Sãptãmânal teologic, bisericesc și de atitudine al Episcopiei Argeșului și Muscelului [622428]

C
M
Y
K
Sãptãmânal teologic, bisericesc și de atitudine al Episcopiei Argeșului și Muscelului
wwwwwwwwwwww….eeeeppppaaaarrrrhhhhiiiiaaaaaaaarrrrggggeeeessssuuuulllluuuuiiii….rrrroooo////aaaarrrrggggeeeessssuuuulllloooorrrrttttooooddddooooxxxxwwwweeeebbbbssssiiiitttteeee((9955,,33 FFMM)) AAssccuullttaațții
RRaaddiioo TTrriinniittaass RRaaddiioo TTrriinniittaass zAnul VI znr. 335 z1188 – 2244 ooccttoommbbrriiee 22000077z8 pagini zpreț: 1,6 RON
Numele lui Alexandru Mironescu este puțin sau
deloc cunoscut publicului larg. Nãscut la
Tecuci în anul 1903, dupã studiile efectuate în țarã,Alexandru Mironescu își susține doctoratul la Paris șise întoarce în 1930 în România, devenind profesoruniversitar de chimie organicã. Om de științã, așadar,dar și scriitor, prefațat de Panait Istrate și remarcat deG. Cãlinescu în bine cunoscuta sa Istorie a
literaturii …
Când spui om de științã , te gândești aproape
automat la o persoanã plinã de certitudini,
formatã în duhul pozitivismului — duh al secolelor alXIX-lea și al XX-lea — adicã al convingerii cã deținecheile cunoașterii. Pentru un astfel de om, totul sereduce la materie, la existența terestrã și la niște„legi“ abstracte care ne conduc viața în felul analogîn care agenții de circulație, cu ajutorul radarelor,dirijeazã traficul. Atitudinea aceasta, suficientã șimecanicistã, este astãzi depãșitã în științã, însã ea aguvernat omenirea timp de peste o sutã cincizeci deani. Din ea au izvorât atât materialismul dialectic, câtși ateismul prigonitor, în țãrile comuniste, respectiv,ruperea de Dumnezeu și de Bisericã, în Occident,adicã acolo unde s-a și zãmislit stearpa perspectivãontologicã, ale cãrei rãdãcini coboarã pânã laRenaștere și trec prin Protestantism și Iluminism.
Asocoti însã cã om de științã și liber-cugetãtor
(eufemism pentru ateu) sunt noțiuni sinonime
este profund eronat. Newton era un credinciosîmbisericit, iar Einstein a declarat cã teoriile saleștiințifice nu pun cu nimic sub semnul întrebãriiexistența lui Dumnezeu. Corelarea științei cunecredința este proprie pozitivismului. Deși s-aformat în aceastã zodie neprielnicã spiritului,Alexandru Mironescu a fost un credincios autentic,un trãitor ortodox și a devenit un mãrturisitor. El avorbit, de altfel, într-o carte din 1945, despre Limitele
cunoașterii științifice , dupã ce, în 1938, tipãrise o
lucrare, intitulatã Spiritul științific. Dar Alexandru
Mironescu nu ar fi ajuns un trãitor și un gânditor
creștin, așa cum ni-l înfãțișeazã manuscrisele rãmaseîn urma lui și reeditate abia în ultima vreme, dacã nuar fi frecventat, între 1945-1958, „Rugul aprins“ de laMãnãstirea Antim din București.
Rugul aprins a fost un centru de comuniune
creștin-ortodoxã, care a marcat benefic
Biserica noastrã în perioada postbelicã. A fost loculîn care s-au întâlnit, în practica rugãciunii și a trãirii,
cele douã elemente constitutive ale Bisericii: mirenii
și clericii . Laicii de la „Rugul aprins“ erau
intelectuali dornici sã afle adevãrata cale a
Adevãrului și a Vieții. Între ei s-au prenumãrat poețiiVasile Voiculescu și Ion Barbu, prozatorul Ion MarinSadoveanu, arhitectul Constantin Joja. Au venit înatingere cu acest mediu duhovnicesc tinerii — peatunci — Virgil Cândea și Alexandru Duțu, care auurmat într-ascuns Institutul Teologic și alți oamenimai puțin cunoscuți. Sufletul sau organizatorul„Rugului aprins“ a fost pãrintele Benedict Ghiuș, darl-au frecventat, de asemeni, pãrintele Sofian Boghiu,pãrintele Dumitru Stãniloae, ca și cãlugãrii PetroniuTãnase și Roman Braga, ultimul furnizând recent șicea mai substanțialã relație despre acest cerc de
comuniune duhovniceascã fãrã precedent la noi șipoate chiar în lumea ortodoxã. Pentru cã este evidentcã „Rugul aprins“ rãspundea exigențelor,provocãrilor și vicleșugurilor lumii moderne. Dar elera, așa cum cu îndreptãțire aratã pãrintelearhimandrit Roman Braga, și o formã de rezistențã
spiritualã în momentul în care nãvãlea peste
România viforul comunismului. Nu întâmplãtor,pivotul acestei mișcãri duhovnicești — cred cã putemsã o numim astfel — a fost un cãlugãr rus, IoanKulîghin, duhovnicul mitropolitului pribeag Nicolaeal Rostovului.
Mitropolitul refugiat din Rusia Sovieticã amurit în primii ani de dupã rãzboi și își
doarme somnul de veci pe aleea ierarhilor de laCernica. Pe când eram starețul acestei mãnãstiri, i-amîngrijit mormântul aflat în apropiereabisericii-paraclis cu hramul Sfântul Lazãr. IoanKulîghin, însã, duhovnicul care i-a învãțat pe cei dela „Rugul aprins“ rugãciunea autenticã , a fost ridicat
de poliția politicã sovieticã (NKVD) și deportat înSiberia, unde s-a și stins la scurt timp. În anii 1958-1959, Securitatea a arestat pe majoritatea celor cefrecventau cercul de la Mãnãstirea Antim. Atunci auintrat în închisoare, în urma unui proces de proporții,care purta chiar numele de Lotul Rugului aprins,
pãrinții Dumitru Stãniloae, Benedict Ghiuș, RomanBraga, Sofian Boghiu — menționez numai o partedintre ei — și o serie de intelectuali laici, între careprofesorul Alexandru Mironescu, care a primit opedeapsã de douãzeci de ani de închisoare, din care aefectuat cinci. Tot atunci a fost închis și VasileVoiculescu. Procesul acesta, soldat cu condamnãri de20-25 de ani de temnițã, era prefața la noul val depersecuții dezlãnțuit asupra Bisericii și la Decretul410 din 28 octombrie 1959, menit sã ne distrugã
monahismul.
Am recurs la aceastã parantezã, lungã, pentru a
arãta care sunt liniile de forțã ale personalitãții
profesorului Alexandru Mironescu. Cum spuneam,paginile sale de meditații și reflecții creștine au apãrut— parțial — abia în anii din urmã. M-am gândit sãextrag doar pasaje dintr-un tulburãtor eseu, intitulat„Sine intermissione orate”, redactat în anul 1970,așadar, cu trei ani înaintea morții. Dupã cinci ani derecluziune, într-o vreme în care comunismul seașezase temeinic și pãrea de neclintit în țãrile dinRãsãritul Europei, Alexandru Mironescu îșimãrturisea liniștit și ferm nestrãmutata credințã înDumnezeu: „Afirm, așadar, din punctul acesta alvieții mele, care n-a fost deloc de huzur și nici mãcarcomodã, cã Dumnezeu — inomabilul, Cel denenumit, dar partenerul nostru prin Iisus Hristos, FiulSãu — este temeiul, stânca întregii noastre existențe.La acest nivel, controversa, semnul de întrebare,dialogul dubitativ, înarmat cu zorzoanele alambiculuisau ale oricãrui rafinament sunt astãzi pentru minefastidioase, penibile, ridicole și, în sfârsit, completneinteresante… Nu-L mai apãr de mult pe
Dumnezeu, ci Îl afirm. Îl mãrturisesc în mãsura în
care Îl cunosc în mine; și de mult nu mã maiscandalizeazã cei care Îl tãgãduiesc sau Îlnesocotesc“ ( Cf. Al. Mironescu, Calea inimii,
București, 1998, p. 228).
Pentru a ajunge însã la Dumnezeu, esteimperioasã rugãciunea, aratã ferm convins
Alexandru Mironescu; titlul eseului sãu, așa cum amvãzut, nu este decât versiunea latineascã a celebruluiîndemn paulin: Rugați-vã neîncetat! În acest text-
mãrturisire, care se cuvine citit în întregime și vãîndemn sã-l descoperiți, impresionant prinadevãrurile sale, copleșitoare este convingerea cãrugãciunea este solidarã cu Lumea și cu existențanoastrã: „Rugãciunea — ca și Viața — este precarã șinecontenit amenințatã cu instabilitatea, cãci nu sepãstreazã chiar de la sine un echilibru, o unitatespiritual-naturalã. Dar ar fi o mare eroare sã credemcã aceastã coloanã vertebralã a Lumii, care esteRugãciunea, este numai închipuire sau cã ea a fostexterminatã. Cum soarele și ploaia nu înceteazã sã
fie, tot astfel și rugãciunea esteîn viața lumii, în viața
noastrã sine intermissione (neîncetat, n.n.). De fapt,
problema este de participare , de participare la
binefacerile soarelui și ale ploii, ca și labinecuvântata revãrsare de har” ( op. cit., p. 241, subl.
aut.).
Asemenea pilde-etalon de trãire creștinã și
credincioșie s-ar cuveni reproduse în
manualele de religie și în cursurile de Teologie.
Episcop al Argeșului și MusceluluiRRuuggããcciiuunneeaa,,
ccoollooaannaa vveerrtteebbrraallãã aa lluummiiii

AArrggeeșșuull OOrrttooddooxx
22Din ardenta dorințã de a se reveni în stranele bisericești la
frumoasa tradiție de odinioarã, într-un mod imperios necesarse cuvine a se aduce în încã via conștiințã a psalților deastãzi, care cu greu își mai pãstreazã demnitatea decolucrãtori la Sfintele Slujbe sãvârșite în Sfânta luiHristos Bisericã, rolul fabulos al cântãrii în curatulduh ortodox de rugãciune prezentat în chip deosebitde mari oratori și maeștri muzicieni din vremuri șiveacuri nu de mult scurse.
Vom încerca pe parcursul prezentului articol, care
nu are pretenția de a se numi studiu, ci doar o relatare,a prezenta colosalul merit pe care strana bisericeascãîl are în slujbele sfintei noastre Biserici și totodatãrolul muzicii universale în activitatea omului de zi cuzi. Cãci ori de câte ori ne hotãrâm sã ne mai îndulcimamãrãciunile în viața aceasta, când ne simțimfrãmântați în sufletele noastre, de diferite nevoi șiocupații, atunci ori cântãm singuri, ori ne ducemundeva, având scopul de a asculta o cântare.
Pentru o mai bunã explicație, ne putem orienta,
precum odinioarã marii maeștrii muzicoși, direct înnatura care ne înconjoarã, luând drept exemplu ofrumoasã zi de primãvarã, când, obosiți și cu sufletulînsetați dupã muzica naturii, nu ne grãbim oare sãieșim la câmp, ca sã auzim ciripitul pãsãrilor șicântecul de-a dreptul fermecãtor al privighetoarei?Totul în naturã este muzicã. Încã din cele mai vechitimpuri, putem afirma fãrã temere de greș cã muzica afost și încã mai este arta care a jucat un rol foarte
important în viața omenirii în general și în viațaBisericii Creștine în mod special. Dintre toate artele,muzica a fost socotitã, din cea mai adâncã antichitate
pânã astãzi, ca artã divinã, aceasta având puterea de atransforma viața sufleteascã a omului spre a-l conducecãtre perfecțiune și cãtre bunul suprem .
Având certitudinea cã starea moralã și gustul estetic al
unui popor se adâncesc profund prin cultivarea muzicalã aacestuia, neconsiderând sositã vremea a ne exprima vreunpunct de vedere personal asupra muzicii, am hotãrât, subforma unui interviu cu trecutul , a readuce în tipar cuvinte
de aur rostite de marii oameni de culturã și totodatã ostenitoriai artei muzicale milenare.
Unul dintre marii oameni de muzicã ai secolului XX,
considerat a fi un protopsalt cu renume în epoca sa șitotodatã un mare orator, deși puține cuvântãri i-au cunoscuttiparul, a fost arhidiaconul profesor George Gibescu.
Cunoscut a fi fost un nume cu rãsunet în oratorie,
pãrintele Gibescu ne-a lãsat, dupã trecerea sa în țara de pesteveac, o bogatã operã cuprinzând cuvântãri la diferite ocazii,dintre acestea mare parte necunoscând lumina tiparului,considerate a fi pierdute.
Nãscut la 15 septembrie 1861, în satul Gibești, județul
Vâlcea, vestitul între arhidiaconii de secol XX, GeorgeGibescu, pe lângã permanenta trãire în curatul duh psaltic derugãciune s-a remarcat prin frumoasele cuvântãri la diferiteleocazii ori sãrbãtori ale societãților clerului român și nunumai (pe atunci cele mai cunoscute fiind „Ajutorul”,„Clerul”, „Frãția” etc.).
A studiat la Seminariile Teologice din Curtea de Argeș
(1873 – 1877) și Central din București (1878-1882), mai
târziu la Facultatea de Teologie din București, la care aobținut licența în 1892, având titlul Preoția ca ierarhie,
tratatã din punct de vedere istoric, dogmatic, canonic șipastoral, lucrare cuprinzând un numãr de 135 de pagini,
fiind totodatã de-o deosebitã profunzime, publicatã în acelașian al absolvirii.
Între anii 1882-1884 a activat ca pedagog la Seminarul
din Curtea de Argeș, diacon la biserica Olteni din București
(1885), la Mitropolie (1886), la Episcopia Râmnicului(1898), concomitent fiind și director al Cancelariei acesteiEpiscopii, (1888 -1893) și profesor de Muzicã bisericeascã laSeminarul Eparhial (1894).
Între anii 1894-1896 și 1905-1917 a activat în postul de
subdirector al Cancelariei Mitropoliei Ungrovlahiei șidirector al Cancelariei Sfântului Sinod (1917–1918). Vremede 35 de ani a fost profesor de religie la diferite licee dinBucurești, începând cu anul 1894 și pânã în 1929 (la Liceulde bãieți , Lolliot , iar din 1912 la ăcoala normalã de fete
Azilul Elena Doamna) , director al Seminarului Nifon (1923 –
1926), arhidiacon (din 1894) și preot la biserica Domnița
Bãlașa (1906-1934). Timp de trei ani îndeplinește și funcția
de eclesiarh la Catedrala Patriarhalã (1924-1927). A adormitîn Domnul în Bucureștii anilor 1942.
Pe lângã cuvântãri la diferite ocazii, a publicat și un
mãnunchi prețios de lucrãri istorice și manualedidactice ( Manual de teologie pastoralã… pentru folosirea
elevilor seminariști și a tuturor preoților , București, 1894
(ed. a.II-a, București, 1899.); Istoria Sfântã a Vechiului și
Noului Testament,… pentru cl. I secundarã , ed. I, București,
1915, Explicarea Evangheliilor… pentru cl. II-a secundarã,
București, 1916, Istoricul Mitropoliei Ungrovlahiei și
mitropoliții Țãrii Românești, București, 1907, Un mare
ierarh din trecutul apropiat al Bisericii noastre: mitropolitulGhenadie Petrescu, 1893-1896, București, 1941; Sfaturi
duhovnicești, București, 1940, apud. pr. prof. univ. dr.
Mircea Pãcurariu, Dicționarul Teologilor Români ,
București, 1996.)
Diacon Codruț SCURTU„INTERVIURI CU TRECUTUL”
MMÃÃRRTTUURRIIIILLEE AARRHHIIDDIIAACCOONNUULLUUII
GGEEOORRGGEE GGIIBBEESSCCUU((II))
(1861-1942)
Omul care recurge la
actul suicidar este un omsingur. Se simte un omsingur. Lipsa acutã asensului vieții sau situațiilefinanciare precare suntprincipalele motive care staula baza actului suicidar.Oameni care în copilãrie șiîn adolescențã au fostchinuiți sau crescuți într-oeducație rigidã, care nu apermis dezvoltarea de sine aacestora, au acumulat foartemulte frustrãri și carențeafective; în acest fel, ei tindsã se manifeste violent,deoarece, dupã cummagistral afirma pãrinteleDumitru Stãniloae, „rãuleste o neputințã violentã”.Cu alte cuvinte, sinucidereaeste expresia unei acuteneputințe, având la bazãpronunțate carențe afective.
Asistãm astãzi la o mãrire
a numãrului cazurilor desuicid la tineri. Mulți„creștini” îi acuzã uitând sã-icompãtimeascã… Suicidulînseamnã neputința de adepãși o situație-limitã, cumar fi spus Jaspers. De fapt,persoana care se sinucide nudorește moartea ca scop însine, ci estompareasuferinței și un mod de„rezolvare” a situației în carese simte închisã. Uniioameni considerã anumitelecturi, cum ar fi Cioran,Nietszche, ca fiind cauzelecare au determinatsinuciderea unor tineri. Darse uitã cã acei tineri sufereauși înainte de a-i citi pe autoriicitați. Lectura lor a fost doar„picãtura care a umplutpaharul”, nu cauzaprimordialã. Dacã nu erau ei,altceva ar fi intervenit și totar fi recurs la sinucidere.Bineînțeles cã orice apologie
a sinuciderii nu este de dorit,fiind profund anticreștinã șiantiumanã. Dar nu se ia înconsiderare faptul cã pãrințiimultor copii, multor tineri,psihologul școlii, profesoriiși în unele cazuri chiarpreotul nu poartã un dialogcu acești adolescenți. Nu secoboarã la nivelul percepțieilor asupra lumii și îieticheteazã ca teribiliști.Este necesar ca pãrinții,profesorii, psihologul,preotul sã încerce un altfelde dialog cu tinerii, pornindchiar de la o înnoire alimbajului în dialogul ca dela om la om cu ei! Ei aunevoie de atenție, de iubire,de o imagine de sine bunã!Dar, dacã orgoliile noastrede oameni care le știu petoate sunt mai presus denevoile lor, de suferința pecare ei o simt, înseamnã cãsuntem cu mult pe lângãidealul creștin al iubirii desemeni. Prãbușireainterioarã, depresia, lipsaiubirii, melancolia, toatesunt nu cauzele, ci efecteleunei lipse de înțelegere șiiubire între oameni. Iaraceste efecte duc, din pãcatenu de puține ori, la ruinapersoanei umane. Bisericanu îngãduie ca sinucigașul(în deplinãtatea facultãțilormintale) sã fie introdus înlãcașul de cult (ca și spațiusacru), nu din rãutate sauintoleranțã, ci din cauzafaptului cã Dumnezeuînseamnã viațã, sens,Înviere, nu moarte.Sinuciderea este o iluzie cuconsecințe ireversibile.
Prof. Bogdan
IONESCU
Considerații
teologice
și psihologice
asupra sinuciderii

AArrggeeșșuull OOrrttooddooxx
33În binecuvântatul ținut al
Argeșului, cu locuri undeProvidența a condus istoria,mãnãstirile voievodale suntnestematele ce îmbogãțesc corolede minuni ale binecuvântateiGrãdini a Maicii Domnului.
Neprețuitele minuni au fost
înfãptuite cu voia lui Dumnezeu, cutrudã, cu rãbdare și credințã decãtre bunii fii ai neamuluiromânesc ce au știut sã lupte custãpâniile întunericului veacuriloracelora.
Printre vâlcele line și
împãdurite, acolo unde fagultãinuiește minunile, undeva, într-ofrumoasã vale, mai dãinuie încãșoaptele de peste veacuri alemarilor noștri conducãtori. Acolofreamãtul tainic al pãdurilorseculare se împletește armonios cudangãtul clopotelor alcãtuind ofrumoasã psalmodie. Aici, înaceastã vale a minunilor, se aflãMânãstirea „Valea” cu hramulSfintei Treimi din comuna Țițești.Pentru a cunoaște mai multedespre acest sfânt locaș de cult, amstat de vorbã cu starețulmãnãstirii, pãrintele Daniil Nițã.
Prea cuvioase pãrinte, v-am ruga sã ne
creionați un scurt istoric al sfintei mãnãstiri.
Începuturile Mânãstirii se pierd în negura
veacurilor ce au trecut. Descoperirilearheologice, efectuate în perioada 20 octombrie- 2 noiembrie 1969, au stabilit faptul cã actualabisericã a Sfintei Mânãstiri este construitã pelocul unei foste biserici, mai mici, ce a avuttemelia din zid de bolovani și construcția delemn. Mãrturie a acestei strãvechi zidiri estemormântul jupâniței Vișa. Piatra funerarãatribuie decesului jupâniței în anul 1525.Ctitorul cel mai important este Radu PaisieVoievod (1535-1545), fiul lui Radu cel Mare.Tabloul votiv în care el apare poate fi vãzut șiastãzi în partea vesticã a pronaosului. Deasemenea, el este menționat și în pisaniarepictatã la mijlocul secolului al XIX-lea, ce seregãsește în naosul bisericii. Altarul și naosulbisericii ctitorite de Radu Paisie vor fi pictate în1548, în vremea lui Mircea Ciobanul.Pronaosul a rãmas nepictat avândfuncționalitate de tindã. La 8 mai 1623 locașula fost închinat Mânãstirii „Sfântul Mihail” dinEparhia Poganiani din Rumelia, Grecia.Aceastã închinare îi va atrage, mai târziu,decãderea. În 1746, Egumenul Damaschindispune pictarea tindei. Tot în acest an sezugrãvește și restul bisericii prin ostenealafostului egumen Partenie, dupã cum este scrisîn pisania mare din naos. Egumenul Partenieconduce o delegație la Moscova pentru acumpãra mobilier și icoane împãrãtești. Totprin ostenelile Egumenului Partenie, în 1796,bisericii i se adaugã pridvorul cu scop didactic.În anul 1846 se intervine iar asupra aspectuluibisericii, așa dupã cum aflãm din ultima parte apisaniei din naos. Astfel, în timpul luiGheorghe Dimitrie Bibescu Voievod și alMitropolitului Neofit, este realizatã turlabisericii, se repicteazã locașul și este schimbatãcatapeteasma. Costurile lucrãrilor au fostsuportate de egumenul
Ioanichie Polidor.
Într-adevãr, se poate
spune cã mãnãstirea acunoscut vremurizbuciumate. Toatedatele de mai sus privesctrecutul îndepãrtat. Cene puteți spune despreultimele transformãri pecare le-a cunoscut șichiar le cunoaște sfântullocaș în ultimaperioadã?
O ultimã reparație a
bisericii a fost realizatã în 1967, prinpurtarea de grijã a prea cucernicilorpãrinți Ioan Popescu din București șiPantelimon Musceleanu din Țițești.Acum se reparã turla degradatã (darnumai în exterior), pãstrându-se picturaoriginalã de la 1846. Construcția actualeibiserici prezintã elemente ce pot firegãsite și la biserica Mânãstirii Dealu delângã Târgoviște. Arhitectural este planulplecat de tipul Vodița și transmis prinbiserica Brãdet, ale cãrei cornișe cu brâulde cãrãmizi așezate pe lat în parteainferioarã, cu o cavetã, apar întocmai și labiserica Mânãstirii Sfânta Treime.
Ce particularitãți au arhitectura și
pictura bisericii?
Biserica are aproximativ 20 de metri
lungime (în afarã de pridvorul care s-aadãugat în urmã), și 5 metri lãrgimemedie în interior. Planul urmeazã
principiile școlii sârbești moștenite din veaculal XIV-lea, naosul în formã de treflã, cu turla încentru și pronaosul pãtrat, boltit cilindric.Pictura bisericii este una de excepție. Bisericaare tinda pictatã în 1797, pronaosul pictat în1746, iar în anumite registre din naos și altar sepot observa cele trei straturi succesive depicturã: primul fiind cel de la 1548 din vremealui Mircea Ciobanul, al doilea de la 1746 dintimpul Egumenilor Damaschin și Partenie, iarcel de-al treilea strat este cel din 1846, întimpul lui Ioanichie Polidor. Podoaba interioarãa bisericii este catapeteasma sculptatã în lemn,lucratã fiind în secolul al XVIII-lea, în timpullui Constantin Mavrocordat. De-a lungulveacurilor, mânãstirea a fost înzestratã cunenumãrate danii din partea multorbinefãcãtori. Se atestã danii de moșii încã dintimpul lui Vlad Vodã Cãlugãrul (1482-1495) șial lui Neagoe Basarab (1512-1521).
Câți viețuitori are azi mãnãstirea?În ziua de azi în mânãstire suntem doi
viețuitori, în afarã de mine slujind șiieromonahul Mina Vieriu, care, cu ajutorul luiDumnezeu, încercãm sã purtãm de grijã celorce ne calcã pragul și nu în ultimul rândmânãstirii ce ne-a fost încredințatã de cãtre PreaSfințitul Pãrinte Calinic, Episcop al Argeșuluiși Muscelului.
De ce ați îmbrãcat haina monahalã și
care a fost drumul viețuirii prea cuvioșieivoastre în acest sens?
Sã știți cã toatã lumea este curioasã sã afle
cum de a ajuns în mãnãstire un cãlugãr sau omaicã, mai ales când îi vãd tineri. Mulți cred cãau venit din cauza decepțiilor, dar vã spun cã nueste așa. De-ar veni cineva din decepție nu arrãbda în mãnãstire, ci la viața monahalã se vinedin dragoste fațã de Dumnezeu și, de aidragoste de Dumnezeu, vei iubi tot ce El acreat. Eu am intrat în aceastã viațã monahalã lavârsta de 20 ani, în anul 1997, având cãlãuzitorpe Prea Cuviosul Pãrinte Modest Ghinea, starețal Mânãstirii Cetãțuia Negru Vodã, care la data
de 30 ianuarie 1998 m-atuns în cinul cãlugãrescprimind numele deDaniil, apoi în același an,pe rând, am fost fãcutdiacon de ziua SfântuluiCalinic de la Cernica, 11aprilie, iar pe data de 24septembrie am fosthirotonit ieromonah. La
recomandarea pãrintelui stareț Modest, în data
de 21 mai 2006 am fost adus și numit stareț alMânãstirii Valea, pe care, cu ajutorul SfinteiTreimi și al bunilor creștini, dorim a o readucela adevãrata ei luminã.
Ce ne puteți spune despre viața liturgicã
de aici, despre programul slujbelor?
În primul rând vã spun cã biserica este
deschisã pentru toți închinãtorii care doresc a ovizita și a se rugã în ea, iar sfintele slujbe se faczilnic, mai puțin Sfânta Liturghie pe care acumo sãvârșim doar miercurea, vinerea, sâmbãta,duminica și în sãrbãtorile mai însemnate. Amdori sã ne rugãm cât mai mult, dar trebuie sã șimuncim.
De ce credeți cã nu mai sunt așa de mulți
tineri care sã se îndrepte spre viațamonahalã?
Simplu, în primul rând sunt prea puținitineri… Poate vã întrebați de ce? Fiindcã, dacã
vã uitați în jurul dumneavoastrã, veți vedea cãacum, în zilele noastre, familiile sunt compusedin trei, patru membri, pãrinți și unul, doi copii,iar pe acești copii pãrinții nu îi vor îndemna sãmeargã pe aceastã cale a monahismului,uitându-se prea lesne cã Mântuitorul Hristosspune: „… oricine a lãsat frați sau surori, sau
tatã, sau mamã, sau femeie, sau copii, saumoșii, sau case, pentru numele Meu, însutitva lua și viațã veșnicã va moșteni ” (Matei 19,
29 – 30). Altã pricinã ar fi cã o bunã parte dintrenoi avem o educație religioasã slãbitã din cauzagrijilor lumești și, fãrã a ajunge regulat labisericã, nu vom cunoaște cuvântul lui Hristoscare se propovãduiește în cadrul sfintelorslujbe: „ Drept aceea zic vouã: nu vã îngrijiți
pentru viața voastrã ce veți mânca și ce vețibea; nici pentru trupul vostru, cu ce vã vețiîmbrãca; au nu este viața mai mult decâthrana și trupul decât îmbrãcãmintea?“(Matei 6, 25 – 26); aceste cuvinte strãbuniinoștri le puneau în practicã pentru cã ei nu seosteneau sã ridice case luxoase, sã aibã zeci dehaine și mâncare de tot soiul pentru a se mândricu ele, ci se mulțumeau cu puținul pe care îlaveau, iar pentru acel puțin aduceau rugãciunelui Dumnezeu zilnic. Oare câți mai fac acestlucru? Nu se rușinau a se ruga de fațã cufamilia, ci o fãceau împreunã, învãțând și copiiilor de la ei frica și dragostea de Dumnezeu pecare noi nu le mai avem așa cum ar trebui…Așa ajungeau la o trãire înaltã, prin simplitate,iar, prin aceastã simplitate, unii dintre copiii lor
alegeau viața monahalã nefiind împiedicați, ciîndemnați sã meargã pe calea ce și-au ales-o.
Frumoase și realiste cuvinte!
Spuneți-ne, de ce este importantãrugãciunea pentru creștini?
Vã rãspund tot cu o întrebare, pe care o
pun tuturor cititorilor acestei publicați șituturor creștinilor, în general: De ce trebuie
sã mâncãm? Dacã omul nu mãnâncã nu cred
cã va avea o viațã lungã, așadar trupului îitrebuie hrana cea de toate zilele, dar sufletuluinu putem ai da o astfel de mâncare, ci pesuflet îl hrãnim rugându-ne și bineînțelesfãcând fapte bune. Dar îl auzim peMântuitorul zicând diavolului în pustie, laispitirea cea întreitã: „ Scris este: Nu numai
cu pâine va trãi omul, ci cu tot cuvântul careiese din gura lui Dumnezeu “ (Matei 4, 4).
Prin rugãciune omul ajunge la desãvârșire,nimeni nu se poate mântui fãrã a se ruga șirugãciunea trebuie fãcutã în permanențã, dinaceastã pricinã Sfinții Pãrinți ne îndeamnã sãfacem o rugãciune neîncetatã, care poate firugãciunea inimii și nu numai. Despreimportanța rugãciunii se pot spune multe, darsper ca toți dreptmãritorii creștini sãgândeascã cã dacã doresc sã ajungã la unnivel superior trebuie urcate niște trepte, iar
aceste trepte nu le putem sãri, nici ocoli, ci cuajutorul rugãciunii le putem parcurge.
Deși toate cele spuse sunt sfaturi și
îndemnuri deosebite, v-am ruga totuși, înîncheiere, sã mai adresați un cuvânt de pusla „inimã” de cãtre cititorii noștri…
Nu suntem prea învãțați sã dãm sfaturi
luminate, dar precum Iisus Hristos ne îndeamnãspunând: Poruncã nouã vã dau: Sã vã iubiți
unii pe alții! Așa cum v-am iubit Eu pe voi, așași voi sã vã iubiți unii pe alții. Întru aceasta vorcunoaște toți cã sunteți ucenicii Mei, de vețiavea iubire unii pentru alții (Ioan 13, 34 – 35),
așa sã încercãm și noi sã împlinim! Deci, acestecuvinte ale Mântuitorului dorim sã le punã lainimã toți cititorii sãptãmânalului „Argeșul
Ortodox”, și nu numai, urând tuturor pace șimântuire!
A consemnat diacon Florin IORDACHE
Interviu cu ieromonahul Daniil Nițã, starețul Mânãstirii „Valea”,
monument istoric din secolul al. XVI-lea
„„LLaa vviiaațțaa mmoonnaahhaallãã ssee vviinnee
nnuummaaii ddiinn ddrraaggoossttee ddee DDuummnneezzeeuu!!””

AArrggeeșșuull OOrrttooddooxx
44„Eu creez viațã artificialã“. Declarația, preluatã din
ediția electronicã a ziarului The Guardian aparține unuicontroversat cercetãtor american, care și-a consacrat omare parte din viațã descifrãrii codului genetic uman.Craig Venter susține cu tãrie cã este „creator“ de
viațã, anunțând cã a creat prima formã artificialã deviațã de pe Pãmânt. Anunțul a fost fãcut în cadrulîntâlnirii științifice a Institutului de la San Diego.Previziunile lui Craig Venter au fãcut înconjurullumii fiind preluate de agenții de presã depretutindeni chiar și de la noi din țarã. Dacã laînceput el s-a concentrat pe descifrarea genomuluiuman, acum șocheazã prin declarații care vãdesctrufie demonicã și lipsã de respect pentru persoanaumanã: ,,Trecem de la citirea codului genetic umanla abilitatea de a-l rescrie. Acest lucru ne dãposibilitatea sã facem lucruri inimaginabile altãdatã“.În aparențã, pare o descoperire epocalã care ar trebuisã așeze pe piedestale înalte geniul omului. Înrealitate, „viața artificialã creatã“ este o secvențãdintr-o bacterie, Mycroplasma, din care cercetãtoriiau extirpat anumite componente. Așa zisulcromozom sintetic a fost transplantat într-o altãbacterie, apãrând în acest fel o ,,nouã formã de viațã“.Celula rezultatã va utiliza însã pentru înmulțirepropriul material genetic, nu cel transplantat. Laprima vedere, descoperirea epocalã nu pare decât osimplã combinare geneticã. Întrebat care ar putea ficonsecințele etice ale unui astfel de demers, el aprecizat cã ceea ce face este o ,,științã bunã“. Deremarcat este însã faptul cã unele dintre reacții suntîncurajatoare pentru omul creat dupã chipul luiDumnezeu, dornic sã ajungã la asemãnare cu El, nula identitate cu divinitatea.
Pat Mooney, director al organizației de Bioeticã din
Canada, avertizeazã cã momentul este un bun prilej pentrusocietate de a dezbate riscurile care le implicã un astfel dedemers. ăi de a analiza modul în care poate fi protejatã de
consecințele unor efecte nefaste, am putea adãuga.Pretențiile lui Venter par însã sã nu se opreascã aici.Tentația cãreia pare cã nu i se poate opune vizeazã„crearea unui nou sistem de valori pentru viațã“. Unspecialist în domeniul biochimiei Dr. Nick Cay, de laUniversitatea din Cambridge, aratã cã pretenția omului dea fi creator de viațã nu poate fi susținutã în realitate. Defapt, aratã el, este ca și cum cineva selecteazã un set depiese, le monteazã pe o caroserie, iar apoi susține cã ainventat mașina. ,,Nu este o descoperire epocalã, ci doarreducționism facil“. Acesta mai aratã cã de fapt Venter și-a însușit munca înaintașilor sãi în cercetarea genomuluiuman, dovedind un egocentrism exacerbat în goana sadupã profit. Iatã cã materialitatea lumii își dovedește încão datã forța în justificarea oricãror pretenții și slãbiciuniumane. ătirile privind descoperirile în domeniul geneticiitrec adesea neobservate, însã astfel de practici, finanțate cufonduri substanțiale de cercuri de oameni ale cãror interesesunt mai mult sau mai puțin transparente, se extind curapiditate și vor afecta mai devreme sau mai târziu viațafiecãruia dintre noi. Aflãm legat de aceasta cã în Timișoaras-a înființat prima bancã de celule stem din țarã, cãpreședintele Bush a aprobat finanțarea cercetãrii pe celulestem, studiile pentru crearea de hibrizi om-animal au fostaprobate, cã un cuplu format din persoane de același sexvor avea proprii copii. În fața unei isterii mondializatelegate de transformãrile radicale pe care le vor produce așazisele descoperiri epocale, capcanele întinse pentru apreamãri pe omul autonom, omul-dumnezeu, creștinuladevãrat știe cã adevãrul, calea și VIAȚA este HRISTOS“(Ioan 14,6).
Prof. Roberto-Cristian VIăAN
BBiioo–ddiilleemmee
,,,,,,,,CCCCrrrreeeeaaaattttoooorrrriiiiiiii ddddeeee iiiilllluuuuzzzziiiiiiii””””
Minuni se întâmplã. Convertiri la
creștinism, izbãviri din pericole vitale,vindecãri miraculoase, oameni care au înviatdin morți. Studierea și contemplarea lorsilește rațiunea sã întrebe. Cu cât este maiiscusitã și adecvatã întrebarea sau problemaridicatã astfel, cu atât rãspunsul este mai laîndemânã sau este conținut de enunț. Primulobstacol este acceptarea minunilor, care cerefie smerenie, fie spirit științific. Apoiîntrebarea: Cum? Dar mai valoroasã decâtea: De ce? În toate aceste trei obstacole, învederea începerii soluționãrii, intervinepersoana, cu deprinderile și credințele ei,oricât se laudã unii cu obiectivare șiimparțialitate. Pentru cã un om nu poate cuadevãrat sã vadã cu ochi creștini o minunedacã nu este creștin, mãcar din acel moment,nici sã primeascã rezultate științifice cudeosebit spirit critic dacã nu este erudit. Esteinteresant de vãzut cum își justificã fiecareactele miraculoase, trãite sau aflate.
Pentru acest scop apare utilã împãrțirea pe
trei nivele a lucrãrii și intervenției luiDumnezeu în lume, Creatorul Atotputernic,Unic în ființã și Întreit în Persoanã.Cunoștința ortodoxã ne învațã cã totUniversul rezistã datoritã Proniei, purtãrii degrijã neîncetate a lui Dumnezeu, cã nimicdin ceea ce este nu poate fi fãrã ajutorul Lui.Nivelul de bazã, al menținerii, al alimentãrii,este scheletul pe care se sprijinã Universulcu legile sale, prin „energiile divinenecreate” din spatele sau din simbioza
necesarã oricãrei existențe (ca sã nu spunemfiíri). La nivelul de bazã, orice lucru estetainic ținut de El și orice lucru are rațiunealui, care în mod firesc trimite cãtre El. Aici
oprindu-și cunoașterea și lipsind-o de luminacredinței, unii intelectuali se închinã la stele,planete, gãuri negre și nebuloase. Al treileanivel de intervenție divinã este miraculosul,
când Dumnezeu modificã radical istoria caefect secundar unei acțiuni superioare legilorcunoscute ale fizicii. Învierea lui Lazãr. S-auregenerat toate celulele în cele câtevasecunde ale chemãrii fãcute de Iisus și, înplus, au restabilit comunicarea între ele și cuuniversul? Fie nu aveau timp și Dumnezeule-a prefãcut miraculos, fie s-au regenerat
așa repede, ceea ce este tot o minune prinneconcordanța cu ciclul celular.
Al doilea nivel, cel fertil rândurilor
acestora, este Providența sau purtarea degrijã din viața oamenilor. Acea necunoscutãși salvatoare intervenție, când Domnul dãgând bun și trimite omul potrivit sã nearunce în scãldãtoarea Vitezda, când,alergând pentru binele aproapelui, se deschidușile, când rãtãciți printre patimi și dorințeapare un cuvânt îndrumãtor etc. Aici seopresc cei care cred în noroc, haos, șansã șibaftã. Este vorba în microminunile din viațafiecãruia, cunoscute sau nu, de respectarealegilor fizicii? Nu știm. Primul nivel erafundamentarea legilor fizicii, al treilea eraîntrecerea lor; am fi tentați sã spunem cãacesta este cel în care se respectã strict acestelegi. ăi se poate bine, cãci Dumnezeu estecel mai bun matematician. Din cauzaîntrepãtrunderii și intercondiționãrii materieiși energiei, pentru a aduce o pâineflãmândului printr-un cãlãtor trebuie sã seschimbe tot Universul, în lanț, și nimic nu seprãbușește, chiar dacã microminunile sîntsãvârșite simultan pentru milioane desuflete! La fiecare pas avem o infinitate deposibilitãți și, la fel cum latura unui pãtrat sefrânge la infinit pentru a naște cercul,rotunzimea vieții noastre este rezultatulfrângerii infinitãții de variante. În aceastãțesãturã virtualã Dumnezeu se face simțit șiacționeazã în conformitate cu matematicainfinitului! Darul de a înțelege structuramiraculoasã a Universului, de a primiminunile și de a sesiza providența trebuie sãfie mai mare decât orice teorie unificatã afizicii. Iar minunea este cã acest nivelrespectã libertatea omului și ascultã derugãciune.
Claudiu POPESCU
MMaatteemmaattiiccaa iinnffiinniittuulluuii

AArrggeeșșuull OOrrttooddooxx
55Minunile lui Dumnezeu s-au
descoperit oamenilor acolo unde aceștiase așteptau mai puțin. Aceste lucruriinexplicabile pentru mulți, au fosttrimise, când puțini mai credeau înminuni. Când vedeai tehnologia cumprinde avânt și oamenii de științã cumgãsesc explicații și remedii pentruaproape tot ce ne înconjoarã, ortodocșiiruși continuau sã dea „primul gând șiprima putere prinos lui Dumnezeu”,dupã cum frumos spunea Sfântul SiluanAthonitul.
Nu știu câți dintre pelerinii care au
pãșit pe strãzile bãtrânei Rusii au privitla turlele aurite ale bisericilor ca la niștelucruri fãcute de îngeri ori s-au lãsatfurați de strãlucirea vreunei fresce sauicoane ca de un lucru nefãcut de mânãomeneascã…
Icoane, turle, fresce,
cruci, prapuri, odãjdiiși Epitafuristrãlucitoare
„S-au înmulțit necazurile – s-au înmulțit însã și
mângâierile. Prin întunericul cel puturos al necredințeiși ateismului a strãlucit raza cea luminoasã a HaruluiDumnezeiesc în minunatele Semne ale Înnoirii sfinteloricoane”, scria arhiepiscopul Metodie Gherasimov, celcare avea sã fie martor la multe astfel de înnoiri pentrua înfrunta „binevoitoarele” autoritãți gata sã expliceoricând fenomenul prin savanți și profesori universitari.
Dar Dumnezeu nu uitã niciodatã pe
dreptcredincioșii Sãi, drept pentru care „în același timpîn care bolșevicii au început sã prade și sã închidãmânãstirile și bisericile, peste întinderea țãrii noastre serostogoleau valurile unor minuni nemaivãzute pânãatunci” ( Minuni ale vremii noastre , Ed. Sophia, 2002,
pag. 6).
La începutul secolului XX erau în Rusia și evrei care
au relatat astfel de minuni în șoaptã și cu o fricã denedescris zugrãvitã pe fațã:
„Era unsprezece și jumãtate noaptea. Ploua.
Deodatã, la geamuri s-a vãzut o luminã mare: m-amaruncat la fereastrã. Deasupra bisericii am vãzut un noraprins. Incendiu! – am țipat. Arde biserica! Dupã aceea
totul a pierit deodatã. S-a fãcut întuneric. Nu-micredeam ochilor. Dimineața am vãzut cupola auritã…”(Ibidem, pag. 13).Aceastã minune s-a petrecut în anul 1923, în Kiev.
Sub privirile a zeci de mii de oameni crucile și turlelebisericii cu hramul icoanei Maicii Domnului „Bucuriatuturor necãjiților” de pe strada Jitomirskaia au cãpãtato strãlucire de neexplicat. Înaltul Metodie a sositdegrabã împreunã cu mai mulți preoți pentru a vedeaminunea și a înãlța lui Dumnezeu slujbe de mulțumire.În cuvântul rostit pentru mulțimea strânsã în jurulbisericii a precizat, proorocind parcã: „Pesemne cã vorîncerca sã dea vreo explicație științificã la tot ce s-apetrecut aici… Se vor strãdui sã vadã un fenomennatural… Dar, ortodocșilor, noi știm cã știința estemãrginitã!… Pentru noi, aici este vorba de o minune. Eanu poate sã înjoseascã duhul omului, ci numai sã-lînalțe…” (Ibidem, pag. 11).
Un cunoscut scriitor duhovnicesc rus, Serghei
Nilus, mãrturisește peste minunatele înnori într-oscrisoare datatã 29 iulie 1925: „Vã scriam despreînnoirea în masã a vechilor icoane, înnoire la care noiînșine am fost martori plini de mirare evlavioasã. Totanul trecut s-a scurs la noi, în Ucraina, din minune înminune. S-au înnoit biserici întregi, crucile și turlelebisericilor și clopotnițelor s-au aurit…” (Ibidem, pag.15).
Amuțirea
prigonitorilorBisericii lui Hristos
„Amurskaia pravda” nu mai contenea sã publice
articole așa-zis „demascatoare”, încercând din rãsputerisã convingã mulțimile cã „înnoirea nu reprezintã niciunfel de minune și cã este vorba de influența unei reacțiichimice care s-a desfãșurat din cauza uscãciunii dinatmosferã”. Uscate erau sufletele celor care au nãscocitacestea, cãci cu greu puteai crede cã icoaneconfecționate din diferite materiale, cruci, turle seînnoiau sub ochii tuturor, în timp ce restul obiectelorsau clãdirilor rãmâneau aceleași sub efectul aceleiași„reacții chimice”.
În vremea în care s-au înnoit crucile de pe turlele
Bisericii „Sfântul Nicolae” din regiunea Amur (în varalui 1925), unul dintre comuniștii cei mai activi aiorașului s-a suit pe un butoi, strigând în gura mare cãoamenii bisericii poartã vina acestei „șarlatanii”. Chiarînaintea bolșevicului prinsese a strãluci din senin icoanaSfântului Nicolae, Fãcãtorul de minuni, încastratã încãrãmida porții, lãsând mut „curajosul orator” în fațastrãlucirii chipului fãrã egal. Avea sã sarã degrabã de pebutoi și sã se ascundã în gloatã de frica privirii drepte aSfântului Ierarh Nicolae.
Mulți astfel de viteji în ale explicațiilor raționale
s-au arãtat și în Sankt Petersburg, când o bisericãînchisã de comuniști și transformatã în depozit și-arecãpãtat din strãlucirea interioarã o datã cu primaliturghie sãvârșitã acolo pe 2 februarie 1992. „Primeles-au înnnoit frescele Împreunã-vorbirea Pruncului
Iisus cu cãrturarii în templul din Ierusalim de pe
peretele de miazã-zi și Încredințarea Apostolului Toma
de pe peretele de miazãnoapte ” (Ibidem, pag. 19).
Când cei de la Inspectoratul de stat pentru protecția
monumentelor au venit sã-i învinuiascã pe oameni cã s-ar fi grãbit sã spele frescele cu apã, au rãmas muți deuimire când au vãzut cã pictura se înnoise și în locuri șiîn locurile în care nu s-ar fi ajuns fãrã un sistem foartecomplicat de schele. Interesant este, de asemenea, cãtoate aceste înnoiri nefiind fãcute de mânã omeneascã,depãșeau în strãlucire și frumusețe orice alte astfel delucrãri.
Arhiepiscopul Metodie ne-a tâlcuit aceste înnoiri
minunate printr-o „adiere a ființãrii înduhovnicite ce vasã vinã, când toatã fãptura cea vãzutã va fi slobozitã dinrobia stricãciunii și va deveni pãrtașã a slãviteislobozenii a fiilor lui Dumnezeu”.
Nouã nu ne rãmâne decât sã ne încredem în tâlcuirea
lui vlãdica Metodie și sã veghem la opaițul credințeidrepte.
Roxana DRAGOăMinuni și întâmplãri
cu tâlc din lumea ortodoxã
ÎÎnnnnooiirrii ffããrrãã eeggaall
„„MMiisstteerruull lliibbeelluulleeii””
((DDrraaggoonnffllyy)),, 22000022
În sfârșit, dupã multã vreme reușesc sã vizionez un film bun și
curat, o dramã cutremurãtoare, dar cu un neașteptat final plin desperanțã. E vorba de Misterul libelulei (Dragonfly), un film ușor, de
weekend. Sã vedem însã povestea filmului dupã cum grãieșteavancronica sa.
„În calitate de șef al secției de urgențã a Memorial Hospital din
Chicago, Dr. Joe Darrow (Kevin Costner) este un expert foarterespectat în ce privește tratamentul și acordarea prioritãților înaccidente. Dar, din nefericire, toatã experiența sa pare sã nu mai fiemare lucru atunci când victima unui accident tragic este chiar soțiasa. Ea însãși medic, Emily Darrow (Susanna Thomson) se aflaîntr-o misiune în Venezuela, când autobuzul în care se afla cadeîntr-o râpã și astfel își pierde viața. John și-aduce aminte cã nuvoise ca ea sã plece acolo, cã se certaserã pe acest subiect, dar acumnu-și mai poate imagina decât cumplita tragedie și, poate, ultimeleei clipe. Au trecut șase luni de când a murit Emily, iar trupul ei nua fost încã gãsit. Joe este devastat. Odinioarã precis și sigur pe el,acum șovãie, este obosit peste mãsurã, disperat, într-un cuvânt, lapãmânt. A fãcut gãrzi peste gãrzi, ture de câte 20 de ore, șapte ziledin șapte. Directorul spitalului, Hugh Campbell (Joe Morton)observã cã Joe este epuizat și aproape îl forțeazã sã-și ia concediu.Deși prietenii, familia și vecina Miriam Belmont (Kathy Bates) factot ce le stã în putințã pentru a-l consola, nefericitul Joe este mereusingur cu durerea sa. Amintiri despre Emily sunt peste tot. Mai suntși imaginile cu libelule, totemul personal al soției sale, careavusese, pe un umãr, un semn din naștere în forma grațioaseiinsecte. Singur în casã, Joe este bântuit într-o noapte de fantoma luiEmily. Unul dintre obiectele preferate de ea, un pressepapier înformã de libelulã, cade de pe noptierã ca și când ar fi fost împins decineva. Ciudãțeniile continuã atunci când Joe merge sã-i viziteze pefoștii pacienți ai soției sale, din secția de oncologie infantilã aspitalului. Promisese doar sã-i viziteze pe copii atunci când Emilyplecase în Venezuela. Spre surprinderea lui, copiii știau o mulțimede lucruri despre el și despre viața lui. Pentru micii suferinzi, el nueste specialistul în chirurgie de urgențã, ci doar „Joe al lui Emily”.Joe este impresionat în mod deosebit de un bãiețel, Jeffrey, care asupraviețuit unor experiențe „dincolo de viațã”. Copilul spune cãEmily se aflã într-un curcubeu de luminã si cã încearcã sã comunicecu Joe. Apoi un alt copil, care ieșise din comã, spune o povesteasemãnãtoare și deseneazã, cu obstinație, o formã ciudatã, careapare ulterior în diferite contexte, în lumea lui Joe. Eroul realizeazãcã desenul bizar îl avertizeazã atunci când trebuie sã caute înțelesullucrurilor dincolo de aparente. Tulburat, povestește prietenilordespre faptul cã Emily încearcã sã ia legãtura cu el, iar cei din jurse simt stânjeniți de rãtãcirea lui. Cu o singurã excepție. SoraMadeline (Linda Hunt), o cãlugãrițã care a studiat fenomeneletrecerii din viațã spre moarte. Aceasta este concediatã din spital dincauza zvonurilor difuzate de presã despre studiile ei extraordinaredin domeniul paranormalului. Dar tot ea îl ajutã pe Joe sã înțeleagãcã nu și-a pierdut mințile. În timp ce toți prietenii îl sfãtuiesc pe Joesã curețe dulapurile cu amintiri, sã lase desenele cu obsedantaformã și sã-și trãiascã viața în continuare, Sora Madeline înțelegecã între Joe și Emily existã ceva, un lucru de pus la punct, o afacerede rezolvat, care nu va permite nici unuia dintre ei sã-și gãseascãliniștea pânã ce „acel ceva” nu este rezolvat. Joe crede cã SoraMadeline are dreptate, și pentru prima datã în viațã se va lãsacãlãuzit de credințã și nu de rațiune. Dar pasul pe care îl face îi vaschimba viața pentru totdeauna”.
Departe de a se încadra în zona întunecatã a ocultului sau
paranormalului, filmul e o poveste care ne spune cã viața nu seterminã la mormânt, cã nu ne pierdem morții, dragostea adevãratãînvinge moartea. Finalul filmului, pe care nu-l voi dezvãlui aici,este realmente imprevizibil și luminos.
Laurențiu DUMITRU
HHoollllyywwoooodd oogglliinnddaa lluummiiiiHHoollllyywwoooodd oogglliinnddaa lluummiiii

AArrggeeșșuull OOrrttooddooxx
66MMããrrttuurriissiittoorrii ddee dduuppãã ggrraattiiiillee ccoommuunniissttee
Într-o notã informativã din 12 martie
1952, agentul Securitãții „Floricã” relata:„Episcopul Nicolae Popovici este ca un sfânt.El se duce aproape în fiecare noapte înbisericã, în rând cu cãlugãrii din mânãstire,iar când nu se poate duce în bisericã, sescoalã totuși în miezul nopții și-și face toaterugãciunile în camera sa. Atitudinea lui deom corect, cu foarte mare milã fațã decãlugãrii bãtrâni și bolnavi, a atras simpatiași respectul tuturor cãlugãrilor dinmânãstire”.
Era atât de popular ierarhul exilat la
mânãstirea Cheia, încât credincioșii careveneau la rugãciune îi aduceau ajutoarealimentare, fapt pentru care Securitatea vabloca inițiativa lor prin anchetarea celor încauzã.
Desele crize cardiace, la care se adãugau
frecventele percheziții și supraveghereasecuristã, precum și încercarea a doiinformatori de a-l otrãvi în bisericã, aveausã adânceascã suferința vlãdicei Nicolae șichiar sã-i grãbeascã moartea. La 20octombrie 1960 avea sã treacã pragulveșniciei la mânãstirea Cheia, fiindînmormântat în Biertanul natal.
Lespezi de altar
în slujba lui Hristos
– 3 ianuarie 1903. Biertan. Pe Târnava Mare
vedea lumina zilei viitorul ierarh ardelean.
– urmeazã clasele primare la școala sãseascã
din localitate, liceul din Dumbrãveni, ăcoalaNormalã din Sibiu și Liceul „Andrei ăaguna”din Brașov.
– studiile universitare le-a fãcut la Academia
Teologicã din Sibiu (1923-1927), doctoratul l-aobținut la Cernãuți în 1934, iar la recomandareamitropolitului Nicolae Bãlan, studiazã și laAtena (1927-1928), Munchen (1928-1930),Tubingen, Leipzig și Breslau (1930-1932).
-Timp de patru ani (1932-1936) a fost
profesor de Teologie Dogmaticã șiApologeticã, Omileticã și Limba greacã laAcademia Teologicã sibianã.
– la 1 septembrie 1929 a fost hirotonit diacon
celibatar, la 23 noiembrie 1934 preot de cãtreacelași ierarh Nicolae Bãlan, apoi la 1 iunie1936 arhiereu în catedrala din Sibiu șiînscãunat trei sãptãmâni mai târziu ca Episcopde Oradea.
– ca eparhiot, Nicolae Popovici a condus
campania de diminuare a concubinajului,cununându-se astfel peste 12000 de concubini,a construit la Beiuș un internat de fete, ainstituit un fod eparhial pentru ajutorarea celorloviți de calamitãți, a sprijint foaia eparhialã„Legea românescã” și alte tipãrituri de suflet, aacordat o atenție specialã predãrii religiei înșcoalã, a sfințit în decurs de cinci ani 20 debiserici și case parohiale, a început demersurilepentru ridicarea unei impunãtoare catedrale în
centrul Oradei.
– din opera sa teologicã, se remarcã lucrãrile
„Epicleza euharisticã” (Sibiu, 1933) și„Lespezi de altar în slujba Bisericii și aneamului, la granița de vest a țãrii” (Beiuș,1942), alãturi de numeroase articole depolemicã din periodicele ardelene.
– batjocorit și expulzat din orașul de
reședințã în timpul ocupației hortyste, sestabilește la Beiuș, pentru a fi mai aproape decredincioșii sãi aflați sub ocupație strãinã.
– în vremea rãzboiului, avea sã participe la
ofensiva de regãsire spiritualã a Transnistriei,ocupatã de români dupã august 1941, fãcândparte din prima echipã de 53 clerici misionariardeleni peste Nistru.
– dupã schimbarea politicã de la 23 august
1944, episcopul Nicolae își va îndemnacredincioșii sã lupte pentru încheierea grabnicãa pãcii, dar va fi și în mijlocul soldaților româniaflați în Cehoslovacia.
– dupã reluarea relațiilor dintre Biserica
Ortodoxã Românã și cea a Rusiei, a fost
consultant al comisiei pentru stabilirea unor
contacte cu Patriarhul Alexei I și pregãtirealucrãrilor consfãtuirii interortodoxe,întreprinzând mai multe cãlãtorii la Moscova șiKiev.
– în preajma alegerii de patriarh din 1948,
deși potențial candidat, potrivit documentelorde arhivã, la sugestia mitropolitului Ardealului,Nicolae Popovici îl va susține pe mitropolitulJustinian Marina, viitorul Întâistãtãtor al BOR.
– dupã instalarea regimului ateu, avea sã
cunoascã presiunile noilor politicieni instalațicu ajutorul sovieticilor. Compromisurile care ise cereau prin vicarul sãu, fostul greco-catolicAndrei Coman, îl provocau tot mai mult laatitudini fãțișe fațã de regimul politic.
– discursurile „violente” ale episcopului
orãdean la adresa noii orânduiri vor pune pe jaraparatul de represiune comunistã, ferm hotãrâtsã-l elimine din scaunul vlãdicesc.
– sub amenințarea puterii politice, în ciuda
demersurilor și negocierilor încercate dePatriarhul Justinian, de mitropoliții NicolaeBãlan și de un alt prigonit, Sebastian Rusan,ierarhul de la Oradea va fi demis la 3 octombrie1950, locul de recluziune fiind fixat lamânãstirea Cheia, în chilia pãrintelui GrigorieBãbuș.
– urmãrit permanent de agenții Securitãții,
șicanat cu percheziții, nu a avut parte de liniștenici la Cheia. Deși ajutat cu medicamenteprocurate din strãinãtate prin grija vrednicilorde pomenire Justinian și Teoctist (pe atunciepiscop vicar), starea sãnãtãții bravului ierarhNicolae Popovici se va deteriora tot mai mult,pânã în toamna lui 1960, când crucea de martirse va proiecta în cer…
Prof. Cornel DRAGOăEpiscopul martir Nicolae Popovici
al Oradei (†20 octombrie 1960)
„„OO jjeerrttffãã pprreețțiiooaassãã ppee aallttaarruull
ssuuffeerriinnțțeelloorr uunnuuii îînnttrreegg ppooppoorr””Ați citit de vestitul templu al
lui Apolon din Delfi, în careprooroaca stãtea pe un scãnel cutrei picioare, în aburii calzi ieșițidin pãmânt și prezicea viitorul.Templul acesta purta cuvintele„Cunoaște-te pe tine însuți!”.Acesta era cel dintâi lucru și celmai însemnat, pe care zeul îlcerea de la fiecare om care voiasã-l întrebe asupra viitorului.Acum, ai putea sã zici: „Nu suntoare alte lucruri cu mult maiînsemnate, care s-ar fi cuvenitmai degrabã a fi pe fruntea
templului? Bunãoarã, cuvântul
Iubește pe aproapele tãu ! sau
Stãpânește-te pe tine însuți !
Pentru ce cunoașterea de sine afost aleasã ca lucru grabnic și celmai înțelept? Fiindcã nu poți sãiubești cu adevãrat pe aproapeletãu, nici sã te stãpânești, dacã nute cunoști pe tine însuți. Cine nuștie cã-i iute la mânie, sau lacom,sau flecar, acela nu se va gândisã-și punã lacãt la gurã, nici sã-șiia seama. Crede cã nu e nimic deîndreptat în el. E un omdesãvârșit. Acești oameni fãrãcunoștința propriului lor suflet senumesc îngâmfați; ei sunt nișteceasornice care s-au oprit.Fiindcã se socot desãvârșiți, nupot sã-și vadã greșelile, deci nupropãșesc mai departe, ci seopresc în loc.
Ați auzit vreodatã un bãrbat cu
glas de copil? Lucrul sunã așa deciudat, încât nu te poți obișnui.Tot așa de ciudat e însã cândtrupul unui om crește mereu, întimp ce omul dinãuntru îțipãstreazã aceeași purtarecopilãreascã și rãmâne unbãdãran îngâmfat și necioplit. ăitoate acestea vin din cunoaștereagreșitã de sine. Numai cine secunoaște se poate stãpâni, dupãcum o locomotivã o poate stãpâninumai un mecanic care-i cunoaștetoate pãrțile de-a fir a pãr și știecât foc suferã cazanul, cerãsuflãtori poate sã deschidã și sãînchidã, și care pãrți trebuie unsecu deosebitã prevedere.
Cu iubirea aproapelui e același
lucru. Fãrã cunoașterea de sine nue cu putințã. Închipuiește-ți cã aiajuns la ceartã și la vrajbã cusurioara sau cu fratele tãu. Pricinastã poate în tonul tãu, care aveaceva aspru și supãrãtor, ba chiarceva trufaș. Tu însã habar n-ai deasta și dai vina numai pe altul.Sau poate prin purtarea ta îllovești unde-l doare, așa încât îșiiese din fire. Tu ții la el și ai dori
sã gãsești alt ton în convorbire,însã o iei din nou pe drumuldihoniei. Astfel, sunt mulțioameni care încetul cu încetulajung niște amãrâți și se retrag însingurãtate, deoarece bagã deseamã cã nimeni nu-i mai poatesuferi, toți se feresc din calea lorși le refuzã orice ajutor șicompãtimire. Dacã ar fi întreprinsdin vreme o cãlãtorie dedescoperire prin propriul lorsuflet, ar fi gãsit poate tot felul deînsușiri urâcioase și
respingãtoare, care sunt pricina
surghiunului lor. Pentru aceea,are un adânc înțeles zicãtoarea cesta deasupra templului, unde i seprezicea omului viitorul. Cãciomul care se cerceteazã pe sineare, în mare parte, viitorul înmânã, fiindcã se poate schimba latimp, pânã nu este prea târziu;apoi, o datã ce-și recunoaștegreșelile și rãtãcirile, se poate feriîn viitor, în timp ce omul orbitasupra lui nu învațã niciodatãnimic, fiindcã izvorul soartei saleîl vede totdeauna numai îngreșelile altora.
Închipuiți-vã un fabricant care
dãruiește lucrãtorilor sãi tot felulde binefaceri și se plânge dupãaceea cã oamenii suntnerecunoscãtori. De bunã seamãcã sunt în toate tagmele oameninerecunoscãtori. Fabricantultrebuie mai întâi sã se întrebedacã nu cumva e el însuși de vinãcã lucrãtorii sãi nu sunt așa deveseli pentru darul fãcut; dacã nucumva își dã prea mult aere dedomn milostiv și nu s-a gânditdecât foarte puțin cã a face un dare un meșteșug foarte greu.
Sau închipuiți-vã cã cineva n-
are nici o izbândã în treburi.Lucrul cel mai bun ar fi atunci sãse întrebe mai întâi: „Ce greșeliam sãvârșit? Am fost neorânduit,n-am fost destul de muncitor, n-am fost destul de politicos și culuare aminte fațã de mușterii?Poate n-am avut pentru aceastãmeserie destule însușiri șicunoștințe?”. Dacã va rãspundecinstit la toate aceste întrebãri,poate sã-și mai încerce norocul.Dacã însã aruncã toate pe seamatimpurilor rele și altele, nu vaduce niciodatã ceva la capãt,deoarece pentru acela care nu secunoaște pe sine, toate timpurilesunt rele.
Dr. Fr. W. FÖRSTER,
Cartea vieții , Pitești, 2006, p. 90
CCuuggeettaarree
TTEEMMPPLLUULL GGRREECC
ăcoala „Nicolae Popovici“ din Beiuș

CCoolleeggiiuull ddee rreeddaaccțțiiee
FONDATOR: † Prea Sfințitul Episcop
CALINIC
al Argeșului și Muscelului
Adresa: Strada Țepeș Vodã nr. 17 Tel/fax: 0248/217629
e-mail: argesulortodox@yahoo.com Sãptãmânal tipãrit de cotidianul ARGEăULResponsabil:
Diacon Daniel Gligore
– consilier cultural
Redactor șef:
Prof. Cornel DragoșRedacția:
Gabriela Safta (secretar de redacție),
preot Napoleon Dabu,
diacon Florin Iordache, Raluca Marin ,
Octavian Dãrmãnescu .Colaboratori:
prof. Alexandru Brichiuș, Mirela Oanea,
Roberto-Cristian Vișan, Laurențiu Dumitru,
Roxana Dragoș , Amalia Constantinescu,
Amalia Cornãțeanu, Bogdan Ionescu, FlorinNeblea, stud. Adina Rãducanu, Marius Portaru.
Art designer: iing. Bogdan Ciocîrlan ISSN: 1583-2643 Responsabilitatea fiecãrui articol publicat îi revine autorului
AArrggeeșșuull OOrrttooddooxx
77Cu mare bucurie semnalãm încã
o apariție editorialã a unuia dintresemnatarii sãptãmânalului nostru,domnul profesor Alexandru
Brichiuș, profesor de religie.Cartea Trepte spre Dumnezeu este
o colecție a articolelor publicatede-a lungul timpului în Argeșul
Ortodox. De aceea, temele sunt
extrem de variate, abordând atâtsubiecte din filosofie, literaturã,științã, toate trecute prin filonulteologiei creștine ortodoxe: SfântaScripturã și Sfinții Pãrinți.Semnatarul volumului de fațã nueste la prima apariție editorialã,dumnealui mai având încã treicãrți în calitate de coautor: Între
absolut și contingent, împreunã cu
pãrintele profesor universitar doctorIon Popescu, Barca lui Darwin înderivã, împreunã cu profesor Cornel
Dragoș și Ortodoxie și
postmodernism, împreunã cu
pãrintele profesor universitar doctorIon Popescu și profesor OctavianPanã. Alexandru Brichiuș este uninvestigator fervent al tainei care ne
preocupã pe toți: aceea a rostuluiexistenței noastre. Pãrintele profesordoctor Ion Popescu, cel care aalcãtuit prefața cãrții, spunea foarteinspirat: Articolele publicate în
prezentul volum cautã sã serveascão replicã diverselor obiecții rãsãritepe parcursul traiectului didactic,oferind astfel o rezolvare aantinomiilor. Trepte spre
Dumnezeu sunt de facto tot atâteaetape prin care a încercat
apropierea minților adolescentinede Adevãr și de Dumnezeu. Este
greu de precizat ce fel de gen estelucrarea; ea poate fi încadratã și laapologie, lamãrturisiri , dar totodatã
și la genul exegetic. Pentru a ne
edifica asupra stilului profesoruluiBrichiuș, am ales un citat din eseulReligie și postmodernism : „În
mintea multor persoane se produceun fenomen de intelectualizare areligiei, de reducere a ei la câtevarepere semnificative cu caractercontingent-istoric. Sunt și altemodalitãți de raportare la fenomenulreligios care aduc o perspectivãcriticã și seamãnã îndoialã însufletele credincioșilor prin emiterea
unor teorii moderne, care pretind sãmonopolizeze adevãrul” (paginile89-90).
Așadar, avem de-a face cu o carte
ca un mozaic de idei așezate într-oarhitecturã înãlțãtoare, deoareceautorul are atât școala științelorexacte (Facultatea de Chimie, întinerețe), cât și temeinice cunoștințede filozofie, dar mai ales școalateologiei, dumnealui fiind absolvental Facultãții de Teologie din Piteștiși, totodatã, având și titlul de masterîn teologie al aceleiași instituțiiargeșene.
Diacon Florin IORDACHE
Alexandru Brichiuș,
TTRREEPPTTEE SSPPRREE DDUUMMNNEEZZEEUU,,
Editura Altum, 2007CCAARRTTEE
PPEENNTTRRUU SSUUFFLLEETT
„Fericiți cei ce flãmânzesc și
înseteazã dupã dreptate, cã aceia sevor sãtura”, ne învațã MântuitorulHristos (Matei 5, 6), Calea, Adevãrul șiViața. Cum justiția umanã este oarbã,avem nestrãmutatã nãdejde doar îndreptatea lui Dumnezeu, care va dafiecãruia dupã faptele sale, în viațaaceasta sau în viața de apoi. Așadar, aflãmânzi și a înseta dupã dreptateînseamnã a flãmânzi și a înseta dupãIzvorul Dreptãții, Hristos Dumnezeu.Cu milenii în urmã, aceeași sete dupãdreptatea divinã o regãsim și însufletul autorului Psalmului 41: „În cechip dorește cerbul izvoarele apelor, așaTe dorește sufletul meu pe Tine,Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu deDumnezeul cel viu; când voi veni și mã voiarãta feței lui Dumnezeu?” (vers. 1-2).
Un psalm al fiilor lui Core
Fiii lui Core erau leviți însãrcinați cu cântãrile de la
templu: „Apoi s-au sculat leviții dintre fiii lui Cahat șidintre fiii lui Core, ca sã-L laude pe Domnul Dumnezeullui Israel cu glas foarte tare” (II Paralipomena 20, 19). Lesunt atribuite grupul psalmilor 41-48, precum și 83, 84,86, 87, pe care unii exegeți îi numesc „mica colecție afiilor lui Core” ( Septuaginta 4/I , volum coordonat de
Cristian Bãdilițã, Francisca Bãltãceanu, MonicaBroșteanu, Polirom, Iași, 2006, p. 130, notã de subsol).Alți exegeți au o pãrere diferitã despre acești psalmi,susținând cã ei sunt creația regelui David, pentru fiii luiCore. Astfel, suprascrierea lor este diferitã în funcție deediție și de traducere: „Al fiilor lui Core” (Biblia Sf.Sinod al B.O.R.), „Pentru sfârșit: fiilor lui Core, spreînvãțãturã” (Biblia, ediția jubiliarã a Sf. Sinod, 2001),„Întru sfârșit, spre înțelegere fiilor lui Core” (CuviosulEftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltireaîn tâlcuirile Sfinților Pãrinți, transliterare, diortosire,
revizuire dupã ediția greacã și note de ătefan Voronca,Editura Cartea Ortodoxã, Editura Egumenița, vol. I, f.a.).Cei doi Sfinți Pãrinți autori ai ultimei lucrãri amintite facdeosebire între psalm al lui David , care aratã autorul, și
psalm fiilor lui Core, care aratã pe cei cãrora li s-a dat sã
cânte acea compoziție (p. 32).
Rugãciunea unui suflet
însetat dupã dreptatea lui Dumnezeu
Pentru Sfântul Ioan Gurã de Aur, setea exprimã
profunzimea iubirii, stãruința în iubire, nerãbdarea ei de afi în comuniune cu cel iubit (apud Septuaginta 4/I, p. 130,
notã de subsol). Pentru a accentua intensitateasentimentului, autorul apeleazã la comparația cucerboaica ce tânjește dupã apa izvorului. Nerãbdarea estesubliniatã de întrebarea Când voi veni și mã voi arãta
feței lui Dumnezeu? . Profetul știe cã-L va vedea pe
Domnul când va ieși din aceastã lume, dar așteptarea estegrea.
Aflat între popoare pãgâne, poporul Vechiului
Testament s-a vãzut adeseori prigonit pentru credințã, iarnumele Dumnezeului Celui Adevãrat ocãrât deînchinãtorii la idoli. De aceea, psalmistul plânge ziua șinoaptea nesuferind aceastã ocarã. Lacrimile îi rãmân
mângâiere astfel încât ele devin necesare ca și pâineacea de toate zilele. Durerea sufleteascã este revãrsatãîn rugãciunea în fața lui Dumnezeu, de la care va veniajutorul. „De acestea mi-am adus aminte cu revãrsarede inimã, când treceam cu mulțime mare spre casa luiDumnezeu, în glas de bucurie și de laudã și în sunetde sãrbãtoare” (vers. 4-5). Vedem aici o imagine acultului poporului israelit într-o zi de sãrbãtoare, acãrei bucurie este întunecatã de nedreptatea sãvârșitãde închinãtorii la idoli în fața lui Dumnezeu. Darnãdejdea face sã rãsarã din nou bucuria în sufletulmâhnit. Psalmistul va pomeni pronia lui Dumnezeurevãrsatã asupra poporului prin pãmântul fãgãduinței:„din pãmântul Iordanului și al Ermonului, din muntelecel mic” (vers. 8). Sfinții Pãrinți Ioan Hrisostom șiTeodorit au arãtat cã prin aceste indicații geograficese înțelege toatã Iudeea. Ermonul este un munte mic
în pãmântul Iordanului, de unde s-a înãlțat Ilie și aproapede care, în apele râului, S-a botezat Hristos (apudCuviosul Eftimie Zigabenul, Sfântul Nicodim Aghioritul,op. cit., p. 498).
Marea vieții, cu necazurile ei, cu adâncul pãcatelor
oamenilor care cheamã în ajutor spre mântuire abisulîndurãrilor este înfãțișatã de psalmist în imaginitulburãtoare: „Adânc pe adânc cheamã în glasul cãderilorapelor Tale. Toate talazurile și valurile Tale peste mineau trecut” (vers. 10). Mila lui Dumnezeu se revarsã pestepsalmistul care se roagã Lui, aducând cântare din noapteavieții acesteia trecãtoare. Peste mâhnirea nedreptãțiivrãjmașilor strãjuiește nãdejdea în dreptatea luiDumnezeu, de la Care va veni mântuirea. Psalmistul seîndeamnã sã nãdãjduiascã în Domnul lepãdând toatãtulburarea pricinuitã de cei care îl prigoneau,întrebându-L în batjocurã Unde este Dumnezeul tãu?.
Imaginea ne duce cu gândul la Hristos batjocorit peCruce de cei care Îl întrebau de ce nu Îl scapã Dumnezeude chinuri. Finalul psalmului este un îndemn atât pentrupoporul psalmistului, dar și pentru noi, creștinii, poporullui Dumnezeu: „Nãdãjduiește în Dumnezeu, cã-L voilãuda pe El; mântuirea feței mele este Dumnezeul meu”(vers. 17).
Gabriela SAFTASSeetteeaa ddee DDuummnneezzeeuu îînn PPssaallmmuull 4411

AArrggeeșșuull OOrrttooddooxxC
M
Y
K
La Stroeștii de Argeș, toamna își intrã pe
deplin în drepturi atunci când sesãrbãtorește hramul bisericii din sat, SfântaCuvioasã Parascheva, și când dã primabrumã. Anul acesta s-a întâmplat casemnele anotimpului bogat sã coincidã.Pentru cã, în noaptea care preceda sfântuleveniment, pruina s-a instalat pemeleagurile argeșene pentru prima datã.
Ca în fiecare an, de 14 octombrie,
creștinii din comunã (și nu numai) au pãșitpragul sfintei biserici având în sufleteemoția întâlnirii spirituale cu protectoarealor, Sfânta Parascheva. Alãturi decredincioși și de pãrintele paroh BogdanNica, au venit sã cânte bucuria prazniculuiun sobor de cinci preoți, diaconi și cântãreți de laparohiile de pe Valea Vâlsanului. La oficierea Sfintei Liturghii, precum și la sfințirea
untdelemnului și a apei, puteai simți neîntreruptprezența Duhului Sfânt. Sufletul tuturor era deschis,iar pe buze era întipãrit în permanențã zâmbetul,rezultatul pãcii interioare și al bucuriei. Minunileevocate de preoți din Sfintele Evanghelii i-au fãcut șimai atenți pe creștini, unii dintre ei veniți la bisericãdupã ani buni. Bãtrânii bolnavi au primit sfințeniapatrafirelor și cuvântul lui Dumnezeu și al trimișilorSãi.
Sfânta Parascheva,
un model pentru credincioșiidin Stroești
Totuși, un exemplu neînsemnat pentru sãteanul din
Stroești rãmâne viața Sfintei Parascheva, maicã pe care mulți
dintre creștinii de aici o considerã și ocrotitoare personalã. Motivull-a gãsit pãrintele Vasile Sorescu, în cuvântarea sfinției sale:
„Viața sfintei este o predicã vie a ceea ce este omul pepãmânt. Ea e în mãsurã sã ne rãspundã la întrebãrileesențiale din viața noastrã: de unde venim și încotro neîndreptãm sau ce e pãmântul acesta pe care Dumnezeu niL-a oferit. De asemenea, Cuvioasa ne poate spune cã noisuntem aici, dar cetatea noastrã e alta. Noi suntem decâtoaspeții lui Dumnezeu în casa Pãmântului, fiind într-ocãlãtorie al cãrei unic scop e Cerul”. Pãrintele acontinuat cu un îndemn pentru toți cei prezenți de a dapruncilor un sfânt nume, pentru a fi ocrotiți șibinecuvântați.
În ziua întâlnirii cu înaintașii lor, credincioșii au
împãrțit colaci, au aprins lumânãri și au dat acatiste șipomelnice pentru binele apropiaților și pentru pacea șiodihna sufletelor celor adormiți. Cu voci sprintene șiferme, corul elevilor de la ăcoala Generalã din localitatea adus, la sfârșitul sfintei slujbe, cântece de laudãCuvioasei Maici Parascheva. Agapa creștineascã s-asãvârșit la Cãminul Cultural din Stroești.
A consemnat Raluca MARINLa Stroești, comuna Mușãtești,
ZZiiuuaa îînnttââllnniirriiii
ccuu SSffâânnttaa PPaarraasscchheevvaa șșii ccuu îînnaaiinnttaașșiiiiConferințã
Nicolae Afanasiev la Saint Serge
La Institutul Saint Serge din Paris a avut loc
sâmbãtã, 13 octombrie, o conferințã teologicã înmemoria pãrintelui Nicolae Afanasiev, cf.www.saint-serge.net. Personalitate marcantã ateologiei ortodoxe contemporane, Nicolae Afanasievs-a remarcat printr -o susținutã activitate litur gicã și
ecumenicã. Nãscut la Odessa, el a studiatmatematica, fizica, filosofia și teologia, iar dupãinstaurarea bolșevismului, emigreazã, devenindprofesor de drept canonic și liturgicã la Saint Serge.Prieten cu Sergiu Bulgakov, Vasile Zenkovski șiCiprian Kern, Afanasiev va fi fost, alãturi de cel dinurmã, fondatorul Sãptãmânilor de studii liturgice dela Saint Serge.
Cu prilejul acestei conferințe, pãrintele Boris
Bobrinskoy a subliniat faptul cã eclesiologia luiNicolae Afanasiev este tributarã ortocentralitãții
euharistice a lui Sergiu Bulgakov, „pentru cã naturaBisericii este evenimențialã și nu instituționalã”.
Este adevãrat cã eclesiologia lui Afanasiev a
fascinat lumea teologiei creștine, de la Vest la Est.Dar a fost nevoie de intervenția unor teologiortodocși de marcã, precum Ioannis Zizioulas șiDumitru Stãniloae, pentru a centra eclesiologiaeuharisticã a lui Afanasiev, definind-o eclesiologie acomuniunii sau sobornicitate deschisã.
Conferințã cu tema
„Statutul embrionuluiîn teologia ortodoxã”
Este cunoscut faptul cã, de la dezvoltarea
ingineriei genetice și a tehnicilor medicale defecundare artificialã, Biserica a tras un semnal dealarmã asupra pericolului pe care îl reprezintã „joculde-a Dumnezeu”. În acest sens au fost organizate oseamã de simpozioane și conferințe teologico-bioetice pe diverse teme ce au în vizor viața umanã.Astfel, în data de 21 octombrie 2007, începând cuorele 13.00, în parohia Notre Dame din Chaville -Franța va avea loc conferința: Statutul embrionului
în teologia ortodoxã , informeazã orthodoxie.com.
Conferința va fi susținutã de cunoscutul pãrinte JohnBreck, specialist în exegezã patristicã și bioeticã laInstitutul Teologic Ortodox Saint-Serge din Paris,
care a adus o contribuție semnificativã la reflecțiileteologice ortodoxe în legãturã cu problemelecontemporane de bioeticã. De curând, a publicat onouã carte cu titlul: Darul sfânt al vieții – cr eștinii
ortodocși și bioetica .
Apel al musulmanilor
cãtre creștini
Joi, 11 octombrie, 138 de lideri musulmani au
scris capilor Bisericilor creștine pentru a propune cacele douã credințe sã coopereze în crearea pãcii și aînțelegerii în lume, informeazã catholica.ro.Semnatarii scrisorii adreseazã creștinilor o invitațiedeschisã de a se uni cu musulmanii în ceea ceprivește un element esențial pentru fiecare dintrecredințele lor – porunca iubirii. Autorii scrisorii
considerã cã reducerea tensiunilor din lume poateveni doar din pacea și dreptatea dintre aceste douãcredințe. Documentul, cu numeroase citate atât dinVechiul, cât și din Noul Testament, cheamã latoleranțã, înțelegere și moderație.
Rubricã realizatã de
Pr. Napoleon Nicolae DABUOOOOrrrriiiizzzzoooonnnntttt
ccccrrrreeeeșșșșttttiiiinnnn
CCoommeemmoorraarreeaa
ccoorriișșttiilloorr
aarrggeeșșeennii
A cânta este un dar frumos pe care Ziditorul L-a pus
în ființa omului. A cânta însã, dând slavã luiDumnezeu, este o datorie, o bucurie și o împlinireduhovniceascã deosebitã. De aceea, a ne aminti de ceicare au avut parte de asemenea frumuseți alesufletului, oferite de bucuria muzicii religioase corale,
dar nu numai, face parte dintr-un firesc al îndatoririlornoastre creștinești.
În Pitești, de treizeci și doi de ani existã o tradiție
statornicitã în acest sens, comemorându-se în lunaoctombrie toți coriștii care au activat pe meleagurileargeșene. Astfel, duminicã, 21 octombrie, ora 17,00, laBiserica „Sfântul Ioan Botezãtorul” din Pitești are loccea de a treizeci și doua ediție a comemorãriicoriștilor. Sunt invitați și așteptați sã participe atâtrudele și cunoștințele acestora, cât și cei care doresc sãaducã prinos de recunoștințã pentru activitateadesfãșuratã de foștii coriști în vederea pãstrãrii muziciicorale în județul nostru. Veșnicã sã fie „pomenirea lordin neam în neam”!
Diacon Florin IORDACHE