Școala Națională de Studii Politice și Administrative [621993]

Școala Națională de Studii Politice și Administrative
Departamentul de Relații Internaționale și Integrare Europeană

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific
lect. univ. dr. Gabriel MICU
Masterand: [anonimizat]
2018

Școala Națională de Studii Politice și Administrative
Departamentul de Relații Internaționale și Integrare Europeană
Diplomație și Negocieri

ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE ELEMENTE
DE DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC ȘI
ELEMENTE DE DREPT EUROPEAN
JUSTIȚIA INTERNAȚIONALĂ versus JUSTIȚIA
EUROPEANĂ

Coordonator științific
lect. univ. dr. Gabriel MICU
Masterand: [anonimizat]
2018

2

1 CUPRINS
CUPRINS ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 1
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 2
Capitolul 1 – Noțiuni preliminare de drept internațional public ………………………. 4
Secțiunea 1. Dreptul internațional public ………………………….. ………………………….. ………. 4
1.1 Subiectele dreptului internațional public ………………………….. ………………………….. ….. 6
1.2.Raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern ………………………….. …………….. 8
Secțiunea 2. Principiile soluționării pașnice a diferendelor în dreptul internațional –
scurt istoric, substanța principiului, codificare. ………………………….. ……………………….. 12
Capitolul 2 – Mijloacele politico -diplomatice și jursdicționale de soluționare
pașnică a diferendelor internaționale ………………………….. ………………………….. ……. 15
Secțiunea 1. Noțiunile de diferend și situație în dreptul internațional public …………… 15
Secțiunea 2. Mijloacele de soluționare pe cale pașnică a diferendelor internaționale 16
2.1. Mijloacele politico -diplomatice ………………………….. ………………………….. ……………. 17
2.2. Mijloacele jurisdicționale ………………………….. ………………………….. ……………………. 18
2.3. Organizații internaționale cu rol în soluționarea pe cale pașnică a diferendelor
internaționale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 29
Capitolul 3 – Uniunea Europeană – spațiu al justiției statelor membre …………… 31
Secțiunea 1. Ce reprezintă Uniunea Europeană? ………………………….. ……………………… 31
1.1. Scurt istoric ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 31
1.2. De la cooperare spre integrare. Între Funcționalism și Federalism. ……………………. 33
Secțiunea 2. Dreptul Uniunii Europene ………………………….. ………………………….. ……….. 36
2.1. Dreptul Uniunii Europene și dreptul intern ………………………….. ………………………… 37
2.2. Dreptul internațional public și dreptul Uniunii Europene ………………………….. …….. 43
Secțiunea 3. Justiția în Europa ………………………….. ………………………….. ……………………. 46
3.1. Curtea de Justiție a Uniunii Europene ………………………….. ………………………….. …… 46
3.2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului ………………………….. ………………………….. .. 50
Capitolul 4. Hotărâri ale instanțelor internaționale și europene – jurisprudență
consacrată. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 55
Secțiunea 1. Curtea Internațională de Justiție – România c. Ucraina, delimitarea
spațiului maritim în Marea Neagră ………………………….. ………………………….. …………….. 55
Secțiunea 2. Curtea Penală Internațională – Procurorul v. Bahar Idriss Abu Garda,
Situația din Darfur, Sudan ………………………….. ………………………….. …………………………. 63
Secțiunea 3. Curtea de Justiție a Uniunii Europene – Trimitere preliminară,
HOTĂRÂREA CURȚII C ‑101/16 din data de 19 octombrie 2017 …………………………. 68
Secțiunea 4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Hotărârea nr. 2/2005 în Cauza
Androne împotriva României ………………………….. ………………………….. ……………………… 71
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 74
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 75

2 INTRODUCERE

Relațiile internaționale au fost încă din cele mai vechi timpuri marcate de
conflicte violente, determinate de pozițiile politico -juridice aflate în opoziție ale
participanților la viața internațională. Desfășurarea relațiilor internaționale implică, în
mod cert, apariția și identificarea unor figuri juridice denumite subiecte ale dreptului
internațional public, precum statele sau organizațiile internaționale, cu rol covârșitor în
soluționarea diferendelor internaționale, întrucât acestea sunt, în principal , protagoniștii
conflictelor cu caracter internațional. În soluționarea neînțelegerilor interstatale, dreptul
internațional public, prin opiniile doctrinare formulate, cât și prin reglementările
normative consacrate în instrumente internaționale, a demonst rat o implicație practică
deosebită, instituind mijloace eficiente de prevenire și reprimare pe cale pașnică a
diferendelor. Le revine subiectelor de drept internațional facultatea de a aplica
propriilor neînțelegeri mijloacele de soluționare pașnică a dif erendelor internaționale
pe care le consideră satisfăcătoare, în funcție de acordul lor de voință liber exprimat și
de tipul de conflict în care se află (politico -diplomatic sau juridic).
“Pacea nu este absența războiului. Este o virtute, o dispoziție spre bunăvoință,
încredere, dreptate”. Citatul amintit aparține cunoscutului filosof Baruch Spinoza (24
noiembrie 1632 – 21 februarie 1677), adeptul unei concepții moniste asupra lumii, care
reduce semnificația existenței la noțiunea de “substanță ”. Din pe rspectiva lucrării de
față, aforismul capătă valențe practice, întrucât tema abordată de noi își propune să
reliefeze principalele coordonate ale rezolvării pe cale pașnică a diferendelor
internaționale, în cadrul unei colectivități internaționale orientat e spre un deziderat
universal, menținerea păcii și securității la nivel global.
Justiția internațională, privită în înțelesul său exhaustiv, îndeplinește un rol
prioritar în restabilirea ordinii juridice încălcate. Dacă mijloacele politico -diplomatice
reprezintă, ca regulă, instrumentele internaționale a statelor pentru soluționare a
conflictelor ivite între acești actori, Curțile internaționale de justiție, prin jurisprudența
lor constantă și consacrată, oferă un standard de legitimitate acțiunilor particularilor în
raport cu comportamentul adoptat de către autoritățile publice .
Societatea contemporană este guvernată de puternice și rapide schimbări atât la
nivel național, cât și la nivel suprastatal, determinate, în mare măsură, de posibilitatea
de circulație liberă a persoanelor, de fluxurile neîngrădite de capital, de multiple căi de

3 comunicare, de o abundență informațională specifică progresului tehnic actual, toate
aceste aspecte conducând, inevitabil, la neînțelegeri politice, economice, socia le,
juridice, uneori, între diferitele centre de putere. Dacă reglementările internaționale cu
privire la crearea unei ordini juridice si politice globale își propun să restabilească
egalitatea firească dintre state, care să stimuleze progresul tuturor pop oarelor într -un
context lipsit de conflicte, realitatea societății internaționale prezente oferă o imagine
contradictorie.
Stabilind astfel contextul în cadrul căruia se va înscrie dezvoltarea studului de
față, se ridică în acest moment o serie de întrebă ri relavante pentru deslușirea aspectelor
mai puțin vizibile ale temei abordate, precum: ce reprezint ă relațiile internaționale și
dreptul internațional public și care este legătura dintre aceste concepte? ; care este
înțelesul noțiunii de diferend internaț ional? ; ce presupune soluționarea pașnică a
diferendelor? ; care sunt mijloacele de soluționare pe cale pașnică a diferendelor
internaționale?; justiția internațională reprezintă un factor de stabilizare a ordinii
juridice internaționale și dacă da, care su nt exemplele relevante pentru susținerea
acestei teze?, întrebări la care autorul lucrării va încerca să găsească răspunsuri valide
și potrivite contextului dat.

4 Capitolul 1 – Noțiuni preliminare de drept internațional public

Secțiunea 1 . Dreptul internațional public

Termenul “interna țional ” este de proveniență latină ( intergentes – între națiuni)
și cunoaște următoarea definiție: “ care are loc între mai multe națiuni, care angajează
sau privește mai multe țări, privitor la raporturile dintre națiuni, la care participă
reprezentanții mai multor state; care are o importanță ce depășește granițele unei singure
țări ”1. În legătură cu termenul enunțat și în contextul prezentei secțiuni, apare ca fiind
imperios necesară definirea conceptelor de drept internațional public și relații
internaționale .
Dreptul internațional public este “acea ramură a dreptului, acel sistem de
principii și norme juridice, scrise sau nescrise, create de către state, dar și de către
celelalte subiecte de drept internațional, pe baza acordului lor de voință, în scopul
reglementării raporturilor internaționale ”( Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept
internațional public )2. Dreptul internațional public se află într -un continuu proces
dinamic de consolidare, constituindu -se într -un grup de norme determinate de
impulsurile și reacțiile societății internaționale și având ca scop reglementarea
raporturilor internaționale, în vederea protejării și promovării valorilor considerate
esențiale și inerente acestora.
Relațiile internaționale sunt “raporturile care depășesc limitele unui singur stat
și care se plasează în cadrul societății/comunității internaționale, scăpând de sub
autoritatea unei puteri statale unice; sunt, în sens larg, raporturile care se desfășoară
între entitățile ce acționează în cadrul societății internaționale, fie că sunt sau nu
subiecte de drept internaționale ; în sens restrâns, relațiile internaționale sunt cele dintre
subiectele de drept internațional, dintre care principalul actor este statu l ”( Adrian
Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public )3.
Legătura dintre dreptul internațional public și relațiile internaționale este una
indisolubilă, întrucât dreptul internațional public își găsește rațiunea de a exista tocmai

1 https://dexonline.ro/definitie/interna%C8%9Bional , consultat în februarie 2018.
2 Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public, Ediția a 7 -a, Editura C.H. Beck,
2012, pag. 27.
3 Ibidem.

5 prin intermed iul relațiilor între subiectele de drept internațional. Se arată, în doctrină4,
faptul că relațiile internaționale și dreptul internațional public reprezintă două sisteme
interdependente, care se constituie pe două niveluri diferite, unul structural, cel a l
relațiilor internaționale, și altul suprastructural, cel al dreptului internațional public, cel
din urmă, reprezentând reflectarea modificărilor intervenite în primul nivel, având,
totodată, și un rol de coordonare și reglementare a relațiilor internațio nale. Astfel, se
crează un cadru normativ clar, flexibil, receptiv la nevoile comunității internaționale.
În același timp, dar în sens invers, reglementările privitoare la relațiile internaționale le
guvernează și coordonează existența, modificare și încet area, încă din momentul
nașterii acestora.
Cu privire la aceeași legătură dintre cele două instituții menționate în paragraful
anterior, se abordează și structura diferită a acestora, în sensul în care dreptul
internațional public prezintă o structură “ orizontală ”, caracterizată de egalitatea dintre
subiectele de drept internațional (principiul egalității dintre state în exercitarea
drepturilor și asumarea obligațiilor corelative primelor se bazează pe suveranitatea
statală), pe când relațiile internațion ale cunosc o structură abstractă dublă, o structură
“orizontal ă”, respectiv una “ verticală ”, marcată de centre de putere diferite5.
O altă caracteristică a legăturii dintre dreptul internațional public și relațiile
internaționale este reprezentată de dinamica în care cele două sisteme în discuție
funcționează, individual sau intercondiționat. Astfel, în timp ce relațiile internaționale
cunosc o evoluție continuă, coerentă și consecventă, dreptul internațional public
cunoaște etape diferite, evoluția sa (evoluția codificărilor și reglementărilor, propriu –
zise) fiind una neuniformă6. Menționăm faptul că, odată cu dezvoltarea relațiilor
internaționale, la început rudimentare și limitate, în mai multe domenii ale vieții
internaționale (politic, social, eco nomic, cultural etc.) și odat ă cu apariția de noi actori
pe scena relațiilor internaționale (organizațiile internaționale), dreptul internațional
public a fost impulsionat să își redimensioneze aria de reglementare, ajungând, în cele
din urmă, la un progre s consistent, cantitativ, dar și calitativ, în reglementare și
codificare.

4 Adrian Năstase, op. cit ., pag. 1 și următoarele.
5 Ibidem.
6 Ibidem.

6 1.1 Subiectele dreptului internațional public

Considerăm ca fiind relevantă pentru tema propusă și o scurtă analiză asupra
entităților care se constituie în veritabile subiect e de drept internațional public, întrucât
aceste subiecte de drept reprezintă, în principiu, protagoniștii conflictelor pe s cena
internațională.
Statul este principalul actor implicat în desfășurarea relațiilor internaționale,
astfel că el este și subiect primar, direct al dreptului internațional public, fiindu -i
recunoscută o capacitate deplină de a -și asuma drepturi și obligații cu caracter
internațional. De -a lungul timpului, în procesul de definire a conceptului de stat,
acestuia i -au fost recunoscute 4 caracteristici esențiale, necesare pentru dobândirea
personalității juridice de tip statal, anume : populația (colectivitate organizată,
omogenă, permanentă ; popor); teritoriu (spațiul de așezare a colectivității) ; guvern (o
autoritate executivă, care să dispună de atributele puterii pe teritoriul pe care își exercită
funcțiile) ; capacitatea de a intra în relații cu alte state7. În relațiile pe care le dezvoltă
în raport cu celelalte subiecte de drept, statul dobândește și își asumă drepturi și
obligații, recunoscute la nivel normativ8. Reglementările internaționale, împreună cu
doctrina, au identificat o serie de astfel de drepturi și obligații, dintre care amintim: a)
dreptul la existență, dreptul la suveranitate, dreptul la pace și securitate, egalitatea în
drepturi, dreptul la legitimă apărare, dreptul de a participa la viața internațională,
dreptul la progres etc.; b) obligația de a respecta dreptul internațional, obligația de a nu
recurge la forță și la amenințarea cu forța, obligația de a rezolva conf lictele pe cale
pașnică, obligația de a îndeplini cu bună -credință obligațiile asumate etc9.
Din categoria subiectelor de drept internațional public fac parte și organizațiile
internaționale (cu caracter universal, regional sau subregional). În doctrina d e
specialitate, definiția dată noțiunii de organizație internațională rămâne fidelă celei
adoptate de Comisia de Drept Internațional a ONU, respectiv: ”o asociere de state,
constituită prin tratat, înzestrată cu o constituție și organe comune și posedând o
personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre”( Adrian Năstase, Bogdan

7 Adrian Năstase, op. cit ., pag. 92 -93 și Raluca Miga -Beșteliu, Drept internațional. Introducere
în dreptul internațional public , Editura All, 1998, pag. 84.
8 Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor , adoptată de Adunarea Generală a
ONU, 1974, http://lege5.ro/en/Gratuit/g44tcmrs/carta -dreptu rilor-si-indatoririlor -economice –
ale-statelor -din-12121984 , consultat în februarie 2018.
9 Adrian Năstase, op. cit ., pag. 92.

7 Aurescu, Drept internațional public și Raluca Miga -Beșteliu, Drept internațional. Introducere
în dreptul internațional public )10. Ca regulă, organizațiile internaționale, f iind rezultatul
acordului de voință al statelor care au urmărit constituirea acestora, sunt calificate drept
subiecte derivate ale dreptului internațional public. Organizațiile internaționale sunt, în
primul rând o asociere de state, trăsătură care le dist inge față de organizațiile
internaționale neguvernamentale, asociere formată în baza unui tratat constitutiv (statut,
cartă etc.). În al doilea rând, organizațiile internaționale au o structură internă proprie
de organe abilitate să coordoneze, supraveghez e și hotărască asupra acțiunilor
întreprinse la acest nivel. În altă ordine de idei, organizațiile internaționale se bucură de
o personalitate juridică proprie, opozabilă erga omnes , diferită de cea a statelor
constitutive, care le conferă o autonomie deci zională și funcțională pe plan
internațional11.
Un al subiect al dreptului internațional public este reprezentat de instituția
popoarelor și mișcărilor de eliberare națională. Carta ONU12 recunoaște ”poporului”
calitatea de subiect de drept internațional p rin afirmarea principiului autodeterminării
poparelor. Caracteristicile necesare delimitării conceptului de ”popor”, în viziunea
doctrinei13, sunt următoarele: colectivitate socială, determinată, cu trăsături proprii și
existența unei legături durabile cu un teritoriu (chiar dacă această trăsătură nu se
păstrează în prezent); iar, în ceea ce privește conceptul de ”mișcare de eliberare
națională”, acestuia i -au fost atribuite următoarele însușiri: constituirea unor organe
proprii de conducere, înzestrate cu atribuții de putere publică asupra unui teritoriu,
existența unui teritoriu eliberat, forțe organizate care să conducă lupta eliberării14.
Ordinea juridică internațională este de neimaginat în absența subiectelor de
drept înzestrate cu personalitate jurid ică, având deci capacitatea de a acționa pe plan
internațional, de a dobândi drepturi și de a -și asuma obligații cu caracter internațional.
Subiectele dreptului internațional public vor fi întotdeauna considerate drept acele
entități care participă, pe de -o parte, prin acțiunile lor pe plan internațional, la elaborarea
unui cadru normativ organizat și consistent, iar, pe de altă parte, care contribuie la

10 Adrian Năstase, op. cit., pag. 119; Raluca Miga -Beșteliu, op. cit., pag. 119, apud V. Anuuaire
C.D.I. 1956, vol. II, pag. 106.
11 Adrian Năstase, op. cit., pag. 119 -120.
12http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_O
NU_.pdf , consultat în februaarie 2018.
13 Adrian Năstase, op. cit ., pag. 137.
14 Ibidem.

8 desfășurarea continuă a raporturilor juridice guvernate de aceste norme, marcând,
astfel, relația de la parte la întreg dintre dreptul internațional public și relațiile
internaționale.

1.2.Raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern

Raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional public a format de -a lungul
timpului obiectul a numeroase dezbateri și studii de specialitate, în vederea stabilirii
asemănărilor și deosebirilor dintre acestea, cât și a modului de relaționare biuniv ocă și
de interdependență specific interacțiunilor dintre cele două sisteme diferite de drept.
La o primă analiză, sistemele apar ca diferențiându -se în elementele lor
fundamentale, precum obiectul de reglementare , modul de elaborare a normelor ,
subiecte le de drept , precum și aplicabilitatea practică și modalitatea de tragere la
răspundere și impunere a sancțiunilor subsecvente . În jurul acestor teme, doctrina a
formulat considerații în vederea delimitării conceptuale a instituțiilor prezentate.
Raportu l dintre sistemul de drept internațional și cel intern a reprezentat, de -a
lungul timpului, un motiv de dispută între susținătorii unor curente diferite. Într -o atare
categorie se încadrează și doctrina monistă, având ca sursă de influență, pe de -o parte
teoriile consacrate de Școala de la Viena (H. Kelsen, Kunz, Verdross) și alți teoreticieni
precum Guggenheim, Politis, Delbez etc. – partizani ai ideii conform căreia dreptul
internațional se află pe o poziție superioară și prioritară dreptului intern , iar , pe de altă
parte, tezele și lucrările teoretice emise de către Școala de la Bonn (Zorn, Kaufmann,
Wenzel) și K. Schmitt – susținători ai credinței că dreptul de stat/dreptul intern
reprezintă, de fapt, izvorul dreptului internațional15. Ideea centrală în jurul căreia
gravitează doctrina monistă constă în tratatrea dreptului ca o „structură unitară”16, ca
un sistem întreg și complet de norme obligatorii, având ca destinatari totalitatea
subiectelor de drept interesate sau intrate sub spectrul efectelor aces tor norme, de la
indivizi particulari, până la state și alte entități asemănătoare acestora din urmă.
Primatul dreptului internațional17 asupra dreptului intern face referire la existența unei

15 Raluca Miga -Beșteliu, op. cit. , pag. 17 și urm.; Adrian Năstase, op. cit. , pag. 45 și urm.
16 Raluca Miga -Beșteliu, op. cit. , pag. 19.
17 Practica internațională a demonstrat în repetate rânduri predispoziția spre consacrarea
primatului dreptului internațional cu rol de principiu. Dovada în acest sens este cuprinsă și într –
un Aviz consultativ al Curții Internaționale de Justiție, din data d e 26 aprilie 1988, referitor la

9 ordini de drept universale, care ar fi superioară sistemelor de norme de drept intern,
concepție derivată din teoriile dreptului natural. Din perspectivă diametral opusă,
primatul dreptului intern asupra ordinii juridice de drept internațional public, argu ment
teoretic influențat de filosofia hegeliană, afirmă faptul că raporturile dintre state, pe plan
extern, sunt creatoare de norme de drept internațional public, întrucât aceste subiecte
de drept, prin caități precum suveranitatea și independența pe care le posedă, nu fac
altceva decât să determine cadrul și conținutul regulilor externe în conformitate cu
propriile lor legi și norme de conduită.
O altă teorie relevantă în această materie o constituie doctrina dualistă. Apărută
la începutul secolului XX, aceasta consacră delimitarea cognitivă și funcțională a celor
două sisteme de drept, intern și internațional, precum și caracterele lor de independență
și egalitate. Dualismul afirmă faptul că dreptul intern se distanțează de cel internațional
preponderent datorită a două aspecte: subiectele cărora se adresează normele de drept
și originea acestor norme. În ceea ce privește subiectele, docrina identifică indivizii ca
destinatari ai prevederilor legislative interne, iar statele ca pe cei ai dreptului
interna țional în ansamblul său, lucru pe care practica îl contestă cu fermitate, întrucât,
în realitatea contemporană, asistăm la o extindere a sferei de aplicare a normelor de
drept extern, în acest sens ele se adresează nu doar statelor, cât și altor entități j uridice,
precum societățile private, multinaționalele, organizațiile internaționale și nu în cele din
urmă chiar indivizilor. În ceea ce privește originea celor două sisteme de drept, dualiștii
diferențtiază dreptul intern de cel internațional, raportându -se la sursa emanatoare de
voință, în cazul primul fiind vorba de stat (ca rezultat al suveranității sale), în cel de -al
doilea vorbindu -se despre voința concordantă a statelor care înțeleg să regelementeze
și să aplice un anumit set de reguli. Alături de aceste tendeințe, apare ca relevant de
menționat și concepția (Anzilotti, Corso di diritto internationale , Padova, 1995)
privitoare la modul în care cele două sisteme de drept funcționează, respectiv cel intern
pe baza principiului obligativității aplicări i normei legislative, iar cel internațional în
temeiul principului pacta sunt servanda , în sensul în care regulile de drept
internaționale sunt obligatorii de aplicat numai între părțile semnatare ale actelor
juridice, numai cu privire la cele care au înșe les să își coordoneze conduita în funcție

obligativitatea recurgerii la Arbitrajul internațional – „A fost suficient să reamintim principiul
fundamental al dreptului internațional că dreptul internațional este predominat în fața dreptului
intern, un principiu mult timp susținut prin hotărâri judecătorești.”, http://www.icj –
cij.org/files/case -related/77/10073.pdf , consulat în martie 2018.

10 de acestea. Însă, în realitate principul pacta sunt servanda poate explica doar o parte
dintre efectele aplicabilității dreptului internațional, mai puțin existența și valabilitatea
practică a dreptului cutumiar18. Pentre aceste motive, criticile aduse argumentelor
dualiste rămân convingătoare.
Atât doctrina monistă, cât și cea dualistă au devenit desuete, prin evoluția
practicii și a necesităților de reglementare ale fiecărui stat în parte, dar și ale sistemului
de drept internațional în ansamblu său. Astăzi, asistăm la o permanentă dezvoltare a
standardelor de reglementare inerente cizilizațiilor statelor suverane și independente,
dar și la o nevoie acută a sistemului internațional, anarhic în esența sa, de a stabi liza
comunitatea internațională, prin oferirea de garanții îndestulătoare privind securitatea
acesteia. Delimitarea dintre cele două ordini de drept rămâne în ființa, dar tipul de
interdependență și influențare reciprocă a celor două sisteme nu se mai rezu mă la
aceleași coordonate ca în trecut.
În ceea ce privește raportul dintre dreptul românesc și cel internațional, acesta
este reglementat, cu prioritate, în Constituția Romăniei, legea fundamentală a țării, cu
forță juridică obligatorie, sursă de normat ivitate pentru restul actelor juridice ale
statului.
Soluția oferită de norma amintită este consacrată într -o serie de articole, unele
având rolul de principiu de drept, pe care le vom enunța în ceea ce urmează:
Articolul 10. Relatii internationale – „Romania intretine si dezvolta relatii pasnice
cu toate statele si, in acest cadru, relatii de buna vecinatate, intemeiate pe principiile si
pe celelalte norme general admise ale dreptului international.”
Articolul 11. Dreptul international si dreptul intern – „(1) Statul roman se obliga
sa indeplineasca intocmai si cu buna -credinta obligatiile ce -i revin din tratatele la care
este parte; (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern; (3) In cazul in care un tratat la car e Romania urmeaza sa devina parte cuprinde
dispozitii contrare Constitutiei, ratificarea lui poate avea loc numai dupa revizuirea
Constitutiei”.

18 Raluca Miga -Beșteliu, op. cit. , pag. 19; Anzilotti, Corso di diritto internationale, Padova,
1995.

11 Articolul 20. Tratatele internationale privind drepturile omului – „(1) Dispozitiile
constitutionale privind dr epturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate
in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte
tratate la care Romania este parte; (2) Daca exista neconcordante intre pactele si
tratatele privit oare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si
legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care
Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile”19.
Constituția Romăniei, renăscută după o perioadă întunecată pentru libertatea
reglmentărilor legislative în spiritul adevărului și justiției, prevede explicit reguli
precum „întreținerea de relații pașnice și de bună vecinătate”, „exercitarea cu bună –
credi nță a obligațiilor rezultate din tratate”, „prioritatea normelor internaționale în
materia drepturilor și libertăților cetățenilor”, precum și procedee de reglementare
internă a convențiilor cu caracter internațional, toate aceste aspecte consolidând poziț ia
statului român de a se apropia cât mai mult de standardele de legalitate și legitimitate
externe. Acest fapt nu conduce la o instituționalizare internațională directă, imediată și
definitivă a normelor interne, întrucît dincolo de suveranitatea unui sta t și de a
sistemului său normativ nu poate păși nimeni fără asumarea consecinței negării chiar
existenței acelei entități, lucru nepermis în raporturile de drept internațional, în care
statele apar ca egale, independente și suverane.
În momentul de față, cea mai bună abordare pentru înțelegera raporturilor dintre
sistemul de drept internațional și cel intern și a efectelor acestor raporturi constă în
abordarea pragmatică, întemeiată pe repere practice, de la caz la caz., fără a se recurge
la metode de ier arhizare, de prioritizare sau de izolare a oricărui sistem avut în vedere.

19 Constituția României, revizuită în 2003.

12 Secțiunea 2 . Principiile soluționării pașnice a diferendelor în dreptul internațional
– scurt istoric, substanța principiului, codificare.

a) Principiul nerecurgerii la amenințarea cu forța sau la folosirea forței și principiul
soluționării pașnice a diferendelor
De-a lungul timpului, istoria ne -a arătat imaginea tiranică a lumii, dorința
exacerbată a liderilor de a asupri popoarele și teama acestora din urmă de a se lăsa
cuceriți. Era evident faptul că războiul nu putea reprezenta la nesfârșit un instrument de
politică externă, astfel încât, la nivel internațional, adoptarea actelor normative care să
interzică folosirea violenței pentru rezolvarea neînțelegerilor dintre state să devină un
imperativ juridic.
Amintim, în acest context, cu titlu de exemplu, textul Convenției de la Haga din
1907 , privitor la o problemă specifică, limitarea folosirii forței pentru recuperarea
datoriile contractuale, care în art. 1 prevedea: ”Puterile contractante au convenit să nu
recurgă la forță armată pentru recuperarea datoriilor contractuale reclamate de guvernul
unei țări în condițiile în care statele debitoare se angajează să recurgă la mijloacele
pașnice de reglementare a diferendelor, în special la arbitraj”20.
Cu privire la interzicerea războiului și folosirea mijloacelor paș nice de
reglementare a diferendelor, Tratatul Briand -Kellogg , semnat la data de 26 august 1928
și intrat în vigoare în anul 1929, condamnă vehement folosirea războiului ca instrument
de politică națională și prevede angajamentul pe care statele semnatare t rebuie să și -l ia
în vederea soluționării conflictelor internaționale pe cale pașnică.
Deși reprezentând încercări curajoase de reprimare a războiului din contextul
politic internațional, majoritatea convețiilor și tratatelor secolului trecut nu conținea u
suficiente date despre o procedură de constrângere colectivă, în scopul de a da eficiență
practică mecanismului creat. Astfel, a devenit necesară adoptarea unei serii de
documente cu caracter internațional prin care aceste lacune să fie acoperite, iar
nerecurgerea la amenințarea cu forța sau la folosirea forței și reglementarea pașnică a
diferendelor să fie ridicate la rang de principiu.
a) Principiul nerecurgerii la amenințarea cu forța sau la folosirea forței a fost enunțat în
art. 2, paragraful 4 din cup rinsul Cartei ONU, având următorul conținut: ” Toți Membrii
Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu

20 Raluca Miga -Beșteliu, op. cit. , pag. 297.

13 forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a
vreunui st at, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite. ”21
Noțiunea de forță capătă un înțeles exhaustiv în contextul dat, cuprinzând pe lângă forța
armată și alte forme de violență, represalii, amenințări grave, acțiuni de încurajare a
declan șării războaielor civile sau actele de terorism, presiunile economice ș.a.m.d..
Principiul enunțat cunoaște două coordonate esențiale: în primul rând, niciun teritoriu
nu va face obiectul ocupării militare ca urmare a recurgerii la forță, în orice modalita te,
după cum, acesta nu va putea fi dobândit de către alt stat prin folosirea sau amenințarea
cu forța; în al doilea rând, principiul avut în vedere presupune și interzicerea folosirii
forței sau a amenințării cu forța împotriva independenței politice a or icărui stat.
Totuși, Carta ONU recunoaște individului sau întregii colectivități, după caz, dreptul la
autoapărare în situația în care se produce un atac armat împotriva unui membru al
Națiunilor Unite22.

b) Principiul soluționării pașnice a diferendelor int ernaționale își găsește temeiul juridic
în art. 2, alin. 3 al Cartei ONU, care prevede: ”Toți membrii Organizației vor rezolva
diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea
internațională, precum și justiția, s ă nu fie puse în pericol ”23. În art. 33 din același act
internațional, sunt enumerate principalele modalități de punere în aplicare a acestui
principiu (tratative, anchetă, conciliere, mediere, pe cale judiciară, prin arbitraj etc.),
precum și rolul Consil iului de Securitate al ONU de a invita, când consideră necesar,
părțile aflate în conflict să își rezolve neînțelegerile prin unul dintre aceste mijloace.
În ceea ce privește aplicabilitatea efectivă a principiului enunțat, doctrina, în baza
actelor normat ive adoptate la nivel internațional, a enumerat obligațiile principale pe
care statele trebuie să le îndeplinească, în scopul reglementării pașnice a diferendelor:
obligația de a se abține de la orice act susceptibil de a agrava situația; obligația
soluțio nării litigiului pe cale pașnică între statele -părți la conflict, care, prin propria lor
voință și în baza suveranității pe care o exercită, au acceptat o astfel de modalitate de
soluționare a diferendului; obligația de alegere a modalității concrete în ca re va fi
rezolvat litigiul (alegerea dintre modalitățile diplomatice sau juridice consacrate va fi

21http:// www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_O
NU_.pdf , consultat în februarie 2018.
22 Raluca Miga -Beșteliu, op. cit. , pag. 300.
23http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_O
NU_.pdf , consultat în februarie 2018.

14 liberă); obligația de a asigura soluționarea litigilor cu respectarea principiilor de justiție
și de drept internațional24. Rezolvarea diferendelor pe cale pa șnică reprezintă
modalitatea exclusivă de încheiere a disensiunilor apărute între statele -părți la diferend,
acestea nefiind legitimate, în niciun caz, să recurgă la exercițiul forței sau la
amenințarea cu forța.

24 Raluca Miga -Beșteliu, op. cit. , pag. 302 -303.

15 Capitolul 2 – Mijloacele politico -diplomatice și jursdicționale de
soluționare pașnică a diferendelor internaționale

Secțiunea 1 . Noțiunile de diferend și situație în dreptul internațional public

În ceea ce privește noțiunea de diferend , doctrina a înțeles conceptul ca fiind ”o
neînțelegere sau un dezacord declarat între două sau mai multe state sau alte subiecte
de drept internațional cu privire la un drept, o pretenție sau un interes”25. Curtea
Permanenta de Justiție Internațională a formulat, prin statutul său de or ganizare și
funcționare, o definiție proprie pentru aceeași noțiune: ”un dezacord asupra unei
probleme de drept sau de fapt, o opoziție de teze juridice sau de interese între state”26.
Alături de înțelesul termenului de ”diferend”, în dreptul internațional public,
apare ca relevantă și noțiunea de situație juridică , definită prin art. 34 din Carta ONU,
având următorul conținut: ”orice situație (stare de fapt) care ar putea conduce la fricțiuni
internaționale sau ar putea da naștere unui diferend”27.
Diferenț ele dintre cele două terminologii sunt atât de ordin substanțial, cât și de
ordin formal. Astfel, în timp ce diferendul reprezintă o înțelegere declarată, concretă
între două sau mai multe state care justifică un drept sau un interes cu caracter
internațio nal, situația juridică face referire la o stare de fapt care poate conduce la
disensiuni, implicând, în cele din urmă, interesele unei categorii mai largi de state (de
exemplu, situația din Orientul mijlociu).
În materia diferendelor, Carta ONU reprezintă instrumentul normativ
internațional care instituie o delimitare clară între două categorii distincte de diferende,
respectiv diferendele de ordin politic și cele juridice28. Această metodă tehnică de
reglementare are o relevanță practică deosebită, întrucât diferendele de ordin juridic

25 Adrian Năstase, op. cit., pag. 308.
26https://jurisdictie.wordpress.com/2013/12/02/statutul -curtii -internationale -de-justitie -in-
limba -romana/ , consultat în martie 2018.
27http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_O
NU_.pdf , consultat în martie 2018.
28 În conformitate cu Statutul Curții Internaționale de Justiție, în art. 36, diferendele juridice au
următorul obiect: ”a. interpretarea unui tratat; b. orice problema de drept internațional; c.
existența oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligații
interna ționale; d. natura sau întinderea reparației datorate pentru încălcarea unei obligații
internaționale” – https://jurisdictie.wordpress. com/2013/12/02/statutul -curtii -internationale -de-
justitie -in-limba -romana/ , consultat în martie 2018.

16 urmează să fie supuse spre soluționare Curții Internaționale de Justiție sau altor instanțe
jurisdicționale sau arbitrale, iar diferendele de ordin politic vor fi soluționate, de regulă,
prin mijloace politico -diplomatice. Tot uși, această distincție decisivă este greu de
realizat în practica relațiilor internaționale, deoarece fiecare diferend presupune o
opoziție de teze juridice și, totodată, diferendele, chiar și cele juridice, au prin natura
lor valențe politice, neputând s ă se desprindă total din contextul în care au luat naștere.

Secțiunea 2 . Mijloacele de soluționare pe cale pașnică a diferendelor internaționale

Dacă, pentru reliefarea imaginii de ansamblu a ceea ce înseamnă soluționarea
pașnică a diferendelor pe plan internațional, s -a impus necesitatea abordării unor
materii, precum legătura dintre dreptul internațional public și relațiile internaționale,
subiectele dreptului internațional public între care se pot ivi conflicte cu caracter
internațional, principiile soluționării pașnice a conflictelor interstatale și explicarea
noțiunilor de diferend, respectiv situație, în momentul de față, devine posibilă analiza
mijloacelor prin care diferendele internaționale vor fi efectiv soluționate într -o
modalitate pașnică.
Pentru început, propunem cititorului o clasificare sumară a mijloacelor de
soluționare pe cale pașnică a diferendelor, criteriile fiind cel al dihotomiei diferendelor
în juridice și politice, respectiv criteriul instituției învestite cu rezolvarea conflictu lui.
Astfel, se remarcă, în categoria mijloacelor politico -diplomatice, următoarele procedee:
negocierea, bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea. În cea de -a doua categorie,
cea a mijloacelor jurisdicționale, distingem: arbitrajul internațional și j urisdicțiile
internaționale propriu -zise. Cea din urmă categorie, identificată de doctrină și
reglementată normativ, o reprezintă mijloacele de soluționare a diferendelor în cadrul
organizațiilor internaționale cu caracter universal și regional29.
Pentru o înțelegere mai detaliată a instituției mijloacelor de soluționare pe cale
pașnică a diferendelor internaționale, propunem, în continuare, identificarea și tratarea
câtorva dintre trăsăturile fiecărui mijloc de soluționare a conflictelor, amintite mai sus.

29 Adrian Năstase, op. cit. , pag. 309.

17 2.1. Mijloacele politico -diplomatice

Negocierea (tratativele) reprezintă una dintre cele mai vechi și mai cunoscute
proceduri diplomatice de soluționare pașnică și, totodată, este una dintre cele mai
folosite metode de rezolvare a conflictelor, chiar și în prezent. Această procedură
presupune contactul direct între reprezentanții părților conflictuale, în vederea
identificării cauzelor diferendului și a intereselor potrivnice ale părților, pentru a găsi,
în cele din urmă, soluția optimă în cauză. Negocierile se pot realiza prin
contacte/tratative, dar ș i prin schimburi de documente scrise. Negociatorii sunt, de
regulă, diplomați (membri funcționari în ministerele afacerilor externe sau agenți ai
misiunilor diplomatice), membri ai guvernelor sau personalități cu experiență în
domeniul care face obiectul t ratativelor. O regulă esențială pentru demararea și
continuarea negocierilor este reprezentată de desfășurarea acestora cu bună -credință,
adică părțile implicate în negocieri trebuie, în permanență, să aibă intenția de a ajunge
la o soluție legală și echit abilă, reciproc acceptabilă.
Bunele oficii (menționate în Convenția de la Haga din 190730) reprezintă
”acțiunea unui terț de a crea condiții favorabile pentru ca statele în litigiu să poată
ajunge la rezolvarea diferendului pe calea negocierilor sau prin a lt mijloc de soluționare
pașnică”( Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public )31. Prin acordarea
bunelor oficii, terțul încearcă să convingă părțile la diferend să înceapă negocierile sau
să le reia, fără a participa la propunerea de soluții . Terțul trebuie să fie imparțial și să
se bucure de încrederea părților, pentru care acestea își vor da acceptul.
Medierea internațională implică tot o acțiune a unui terț, însă, de data aceasta
una directă. Părțile la diferend, în baza încrederii pe car e i-o acordă și a imparțialității
de care trebuie să dea dovadă, aleg o persoană străină de conflict, care să participe la
organizarea negocierilor, să le conducă și să propună soluții pentru rezolvarea
neînțelegerii, soluție care va avea un caracter facul tativ pentru părți. Medierea prezintă
o adaptabilitate deplină la împrejurările în care apare respectivul diferend, neimpunând
restricții de forme sau tehnici procedurale.
Ancheta internațională vizează stabilirea faptelor și a circumstanțelor care au
condus la apariția diferendului. Această procedură de soluționare pașnică se realizează

30http://www.juspedia.ro/13179/rolul -terților -in-rezolvarea -diferendelor -internaționale -prin-
mijloace -politico -diplomatice/, consultat în martie 2018.
31 Adrian Năstase, op. cit. , pag. 310.

18 prin intermediul comisiilor de anchetă internațională, constituite în baza uni acord
internațional încheiat între părțile în litigiu. Comisia are îndatorirea de a întocmi un
raport, fără a propune soluții asupra fondului problemei, ci doar identificând faptele și
împrejurările în care a apărut diferendul32.
Concilierea internațională reprezintă un mod de reglementare a diferendelor
internaționale de orice natură. Concilier ea se realizează prin intermediul unei comisii
constituite în baza acordului de voință al părților, fie permanent, fie pentru un anumit
litigiu. Se recurge la o examinare imparțială, în vederea adoptării unui ”aranjament,
susceptibil de a fi acceptat de pă rți”( Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional
public )33. Concilierea cunoaște două faze: ancheta (desfășurarea activității de cercetare
a faptelor și de strângere a datelor relevante pentru litigiu) și concilierea propriu -zisă
(procedură contrad ictorie, desfășurată cu participarea părților).Acest mijloc politico –
diplomatic de soluționare pe cale pașnică a diferendelor internaționale se apropie cel
mai mult de mecanismul de funcționare al mijloacelor jurisdicționale, asemănându -se,
în principal, c u procedura arbitrajului. Diferența dintre concilierea internațională și
arbitraj constă în caracterul obligatoriu al soluției propuse în cazul procedurii
jurisdicționale.

2.2. Mijloace le jurisdicționale

Arbitrajul internațional, în viziunea Cartei ONU , face parte din categoria
mijloacelor jurisdicționale de soluționare pașnică a diferendelor internaționale. Această
procedură presupune un organ de jurisdicție ad -hoc, constituit pentru soluționarea
conflictelor dintre anumite părți determinate sau pentru soluționarea unui anumit
diferend. Părțile la diferend hotărăsc, prin acordul lor de voință (clauza compromisorie
sau compromisul), încredințarea soluționării conflictului unui terț imparțial, care în
urma unei proceduri contencioase va emite o soluție/ho tărâre cu caracter definitiv și
obligatoriu pentru părți (această hotărâre nu este învestită cu formulă executorie). În
funcție de momentul în care părțile își dau consimțământul pentru supunerea litigiului
soluționării de către un arbitru, fundamentul ju ridic al procedurii arbitrale îl poate
reprezenta fie clauza compromisorie , fie compromisul . Clauza compromisorie nu

32 Adrian Năstase, op. cit., pag. 311.
33 Ibidem.

19 vizează litigii actuale, ci un eventual diferend susceptibil să apară între părțile
semnatare ale tratatului în care a fost introdusă o asemenea clauză. Compromisul
reprezintă acordul prin care două state se înțeleg să supună conflictul deja ivit între ele
procedurii arbitrale, deci litigiul este născut, iar compromisul trebuie să reglementeze
înțelegerea părților și elementele esențiale p entru desfășurarea arbitrajului. Sentința
care se va pronunța va produce efecte între părți și se va bucura de autoritate de lucru
judecat34.

Curtea Internațională de Justiție și-a început activitatea în anul 1945, fiind
înființată prin Carta ONU și funcționând prin intermediul Statutului Curții
Internaționale de Justiție, principalul document de organizare și funcționare internă. În
momentul de față, principiul caracterului fac ultativ al recurgerii la jurisdicția Curții
influențează activitatea pe care aceasta o desfășoară. În baza acestui principiu, statele
nu sunt supuse jurisdicției Curții decât în măsura în care au consimțit la aceasta. La
nivel structural, CIJ funcționează prin: Judecătorii permanenți, Judecătorii ad-hoc și
Camerele Curții. Prin alegerea judecătorilor, trebuie să se asigure ”reprezentarea
marilor forme de civilizație și principalele sisteme juridice ale lumii”35. Competența
Curții este de două feluri: contenc ioasă și necontencioasă sau facultativă. Competența
contencioasă poate fi analizată din două perspective diferite: ratione personae și ratione
materiae. Din perspectiva ratione personae , numai statele (cu precădere, statele
membre ale Națiunilor Unite)36 pot avea acces la jurisdicția Curții, iar, din perspectivă
ratione materiae , în competența Curții intră cauzele ce îi sunt aduse de către părți, prin
învoiala lor, precum și cauzele prevăzute în Carta ONU sau în tratatele/convențiile în
vigoare37. În temeiul art. 93 din Carta ONU, toți cei 193 de membri ai ONU sunt și
parte la statutul instanței. Există situații, prevăzute de art. 93, alin. 2 din Carta ONU,
„Un Stat care nu este Membru al Națiunilor Unite poate deveni parte la statutul Curții
Internaționale de Justiție în condiții care urmează a fi determinate, pentru fiecare caz in

34 Adrian Năstase, op. cit., pag. 318.
35 Art. 9 din Statutul Curții – http://www.monitoruljuridic .ro/act/statut -din-26-iunie -1945 -al-
curtii -internationale -de-justitie -emitentorganizatia -natiunilor -unite -publicat -n-monitorul –
19363.html , consultat în martie 2018.
36 Mădălina Voican, Ruxandra Budescu, Gheorghe Mocuța, Curți internaționale de Justiție , All
Beck, 2000, pag. 136.
37 Adrian Năstase, op. cit. , pag. 319 -320.

20 parte, de către Adunarea Generala, la recomandarea Consiliului de Securitate”38.
Această procedură specială și -a găsit utilitatea în anul 1948, când Elveția a folosit acest
mecanism a priori momentului în care a devenit membru ONU (acest stat aderând în
2002), dar și în anul 1988, cu 11 ani înainte ca Nauru să adere la ONU, prilej cu care a
formulat, în temeiul art. 36, alin. 2 din Statutul Curții Internaționale de Justiție o
declaraț ie de recunoaștere ca fiind obligatorie jurisdicția Curții39. Un stat membru Onu
are dreptul și devine ab initio parte la statutul jurisdicției internaționale. Cu toate
acestea, disputele dintre statele părți la convenție nu automatizează și nu implică dir ect
Curtea Internațională în soluționarea neînțelegerilor dintre părți. Părțile trebuie să
intervină în acest scop, în sensul de a sesiza Curtea cu rezolvarea chestiunilor juridice.
Problema jurisdicției este luată în considerare în cele trei tipuri de caz uri ale CIJ:
probleme contencioase, jurisdicție incidentală și avize consultative40.

În fața Curții Internaționale de Justiție, atunci când statele sunt părți la un litigiu,
se înfățișează prin reprezentare, în persoana unui agent special abilitat în acest sens. De
regulă, agentul este, în realitate, ambasadorul acreditat de parte la Haga sau, după caz,
un consilier juridic în cabinetul ministrului de externe al statului respectiv. În cazul în
care părțile litigante au un interes comun, acestea au posibilitatea ca, pentru
reprezentarea și apărarea intereselor lor, să angajeze un singur agen t. Agentul are
statutul, deci și drepturile și obligațiile, unui avocat în fața unei instanțe de drept comun,
cu precizarea că domeniul de activitatea este diferit, anume chestiuni privitoare la

38http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_O
NU_.pdf
39https://treaties.un.org/Pages/ViewDetails.aspx?src=TREATY&mtdsg_no=I –
3&chapter=1&lang=en
40 J. G. Merrills (2011). International Dispute Settlement. New York: Cambridge University
Press. pp. 116–134.

• State membre
ONU
• State care au
apelat la art. 93
• Observatori
ONU (Sfântul
Scaun, Palestina,
Crucea Roșie)

21 relațiile internaționale, iar actele efectuate de către agent pot devenii obligatorii pentru
stat, nu doar pentru anumiți indivizi în particular. Alături de agent, în principiu,
funcționează și alți consilieri juridici și avocați numiți de către guvernul pe care îl
reprezintă, asistând agentul în formularea concluzi ilor scrise și a pledoariilor pe care le
realizează pe parcursul desfășurării întregii proceduri înaintea Curții. „Agenții,
consilierii juridici și avocații se bucură de privilegiile și imunitățile necesare exercitării
în mod independent a funcțiilor lor ș i în acest scop ministrul de externe al țării unde își
află sediul Curtea este informat în legătură cu numele lor. Ei joacă un rol vital în
procedurile desfășurate în fața Curții, pentru că organizează redactarea pledoariei părții
pe care o susțin ți coord onează pregătirea argumentelor înfățișate oral Curții”41.
Curtea Internațională de Justiție funcționează, în principal, ca un corp de
magistrați independenți fără a interesa cetățenia lor, însă ținându -se cont de
reprezentativitatea fiecărui stat în compunerea Curții, astfel încât fiecare state membru
să aibă un magistrat aflat în activitate în această jurisdicție. Doctrina42 a considerat că
procedura desfășurată în cadrul Curții Internaționale de Justiție este asemănătoare
aceleia din cadrul unui proc es civil național, cu precizarea că în cazul celei dintâi părțile
implicate în cauză sunt statele, nu persoane fizice sau juridice. În conformitate cu
Statutul Curții, limbile oficiale a proceselor internaționale în această procedură oficială
sunt engleza și franceza, actul normativ indicând și posibilitatea părților de a opta, pe
calea unei cereri adresate Curții, pentru o altă limbă decât cele menționate. Procedura
în fața Curții este pornită fie de părțile între care se ivește litigiul, fie doar de către o
singură parte. În primul caz, este vorba de o convenție bilaterală, cu caracter bilateral,
care va fi înaintată Curții de oricare dintre părți sau chiar de amândouă. O astfel de
înțelegere va indica în mod necesar, subiectul disputei și participanții. Î n cel de -al doilea
caz, este vorba de o veritabilă cerere de chemare în judecată, în care solicitantul trebuie
să indice „motivul pentru care Curtea este competentă, … faptele și motivele pe care își
bazează pretențiile”43. Dosarul astfel întocmit se trim ite Grefei instanței, prin înmânare
directă de către ambasadorul de la Haga sau de către agentul procedural, ori prin poștă.
Părțile pot hotărî trimiterea litigiului lor către CIJ a priori declanșării acestuia,
printr -o clauză compromisorie, parte compone ntă într -un tratat, sau a posteriori
apariției conflictului, printr -un compromis, care va stabili obiectul diferendului.

41 Mădălina Voican, op. cit. , pag. 140.
42 Mădălina Voican, op. cit. , pag. 141.
43 Mădălina Voican, op. cit. , pag. 143.

22 Statutul Curții prevede reguli privitoare la modul în care urmează să se
desfășoare procedura (acceptată de părți), instituind două e tape procesuale, respectiv
una scrisă și una orală. Etapa scrisă constă în înfățișarea cererilor care conțin
prezentarea detaliată a temeiurilor de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile
fiecare parte, precum și răspunsul acestora la solicităr ile părții adverse. Aceste cereri
poartă denumirea de Memoriu (al reclamantului) și Contra -memoriu (al pârâtului).
Etapa orală aduce în prim -plan momentul audierilor, al susținerii cererilor și apărărilor
formulate, dar și al administrării de probe. Afirma țiile făcute de părți trebuie să fie
succinte, pertinente și concludente, astfel încât să poată conduce Curtea spre
pronunțarea unei soluții corecte și satisfăcătoare. Instanța internațională are dreptul să
intervină ori de câte ori consideră necesar pentr u justa soluționare a cauzei, ori pentru
ghidarea părților spre înțelegerea rațiunii conflictului apărut între acestea, cu toate că
atitudinea activă a Curții în această privință a fost înregistrată, în istorie, mai degrabă,
cu caracter sporadic.
Pe lângă procedura de bază desfășurată în Plenul Curții, descrisă în rândurile de
mai sus, mai există și câteva proceduri speciale care, precum în cazul judecății interne
de drept comun, au o anume influență în ceea ce privește desfășurarea procesului.
Astfel, reținem cinci tipuri distincte de proceduri speciale, respectiv: obiecțiunile
preliminare; absența părților; măsurile asiguratorii; conexarea procedurilor; intervenția
statelor terțe .
• Obiecțiunile preliminare sunt adesea folosite, în momentul în care
sesizarea instanței s -a făcut printr -o cerere de către una dintre părți
(solicitantul/reclamantul), iar statul pârât invocă, mai înainte ca fondul
procesului să fie dezbătut și hotărârea în cauză să fie pronunța tă. Pârâtul
poate invoca excepții cu privire la competența instanței, nulitatea clauzei
compromisorii sau a declarației de acceptare a jurisdicției obligatorii a
Curții, tardivitatea introducerii cererii (în sensul rezolvării neînțelegerii
la un moment anterior), inadmisibilitatea cererii (spre exem plu, pentru
lipsa de obiect a cererii), lipsa calității procesuale a solicitantului sau
lipsa prezenței la judecată a persoanelor în drept să invoce asemenea
temeiuri de fapt sau de drept. Se observă, la o primă analiză, asemănarea
dintre conținutul proced urilor în fața Curții Internaționale de Justiție și
procedurile de drept intern din fața instanțelor penale, civile sau de altă
natură.

23 • Absența părților din cadrul procesului este prevăzută expres de către
Statutul Curții, care în art. 53, prevede următoa rele: „1. Dacă una din
părți nu se înfățișează sau nu își prezintă susținerile, cealaltă parte poate
cere Curții să dea o soluție în favoarea sa; 2. Înainte de a da această
soluție, Curtea trebuie sa se încredințeze nu numai că este competentă,
în conformi tate cu Articolele 36 si 37, ci și ca acțiunea este întemeiată
în fapt si în drept”. Absența părților de la procesul internațional nu
împiedică, practic, soluționarea fondului cauzei, în acest sens, având loc
o derogare legală de la dreptul comun în materi e de soluționare a
cauzelor de drept internațional.
• Măsurile asiguratorii reprezintă măsurile dispuse de către președintele
Curții, în situații de urgență și cu prioritate, atunci când statul solicitant
consideră ca drepturile care formează obiectul cererii sale sunt într -un
pericol pe cale de apariție . Dispunerea măsurilor de protecție formează
o procedură separată de cea obișnuită, în urma căreia părților li se poate
cere să se abțină de la efectuarea oricăror acte care ar crea dezechilibre
pentru s ituația statelor implicate în litigiu.
• Conexarea procedurilor reprezintă o procedură specială aplicabilă în
situația în care Curtea observă că părți diferite se îndreaptă cu aceleași
cereri și argumente împotriva unui stat terț. Pretențiile astfel formula te
vor fi regrupate în cadrul unei acțiuni separate.
• Intervenția statelor terțe este prevăzută de articolul 62 din Statut, având
următorul cuprins: „1. Dacă un stat consideră că are un interes de ordin
juridic care poate fi afectat de soluția dată unei ca uze, el poate adresa
Curții cererea de a fi autorizat să intervină în acea cauză; 2. Curtea va
decide asupra acestei cereri”. Terțul trebuie să justifice un interes real,
având caracter juridic, în legătură cu procesul care se desfășoară înaintea
Curții In ternaționale de Justiție și să formuleze o cerere în acest sens.
Procedura este asemănătoarea incidentului procedural al intervenției
terțului în procesul civil din dreptul intern44.

44 Noțiunile și explicațiile lor tratate în prezenta subsecțiune au avut ca temei doctrinar lucrarea
Curți internaționale de justiție , Mădălina Voican ș.a., All Beck.

24 Dreptul aplicabil în fața Curții I nternaționale de Justiți e este dreptul
internațional. În temeiul articolului 38 din Statul Curții, instanța alege baza legală
pentru soluționarea litigiului dintre statele -părți în proces. În acest sens, Curtea trebuie
să țină cont de tratatele și convențiile încheiate între statele aflate în l itigiu, conform
regulilor expres prevăzute și acceptate de acestea. De asemenea, din categoria
izvoarelor de drept de care trebuie să țină cont instanța internațională fac parte și
cutumele, reprezentând „dovada a unei practici generale, acceptată ca drept”45.
Principiile generale de drept, recunoscute și acceptate unanim de către comunitatea
internațională în ansamblu, constituie alături de celelalte izvoare enunțate reguli general
obligatorii luate în considerare odată cu aplicarea dreptului internați onal. Jurisprudența
și opiniile specialiștilor în domeniu pot reprezenta puncte de sprijin în orientarea
soluției care urmează să fie pronunțată de instanță, însă respectarea acestora nu creează
nicio obligație pentru Curte în acest sens. Practica anterioa ră a Curții, hotărârile
pronunțate în cauze deduse judecății internaționale de -a lungul timpului, pot instituie
obligații, în ceea ce privește respectarea lor, pentru părțile unui litigiu în fața Curții
Internaționale de Justiție, dar nu și pentru aceasta. Dacă părțile nu se opun, Curtea poate
soluționa o cauză în temeiul regulii ex aequo et bono46, ceea ce permite instanței să se
distanțeze de la aplicarea normelor și principiilor de drept amintite anterior. Regula ex
aequo et bono este diferită de princip iile generale de drept și de principiul echității,
Curtea făcând explicit această distincție în cauzele privind delimitarea platoului
continental al Mării Nordului47.
Procedura contencioasă este una contradictorie și, de regulă, publică, cu
excepția etapei deliberărilor asupra pronunțării soluției. Curtea se pronunță prin decizii
definitive, care nu pot fi atacate, dar care pot primi interpretări ulterioare sau pot fi
revizuite. Procedura necontencioasă sau consultativă privește activitatea Curții de a
emite avize consultative, la cererea Adunării Generale a ONU, Consiliului de Securitate

45http://www.monitoruljuridic.ro/act/statut -din-26-iunie -1945 -al-curtii -intern ationale -de-
justitie -emitent -organizatia -natiunilor -unite -publicat -n-monitorul -19363.html , consultat în
martie 2018.
46 Ex aequo et bono – conceptul, a cărui existență își are originile în antichitate, reprezintă regula
conform căreia judecătorilor și arbit rilor, în special în raporturile de drept internațional, le este
permis să decidă în baza a ceea ce este „echitabil și bun” în detrimentul prevederilor legale
scrise, doar cu acordul părților în ceea ce privește realizarea unei asemenea judecăți. –
http://opil.ouplaw.com/view/10.1093/law:epil/9780199231690/law -9780199231690 –
e1402#law -9780199231690 -e1402 -div1-1, consultat în martie 2018.
47 North Sea Continental Shelf (Federal Republic of Germany/Denmark) (1967 -1969); North
Sea Continental Shelf (Federal Republic of Germany/Netherlands) (1967 -1969).

25 ONU sau a instituțiilor specializate din cadrul ONU. Avizele consultative nu au caracter
obligatoriu48.
Hotărârile Curții se împart în două tipuri de acte juridice, respectiv ordonanțe și
decizii. În conformitate cu prevederile Statutului, deciziile reprezintă actul final al
judecății, pe când ordonanțele, asemănătoare în conținut încheierilor din dreptul
intern49, reprezintă actele prin care instanța internațională de scrie desfășurarea
procesului, dispune asupra formei și termenelor în care trebuie să fie depuse concluziile
părților și hotărăște cu privire la administrarea probatoriului necesar în cauză. Toate
hotărârile Curții trebuie să fie motivate și să cuprindă nu mele judecătorilor care au făcut
parte din completul de judecată. Deciziile Curții se vor lua cu majoritatea voturilor
judecătorilor prezenți la deliberare, iar, în caz de paritate, votul hotărâtor în cauză va fi
cel al Președintelui sau al judecătorului c are îl înlocuiește, conform prevederilor
articolului 55 din Statut. În cazul în care există opinii separate, judecătorii care le -au
formulat au dreptul să le insereze în cuprinsul hotărârii care va încheia judecata. Odată
concepută, hotărârea trebuie semna tă de Președinte și de Grefierul Curții și va fi
pronunțată în ședință publică, reprezentanții părților fiind înștiințați, în mod prealabil.
Cât privește efectele și caracterul executoriu al hotărârii, Statul prevede faptul
că deciziile Curții au efect ob ligatoriu doar între părțile litigante (articolul 59). Conform
articolului 60 din Statut, deciziile instanței internaționale sunt definitive (de la data
pronunțării în ședință publică, nu de la data comunicării) . Cu toate că Statul prevede
expres imposibil itatea atacării deciziilor pronunțate, actul normativ stipulează două căi
posibile de revenire asupra acestora. În primul rând, este vorba de o procedură privind
lămurirea „asupra înțelesului sau a întinderii dispozițiilor hotărârii”50, declanșată la
cerere a oricăreia dintre părți. În al doilea rând, se instituie o procedură ulterioară fazei
de judecată, aceea a revizuirii hotărârii Curții, însă numai pentru temeiuri clar stabilite
în Statut, respectiv „descoperirea unui fapt de natură să exercite o influenț ă decisivă și
care până la pronunțarea hotărârii era necunoscut atât Curții, cât si părții care cere
revizuirea, fără ca această necunoaștere să se fi datorat neglijenței pă rții”51. Este exclusă

48 Capitolele 3 și 4 din Statutul Curții – http://www.monitoruljuridic.ro/act/statut -din-26-iunie –
1945 -al-curtii -internationale -de-justitie -emitentorganiza tia-natiunilor -unite -publicat -n-
monitorul -19363.html , consultat în martie 2018.
49 Mădălina Voican, op. cit. , pag. 172.
50 http://www.monitoruljuridic.ro/act/statut -din-26-iunie -1945 -al-curtii -intern ationale -de-
justitie -emitent -organizatia -natiunilor -unite -publicat -n-monitorul -19363.html , consultat în
martie 2018.
51 Idem.

26 culpa părții solicitante și este condiționată introducerea cererii de revizuire de
respectarea a două termene -limită, anume 6 luni de la aflarea evenimentului care
determină introducerea cererii de revizuire, respectiv 10 ani de la data pronunțării
hotărârii.
În cazul în care una dintre părțile litigiului nu se supune efectelor hotărârii
pronunț ate de Curte, cealaltă parte ar e posibilitatea, în temeiul articolului 94 din Carta
ONU, să se adreseze Consiliului de Securitate al organizației, în sensul dispuneri i de
către acesta a unor măsuri care să determine partea asupra căreia se dorește să se
acționeze să respecte decizia instanței. Există și alte măsuri de constrângere prin care
părțile pot fi impulsionate sau sancționate în cazul nesocotirii a dispozițiilor o bligatorii
ale Curții, aceste mijloace având caracter politic sau jurisdicțional. Una dintre măsurile
jurisdicționale aplicabile este aceea prin care Curtea Internațională de Justiție refuză să
se pronunțe asupra revizuirii propriei hotărâri, în cazul în c are partea, pentru motive
netemeinice, nu este dispusă și nu execută decizia oferită în speță. De asemenea,
responsabilitatea obligării unei părți să respecte, respectiv să execute hotărârea
pronunțată revine și instanțelor naționale, care au puterea să re cunoască hotărârile cu
specific internațional și să recurgă la mijlocele prevăzute de dreptul intern pentru
executarea acestora.52

Curtea Penală Internațională
Curtea Penală Internațională, cunoscută și sub denumirea de Tribunalul Penal
Internațional, este o instituție independentă în raport cu sistemul structural creat de
Națiunile Unite, în consecință, aceasta se diferențiază față de Curtea Internațională de
Justiție care funcționează în temeiul standardului oferit și a regulilor consacrate de către
Organizația Națiunilor Unite. Deși având o rațiune de a exista diferită de cea a ONU,
Curtea Internațională Penală dezvoltă și întreține relații de cooperare și coordonare cu
organele ONU53, în special cu Consiliul de Securitate, așa cum vom observa în cele ce
urmează.
În anul 1998, la data de 17 iulie, a fost adoptat Statutul Curții Penale
Internaționale, semnatarii depășind un număr de 120 de state. Scopul principal al

52 Mădălina Voican, op. cit. , pag. 175.
53https://web.archive.org/web/20070211053856/http://www.icc –
cpi.int/press/pressreleases/222.html , consultat în martie 2018.

27 actului, intrat în vigoare la data de 1 iulie 2002, a fost acela de a stabili o juridicț ie
penală permanentă, recunoscută valabil de către toate statele semnatare, pentru tragerea
la răspundere a autorilor celor mai grave crime, cu caracter internațional, săvârșite pe
teritoriul statelor -părți la convenție. Înființarea Curții Penale Internați onale nu are
intenția de a înlocui instanțele penale naționale, misiunea Curții fiind aceea de a preveni
și soluționa crimele de interes internațional. Aceasta poate interveni, în soluționarea
proceselor penale internaționale atunci când o serie de condiți i sunt indeplinite, una
dintre acestea constând în ipoteza în care o instanță națională nu are competența
necesară de a trage la răspundere autorii crimelor cu un grad ridicat de periculozitate și
de specific internațional.
Curtea Penală Internațională es te coorodonată de Ansamblul Statelor Membre,
care se ocupă de alegerea prin vot a organelor oficiale, aprobarea bugetelor și adoptarea
amendamentelor la Statutul de la Roma. Curtea, la nivel funcțional, este formată din
patru organe instituționale: președe nția, diviziile judecătorești, biroul procurorului și
grefă54.
Președenția este responsabilă cu administrarea Curții și cuprinde în componența
ei un Președinte, un Prim Vice -Președinte și un Vice -Președinte secund, persoane alese
din corpul judecătorilor pentru un termen de maximum trei ani.
Pentru diviziile judecătorești, sunt aleși, de către Ansamblul Statelor Membre,
18 magistrați, făcând parte din componența instanțelor statelor membre, pentru un
termen de 9 ani. Divizia judecătorească este, la rândul ei, împărțită în trei camere:
Camera Preliminară, Camera de Primă Instanță și Camera de Apel. Camera Preliminară,
compusă din cinci judecători, împreuna cu Vice Președintele Secund confimă punerea
sub acuzare și emite mandate de arestare internațională. C amera de Primă Instanță (Vice
Președintele Secund) prezidează procesele. Hotărârile care se atacă se vor judeca în
cadrul Camerei de Apel.
Statutul de la Roma prevede că Biroul procurorului acționează independent,
astfel că nici un membru al biroului nu p oate primi instrucțiuni provenite dintr -un stat
membru sau orice altă sursa externă. Circumstanțele în care biroul poate sa pornească

54https: //archive.is/20120525101604/http://www.icc –
cpi.int/Menus/ICC/Structure+of+the+Court/ , consultat în martie 2018.

28 o anchetă face referire la următoarele tipuri de situații: 1. îi este adresată o sesizare de
către un stat membru; 2. Con siliul de Securitate al ONU sesizează Procurorul cu o
situație amenințătoare la adresa păcii si securității internaționale; 3. Camera Preliminară
autorizează deschiderea unui anchete pe baza informației primite din surse externe.
Grefa este responsabilă pentru aspectele ne -judiciare ale administrării și
deservirii Curții. Aceastea includ, printre altele, "administrarea chestiunilor legate de
asistența juridică, gestionarea instanțelor, problemele victimelor și martorilor, consiliul
de apărare, unitatea de detenție și serviciile tradiționale furnizate de administrații în
cadrul organizațiilor internaționale … "55.
În ceea ce privește obiectul său de activitate, Curtea Penală Internațională se
bucură de personalitate juridică, iar, în virtutea funcțiilor și a puterii pe care le deține,
aceasta îndreptățită să judece orice cauză în care este implicat un stat membru la Statu,
în urma încheierii unui acord special de către acesta. De competența Curții sunt doar
crimele ce amenință comunitatea internațională, pr ecum crimele de genocid, crimele
împotriva umanității, crimele de război și infracțiuniile de agresiune.
Sistemul procesual este format dintr -un hibrid intre sistemul juridic anglo -saxon
și sistemul juridic romano -germanic, însă procedura este în continuă evoluție. Deși
procesele sunt publice, magistrații pot decide în anumite situații să țină procesul în
camera de consiliu, pentru a proteja identitatea martorilor sau părților, precum și a
probelor confidențiale sau care pot aduce atingere vieții private. Acuzații beneficiază
de prezumția de nevinovăție și au dreptul de a fi corect informați despre acuzațiile care
sunt aduse împotriva lor, având posibilitatea de a le fi desemnat un avocat din oficiu,
beneficiând garanțiile soluționării procesului cu celerit ate și într -un timp rezonabil și
putând uzita de dreptul de a „interoga” martorii care iau parte la proces în mod direct.
Unul dintre inovațiile oferite de Statul Curții Penale Internaționale constă în
crearea unei serii de garanții și drepturi pentru vic timele infracțiunilor cu caracter
internațional, facilitând prezența acestora în procesul penal internațional pentru a -și
prezenta opiniile și observațiile referitoare la desfășurarea litigiului.
Statul de la Roma prevede, de asemenea, posibilitatea coope rării statelor ne –
membre, cu consințământul acestora, în desfășuraea activităților judiciare în fața Curții.

55 https://www.icc -cpi.int/about/registry?ln=en , consultat în martie 2018.

29 Deși cooperarea are natură voluntară, există situații când Curtea Penală Internaționala
poate obliga statele să coopereze, spre exemplu, în cazuril e în care Curtea a fost sesizată
de ONU, întrucât deciziile și hotărârile organizației internaționale sunt obligatorii
pentru membri acesteia56.
Până în prezent, Curtea a pronunțat soluții cu privire la 19 persoane, respectiv:
trei persoane își ispășesc s entința, în momentul de față ; două persoane au finalizat
executarea condamnării pronunțate; o persoana a fost achitată; au fost respinse
acuzațiile pentru șașe acuzați; au fost retrase acuzațiile împotriva a două persoane; un
caz a fost declarat ca inadmis ibil; patru persoane au murit înaintea procesului, ceea ce
a condus la încetarea litigiului cu privire la aceștia57. Una dintre aceste cauze o
reprezintă situația din Darfur, înaintată Curții Penale Internaționale de către Consiliul
de Securitate al ONU, din 31 martie 2005, de care ne vom ocupa pe larg în ultimul
capitol al studiului de față.

2.3. Organizații internaț ionale cu rol în soluționarea pe cale pașnică a
diferendelor internaționale

Unul dintre principalele scopuri pentru care Organizația Națiunilor Unite58 a
luat naștere a fost acela de a ”înfăptui prin mijloace pașnice și în conformitate cu
principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea sau rezolvarea diferendelor sau
situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o violare a păcii”59. Doctrina a
identificat, pe baza documentelor internaționale, principalele trăsături pe care le
prezintă procesul de soluționare în cadrul ONU, respectiv: ”a) când se consideră că prin
comportarea unui stat sunt puse în pericol pacea și securitatea internaționale sau

56https://web.archive.org/web/20090220011242/http://www.un.org/aboutun/charter/ , consultat
în martie 2018.
57 Communications, Referrals and Preliminary Examinations,
https:/ /web.archive.org/web/20110418121307/http://www.icc –
cpi.int/Menus/ICC/Structure%2Bof%2Bthe%2BCourt/Office%2Bof%2Bthe%2BProsecutor/
Comm%2Band%2BRef/.
58 Din rațiuni privitoare la condițiile de redactare ale prezentei lucrări, vom aborda doar
soluționarea paș nică a diferendelor internaționale în cadrul ONU, ca organizație internațională
universală.
59 Art. 1 din Carta ONU –
http://www.anr.gov.ro/doc s/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_O
NU_.pdf , consultat în martie 2018.

30 scopurile organizației, orice alt stat poate cere declanșarea unei proceduri de
reglementare; b) organizațiile internaționale oferă sisteme de reglementare a
conflictelor care permit tratarea fiecărui diferend potrivit caracteristicilor sale, dispun
de organe permanente, oferă un cadru propice negocierilor și condiții materiale de
desfășu rare a acestora; c) se prevăd posibilități de aplicare a unor sancțiuni împotriva
statelor care le încalcă regulile; d) joacă un rol important în prevenirea conflictelor”(
Raluca Miga -Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional publ ic)60. În
cadrul structurii interne a ONU, Consiliul de Securitate și Adunarea Generală sunt
principalele organe cu atribuții exprese în soluționarea pașnică a diferendelor
internaționale. Competența ONU se va exercita prin intermediul organelor sale abilit ate
astfel: a) discutarea problemelor referitoare la menținerea păcii și securității
internaționale, prin intermediul Adunării Generale; b) invitarea părților la diferend către
soluționarea pe cale pașnică a conflictului, prin intermediul Consiliului de Se curitate;
c) anchetarea situațiilor care pot conduce la nașterea unui conflict, prin intermediul
Consiliului de Securitate; d) oferirea de recomandări în alegerea diferitelor proceduri și
metode de reglementare pașnică, de regulă, prin intermediul Adunării Generale. În
principiu, părțile la un diferend supus procedurilor ONU sunt membri ONU (nu doar
state, ci și persoane fizice sau juridice), precum și state care nu sunt membre ONU, dar
care au acceptat expres jurisdicția organizației.

60 Raluca Miga -Beșteliu, op. cit. , pag. 335 și Adrian Năstase, op. cit., pag. 331.

31 Capitolul 3 – Uniunea Europeană – spațiu al justiției statelor
membre

Secțiunea 1. Ce reprezintă Uniunea Europeană?

1.1. Scurt istoric

Odată cu încheierea celui de -al Doilea Război Mondial, statele Europei resimt
acut necesitatea implementării unor politici comune, general acceptate și valabile, care
să garanteze crearea și menținerea unui spațiu de securitate și pace și în afara granițel or
interne. Deși aparent recentă în conștiința Europei, ideea formării unei uniuni europene
se naște timpuriu și este întreținută de -alungul anilor de evenimente precum Pacea de
la Westfalia din 1648 , Congresul de la Viena din 1815 sau mișcarea paneuropean ă a
contelui austriac Richard Coudenhove -Kalergi din 1923 (mișcare susținută de miniștrii
de externe ai Germaniei, Gustav Stresemann și Franței, Aristide Briand)61. Această din
urmă manifestare a voințelor politice s -a dovedit a fi una dintre cele mai apropiate
viziuni de ceea ce avea să devină Uniunea Europeană prin Tratatele de la Maastricht și
Lisabona. Proiectul, îmbrățișat de către Franța ărin „Memorandumul Guvernului
Francez”, a fost înmanat liderilor politici din Europa și Societății Națiunilor U nite, cu
propunerea creării unei uniuni sub formă de federație, bazată preponderent pe o
cooperare economică, statelor rămându -le suveranitatea neatinsă și deplin control
asupra măsurilor politice luate la nivelul guvernelor proprii62.
Uniunea Europeană, î n forma cunoscută astăzi, a parcurs un lung proces etapizat
de formare și reformare, fiecare etapă dezvăluind o anumită specificitate. Perioada
cuprinsă între anii 1945 și 1970 marchează anii de debut ai punerii bazelor noului
proiect interstatal, acest in terval de timp fiind caracterizat de o puternică dorință a țărilor
europene de a se asigura împotriva apariției unui nou val de conflicte, precum cele două
războaie mondiale. Se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, pe
fondul inițiative i statelor participante în cel De -al Doilea Război Mondial de a -și pune

61 G. Gorning, I.E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene , C.H. Beck, 2006, pp. 1-2.
62 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în Uniunea Europeană , Polirom, 2008, pp.
33-35.

32 la comun resursele de cărbune și oțel, materiale folosite în industria armamentului, de
a crea astfel o piață comună a acestora, aflată sub controlul unor autorități
supranaționale. În anul 1957, două alte comunități europene i se alătură primeia,
respectiv Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (CEEA). Cu această ocazie, a fost semnată și o convenție privind
instituirea unor instituții comune comunităților europene, în speță fiind vorba despre
Adunarea Parlamentară Comună și Curtea de Justiție a Comunităților Europene. Prin
Tratatul de la Bruxelles, încheiat în 1965, executivele și legislativele comunităților
fuzionează, anume, de aici înainte, existând un singur Consiliu și o singură Comisie,
„pentru a obține o singură administrație, un singur buget și un singur statut al
personalului”63. Spre sfârșitul acestei etape, între țările fondatoare (Belgia, Franța,
Germania, Italia, Luxemburg și Țările de Jos) apar înțelegeri de natură economică în
urma cărora se îndepărtează de la aplicare taxele vamale pentru schimburile reciproce
dintre aceste țări64.
Anii 1970 -1989 sunt caracterizați, în principal, de schimbări în ceea ce privește
componența Comuni tății Europene, în sensul în care au loc valuri de aderare, precum
și în ceea ce privește implementearea unor noi măsuri care să corespundă unei
comunități extinse de state (în 1973, aderă Danemarca, Irlanda și Regatul Unit; în anul
1981, aderă Grecia; în anul 1986, aderă Spania și Portugalia). În anul 1979, se introduce
votul direct pentru desemnarea membrilor în Parlamentul European, în temeiul căruia
cetățenii europeni își pot alege singuri reprezentanții în cadrul acestei instituții. În anul
1986, este semnat Actul Unic European, al cărui principal obiect îl reprezintă crearea
unei piețe interne unice și libere. Odată cu finalizarea acestui proiect, pentru prima dată
într-un document cu caracter internațional este menționată sintagma „Uniunea
Europeană”, ca organism independent, obiectiv al acțiunilor statelor membre65.
În perioada 1990 și 2009, rațiunea de a fi și de a funcționa a Comunităților
Europene capătă o nouă dimensiune conceptuală. Au loc numeroase schimbări de optică
în ceea ce privește constru cția proiectului european și implementarea acestuia în
conformitate cu nevoile societății europene din acel moment. După căderea
comunismului, o serie de noi state își anunță candidatura pentru aderarea la Uniunea

63 Augustin Fuerea, op.cit. , pp. 17 -19.
64 https://europa.eu/european -union/about -eu/history_ro , consultat în aprilie 2018.
65 https://europa.eu/european -union/about -eu/history_ro , consultat în aprilie 2018.

33 Europeană. În 1993, intră în vigoare Trata tul de la Maastricht, primul tratat privind
Uniunea Europeană. Cu ocazia reglementării acestui act normativ, se accentuează și
mai mult ideea unei uniuni de state, în principal în domeniile social (crearea unei
cetățenii europene), economic -monetar (punere a în circulație a monedei euro), politic
(punerea în practică a unor măsuri privind crearea unui spațiu de securitate comun) și
juridic (cooperarea internațională în combaterea infracționalității).66 În anul 1999, intră
în vigoare Tratatul de la Amsterdam, iar în anul 2003, Tratatul de la Nisa, ambele acte
instituind o serie de măsuri de reformare a tratatelor constitutive. În anul 2007, România
și Bulgaria devin noile state membre ale Uniunii Europene. Odată cu semnarea și
intrarea în vigoare a Tratatului d e la Lisabona (anul 2009), Uniunea Europeană
dobândește personalitate juridică (articolul 47 din TUE) și coordonatele între care
aceasta este îndreptățită să acționeze capătă o imagine mai coerentă ca niciodată până
atunci. În virtutea articolelor incipien te ale Tratatului privind Uniunea Europeană,
valorile pe care Uniunea își consolidează existența, precum și scopurile pe care le
urmărește în acțiunile sale, sunt clar definite și limitativ enumerate. Astfel, Uniunea
Europeană „se întemeiaz ă pe valorile respect ării demnit ății umane, libert ății,
democra ției, egalit ății, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului,
inclusiv a drepturilor persoanelor care apar țin minorit ăților… . Uniunea urm ărește să
promoveze pacea, valoril e sale și bun ăstarea popoarelor sale ”67.

1.2. De la cooperare spre integrare. Între Funcționalism și Federalism.

Cooperarea reprezintă procesul prin care mai mulți actori/mai multe entități
acționează împreună, în vederea atingerii unui obiectiv comun, eliminând din cadrul
relațiilor pe care le creează între ei aspectele referitoare la concurență și competivitate.
La nivel abs tract, un exemplu potrivit în acest sens îl constituie Teoria Jocurilor68, care,
chiar dacă înfățișează în primă instanță părți cu interese contrare, care se situează, mai

66 https://europa.eu/european -union/about -eu/history_ro , consultat în aprilie 2018.
67https://eur -lex.europa.eu/resource.html? uri=cellar:2bf140bf -a3f8-4ab2 -b506 –
fd71826e6da6.0001.02/DOC_1&format=PDF , consultat în aprilie 2018.
68 John von Neumann (1903 -1957) este creatorul Teoriei Jocurilor.

34 degrabă pe poziții antagonice, de eliminare reciprocă, propune metode și reguli de
cooperare eficiente pentru optimizarea atingerii rezultatelor dorite69.
În planul dreptului internațional, cooperarea dintre participanții aflați pe s cena
raporturilor internaționale, se circumscrie anumitor domenii, precum domeniul politic,
social, juridic sau economic. În literatura de specialitate70, a fost făcută distincția dintre
„cooperarea orizontală și cea verticală”, prima făcând referire la relațiile instituite între
actori ai vieții economice aflați pe aceeași treaptă de dezvoltare, pe când a doua
presupune cooperarea între subiecți de drept având grade diferite în privința
capabilităților lor economice.
Ideea europeană a fost, inițial, concepută în temeiul principiului cooperării.
După cum însăși denumirea uneia dintre organizațiile precursoare al e Uniunii Europene
o anunța, Organizația Europeană de Cooperare Economică (devenită ulterior
Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare ) a permis statelor europene,
înainte de înființarea Comunităților Europene, să gestioneze în comun bugetul pri mit
prin intermediul Planului Marshall, ajutorul american acordat reconstruirii Europei la
finele celui De -al Doilea Război Mondial71.
În actualitatea zilelor noastre, principiul cooperării, chiar dacă nu
fundamentează în totalitate modul în care Uniunea este concepută și funcționează, nu
lipsește cu desăvârșire din imaginea de ansamblu pe care o prezintă Uniunea
Europeană. În articolul 81 și următoarele din TFUE, sunt prevăzute metode de
cooperare eficientă în domenii ale justiției interne, precum domeniu l dreptului civil și
penal. În acest sens, cooperarea Uniunii Europene cu statele membre se întemeiază pe
principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor și pe metoda apropierii legislațiilor din
statele membre în vederea evitării formării unor practici n eunitare.
Noțiunea de integrare provine din latinescul „integro, are”, care se traduce prin
„a forma un întreg; a întregi, a restabili”72. Integrarea europeană face referire la procesul
îndelungat de formare a Uniunii Europene, pe parcursul căruia statele membre
acționează în vederea apropierii reciproce în domeniile de interes pentru acestea,

69 George Ciucu, Marius Iosifescu, R. Theodorescu, Teoria jocurilor, Editura Tehnică, 1965.
70 G. Gorning, I.E. Rusu, op.cit. , pag. 4.
71 Augustin Fuerea, op. cit. , pag. 13.
72 http://www.latin -dictionary.net/definition/24334/integro -integrare -integravi -integratus

35 precum domeniile politic, social, cultural, economic și juridic. Pentru realizarea
scopului lor, statele, în procesul integrării, își creează instituții, structuri și mecanisme
comune. Sistemul instituțional al UE este unic și specific, instituțiile organismului
european asemănându -se cu cele specifice statelor membre, dar diferențindu -se de
acestea, prin structura internă și atribuțiile pe care le exercită, păstrându -și totodată un
anumit grad de independență în raport cu organele interne ale sistemelor
guvernamentale ale statelor membre.
Într-o analiză comparativă dintre conceptul de cooperare și cel al integrării, au
fost formulte opinii în sensul în care „integra rea este orientată spre crearea de noi
entități economice … în cazul unei integrări sunt necesare structuri economice
complementare, care se vor contopi într -o nouă entitate economică. Integrarea
declanșează, așadar, un proces de transformare, tocmai pentr u a putea permite crearea
noii entități economice”73. În sens contrar, cooperarea nu implică per se o modificare
esențială privind existența și structura părților care parcurg acest proces, propunându –
și doar să impulsioneze dinamica relațiilor (economice, în acest caz dat) dintre părți.
Raportul dintre cooperare și integrare este privit la nivel conceptual prin
intermediul teoriilor privitoarea la integrarea europeană. Justificarea necesității unei
entități internaționale de tipul Uniunii Europene a fost e xplicată, în principal, prin
intermediul a două teorii capitale: Funcționalismul și Federalismul.
Funcționalismul are la bază contribuția modelul teoretic elaborat de David
Mitrany, care își propune să demonstreze necesitatea cooperării dintre elitele po litice
europene, la nivel tehnic și economic, în vederea creării unei ordini generale mondiale
și a garantării bunăstării la nivel global74. Neofuncționalismul, dezvoltat de Ernst B.
Haas și de Leon Lindberg, ca teorie complementară funcționalismului, anali zează
integrarea europeană în temeiul efectului de spillover, ceea ce presupune, în practică,
următoarea ipoteză: integrarea într -un anumit sector al Uniunii Europene creează
necesitatea „aderării” și la un alt sector de activitate75 (exemplul clasic arată faptul că

73 G. Gorning, I.E. Rusu, op.cit. , pag. 5.
74 Mihai Alexandrescu, Functionalismul si Sistemul International (David Mitrany), Eikon, Cluj –
Napoca, 2010.
75 Wallace, Helen; Wallace, William; Pollack, Mark A., Policy -making in the European Union.
Oxford University Press. 2005. pp. 16 –19.

36 cei care doresc să lucreze/să studieze vor beneficia și de măsurile specifice altor
structuri instituționale, precum rețeaua de instituții medicale).
Federalismul76 apare, în principal, ca o reacție a maselor, dar și a unei părți din
elitele poli tice (un exemplu în această materie constă în Conferința lui W. Churchill la
Universitatea din Z ürich) la fracturarea politică, economică și ideologică a Europei ca
rezultat al celui De -al Doilea Război Mondial. Mișcarea federalistă se opune
naționalismul ui exacerbat și își propune să creeze o rețea instituțională complexă, având
caracter supranațional, dar comun membrilor ei, fără a aduce atingere suveranității și
independenței statelor care o compun. Federaliștii au fost adepții integrării, creatori ai
unei entități sui generis cu specific internațional, care, în baza, principiilor autonomiei
și subsidirității să fie capabilă să aducă soluții pentru reconstruirea Europei77. Pentru
înțelegerea procesului de integrare europeană, federalismul economic joacă u n rol
central în rațiunea și dinamica relațiilor dezvoltatea de -a lungul timpului în cadrul
Uniunii Europene. În acest sens, realizarea unei piețe economice unice a statelor
membre determină și susține procesul integrării europene, favorizând apariția
instrumentelor de tipul libertăților persoanelor, circulației, a serviciilor și capitalului, în
vederea armonizării acestor relații de integrare; „armonizare (care nu se poate realiza)
… decât dacă statele membre sunt de acord să recurgă la transferurile nece sare de
competență sau suveranitate în favoarea organizației de integrare”78.

Secțiunea 2. Dreptul Uniunii Europene

Raportul dintre dreptul internațional, dreptul Uniunii Europene și dreptul intern

Caracterizate în esență prin elementul de extraneitate, dreptul internațional
public și dreptul Uniunii Europene nu se îndepărtează excesiv de logica inerentă
funcționării și aplicării dreptului intern. Diferite ca gen, prin mijloacele de aplicare,

76 O abordare comp lexă asupra conceptului o realizează prof.univ.dr. Gabriela DRAGAN, în
lucrarea Uniunea Europeana intre federalism si interguvernamentalism, Politici comune ale
UE, http://www.biblioteca -digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=453&idb.
77 Iordan Gheorghe B ărbulescu, op.cit. , pp. 35 -37.
78 Mihaela Augustina Dumitrașcu, op.cit. , pag. 20.

37 sistemu l de implementare a reglementărilor normative, prin rețeaua de organizare a
relațiilor guvernate de aceste norme, prin finalitatea pe care și -o propun, dar
asemănătoare c a specie, ca sursă creatoare de ordine juridică, dreptul internațional
public și drept ul Uniunii Europene prezintă atât asemănări, cât și deosebiri în raport cu
dreptul intern, aspecte care urmează a fi detaliate în capitolul de față.

2.1. Dreptul Uniunii Europene și dreptul intern

Dreptul Uniunii Europene cunoaște un proces de formare amplu și de lungă
durată, supus periodic modificărilor intervenite în rațiunea de a exista a statelor care fac
parte sau care urmează să fie integrate în Uniunea Europeană. Până în anul 1992, odată
cu elaborarea și intrarea în vigoare (la un an distanță – 1993) a Tratatului de la
Maastricht , vorbeam despre Comunitățile Europene și, respectiv despre dreptul
comunitar european, astăzi urmând să ne raportăm la acestea (integrând și modificările
subsecvente intervenite cu privire la aceste instituții), folosin d titulaturile de Uniunea
Europeană și dreptul Uniunii Europene.
Doctrina79 amintește faptul că în cadrul Uniunii Europene, așa cum este ea
privită și înțeleasă, în realitatea contemporană, coexistă mai multe sisteme de drept,
respectiv sistemul anglo -saxon, reprezentat de Marea Britanie și sistemul romano –
germanic, având ca prot agoniști state precum Franța, Germania, România. Cu toate
aceste, dreptul Uniunii Europene nu se confundă și nici nu izvorăște din acestea; „…
nu drepturile naționale constituie fundamentul pentru dreptul Uniunii Europene, ci,
eventual, logica acestora. Dr eptul Uniunii Europene este distinct de oricare dintre
sistemele naționale de drept”80.
În ceea ce privește obiectul de cercetare al prezentei lucrări, atenția ne va fi
direcționată spre lămurirea conceptelor referitoare la ordinea juridică a Uniunii
Europ ene, competențele Uniunii Europene în domeniile de reglementare și acțiune ale

79 Daniel Mihail Șandru, Dreptul Uniunii Europene. Jurisprudență și legislație , Editura
Universitară, 2012, pag. 11.
80 Idem.

38 statelor membre și raportul firesc care se relizează la nivel instituținal între dreptul
Uniunii Europene și dreptul intern .
Doctrina oferă în legătură cu primul concept enunț at definiții cuprinzătoare,
corelate cu standardul propus chiar de către instituțiile Uniunii Europene81, definiții pe
care le vom enunța în cele ce urmează:
„În sens larg, ordinea juridică a Uniunii Europene este dată de ansamblul de
norme care guvernează raporturile juridice la care Uniunea participă. În sens restrâns,
această ordine juridică reprezintă raporturile dintre persoanele fizice și juridice ce
aparțin sau nu statelor membre, raporturile dintre Uniunea Europeană și alte organizații
internaționale”82. În ordinea juridică a Uniunii Europene se regăsesc două categorii de
norme, între care apare ca firesc un raport de subordonare întemeiat pe criteriul forței
obligatorii a primei categorii asupra celei de -a doua. Astfel, prima categ orie de n orme
este dată de cele cu valoare de lege fundamentală, anume tratatele constitutive și cele
modificatoare ale acestora83, care prevăd reguli generale privind instituirea și
funcțtionarea Uniunii Europene (spre exemplu, Tratatul privind Uniunea Europeană84
și Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene85). Din cea de -a doua categorie fac
parte norme cu statut de lege ordinară, elaborate de către instituțiile și organele Uniunii,
reținute în doctrină sub denumirea de „izvoare derivate și izvoare complement are86”.
Izvoarel e derivate au fost identificate de către doctrină ca fiind format din acte

81 https://europa.eu/european -union/law_ro , consultat în martie 2018.
82 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene , Ediția a V -a, Universul Juridic, 2011, pag.
137.
83 În categoria izvoarelor primare de drept, în ordine cronologică, se încadrează: Trat atele de
instituire ale Comunităților Europene (Tratatele de la Roma din 25 martie 1957, intrate în
vigoare la 14 ianuarie 1958); Actul Unic European din 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987;
Tratatul de la Maastricht din 1992, intrat în vigoare la 1 no iembrie 1993; Tratatul de la
Amsterdam din 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999; Tratatul de la Nisa din 2001, intrat în
vigoare la 1 februarie 2003; Tratatul de la Lisabona din 2007, intrat în vigoare la 1 decembrie
2009, tratat care produce efecte jurid ice în momentul de față; Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene, care prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a dobândit statut
egal cu cel al tratatelor constitutive. Pe lângă aceste exemple de tratate producătoare de efecte
juridi ce general obligatorii, întâlnim și Protocoalele anexate tratatelor principale, Statutele
Băncii Europene de Investiții și a Curții de Justiție, precum și tratatele și actele de aderare ale
statelor membre.
84 https://eur -lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf -a3f8-4ab2 -b506 –
fd71826e6da6.0001.02/DOC_1&format=PDF , consultat în martie 2018.
85 https://eur -lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf -a3f8-4ab2 -b506 –
fd71826e6da6.0001.02/DOC_2&format=PDF , consultat în martie 2018.
86 Augustin Fuerea, idem .

39 normative, precum: regulamentul – act de imediată aplicare, cu efect general și
obligatoriu în toate elementele sale; directiva – act obligatoriu în ceea ce privește scopul
care se urmărește a fi atins, care trebuie transpus în legislația statului care o adoptă, cu
efecte obligatorii, în principal, pentru statul destinatar; decizia – normă obligatorie
pentru anumite state, direct v izate de efectele ei, obligatorie în toate elementele sale,
respectiv mijloacele de implementare și scopul propus. Recomandarea și avizul nu sunt
adevărate izvoare de drept, ele reprezentând, de facto , acte ale instituțiilor și organelor
Uniunii Europene cu rol orientativ. Izvoarele complementare, pe de altă parte, se
materializează prin intermediul convențiilor încheiate între statele membre ale Uniunii
în domeniile în care acestea pot reglementa în mod independent (competență
națională)87.
Competența Uniunii E uropene în raport cu cea pe care statele membre o exercită
separat de Uniune reprezintă un criteriu important spre a fi luat în considerare atunci
când se încearcă stabilirea raportului dintre dreptul european și dreptul intern. În
temeiul princip iului atribuirii, „ stabilit în articolul 5 din Tratatul privind Uniunea
Europeană, UE acționează numai în limitele competențelor pe care i le -au atribuit țările
UE prin tratate. Aceste competențe sunt definite în articolele 2 -6 din Tratatul privind
funcți onarea Uniunii Europene. Prin urmare, orice competență care nu este atribuită UE
prin tratate aparține țărilor UE”88. Principiul atribuirii definește doar modul în care
competențele sunt partajate între statele membre și Uniune, delimitarea lor în concret.
Alături de acest principiu de bază, funcționează alte două idei diriguitoare care
stabilesc, în concret, felul în care se exercită aceste competențe, fiind vorba despre
principiile subsidiarității și proporționalității .
• Principiul subsidiarității își găsește temeiul legislativ în articolul 5 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, având următorul cuprins: „ În temeiul principiului
subsidiarit ății, în domeniile care nu sunt de competen ța sa exclusiv ă, Uniunea
intervine numai dac ă și în măsura în care obiectivele ac țiunii preconizate nu
pot fi realizate în mod satisf ăcător de statele membre nici la nivel central, nici
la nivel regional și local, dar datorit ă dimensiunilor și efectelor ac țiunii

87 Referi nțele la doctrină din acest paragraf fac trimitere la Augustin Fuerea, Manualul Uniunii
Europene , Ediția a V -a, Universul Juridic, 2011, pag. 137 și urm. .
88 http://eur -lex.europa.eu/summary/glossary/conferral.html?locale=ro , consultat în martie
2018.

40 preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Institu țiile Uniunii
aplic ă principiul subsidiarit ății în conformitate cu Protocolul privind aplicarea
principiilor subsidiarit ății și propor ționalit ății. Parlamentele na ționale asigur ă
respectarea principiului subsidiarit ății, în conformitate cu procedura prev ăzută
în respectivul protocol ”89.
În practică, principiul oferă garanții puternice în legătură cu posibilitățile
concrete de implementare a acțiunilor Uniunii Europene la nivel național, regional sau
local, precum și în legătură cu satisfacerea nevoilor cetățenilor europeni în raport cu
aplicarea politicilor UE. Încălcarea principiului subsidiarității poate atrage răspunderea
instituțiilor Uniunii, care au procedat la emiterea de acte cu nerespectarea normei
indicate, în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene, la inițiativa Comitetului
Regiunilor sau a statelor membre.
• Principiul proporționalității cunoaște aceeși sursă a materiei sale de
reglementare, cu următorul conținut: „ În temeiul principiului propor ționalit ății,
acțiunea Uniunii, în con ținut și form ă, nu dep ășește ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor tratatelor. Institu țiile Uniunii aplic ă principiul
propor ționalit ății în conformitate cu Protocolul privind aplica rea principiilor
subsidiarit ății și propor ționalit ății”90.
Principiul proporționalității vizează asigurarea exercitării competențelor
Uniunii Europene și desfășurarea acțiunilor instituțiilor UE în cadrul unor limite
precise, trasate de standardul de necesitate a implementării obiectivelor din tratate. Cu
alte cuvinte, Uniunea Europeană, în ansamblul ei, este îndreptățită să acționeze doar cu
privire la ceea ce este necsar în raport cu acordul de voință al statelor membre exprimat
prin convenții și tr atate și doar în măsura în care aceste acțiuni sunt proporționale în
raport cu scopul propus.

89 https://eur -lex.europa.eu/reso urce.html?uri=cellar:2bf140bf -a3f8-4ab2 -b506 –
fd71826e6da6.0001.02/DOC_1&format=PDF , consultat în martie 2018.
90 Idem.

41 Instituțiile Uniunii Europene aplică principiile subsidiarității și
proporționalității în temeiul Protocolului nr. 2 privind aplicarea principiilor
subsidiarității si proporționalității91.
În ceea ce privește competențele pe care le exercită Uniunea Europenaă, Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene, în art. 2 și următoarele din Titlul I, intitulat
Categorii și domenii de competențe ale Uniunu ii, stabilește o delimitare clară între
acestea, accentuând astfel relația de interdependență existentă între statele membre și
Uniunea Europeană în legătură cu atribuțiile de reglementare în politicile pe care le
urmăresc spre adoptare.
Cele trei tipuri de competențe pe care Uniunea le exercită, în temeiul
principiului atribuirii și cu respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității, și
care sunt prezentate explicit în tratat, se grupează în următoarele categorii: 1.
compet ențe exclusive, 2. competențe partajate, 3. competențe de sprijinire.
În categoria competețelor exclusive , menționăm 5 tipuri de domenii diferite de
acțiune, prezentarea fiind exhaustivă: a) uniunea vamală, b) piața internă (stabilirea
normelor privind c oncurența), c) politica monetară pentru statele membre a căror
monedă națională este euro, d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul
politicii comune privind pescuitul, e) politica comercială comună. Art. 3 din TFUE
precizează ca fiind exclus ivă competența Uniunii în ceea ce privește „ încheierea unui
acord interna țional în cazul în care aceast ă încheiere este prev ăzută de un act legislativ
al Uniunii, ori este necesar ă pentru a permite Uniunii s ă își exercite competen ța intern ă,
sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea
modifica domeniul de aplicare a acestora”92
Uniunea Europeană exercită competențe partajate în domenii precum: a) pia ța
intern ă; b) politica social ă, pentru aspectele definite în TFUE; c) coeziunea economic ă,
social ă și teritorial ă; d) agricultura și pescuitul, cu excep ția conserv ării resurselor
biologice ale m ării; e) mediul; f) protec ția consumatorului; g) transporturile; h) re țelele
transeuropene; i) ener gia; j) spa țiul de libertate, securitate și justi ție; k) obiectivele

91 Mihaela Augustina Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia ,
Universul Juridic, 2012, pag. 68.
92https://eur -lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf -a3f8-4ab2 -b506 –
fd71826e6da6.0001.02/DOC_2&format=PDF , consultat în martie 2018.

42 comune de securitate în materie de s ănătate public ă, pentru aspectele definite în TFUE,
dar și în domeniile ce privesc cercetarea, dezvoltarea tehnologică și a spa țiului și
coop erarea pentru dezvoltare și ajutorul umanitar.
O serie de competențe de sprijinire a acțiunilor întreprinse de statele membre se
regăsește în art. 6 TFUE, unde domenii precum: a) protec ția și îmbun ătățirea s ănătății
umane; b) industria; c) cul tura; d) turismul; e) educa ția, formarea profesional ă, tineretul
și sportul; f) protec ția civil ă; g) cooperarea administrativ ă sunt identificate pentru a
stabili zonele în care Uniunea Europeană și statele membre se întâlnesc pentru a
coopera.
Raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul intern se circumscrie, ca
regulă, principiului cooperării, însă nu puține sunt situațiile în care între cele două
sisteme de drept se înregistrează momente conflictuale în ceea ce privește adoptarea și
aplicarea concretă a legislației europene. În spijinul acestei ultime teze, amintim
Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din data de 15 iulie 1964 Costa
împotriva Enel93, act judiciar prin care se introduce în ordinea juridică a Comunităților
Europene, respectiv a Uniunii Europene de astăzi un nou principiu de drept, anume
principiul supremației dreptului european în raport cu normele de drept intern . Potrivit
acestui principiu, toate actele cu efecte obligatorii, emise de către instituțiile U niunii
Europene, atât cele care fac parte din legislația primară, cât și cele care formează
legislația secundară, beneficiază de o aplicabilitate prioritară, avănd o forță juridică mai
mare decât cea a prevederilor legislatine naționale. „ Curtea de Justiție a considerat că
și constituțiile naționale se supun principiului supremației. Astfel, judecătorul național
nu trebuie să aplice prevederile unei constituții contrare dreptului european”94. Întrucât
principiul a fost consacrat pe cale jurisprudenția lă, asigurarea respectării acestuia cade
în sarcina Curții de Justișie a Uniunii Europene, care, în urma sesizării cu o acțiune în
constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul legislației UE , la inițiativa Comisiei
sau a altui stat UE, va putea să sa ncționeze, în temeiul art 258 -260 din TFUE să
sancționeze atitudinea neglijent sau intenționat pasivă a statului membru care nu

93https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2009 -05/tra -doc-ro-arret-c-0006 –
1964 -200802145 -05_00.pdf , consultat în ma rtie 2018.
94https://eur -lex.europa.eu/legal –
content/RO/TXT/HTML/?uri=LEGISSUM:l14548&from=RO , consultat în martie 2018.

43 acționează în sensul garantării și respectării principiului supremației dreptului Uniunii
Europene.
Ca o garanție suficientă d in partea României cu privire la aplicarea principiului
în ordinea de drept internă, art 148 din Constituția României cunoaște următorul
conținut: „ (1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în
scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în
comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face
prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate
de două treimi din numărul deputaților și senatorilor. (2) Ca urmare a aderării,
prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte
reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile
contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (3)
Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la
actele de rev izuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. (4) Parlamentul,
Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la
îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).
(5) Guv ernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu
caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii
Europene”.
Alături de principiul cooperării în politicile de interes comun, principiul
suprem ației dreptului Uniunii Europene a sprijinit impulsul dezvoltării legislației
naționale, oferind temei pentru rezolvarea unor probleme de drept, care, în abența
principiului anterior menționat, s -ar fi confruntat cu apariția unor conflicte în ceea ce
prive ște aplicarea corectă, previzibilă și cu celeritate a normei de drept.

2.2. Dreptul internațional public și dreptul Uniunii Europene

Dificultatea în a identifica relația dintre ordinea jurdică de drept internațional și
cea de drept european reiese din încercarea, uneori anevoioasă, a cercetătorilor și
practicienilor în domeniu de a stabili prioritatea aplicării a unor reguli de drept di ntr-un
sistem de drept în detrimentul celuilalt, atunci când situația concretă apărută în

44 realitatea juridică internă o impune. Asemănările și deosebirile dintre dreptul
internațional public și dreptul Uniunii Europene reies, în principal, din specificul
relației dintre dreptul european și dreptul intern95.
În încercarea de a defini specificul naturii juridice a Uniunii Europene, doctrina
a identificat raportul dintre ordinea juridică de drept european și cea de drept
internațional, ca fiind unul de la part e la întreg, în sensul în care dreptul Uniunii
Europene este derivat din dreptul internațional, argument susținut de categoria
teoreticienilor care îi atribuie Uniunii Europene calitatea de a fi și de a se comporta
întocmai ca o organizație internațională96.
În sens contrar, au fost formulate opinii care susțin teza conform căreia Uniunea
Europeană este mai mult decât o organizație internațională per se , întrucât aceasta se
diferențiază de imaginea organizațiilor internaționale clasice prin specificul manie rei în
care a fost concepută, prin scopul pe care și -l propune, prin structura instituțională
complexă, prin atribuțiile pe care le exercită, prin standardul de normativitate pe care îl
creează pentru membrii săi, precum și prin favorizarea creării unei re țele proprii de
interacțiuni între statele componente pe baza unor principii și valori unanim acceptate
la nivelul întregii u niuni. S-a apreciat că Uniunea Europeană s -ar situa la granița
conceptuală dintre o organizație interguvernamentală și o organizați e supranațională,
aceată delimitare regăsindu -se, cu precădere, în structura și conținutul celor trei piloni
constitutivi ai Uniunii97. Astfel, primul pilon, cel al Comunităților Europene, este
caracterizat de elemente supranaționale, ceea ce conferă Uniuni i Europene imaginea
unei federații. În cadrul acestei structuri, se întâlnesc domenii de activitate, precum
politica socială, economică și de imigrare a UE, educația și cultura, uniunea vamală
piața internă, rețelele transeuropene, protecția consumatorului , cetățenia etc. . Cel de -al
doilea pilon, intitulat PESC (Politica Externă și de Securitate Comună), relevă elemente
cu specific interguvernamental, care apropie Uniunea Europeană, mai mult, de șablonul
unei confederații de state. În această categorie, se regăsesc acțiuni și măsuri care se
circumscriu următoarelor domenii de activitate: cooperare, menținerea păcii, drepturile
omului, democrație, politica europeană de securitate și apărare, dezarmarea etc. . Cel

95 Adrian Năstase, op. cit. , pag. 46.
96 Opinia doctrinară prezentată în acest paragraf este abordată pe larg în lucrarea European
Union Law , editată de Catherine Barnard, Steve Peers, pag 175.
97https://carleton.ca/ces/eulearning/introduction/what -is-the-eu/extension -what -are-
international -organizations/ , consultat în martie 2018.

45 de-al treilea pilon, având denumirea Cooperar ea polițienească și judiciară în materie
penală (JAI), așa cum anunță și titulatura, acoperă activitățile ce țin de cooperarea
judiciară în prevenirea și combaterea infracționalității pe teritoriul european, în special
în ceea ce privește infracțiunile de corupție, înșelăciune, trafic de persoane, trafic de
droguri, terorism. Ultimul pilon amintit conferă Uniunii Europene caracteristici
specifice unei confederații de state, în care deciziile privind activitățile ce se impun a fi
urmărite și desfășurate repr ezintă acordul de voințe al membrilor entității politice . O
organizație interguvernamentală (de tip confederație) O organizație
interguvernamentală (IGO) este compusă din state -națiune și promovează cooperarea
și coordonarea voluntară între membrii săi. Me mbrii unei astfel de organizații rămn
independenți, unii față de alții, dar, în același timp și față de orfanizație ca atare, iat
deciziile luate în interiorul acesteia nu sunt executorii de drept, ca regulă98.
Doctrina99 a apreciat că Uniunea Europeană a fost mereu privit ca o entitate sui
generis , „cu personalitate juridică emergentă”. Art. 47 din TUE instituie, pentru prima
dată în istoria Uniunii, faptul că „Uniunea are personalitate juridică”.
Principiul supremației normelor de drept european (obligatorii și cu
aplicabilitate directă în ord inea juridică a statelor membre) constituie un argument
pertinent în susținerea ideii în conformitate cu care ordinea juridică europeană are o
exitență independentă, o rațiune de a fi proprie, uneori creând premisele impunerii cu
prioritate a prevederilor din tratate și din actele juridice emise de instituțiile Uniunii
Europene. Spre exemplu, tratatele încheiate de Uniunea Europeană și actele normative
ale Uniunii, în raport cu aplicabilitatea legislației interne a statelor membre și indiferend
dacă acestea trebuie sau nu să fie ratificate, respectiv adoptate de către statele
componente, păstrează garanția aplicării acestor norme cu caracter de întâietate. Mai
mult, în conformitate cu prevederil e constituționale ale art. 148, prevederile tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene și dispozițiile de revizuire ale acetora înlătură de la
aplicare regulile contrare de conduită din legislația internă.
În ceea ce privește aplicabilitatea dreptului internațional în ordinea juridică
internă, prevederile constituționale oferă cadrul general de interpretare a relației drept

98 John McCormick. The European Union: Politics and Policies. Westview Press: Boulder
Colorado, 1999, pag. 10.
99 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene , Ediția a V -a, Universul Juridic, 2011, pag.
281.

46 internațional -drept intern, stipulând câteva coordonate de prioritate în această materie.
Spre exemplu, în temeiul art. 10, „princi piile și celelalte norme general admise ale
dreptului internațional” constituie baza pentru construirea relațiilor pașnice și de bună –
vecinătate între România și celelalte state, nefiind necesar cu privire la aceste aspecte
ca instituțiile legislative ale României să intervină în sensul reglementării. Pe de altă
parte, tratatele internaționale la care România este parte trebuie ratificate de către
Parlament, în acest fel devenind parte componentă a dreptului intern. În situația în care
ar apărea un conflict normativ între pactele și tratatele la care România este parte și
dispozițiile legale interne, în materia drepturilor omului, reglementările internaționale
ar avea prioritate de aplicare doar dacă legile din dreptul intern și Constituția statului
nu conți n reguli mai favorabile (art. 20 din Constituția României).
Cu toate acestea, există o anumită categorie de norme internaționale a căror
aplicabilitate prioritară se remarcă în raport cu orice altă prevedere legală, inclusiv cu
privire la normele de dre pt european. Este vorba despre dreptul internațional
cutumiar100, ale cărui reguli ”pot fi invocate cu succes pentru a contesta validitatea unei
norme europene, dacă violarea dreptului internațional este manifestă”101.

Secțiunea 3. Justiția în Europa

3.1. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este o instanță judiciară supranațională
care are rolul de a interpreta legislația Uniunii Europene, pentru a se asigura că aceasta
se aplică în același mod în toate țările membre și soluționează litigiile juridice dintre
guvernele naționale și instituțiile europene. În anumite circumstanțe, „Curtea poate fi

100 Sintagma „drept internațional cutumiar” este relativ improprie, întrucât aceasta face referire
la unul dintre izvoarele dreptului internațional public, neexistând, în acest sens o categorie
specifică a unei ordini juridice distincte. Doctrina a oferit urm ătoarea definiție noțiunii de
cutumă: „practică generală, relativ îndelungată și repetată a statelor, considerate de ele ca dând
expresie unei reguli de conduită cu forță juridică obligatorie (normă de drept)” – Adrian Năstase,
op. cit. , pag. 55.
101 Adrian Năstase, op. cit. , pag. 47.

47 sesizată chiar de persoane fizice, întreprinderi și organizații care doresc să introducă o
acțiune împotriva unei instituții UE pe care o suspectează că le -a încălcat drepturile ”102.
Curtea Europeană de Justiție a fost creată în baza art. 31 din Tratatul Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului, adoptat la Paris în anul 1951 și a intrat în funcțiune
în anul următor, 1952. Începând cu anul 1989, Curtea de Justiție a fost asistată în
activitatea sa de către Tribunalul Primei Instanțe, instituție înființată de Consiliul de
Miniștri și aflată sub autoritatea Curții de Justiție, Tribunal care are drept scop pe acela
de a amelior a protecția jurisdicțională a justițiabililor și de a permite Curții să se
concentreze asupra sarcinii sale principale, aceea de a interpreta, în mod uniform,
dreptul comunitar.
Curtea de Justiție este compusă din 28 de judecători și 11 avocați generali, c u
un mandat de șase ani ce poate fi reînnoit, numărul judecătorilor fiind egal cu cel al
statelor membre. Judecătorii și avocații generali sunt desemnați de comun acord de
guvernele statelor membre, după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emit e
un aviz cu privire la capacitatea candidaților de a exercita funcțiile respective. Aceștia
sunt aleși din rândul personalităților care oferă toate garanțiile de independență și care
întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea, în țările lor, a celor m ai înalte funcții
jurisdicționale sau a căror competență este recunoscută103. Judecătorii Curții îl
desemnează dintre ei pe președintele Curții, pentru o perioadă de trei ani, care poate fi
reînnoită, acesta având rolul de a conduce lucrările și serviciile C urții și de a prezida
ședințele de judecată și deliberările celor mai mari complete de judecată. Avocații
generali asistă Curtea și sunt însărcinați să prezinte, cu deplină imparțialitate și
independență, un aviz juridic, în cauzele în care sunt sesizați. Grefierul este ales pentru
o perioadă de șase ani, cu consultarea avocaților și este secretarul instituției, ale cărei
servicii le conduce sub autoritatea președintelui Curții.
În ceea ce privește organizarea și funcționarea instanței de la Luxemburg, reg ula
o constituie faptul că aceasta lucrează în ședințe plenare, în Marea Cameră
(cincisprezece judecători) sau în camere de cinci sau de trei judecători, în funcție de
complexitatea cauzei. Ședința plenară se convoacă în cazurile speciale prevăzute de
Statutul Curții, de exemplu atunci când trebuie să se pronunțe destituirea
Ombudsmanului, să se dispună din oficiu destituirea unui comisar european ce nu a

102 https://europa.eu/european -union/about -eu/institutions -bodies/court -justice_ro. , consultat în
martie 2018.
103 https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/ro/#jurisprudences.

48 respectat obligațiile ce îi revin, precum și atunci când se apreciază că o cauză prezintă
o importanță excepțională. Curtea se întrunește în Marea Cameră la cererea unui stat
membru sau a unei instituții care este parte într -un proces, precum și în cauzele deosebit
de com plexe sau de importante. Celelalte cauze sunt soluționate în camere de cinci sau
de tre i judecători. Președinții camerelor de cinci judecători sunt aleși pentru o perioadă
de trei ani, iar cei ai camerelor de trei judecători pentru o perioadă de un an.
Potrivit Tratatului și Regulamentului de procedură, Curtea de Justiție, la cererea
statelo r sau a persoanelor fizice ori juridice, soluționează următoarele litigii: dintre
statele membre ale Uniunii Europene, dintre acestea și organismele comunitare, dintre
organismele comunitare între ele, dintre particulari, persoane fizice ori juridice, de
naționalitatea statelor membre și acestea ori organismele comunitare.
Rolul Curții de Justiție este acela de a asigura respectarea dreptului comunitar,
interpretarea și aplicarea Tratatelor constitutive. În acest sens, ea are următoarele
competențe rationa e materiae : efectuează un control al legalității actelor comunitare,
control realizat îndeosebi pe calea recursului în anulare, a excepției de legalitate și a
recursului în carență; interpretează unitar Tratatele și actele comunitare pe calea
recursului în interpretare; controlează legalitatea acțiunilor sau omisiunilor statelor
membre în raport cu dispozițiile Tratatelor, tranșând litigiile dintre acestea ca urmare a
introducerii unei acțiuni în anulare, în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau în
constatarea abținerii de a acționa; soluționează acțiuni cu privire la repararea pagubelor
cauzate de organele Uniunii Europene sau de agenții acestora; soluționează litigiile
privind raporturile funcționarilor comunitari cu organele de care depind; devine i nstanță
arbitrală, dacă o clauză compromisorie există în acest sens într -un contract încheiat de
una dintre Comunități; acționează ca instanță de recurs de ultim grad; este o instanță
internațională ce poate tranșa litigii între statele membre, dacă aceste a sunt în legătură
cu obiectul tratatelor și dacă între statele litigante a intervenit un compromis; nu în
ultimul rând, Curtea dispune de o competență consultativă. Raportată la aceste
competențe, Curtea apare ca jurisdicție permanentă și obligatorie a or dinii juridice
europene, ordine juridică de drept internațional ale cărei subiecte sunt nu numai statele
membre, c i și resortisanții acestora104.
Procedura în fața Curții este contradictorie și publică, de regulă cuprinzând o
fază scrisă și o fază orală. În cadrul procedurii întrebărilor preliminare, instanța

104 A. Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene , Ed. Uni versul Juridic, București, 2002, p. 93.

49 națională adresează Curții întrebări privind interpretarea sau validarea unei dispoziții
de drept al Uniunii. Cererea, tradusă în toate limbile UE, este notificată de Grefă părților
implicate în cauza pr incipală, tuturor statelor membre și instituțiilor Uniunii, care au la
dispoziție două luni pentru a prezenta Curții eventualele lor observații. În cadrul
acțiunilor directe, Curtea este sesizată printr -o cerere introductivă adresată Grefei care
dispune pu blicarea unei comunicări în Jurnalul Oficial al UE și comunicarea cererii
către partea adversă care are dreptul la o lună pentru a formula un memoriu în apărare.
Ulterior, reclamantul are dreptul la o replică, iar pârâtul la o duplică, termenul fiind de
fiecare dată de o lună, cu excepția situației în care președintele Curții acordă prelungirea
lor. În toate cazurile, odată ce procedura scrisă este finalizată, părțile sunt invitate să
indice, în termen de trei săptămâni, dacă și de ce solicită organizarea u nei ședințe de
audiere a pledoariilor. „Pledoariile au loc în ședință publică, în fața completului de
judecători și a avocatului general, după care acesta din urmă prezintă în ședință publică
concluziile sale care analizează în detaliu aspectele juridice a le litigiului și propune
Curții răspunsul care ar trebui dat pentru problema ridicată ”105. După ascultarea
avocatului general, procedura orală se închide, iar judecătorii încep deliberarea, care
este secretă și are loc în camera de consiliu. Deciziile Curții de Justiție sunt adoptate cu
majoritate de voturi, fără ca eventualele opinii divergente să fie menționate. Hotărârea
se semnează numai de către judecătorii care au asistat la deliberările orale în cursul
cărora aceasta este adoptată, fără a aduce atinger e regulii potrivit căreia judecătorul cel
mai nou în funcție din completul de judecată nu semnează hotărârea în cazul în care
numărul judecătorilor acelui complet este par. Hotărârile se pronunță în ședință publică
și pot fi atacate în termen de două luni de la comunicare la Curtea de Justiție a Uniunii
Europene.
Prin intermediul jurisprudenței sale, Curtea de Justiție a consacrat obligația
administrațiilor și a instanțelor naționale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul
sferei lor de competență ș i de a proteja drepturile conferite de acesta cetățenilor –
aplicarea directă a dreptului Uniunii106 , fără a aplica însă orice dispoziție contrară din
dreptul național, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei Uniunii – supremația

105http://mmediu.ro/new/wp –
content/uploads/2014/02/AfaceriEuropene/6_Materialeinformale/Curtea de Justitie a U E si
Tribunalul UE.pdf. , consultat în martie 2018.
106 Cauza 26/62 (Van Gend & Loos),
https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2009 -05/tra -doc-ro-arret-c-0026 –
1962 -200802142 -05_00.pdf.

50 dreptului Uniunii asup ra dreptului național107. Curtea a recunoscut de asemenea
principiul răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului Uniunii, care
constituie, pe de o parte, un element care consolidează în mod decisiv protecția
drepturilor conferite particularilor d e normele Uniunii și, pe de altă parte, un factor care
este de natură să contribuie la aplicarea mai diligentă a acestor norme de către statele
membre108.

3.2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un „tribunal internațional
competent pentru a statua asupra cererilor individuale sau între state privind încălcările
drepturilor enunțate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului ”109. Curtea este,
așadar, un organ jurisdicțional al Consiliului Europei, creat printr -un tratat
internațional, și anume Convenția Europeană a Drepturilor Omului, amendată prin
Protocolul nr. 11. Convenția a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 și intrată în
vigoare la 3 septembrie 1953, însă abia la 21 ianuarie 1959 a avut loc prima aleg ere a
membrilor Curții de către Adunarea consultativă a Consiliului Europei, urmând ca
prima sesiune a Curții să se desfășoare în același an, între 23 și 28 februarie.
Scopul Curții este acela de a aplica prevederile Convenției Europene a
Drepturilor Omulu i, altfel spus, de a verifica respectarea de către state a drepturilor și
garanțiilor prevăzute de Convenție. Acest mecanism de control a suferit însă câteva
modificări de -a lungul timpului.
Astfel, în forma existentă până la 1 noiembrie 1998, mecanismul de protecție a
drepturilor omului presupunea existența a trei organe de supraveghere: Comisia
Europeană a Drepturilor Omului (Comisia Europeană), Curtea Europeană și Comitetul
de Miniștri al Consiliului Europei (Comitetul de Miniștri). Comisia Europeană av ea
rolul de „filtrare a cererrilor” și se pronunța asupra admisibilității cererilor, stabilea
circumstanțele de fapt ale cauzelor, propunea soluționarea amiabilă a cauzelor și
formula avize dacă a existat sau nu o încălcare a Convenției. Comisia se compune a din
membri aleși pe un mandat de 6 ani de către Comitetul de Miniștri, dintr -o listă propusă

107 Cauza 6/64 (Costa), https://curia.europa.eu/jcms/upload /docs/application/pdf/2009 -05/tra –
doc-ro-arret-c-0006 -1964 -200802145 -05_00.pdf.
108 Cauzele conexate C -6/90 și C -9/90 (Francovich și alții), https://curia.europa.eu/jcms/upload/
docs/application/pdf /2009 -05/tra -doc-ro-arret-c-0006 -1990 -200802171 -05_00.pdf.
109 The Court in brief , http://www.echr.coe.int.

51 de statele părți la Convenția Europeană, ce își îndeplineau obligațiile cu titlu individual.
Sesizarea Comisiei se putea realiza fie de către un stat parte la Co nvenție, fie de orice
persoană fizică, organizație neguvernamentală sau grup de particulari care se pretindeau
a fi victime a unei violări a drepturilor recunoscute de Convenție, comise de statele
părți. Curtea Europeană era un organ judiciar compus dintr -un număr de judecători egal
cu cel al statelor membre ale Consiliului Europei, membrii Curții fiind aleși de către
Adunarea parlamentară, dintr -o listă de 3 persoane prezentată de state și numiți în
funcție pe o perioadă de 9 ani. Curtea Europeană putea fi sesizată numai după
examinarea cauzei de către Comisia Europeană, ambele întrunindu -se la Strasbourg în
sesiuni de câteva ori pe an, deci fără o funcționare permanentă. Comitetul de Miniștri,
organ politic interguvernamental, avea un dublu rol. În primul rând, era competent a se
pronunța pe fondul litigiului privind respectarea Convenției, dacă după examinarea
cauzei de către Comisie nu fusese sesizată Curtea Europeană. În al doilea rând,
Comitetul de Miniștri avea rolul de a supraveghea executarea hotărâr ilor Curții
Europene, precum și a propriilor hotărâri pronunțate pe fondul cauzei110.
La data de 1 noiembrie 1998 a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, prin care s -a urmărit centralizarea mecanismelor de
aplicare a Convenției, înlocuind Comisia și Curtea cu program limitat, cu o Curte Unică
permanentă. În același timp, s -a întărit caracterul judiciar al sistemului prin instituirea
jurisdicției obligatorii a Curții și a dreptului individual de petiționare exercitat direct la
Curte111. De altfel, potrivit Convenției în forma sa amendată prin Protocolul nr. 11,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este instituită în scopul asigurării respectării
angajamentelor rezultând pentru statele părți din Convenția Europeană a Dr epturilor
Omului și din protocoalele la aceasta112.
Curtea se compune dintr -un număr de judecători egal cu numărul statelor
părți113, în prezent 47, aleși de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,
dintr -o listă de candidați propuși de fiecare stat . Mandatul unui judecător este de 6 ani,
cu posibilitatea de a fi reales, dar există și ipoteza revocării, ce poate fi hotărâtă cu

110 Curtea Europeană – https://www.lhr.md/ro/curtea -europeana/#mecanismul. , consultat în
martie 2018.
111 Ghe. Belei, Curtea europeană a drepturilor omului , în Annales Universitatis Appulensis –
Series Jurisprudentia, nr. 10/2007, p. 24.
112 D. Micu, Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului
și în Consituția României, București, Ed. All Beck, p. 218.
113 Convenția Europeană a Drepturilor Omului , art. 3, conform modificărilor aduse de
Protocolul nr. 11.

52 majoritate de două treimi din numărul judecătorilor. Cu toate că judecătorii sunt aleși
în numele statelor, ei judecă în mod individual și nu reprezintă statul care i -a propus. Ei
sunt complet independenți și nu au dreptul de a se angaja în nicio activitate
incompatibilă cu obligația lor de independență și imparțialitate114. Plenul Curții se
reunește în sesiune plenară ori de câte ori este necesar pentru îndeplinirea funcțiilor
sale, la cererea a minimum o treime din judecători, și cel puțin o dată pe an pentru
probleme administrative și este autoritatea care alege președintele, vicepreședinții și
presedinții de secții. Conform Reg ulamentului său, Curtea se împarte în patru secții, a
căror compunere, stabilită pentru trei ani, „trebuie să fie echilibrată geografic, din punct
de vedere al reprezentării sexelor și în raport de diversitatea sistemelor de jurisdicție
naționale ”115. Marea Cameră se compune din 17 judecători și din 3 judecători supleanți
și este constituit pentru o perioadă de 3 ani. Din Marea Cameră fac parte obligatoriu
președintele și vicepreședinții Curții, precum și președinții secțiilor. Marea Cameră se
pronunță asupra cererilor introduse individual sau de state, atunci când cauza i -a fost
deferită de o cameră ca urmare a desesizării acesteia sau în caz de retrimitere de către
orice parte, în termen de 3 luni de la hotărârea Curții. Camerele de 7 judecători se
constitui e pentru examinarea cauzelor aduse în fața Curții, fiind prezidate de
președintele secției și se pot pronunța atât asupra admisibilității și a fondului cererilor
individuale, în situația în care Comitetul nu le declară inadmisibile sau nu le scoate de
pe rolul Curții, cât și asupra admisibilității și a fondului cererilor introduse de state.
Comitetele se constituie de către 3 judecători aparținând aceleiași secții, pentru o
perioadă de 12 luni, prin rotația membrilor fiecărei Secții, alții decât președintel e. Un
Comitet poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere
individuală, atunci când o asemenea deci zie poate fi luată fără o examinare
complementară, aceasta fiind definitivă. Marea Cameră, camerele și comitetele îș i
desfășoară activitatea în permanență, dar Curtea poate hotărî în fiecare an perioadele de
sesiune. În acest din urmă caz, în situații de urgență, președintele Curții are posibilitatea
să convoace Marea Cameră și camerele în afara perioadelor de sesiune stabil ite116.
Orice stat contractant sau particular care se consideră victimă a unei încălcări a
Convenției poate adresa direct Curții de la Strasbourg o cerere invocând violarea de

114 CEDO în 50 de întrebări , https://www.echr.coe.int/Documents/50Questions_ENG.pdf.
115 Regulamentul pentru organizarea și funcționarea Curții Europene a Drepturi lor Omului, art.
25 – I.
116 S. Stelian, Dreptul internațional al drepturilor omului , București, Ed. All Beck, 2003, p. 43.

53 către un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate prin Convenție. Proc edura
în fața Curții Europene a Drepturilor Omului este contradictorie și publică, iar audierile
sunt, de asemenea, publice, cu condiția ca Marea Cameră să nu decidă altfel din cauza
unor împrejurări excepționale. Petenții individuali își pot susține ei în șiși cererile, dar
reprezentarea de către un avocat este recomandată și devine chiar obligatorie pentru
audieri odată ce cererea a fost declarată admisibilă. În primul rând, Curtea va analiza
admisibilitatea cererii, acest stadiu al procedurii fiind, de re gulă, scris. Luate cu
majoritate de voturi, hotărârile Curții asupra admisibilității trebuie să fie motivate și
date publicității. Dacă cererea este declarată în totalitate sau în parte inadmisibilă,
decizia este definitivă și irevocabilă. Dacă, dimpotrivă , cererea este declarată
admisibilă, Curtea va încuraja părțile să ajungă la o înțelegere amiabilă, urmând ca,
dacă o astfel de înțelegere nu se poate încheia, Curtea să procedeze la examinarea
fondului cererii și să judece dacă a avut loc sau nu o încălca re a Convenției. Curtea
deliberează în camera de consiliu, în secret, doar judecătorii luând parte la deliberări,
precum și grefierul sau alți agenți ai grefei și interpreții, în funcție de necesitate.
Deciziile Curții sunt luate cu majoritatea voturilor j udecătorilor prezenți, iar în caz de
egalitate de voturi se repetă votarea și, dacă rezultă o nouă egalitate, votul președintelui
este preponderent. Într -un termen de 3 luni de la pronunțarea hotărârii, orice parte poate
cere retrimiterea cauzei la Marea C ameră, dacă ea ridică o problemă importantă
referitoare la interpretarea și aplicarea Convenției sau a Protocoalelor sale, sau o
chestiune gravă de interes general. O hotărâre devine definitivă la expirarea termenului
de 3 luni sau înainte, dacă părțile de clară că nu intenționează să ceară retrimiterea la
Marea Cameră ori dacă cererea de retrimitere a fost respinsă.
Toate hotărârile definitive care constată existența unor violări au caracter
obligatoriu pentru statele vizate și trebuie executate întocmai de către acestea. În acest
scop, după rămânerea definitivă a hotărârii, Curtea transmite dosarul Comitetului de
Miniștri al Consiliului Europei, care supraveghează executarea hotărârilor Curții și are
sarcina de a verifica dacă statele judecate pentru violar ea Convenției au luat măsurile
necesare pentru a se achita de obligațiile speciale sau generale ce rezultă din hotărârile
Curții.
Este important de menționat faptul că sesizarea Curții nu are efect suspensiv
pentru deciziile instanțelor naționale, care tr ebuie executate chiar dacă a fost introdusă
o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, Curtea nu poate
întreprinde acțiuni în statul împotriva căruia este îndreptată cererea. În cazuri

54 excepționale, Curtea poate cere autorităților nați onale să ia anumite măsuri sau să nu
întreprindă anumite acțiuni atât timp cât nu a avut posibilitatea să examineze o cerere
(această situație se referă în principal la cazurile în care integritatea fizică a
reclamantului este amenințată)117.
Așa fiind, juri sdicția Curții, potrivit art. 19 din Convenție, nu este exclusivă, nici
substitutivă, ci complementară și subsidiară, căci se cere judecătorului național rol activ
într-un cadru procedural național adaptat exigențelor dreptului european118. Aplicarea
directă a Convenției în dreptul intern și primatul său în dreptul internaționale urmărește
ca asupra normei naționale contrare să primeze doar norma convențională care conferă
un plus de protecție individului.

117 Cererea dumneavoastră la CEDO,
https://www.echr.coe.int/Documents/Your_Application_RON.pdf.
118 O. J. Guillarmod, Judecătorul național în fața Dreptului European , Bruxelles, 1993, pag. 2.

55 Capitolul 4. Hotărâri ale instanțelor internaționale și europene –
jurisprudență consacrată.

Secțiunea 1. Curtea Internațională de Justiție – România c. Ucraina, delimitarea
spațiului maritim în Marea Neagră

Scurt istoric

Considerațiile istorice privind delimitarea spațiului maritim în Marea Neagră
parcurg o perioadă de lungă durată, primele însemnări în legătură cu întinderea de ape
datează din anul 777 î. Hr., încă din Antichitate, cu referire exactă la Insula Șerpilor. Se
presupune că insula a constituit locul pentru construcția unui templu de închinare, un
dar oferit de zeița elenă Thetis către fiul său, Ahile. În acea vreme, locul purta
denumirea de „Insula Albă”, titlu pe care și românii îl vor adopta pentru a face referire
la locul respectiv119. Există însemnări, păstrate încă din Antichitate, cu referire strictă
la prezența și importanța teritorială a insulei în spațiul pontic, în special din perspectivă
comercială, în lucrările unor cunoscuți scriitori și istorici, precum poetul Publius
Ovidi us Naso (care a trăit o bună perioadă din viața sa, în exil, în regiunea Tomis),
istoricul grec Strabon (în studiile sale, făcând mențiuni precise cu privire la civilizația
geto-dacă din zonă) și geograful grec Ptolomeu.
În epoca modernă, Insula Șerpilor alături de spațiul maritim înconjurător au
cunoscut momente în care autoritatea asupra acestora a fost disputată îndelung,
suveranii care au deținut, pe rând, monopolul puterii în zonă, luptându -se pentru
supremație asupra ac estor teritorii. În anul 1856, în urma Războiului Crimeii, prin
Tratatul de Pace de la Paris, Rusia cedează Delta Dunării, Insula Șerpilor și o parte din
Basarabia către Principatul Moldovei. Întrucât, în acea vreme, suzeranul Moldovei era
Sultanul Otoman , iar posesorul de iure al întinderii teritoriale era recunoscut ca fiind
Imperiul Otoman, teritoriile recuperate ajung sub suveranitate otomană, printr -un
protocol adițional al tratatului, semnat în 1857. În urma câștigării Războiului de
Independență de c ătre România, prin Tratatul de la Berlin încheiat în 1878, o parte a

119 Aspectele istorice cu privire la trecutul antic al insulei se regăsesc în lucrarea Marea Neagră
de la origini până la cucerirea otomană, București , 1988, opera istoricului Gheorghe I.
Brătianu.

56 Dobrogei, alături de Delta Dunării și Insula Șerpilor erau cedate României. În anul
1948, o delegație română pleacă spre Moscova, unde prim -ministrul Republicii
Populare Române, Petru Gro za semnează un acord privind stabilirea frontierelor dintre
URSS și România, în urma căruia Insula Șerpilor și spațiul maritim înconjurător intrau
în componența URSS. Lucrurile au rămas neschimbate până la căderea comunismului
și destrămarea URSS, în anul 1991, când Insula Șerpilor, împreună cu toate
aranjamentele militare construite pe suprafața insulei și alături de apele teritoriale, au
intrat în stăpânirea materială a Ucrainei120 121.
În perioada contemporană, odată cu modificările de reglementare intervenite în
materia dreptului internațional public122, interesul economic și potențialul comercial al
spațiului pontic au determinat România și Ucraina să se implice într -un litigiu
internațional, desfășurat în fața Curții Internaționale de Justiție de la Haga, pentru a -și
disputa autoritatea în ceea ce privește exploatarea resurselor din spațiul maritim al Mării
Negre. În urma acestei neînțelegeri, Curtea Internațională a stabilit, în unanimitate, prin
decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009, faptul că ap roximativ 80% din zona în dispută
se va atribui României, restul urmând a intra sub libera și deplina stăpânire de drept și
de fapt a Ucrainei, rezultatul deciziei fiind acceptat în prealabil de către statele -părți la
judecată.

Procedura în fața Curții In ternaționale de Justiție

Sesizarea Curții Internaționale de Justiție privind delimitarea platoului
continental și a zonelor economice exclusive din România și Ucraina în Marea Neagră
a fost depusă la Grefa Curții în data de 16 septembrie 2004, cu 3 zile după semnarea
cererii de sesizare a instanței internaționale de către agentul României la CIJ,
împuternicit de către Guvernul României, Bogdan Aurescu, care a avut
responsabilitatea reprezentării României pe parcursul derulării procedurii litigioase
intern aționale. Între România și Ucraina, de -a lungul timpului ( 1998 -2004 ), au avut loc

120Vartan Arachelian, Insula Șerpilor, pământ românesc , articol în publicația Ziua, 24
septembrie 2004.
121 D.I. Pădureanu, Insula Șerpilor , Revista Istorică, nr.9 -10/1995.
122 Convenția ONU asupra dreptului mărilor, din 10 decembrie 1982, publicată în Monitorul
Oficial la 21 noiembrie 1996, stabilește în art. 3 următoarele: „Orice stat are dreptul de a fixa
lãțimea marii sale teritoriale; aceasta lațime nu depãșește 12 mile ma rine, mãsurate de la liniile
de baza stabilite în conformitate cu prezenta convenție.”

57 numeroase runde de negocieri privind delimitarea platoului continental și a zonelor
economice exclusive din Marea Neagră, negocieri rămase fără rezultat ca urmare a
refuzului Ucrainei de a accepta regulile de delimitare conform jurisprudenței CIJ,
propuse de România. În anul 2003, România și Ucraina semnează Tratatul privind
regimul frontierei de stat, intrat în vigoare 1 an mai târziu, temei pentru sesizarea Curții
Internațio nale de Justiție de către România.
Procedura în fața Curții a parcurs două etape distincte, respectiv faza scrisă,
caracterizată de principiul confidențialității desfășurării activităților procesuale în
cadrul acesteia, și faza orală, în cadrul căreia părțile au fost invitate să își formuleze și
susțină pretențiile în conformitate cu rigorile dreptului internațional public.
Faza scrisă
În etapa scrisă a procesului, părțile au avut prilejul să își facă cunoscute
pretențiile pe baza actelor și probelor depuse la Grefa instanței internaționale. La 15
august 2005, România aduce în fața Curții memoriul său, conținând varianta
considerată echi tabilă de partea română pentru delimitarea maritimă. În expunerea
argumentării, România propune următoarea posibilitate de delimitare: „ – de la punctul
F, la 45 ° 05'21 '' latitudine N, 30 ° 02'27 '' E, pe arcul de 12 nm al insulei Șerpilor, până
la punct ul X, la 45 ° 14 '20' 30 ° 29 '12' 'E; de la punctul X într -un segment drept până
la punctul Y, la 45 ° 11'59 '' latitudine no rdică, 30 ° 49'16 '' E; apoi pe linia echidistantă
dintre coastele adiacente românești și ucrainene, de la punctul Y la punctul T, la 45 °
09 '45' 'N, 31 ° 08' 40 '' E; și apoi pe linia mediană dintre limba română și cea ucraineană
de la punctul T la punctul Z, la 43 ° 26 '50' 'N, 31 ° 20' 10 '' E ”123.
Metoda pe care România o propune pentru delimitarea spațiului maritim este
cea a e chidistanței/liniei mediane, cu respectarea principiilor circumstanțelor speciale,
a echidistanței, a proporționalității și a respectării suvernaității celeilalte părți asupra
părților din teritoriul acesteia aflate în zona delimitată, care se referă la tr asarea unor
linii de demarcație aflate la distanțe egale față de țărmurile relevante ale celor două țări

123 http://www.icj -cij.org/files/case -related/132/132 -20090203 -JUD-01-00-EN.pdf, COUR
INTERNATIONALE DE JUSTICE, AVIS CONSULTATIFS ET ORDONNANCES
DELIMITATION MARITIME EN MER NOIRE (ROUMANIE c. UKRAINE), consultat în
aprilie 2018.

58 litigante, fără luarea în considerare a unor elemente care nu prezintă importanță în
stabilirea teritoriilor celor două părți, precum Insula Șerpilor124.
Temeiurile juridice pe care România le -a invocat în vederea susținerii
pretențiilor sale sunt date de Tratatul cu privire la rela țiile de bun ă vecin ătate și
cooperare dintre Rom ânia și Ucraina, Acordul conex acestuia, semnate la Constan ța,
la 2 i unie 1997, precum și Con venția Națiunilor Unite asupra Dreptului M ării din 1982,
la care atât România, cât și Ucraina sunt părți. Articolul 4 din Acordul conex, care
reprezintă lex specialis în raporturile dintre cele două state, prevede următoarea listă d e
reguli diriguitoare în funcție de care trebuie stabilită delimitarea zonelor maritime:
„ a) Principiul încorporat în art. 121 al Conven ţiei ONU cu privire la Dreptul M ării,
din 10 decembrie 1982, a șa cum acesta este aplicat în practica statelor și în jurispruden ța
interna țional ă.
b) Principiul liniei de echidistan ţă în zonele de delimitat unde ţărmurile sunt limitrofe
şi principiul liniei mediane în zonele unde ţărmurile sunt fa ţă în faţă.
c) Principiul echit ăţii şi metoda propor ţionalit ăţii, așa cum acestea sunt aplicate în
practica statelor și în hot ărârile instan țelor interna ționale cu privire la delimitarea
platoului continental și a zonelor economice exclusive.
d) Principiul potrivit c ăruia nici una din P ărţile Contractante nu va contesta
suveranitatea celeilalte P ărţi Contractante asupra oric ărei părţi din teritoriul acesteia
adiacent ă zonei de delimitat .
e) Principiul lu ării în considerare a circumstan ţelor speciale din zona de delimitat .”125
Ucraina a depus, la sesizarea Curții de către România, un contramemoriu ,
cuprinzând argumentarea în sensul stabilirii unei delimitări diferite a platoului
continental și a zonelor economice exclusive propuse de către partea română. Pentru
stabilirea liniei de demarcație între cele două state, Ucraina a propus următoarea

124 Ministerul Afacerilor Externe, Delimitarea maritimă între România și Ucraina la Curtea de
la Haga, Documente scrise și pledoariile României în cauza România c. Ucraina, soluționată
de Curtea Internațională de Justiție la 3 februarie 2009 , Ed. Academia română, București,
2009, pag. 104.
125 Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. , pag. 241 -250.

59 variantă: „Din punctul identificat la articolul 1 din Tratatul din 2003 având coordonatele
de 45 ° 05 '21 "N; 30 ° 02 '27' 'E, linia de delimitare se întinde în direcția sud -est până
la punctul 2, având coordonatele de 44 ° 54' 00 '' N; 30 ° 06 '00' 'E și de acolo până la
punctul 3, având coordonatele de 43 ° 20' 37 '' N; 31 ° 05 '39' 'E, apoi continuă de -a
lungul aceluiași azimut, până când limita atinge un punct în care interesele statelor ter țe
pot intra în joc”126. De asemenea, Ucraina a menționat Insula Șerpilor ca având
însemnătate juridică în procesul delimitării, aducând în sprijinul susținerii sale
prevederile art. 121, alin. (2) din Convenția de la Montego Bay127, în virtutea căruia
Ucraina consideră că Insula Șerpilor poate susține viața umană, în sensul posibilităților
pe care le oferă pentru a fi locuită, și, de asemenea, este susceptibilă de a avea o anumită
valoare economică. În replică, România a combătut susținerea Ucrainei referitoar e la
Insula Șerpilor, invocând același sediu al materiei128, reușind, în final, să demonstreze
că insula la care se face referire nu este decât o stâncă, în sensul convenției arătate ca
temei, neavând posibilitatea de a susține și întreține viața umană. Mai mult decât atât,
în „clauza compromisorie” inclusă în Tratatul privind regimul frontierei de stat, clauză
în temeiul căreia Curtea Internațională de Justiție a putut fi sesizată în vederea
soluționării litigiului dintre părți, nu exista nicio mențiune cu r eferire la Insula Șerpilor.
Pe cale de consecință, Curtea nu ar fi putut să fie competentă să se pronunțe asupra
acestui aspect129

126 http://www.icj -cij.org/files/case -related/132/132 -20090203 -JUD-01-00-EN.pdf, COUR
INTERNATIONALE DE JUSTICE, AVIS CONSULTATIFS ET ORDONNANCES
DELIMITATION MARITIME EN MER NOIRE (ROUMANIE c. UKRAINE), consultat în
aprilie 2018.
127 Ministerul Afacerilor Externe, Delimitarea maritimă între România și Ucraina la Curtea de
la Haga, Documente scrise și pledoari ile României în cauza România c. Ucraina, soluționată
de Curtea Internațională de Justiție la 3 februarie 2009 , Ed. Academia română, București,
2009, pag. 365.
128„ ART. 121 – Regimul insulelor
1. O insula este o întindere naturala de pãmînt inconjurata de a pa, care rãmîne descoperitã în
timpul fluxului.
2. Sub rezerva paragrafului 3, marea teritorialã, zona contigua, zona economicã exclusiva și
platoul continental al unei insule sînt delimitate conform dispozițiilor prezentei convenții,
aplicabile altor inti nderi terestre.
3. Stincile care nu sînt propice locuirii umane sau unei vieți economice proprii nu au zona
economicã exclusiva și nici platou continental.”, Convenția de la Montego Bay 1982 ,
http://www.monitoruljuridic.ro/act/conventia -natiunilor -unite -din-10-decembrie -1982 -asupra –
dreptului -marii -emitent -parlamentul -publicat -n-monitorul -oficial -nr-26155.html
129Întreb ări și Răspunsuri privind procesul de la Curtea Interna țional ă de Justi ție (CIJ) de la
Haga referitor la „Delimitarea spa țiilor maritim e în Marea Neagr ă” (Rom ânia contra Ucraina)

60 Articolul 4 al Acordului conex dintre România și Ucraina reprezintă și baza
legală a sesizării Curții Internaționale de Justiție, conform căruia oricare dintre părți
poate sesiza Curtea cu problema delimitării platoului continental și a zonelor economice
exclusive, tratatul consacrând decizia statelor semnatare de a recurge la acestă metodă
dacă negocierile dintre acestea nu vor conduce la nicio soluție acceptată de actorii
implicați în procesul negocierilor, precum și în cazul în care Tratatul privind regi mul
frontierei de stat încheiat între România și Ucraina nu intră în vigoare din culpa părții
chemate în fața Curții internaționale130.

Sursă: http://news.bbc.co.uk
Faza orală
În această etapă, procedura din fața Curții Internaționale de Justiție se aseamănă
destul de mult cu ceea ce se întâmplă, pe plan intern, în fața instanțelor naționale, în
sensul în care această fază este destinată ascultării părților, prezentării de către acestea
a pledoariilor formulate pe parcursul desfășurării procedurii judiciare internaționale, a

-https://www.mae.ro/sites/default/files/file/mae_old/pdf/UE -Dunarea/2008.07.25_ucraina.pdf,
consultat în aprilie 2018.
130 Ibidem.

61 audierii martorilor, experților și specialiștilor cu privire la problemele de fapt și de drept
aduse spre soluționare.
În perioada 2 -19 septembrie 2008, au avut loc cele două runde de audieri, cu
ocazia cărora România și Ucraina și -au susținut pozițiile în raport cu pretențiile
formulate în etapa anterioară a procesului. Cele două părți au fost reprezentate de echipe
forma te din agenți și specialiști în domeniul dreptului internațional, de naționalitatea
țării reprezentate, dar și de naționalitate străină. Din echipa României au făcut parte
nume, precum Bogdan Aurescu, director general al MAE, Cosmin Dinescu, Călin
Fabian, James Crawford, Alain Pellet, Vaughan Lowe, pe când echipa Ucrainei a
numărat personalități ale domeniului juridic, precum Volodymyr Vassylenko, Rodman
Bundy, Michael Wood, Jean Pierre Queneudec, Loretta Malintoppi131.
În principal, pledoariile au constat î n prezentarea contextului general în care se
vorbește despre delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive, a
istoricului acestor spații maritime, a necesității recurgerii la procedurile judiciare
internaționale, făcându -se mențiune d espre regulile dreptului internațional public
aplicabile în speță și despre competența materială a Curții Internaționale de Justiție în
cauza dedusă judecății.
În ultima rundă a audierilor, în perioada 15 -19 septembrie 2008, România și
Ucraina își prezintă propunerea finală privind delimitarea spațiului maritim în Marea
Neagră, pe care le consideră echitabile și potrivite conform normelor de drept
internațional p ublic, cu respectarea principiilor proporționalității și a întreținerii
relațiilor de bună vecinătate, această procedură fiind finalizată cu depunerea
concluziilor scrise.
Decizia Curții Internaționale de Justiție
Hotărârile Curții Internaționale de Jus tiție sunt definitive, obligatorii și
executorii de drept, de la data pronunțării lor, părțile litigante neavând posibilitatea să
se sustragă de la îndeplinirea obligațiilor stabilite prin decizia Curții. Potrivit

131 Echipa României în procesul de la Haga – https://www.mae.ro/node/9855, consultat în
aprilie 2018.

62 Articolului 94 din Carta ONU, orice membru ONU (în cazul de față, atât România, cât
și Ucraina) „se obligă să respecte hotărârea CIJ în orice cauză la care este parte”132.
Soluția Curții în cauza este structură pe baza a trei aspecte argumentative, așa
cum reiese din următoarele:
– „În conformitate cu jurisprudența sa stabilită privind delimitarea maritimă, prima
etapă a abordării Curții este de a stabili linia de echidistanță provizorie. În această etapă
inițială a construcției liniei de echidistanță provizorie, Curtea nu este încă preo cupată
de orice circumstanțe relevante care pot fi obținute, iar linia este reprezentată pe criterii
strict geometrice, pe baza unor date obiective” (para. 118)133.
– „În consecință, în etapa următoare, Curtea va examina dacă există factori care solicită
ajustarea sau schimbarea liniei de echidistanță provizorie pentru a obține un rezultat
echitabil. De asemenea, Curtea a precizat clar că, atunci când linia de tragere se referă
la mai multe zone ale acelorași jurisdicții, "se pot aplica așa -zisele principii e chitabile /
circumstanțe relevante, deoarece în aceste zone maritime această metodă este de
asemenea potrivită pentru obținerea unui rezultat echitabil (Disputa teritorială și
maritimă între Nicaragua și Honduras în Marea Caraibelor (Nicaragua vs. Honduras )”
(para. 120)134,
– „În cele din urmă, și într -o a treia etapă, Curtea va verifica dacă linia (o linie de
echidistanță provizorie, care poate sau nu să fi fost ajustată luând în considerare
circumstanțele relevante) nu duce, la un rezultat inechitabil din c auza unei disproporții
vădite între raportul dintre lungimile celor două țărmuri și raportul dintre ariile maritime
relevante ale fiecărui stat , prin raport are la linia de delimitare” (para. 122)135136.

132 Carta ONU –
http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_O
NU_.pdf
133 http://www.icj -cij.org/files/case -related/132/132 -20090203 -JUD-01-00-EN.pdf, COUR
INTERNATIONALE DE JUSTICE, AVIS CO NSULTATIFS ET ORDONNANCES
DELIMITATION MARITIME EN MER NOIRE (ROUMANIE c. UKRAINE), consultat în
aprilie 2018.
134 Ibidem.
135 Ibidem.
136 Structura acestui paragraf este inspirată de Anexa 4, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op.
cit., pag. 244; O evaluare sintet ică a Hotărârii Curții Internaționale de Justiție din 3 februarie
2009 în procesul DELIMITAREA MARITIMĂ ÎN MAREA NEAGRĂ (ROMÂNIA C.
UCRAINEI).

63 Hotărârea a fost pronunțată la data de 3 februarie 2009, ceremonia durând 12
ore. Pentru prima dată în istoria jurisprudenței Curții, decizia a fost luată în unanimitate,
fără a suscita opinii separate. Cu această ocazie, litigiul aflat în ființă de mai mult de 40
de ani, a luat sfârșit prin recunoașterea juris dicției și a suveranității totale a României
asupra a mai mult de 79% din suprafața platoului continental și a zonei economice
exclusive din Marea Neagră137. Hotărârea își produce efectele imediat după pronunțare,
fără a fi necesar ca părțile să stabilească prin acorduri bilaterale sau înțelegeri ulterioare
de orice fel executarea acesteia.

Secțiunea 2. Curtea Penală Internațională – Procurorul v. Bahar Idriss Abu
Garda, Situația din Darfur, Sudan

Scurt istoric

Conflictul din Darfur cunoaște o istorie de lungă durată. Mai bine de 15 ani au
trecut din momentul în care regiunea Sudanului a fost, pentru prima dată, zguduită de
violențele greu de imaginat îndreptate împotriva populației africane din zonă , violențe
care continuă și în prezent . Activitățile infracționale desfășurate în această perioadă au
origini politice, reprezentând mijlocul de impunere a supremației claselor politice pe
teritoriul african. În anul 2003, Mișcarea de Eliberare a Sudanului (SLM) și Miș carea
pentru Justiție și Egalitate (JEM), grupuri armate ale rebelilor, au început să lupte
împotriva Guvernului din Sudan, acuzând conducătorii politici de realizarea unor
acțiuni de asuprire împotriva populației non -arabe din Darfur138. Guvernul nu a rămas
pasiv la atacurile directe direcționate spre autoritățile centrale, reacționând prin
desfășurarea unei campanii de eradicare etnică, ținta constituind -o persoanele non –
arabe din Darfur.
Actorii implicați în conflict se împart în două tabere. Pe de -o parte se află
formațiunile politico -militare ale Sudanului și gruparea Janjaweed139 (o traducere

137 România c. Ucraina la CIJ: delimitarea spaţiilor maritime în Marea Neagră ,
https://www.mae.ro/node/2168, consu ltat în aprilie 2018.
138 Q&A: Sudan's Darfur conflict , http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/3496731.stm, consultat în
aprilie 2018.
139 Janjaweed, conform unei definiții formulate de către Națiunile Unite, se referă la o grupare
armată care operează în Vestul Su danului și în Estul Ciadului, formată fiind, în principal, de
populația sudaneză arabă. ( UN Warns Chad Violence Could Replicate Rwanda Genocide ,

64 informală a sintagmei ar fi „diavolii pe cai”), iar pe de altă parte, categoria oponenților
este alcătuită din grupări rebele, în special SLM și JEM, recrutate în primul rând din
grupurile etnice non -arabe musulmane din Fur, Zaghawa și Masalit140.
Majoritatea atacurilor înregistrate de -a lungul timpului se circumscriu aceluiași
scenariu monstruos. Guvernul autorizează declanșarea forțele aeriene să recurgă la
bombardamente asupra regiunii Darfur. Campaniile aeriene sunt adesea urmate de
raidurile grupării armate Janjaweed. Populația civilă este fie decimată, fie constrânsă
spre relocare. De regulă, fiecare atac are ca rezultat violarea proprietății private a
cetățenilor Sudanului, distrugerea resurselor de hrană și apă potabilă, precum și
înrobirea și violarea femeilor și copiilor. Zone întregi populate de persoane non -arabe
sunt arse la pământ și co ndamnate , fără apărare, la o dispariție rapidă.
În martie 2005, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a făcut
referire la situația din Darfur, prin Rezoluția 1593, înaintă Curții Penale Internaționale,
prilej cu care infracțiunile cu ca racter internațional au ajuns spre soluționare în
competența Curții.

Sursă: https://www.britannica.com/place/Sudan/Conflict -in-Darfur
• Zone de conflict și locuri de campare; Sudan, Republica Centrafricană, Ciad;
2008 .

https://www.christiantoday.com/article/un.warns.chad.violence.could.replicate.rwanda.genoci
de/9584.htm).
140 Q&A: Sudan's Darfur conflict , http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/3496731.stm, consultat în
aprilie 2018.

65 Obiectul sesizării Curții Penale Internaționale

Deși Sudanul nu este parte la Statutul de la Roma (actul constitutiv al Curții
Penale Internaționale), ceea ce ar fi atras per se competența Curții privind
soluționarea conflictului din Darfur, totuși Statu tul prevede în Ar ticolul 13 faptul
că este atrasă competența de judecată a Curții Penale Internaționale, chiar dacă
persoanele a căror răspundere este verificată nu aparțin unui stat parte la convenție,
dacă faptele infracționale constatate sunt deferite procurorului Curți i de către
Consiliul de Securitate al ONU141. Aceasta este și realitatea crimelor săvârșite pe
teritoriul Darfurului sau de către resortisanții acestei regiuni, crime care au format
obiectul Rezoluției 1593, din 31 martie 2005, formulate de către Consiliul d e
Securitate al ONU.
Ancheta și derularea procedurilor judiciare internaționale se desfășoară în jurul
acuzațiilor privind săvârșirea infracțiunilor de genocid , crime de război și crime
împotriva umanității142, față de care întreaga comunitate internațională este datoare
să reacționeze în vederea opririi perpetuării lor, dar și a prevenirii unor astfel de
agresiuni de o gravitate sporită.
Genocidul, crimele împotriva umanității și crimele de război sunt limitativ
prezentate în cupr insul Statului de la Roma . Astfel, prin genocid se înțelege
„oricare dintre faptele menționate mai jos, săvârșită cu intenția de a distruge, în
întregime sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, și anume: a)
uciderea de membri ai grupu lui; b) vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale
privind membri ai grupului; c) supunerea cu intenție a grupului unor condiții de
existență care să antreneze distrugerea sa fizică totală sau parțială; d) măsuri vizând
împiedicarea nașterilor în sâ nul grupului; e) transferarea forțată de copii aparținând
unui grup în alt grup”143.
Crimele împotriva umanității , în lumina Statutului de la Roma, sunt definite
astfel: „una dintre faptele menționate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul
unui atac g eneralizat sau sistematic lansat împotriva unei populații civile și în

141 Statutul de la Roma, 1998 – https://lege5.ro/Gratuit/ge3tqmbu/statutul -de-la-roma -al-curtii –
penale -internationale -din-17071998, consultat în aprilie 2018.
142 Situation in Darfur, Sudan, ICC -02/05 – https://www.icc -cpi.int/darfur, consultat în aprilie
2018.
143 Statutul de la Roma, 1998 – https://lege5.ro/Gratuit/ge3tqmbu/statutul -de-la-roma -al-curtii –
penale -internationale -din-17071998, consultat în aprilie 201 8.

66 cunoștință de acest atac: a) omorul; b) exterminarea; c) supunerea la sclavie; d)
deportarea sau transferarea forțată de populație; e) întemnițarea sau altă formă de
privare gravă de li bertate fizică, cu violarea dispozițiilor fundamentale ale dreptului
internațional; f) tortura; g) violul, sclavajul sexual, prostituția forțată, graviditatea
forțată, sterilizarea forțată sau orice altă formă de violență sexuală de o gravitate
comparabilă ; h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivități identificabile
din motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios sau sexual, în
sensul paragrafului 3, ori în funcție de alte criterii universal recunoscute ca
inadmisibile în dreptul internațional, în corelare cu orice act prevăzut în prezentul
paragraf sau orice crimă de competența Curții; i) disparițiile forțate de persoane; j)
crima de apartheid; k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu intenție
suferințe mari sau vătămări grave ale integrității fizice ori ale sănătății fizice sau
mintale.”144.
Crimele de război , în temeiul aceluiași act normativ, sunt definite ca fiind acele
infracțiuni de o gravitate sporită, precum omuciderea intenționată, tortura și
tratamentele inumane, luarea de ostatici, producerea de suferințe mari și vătămări
ale integrității fizice și a le sănătății, lansarea de violențe împotriva populației civile
care nu participă în mod direct la ostilități, bombardarea, folosirea de arme
otrăvitoare și a altor asemenea capabile să distrugă vieți omenești, jefuirea și
incendierea unor localități etc., acțiuni care se circumscriu unui plan politic pus în
aplicare sau care fac parte dintr -o activitate infracționale desfășurată la scară largă.
Atacurile manifestate asupra satelor din Darfur și asupra populației care ocupa
aceste localități, declanșate la începutul anilor 2000, au fost destinate nu doar să
distrugă grupurile -țintă, asupra cărora liderii politici ai Sudanului aveau interes să
acționeze, ci, mai mult decât atât, violențele au fost exercitate direct împotriva
populației civile și asupra orică rei resurse care ar fi putut susține viața în viitor,
astfel încât efectul distrugerii să fie definitiv și iremediabil145.
Indiferent de p roprietatea termenilor folosită pentru a descrie rezultatele
conflictului din Darfur, realitatea faptelor petrecute în ultimii 15 ani în zonă atestă
pericolul pe care îl ridică asemenea activități culpabile în fața întregii comunități

144 Ibidem.
145 Salah M. Hassan, Carina E. Ray, Darfur and the Crisis of Governance in Sudan: A Critical
Reader , Cornell University Press, pp. 487 -488.

67 internaționale146. În această situație, luare unei soluții de către Curtea Penală
Internațională se impune cu prioritate.

Decizia Curții Penale Internaționale

Investigația pornită în anul 2005 și derulată până în prezent, cu privire la anumiți
suspecți și anumite fapte încă nejudecate, de către Curtea Penală Internațională,
prin intermediul Procurorului ei, a adus în fața jurisdicției in ternaționale o parte
semnificativă a membrilor scenei politice din Sudan, precum și membrii ai
grupurilor milițienești, Janjaweed și a celor armate, ca Frontul de Rezistență.
Cazul având ca obiect crimele săvârșite în Darfur reprezintă o premieră în ceea
ce privește sesizarea Curții Penale Internaționale de către Consiliul de Securitate al
ONU, precum și în ceea ce privește judecarea de către Curtea Penală Internațională
a unor persoane, cetățeni ai unui stat care nu este parte la Statutul Curții.
Decizia în cazul președintelui Sudanului nu este definitivă încă (judecata se află
în Camera Preliminară). Omar Al Bashir reprezintă primul președinte de stat
urmărit de către Curtea Penală Internațională și prima persoană judecată pentru
săvârșirea unor acte de genocid. În momentul de față, mandatele de arestare emise
pe numele său nu au fost puse în executare147.

Implicarea României în situația din Darfur

NATO, la solicitarea Uniunii Africane, a sprijinit misiunea acesteia de
restabilire a securității în Darfur, asigurând logistica, antrenamentul și mobilizarea
forțelor aeriene în zonă. În perioada 2005 -2007, NATO, alături de Uniunea
Europeană, a asigurat transportul aerian a 24.000 de soldați ș i 500 polițiști civili
pentru a interveni în procesul de stopare și prevenire a activităților infracționale din
regiune.

146 Rebecca Joyce Frey, Genocide and International Justice , pp. 105 -106.
147 Situation in Darfur, Sudan, ICC -02/05 – https://www.icc -cpi.int/darfur, consultat în aprilie
2018.

68 Ca stat aliat, România, a participat la furnizarea asistenței în zonă, fiind
solicitată în acest sens să pună la dispoziția forțelor d e menținere a păcii din Sudan
câteva elicoptere necesare descinderilor organizate în Darfur148.

Secțiunea 3. Curtea de Justiție a Uniunii Europene – Trimitere preliminară,
HOTĂRÂREA CURȚII C ‑101/16 din data de 19 octombrie 2017

Alături de alte acțiuni pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene le poate
soluționa, precum acțiunea în anulare (art. 263 TFUE), acțiuni în constatarea abținerii
de a acționa a instituțiilor statelor membre (art. 260 TFUE), acțiunea în constatarea
neîndeplinirii obligațiilor sa u procedura de infringement (art. 258 TFUE), anumite
acțiuni în despăgubire, Curtea este competentă să se pronunțe în procedura trimiterilor
preliminare149, care își are temeiul în art. 267 TFUE, cu următorul cuprins: „Curtea de
Justiție a Uniunii Europene e ste competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu
privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor ado ptate de ”.
Statul membru are posibilitatea să sesizeze Curtea cu o asemenea solicitare, dacă
găsește necesară pronu nțarea unei hotărâri în materie. Dacă o asemenea chestiune se
invocă în fața unei instanțe naționale, care reprezintă ultimul grad de jurisdicție în
cauza, statul membru este obligat să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene
pentru dezlegarea chest iunii de drept.150
Pentru studiul de față, am identificat ca fiind exemplificativă o hotărâre recentă
a Curții de Justiție a Uniunii Europene , cauza C ‑101/16 din data de 19 octombrie 2017,
privind dezlegarea unei întrebări preliminare adresate de către o instanță națională,
Curtea de Apel de la Cluj.
Situația de fapt este relativ simplă și aduce în prim -plan două societăți comerciale din
România, Rom Packaging (cu sediul în București) și Pa per Consult (cu sediul în
Bistrița -Năsăud), între care în data de 3 ianuarie 2011 a fost încheiat un contract de
prestări servicii, constituind temei pentru îndeplinirea unor servicii de natură

148 Sprijinul NATO acordat Uniunii Africane – http://nato.mae.ro/node/576, consultat în aprilie
2018.
149 În Tratatul privind Uniunea Europeană se face referire la trimiterile preliminare în art. 19,
alin. 3, lit. b): „Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărăște în conformitate cu tratatele: …
b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea
dreptului U niunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții”.
150 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – https://eur -lex.europa.eu/legal –
content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:12016E267&from=RO, consultat în mai 2018.

69 comercială de către Rom Packaging în beneficiul Paper Consult. Rom Packa ging a fost
declarată inactivă la data de 7 octombrie 2010, iar la data de 1 noiembrie 2010 a fost
radiată din registrul persoanelor impozabile, motiv pentru care Paper Consult nu avea
dreptul să deducă suma plătită cu titlu de TVA în urma servic iilor furnizate de către
Rom Packaging. A urmat o procedură contencioasă, prilej cu care Paper Consult a
contestat actele autorității de control fiscal, judecata ajungând în apel în fața Curții de
Apel Cluj, arătând în susținerea pretențiilor sale că Ordin ul Președintelui ANAF prin
care care societatea Rom Packaging fusese declarată inactivă nu îi este opozabil,
întrucât nu îi fusese direct comunicat, ci doar publicat la sediul ANAF și pe pagina de
internet a instituției. În argumentarea sa, Paper Consult a invocat art. 178 din Directiva
europeană cu nr. 2006/112 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată ca
temei pentru a putea beneficia de dreptul de deducere a TVA -ului, articol conținând
următoarea prevedere: „ Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei,
stabilește cheltuielile care nu dau drept de deducere a TVA. Nu se acordă dreptul de
deducere a taxei pentru cheltuielile care nu sunt legate strict de activitatea economică
desfășurată, precum cheltuielile de lux, divertisment sau spectacole ”151.
Curtea de Apel Cluj a hotărât să suspende cauza și să adrese ze Curții de Justiție
a Uniunii Europene două întrebări preliminare pentru clarificarea contextului juridic
oportun pentru soluționarea speței, respectiv:
„1) Se opune Directiva 20 06/112 unei reglementări naționale în conformitate cu
care este refuzat dreptul de deducere a [TVA ‑ului] unei persoane impozabile pe motiv
că persoana din amonte, care a emis factura în care sunt individualizate cheltuiala și
[TVA ‑ul], a fost declarată inactivă de către administrația financiară?
2) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este negativ, se opune Directiva
2006/112 unei reglementări naționale în conformitate cu care este suficientă afișarea
listei cu contribuabilii declarați inactivi la sediul [ANAF] și publicarea acesteia pe
pagina de internet a [ANAF], la secțiunea Informații publice – Informații privind agenții

151 Directiva europeană cu nr. 2006/112 pri vind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată –
https://eurlex.europa.eu/legalcontent/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:32006L0112&from=RO,
consulat în mai 2018.

70 economici, pentru a putea refuza dreptul de deducere a [TVA ‑ului], în condițiile primei
întrebări?”152.
Întrucât atât obiect ul cererii (interpretarea și aplicarea unui act normativ
european), cât și expeditorul cererii (instanța națională: având o origine legală și o
existență permanentă; bucurându -se de o competență obligatorie; fiind îndreptățită să
aplice norme de drept; avâ nd un statut independent153) îndeplinesc condițiile necesare
sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în conformitate cu prevederile europene
ale tratatelor constitutive ale UE, Curtea a pronunțat o decizie definitivă și obligatorie
atât pentru insta nța de trimitere, cât și pentru instanțele naționale ale celorlalte state
membre.
În legătură cu cele două întrebări formulate de către Curtea de Apel Cluj, Curtea
a decis următoarele: „Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006
privind si stemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie să fie interpretată în sensul
că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în cauza principală, în
temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este refuzat unei
persoa ne impozabile pentru motivul că operatorul care i ‑a furnizat o prestare de servicii
în schimbul unei facturi pe care figurează separat prețul și taxa pe valoarea adăugată a
fost declarat inactiv de administrația fiscală a unui stat membru, această declarar e a
inactivității fiind publică și accesibilă pe internet oricărei persoane impozabile în acest
stat, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic și definitiv,
nepermițând să se facă dovada absenței unei fraude sau a unei pierderi de v enituri
fiscale”154.
Pronunțarea deciziei în cauză nu are drept scop rezolvarea fondului procesului
național, ci ghidarea instanței statului membru în luarea unei decizii cu respectarea și
în conformitate cu aplicarea corectă a dreptului european. Hotărârea Curții de Justiție a

152HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)19 octombrie 2017 –
http://curia.europa.eu/juris/document/document.js f?text=&docid=195735&doclang=RO,
consultat în mai 2018.
153Procedura întrebărilor preliminare – recomandări în atenția instanțelor naționale, https://eur –
lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/HTML/?uri=LEGISSUM:l14552&from=RO, consultat
în mai 2018.
154 HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)19 octombrie 2017 –
http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=195735&doclang=RO,
consultat în mai 2018.

71 Uniunii Europene ar e forță obligatorie pentru toate statele membre, privind chestiunea
de drept soluționată, și se execută de îndată.

Secțiunea 4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Hotărârea nr. 2/2005 în
Cauza Androne împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului exercită, prin puterea competenței care
i-a fost delegată, două tipuri de atribuții, respectiv soluționează cereri referitoare la
încălcările aduse Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundam entale și desfășoară o activitate necontencioasă prin acordarea avizelor
consultative cu privire la chestiunile legate de aplicarea și interpretarea Convenției și a
Protocoalelor adiționale155.
Cauza Androne împotriva României se încadrează în categoria pro cedurilor
contencioase derulate în fața Curții. În data de 19 iulie 1999, reclamanții Iulian Androne
și Gheorghița Androne au sesizat Curtea, în temeiul articolului 34 din Convenție, având
următoarea formulare: „Curtea poate fi sesizat ă, printr -o cerere, de orice persoan ă
fizică, organiza ție neguvernamental ă sau grup de particulari care se pretind victime ale
unei încălcări de c ătre una dintre înaltele p ărți contractante a drepturilor recunoscute în
conven ție sau în protocoalele sale. Înalte le părți contractante se angajeaz ă să nu
împiedice prin nicio m ăsură exerci țiul eficace al acestui drept ”156.
Ratione personae , Curtea Europeană a Drepturilor Omului este competentă să
judece cauza la care am făcut referire, întrucât pe lângă sesizările făcute de statele părți
la Convenție, Curtea primește și cererile formulate de către particulari.
Ratione materiae , cauza de față intră spre soluționare în competența Curții,
litigiul vizând îndreptarea și repararea rezultatelor unor încălcări s ăvârșite de către
România cu privire la respectarea și aplicarea Convenției drepturilor omului și a
libertăților fundamentale și a Protocolului nr. 1.
Situația de fapt a speței urmărește câteva momente -cheie desfășurate pe
parcursul a aproximativ 15 ani, în fața autorităților române. La data de 15 octombrie
1985, reclamanților plecați din România le -a fost confiscat imobilul (în baza Decretului

155 Mădălina Voican, op. cit. , pag. 36.
156 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fund amentale,
http://www.hotararicedo.ro/files/files/Conventia%20pentru%20apararea%20Drepturilor%20O
mului%20si%20a%20Libertatilor%20fundamentale.pdf, consultat în mai 2018.

72 223/1974). În anul 1997, Primarul Municipiului București a decis restituirea imobilului
către reclamanți, executâ nd hotărârea civilă rămasă definitivă la 25 decembrie 1997.
Procurorul General, exercitând din oficiu acțiunea civilă, a introdus, la data de 27 martie
2000, o cerere de revizuirea a hotărârii de retrocedare a imobilului. Cererea procurorului
a fost admisă , iar decizia a rămas definitivă în fața Curții de Apel Brașov, la 21 martie
2002.
În analiza asupra fondului problemei și a dreptului aplicabil, Curtea Europea nă
a Drepturilor Omului a ajuns, în motivarea deciziei sale, la următoarele concluzii:
– în legă tură cu încălcarea art. 6, para. 1 din Convenție, Curtea a statuat în sensul
nerespectării acestuia de către instanțele naționale, deoarece acestea au desconsiderat
principii precum dreptul la un proces echitabil și securitatea raporturilor juridice,
redes chizând proceduri judiciare încheiate definitiv și destabilizând ordinea juridică
internă deja stabilită. Mai mult, în cazuri limitativ prevăzute de legislația internă, Curtea
a observat că o cerere de revizuire a unei hotărâri definitive nu poate fi formu lată mai
târziu de 1 lună de la comunicarea acestei hotărâri. Privind aceste considerente,
procedura revizuirii a fost deschisă tardiv, iar soluția pronunțată în această cauză a
depășit limitele legale și convenționale permise.
– în ceea ce privește respe ctarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1157, Curtea a
constat faptul că, deși reclamanților le era stabilit în mod irevocabil dreptul de
proprietate asupra imobilului, raporturile juridice create prin sentință judecătorească au
fost contestate și revocate, privând reclamanții de exercițiul drepturilor lor legitime,
fără o compensare sau despăgubire echitabilă, mai mult de 7 ani. În acest sens, Curtea
a stabilit încălcarea articolului mai sus menționat, obligând statul român la restabilirea
situației încălcate prin plata de daune -interese către autorii sesizării Curți i Europene a
Drepturilor Omului158.

157 „ Articolul 1. Protecția proprietății
Orice persoană fizică sau juridică are drept ul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu
poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile
prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dr eptului statelor de a adopta legile pe care le
consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau
pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Protocolul adițional Nr. 1 – https://juri sprudentacedo.com/Conventia -CEDO/Protocolul -1.html.
158 Hotărârea nr. 2/2005 în Cauza Androne împotriva României –
http://www.hotararicedo.ro/index.php/article_access/view_article/174, consultat în mai 2018.

73 Hotărârile Curții au efecte reparatorii, sunt de aplicabilitate directă și imediată
și creează un standard de legalitate și legitimitate pentru pronunțarea hotărârilor
instanțelor naționale.

74 CONCLUZII
Fie că este vorba despre concilierea intereselor antagonice ale marilor actori
politici de pe scena internațională, despre prevenirea și combaterea unor acte de
violență susceptibile să aducă atingeri grave vieții, demnității persoanei, libertății
omului d e a fi și de acționa întocmai convingerilor sale intime ori fiind vorba despre
repararea unor prejudicii de o gravitate mai redusă apărute în urma interacțiunilor
cotidiene dintre particulari, ori dintre aceștia și reprezentanții autorităților publice
dreptul internațional public, alături de dreptul Uniunii Europene au contribuit, în mod
constant, la consacrarea unor instrumente juridice capabile să răspundă nevoii prezente
a comunității internaționale de a crea un spațiu al securității și prosperității vieții umane.
Justiția internațională a căpătat, mai cu seamă după încetarea celui De -al Doilea
Război Mondial, un rol pregnant atât în rezolvarea definitivă a disensiunilor dintre
părțile litigante, cât și o misiune ca, prin practica sa jurisprudențială, să creeze un model
de interpretare și aplicare a normelor de drept internațional, respectiv ale dreptului
Uniunii Europene. În acest mod, jurisdicțiile internaționale au participat la modelarea
comportamentelor umane, în ideea construirii unei ordini juri dice externe sistemelor
naționale în cadrul căreia aceste sisteme să se poată integra și să poată funcționa cu
succes.
Chiar dacă dreptul internațional contemporan a consacrat la nivel normativ
obligația statelor de a recurge la mijloace pașnice pentru s oluționarea conflictelor dintre
ele, constituind un cadru instituțional coerent și cuprinzător pentru îndeplinirea
obiectivului propus, realitatea înconjurătoare demonstrează că interesele individuale ale
formațiunilor politico -statale înfrâng de cele mai multe ori dezideratele juridice.
Instituția soluționării pașnice a diferendelor internaționale , precum și constituirea unor
jurisdicții internaționale competente să soluționeze litigiile dintre părți își vor păstra
actualitatea, fără echivoc, și în următoa rea perioadă, întrucât interacțiunile dintre state
au căpătat alte dimensiuni, devenind, poate, chiar și mai energice. Luptele vor fi purtate
în contextul progresului tehnologic, unde centrele de forță vor fi reprezentate de cei ce
au cunoscut dezvoltarea economică și socială. Cât timp actorii de pe scena
internațională nu vor demonstra că au înțeles să renunțe la folosirea actelor de violență
pentru a -și manifesta poziția, reglementarea la nivel normativ a mijloacelor de
soluționare pașnică a diferendelor de orice tip își va păstra caracterul operativ.

75 BIBLIOGRAFIE

I. Lucrări de specialitate
➢ Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public, Ediția a 7 -a,
Editura C.H. Beck, 2012.
➢ Anzilotti, Corso di diritto internationale, Padova, 1995.
➢ Augustin Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene , Ed. Universul Juridic,
București, 2002.
➢ Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene , Ediția a V -a, Universul Juridic,
2011.
➢ Catherine Barnard, Steve Peers, European Union Law , Oxford.
➢ Constituția României, re vizuită în 2003.
➢ Convenția Europeană a Drepturilor Omului, 4 noiembrie 1950, actualizată.
➢ Convenția ONU asupra dreptului mărilor, din 10 decembrie 1982, publicată în
Monitorul Oficial la 21 noiembrie 1996.
➢ D. Micu, Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a
Drepturilor Omului și în Consituția României, București, Ed. All Beck.
➢ D.I. Pădureanu, Insula Șerpilor, Revista Istorică, nr.9 -10/1995.
➢ Daniel Mihail Șandru, Dreptul Uniunii Europene. Jurisprudență și legislație,
Editura Univers itară, 2012.
➢ G. Gorning, I.E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, C.H. Beck, 2006.
➢ Gabriela DRAGAN, în lucrarea Uniunea Europeana intre federalism si
interguvernamentalism, Politici comune ale UE, http://www.biblioteca –
digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id= 453&idb.
➢ George Ciucu, Marius Iosifescu, R. Theodorescu, Teoria jocurilor, Editura
Tehnică, 1965.
➢ Gheorghe Belei, Curtea europeană a drepturilor omului, în Annales
Universitatis Appulensis – Series Jurisprudentia, nr. 10/2007.
➢ Gheorghe I. Brătianu, Marea N eagră de la origini până la cucerirea otomană,
București, 1988.
➢ Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în Uniunea Europeană,
Polirom, 2008.

76 ➢ J. G. Merrills (2011). International Dispute Settlement. New York: Cambridge
University Press.
➢ John McCorm ick. The European Union: Politics and Policies. Westview Press:
Boulder Colorado, 1999.
➢ Mădălina Voican, Ruxandra Budescu, Gheorghe Mocuța, Curți internaționale
de Justiție, All Beck, 2000.
➢ Mihaela Augustina Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specific itatea
acestuia, Universul Juridic, 2012.
➢ Mihai Alexandrescu, Functionalismul si Sistemul International (David
Mitrany), Eikon, Cluj -Napoca, 2010.
➢ Ministerul Afacerilor Externe, Delimitarea maritimă între România și Ucraina
la Curtea de la Haga, Documente scrise și pledoariile României în cauza
România c. Ucraina, soluționată de Curtea Internațională de Justiție la 3
februarie 2009, Ed. Academia română, București, 2009.
➢ O. J. Guillarmod, Judecătorul național în fața Dreptului European, Bruxelles,
1993.
➢ Ralu ca Miga -Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional
public, Editura All, 1998.
➢ Rebecca Joyce Frey, Genocide and International Justice, Global Issues.
➢ S. Stelian, Dreptul internațional al drepturilor omului, București, Ed. All Beck,
2003.
➢ Salah M. Hassan, Carina E. Ray, Darfur and the Crisis of Governance in Sudan:
A Critical Reader, Cornell University Press.
➢ Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Lisabona 2009.
➢ Tratatul privind Uniunea Europeană, Lisabona, 2009.
➢ Vartan Arac helian, Insula Șerpilor, pământ românesc, articol în publicația Ziua,
24 septembrie 2004.
➢ Wallace, Helen; Wallace, William; Pollack, Mark A., Policy -making in the
European Union. Oxford University Press. 2005.

77 II. Surse intern et
• Acte normative UE – https://europa.eu/european -union/law_ro
• Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor , adoptată de Adunarea
Generală a ONU, 1974, http://lege5.ro/en/Gratuit/g44tcmrs/carta -drepturilor –
si-indatoririlor -economice -ale-statelor -din-12121984
• Carta ONU –
http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiu
nilor_Unite_ONU_.pdf
• Cauza 26/62 (Van Gend & Loos),
https://curia.europa.eu/jcms/ upload/docs/application/pdf/2009 -05/tra -doc-ro-
arret-c-0026 -1962 -200802142 -05_00.pdf.
• Cauza 6/64 (Costa),
https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2009 -05/tra -doc-ro-
arret-c-0006 -1964 -200802145 -05_00.pdf.
• Cauzele conexate C -6/90 și C -9/90 ( Francovich și alții),
https://curia.europa.eu/jcms/upload/ docs/application/pdf /2009 -05/tra -doc-ro-
arret-c-0006 -1990 -200802171 -05_00.pdf.
• Ce reprezintă Uniunea Europeană? –
https://carleton.ca/ces/eulearning/introduction/what -is-the-eu/extension -what –
are-international -organizations/ .
• CEDO în 50 de întrebări ,
https://www.echr.coe.int/Documents/50Questions_ENG.pdf.
• Communications, Referrals and Preliminary Examinations,
https://web.archive.org/web/20110418121307/http://www.icc –
cpi.int/Menus/ICC/Structure%2Bof%2Bthe%2BCourt/Office%2Bof%2Bthe
%2BProsecutor/Comm%2B and%2BRef/.
• Convenția de la Montego Bay 1982 ,
http://www.monitoruljuridic.ro/act/conventia -natiunilor -unite -din-10-
decembrie -1982 -asupra -dreptului -marii -emitent -parlamentul -publicat -n-
monitorul -oficial -nr-26155.html
• CPI – ICC – https://www.icc -cpi.int/about/registry?ln=en
• Curia Europa – https://curia.europa.eu/jcms/upl oad/docs/application/pdf/2009 –
05/tra -doc-ro-arret-c-0006 -1964 -200802145 -05_00.pdf

78 • Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Tribunalul Uniunii Europene –
http://mmediu.ro/new/wp –
content/uploads/2014/02/AfaceriEuropene/6_Materialeinformale/Curtea de
Justitie a UE si Tribunalul UE.pdf.
• Curtea Europeană – https://www.lhr.md/ro/curtea -europeana/#mecanismul.,
consultat în martie 2018.
• Dicționar latin -englez – http://www.latin –
dictionary.net/definition/24334/integro -integrare -integravi -integratus.
• Dicționarul explicativ al Limbii române –
https://dexonline.ro/definitie/interna%C8%9Bional .
• Direc tiva europeană cu nr. 2006/112 privind sistemul comun al taxei pe
valoarea adăugată –
https://eurlex.europa.eu/legalcontent/RO/TXT/HTM L/?uri=CELEX:32006L0
112&from=RO.
• Echipa României în procesul de la Haga – https://www.mae.ro/node/9855 .
• Europa Lex – https://eur -lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf –
a3f8-4ab2 -b506 -fd71826e6da6.0001.02/DOC_1&format=PDF .
• HOTĂRÂREA CURȚI I (Camera a doua), 19 octombrie 2017 –
http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=195735&do
clang=RO.
• HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)19 octombrie 2017 –
http://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=195735&do
clang=RO.
• Hotărârea nr. 2/2005 în Cauza Androne împotriva României –
http://www.hotararicedo.ro/index.php/article_access/view_article/174,
consultat în mai 2018.
• http://www.icj -cij.org/files/case -related/132/132 -20090203 -JUD-01-00-
EN.pdf, COUR INTERNATIONALE DE JUSTICE , AVIS CONSULTATIFS
ET ORDONNANCES DELIMITATION MARITIME EN MER NOIRE
(ROUMANIE c. UKRAINE).
• Instituțiile Uniunii Europene – http://eur –
lex.europa.eu/summary/glossary/conferral.html?locale=ro

79 • Instituțiile Uniunii Europene – https://europa.eu/european -union/about –
eu/institutions -bodies/court -justice_ro.
• Istoria Uniunii Europene – https://europa.eu/european -union/about –
eu/history_ro .
• Întreb ări și Răspunsuri privind procesul de la Curtea Interna țional ă de Justi ție
(CIJ) de la Haga referitor la „Delimitarea spa țiilor maritime în Marea Neagr ă”
(Rom ânia co ntra Ucraina) –
https://www.mae.ro/sites/default/files/file/mae_old/pdf/UE –
Dunarea/2008.07.25_ucraina.pdf.
• Jurisprudență – https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7024/ro/#jurisprudences
• Legislația europeană – https://eur -lex.europa.eu/legal –
content/RO/TXT/HTML/?uri=LEGISSUM:l14548&from=RO .
• Monitorul Juridic al Curții Internaționale de Justiție –
http://www.monitoruljuridic.ro/act/statut -din-26-iunie -1945 -al-curtii –
internationale -de-justitie -emitent -organizatia -natiunilor -unite -publicat -n-
monitorul -19363.html
• Procedura întrebărilor preliminare – recomandări în atenția instanțelor
naționale, https://eur -lex.europa.eu/legal –
content/RO/TXT/HTML/?uri=LEGISSUM:l14552&from=RO.
• Protocolul adițional Nr. 1 – https://jurisprudentacedo.com/Conventia –
CEDO/Protocolul -1.html.
• Q&A: Sudan's Darfur conflict , http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/3496731.stm,
consultat în aprilie 2018.
• Regulamentul pentru organizarea și funcționarea Curții Europene a
Drepturilor Omului –
http://www.hotararicedo.ro/files/files/R egulament%20pentru%20organizarea
%20si%20functionarea%20Curtii%20Europene%20a%20Drepturilor%20Om
ului.pdf
• Rolul terților în rezolvarea diferendelor internaționale –
http://www.juspedia.ro/13179/rolul -terților -in-rezolvarea -diferendelor –
internaționale -prin-mijloace -politico -diplomatice/.
• România c. Ucraina la CIJ: delimitarea spaţiilor maritime în Marea Neagră ,
https://www.mae.ro/node/2168.

80 • Situation in Darfur, Sudan, ICC -02/05 – https://www.icc -cpi.int/darfur.
• Sprijinul NATO acordat Uniunii Africane – http:// nato.mae.ro/node/576.
• Statutul CIJ – http://www.monitoruljuridic.ro/act/statut -din-26-iunie -1945 -al-
curtii -internationale -de-justitie -emitent -organizatia -natiunilor -unite -publicat –
n-monitorul -19363.html .
• Statutul Curții Internaționale de Justiție –
http://www.monitoruljuridic.ro/act/statut -din-26-iunie -1945 -al-curtii –
internationale -de-justitie -emitentorganizatia -natiunilor -unite -publicat -n-
monitorul -19363.html
• Statutul de la Roma, 1998 – https://lege5.ro/Gratuit/ge3tqmbu/statutul -de-la-
roma -al-curtii -penale -internationale -din-17071998.
• Structura Curții Penale Internaționale –
https://archive.is/20120525101604/http://www.icc –
cpi.int/Menus/ICC/Structure+of+the+Court/ .
• The Court in brief , http://www.echr.coe.int .