Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, ctitor de cultură și spiritualitate româneascăSfântul Ierarh Antim Ivireanul [622327]

1
Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, ctitor de cultură și spiritualitate româneascăSfântul Ierarh Antim Ivireanul – ctitor de cultură și spiritualitate românească

2

3
Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, ctitor de cultură și spiritualitate româneascăSfântul Ierarh Antim Ivireanul
ctitor de cultură și spiritualitate românească
editat de pr. lect. univ. dr. Ion-Sorin Bora
Volum tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului
†Irineu ,
Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei

Editura Mitropolia Olteniei
Craiova
2018

4
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Sfântul Ierarh Antim Ivireanul – ctitor de cultură și spiritualitate
românească / ed.: pr. lect. univ. dr. Ion-Sorin Bora ; pref. de
Înaltpreasfințitul dr. Irineu, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al
Olteniei. – Craiova : Editura Mitropolia Olteniei, 2018
ISBN 978-606-731-049-8
I. Bora, Ion Sorin (ed.)
II. Irineu arhiepiscop al Craiovei și mitropolit al Olteniei (pref.)
Tehnoredactare (DTP) Ion-Sorin Bora
Acest volum conține lucrările susținute în cadrul Simpozionului Național „Sfântul Ierarh Antim
Ivireanul-ctitor de cultură și spiritualitate românească, organizat de Facultatea de Teologie Ortodo –
xă din Craiova, cu Binecuvântarea ÎPS Prof. Univ. Dr. Irirneu, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit
al Olteniei, în perioada 26-27 septembrie 2016 la Parohia Sf. Antim Ivireanul din Tg.Cărbunești.
Responsabilitatea pentru autenticitatea textelor publicate aparține exclusiv autorilor.

5
Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, ctitor de cultură și spiritualitate româneascăCuprins
PREFAȚĂ 7
ÎPS Prof.univ .dr.†Irineu, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei
ABREVIERI 9
ÎNVĂȚĂTURI MORALE ÎN DIDAHIILE SFÂNTULUI ANTIM IVIREANUL 10
PS Conf.Univ .Dr. †Nicodim Nicolaescu
SFÂNTUL IERARH MARTIR ANTIM IVIREANUL, PREZENT ÎN LUMEA DE
AZI PRIN LUCRAREA SA 26
PS Conf.Univ .Dr.†Emilian Crișanul
TINEREȚEA ȘI FORMAȚIA SFÂNTULUI ANTIM IVIREANUL 37
Acad.Prof.Dr. Radu Ștefan Vergatti
ANTIM IVIREANUL ȘI ÎNCERCĂRILE DE ROMÂNIZARE A SLUJBELOR ȘI
CĂRȚILOR BISERICEȘTI 41
Pr. Conf.univ .dr. Marin Cojoc
«ROMÂNIA VOIEVODALĂ» CA IDEAL CULTURAL ȘI POLITIC ȘI
IMPERATIVUL RESTAURĂRII VECHIULUI «COMMONWEALTH»
ORTODOX. EPOCA SF. CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ȘI A SF. ANTIM IVI-
REANUL ÎN VIZIUNEA TEOLOGICĂ A LUI NICHIFOR CRAINIC 54
Pr. Conf. Dr. Picu Ocoleanu
TIPOGRAFIA RÂMNICULUI (1636-1825) 63
Pr. Conf. Univ . Dr. Sergiu-Grigore Popescu
EPISTOLA CĂTRE EVREI ÎN DIDAHIILE SFÂNTULUI ANTIM IVIREANUL 83
Pr. Conf. Univ . Dr. Ioan Mihoc
SFINȚII PĂRINȚI, O PERMANENȚĂ VIE IN DIDAHIILE SFÂNTULUI AN-
TIM IVIREANUL 94
Pr.conf.univ .dr. Constantin Băjău
CONTRIBUȚII ALE SFÂNTULUI IERARH ANTIM IVIREANUL LA DĂINUI –
REA NEAMULUI ROMÂNESC 107
Pr.lect.univ . dr. Gabriel Basa
PARTICULARITĂȚI ALE LITURGHIERULUI DIN 1713 A SFÂNTULUI MI-
TROPOLIT ANTIM IVIREANUL VIS A VIS DE EDIȚIILE ACTUALE ALE
ACESTEI CĂRȚI DE CULT 114
Pr. Conf. Univ . Dr. Lucian Farcașiu
SITUAȚIA CERCETĂRII BIBLICE ÎN VREMEA SF. ANTIM IVIREANUL 127
Pr. Lect. Univ . Dr. Ion-Sorin Bora
MUZICA DE TRADIȚIE BIZANTINĂ DIN ȚARA ROMÂNEASCĂ ÎN TIMPUL
PĂSTORIRII SFÂNTULUI ANTIM IVIREANUL 143
Pr. lect. univ . dr. Adrian-Cristian Mazilița
SFINȚII CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ȘI ANTIM IVIREANUL, APOLO –
GEȚI AI CREDINȚEI ORTODOXE ȘI CTITORI DE NEAM ROMÂNESC 152
Pr. Lect. Univ . Dr. Ioniță Apostolache

6Arhid. Conf. Univ . Dr. Ionel Ungureanu
DESPRE MĂNĂSTIREA ANTIM ÎN ULTIMELE DECENII ALE PERIOADEI
COMUNISTE – PREZENȚA PĂRINTELUI SOFIAN BOGHIU (1912-2002) 163
Arhid. Conf. Univ . Dr. Ionel Ungureanu
POEZIA ROMÂNEASCĂ ÎN VREMEA SFÂNTULUI IERARH MARTIR AN-
TIM IVIREANU (~1650 – 1716) 168
Dr. Ion Mocioi
ANTIM IVIREANUL – DUCTUS TEOLOGIC ȘI VALORI EXPRESIVE 176
Conf.univ .dr. Gabriel Coșoveanu
ANTIM IVIREANUL – INFLUENȚE ȘI CONFLUENȚE ÎN SPAȚIUL GEOCUL –
TURAL SUD-EST EUROPEAN 180
Prof. univ . dr. George Niculescu
SURSELE FILOSOFICE ALE DIDAHIILOR SF. IERARH MARTIR ANTIM
IVIREANUL 187
Lect. univ . dr. Ana Ocoleanu
PATRU DOCUMENTE DE LA ANTIM IVIREANUL (1707-1716) 194
Dr. Laurențiu-Ștefan Szemkovics
REALIZĂRILE SFÂNTULUI ANTIM IVIREANUL LA RÂMNIC (1705-1708) 208
Pr. Laurențiu Rădoi
MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL, MISIONARUL CULTURII TEOLO –
GICE ROMÂNEȘTI 228
Pr. Drd. Iliescu Florin Mihai
SFÂNTUL ANTIM IVIREANUL ȘI LOGOSUL DESĂVÂRȘIRII MORALE ÎN
VIAȚA COMUNITĂȚII 233
Drd. V asile Gogonea
MOȘTENIREA SPIRITUALĂ A ANTIMULUI: MODELUL „RUGULUI
APRINS” 240
Dragoș Ursu și Ioana Ursu
SLUJITORI AI BIERICII DIN PROTOPOPIATUL TÂRGU CĂRBUNEȘTI,
MARTIRI ȘI MĂRTURISITORI AI LUI HRISTOS ÎN ÎNCHISORILE COMU –
NISTE 247
Ana-Maria Iancu (Rădulescu)
CIRCULAȚIA POLIELEULUI ÎN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XIX-
LEA 264
Arhid. drd. Nicușor Lăzărică
ANALYSE ETHIQUE SUR LE DROIT A LA VIE. LE FACTEUR RELIGIEUX
COMME ELEMENT DEFINITOIRE DE LA MARGE NATIONALE D’APPRE –
CIATION 274
Mihaela-Viorica Rușitoru

127
Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, ctitor de cultură și spiritualitate româneascăSITUAȚIA CERCETĂRII BIBLICE ÎN VREMEA SF. ANTIM IVIREANUL
Pr. Lect. Univ . Dr. Ion-Sorin Bora1
Keywords : sacred text, slavonic language, manuscript, Holy Bible
Abstract
The translation of sacred text into Romanian is the greatest achievement in Bible studies in St.
Antim’ s time. Although very expensive, the books that were out of print were now much closer to
believers than before they were translated, first because the doctrinal barriers within the Synodal
framework that allowed the authorization of these Church translations were overcome. At the
isagogic level, introductory texts point springs, translators, or recensors, and general data about
inspirational authors, place and time of writing.
Rolul Sf. Ier. Antim Ivireanul în citirea și interpretarea Sfintei Scripturi este iden –
tificabil în măsura în care se fac studii în limbajul comun al credincioșilor din Țările
Române, în obiceiurile sfinte ale lor și în felul în care mesajul Sfintei Scripturi a fost
reprezentat în pictura sfintelor icoane din acest areal.
Ne propunem să identificăm situația cercetării biblice în vremea Sfântului An –
tim, situație pe care marele ierarh și sfânt al Bisericii noastre și l-a asumat cu succes.
Principala direcție de cercetare biblică întâlnită în sec. al XVII-lea în spațiul
locuit de români, o constituia transmiterea textului Sfintei Scripturi din generație în ge –
nerație, în special pentru nevoile cultice, atât sub forma cea mai rezumativă a mesajului,
ca în icoane sau colinde și povestiri, cât și ca mesaj exact, citit în limbile „la modă” ale
timpului sau chiar în limba vernaculară a poporului. Pe lângă acest lucru se cunoaște
traducerea foarte eficientă a unor opere reprezentative din literatura patristică dintre care,
cele mai multe lucrări, aparțin exegezei biblice din antichitatea creștină.
În aceeași vreme, marile centre universitare urmăresc clarificarea surselor pentru
aceste traduceri, mai exact confruntarea critică a manuscriselor cu textul sacru, în special
cele de limbă greacă. În paralel cu acest demers, traducerile deja existente se actualizează
atât prin refacerea tiparelor lingvistice, în funcție de evoluția firească a limbii în care
textul fusese tradus, cât și prin corectarea traducerii după tipărituri grecești sau după
manuscrise considerate valoroase. Trebuie să recunoaștem că la nivelul textului, acest
demers de îmbunătățire prin apropierea cât mai mult de textul ieșit chiar de sub pana
autorilor inspirați, nu aduce salturi spectaculoase. Textul este doar puțin îmbunătățit și
clarificat.
O altă direcție de cercetare este cea isagogică. Tipăriturile Bibliei facilitează apa –
riția unor scrieri cu caracter introductiv, cuprinzând valoroase informații despre osteni –
torii studiilor biblice, despre textul sacru în ansamblul său, izvoarele traducerii, ba chiar
despre autori și contextul scrierii. Aceste informații completează nevoia, deja exprimată,
de cunoaștere a cuvântului Sfintei Scripturi, ca izvor al Revelației Supranaturale, recu –
noscută ca atare de toți cei implicați în difuzarea textului sacru din interese confesionale
1.Lector la Universitatea din Craiova, Facultatea de Teologie Ortodoxă.

128Pr. Lect. Univ . Dr. Ion-Sorin Bora
sau comerciale, și exprimată prin situații concrete ale vremii sau asimilate unor desco –
periri științifice de răsunet.
Textul Sfintei Scripturi în limbile greacă și latină
Cea mai largă circulație au avut-o edițiile Sfintei Scripturi în limbile greacă și
latină. Autoritatea Septuagintei, destul de mult disputată în spațiul iudaic, a trecut fără
probleme din sinagogă în Biserică, fiind favorizată atât de calitatea elinei de „limba char –
ta” a Imperiului Roman, cât mai ales de originalele Noului Testament care, cu excepția
Evangheliei după Matei, au fost redactate în limba greacă și multiplicate prin copiere
sau prin traducere după izvoarele grecești. Cum în Imperiul Roman se vorbea în spații
întinse limba latină (în provinciile Imperiului Roman din sud, nord și vest, în Africa de
Nord, Galia și Spania), traducerea în această limbă se impunea urgent. „Când, unde și de
către cine s-a făcut prima traducere, în limba latină, a textului sfânt, nu se cunoaște, dar
în a doua jumătate a sec. II se pare că ea exista deja”.1 Nu există o traducere oficială până
în sec. IV a Bibliei în latină. Textul latin al Sfintei Scripturi care circula în Africa2 nu era
identic cu cel care circula în Europa. Așadar în rândul veteranilor romani3 și al celorlalți
locuitori de pe cele două maluri ale Dunării s-au folosit în secolele II-III de varianta
europeană a traducerii amintite.4
Fericitul Augustin a cunoscut o astfel de traducere, pe care a crezut-o unitară
pentru întreg Imperiul Roman și pe care a numit-o Itala : „In ipsis autem interpretatio –
nibus Itala caeteris praeferatur”.5 Cea mai importantă traducere latină a cărților Sfintei
Scripturi a fost realizată de Fericitul Ieronim în secolul al IV-lea. Papa Damasus îi
ceruse realizarea traducerii ce se va numi Vulgata pentru uniformizarea textului sacru de
limbă latină. Pe la 384 Fericitul Ieronim traduce cele patru Evanghelii și celelalte cărți
ale Noului Testament, folosindu-se de traducerile anterioare pe care le-a corectat, „că n-a
voit să facă o traducere nouă, ci a revizuit numai textul vechilor traduceri latine, căutând
să-i dea sensul care consună cel mai bine cu textul grecesc”.6
Opera lui Ieronim a fost finalizată pe la 405 d. Hr. dar a întâmpinat numeroase
critici pentru schimbările aduse prin desele corecturi după textul grecesc, pentru Noul
Testament și după cel ebraic, pentru Vechiul Testament. Răspândită cu greutate la înce –
1. Pr. Conf. Dr. Stelian Tofană , Text și canon , in coll. Introducere în Studiul Noului Testa –
ment , vol. 1, Ed. Presa Universitară Clujeană, 1997, p. 185.
2. Despre acesta vorbește Tertulian în lucrarea sa Liber de monogamia (cap. 11), cu mențiunea
că variantele latină și greacă nu concordau mereu. V . Bulhart &J.W.Ph. Borleffs (eds.), Cor-
pus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, vol. 76 (1957), p. 68-69.
3. „Dacia, fiind un bastion înaintat al imperiului, adânc înfipt în lumea «barbară», avea nevoie
pentru apărare de numeroase trupe. Se apreciază că în timpul stăpânirii romane, armata aflată în
Dacia număra 30-40.000 de oameni, deci cam o zecime din totalul trupelor romane”. Pr. Prof .
Dr. Mircea Păcurariu , Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR, 1991, p. 61.
4. Se poate afirma existența a cel puțin trei variante ale traducerii latine a Bibliei: un text afri –
can, unul european și unul spaniol. Pr. Conf. Dr. Stelian Tofană , op.cit., p. 185.
5. Fer. Augustin , De doctrina Christiana , 2,15,22; Biblical Archeology Review, vol. 11, nr. 2,
1985, p. 168 cit. de Pierre-Yves Maillard , La vision de Dieu chez Thomas d’Aquin: une lec –
ture de l’In Ioannem à la lumière de ses sources augustiniennes , Paris: Vrin, 2001, p. 75, nota 1.
6. W.G.Kümel , Notwendigkeit und Grenze der neutestamentlichen Kanons in Zeitschift fur The –
ologie und Kirke, 17, 1980, p. 473; Pr. Conf. Dr. Stelian Tofană , op.cit., p. 187.

129
Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, ctitor de cultură și spiritualitate româneascăput, după secolul al VIII a cunoscut o apreciere universală în tot Apusul creștin.1
Odată cu această întărire a poziției privilegiate a Vulgatei în spațiul catolic, inter –
vine și ostilitatea față de traducerile în limbile vernaculare, oficializată în cadrul Sinodu –
lui Tridentin, sesiunea a IV-a din 8 aprilie 1546, când Vulgatei capătă statutul de „întru
totul conformă cu originalul” iar traducătorii Bibliei în limbile noi vor fi răsplătiți „cu
aspre pedepse bisericești”.2
Dincolo de schimbările intervenite în text prin copiere și prin traducere, Sfânta
Scriptură s-a transmis peste tot din generație în generație, traversând disputele provo –
cate de erezii și certuri doctrinare, într-o formă cristalizată, împreună cu convingerea
universală că nimeni nu a îndrăznit să se atingă de o „iotă sau o cirtă” din ea (Mt. 5,18).
Împreună manuscrisele grecești ale Sfintei Scripturi au parcurs veacurile și traducerile,
mereu raportate la originale pentru a fi recunoscute, atât în varianta latină, pentru Bi –
serica Romano-Catolică, cât și în celelalte traduceri, acceptate și ele desigur, dacă s-au
produs în Biserică, și nu în afara ei.
Se observă cu ușurință că autoritatea absolută în ceea ce privește transmiterea
textului Sfintei Scripturi aparține Bisericii, dar norma autenticității este dată de varianta
grecească pentru Noul Testament și Septuaginta sau Biblia Hebraica, pentru Vechiul
Testament. Odată cu intermediul tiparului, invenție care mărește viteza, calitatea și can –
titatea textului sacru difuzat,3 cercetarea textului Sfintei Scripturi devine o preocupare
specială a celor ce se ocupă cu răspândirea învățăturilor biblice, în mediu confesional și
interconfesional.
Tipărituri latine și grecești ale Bibliei
Prima ediție tipărită a Bibliei apare în 1456 prin truda lui Gutenberg și conține
textul latin al Sfintei Scripturi în două coloane de câte 42 de rânduri fiecare, însumând
1282 de pagini tipărite, dar nenumerotate și fără antet, cu text continuu, fără capitole și
versete.4
Noul Testament , tipărit la Alcala de Henares, aproape de Madrid, în data de 10
ianuarie 1514,5 are două coloane: pe prima coloană, textul grecesc, pe coloana din dreap –
ta, o traducere latină, în care se pot sesiza unele diferențe față de textul grecesc.6 Biblia
1. Beda Venerabilul(674-735) constată dispariția vechii traduceri latine și folosirea generală a
lucrării lui Ieronim.
2. Diac. Prof. N.I. Nicolaescu , „Scurt Istoric al traducerilor Sfintei Scripturi. Principalele ediții
ale Bibliei în Biserica Ortodoxă Română”, în Studii Teologice, an XXVI (1974), nr. 7-8, p. 492.
3. Apariția tiparului este legată de numele lui Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg
(1398–1468), deși acesta exista încă din sec. XII-XIII în Coreea și China, apoi în Europa, dar
sub forma unor matrițe care nu aveau litere mobile. Nu se știe în ce măsură metalur gistul și
bijutierul Gutenberg a fost influențat de tiparnițele existente, ci doar că tiparnița sa întrece sub
raport tehnic toate tiparnițele existente până la el. Harry Clark , „«Four Pieces in a Press»:
Gutenberg's Activities in Strasbourg”, The Library Quarterly: Information, Community, Policy ,
V ol. 49, No. 3, p. 303-309.
4. Francis J. Crump , „The Gutenberg Bible”, The Catholic Biblical Quarterly , V ol. 14, No. 3,
1952, p. 216.
5. Edgar J. Goodspeed , „A New Testament Anniversary: 1514-1914”, The Biblical World , V ol.
43, No. 3 (Mar., 1914), p. 164.
6. Pr. Dr. V asile Gheorghiu , Introducerea în sfintele cărți ale Testamentului nou , Cernăuți,
1929, p. 842.

130Pr. Lect. Univ . Dr. Ion-Sorin Bora
poliglotă din Alcala , tipărită în Complutum de cardinalul Ximenes (1437-1517), conține
textul biblic în greacă și în traduceri.1 În aceeași perioadă, din rațiuni comerciale, apare
și Ediția Erasmus, motiv pentru care este considerată, pe bună dreptate, inferioară Bibliei
compluteriene.2 Prima ediție, apărută în anul 1516, avea în vedere doi codici din Basel
corectați de Erasmus, după alți doi codici.
E de remarcat că în general, textul grecesc este reprodus după codicii noi exis –
tenți, dar cu mai mică valoare din perspectiva cercetării biblice. Două sunt motivațiile
acestor alegeri: codicii vechi puteau fi citiți cu greutate, din cauza ștersăturilor și dete –
riorărilor materialului de scris și, de asemenea, codicii cei mai vechi și cei mai valoroși
pentru cercetarea textului sacru, sunt descoperiți mult mai târziu. Astfel, Codex Alexan –
drinus (sec. V) va fi trimis de Patriarhul Constantinopolului lui Chrles I în anul 1627.
Coedex Rescriptus (sec. V) va fi descoperit abia pe la 1700 iar excursia lui Tischendorf
la Sinai, în urma căreia identifică și valorifică cu atâta dificultate Codex Sinaiticus (sec.
IV) în 1859.3
A doua etapă din istoria criticii textuale biblice este inaugurată de Robert Ștefan
care tipărește patru ediții ale textului grec al Sfintei Scripturi: 1546, 1549, 1550, și 1551.
Textul Ediției din 1550, numită Editio Regia , reproduce textul lui Erasmus din 1535 iar
la marginea foii consemnează variantele altor 15 manuscrise pe care le-a consultat. O
nouă premieră apare în cuprinsul celei de-a patra ediții a lui Robert Ștefan din 1551:
împărțirea textului în capitole și punerea în paralel, pe două coloane, a textului Vulgatei
și a celui grecesc.
Descoperirea unor noi codici biblici a contribuit la dezvoltarea criticii textuale,
fiecare cercetător al acestor vremuri fiind animat de dorința reconstituirii unui text ori –
ginal grecesc, cât mai aproape de cel ieșit de sub pana autorilor inspirați. Consecutiv
acestui deziderat se consolidează gândul traducerii textului sacru într-o variantă cât mai
aproape de textul rezultat în urma cercetării critice a manuscriselor și transmis prin in –
termediul tiparului.
O altă preocupare, mult mai puțin reprezentată până la Sf. Antim Ivireanul este
explicarea textului sfânt în așa fel încât credinciosul să poată cunoaște sensul textului,
fără distorsiunile eretice deja foarte prezente în domeniul exegezei. În această direcție
se înscriu preocupările de popularizare a operelor patristice cu caracter exegetic, care nu
depășesc cadrul omiletic dar care garantează ortodoxia interpretării.
Sfânta Scriptură în pom românesc4
Misionarii creștini care au venit încă din sec. I d.Hr. să aducă Evanghelia la stră –
moșii noștri, au găsit cuvintele limbii vernaculare cele mai potrivite ca să se facă înțeleși,
cuvinte care au rămas în memoria colectivă în formă inițială sau în traducere, dacă se im –
punea, odată cu schimbările inerente evoluțiilor lingvistice ale vremurilor. Mărturisirea
credinței în cult presupunea existența Liturghiei și, cel puțin fragmentar, prezența Sfintei
Scripturi. Este aproape imposibil să concepem o credință fără Liturghie și Evanghelie
1. Ibidem, p. 842.
2. Pr.lect.univ.dr. Stelian Tofană , op.cit., p. 149.
3. Edgar J. Goodspeed , art.cit. , p. 166.
4. Grigore T. Marcu , „Sfânta Scriptură «în pom românesc». 100 de ani de la apariția Bibliei
lui Saguna”, în Mitropolia Ardealului , an. III (1958), nr. 11-12. p. 782-812.

131
Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, ctitor de cultură și spiritualitate româneascăpentru mai bine de o mie de ani la poporul român, în diferitele faze ale existenței sale.
Acest lucru, cu atât mai mult cu cât textele Sfintei Scripturi au circulat printre strămoșii
noștri în limbile latină, greacă, gotă și slavonă, au influențat formarea limbii române,
pictura bisericilor și miniaturizarea manuscriselor.
Martirii cunoscuți din documente și descoperiri arheologice1 dovedesc existen –
ța unei preocupări cultural religioase la marginea Imperiului Roman, pe teritoriul țării
noastre și implicit o preocupare susținută în citirea, traducerea și interpretarea cărților
Noului Testament încă din secolul al doilea creștin.
Primele traduceri latine ale textului sacru în spațiul de formare a poporului ro –
mân au avut un specific aparte, pentru că există diferențe majore între fondul lexical de
sorginte latină și creștină al limbii române și cel din celelalte limbi romanice. Astfel că,
pe lângă ipoteza că varianta europeană a Italei a circulat și la strămoșii noștri din sec. II-
IV , adusă aici de misionari, de episcopi și de preoți ce beneficiaseră de educație în princi –
palele cetăți creștine ale vremii, trebuie luată în considerare dezvoltarea unor „focare” de
cultură latină și credință creștină în fostele cetăți dacice, în care se vorbea preponderent
latina, departe de ochii și armele persecutorilor romani.
Limba română „prin origine, structură și vocabular, este o limbă latină, singura
urmașă directă a latinei vorbite în mod neîntrerupt în provinciile dunărene ale imperiului
roman”.2 Geto-dacii au primit limba coloniștilor romani, păstrând totuși câteva elemente
lingvistice autohtone iar mai târziu, au primit influența lingvistică a popoarelor migra –
toare dintre care slavii au reușit să aducă cele mai multe elemente. Cercetătorii-istorici,
filologi și teologi-sunt de acord că termenii de bază ai credinței creștine sunt de origine
latină, lucru ce dovedește vechimea creștinismului românesc și originea latină a limbii
în care s-a predicat Evanghelia la strămoșii noștri.3 „Denumirile de bază ale credinței și
unele forme ale cultului au fost create până în secolul IV”.4
Dintre cuvintele limbii române de origine latină care au intrat în uz prin inter –
mediul creștinismului și traducerilor latine amintite menționăm: creștin , derivat de la
Chrestus sau Crestus, cum se numea Mântuitorul la scriitorii bisericești de limbă latină
Tertulian (160-240) și Lactanțiu,5 a boteza , cuvânt de origine greacă, trecut foarte repede
în latină (baptizo,-are) și de aici în limba română, credință din credo,-ere, împărăție , de
la imperium, Tată de la Pater, Fiul, de la Filius, cer din caelum, cruce de la crux,-i, păcat
de la pecatum, sfânt de la sanctus.6
Termenii de origine latină privind credința au intrat în limba română în special
pe filiera latinei vulgare, fiind deosebiți radical de cei folosiți în Apusul creștin. Aceasta
înseamnă că străbunii noștri nu au fost evanghelizați de misionari «oficiali» veniți din
Apus, dar s-au bucurat de aprecierea acestora, ca în cazul Sf. Dionisie Exigul (470-545)
1. Despre martirii creștini din ținuturile dunărene vezi și Dr. Sebastian Dumitru Cârstea ,
„Creștinismul românesc din primele secole. Puncte de vedere” în Revista Teologică, nr. 2, 2008,
pp. 122-134.
2. Al. Rosetti cit. de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu , op.cit., p. 71.
3. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu , op.cit., p. 72.
4. IBIDEM, p. 72.
5. IBIDEM, p. 76.
6. IBIDEM, p.

132Pr. Lect. Univ . Dr. Ion-Sorin Bora
care și-a desfășurat activitatea la Roma sub 10 papi, dezvoltând principiile cronologice
ale erei creștine.1
Obiectele arheologice din primele secole dovedesc o bună cunoaștere a textu –
lui Sfintelor Scripturi, pe de-o parte, prin gravarea simbolurilor creștine pe obiecte ca
pietre scumpe, inele, amfore, pietre funerare,2 opaițe, tăblițe votive, iar pe de altă parte,
prin scrierea unor mici fragmente biblice pe acestea. Astfel, cea mai veche inscripție cu
caracter curat creștin, descoperită pe teritoriul țării noastre este o tăbliță votivă așezată,
probabil, la temelia unei biserici din locul descoperirii: satul Biertan, lângă Sibiu.3 Deși
inscripția vorbește în latină despre ctitor sau donator, pe nume Zenobiu, elementele creș –
tine (monogramul lui Hristos) sunt scrise cu caractere grecești.
Peste un sfert din inscripțiile paleocreștine au fost redactate în limba latină iar
celelalte în limba greacă. Textul inscripțiilor (în majoritate funerare) „este popular și
ortodox”.4 Mici fragmente din psalmi au fost scriși în limba greacă, ajunși până aici prin
mijlocirea Septuagintei: «Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă
voi teme?»5 (grecește, Tomis) , «Pe cei săraci ai lui îi voi sătura de pâine. Pe preoții lui
îi voi îmbrăca cu mântuire»6 (grecește, Tomis și Histria). Fragmente noutestamentare
în limba greacă sunt destul de numeroase: «Fiți sănătoși…»7 (Tomis), «Maria naște pe
Hristos»,8 «Lumină-viață»,9 «Emanuel, cu noi este Dumnezeu»,10 «Doamne ajută»11 etc.
În limba latină pot fi amintite «Pacea mea dau vouă»,12 «Harul lui Dumnezeu. Amin».13
La Tropaeum Traiani s-a descoperit singura inscripție greco-latină din epigrafia creștină,
având textul: «crucea morții și a învierii».14
Evoluția limbii române se împletește cu dorința cunoașterii Sfintei Scripturi, al
cărei conținut este comunicat din generație în generație, prin intermediul oralității colec –
tive dar și prin textul scris. O traducere oficială, deși dorită de popor, va întâmpina în –
totdeauna multe piedici, pe când o traducere fără pretenții de generalizare într-o eparhie
locuită de români, va putea intra fără greutate în casele credincioșilor mai înstăriți și
1. Sfântul Dionisie este recunoscut în special pentru alcătuirea erei creștine. Este descris de Ca –
siodor ca fiind „de neam scit dar de maniere întru totul romane, foarte priceput in ambele limbi,
cunoscător perfect al Sfintei Scripturi și dogmaticii”. Cassiodorus , De institutione divinarum
litterarum , 23, în PL, vol. 70, col.1137.
2. Fragmentele funerare creștine în sec. I-III lipsesc cu desăvârșire câtă vreme cele păgâne
există din abundență. Lipsa acestora nu dovedește lipsa credincioșilor creștini deoarece, pentru
început, creștinii nu au vrut să se asemene păgânilor. G. M. Ionescu , Istoria Bisericii Români –
lor din Dacia Traiană, vol I, Stabiliment de Arte Grafice „Universala”, București, 1906, p. 66.
3. G. M. Ionescu , op.cit., p. 69.
4. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu , op.cit., p. 167.
5. Ps. 26,1.
6. Ps. 131,15-16.
7. Acest salut aparține latinilor. Sfântul Apostol Pavel îl scrie și el la sfârșitul epistolelor sale ca
încheiere alături de îndemnuri practice.
8. Cf. Mt. 1,18.
9. Cf. In. 1,4.
10. Mt. 1,23 cf. Is. 7,14.
11. Mt. 15,25.
12. In. 14,27.
13. I Cor. 3,10; II Cor. 1,12; 6,1; 8,1; 9,1; Ef. 3,2,7; Col. 1,6; 15,10 ș.a.
14. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu , op.cit., p. 167.

133
Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, ctitor de cultură și spiritualitate româneascăîn mentalul colectiv. Traducerile ad-hoc vor fi speculate în afara Bisericii, mai ales de
inițiatorii prozelitismului protestant în Țările Române.
Astfel se explică motivul pentru care cele mai vechi traduceri în limba română
sunt de fapt târzii și apar brăzdate de interese prozelitiste și primite cu reticență în Bise –
rică, până chiar și în secolul al XVIII-lea.
Așadar, până la apariția traducerii lui Ulfila, Sfânta Scriptură era cunoscută de
către strămoșii noștri, chiar și numai fragmentar, arătându-și prețuirea pentru ea prin
inscripții în limba greacă și latină. Dacă textele grecești sunt citate clare din Septuaginta
și cărțile Noului Testament, cele latine nu confirmă existența unei variante unitare de
traducere a Bibliei în această limbă, ci a unei dispoziții de traducere ad-hoc a Sfintei
Scripturi, în limba pe care o vorbeau atunci. Cuvintele Sfintei Scripturi rostite în limba
de formare a limbii române, nu s-au păstrat decât în fondul lexical al limbii noastre, cele
mai vechi traduceri în acest areal fiind cele în gotică și slavonă.1
O cauză pentru existența acestui vacuum de texte românești poate fi găsită în
cartea lui Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae (1714). El arată că grafia folosită de
români a fost încă de la început cea latină. Pentru că la Sinodul de la Ferrara-Florența
(1437-1438) delegația ortodoxă, din care făceau parte ierarhii din Moldova și Țara Ro –
mânească, a fost forțată să semneze „unirea cu Roma” și să accepte „cele patru puncte
florentine”, apărătorii ortodoxiei, domnitori și clerici, au impus izolarea de învățătura
catolică tocmai prin înlocuirea alfabetului latin cu cel chirilic.2 Gravitatea cu care se
lupta împotriva unioniștilor trebuia să fi avut ca ecou sigur distrugerea oricărei opere cu
grafie latină și excomunicarea oricărui păstrător de carte cu această grafie dintre români.3
Scriptura la români, până la Mihai Viteazul
Evoluția textului slavon, determinat de schimbările lingvistice din arealele dis –
tincte locuite de slavi, permite identificare „originalului” ipotetic din edițiile românești
de secol XVI. Orice reproducere a textului biblic slavon în acest timp, se va fi întâlnit cu
diversitatea variantelor textuale, foarte bine cunoscute savanților români ai vremii. De
fapt țările române au primit cu brațele deschise pe cei ce se refugiaseră din calea turcilor,
boierii și domnitorii făcând eforturi mari pentru promovarea credinței ortodoxe prin cti –
torii de biserici și prin tipărituri slvavonești.4 Acești vorbitori de limbă slavonă au căutat
1. Nimeni nu garantează că aceste influențe slavone nu au fost așezate în continuarea unui de –
mers mult mai vechi, poate cu rădăcini în limba latină sau în limba goților . Astfel influența s-ar
reduce la unele corectări ale textului și nu la traduceri cu totul noi, pe un teren înțelenit.
2. Astfel, în Moldova, această înlocuire se va realiza prin stăruința mitropolitului Teoctist I
(1453-1477) și prin porunca domnitorului Alexăndrel (1448-1449; 1452-1454; 1455).
3. Nu este de mirare că cel mai vechi text românesc cu grafie latină care s-a păstrat este datat
1570. Ion Gheție , Texte românești din secolul al XVI-lea , București, 1982. „Mica culegere de
cântece, împreună cu alte fragmente tipografice, fusese folosită ca material de umplutură la
legarea volumului Diodori Siculi scriptoris graeci libri duo de Philippo et de Alexandro. Utru –
mque latinitate donavit Angelus Cospus Borroniensis, Viennae Pannoniae, 1516 ”. Daniele
Pantaleoni , „Observații asupra textelor românești vechi cu alfabet latin (1570-1703)”, în Phi-
lologica Jassyensia , III (1), Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2017, p. 40.
4. Limba slavonă, pentru Țările Române, se pare că reprezintă garanția ortodoxiei unui text
religios, în special scripturistic. Alexandru Mareș , ,,Originalele primelor traduceri ale Tetrae –
vanghelului și Psaltirii”, în Cele mai vechi texte românești. Contribuții filologice și lingvistice
(coordonator Ion Gheție), București, 1982, p.191; Dragos Moldov anu , „Finalitatea textelor

134Pr. Lect. Univ . Dr. Ion-Sorin Bora
să dea poporului în mijlocul căruia au fost primiți cu multă căldură, cărți de cult și ediții
parțiale ale Sfintei Scripturi într-o limbă slavă extrem de familiară spațiului românesc.
Printre aceștia se numără și călugărul Macarie din Muntenegru, cel care tipărise în țara
sa natală un fragment dintr-un Octoih (1494) și o Psaltire (1495) și care „în 1508 avea să
transporte presele sale în Valahia”1 în vremea lui Radu cel Mare (1467-1508). Acesta a
înființat prima tipografie din țară și a tipărit Tetraevanghelul slavon din 1512.
Înainte de el, Sfântul Nicodim de la Tismana, un alt sârb ajuns la noi, a copiat la
Mânăstirea Prislop primul Tetraevanghel slavon , datat 1405 iar în 1429 monahul Gavriil
Uric de la Mânăstirea Neamț realizează pentru Doamna Maria, soția lui Alexandru cel
Bun, Tetraevanghelul ilustrat.
Evangheliar slavonesc al diaconului Lorinț, 1579, Alba Iulia, scris din porunca
marelui V oievod Batăr Criștov. „Și cu puterea marelui V oevod Batăr Criștov în timp de
30 de ani, nimenea să nu îndrăznească a o tipări din nou.” Pare greu de explicat această
poruncă în românește, pe o carte slavonă. De ce să nu mai fie tipărită timp de 30 de ani?
Răspunsul este evident. Apăruseră și altfel de traduceri care îl supăraseră pe voievod.
Este vorba de răspândirea traducerilor în limba română, care evidențiau unitatea de neam
a românilor de pretutindeni.
Acest lucru nu a fost luat în calcul de susținătorii politici ai propagandelor apuse –
ne, care își vedeau interesele amenințate tocmai de această trezire a conștiinței naționale
prin circulația cărților sacre în limba română.
Până la sfârșitul sec. al XVI-lea, prozelitismul apusean este „condamnat” de spe –
cialiști ca responsabil de apariția tuturor traducerilor românești.
Prima carte tipărită în limba română2 este un catehism, Catehismul luteran de
la 1544. Autorul acestei traduceri pare a fi Filip Moldoveanu, colaborator al Diaconului
Coresi, însă din această carte nu s-a păstrat niciun exemplar, atestarea sa fiind făcută pe
baza unor documente din 1546.3
Nu se cunoaște niciun detaliu din acest catehism, dar se poate bănui că era în
deplin acord cu învățăturile reformei lui Luther, care în data de 31 octombrie 1517 pu –
blica în „95 de teze”, critica sa la adresa papei de la Roma, doctrinei și practicii catolice.
Apariția acestei lucrări într-un spațiu dominat de prozelitismul catolic este bine primită
de mulți preoți ortodocși, în timp ce alții au sesizat diferențele față de ortodoxie și le-au
slavo-române intercalate din Evul Mediu românesc”, în vol. Text si discurs religios (ed. Alexan –
dru Gafton, Sorin Guia, Ioan Milica), Ed. Universitatii „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009, p.
104.
1. Emile Picot , Coup d’oeil sur l’histoire de la typographie dans les pays Roumains au XVIe
siécle , 1895, p. 10.
2. http://www.cimec.ro/Muzee/FiseAnaliticeEvidenta/partea%20II.pdf (11.10.2016). (n.a.), Glo-
sar de termeni din domeniile: informaticii, istoriei cărții, restaurării și patologiei cărții, utilizați
în descrierea bibliografică și în prelucrarea automată a datelor , p. 118.
3. În 16 aprilie 1544, s-a plătit suma de 2 florini lui Philippus Pictor pentru tipărirea catehismu –
lui, lucru menționat în Socotelile orașului Sibiu. În 1546 cărturarului Johann Hess din Breslau
(azi Wroclav, Polonia) a fost înștiințat de un preot sas bistrițean că „s-a tradus Catehismul in
limba romana și s-a tipărit la Sibiu, capitala noastră, a sașilor din Transilvania, cu litere sârbești.
Mulți preoți au primit aceasta carte, socotind-o sfântă, alții însă o disprețuiesc”. Lajos Demeny ,
Lidia Demeny , Carte, tipar și societate la români în secolul al XVI-lea. Studii, articole, comu –
nicări , Ed. Kriterion, București, 1986, p. 58.

135
Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, ctitor de cultură și spiritualitate româneascărespins. Se știe că Luther a pretins că Biblia are autoritate supremă, de citirea ei depin –
zând mântuirea credincioșilor. Lucrarea a fost dorită chiar și de Pătrașcu V odă, care a și
primit-o ulterior, iar ultimul care a văzut această carte este Timotei Cipariu.
Prin ambiția unor filo-calvini sau filo-catolici și prin osteneala unor călugări pa –
trioți s-au lucrat numeroase traduceri parțiale ale Sfintei Scripturi care s-au păstrat în
codici, de mare importanță pentru cultura și spiritualitatea poporului român, accesibili
Sfântului Antim Ivireanul și altor elite culturale ale vremii sale.
Între acești codici se găsea și Codicele Voronețean , datat sec. XV-XVI, foarte
apropiat ca text de Lucrul apostolesc , tipărit de Coresi în 1567.1 Textul este împărțit în
pericope și nu în capitole și versete, după modelul consacrat de Robert Ștefan odată cu
ediția din 1551. Codicele a fost redescoperit în 1871 la Mânăstirea V oroneț, după ce a
fost așezat în rândul cărților nefolositoare de cei ce luptau împotriva introducerii limbii
române în Biserică, cum este cazul lui Constantin din Dorna care ar putea fi răspunzător
de degradarea acestui manuscris, sau cel puțin de scoaterea lui din uzul liturgic. Însem –
narea datată 1733 de pe coperta manuscrisului descoperă „tratamentul” la care a fost
supus textul sacru în limba română: „aceasta carte a fost scrisa pe rumanie si nu-i buna
de nimic”.2
Psaltirea Șcheiană a fost scrisă de trei copiști diferiți pentru folosul credincio –
șilor la sfintele slujbe. Acest manuscris cuprinde, pe lângă Psaltire, și câteva texte din
Vechiul Testament și din Noul Testament precum și Simbolul Atanasian, cu adaosul Fi –
lioque. Vechimea acestui manuscris nu eludează problematica sursei: a fost o traducere
sau o copie după o lucrare deja existentă? Specialiștii au propus ca dată a manuscrisului
sfârșitul secolului al XVI-lea (Aron Densușianu), 1515 (Sextil Pușcariu, P.P. Panaitescu),
1563-1570 (I.-A. Candrea), 1573-1574 (G. Blücher), 1573-1578 (Alexandru Mareș).3
Tot la fel de nesigură este și sursa traducerii. Traducătorii acestei lucrări (sau a
alteia mai vechi, copiată doar în Psaltirea Șcheiană), au folosit fie textul slavon al Psal –
tirii sârbești, scrisă de Branko Mladenovici din anul 1346,4 fie un text rutean și catolic
1. Acest manuscris a fost descoperit de prof. Gr. Crețu la Mânăstirea V oroneț și se află astăzi în
Biblioteca Academiei Române, cota ms. rom. 448. Paginile care s-au găsit (170) cuprind tradu –
cerea în româna veche, afectată de fenomenul rotacismului, 11 capitole din Faptele Apostolilor
(18,14-28,31), Epistola Sf. Iacov, Epistola I-a a Sf. Petru și aproape integral Epistola a II-a a Sf.
Ap. Petru. Textul codicelui a fost tradus din grecește sau a fost corectat după o astfel de tradu –
cere mai veche, dar lucrarea lui Coresi are legătură cu acesta. Codicele ar fi putut fi unul com –
plet, cu traducerea tuturor cărților Noului Testament. „Originalul transcris în sec. XVI a cuprins,
probabil, traducerea tuturor cărților Noului Testament și arăta, poate, într-o însemnare finală, și
numele vrednicului traducător”. Diac. Prof. N.I.Nicolaescu , „Scurt Istoric al traducerilor Sfin –
tei Scripturi. Principalele ediții ale Bibliei în Biserica Ortodoxă Română”, în Studii Teologice,
an XXVI (1974), nr. 7-8, p. 494.
2. Sextil Puscariu , Istoria Literaturii Romane – Epoca Veche , Ed. Eminescu, București, 1987,
p. 56.
3. În stabilirea acestor datări s-au avut în vedere limba rotacizantă, specifică manuscriselor
vechi păstrate la noi, forma literelor dar mai ales filigranul. Hârtia din Psaltirea Șcheiană este
sileziană, cu filigranul mistreț, ultimele două coli fiind din hârtie fabricată la Brașov , filigran
este acum coroana cu scut. Titlurile și inițialele psalmilor sunt scrise cu roșu.
4. I.-A. Candrea , Psaltirea Șcheiană comparată cu celelalte Psaltiri din sec. XVI și XVII tra –
duse din slavonește , Atelierele Grafice Socec&Co, București, 1916, p. CX-CXII. Stefan Cioba –
nu, Istoria literaturii romane vechi , Ed. Eminescu, București, 1989, p. 95.

136Pr. Lect. Univ . Dr. Ion-Sorin Bora
deopotrivă, fie o versiune slavo-română din care s-a extras textul românesc.1
Deși de mare importanță pentru studiul limbii române literare vechi, această
Psaltire este de fapt rodul „ofensivei” catolice în spațiul românesc, lucru dovedit de ada –
osul «filioque» aflat la sfârșitul Simbolului de Credință.2
Psaltirea Hurmuzaki , de certă importanță pentru cercetarea biblică românească,
lasă loc de interpretare în privința datării, a formei originare. Astfel, Psaltirea Hurmu –
zaki, ca și celelalte lucrări de acest fel, face parte dintr-un demers mult mai amplu de
traducere și adaptare a textului sacru la înțelesurile contemporane ale limbii române,
fiind, cel mai probabil, o „copie executată după o Psaltire slavo-română de un scrib care
proceda uneori la modificări ale textului român (prin confruntare cu versiunea originală
sau apelând la altă traducere românească)”.3 Retroversiunea s-a făcut după Psaltirea sâr –
bească a lui Branko Mladenović (1346) sau după o altă traducere slavonă.4
Palia de la Orăștie , datată 1582, conține în prefață însemnarea „Cu bunâ voe și
destoinic mila lui Dunezeu aceaste cărți creștinești a să orăndite dupâ voia lui Dumnezeu
cu știrea Măriei lui Batări [Báthory] Jigmon V oivod ăl Ardelului și a Țăriei Ungurești,
și cu știrea și cu voia a toți domnilor mari și sfeatnici ai Ardialului: pe întru întrămân –
tura Beseareceei Sfântâ a românilor poftind tot binele ispăsenie creștinilor romăni: care
ispăsenie numai de la Tine Doamne cearem printru Siângur Sfânt Fiul Tău Iisus Hristos
Domnul și Ispăsitoriul nostru Amin”.
Palia de la Orăștie este prima traducere parțială în limba română a Vechiului
Testament și a fost tipărită de fiul lui Coresi, Șerban, împreună cu Marian Diacul, care
folosesc pentru prima dată numele de români, în loc de rumâni.5 Se observă că intrarea
oficială a traducerii românești a Sfintei Scripturi în Biserică este foarte departe, ea fiind
încuviințată și chiar încurajată pe linie politică, fie de adepții prozelitismului catolic, fie
de conducătorii și boierii români.
Un alt manuscris foarte important este Codicele Bratu, sau Apostolul copiat de
popa Bratu din Brașov în 1559-1560, redând intercalat textul Apostolului în limba ro –
mână și în cea slavonă. Edițiile bilingve vor marca spațiul cultural și cultic românesc,
până spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Motivația acestui demers este explicată diferit.
Este cert că aceste ediții aduc un plus de autoritate, în toate epocile, pentru corectitudi –
nea traducerii, facilitând, totodată, accesul cititorului avizat la o eventuală corectură pe
textul românesc. Să fie acest demers o inovație a Reformei, „care urmărea să certifice
astfel caracterul ortodox al traducerii, deși, în realitate, aceasta se făcea după originale
protestante”? 6
Tetraevangheliul slavo-român de la Sibiu (1550) al lui Filip Moldoveanu, „pri –
1. Eugen Pa vel , „Modelul slavon versus modelul latin în textele biblice românești”,în Revista
de istorie și teorie literară, VII (1-4), p. 23.
2. Ibidem, p. 23.
3. Ion Gheție, Mirela Teodorescu , Psaltirea Hurmuzaki , I. Studiu filologic, studiu lingvistic
și ediție, Ed. Academiei Române, București, 2005, 18-19.
4. I.-A. Candrea, op.cit. , p. CXII.
5. https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2011/12/08/palia-de-la-orastie-1582/ (21.05.2017).
6. Dragos Moldov anu , art.cit. , p. 103.

137
Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, ctitor de cultură și spiritualitate româneascăma tipăritură bilingvă din țara noastră”, din care s-au păstrat doar câteva fragmente1
este urmată de Tetraevanghelul slavo-român (1551-1553) de la Sibiu, prima tipăritură
în limba română care s-a păstrat integral până în zilele noastre, se pare că a fost tradus
după Noul Testament al lui Luther din 1522, iar versiunea slavonă, pusă în paralel, a fost
folosită doar pentru corectură.2 Textul românesc din această ediție este totuși asemănător
cu cel din ediția coresiană (1561) precum și cea a lui Radu de la Mănicești, supranumit
Evanghelia de la Londra (1574), dovadă că s-au inspirat dintr-o sursă comună (probabil
slavonă, la origini) sau au actualizat o traducere a textului evanghelic deja existentă.
Această asemănare se poate explica doar printr-o pietate a traducătorului față de terme –
nii consacrați deja în traducerile anterioare, certificate dintr-un motiv sau altul cu textul
slavon și chiar prin ediții integrale în limba română, extrase cu multă grijă din edițiile
bilingve.
Problematica sursei traducerii în română a Tetraevanghelului slavo-român din
1551-1553 este încă disputată. S-a ajuns să se creadă că propaganda anti-ortodoxă a
mers până într-acolo încât personajele negative din Noul Testament să fie tendențios
asimilate preoților și ierarhilor Bisericii. Astfel, traducerea în românește pentru fariseu
și arhiereu (Caiafa) a fost făcută tendențios prin duhovnic respectiv mitropolit .3 Cu
toate acestea, o asemenea abordare nu se justifică, nic ca practică prozelitistă și nici ca
intenție a lui Coresi. Se poate observa că în cea mai veche traducere în limba cehilor ,
din perioada pre-husită, există Biblia din Drezda (1360), în care termenul din Vulgata
pharisaeus a fost tradus prin duhovnic , traducere care a persistat și în edițiile ulterioa –
re din anii 1411-1414 și 1417.4 Dacă vrem să identificăm prototipul acestei traduceri,
ajungem în mijlocul comunităților husite din Moldova sau din Transilvania, între anii
1466-1522, ediția cehă care a stat la baza traducerii fiind Biblia Olomoucká din 1417.5
Teraevanghelul slavo-român din 1551-1553 și Tetraevanghelul în limba română,
tipărit de diaconul Coresi în 1561, s-au folosit de textele existente, la origine tot slave,
diortosite după varianta slavonă și germană, dar s-au adresat preoților și credincioșilor
ortodocși. Astfel, diaconul Coresi, în Evangheliarul românesc din 1561, cere înțelep –
ciune de la cititorii săi și să nu judece sau să suduiască : „am scris aceaste sfinte cărți de
învățâturâ, să fie popilor rumânești să înțeleagâ, să înveațe Rumânii cine-s creștini. Cum
grâiaște și Sfântului Pavel Ap[osto]lu cătrâ Corinteani 14 capete: în Sfânta Bisearicâ mai
bine e a grâi cinci cuvinte cu înțeles decât 10 mie de cuvinte neînțelease în limbâ striinâ.
Dupâ aceaia vă rugâm toți sfenți părinți oare vlâdici, oare episcopi, oare popi, în cărora
mână va veni aceaste cărți creștinești, cum mainte să cetească, necitind să nu judece, neci
1. Diac. Prof. N.I.Nicolaescu , art.cit. , p. 496.
2. Alexandru Mareș, op.cit. , p. 191.
3. L. Denemy, „Evangheliarul slavo-român de la Sibiu-prima tipăritură în limba română cunos –
cută până azi”, în Evangheliarul slavo-român de la Sibiu (1551-1553) , Ed. Academiei RSR,
București, 1971, p. 98.
4. Acest termen era cel mai potrivit acestei traduceri, mai ales că nu putea fi echivalat cu preot .
Ioan-Florin Florescu, „Le Tétraévangile de Sibiu (1551-1553). Nouvelles informations sur les
sources de la première traduction en roumain des Évangiles” , in Biblicum Jassyense. Journal
for Romanian Biblical Philology and Hermeneutics , vol. 1, Ed. Universității Alexandru Ioan
Cuza, Iași, 2010, p. 58-59.
5. Ibidem, p. 80-81.