta o s-o învețe minte ce înseamnă să aibă prieten i roșii.
Se întoarce cu fața spre celulă, fluturând din mână pentru a da la o parte
gratiile. Apoi întinde un deget alb.
— Începe cu ea. Fă-o praf!
Santinela încuviințează și o înșfacă pe Farley de î ncheietura mâinii,
scoțând-o din celulă. Gratiile se închid la loc în urma ei, încuindu-i pe ceilalți.
Walsh și Kilorn dau fuga la gratii, ambii un tablou al fricii.
Santinela o forțează pe Farley să se așeze în genun chi, așteptând
următoarea poruncă.
— Domnule?
Cal înaintează și se așază în fața ei, respirând cu dificultate. Șovăie înainte
să vorbească, însă vocea lui e puternică.
— Câți dintre voi sunt aici?
Farley are gura închisă și dinții strânși. Preferă să moară decât să
vorbească.
— Începe cu brațul.
Santinela nu e delicată, trăgând de brațul rănit al lui Farley. Ea urlă de
durere, însă tot nu spune nimic. Am nevoie de tot a utocontrolul de care
dispun pentru a nu sări la gâtul santinelei.
— Și mai spuneți că noi suntem sălbatici! scuipă Ki lorn, lipindu-și fruntea
de gratii.
Cu mișcări lente, santinela dă la o parte mâneca îm bibată de sânge a lui
Farley și își lipește mâinile palide și nemiloase d e pielea ei. Farley țipă, dar
nu înțeleg de ce.
— Unde sunt ceilalți? o întreabă Cal, lăsându-se în genunchi pentru a o
privi în ochi.
Farley tace pentru câteva secunde, respirând sacada t. Cal se apleacă,
așteptând cu răbdare ca ea să cedeze.
În schimb, Farley se aruncă în față și îi trage un cap în gură cu toată forța
ei.
— Suntem peste tot! râde ea, însă urlă din nou atun ci când santinela își
reia tortura.
Cal își revine imediat, ducându-și o mână la nasul spart. Altcineva ar fi
ripostat, însă nu și el.
Pe brațul lui Farley, acolo unde se află mâna santi nelei, apar picățele roșii.
Acestea cresc cu fiecare secundă, puncte roșii, bom bate și strălucitoare, care

213
răsar din pielea ce capătă o tentă albăstruie. Santinela Gliacon. Casa Gliacon.
Mă gândesc la ceea ce am învățat la lecțiile de pro tocol. Membrii Casei
Gliacon sunt „fiori ”.
Tresărind, înțeleg și îmi mut privirea în altă part e.
— Ăla e sânge, șoptesc eu, nefiind în stare să înto rc capul spre ei.
Santinela îi îngheață sângele!
Maven încuviințează cu o privire serioasă și tristă .
În spatele nostru, santinela își vede în continuare de treabă, mișcând
mâna pe brațul lui Farley. Țurțuri roșii, extrem de ascuțiți, îi străpung
carnea, tăind fiecare nerv cu o durere pe care nu m i-o pot închipui. Farley
șuieră printre dinții încleștați. Dar tot nu spune nimic. Inima îmi bate din ce
în ce mai tare, întrebându-mă când se va întoarce r egina, întrebându-mă
când va lua sfârșit piesa noastră.
Într-un târziu, Cal se ridică.
— Suficient!
O altă santinelă, un tămăduitor de piele din Casa S konos, se lasă pe vine
lângă Farley. Fata mai are puțin și se prăbușește, privindu-și absentă brațul,
care acum e străpuns de cuțite formate din sânge în ghețat. Noua santinelă o
vindecă repejor, cu mișcări exersate.
Farley chicotește ironică în timp ce căldura îi rev ine în mână.
— Ca s-o faceți din nou, ha?
Cal își împreunează brațele la spate și face schimb de priviri cu tatăl său,
care încuviințează.
— Firește, oftează Cal, uitându-se din nou spre san tinela-fior. Însă femeia
nu apucă să continue.
— UNDE E? zbiară o voce înfiorătoare, reverberând d in capul scărilor
spre noi, care suntem jos.
Evangeline se răsucește pe călcâie, fugind la baza scărilor.
— Sunt aici! strigă ea drept răspuns.
Când Ptolemus Samos coboară și își îmbrățișează sor a, trebuie să-mi vâr
unghiile în palmă pentru a nu schița vreun gest. Ia tă-l acolo, viu și
nevătămat, și extrem de furios. Pe jos, Farley înce pe să blesteme în șoaptă.
Însă el zăbovește doar câteva secunde și se desprin de de Evangeline, cu
ochii scăpărând de furie. Armura lui e deformată la umăr, unde a fost
străpuns de glonț. Însă pielea de dedesubt e fără c usur. Vindecată. Pornește
amenințător spre celulă, flexându-și mâinile. Grati ile de metal tremură în
găurile lor, scârțâind pe ciment.
— Ptolemus, nu acum… mârâie Cal, apucându-l de mână , însă Ptolemus îl
împinge într-o parte, făcându-l să se împleticească îndărăt.

214
Evangeline dă fuga spre fratele ei, trăgându -l de mână .
— Nu, avem nevoie de ei să vorbească!
Cu o mișcare din umăr se debarasează de sora lui – nici măcar ea nu-l
poate opri.
Gratiile scrâșnesc și cedează, iar celula se deschi de în fața lui. Nici măcar
santinelele nu-l pot opri când el înaintează repede , cu mișcări exersate.
Kilorn și Walsh se lipesc de pereții de piatră, îns ă Ptolemus e un prădător,
iar prădătorii îi atacă pe cei slabi. Cu piciorul s ău rupt, de-abia putând să se
miște, Tristan nu are nicio șansă.
— N-ai să mai pui niciodată în pericol viața surori i mele! răcnește
Ptolemus, manipulând barele de metal ale celulei.
Una trece direct prin pieptul lui Tristan. Acesta i cnește, înecându-se cu
propriul sânge, murind. Și Ptolemus zâmbește.
Când se întoarce spre Kilorn cu o privire ucigătoar e, mă pierd cu firea.
Pe pielea mea răsar scântei. Când îl apuc de gât pe Ptolemus, las scânteile
s-o ia din loc. Acestea îl electrocutează și îi lum inează venele, iar bărbatul
cedează sub atingerea mea. Metalul uniformei lui vi brează și fumegă,
aproape arzându-l de viu. Apoi se prăbușește pe pod eaua de beton,
tremurând din pricina electrocutării.
— Ptolemus!
Evangeline fuge lângă el și îl mângâie pe față. Un șoc electric îi sare pe
degete, făcând-o să cadă pe spate cu o căutătură ur âtă. Se întoarce spre
mine, tremurând de furie.
— Cum îndrăznești …!
— O să fie bine.
Nu l-am lovit suficient cât să-i fac rău cu adevăra t.
— Așa cum ai spus tu, avem nevoie ca ei să vorbeasc ă. Nu pot face asta
dacă sunt morți.
Ceilalți se uită la mine încurcați, căscând ochii d e teamă. Cal, băiatul pe
care l-am sărutat, soldatul, bestia, nu-mi poate su sține deloc privirea.
Recunosc expresia de pe chipul său: rușine. Însă nu știu dacă e din cauză că a
rănit-o pe Farley sau din cauză că nu a putut s-o f acă să vorbească. Cel puțin
Maven are bunul-simț să pară trist, stând cu privir ea îndreptată pe trupul lui
Tristan, care încă sângerează.
— Mama o să se poată ocupa de prizonieri mai târziu , spune el,
adresându-i-se regelui. Însă oamenii de sus vor dor i să-și vadă regele și să
știe că e bine. Au murit mulți. Tată, ar trebui să te duci să le alini durerea. Și
tu, Cal.
Încearcă, să tragă de timp. Ingeniosul Maven vrea să ne ofere o șansă.

215
Întind mâna spre umărul lui Cal, chiar dacă aces t gest îmi dă fiori. El m -a
sărutat odată. Încă ar putea să asculte ce am de sp us.
— Cal, are dreptate. Asta poate aștepta.
Aflată încă pe podea, Evangeline își dezvelește din ții.
— Curtea va cere răspunsuri, nu îmbrățișări! Trebui e să terminăm cu asta
acum! Maiestatea Voastră, faceți rost de adevăr cu orice preț…
Dar până și Tiberias vede înțelepciunea din cuvinte le lui Maven.
— Vor rămâne unde sunt, afirmă regele pe un ton imp unător. Și mâine
adevărul va fi scos la iveală.
Strânsoarea mi se întețește pe brațul lui Cal, simț ind mușchii încordați de
dedesubt. El se relaxează la atingerea mea, arătând de parcă de pe umeri i-a
fost ridicată o mare greutate.
Santinelele o trag pe Farley înapoi în celula distr usă. Farley stă cu ochii pe
mine, întrebându-se ce naiba plănuiesc. Mi-aș dori să știu.
Evangeline îl trage pe Ptolemus, lăsând gratiile să se unească la loc în
urma ei.
— Ești slab, prințul meu, sâsâie el la urechea lui Cal.
Mă opun nevoii de a-l privi pe Kilorn, în timp ce c uvintele lui răsună în
mintea mea. Nu mai încerca să mă protejezi.
N-am de gând să fac asta.
•
De pe mânecă îmi picură sânge, care lasă o dâră arg intie în urma mea în
timp ce ne îndreptăm spre sala tronului. Santinelel e și agenții de securitate
păzesc ușa imensă, cu armele ridicate și îndreptate înspre coridor. Nu se
mișcă atunci când trecem, rămânând nemișcați ca niș te statui. Li s-a
poruncit să ucidă ori de câte ori e nevoie. Dincolo , în încăperea mare, te
lovești de furie și tristețe. Vreau să simt măcar o fărâmă de victorie, însă
amintirea cu Kilorn în spatele gratiilor îmi alungă orice stare de bucurie pe
care aș putea s-o am. Până și ochii sticloși ai doa mnei colonel mă bântuie.
Mă mut lângă Cal. El de-abia observă, stând cu ochi i pironiți în podea.
— Câți au murit?
— Până acum zece, murmură el. Doi în timpul ataculu i, opt în timpul
exploziei. Alți cincisprezece au fost răniți.
Ai senzația că face o listă de cumpărături, nu că v orbește despre niște
oameni.
— Însă se vor vindeca.
Ridică degetul mare, arătând spre tămăduitorii care aleargă printre cei
răniți. Număr doi copii printre ei. Și, dincolo de cei răniți, sunt trupurile
celor morți, întinse în fața tronului. Cei doi geme ni ai lui Belicos Lerolan sunt

216
întin și lâng ă el, în timp ce mama lor plânge disperată și le vegheaz ă
trupurile.
Trebuie să duc mâna la gură pentru a-mi înăbuși un geamăt. Nu mi-am
dorit niciodată să se întâmple așa ceva.
Maven îmi ia mâinile într-ale lui, îndepărtându-mă de scena macabră și
conducându-mă spre tron. Cal se oprește în apropier e, încercând în van să-și
șteargă sângele roșu de pe mâini.
— S-a dus vremea lacrimilor, tună Tiberias, strângâ nd pumnii pe lângă
corp.
Suspinele și bocetele din sală încetează.
— Acum îi onorăm pe cei răpuși, îi vindecăm pe cei răniți și îi răzbunăm
pe cei căzuți. Eu sunt regele. Eu nu uit. Eu nu iert. În trecut a m fost
îngăduitor, oferindu-le fraților noștri roșii o via ță bună, demnă și prosperă.
Însă ei scuipă peste toleranța noastră, ne refuză c ompasiunea și au atras
asupra lor cea mai îngrozitoare sentință.
Cu un mârâit, aruncă pe jos sulița argintie de care e agățată cârpa roșie.
Aceasta cade pe podea cu un sunet asemănător clopot elor de înmormântare.
Soarele rupt în două ne privește sfidător.
— Acești neghiobi, acești teroriști, acești ucigași vor fi trași la
răspundere. Și vor muri. Jur pe coroana mea, pe tro nul meu, pe fiii mei că ei
vor muri.
Din mulțime pornește un murmur puternic, fiecare ar gintiu freamătă.
Răniți sau nu, fac front comun. Mirosul metalic al sângelui e aproape
copleșitor.
— Forță! strigă cei de la curte. Putere! Moarte !
Maven se uită la mine, cu ochii mari și înspăimânta ți. Știu ce gândește,
căci și eu gândesc exact același lucru.
Ce am făcut ?

217
DOUĂZECI ȘI UNU
Întoarsă în camera mea, rup rochia distrusă, lăsând mătasea să cadă pe
jos. Cuvintele regelui răsună în mintea mea, însoți te de imaginile acestei
îngrozitoare nopți. Pe fundalul lor ochii lui Kilor n ies în evidență, un foc
verde care mă mistuie. Trebuie să-l protejez, dar c um? Ce bine ar fi dacă aș
putea să dau din nou libertatea mea pentru a lui. C e bine ar fi dacă lucrurile
s-ar dovedi iarăși atât de simple. Lecțiile lui Jul ian nu mi s-au mai părut
niciodată atât de limpezi: trecutul e mult mai glorios decât acest viitor.
Julian. Julian.
Culoarele apartamentelor sunt doldora de santinele și agenți de
securitate, cu toții în alertă. Însă mi-am perfecți onat arta de a mă strecura
neobservată, iar ușa lui Julian nu e foarte departe . În pofida orei, el e treaz și
răsfoiește niște cărți. Totul pare la fel, ca și câ nd nimic nu s-ar fi întâmplat.
Poate că nu știe. Apoi observ o sticlă cu un lichio r maroniu pe masă, care
ocupă un loc rezervat de obicei pentru ceai. Firește că știe.
— În lumina ultimelor evenimente, mă gândeam că lecți ile noastre au fost
anulate o perioadă, spune Julian, peste paginile un eia dintre cărțile lui.
Totuși, o închide cu un pocnet, îndreptându-și aten ția spre mine.
— Ca să nu mai spun că e cam târziu.
— Julian, am nevoie de tine.
— Are cumva legătură cu Atacul Soarelui? Da, i-au g ăsit deja o denumire
inteligentă, spune el, gesticulând spre ecranul vid eo întunecat din colțul
încăperii. Se difuzează la știri de vreo câteva ore . Regele va ține dimineață
un discurs.
Îmi aduc aminte de prezentatoarea blondă și grăsună care în urmă cu o
lună a anunțat știrea cu bombele din capitală. Atun ci a fost vorba doar de
câțiva răniți, iar oamenii din piață tot s-au revol tat. Ce vor face acum? Câți
roșii nevinovați vor plăti?
— Sau are legătură cu cei patru teroriști care în p rezent sunt întemnițați
în celulele palatului? insistă Julian, cântărind re acția mea. Pardon, cu cei trei.
Ptolemus Samos nu se dezminte.
— Nu sunt teroriști, răspund eu calmă, încercând să nu-mi ies din fire.
— Mare, trebuie să-ți spun definiția terorismului ? exclamă el pe un ton
înțepător. Cauza lor se prea poate să fie justifica tă, însă metodele lor… În
plus, ceea ce spui tu nu contează.
Gesticulează din nou spre ecranul video.

218
— Ei au versiunea lor de adevăr și aceea e singura pe care o amenii o vor
auzi.
Dinții mei se freacă unii de ceilalți într-un mod d ureros, os pe os.
— Ai de gând să mă ajuți sau nu?
— În cazul în care n-ai observat, sunt un simplu pr ofesor și un om
oarecum marginalizat. Ce-aș putea face?
— Julian, te rog!
Simt cum ultima mea speranță îmi alunecă printre de gete.
— Ești cântăreț, le poți spune străjerilor… îi poți manipula să facă ce vrei.
Poți elibera prizonierii.
Însă Julian rămâne nemișcat, sorbindu-și liniștit b ăutura. Nu se strâmbă,
așa cum fac bărbații în mod normal. E obișnuit cu g ustul alcoolului.
— Mâine vor fi interogați. Și oricât de puternici s unt, oricât de mult
rezistă, adevărul va ieși la iveală.
Cu un gest lent, îl iau pe Julian de mână și îi str âng degetele înăsprite din
pricina hârtiei de carte.
— Ăsta a fost planul meu. Eu fac parte dintre ei.
Nu trebuie să știe despre Maven. Asta n-o să-l facă decât să se înfurie și
mai tare.
Jumătatea de minciună își face treaba foarte bine. O văd în ochii lui Julian.
— Tu ? Tu ai făcut asta? se bâlbâie el. Împușcăturile, b omba…?
— Bomba a fost… neașteptată.
Bomba a fost o oroare.
Julian își îngustează ochii și văd cum rotițele înc ep să i se învârtească.
Apoi răbufnește.
— Ți-am spus, ți-am spus să nu te întinzi mai mult decât ți-e plapuma!
Izbește cu pumnul de masă, părând mai furios ca ori când.
— Și acum, șoptește el, privindu-mă atât de trist, încât mi se rupe sufletul,
acum trebuie să stau să văd cum te îneci?
— Dacă ei evadează…
Julian dă pe gât ce a mai rămas din băutură. Cu un zvâcnet al încheieturii,
sparge paharul de podea, făcându-mă să tresar.
— Și cum rămâne cu mine? Chiar dacă opresc camerele , chiar dacă le iau
amintirile străjerilor, chiar dacă înlătur toate lu crurile care ar putea să ne
învinovățească pe noi doi, regina tot va ști.
Clătinând din cap, oftează.
— O să-mi scoată ochii pentru asta.
Și Julian nu va mai citi niciodată. Cum aș putea să -i cer așa ceva ?
— Atunci, lasă-mă să mor.

219
Cuvintele îmi rămân în gât.
— Merit asta la fel de mult ca ei.
El nu mă poate lăsa să mor. N-o va face. Eu sunt fe tița cu fulgerele și voi
schimba lumea.
Când vorbește din nou, pare pustiit.
— Au spus despre moartea surorii mele că a fost sin ucidere, zice el,
trecându-și încetișor degetul peste încheietura mâi nii, pierdut într-o
amintire îndepărtată. Era o minciună și știam. Ea a fost o femeie tristă, însă
n-ar fi făcut niciodată așa ceva. Când îi avea pe C al și pe Tibe. A fost ucisă și
nu am spus nimic. Mi-era teamă și am lăsat-o să moa ră în rușine. Și,
începând cu acea zi, am muncit să repar asta, aștep tând în obscuritatea
acestei lumi monstruoase, așteptând să sosească tim pul potrivit pentru a o
răzbuna.
Ridică ochii spre mine și văd că sunt plini de lacr imi.
— Bănuiesc că ceea ce voi face acum va fi un lucru bun pentru a-mi
începe răzbunarea.
•
Lui Julian nu-i ia mult să născocească un plan. Nu avem nevoie decât de
un magnetron și de niște camere de supraveghere oar be. Din fericire, eu pot
face rost de amândouă.
Lucas bate la ușa mea la nici două minute după ce l -am convocat.
— Cu ce-ți pot fi de folos, Mare? întreabă el, mai scorțos decât de obicei.
Știu că probabil nu i-a fost ușor să supravegheze i nterogatoriul la care
regina i-a supus pe servitori. Bine măcar că va fi suficient de zăpăcit pentru a
nu observa că tremur.
— Mi-e foame.
Cuvintele repetate îmi vin mai ușor decât ar trebui .
— Știi, cina nu a mai avut loc, așa că mă întrebam dacă…
— Ți se pare că arăt a bucătar? Ar fi trebuit să su ni la bucătărie, asta e
treaba lor.
— Eu, ei bine, nu cred că e un lucru bun ca servito rii să se fâțâie pe-aici.
Oamenii încă nu și-au revenit și nu vreau să fie ci neva rănit doar pentru că
eu nu mi-am primit cina. Tu trebuie doar să mă înso țești, asta-i tot. Și, cine
știe, ai putea să primești și-un biscuit pentru ast a.
Oftând ca un adolescent scos din sărite, Lucas înti nde un braț. Când îl
apuc, arunc o privire spre camerele de supraveghere de pe culoar, făcându-
le să-și oprească activitatea. Și am început.

220
Ar trebui să mă simt prost că îl folosesc pe Lucas, știind mai bine ca
oricine ce înseamnă să se joace cineva cu mintea ta , însă o fac pentru viața
lui Kilorn. Lucas încă pălăvrăgește când cotim și d ăm peste Julian.
— Lordule Jacos… începe Lucas, dând să încline capu l, însă Julian îl apucă
de bărbie, acționând mai iute decât mă gândeam c-o s-o facă.
Înainte ca Lucas să poată răspunde, Julian îl prive ște lung în ochi și lupta
se stinge înainte ca măcar să apuce să înceapă.
Cuvintele lui mieroase, catifelate ca mătasea și pu ternice ca fierul, zboară
spre urechile lui Lucas.
— Condu-ne la celule. Folosește coridoarele de serv iciu. Ține-ne departe
de patrule. Nu-ți aminti asta.
Lucas, de obicei numai zâmbete și glume, cade într- o transă bizară. Ochii
săi strălucesc și nu observă când Julian coboară mâ na ca să-i ia arma. Însă
pornește oricum, conducându-ne prin labirintul Reșe dinței. La fiecare
cotitură mă opresc ca să simt ochii electrici, opri nd toate camerele care ne
ies în cale. Julian procedează la fel cu străjerii, manipulându-i să nu-și
amintească de noi când trecem. Împreună, suntem o e chipă imbatabilă și nu
trece mult până când ajungem în capul scărilor care coboară spre temniță.
Jos se vor afla santinelele, prea multe pentru ca J ulian să le facă față singur.
— Să nu sufli niciun cuvânt, îi sâsâie Julian lui L ucas, care încuviințează.
Acum e rândul meu să conduc. Mă aștept să-mi fie te amă, însă lumina
difuză și ora târzie îmi par familiare. Asta știu s ă fac cel mai bine: să mă
furișez, să mint și să fur.
— Cine e? Identificați-vă și spuneți-ne care vă sun t intențiile! strigă una
dintre santinele.
Îi recunosc vocea – Gliacon, fiorul care a torturat -o pe Farley. Poate că îl
pot convinge pe Julian să-i cânte ca să se arunce d e pe o stâncă.
Mă îndrept de spate cât pot, deși vocea și tonul me u contează cel mai
mult.
— Mă numesc lady Mareena Titanos și sunt logodită c u prințul Maven!
spun eu enervată, coborând treptele cu multă grație .
Vocea mea e rece și ascuțită, imitându-le pe Elara și Evangeline. Și eu am
forță și putere.
— Și nu am de ce să stau la taclale cu santinelele.
Când mă văd, cele patru santinele fac schimb de pri viri. Una dintre ele, un
bărbat bine făcut, cu ochi de porc, mă studiază din cap până-n picioare într-o
manieră nepoliticoasă. În spatele gratiilor, Kilorn și Walsh devin brusc
atenți. Farley nu face nicio mișcare în colțul ei, cu brațele petrecute în jurul

221
genunchilor. Pentru o secundă am senza ția c ă doarme, până ce văd că se
mișcă și lumina se reflectă în ochii ei albaștri.
— Trebuie să știu, milady, spune Gliacon, părând că -și cere scuze.
Dă din cap spre Julian și Lucas, care mă urmează jo s.
— E valabil și pentru voi doi.
— Aș dori să discut în particular cu aceste – adopt o voce cât mai
dezgustată cu putință; nu e dificil, ținând cont de santinela cu ochi de porc
care stă atât de aproape de mine – creaturi. Avem î ntrebări care necesită
răspunsuri și fărădelegi de plătit. Nu-i așa, Julia n?
Julian zâmbește cu dispreț, făcând un adevărat spec tacol.
— Va fi ușor să-i facem să cânte.
— Nu e cu putință, milady, pufnește Ochi-de-Porc.
Accentul lui e pronunțat și aspru și cred că provin e din Golful Portuar.
— Ordinele noastre sunt să stăm aici toată noaptea. Nu avem voie să ne
mișcăm pentru nimeni.
Odată, un băiat din Pilonii mi-a zis că am flirtat ca o depravată, pentru că
m-am folosit de farmec ca să-i șutesc o pereche bun ă de cizme.
— Îmi înțelegeți poziția, nu-i așa? În curând voi d eveni prințesă, iar
favoarea unei prințese e un lucru deosebit de valoros. În plus, șobolanii ăștia
roșii trebuie să primească o lecție. Una dureroasă.
Ochi-de-Porc clipește lent, rumegând cuvintele mele . Julian stă lângă
mine, pregătit cu vorbele lui dulci, în cazul în ca re vom avea nevoie de ele.
Trec două secunde înainte ca Ochi-de-Porc să încuvi ințeze, făcându-le din
mână celorlalți.
— Vă putem acorda cinci minute.
Mă dor fălcile din cauză că zâmbesc cu gura până la urechi, însă nu-mi
pasă.
— Mii de mulțumiri. Vă rămân datoare tuturor.
Pleacă tropăind unul în spatele celuilalt. De îndat ă ce ajung sus, îmi
permit să sper. Cinci minute vor fi mai mult decât suficiente.
Kilorn aproape că sare pe gratii, nerăbdător să fie eliberat din celulă, iar
Walsh o ajută pe Farley să se ridice. Însă eu nu fa c nicio mișcare. Nu
intenționez să-i eliberez, nu încă.
— Mare… șoptește Kilorn, încurcat de șovăirea mea, însă îl reduc la
tăcere cu o simplă privire.
— Bomba.
Fumul și focul îmi întunecă gândurile, ducându-mă î napoi la momentul în
care sala de bal a explodat.
— Spuneți-mi despre bombă.

222
Mă a ștept s ă-și ceară scuze care mai de care să mă implore să -i iert, dar,
în schimb, cei trei fac schimb de priviri uluite. F arley se reazemă de gratii, cu
ochii scăpărând de furie.
— Nu știu nimic despre asta! sâsâie ea în șoaptă. N u am autorizat
niciodată așa ceva. Trebuia să fie ceva organizat, cu ținte speciale. Noi nu
omorâm la-ntâmplare, fără un scop bine întemeiat.
— Capitala, celelalte bombe…?
— Știi prea bine că acele clădiri erau goale. Nimen i n-a murit acolo, cel
puțin nu din cauza noastră, rostește ea cu o voce m onotonă. Mare, îți jur că
nu noi am făcut asta.
— Chiar crezi că am încerca să dăm cu piciorul cele i mai mari dintre
speranțele noastre? adaugă Kilorn.
Nu trebuie să întreb ca să știu că se referă la min e.
În cele din urmă, întorc capul și încuviințez spre Julian.
— Deschide celula. În liniște, murmură Julian, cu m âinile pe chipul lui
Lucas.
Magnetronul se supune, forțând gratiile să se desfa că într-un O suficient
de larg cât să poți trece prin el. Walsh iese prima , extrem de uluită. Kilorn e
următorul, ajutând-o pe Farley să încapă printre gr atii. Brațul îi atârnă în
continuare neajutorat – tămăduitorul a ratat o zonă .
Gesticulez spre perete, iar ei se mișcă în tăcere, ca niște șoareci. Ochii lui
Walsh zăbovesc pe trupul neînsuflețit al lui Trista n, însă rămâne liniștită
lângă Farley. Julian îl împinge pe Lucas lângă ei, înainte să se așeze la baza
scărilor, vizavi de prizonierii eliberați.
Eu mă așez în cealaltă parte, făcându-mă una cu per etele lângă Kilorn.
Deși a petrecut o noapte în celule, cu un cadavru d rept companie, tot
miroase a acasă.
— Știam c-ai să vii, îmi șoptește el la ureche. Ști am!
Dar nu avem timp de bârfe și de petreceri. Nu până ce nu îi știu departe și
în siguranță.
În cealaltă parte a scărilor, Julian încuviințează spre mine. E pregătit.
— Santinelă Gliacon, putem schimba o vorbă? strig e u în sus, pregătind
momeala pentru următoarea capcană.
Târșâitul picioarelor îmi spune că a mușcat-o.
— Ce s-a întâmplat, milady?
Când ajunge jos, ochii îi zboară direct către celul a deschisă și icnește în
spatele măștii ei. Însă Julian e prea iute, chiar ș i pentru o santinelă.

223
— Ai ie șit la o mic ă plimbare. Te -ai întors și ai g ăsit asta. Nu î ți aduci
aminte de noi. Cheamă un coleg de-al tău, murmură Julian, vocea lui fiind u n
cântec terifiant.
— Santinelă Tyros, e nevoie de dumneavoastră, spune ea pe un ton
plictisit.
— Acum vei dormi.
Cade aproape înainte ca ultimul cuvânt să fie rosti t, însă Julian o prinde
de talie și o întinde cu grijă în spatele lui. Kilo rn expiră surprins,
impresionat de Julian, care își permite un mic zâmb et de încântare.
Apoi Tyros coboară treptele confuz, însă dornic să ne fie de folos. Julian o
face din nou, cântându-și ordinele în câteva secund e șoptite. Nu mă
așteptam ca santinelele să fie atât de proaste, îns ă are noimă. Sunt antrenate
din copilărie în arta luptei; logica și inteligența nu sunt cele mai importante
calități ale lor.
Însă ultimele două santinele, Ochi-de-Porc și tămăd uitorul, nu sunt chiar
neghioabe. Când Tyros strigă, ordonându-i tămăduito rului de piele să vină
jos, fac schimb de replici șoptite.
— Ați terminat, lady Titanos? strigă Ochi-de-Porc c u o voce îngrijorată.
Gândind iute, strig spre ei:
— Da, am terminat. Colegii dumitale s-au întors la posturile lor, vreau să
mă asigur că și dumneata vei proceda la fel.
— A, chiar așa? Tyros, e adevărat?
Cu o viteză orbitoare, Julian îngenunchează peste T yros cel leșinat. Îi
deschide ochii cu forța, ținându-i pleoapele între degete.
— Spune că te-ai întors la post. Spune că lady Tita nos a terminat.
— M-am întors la post, rostește el monoton.
Sper că scara lungă și pereții de piatră îi vor dis torsiona vocea.
— Lady Titanos a terminat.
Ochi-de-Porc bombăne ceva.
— Prea bine.
Bocancii lor tropăie pe trepte și îmi dau seama că santinelele coboară
împreună. Doi oameni. Julian nu le poate face față amândurora . Îl simt pe
Kilorn încordându-se în spatele meu, pregătindu-și pumnii în caz de nevoie.
Cu o mână îl împing la loc, în timp ce cealaltă dev ine albă din pricina
scânteilor.
Pașii se opresc, chiar la intrare. Eu nu-i pot vede a și nici Julian, însă Ochi-
de-Porc respiră ca un câine. Tămăduitorul e și el a colo, așteptând chiar la
intrare. În această liniște deplină e imposibil să nu auzi declicul unui pistol.

224
Julian face ochii mari, însă rămâne ferm pe pozi ție, punând mâna peste
arma furată. Nu vreau să respir, știind pericolul î n care ne aflăm cu toții.
Pereții par să se micșoreze, închizându-ne într-un coșciug de piatră fără
nicio ieșire.
Mă simt foarte calmă când mă strecor în fața trepte lor, ținând mâna cu
scântei la spate. Mă aștept în orice clipă să simt niște gloanțe, însă durerea
nu sosește. Nu mă vor împușca, nu până ce nu le ofe r un motiv întemeiat.
— E vreo problemă? întreb eu, ridicând din sprâncea nă, așa cum am
văzut-o pe Evangeline făcând de mii de ori.
Cu o mișcare lentă urc o treaptă, astfel încât să-i văd mai bine. Stau unul
lângă celălalt, cu degetele pe trăgace.
— V-aș fi recunoscătoare dacă nu ați sta cu armele îndreptate spre mine.
Ochi-de-Porc îmi aruncă o privire urâtă, însă nu fa ce nimic ca să mă
enerveze. Ești o doamnă. Poartă-te ca atare. Fă-o ca să-ți sa lvezi viața.
— Unde vă e amicul?
— A, vine și el. Unul dintre prizonieri are gura ca m mare. Avea nevoie de
mai multă atenție.
Minciuna îmi vine cu ușurință. Practica chiar te aj ută.
Rânjind, Ochi-de-Porc își coboară puțin pistolul.
— Târfa aia cu cicatrice? Și eu a trebuit să-i arăt dosul palmei, chicotește
el.
Râd împreună cu el și visez ce le-ar putea face un fulger ochilor săi
cărnoși și decolorați.
Când înaintez, tămăduitorul de piele pune o mână pe balustrada de metal,
blocându-mi calea. Eu procedez la fel. E rece și so lidă sub palma mea.
Ușurel ! îmi spun în gând, adunând suficientă energie în s cânteile mele. Nu
suficientă cât să ardă, nu suficientă cât să lase o cicatrice, ci suficientă cât să
aibă grijă de amândoi. E ca și cum ai băga ață în a c și, pentru prima oară, eu
sunt experta într-ale coaserii.
Deasupra mea, tămăduitorul nu râde cu prietenul său . Ochii săi sunt de
un argintiu luminos și, cu masca și mantia fioroase , arată precum demonul
dintr-un coșmar.
— Ce-aveți la spate? sâsâie el prin mască.
Ridic din umeri, îndrăznind să mai fac un pas.
— Nimic, santinelă Skonos.
Replica e concisă.
— Mințiți.
Acționăm în același moment. Glonțul mă lovește în s tomac, însă fulgerul
meu urcă pe bara de metal, trece prin pielea lui și îi ajunge în creier. Ochi-

225
de -Porc strigă, tră gând cu propriul pistol. Glon țul p ătrunde în perete,
ratându-mă la milimetru. Însă eu nu-l ratez când ar unc mingea de scântei de
la spate. Ambii alunecă pe lângă mine, inconștienți , iar mușchii li se zbat din
pricina șocurilor electrice.
Și apoi cad.
Mă întreb dacă podeaua de piatră îmi va crăpa crani ul. Bănuiesc că e mai
ușor decât să mor din cauza hemoragiei. Dar, sunt p rinsă de două brațe
lungi.
— Mare, va fi bine, șoptește Kilorn.
Mâna lui îmi acoperă stomacul, încercând să opreasc ă sângerarea. Ochii
săi sunt verzi ca iarba. Ies în evidență în această lume care se scufundă în
beznă.
— Nu e nimic.
— Puneți-vă astea! le poruncește Julian celorlalți.
Farley și Walsh gonesc pe lângă mine pentru a-și pu ne mantiile și măștile
de un roșu înflăcărat.
— Și tu!
Îl smulge pe Kilorn de lângă mine și aproape că îl aruncă în cealaltă parte
a încăperii.
— Julian… mă înec eu, încercând să îl apuc de mână.
Trebuie să-i mulțumesc.
Însă el e departe de mine, îngenunchind deasupra tă măduitorului.
Deschide cu forța pleoapele santinelei și îi cântă, poruncindu-i să se
trezească. Următorul lucru pe care îl știu e că tăm ăduitorul se uită la mine
de sus, cu mâinile pe rana mea. Durează doar câteva secunde înainte ca
lumea să revină la normal. În colț, Kilorn răsuflă ușurat și își trage o mantie
peste cap.
— Și pe ea, îngaim eu, gesticulând spre Farley.
Julian încuviințează și îl conduce pe tămăduitor sp re ea. Cu un trosnet
înfiorător, umărul îi este pus la loc.
— Mii de mulțumiri, spune ea, trăgându-și masca pes te față.
Walsh stă deasupra noastră, cu masca în mână. Se ui tă cu gura căscată la
santinelele căzute.
— Au murit? întreabă ea, șoptind ca un copil speria t.
Julian îi termină de cântat lui Ochi-de-Porc și rid ică privirea.
— Nu chiar. Se vor trezi în câteva ore și, dacă eșt i norocoasă, nimeni nu
va ști până atunci că ai dispărut.
— Îmi ajung câteva ore.
Farley îi trage una peste mână lui Walsh, trezind-o la realitate.

226
— Fato, ia și te adun ă, că în seara asta avem de alergat!
Nu ne ia mult să îi strecurăm prin ultimele coridoa re. Chiar și-așa,
temerea mea crește cu fiecare secundă, până ce ne t rezim în garajul lui Cal.
Lucas, care are mandibula amorțită, face o gaură în ușa de metal, de parcă ar
rupe o bucată de hârtie, dezvăluind noaptea de dinc olo.
Walsh mă îmbrățișează, luându-mă prin surprindere.
— Nu știu cum, murmură ea, dar sper că într-o bună zi vei deveni regină.
Imaginează-ți ce-ai putea face atunci! Regina roșie .
Nu pot să nu zâmbesc la acest gând imposibil.
— Du-te, înainte să-mi transmiți și mie din absurdi tățile tale.
Farley nu e mare amatoare de îmbrățișări, însă mă b ate pe umăr.
— Ne vom revedea foarte curând.
— Sper că nu în aceste condiții.
Trăsăturile i se transformă într-un zâmbet rar, cu gura până la urechi. În
pofida cicatricei, remarc că e foarte drăguță.
— Nu în aceste condiții, repetă ea, înainte să disp ară în noapte alături de
Walsh.
— Știu că nu-ți pot cere să vii cu mine, murmură Ki lorn, pregătindu-se să
le urmeze.
Își privește mâinile, examinând cicatricele pe care le știu mai bine decât
propria mea minte. Uită-te la mine, idiotule !
Oftând, fac un efort să-i dau un brânci către liber tate.
— Cauza are nevoie de mine aici. Și tu ai nevoie de mine aici.
— Ceea ce am nevoie și ceea ce vreau sunt două lucr uri foarte diferite.
Încerc să râd, dar nu găsesc forța necesară.
— Mare, ăsta nu e sfârșitul nostru, murmură Kilorn, îmbrățișându-mă.
Râde ca pentru sine, făcându-și pieptul să vibreze.
— Regina roșie. Sună bine!
— Hai, du-te, tâmpitule!
Nu m-am mai simțit niciodată atât de fericită și at ât de tristă în același
timp.
Îmi aruncă o ultimă privire și dă din cap spre Juli an, înainte să dispară în
întuneric. Metalul se unește la loc în urma lui, de spărțindu-mă de prietenii
mei. Încotro se duc, nu vreau să știu.
Julian trebuie să mă tragă de acolo, însă nu mă adm onestează fiindcă a
durat atât de mult să-mi iau rămas-bun. Cred că e m ai preocupat cu Lucas,
care, în starea lui de zăpăceală, a început să sali veze.

227
DOUĂZECI ȘI DOI
În acea noapte visez că Shade vine să mă viziteze p e întuneric. Miroase a
praf de pușcă. Dar, când clipesc, el dispare, iar m intea mea urlă ceea ce deja
eu știu. Shade a murit.
Când sosește dimineața, o serie de pași târșâiți și de obiecte trântite mă
face să mă trezesc brusc și să mă ridic în capul oa selor. Mă aștept să văd
santinelele, pe Cal sau pe Ptolemus pregătit să mă distrugă pentru ceea ce
am făcut, însă nu sunt decât cameristele mele, care se fâțâie prin dressingul
meu. Par mai grăbite ca oricând și îmi scot hainele fără nicio tragere de
inimă.
— Ce se întâmplă?
Fetele înlemnesc. Fac o plecăciune, cu mâinile plin e de mătăsuri și
lenjerie. Când mă apropii, îmi dau seama că stau ap lecate deasupra unor
cufere din piele.
— Mergem undeva?
— Astea au fost ordinele, milady, îmi explică una d intre ele, cu ochii în
pământ. Nu știm decât ce ni s-a spus.
— Desigur. Ei bine, atunci am să mă îmbrac.
Întind mâna spre cea mai apropiată ținută, intențio nând ca măcar o dată
să fac ceva pentru mine, însă cameristele mi-o iau înainte.
Cinci minute mai târziu, m-au machiat și m-au pregă tit, îmbrăcându-mă
într-o bizară pereche de pantaloni din piele și o c ămașă cu volane. Aș
prefera mai degrabă costumul de antrenament, însă p are că „nu se cuvine”
să port chestia aia în afara sesiunilor.
— Lucas? întreb eu pe culoarul gol, așteptându-mă s ă-l văd ieșind din
vreo nișă.
Însă Lucas nu e de găsit pe nicăieri, așa că pornes c spre ora de protocol,
așteptându-l să mă întâmpine pe drum. Când nici ast a nu se întâmplă, încep
să mă panichez. Julian l-a făcut să uite tot ce s-a petrecut aseară, dar poate că
tot s-a strecurat ceva printre crăpături. Poate că e interogat, pedepsit pentru
noaptea pe care nu și-o poate aminti și pentru ceea ce l-am obligat noi să
facă.
Însă nu sunt singură mult timp. Maven îmi iese în c ale, cu un zâmbet
amuzat.
— Te-ai trezit devreme.
Apoi se apleacă și îmi șoptește:

228
— Mai ales după o asemenea noapte.
— Nu știu la ce te referi, spun eu, încercând să fo losesc un ton nevinovat.
— Prizonierii au dispărut. Toți trei, pur și simplu s-au evaporat.
Îmi duc mâna la inimă, prefăcându-mă a fi șocată în fața camerelor de
supraveghere.
— Pe culorile mele! Câțiva roșii au reușit să evade ze de sub nasul nostru?
Pare imposibil!
— Așa spuneam și eu.
Deși zâmbetul persistă, ochii i se întunecă puțin.
— Desigur, asta ridică tot felul de semne de întreb are. Penele de curent,
erorile sistemului de securitate, ca să nu mai vorb esc de santinelele cu
lacune de memorie, adaugă el, privindu-mă cu subînț eles.
Îi întorc privirea insistent, lăsându-l să-mi vadă neliniștea.
— Mama ta… i-a interogat.
— Exact.
— Și va vorbi cu – îmi aleg cuvintele cu mare grijă – toată lumea în
legătură cu evadarea? Agenții, străjerii…?
Maven clatină din cap.
— Indiferent cine a făcut asta… a făcut-o ca la car te. Am ajutat-o cu
interogatoriile și am îndrumat-o către persoanele care prezintă suspiciuni.
A îndrumat-o. A îndrumat-o departe de mine.
Răsuflu ușurată și îl strâng de mână, mulțumindu-i că m-a protejat.
— În plus, s-ar putea să nu aflăm niciodată cine a făcut-o. De aseară au tot
început să fugă oameni. Cred că Reședința nu mai e sigură.
— Având în vedere ceea ce s-a întâmplat, probabil c ă au dreptate s-o facă.
Îl iau de braț, trăgându-l mai aproape de mine.
— Ce a aflat mama ta despre bombă?
— N-a fost nicio bombă, șoptește el.
Poftim ?
— A fost o explozie, dar, de asemenea, și un accident . Un glonț a străpuns
o țeavă de gaz din podea, iar când focul lui Cal a lovit-o…
Nu termină fraza, însă lasă mâinile să vorbească.
— A fost ideea mamei să folosim asta spre, ăăă… ava ntajul nostru.
Noi nu omorâm fără un scop bine întemeiat.
— Vrea să transforme Garda în niște monștri, spun eu.
Maven încuviințează solemn.
— Nimeni nu va dori să fie alături de ei. Nici măca r roșiii.

229
Simt cum sângele îmi clocote ște. Și mai multe minciuni. Elara ne -o ia
înainte fără să împuște sau să scoată vreo lamă. Nu are nevoie decât de
cuvinte. Și acum sunt trimisă și mai departe în lum ea ei, în Archeon.
N-ai să-ți mai vezi familia. Gisa va crește, până c e n-o vei mai recunoaște.
Bree și Tramy se vor căsători, vor avea copii și vo r uita de tine. Tata va muri
lent, sufocat de rănile sale, și, când se va prăpăd i, mama se va duce după el.
Maven mă lasă să cuget, privind gânditor emoțiile c are îmi răsar pe chip.
Mereu mă lasă să cuget. Uneori cred că tăcerea e ma i bună decât cuvintele
celorlalți.
— Cât timp mai stăm aici?
— Plecăm după-amiază. Cei mai mulți oameni de la cu rte pleacă înainte,
însă noi trebuie să luăm nava. Trebuie să păstrăm o parte din tradiții în
toată nebunia asta.
Când eram mică, obișnuiam să stau pe verandă și să privesc frumoasele
ambarcațiuni îndreptându-se spre capitală. Shade râ dea de mine că voiam
să-l văd pe rege. Atunci nu mi-am dat seama că era doar o parte a
spectacolului, o altă demonstrație, la fel ca lupte le din arenă, pentru a ne
arăta cât de jos ne situam pe marea schemă a lumii. Acum voi face din nou
parte din ea, doar că, de data asta, mă voi afla de cealaltă parte.
— Măcar vei apuca să-ți revezi casa, chiar dacă num ai pentru scurtă
vreme, adaugă el, încercând să mă binedispună.
Da, Maven, exact asta e ceea ce-mi doresc. Să stau neputincioasă și să văd
cum casa și fosta mea viață trec pe lângă mine.
Însă acesta este prețul pe care trebuie să-l plătes c. Eliberarea lui Kilorn și
a celorlalți înseamnă să-mi petrec ultimele zile în vale, și e un târg pe care
sunt dispusă să-l fac.
Suntem întrerupți de un zgomot puternic, care vine dintr-un coridor din
apropiere, cel care duce spre camera lui Cal. Maven reacționează primul,
pornind spre capătul coridorului înaintea mea, de p arcă încearcă să mă
protejeze de ceva anume.
— Frățioare, ai coșmaruri? strigă el, îngrijorat de ceea ce vede.
Drept răspuns, Cal pășește pe coridor, cu pumnii st rânși, de parcă
încearcă să-și controleze propriile mâini. Uniforma pătată de sânge a
dispărut, fiind înlocuită de ceea ce pare a fi armu ra lui Ptolemus, deși a lui
Cal are o tentă roșiatică.
Vreau să-l iau la palme, să-l zgârii și să zbier pe ntru ceea ce le-a făcut lui
Farley și lui Tristan, și lui Kilorn, și lui Walsh. Scânteile se agită din nou în
interiorul meu, implorându-mă să le dau frâu liber. Dar, la urma urmei, la ce

230
mă a șteptam? Știu cine este el și ce crede – ro șiii nu merit ă salva ți. Așa c ă
vorbesc pe un ton cât se poate de civilizat.
— Pleci cu legiunea ta?
Judecând după furia care i se citește în ochi, știu că nu pleacă. Odată mă
temeam că va pleca, iar acum îmi doresc s-o facă. Nu pot să cred că voiam să-
l salvez. Nu pot să cred că a existat vreodată un a semenea gând.
Cal inspiră adânc.
— Legiunea Umbrelor nu merge nicăieri. Tata nu va p ermite așa ceva. Nu
acum. E prea periculos, iar eu sunt prea valoros.
— Știi că are dreptate.
Maven își pune o mână pe umărul fratelui său, încer când să-l calmeze. Îmi
aduc aminte că și Cal a făcut același lucru pentru Maven, însă acum coroana
se află pe o frunte diferită.
— Tu ești moștenitorul. Nu-și poate permite să te p iardă și pe tine.
— Sunt soldat, scuipă Cal, ridicând din umăr pentru a se îndepărta de
atingerea fratelui său. Nu pot să stau cu mâinile î n sân și să-i las pe alții să
lupte în locul meu. N-am s-o fac!
Zici că e un copil care bocește după o jucărie – pr obabil că îi place să
omoare. Mi se face rău. Nu spun nimic. Prefer să-l las pe Maven să vorbească
în numele meu. El știe mereu ce să spună.
— Găsește o altă cauză. Construiește o altă motocic letă, dublează-ți
antrenamentele, instruiește-ți oamenii, pregătește-te pentru momentul în
care pericolul va trece. Cal, poți face o mie de al te lucruri, fără să sfârșești
mort într-un soi de ambuscadă! exclamă el cu o căut ătură cruntă, după care
zâmbește, încercând să înveselească atmosfera. Cal, tu nu te schimbi
niciodată. Pur și simplu nu poți sta locului.
După un moment de tăcere, Cal schițează un zâmbet v ag.
— Niciodată.
Își îndreaptă ochii spre mine, dar n-am să mă las d in nou prinsă de
privirea lui de bronz, nu din nou.
Întorc capul, prefăcându-mă că examinez un tablou d e pe perete.
— Frumoasă armură, spun eu, zâmbind cu dispreț. O s ă se potrivească de
minune cu celelalte armuri din colecția ta.
Pare îndurerat, ba chiar confuz, însă își revine im ediat. Zâmbetul i-a
dispărut acum, fiind înlocuit de o privire mijită ș i de un maxilar încordat.
Bate cu degetele în armură și sunetul seamănă cu ni ște gheare frecate de
piatră.
— E un cadou de la Ptolemus. Se pare că împărtășesc o cauză comună cu
fratele logodnicei mele.

231
Logodnicei mele. De parcă asta ar trebui să mă facă geloasă sau cam a șa
ceva.
Maven studiază timid armura.
— Ce vrei să spui?
— Ptolemus e comandantul agenților de securitate di n capitală. Împreună
cu mine și cu legiunea mea, s-ar putea să facem cev a de folos, chiar și în oraș.
Un val de panică năvălește peste mine și înlătură t oată speranța și
fericirea pe care mi le-a adus succesul nopții trec ute.
— Și ce anume vreți să faceți? întreb eu în șoaptă.
— Eu sunt un bun vânător. El e un bun ucigaș.
Cal face un pas înapoi, îndepărtându-se de noi.
Îl simt că scapă, însă nu doar pe coridor, ci și pe un drum întunecat și
periculos. Acest lucru mă face să-mi fie teamă pent ru băiatul care m-a
învățat să dansez. Nu, nu pentru el. De el. Iar acest lucru e mai rău decât
toate celelalte terori și coșmaruri ale mele.
— Eu și cu el vom extirpa Garda Stacojie. Vom pune capăt o dată pentru
totdeauna acestei rebeliuni.
•
Astăzi nu am niciun program de urmat, având în vede re că oamenii sunt
prea ocupați cu plecarea, ca să-mi mai predea sau s ă mă antreneze. De fapt,
fuga e un termen mai potrivit, deoarece, din locul meu de observație aflat în
vestibul, exact asta pare a fi. Obișnuiam să cred c ă argintiii erau niște zei
supremi, care nu puteau fi niciodată amenințați sau speriați. Acum știu că
opusul e adevărul. Au petrecut atâta vreme sus, pro tejați și izolați, încât au
uitat că pot și cădea. Forța lor s-a transformat în slăbiciune.
Cândva mi-era teamă de acești pereți; eram înspăimâ ntată de o asemenea
frumusețe. Însă acum văd și eu fisurile. E ca în zi ua în care s-au folosit
bombe, când mi-am dat seama că argintiii nu erau in vincibili. Atunci a fost o
explozie; acum, câteva gloanțe au spulberat sticla- de-diamant, scoțând la
iveală teama și paranoia care sălășluiau dedesubt. Argintiii fugind de roșii –
leii fugind de șoricei. Regele și regina se opun un ul celuilalt, nobilii au
propriile lor alianțe, iar Cal – prințul perfect, s oldatul bun – e un vrăjmaș
nemilos și înspăimântător. Oricine poate trăda pe oricine.
Cal și Maven își iau rămas-bun de la toți cei preze nți, făcându-și datoria în
pofida haosului organizat. Aeronavele așteaptă nu f oarte departe, huruitul
motoarelor auzindu-se chiar și înăuntru. Vreau să i es și să văd de aproape
acele bestii, însă asta ar însemna să sfidez mulțim ea și nu pot suporta
privirile celor copleșiți de durere. Aseară au muri t doisprezece oameni, însă

232
refuz să le aflu numele. Nu vreau să -i am pe con științ ă, nu când trebuie să fiu
cât mai lucidă cu putință.
Când nu mai suport să îi privesc, picioarele mă duc unde vor ele, rătăcind
pe culoarele acum familiare. Camerele sunt încuiate , fiind închise pe
perioada următorului anotimp, până când nobilimea s e va întoarce. Eu n-am
să mă întorc , știu. Servitorii pun cearșafuri albe peste mobilă și tablouri și
statui, până ce întregul loc pare bântuit de stafii .
Nu durează mult până ce ajung la ușa fostei clase a lui Julian, iar
priveliștea mă șochează. Teancurile de cărți, birou l, ba chiar și hărțile au
dispărut. Încăperea pare mult mai mare, însă, în ac elași timp, îmi dă senzația
că e mai mică. Cândva, în această cameră găseai lum i întregi, însă acum nu
găsești decât praf și hârtii mototolite. Ochii îmi zăbovesc pe peretele pe care
se afla cea mai mare hartă. Cândva nu puteam s-o în țeleg; acum mi-o
amintesc ca pe un vechi prieten.
Norta, Ținutul Lacurilor, Piedmont, Preria, Tiraxes , Montfort, Ciron și
toate ținuturile disputate dintre ele. Celelalte țări, ceilalți oameni, toate mai
mult sau mai puțin divizate din pricina sângelui, e xact ca noi. Dacă noi ne
schimbăm, oare o vor face și ei ? Sau vor încerca să ne distrugă și pe noi ?
— Sper că-ți vei aminti lecțiile.
Vocea lui Julian mă aduce cu picioarele pe pământ, înapoi în camera
goală. Stă în spatele meu, privind spre locul în ca re se afla harta.
— Îmi pare rău că nu am putut să te învăț mai multe .
— Vom avea suficient timp pentru lecții în Archeon.
Zâmbetul lui e dulce-amărui și aproape mult prea du reros pentru a putea
fi suportat. Tresărind, îmi dau seama că, pentru pr ima dată în acest loc,
suntem urmăriți de camerele de supraveghere.
— Julian?
— Arhivarii din Delphie mi-au oferit un loc de munc ă. Voi lucra ca
restaurator de texte vechi.
E clar că minte de îngheață apele.
— Se pare că au făcut niște săpături prin Puhoiul ș i au dat peste niște
buncăre de depozitare. Mi s-a spus că va fi o muncă titanică.
— O să-ți placă foarte mult.
Simt un nod în gât. Știai că va fi nevoit să plece. L-ai obligat să ia parte la
acțiunea de aseară, când l-ai pus în primejdie pent ru viața lui Kilorn.
— Ai să mă vizitezi când poți?
— Firește!
O altă minciună. Elara va afla curând care a fost r olul său și atunci va fi
mereu pe fugă. Mi se pare normal să aibă un oarecar e avans.

233
— Ți-am pregătit ceva.
Aș prefera oricând să-l am pe Julian în locul unui cadou, însă mă
străduiesc să par recunoscătoare.
— Un sfat bun?
Julian clatină din cap și zâmbește.
— Ai să vezi când ai s-ajungi în capitală.
Apoi își întinde brațele, făcându-mi semn să mă apr opii.
— Trebuie să plec, așa că ia-ți rămas-bun cum trebu ie.
Să-l îmbrățișez pe el e ca și cum mi-aș îmbrățișa t atăl sau frații pe care
nu-i voi mai vedea niciodată. Nu vreau să-l las să plece, însă e prea periculos
ca el să rămână și știm amândoi asta.
— Mare, îți mulțumesc! șoptește el. Îmi aduci foart e mult aminte de ea.
Nu trebuie să-l întreb, ca să știu că se referă la Coriane, la sora pe care a
pierdut-o în urmă cu mulți ani.
— Îmi va fi dor de tine, fetițo cu fulgerele!
În acest moment, porecla nu sună chiar atât de rău.
•
Nu am puterea necesară să mă minunez la vederea amb arcațiunii,
propulsată de motoare electrice. Steaguri negre, ar gintii și roșii flutură de
fiecare catarg, însemnând-o drept nava regelui. Cân d eram mică, mă
întrebam mereu de ce regele revendica roșul nostru. Era sub demnitatea sa.
Acum îmi dau seama că steagurile sunt roșii ca flac ăra sa, aidoma
distrugerilor – și oamenilor – pe care îi controlea ză.
— Santinelele de aseară au fost transferate, murmură Maven, în timp ce
ne plimbăm pe una dintre punți.
Transferate e doar un cuvânt pompos pentru pedepsite. Dar când îmi
amintesc de Ochi-de-Porc și de felul în care s-a ui tat la mine, nu-mi pare rău
deloc.
— Unde s-au dus?
— Pe front, desigur. Vor fi repartizați la vreun gr up haotic, pentru a fi
căpitanii unor soldați răniți, infirmi sau indiscip linați. De obicei, aceștia sunt
primii care vor fi trimiși să lupte.
Îmi dau seama după privirea lui că Maven știe acest lucru din experiență.
— Primii care mor.
Încuviințează solemn.
— Și Lucas? Nu l-am mai văzut de ieri…
— E bine. Călătorește alături de Casa Samos, pentru a fi alături de familia
lui. Împușcăturile i-au băgat pe toți în sperieți, inclusiv pe cei din Înaltele
Case.

234
Simt un val de u șurare, dar, de asemenea, și unul de tristețe. Deja mi -e
dor de Lucas, însă e bine de știut că se află în si guranță și departe de
curiozitatea Elarei.
Maven își mușcă buza, părând înfrânt.
— Dar nu pentru mult timp. Vor veni și răspunsurile .
— La ce te referi?
— Au găsit sânge în celule. Sânge roșu.
Rana mea provocată de glonț a dispărut, însă aminti rea durerii încă nu s-
a risipit.
— Și?
— Și dacă baza de sânge își face treaba, vom afla c are dintre prietenii tăi a
avut ghinionul să fie rănit.
— Baza de sânge?
— E un soi de bază de date. Tuturor copiilor roșii născuți pe o rază de o
mie de kilometri de civilizație li se prelevă sânge le la naștere. A început ca
un proiect care să ne ajute să înțelegem cu exactit ate care e diferența dintre
noi, însă a sfârșit prin a fi doar o altă metodă de a le pune zgardă oamenilor
tăi. În orașele mai mari, roșiii nu folosesc cărți de identitate, ci carduri de
sânge. Sunt verificate la fiecare poartă, indiferen t că ieși sau intri.
Monitorizați ca niște bestii.
Mă gândesc la vechile documente pe care regele mi l e-a azvârlit sub ochi
în acea zi, în sala tronului. Printre ele se găseau numele meu, fotografia mea
și o pată de sânge.
Sângele meu. Au sângele meu.
— Și… și pot afla al cui sânge e, așa simplu?
— Durează puțin, cam o săptămână sau ceva de genul, dar da, cam așa
funcționează.
Ochii îi cad pe mâinile mele tremurânde și le acope ră cu ale lui, lăsând
căldura să îmi învăluie pielea care a devenit brusc rece.
— Mare?
— M-a împușcat, șoptesc eu. Santinela m-a împușcat. Ei au găsit sângele
meu.
Iar apoi, mâinile lui devin la fel de reci ca ale m ele. Deși Maven are mai tot
timpul o idee genială la el, acum nu știe ce să spu nă. Pur și simplu mă fixează
cu privirea, respirând cu dificultate. Cunosc privi rea asta; o am și eu de
fiecare dată când sunt forțată să-mi iau rămas-bun de la cineva.
— Ce păcat că n-am stat mai mult, murmur eu, privin d râul. Mi-ar fi
plăcut să mor aproape de casă.

235
O altă briză îmi trimite o șuviț ă de păr peste fa ță, însă Maven o dă la o
parte și mă trage aproape cu o ferocitate surprinză toare.
Oh !
Sărutul lui nu seamănă deloc cu al lui Cal, care e mai disperat și care se
surprinde și pe el însuși, nu numai pe mine. El ști e că mă scufund iute, o
piatră aruncată în râu. Și vrea să se înece cu mine.
— Am să repar asta, murmură el peste buzele mele.
Nu i-am mai văzut niciodată ochii atât de luminoși și de pătrunzători.
— N-am să le permit să-ți facă rău. Ai cuvântul meu .
O parte din mine își dorește să-l creadă.
— Maven, nu poți repara totul.
— Ai dreptate. Eu nu pot, răspunde el, cu o ușoară ranchiună în glas . Însă
pot convinge pe cineva cu mai multă putere decât mi ne.
— Pe cine? întreabă o voce.
Când temperatura se ridică în jurul nostru, Maven f ace un pas înapoi, cu
maxilarele încleștate. După felul în care îi scapăr ă ochii, mă aștept să sară la
gâtul persoanei care ne-a întrerupt. Nu mă întorc, în mare parte din cauză că
nu-mi simt membrele. Am amorțit, deși amintirea înc ă persistă pe buze. Nu
știu ce înseamnă asta. Nu înțeleg ce simt.
— Regina solicită prezența voastră pe puntea panora mică.
Vocea lui Cal e dură ca piatra. E aproape furios, î nsă ochii săi aurii par
triști, ba chiar înfrânți.
— Mare, trecem pe lângă Pilonii.
Da, linia țărmului îmi este deja familiară. Cunosc acel copac schilodit, acea
întindere de nisip, iar ecoul drujbelor și al copac ilor care cad e
inconfundabil. Acesta este căminul meu. Cu mare dur ere în suflet, mă întorc
și mă uit la Cal, care se pare că are un schimb de priviri cu fratele său.
— Îți mulțumesc, Cal, murmur eu, încercând în conti nuare să procesez
sărutul lui Maven și, desigur, inevitabilul meu des tin tragic.
Cal se îndepărtează și observ că spatele lui, care de obicei e drept, acum e
încovoiat. Fiecare pas făcut de el îmi trimite un j unghi de vină, făcându-mă
să-mi amintesc de lecțiile de dans și de sărutul no stru. Am rănit pe toată
lumea, în special pe mine.
Maven se uită după fratele său.
— Nu-i place să piardă. Și – își coboară vocea și s e apropie atât de tare de
mine, încât pot să-i văd micile pete argintii din o chi – nici mie. Mare, n-am să
te pierd. N-am s-o fac.
— N-ai să mă pierzi niciodată.
O altă minciună, pe care o știm amândoi.

236
•
Puntea panoramică domină prora navei, împrejmuită d intr-o parte în alta
de sticlă. Forme maronii prind contur pe malul râul ui, iar vechiul deal care
găzduiește arena se ivește dintre copaci. Suntem mu lt prea departe de mal
pentru a putea vedea cum trebuie, însă îmi recunosc casa în două secunde.
Vechiul steag încă flutură pe verandă, fiind în con tinuare decorat cu trei
stele roșii. Peste una a fost trasată o dungă neagr ă, în onoarea lui Shade.
Shade a fost executat. O astfel de situație cere ru perea stelei. Însă ei n-au
făcut-o. S-au solidarizat cu el în propria lor rebe liune.
Vreau să-i arăt casa mea lui Maven, să-i povestesc câte-n lună și-n stele
despre satul meu. Am văzut cum trăiește el și acum vreau ca și el să vadă
cum am trăit eu. Însă cei de pe puntea panoramică s unt tăcuți și privesc
satul în timp ce ne apropiem de el. Sătenilor nu le pasă de voi , vreau eu să
zbier. Numai neghiobii se vor opri să privească. Numai neg hiobii vor irosi
câteva clipe pentru voi.
În timp ce nava își continuă drumul, încep să mă gâ ndesc că întregul sat s-
ar putea să fie format din neghiobi. Toți cei două mii de oameni par
îngrămădiți pe mal. Unii stau cu picioarele în râu. De la distanță, seamănă
leit între ei. Păr decolorat și haine ponosite, păt ați pe piele, obosiți,
înfometați – așa cum eram și eu cândva.
Și furioși. Chiar și de pe ambarcațiune le pot simți furia. Nu ovaționează și
nici nu ne scandează numele. Nimeni nu ne face din mână. Nimeni nu ne
zâmbește.
— Ce se întâmplă? șoptesc eu, fără să aștept vreun răspuns.
Însă reginei îi face mare plăcere să-mi răspundă.
— Ce pierdere să defilezi pe râu când nimeni nu se uită. Se pare că am
rezolvat asta.
Ceva îmi spune că acesta e un eveniment obligatoriu , precum luptele,
precum transmisiunile televizate. Agenții de securi tate i-au scos pe bătrânii
bolnavi din paturi și pe muncitorii epuizați din ca sele lor, forțându-i să vină
să ne privească.
Un bici pocnește undeva pe mal, urmat imediat de ți petele unei femei.
— Stai în rând! se aude peste mulțime.
Oamenii nici măcar nu clipesc. Privesc drept înaint e, atât de nemișcați,
încât nici măcar nu pot să văd de unde a venit urle tul. Ce s-a întâmplat cu ei,
de ce au devenit atât de obedienți ? Ce le-au făcut bieților oameni ?
În timp ce îi privesc, mi se adună lacrimi în ochi. Se mai aud câteva
lovituri și câțiva bebeluși plângând, însă nimeni d e pe mal nu protestează.

237
Brusc, mă aflu la marginea pun ții, dorindu -mi cu toată fiin ța mea s ă pot
trece prin sticlă.
— Mareena, pleci undeva? toarce Elara din locul ei aflat lângă rege.
Soarbe tacticoasă dintr-o băutură, privindu-mă pest e buza paharului.
— De ce faceți asta?
Cu brațele încrucișate peste rochia ei magnifică, E vangeline mă studiază
cu un zâmbet plin de dispreț.
— De ce-ți pasă?
Însă nimeni nu o bagă în seamă.
— Ei știu ce s-a întâmplat la Reședință, ba chiar s -ar putea să fie de acord
cu asta, așa că trebuie să vadă că nu am fost învin și, murmură Cal, cu ochii
spre malul râului.
Nici măcar nu poate să se uite la mine, lașul.
— Trebuie să vadă că n-avem nici măcar o zgârietură , adaugă el mândru.
Un alt bici pocnește și mă face să tresar, de parcă am simțit lovitura pe
propria-mi piele.
— Ai ordonat să fie inclusiv bătuți?
Nu îmi acceptă provocarea, ci strânge ferm din maxi lar. Însă când un alt
sătean protestează față de agenți, Cal închide ochi i.
— Lady Titanos, dă-te înapoi!
Ordinul regelui e ca un tunet îndepărtat. Aproape c ă simt zâmbetul lui
satisfăcut când fac câțiva pași înapoi, ducându-mă din nou lângă Maven.
— Ăsta e un sat de roșii, dar o știi mai bine decât oricine. Locuitorii le
oferă adăpost acelor teroriști, îi hrănesc, îi prot ejează, se transformă în ei.
Sunt copii care au comis fărădelegi. Și trebuie să învețe.
Deschid gura să-l contrazic, însă regina își dezvel ește dinții.
— Poate că tu cunoști câțiva pe care ar trebui să-i dăm drept exemplu?
întreabă ea pe un ton calm, gesticulând spre linia țărmului.
Cuvintele se risipesc pe limba mea, alungate de ame nințarea ei.
— Nu, Maiestatea Voastră, nu cunosc.
— Atunci stai la locul tău și ține-ți gura! comente ază ea, după care
rânjește. Pentru că va veni și vremea ta să vorbeșt i.
De asta au nevoie de mine. Pentru un astfel de mome nt, când balanța ar
putea înclina în defavoarea lor. Însă eu nu pot protesta. Nu pot decât să fac
ceea ce-mi poruncește și să privesc cum căminul meu dispare din raza
vizuală. Pentru totdeauna.
•
Cu cât ne apropiem de capitală, cu atât mai mari de vin așezările. Curând,
peisajul se transformă din păduri și comunități agr icole în orașe adevărate.

238
Acestea înconjoară mori imense, alături de care se văd dormitoare și case
din cărămidă, unde locuiesc muncitorii roșii. Aseme nea celorlalte sate,
locuitorii s-au adunat pe străzi pentru a privi pro cesiunea. Agenții latră,
bicele pocnesc și eu nu reușesc niciodată să mă obi șnuiesc cu această
situație. Tresar de fiecare dată.
Orașele sunt înlocuite de vile, conace și palate as emănătoare cu Reședința
Soarelui. Construite din piatră, sticlă și marmură, devin din ce în ce mai
impozante. Pajiștile lor coboară lin spre râu, deco rate cu fântâni superbe și
grădini păzite de verdieni. Casele sunt niște opere divine, una mai frumoasă
și mai deosebită ca alta. Însă ferestrele sunt întu necate și ușile închise.
Satele și orașele erau pline de oameni, însă par li psite de viață. Numai
steagurile care flutură sus, câte unul pe fiecare c onstrucție, îmi spun că aici
chiar locuiesc oameni. Albastru pentru Casa Osanos, argintiu pentru Samos,
maro pentru Rhambos și tot așa. Acum știu culorile pe de rost, adăugând
chipuri fiecărei case tăcute. Ba chiar i-am omorât pe proprietarii câtorva
dintre ele.
— Drumul Râului, îmi explică Maven. Reședințele de la țară, în cazul în
care un lord sau o lady dorește să evadeze din oraș .
Rămân cu ochii pe căminul familiei Iral, o minune d in marmură neagră,
cu coloane înalte. Pantere de piatră păzesc veranda , arătându-și colții spre
cer. Până și statuile mă bagă-n sperieți, făcându-m ă să-mi amintesc de Ara
Iral și de întrebările ei agasante.
— Nu e nimeni aici.
— Casele sunt goale în cea mai mare parte a anului și nimeni n-ar
îndrăzni să părăsească orașul acum, nu cu aceste pr obleme iscate de Gardă,
spune Maven, oferindu-mi un surâs amar. Preferă să se ascundă în spatele
pereților de diamant și să-l lase pe fratele meu să lupte pentru noi.
— Ce bine ar fi dacă nimeni n-ar trebui să lupte.
Maven clatină din cap.
— Nu e bine să visezi.
Privim în tăcere în timp ce Drumul Râului dispare î n urma noastră și o
altă pădure se ridică pe mal. Copacii sunt bizari, foarte înalți, cu scoarță
neagră și frunze stacojii. E o tăcere mormântală, a șa cum în nicio pădure n-
ar trebui să fie. Nici măcar cântecele păsărilor nu întrerup tăcerea, iar
deasupra cerul se întunecă, însă nu din pricina fap tului că după-amiaza e pe
sfârșite. Observ că încep să se adune nori negri, c are plutesc deasupra
copacilor precum o pătură groasă.
— Și asta ce e?

239
Până și vocea mi se pare în ăbu șit ă și îmi dau seama c ă sunt
recunoscătoare pentru sticla care încapsulează punt ea. Spre surprinderea
mea, ceilalți au plecat, lăsându-ne să ne uităm sin guri la peisajul mohorât.
Maven privește pădurea cu o mutră dezgustată.
— Sunt arbori-barieră. Împiedică poluarea să urce p e râu. Verdienii Welle
i-au creat în urmă cu câțiva ani.
Valuri maronii spumegă pe laterala ambarcațiunii, l ăsând o peliculă de
murdărie pe carcasa strălucitoare din oțel. Lumea c apătă o nuanță stranie,
de parcă aș privi printr-un geam murdar. Norii care atârnă prea jos nu sunt
deloc nori, ci vălătuci de fum care ies prin miile de coșuri, întunecând cerul.
Copacii și iarba au dispărut – acesta este un tărâm al cenușii și al
descompunerii.
— Orașul Cenușiu, murmură Maven.
Fabricile se întind cât vezi cu ochii, murdare, ime nse și încărcate de
electricitate. Bâzâitul mă lovește ca un pumn și ap roape că îmi pierd
echilibrul. Inima mea încearcă să țină pasul cu pul sul nefiresc și simt nevoia
să mă așez.
Credeam că lumea mea era greșită, că viața mea era nedreaptă. Însă n-aș
putea niciodată să-mi doresc un loc precum Orașul C enușiu.
Centralele electrice strălucesc în acest peisaj moh orât, pulsând într-un
albastru electric și un verde dezgustător în cablur ile sub formă de pânză de
păianjen care se înalță în aer. Vehiculele încărcat e până la refuz cu mărfuri
înaintează pe drumurile înălțate și transportă bunu ri de la o fabrică la alta.
Țipă unul la altul într-un trafic infernal și gălăg ios, mișcându-se aidoma unui
sânge negru în niște vene gri. Însă și mai îngrozit oare sunt căsuțele care
înconjoară fabricile într-o masă compactă, unele pe ste altele, cu străzi
înguste între ele. Mahalale.
Sub cerul fumuriu, mă îndoiesc că muncitorii văd vr eodată lumina zilei.
Străbat drumul dintre fabrici și case, inundând str ăzile în timpul schimbului
de tură. Nu există agenți de securitate, pocnituri din bici sau priviri pierdute.
Nimeni nu îi obligă să ne privească. Regele nu are nevoie să se dea în
spectacol aici , îmi dau eu seama. Acești oameni sunt distruși din naștere.
— Ăștia sunt tehnicienii, șoptesc eu cu o voce răguși tă, amintindu-mi de
numele pe care argintiii îl folosesc cu atâta senin ătate. Ei ne produc luminile,
camerele de supraveghere, ecranele video…
— Pistoalele, gloanțele, bombele, navele, mijloacel e de transport, adaugă
Maven. Ei ne furnizează energia electrică. Ei ne me nțin apa curată. Ei fac
totul pentru noi.
Și primesc la schimb doar fum.

240
— De ce nu pleacă?
Maven ridică din umeri.
— Asta e singura viață pe care o cunosc. Cei mai mu lți tehnicieni nu-și vor
părăsi niciodată străzile înguste. Nici măcar nu se pot înrola în armată.
Nici măcar nu se pot înrola în armată. Viețile lor sunt atât de îngrozitoare,
încât războiul e o alternativă mai bună – și nici m ăcar n-au voie să se ducă
acolo.
Ca toate lucrurile de pe râu, fabricile dispar rând pe rând, însă imaginea
îmi rămâne întipărită în minte. Nu trebuie să uit asta , îmi spune mie ceva. Nu
trebuie să-i uit pe acești oameni.
Stelele ne așteaptă în spatele unei alte păduri de arbori-barieră, iar sub
ele e Archeonul. La început nu zăresc deloc capital a, întrucât confund
luminile cu stele sclipitoare. Dar, pe măsură ce în aintăm, rămân cu gura
căscată.
Un pod cu trei niveluri traversează marele râu și u nește partea din stânga
și cea din dreapta a orașului. E lung de sute de me tri și animat de o agitație
continuă, pulsând de lumină și electricitate. Exist ă magazine și piețe, toate
construite în interiorul structurii, la câteva zeci de metri deasupra râului.
Mi-i și imaginez pe argintiii de-acolo bând, mâncân d și admirând lumea din
locul lor aflat la înălțime. Vehiculele trec vâjâin d pe cel mai de jos etaj al
podului, farurile lor fiind aidoma unor comete roși i și albe care străbat
noaptea.
În ambele extremități ale Podului există porți, iar sectoarele orașului
dintr-o parte și din cealaltă sunt străjuite de zid uri. Pe malul estic, turnuri
înalte de metal țâșnesc din pământ asemenea unor să bii care par să
străpungă cerul, toate încununate cu păsări de prad ă, uriașe și strălucitoare.
Alte vehicule și alți oameni populează străzile asf altate care urcă pe
țărmurile abrupte, legând clădirile de Pod și de po rțile exterioare.
Zidurile sunt din sticlă-de-diamant, la fel ca la R eședința Soarelui, însă
sunt prevăzute cu turnuri metalice luminoase și alt e structuri. Lângă ziduri
se află numeroase patrule, însă uniformele lor nu s unt roșii ca ale
santinelelor sau negre ca ale agenților de securita te. Membrii patrulelor
poartă uniforme în nuanțe de argintiu și alb, făcân du-i ușor de confundat cu
peisajul urban. Sunt soldați, însă nu genul acela care ar dansa cu doamnele.
Asta este o fortăreață.
Archeonul a fost construit pentru a face față războ aielor, nu păcii.
Pe malul vestic, recunosc Curtea Regală și Trezorer ia de la știrile pe care
le-am văzut imediat după atacul cu bombe. Ambele su nt construite din
marmură albă și complet reparate, chiar dacă au fos t atacate în urmă cu mai

241
pu țin de o lun ă. Am senza ția c ă a trecut o ve șnicie. Cele două clădiri
flanchează Palatul Focului Alb, o construcție pe ca re până și eu o recunosc
imediat. Fostul meu profesor obișnuia să spună că p alatul fusese săpat chiar
în coasta dealului, o dovadă vie a pietrei albe. De asupra zidurilor
înconjurătoare sclipesc flăcări realizate din aur ș i perle.
Încerc să absorb totul, privind frenetică dintr-o p arte într-alta a Podului,
însă nu reușesc să înțeleg acest loc. Deasupra, aer onavele înaintează alene
pe cerul nopții, în timp ce avioanele zboară și mai sus, la fel de iute ca stelele
căzătoare. Credeam că Reședința Soarelui era o minu ne; se pare că nu am
înțeles niciodată adevărata semnificație a acestui cuvânt.
Însă aici nu pot găsi nimic frumos, nu când fabrici le întunecate și pline de
fum se află doar la câțiva kilometri în urmă. Contr astul dintre orașul
argintiilor și mahalaua roșiilor îmi provoacă repul sie. Asta este lumea pe
care încerc să o înving, lumea care încearcă să mă omoare pe mine și pe toți
cei dragi mie. Acum înțeleg cu adevărat împotriva c ui lupt și cât de dificil,
aproape imposibil, îmi va fi să izbândesc. Nu m-am simțit niciodată mai mică
decât mă simt acum, cu acest pod impunător, care se înalță deasupra
noastră. Arată de parcă e pregătit să mă înghită cu totul.
Însă trebuie să încerc. Măcar de dragul Orașului Ce nușiu, al celor care nu
au văzut niciodată soarele.

242
DOUĂZECI ȘI TREI
E deja noapte atunci când ambarcațiunea acostează p e malul vestic și noi
pășim din nou pe uscat. Acasă, asta însemna oprirea curentului electric și
mersul la culcare, însă acest lucru nu e valabil și în Archeon. Orașul pare să
lumineze în timp ce restul lumii se întunecă. Deasu pra noastră pocnesc
artificii, scăldând Podul în lumini colorate, iar d easupra Focului Alb se înalță
un steag cu roșu și negru. Regele s-a întors pe tron.
Din fericire, nu mai există concursuri de frumusețe pe care trebuie să fim
nevoiți să le îndurăm; pe docuri suntem întâmpinați de vehicule blindate.
Spre încântarea mea, eu și Maven avem un vehicul nu mai pentru noi, în care
urcă pentru a ne însoți doar două santinele. Maven îmi arată diferite puncte
de atracție de-a lungul drumului și îmi spune poveș tile tuturor statuilor și
intersecțiilor. Ba chiar menționează și patiseria l ui preferată, deși aceasta se
află de cealaltă parte a râului.
— Podul și Archeonul de Est sunt pentru cetățeni, a rgintiii de rând, deși
mulți dintre ei sunt mai bogați decât unii nobili.
— Argintii de rând ?
Aproape că-mi vine să râd.
— Există așa ceva?
Maven pur și simplu dă din umeri.
— Firește. Sunt comercianți, oameni de afaceri, sol dați, agenți, patroni de
magazine, politicieni, baroni, artiști și intelectu ali. Unii se căsătoresc cu
membri din Înaltele Case, alții își depășesc condiț ia, însă nu au sânge nobil,
iar puterile lor nu sunt la fel de… ei bine, puternice.
Nu toată lumea e specială, mi-a spus odată Lucas. Nu mă gândeam că se
referea și la argintii.
— În schimb, Archeonul de Vest e pentru curtea rege lui, continuă Maven.
Trecem pe o stradă mărginită de case din piatră spl endide și de copaci în
floare, tunși la perfecție.
— Toate Înaltele Case au reședințe aici, pentru a f i aproape de rege și
guvern. De fapt, întreaga țară poate fi controlată de pe această faleză, în
cazul în care va fi vreodată nevoie.
Asta explică amplasarea. Malul vestic este extrem d e abrupt, cu palatul și
toate celelalte clădiri ale guvernului situate pe c ulmea unui deal ce dă înspre
Pod. Un alt zid înconjoară vârful colinei, străjuin d inima țării. Încerc să nu
rămân cu gura căscată când trecem pe poarta care sc oate la iveală o pia ță

243
pavată de mărim ea unei arene. Maven o nume ște Piața lui Caesar, dup ă
primul rege al dinastiei sale. Julian l-a menționat cândva pe regele Caesar,
însă în treacăt; lecțiile noastre nu au ajuns prea departe de Prima Diviziune,
când roșiii și argintiii au devenit mult mai mult d ecât niște simple culori.
Palatul Focului Alb ocupă latura sudică a Pieței, î n timp ce curțile,
trezoreria și centrele administrative ocupă restul. Ba chiar există și
garnizoane, dacă e să ne luăm după trupele care fac instrucție pe terenul
apărat de ziduri. Acești oameni fac partea din Legi unea Umbrelor a lui Cal,
care a plecat înaintea noastră spre oraș. O alinare pentru nobili , i-a numit
Maven. Soldați între ziduri, pentru a ne proteja în cazul unui alt atac.
În pofida orei târzii, Piața e în plină activitate, oamenii se grăbesc spre o
clădire cu aspect auster de lângă cazarmă. Steaguri în nuanțe de roșu și
negru, decorate cu sabia armatei, atârnă de coloane le ei. Văd o mică scenă
pregătită în fața clădirii, cu un pupitru înconjura t de reflectoare și de o
mulțime de oameni care devine tot mai mare.
Brusc, camerele de filmat, care au o privire mai pă trunzătoare decât cea
cu care m-am obișnuit eu, se îndreaptă spre mașina noastră, urmărindu-ne
în timp ce șirul de vehicule trece pe lângă scenă. Din fericire, continuăm să
înaintăm, trecând pe sub o arcadă și intrând într-o curte, după care ne
oprim.
— Ce se întâmplă? șoptesc eu, apucându-l pe Maven d e mână.
Până acum mi-am ținut teama în frâu, însă cu toate luminile, camerele și
mulțimea, zidurile mele încep să se năruie.
Maven oftează adânc, aproape scos din sărite.
— Tata trebuie să țină un discurs. Nimic important, doar niște amenințări
de război, pentru a face masele fericite. Oamenii n u adoră nimic mai mult pe
lumea asta decât un lider care le promite victorie.
Maven iese din vehicul, trăgându-mă după el. În pof ida machiajului și
ținutei, mă simt extrem de goală. Asta este o transmisiune și va fi urmărită
de milioane de oameni.
— Nu-ți face griji, trebuie doar să stăm și să adoptă m un aer sever, îmi
murmură el la ureche.
— Se pare că fratele tău n-o să aibă probleme cu as ta.
Dau din cap spre locul în care prințul Cal stă căzu t pe gânduri, legat în
continuare de Evangeline.
Maven zâmbește.
— El crede că discursurile sunt o pierdere de vreme . Lui Cal îi place
acțiunea, nu vorbăria.

244
Și m ie la fel, dar nu vreau să recunosc că am ceva în comun cu fra tele lui
mai mare. A existat o vreme când credeam asta, dar nu și acum. N-am s-o
mai fac niciodată.
Un secretar agitat ne face semn să ne apropiem. Hai nele lui sunt în
nuanțe de albastru și gri, culorile Casei Macanthos . Poate că o cunoștea pe
doamna colonel; poate că era fratele ei, vărul ei. Mare, încetează ! Ăsta e
ultimul loc în care ai vrea să te pierzi cu firea. Nici măcar nu ne bagă în
seamă când ne așezăm în spatele lui Cal și al lui E vangeline, cu regele și
regina în față. În mod ciudat, Evangeline nu se sim te deloc în apele ei; văd că
mâinile îi tremură. Îi e teamă. Voia să fie în lumina reflectoarelor, v oia să fie
mireasa lui Cal, și totuși îi este teamă de toate a stea. Cum e cu putință ?
Și pe urmă ne urnim din loc, intrând într-o clădire cu mult prea multe
santinele și musafiri pentru a-i putea număra. Înău ntru, structura e
construită pentru a fi funcțională, cu hărți, birou ri și săli de consiliu în loc de
tablouri și saloane. Oameni în uniforme gri își fac de treabă pe culoar, deși se
opresc pentru a ne lăsa să trecem. Cele mai multe u și sunt închise, însă
reușesc să trag cu ochiul prin unele. Câțiva agenți și soldați studiază hărțile
de pe frontul de război și se contrazic asupra plas ării legiunilor. O altă sală,
care emană o energie aproape letală, se pare că găz duiește o mie de
monitoare, de fiecare ocupându-se un soldat în unif ormă de luptă. Vorbesc
în căști, lătrând ordine către oameni și locuri din oraș. Cuvintele diferă, însă
toate merg în aceeași direcție:
— Mențineți șirul!
Cal zăbovește în fața ușii de la sala video, întinz ând gâtul pentru a vedea
mai bine, însă aceasta i se trântește brusc în nas. Se zbârlește, însă nu
protestează, retrăgându-se lângă logodnica lui. Eva ngeline îi murmură ceva,
dar Cal se descotorosește de ea, spre încântarea me a.
Însă zâmbetul îmi dispare când pășim în lumina orbi toare de pe primele
trepte ale clădirii. Pe o placă de bronz de lângă u șă scrie COMANDAMENTUL
DE RĂZBOI. Acest loc e inima armatei – fiecare sold at, fiecare detașament,
fiecare pistol e controlat din interior. Aura pe ca re o emană acest loc îmi face
stomacul ghem, însă nu mă pot pierde cu firea aici, nu în fața atâtor oameni.
Blițurile aparatelor de fotografiat mă orbesc cât a i zice pește. Când tresar,
aud o voce în mintea mea.
Secretarul îmi pune o hârtie în mână. Arunc o singu ră privire pe ea și îmi
vine să urlu. Acum știu pentru ce am fost salvată.
Câștigă-ți supraviețuirea, îmi pătrunde Elara în gânduri. Se află de
cealaltă parte a lui Maven și își dă toată silința să nu rânjească.

245
Maven prive ște în aceeași direcție ca mama lui și observ ă hârtia din mâna
mea tremurătoare. Cu un gest lent, își petrece dege tele printre ale mele, ca și
când mi-ar putea transmite forța lui. Nu vreau nimi c altceva decât să rup
hârtia în două, însă el mă împiedică să fac vreo mi șcare.
— Trebuie, e tot ce spune el, șoptind atât de încet , încât de-abia îl aud.
Trebuie.
•
— Inima mea deplânge viețile pierdute, însă acei oa meni nu au murit în
van. Sângele lor ne va întări hotărârea și ne va aj uta să depășim dificultățile
care ne așteaptă. Suntem o națiune în plin război, ne aflăm în această
situație de mai bine de un secol și suntem obișnuiț i cu obstacolele din calea
victoriei noastre. Acești oameni vor fi găsiți, vor fi pedepsiți, iar boala pe
care ei o numesc rebeliune nu va avea niciodată sor ți de izbândă în țara mea.
Monitorul din noul meu dormitor e la fel de folosit or ca o barcă fără fund,
difuzând fără oprire discursul de aseară al regelui . De-acum pot să recit pe
de rost toate vorbele lui, însă nu mă pot opri să-l urmăresc. Pentru că știu ce
urmează.
Chipul meu pare ciudat pe ecran, prea palid, prea r ece. Tot nu-mi vine să
cred că expresia nu mi s-a schimbat în timp ce am c itit cuvintele. Când mă
îndrept spre pupitru, luând locul regelui, nici măc ar nu tremur.
— Am fost crescută de roșii. Am crezut că eram una de-a lor. Și am văzut
cu ochii mei grația Maiestății Sale regele, dreptat ea lorzilor noștri argintii și
marele privilegiu pe care ei ni l-au oferit. Dreptu l de a munci, de a ne sluji
țara, de a trăi și de a trăi bine.
Pe ecran, Maven își pune o mână pe brațul meu și în cuviințează în timp ce
rostesc discursul.
— Acum știu că m-am născut argintie, că aparțin Cas ei Titanos și că într-o
bună zi voi fi o prințesă a Nortei. Mi-au fost desc hiși ochii și am descoperit
existența unei lumi la care n-am visat niciodată. O lume invincibilă, o lume
iertătoare. Și acești teroriști, acești asasini de cea mai joasă speță, încearcă
să distrugă principiile fundamentale ale națiunii n oastre. Nu putem permite
așa ceva.
În siguranța dormitorului meu, încep să respir din ce în ce mai greu. Abia
acum urmează răul.
— În înțelepciunea sa, regele Tiberias a întocmit u n proiect de lege
intitulat Măsurile, pentru a extirpa maladia rebeli unii și pentru a-i proteja
pe bunii cetățeni ai națiunii noastre. Măsurile sun t după cum urmează:
începând de azi va intra în vigoare pentru toți roș iii ora de stingere după
apus. Numărul agenților de securitate se va dubla î n toate satele și orașele

246
ro șii. Vor fi construite noi avanposturi, care vor fu ncționa la capacitate
maximă. Toate infracțiunile roșiilor, inclusiv încă lcarea orei de stingere, vor
fi pedepsite prin execuție. Și – aici, pentru prima dată, îmi tremură vocea –
vârsta încorporării a fost redusă la cincisprezece ani. Toți cei care ne vor
oferi informații ce ar putea duce la capturarea con ducătorilor Gărzii Stacojii
sau la prevenirea acțiunilor Gărzii Stacojii vor fi recompensați cu scutiri de
încorporare ce pot elibera din serviciul militar pâ nă la cinci membri ai
aceleiași familii.
E o manevră genială și, în același timp, îngrozitoa re. Roșiii se vor distruge
între ei pentru asemenea scutiri.
— Măsurile vor fi respectate cu orice preț, până ce molima cunoscută
drept Garda Stacojie va fi distrusă.
Mă privesc pe mine însămi pe ecran, cum mă străduie sc să nu mă bâlbâi
citind discursul. Fac ochii mari și sper că oamenii mei știu ce încerc să spun.
Cuvintele pot minți.
— Trăiască regele!
Clocotesc de furie, iar ecranul se schimbă, înlocui nd fața mea cu un hău
negru. Dar fiecare ordin nou mi-a rămas întipărit î n minte. Mai mulți agenți
patrulând, mai multe trupuri atârnând pe eșafod și mai multe mame
plângând după copiii lor furați. Noi am omorât o mâ nă de argintii, iar ei vor
omorî o mie de roșii. Știu că aceste lovituri îi vo r face pe unii oameni să se
alăture Gărzii, însă și mai mulți se vor alătura re gelui. Pentru viețile lor,
pentru viețile copiilor lor, vor renunța la puțina libertate pe care o mai
aveau.
Credeam că avea să-mi fie ușor să fiu marioneta lor , ținând cont de toate
lucrurile prin care am trecut. Se pare că m-am înșe lat. Însă nu-i pot lăsa să
mă distrugă, nu acum. Nu când propriul meu destin t ragic se întrevede la
orizont. Trebuie să fac tot ce-mi stă în putință pâ nă ce sângele meu e
verificat în baza de date și jocul ia sfârșit. Până ce mă vor lua și mă vor
omorî.
Bine măcar că fereastra mea e orientată înspre râu; în sud se vede marea.
Când admir apa, pot să-mi ignor viitorul tot mai in cert. Trec cu ochii peste
fluxul impetuos, căci în zare văd o pată întunecată . Cerul e senin, însă în sud
plutesc nori întunecați, care nu se mișcă de pe tăr âmul interzis al coastei.
Orașul Ruinelor. Radiațiile și focul au mistuit odată orașul și de atunci n-au
mai plecat. Acum n-a rămas decât o stafie neagră la care nu se poate ajunge,
o relicvă a vechii lumi.

247
Îmi doresc ca Lucas să bată la u șă și s ă mă zorească fiindcă mă a șteapt ă
noul program, dar el încă nu s-a întors. Bănuiesc c ă îi e mai bine fără mine,
fără cea care să-i pună din nou viața în primejdie.
Darul lui Julian stă rezemat de perete, o aducere a minte a unui alt prieten
pierdut. E o bucată din imensa hartă, înrămată și s trălucitoare în spatele
sticlei. Când o ridic, aud o bufnitură și văd că di n spate a căzut ceva.
Știam eu !
Inima mi-o ia la goană când mă așez în genunchi, sp erând să găsesc un
bilet secret de la Julian. Dar nu e decât o carte.
În pofida dezamăgirii mele, nu pot să nu zâmbesc. F irește că Julian avea
să-mi lase o altă poveste, o altă colecție de cuvin te care să mă aline când el
nu avea să mai poată.
Deschid cartea, așteptându-mă să găsesc câteva pove ști istorice noi, dar,
în schimb, pe pagina de titlu dau peste niște cuvin te scrise de mână. Roșii și
argintii. Este caligrafia inconfundabilă a lui Julian.
Camerele de supraveghere sunt îndreptate spre spate le meu, amintindu-
mi că nu sunt singură. Julian știa și asta. Ingeniosul Julian.
Cartea pare una obișnuită, un studiu neinteresant a l vestigiilor găsite în
Delphie, însă, ascuns printre cuvinte, cu aceleași caractere, se află un secret
demn de a fi povestit. Îmi ia câteva minute bune să găsesc fiecare rând
adăugat și mă bucur mult că m-am trezit atât de dev reme. Într-un târziu le
adun pe toate și se pare că am uitat cum să respir.
Dane Davidson, soldat roșu, Legiunea Furtunii, omor ât în patrula de
rutină, trupul nu a fost niciodată recuperat. 1 aug ust 296 NE. Jane Barbaro,
soldat roșu, Legiunea Furtunii, ucis din greșeală, trupul a fost incinerat. 19
noiembrie 297 NE. Pace Gardner, soldat roșu, Legiun ea Furtunii, executat
pentru insubordonare, trupul a fost rătăcit. 4 iuni e 300 NE. Mai există câteva
urme care se întind peste ultimii douăzeci de ani, cu toții incinerați, pierduți
sau „rătăciți”. Nu prea înțeleg cum ar putea cineva să „rătăcească” un bărbat
executat. Numele de la sfârșitul listei îmi umple o chii de lacrimi. Shade
Barrow, soldat roșu, Legiunea Furtunii, executat pe ntru dezertare, trupul a
fost incinerat. 27 iulie 320 NE.
După numele fratelui meu urmează cuvintele lui Juli an și mă simt de
parcă e din nou lângă mine, predându-și lecția cu r ăbdare și calm.

Potrivit legilor marțiale, toți soldații roșii treb uie să fie
îngropați în cimitirele Nădufului. Soldații executa ți n-au parte de
înmormântări și sunt aruncați la groapa comună. Inc inerarea nu
e ceva ce se face des. Nu există trupuri rătăcite. Și totuși, am găsit

248
27 de nume, 27 de solda ți, inclusiv fratele t ău, care au avut parte
de un destin similar.
Au murit cu toții în patrule, omorâți de lacuștri s au de
propriile lor unități, dacă nu chiar executați pent ru acuzații fără
fond. Cu câteva săptămâni înainte să moară, au fost cu toții
transferați în Legiunea Furtunii. Și trupurile lor au fost distruse
sau pierdute într-un fel sau altul. De ce ? Legiunea Furtunii nu e
un pluton de execuții – sute de roșii sunt în subor dinea
generalului Eagrie și nu au parte de morți bizare. Așadar, de ce i-
ai omorî pe acești 27 ?
Pentru prima dată sunt fericit că există baza de sâ nge. Chiar
dacă au „murit ” acum ceva timp, mostrele lor de sânge încă au
rămas. Iar acum, Mare, trebuie să-ți cer scuze, pen tru că nu am
fost întrutotul cinstit față de tine. Ai avut încre dere în mine să te
pregătesc, să te ajut, și am făcut-o, dar, de aseme nea, m-am ajutat
și pe mine. Sunt un om curios, iar tu ești cea mai curioasă ființă
pe care am văzut-o vreodată. N-am putut să mă abțin . Am
comparat mostra ta de sânge cu mostrele lor, doar c a să găsesc
un marcator identic în ele, diferit de toți ceilalț i.
Nu sunt surprins că nimeni n-a observat, întrucât a șa ceva pur
și simplu nu s-a căutat. Însă acum, că știam, a fos t ușor de găsit.
Sângele tău e roșu, dar nu e la fel. Există ceva no u în tine, ceva ce
nimeni n-a mai văzut vreodată. Și s-a găsit în alți 27 de oameni. O
mutație, o schimbare care ar putea fi cheia pentru înțelegerea
diversității tale.
Mare, tu nu ești singura. Mai există și alții. Pur și simplu ești
prima protejată de ochii a mii de oameni, prima pe care ei n-ar
putea s-o omoare și s-o ascundă. Ca și ceilalți, tu ești roșie și
argintie, dar mai puternică decât ambele.
Cred că tu ești viitorul. Cred că tu reprezinți noi i zori.
Și dacă au existat 27 înainte, probabil trebuie să mai fie și alții.
Trebuie să fie mai mulți.

Mă simt paralizată, împietrită. Simt totul și nimic . Alții ca mine.

Folosind mutațiile din sângele tău, am cercetat res tul bazei de
sânge, găsind același lucru și în alte mostre. I-am inclus pe toți
aici, ca să poți da mai departe mesajul.

249
Știu că nu trebuie să -ți spun cât de importantă este această
listă, ce ar putea ea să însemne pentru tine și pen tru restul lumii.
Dă-o mai departe unei persoane în care ai încredere , găsește-i pe
ceilalți, protejează-i, antrenează-i, pentru că nu mai e decât o
chestiune de timp până când o persoană mai puțin pr ietenoasă
va descoperi ceea ce au – și îi va vâna.

Cuvintele lui se sfârșesc aici, urmate de o listă c are îmi face degetele să
tremure. Există nume și zone, enorm de multe, care așteaptă să fie
descoperite. Care așteaptă să lupte.
Simt că mintea mi-a luat foc. Alții. Mai mulți. Cuvintele lui Julian îmi
înseninează sufletul.
Mai puternică decât ambele.
•
Cărticica stă cuibărită în mantia mea, ascunsă în d reptul inimii. Însă,
înainte să mă pot duce la Maven pentru a-i arăta de scoperirea lui Julian, dau
peste Cal. Mă încolțește într-un salon asemănător c elui în care am dansat,
deși aici lipsesc luna și muzica. Cândva îmi doream tot ceea ce el îmi putea
oferi, iar acum mi se întoarce stomacul pe dos numa i când îl privesc. Cal
poate să-mi vadă repulsia de pe chip, oricât aș înc erca s-o ascund.
— Ești furioasă pe mine, spune el.
Nu e o întrebare.
— Nu sunt.
— Nu minți! mârâie el, cu ochi scăpărători.
Te-am mințit încă din ziua în care ne-am cunoscut.
— Acum trei zile m-ai sărutat, iar acum nici măcar nu poți să mă privești
în ochi.
— Sunt logodită cu fratele tău, îi spun eu, îndepăr tându-mă de el.
Cal dă din mână a nepăsare.
— Asta nu te-a oprit înainte. Ce anume s-a schimbat ?
Am văzut cine ești cu adevărat, îmi vine să urlu. Nu ești războinicul gentil,
prințul perfect și nici măcar băiatul confuz care t e prefaci a fi. Oricât de mult
aș încerca să înlătur acest gând, tu ești exact ca ei.
— Are legătură cu teroriștii?
Scrâșnesc din dinți furioasă.
— Rebeli.
— Au ucis oameni, copii nevinovați.
— Știm amândoi că asta n-a fost vina lor, scuip eu, fără să-mi pese cât de
nemiloase sunt cuvintele.

250
Cal tresare, împietrit pe moment. Aproape că i se f ace rău când î și
amintește de Atacul Soarelui și de explozia acciden tală care a urmat. Însă îi
trece repede și treptat apare furia.
— Fiindcă tot ei au provocat-o, mârâie Cal. Ceea ce le-am poruncit
santinelelor să facă a fost pentru cei morți, pentr u dreptate.
— Și ce ți-a adus tortura? Le știi numele, știi câț i sunt acolo? Știi măcar ce
vor ? Te-ai deranjat vreo clipă să-i asculți?
Cal oftează adânc, încercând să salveze conversația .
— Știu că ai motivele tale pentru… pentru a simpatiza cu ei, însă
metodele lor nu pot fi…
— Metodele lor sunt din vina voastră. Voi ne puneți să muncim, voi ne
faceți să sângerăm, voi ne duceți să murim pentru r ăzboaiele, fabricile și
micile voastre alinturi pe care nici măcar nu le re marcați, toate astea din
cauză că noi suntem diferiți. Cum vă puteți aștepta ca noi să lăsăm lucrurile
așa?
Cal se foiește și văd că un mușchi i se zbate în ob raz. Nu are niciun
răspuns.
— Singurul motiv pentru care nu sunt moartă printr- o tranșee e că ție ți
s-a făcut milă de mine. Singurul motiv pentru care mă asculți acum e că, din
cine știe ce miracol absurd, se întâmplă ca eu să f iu diferită în alt mod.
Câteva scântei leneșe se ridică în mâinile mele. Nu -mi pot imagina cum ar
fi să revin la viața de dinainte, când trupul meu n u bâzâia încărcat de
electricitate, însă mi-o pot aminti.
— Cal, tu poți opri asta. Vei fi rege și poți opri acest război, poți salva mii,
milioane de vieți de o sclavie care va dura generații între gi. Trebuie doar să
spui suficient.
Ceva se rupe în Cal, înăbușind focul pe care se str ăduiește atât de tare să-l
ascundă. Se îndreaptă spre fereastră, cu mâinile îm preunate la spate. Cu
soarele dimineții pe chipul său și cu umbra în spat e, pare împărțit între două
lumi. În inima mea, știu că exact așa se simte. Ace a mică parte din mine
căreia încă îi mai pasă de el vrea să șteargă dista nța dintre noi, însă nu sunt
atât de proastă. Nu sunt o fetiță care suferă din d ragoste.
— M-am gândit și eu la asta, murmură el. Însă ar is ca rebeliuni în ambele
părți, iar eu nu am să fiu regele care distruge această țară. Asta este
moștenirea mea, moștenirea tatălui meu și sunt lega t de ea.
Un mic val de căldură se propagă din el, aburind ge amul.
— Ai da la schimb un milion de morți pentru ceea ce vor ei?
Un milion de morți. Mă gândesc la cadavrul lui Belicos Lerolan, împreu nă
cu gemenii săi morți de-o parte și de alta a lui. I ar lor li se alătură și alte

251
chipuri – Shade, tatăl lui Kilorn, fiecare soldat ro șu care a murit pentru
războiul lor.
— Garda n-o să se oprească, spun eu pe un ton blând , însă știu că el de-
abia mă mai ascultă. Și cu toate că în mod clar ei sunt de învinuit, la fel sunt
și ai tăi. Principe Cal, ești mânjit de sânge pe mâ ini. La fel ca Maven. La fel ca
mine.
Îl las acolo și sper că l-am schimbat, deși știu că șansele sunt aproape
inexistente. El e fiul tatălui său.
— Julian a dispărut, nu-i așa? strigă el după mine, făcându-mă să mă
opresc brusc.
Mă întorc încetișor, gândindu-mă ce răspuns să-i da u. Mă hotărăsc s-o fac
pe proasta.
— A dispărut?
— Evadarea a lăsat multe lacune în amintirile santi nelelor, la fel și în
arhivele video. Unchiul meu nu își folosește puteri le prea des, însă recunosc
semnele.
— Crezi că i-a ajutat să evadeze?
— Da, spune el îndurerat, privindu-și mâinile. De a ceea i-am oferit
suficient timp să se facă nevăzut.
— Ce-ai făcut?
Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Cal, soldatul, cel care respectă
întotdeauna ordinele, a încălcat regulile pentru Ju lian.
— E unchiul meu, am făcut tot ce-am putut pentru el . Cât de lipsit de
inimă crezi că sunt?
Îmi zâmbește trist, fără să aștepte vreun răspuns. Expresia lui mă doare.
— Am întârziat arestarea cât de mult am putut, însă toată lumea lasă
urme, iar regina îl va găsi, oftează el, lipind o m ână de geam. Și va fi executat.
— I-ai face asta unchiului tău?
Nu mă deranjez să-mi ascund dezgustul sau teama car e a pus stăpânire
pe mine. Dacă el îl va omorî pe Julian, chiar și după ce l-a lăsat să plece, mie
ce-mi va face când va descoperi adevărul ?
Cal strânge din umeri când se îndreaptă de spate, t ransformându-se
înapoi în soldat. Nu vrea să mai audă de Julian sau de Garda Stacojie.
— Maven a avut o propunere interesantă.
La asta nu mă așteptam.
— A, da?
Cal încuviințează, părând ciudat de enervat când îș i menționează fratele.
— Mavey a fost întotdeauna o persoană care gândește repede. A moștenit
asta de la maică-sa.

252
— Și asta ar trebui să mă sperie?
Știu mai bine ca oricine că Maven nu seamănă deloc cu mama lui sau cu
vreun alt afurisit de argintiu.
— Cal, ce încerci să insinuezi?
— Ai fost scoasă în văzul lumii, comentează el. Dup ă discursul tău,
întreaga țară îți știe numele și chipul. Și foarte mulți oameni se vor întreba
cine și ce ești.
Nu pot decât să mă încrunt și să dau din umeri.
— Poate c-ar fi trebuit să te gândești la asta înai nte să mă fi pus să citesc
discursul ăla dezgustător.
— Sunt soldat, nu politician. Știi prea bine că n-a m avut nimic de-a face cu
Măsurile.
— Dar le vei urma. Le vei urma fără să pui întrebăr i.
Nu mă contrazice. Oricâte cusururi ar avea, Cal nu vrea să mă mintă. Nu
acum.
— Toate informațiile legate de tine au fost înlătur ate. Agenții, arhivarii,
nimeni nu va avea vreo dovadă că te-ai născut roșie, murm ură el, cu privirea
în pământ. Asta e ceea ce a propus Maven.
În pofida mâniei mele, icnesc cu voce tare. Baza de sânge. Dosarul meu.
— Ce înseamnă asta?
Nu am forța necesară pentru a-mi ascunde tremurul d in voce.
— Foaia matricolă, certificatul de naștere, amprent ele, ba chiar și cartea
ta de identitate au fost distruse.
De-abia îl aud peste bubuitul inimii mele.
Cândva l-aș fi îmbrățișat fără să stau pe gânduri. Însă acum trebuie să
stau potolită. Cal nu trebuie să știe că m-a salvat din nou. Ba nu, nu Cal. Aici a
fost mâna lui Maven. A fost umbra care controlează focul.
— A fost cea mai bună decizie care putea fi luată, spun eu cu voce tare,
încercând să par neinteresată.
Însă nu reușesc să mă prefac multă vreme. După o pl ecăciune bățoasă în
direcția lui Cal, mă grăbesc spre camera mea, ascun zând un zâmbet larg.

253
DOUĂZECI ȘI PATRU
A doua zi mi-o petrec explorând împrejurimile, deși sunt cu mintea în altă
parte. Palatul Focului Alb e mai vechi decât Reședi nța Soarelui, cu pereții
făcuți din piatră și lemn sculptat în loc de sticlă -de-diamant. Mă îndoiesc că
voi învăța vreodată structura întregului ansamblu, având în vedere că
găzduiește nu doar reședința regală, ci și numeroas e birouri și camere
administrative, săli de bal, un întreg teren pentru antrenamente și alte
lucruri pe care nu le înțeleg. Bănuiesc că de aceea îi ia secretarului aproape
o jumătate de oră să mă găsească rătăcind printr-o galerie de statui. Însă nu
voi mai avea prea mult timp de explorat. Am îndator iri de îndeplinit.
Îndatoriri care, conform celor spuse de vorbărețul secretar al regelui, se
aplică unei întregi serii de rele ce depășește simp la citire în direct a
Măsurilor. Ca viitoare prințesă, trebuie să mă întâ lnesc cu oamenii în ieșiri
organizate, să țin discursuri, să dau mâna cu difer ite personalități și să stau
lângă Maven. Ultima parte nu mă deranjează câtuși d e puțin, dar să fiu
expusă ca o capră scoasă la licitație nu e tocmai o perspectivă încântătoare.
Urc lângă Maven în vehicul, căci ne îndreptăm spre prima noastră
apariție. Ard de nerăbdare să-i povestesc despre li stă și să-i mulțumesc
pentru baza de sânge, însă sunt prea mulți oameni c u noi.
Cea mai mare parte a zilei trece într-un vârtej de zgomote și culori în
timp ce facem un tur prin diferite locuri ale capit alei. Piața Podului îmi
amintește de Marea Grădină, deși e de trei ori mai mare. În singura oră pe
care ne-o petrecem salutând copii și patroni de mag azine văd cum argintiii
atacă sau exasperează zeci de servitori roșii, care nu încearcă decât să-și
facă treaba. Agenții de securitate au grijă ca viol ența să nu scape de sub
control, însă cuvintele pe care aceștia le aruncă s unt extrem de jignitoare.
Ucigași de copii, bestii, diavoli. Maven mă ține bine de mână, strângându-mă
de fiecare dată când un roșu ajunge pe jos în urma unei altercații. Când
sosim la următoarea destinație, o galerie de artă, sunt fericită că am ieșit din
atenția publicului, până ce văd picturile. Artistul argintiu folosește două
culori, argintiu și roșu, într-o colecție înfiorăto are, care îmi provoacă
repulsie. Fiecare pictură înfățișează o siluetă gri -argintie, asemănătoare cu o
stafie, iar de pe coroana pusă pe frunte curge sâng e stacojiu. Vreau să mă
dau cu capul de pereți.
Piața de lângă galerie e extrem de animată. Mulți o ameni se opresc să
ca ște gura la noi în timp ce ne îndrept ăm spre vehicul. Maven le face din

254
mână cu un zâmbet exersat, iar mul țimea începe s ă-i scandeze numele. Se
pricepe la asta; la urma urmei, acești oameni se nu mără printre drepturile
lui câștigate prin naștere. Când se oprește să schi mbe o vorbă cu câțiva
copii, zâmbetul i se înseninează. Cal se prea poate să se fi născut pentru a
domni, însă Maven era menit pentru asta. Iar Maven e dispus să schimbe
lumea pentru noi , pentru roșiii pe care a fost învățat să-i scuipe.
Ating pe furiș lista din buzunar, gândindu-mă la ce i care ne pot ajuta pe
mine și pe Maven să schimbăm lumea. Oare ei sunt ca mine sau sunt la fel de
variați ca argintiii? Shade era ca tine. Ei știau de Shade și au trebuit să-l
omoare , așa cum cu tine n-au putut s-o facă. Mă doare sufletul pentru fratele
meu căzut, pentru conversațiile pe care le-am fi pu tut avea. Pentru viitorul
pe care am fi putut să-l construim împreună.
Însă Shade e mort și există alții care au nevoie de ajutorul meu.
— Trebuie s-o găsim pe Farley, îi șoptesc lui Maven la ureche, atât de
încet, încât de-abia mă aud eu.
Însă el mă aude și ridică din sprâncene.
— Trebuie să-i dau ceva.
— N-am nicio îndoială că ne va găsi ea pe noi, murm ură el, dacă nu ne
urmărește deja.
— Cum…?
Farley, să ne spioneze pe noi ? Într-un oraș care vrea să o distrugă? Pare
imposibil. Dar apoi îi observ pe oamenii care se îm bulzesc și, în spatele lor,
pe servitorii roșii. Câțiva rămân să se uite la noi , cu brățări roșii la mână.
Oricare dintre ei ar putea lucra pentru Farley. Cu toții ar putea. Chiar și cu
santinelele și cu ofițerii de securitate în jurul n ostru, ea încă e cu noi.
Acum, problema e cum să dăm peste roșul potrivit, să spunem lucrul
potrivit, să găsim locul potrivit și să facem toate astea fără să afle cineva că
prințul și viitoarea lui prințesă comunică într-o v eselie cu o teroristă
căutată.
Această mulțime nu e precum cele de acasă, prin car e mă pot strecura cu
ușurință. Acum sunt în centrul atenției, o viitoare prințesă înconjurată de
străjeri, cu responsabilitatea unei rebeliuni pe um eri. Și poate cu ceva și mai
important, gândesc eu, aducându-mi aminte de lista de nume di n mantia
mea.
Când oamenii se împing și își lungesc gâtul ca să s e uite la noi, profit de
situație și mă fac nevăzută. Santinelele se îngrămă desc în jurul lui Maven,
fiind în continuare la fel de nepăsătoare în ceea c e mă privește, și, cu câteva
răsuciri, ies din cercul de paznici și admiratori. Ei continuă să înainteze în
piață fără mine, iar dacă Maven observă că am pleca t, nu îi oprește.

255
Servitorii ro șii nu m ă recunosc și stau cu capetele plecate în timp ce ies și
intră în magazine. Preferă aleile și locurile din u mbră în încercarea lor de a
trece neobservați. Le cercetez atât de atentă chipu rile, încât nu observ
persoana de lângă cotul meu.
— Milady, ați scăpat ceva, spune băiețelul.
Are undeva la vreo zece ani și poartă o brățară roș ie la mână.
— Milady?
Apoi observ obiectul pe care mi-l întinde. E doar o bucățică de hârtie
răsucită pe care nu-mi amintesc s-o fi avut. Totuși , îi zâmbesc băiatului și o
iau.
— Îți mulțumesc mult!
Băiatul îmi rânjește așa cum numai un copil o poate face, înainte să
dispară pe o alee, țopăind vesel. Viața încă nu și- a pus amprenta asupra lui.
— Lady Titanos, pe-aici, spune o santinelă, uitându -se urât la mine.
S-a zis cu planul meu. Îl las să mă conducă înapoi la vehicul, simțindu-m ă
brusc deprimată. Nici măcar nu mai pot să mă furișe z așa cum o făceam
cândva. Am început să mă ramolesc.
— Ce-a fost asta? întreabă Maven, când mă urc înapoi în vehicul.
— Nimic, oftez eu, aruncând o privire pe geam când pornim. Am crezut c-
am văzut pe cineva.
Abia când luăm o curbă mă gândesc să mă uit pe bucă țica de hârtie. O
despăturesc în poală, ascunzând-o în faldurile mâne cii mele. Cuvintele scrise
pe ea sunt atât de mici, încât de-abia înțeleg ce s crie.

Teatrul Hexaprin. Spectacolul de după-amiază. Cele mai bune locuri.

Îmi ia o clipă să-mi dau seama că înțeleg doar jumă tate din acele cuvinte,
însă asta nu contează. Zâmbind, apăs mesajul în mân a lui Maven.
•
Rugămintea lui Maven e tot ce avem nevoie pentru a intra în teatru. E mic,
dar somptuos, cu un acoperiș verde în formă de cupo lă, încununat cu o
lebădă neagră. E un loc de divertisment, care găzdu iește piese de teatru,
concerte sau, la anumite ocazii speciale, filme de arhivă. O piesă de teatru,
îmi explică Maven, e atunci când niște oameni, numi ți actori, interpretează o
poveste pe scenă. Acasă nu aveam timp pentru poveșt i de noapte bună,
darămite pentru scene, actori și costume.
Nici nu-mi dau seama când ajungem pe un balcon înch is de deasupra
scenei. Scaunele de dedesubt sunt pline de oameni, mulți dintre ei copii, cu
toții argintii. Câțiva roșii hoinăresc printre șiru rile de scaune, servind

256
băuturi sau luând bilete, însă niciunul nu se a șaz ă. Acesta este un lux pe care
ei nu și-l permit. Între timp, noi ne așezăm pe niș te scaune din catifea, având
cea mai bună priveliște. Secretarul și santinelele așteaptă după ușa cu
perdele.
Când sala se întunecă, Maven mă cuprinde cu brațul pe după umeri și mă
trage atât de aproape de el, încât pot să-i simt bă tăile inimii. Îi zâmbește
secretarului, care acum a băgat capul printre perde le.
— Nu ne deranja, spune el tărăgănat, după care îmi trage chipul aproape
de al său.
Ușa se încuie în spatele nostru, însă niciunul dint re noi nu se dă înapoi.
Trece un minut sau o oră, nu știu exact cât, până c e vocile de pe scenă mă
aduc înapoi cu picioarele pe pământ.
— Scuze, îi murmur lui Maven, îndreptându-mă în sca unul meu, într-un
efort de a pune o oarecare distanță între noi.
Acum nu avem timp de sărutat, oricât de tare mi-aș dori. El doar
zâmbește, uitându-se la mine, nu la actorii de pe s cenă. Mă străduiesc să-mi
mut privirea în altă parte, însă există ceva care m ă face mereu să-mi întorc
ochii spre el.
— Ce facem acum?
Râde pe înfundate și ochii îi sclipesc năstrușnic.
— Nu la asta mă refeream!
Dar nu mă pot abține să nu zâmbesc alături de el.
— Cal m-a încolțit mai devreme.
Maven strânge din buze.
— Și?
— Se pare c-am fost salvată.
Zâmbetul lui ar putea lumina întreaga lume și simt nevoia de a-l săruta
din nou.
— Ți-am spus că așa voi face, comentează el cu o vo ce ciudat de aspră.
Când întinde mâna spre mine, o apuc fără să stau pe gânduri.
Înainte să putem continua, panoul din tavan alunecă la o parte. Maven se
ridică brusc în picioare, mai speriat decât mine, ș i aruncă o privire spre hăul
întunecat de deasupra noastră. Nu auzim nici măcar o șoaptă, dar nu
contează, căci știu ce trebuie să facem. Antrenamen tele m-au întărit și mă
ridic cu ușurință, dispărând în spațiul întunecat ș i rece. Nu pot să văd nimic
acolo, însă nu mi-e teamă. Entuziasmul a pus stăpân ire pe mine și, cu un
zâmbet, întind mâna pentru a-l ajuta pe Maven, care urcă și încearcă să se
orienteze, înainte să ne dezmeticim, panoul alunecă la loc, blocând lumina,
piesa de teatru și oamenii din sală.

257
— Ține ți pasul cu mine și nu vorbiți. V ă iau eu de -aici.
Nu recunosc vocea, ci mirosul: un amestec copleșito r de ceai, condimente
și o lumânare albastră familiară.
— Will? întreb eu cu vocea stinsă. Will Whistle?
Încet, dar sigur, întunericul devine mai ușor de ma nevrat. Barba lui albă,
mai încâlcită ca oricând, apare în raza mea vizuală . Acum chiar nu mai am
cum s-o confund.
— Nu avem timp de reuniuni, micuță Barrow, spune el . Am multe treburi
de făcut.
Cum de-a ajuns Will aici, călătorind tocmai din Pil onii, nu știu, însă
cunoștințele lui vaste în ceea ce privește acest te atru sunt și mai bizare. Ne
conduce prin tavanul clădirii, coborând apoi pe tot felul de scări, trepte și
trape, toate astea în timp ce piesa de teatru conti nuă deasupra noastră. Nu
durează mult până ce ajungem sub pământ, cu suportu ri de cărămidă și
grinzi de metal ce se întind peste capetele noastre .
— Vouă chiar vă place să fiți dramatici, bombăne Ma ven, studiind decorul
mohorât care ne înconjoară.
Arată ca o criptă, întunecată și umedă, unde fiecar e umbră spune o
poveste de groază.
Will râde în timp ce deschide cu umărul o ușă din m etal.
— Așteptați și-o să vedeți.
Pornim printr-un pasaj îngust, coborând tot mai jos . Aerul miroase vag a
canalizare. Spre surprinderea mea, drumul se sfârșe ște pe un mic peron,
luminat doar de o torță, care proiectează umbre ciu date pe un perete
dezagregat, întărit cu bucăți rupte de faianță. Pe ele se găsesc simboluri
negre, litere, dar nu din vreo limbă pe care s-o cu nosc.
Înainte să pot întreba ce înseamnă, un scrâșnet put ernic face ca pereții
din jurul nostru să se cutremure. Sunetul vine dint r-o gaură rotundă din
perete, dintr-un întuneric și mai profund. Maven mă apucă de mână, speriat
de sunet, iar eu sunt la fel de înspăimântată ca el . Metal frecat pe metal, un
zgomot asurzitor. Lumini puternice țâșnesc din tune l și simt că se apropie
ceva mare, electric și puternic.
Un vierme metalic străpunge întunericul și se opreș te în fața noastră.
Laturile sunt realizate din bucăți de metal sudate și înșurubate împreună,
iar geamurile seamănă cu niște tăieturi. O ușă se d eschide pe o șină
scârțâitoare, revărsând o lumină caldă peste peron.
Farley ne zâmbește de pe un scaun din interior. Ne face din mână,
îndemnându-ne să ne apropiem de ea.
— Îmbarcarea!

258
— Tehnicienii îl numesc tren subteran, ne explică ea în timp ce ne a șez ăm
șovăitor pe scaune. E foarte puternic și merge pe ș inele vechi pe care
argintiii nu s-au deranjat niciodată să le caute.
Will închide ușa în urma noastră, blocându-ne în ce ea ce pare a fi doar o
conservă lungă. Dacă nu mi-aș face atâtea griji că mașinăria asta subterană
s-ar putea prăbuși, aș fi chiar impresionată. În sc himb, mă apuc strâns cu
mâinile de scaunul de sub mine.
— Unde ai construit așa ceva? întreabă Maven, anali zând cușca asta
afurisită. Orașul Cenușiu e controlat, tehnicienii lucrează pentru…
— Avem și noi tehnicieni și orașe industriale, prin țișorule, spune Farley,
părând foarte mândră. Ceea ce voi, argintiii, știți despre Gardă n-ar putea
umple o ceașcă de ceai.
Trenul pornește brusc sub noi și aproape că mă arun că de pe scaun, dar
ceilalți nici măcar nu clipesc. Alunecă pe șine pân ă ce prinde o viteză care
îmi lipește stomacul de șira spinării. Ceilalți con tinuă să pălăvrăgească, cel
mai mult Maven, care pune întrebări despre trenul s ubteran și despre
Gardă. Sunt fericită că nimeni nu-mi cere să vorbes c, căci cu siguranță am să
vomit sau am să leșin dacă fac vreo mișcare. Dar nu și Maven. Lui nu-i scapă
nimic.
Privește pe geam, intuind ceva din acest vârtej ame țitor pe lângă care
trecem.
— Mergem în sud.
Farley se reazemă de speteaza scaunului ei, încuvii nțând.
— Da.
— Sudul e plin de radiații! latră el, uitându-se fi x la ea.
Farley dă din umeri.
— Unde ne duci? murmur eu, găsindu-mi într-un sfârș it glasul.
Maven nu pierde vremea și se apropie de ușa închisă . Nimeni nu-l
oprește, căci nu are unde să meargă. Nu există nicio șansă de scăpare.
— Știi ce îți pot provoca radiațiile? întreabă el pe un ton cu adevărat
speriat.
Farley începe să enumere simptomele pe degete, arbo rând un zâmbet
diabolic.
— Greață, vomă, dureri de cap, crize, boli canceroa se și, a, da, moarte. O
moarte extrem de neplăcută.
Brusc, mă simt rău.
— De ce faci asta? Suntem aici ca să te ajutăm.
— Mare, oprește trenul, tu poți să oprești trenul!
Maven se apleacă în fața mea, apucându-mă de umeri.

259
— Opre ște trenul!
Spre surprinderea mea, conserva de metal scârțâie î n jurul nostru,
oprindu-se brusc. Eu și Maven ne rostogolim pe pode a într-o învălmășeală
de mâini și picioare, lovind cu o bufnitură dureroa să puntea dură din metal.
Ușa deschisă a trenului subteran scoate la iveală u n alt peron luminat de
torțe. Acesta e mult mai mare și nici nu vezi până unde se întinde.
Farley pășește peste noi fără să ne bage în seamă ș i sare pe peron.
— Nu veniți?
— Mare, nu te mișca! Locul ăsta o să ne omoare!
Ceva țiuie în urechile mele, aproape acoperind râsu l ironic al lui Farley.
Când mă ridic în capul oaselor, văd că ea ne așteap tă răbdătoare să coborâm.
— De unde știi că sudul, Ruinele, sunt încă radioactive? întreabă ea cu un
zâmbet diabolic.
Maven se bâlbâie.
— Avem mașinării, detectoare, ele ne spun…
Farley încuviințează.
— Și cine a construit acele mașinării?
— Tehnicienii, adaugă Maven, roșiii.
Înțelege într-un final unde bate Farley.
— Detectoarele mint.
Rânjind, Farley încuviințează și întinde o mână, aj utându-l să se ridice de
pe podea. Maven stă cu ochii pe ea, încă nesigur, d ar îi permite să ne
conducă pe peron și apoi pe un șir de trepte din fi er. Lumina soarelui se
infiltrează de sus, iar o rafală de aer rece se îmb ină cu vaporii din subteran.
Apoi ieșim la suprafață și dăm peste o pătură de ce ață. În jurul nostru se
ridică pereți care susțin un tavan ce nu mai există demult. Din el au mai
rămas doar bucățele de auriu și acvamarin. În timp ce ochii mi se obișnuiesc
cu lumina, zăresc clădiri înalte, ale căror vârfuri dispar în negură. Străzile,
râuri late și negre de asfalt, sunt fisurate și găz duiesc buruieni cenușii vechi
de o sută de ani. Copacii și tufișurile cresc peste ciment și își revendică găuri
mici și colțuri, însă mulți arbori au fost tăiați. Bucăți de sticlă spartă
scrâșnesc sub picioarele noastre și norii de praf s unt purtați de vânt peste
tot, însă, cumva, acest loc, un tablou al neglijenț ei, nu pare abandonat.
Cunosc acest loc de la orele de istorie, din cărți și vechile hărți.
Farley mă apucă pe după umeri, zâmbind cu gura până la urechi.
— Bun venit în Naercey, Orașul Ruinelor, spune ea, folosind vechiul
nume, cel pe care oamenii l-au uitat.
•

260
Insula ruinată de ține marcatori speciali în jurul granițelor, pentru a p ăcăli
detectoarele de radiații cu care argintiii supraveg hează fostele câmpuri de
luptă. Acesta e felul în care ei protejează căminul Gărzii Stacojii. Cel puțin în
Norta. Asta e ceea ce a spus Farley, dându-ne de înțeles că în țară există și
mai multe baze. Și, curând, va fi adăpostul tuturor refugiaților roșii care fug
departe de noile pedepse ale regelui.
Fiecare clădire pe lângă care trecem pare dezafecta tă, acoperită de
cenușă și buruieni, însă, la o privire mai atentă, există ceva mai mult. Urme
de pași în praf, o lumină la fereastră, mirosul de mâncare gătită. Oamenii,
roșiii, au propriul lor oraș chiar aici, ascuns la vedere. Electricitatea e
limitată, dar zâmbetele nu sunt.
Clădirea pe jumătate prăbușită la care ne conduce F arley trebuie să fi fost
cândva o cafenea, dacă e să ne luăm după mesele mân cate de rugină și după
banchetele rupte ale separeurilor. Ferestrele au di spărut acum mult timp,
însă podeaua e curată. O femeie dă cu o mătură praf ul de pe ușă, adunându-l
în grămăjoare egale pe trotuarul fărâmițat. Aș fi d escurajată de o asemenea
sarcină, știind că mai am atât de mult de măturat, însă ea își vede de treabă
cu zâmbetul pe buze, fredonând ca pentru sine.
Farley dă din cap spre femeie, care o ia imediat di n loc, lăsându-ne
singuri. Spre încântarea mea, în cel mai apropiat s epareu de noi se află un
chip familiar.
Kilorn, viu și nevătămat. Ba chiar are și tupeul de a-mi face cu ochiul.
— A trecut mult timp de când nu ne-am mai văzut.
— N-avem timp de drăgălășenii, mârâie Farley, așezâ ndu-se lângă el.
Gesticulează spre noi să procedăm la fel, ceea ce ș i facem, strecurându-ne
în separeul care scârțâie.
— Să-nțeleg c-ați văzut satele în călătoria voastră pe râu?
Zâmbetul îmi dispare iute, la fel și lui Kilorn.
— Da.
— Și noile legi? Știu sigur că tu le-ai auzit.
Privirea i se înăsprește, de parcă e vina mea că am fost obligată să citesc
Măsurile.
— Asta se întâmplă când ameninți o bestie, murmură Maven, sărind în
apărarea mea.
— Dar acum ei îți știu numele.
— Acum ei vă vânează, se răstește Maven, izbind cu pumnul în masă.
Stratul subțire de praf tremură, stârnind norișori în aer.
— Ați fluturat un steag roșu în fața taurului, însă e ca și cum i-ați fi tras
una.

261
— Totu și, sunt spe ria ți, intervin eu. Au înv ățat s ă se teamă de voi. Asta
sigur contează.
— Nu prea, dacă voi vă fofilați înapoi în orașul vo stru ascuns și îi lăsați să
se regrupeze. Le oferiți timp regelui și armatei. Fratele meu e deja pe urmele
voastre și nu mai durează mult până ce-o să vă găse ască.
Maven își privește mâinile, părând ciudat de furios .
— În curând n-o să mai fiți cu un pas înainte. Aces t lucru nici măcar n-o
să mai fie posibil.
Ochii lui Farley strălucesc în lumină în timp ce ne studiază pe amândoi,
căzută pe gânduri. Kilorn e fericit să facă cercuri în praf, aparent
neimpresionat. Mă lupt cu nevoia de a-i trage un șu t pe sub masă pentru a-l
face să fie atent.
— Prințule, mie nu-mi pasă nici cât negru sub unghi e de propria-mi
siguranță, spune Farley. Mie îmi pasă de oamenii di n sate, de muncitori și de
soldați. Ei sunt cei pedepsiți acum, și sunt pedeps iți aspru.
Mă gândesc la cei din familia mea și din Pilonii, a ducându-mi aminte de
privirile indiferente ale miilor de oameni pe lângă care am trecut.
— Ce-ați auzit?
— Niciun lucru bun.
Kilorn ridică brusc capul, deși degetele încă i se mișcă pe masă.
— Ture duble la muncă, spânzurători în fiecare dumi nică, gropi comune.
Nu e drăguț pentru cei care nu pot ține pasul.
Și el își aduce aminte de Pilonii.
— Oamenii noștri de pe frontul de război spun că nu e foarte diferit acolo.
Cei de cincisprezece și de șaisprezece ani au propr iile lor legiuni. N-o să
supraviețuiască prea mult.
Degetele lui desenează un X în praf, un semn furios a ceea ce simte.
— Poate îmi stă în putere să întârzii asta, spune M aven, gândind cu voce
tare. Dacă reușesc să-i conving pe cei din consiliu l de război să nu-i trimită
pe front și să-i supună la mai multe antrenamente.
— Nu e suficient.
Vorbesc cu glas scăzut, dar ferm. Lista pare să ard ă pe pielea mea,
implorând să fie eliberată. Mă întorc spre Farley.
— Ai oameni peste tot, nu-i așa?
Nu ratez umbra de satisfacție care îi traversează c hipul.
— Da, spune Farley.
— Atunci, dă-le aceste nume.
Scot cartea lui Julian din mantia mea, deschizând-o la începutul listei.
— Și găsiți-i.

262
Maven ia cartea delicat, studiind -o cu aten ție.
— Trebuie să fie sute, murmură el, fără să-și ridic e ochii de pe pagină. Ce-
i asta?
— Ei sunt ca mine. Roșii și argintii, mai puternici decât ambele.
E rândul meu să mă simt îngâmfată. Până și Maven ră mâne cu gura
căscată. Farley pocnește din degete și Maven i-o dă fără să stea pe gânduri,
uitându-se în continuare la cărticica în care se af lă un secret atât de
puternic.
— Totuși, n-o să dureze mult până ce o persoană nep otrivită va descoperi
asta, adaug eu. Farley, e musai să-i găsești prima.
Kilorn se încruntă când citește numele, de parcă ac estea îl insultă.
— Asta ne-ar putea lua luni, ani !
Maven pufnește.
— Nu dispunem de timp pentru așa ceva.
— Exact, aprobă Kilorn. Trebuie să acționăm acum.
Clatin din cap. Revoluțiile nu pot fi zorite.
— Dar, dacă așteptați, dacă găsiți cât mai mulți… a ți putea avea o armată.
Brusc, Maven izbește cu palma în masă, făcându-ne p e toți să tresărim.
— Dar avem una!
— Am multe sub comanda mea aici, dar nu atât de multe, îl contrazice
Farley, privindu-l pe Maven de parcă a luat-o razna .
Însă el rânjește, animat de un foc invizibil.
— Dacă pot aduce o armată, o legiune în Archeon, tu ce-ai putea face cu
ea?
Farley ridică din umeri.
— Nu prea multe. Celelalte legiuni i-ar omorî pe câ mpul de luptă.
Parcă mă lovește un trăsnet și îmi dau seama în sfâ rșit unde bate Maven.
— Dar ei nu vor câștiga pe câmpul de luptă, șoptesc eu.
Maven se întoarce spre mine, zâmbind ca un lunatic.
— Tu te referi la o coup !
Farley se încruntă.
— La o cupă?
— Coup. Coup d’état. Lovitură de stat. E o chestie din istorie, o chest ie
care se întâmpla înainte, îi explic eu, încercând s ă o lămuresc. E atunci când
un mic grup răstoarnă în scurt timp un guvern mare. Sună cunoscut?
Farley și Kilorn fac schimb de priviri.
— Continuă, spune ea.
— Știți cum e construit Archeonul, cu Podul, cu par tea vestică și partea
estică.

263
În timp ce vorbesc, desenez în praf o hartă a ora șului.
— Acum, în partea vestică există palatul, comandame ntul, trezoreria,
curțile, întregul guvern. Și, dacă reușim cumva să intrăm acolo, să-l izolăm ,
să ajungem la rege și să-l obligăm să fie de acord cu termenii noștri – s-a
terminat. Maven, chiar tu ai spus că poți guverna î ntreaga țară din Piața lui
Caesar. Acum nu trebuie decât să punem stăpânire pe ea.
Pe sub masă, Maven mă bate pe genunchi. Nu-și mai î ncape în piele de
mândrie. Suspiciunile lui Farley au dispărut, fiind înlocuite de o speranță
adevărată. Își trece o mână peste buze, repetând cu vintele în timp ce
studiază planul desenat în praf.
— S-ar putea să fie vina mea, începe Kilorn, reveni nd la tonul său
meschin, dar nu prea pricep cum anume plănuiești să aduci acolo suficienți
roșii care să se lupte cu argintiii. E nevoie de ze ce oameni de-ai noștri ca să
doboare un om de-al lor. Ca să nu mai spun că exist ă cinci mii de soldați
argintii loiali fratelui tău – privește spre Maven –, cu toții antrenați să
omoare și care încearcă chiar în aceste clipe să ne vâneze.
Mă dezumflu, rezemându-mă de spătarul banchetei.
— Asta ar putea fi dificil.
Imposibil.
Maven trece cu mâna prin harta de praf, ștergând Ar cheonul de Vest cu
câteva mișcări ale degetelor.
— Legiunile sunt loiale generalilor lor. Și se întâ mplă să știu o fată care
cunoaște foarte bine un general.
Când ochii săi îi întâlnesc pe-ai mei, tot focul di n ei a dispărut, fiind
înlocuit de o răceală aspră. Îmi zâmbește forțat.
— Te referi la Cal.
Soldatul. Generalul. Prințul. Fiul tatălui său. Mă gândesc din nou la Julian,
la unchiul pe care Cal l-ar omorî pentru versiunea lui diabolică de dreptate.
Cal nu și-ar trăda niciodată țara, pentru nimic în lume.
Când Maven răspunde, o face clar și răspicat.
— Am să-l pun în fața unei alegeri dificile.
Îl simt pe Kilorn cântărind reacția mea și e aproap e prea mult de
suportat.
— Cal nu va întoarce niciodată spatele coroanei sal e, tatălui vostru.
— Îmi cunosc fratele. Când va fi pus să aleagă între viața ta și salvarea
coroanei, știm amândoi ce va alege, mi-o trântește Maven.
— Nu mă va alege niciodată pe mine.
Pielea îmi arde sub privirea lui Maven, când mă gân desc la acel sărut
furat. Cal m-a salvat de Evangeline. Cal m-a împied icat să fug și să trec prin

264
lucruri care să -mi aducă și mai mult ă durere. Cal m -a salvat de la
încorporare. Am fost prea ocupată să salvez alte vi eți, pentru a observa cât
de des m-a salvat Cal pe mine. Cât de mult mă iubește.
Brusc, îmi vine greu să respir.
Maven clatină din cap.
— El te va alege mereu pe tine.
Farley se încruntă.
— Voi vreți să las întreaga mea operațiune, întreag a revoluție, în seama
unei povești de dragoste adolescentine? Nu pot să c red asta!
Peste masă, chipul lui Kilorn e traversat de o expr esie ciudată. Când
Farley se întoarce spre el, căutând un oarecare spr ijin, nu găsește nimic.
— Eu pot, șoptește el, fără să-și ia ochii de pe mi ne.

265
DOUĂZECI ȘI CINCI
În timp ce Maven și cu mine suntem conduși peste Po d, întorcându-ne la
palat după lunga noastră zi de strângeri de mâini ș i de planuri secrete, mi-aș
dori ca zorii să înceapă în seara asta, nu mâine-di mineață. Când traversăm
orașul, sunt perfect conștientă de tumultul din jur ul nostru. Totul pulsează
de energie, de la transporturile pe străzi la lumin ile întrețesute în oțel și
beton. Asta îmi amintește de acel moment din Marea Grădină, cu mult timp
în urmă, când am privit acvaticii jucându-se într-o fântână sau verzișorii
îngrijindu-și florile. În acel moment, lumea lor mi s-a părut minunată.
Înțeleg acum de ce vor ei s-o păstreze, să-și menți nă domnia asupra
celorlalți, dar asta nu înseamnă că îi voi lăsa.
De obicei are loc un ospăț pentru a sărbători întoa rcerea regelui în oraș,
dar, în lumina ultimelor evenimente, Piața lui Caes ar este mult mai puțin
animată decât ar trebui să fie. Maven se preface că deplânge lipsa
spectacolului, fie și numai pentru a umple tăcerea.
— Sala banchetelor este de două ori mai mare decât cea de la Reședință,
spune el, în timp ce pătrundem prin marile porți.
Văd o parte a legiunii lui Cal făcând manevre la ga rnizoană, o mie dintre
ei mărșăluind în același timp. Pașii lor bubuie ca o tobă.
— Obișnuiam să dansăm până în zori – mă rog, Cal ob ișnuia. Fetele nu mă
prea invitau la dans, dacă nu le obliga Cal.
— Eu te-aș invita la dans, murmur eu drept răspuns, fără să-mi iau ochii
de la cazarmă.
Oare mâine ei vor fi ai noștri ?
Maven nu răspunde, foindu-se în scaunul lui atunci când reducem viteza
pentru a ne opri.
El te va alege mereu pe tine.
— Nu simt nimic pentru Cal, îi șoptesc la ureche, și- mi spun că nu este o
minciună.
Când ușa dublă a palatului ni se deschide, un țipăt înfiorător se propagă
prin coridoarele lungi din marmură. Tresar și schim b priviri cu Maven.
Străjerii noștri intră în stare de alertă, punând m âna pe arme, dar nu sunt
destui pentru a mă împiedica să mă reped înainte. M aven încearcă și el să
țină pasul cu mine. Țipătul se aude din nou, acompa niat de zgomotul produs
de o duzină de picioare care mărșăluiesc și de zdră ngănitul familiar al
armurilor.

266
O iau la goană, iar Maven mă urmează îndeaproape. I ntrăm fu rtunos într –
o încăpere circulară, o sală de consiliu din marmur ă lustruită și lemn negru.
Acolo s-au adunat deja mai mulți oameni și aproape că mă ciocnesc de însuși
lordul Samos, însă mă opresc la fix. Maven se izbeș te de mine, fiind cât pe ce
să cădem. Samos ne zâmbește superior amândurora, cu ochii săi negri, reci
și duri.
— Milady, principe Maven, ne salută el, înclinând u șor capul în direcția
fiecăruia din noi. Ați venit să vedeți spectacolul?
Spectacolul. În jurul nostru se află domni și doamne, împreună cu regele
și regina, și toți privesc fix înainte. Îmi fac loc printre ei, fără să știu ce voi
găsi de cealaltă parte, dar știu că nu va fi ceva d e bine. Maven mă urmează,
ținându-mă de cot. Când ajungem în fața adunării, s unt bucuroasă că-i simt
mâna caldă, o alinare care mă face să rămân tăcută, dar care mă trage înapoi.
Nu mai puțin de șaisprezece soldați stau în mijlocu l încăperii; picioarele
lor încălțate cu bocanci lasă dâre de noroi peste m arele sigiliu al coroanei.
Armura lor este aceeași, din metal negru în formă d e solzi, cu excepția uneia,
care are o strălucire roșiatică. Cal.
Evangeline stă alături de el, cu părul prins la spa te într-o cosiță. Respiră
greoi, sincopat, însă pare mândră de ea însăși. Și acolo unde este Evangeline,
în mod sigur este și fratele ei.
Ptolemus apare din spatele grupului, târând de păr o femeie care țipă. Cal
se întoarce și privirile ni se întâlnesc chiar în c lipa în care o recunosc. Citesc
regretul în ochii lui, dar nu face nimic pentru a o salva.
Ptolemus o îmbrâncește pe Walsh pe podeaua lustruit ă, iar ea se izbește
cu fața de piatră. Cu greu îmi aruncă o privire, în ainte de a-și îndrepta ochii
plini de durere spre rege. Îmi amintesc de servitoa rea jucăușă, surâzătoare,
care m-a introdus prima dată în această lume; acea persoană a dispărut.
— Șobolanii mișună în tuneluri, mârâie Ptolemus, în torcând-o cu piciorul.
Ea se târăște în patru labe, îndepărtându-se de el, surprinzător de iute
pentru cineva care are atât de multe răni.
— Pe asta am găsit-o când ne urmărea în apropierea gurilor râului.
Îi urmărea ? Cât de proastă poate fi? Dar Walsh nu e proastă. Nu, acesta a
fost ordinul , îmi dau seama, devenind din ce în ce mai îngrozit ă.
Supraveghea tunelurile trenului, pentru a fi sigură că era liber, astfel încât
noi să ne întoarcem în siguranță din Naercey. Și, î n vreme ce noi am reușit,
ea n-a putut.
Maven mă strânge și mai tare de braț și mă trage lâ ngă el, până ce stă cu
pieptul lipit de spatele meu. Știe că aș vrea să al erg la ea, să o salvez, să o
ajut. Iar eu știu că nu putem face absolut nimic.

267
— Am mers atât cât ne -au permis detectoarele de radia ții, adaug ă Cal,
străduindu-se din răsputeri să ignore faptul că Wal sh tușește cu sânge.
Sistemul de tuneluri este imens, mult mai larg decâ t am crezut inițial.
Probabil că se întinde pe zeci de kilometri în zonă , iar Garda Stacojie îl
cunoaște mult mai temeinic decât oricare dintre noi .
Regele Tiberias se încruntă. Gesticulează spre Wals h, îndemnând-o cu o
fluturare din mână să înainteze. Cal o înșfacă de b raț și o trage spre rege. O
mie de torturi diferite îmi năpădesc mintea, una ma i rea decât cealaltă. Foc,
metal, apă, ba chiar și fulgerele mele ar putea să fie folosite pentru a o face
să vorbească.
— Nu voi face din nou aceeași greșeală, mormăie reg ele, uitându-se în
ochii ei. Elara, fă-o să cânte! Chiar acum!
— Cu plăcere, vine replica reginei, care își eliber ează mâinile din lungile-i
mâneci.
Asta e și mai rău. Walsh va vorbi, ne va implica pe toți, ne va ruina . Și,
atunci, ei o vor ucide lent. Ne vor ucide pe toți l ent.
Un Eagrie din mulțimea de soldați, un clarvăzător c u abilitatea de a
prezice, sare deodată în față.
— Opriți-o! Imobilizați-i brațele!
Însă Walsh e mai rapidă decât viziunea lui.
— Pentru Tristan! exclamă ea, înainte de a-și duce o mână la gură.
Mușcă ceva și înghite, dându-și capul pe spate.
— Un tămăduitor! exclamă Cal, apucând-o de gât și î ncercând să o
oprească.
Însă ea face spume la gură și membrele i se zbat – se asfixiază.
— Un tămăduitor, acum!
Walsh se scutură violent, răsucindu-se cu ultimele ei puteri, pentru a
scăpa din strânsoarea lui. Când cade grămadă pe pod ea, ochii îi sunt larg
deschiși și privesc în gol. A murit.
Pentru Tristan.
Nici măcar nu pot s-o jelesc.
•
— O pilulă de sinucidere.
Vocea lui Cal este blândă, de parcă i-ar explica un ui copil. Dar presupun
că, atunci când vine vorba despre război și moarte, eu sunt un copil.
— Le dăm agenților de pe front și spionilor. Dacă s unt capturați…
— Nu vor vorbi, mă răstesc eu, terminând fraza.
Ai grijă, mă avertizez singură. Indiferent cât de tare mă în fioară prezența
lui, trebuie să-l suport. La urma urmelor, l-am lăs at să mă găsească aici, pe

268
balcon. Trebuie să -i dau speran țe. Trebuie s ă-l las să creadă că are o șans ă
cu mine. Partea asta a fost ideea lui Maven, oricât de mult l-a durut s-o
propună. În ceea ce mă privește, e greu de trecut p este linia îngustă ce
separă adevărul de minciună, mai ales cu Cal. Îl ur ăsc, știu asta, dar ceva în
ochii și în vocea lui îmi amintește că sentimentele nu sunt ceva simplu.
El păstrează distanța, stând la o lungime de braț.
— E o moarte mai bună decât cea care ar fi primit-o de la noi.
— Ați fi congelat-o? Sau poate că ați fi ars-o, pen tru a mai diversifica
lucrurile?
— Nu, spune el, clătinând din cap. Ar fi fost dusă la Circul Oaselor.
Își ridică privirea de la garnizoană, uitându-se di ncolo de râu. Pe latura
îndepărtată, adăpostită printre clădirile înalte, s e află o arenă imensă, ovală,
cu țepușe pe margini sub forma unei coroane impunăt oare. Circul Oaselor.
— Ar fi fost executată într-o transmisiune în direct, ca mesaj pentru toți
ceilalți.
— Credeam că nu mai faceți asta. N-am mai văzut o e xecuție de mai bine
de un deceniu.
De-abia îmi amintesc transmisiunile din perioada co pilăriei, acum mulți
ani.
— Se pot face excepții. Luptele din arenă nu au împ iedicat Garda să
câștige teren, poate că altceva o va face.
— Dar tu o cunoșteai, rostesc eu în șoaptă, încercâ nd să găsesc o fărâmă
de regret în el. Tu ai trimis-o la mine după ce ne- am cunoscut.
Își încrucișează brațele, ca și cum gestul l-ar put ea apăra de amintiri.
— Știam că ea provine din satul tău. Am crezut că a sta te-ar putea ajuta să
te adaptezi ceva mai bine.
— Tot nu știu de ce îți păsa. Nici măcar nu știai c ă eram diferită.
Trece un moment în tăcere, întrerupt numai de ordin ele date pe un ton
ridicat de locotenenții de dedesubt, care încă fac manevre în timp ce soarele
apune.
— Pentru mine erai diferită, murmură el într-un fin al.
— Mă întreb ce ar fi putut să fie, dacă toate astea – arăt spre palat și spre
Piața de dincolo – nu ar fi existat între noi.
Lasă-l să rumege asta.
Cal pune o mână pe brațul meu și îi simt degetele f ierbinți prin materialul
mânecii.
— Dar, Cal, asta nu se poate întâmpla niciodată.

269
For țez nota și pun cât mai mult ă dorin ță în privirea mea, bazându -mă pe
amintirea familiei mele, pe Maven, pe Kilorn, pe to ate lucrurile pe care
încercăm să le facem.
Cal interpretează greșit sentimentele mele. Dă-i speranțe acolo unde n-ar
trebui să existe niciuna. Este cel mai crud lucru pe care îl pot face, dar,
pentru cauză, pentru prietenii mei, pentru viața me a, o fac.
— Mare, respiră el precipitat, aplecându-și capul s pre mine.
Mă răsucesc pe călcâie, lăsându-l pe balcon să medi teze la vorbele mele,
și sper să fie copleșit de ele.
— Mi-aș dori ca lucrurile să stea altfel, șoptește el, dar tot îl mai aud.
Cuvintele mă duc înapoi, la mine acasă și la tatăl meu, care a spus același
lucru, cu foarte mult timp în urmă. Gândul că tatăl meu, un bărbat roșu
schilodit, și Cal pot împărtăși aceleași păreri mă face să mă opresc. Nu mă
pot abține să nu privesc în urma mea, la soarele ca re asfințește în spatele
siluetei sale. Cal privește țintă la soldații care se antrenează, apoi se uită iar
la mine, sfâșiat între datoria sa și ceea ce simte pentru fetița cu fulgerele.
— Julian a spus că tu ești ca ea, îmi povestește el calm, cu o privire
melancolică. Așa cum era ea.
Coriane. Mama lui. Mă întristează într-o oarecare măsură să mă gândes c
la regina decedată, pe care n-am cunoscut-o nicioda tă. A fost luată prea
curând dintre oamenii pe care îi iubea și a lăsat u n gol pe care ei încearcă să-
l umple.
Și oricât de mult îmi displace să recunosc asta, nu -l pot învinovăți pe Cal
pentru că se simte prins între două lumi. La urma u rmelor, și eu sunt la fel.
•
Înainte de bal eram neliniștită, un pachet de nervi , îngrozită de noaptea
care urma. Acum, de-abia aștept zorii. Dacă învinge m, dimineața soarele va
răsări peste o lume nouă. Regele își va arunca coro ana, cedându-mi puterea
mie, lui Maven și lui Farley. Schimbarea se va prod uce fără vărsare de sânge,
o tranziție pașnică de la o formă de guvernământ la alta. Dacă eșuăm, Circul
Oaselor este tot ceea ce pot spera. Însă nu vom da greș. Cal nu mă va lăsa să
mor și nici Maven. Ei sunt scuturile mele.
Când mă întind în pat, mă trezesc privind țintă la harta lui Julian. E o
chestie veche, practic nefolositoare, dar, totuși, mă alină. E dovada că lumea
se poate schimba.
Cu acest gând în minte, plutesc spre un somn superf icial, neodihnitor. În
vis sunt vizitată de fratele meu. Stă lângă fereast ră, privind orașul cu o
amărăciune stranie, înainte de a se întoarce spre m ine.
— Mai sunt și alții, zice el. Tu trebuie să-i găseș ti.

270
— Așa voi face, murmur eu, cu vocea încleiat ă de somn.
Apoi se face ora patru dimineața și nu mai am timp de vise.
Camerele de supraveghere cad asemenea copacilor sub secure, fiecare
ochișor închizându-se cu un clic în timp ce eu mă î ndrept spre camera lui
Maven. Tresar la fiecare umbră, crezând că e un age nt sau o santinelă care
iese pe coridor, dar nu este nimeni. Ei îl apără pe Cal și pe rege, nu pe mine,
nu pe cel de-al doilea prinț. Noi nu contăm. Dar vom conta.
Maven deschide ușa la o secundă după ce zgâlțâi mân erul, chipul său fiind
palid pe întuneric. Are cearcăne de parcă n-ar fi d ormit deloc, dar pare la fel
de alert ca întotdeauna. Mă aștept să mă ia de braț , să mă învăluie cu căldura
lui, dar nu e nimic, cu excepția răcelii care se re varsă din el. Se teme, îmi dau
eu seama.
După câteva minute chinuitoare ne aflăm afară, merg ând prin întunericul
din spatele Comandamentului de Război, pentru a așt epta la locul nostru
dintre structură și zidul exterior. Locul nostru es te perfect; putem să vedem
Piața și Podul, cu cea mai mare parte din acoperișu l poleit al
Comandamentului de Război, care ne ascunde de patru le. Nu am nevoie de
ceas pentru a ști că am ajuns la timp.
Deasupra noastră noaptea pălește, făcând loc albast rului întunecat. Zorii
se revarsă.
La ora asta, orașul este mai tăcut decât am crezut că e cu putință. Până și
patrulele de gardă sunt moleșite și merg alene de l a un post la celălalt. Mă
cuprind fiori de exaltare, care fac să-mi tremure p icioarele. Oricum, Maven
rămâne liniștit și de-abia clipește. Privește lung la zidul din sticlă-de-
diamant, urmărind întruna Podul.
— Ei întârzie, șoptește el, fără să se miște.
— Eu nu.
Dacă n-aș avea destulă experiență, aș crede că Farl ey era o umbră
capabilă să se facă văzută și nevăzută. Pare să ias ă din semiîntunericul cu
care s-a contopit, ridicându-se dintr-un canal.
Îi ofer mâna mea, dar se ridică singură în picioare .
— Unde sunt ceilalți?
— În așteptare.
Arată cu mâna spre terenul de dedesubt.
Dacă mijesc ochii, îi văd, înghesuiți în sistemul d e canalizare, pregătiți să
iasă la suprafață. Vreau să intru în tunel cu ei, p entru a sta alături de Kilorn
și de ai mei, dar locul meu este aici, alături de M aven.
— Sunt înarmați?
Buzele lui de-abia se mișcă.

271
— Sunt gata să lupte?
Farley dă aprobator din cap.
— Întotdeauna. Dar nu-i strig până ce nu sunteți si guri că Piața este a
noastră. Nu am prea mare încredere în puterea lui l ady Barrow de a
fermeca.
Nici eu, dar nu pot spune asta cu voce tare. El te va alege mereu pe tine.
Niciodată n-am vrut altceva decât să am dreptate și , în același timp, să nu
am.
— Kilorn a vrut ca tu să ai asta, adaugă ea, întinz ând mâna.
În palmă are o pietricică verde, de culoarea ochilo r lui.
Un cercel.
— A spus că tu ai să știi ce înseamnă.
Mă înec cu propriile cuvinte, simțind un val uriaș de emoție. Dau din cap,
iau cercelul de la ea și îl pun lângă ceilalți. Bree, Tramy, Shade – cunosc
fiecare piatră și ce înseamnă ea. Kilorn este războinic acum. Și el vrea ca eu
să mi-l amintesc așa cum era cândva. Râzând, necăjindu-mă, adulmecând în
jur ca un cățel rătăcit. Nu voi uita asta niciodată .
Metalul tăios mă înțeapă și-mi dă sângele. Când îmi retrag mâna de la
ureche, văd pata rubinie pe degetele mele. Asta e cine ești tu.
Mă uit din nou spre tunel, sperând să-i văd ochii v erzi, dar întunericul
pare să înghită tunelul cu totul, ascunzându-i pe e l și pe toți ceilalți.
— Sunteți pregătiți pentru asta? întreabă Farley pe nerăsuflate, privind
spre noi doi.
Maven răspunde și pentru mine, cu voce fermă.
— Suntem.
Însă Farley nu e mulțumită.
— Mare?
— Sunt pregătită.
Revoluționara inspiră pentru a se calma, înainte de a bate cu piciorul în
lateralul canalului. O dată, de două ori, de trei o ri. Ne întoarcem împreună
spre Pod și așteptăm ca lumea să se schimbe.
La această oră nu există trafic, nici măcar o urmă de vehicul. Magazinele
sunt închise, piațetele, pustii. Cu puțin noroc, di seară, singurele lucruri
pierdute vor fi betonul și oțelul. Ultima secțiune a Podului, cea care leagă
Archeonul de Vest de restul orașului, pare liniștit ă.
Și apoi explodează în limbi de foc portocalii și ro șii, un soare care
spintecă întunericul argintiu. Se simte un val de c ăldură, dar nu de la bombe,
ci de la Maven. Explozia declanșează ceva în el, îi aprinde focul.

272
Zgomotul devine huruit și aproape c ă mă dă jos, iar râul de dedesubt se
zbate atunci când ultima secțiune a Podului se prăb ușește. Acesta geme și
tremură aidoma unei bestii pe moarte și se dărâmă a tunci când se desprinde
de mal și de restul structurii. Stâlpii din beton ș i armătură din oțel crapă și
plesnesc, împroșcând apa sau izbindu-se de mal. Un nor de praf și fum se
ridică imediat, acoperind restul Archeonului. Înain te ca Podul să ajungă în
râu, începe să sune alarma peste Piață.
Deasupra noastră, patrulele aleargă de-a lungul zid ului, nerăbdătoare să
vadă distrugerea. Strigă unii la alții, neștiind ce să facă. Cei mai mulți pot
doar să se zgâiască. În cazarmă se aprind luminile și toți cei cinci mii de
soldați sar din paturi. Soldații lui Cal. Legiunea lui Cal. Și, cu puțin noroc, a
noastră.
Nu-mi pot dezlipi ochii de la flăcări și fum, dar o face Maven pentru mine.
— Iată-l! sâsâie el, arătând spre niște forme întun ecate care ies în fugă
din palat.
Deși își are propria gardă, Cal le-o ia înainte tut uror, sprintând dinspre
cazarmă. E încă în hainele de noapte, dar niciodată nu a arătat mai
înfricoșător. Pe măsură ce soldații și ofițerii se revarsă în Piață, el dă
ordinele pe un ton ridicat, făcându-se auzit peste mulțimea care crește
constant.
— Armele la porți! Puneți acvaticii de partea ceala ltă, nu vrem ca focul să
se extindă!
Oamenii lui îi îndeplinesc ordinele în viteză, sări nd la fiecare cuvânt.
Legiunile își ascultă generalii.
În urma noastră, Farley se lipește de zid, apropiin du-se de canal. Se va
întoarce și va fugi la primul semn de necaz, dispăr ând pentru a lupta în altă
zi. Asta nu se va întâmpla. Știu că va funcționa.
Maven vrea să se ducă el primul, să-i facă semn fra telui său să înceteze,
dar îl împing la loc.
— Eu trebuie să fac asta, îi spun în șoaptă, simțin d cum mă cuprinde o
senzație stranie de calm.
El te va alege mereu pe tine.
Când pășesc în Piață, nu mai pot face cale-ntoarsă. Mă arăt legiunii,
patrulelor și lui Cal. Pe ziduri, reflectoarele pri nd viață, unele îndreptate
spre Pod, altele spre noi. Lumina unuia pare să tre acă direct prin mine și
trebuie să ridic mâna pentru a-mi feri ochii.
— Cal! strig eu, pentru a mă face auzită peste zgom otul asurzitor a cinci
mii de soldați.

273
Cumva, el mă aude, întorcând capul în direc ția mea. Privirile ni se
intersectează prin masa de soldați care se aliniază după linii și regimente.
Când el vine spre mine, făcându-și loc prin marea d e oameni, cred că s-ar
putea să leșin. Brusc, nu mai aud decât bătăile ini mii mele bubuindu-mi în
urechi, acoperind alarmele și țipetele. Mi-e frică. Atât de frică! Nu e decât
Cal , îmi spun în sinea mea. Băiatul căruia îi plac muzica și motocicletele. Nu
soldatul, nu generalul, nu prințul. Băiatul. El te va alege mereu pe tine.
— Întoarce-te înăuntru, acum!
Mă domină cu înălțimea lui, folosind vocea regală, fermă, care ar putea
face un munte să se încline.
— Mare, nu ești în siguranță…!
Cu o forță pe care n-am știut că o am, îl apuc de g ulerul cămășii și, cumva,
asta îl face să rămână liniștit.
— Ce-ar fi dacă ăsta ar fi prețul?
Arunc o privire la Podul dărâmat, care acum e învăl uit în fum și cenușă.
— Nimic, doar câteva tone de beton. Ce-ar fi dacă ț i-aș spune chiar aici,
chiar acum, că ai putea îndrepta totul? Că ai putea să ne salvezi?
După licărul din ochii lui, îmi dau seama că mă buc ur de toată atenția lui.
— Nu! protestează el slab, prinzându-mă de mână.
În ochi i se citește teama, mai multă teamă decât a m văzut eu vreodată.
— Ai spus cândva că tu crezi în noi, în libertate. În egalitate. Tu poți să
faci să fie adevărat, cu un singur cuvânt. Nu va fi niciun război. Nu va muri
nimeni.
Pare împietrit de cuvintele mele și nici măcar nu î ndrăznește să respire.
Nu-mi dau seama ce gândește, dar insist. Trebuie să-l fac să înțeleagă.
— În acest moment, tu deții puterea. Armata e a ta, î ntregul loc e al tău,
poate fi preluat și eliberat! Intră în palat, fă-l pe tatăl tău să îngenuncheze și
fă ceea ce știi că este drept. Te rog, Cal!
Îl simt sub palmele mele cum respiră sacadat și n-a m simțit niciodată
ceva care să fi fost atât de real sau de important. Știu la ce se gândește – la
regatul său, la datoria sa, la tatăl său. Și la min e, la fetița cu fulgerele, care îi
cere să renunțe la tot. Ceva din adâncul sufletului îmi spune că o va face.
Tremurând, îl sărut pe buze. El mă va alege pe mine. Îi simt pielea rece, ca
a unui cadavru.
— Alege-mă pe mine, respir eu, cu buzele lipite de ale lui. Alege o lume
nouă. Creează o lume mai bună. Soldații te vor asculta. Tatăl tău te va
asculta.

274
Inima mi se strânge și mușchii mi se încordeaz ă în a șteptarea r ăspunsului
său. Fasciculul de lumină proiectat asupra noastră pâlpâie sub puterea mea,
aprinzându-se și stingându-se cu fiecare bătaie a i nimii.
— În celule era sângele meu. Eu am ajutat Garda să evadeze. Și în curând
toți vor ști și mă vor ucide. Să nu-i lași. Salvează-mă !
Cuvintele îl agită și mă strânge mai tare de închei eturile mâinilor.
— Tu ai fost mereu.
El te va alege mereu pe tine.
— Salută noii zori, Cal. Cu mine. Cu noi.
Acum își mută privirea asupra lui Maven, care se în dreaptă spre noi.
Privirile fraților se intersectează, vorbind într-o manieră pe care n-o înțeleg.
El te va alege.
— Tu ai fost mereu, repetă el, de data asta aspru și distrus.
Vocea lui poartă durerea a mii de morți, a mii de t rădări.
Oricine poate trăda pe oricine , îmi amintesc eu.
— Evadarea, atacul, penele de curent. Totul a încep ut cu tine.
Încerc să-i explic, continuând să mă trag înapoi. D ar el nu are nici cea mai
mică intenție de a-mi da drumul.
— Câți oameni ai omorât cu zorii tăi? Câți copii, c âți nevinovați?
Mâinile i se înfierbântă, suficient cât să ardă.
— Câți oameni ai trădat?
Genunchii mă lasă, dar Cal nu-mi dă drumul. Ca prin ceață, îl aud pe
Maven urlând undeva, prințul care șarjează pentru a -și salva prințesa. Dar
eu nu sunt o prințesă. Nu sunt fata care este salva tă. În timp ce focul urcă
înlăuntrul lui Cal și flăcările joacă în ochii lui, simt cum mă străbat fulgerele,
alimentate de furie. Acestea lovesc între noi, arun cându-mă îndărăt,
îndepărtându-mă de Cal. Mintea îmi zumzăie, întunec ată de amărăciune, de
furie și de electricitate.
În spatele meu, Maven țipă. Mă întorc la timp să-l văd cum strigă spre
Farley, gesticulând agitat cu ambele mâini.
— Fugi! Fugi !
Cal sare în picioare mai repede decât mine, strigân d ceva către soldații
săi. Își îndreaptă privirea spre locul în care stri gă Maven, unind punctele așa
cum numai un general o poate face.
— Canalizarea! urlă el și mă fixează cu privirea. S unt în canale!
Umbra lui Farley dispare, încercând să scape, în ti mp ce focurile de arme
o urmăresc constant. Soldații traversează în goană Piața, rupând gratiile,
conductele și țevile, lăsând la vedere sistemul de dedesubt. Năvălesc în

275
tuneluri asemenea unui potop îngrozitor. Vreau să -mi acopăr urechile, să
opresc țipetele și gloanțele, și sângele.
Kilorn. Numele lui flutură slab în gândurile mele, nu mai tare decât o
șoaptă. Nu mă mai pot gândi la el; Cal stă deasupra mea, tremurând din
toate încheieturile. Dar el nu mă înspăimântă. Nu c red că acum mă mai
poate speria ceva. Ce-a fost mai rău s-a întâmplat deja. Am pierdut.
— Câți? strig și eu spre el drept răspuns, găsind tăr ia de a-l înfrunta. Câți
înfometați? Câți uciși? Câți copii luați pentru a m uri? Câți, prințul meu ?
Până astăzi credeam că știu ce este ura. M-am înșelat. În legătură cu mine,
cu Cal, cu totul. Durerea face să mi se învârtă capul, dar, cumva, m ă țin bine
pe picioare, reușesc să nu cad. El nu mă va alege niciodată.
— Fratele meu, tatăl lui Kilorn, Tristan, Walsh!
De pe buzele mele se revarsă o multitudine de nume – numele
persoanelor pe care le-am cunoscut și care au pieri t. Ei nu înseamnă nimic
pentru Cal, dar pentru mine înseamnă totul. Și știu că mai sunt mii, milioane.
Un milion de rele uitate.
Cal nu răspunde și mă aștept să văd furia reflectat ă în ochii lui. Dar, în
afară de tristețe, nu văd nimic. Șoptește din nou ș i cuvintele mă fac să vreau
să cad și să nu mă mai ridic niciodată.
— Aș vrea ca lucrurile să fie diferite.
Aștept scânteile, aștept fulgerul, dar nu mai vine. Când simt mâini reci pe
gâtul meu și cătușe din metal pe încheieturi, știu de ce. Instructorul Arven,
amuțitorul, cel care ne poate face oameni obișnuiți , stă în spatele meu,
reprimându-mi toată forța, până ce nu mai sunt nimi c altceva decât o fată
care plânge. El mi-a luat toată forța și toată pute rea pe care credeam că le
am. Am pierdut. Când genunchii îmi cedează de data asta, nu există nimeni
care să mă țină. Vag, îl aud pe Maven țipând, înain te să fie și el împins la
pământ.
— Frate! răcnește el, încercând să-l facă pe Cal să înțeleagă ce face. O vor
omorî! Mă vor omorî!
Dar Cal nu ne mai ascultă. Vorbește numai cu unul d intre căpitanii lui, iar
eu nu mă sinchisesc să ascult vorbele lor. N-aș fi putut, nici dacă aș fi vrut.
Pământul de sub mine pare să se scuture cu fiecare rafală de împușcături
din adâncuri. Cât sânge va mânji în seara asta tune lurile?
Îmi simt capul prea greu, corpul prea slab, și mă p răbușesc pe terenul
pavat. Îl simt rece sub obrazul meu, calmant și net ed. Maven se aruncă
înainte, aterizând cu capul lângă mine. Îmi amintesc un moment care
seamănă cu ăsta. Țipătul Gisei și sfărâmatul oaselor reverberează v ag, o
fantomă în mintea mea.

276
— Du -i înăuntru, la rege! El îi va judeca pe amândo i!
Nu-i mai recunosc glasul lui Cal. L-am transformat într-un monstru. I-am
forțat mâna. L-am pus să aleagă. Am fost nerăbdătoa re, am fost proastă. Mi-
am îngăduit să sper.
Sunt o proastă.
Soarele pornește să se ridice în spatele lui Cal, î ncadrându-l pe fundalul
zorilor. Este prea luminos, prea contrastant și pre a curând; sunt nevoită să
închid ochii.

277
DOUĂZECI ȘI ȘASE
De-abia mai pot ține pasul, dar soldatul din spatel e meu, care îmi ține
brațele încătușate, mă tot înghiontește. Un altul p rocedează la fel cu Maven,
forțându-l ca și pe mine. Arven ne urmează, asigurâ ndu-se că nu putem
scăpa. Prezența sa e o influență întunecată, care î mi tocește simțurile. Încă
se mai vede pasajul din jurul nostru, pustiu și dep arte de ochii iscoditori ai
curții, dar nu am tăria de a-mi păsa. Cal conduce g rupul, cu umerii încordați,
în timp ce luptă cu imboldul de a privi înapoi.
Sunetul focurilor de armă și țipetele, și sângele d in tuneluri mi-au rămas
în minte. Ei sunt morți. Noi suntem morți. S-a terminat.
Mă aștept să coborâm, să mergem în jos, spre cea ma i întunecată celulă
din lume. În loc de asta, Cal ne conduce sus, spre o încăpere fără ferestre și
fără santinele. Pașii noștri nici măcar nu reverber ează atunci când intrăm –
e izolată acustic. Nimeni nu ne poate auzi. Și asta mă înspăimântă mai tare
decât armele sau focul ori ura pură pe care o emană regele.
El stă în picioare, în mijlocul încăperii, îmbrăcat cu armura lui aurită și cu
coroana pe cap. Sabia sa de ceremonie îi atârnă din nou într-o parte,
împreună cu un pistol, pe care probabil că nu l-a f olosit niciodată. Toate fac
parte din ceremonial. Cel puțin, el face parte.
Regina este și ea prezentă, așteptându-ne îmbrăcată simplu într-o rochie
albă. În clipa în care intrăm, privirile ni se inte rsectează, iar ea își forțează
pătrunderea în mintea mea asemenea unui cuțit în ca rne. Țip, încercând să-
mi țin strâns capul, dar cătușele sunt de neclintit .
Din nou, totul îmi defilează prin fața ochilor, de la început până la sfârșit.
Furgoneta lui Will. Garda. Kilorn. Răzmerițele, înt runirile, mesajele secrete.
Chipul lui Maven se învârtejește în amintirile mele , făcându-l să iasă în
evidență în această urzeală, dar Elara îl împinge l a o parte. Ea nu vrea să
vadă ce-mi amintesc despre el. Creierul meu încearcă să opună rezistență,
sărind dintr-un gând într-altul, până ce întreaga m ea viață, toate sărutările și
toate secretele sunt dezvăluite în fața ei.
Când se oprește, mă simt moartă. Vreau să fiu moartă. Barem nu voi mai
avea mult de așteptat.
— Lăsați-ne singuri! cere Elara, cu voce tăioasă.
Soldații așteaptă, uitându-se la Cal. Când el încuv iințează, soldații rup
rândurile, îndepărtându-se în pași răsunând cadența t. Însă Arven rămâne în

278
urmă, influen ța lui continuând s ă mă apese. Când măr șăluitul bocancilor se
pierde, regele își îngăduie să expire.
— Fiule?
Se uită la Cal, iar eu văd cum degetele îi tremură vag. Însă de ce anume s-
ar putea teme, nu știu.
— Vreau să aud asta de la tine.
— Ei fac demult parte din asta, murmură Cal, reușin d cu greu să rostească
aceste cuvinte. De când ea a venit aici.
— Amândoi?
Tiberias se întoarce cu spatele la Cal, spre fiul s ău uitat. Pare aproape
trist, chipul lui căpătând accentele unei încruntăr i îndurerate. Șovăie, nu-l
poate privi în ochi, dar, în schimb, Maven îl prive ște lung. El nu va bate în
retragere.
— Băiatul meu, tu știai despre asta?
Maven dă afirmativ din cap.
— Am ajutat la plănuire.
Tiberias se poticnește, de parcă vorbele lui sunt o lovitură fizică.
— Și împușcăturile?
— Eu am ales țintele.
Cal închide ochii strâns, ca și cum ar putea împied ica toate aceste
dezvăluiri să ajungă la el.
Ochii lui Maven alunecă dincolo de tatăl său, la El ara, care stă aproape. Își
susțin reciproc privirile și, pentru o clipă, cred că ea îi cercetează gândurile.
Tresărind, îmi dau seama că n-o va face. Nu vrea să vadă așa ceva.
— Mi-ai spus să găsesc o cauză, tată. Și am făcut-o. Ești mândru de mine?
Însă Tiberias se întoarce spre mine, mormăind ca un urs:
— Tu ai făcut asta! Tu l-ai înveninat, tu mi-ai înv eninat băiatul!
Când din ochi îi țâșnesc lacrimile, știu că inima r egelui, oricât e de
meschină sau de rece, a fost zdrobită. În felul său, îl iubește pe Maven. Dar e
prea târziu pentru asta.
— Mi-ai luat fiul de lângă mine!
— Ați făcut singur asta! îi spun, printre dinții în cleștați. Maven are și el o
inimă și crede, la fel de mult ca și mine, într-o l ume diferită. La drept
vorbind, fiul vostru m-a schimbat pe mine.
— Nu te cred! L-ai păcălit tu cumva!
— Fata nu minte.
Rămân fără suflare când aud că Elara e de acord cu mine.
— Fiul nostru a fost mereu însetat de schimbare.
Privirea ei zăbovește asupra lui Maven. Pare înfricoșată.

279
— Tiberias, e doar un băiat!
Salvați-l ! țip eu în gând. Trebuie să mă audă. Trebuie.
Lângă mine, Maven inspiră adânc, așteptând ceea ce ar putea fi soarta
noastră.
Tiberias se uită la picioarele sale, cunoscând legi le mai bine decât oricine
altcineva, dar Cal este destul de puternic încât să -și privească fratele în ochi.
Îl văd amintindu-și viața lor petrecută împreună. Flacăra și umbra. Una nu
poate exista fără cealaltă.
După un lung moment de tăcere apăsătoare, înăbușito are, regele pune o
mână pe umărul lui Cal. Scutură din cap și lacrimil e îi curg șiroaie pe obraji,
înnodându-i-se în barbă.
— Băiat sau nu, Maven a ucis. Împreună cu asta, cu vipera asta – arată cu
un deget tremurător spre mine –, a comis crime grav e împotriva semenilor
săi. Împotriva mea și-a ta. Împotriva tronului nostru.
— Tată… Cal se mișcă repede, interpunându-se între rege și noi. El este
fiul tău. Trebuie să existe o altă cale.
Tiberias se liniștește, lăsând la o parte sentiment ele de tată, pentru a
redeveni rege. Își șterge lacrimile cu o mișcare a mâinii.
— Când vei purta coroana mea, vei înțelege.
Regina mijește ochii, care seamănă cu niște fante a lbastre. Ochii ei sunt
aidoma ochilor lui Maven.
— Din fericire, asta nu se va întâmpla niciodată, spu ne ea cu voce
monotonă.
— Poftim?
Tiberias se întoarce către Elara, dar se oprește br usc, cu trupul împietrit
locului. Am mai văzut asta și altă dată. În arenă, cu mult timp în urmă, atunci
când șoptitorul l-a înfrânt pe oțelit. Elara mi-a f ăcut-o chiar și mie,
transformându-mă într-o marionetă. Din nou, ea trag e sforile.
— Elara, ce faci? sâsâie el printre dinți.
Elara îi răspunde cu niște cuvinte pe care nu le au d, vorbind direct în
mintea regelui. Lui îi displace răspunsul ei.
— Nu! țipă el, în timp ce ea îl forțează prin șoapt e să îngenuncheze.
Cal se zbârlește, pumnii săi explodând în flăcări, dar Elara întinde o mână,
oprindu-l brusc. Le ține piept amândurora.
Tiberias se zbate cu dinții încleștați, dar nu se p oate mișca nici măcar un
centimetru. De-abia mai poate vorbi.
— Elara. Arven…!
Dar fostul meu instructor nu se mișcă. Rămâne calm, mulțumindu-se să
privească. Se pare că îi este loial reginei, nu reg elui.

280
Ea ne salvează. Ea are de gând să ne salveze, de dragul f iului ei. Am pariat
pe iubirea lui Cal pentru mine, care este suficient ă ca să schimbe lumea; ar fi
trebuit mai curând să contăm pe regină. Îmi vine să râd, să zâmbesc, dar
ceva de pe chipul lui Cal mă împiedică s-o fac.
— Julian m-a prevenit! mârâie Cal, încercând în con tinuare să iasă de sub
controlul ei. Am crezut că mințea în legătură cu ti ne, în legătură cu mama
mea, în legătură cu ceea ce i-ai făcut.
În genunchi, regele urlă. Este un sunet cumplit, un ul pe care n-aș vrea să-l
mai aud vreodată.
— Coriane, geme el, privind fix în podea. Julian șt ia. Sara știa. Tu ai
pedepsit-o pentru că a spus adevărul.
Pe fruntea Elarei se adună broboane de sudoare. Nu- i mai poate ține și pe
rege, și pe prinț prea mult timp.
— Elara, trebuie să-l scoți pe Maven de-aici! îi sp un eu. Nu te preocupa de
mine, ai grijă ca el să fie teafăr!
— O, nu te agita, fetițo cu fulgerele, zâmbește ea cu superioritate. Nu-mi
stă câtuși de puțin gândul la tine. Cu toate că loi alitatea ta față de fiul meu
este destul de însuflețitoare. Nu-i așa, Maven?
Aruncă o privire peste umăr la fiul ei, care este î n continuare încătușat.
Drept răspuns, el deschide larg brațele, rupând căt ușele din metal cu o
ușurință șocantă. Acestea se topesc și cad de pe în cheieturile lui, formând
globuri de metal incandescent care găuresc podeaua. Când se ridică în
picioare, mă aștept să mă apere, să mă salveze, așa cum am încercat și eu să-
l salvez. Apoi îmi dau seama că Arven încă mă ține în stăpânire, iar senzația
familiară de scântei, de electricitate, nu a reveni t. Încă mă ține în frâu, cu
toate că lui Maven i-a dat drumul.
Când privirea mea o întâlnește pe-a lui Cal, știu c ă el înțelege mult mai
bine decât mine. Oricine poate trăda pe oricine răsună din ce în ce mai tare,
până ce îmi urlă în urechi asemenea vuietului unui uragan.
— Maven?
Trebuie să privesc în sus pentru a-i vedea chipul ș i, pentru o secundă, nu-
l recunosc. Este același băiat care m-a mângâiat, m -a sărutat, m-a făcut să
rămân puternică. Prietenul meu. Mai mult decât un prieten. Dar ceva e în
neregulă cu el. Ceva s-a schimbat.
— Maven, ajută-mă!
El își rotește umerii și își pocnește oasele, pentr u a alunga durerea.
Mișcările sale sunt lente și bizare, iar când se ri dică din nou în picioare, cu
mâinile pe șolduri, am senzația că îl văd pentru pr ima oară. Ochii lui sunt
atât de reci !

281
— Nu, nu prea cred.
— Poftim?
Îmi aud glasul de parcă ar aparține altcuiva. Parcă aș fi o fetiță. Sunt doar
o fetiță.
Maven nu-mi răspunde, dar îmi susține privirea. Băi atul pe care îl cunosc
e încă acolo, ascunzându-se, pâlpâind în spatele oc hilor săi. Dacă aș putea să
ajung la el, dar Maven se mișcă mai repede decât mine, împingân du-mă
atunci când întind mâinile.
— CĂPITANE TYROS! strigă Cal, incapabil să spună al tceva.
Elara nu i-a luat asta încă. Dar nu vine nimeni ale rgând. Nimeni nu ne
aude.
— CĂPITANE TYROS! strigă el din nou, implorând în v an. EVANGELINE!
PTOLEMUS! CINEVA, AJUTOR!
Elara este mulțumită să-l lase să țipe, căci se par e că zgomotul îi face
plăcere, însă Maven tresare.
— Chiar trebuie să ascultăm așa ceva?
— Nu, presupun că nu trebuie, oftează ea, aplecându -și capul.
Trupul lui Cal se mișcă odată cu gândurile ei, schi mbându-și poziția
pentru a se afla față în față cu tatăl său.
Cal intră în panică, făcând ochii mari.
— Ce faceți?
Sub el, chipul regelui se întunecă.
— Nu se vede?
Nu pricep nimic. Locul meu nu este aici. Julian ave a dreptate. Acesta e un
joc pe care nu-l înțeleg, un joc pe care nu știu cu m să-l joc. Mi-aș dori ca
Julian să fie acum aici, să-mi explice, să mă ajute , să mă salveze. Dar nu vine
nimeni.
— Maven, te rog! îl implor eu, încercând să-l fac s ă se uite la mine.
Dar el se întoarce cu spatele, concentrându-se asup ra mamei sale și a
sângelui pe care l-a trădat. El este fiul mamei sale.
Elarei nu i-a păsat că el se afla în amintirile mel e. Nu i-a păsat că el a făcut
parte din toate astea. Nici n-a părut surprinsă. Ră spunsul este
înspăimântător de simplu. Deoarece știa deja. Deoarece el este fiul ei.
Deoarece ăsta a fost planul ei în tot acest timp. Gândul mă doare aidoma
unor cuțite care îmi crestează pielea, dar durerea nu face decât ca totul să fie
și mai real.
— Te-ai folosit de mine.
În cele din urmă, Maven binevoiește să se uite la m ine.
— Te-ai prins, nu?

282
— Tu ai ales țintele. Doamna colonel, Reynald, Belicos, ba chiar și
Ptolemus – ei nu erau dușmanii Gărzii, ci dușmanii tăi.
Vreau să-l sfâșii, cu fulgere sau fără. Vreau să-l doară.
În cele din urmă, mi-am învățat lecția. Oricine poate trăda pe oricine.
— Și ăsta, ăsta a fost un alt complot. Tu m-ai împins în asta, cu toate că
era imposibil, cu toate că știai că fratele tău, Ca l, nu-și va trăda niciodată
tatăl! M-ai făcut să cred asta. Tu ne-ai făcut pe t oți să credem asta!
— Nu e vina mea c-ai fost atât de proastă încât să iei parte la asta,
răspunde Maven. Garda e terminată.
Am senzația că mi-a tras o palmă peste față.
— Erau prietenii tăi. Au avut încredere în tine.
— Erau o amenințare la adresa regatului meu. Și, pe deasupra, mai erau și
idioți, replică el.
Se oprește și se apleacă deasupra mea, zâmbind strâ mb.
— Erau.
Elara râde la gluma lui crudă.
— A fost prea ușor să te infiltrez pe tine în mijlo cul lor. O servitoare
sentimentală a fost tot ceea ce trebuia. Nu înțeleg cum astfel de idioți pot
deveni un pericol.
— M-ai făcut să cred, șoptesc amintindu-mi toate mi nciunile pe care mi
le-a spus vreodată. Am crezut că voiai să ne ajuți.
Îmi iese ca un scâncet. Pentru o fracțiune de secun dă, trăsăturile sale
palide se îndulcesc. Dar nu durează mult.
— Fată proastă, zice Elara. Idioțenia ta aproape că ne-a pus în pericol
planul. Să-ți folosești paznicul în timpul evadării , să cauzezi toate penele de
curent – tu chiar ai crezut că eram atât de proastă încât să-ți pierd urma?
Paralizată, clatin din cap.
— Tu m-ai lăsat s-o fac. Ați știut totul de la bun început.
— Bineînțeles că am știut. Cum altfel ai fi ajuns a tât de departe? Eu a
trebuit să-ți acopăr urmele, eu a trebuit să te apăr de toți cei suficient de
inteligenți ca să prindă indiciile, mârâie ea, ca u n animal sălbatic. Nu știi câte
lucruri am fost nevoită să fac pentru ca tu să nu p ățești ceva.
Se îmbujorează de plăcere, savurând fiecare secundă .
— Însă tu ești roșie și, precum ceilalți, erai cond amnată să eșuezi.
Mă lovește ca un trăsnet și amintirile se îmbină ca piesele unui puzzle. Ar
fi trebuit să știu, în adâncul sufletului, să nu am încredere în Maven. Era
perfect, prea curajos, prea amabil. Le-a întors spa tele alor lui, pentru a se
alătura Gărzii. El m-a împins în brațele lui Cal. M i-a dat exact ceea ce voiam
și asta m-a făcut să fiu oarbă.

283
Vreau să urlu, vreau să plâng și îmi las privirea s ă se îndrepte către Elara.
— Tu i-ai zis exact ce să spună, rostesc eu în șoap tă.
Nu e nevoie ca ea să dea aprobator din cap, știu si gur că am dreptate.
— Știi cine sunt eu aici și știai – mă ia cu dureri de cap, amintindu-mi cum
s-a jucat în mintea mea –, știai exact cum să mă câ știgi.
Nimic nu doare mai tare decât privirea pustiită de pe chipul lui Maven.
— A fost ceva adevărat?
Când el clatină din cap, îmi dau seama că și asta e o minciună.
— Chiar și Thomas?
Băiatul de pe frontul de război, băiatul care a mur it luptând într-un
război care nu era al lui. Numele lui era Thomas și l-am văzut murind.
Numele îl lovește ca un pumn, fisurându-i acea fața dă de indiferență
detașată, însă nu este suficient. Ridică din umeri, debarasându-se de numele
și de durerea pe care acesta i-o produce.
— Un alt băiat mort. Nu contează.
— Ba contează, șoptesc eu ca pentru mine.
— Maven, cred că a sosit momentul să-ți iei rămas-b un, i-o retează Elara,
punând o mână albă pe umărul fiului ei.
Am lovit prea aproape de punctul său slab, iar ea n u mă va lăsa să insist.
— N-am de la cine să-mi iau rămas-bun, șoptește el, întorcându-se spre
tatăl său.
Ochii lui albaștri privesc când coroana, când sabia , când armura, orice,
numai nu chipul tatălui său.
— Nu te-ai uitat niciodată la mine. Nu m-ai văzut n iciodată. Nu atunci
când l-ai avut pe el.
Mișcă din cap spre Cal.
— Maven, știi bine că nu e adevărat. Tu ești fiul meu. Nimic nu va schimba
asta. Nici măcar ea, spune Tiberias, aruncând o cău tătură urâtă spre Elara.
Nici măcar ceea ce este pe cale să facă.
— Scumpule, eu nu fac nimic, ciripește ea. Ci preai ubitul tău fiu – îl
plesnește pe Cal peste față –, moștenitorul perfect – îl plesnește iar, de data
asta mai tare –, fiul lui Coriane.
O altă lovitură îi sparge buza, care începe să sâng ereze.
— Nu pot să vorbesc în numele lui.
De pe bărbia lui Cal picură sângeargintiu. Privirea lui Maven zăbovește
asupra sângelui și se încruntă ușor.
— Și noi am avut un fiu, Tibe, șoptește Elara, cu g lasul răgușit de ură, în
timp ce se întoarce spre rege. Indiferent de ceea c e ai simțit pentru mine, pe
el trebuia să-l iubești.

284
— L-am iubi t! strigă el, împotrivindu -se strân sorii ei mentale. Îl iubesc!
Știu ce înseamnă să fii dat la o parte, să stai în umbra altuia. Dar genul
acesta de mânie, această scenă criminală, distructi vă, teribilă, este dincolo
de puterea mea de înțelegere. Maven își iubește tat ăl, fratele – cum de poate
s-o lase să facă una ca asta? Cum de poate să-și dorească asta?
Însă el rămâne impasibil, iar eu nu găsesc cuvintel e care să-l facă să se
miște.
Nimic nu mă pregătește pentru ceea ce urmează, pent ru ceea ce Elara își
obligă marionetele să facă. Mâna lui Cal tremură, î ntinzându-se, împinsă de
voința ei. El încearcă să se opună, luptându-se cu fiecare dram de forță pe
care o mai are, dar este inutil. Aceasta este o băt ălie pe care nu știe cum s-o
ducă. Atunci când mâna lui Cal se strânge pe sabia aurită, scoțând-o din
teaca de la brâul tatălui său, ultima piesă din puz zle se așază la locul ei.
Lacrimile îi șiroiesc pe față, transformându-se în aburi la contactul cu chipul
lui încins.
— Nu ești tu, zice Tiberias, cu ochii pe chipul sch imonosit al lui Cal.
Nu se sinchisește să implore pentru viața lui.
— Știu că nu ești tu, fiule. Nu e vina ta.
Nimeni nu merită asta. Nimeni. În mintea mea, ajung la fulgere și se
întâmplă. Îi trăsnesc pe Elara și pe Maven, salvând u-i pe prinț și pe rege. Dar
până și fantezia asta este întinată. Farley e moart ă. Kilorn e mort. Revoluția
s-a sfârșit. Nici măcar în imaginația mea nu pot în drepta asta.
Sabia se ridică în aer, scuturându-se între degetel e tremurânde ale lui Cal.
Sabia este în cel mai bun caz una de ceremonie, dar tăișul sclipește, ascuțit
ca o lamă. Oțelul se înroșește, încălzindu-se sub a tingerea lui Cal, și bucăți
din mânerul aurit se topesc între degetele sale. Au r și argint, și fier, picurând
ca niște lacrimi de pe mâinile lui.
Maven privește sabia de aproape, cu grijă, deoarece este prea
înspăimântat pentru a-și privi tatăl în ultimele sa le clipe. Am crezut că erai
curajos. Cât de tare m-am înșelat !
— Te rog, este tot ceea ce Cal poate spune, forțând c uvintele să iasă. Te
rog!
Nu există nicio urmă de regret în ochii Elarei și n ici remușcare. A așteptat
acest moment prea mult timp, iar când sabia țâșneșt e ca un fulger, desenând
un arc care traversează aerul, carnea și oasele, ea nici nu clipește.
Corpul regelui aterizează cu un bufnet, iar capul s e rostogolește de câteva
ori, înainte să se oprească la câțiva metri mai înc olo. Sângeleargintiu
împroașcă podeaua și se adună într-o băltoacă ce se amănă cu o oglindă,
pătând pantofii lui Cal. După ce scapă sabia în cur s de lichefiere, prințul se

285
lasă în genunchi, cu capu l în mâini. Coroana zăngăne ște, f ăcând cercuri prin
sânge, până ce se oprește la picioarele lui Maven. Vârfurile ascuțite
strălucesc din pricina lichidului argintiu.
Când Elara țipă, văitându-se și aruncându-se asupra trupului regelui,
aproape că izbucnesc în hohote de râs din pricina a bsurdității. Oare s-a
răzgândit ? Și-a pierdut mințile cu totul ? Apoi aud camerele de supraveghere
trezindu-se la viață. Ies din pereți, îndreptându-s e spre trupul regelui și spre
ceea ce pare a fi o regină care își jelește soțul m ort. Maven urlă alături de ea,
cu o mână pe umărul mamei sale.
— L-ai omorât! L-ai omorât pe rege! Ți-ai omorât ta tăl! țipă ea în fața lui
Cal.
Numai o urmă de zâmbet superior rămâne, și, cumva, Cal se împotrivește
impulsului de a-i smulge capul fratelui său. Este ș ocat, nu înțelege, nu vrea
să înțeleagă. Dar, de data asta, eu cu certitudine înțeleg.
Adevărul nu contează. Numai ceea ce cred oamenii co ntează. Julian a
încercat să mă învețe aceste lecții înainte, însă a bia acum le pricep. Oamenii
vor crede această scenetă, această mică piesă cu ac tori și minciuni. Și nicio
armată, nicio țară nu-l va urma pe bărbatul care și -a omorât tatăl pentru a-i
lua coroana.
— Fugi, Cal! strig eu, încercând să-l trezesc la viaț ă. Trebuie să fugi!
Arven mi-a dat drumul și pulsul electric se întoarc e, curgându-mi prin
vene asemenea focului prin gheață. E o nimica toată să electrocuteze
metalul, arzându-l cu scântei, până ce cătușele cad de pe încheieturile mele.
Cunosc această senzație. Cunosc instinctul care se ridică înlăuntrul meu
acum. Fugi. Fugi. Fugi.
Îl apuc pe Cal de umeri, încercând să-l ridic, dar nerodul nu se mișcă. Îi
transmit un mic șoc, suficient cât să-i captez aten ția, înainte să strig:
— FUGI!
E suficient, iar el se luptă să se ridice în picioa re, aproape alunecând în
balta de sânge.
Mă aștept ca Elara să se lupte cu mine, să mă facă să mă sinucid sau să-l
omor pe Cal, însă ea continuă să țipe, jucând în fa ța camerelor de
supraveghere. Maven stă deasupra mamei sale, cu bra țele în flăcări, gata să
o apere. Nici măcar nu încearcă să ne oprească.
— Nu aveți unde să vă duceți! strigă el, dar eu dej a alerg, târându-l pe Cal
după mine. Sunteți niște criminali, niște trădători și veți fi judecați!
Vocea sa, o voce pe care o cunoșteam cândva foarte bine, pare să ne
urmărească prin uși și de-a lungul sălii. Vocile di n mintea mea țipă odată cu
el.

286
Proasto ! Nebuno ! Iată unde a dus speran ța ta !
Și apoi Cal este cel care mă trage, forțându-mă să țin pasul. Lacrimi
fierbinți de furie, mânie și îngrijorare îmi inundă ochii, până ce nu mai văd
nimic în afară de mâna mea într-a lui. Unde mă duce , nu știu. Nu pot decât
să-l urmez.
În spatele nostru se aud pași care tropăie, un sune t familiar de bocanci.
Ofițeri, santinele, soldați, cu toții ne urmăresc ș i vin după noi.
Podeaua de sub noi se schimbă din lemnul lustruit a l coridoarelor din
spate în marmura cu vârtejuri – sala de banchet. Me sele lungi, pe care sunt
așezate porțelanuri, ne blochează calea, dar Cal le aruncă la o parte cu o
rafală de foc. Fumul declanșează un sistem de alarm ă, iar apa curge peste
noi, luptând cu focul. Se transformă în aburi pe pi elea lui Cal, învăluindu-l
într-un nor alb, dezlănțuit. Arată ca o fantomă, bâ ntuită de o viață brusc
sfâșiată, și nu știu cum să-l alin.
Lumea încetinește pentru mine când capătul sălii de banchet se întunecă
din pricina uniformelor cenușii și a armelor negre.
Fulgerele ard în pielea mea, implorând să fie elibe rate.
— Nu!
Glasul lui Cal este pustiit, distrus. Își coboară m âinile, lăsând flăcările să
dispară.
— Nu putem învinge asta.
Are dreptate.
Bărbații se strâng tot mai aproape, intrând prin mu ltitudinea de uși și
arcade. Ba chiar și ferestrele sunt pline de unifor me. Sute de argintii,
înarmați până în dinți, gata să ucidă. Suntem prinși în capcană.
Cal cercetează chipurile, ochii lui adăstând asupra soldaților. Oamenii săi.
După cum se holbează, aruncându-i căutături urâte, știu că au văzut deja
oroarea pe care Elara a creat-o. Loialitatea lor s- a frânt, întocmai ca
generalul lor. Unul dintre ei, un căpitan, tremură la vederea lui Cal. Spre
surprinderea mea, când pășește în față, își ține pi stolul în lateral.
— Nu vă împotriviți arestării, spune el, și mâinile îi tremură.
Cal își încrucișează privirea cu vechiul lui priete n și dă aprobator din cap.
— Nu ne împotrivim arestării, căpitane Tyros.
Fugi, țipă fiecare centimetru din mine. Dar, pentru prim a dată, nu pot.
Alături de mine, Cal pare foarte afectat, iar ochii lui reflectă o durere pe care
nici nu mi-o pot închipui. Sufletul său poartă pova ra unor răni adânci.
Și el și-a învățat lecția.

287
DOUĂZECI ȘI ȘAPTE
Maven m-a trădat. Ba nu, el n-a fost niciodată de partea mea.
Ochii mi se adaptează și văd gratiile în lumina sla bă. Tavanul este scund
și greu, ca aerul din subteran. N-am mai fost nicio dată aici, dar, chiar și așa,
cunosc locul.
— Circul Oaselor, șoptesc eu mai tare, căci nu mă a ștept să mă audă
cineva.
Însă cineva tot râde.
Întunericul continuă să se risipească, dezvăluind ș i mai mult din tavan. O
formă plină de cocoloașe stă pe jos alături de mine , lipită de gratii,
transformându-se cu fiecare hohot de râs.
— Aveam patru ani când am venit aici pentru prima d ată, iar Maven încă
nu împlinise doi ani. Se ascundea după fustele maic ă-sii, temându-se de
întuneric și de celulele goale.
Cal chicotește, iar fiecare cuvânt e tăios ca un cu țit.
— Bănuiesc că acum nu se mai teme de întuneric.
— Nu, nu se mai teme.
Eu sunt umbra flăcării. L-am crezut pe Maven atunci când a rostit acele
cuvinte, atunci când mi-a spus cât de mult ura acea stă lume. Acum știu că
totul a fost o păcăleală, un truc abil. Fiecare cuv ânt, fiecare atingere, fiecare
privire au fost minciuni. Și eu, care credeam că sunt o mincinoasă.
Din instinct, încerc să-mi găsesc puterile, pipăind după orice puls de
electricitate, ceva să-mi dea o scânteie de energie . Dar nu e nimic. Nimic.
Doar un pustiu, o absență, o senzație de gol, care mă face să tremur.
— Arven este cumva prin apropiere? mă întreb eu, am intindu-mi cum mi-
a blocat puterile, forțându-mă să privesc în timp c e Maven și mama lui îi
distrugeau familia. Nu simt nimic.
— E din cauza celulelor, spune Cal pe un ton neutru .
Mâinile lui desenează forme în podeaua murdară – flăcări.
— Sunt făcute din Piatră Tăcută. Nu-mi cere să-ți exp lic, deoarece nu pot
și nici nu am chef să încerc.
Ridică ochii și privește dușmănos la un șir nesfârș it de celule. Ar trebui
să-mi fie teamă, dar nu mai am de ce să mă tem. Ce- a fost mai rău s-a
întâmplat deja.
— Înainte de apariția meciurilor, când încă mai era m nevoiți să-i
executăm pe -ai no ștri, Circul Oaselor g ăzduia toate lucrurile din care sunt

288
alcătuite co șmarurile. Marele Greco, care obișnuia s ă taie bărba ții în
jumătate și să le mănânce ficații. Mireasa Otrăvito are, un animos din Casa
Viper, care a trimis șerpi în patul stră-stră-unchi ului meu în noaptea nunții
lor. Se spune că sângele lui s-a prefăcut în venin, din pricina numărului mare
de mușcături.
Cal îi înșiruie pe toți infractorii din această lum e.
— Acum, noi. Prințul Trădător, așa mi se spune. Și- a omorât tatăl, ca să
ajungă la tron. Pur și simplu n-a putut să aștepte.
Nu mă pot abține să nu mai adaug și eu ceva la pove ste.
— „Târfa l-a obligat s-o facă”, vor bârfi ei.
Parcă văd cu ochii minții cum se strigă la fiecare colț de stradă, de pe
fiecare ecran video.
— Vor da vina pe mine, fetița cu fulgerele. Ți-am î nveninat gândurile, te-
am corupt. Te-am obligat s-o faci.
— Aproape c-ai făcut-o, murmură el drept răspuns. A proape că te-am ales
pe tine azi-dimineață.
Oare să fi fost numai în această dimineață ? Nu se poate să fie adevărat.
Mă împing în gratii, aplecându-mă la numai câțiva c entimetri de Cal.
— Au de gând să ne omoare.
Cal încuviințează, râzând din nou. L-am mai auzit r âzând și altă dată, de
pildă atunci când încercam să dansez, dar acest sun et nu este la fel. Căldura
sa a dispărut și nu a lăsat nimic în urmă.
— Regele o să aibă grijă să se-ntâmple asta. Vom fi executați.
Executați. Nu sunt surprinsă, chiar deloc.
— Cum o vor face?
Nu îmi prea amintesc ultima execuție. Numai niște i magini răzlețe:
sângeargintiu pe nisip, mugetul mulțimii. Și îmi am intesc spânzurătorile de
acasă, funia legănându-se în bătaia vântului aspru.
Cal își încordează umerii.
— Există mai multe feluri. Împreună, pe rând, cu să bii, cu arme de foc sau
cu diferite puteri. Ori toate trei.
Oftează, deja resemnat cu soarta sa.
— Vor face în așa fel încât să doară. Nu va fi o mo arte rapidă.
— Poate că voi sângera abundent. Asta va da ceva de gândit poporului.
Gândul sumbru mă face să surâd. Când voi muri, îmi voi ridica propriul
drapel roșu, împroșcându-l peste nisipul arenei.
— Atunci nu vor putea să mă ascundă. Toată lumea va ști ce sunt cu
adevărat.
— Și crezi că asta va schimba ceva?

289
Trebuie. Farley are lista, Farley îi va găsi pe cei lal ți … Însă Farley e moartă.
Nu pot decât să sper că a transmis mesajul mai depa rte unei persoane care
încă e în viață. Ceilalți sunt acolo și trebuie găs iți. Ei trebuie să continue, căci
eu nu mai pot.
— Eu cred că nu, continuă Cal, vocea lui umplând tă cerea. Cred că ne va
folosi drept scuză. Vor fi și mai multe mobilizări, mai multe legi, mai multe
lagăre de muncă. Mama lui va scorni o altă minciună minunată și lumea va
continua să se învârtească, la fel ca până acum.
Ba nu. N-o să mai fie niciodată la fel.
— Vor căuta mai mulți ca mine, gândesc eu cu voce tar e.
Deja am căzut, deja am pierdut, deja sunt moartă. Ș i ăsta este ultimul cui
bătut în sicriu. Îmi las capul în mâini.
Cal își schimbă poziția, lipindu-se de gratii, greu tatea sa trimițând vibrații
prin metal.
— Poftim?
— Mai există și alții. Julian și-a dat seama. Mi-a spus cum să-i găsesc și…
Vocea mi se frânge, nedorind să continui.
— Și i-am spus și lui Maven.
Simt că-mi vine să țip.
— S-a folosit de mine la perfecție.
Cal se întoarce pentru a se uita la mine printre gr atii. Cu toate că puterile
lui sunt departe, suprimate de aceste ziduri mizera bile, în ochii lui
clocotește un infern.
— Ce simți? mârâie el, aproape nas în nas cu mine. Ce simți când ești
folosită, Mare Barrow?
Cândva, aș fi dat orice să-l aud rostindu-mi numele real, dar acum mă
ustură ca o palmă. Credeam că îi foloseam pe amândoi, pe Maven și pe C al.
Cât de proastă am fost !
— Îmi pare rău, mă forțez eu să spun.
Detest aceste cuvinte, dar ele reprezintă tot ce po t să ofer.
— Cal, eu nu sunt Maven. N-am făcut asta ca să te r ănesc. N-am vrut
niciodată să te rănesc.
Și mai șoptit, de-abia auzindu-se:
— N-a fost chiar totul o minciună.
Se izbește cu capul de gratii, atât de tare, încât probabil că doare, dar Cal
pare să nu-și dea seama. Ca și mine, el și-a pierdu t puterea de a simți durere
sau teamă. Prea multe s-au petrecut.
— Crezi că-mi va ucide părinții?

290
Pe sora mea, pe f ra ții mei. De data asta, mă bucur că Shade e mort și
Maven nu poate pune mâna pe el.
Simt o căldură surprinzătoare pătrunzând în mine, i nstalându-se în
oasele mele tremurânde. Cal s-a mișcat iar, rezemân du-se de gratii, spate în
spate cu mine. Căldura sa este blândă, firească, nu mânată de furie sau de
puterile lui. Este omenească. Îi simt respirația, îi simt bătăile inimii. Bubuie
ca o tobă în timp ce el își caută tăria de a mă min ți.
— Cred că are lucruri mai importante la care să se gândească.
Știu că simte cum plâng, căci umerii mi se zguduie la fiecare suspin, dar
nu spune nimic. Pentru asta, nu există cuvinte. Îns ă el stă chiar acolo, ultima
mea fărâmă de căldură într-o lume care se năruie. P lâng pentru ei toți.
Farley, Tristan, Walsh, Will, Shade, Bree, Tramy, G isa, mama și tata.
Luptători cu toții. Și Kilorn. Nu l-aș fi putut salva, oricât aș fi în cercat. Nici
măcar pe mine nu mă pot salva.
Cel puțin am cerceii. Aceste pietricele vor rămâne cu mine până la final .
Voi muri cu ei, și ei cu mine.
Stăm așa ore întregi, cu toate că nimic nu se schim bă pentru a marca
trecerea timpului. Ba, la un moment dat, chiar și a țipesc, înainte ca un glas
cunoscut să mă facă să tresar.
— Într-o altă viață, aș putea fi gelos.
Vorbele lui Maven îmi trimit fiori pe șira spinării , și nu într-un mod
plăcut.
Cal sare în picioare, mai iute decât aș fi crezut c ă e cu putință, și se aruncă
în gratii, făcând ca metalul să zăngănească. Însă g ratiile rezistă, iar el nu
poate ajunge la Maven, vicleanul, dezgustătorul, în grozitorul de Maven. Spre
încântarea mea, el tot tresare speriat.
— Frate, nu-ți irosi puterile, spune el. Vei avea c ât de curând nevoie de
ele.
Deși nu poartă nicio coroană, Maven are deja aerul unui rege nemilos.
Uniforma lui e plină de medalii noi. Cândva i-au ap arținut tatălui său; mă
surprinde că nu sunt încă pline de sânge. Pare mai palid ca oricând, deși
cearcănele i-au dispărut. Crima îl ajută să doarmă.
— Vei fi în arenă? mârâie Cal printre gratii. O vei face tu însuți? Măcar ai
curajul?
Nu pot găsi tăria de a sta în picioare. Mi-aș dori să mă reped la gratii, să
sfâșii metalul cu mâinile goale, până când singurul lucru pe care l-aș simți ar
fi beregata lui Maven. Nu pot decât să privesc.
Râde sec la auzul cuvintelor pe care le-a rostit fr atele său.

291
— Amândoi știm c ă nu te -aș putea învinge cu puterile mele, zice el,
aruncând cu ironie aceleași sfaturi pe care Cal i l e-a oferit acum ceva timp.
Așa că am să te înving cu mintea, dragă frate.
Cândva, Maven mi-a spus că fratele său detestă să p iardă. Acum îmi dau
seama că cel care juca pentru a câștiga a fost dint otdeauna Maven. Fiecare
respirație, fiecare cuvânt erau folosite pentru ace astă victorie afurisită.
Cal mormăie în barbă.
— Mavey, spune el, dar diminutivul nu mai poartă ni cio urmă de iubire.
Cum ai putut să-i faci asta tatei? Mie? Ei?
— Un rege criminal, un prinț trădător. Atât de mult sânge, rostește el
batjocoritor, sărind dincolo de locul în care Cal l -ar putea ajunge. Oamenii
plâng pe străzi după tatăl nostru. Sau, cel puțin, așa pretind, adaugă el cu o
ridicare din umeri. Lupii nebuni mă așteaptă să mă împiedic, iar cei isteți
știu că n-o voi face. Sunt mulți ani de când Casele Samos și Iral își ascut
ghearele, așteptând un rege slab și indulgent. Știi că le curg balele după tine?
Gândește-te la asta, Cal. Peste câteva decenii, tat a ar fi murit lent, împăcat,
iar tu ai fi ajuns pe tron. Căsătorit cu Evangeline , o fiică a oțelului și a
cuțitelor, cu fratele ei alături de tine. N-ai fi s upraviețuit nopții încoronării.
Ea ar fi procedat ca mama și te-ar fi înlocuit cu p ropriul ei copil.
— Să nu-mi spui că ai făcut asta pentru a proteja o dinastie, comentează
Cal ironic, clătinând din cap. Ai făcut asta pentru tine.
Din nou, Maven ridică din umeri. Zâmbește plin de c ruzime.
— Chiar ești atât de surprins? Bietul Mavey, al doi lea prinț. Umbra flăcării
fratelui său. O chestie slabă, o chestie insignifia ntă, condamnat să stea la o
parte și să îngenuncheze.
O ia din loc și se oprește în fața celulei mele. Nu pot decât să mă holbez la
el de jos, neavând încredere în mine să fac vreo mi șcare. Până și mirosul pe
care îl emană e rece.
— Logodit cu o fată care are ochi pentru altul, pentr u fratele meu, prințul
pe care nimeni n-ar putea vreodată să-l ignore.
Adoptă un ton feroce, sălbatic. Însă există un adev ăr în cuvintele lui, un
adevăr aspru, pe care am încercat din răsputeri să- l uit. Asta face ca pielea să
mă furnice.
— Cal, mi-ai luat tot ce ar fi trebuit să fie al me u. Totul.
Brusc, sunt în picioare și tremur violent, dar stau dreaptă.
Ne-a mințit atât de mult timp, dar nu-i pot îngădui să ne mintă și acum.
— N-am fost niciodată a ta, iar tu n-ai fost niciodată al meu, Maven!
mormăi eu. Și nu din pricina lui. Am crezut că erai perfect, am crezut că erai
puternic, curajos și bun. Am crezut că erai mai bun decât el.

292
Mai bun decât Cal. Acestea sunt cuvintele pe care Maven n -a crezut că i le
va spune cineva vreodată. Tresare și, pentru o secu ndă, îl văd pe băiatul pe
care îl știam. Un băiat care nu mai există.
Întinde o mână și mă apucă printre gratii. Când deg etele lui se strâng
peste încheietura mâinii mele, nu simt nimic altcev a decât repulsie. Mă ține
strâns, de parcă aș fi vreun soi de ancoră de salva re. Ceva s-a rupt în el,
scoțând la iveală un copil disperat, o ființă jalni că, lipsită de speranță, care
încearcă să se țină de jucăria preferată.
— Eu te pot salva.
Cuvintele astea mă fac să mă înfior.
— Maven, tatăl tău te-a iubit. Tu n-ai văzut asta, dar el chiar te-a iubit.
— E o minciună.
— Te-a iubit, iar tu l-ai ucis!
Cuvintele ies cu repeziciune, revărsându-se ca sâng ele dintr-o venă.
— Fratele tău te-a iubit, iar tu l-ai transformat î n ucigaș. Eu… eu te-am
iubit. Am avut încredere în tine. Am avut nevoie de tine. Și acum voi muri
din cauza asta.
— Sunt rege . Vei trăi, dacă eu vreau să trăiești. Eu pot să te ajut să trăiești.
— Vrei să spui dacă minți? Într-o bună zi, minciuni le tale te vor sufoca,
rege Maven. Singurul meu regret e că nu voi trăi să o văd.
Și acum e rândul meu să-l apuc. Îl trag cu toată fo rța mea, făcându-l să se
împleticească și să se lipească de gratii. Încheiet urile degetelor iau contact
cu obrazul lui, făcându-l să schelălăie ca un câine lovit.
— Nu voi mai face niciodată greșeala de a te mai iu bi vreodată.
Spre disperarea mea, își revine iute și își netezeș te părul.
— Așadar, îl alegi pe el?
Despre asta a fost mereu vorba. Gelozie. Rivalitate . Toate, pentru ca
umbra să poată învinge flacăra.
Sunt nevoită să-mi dau capul pe spate și să râd, si mțind ochii fratelui său
asupra mea.
— Cal m-a trădat, dar și eu l-am trădat pe el. Iar tu ne-ai trădat într-o mie
de feluri diferite.
Cuvintele sunt grele ca pietrele, dar adevărate. Fo arte adevărate.
— Nu aleg pe nimeni.
Pentru prima dată, simt că eu controlez focul și că Maven s-a ars. Se
îndepărtează de celula mea, oarecum înfrânt de feti ța fără fulgere,
prizonieră în lanțuri, un om în fața unui zeu.
— Ce le vei spune când voi sângera? rostesc printre dinți în urma lui.
Adevărul?

293
Râde cu poftă. Băie țelul dispare, înlocuit din nou de regele ucigaș.
— Adevărul e cel pe care-l creez eu. Aș putea da fo c lumii și să spun că e
ploaie.
Iar unii vor crede. Proștii. Dar alții nu vor crede . Roșii și argintii, de sus
sau de jos, unii vor vedea adevărul.
Vocea lui devine un mormăit, iar chipul său, umbra unei bestii.
— Vom avea grijă de toți cei care știu că noi te as cundem, de toți cei care
au și cea mai mică suspiciune.
Mintea îmi fierbe, gândindu-se la toți cei care ști au că era ceva ciudat în
legătură cu mine. Maven mă înfrânge aici, părând să -i facă plăcere înșiruirea
numeroaselor morți.
— Lady Blonos a trebuit să plece, desigur. Decapita rea funcționează
destul de bine la tămăduitorii de piele.
Chiar dacă era o cioară bătrână, o persoană enervan tă, n-a meritat asta.
— Cu cele două cameriste a fost mai lesne. Fete frumu șele, surori din
Oldshire. Mama le-a rezolvat pe ambele.
Nici măcar nu am catadicsit să le aflu numele.
Mă prăbușesc în genunchi, dar nu prea simt durerea.
— Ele nu știau nimic.
Însă implorările mele nu-și mai au rostul acum.
— Și Lucas o va păți, spune el, cu un zâmbet infatu at. Dar vei avea șansa
să vezi asta cu ochii tăi.
Îmi vine să vărs.
— Mi-ai spus că e în siguranță, cu ai săi…!
Râde mult și zgomotos.
— Când ai de gând să-ți dai seama că fiecare cuvânt ieșit din gura mea a
fost o minciuna ?
— Noi l-am obligat, Julian și cu mine. El n-a făcut n imic greșit.
Detest să-l implor, dar e tot ce-mi trece prin cap să fac.
— El e din Casa Samos. Pe ei nu poți să-i ucizi.
— Mare, n-ai fost atentă? Eu pot să fac orice, mârâie el. Ce păcat că nu-l
putem aduce pe Julian aici în timp util. Mi-ar fi f ăcut plăcere să-l fac să te
privească murind.
Mă străduiesc din răsputeri să-mi înăbuș un suspin, apăsându-mi palma
pe gură. Alături de mine, Cal mârâie enervat, gândi ndu-se la unchiul lui.
— L-ai găsit?
— Firește. I-am capturat pe Julian și pe Sara.
Maven râde.

294
— Voi aranja ca Skonos să fie omorâtă prima, pentru a încheia treaba
începută de mama. Acum, Cal, sigur știi care e pove stea, nu-i așa? Știi ce a
făcut mama, croindu-și drum spre mintea lui Coriane , făcând o s-o ia razna.
Se apropie și mai mult, cu ochii săi sălbatici și î nspăimântători.
— Sara știa. Și tatăl tău, ba chiar și tu ați refuz at s-o credeți. Ați lăsat-o pe
mama să câștige. Și ați făcut-o din nou.
Cal nu reacționează, lipindu-și capul de gratii. Sa tisfăcut pentru că și-a
distrus fratele, Maven se întoarce spre mine, plimb ându-se prin fața celulei
mele.
— Am să-i fac pe ceilalți să urle pentru tine, Mare , pe toți, până la ultimul.
Nu numai pe părinții tăi. Nu doar pe frații tăi. Ci pe toți cei care sunt ca tine.
Intenționez să-i găsesc și o să moară cu tine în gâ nd, știind că e soarta pe
care tu le-ai adus-o. Eu sunt regele, iar tu ai fi putut fi regina mea roșie.
Acum nu mai ești nimic.
Nu mă sinchisesc să-mi șterg lacrimile care îmi cur g pe obraji. Nu mai are
rost. Maven savurează faptul că mă vede dărâmată și își suge dinții de parcă
ar vrea să-mi simtă gustul.
— Adio, Maven.
Aș fi vrut să fi putut să-i spun mai multe, dar nu există cuvinte pentru
acest demon. El știe ce este și, cel mai rău dintre toate, îi place asta.
Își înclină capul, aproape făcând plecăciuni. Cal n u se obosește să-l
privească, dar în schimb strânge gratiile, purtându -se de parcă metalul ar fi
gâtul lui Maven.
— Adio, Mare.
Zâmbetul superior i-a dispărut și, spre surprindere a mea, ochii săi par
umezi. Șovăie, nu vrea să plece. E ca și cum ar fi înțeles brusc ce a făcut și ce
este pe cale să ni se întâmple tuturor.
— Ți-am spus cândva să-ți ascunzi sentimentele. Ar fi trebuit să mă
asculți.
Cum de îndrăznește ?
Am trei frați mai mari. Așa că, atunci când îl scui p pe Maven, îl nimeresc
drept în ochi.
Se întoarce rapid cu spatele, de parcă ar vrea să f ugă de noi. O vreme, Cal
privește lung după el, incapabil să vorbească. Eu n u pot decât să stau jos,
lăsând furia să se stingă. Când Cal se așază din no u lângă mine, nu mai este
nimic de spus.
Multe lucruri au condus la această zi: un fiu uitat , o mamă răzbunătoare,
un frate cu o umbră lungă, o mutație stranie. Laola ltă, au scris o tragedie.

295
În pove ști, în basmele vechi, mereu exist ă un erou care o salvează pe
domnița aflată la ananghie. Însă toți eroii mei au plecat sau au murit. Nu vine
nimeni după mine.
Când sosesc santinelele, conduse de însuși Arven, p robabil că e deja
dimineață. Cu zidurile sufocante, prezența sa mă fa ce să-mi fie greu să stau
în picioare, însă mă ridică ei cu forța.
— Santinelă Provos, santinelă Viper.
Cal dă din cap spre santinele atunci când acestea d escuie celula. Îl ridică
în picioare cu brutalitate. Chiar și acum, când Cal se află în fața morții, este
calm.
Îi salută pe toți gardienii pe lângă care trecem, a dresându-li-se pe nume.
Drept răspuns, ei îl privesc lung, mânioși ori ului ți, sau chiar ambele. Un rege
ucigaș n-ar trebui să fie atât de amabil. Soldații sunt și mai răi. El vrea să se
oprească să-și ia rămas-bun cum se cuvine, dar prop riii săi oameni îl privesc
cu răceală. Iar eu cred că asta îl doare la fel de mult ca toate celelalte. După o
vreme, rămâne tăcut, pierzându-și și ultima fărâmă de voință care i-a mai
rămas. În timp ce urcăm, ieșind din întuneric, zgom otul unei mulțimi crește
în intensitate. Slab la început, apoi un muget mono ton, situat exact deasupra
noastră. Arena este plină, iar ei sunt gata pentru spectacol.
Asta a început atunci când am căzut în Grădina Spir alată, un corp făcut
din scântei, iar acum se sfârșește la Circul Oaselo r. Voi pleca sub formă de
cadavru.
Publicul arenei, format din argintii cu priviri ine xpresive, coboară
deasupra noastră asemenea unui stol de porumbei. Sa ntinelele mă trag după
o cortină, pregătindu-mă cu mișcări aspre și mâini dure pentru ceea ce va
urma. De-abia îi simt, împingându-mă și trăgându-mă , vârându-mă într-o
versiune mai ieftină a costumului de antrenament. A sta se vrea a fi o insultă,
făcându-mă să port ceva atât de simplu în care să m or, însă aș alege oricând
veșmintele aspre în locul mătăsurilor delicate. Mă gândesc vag la
cameristele mele. Mă machiau zilnic; știau că aveam ceva de ascuns. Și au
murit pentru asta. Acum nu mă mai machiază nimeni ș i nici nu se obosesc
să-mi curețe mizeria unei nopți petrecute în celulă . Totul face parte din
spectacol. Cândva, purtam mătăsuri și bijuterii, și zâmbete f rumoase, dar
asta nu se potrivește cu minciuna lui Maven. O fată roșie în zdrențe e mai
ușor de înțeles pentru ei. Și mai ușor de ucis.
Când mă trag înapoi, văd că au procedat la fel și î n cazul lui Cal. Lui nu i-
au dat nici medalii, nici armură. Însă are din nou brățara care produce
flăcări. Focul arde liniștit, mocnind în interiorul soldatului distrus. S-a
resemnat cu gândul că va muri, dar nu înainte de a lua pe cineva cu el.

296
Ne sus ținem reciproc privirile, pur și simplu pentru c ă nu avem unde să
ne uităm.
— În ce intrăm? întreabă Cal în cele din urmă, luân du-și privirea de la
mine pentru a-l înfrunta pe Arven.
Bătrânul, alb ca varul, își privește foștii elevi f ără nicio urmă de
remușcare. Oare ce i-au promis în schimbul ajutorului său ? Dar deja văd.
Distincția de pe pieptul lui, coroana făcută din ja is, diamant și rubin, i-a
aparținut cândva lui Cal. Nu mă îndoiesc că i s-au dat și mai multe.
— Ai fost prinț și general. În înțelepciunea sa, mi lostivul rege a decis că se
cuvine să mori în glorie.
Surâde în timp ce vorbește, dezvelindu-și dinții mi ci și ascuțiți. Dinți de
șobolan.
— O moarte bună, pe care n-o merită un trădător.
— Cât despre fata roșie, farsoarea…
Își îndreaptă privirea fioroasă spre mine, concentr ându-se și mai abitir.
Greutatea sufocantă a puterii sale amenință să mă d oboare.
— Ea nu va avea niciun fel de arme și va muri ca o diavoliță ce este.
Deschid gura să protestez, dar Arven se uită chiorâ ș la mine, răsuflarea
mirosindu-i a otravă.
— Poruncile regelui.
Fără arme. Îmi vine să țip. Fără fulgere. Arven nu-mi va da drumul până
mor. Cuvintele lui Maven îmi răsună în minte. Acum nu mai ești nimic. Voi
muri ca un nimic. Nu au nevoie să-mi ascundă sângel e, dacă pot să pretindă
că puterile mele erau cumva falsificate.
Jos, în celule, eram aproape nerăbdătoare să pășesc pe nisip, să-mi trimit
scânteile în cer și sângele în pământ. Acum, tremur și mă înfior, vreau s-o
iau la fugă, dar mândria mea nenorocită, singurul l ucru care mi-a mai rămas,
nu-mi permite nici măcar asta.
Cal mă ia de mână. Și el tremură ca mine, fiindu-i frică să moară. Cel puțin
el va avea șansa să lupte.
— Te voi apăra cât timp voi putea, îmi șoptește el.
Aproape că nu-l aud din pricina tropăitului picioar elor și a bătăilor
patetice ale inimii mele.
— N-o merit, murmur drept răspuns, dar, în același timp, îi strâng
recunoscătoare mâna.
L-am trădat, i-am distrus viața, și iată cum mă răs plătește el.
Următoarea încăpere este ultima. Este un pasaj încl inat, care dă spre o
mică rampă și o poartă din oțel. Printre barele ace steia dansează razele
soarelui, potopindu-ne împreună cu zgomotul arenei pline. Zidurile

297
distorsionează sunetele, transformând ova țiile și strig ătele în urletele unui
coșmar. Presupun că nu e foarte departe de adevăr.
Când intrăm, văd că nu suntem singurii care așteapt ă să moară.
— Lucas!
Un străjer ridică brațul, dar Lucas reușește totuși să arunce o privire
peste umărul lui. Chipul său e plin de vânătăi și p are mai palid decât de
obicei, de parcă n-ar fi văzut soarele de câteva zi le bune. Probabil că asta s-a
și întâmplat.
— Mare.
Felul în care îmi rostește numele mă face să mă cri spez. Și pe el l-am
trădat, folosindu-l așa cum m-am folosit de Cal, de Julian, de colonel, așa cum
am încercat să mă folosesc de Maven.
— Mă întrebam când aveam să te revăd.
— Iartă-mă!
Am să intru în mormânt scuzându-mă, și tot nu va fi de-ajuns.
— Mi-au spus că ești cu ai tăi, că ești în siguranță sau că…
— Sau ce? mă întreabă tărăgănat. Nu reprezint nimic pentru tine. Sunt
ceva de care te folosești și apoi îl arunci cât col o.
Acuzația mă înjunghie asemenea unui cuțit.
— Îmi pare rău, dar a trebuit s-o fac.
— Regina m-a făcut să-mi amintesc.
M-a făcut. Glasul lui e plin de durere.
— Nu te scuza, căci nu vorbești serios.
Vreau să-l îmbrățișez, să-i arăt că nu asta am vrut să se întâmple.
— Ba da. Lucas, îți jur!
— Maiestatea Sa, Maven al Caselor Calore și Merandu s, regele Nortei,
Flacăra Nordului.
Strigătul răsună în arenă, reverberând până la noi, trecând prin poartă.
Ovațiile care îl însoțesc mă fac să mă crispez, iar Lucas se înfioară. Sfârșitul
lui este aproape.
— Ai face-o din nou?
Vorbele lui mă dor.
— Mi-ai pune din nou viața în pericol pentru priete nii tăi teroriști?
Aș face-o. Nu o spun cu voce tare, dar Lucas citește răspunsu l în ochii mei.
— Nu ți-am divulgat secretul.
Aceste cuvinte sunt mai rele decât oricare altă ins ultă pe care ar putea să
mi-o arunce în față. Faptul că știu că el m-a apăra t, cu toate că n-o meritam,
îmi roade sufletul.

298
— Însă acum știu c ă nu e ști diferit ă. Nu mai e ști, continu ă el, aproape
scuipând cuvintele. Ești la fel ca toți ceilalți. L ipsită de suflet, egoistă, rece –
exact ca noi. Te-au învățat bine.
Apoi se întoarce cu spatele, privind din nou spre p oartă. Nu mai vrea să
audă niciun cuvânt de la mine. Vreau să mă duc la e l, să încerc să-i explic,
dar sunt oprită de un străjer. Nu mai pot să fac al tceva decât să stau dreaptă
și să-mi aștept sfârșitul.
— Cetățenii mei.
Vocea lui Maven se infiltrează prin poartă, odată c u lumina soarelui.
Seamănă cu a tatălui său, cu a lui Cal, dar există ceva mai strident în glasul
său. Are numai șaptesprezece ani și e deja un monstru.
— Poporul meu, copiii mei.
Cal, alături de mine, râde batjocoritor. Dar în are nă se lasă o liniște
mormântală, stăruitoare. Îi ține în palmă.
— Unii ar numi asta cruzime, continuă Maven.
Nu mă îndoiesc că a memorat un discurs emoționant, scris probabil de
scorpia aia de maică-sa.
— Nici bine nu s-a răcit trupul tatălui meu, nici b ine nu a fost curățat
sângele lui de pe podea, că m-am văzut obligat să-i iau locul, să-mi încep
domnia într-o astfel de împrejurare violentă. De ze ce ani nu i-am mai
executat pe ai noștri și mă doare să reîncep aceast ă tradiție îngrozitoare.
Însă, pentru tatăl meu, pentru coroana mea, pentru voi, trebuie. Sunt tânăr
dar nu sunt slab. Asemenea crime, asemenea fapte diabolice vor fi pedepsite.
Sus, deasupra noastră, se aud strigăte care incită la moarte.
— Lucas din Casa Samos, pentru infracțiuni împotriv a coroanei, pentru
coalizare cu organizația secretă cunoscută drept Ga rda Stacojie, te declar
vinovat. Te condamn la moarte. Predă-te execuției.
Și atunci Lucas urcă mica rampă și se îndreaptă spr e propriul sfârșit. Nu-
mi aruncă nici măcar o privire. Nu că aș merita vre una. El moare, nu numai
pentru ceea ce am făcut noi din el, ci și pentru ce ea ce sunt eu. Ca și ceilalți,
el știa că era ceva bizar în legătură cu mine. Și, precum ceilalți, va muri. Când
dispare pe poarta îndepărtată, sunt nevoită să mă î ntorc și să nu-mi iau
privirea de la perete. Împușcăturile sunt greu de i gnorat. Mulțimea urlă,
încântată de manifestarea violentă.
Lucas este doar începutul, primul act. Noi reprezen tăm spectacolul.
— Înaintați! ne poruncește Arven, îmboldindu-ne.
Ne urmează în clipa în care începem să urcăm rampa.
Nu pot să-i dau drumul lui Cal; dacă mă împiedic? T oți mușchii îi sunt
încordați, fiind gata pentru lupta vieții sale. Înc erc să ajung la fulgerele mele

299
într -o ultimă tentativă, dar nu iese nimic. În mine n -a mai rămas nici măcar o
fărâmă de energie. Mi-a fost luată de Arven… și de Maven.
Văd prin poartă cum este târât trupul lui Lucas, lă sând o dâră de
sângeargintiu pe nisip. Mă trece un val de greață ș i sunt nevoită să-mi mușc
buza.
Cu un scârțâit, poarta de oțel se cutremură și se r idică. Lumina soarelui
mă orbește pentru o secundă și mă face să mă opresc în loc, însă Cal mă
trage mai departe în arenă.
Nisipul alb, fin ca pulberea, îmi alunecă sub tălpi . Când ochii mei se
deprind cu lumina, aproape uit să mai respir. Arena este enormă, o gură
largă, cenușie, din oțel și zidărie din piatră, pli nă ochi cu mii de chipuri
supărate. Toți se holbează în jos, la noi, într-o t ăcere apăsătoare, iar ura lor
îmi pătrunde prin piele. Nu văd deloc roșii, dar ni ci nu mă așteptam. Asta e
ceea ce argintiii numesc distracție – o altă piesă de teatru la care să râdă și
pe care să n-o împartă cu roșiii.
Arena e plină de monitoare care îmi reflectă chipul . Desigur, probabil că
ei înregistrează evenimentul, pentru a-l difuza în toată țara. Pentru a arăta
lumii o altă roșie adusă atât de jos. Când mă văd î mi piere tot avântul; arăt ca
atunci când locuiam în Pilonii: păr încâlcit, haine simple și pete de murdărie
pe față. Tenul mi se îmbujorează de la sângele pe c are am încercat atât de
mult timp să-l ascund. Dacă nu m-ar aștepta moartea , probabil că aș surâde.
Spre surprinderea mea, ecranele pâlpâie, trecând de la imaginea noastră
la ceva ușor încețoșat – înregistrări ale tuturor c amerelor de supraveghere,
ale tuturor ochilor electrici. Respirând precipitat , îmi dau seama exact cât de
departe a mers planul lui Maven.
Ecranele redau toate secretele. Cum plec pe furiș d in Reședință împreună
cu Cal, cum dansăm împreună, conversațiile noastre șoptite, sărutul nostru.
Și, apoi, uciderea regelui, în toată splendoarea ei îngrozitoare. Luate laolaltă
ca un întreg, nu e greu de crezut povestea lui Mave n. Toate se leagă,
povestea diavoliței roșii care a sedus un prinț, ca re l-a făcut să ucidă un rege.
Mulțimea icnește și murmură, înghițind minciuna per fectă. Chiar și părinții
mei ar fi avut de furcă să nege așa ceva.
— Mare Molly Barrow.
Vocea lui Maven bubuie din spatele meu, iar noi ne întoarcem pentru a-l
vedea pe neghiobul în straie regești zgâindu-se la noi. Loja sa dă pe din afară
de steaguri în nuanțe de negru și roșu, plină până la refuz de domni și
doamne pe care îi recunosc. Cu toții sunt îmbrăcați în negru, uitând de
culorile caselor lor, în onoarea unui rege ucis. So nya, Elane și toți ceilalți
copii din Înaltele Case se uită la mine cu dezgust. Lordul Samos stă în stânga

300
lui Maven, iar regina, în dreapta sa. Elara se ascu nde după un voal de doliu,
probabil pentru a-și masca zâmbetul drăcesc. Mă așt ept ca Evangeline să
dea târcoale pe acolo, mulțumită să se mărite cu ur mătorul rege. La urma
urmelor, ea n-a vrut decât coroana. Dar n-o văd pe nicăieri. Maven arată ca o
fantomă întunecată, pielea lui palidă contrastând p uternic cu luciul negru al
armurii. Poartă chiar și sabia cu care l-au ucis pe rege, iar coroana tatălui
său se odihnește pe fruntea lui, strălucind în lumi na soarelui.
— A existat o vreme când credeam că erai Mareena Ti tanos, o altă supusă
a regatului meu. Cu ajutorul frăției tale roșii, ne -ai indus în eroare cu trucuri
tehnologice și șiretlicuri, infiltrându-te în famil ia mea.
Trucuri tehnologice. Ecranele mă arată în Grădina Spiralată, în timp ce
arunc raze de electricitate. În înregistrări totul pare nenatural.
— Ți-am oferit educație, statut, putere, forță – ba chiar și iubirea noastră.
Pentru asta, tu ne-ai răsplătit cu trădare, folosin du-te de înșelătoria ta
pentru a-l întoarce pe fratele meu împotriva sângel ui său. Acum știm că ești
membră a înfrântei Gărzi Stacojii și că ești direct răspunzătoare pentru
pierderea a nenumărate vieți.
Imaginea pâlpâie, prezentând noaptea de la Atacul S oarelui, cu sala de bal
plină de sânge și de morți. Steagul lui Farley, ace a zdreanță roșie cu soarele
rupt în două, iese în evidență pe fundalul haosului .
— Împreună cu fratele meu, prințul Tiberias al VII- lea al Caselor Calore și
Jacos, ești acuzată de multe delicte violente și in fame împotriva coroanei,
care includ înșelătorie, trădare, terorism și crimă .
Mâinile tale nu sunt mai curate decât ale mele, Mav en.
— L-ai ucis pe rege, pe tatăl meu, vrăjindu-l pe fiul lui să comită fapta. Ești
o diavoliță roșie – își mută privirea spre Cal, acu m aproape scăpărând de
furie –, iar tu ești un om slab. Un trădător față d e coroana ta, de neamul tău
și de drapelul tău.
Moartea regelui este reluată pe monitoare, consolid ând cuvintele lui
Maven.
— Vă declar pe amândoi vinovați de crimele voastre. Predați-vă execuției.
Urletul mulțimii se propagă în arenă; seamănă cu gu ițatul unor porci
însetați de sânge.
Ecranele video ne prezintă din nou pe mine și pe Ca l, așteptând ca noi să
plângem sau să implorăm pentru viețile noastre. Nic iunul din noi nu dă
înapoi. Nu vor avea parte de așa ceva.
Maven privește lung peste marginea lojii sale, aște ptând ca unul dintre
noi să cedeze.

301
În loc de asta, Cal salută cu două degete la frunte . Reac ția lui Maven îmi
oferă mai multă satisfacție decât dacă i-ar fi tras un pumn în față. Dezamăgit,
regele dă înapoi. Își ia privirea de la noi, uitând u-se spre capătul îndepărtat
al arenei. Când mă întorc, mă aștept să-i văd pe pi stolarii care l-au omorât pe
Lucas, însă mă întâmpină o altfel de priveliște.
Nu știu de unde au apărut sau când, dar cinci silue te răsar din praf.
— Nu-i chiar așa de rău, murmur eu, strângându-l de mână pe Cal.
El e soldat, luptător. Cinci la unu ar putea fi ech ilibrat pentru el.
Însă Cal se încruntă, fiind atent la călăii noștri. Aceștia se apropie și simt
că mă cuprinde frica. Le cunosc numele și puterile. Cu toții emană o forță
supraomenească, îmbrăcați în armurile și costumele lor de război.
Un oțelit Rhambos care să mă sfâșie în bucăți, fiul Haven, care va dispărea
și mă va strangula aidoma unei fantome, și însuși l ordul Osamos, care să
stingă focul lui Cal. Și Arven, îmi amintesc eu, care stă la poartă, fără să-și ia
ochii de pe mine.
Nu-i uita pe ceilalți doi. Magnetronii.
E aproape poetic, zău așa. În armură asortată, cu c ăutări mânioase pe
măsură, Evangeline și Ptolemus ne privesc, având mâ inile pline de cuțite cu
lame lungi și neiertătoare.
Undeva în mintea mea simt ticăitul unui ceas care n umără invers. Nu ne-a
mai rămas prea mult timp.
Deasupra noastră, Maven poruncește:
— Omorâți-i!

302
DOUĂZECI ȘI OPT
Cu o bubuitură, deasupra noastră se creează o uriaș ă boltă purpurie din
sticlă groasă, precum cea din Grădina Spiralată. Nu pentru a ne apăra, ci
pentru a proteja mulțimea. Scântei electrice traver sează tavanul monstruos,
ca o sfidare. Fără Arven, fulgerul ar fi al meu și aș putea să lupt. Aș putea
arăta lumii cine sunt. Dar asta nu e cu putință.
Cal se transformă, întinzând brațul. Aerul tremură în jurul lui,
distorsionat de undele de căldură care se rostogole sc din corpul său. Cal se
întoarce spre ceilalți, protejându-mă.
— Rămâi în spatele meu cât de mult poți, îmi spune, lăsând căldura lui să
mă împingă înapoi.
Brățara scapără scântei și focul pârâie între deget ele lui, ridicându-i-se pe
brațe. Cămașa lui are o țesătură specială, care o î mpiedică să ardă, astfel că
materialul nu fumegă.
— Când ei vor sparge zidul, va trebui să fugi. Evan geline este cea mai
slabă, dar oțelitul este lent. Îl poți întrece. Vor încerca să o lungească, pentru
a face spectacol.
Apoi adaugă încet:
— Nu ne vor lăsa să murim repede.
— Dar cu tine cum rămâne? Osanos va…
Călăii înaintează cu pași siguri, asemenea lupilor care hăituiesc prada. Se
împrăștie în centrul arenei, cu toții gata să avans eze. Undeva, metalul
hârșâie și o parte din arenă alunecă, lăsând să se vadă o baltă de apă care
clipocește la picioarele lordului Osanos. Acesta zâ mbește, trăgând apa spre
el într-un scut amenințător. Îmi amintesc de fiica lui, Tirana, care s-a duelat
cu Maven la antrenament. Ea l-a distrus.
În jur, mulțimea ovaționează. Ptolemus urlă alături de ei, lăsând ca firea
sa vestită să preia controlul. Izbește în armura sa , făcând-o să sune ca un
clopot. Alături de el, Evangeline își răsucește cuț itele, trecându-le peste
încheieturile degetelor ei, zâmbind.
— Asta n-o să fie ca altădată, fețișoară roșie, jub ilează ea. Acum niciun
truc nu te va mai putea salva.
Trucuri. Evangeline îmi cunoaște puterile mai bine decât or icine; ea știe
că nu erau trucuri. Dar ea crede. Ignoră adevărul pentru ceva mai lesne de
înțeles.

303
Băiatul Haven, Stralian, zâmbe ște ca pentru sine. Aidoma surorii lui,
Elane, el e o umbră. Când dispare în lumina străluc itoare a soarelui, Cal se
mișcă mai repede decât aș fi crezut că e cu putință , rotind brațul sub forma
unui arc amplu, de parcă ar aplica o lovitură.
Cu un vuiet puternic, din brațul lui țâșnește un pe rete de foc, care arde
nisipul și ne separă de ei. Însă focul este surprin zător de slab. Nisipul de-
abia va arde.
Nu mă pot abține să nu-l privesc pe Maven, care con tinuă să se uite la
mine cu acel zâmbet strâmb și nesuferit. Nu numai c ă mi-a luat puterile, dar
îl limitează și pe Cal cât de mult poate.
— Ticălosule! îl înjur eu în șoaptă. Nisipul…
— Știu, zice Cal, fluturând din mâini pentru a apri nde și mai multe
porțiuni de teren.
Drept în față, linia de flăcări se separă preț de o secundă, după care se
aude un strigăt de durere. De cealaltă parte a focu lui își face apariția
Stralian, care își stinge flăcările de pe brațe. Os anos îl udă cu un gest leneș,
stingând focul cu un val de apă. Apoi își întoarce ochii albaștri și
înspăimântători spre noi, spre zidul lui Cal și, cu o singură mișcare, aruncă
apă peste focul slab. Apa sâsâie și împroașcă, cloc otind instantaneu sub
forma unor nori de aburi. Prins în capcană de bolta de sticlă, aburul se
împrăștie în arenă, înveșmântându-ne într-o ceață a lbă, fantomatică.
Aceasta se rotește și se învârtejește, împresurându -ne într-o lume albă, în
care toate umbrele ar putea reprezenta sfârșitul no stru.
— Fii pregătită! strigă Cal, întinzând o mână după mine, dar Ptolemus
țâșnește dintre aburi într-un muget de carne și oțe l.
Îl lovește pe Cal din plin, doborându-l la pământ, dar Cal nu rămâne acolo
suficient ca Ptolemus să-l înjunghie. Lamele cuțite lor lui pătrund în pământ
la câteva secunde după ce Cal face o săritură și îș i pune mâinile pe armura
lui Ptolemus. Oțelul se topește sub atingerea sa, a trăgând un țipăt din partea
războinicului. Eu nu pot decât să o iau la fugă, în timp ce Cal încearcă să
prăjească un om în propria-i armură.
— Ptolemus, nu vreau să te omor! strigă Cal printre urletele de durere.
Toate cuțitele, toate așchiile de metal pe care le ridică Ptolemus pentru a-
l înjunghia se topesc din pricina căldurii intense.
— Nu vreau să fac asta.
Trei lame scânteietoare despică aburul. Prea iute pentru a le topi la
înălțime. Acestea îl lovesc pe Cal în spate, înțepându-l pri n cămașă, înainte
de a se topi. El țipă de durere, pierzându-și pentr u o clipă concentrarea, în
timp ce trei pete de sângeargintiu îi pătează cămaș a. Cuțitele erau prea mici

304
pentru a face tăietur i adânci, dar, chiar și -așa, îi reduc puterile. Ptolemus își
încearcă norocul și, cât ai clipi din ochi, cuțitel e sale se întrepătrund,
devenind o spadă monstruoasă. Războinicul șfichiuie ște cu spada,
intenționând să-l despice pe Cal în două, dar acest a se ferește la timp,
alegându-se cu o zgârietură peste abdomen.
E încă în viață. Dar nu pentru mult timp.
Evangeline apare prin aburi, rotind cuțitele cu o v iteză amețitoare, într-o
demonstrație scânteietoare. Cal se apleacă și le ev ită, aruncând rafale de foc
pentru a o da la o parte. Se duelează cu amândoi, a tacându-i într-un ritm
nebunesc, care îi permite să-i țină la distanță pe cei doi magnetroni, în
pofida rezistenței și puterii lor. Însă, cu fiecare secundă care trece, sângele
pătează veșmintele din pricina rănilor tot mai nume roase. Arma lui
Ptolemus se schimbă din spadă în topor și apoi într -un bici din metal,
subțire ca o lamă, în vreme ce stelele zimțate ale lui Evangeline continuă să-l
muște. Îl sleiesc de puteri. Încet, dar sigur.
Fulgerele mele , gândesc eu cu jale, uitându-mă înapoi spre Arven. El e
încă acolo, o prezență întunecată care mă bântuie. La brâu îi atârnă o armă;
nici măcar nu pot să încerc să lupt cu el. Nu pot face nimic.
Când o bucată mare de beton zboară din aburi, îndre ptându-se direct
spre mine, de-abia am timp să mă feresc. Se zdrobeș te de nisipul unde
stăteam cu câteva secunde în urmă, dar, înainte să am timp să gândesc, o
altă bucată apare vâjâind prin aer. Din cer plouă c u beton peste mine.
Aidoma lui Cal, îmi găsesc ritmul, fugind prin nisi p ca un șobolan, până când
sunt oprită brusc.
O mână. O mână invizibilă.
Stralian își întețește strânsoarea pe gâtul meu, su focându-mă. Îi aud
respirația în urechea mea, cu toate că nu-l văd.
— Roșie și moartă, mârâie el, strângând tot mai tar e.
Îmi balansez brațele, înfigând un cot în ceea ce pr esupun că ar fi coastele
lui, dar el se ține tare. Nu pot să respir și punct e negre îmi întunecă vederea,
amenințând să se întindă, dar continui să lupt. Pri n ceață văd un oțelit
Rhambos dând târcoale, cu ochii fixați asupra mea. Mă va face fărâme.
Cal continuă să lupte cu frații Samos, străduindu-s e din răsputeri să nu fie
înjunghiat. Nu pot să țip după el nici dacă aș vrea , dar, cumva, el reușește să
arunce un glob de foc în direcția mea. Rhambos e ne voit să sară înapoi,
poticnindu-se pe picioarele sale masive, dându-mi a stfel câteva secunde în
plus. Icnind, înecându-mă, îmi înfig unghiile îndăr ăt, în căutarea unui cap pe
care nu-l pot vedea. E un miracol atunci când îi pi păi fața și apoi ochii. Cu un
țipăt, îmi vâr degetele mari în găvanele ochilor lu i, orbindu-l. Stralian rage,

305
dându -mi drumul. Cade în genunchi și se arat ă din nou. Din ochi îi picură
sângeargintiu, de parcă ar fi lacrimi de argint.
— Tu trebuia să fii al meu! strigă o voce, și mă în torc s-o văd pe
Evangeline stând deasupra lui Cal, cu lama ridicată .
Ptolemus l-a pus pe Cal la pământ într-o luptă corp la corp și se
rostogolesc prin nisip, în timp ce Evangeline stă a gățată de ei și înfige cuțite
în pământul din jurul lui Cal.
— Al meu !
Să mă lansez cu capul înainte într-un magnetron s-a r putea să nu fie o
idee prea bună, însă aflu asta când e prea târziu. Cădem împreună și îmi
zgârii fața de armura ei. Mă doare, mă ustură și sângerează ; sânge roșu sub
privirile tuturor. Cu toate că nu văd monitoarele, știu că imaginea sângelui
meu este difuzată în toată țara.
Evangeline scoate un țipăt strident și mă atacă, ro tind lamele ca o
mașinărie. În spatele nostru, Cal se luptă să se ri dice în picioare,
îndepărtându-l pe Ptolemus cu o rafală de foc. Magn etronul se ciocnește de
sora lui, trântind-o cu câteva secunde înainte să f iu hăcuită de cuțitele ei.
— Ferește-te! strigă Cal, aruncându-mă în nisip, în timp ce încă o bucată
de beton zboară deasupra noastră, zdrobindu-se de z id.
Nu putem continua așa.
— Am o idee.
Cal scuipă în nisip și am impresia că văd câțiva di nți amestecați în sânge.
— Bine, fiindcă eu le-am terminat acum cinci minute .
Încă un bloc de beton sosește în zbor, iar noi sări m la țanc. Evangeline și
Ptolemus se întorc dușmănoși, izolându-l pe Cal înt r-un dans haotic de cuțite
și șrapnele. Puterile lor zguduie arena din jurul n ostru, adunând și mai mult
metal din adâncuri și forțându-l pe Cal să aibă gri jă să nu-și piardă
echilibrul. Fragmente de țevi și de cabluri răsar d in nisip, creând un șir de
obstacole din metal.
Unul îl străpunge pe Stralian, care stă în genunchi și continuă să plângă
după ochii săi. Țeava trece drept prin el, ieșindu- i prin gură și curmându-i
pentru totdeauna țipetele. Aud mulțimea din arenă ț ipând și gemând la
vederea acestei scene. În pofida violenței lor înnă scute, în pofida puterilor
pe care le posedă, ei rămân niște lași.
Calc apăsat pe nisip în timp ce îi dau târcoale lui Rhambos, provocându-l
să mă atace. Cal are dreptate, sunt mai iute , și cu toate că este un munte de
mușchi, Rhambos se împiedică în propriile-i picioar e în încercarea de a mă
prinde. Smulge țevile rupte din pământ, aruncându-l e spre mine ca pe niște

306
suli țe, îns ă e u șor s ă mă feresc, iar el urlă de frustrare. Sunt ro șie, sunt un
nimic și încă te pot face să cazi.
Sunetul apei curgătoare mă aduce înapoi, făcându-mă să-mi amintesc de
cel de-al cincilea călău. Acvaticul.
Mă întorc la timp pentru a-l vedea pe lordul Osanos dând aburul deoparte
ca pe o perdea, eliberând podeaua arenei. Iar la ze ce metri distanță,
continuând să se dueleze cu tărie, se află Cal, car e îi izbește pe magnetroni
cu rafale de fum și foc. Însă, pe măsură ce Osanos înaintează, târând apa în
urma lui ca pe o mantie învârtejită, flăcările lui Cal dau îndărăt. Acesta este
sfârșitul spectacolului.
— Cal! strig eu.
Dar nu pot face nimic pentru el. Nimic.
O altă țeavă trece pe lângă pieptul meu, atât de ap roape, încât simt
înțepătura rece, atât de aproape, încât mă face să mă răsucesc și să cad.
Poarta e la doar câțiva metri de mine, cu Arven, ca re stă tot acolo, pe
jumătate ascuns de întuneric.
Cal trimite o pală de foc spre Osanos, dar el o înă bușă imediat. Din
încleștarea focului cu apa se ridică aburi șuierăto ri, dar apa câștigă.
Rhambos înaintează, împingându-mă înapoi spre poart ă. Sunt încolțită. L-
am lăsat să mă încolțească. Bolovani și metal se sparg de zidul din spatele
meu, destul cât să-mi zguduie oasele. Fulger , țipă mintea mea. FULGER.
Dar nu iese nimic. Mă simt doar sufocată de amorțea la întunecată a
simțurilor.
Peste tot în jurul nostru, oamenii intuiesc că sfâr șitul se apropie și se
ridică în picioare. Îl aud pe Maven deasupra mea, o vaționând laolaltă cu
ceilalți.
— Terminați-i! strigă el.
Încă mă surprinde să aud asemenea răutate în vocea lui. Dar, când îmi
ridic ochii și ne încrucișăm privirile prin scut și prin aburi, nu există nimic
altceva decât mânie, furie și răutate.
Rhambos ochește, ținând în mână o țeavă lungă și zi mțată. Moartea a
sosit cu adevărat.
Peste larmă aud un răcnet de triumf: Ptolemus. El ș i Evangeline se
îndepărtează de lângă o sferă de apă învolburată și de silueta neclară din
interiorul acesteia. Cal. Apa clocotește, iar trupul lui se opintește în
încercarea de a se elibera, însă e inutil. O să se înece.
În spatele meu, aproape de urechea mea, Arven râde ca pentru sine:
— Cine este în avantaj? întreabă el pe un ton batjo coritor, repetând
cuvintele de la antrenament.

307
Mu șchii îmi sunt încorda ți și m ă dor, implorând ca totul să se sfâr șeasc ă.
Nu vreau decât să zac, să recunosc înfrângerea, să mor. M-au făcut
mincinoasă, trișoare și au avut dreptate.
Mai am în mânecă încă un as.
Rhambos ochește, înfigându-și tălpile în nisip, iar eu știu ce trebuie să fac.
Aruncă sulița cu o asemenea forță, încât ai senzați a că aceasta arde aerul. Mă
arunc pe nisip.
Un lipăit îngrețoșător îmi spune că planul meu a fu ncționat. Vuietul
electricității care prinde iarăși viață îmi spune c ă s-ar putea să am sorți de
izbândă.
În spatele meu, Arven se prăbușește străpuns de țea vă.
— Eu am avantajul, îi spun cadavrului său.
Când mă ridic din nou în picioare, tunetul și fulge rul, și scânteile, și șocul,
și tot ceea ce pot să controlez izbucnesc cu forță din trupul meu. Mulțimea
urlă speriată, mai ales Maven.
— Omorâți-o! OMORAȚI-O! zbiară el, gesticulând spre mine. ÎMPUȘCAȚI-
O!
Gloanțele se înfig în boltă, scânteind și spulberân du-se la contactul cu
scutul electric, însă acesta rezistă. Trebuia să îi protejeze, dar este electric,
este un fulger, este al meu, iar acum scutul mă protejează pe mine.
Mulțimea icnește, nevenindu-i să creadă. Din răni î mi picură sânge roșu,
iar fulgerul tremură în pielea mea, arătându-le tut uror ce sunt. Deasupra
capetelor, monitoarele se întunecă. Dar am fost văz ută. Nu au cum să
împiedice ceea ce deja se întâmplă.
Rhambos face un pas șovăielnic înapoi, ținându-și r espirația. Nu-i dau
șansa de a mai face încă unul.
Argintie și roșie, mai puternică decât ambele.
Fulgerul îl lovește din plin, clocotindu-i sângele, prăjindu-i nervii, până ce
se prăbușește ca un morman de carne spasmodică.
Osanos cade următorul, în timp ce scânteile mele îl acoperă ca o ploaie.
Sfera lichidă cade și se sparge, iar Cal se prăbușe ște pe nisip, scuipând apă și
tușind fără încetare.
În ciuda țepușelor zimțate din metal care ies prin nisip și încearcă să mă
străpungă, o iau la fugă, ferindu-mă și sărind pest e toate obstacolele. M-au
antrenat pentru asta. Vina nu-mi aparține. Și-au fă cut-o cu mâna lor.
Evangeline flutură din mână, trimițând o bârnă de o țel spre capul meu.
Mă strecor pe sub ea, atingând ușor pământul cu gen unchii, înainte de a mă
apropia de ea, cu mănunchiuri de fulgere ca niște p umnale în mâini.

308
Ea formează o spadă din metalul învârtejit, făurind un cu țit. Fulgerul meu
se frânge de acesta, lovind fierul, însă ea continu ă să se dueleze cu mine.
Metalul se transformă și se împrăștie peste tot în jur, încercând să se lupte
cu mine. Până și păianjenii ei se întorc pentru a m ă sfâșia, dar nu sunt
îndeajuns. Ea nu este îndeajuns.
Încă o explozie de fulgere îi smulge armele din mâi ni și o pune la pământ;
se târăște de-a bușilea, încercând să scape de mâni a mea.
— Nu-i un truc, gâfâie ea, luată prin surprindere.
Îmi privește mâinile în timp ce dă înapoi, fragment e de metal plutind
între noi ca un scut format în pripă.
Simt gust de sânge roșu în gură, aspru și metalic ș i ciudat de minunat. Îl
scuip ca să-l vadă toți. Deasupra, cerul albastru s e întunecă. Se adună nori,
grei și plini de ploaie. Vine furtuna.
— Ai spus că, dacă îți voi ieși în cale, mă vei omorî .
E foarte plăcut să-i arunc vorbele înapoi în față.
— Acum ai ocazia.
Pieptul i se ridică și coboară cu fiecare respirați e. E obosită. E rănită. Și
oțelul dindărătul ochilor aproape că a dispărut, fă când loc fricii.
Evangeline se aruncă spre mine, însă degeaba mă gră besc să-i parez
atacul. În loc să mă lovească, fuge. Fuge de mine, sprintând spre cea mai
apropiată poartă pe care o poate găsi. Tropăi și eu după ea, alergând pentru
a o prinde, dar răcnetul de frustrare al lui Cal mă oprește din alergarea mea.
Osanos e din nou în picioare, duelându-se cu o forț ă reînnoită, în timp ce
Ptolemus țopăie în jurul lor, căutând o breșă. Cal nu e de niciun folos
împotriva acvaticilor, nu cu focul lui. Îmi amintesc cât de ușor a fost Maven
înfrânt la antrenament.
Mâna mi se strânge în jurul încheieturii acvaticulu i, transmițându-i șocuri
prin piele, forțându-l să-și îndrepte furia asupra mea. Simt apa ca pe un
ciocan care mă trântește în nisip. Lovește cu puter e, iar și iar, împiedicându-
mă să respir. Pentru prima dată de când am intrat î n arenă, mâna rece a
fricii se încleștează în jurul inimii mele. Acum, c ă avem o șansă să învingem,
să trăim, mi-e tare frică să nu pierdem. Plămânii m ei țipă după aer și nu mă
pot abține să nu casc gura, lăsând apa să mă înece. Ustură ca focul, ca
moartea.
Sunt străbătută de cea mai neînsemnată scânteie, da r e suficientă pentru
a transmite șocul prin apă și prin Osanos. Acesta s câncește, sărind înapoi,
suficient cât să-mi permită să mă eliberez și să al unec prin nisipul ud. Aerul
îmi întărește plămânii, respir cu icnete, dar nu am timp să mă bucur. Osanos

309
se aruncă din nou asupra mea; de data asta, mă strâ nge cu mâinile de gât,
ținându-mă sub piciorul învolburat al apei.
Dar sunt pregătită pentru el. Neghiobul e îndeajuns de necugetat cât să
mă atingă, să-și lipească pielea de a mea. Când slo bozesc fulgerul,
transmițând unda de șoc prin carne și apă, el șuier ă asemenea unui ceainic
care dă în clocot și se prăbușește pe spate. În tim p ce apa curge mai departe,
infiltrându-se în nisip, știu că e mort de-a binele a.
Când mă ridic, udă leoarcă, tremurând din pricina a drenalinei, a fricii, a
forței, privirea mi se îndreaptă către Cal. E învinețit și plin de tăieturi,
sângerează peste tot, dar brațele îi vuiesc cu un f oc roșu strălucitor, iar
Ptolemus se face mic la picioarele lui. Ridică mâin ile învins, implorând milă.
— Omoară-l, Cal! mârâi eu, așteptând să-l văd plin de sânge.
Deasupra noastră, scutul de fulger pulsează iar, al imentat de furia mea.
Ce bine era dacă ar fi fost Evangeline în locul lui ! Ce bine era dacă aș fi putut
s-o fac eu însămi!
— A încercat să ne omoare. Ucide-l!
Cal nu face nicio mișcare, respirând cu dificultate printre dinți. Arată atât
de vlăguit, nerăbdător să se răzbune, mistuit de fi orul bătăliei, dar, în același
timp, redevine bărbatul calm și gânditor care era c ândva. Bărbatul care nu
mai poate fi.
Însă firea unui bărbat nu e atât de ușor de schimba t. Face un pas înapoi și
flăcările îi pălesc.
— Nu-l omor.
Se așterne tăcerea, o schimbare bine-venită după ov ațiile și urletele
mulțimii care ne voia morți cu câteva clipe în urmă . Dar, când ridic ochii, îmi
dau seama că oamenii nu ne privesc. Nu văd mila lui Cal sau puterea mea.
Nici măcar nu mai sunt prezenți. Marea arenă a fost golită, înlăturând toți
martorii victoriei noastre. Regele i-a trimis depar te, pentru a ascunde
adevărul a ceea ce noi am făcut, astfel încât el să -l poată înlocui cu
minciunile sale.
Din loja sa, Maven începe să aplaude.
— Bravo, strigă el, ducându-se spre marginea arenei .
Ne studiază prin scut, flancat de maică-sa.
Sunetul doare mai mult decât orice cuțit, făcându-m ă să mă trag înapoi de
frică. Reverberează în structura goală, până ce e a coperit de bocancii care
tropăie și se apropie în pas alergător.
Agenți de securitate, santinele și soldați, cu toți i năvălesc pe nisip, dând
buzna din toate părțile. Sunt sute, mii, prea mulți oameni cu care să ne

310
luptăm. Prea mul ți oameni de care s ă fugim. Am câ știgat b ătălia, dar am
pierdut războiul.
Ptolemus se îndepărtează de noi, dispărând în mulți mea de soldați. Acum
suntem singuri într-un cerc care se închide într-un ritm constant, în care nu
a mai rămas nimeni și nimic.
Nu este cinstit. Am câștigat. Le-am demonstrat. Nu este cinstit. Vreau să
urlu, să transmit unde de șoc și furie și foc, dar mai întâi mă vor atinge
gloanțele. Lacrimi fierbinți de mânie mi se adună î n ochi, dar nu voi plânge.
Nu în aceste ultime clipe.
— Îmi pare rău că ți-am făcut asta, îi șoptesc lui Cal.
Indiferent de părerea pe care o am despre convinger ile sale, el este cel
care pierde cu adevărat aici. Eu cunoșteam riscuril e, însă el era doar un pion,
împărțit între atâția alții care joacă un joc inviz ibil.
Cal își încleștează maxilarele, răsucindu-se și înt orcându-se, ca și cum ar
căuta o ieșire din situația asta. Nu mă aștept să m ă ierte și nici măcar nu o
merit. Dar mâinile sale le cuprind pe ale mele, țin ându-se de ultima
persoană care a rămas de partea sa.
Încet, începe să fredoneze. Recunosc melodia ca fii nd acel cântec trist în
timpul căruia ne-am sărutat într-o încăpere scăldat ă în lumina lunii.
Deasupra, în nori, bubuie tunetele, amenințând să i zbucnească. Picăturile
de ploaie bat ritmic în bolta de deasupra noastră, care se zguduie și face ca
ploaia să sfârâie. Însă apa curge necontenit. Până și cerul plânge pentru
pierderea noastră.
La marginea lojii sale, Maven ne privește lung. Scu tul strălucitor îi
deformează chipul, făcându-l să arate ca monstrul c are este de fapt. Apa îi
șiroiește pe nas, dar el nu bagă de seamă. Elara îi șoptește ceva la ureche și
el tresare, adus înapoi la realitate.
— La revedere, fetițo cu fulgerele!
Când Maven ridică mâna, am impresia că tremură.
Ca o fetiță ce sunt, închid ochii strâns, așteptând u-mă să simt durerea
năucitoare a o sută de gloanțe care mă sfâșie. Gând urile mi se întorc la zilele
de mult trecute. La Kilorn, la părinții mei, la fra ții mei, la sora mea. Oare am
să-i revăd curând ? Inima îmi spune că da. Ei mă așteaptă, undeva, cu mva. Și,
așa cum am procedat în acea zi în Grădina Spiralată , când am crezut că eu
cad pradă morții, simt acceptarea rece. Voi muri. Simt cum viața mă
părăsește, dar nu mă opun.
Furtuna de deasupra noastră explodează cu un răpăit asurzitor de tunete,
atât de puternice, încât clatină aerul. Pământul tr epidează sub picioarele
mele și, chiar și în dosul pleoapelor închise, văd o fulgerare orbitoare de

311
lumină. Purpurie și alb ă, și put ernică, cel mai puternic lucru pe care l -am
văzut vreodată. Mă întreb ce se va întâmpla dacă mă va lovi. Voi muri sau voi
supraviețui? Mă va făuri sub forma unei săbii, pent ru a mă transforma în
ceva teribil, tăios și nou?
Nu aflu asta deocamdată.
Cal mă înșfacă de umeri, ferindu-ne pe amândoi din calea unui fulger
imens care despică cerul. Acesta sparge scutul, tri mițând cioburi purpurii
peste noi asemenea unei ninsori. Sfârâie din nou pe pielea mea; e o senzație
încântătoare, un puls înviorător de putere ce mă ad uce înapoi la viață.
Pretutindeni în jurul nostru, oamenii înarmați se f ac mici, se feresc sau o
iau la goană, încercând să scape de furtuna străluc itoare. Cal încearcă să mă
tragă, dar eu cu greu mai conștientizez prezența lu i. În schimb, puterile mi
se zbuciumă odată cu furtuna, simțind-o cum se agit ă deasupra mea.
Furtuna e a mea.
Un alt fulger se iscă, lovind nisipul, iar agenții de securitate se împrăștie,
fugind spre porți. Însă santinelele și soldații nu sunt la fel de ușor de speriat
și își vin imediat în fire. Deși Cal mă trage înapo i, încercând să ne salveze pe
amândoi, ei continuă să ne urmărească și nu există nicio scăpare.
Deși furtuna îmi oferă o stare de bine, mă și secăt uiește, luându-mi toată
energia. Să controlez o furtună cu descărcări elect rice este totuși prea mult.
Mi se înmoaie genunchii și inima îmi bate ca o tobă , atât de iute, încât mă
gândesc că s-ar putea să-mi sară din piept. Încă un fulger, încă unul. Am
putea avea o șansă.
Când mă poticnesc, ajungând cu călcâiele pe margine a prăpastiei goale
care conținea arma de apă a lui Osanos, știu că s-a terminat. Nu mai avem
unde fugi.
Cal mă ține strâns, trăgându-mă înapoi de pe margin e, ca nu cumva să
cad. Acolo, jos, nu e decât întunericul și ecoul ap ei care se zbate în adâncuri.
Doar țevi, instalații și un spațiu obscur. Și, deas upra noastră, șirurile de
soldați pregătiți și brutali. Ei țintesc mecanic, r idicându-și armele la unison.
Scutul este spart, furtuna trage să moară, iar noi am pierdut. Maven
adulmecă înfrângerea mea și rânjește din lojă, cu b uzele desfăcute într-un
zâmbet groaznic. Chiar și de la o asemenea distanță , văd punctele sclipitoare
ale coroanei lui. Apa de ploaie îi curge în ochi, d ar el nu clipește. Nu vrea să
rateze moartea mea.
Armele se ridică, iar de data asta soldații nu vor mai aștepta ordinul lui
Maven.

312
Împu șc ăturile bubuie asemenea furtunii mele, răsunând în arena pustie.
Dar nu simt nimic. Când prima linie de trăgători ca de, cu piepturile
străpunse de gloanțe, eu nu mai înțeleg nimic.
Clipesc, privindu-mi picioarele, doar pentru a vede a o linie de arme
bizare ițindu-se peste marginea prăpastiei. Fiecare țeavă de armă fumegă și
tresaltă, trăgând fără oprire, secerându-i pe toți soldații din fața noastră.
Înainte să înțeleg ce se petrece, cineva mă apucă d e cămașă și mă trage în
întunericul absolut. Aterizăm în adâncurile apei, î nsă brațele nu-mi dau
drumul nicio clipă.
Apa mă duce jos, acolo unde nu se mai vede nimic.

313
EPILOG
Abisul întunecat al somnului se retrage, făcând iar ăși loc vieții. Trupul
meu se leagănă, iar eu detectez pe undeva un motor. Metalul scrâșnește pe
metal, prinzând viteză într-un zgomot pe care îl re cunosc vag. Trenul
subteran.
Scaunul de sub obrazul meu e ciudat de moale, dar ș i tare.
Îmi dau seama că nu e piele, material textil sau be ton, ci un trup cald, care
se mișcă sub mine, așezându-se mai bine în timp ce eu mă foiesc și deschid
ochii. Ceea ce văd e suficient ca să mă facă să cre d că încă visez.
Cal stă așezat în cealaltă parte a trenului, țeapăn și încordat, cu pumnii
strânși în poală. Privește lung înainte, la persoan a care mă ține în brațe, iar
în ochii săi există văpaia aceea pe care o cunosc a tât de bine. Trenul îl
fascinează și văd cum mijește ochii din când în cân d, aruncând priviri scurte
ferestrelor și liniilor. Își dorește tare mult să s tudieze mijlocul de transport,
dar persoana de lângă el îl împiedică să facă vreo mișcare.
Farley.
Revoluționara, plină de cicatrice și nervi, stă în picioare, deasupra lui. A
reușit să supraviețuiască măcelului de sub Scuar. D au să zâmbesc, s-o strig,
dar sunt sleită de puteri, așa că rămân nemișcată. Îmi amintesc furtuna,
bătălia din arenă și ororile care i-au precedat. Maven. Când mă gândesc la
numele lui simt o strângere de inimă, un amestec de supărare și de rușine.
Oricine poate trăda pe oricine.
Farley are pistolul petrecut peste piept, pregătită să tragă în Cal. Mai sunt
și alții asemenea ei, care îl păzesc încordați. Sun t frânți, răniți și foarte
puțini, dar arată la fel de amenințători. Nu-l scap ă din ochi pe Cal, prințul
căzut, urmărindu-l așa cum o pisică urmărește un șo arece. Și atunci văd că
încheieturile mâinilor îi sunt legate, încătușate î n fierul pe care l-ar putea
topi cu ușurință. Dar n-o face. Stă pur și simplu a șezat în tăcere, așteptând
ceva.
Când îmi simte privirea, își întoarce ochii spre mi ne. E din nou plin de
viață.
— Mare, murmură el, și o parte din furie i se risip ește.
O parte.
Când încerc să mă ridic în șezut, capul mi se învâr tește, dar o mână
mângâietoare mă împinge la loc.
— Stai lini știt ă, mă înde amnă o voce pe care o recunosc vag.

314
— Kilorn, mormăi eu.
— Sunt aici.
Spre tulburarea mea, fostul pescar își face loc pri ntre membrii Gărzii din
spatele lui Farley. Acum are și el cicatrice și ban daje murdare pe braț, dar e
mândru. Și e în viață. Simplul fapt că îl văd îmi dă un oarecare sentimen t de
ușurare.
Dar dacă Kilorn stă acolo, împreună cu restul Gărzi i, atunci…
Îmi răsucesc gatul, pentru a mă uita la persoana ca re se află deasupra
mea.
— Cine…?
Chipul îmi este familiar, un chip pe care îl cunosc prea bine. Dacă n-aș fi
fost deja întinsă, cu siguranță aș fi căzut. Șocul e prea puternic pentru mine.
— Sunt moartă? Noi doi am murit?
A venit să mă ia. Am murit în arenă. Asta a fost o halucinație, un vis, o
dorință, un ultim gând înainte de a muri. Suntem cu toții morți.
Însă fratele meu clatină încet din cap, uitându-se lung la mine, cu ochii lui
familiari de culoarea mierii. Shade a fost mereu ce l chipeș, iar moartea n-a
schimbat asta.
— Mare, n-ai murit, spune el, cu glasul la fel de d ulce cum mi-l amintesc.
Și nici eu.
— Cum? este tot ceea ce reușesc să întreb, ridicând u-mă în capul oaselor
pentru a-mi examina fratele pe de-a-ntregul.
Arată la fel cum mi-l amintesc, fără obișnuitele ci catrice ale unui soldat.
Chiar și părul lui șaten i-a crescut, dând uitării tunsoarea militară. Îmi trec
degetele prin el, pentru a mă convinge că e adevăra t.
Dar el nu e același. Așa cum nici tu nu ești aceeaș i.
— Mutația, îi spun, lăsându-mi palma să-i atingă ușor brațul. Te-au
omorât pentru asta.
Ochii lui par să danseze.
— Au încercat.
Nu clipesc, timpul stă în loc, dar el s-a mișcat cu o viteză amețitoare, care
o depășește și pe cea a unui agil. Acum stă vizavi de mine, lângă Cal, care e în
continuare încătușat. E ca și cum s-ar deplasa prin spațiu, sărind dintr-un loc
în altul într-o clipită.
— Și n-au reușit, încheie el din noul loc în care s e află.
Zâmbește larg, plăcut amuzat de felul în care mă ho lbez la el, și rămân cu
gura căscată.
— Au spus că m-au omorât, i-au spus căpitanului că am murit și că trupul
mi-a ars.

315
Încă o frac țiune de secund ă și din nou e așezat lâng ă mine, apărând de
nicăieri. Teleportându-se.
— Însă n-au fost suficient de iuți. Niciunul nu e.
Încerc să aprob din cap, încerc să-i înțeleg abilit atea, simpla lui existență ,
dar nu pot să pricep mai mult de cercul brațelor sa le în jurul meu. Shade. În
viață și la fel ca mine.
— Ce se întâmplă cu ceilalți? Mama, tata…
Dar Shade mă liniștește cu un zâmbet.
— Sunt teferi și așteaptă, îmi răspunde el.
Vocea i se frânge nițel, fiind copleșit de emoții.
— Îi vom vedea curând.
Numai gândul îmi face inima să crească de bucurie, însă, la fel ca fericirea
mea, la fel ca toată bucuria și speranța mea, nu ți ne mult. Privirea îmi cade
pe membrii Gărzii înarmați până-n dinți, pe cicatri cele lui Kilorn, pe chipul
încordat al lui Farley și pe mâinile încătușate ale lui Cal. Cal, care a suferit
atât de mult, evadând dintr-o închisoare pentru a i ntra în alta.
— Dă-i drumul!
Îi datorez viața, mai mult decât propria-mi viață. Îmi doresc ca măcar aici
să îi pot oferi puțină alinare. Dar nimeni nu se mi șcă la auzul cuvintelor
mele, nici măcar Cal.
Spre surprinderea mea, el îmi răspunde înaintea lui Farley.
— Nu o vor face. Și nici nu ar trebui s-o facă. De fapt, probabil că tu ar
trebui să mă legi la ochi, dacă vrei să fii meticul oasă cu adevărat.
Cu toate că este deprimat, alungat din propria lui viață, Cal nu poate
schimba ceea ce este. Soldatul se află în continuar e înlăuntrul său.
— Cal, taci din gură! Nu mai ești un pericol pentru nimeni!
Sfidător, Cal își înclină capul într-o parte, arătâ nd spre trenul plin de
rebeli înarmați.
— Ei par să fie de altă părere.
— Nu pentru noi, vreau să spun, adaug eu, făcându-m ă mică în scaunul
meu. El m-a salvat acolo, chiar și după ceea ce am făcut. Și după ceea ce ți-a
făcut Maven…
— Nu-i rosti numele!
Mârâitul lui este înspăimântător și îmi dă fiori pe șira spinării, iar Farley
strânge mai bine pistolul.
Cuvintele îi ies printre dinții încleștați.
— Indiferent de ceea ce a făcut pentru tine, prințu l nu este de partea
noastră. Și n-am să pun în primejdie viețile celor care au mai rămas, doar de
dragul micii tale idile.

316
Idilă. Cuvântul ne face să tresărim. Între noi nu mai există a șa ceva. Nu
după ceea ce ne-am făcut unul altuia și după lucrur ile prin care am trecut.
Indiferent de cât de mult ne-am dori asta.
— Vom continua să luptăm, Mare, dar argintiii ne-au m ai trădat și altă
dată. Nu vom mai avea încredere în ei.
Vorbele lui Kilorn sunt mai blânde, un balsam care să mă ajute să înțeleg.
Dar ochii îi scapără în direcția lui Cal. Evident, își amintește tortura din
celule și priveliștea îngrozitoare a sângelui înghe țat.
— S-ar putea să fie un prizonier valoros.
Ei nu-l cunosc pe Cal așa cum îl cunosc eu. Ei nu ș tiu că el i-ar putea
distruge pe toți și că, dacă ar vrea cu adevărat, a r putea să scape într-o
fracțiune de secundă. Așadar, de ce stă? Când îmi î ntâlnește privirea, cumva,
fără să vorbească, îmi răspunde. Durerea pe care o emană este suficientă
pentru a-mi frânge inima. E obosit. E terminat. Și nu mai vrea să lupte.
Există o parte din mine care, la fel ca el, nu mai vrea. O parte din mine
dorește să mă pot supune lanțurilor, captivității ș i liniștii. Dar am trăit deja
această viață, în noroi, în întuneric, într-o celul ă, într-o rochie de mătase. Nu
mă voi mai supune niciodată. Nu voi înceta niciodat ă să lupt.
Nici Kilorn. Și nici Farley. Noi nu vom înceta nici odată.
— Cei ca noi…
Vocea îmi tremură, dar nu m-am simțit niciodată atâ t de puternică.
— Cei ca mine și ca Shade.
Farley încuviințează și bate cu palma peste buzunar .
— Încă mai am lista. Cunosc numele.
— La fel și Maven, îi răspund pe un ton neutru.
Cal tresare la auzul numelui.
— El o să folosească baza de sânge, ca să le ia urm a și să-i prindă.
Deși trenul se clatină și vibrează în timp ce coteș te pe șinele întunecate,
mă forțez să mă ridic în picioare. Shade încearcă s ă mă ajute să-mi mențin
echilibrul, dar îi dau mâna la o parte. Trebuie să stau pe picioarele mele.
— Nu trebuie să-i găsească înaintea noastră.
Ridic bărbia și simt cum energia trenului mă electr izează.
— Nu trebuie.
Când Kilorn vine spre mine, cu chipul ferm și hotăr ât, vânătăile,
cicatricele și bandajele lui par să pălească. Cred că văd zorii în ochii lui.
— N-o să-l lăsăm.
Mă cuprinde o căldură bizară, o căldură ca a soarel ui, cu toate că suntem
în subteran. Căldura îmi este la fel de familiară c a fulgerele și încearcă să mă
învăluie într-o îmbrățișare de care nu ne putem buc ura. Deși l-au numit pe

317
Cal du șmanul meu, deși se tem de el, îi permit c ăldurii lui să -mi mângâie
pielea și ochilor lui să-i pătrundă pe-ai mei.
Revăd toate amintirile noastre, fiecare secundă pe care am petrecut-o
împreună. Însă, acum, prietenia noastră a dispărut, înlocuită de singurul
lucru pe care încă îl avem în comun.
Ura noastră față de Maven.
Nu e nevoie să fiu un șoptitor pentru a ști că împă rtășim același gând.
Am să-l ucid.

318
MUL ȚUMIRI
Voi face acest lucru în mod cronologic, pentru a în cerca să includ pe toată
lumea, întrucât datorez mulțumiri unui număr mare d e oameni. În primul și-
n primul rând, părinților mei, care m-au susținut c u toată ființa lor și care m-
au încurajat să fac totul cum voiam. Ei rămân cei m ai importanți dascăli ai
mei și le sunt recunoscătoare pentru fiecare dar, î n special pentru că m-au
lăsat să urmăresc Jurassic Park la vârsta de trei ani. Fratelui meu, Andrew,
care a fost alături de mine la toate jocurile și gl umele și a făcut ca lumile
mele fantastice să fie mult mai mari și mai luminoa se. Bunicilor mei –
George și Barbara, Mary și Frank –, care mi-au ofer it și continuă să-mi ofere
mai multă iubire și mai multe amintiri decât pot în țelege eu. Prea mulți
unchi, mătuși și verișori pentru a fi numiți, ca să nu mai vorbesc de prietenii
și de vecinii care m-au tolerat când am alergat pri n viețile și curțile lor.
Natalie, Lauren, Teressa, Kim, Katrina și Sam, care au fost alături de mine în
perioada dificililor ani ai adolescenței și a discu tabilelor alegeri
vestimentare. Desigur, tuturor profesorilor de engl eză și studii socio-umane
pe care i-am avut vreodată, care mi-au spus în repe tate rânduri să încetez să
le mai scriu romane în loc de eseuri. Și trebuie să le mulțumesc și celor care
m-au influențat dincolo de imaginație, chiar dacă e i nu mă cunosc. Steven
Spielberg, George Lucas, Peter Jackson, J.R.R. Tolk ien, J.K. Rowling, C.S.
Lewis. Am copilărit într-un oraș mic, dar, datorită acestor oameni, nu am
simțit niciodată asta.
The University of Southern California și incomparab ila lor School of
Cinematic Arts mi-au permis cumva să mă furișez aco lo și mi-au schimbat
complet cursul vieții. Profesorii mei de scenaristi că, de la primul până la
ultimul, m-au ajutat să devin scriitoarea care sunt acum și m-au învățat
fiecare truc pe care îl știu. Nu doar că am început să cred că această dorință
nestăvilită de a povesti era o îndeletnicire viabil ă, dar am și început să devin
cine voiam să fiu. Însuși programul de scenaristică este motivul pentru care
am primit șansa de a fi scriitoare profesionistă și nu le pot mulțumi
îndeajuns. Am fost suficient de norocoasă să-mi fac niște prieteni minunați,
unii care mi-au devenit de suflet, la SC – Nicole, Kathryn, Shayna, Jen L., Erin,
Angelia, Bayan, Morgan, Jen R., Tori, băieții Chez, Traddies etc. – care m-au
făcut să fiu mai bună (și, uneori, mai rea).
După facultate, am avut de înfruntat înfiorătoarea perspectivă a unei
cariere imposibile. Din fericire, am avut compania Benderspink în spate, în
special pe primul meu manager, Christopher Cosmos, care m-a încurajat să
scriu Regina ro șie. Când am terminat prima schi ță a romanului, el a trimis -o

319
la New Leaf Literary și m -a pus pe un drum care mi -a schimbat via ța. M -am
întâlnit cu cei mai buni oameni din domeniul editor ial: Pouya Shahbazian,
care continuă să ne călăuzească pe RR și pe mine prin apele industriei de
divertisment; Kathleen Ortiz, pașaportul meu către întreaga lume și motivul
pentru care RR continuă să călătorească pe tot globul; Jo Volpe, căpitanul
nostru neînfricat și o prietenă minunată; Danielle Barthel, Jaida Temperly,
Jess Dallow și Jackie Lindert, care îmi tolerează c erințele bizare și sunt
complet indispensabili; Dave Caccavo, un fan înfoca t al lui George
Washington și al fotbalului american, despre care m i s-a spus că se descurcă
cu numerele; și îmi pare rău, oameni buni, dar am l ăsat-o la sfârșit pe cea
mai bună: Suzie Townsend continuă să fie steaua mea polară din domeniul
literaturii. Regina roșie e acum o carte adevărată datorită multor oameni,
dar în special datorită ei. Ea e împingerea, trager ea și palma peste cap de
care voi avea mereu nevoie.
Când Suzie m-a sunat să-mi spună că aveam o ofertă pentru RR, i-am zis
că eram la volan și că exista posibilitatea să intr u într-un copac. Nu am
suferit niciun accident, dar am acceptat preempțiun ea lui Kari Sutherland și
a editurii Harperteen. Fiind primul meu redactor, K ari m-a ținut de mână pe
durata călătoriei în imensa lume editorială și mi-a transformat manuscrisul
într-un roman. Nu pot exprima în cuvinte recunoștin ța mea infinită față de
ea, de Alice Jerman și de întreaga echipă Harper: l iderul nostru neînfricat și
redactorul-șef Kate Jackson; Jen Klonsky, o persoan ă iscusită în alegerea
aperitivelor și un fantastic director editorial; ed itorii de producție Alexandra
Alexo și Melinda Weigel; tehnoredactorul Stephanie Evans, care îmi atacă
virgulele ca nimeni altcineva; managerul de producț ie Lillian Sun; vrăjitorii
într-ale designului Sarah Kaufman, Alison Klapthor și Barb Fitzsimmons,
împreună cu artistul copertei Michael Frost, au cre at o carte cu adevărat
frumoasă; echipa de marketing formată din Christina Colangelo și Elizabeth
Ward, care a pus RR pe hartă; Emily Butler, Kara Brammer și Madison
Killen, pentru că m-au făcut acceptabilă și liniști tă în fața camerei de filmat
și a aparatului foto; incomparabilelor Gina Rizzo ș i Sandee Roston, echipa de
publicitate, care a muncit din răsputeri pentru a r ăspândi vestea; Ashton
Quinn, pentru vânzări și sprijin; echipei Epic Read s, Margot și Aubry, care și-
a croit drum spre inima mea rece; Elizabeth Lynch ( pin), una dintre cele mai
muncitoare persoane pe care le știu; și vesela Kris ten Pettit, care conduce cu
neînfricare RR și restul seriei în călătoria lor.
Nu voi spune că e nevoie de un întreg sat, deoarece aș exagera (dar, pe
bune, e nevoie de un întreg sat). Restul mulțumiril or mele se îndreaptă către
echipa mea de divertisment – tuturor combatanților de la Benderspink: cei

320
doi Jake, J C, Daniel, contrariantul David și stagiarii , care sunt prea mul ți
pentru a le mulțumi. Avocatului meu, Steve Younger, cunoscut și ca tatăl
meu de pe Coasa de Vest. Sara Scott și Gennifer Hut chison, prințesele
războinice care să sperăm că vor aduce RR pe marele ecran. Și apoi urmează
oamenii pe care nu i-am întâlnit niciodată în viața reală, care mă contactează
zilnic pe Twitter, e-mail sau Messenger. Lumea edit orială și divertismentul
sunt foarte active pe rețelele de socializare și am cunoscut mulți oameni
care m-au inspirat, m-au încurajat și m-au primit c u brațele deschise în
sufletele lor. Fiecare autor, blogger, scriitor și fan e valoros și vă mulțumesc
tuturor pentru sprijinul și cuvintele oferite. În s pecial Emmei Theriault,
geamăna, cititoarea, criticul și prietena mea canad iană.
Sunt scriitoare, ceea ce înseamnă că în cea mai mar e parte a timpului
muncesc singură, dar nu mă simt niciodată așa. Le m ulțumesc din toată
inima tuturor celor care sunt alături de mine și ac ceptă ciudățenia mea –
Culver, Morgan și în special Jen, telepaticul Bayan , misteriosul Erin și
#Angela, care nu mă judecă niciodată (cu voce tare) . Și pilonii stilului meu
de viață, care mă fac să merg înainte – Jackson Mar ket, barista căreia nu-i
pasă niciodată de hainele mele de boschetară, Targe t, peisajele de toamnă,
Pottery Barn, librăriile, pantalonii de yoga, trico urile largi, The National
Park System, The Patriots (atât echipa de fotbal, c ât și părinții fondatori),
George R.R. Martin și Wikipedia. De asemenea, trebu ie să mulțumesc
statului Montana, unde am scris al doilea capitol ș i am luat decizia să
continui această aventură.
Vă cer scuze că sunt atât de exuberantă, însă mai a m puțin și am terminat.
Doresc să-i mulțumesc încă o dată lui Morgan, priet ena mea cea mai bună și
șutul în fund de care am nevoie și pe care nu mi-l doresc niciodată. Am să
continui să las lumina aprinsă pe hol. Și, din nou, părinților mei, Heather și
Louis. Ei m-au lăsat să mă mut acasă și să îmi văd de scris, ceea ce e absurd.
Ei m-au ajutat să merg la o universitate extraordin ară, dar extrem de
scumpă și de departe, ceea ce e absurd. Ei au trans format fata ciudată într-o
chestie care seamănă cât de cât cu un om funcțional , ceea ce e absurd. Și ei
continuă să mă susțină, să mă iubească, să facă sac rificii pentru mine și să-
mi dea peste nas, de obicei în același timp. Ei m-a u ajutat să ajung unde sunt
și au făcut posibilă această carte, acest viitor și această viață. Ceea ce e
absurd.

virtual -project.eu

321