Școala doctorală Paradigma europeană [621932]

Universitatea „Babeș -Bolyai”
Facultatea de Studii Europene
Școala doctorală „Paradigma europeană ”

TEZĂ DE DOCTORAT

Îndrumător științific:
Prof. Univ. Dr. Vasile Pușcaș

Doctoran d:
Maria -Bianca Iaroslavschi

Cluj -Napoca
2018

Universitatea „Babeș -Bolyai”
Facultatea de Studii Europene
Școala doctorală „Paradigma europeană ”

Diplomația culturală și perspectivele sale actuale :
Protagoniști și Modele
-teză de doctorat –

Îndrumă tor științific:
Prof. Univ. Dr. Vasile Pușcaș
Doctorand: [anonimizat]

3

CUPRINS
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 7
1.Considerații generale: subiectul lucrării și stadiul cercetărilor existente ………………………….. ………….. 7
2.Interogațiile lucrării și contribuția adusă domeniului cercetat ………………………….. ……………………….. 10
3. Structura lucrării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 12
4. Metodologia de cercetare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 15
PARTEA I – De la cultură la diplomație
1. Diplomația culturală: definiții și reprezentări ………………………….. ………………………….. ……………… 16
2. Cultură și putere: cultura în relațiile internaționale ………………………….. ………………………….. …….. 30
2.1. Cultura și relațiile intra -societale: cultura ca dimensiune socială, economică și politică ……….. 30
2.1.1.Miza sociopolitică a culturii: cultura ca drept al omului ………………………….. ………………….. 32
2.1.2.Miza socioeconomică a culturii: cultura ca miză economică ………………………….. ……………. 34
2.2. Cultura și relațiile internaționale: cultura ca dimensiune a puterii. Puterea blândă ……………….. 37
2.2.1.Surse de soft power ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 44
2.2.2.Noile provocări ale puterii și tranziția către puterea inteligentă ………………………….. ………. 46
2.2.3.Metodologii de evaluare a puterii blânde ………………………….. ………………………….. …………. 48
2.2.3.1.Indicele de soft power „IfG Monocle” ………………………….. ………………………….. . 49
2.2.3.2. Raport ul anual „ Soft Power 30 ” ………………………….. ………………………….. ……….. 51
2.2.3.3. Raportul Elcano privind prezența Globală ………………………….. ……………………… 54
2.2.3.4. Cultura în metodologiile de evaluare a puterii blânde ………………………….. ……… 56
2.3.Cultura și diplomația publică ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 59
2.4.Cultura și propaganda ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 63
PARTEA II – Protagoniști și modele
3. Noii protagoniști ai diplomației culturale ………………………….. ………………………….. ……………………… 67
3.1. Argument în favoarea protagoniștilor -multipli în diplomația culturală: diplomația track II și teoria
interdependențelor complexe ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 67
3.2. Propunere de model pentru analizarea diplomației culturale ………………………….. ………………….. 72
4. Dip lomația culturală statală ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 80
4.1.Studiu de caz : diplomația culturală a Franței ………………………….. ………………………….. ……………. 85
4.1.1. Începuturi: Perioada Vechiului Regim ………………………….. ………………………….. …………….. 86
4.1.2. „Naționalizarea” acțiunii culturale – perioada 1789 – 1870 ………………………….. ……………. 89
4.1.3. Nașterea rivalităților culturale și primele institu ții: 1870 – 1914 ………………………….. …….. 91
4.1.4. Primul Război Mondial: între diplomație culturală și propagandă ………………………….. …… 94
4.1.5. Perioada interbelică și dinamizarea acțiunii culturale externe ………………………….. …………. 96

4

4.1.6. Cel de Al Doilea Război Mondial , cultura în exil ………………………….. ………………………….. 98
4.1.7. Perioada 1945 -1979: dip lomația culturală, o afacere de stat ………………………….. …………… 99
4.1.8. Perioada 1980 – 1995: introspecție și modernizare ………………………….. ……………………… 102
4.1.9. Diplomația culturală franceză în era globalizării și excepția franceză ………………………… 105
4.1.10. Diplomația culturală franceză în zilele noastre și concluzii ………………………….. …………. 108
4.2. Modelul Emisarului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 111
5. Protagoniștii non -statali ai diplomației -culturale ………………………….. ………………………….. …. 115
5.1. Protagoniștii transnaționali ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 115
5.1.1. Corporațiile multinaționale ………………………….. ………………………….. ………………………….. 115
5.1.1.1. Cetățenia corporativă și „filantropia strategică” ………………………….. ………………. 117
5.1.1.2. Diplomația cultural ă corporativă ………………………….. ………………………….. ……….. 123
5.1.1.3. Diplomația culturală corporativă: câteva principii și exemple de bune practici …. 128
5.1.1.4. Studiu de caz: Rolex ………………………….. ………………………….. ………………………… 131
5.1.1.5. Modelul Impresarului ………………………….. ………………………….. ………………………. 137
5.1.2. Organizațiile Non -Guvernamentale ………………………….. ………………………….. ………………. 140
5.1.2.1. Studiu de caz: Institutul de Diplomație Culturală ………………………….. ……………… 143
5.1.2.2. Organizația EMMA for Peace ………………………….. ………………………….. ……………. 146
5.1.2. 3. Modelul Platformei ………………………….. ………………………….. ………………………….. 147
5.2. Protagoniștii interguvernamentali ………………………….. ………………………….. ………………………… 149
5.2.1. Studiu de caz: UNESCO ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 151
5.2.2. Studiu de caz: Consiliul Europei ………………………….. ………………………….. …………………… 160
5.2.3. Modelul Educatorului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 167
6. Protagoniștii supra – și subnaționali: diplomația culturală și Uniunea Europeană ………………….. 170
6.1. Protagoniștii supranaționali : Uniunea Europeană și cele două dimensiuni ale diplomației sale
culturale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 170
6.1.1. Diplomația culturală externă a Uniunii Europene ………………………….. ………………………… 172
6.1.1.1. Principii și direcții ale diplomației culturale externe a Uniunii Europene ……… 174
6.1.1.2. Diplomația culturală externă a UE – concluzii și perspective ……………………… 182
6.1.2. Diplomația culturală interioară a Uniunii Europene ………………………….. …………………….. 184
6.1.2.1. Dimensiuni și inst rumente ale diplomației culturale interioare a UE ……………. 187
6.2. Protagoniștii subnaționali : orașele ca actori ai diplomației culturale ………………………….. ……… 192
6.3. Studiu de caz : Capitala Europeană a Culturii – vârf de lance al diplomației culturale
(intra-)europene ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 196
6.3.1. Obiectivele și motivațiile CEaC ………………………….. ………………………….. …………………… 203
6.3.2. Programare și finanțare ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 206
6.3.3. Efecte pe termen -lung ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 210
6.3.4. Programul CE aC – catalizator al regenerării urbane: Liverpool 2008 și Marsilia 2013 …. 213
6.3.4.1. Concluzii – Liverpool, Marsilia și efectul CEaC ………………………….. ………….. 229
6.4. Modelul Sinapsei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 233
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 237
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 243

5

Lista abrevierilor curente:

AFAA: Asociația Franceză de Acțiune Artistică
CEaC: Capitala Europeană a Culturii
CNRS : Centrului Național de Cercetări Științifice (Franța)
DGM : Direcția Generală a Mondializării (Franța)
EUNIC : Rețeaua Institutelor Culturale Naționale din Uniunea Europeană ( European Union
National Institutes for Culture )
ICC: Industriile Culturale și Creative
ICD: Institutul de Diplomație Culturală ( Institute for Cultural Diplomacy )
OIG: Organizație Inte rguvernamentală
ONG: Organizație Non -Guvernamentală
SEAE: Serviciului European de Acțiune Externă
SOFE: Serviciul Operelor Franceze din Străinătate (Franța)
RSC: Responsabilitate Socială Corporativă
MUCEM: Muzeului Civilizaț iilor Europene și Mediteraneene (Marsilia)
UNESCO : Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură
USIA : Agenția de Informații a Statelor Unite ale Americii ( United States Information Agency )
WMF: Fondului Mondial al Monumentelor (World Mo numents Fund )

6

Mulțumiri :
Îi sunt profund îndatorată domnului profesor Vasile Pușcaș pentru întregul sprijin acordat de -a
lungul perioadei doctorale. A fost un real privilegiu.
Le mulțumesc pentru susținere și celor care prin îndrumări, facilitare a accesului la materiale
documentare sau o simplă vorbă bună, m -au ajutat să finalize z această lucrare . Între aceștia:
doamna profesoară Rodica Baconsky, istoricul Jean -Pierre Panouillé și Solange Belin . Îi sunt
îndatorată lui Fran çois Panouillé p entru sprijin și pentru lămuririle oferite în ceea ce privește
acțiunile diplomatice ale colectivităților locale.
Îi mulțumesc tatălui meu pentru relecturi . Toate greșelile de dactilografie rămase îi sunt dedicate.
Îi sun t recunosc ătoare mamei mele pentru neostoitele înc urajări de a duce la bun sfârșit lucrul
început.

7

INTRODUCERE
1. Considerații generale: subiectul lucrării și stadiul cercetărilor existente
Într-o lume din ce în ce mai interconectată, în care informația se pr opagă în timp real și
comunicarea la distanță este nu doar instantanee ci și accesibilă practic oricui dispune de o
conexiune la internet, reevaluarea definițiilor convenționale ale puterii a devenit o necesitate
permanentă. Tranziția dintre convenționala formă de hard power , apanaj al realpolitik -ului înspre
putearea blândă – soft power – sau, conform unor teorii mai recente, înspre smart power , este
ilustrarea perfectă a mutațiilor ce au loc azi în sfera conceptuală a „puterii”.
Lucrarea noastră are ca su biect „diplomația culturală” ca parte integrată de soft-power și
se va opri asupra diferitelor forme îmbrăcate de aceasta în lume dar și asupra modalităților prin
care se poate examina utilizarea sa de către diferiții protagoniști ai relațiilor internațion ale.
Una dintre cele mai des citate definiții ale diplomației culturale îi aparține politologului
american Milton C. Cummings care o descrie ca fiind un „schimb de idei, informații, valori,
sisteme, tradiții, credințe precum și alte aspecte ale culturii, cu intenția de a promova înțelegerea
reciprocă”1.
Cultura, definită ca „t otalitate a valorilor materiale și spirituale create de omenire pe
parcursul istoriei”2 se propagă prin vectori extrem de variați ce includ: literatura, arta, muzica,
știința, drept urile fundamentale ale omului, credințele religioase, sportul, economia ș.a. Ca regulă
generală, scopul diplomației culturale este acela de a corela cu discreție în mintea unui public
internațional impresia pozitivă pe care o creează diferitele forme ale c ulturii nu doar cu entitatea

1M. C. Cummings, Cultural Diplomacy and the United States Government: A Survey , Center for Arts and
Culture,Washington, D.C:, 2003, p. 1. [“the exchange of ideas, information, values, systems, traditions, beliefs, and
other aspects of culture, with the intention of fostering mutual understanding”].
2Dicționarul explicativ al limbii române: www.dexonline.ro.

8

care le produce (artiști, muzicieni, ș.a.) ci și cu entitatea de care aparțin în mod indirect și care de
regulă le sprijină financiar (state, orașe, regiuni, ș.a.) . De pildă, în cazul stelelor, protagoniștii
clasici ai diplomaț iei culturale, se dorește transformarea admirației generate de artiștii, scriitorii,
arhitecții sau patrimoniul cultural al țări i în bunăvoință și receptivitate față de statul însuși. Acestea
din urmă constituie un teren fertil pentru dezvoltarea sau aprof undarea relațiilor economice și/sau
politice dintre stat ul în chestiune și omologii săi de pe arena internațională.
Însă beneficiile unei diplomații culturale de succes nu se rezumă la sfera politico –
economică. Relațiile interculturale promovate prin inte rmediul practicilor de diplomație culturală
au adesea „efectul secundar” de a răspândi valori sociale salutare, reducând animozitățile de natură
rasială și etnică și facilitând instalarea armoniei sociale, bazată pe cunoaștere și acceptare reciprocă.
Volu mul studiilor consacrate diplomației culturale a crescut în mod considerabil în ultimii
ani, fapt datorat unui interes sporit acordat subiectului de către numeroase state, dar și de către o
serie întreagă de protagoniști non -statali, de la organizații inte rnaționale la organizații non –
guvernamentale și actori ai sectorului privat, care au înțeles importanța „mănușii de catifea”.
Cu toate acestea, cercetările existente în domeniul diplomației culturale rămân în
continuare foarte fragmentate, majoritatea fii nd axate asupra situației particulare a anumitor state
(diplomați a culturală a Statelor Unite în perioada Războiului Rece fiind, probabil, unul dintre cele
mai intens cercetate subiecte de acest gen ) sau asupra diferitelor categorii de cultură utilizate în
cadrul practicilor de diplomație culturală (muzica, cinematografia, fotografia, ș.a.). De asemenea,
o parte considerabilă a volumelor dedicate diplomației culturale, tot mai numeroase în ultimii ani,
sunt antologii de studii individuale care prezintă o im agine interesantă, dar profund caleidoscopică
a subiectului.
Firește, cultura este un subiect extrem de vast și diplomația culturală reflectă acest lucru.
Cu toate acestea, de -a lungul etapei de cercetare a tematicii, am resimțit în mod permanent nevoia
de a găsi un fir director în hățișul de istorioare disparate de diplomație culturală identificate în
literatura de specialitate . Prin urmare, am început să analizăm subiectul prin prisma unui element
care părea a fi un permanent măr al discordiei între spec ialiștii domeniului: conceptul de agent .
„Cine” anume are legitimitatea de a afirma că practică „diplomație culturală”?

9

În concepția clasică asupra diplomației culturale, protagoniștii săi sunt inechivoci: statele .
Acestea, în nume propriu și pentru deser virea unor interese naționale, concep politici culturale
direcționate către anumite categorii de public internațional, pe care le propagă prin intermediul
aparatului diplomatic tradițional: Ministerele de Externe și rețelele de ambasade și institute/centre
culturale implantate peste hotare. Obiectivul rămâne cel enunțat mai sus: captarea bunăvoinței
publicului extern și fructificarea ulterioară a oportunităților de colaborare economică sau politică
astfel create.
Cu toate acestea, și de aici și discordia menționată mai sus, nu există unanimitate în rândul
cercetătorilor cu privire la agentul ale cărui demersuri de politică culturală practicate pe scena
internațională a u dreptul de a se revendica drept „diplomație culturală”.
„Puriștilor”, care continuă să a firme unicitatea statului ca agent -sursă al diplomației
culturale3, li se opun de pe acum cei care consideră, ca autoarea acestei lucrări, că diplomația
culturală nu mai este apanajul strict al statului, acestuia adăugându -i-se de pe acum protagoniști
transnaționali (companiile multinaționale, ONG -uri), interguvernamentali (organizațiile
internaționale) și chiar și entități supra – și sub-naționale.
Explicația acestei multiplicări a agenților diplomației culturale este legată de transformările
produse pe sce na relațiilor internaționale în ultimele decenii, ca urmare a procesului de globalizare
și a apariției și intensificării interdependențelor complexe . Așa cum arată Keohane și Nye ,4 relațiile
internaționale nu mai sunt simple relații inter -statale, „puterea ” de a influența mersul lucrurilor în
lume fiind împărțită de pe acum în rândul unei categorii mai vast e de protagoniști ( de tipul celor
evocați mai sus). La lumina acestor transformări, considerăm firească apariția unor tendințe
similare și în domeniul di plomației culturale: din moment ce statul nu mai este singurul actor în
relațiile internaționale, formulele de reprezentare diplomatică internațională (culturală dar nu
numai) nu îi mai revin în exclusivitate.

Prin urmare, aspectul protagoniștilor diploma ției culturale a devenit, de -a lungul etapei de
cercetare a subiectului lucrării noastre, firul -roșu pe care îl căutam în nevoia permanentă de
„ordonare” și sistematizare a incomensurabilului domeniu pe care îl acoperă diplomația culturală.

3De ex. R. Arndt, M. Aguilar, Y. Raj Isa r – v. cap. 3.
4v. R. Keohane și J. Nye, Putere și Interdependență ¸ Polirom, Iași, 2009.

10

2. Interogații le lucrării și contribuția adusă domeniului cercetat
Cercetarea noastră s -a axat asupra a trei interogații fundamentale: „Cine?”, „De ce?” și „Cum?” .
Acestea sunt:
– Despre cine se poate afirmă în mod legitim în zilele noastre că practică diplomația
cultural ă?
– De ce anume practică diplomația culturală actorii identificați? și
– Cum sunt organizate demersurile lor de diplomație culturală?

Răspunsul la care am în ajuns în ceea ce privește prima interogație, schițat și mai sus, este că
în afara actorilor statali , se pot angaja în practici de diplomație culturală și:

Protagoniștii transnaționali:
▪ marile companii – corporațiile internaționale care sunt mereu în căutarea
unor noi piețe, în încercarea de a câștiga bunăvoința și loialitatea noilor
categorii de publi c,
▪ organizațiile non -guvernamentale , în special cele angajate în domeniul
culturii și chiar, în mod explicit , în acela al diplomației culturale , în
eforturile lor de a promova pacea și înțelegerea între popoarele lumii,

Protagoniștii interguvernamentali:
▪ organizațiile interguvernamentale cu atribuții în sfera politicilor culturale,
în dorința de a promova educația, accesul la cultură, diversitatea culturală
și protejarea patrimoniului mondial în numele și prin intermediul membrilor
lor,

Protagoniștii supr a-naționali și sub -naționali:
▪ categoria „protagoniștilor supranaționali” este de fapt croită pe măsura unei
entități unice în lume: Uniunea Europeană . În aceeași categorie ar putea fi
însă incluse și statele federale plurinaționale , care nu fac însă subiec tul
cercetării de față.

11

▪ Protagoniștii sub -naționali sunt reprezenta ți de marile orașe (sau regiuni)
ale lumii care, în virtutea politicilor de descentralizare, au astăzi
posibilitatea de a purta acțiuni de diplomație internaționale (inclusiv de
reprezentar e culturală) în nume propriu.

Răspunsul la celelalte două întrebări: de ce? și cum? prezintă o strânsă corelație cu
răspunsul la prima întrebare. Astfel, natura protagoniștilor constituie un pri m indiciu asupra
motivației ce stă la baza angajării acestora în diferitele demersuri de diplomație culturală ,
determinând și metodele utilizate în acest sens.

Pentru a sistematiza aceste trei variabile, am conceput un model de diplomație culturală
alcătuit din cinci categorii cu denumiri sugestive, f iecăreia cores punzându -i unul sau chiar mai
mulți dintre protagoniștii descriși mai sus.

Cele cinci categorii propuse sunt:
– Modelul Emisarului , pentru a descrie comportamentul clasic, „statal” de diplomație
culturală, și pe care îl pot practica nu doar statele ci și or așele sau entitățile supranaționale,
așa cum explicăm în capitolul șase. Mijloacele folosite sunt cele cunoscute: rețelele de
ambasade, institute și centre culturale de peste hotare.
– Modelul Impresarului , o variațiune a primului model, dar pe care o practi că entitățile din
sectorul privat, bunăoară multinaționalele care vor să cucerească cât mai rapid publicul
unor piețe noi. Metodele utilizate sunt, de regulă, sponsorizările evenimentelor culturale,
participarea la eforturile de conservare patrimonială ale țărilor -gazdă, acțiunile de
filantropie și mecenat artistic, ș.a.,
– Modelul Platformei, practicat de protagoniștii ce nu au o miză directă (politică sau
pecuniară) sau un interes propriu imediat în vizor , urmând ambiții umanitar -idealiste, cum
ar fi promov area păcii și armoniei sociale prin intermediul dialogului intercultural. De
regulă, este vorba despre organizațiile non -guvernamentale din sectorul cultural,
organizate uneori pe axe tematice (ONG -uri de diplomație muzicală, teatrală ș.a.) .

12

– Modelul Educa torului care implică, la fel ca modelul precedent, acțiuni de diplomație
culturală cu miză indirectă. Este practicat în general de organizațiile interguvernamentale
cu un mandatat „cultural”, cum ar fi UNESCO sau Consiliul Europei și care, prin
contribuția adusă în domeniul dreptului internațional (prin tratate și convenții specifice)
formează și „educă” mediul relațiilor culturale internaționale.
– Modelul Sinapsei , a cărui menire este aceea de a crea „sinapse” sau legături între părțile
componente ale acelu iași întreg și care explică anumite demersuri de diplomație culturală
practicate de Uniunea Europeană. Modelul Sinapsei presupune utilizarea afinităților scoase
la iveală prin cultură ca formă de închegare a unității dintre părți și a sentimentului de
apartenență la același întreg. Alți protagoniști ce se pot servi de această formă de diplomație
culturală de „tip intern” sunt statele federale, mai ales acolo unde există disensiuni între
comunitățile regionale sau etnice (subiect neaprofundat însă în cadrul lucrării).

Așadar, principalul element de noutate al lucrării de față ține de însăși abordarea
subiectului tratat, care a presupus pe de o parte o identificare și o sistematizare concretă a „noilor
protagoniști” ai diplomației culturale, iar pe de alta o structurare teoretică a comportamentelor și
raționamentelor asociate acestora, sub forma modelului prezentat mai sus.

3. Structura lucrării
Lucrarea de față este structurată în două părți inegale. Prima parte , reprezentând
aproximativ o pătrime din ansamb lul lucrării este alcătuită din două capitole.
Capitolul 1 trece în revistă diferite aspecte de ordin general legate de apariția și evoluția
conceptului de diplomație culturală, prezentând inclusiv câteva dintre reprezentările tematice ale
subiectului (di plomația muzicală, cinematografică, fotografică ș.a.).
Capitolul 2 este o explorare teoretică a conceptului de cultură în domeniul relațiilor
internaționale, axându -se în special asupra noțiunii de soft power și a corelației dintre puterea
blândă și diplo mația culturală. Tot aici sunt examinate și metodele utilizate de către cabinetele
internaționale de analiză pentru evaluarea și cuantificarea puterii blânde exercitate de actorii statali.
Analiza efectuată servește la clarificarea factorilor de soft power și la identificarea și extragerea

13

parametrilor culturali utilizați în alcătuirea clasamentelor internaționale studiate (Indicele Institute
for Government Monocle , Raportul Soft Power 30 și Raportul Elcano privind prezența globală ).
Capitolul 2 aduce și o s erie de clarificări terminologice între noțiunile adesea vehiculate în
corelație cu cea de diplomație culturală : diplomația publică și propaganda.
Partea a doua , reprezentând trei pătrimi din volumul tezei , cuprinde 4 capitole și este
dedicată explorării p rotagoniștilor diplomației culturale și a celor cinci modele prezentate mai sus.
Capitolul 3 , primul capitol al acestei părți, argumentează teza multiplicării protagoniștilor
diplomației culturale în contextul globalizării și al interdependențelor complexe și prezintă
modelul celor cinci categorii de diplomație culturală, urmând ca următoarele trei capitole să le
aprofundeze și să le exemplifice prin studii de caz.
Capitolul 4 este capitolul dedicat versiunii tradiționale de diplomație culturală, practicată
de către state. Capitolul începe cu o abordare generală a diplomației culturale clasice, cu trimiteri
către anumite momente istorice semnificative și se continuă cu un studiu de caz dedicat unuia
dintre cei mai reputați protagoniști statali: Franța.
Ne-am servit de studiul de caz dedicat Franței pentru a creiona parcursul istoric al
diplomației culturale (în parte avant la lettre ) al unui actor statal. Admitem că Franța nu este un
actor de rând al diplomației culturale statale ci mai degrabă unul excepțio nal, care a înțeles înaintea
majorității importanța strategică a diplomației culturale. Traiectoria istorică astfel conturată scoate
în evidență două elemente emblematice ale acțiunii diplomatic -culturale franceze: constantul
proces de auto -reflecție în ce ea ce privește imaginea proiectată peste hotare și permanentul impuls
de a „controla” și „centraliza” proiecția culturală în raport cu tendința naturală a relațiilor culturale
de a se dezvolta și a crește în mod organic.
În ultima parte a capitolului, reve nim asupra Modelului Emisarului la lumina studiului de
caz. Sunt prezentate, de asemenea, prin intermediul unui succint tabel contrastiv, mecanismele de
diplomație culturală la care fac apel cinci actori statali (Franța, China, India, Norvegia și SUA)
prin prisma politicilor culturale, a finanțării acestora și a „infrastructurii” culturale utilizate.

14

Capitolul 5 se apleacă asupra protagoniștilor non -statali ai diplomației culturale și este
împărțit în doua subcapitole.
Primul subcapitolul se axează asupra actorilor transnaționali: corporațiile și organizațiile
non-guvernamentale.
Sunt examinate într -o primă etapă demersurile de diplomație culturală ale actorilor
corporativi. Secțiunea începe cu o prezentare teoretică a demersurilor de diplomație culturală ale
acestora și continuă cu un studiu de caz dedicat producătorului elvețian de ceasuri de lux, Rolex ,
și abordării „elitiste” a culturii preferate de către acesta. Mai apoi, revenim asupra Modelului
Impresarului la lumina studiului de caz.
Într-o a doua etapă, aruncăm o privire asupra comportamentului de diplomație culturală al
organizațiilor non -guvernamentale, cu două succinte studii de caz dedicate Institutului de
Diplomație Culturală de la Berlin și organizației de diplomație muzicală Emma for Peace. În
încheierea acestei secțiuni, este reluat în discuție Modelul Platformei în contextul celor doi actori
examinați anterior.
Cel de al doilea subcapitol analizează formula de diplomație culturală caracteristică
actorilor interguvernamentali. Sunt tratați, și de această dată, sub forma unor studii de caz, doi
protagoniști importanți de pe scena internațională: UNESCO și Consiliul Europei. Ultima parte a
acestui subcapitol revine asupra Modelului Educatorului la lumina celor două studii de caz tratate.
Capito lul 6 , ultimul , este dedicat diplomației culturale a Uniunii Europene. Capitolul
analizează cele două formule de diplomație culturală regăsite la nivelul acestui protagonist
supranațional : o diplomație culturală externă , similară celei practic ate de către state (și respectiv
Modelului Emisarului ) și o diplomație culturală interioară . Aceasta din urmă îmbracă forma
politicilor culturale concepute de UE pentru spațiul intracomunitar și a căror menire principală este
consolidarea sentimentului de identitate eu ropeană, conform Modelului Sinapsei. Un studiu de caz
dedicat politicilor de diplomație culturală interioară ale UE se oprește asupra uneia dintre cele mai
reputate inițiative de acest gen ale Uniunii: programul Capital a Europ eană a Culturii (CEaC) .
Este ilustrat, în special, rolul CEaC în promovarea dimensiunii europene și a impulsionării
regenerării urbane. Capitolul aruncă o privire și asupra protagoniștilor subnaționali ai diplomației

15

culturale, orașele și regiunile , examinați în cadrul aceluiași studiu de caz prin intermediul unei
paralele între poveștile de succes ale două foste „capitale europene ale culturii”: Liverpool (CEaC
2008) și Marsilia (CEaC 2013).
Această ultimă parte este urmată de câteva concluzii generale și de referințele bibliografice
utilizate pentru redactarea lucrării, grupate în patru categorii: referințe generale, referințe speciale,
lucrări și articole, documente și surse electronice .

4. Metodologia de cercetare
Cercetarea de față constituie o incursiune transversală în domeniul diplomației cultu rale și
are la bază abordarea teoretică a studiului bibliografic și documentar, demersul reținut pentru
selecționarea și exploatarea informației fiind unul calitativ.
Modelul teoretic pe care l -am conceput în vederea ilustrării comportamen telor și
raționamentelor actualilor protagoniști ai diplomației culturale se sprijină pe studii de caz, fiecărui
model de diplomație culturală prezentat mai sus fiindu -i atribuită cel puțin o exemplificare practică .

16

PARTEA I – De la cultură la diplomație
1. Diplomația culturală: definiții și reprezentări
Deși conceptul de „diplomație culturală” a pătruns în uz relativ recent, fenomenul în sine este
departe de a fi nou, având rădăcini la fel de vechi ca înseși relațiile internaționale. În cartea sa
dedicată d iplomației culturale americane5, Richard Arndt vorbește despre consemnări ce atestă
existența diplomației culturale încă din Epoca Bronzului aceasta fiind, în opinia sa, o normă
inevitabilă pentru progresul civilizațional al oricărei societăți umane.
E les ne de înțeles că, înainte de apariția scrisului, cunoașterea și inovarea puteau fi
transmise doar de către indivizi: miresele de neam străin, sclavii și chiar și ostatecii erau cu toții
vectori culturali, diseminând idei și meșteșuguri noi. Dar dincolo de răspândirea natural -organică
a culturii, a existat dintotdeauna și aspectul „intenției”. Oferirea de daruri, „primul gest al
diplomatului ” cum spune Arndt6, avea un rol de valută socio -politică și gaj de onoare. Diplomații,
în calitatea lor de locțiitori a i regelui, purtau mesajele acestuia și se întorceau nu doar cu
răspunsurile omo logilor ci și, adesea, cu noi cunoștințe și invenții , însușite cu lăcomie de culturi
precum cea persană sau greacă .
Așa cum remarcă Arndt, diplomația timpurie se referea nu la relații între state -națiuni, ci
între culturi, iar dialogul dintre culturi este însăși esența a ceea ce se cheamă astăzi „diplomație
culturală”, cu toate că accepțiunea acestui termen a cunoscut, de -a lungul timpului, o serie de
mutații , așa cum vom vedea în cele ce urmează.
Volumul studiilor consacrate diplomației culturale a crescut în mod considerabil în ultimii
ani, fapt datorat unui interes sporit acordat subiectului de către numeroase state și actori non -statali,
care au înțeles importanța „mănușii de catifea”.
În cadrul cercetărilor recente, una dintre cele mai des citate definiții ale diplomației
culturale îi aparține politologului american Milton C. Cummings care o descrie ca fiind un „schimb

5R. Arndt, The First Resort of Kings. American cultural diplomacy in the twentieth century , Potomac Books, Wa.
D.C., 2005 , p. 1.
6Ibidem, p. 2.

17

de idei, informații, valori, sisteme, tradiții, credințe precum și alte aspecte ale culturii, cu intenția
de a promova înțelegerea reciprocă”7.
R.H.Thayer8 vede în diplomația culturală faptul de a le prilejui celorlalți înțelegerea vieții
și culturii unui popor, ceea ce constituie premisa înțelegerii reciproce și fundamentul unei
diplomații de succes .
Lenczowski definește această practică diplomatică drept un „schimb de idei, informații,
artă, limbaj și orice alte aspect e culturale în rândul națiunilor și al popoarelor lor în vederea
promovării înțelegerii rec iproce .”9
Diplomația culturală mai poate fi definită și ca „practică diplomatică de tip track II,
neconvențională, vizând identificarea tiparelor culturale și comportamentale precum și a aspectelor
pe care le au în comun două sau mai multe grupuri aflate în competiție, în vederea găsirii unei baze
comune de dialog, luându -se în seamă aspectele culturale sensibile.”10
Așa cum se poate observa, majoritatea definițiilor citate mai sus descriu sau fac referire la
o „intenție de a promova înțelegerea reciprocă ”, și la o dorința de a găsi „baze comune de dialog”.
Mary N. Maack11 face referire și la ce anume se regăsește în spatele „înțelegerii reciproce
și a dialogului”, definind diplomația culturală drept o cale de a asigura înțelegerea idealurilor și
instituț iilor unei națiuni în rândul unor popo are străine, cu scopul de a obține astfel un vast sprijin
în ceea ce privește obiectivele economice și politice ale țării -sursă. La rândul lor, Jessica Gienow –
Hecht și Mark Donf ried propun o formulare mai directă a rațiunii de a fi a diplomației culturale,
pe care o descriu drept un mijloc de atingere a unor obiective politice concrete . În accepțiunea

7M.C. Cummings, Cultura l Diplomacy and the United States Government: A Survey , Washington, D.C: Center for
Arts and Culture, 2003, p. 1 [“the exchange of ideas, information, values, systems, traditions, beliefs, and other
aspects of culture, with the intention of fostering mutua l understanding”].
8R. H. Thayer, Cultural Diplomacy: Seeing is Believing , Vital Speeches of the Day 25 (1 octomrbrie, 1959), p. 740 –
744, ap. Jessica C. E. Gienow -Hecht, M. C. Donfried, Searching for a Cultural Diplomacy , Berghan Books, New
York and Oxford 2010, p. 25.
9J. Lenczowski, „ Cultural Diplomacy, Political Influence, and Integrated Strategy," în J.M. Weller (ed.), Strategic
Influence: Public Diplomacy, Counterpropaganda, and Political Warfare, Institute of World Politics Press¸
Washington DC, 2009, p. 74, ["an exchange of ideas, information, art, language and other aspects of culture among
nations and their peoples in order to foster mutual understanding"].
10V. Pușcaș, The Role of Cultural Diplomacy in Today’s World , disponibil la
http://www.cultura ldiplomacy.org/academy/index.php?cd -statement -the-role-of-cultural -diplomacy -in-todays -world
[„Cultural diplomacy can be defined as a track II, non -conventional diplomatic practice, aimed at identifying
cultural patterns of behavior as well as the commonal ities of two or more competing groups in order to find a
common ground of dialogue, while preserving culturally sensitive aspects”. ], consultat martie 2018.
11M. N. Maack, “Books and Libraries as Instruments of Cultural Diplomacy in Francophone Africa durin g the Cold
War”, Libraries & Culture nr. 36, (1), 2001, p. 59.

18

celor doi specialiști în diplomația culturală, aceasta din urmă ar fi „o politică națională menită să
sprijine exportul unor mostre reprezentative ale culturii unui popor cu scopul promovării
obiectivelor sale de politică externă. ”12
În ciuda aparentului consens identificat la nivelul definițiilor prezentate anterior,
diplomația culturală nu se bucură de o accepțiune inechi vocă, iar o privire mai atentă asupra
literaturii de specialitate scoate la lumină o serie întreagă de ambiguități terminologice precum și
discrepanțe de percepție și conceptualizare. Acest lucru reiese din însăși utilizarea uneori
interșanjabilă a termeni lor „soft power”/„putere blândă”, „propagandă”, „schimburi culturale” sau
„diplomație publică” pentru a desemna diplomația culturală. Un prim motiv are fără îndoială de a
face cu natura specifică a diplomației culturale care , „chiar și în sensul său cel ma i strict, nu este
o formă de comunicare de la guvern -la-guvern ci o comunicare între guverne și popoarele altor
țări.”13 Rolul său este acela de a promova o atmosferă bazată pe încredere reciprocă în rândul unor
națiuni diferite, creând astfel un climat int ernațional mai deschis și mai sănătos , care să permită
derularea în bune condiții a relațiilor oficiale.14
Un alt motiv ține de caracterul „indirect” al acestei categorii de diplomație, care o face mult
mai greu de înțeles decât formele mai tradiționale al e diplomației, cum ar fi cea politică sau cea
economică. Conform lui Thayer ,15 diplomația politică este metoda utilizată de un stat pentru a -și
implementa obiectivele de politică externă iar cea economică este produsul unei dezvoltări
economice accelerate c e a făcut ca relațiile externe să devină tot mai implicate în chestiuni cum ar
fi acordurile comerciale, taxele vamale, taxele de import -export și așa mai departe.
Rezumând, am putea spune că diplomația culturală intervine, sub forma unui agent de
cimenta re, tocmai în interstițiile lăsate în urmă de formele mai convenționale de relaționare
diplomatică, extinzând dialogul polit ico-economic de la „subiect” și de la preocupările dictate de

12J. Gienow -Hecht, M. Donfried, Searching for a Cultural Diplomacy , Berghan Books, New York și Oxford, 2010,
p. 13. [ In current historiography, cultural diplomacy often denotes a national policy designed to support the export
of representative samples of that nation’s culture in order to further the objectives of foreign policy.”]
13Ibidem , p. 13.
14„Cultural Diplomacy”, International Educational Exchange Service, Bureau of International Cultural R elations,
U.S. Department of State, 1959, iv, ap. J. Gienow -Hecht și M. Donfried, op. cit., p. 13.
15ap. J. H. Brown , „What we talk about when we talk about cultural diplomacy: a complex non -desultory non –
philippic”, martie 2016, site -ul web American Dipl omacy, Insight and Analysis from Foreign Affairs Practitioners
and Scholars : http://www.unc.edu/depts/diplomat/item/2016/0106/ca/brown_whatwe.html

19

interesul propriu imediat (subordonate întrebării ce?) înspre „agent” cu scopul aprofundării
cunoașterii omologilor ( cine? ) și a extinderii și pe renizării cooperării cu aceștia.
În esența sa, diplomația culturală scoate le iveală sufletul unei națiuni16 și, în măsura în
care calitățile prezentate pe această cal e sunt conside rate a fi atrăgătoare , se poate câștiga
bunăvoință publicului străin și chiar influență asupra acestuia . De-a lungul timpului, diplomația
culturală a știut să îmbrace toate straiele cunoscute ale culturii. O vom regăsi astfe l sub forma unor
reprezentări tematice de tipul diplomației muzicale, artistice, literare, muzeale, cinematografice ,
culinare ș.a., care nu vor face , ca atare , obiectul acestei lucrări, dar asupra cărora ne vom opri, în
mod selectiv și succint, în cele ce urmează.
Diplomația muzicală. Muzica a fost dintotdeauna un instrument foarte puternic de auto –
exprimare și una dintre cele mai eficiente metode de a face apel la sensibilitatea celuilalt , fiind o
cale de a transcende bariere naționale, rasiale sau religioase. De -a lungul timpului, o ser ie întreagă
de muzicieni de talent au intrat în istorie prin mesajul de pace, armonie și înțelegere pe care au
reușit să îl transmită publicului străin, adesea nu doar în nume propriu, ci și în numele țărilor pe
care le reprezentau (și care uneori le subve nționau puternic reprezentațiile). „Ambasadorii
americani ai Jazz -ului” sunt unul dintre cele mai răsunătoare exemple ale diplomației mu zicale din
perioada interbelică17. Legende ale jazz -ului, c um ar fi Dizzie Gillespie și Louis Armstrong au
reușit să prez inte publicului sovietic un chip prietenos al Americii , într-o perioadă în care imaginea
acesteia avusese de suferit din pricina propagandei anti-americane din URSS , transpunând prin
ritm și melodie un mesaj universal de pace și o seducătoare metaforă a democrației: solistul de
jazz poate interpreta orice dorește, câtă vreme respectă ritmul , la fel cum cetățeanul liber poate
face și spune tot ceea ce vrea, atâta timp cât nu încalcă legea.
În aceeași perioadă (1958), are loc și Competiția Internațional ă de P ian „Ceaikovski ”
organizat ă la Moscov a și câștigată , spre uimirea tuturor, de texanul Harvey „van” Cliburn.
Prestația sa la concurs îi adusese prelungi ovații din partea publicului moscovit, însă înainte de a-l

16„Cultural diplomacy, the linchpin of public diplomacy”, Raportul Comitetul Consultativ privind Diplomația
Culturală , Departamentul American de Stat, 2005, p. 1, disponibil la: https://www.state.gov/docume nts/organization/
54374.pdf (consultat martie 2018).
17Reprezentațiile au fost organizate cu sprijinul Departamentul American de Stat în perioada 1950 -1970, v. The Jazz
Ambassadors, the untold story of America ’s coolest weapon in the Cold War : http://www.thejazzambassadors.com/
(consultat martie 2018).

20

desemna învingător al competiției, se spune c ă juriul s -a simțit nevoit să îl consulte pe Nikita
Hrușciov , întrebându -l dacă e voie ca un american să capete marele premiul. „E cel mai bun?
Atunci dați -i premiul.” , se zice că ar fi fost răspunsul lui Hrușciov. Cliburn a fost întâmpinat ca un
adevărat erou național la întoarcerea acasă . Revista Time îi dedicase deja coperta ediției sale din
19 mai 1958, care titra „Texanul care a cucerit Rusia”. Cliburn însă s -a declarat, la rândul său,
cucerit de poporul rus, declarând: „Sunt oameni foarte calzi care i ubesc profund. Și da, sunt un
popor foarte sincer. Nu m -am putut abține sa nu le spun că seamănă cu texanii: dacă unui texan îi
place ceva, îți va spune, iar dacă nu, nu va ezita să te înștiințeze .”18
Cliburn s -a reîntors în mai multe reprize în URSS, iar relația sa de sinceră admirație
reciprocă cu publicul rus a continuat timp de decenii. Cliburn , care avea să fie decorat atât de țara
sa, cât și de Rusia, a fost unul dintre rarii interpreți de muzică clasică care s -a bucurat de o faimă
comp arabilă cu cea „a unei vedete rock”19 (Associated Press), reușind să demonstreze că muzica
e capabilă să „îi oblige” chiar și pe cei mai aprigi dușmani să se umanizeze reciproc.
Un exemplu mai recent de diplomație muzicală este concertul din muzică de Bach și
Prokofiev, susținut de orchestra Mariinsky și organizat de guvernul rus în mijlocul ruinelor de la
Palmira în primăvara lui 2016 cu un mesaj clar :20 există civilizație și există barbarie, acolo unde
ISIS a vărsat sânge, Rusia îl aduce pe Bach.
Un alt exemplu contempo ran de diplomație muzicală este competiția muzicală Eurovision,
care a apărut în anii 1950, când țările vechiului continent încercau să se repună pe picioare și să se
reintegreze în urma celui de al Doilea Război Mondial. Competiția consti tuie o ocazie pen tru
publicul european de a descoperi artiștii altor țări, dar și o încurajare de a aprecia cântecele propuse
de alte țări, prin natura sistemului de votare, care nu permite publicului din țările participante să
voteze pentru propriul concurent.
La rândul său, organizația Musicians without borders ,21 creată în 1999, își propune să
folosească puterea muzicii ca forță a vindecării și reconci lierii comunităților din zonele de conflict.

18„Van Cliburn returns from Moscow (1958)”, înregistrare video disponibilă pe YouTube:
https://www. youtube.com/watch?v=F_OPn_0VODc (accesat martie 2018).
19A.K. Brown, „Van Cliburn, pianist and Cold War hero dies at 78”, Associated Press , 28 februarie 2013
https://www.apnews.com/db85 a4e88f5541dbb671914562293a8e (consultat martie 2018).
20v. „A Russian orchestra plays Bach and Prokofiev in the ruins of Palmyra”, The Economist , 6 mai 2016,
https://www.economist.com/news/europe/21698422 -russian -government -sent-one-countrys -top-orchestras -syrian
(consultat martie 2018):
21v. site -ul web „Musicians Without Borders”: https://www.musicianswithoutborders.org/mwb/about/

21

Membrii organizației lucrează îndeaproape cu muzicienii locali pentru a crea proiecte durabile,
capabile să răspundă nevoilor locale, reușind să creeze o rețea globală de muzicieni și melomani
care alocă timp, energie și sprijin financiar proiectelor cultural – umanitare ale organi zației.
Diplomația și muzica se împletesc și prin proiecte muzicale de tipul albumu lui „Cântând
pentru pace”22 al ambasadorilor ONU Guillermo Rishchynski (Canada), Antonio Pedro Monteiro
Lima (Capul Verde), Eduardo Ulibarri (Costa Rica), Marlene Moses (Nauru) și Simona Miculescu
(România).
Diplomația cine matografică. Filmele sunt una dintre cele mai seducătoare forme de
diplomație . Permit un acces rapid și plăcut la obiceiurile, gândurile și viața de zi cu zi a „celorlalți”
fiind în măsură să ajungă la un public foarte vast, în mod rapid. Prin iluzia reali tății pe care o
creează, cinematografia încurajează o „ascultare” activă și pune în mișcare mecanismele empatiei.
Mediul cinematografic este extrem de puternic și poate fi folosit cu succes pentru ilustrarea și
condamnarea unor abuzuri din domeniul dreptur ilor omului, pentru rememorarea și onorarea unor
evenimente istorice sau pur și simplu pentru destindere și divertisment. Cinematografia este î n
măsură să stârnească discuții sociale fertile, capabile să ducă la schimbare. De asemenea, fi lmele
pot promova dezvoltarea societății civile, cooperarea și înțelegerea reciprocă, reprezentând un
instrument flexibil și universal acceptat de „apropiere” între culturi, chiar și în cazul celor care
prezintă relații diplomatice tensionate sau inexistente23.
Dincolo de p roducții cinematografice reprezentative în mod individual , festivalurile
internaționale de film constituie o platformă de dialog intercultural și o rampă de lansare pentru
tinere talente și povești ce merită spuse. Festivalul Internațional de Film de la Ca nnes este un bun
exemplu în acest sens. Creat în 1946, la inițiativa lui Jean Zay, fost ministrul al Educației și Artelor
Frumoase, Festivalul Cannes este una dintre cele mai prestigioase competiții de film din lume ,
constituind o rampă de lansare pentru n umeroși artiști internaționali. Carie rele cunoscuților
producători Quentin Tarantino sau Steven Soderbergh au fost lansate la Cannes. Un element

22„Singing for peace: UN ambassadors launch CD to bridge cultural, generational divides”, 11 septembrie 2013,
https://news.un.org/en/story/2013/09/448702 -feature -singing -peace -un-ambassadors -launch -cd-bridge -cultural –
generational (consultat martie 2018).
23Site-ul Institutului de Diplomație Culturală: Filmele ca in strument al diplomației cultural e:
http://www.culturaldiplomacy.org/academy/index.php?en_loam -2014_successful -examples -of-the-use-of-film-as-a-
tool-of-cultural -diplomacy.

22

important din perspectiva diplomației culturale îl constituie compoziția juriului, ai cărui 16 membri
provin di n 16 țări diferite.
Un festival mai puți n cunoscut, dar care prezintă relevanță diplomatico -culturală este
Festivalul Filmului Imigrant din San Francisco24, fondat în 2010 de jurnalistul și activistul Romulo
Hernandez din dorința de a atrage atenția asupra problemelor pe care le în fruntă comunitatea
mondială a migranților , încercând să confere astfel un chip omenesc statisticilor și să
contrabalanseze alarmismul unor surse . Festivalurile de film prezintă și avantajul de a atrage
vizitatori și atenție intern ațională asupra or așului și a țării-gazdă. Astfel, conform unui studiu
efectuat de Facultatea de Business din cadrul „Babeș -Bolyai” 25, „Festivalul Internațional de Film
Transilvania” generează un impact economic anual de 7.5 milioane de euro prin cei peste 110.000
de vizitatori .
Diplomația fotografică. „O imagine face cât o mie de cuvinte”, spune un vechi adagiu.
Prin urmare , nu este de mirare că o formă de comunicare atât de grăitoare și de credibilă, capabilă
prin însăși natura ei să elimine bariere le lin gvistice , a reprezentat de -a lungul ultimului secol o
adevărată comoară a diplomației culturale, la început prin intermediul expozițiilor itinera nte și a
fotografiei jurnalistice și, mai nou, prin intermediul platformelor și concursurilor de fotografie
online. De diplomația fotografică se leagă nume cum ar fi cel al lui Henri Cartie r Bresson,
cunoscutul fotograf francez, numit „ochiul secolului” și cunoscut drept părinte al foto –
jurnalismului. De-a lungul carierei sale, Bresson a foto -documentat Războiul Ci vil, Revoluția
Chineză (1948 -1949) , propria sa întâlnire cu Mahatma Ghandi , fiind și primul jurnalist vestic
căruia i s -a ofe rit acces în Uniunea Sovietică după 1947, întâi în 1954 (la Moscova) și mai apoi în
1972 -1973 (Leningrad). Fotografiile rezultate î n urma acestor două incursiuni doreau să prezinte
publicului occidental chipul unui popor rus care, de fapt, îi seamănă foarte mult. .. Cartier -Bresson
a participat și la o inițiativă de diplomație fotografică devenită emblematică: expoziția itineran tă
de fotografie The Family of Man , îngrijită de Edward Steichen și prezentată publicului larg pentru
prima dată la Muzeul de Artă Modernă din New York în 1955. Prin intermediul celor 503 fotografii,
provenind din 68 de țări și selecționate din rândul a peste 2 m ilioane de cadre propuse de fotografi

24Site-ul web al San Francisco Immigrant Film Festival : http://www.sfimmigrantfilmfest ival.com/.
25„Tiff -ul îmbogățește Clujul”, Ziare.com, 14 martie 2016, http://www.ziare.com/economie/stiri -econ omice/tiff -ul-
imbogateste -clujul -cati-cheltuiesc -cei-care-vin-la-festivalul -de-film-1413008 (consultat martie 2018).

23

din lumea întreagă, expoziția prezenta umanitatea sub forma unui eseu fotografic26 prin prisma
unor emoții și experiențe umane universale: fericirea, iubirea, boala, moartea, dar și războiul și
sărăcia . Colecția fotogra fică The Family of Man a făcut înconjurul lumii de -a lungul a mai bine de
opt ani fiind înscrisă, î n 2003 , în Registrul Mondial „Memoria Lumii ” de către UNESCO, în semn
de recunoaștere a valorii sale istorice .
La rândul său, UNESCO s -a servit de diplomația fotografică în 1949, prin expoziția
fotografică itinerantă dedicată Drepturilor Omului. UNESCO își promova astfel viziunea cu
privire la Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată cu un an înainte. Expoziția avea să
facă înconjurul lumii, fiind considerată una dintre cele mai ambițioase încercări de a folosi
diplomația vizua lă pentru a transmite semnificația drepturilor omului .27
Una dintre cele mai faimoase reprezentări ale diplomației fotografice este și „cea mai
recunoscută fotografie din lume” , conform revistei National Geographic . Este vorba despre „Fata
afgană ” (fig. 1.1.), zisă și „Mona Lisa lumii a treia în ochii lumii întâi ”28, fotografie realizată în
1984 de către Steve McCurry . Prin ochii săi pătrunzători și frumusețea sa misterioasă , fata afgană
a înduioșat o lume întreagă , devenind simbolul conflictul afgan și al crizei refugiaților de peste tot .

Fig. 1.1. „Fată afgană”, Steve McCurry, 1984.

26F. Turner, “The Family of Man and the Politics of Attention in Cold War America”, Public Culture , nr 24, (1)
2012, p. 24.
27R. Burke, „Im age of the Month”, octombrie 2016, United Nations History Project , http://www.histecon.magd.
cam.ac.uk/unhist -2017/image -of-the_month/image_of_the_month_Oct16.html (accesat decembrie 2017)
28W. Hesford, W. Kozol, Just Advocacy?: Women's Human Rights, Transnational Feminisms, and the Politics of
Representation , Rutgers University Press, New Brunswick, New Jersey, 2005, p. I, [„the First World’s Third World
Mona Lisa” ].

24

O altă inițiativă de diplomație fotografică este și „Luna europeană a fotografiei”, inițiată în
2004 de Maison Européenne de la Photographie , Paris , ca proiect comun al mai multor capitale
europene . Acesta presupune, între altele, găz duirea simultană a unor expoziții bianuale de
fotografie în orașele partenere. Celor trei membre inițiale, Paris, Berlin și Viena, li s -au alăturat
Bratislava, Luxemburg, Budapesta, Atena și Roma în ideea de a promova cooperarea fotografică
la nivel european, a face schimburi permanente de experiență și a încuraja tinerii artiști29. Astfel,
prin muzeele, galeriile și instituțiile lor dedicate artei fotografice, orașele partenere organizează
din 2004 încoace, expoziții cu o durată determinată (de regulă o lună), în jurul unor subiecte date,
oferind publicului lor diferite per spective asupra unor tematici urbane, tehnologice și politice30.
Un alt exemplu de diplomație fotografică, din sectorul privat de această dată, este
„fotografia de familie” a companiei Ford: în 1913, industriașul american Henry Ford a reunit
întreaga forță de muncă de 12.000 de p ersoane a întreprinderii sale pentru o fotografie colectivă
menită să prezinte societatea Ford lumii întregi prin prisma „resursei sale numărul unu ”: oamenii.
Aspect deloc neglijabil pentru o companie al cărei moto era „ timpul = bani”, fotografia ar fi cos tat
360.000 de dolari în echivalent de timp de lucru nefructificat, adică ap roximativ 9 milioane de
dolari la cursul de azi . 31
La fel ca și în cazul cinematografiei, festivalurile de fotografie reprezintă o ocazie
importantă de punere în scenă a anumitor t ematici de interes , dar și a orașelor organizatoare. Un
exemplu ar fi festivalul foto de la Lagos, Nigeria, primul și singurul festival internațional dedicat
artei fotografice din Nigeria. Lansat în 2010, ca formă de explorare , prin intermediul fotografiei ,
a unor problematici istorice și contemporane, festivalul se dorește o formă de promov are a
programelor sociale și a reînsușirii spațiilor publice de către populație .32
De menționat ar fi și câteva inițiative digitale, cum ar fi foto-blogul dedicat fotogr afiei
stradale „Humans of New York”, creat în 2010 de către portretistul Brandon Stanton. Opt ani mai
târziu, pagina lui Stanton se bucură de aproape 18 milioane de abonați care au ajuns să cunoască

29v. pagina web Maison Européenne de la Photographie : https://www.mep -fr.org/.
30Site-ul web al European Month of Photography : http://www.europeanmonthofphotography.org/ .
31Site-ul web al Institutului de Diplomație Culturală, Photography as Diplomacy : http://www.culturaldiplomacy.org/
academy/index.php?en_photography -as-cultural -diplomacy (accesat martie 2018).
32Site-ul web al festivalului de Film Lagos: http://www.lagosphotofestival.com/festival -information .

25

megalopolisul american prin diversitatea chipurilor ce-l populează. Distins în 2013 cu premiul
„Cel mai bun blog cultural ” al Peoples Voice Award , autorul blogului a participat și la
documentarea fotografică a crizei europene a migranților, în parteneriat cu Înaltul Comisariat ONU
pentru refugiați .33
O altă iniți ativă individuală de diplomație fotografică îi aparține româncei Mihaela Noroc,
creatoarea „Atlasului Frumuseții”, devenit celebru în întreaga lu me. „Atlasul Frumuseții ”, care
cuprinde 500 de portrete feminine, este un omagiu adus femeilor din toate colț urile lumii și
demonstrează că frumusețea se găsește peste tot, indiferent de s tatutul social, apartenență etnică
sau vârstă .34
Diplomația patrimonială. De-a lungul timpului, sculpturi , monumente și situri încărcate
de tradiție și cultură au ajuns să dobânde ască „o viață proprie” în imaginarul mondial colectiv,
devenind simboluri universale și unificatoare ale umanității în toate dimensiunile sale. Partenonul
din Atena, Coloseumul de la Roma, Piramidele din Giza, Marele Zid Chinezesc, Zidul Plângerii
de la Ie rusalim, templele khmere din Angkor sunt doar câteva reprezentări ale diplomație i
patrimonial e. Poate exemplul cel mai grăitor este Statuia Libertății din New York, semnată de
francezul Frédéric Auguste Bartholdi și oferită în dar Americii de către statul francez în 28
octombrie 1886, cu ocazia centenarului independenței americane. Devenită între timp unul dintre
cele mai recunoscute simboluri americane, Statuia Libertății constituia la vremea aceea un gaj al
cooperări i dintre cele două țări, un simbol al î ncheierii perioadei sclavagiste din SUA, al libertății
politice și al unității naționale. Statuia Libertății este și un monument al migrației și oportunității
economice, Lady Liberty fiind primul sol de bun -venit pe teritoriul american pentru ambarcațiunil e
de migranți economici europeni ce pătrundeau în portul new -yorkez. Muzeul Național al Imigrației,
inaugurat în 1972 la poalele statuii , a consacrat în mod oficial această valoare simbolică a statuii.
***
Așa cum precizam mai sus , diplomația culturală se conjugă de-a lungul unui foarte vast
număr de subcategorii, pe care nu ne -am propus și nici nu am putea să le reprezentăm în lucrarea

33Site-ul web UNHCR: http://www.unhcr.org/cgi -bin/texis/vtx/refdaily?pass=52fc6fbd5&id=561de5435
34 v. site -ul web The Atlas of Beauty : http://theatl asofbeauty.com/.

26

noastră. Nu am vorbit despre diplomația religiilor, despre diplomația artefactelor oferite în dar ,
despre diplomația muze ală, gastronomică ș.a., cu toate că fiecare dintre ele ar putea face obiectul
unui număr nesfârșit de studii.
Subcategoriile diplomației culturale, care sunt adesea studiate în cadrul unor abordări
transversale, nu fac însă obiectul acestei lucrări, conce pută mai degrabă pe o structură
longitudinală d e analiză, axată asupra actorilor aflați î n culisele diplomației culturale, și nu atât
asupra forme lor sale propriu -zise de manifestare.
Din exemplele evocate mai sus, transpare deja multitudinea actorilor c e se află în spatele
inițiativelor culturale descrise , unele dintre ele fără a fi avut pretenția de a fi forme de „diplomație ”
în sensul convențional al cuvântului dar care au dobândit, prin însăși natura lor, o forță aparte de
reprezentare internațională . Statuia Libertății, în calitatea sa de dar oferit de statul francez celui
american este o formă clasică de diplomație culturală: un stat care se adresează unui altuia și
poporului său, omagiind un moment important al istoriei lor. La fel se poate spune și despre
concertul din muzică de Bach, organizat de statul rus la Palmira în 2016, doar că publicul căruia i
se adresa acest eveniment nu era cel al unui singur stat, ci al întregii lumi.
Pe de altă parte, numeroase festivaluri de film, fotografie și artă, deși beneficiază de
subvenții uneori substanțiale din partea statului ,35 sunt organizate în mod autonom și fără ingerințe
politice . Nici în spatele Muzicieni lor fără Frontiere ,36 organizație non -guverna mentală apolitică
nu vom găsi ițele statului . De asemen ea, expoziția foto dedicată drepturilor omului organizată de
UNESCO în 1949 a fost o inițiativă de diplomație culturală desfășurată pentru a deservi nu un
obiectiv statal ci o cauză comună . Nu în ultimul rând, remarcăm cum realizări culturale individuale
pot fi „cooptate” de o sferă mai largă de interes e și utilizate pentr u deservirea propriilor deziderate :

35De pildă, aproximativ 8.5 milioane de euro din cele 20 de milioane cât costă organizarea Festivalului de la Cannes
Festivalurile de film reprezintă fonduri publice, între care 3 milioane din Partea Ministerului Culturii și altele 2 din
partea primăriei orașului Cannes. v. „Combien coute le festival de Cannes? ”, 24 aprilie 2017,
https://www.hellolife.fr/article/combien -coute -le-festival -de-cannes_a1 0974/1 ).
Festivalul internațional de Film Transilvania beneficiază, la rândul său, de subvenții din partea Ministerului Culturii
dar și din partea Primăriei Cluj -Napoca: 2 milioane de lei și respectiv 1 milion de lei din totalul de 7 milioane
reprezentate de costurile de organizare în 2016, v. „Cât costă să organizezi TIFF -ul și cât lasă festivalierii la Cluj?”,
14 martie 2016: http://catcostacl ujul.ro/cat -costa -sa-organizezi -tiff-ul-si-cati-bani-lasa-festivalierii -la-cluj/, consultate
martie 2018).
36v. site -ul web al Musicians Without Borders: https://www.musicianswithoutborders.org/.

27

de pildă proiectul de documentare foto grafică a crizei migranților , organizat de Înaltul Comisariat
ONU pentru Refugiați și în care a fost cooptat celeb rul Brandon Stanton . La fel ca Mihaela Noroc,
acesta fusese înainte vreme un „lup solitar” al „diplomației culturale ”.
Așa cum vom încerca să arătăm în cele ce urmează, în zilele noastre, diplomația culturală
în sensul său absolut este rezultatul aproape a lchimic al mai multor forțe conjugate într -o armonie
aproape organică: pe de o parte , avem forțele „oficiale” ale statului care își auto -promovează
valorile culturale cu scopul mai mult sau mai puțin asumat de a pune astfel bazele unor c olaborări
politice și economice cu parteneri internaționali. P e de altă parte , avem forțe le non-guvernamentale
sau transnaționale care deservesc fie un interes propriu, fie ambițiile unei comunități. Așa cum se
va vedea în studiul de caz dedicat Capitalei Europene a Culturii , aceste forțe (și grupuri de interese)
distincte, pot acționa sub cupola unei diplomații culturale comune.
Firește, se înțelege că diplomație culturală absolut dezinteresată nu există . Prin însăși
natura sa, orice asemenea inițiativă caută să obțină o rea cție, un răspuns pozi tiv din partea
publicului -vizat și e concepută pentru a fi diseminată, pentru a face buzz cum se spune. Chiar și
actele de diplomație culturală malgré soi capătă , prin populariza re și promovare o anumită valoare
de angajament, fie el p olitic, economic sau social.
De altfel, unele dintre inițiativele descrise mai sus drept subcategorii ale diplomației
culturale, precedă însăși consacrarea ca atare a acestei noțiuni.

Termenul de diplomație culturală a intrat în uz abia în anii ’ 50, J. H. Brown37 atribuind
meritul consacrării sale pe scena americană diplomatului Robert. H. Thayer care a ocupat, între
altele, și funcția de ambasador al SUA în România (1955 -1957). Cu ocazia unui discurs pronunțat
în 1959 la Universitatea din Maine , Thayer, pe atunci Asistent Secretar de Stat pentru Afaceri
Educaționale și Culturale, declara că „relațiile externe nu mai reprezintă simple relații între
guverne sau șefi de stat, ci se referă de pe acum la relațiile di ntre popoarele tuturor țărilor, ce emană
din felul în care oamenii gândesc, trăiesc , mănâncă și simt adică din însăși cultura unui popor ”.

37J. H. Brown, „ What We Talk About When We Talk About Cultura l Diplomacy: A Complex Non -Desultory Non –
Philippic” , martie 2016, site -ul web American Diplomacy, disponibil la:
http://www.unc.edu/depts/diplomat/item/2016/0106/ca/brown _whatwe.html (consultat aprilie 2018).

28

Thayer era de părere că diplomația culturală trecuse deja în linia întâi de implementare a politicii
externe (americane ), și reprezenta cel mai important mijloc de a genera înțelegere reciprocă
absolută în rândul popoarelor fapt care, la rândul său, creează înțelegere reciprocă între guverne .38
Desigur, momentul în care Thayer făcea declarația de mai sus, devenită o referință în
studierea diplomației culturale , se încadrează într -o etapă aparte a evoluției diplomației culturale
americane , perioada Războiului Rece, când guvernul SUA a conceput și utilizat diverse
instrumente de dipl omație culturală , în încercarea de a ține piept Uniunii Sovietice ce se lansase,
la rândul său, în campanii similare.
În mod deloc surprinzător, având în vedere caracterul său vădit angajat, conceptul de
diplomație culturală a ajuns să dobândească „o conotație unidimensională, asociată cu manipularea
și subordonarea politică .”39 Același as pect este punctat și de către William Benton ,40 asistent
Secretar de Stat în cadrul administrației Truman , care în 1959 atenționa că Departamentul de Stat
se ocupă „cu propaganda, nu cu arta ” și că t ermenul de „artă ” utilizat din perspectiva Guvernului
amer ican și la lumina accepțiunilor sale congresionale, trebuie privit întotdeauna prin prisma
impactului său propagandistic – și niciodată prin cea a impactului său artistic .
Așa cum remarcă Brown ,41 există un anumit grad de tensiune între cultură, „cu toată
ciudățenia sa” și diplomație, „cu toată seriozitatea sa”. Se poate spune, desigur, că ambele sunt
forme de comunicare cu un public străin, însă sunt forme de comunicare profund diferite. La
nivelul cel mai elementar, diplomația se referă la negocieri purta te, de regulă, în spatele ușilor
închise și care se pot concretiza prin ajungerea la un acord. La polul opus, cultura, adică ceea ce

38R. Thayer, Cultural Diplomacy: Seeing is Believing , „Vital Speeches of the Day 25”, 1 oct., 1959, p. 740 -744, ap. J.
H. Brown, pe site -ul American Diplomacy, Insight and Analysis from Foreign Affairs Practitioners a nd Scholars :
http://www.unc.edu/depts/diplomat/item/2016/0106/ca/brown_whatwe.html [„Foreign relationships are no longer
relationships between governments, or heads of st ate—foreign relationships are the relationship between people of all
countries —and relationships between peoples are governed by the way people think and live, and eat, and feel and
this represents the culture of a people; and so today we have in the foref ront of the implementation of our foreign
policy, cultural diplomacy, and to my mind the most important means of bringing complete mutual understanding
between peoples, which in turns compels mutual understanding between governments.”].
39 J. Gienow -Hecht și M. Donfried, op. cit., p. 3, [ „As a result, the term ‘cultural diplomacy’ has assumed a one
dimensional meaning linked to political manipulation and subordination, and it has also been relegated to the
backseat of diplomatic interaction. ” ].
40ap. M. S. Kushner, „Exhibiting Art at the American Nation Exhibition in Moscow, 1959, Journal of Cold War
Studie s nr. 4 (iarna, 2002), p. 6.
41J.H. Brown , op. cit., 2016.

29

Thayer numește felul în care „oameni i gândesc, trăiesc, mănâncă și simt”42 este o conversație
deschisă purtată între artiști și publicul lor, fără existența unui deznodământ la fel de concret și
fără a se putea determina, într -un mod la fel de limpede, măsura înțelegerii reciproce.
Pentru a aduce clarificările de rigoare și pentru a încadra conceptual termenii de referință
ai diplomației culturale, ne vom opri în capitolul următor asupra noțiunii de cultură, prin tripla
prismă a rolurilor sale fundamentale : social , politic și economic precum și asupra noțiuni lor
vehiculate adesea în tandem cu cea de diplomație culturală , reprez entând sfera de putere căreia
aceasta din urmă îi aparține: soft power , diplomație publică și propagandă .
O atenție deosebită va fi acordată noțiunii de „soft power” care prezintă o relație reciproc –
incluzivă cu cea de diplomație culturală: pe de o parte pentru că diplomația culturală poate fi
considerată , în mod justificat, așa cum vom arăta mai jos, o formă de soft power , iar pe de altă
parte întrucât întregul angrenaj de resurse ce constituie baza de soft power a unui stat rezultă tocmai
din modelul cul tural specific acestuia. În cuvintele lui Nye ,43 „resursele care produc soft power în
relațiile internaționale provin , în mare parte , tocmai din valorile pe care o organizație sau o țară le
exprimă prin cultura sa, prin exemplele pe care le dă, prin practic ile și politicile sale interne și prin
felul în care își gestionează relațiile cu ceilalți” .

42ap. J.H. Brown, idem .
43J. Nye, The Powers to Lead , Oxford University Press, Oxford, 2008, p. 95.

30

2. Cultură și putere: cultura în relațiile internaționale
Așa cum remarcă Singh44, la nivelul relațiilor intra -societale, dar și al celor internaționale ,
cultura descrie în primul rând o „identitate de grup”. Puterea, pe de altă parte , descrie felul în care
poate fi afectat sau modificat cursul lucrurilor de către partea dominantă și, în anumite cazuri,
inclusiv felul în care poate fi transformată acea „identitate d e grup”. Se înțelege, prin urmare,
uriașa miză pe care o reprezintă cultura , atât pe scen ele naționale cât și pe arena relațiilor
internațional e cu toate că , așa cum punctează același autor, politicile de guvernanță și de
reprezentare culturală nu au avut niciodată parte de notorietatea de care se bucură alte politici, cum
ar fi cele din domeniul relațiilor externe sau al apărării.
Mai jos, vom arunca o privire asupra culturii prin prisma rolului pe care aceasta îl joacă în
sânul unei societăți ( în sfera r elațiilor intra -societale) din punct de vedere socioeconomic și
sociopolitic, urmând ca mai apoi să analizăm și rolul ocupat de aceast a în domeniul relațiilor
internaționale, în calitate de componentă majoră a soft power , precum și la lumina diplomației
culturale. În ultima parte a capitolului, vom încerca să trasăm o demarcație între trei concepte
înfrățite : diplomația culturală, diplomație publică și propagand ă.
2.1. Cultura și relațiile intra -societale: c ultura ca dimensiune socială, economică și politic ă
Termenul de cultur ă provin e din latinescul „colere”, însemnând „ a cultiva ”, „a mijloci ”. În
dezbaterile filozofice, conceptul de „cultură” este adesea plasat într -o relație antonimică cu cel de
„natur ă”, cultura referindu -se la un construct uman, iar nat ura la tot ceea ce ține de firescul
lucrurilor.
Cultura este adesea percepută ca set de valori și atri bute ale unui grup social, Kroeber și
Parsons45 defin ind cultura drept „conținut și tipare de valori, idei și alte sisteme simbolice relevante
transmise ș i create în scopul mode lării comportamentului uman”. Brown46 vorbește despre „un
sistem de tipare de gândire, activități și artefacte originale, transmise din generație în generație”.

44J. Singh, International Cultural Policies and Power , Palgrave Macmillan, New York, 2010, p. 4.
45A. L. Kroeber, T. Parsons, „The concepts of culture and of social system”, American sociological review , nr. 23,
1958, p. 583.
46D. Brown, Human universals , Temple University Press, New York, 1991, p. 40.

31

Caracterul „împărtășit” al culturii este reliefat și de Geert Hoftstede47 care, făcând apel la
o metaforă informatică, definește cultura drept soft mintal , o program are colectivă a minților
specifică membrilor unui anumit grup social , fapt ce servește la diferențierea acestuia de alte
grupuri .
Cultura este adesea segmentată în două categorii , de regulă complementare: Singelis, Bon d,
Sharkey și Lai48 descriu , de pildă, cultur a interioară și cea exterioară indivizilor . Triandi s vorbește
despre cultura obiectivă și cea subiectivă . Prima este cultura creată de oameni, dar exterioară lor,
cuprinzând o biecte de artă, articole de îmbr ăcăminte, unelte, construcții și, în general, ansamblul
artefactelor cu existență exterioară vizibilă și obiectivă. Sistemele legislativele ale diverselor țări,
instanțele politice și religioase ș.a. sunt e lemen te ale culturii obiective „invizibile”. La polul opus,
cultura „subiectivă” este prin însăși natura sa intangibil ă și include idei, atitudini, asumpții și
sisteme de valori.49
La rândul său, Joseph Nye50 diferenți ază cultura „înaltă”, care înglobează l iteratura, arta și
educația și care este, în gene ral, proprie elitelor de cultura „populară”, care cuprinde diverse forme
de divertisment apreciate de publicul general (muzică ușoară, filme, spectacole etc.).
Conceptul de c ultur ă nu este rezervat strict do meniului studiilor sociologice și antropologice,
prezentând o importanță cel puțin la fel de mare și pentru alte ramuri de cercetare cum ar fi studiile
politice (prin prisma funcții lor pe care le joacă în societate ca prim filtru al percepției și evaluării ,
fundament al stratificării sociale, și context primar de comunicare) dar și sociologia -economică
(prin felul în care precondiționează tipa rele de producție și de consum).
Profesorul A. Mazrui51 a identificat șapte funcții ale culturii în societate :
1. Funcț ia de comunicare : cultura reprezintă un context al dezvoltării sistemelor umane de
comunicare, cum ar fi limbajul fie el verbal sau non -verbal.
2. Determinarea percepției : cultura se află la baza felului în care privim și înțelegem ceea ce
ne înconjoară.

47G. Hofstede, G. Jan Hofstede, M. Minkov, Culturi și organizații. Softul mintal, cooperarea interculturală și
importanța ei pentru supraviețuire , Humanitas, 2012.
48T. M. Singelis, M. H. Bond, W.F. Sharkey, C.S.Y. Lai, „Unpackaging culture's influence on self -esteem and
embarrassability: The role of self -construals”, Journal of Cross -Cultural Psychology, nr. 20, ( 3) 1999, p. 315 -341.
49H. C. Triandis ., The analysis of subjective culture , John Wiley, New York, 1972.
50J. Nye, Soft power, The means to success in world politics , PublicAffairs, New York, 2004, p. 11.
51A. Mazrui, Political Culture of Language: Swahili, Society and the State , The Institute of Global Cultural Studies,
Binghamton, 1999.

32

3. Func ția de stabilire a identității : cultura influențează felul în care oamenii își percep
anturajul, dar și pe ei înșiși, aflându -se la baza concepțiilor legate de gen, vârstă și etnie.
Din perspectiva lui Emile Durkheim52, societățile dezvoltă, prin natura fun cționalității lor,
două dimensiuni: solidaritatea socială , adică sentimentul că individul aparține unei rețele
de indivizi c are împărtășesc aceleași convingeri, identități și simbolistici colective, ce
decurge din dimensiunea integrării social e, reprezentâ nd însuși angajamentul resimțit față
de ceilalți (membrii familiei/colectivității locale/naționale, ș.a.).
4. Funcția de definire a unui sistem de valori : instituțiile culturale sunt percepute ca o sursă
de valori, care condiționează comportament ul indivi zilor prin intermediul procesului de
socializare.
5. Funcția de motivație : postulează că valorile și normele culturale implică reacții
(recompense sau sancțiuni) la anumite comportamente ale indivizilor.
6. Funcția de stratificare : toate culturile dezvoltă forme de diferențiere între grupurile sociale,
pe baza unor factori cum ar fi categoria economică și profesională, clasa socială,
apartenența de gen , vârstă etc.
7. Funcția de producție și consum : cultura determină ceea ce oameni i își doresc, utilizează și
prețuiesc, ca parte a mecanismului de supraviețuire al oricărei societăți.

La lumina celor șapte funcții, se pot identifica două mize importante reprezentate de cultur ă în
societate: o miză soci opolitică , referitoare la f ormarea individului și la rolu l ocupat de ac esta în
societate (corela tă funcțiilor 1 -6) și o miză socioeconomică , corelată funcțiilor de stratificare,
producție și consum. Ne vom opri puțin asupra ambelor mize în cele de mai jos.
2.1.1. Miza sociopolitică a culturii: cultura ca drept al omului
În opinia lui Mark Page l,53 cultura a ajuns să joace un rol mai important decât bagajul genetic
în determinarea identității unui individ . De altfel, conform biolog ului britanic , moment ul
definitoriu al evoluției uman e a avut loc în urmă cu 200 .000 de ani, atunc i când omul a dobândit

52E. Durkheim, Les formes élémentaires de la vie religieuse, le système totémique en Australie, PUF, Paris, 1 912, p.
176.
53M. Pagel, Wired for Culture, the natural history of human cooperation ¸Penguin Books, Londra, 2012, p. 4.

33

capacitatea de a asimila și dezvolta „cultură” , prin acest lucru înțelegându -se abilitatea de a învăța
de la ceilalți și de a -și transmite cunoașterea și abilitățile mai departe. Pagel numește această etapă
momentul „evoluționismului ideatic”, care a permis ideilor să „salte” de la o minte la alta și care
însemna, în același timp, că creierul ființei umane devenise capabil să se adapteze într -un ritm mai
alert decât genele sale.
Așadar, cultur a trebuie percepută în primul rând sub unghiul dezvoltării umane: cultura
transmite desce ndenților tot ceea ce ereditatea nu poate. La rândul său , profesorul Ivan Renar
susține cu tărie că „cultura nu este un accesoriu sau un ornament de pus la butonieră. Nu există
cetățenie fără acces la cunoaște re și împărtășirea cunoștințelor , fără apariția capacităților de a crea
concepte simbolice. Cultura este un element determinant pentru umanizarea globalizării liberale
care uniformizează imaginarul, abolește singularitățile și standardizează gândirea. Cult ura îi este
la fel de necesară omului ca munca, hrana, adăpostul și sănătatea, și tocmai de aceea este o
dimensiune fundamentală a intervenției publice. ” 54 În același spirit, Renar vorbește și despre
democratizarea accesului la cultură, ca formă de evaluar e a civilizației și progresului unei societăți.
O corelație similară este trasată și de Fernando Debesa55 care vede în inegalitatea accesului la
cultură un cerc vicios al productivității economice și al statutului social.
De altfel , UNESCO afirm ă „dreptul l a cultură” al ființei umane, fundamentat în articolul 27 al
Declarației Universale a Drepturilor Omului , conform căruia „orice persoană are dreptul de a lua
parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la
progresul științific și la binefacerile lui. Dreptul la cultura este, prin urmare, inseparabil de
drepturile omului, așa cum reiese și din articolul 5 al Declarației UNESCO privind Diversitatea
Culturală, putând fi definit ca dreptul fiecărui om de a acce sa, a lua parte și a se bucura de cultură.

54I. Renar, „La culture pour tous, c’est la de mocratie tout court”, blog personal, 12 aprilie 2013;
https://blogs.mediapart.fr/ecole -superieure -dart-du-nord-pas-de-calais/blog/120413/la -culture -pour-tous-cest-la-
democratie -tout-court , [la culture n’est donc pas une pièce rapportée, un ornement, une décoration que l’on porte à la
boutonnière. Il n’y a pas de citoyenneté sans accès aux savoirs, sans partage des connaissances, sans émergence des
capacités à créer du symbolique. Elle est aussi un élément déterminant pour humaniser la mondialisation libérale qui
uniformise l’imaginaire, abolit les singularités, standardise la pensée. Et c’est parce que la cultu re est aussi nécessaire
à l’homme que le travail, la nourriture, le logement, la santé, qu’elle est une dimension capitale de l’intervention
publique.], (accesat martie 2018).
55 F. Debesa, „Culture of elite and culture of majorities”, Cultural rights as hu man rights , UNESCO, Paris, 1971, p.
31.

34

În viziunea lui Boutros -Ghali56 dreptul individual la cultură înseamnă accesul liber la cunoaștere,
la arta și literatura tuturor celorlalte popoare, dreptul de a lua parte la progresul științific, de a se
bucura d e beneficiile acestuia și de a-și aduce propria contribu ție la îmbogățirea culturilor.
A înțelege legătura dintre drepturile culturale și drepturile omului este, prin urmare, un
factor esențial pentru promovarea culturii, dar și a drepturilor popoarelor. Drepturile culturale „ne
obligă să luăm mereu în calcul drepturile indivizilor și a comunităților prin prisma culturii și,
îndeobște, să corelăm patrimoniul cultural sub toate accepțiunile sale cu popoarele de la care
emană. A putea accesa și a te putea b ucura de cultură decurge din calitatea de cetățean, membru
al comunității și al societății înseși.”57
2.1.2. Miza socioeconomică a culturii: cultura ca miză economică
Așa cum spuneam, pe lângă miza social -politică, cultura reprezintă și o important ă miză
economică în calitate de fac tor de influențare al comporta mentului economic al indivizilor și
grupurilor sociale, dar și prin prisma valorii propriu -zise a industriilor culturale și creative.
Nu este, prin urmare, surprinzător să constatăm locul tot mai mare pe care îl ocupă cultura
în studiile de sociologie -economică .58 Tema „valorilor culturale ” se insinuează tot mai adesea în
discursurile economice, așa cum remarcă Avner Ben -Ner și Louis Putterman59, tiparele
comportamentale proprii unei societăți influențân d funcționarea economiei și chiar s chimburile
economice ce au loc. Așa cum remarcă Zelizer ,60 cu toate că numeroși sociologi au integrat de pe
acum cultura în cadrul analizelor proceselor economice, de regulă se pleacă de la premis a că
relațiile economice i nfluențează ideile și percepția asupra lumii, relația reciprocă fiind mai puțin
explorată61, situație care a a început totuși să se echilibreze în ultimul deceniu, conform autoarei.

56 B. Boutros -Ghali, „The right to culture and the Universal Declaration of Human Rights”, în Cultural Rights as
Human Rights, UNESCO, Paris, 1971, p 73.
57UNESCO, Fișă informativă privind dreptul la cultură, disponib ilă la: http://www.unesco.org/culture/culture -sector –
knowledge -management -tools/11_Info%20Sheet_Cultural%20Rights.pdf (ultima acce sare aprilie 2018).
58v. S. Bowles et al , Recasting egalitarianism: new rules for communities, states, and markets , Londra și New York,
Verso Books, 1998 și A. Klamer, The Value of Culture , Amsterdam University Press, Amsterdam 1996.
59A. Ben -Ner și L. Putte rmann, „Values and institutions in economic analysis”, Economics Values and
Organizations , Cambridge University Press, Cambride, 1998, p. 3 -69.
60V. Zelizer, „Place à la culture”, Interventions économiques, vol. 001, nr. 33, aprilie 2006, disponibil la:
https://journals.openedition.org/interventionseconomiques/756 (consultat martie 2018).
61P. DiMaggio, „Culture and congnition”, Annual Review of Sociology , nr. 23, 1997, p. 263.

35

Greutatea economică a culturii este însă un factor mai concret și mai puțin disputat. Acest lucru
se poate remarca din însăși existența termenului de „industrii” culturale și creative (ICC), utilizat
pentru a desemna categoria activităților economice ce se ocupă cu generarea sau exploatarea
cunoașterii și a informației.
Așa cum i ndică inclusiv Strategia UE 2020 , industriile culturale și creative joacă un rol esențial
pentru creșterea, competitivitatea și viitorul Uniunii Europene și al cetățenilor săi. De altfel, în
avizul său privitor la eliberarea potențialului ind ustriilor cult urale62 și creative Comitetul
Economic și Social precizează că prin natura lor, ICC „sunt vehicule ale inovării, creează locuri
de muncă și au un rol de interfață pentru diversele activități industriale. ICC sunt deopotrivă
generatoarele unor avantaje incom parabile, factori de dezvoltare locală și vectori ai mutațiilor
industriale”. Conform CESE, ICC joacă un rol fundamental în cadrul societății europene, sprijinind
pluralismul și diversitatea culturală și constituind un instrument de promovare a identității
europene. Industriile culturale și creative aduc de asemenea o importantă contribuție la ameliorarea
calității vieții, promovând toleranța și integrarea și prevenind tensiunile sociale.
Dacă până nu foarte demult industriile culturale nu constituiau un s ubiect predilect de
cercetare, acest lucru s -a schimbat în ultimul deceniu odată cu descoperirea potențialului de
creștere economică pe care acestea îl prezintă, favorizând ocuparea și antreprenoria tul,
impulsionând investițiile, inovarea și atrăgând forță de muncă de calitate la nivelul întregii
economii.
Industriile culturale devin componente tot mai importante ale economiei moderne și ale
societății -cunoașterii, datorită beneficiilor deopotrivă economice și ne -economice pe care le
generează. Amprentele non-economice ale industriilor culturale asupra dezvoltării sociale pot fi
observate în domeniul coeziunii sociale și al integrării grupurilor marginalizate63 dar și la nivelul

62Avizul CESE privind Cartea verde – eliberarea potențialului industriilor culturale și creative COM(2010) 183 final
(disponibil la: https://eur -lex.europa.eu/legal -content/R O/ALL/?uri=CELEX%3A52010AE1364 )
63v. Consiliul Europei, Diversity and Cohesion, New challenges for the integration of migrants and minorities ,
Council of Europe Publishing, Strasburg, 1999, p. 80, disponibil la:
https://www.coe.int/t/dg3/migration/archives/documentation/Series_Community_Relations/Diversity_Cohesion_en.
pdf (accesat aprilie 2018) și F. Matarasso, Use or Ornament? Th e Social Impact of Participation in the Arts ,
Comedia, Bournes Green, 1997.

36

reconfigurării sistemelor de valori64 și al impulsionării noilor talente și încur ajării excelenței65.
Alte efecte non -economice ale ICC includ respectarea diversității culturale, protejarea identității
diferitelor grupuri culturale, facilitarea inovării și a creativității66 ș.a.
Așa cum precizam mai sus , în ultimele decenii a ieșit la l umină și semnificativa importanț ă
economică a industriilor culturale. Impactul ICC asupra PIB -ului și al valorii adăugate brute este
incontestabil. Astfel, conform unui studiu67 realizat în 2012 de către societatea Kurt Salmon, ICC
ar reprezenta 4.5% din PI B-ul Uniunii Europene, 12% din PIB -ul american și 2.45% din cel chinez.
De asemenea, conform UNESCO68, ICC însumează 7.3% din PIB-ul mondial și o cifră de afaceri
de 1600 de miliarde de dolari în lumea întreagă.
În plus, industriile culturale și creative co nstituie unul dintre puținele sectoare economice în
care se preconizează o dezvoltare dinamică și de acum înainte .69 Unele studii vorbesc chiar despre
o „culturalizare” a economiei70 și despre rolul pe care sectorul cultural îl joacă în economia
creativă .71
Dincolo de cifre, cultura se află și la originea ideii de „putere blândă”, mai cunoscută poate
sub denumirea de soft power , faimosul concept creat și consacrat de politologul american Joseph
Nye, despre care vom vorbi mai jos.

64R. Inglehart, W.E. Baker, „Modernization, cultural change and the persistance of traditional values”, American
Sociological Review , nr. 65, 2000, p. 19 -51.
65v. D. Throsby, Economi cs and Culture, Cambridge University Press, Cambridge, 2001.
66J. Potts, S. Cunningham, J, Hartley, P. Ormerod, „Social network markets: a new definition of the creative
industries”, Journal of Cultural Economics , nr. 32, (3) 2008, p 167 -185.
67K. Salmon, „ La fabrique de l’innovation : management et création, perspectives pour la croissance économique  ”,
2012, disponibil la: http://www. forum -avignon.org/sites/default/files/editeur/Kurt_Salmon_La_fabrique_de_
linnovation_def_FR.pdf (accesat aprilie 2018).
68Measuring the economic contribution of cultural industries, a review and assessment of current methodological
approaches , UNESCO Inst itute of Statistics, 2009, p. 12, disponibil la: http://u is.unesco.org/sites/default/files/
documents/measuring -the-economic -contribution -of-cultural -industries -a-review -and-assessment -of-current –
methodological -approaches -en_1.pdf (consultat martie 2018).
69Ibidem, p. 7.
70A. Ellmeier, „Cultural entrepreneurialis m: on the changing relationship betweenthe arts, culture and employment,
International Journal of Culture Policy , nr 9, martie 2003, p. 3 -16.
71v. R., Florida, The rise of the creative class , Basic Books, New York, 2002.

37

2.2. Cultura și relațiile in ternaționale: cultura ca dimensiune a puterii . Puterea blândă
Conceptele de cultură și putere prezintă o dublă corelație. Pe de o parte, se poate spune că
trăsăturile culturale ale unei națiuni stau la baza viziunii sale despre putere .72 De pildă, american ii
au o preferință pentru liderii faimoși și autoritari, ce au ajuns în vârf datorită ambiției personale și
care nu ezită să își asume deschis acest lucru .73 În America Latină, liderii puternici sunt adesea
idealizați ca binefăcători ai poporului, al căror principal obiectiv este protejarea celor mai slabi .74
Se poate spune că atât viziunea auto -centrată, cât și viziunea „binevoitoare” asupra puterii decurg
din credințe, atitudini și legende naționale, cu alte cuvinte din specificitățile cultural e caracterist ice
contextului .
Pe de altă parte însă, cultura poate fi, în sine , o formă de putere, în măsura în care este
admirat ă și emulată , dobândind astfel capacitatea de a genera influență . Ca atare, cultura se
integrează în conceptul cunoscut sub numele de soft p ower , tradus uneori în limba română prin
putere blândă.
Noțiunea de soft power, emanată din funcționalismul structural a fost creată și consacrată
de Joseph Nye în anii 199075 ca răspuns la schimbarea naturii sistemului internațional în perioada
ce a urmat Războiului Rece. Așa cum se va putea vedea mai jos, conceptul de soft power este
termen strân s legat de cel de diplomație culturală , pe care îl subsumează .
Introducerea conceptului de soft power în discursul public atrăgea atenția asupra
caracterului sub iectiv și evolutiv al puterii (și resurselor sale) care, la lumina evenimentelor din
ultimul secol, nu mai putea fi evaluată ca sumă a ponderii militare și economice a unui stat.
Războiul din Vietnam, de pildă, nu a fost câștigat de cei ce dețineau resurse le de putere obiectivă
cele mai mari. Altfel spus , definirea puterii ca strict rezultat al componente lor sale „obiective”
devenise improprie: afinitatea dintre părți, atitudinea, atenția acordată consolidării unor relații în

72G. Hofstede, Culture’s consequence s, International differences in work -related values , Sage Publications, Londra,
1980 și Hofstede, op. cit. 2001.
73C. J. Torelli, S. Shavitt, „ Culture and Concepts of Power”, Journal of Personality and Social Psychology , nr. 99,
(4) 2010, p. 703. Cei doi au tori explicau astfel, (în 2010!) și succesul unor personalități precum Donald Trump.
74v. J. Auyero, Poor people’s Politics: Peronist Survival Networks and the Legacy of Evita , Duke University Press,
Durham, NC, 2001 și
L. Taylor, Client -ship and citizensh ip in Latin America”, Bulletin of Latin American Research , nr. 2, 2004, p. 213 –
227.
75v. J. Nye, Bound to Lead: The Changing Nature of American Power , Basic Books, New York, 1990.

38

timp și mulți alți factori de s orginte subiectivă, de multe ori imateriali, deci greu de clasificat și de
măsurat, adeverindu -se uneori decisivi.
Conform lui Nye, „factori cum ar fi tehnologia, educația și creșterea economică capătă în
zilele noastre o importanță tot mai mare pe scena puterii internaționale, în timp ce geografia,
populația și materiile prime devin, oarecum, mai puțin importante .”76
De-a lungul a mai bine de un deceniu, Nye a dedicat o serie întreagă de lucrări examinării
acestui conce pt77 și, la rândul lor, numeroși alți cercetător i78 au explorat mecanismele,
ambiguitățile, precum și abilitatea diferitor state de a se servi de această sursă de putere.
Conceptul însuși de putere nu este tocmai ușor de definit și, la fel ca numeroase alte idei
fundamentale, pretează uneori la controverse. Nu este deci su rprinzător faptul că nu există o
definiție unanim acceptată a puterii, preferințele conceptuale ale utilizatorilor reflectând
„interesele și valorile fiecăruia” .79 Astfel, Boulding80 reține două definiții ale puterii, pe care l e
consideră reprezentative: „capacitatea de a genera schimbare sau de a i se opune” și respectiv
„capacitatea de a obține ce dorim”, ambele sunt, de altfel, citate și de Nye .81 O altă definiție
notabilă îi aparține lui Dahl care spune că puterea este abilit atea de a -i face pe ceilalți „să acționeze
contrar strategiilor și preferințelor lor inițiale. ” 82
Din perspectiva politicilor unui actor statal, puterea tinde să fie de tip „relațional”, cu alte
cuvinte, depinde de context și este determinată de răspunsul la întrebările ce, cum, unde și când .83
În acest sens, puterea poate fi percepută ca fiind un atribut al comportamentului unui stat,

76J. Nye, o p. cit. 1990, p. 154, [„The factors of technology, education, and economic growth are becoming more
significant in international power, while geography, population, and raw materials are becoming somewhat less so”].
77 v. J. Nye, The Paradox of American Power: Why the world’s only superpower can’t go it alone, Oxford
Univ ersity Press, Oxford și New York , 2002.
Power in the Global Information Age: From Realism to Globalization , Routledge, 2004.
Soft Power: The means to success in world politics, Public Affairs, New York, 2005.
The Powers to Lead , Oxford University Press, Ox ford și New York, 2008.
The Future of Power , Public Affairs, New York, 2011.
78v. de ex. A. Bohas, „The paradox of anti -Americanism: Reflection on the shallow concept of soft power”, Global
Society 20, nr. 4, 2006, p. 395 –414.
I. Parmar și M. Cox M, Soft Po wer and US Foreign Policy: Theoretical, Historical and Contemporary Perspectives ,
Routledge, Londra și New York, 2010.
C. Hayden, The Rhetoric of Soft Power: Public Diplomacy in Global Contexts , Lexington Books, Lanham, 2012.
79J. Nye, Viitorul Puterii, Iași, Polirom, 2012, p. 23.
80K. Boulding, The three faces of power , Sage Publishing, Newbury Park, 1989, p. 15.
81J. Nye, op. cit. 2012, p. 23.
82R. Dahl, „The concept of power”, Behavioral Science , vol. 2, nr. 3, 1957, p. 202.
83v. H. Lasswell, A. Kaplan, Power and Society: A framework for Politicial Inquiry, Oxford University Press, New
Haven, 1950.

39

analizarea sa fiind posibilă „în funcție de rezultatele stabilite ulterior acțiun ii (ceea ce economiștii
numesc ex post) și nu anterior acesteia (ex ante).”84 Într-o anumită măsură, tocmai factorul
comportamental scoate puterea din logica realismului, care consideră că puterea unui stat este
reprezentată de suma resurselor sale. Nye vede însă în aceste resurse doar un vehicul a l puterii și
nicidecum puterea în sine, care este generată de modalitatea de utilizare a acestora: „resursele de
putere sunt pur și simplu materii prime sau vehicule tangibile și intangibile care stau la baza
relațiilor de putere, iar dacă un anumit set de resurse produce sau nu rezultatele finale dorite,
depinde de comportamentul din respectivul context, vehiculul nu este relația de putere.”85
Un element esențial în ceea ce privește pote nțialul de putere al unui stat este legitimitatea .
Dacă acesta „reușeș te să se asigure că puterea pe care o exercită este legitimă în ochii celorlalți,
dezideratele sale vor fi întâmpinate cu mai puțină rezistență.”86 În acest sens, ideea „de legitimitate
le permite unor actori diferiți să își coordoneze sprijinul (…) recur gând la capacitatea lor comună
de a fi stimulați de motivații morale, diferite de motivațiile pur strategice sau decurse din interesul
propriu.”87 Puterea „blândă” intervine tocmai aici, ca factor esențial de mediere a legitim ității și
care ia, de regulă, f orma unui proces de durată.
O primă definiție propusă de Nye pentru ideea de soft power preciza că aceast a reprezintă
„ceea ce se întâmplă atunci când o țară determină alte țări să își dorească ceea ce își dorește și ea”88
prin persuasiune și atracție, în raport cu ceea ce se cheamă hard power , adică faptul de a -i sili pe
ceilalți să se conformeze făcând apel la coerciție, amenințări, sancțiuni sau plăți. Relația dintre cele
două a fost schematizată de Nye astfel:
Fig. 2.1. Spectrul de comportamente asocia te puterii89

84J. Nye, op. cit. 2012, p. 25.
85Ibidem , p. 27.
86J. Nye, op. cit. 1990, p. 167.
87A. Buchanan, R. Keohane, The legitimacy of global governance institutions , intervenț ie în cadrul conferinței,
„Normative and Empirical Evaluation of Global Governance”, Universitatea Princeton, 16 -18 februarie, 2006, disp.
la: https://www.princeton.edu/~pcglobal/conferences/normative/papers/Session1_Buchanan_Keohane.pdf (accesat
aprilie 2018).
88J. Nye, op. cit. 1990, p. 166, [‘when one country gets other countries to want what it wants’].
89După graficul lui J. Nye, op. cit. 2012, p. 41.

40

Astfel, dacă resursele de hard power tind să includă elemente concrete, tangibile, cum ar
fi banii sau intervențiile militare, resursele de soft power sunt în general factori intangibili, cum ar
fi valorile, cultura, ideile și legi timitatea percepută a influenței. Dar, așa cum remarcă Nye ,90 relația
este imperfectă: „amenințările sunt intangibile, chiar dacă constituie o față a puterii dure”.
Un echivalent propus adesea de spațiul francofon pentru conceptul de soft power ,
„diplomatie d’influ ence” plasează dobândirea capacității de influențare a celorlalți în centrul
activităților puterii blânde . Nye atrage însă atenția91 asupra faptului că noțiunea de influenț ă și
aceea de soft power sunt departe de a fi sinonime perfecte, deoarece amenințăril e și plățile
implicate de hard power, au o putere de influențare semnificativă. Este, de asemenea, greșit să
considerăm că persuasiunea este principala „armă” de soft power. Persuasiunea este o formă
„activă” de cooptare, prin care sunt făcute eforturi asu mate de argumentare a unei cauze.
Conform lui Nye, există trei tipuri principale de resurse la temelia conceptului de soft
power : cultura unei națiuni, valorile sale politice și politica externă a țării (asupra cărora vom
reveni mai jos). Așa cum punctam anterior, faptul că dispune de asemenea resurse nu îi conferă,
în mod automat, unui actor statal abilitatea de a -i face pe ceilalți să își dorească „ceea ce își dorește
el”. Intervine aici difere nța dintre ceea ce Nye numește resursă de putere , și comporta ment de
putere : „posibilitatea ca deținerea resurselor de putere să producă într -adevăr un comportament
favorabil depinde de context și de abilitățile agentului de a transforma resursele în rezultate
comportam entale.”92 De pildă, Kim Jong -Il era, se pare, u n împătimit al filmelor western
americane, fără ca acest lucru să se traducă printr -o încălzire a relațiilor dintre America și Coreea
de Nord.
Cu toate acestea, o caracteristică fundamentală pe care o au în comun resursele de putere
eficiente este capacit atea lor de atracție, pe care Hayden93 o descrie drept „comportamentul
arhetipal al soft power” care este „prin excelență, o putere atrăgătoare”94.
Ca proces politic, atracția se coagulează în jurul admirației și emulației pe care e capabil
să le stârnească un anumit actor în mintea celor pe care dorește să -i influențeze. De pildă, discursul

90 J. Nye, op. cit., 2012, p. 41.
91 J. Nye, op. cit., 2004, p. 6.
92 J. Nye, op. cit. , 2012, p. 43.
93 C. Hayden, The Rhetoric of Soft Power: Public Diplomacy in Global Contexts , Lexington Books, Lanham, 2012,
p. 29.
94 J. Nye, op. cit ., 2004, p. 6.

41

public, valorile, prosperitatea, exporturile culturale etc. ale unui stat constituie o parte integrată a
capitalului său de influență și de atracție. Este vorba, așadar, de un soi de mână nevăzută care, pe
căi discrete, neinvazive și prin metode cu viziune pe termen -lung, facilitează în mod indirect
obținerea unei reacții pozitive din partea celorlalți.
Puterea atracției nu este însă o noutate. Așa cum menționează chiar Nye95, liderii politici
au înțel es de mult faptul că „dacă reușesc să te conving să îți dorești ceea ce îmi doresc și eu, atunci
nu mai trebuie să fac apel la stimulente sau constrângeri” pentru a obține același rezultat. Astfel,
un stat ce dispune de un im portant capital de atractivitate poate obține ceea ce își dorește din partea
altor state mizând pe tendința acestora de a-i urma exemplul și de a ținti către aceleași obiective .
Deși „pe plan personal cu toții cunoaștem puterea atracției”96, procesul de a tracție este mult
mai complex decât ar putea părea, putându -se referi la o formă de atragere a atenției – fie în mod
pozitiv, fie negativ – precum și la generarea unor efecte incitante, pozitiv -magnetice”97. Donald
Trump, a generat, bunăoară, o impresiona ntă forță de atracție, pozitivă și negativă, în campania
electorală ce a precedat alegerile americane din 2016, numeroasele sale declarații cu un profund
caracter tendențios având parte de o largă acoperire mediatică.
De regulă însă, așa cum punctează acelaș i Nye, în cazul actorilor statali, calitățile de tipul
„bunăvoinței, competenței și frumuse ții (carismei) sunt adesea decisive în modelarea preferințelor
celuilalt în sensul dorit, însă producerea de soft power prin atracție depinde atât de calitățile
agen tului, cât și d e felul în care sunt percepute aceste a de către subiectul -țintă.”98
În ceea ce îl privește, Hayden susține că atracția este „probabil mai ușor de înțeles ca formă
de comunicare simbolică ce vizează obținerea de influență și operează atât în sensul pasiv, cât și
în sensul activ al soft power ”99. Așadar, atracția poate fi percepută și ca strategie de cultivare a
calităților considerate a fi seducătoare. Se remarcă, așadar, importanța „percepției” anumitor
atribute de către publicul vizat. Așa cu m indică Nye ,100 calități precum competența pot stârni

95J. Nye, op. cit , 2004, p. 6.
96Ibidem , p. 5.
97J. Nye, op. cit. , 2011, p. 91 -92, [„it can refer to drawing attention — whether positive or negative — as well as
creating alluring or positive magnetic effects.”].
98Ibidem , p. 91, [„benignity, competence, and bea uty (charisma)’ are often key in influencing others in one’s
preferred direction [but] ‘the production of soft power by attraction depends upon both the qualities of the agent and
how they are perceived by the target.”]
99C. Hayden, op. cit., p. 43, [„Attra ction is probably better understood as a form of symbolic, influence -oriented
communication that operates in both the passive and active sense of soft power”].
100 J. Nye, op. cit ., 2011, p. 92.

42

„admirație, respect și emulație”, iar carisma „tinde să genereze inspirație și raliere” în rândul
publicului -țintă. În opinia lui Hayden, două axe esențiale ale atracției sunt limbajul și identitatea,
acțiunile care stau la baza atracției cultivând, în primul rând, o formă de identificare: „atracția nu
este neapărat o formă de persuasiune, ci rezultatul unor acte de reprezentare ce simbolizează
existența unor lumi împăr tășite.”101
Prin urmare, spune Hayden , atracția nu este o „categorie denotativă a comportamentului
asociat puterii, ci o ilustrare a felului în care agenții și subiecții interacționează unii cu ceilalți, pe
căi reprezentative ale propriei lor identități .”102
Bially Mattern remarcă faptul că Ny e teoretizează atracția ca experiență naturală de tip
obiectiv atunci când descrie valorile așa -zis universale ale cosmopoli tismului, democrației și păcii.
În opinia cercetătoarei , Nye se referă la atracție ca la un construct social, motiv pentru care
„emf atizează utilitatea diplomației publice în vederea „convertirii” celorla lți, pentru a -i determina
să se simtă atrași de valorile unui anumit actor .”103 În ceea ce o privește, Bially Mattern, susține
că în politica internațională, atracția nu este un proces „ natural”, ci un construct fundamentat prin
limbaj și că, prin urmare, dinamica soft power depinde de proiectarea de către actorii implicați a
viziunii lor cu privire la „realitatea” politică.
Putem afirmă, însă, fără a cădea în controversă, că puterea blândă prezintă o puternică
componentă subiectivă, depinzând nu doar de emițător ci și de receptor.
Se mai cuvine să punctăm și faptul că soft power descrie un concept descriptiv, nu unul
normativ: puterea „blândă” poate fi folosită nu doar pentru scopuri n obile, ci și pentru atingerea
unor obiective reprobabile. De pildă, „Hitler, Stalin și Mao dispuneau de un soft power remarcabil
în ochii acoliților lor, dar asta nu le făcea puterea bună . Nu e neapărat mai bine să sucești minți,
decât să sucești brațe .104”

101C. Hayden, op. cit. , p. 45, [„Attraction is not persuasion per se, but resultant from representation acts that symbolize
shared worlds”].
102Ibidem , p. 46, [“is not a rigidly denotative category of power behavior, but rather a statement about how agents and
subjects relate to each other in ways that are constitutive of their identity ”].
103J. Bially Mattern, „Why soft power isn’t so soft: Representational force and the sociolinguistic construction of
attraction in world politics”, Millennium: Journal of International Studies , 2005, p. 591, [“Nye implies that attraction
is a social construct; he emphasizes the utility of public diplomacy for converting foreigners so that they become
attracted to one’s own values”].
104 J. Nye, op. cit., 2011, p. 81 [ „Hitler, Stalin, and Mao all possessed a great deal of soft power in the eyes of their
acolytes, but that did not make it good. It is not necessarily better to twist minds than to twist arms.”].

43

Unul dintre principalele efecte pozitive obț inute ca urmare a unei politici reușite de soft
power este și posibilitatea de „ stabilire a agendei ”. Într -un context internațional în care sursele
conve nționale de putere se adeveresc adesea ineficiente „este fundamental să poți stabili agenda și
structura situațiile din politica internațională , astfel încât să provoci uneori o schimbare în tabăra
celorlalți .”105 Preluată din englezescul agenda setting , teoria „stabilirii agendei” a fost inițial
popularizată de că tre Maxwell McCombs și Donald Shaw printr -un studiu106 publicat în 1972, pe
tema rolului jucat de mass -media în alegerile prezidențiale americane din 1968, plecând de la
premis a că percepția publicului asupra unui subiect dat este strâns legată de natura și frecvența
reprezentării sale în mass -media. În politica internațională, stabilirea agendei se referă la procesul
de promovare a importanței anumitor subiecte în rândul unei comunități date de actori, anumite
chestiuni ajungând astfel să fie organizate sub formă de politici, iar altele nu .107 Controlarea
agendei devine astfel „un instrument de bază pentru obținerea și extinderea influenței ,”108
importanța sa politică fiind larg acceptată și recunoscută .109
În rândul studiilor care tratează în mod direct aspectul stabiliri i agendei , Keohane /Nye110
și Vasquez /Mansbach111 rămân autorii de referință ai relativ puținelor lucrări de acest gen, care se
recunosc drept simple survolări ale subiectului.
În lucrarea Putere și Interdependență , Keohane și Nye pr ezintă importanța tot mai mare
pe care o are stabilirea agendei, oferind o listă întreagă de factori care pot afecta formularea
agendei , fără a sugera , însă, un model ce ar putea fi utilizat în acest sens . Vasquez și Mansbach
fac, în ceea ce îi privește, referire la rutele de acces prin care un anumit actor își plasează subiectele
de inter es personal pe agenda colectivă și care determină tipul de resurse necesare pentru a putea
plasa un subiect pe agenda colectivă . Autorii sugerează că „statutul” unui actor este un factor
determinant în acest sens, un „statut înalt” având mai multe șanse de a accesa și modifica agenda

105J. Nye, op. cit ., 1990, p. 166.
106M. McCombs, D. Shaw, „The agenda -setting function of mass -media”, Public Opinion Quarterly , nr. 36, (2) 1
ianuarie 1972, 176 –187; https://academic.oup.com/poq/article -abstract/36/2/176/1853310?redirectedFrom=fulltext
107E. E. Schattschneider, The Semi -Soverei gn People , Holt, Rinehart & Winston, New York, 1960, ap. S. Livingston,
„The Politics of International Agenda -Setting: Reagan and North -South Relations”, International Studies Quarterly ,
nr. 36, (3)1992, p. 313.
108P. C. Light, The President's Agenda, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1982, p. 2.
109v. J. Kingdon, Agendas, Altemnatives, and Public Policies , Little, Brown, Boston, 1984.
110R. Keohane, J. Nye, Power and Interdependence , Little Brown, Boston, 1977 (ed. 2. 1989).
111J.A. Vasquez, R.W. Mansbach , „The Issue Cycle: Conceptualizing Long -Term Global Political Change”,
International Organization, nr. 37, (2) 1983.

44

internațională în mod individual. Pentru a -și putea promova subiectele pe agenda internațională,
actorii trebuie să se servească d e „punctele de acces existent e” (fig. 2.2.) .
Așa cum admite și Stephen Livingst on112, deși abordarea vizând stabilirea/modificarea
agendei lasă impresia că nu ține seama de putere în sensul convențional al capacităților materiale
implicate, nu este în întregime cazul. Resursele materia le, la fel ca statutul, sporesc posibilitatea
unui actor de a se servi de sus -numitele puncte de acces. În rândul anumitor foruri decizionale, de
pildă, influența și chiar greutatea unui vot poate fi determinată de statutul sau contribuția financiară
a respectivului membru. Chiar și în rândul forurilor ce se revendică egalitare și democratice, un
privilegiu istoric poate fi greu de înlăturat. Cazul Consiliului de Securitate al ONU, de pildă, este
grăitor.
Livingston face următoarea clasificare a punctelor de acces interstatale existente :
Fig 2.2 . Puncte de acces pentru stabilirea agendei113

2.2.1. Surse de soft power
Conform lui Nye, capitalul de soft power de care s e bucură o anumită țară este produsul a
trei tipuri de resurse:
1) cultura sa, în măsur a în care aceasta este atrăgătoare pentru ceilalți,
2) valorile sale politice, în măsura în care respectarea acestora pe plan național și
internațional este consecventă, și

112S. Livingston, op. cit. , p. 326.
113S. Livingston, op. cit ., p. 316.

45

3) politicile sale externe, în măsura în care sunt percepute a fi legitime și prezi ntă autoritate
morală.114
Potențialul de soft power al unei țări se concretizează atunci când valorile și aspirațiile pe
care le promovează prin cultura și politicile sale prezintă o dimensiune universală, împărtășite de
ceilalți.
Cultura, definită de Nye115 ca „set de valori și practici creatoare de însemnătate pentru
societate” este un apanaj de soft power în ideea în care este percepută a fi atrăgătoare de către
ceilalți. De pildă, cinematografia Hollywoodiană este un adevărat bastion de soft power america n,
ceea se poate spune într -o mai mică măsură despre filmele Bollywoodiene de pildă , atrăgătoare
mai degrabă pentru publicul național. Cultura este și axa de soft power care, în urma Războiului
Rece s -a desprins de activitățile de propagandă culturală și, disociindu -se în parte de acțiunea
diplomatică oficială, și -a găsit un făgaș de exprimare propriu sub forma diplomației culturale .
În politica internațională, resursele care generează soft power emană în special din valorile
pe care un stat, o instituție sau o entitate economică le promovează prin intermediul culturii sale,
precum și al practicilor sale de politică internă și externă. De exemplu, rolul de arbitru jucat de
către Norvegia în numeroase conflicte și negocieri de pace internaționale, se datorea ză reputației
de imparțialitate și imaginii pozitive ale acestui stat pe plan mondial, asociate unei moșteni ri
misionare lut erane perfect asumate, dar și cercului „virtuos” creat de postura de mediator
internațional, care participă în mod implicit la conso lidarea bunei imagini a țării. Norvegia este
un excelent exemplu de stat a cărui voce și prezență pe scena internațională depășește cu mult
gabaritul economic și postura geografico -politică relativ modeste pe care le are. Norvegia a reușit
să se impună ca actor mondial de soft power proiectând despre sine imaginea unei adevărate forțe
a păcii, mesaj credibilizat și printr -o anvelopă de ajutoare externe care , în 2017 , reprez enta a patra
cea mai mare proporție din PIB -ul național116 al principalelor state cont ribuitoare. Printre cele mai
cunoscute acțiuni norvegiene de mediere a păcii, se numără eforturile sale de soluționare a
conflictelor din Orientul Mijlociu (Acordurile de la Oslo), Sri Lanka și Columbia, care i -a sporit
atât reputația, cât și vizibilitatea pe scena mondială. Prestigiul astfel dobândit e consolidat și prin

114J. Nye, op. cit. , 2004, p. 11.
115Ibidem.
116Conform OCDE, Norvegia a alo cat în 2017 un buget de 0.092% din PIB ajutoarelor externe, în raport cu 1,31%
alocate de către UAE, 1,010% de Suedia și 0,096% Luxemburg, (v. Baza de date OCDE: https://data.oecd.org/oda
/net-oda.htm )

46

asistența acordată de NORDEM (Banca Norvegiană de Resurse pentru Democrație și drepturi ale
omului) în ceea ce privește monitorizarea proceselor electorale și prevenirea conflictelor în
aproximativ 20 de țări în fiecare an . Premiul Nobel pentru Pace, decernat în fiecare an la Oslo, este
un memento grăitor a capitalului de soft power de care se bucură Norvegia.

2.2.2. Noile provocări ale puterii și tranziția către puterea inteligentă
Așa c um am precizat mai sus, Nye a demonstrat că puterea dură a pierdut teren în ultimele
decenii, eficacitatea sa în contextul unei economii globalizate fiind adesea contestabilă. Cu toate
acestea, nici puterea blândă nu este scutită de polemici. Istoricul Nia ll Ferguson, de exemplu,
contestă viabilita tea acestei „forțe netradiționale , reprezentată de bunurile culturale și comerciale”
pe motiv că… „e moale ( soft).”117
Nye demonstrează însă că conceptul de soft power nu intră în contradicție cu teoria
internațion ală a realismului și nu este „o formă de idealism sau liberalism [ci] o formă de putere,
o cale de a obține rezultatele dorite.118” De altfel, cu toate că nu face parte din apanajul de bază al
realpolitk , importanța abilității de a influența opinia celorlalț i este recunoscută inclusiv de unii
realiști, precum E.H. Carr care afirma, în 1939, că „puterea îmbracă trei forme: militară, economică
și puterea asupra opiniei .”119
Este totuși adevărat că puterea „blândă” nu este o soluție universală, fapt recunoscut ch iar
și de Nye care, în 2004, consacră un nou concept: puterea inteligentă ( smart power) , pentru a
„contracara percepția greșită potrivit căreia puterea blândă poate să producă singură politici
externe eficiente.”120 Nye definește puterea inteligentă drept capacitatea de a îmbina resurse de
hard și soft power în vederea maximizării rezultatelor121 deoarece, în „secolul 21 [puterea
inteligentă] nu se referă la maximizarea puterii sau la menținerea hegemoniei, ci la găsirea unor

117N. Ferguson, „Think again: power”, Foreign Policy, ianuarie -februarie, 2003, disponibil la:
https://foreignpolicy.com/2009/11/03/think -again -power/ (consultat martie 2018).
118J. Nye , op. cit. 2011, p. 82, [ „Soft power is not a form of idealism or liberalism. It is simply a form of power, one
way of getting desired outcomes”].
119E.H. Carr, The Twenty Years’ Crisis, 1919 -1939: An Introduction to the Study of Inernational Relations , New
York, Harper & Row, 1964, p. 108.
120J. Nye, op. cit. , 2012, p.43.
121J. Nye, op. cit ., 2004, p. 32.

47

căi pentru a combina resursele astf el încât să rezulte strategii de succes în noul context al puterii
difuze și afirmării celorlalți .”122
Conceptul de putere inteligentă a fost foarte vehiculat mai ales datorită (și pe durata)
administrației Obama și reflectă o serie întreagă de tendințe con temporane inclusiv accelerarea
transformării statelor dezvoltate, în tranziția lor de la economii industrializate la economii post –
industriale, ceea ce face ca puterea să depindă tot mai mult de capacitatea unei națiuni de a crea și
manipula cunoștințele ș i informația. Conform lui Wilson III, într -un asemenea context,
„capacitatea unei țări de a da dovadă de creativitate și inovare poate fi mai importantă decât posesia
de divizii blindate sau de portavioane, instrumentele hi -tech moderne putând, în plus, să sporească
în mod considerabil anvergura influenței militare, dar și non -militare”.123
De altfel, națiunile sofisticate de astăzi dispun de tot apanajul resurselor inteligente de la
telefoane inteligente, la bombe inteligente. Și, pe măsură ce statele devi n tot mai inteligente, la fel
se întâmplă și cu actorii non -statali, inclusiv cei de tipul organizațiilor teroriste , prin felul în care
se servesc de resursele media la nivelul diferitelor platforme virtuale124. Astfel, orice actor statal
care dorește să se promoveze pe scena mondială trebuie să dezvolte strategii catalizate în jurul
noilor forme de „inteligență”.
Un motiv înaintat de cercetătorul american Wilson III ca argument în favoarea dezvoltării
puterii inteligente a țării sale este faptul că înseși p opulațiile numite de el „țintă” au devenit mai
inteligente: „odată cu răspândir ea constantă a educației preuni versitare și universitare și datorită
disponibil ității tot mai multor canale media, populațiile din Africa și America Latină au devenit
tot mai în stărite, sofisticate și informate cu privire la propria lor societate, dar și cu privire la altele,
fiind mai puțin influențabile de exercitarea puterii, dură și blândă deopotrivă .”125
Elementul îmbinării strategic e dintre puterea hard și cea soft, prin mij loace care să
contribuie la consolidarea lor reciprocă este fundamental. Astfel, Wilson III afirmă126 că un cadru
politic bine gestionat înseamnă o bună cunoaștere a: subiectului -țintă (natura politicii sale interne,

122J. Nye, op. cit ., 2012, p. 265.
123 E. J. Wilson III, „Hard Power, Soft Power, Smart Power”, Annals of the AAPSS , nr. 616, martie 2008, p. 112.
124 J. Brachman, „ High -tech terror: Al -Qaeda’s use of new technology”, Fletcher Forum of World Affairs , nr. 30, (2)
p. 149 -164.
125 E. J. Wilson III, op. cit. , p .113.
126 Ibidem, p. 115.

48

contextul său cultural), a propriei perso ane (obiective și capacități disponibile), a contextului
regional și global extins și a instrumentelor care se doresc utilizate (când și cum trebuie folosite. )
Ceea ce puterea inteligentă trebuie să mențină mereu în vizor este faptul că până și
importanța aceleiași surse de putere privită sub prisma evoluției sale în timp este variabilă. Așa
cum punctează Nye127, valoarea resurselor de putere este relativă și poate varia foarte mult în
funcție de context. Bunăoară, „petrolul nu a fost o resursă de putere imp ortantă înainte de era
industrială, și nici uraniul înainte de era nucleară .”128 În mod asemănător, privind către economia
zilelor noastre, observăm apariția unei resurse a cărei valoare ar fi fost greu de anticipat în urmă
cu două decenii: internetul. De l a simplă sursă de informare și relaționare, internetul a devenit, cu
precădere prin intermediul diferitelor rețele de socializare, o adevărată forță de formare a opiniei
publice și de mobilizare a societății civile.
Am preciza aici că o resursă de putere a cărei valoare are mari șanse să rămână constantă
este cul tura, prin spectrul său istoric și patrimonial dar și prin caracterul său universal, mai puțin
supus tendi nțelor modei și speculațiilor economice.

2.2.3. Metodologii de evaluare a puterii blânde
Spre deosebire de rezervele de valută, de diferitele categorii de armament și de alte resurse
de putere hard, capitalul de putere soft nu are la bază resu rse concrete, tangibile, care să poată fi
stocate și utilizate la nevoie de către actorii statali în v ederea atingerea diferitelor lor obiective.
De altfel, așa cum arătam mai sus, puterea este, prin însăși natura sa, un concept relativ,
imaterial și dificil de cuantificat. Natura relațională inerentă puterii blânde și faptul că percepția
unui anumit even iment poate varia în mod semnificativ de la o țară la o alta îngreunează, la rândul
lor, sarcina unei analize trans -naționale. Ceea ce generează admirație și atracție într -un colț al lumii,
poate produce dezgust și disociere într -un altul. Ca atare, evalua rea capitalului de soft power al
unei țări, fapt care necesită, în mod implicit, trasarea unor paral ele și realizarea unor clasamente
este o sarcină complexă și greu de luat în primire, nu în ultimul rând de oarece implică nevoia de

127J. Nye, op. cit. 2012, p. 27.
128Ibidem.

49

sistematizare a unui con cept relativ vag și extrem de vast și, mai ales, aceea de concepere a unei
metodologii.
În cele ce urmează, ne vom opri în mod succint asupra principalelor trei metode de
evaluare utilizate astăzi, care permit o și mai bună evidențiere a percepțiilor act uale cu privire la
resursele cu valoare de soft power și a corelațiilor dintre ele .
Acest lucru prezintă interes și prin faptul că prin dezagregarea factorilor culturali de soft
power incluși în clasament, s-ar putea desprinde și o metodologie de evaluare a influenței culturale
exercitate de un stat. De altfel, în încheierea următo rului sub -capitol se va regăsi și un tabel
recapitulativ al componentelor culturale și educative utilizate de primii doi indici, care detaliază
natura parametrului analizat, prec um și sursele datelor folosite.
2.2.3.1. Indicele de Soft Power IfG Monocle
O primă tentativă de a „măsura” puterea blândă prin intermediul unui indice compozit
datează din 2010 și aparține think tank -ului britanic Institute for Government și publicației
Monocle .
Indicele Soft Power al IfG Monocle analizează situația puterii blânde din 26 de țări, iar
formula sa de evaluare, concepută de Johnatan McClory, pleacă de la cei trei piloni de soft power
descriși de Nye, cultura, valorile politice ale statului și politicile sale externe , pe care îi transpune
în cinci axe de analiză: educația, diplomația, guvernarea, cultura și sectorul business/inovare.

Fig 2 .3. Componentele Soft Power conform indicelui IfG Monocle129

129J. McClory, The new persuaders, an international ranking of soft power , IfG Monocle, 2010, disponibil la:
https://www.instituteforgovernment.org.uk/sites/default/files/publications/The%2 0new%20persuaders_0.pdf
(consultat aprilie 2018).

50

Cele cinci categorii c uprind următorii parametri de analiză: axa culturală a indicelui
include numărul de turiști anuali ai țării, gradul de răspândire al limbii sale naționale, influența
publicațiilor /posturilor de radio etc. cu su bvenții de stat, numărul corespondenților spec iali din
străinătate și medaliile obținute la Jocurile Olimpice.
Spre deosebire de Nye, indicele IfG desprinde din axa culturală componenta educațională,
considerând că impactul învățământului superior asupra puterii blânde este semnificativ. Sunt
reflecta te aici atractivitatea sistemului universitar al unei țări pentru studenții străini și amploarea
schimburilor studențești, considerate a fi instrumente valoroase ale diplomației publice și culturale
chiar și în rândul țărilor ce întrețin raporturi adversar iale. Beneficiile în materie de reputație, odată
cu reîntoarcerea acasă a studenților, sunt neprețuite. În afara calității universităților (evaluate pe
baza Topului Times 200) și a numărului de studenți străini, axa educației ia în calcul și numărul
labora toarelor de idei ( think tanks) de pe teritoriul unei țări în raport cu PIB -ul său.
Axa guvernamentală pleacă de la premis a că un model de guvernare eficient este o
componentă fundamentală a atractivității unei țări și reflectă calitatea instituțiilor polit ice, valorile
și eficacitatea guvernării din statele evaluate. Parametri de analiză ai componentei guvernamentale
sunt: indicele ONU de dezvoltare umană (prin prisma situației economice, sanitare și a educației),
indicele de bună -guvernanță (pe baza datelo r Băncii Mondiale), situația libertății politice și
personale (conform indicelui Freedom House130), nivelul de încredere al cetățenilor în propriul
guvern și gradul de satisfacția al cetățenilor cu privire la propriul trai.
Axa diplomatică reflectă nu doar percepția la nivel global de care se bucură un anumit stat,
ci și abilitatea acestuia de a -și „spune povestea” într -un mod atrăgător pentru publicul internațional.
Astfel, pilonul diplomatic este coagulat în jurul a cinci parametri de analiză: ajutoarele p entru
dezvoltare acordate altor state ca procentaj din PIB, limbile străine vorbite de către șeful
statului/guvernului, liberalizarea vizelor, cu alte cuvinte numărul de state pe care cetățeanul unei
țări le poate viz ita fără a -i fi necesară obținerea unei vize, soliditatea brandului național (conform
indicelui Anhol t GFK Nation Brand131) și numărul de misiuni culturale din exterior.

130v. Rapoartele Freedom House : https://freedomhouse.org/reports.
131v. pagina web Anholt GFK Nation Brand, https://nation -brands.gfk.com/.

51

Axa business/inovare reliefează gradul de atractivitate al economiei unei țări cu referire la
gradul său de deschidere, capacit atea sa de inovare și nivelul de reglementare existent . Deși factorii
economici pot fi percepuți ca fiind mai degrabă un apanaj de hard power trasarea unor delimitări
între rolul hard și rolul soft al puterii economice este greu de realizat. Astfel , expans iunea Uniunii
Europene către membrii din fostul Bloc S ovietic prin intermediul unui model economic atrăgător
e considerată a fi un exemplu de soft power132. Parametri de analiză reținuți de axa business/inovare
sunt: brevetele internaționale deținute (număru l de brevete internaționale provenite din țara
respectivă , pe baza Tratatului de Cooperare în Domeniul Brevetelor, ca proporție din PIB),
competitivitatea comercială (abilitatea unei țări de a se dezvolta și de a produce prosperitate pe
termen -lung, parame tru evaluat pe baza datelor Forumului Economic Internațional), nivelul
corupției (pe baza indicelui Transparency International133), gradul de inovare (pe baza indicelui
Boston Consulting Group și National Association of Manufacturers134) și investițiile străin e ca
procentaj din capitalul fix brut.
Pe baza sistemului de mai sus, If G Monocle realizează și publică un sondaj anual de soft
power precizând însă, că rezultate le sale sunt un indicator al resurselor de soft power de care dispun
statele evaluate, care nu se tra nspun neapărat într -o abilita te proporțională de a influența , diferență
punctată și anterior (resurse vs. comportamente de putere ).

2.2.3.2. Raportul anual Soft Power 30
Raportul anual Soft Power 30 a fost lansat în 2015 , autorul său fiind același Johnatan
McClory, creatorul indicelui IfG Monocle prezentat mai s us, ale cărui principii generale de
evaluare se regăsesc ș i în metodologia noului raport, publicat sub egida Portland Communications.
Raportul Soft Power 30 se dorește a fi o radiogra fie a ca lității instituțiilor politice ale unui
stat, a anvergurii rețelei diplomatice de care dispune acesta , a reputației sistemului său de

132J. McClory, op. cit., p. 4.
133v. pagina web Transparency Internationa l: https://www.transparency.org/research/cpi/overview.
134v. pagina web Boston Consulting Group: https://www.bcg.com.

52

învățământ superior, a gradului de angajament asumat față de alte țări, precum și a atractivității
modelului său economic și a culturii sale.
Metodologia raportului Soft Power 30, decurge, așa cum indicam mai sus, din cea aflată la
baza indicelui IfG Monocle și are la bază două categorii de date, cele așa -zis obiective (ce provin
din bazele de date ale diferite organizații in ternaț ionale, cum ar fi OCDE, Forumul Economic
Mondial, Banca Mondială, UNESCO etc.) cu o pondere de 70% în rezultatul final și date subiective
(30%), care au la bază sondaje efectuate „la comandă” în țările vizate.

Fig.2.4 Componentele Raportului S oft Power 30135
Datele obiective sunt separat e în șase categorii distincte: guvernarea, cultura, angajamentul
global, educația, fac torul digital și corporațiile. Patru dintre acestea: g uvernarea, cultura și educația,
sunt reluate în Raportul Soft Power 30 într-o formulă asemănătoare (dar mai elaborată) celei
utilizate de indic ele IfG Monocle . Componentele care stau la baza „culturii” și „edu cației” vor fi
detaliate în tab elul de mai jos (fig. 2.5).
O altă componentă regăsită și în indicele IfG Monocle este cea dedicată antreprenoriatului
(componenta Business/Inovare din indicele anterior). Astfel, antreprenoriatul reflectă gradul de

135J. McClory, Soft Power 30, a global ranking of Soft Power 2017, Portland Communications, 2017, p. 11,
disponibil la: https://softpower30.com/wp -content/uploads/2017/07/The -Soft-Power -30-Report -2017 -Web -1.pdf ,
(consultat aprilie 2018).

53

atractivitate al modelului economic al unei țări prin prisma competitivității sale, a capacității sale
de inovare și a abilității de a promova spiritul de afaceri și relațiile comerciale.
Componenta „angajament global”, înrudită cu axa de analiză a „ diplomației” din cadrul
indicelui IfG Monocle ref lectă numărul de ambasade/înalte comisariate din străinătate și ia, de
asemenea, în ca lcul, apartenența statului la diferite organizații multinaționale și participarea
acestuia la programele de ajutor pentru dezvoltare.
Singura componentă cu adevărat nouă pe care o reține Raportul Soft Power 30 este cea
digitală. Includerea factorului digit al în rândul parametrilor de analiză ai puter ii „blânde” oferă o
imagine de ansamblu a măsurii în care țările analizate au îmbrățișat noile tehnologii, gradul de
conectare al acestora la lumea digitală și utilizarea diplomației digitale prin intermediul
platformelor media.
Cea de a doua categorie de date utilizate sunt așa -numitele date subiective, obținute în urma
unor sondaje special -concepute și implementate în 25 de țări asupra unui eșantion total de 11.000
de respondenți, cu „reprezentativitate la niv el de vârstă, sex și regiune d e proveniență ”.136 O bună –
practică ce merită punctată în epoca englezei „globish” și al traducerilor automate este faptul că
ansamblul întrebărilor sunt traduse de către vorbitori nativi în principalele limbi naționale ale
tutur or țărilor selecționate.
Secțiunile sondajului, cuprinzând opt tematici generale , sunt alcătuite din întrebări cu
răspunsuri valorice pe o scară de la 0 la 10 (unde 0 se referă la o opinie foarte negativă și 10 la un a
foarte pozitivă) . Cele opt categorii de întrebări se referă la: „favorabilitatea ” percepută a unei țări
la adresa altora (1), felul în care este percepută gastronomia unei țări (2), percepția asupra gradului
său de deschidere față de turiști (3), percepția asupra produselor sale tehnologice (4), asupra
bunurilor sale de lux (5), încrederea în abordarea relațiilor globale de către guvernul său (6),
dorința de a vizita, munci sau studia în țara respectivă (7) și percepția asupra contribuției țării în
cauză la cultura lă mondială (8).
Se remarcă includerea sub cupola surselor de soft power a unor factori materiali, cu valoare
economică concretă, cum ar fi tehnologia și bunurile de lux, dar care au ajuns să fie corelate în
mod direct cu intangibila imagine de marcă a unei țări.

136J. McClory, op.cit ., 2017, p. 30.

54

Raportul Soft Power 30 este poate cea mai complexă și mai grăitoare dintre metodele de
evaluare ale puterii „blânde”, Joseph Nye însuși calificându -l drept „cea mai clară imagine asupra
puterii blânde la nivel global din moment ul de față”.137

2.2.3.3. Raportul Elcano privind Prezența Globală
Puterea blândă de care dispune un stat este e valuată și de către Institutul Regal Elcano, un
cunoscut think thank spaniol, în Raportul său anual privind Prezența Globală care, însă, spre
deosebire de cei doi indici prezentați mai sus nu se axează doar asupra elementelor de soft power,
ci evaluează prezența unui stat pe scena mondială din trei perspective: economică (cu o pondere
de 40%) , militară (20%) și de soft power (40%) .
Așa cum reiese și din denumirea sa, raportul Elcano evaluează „pr ezența” glob ală a unui
stat, prin prezență înțelegându -se „poziționarea propriu -zisă, în termeni absoluți, a diferitor țări
(produse vândute, turiști primiți, triumfuri în competițiile sportive internaționale…). ”138
Autorii raportului avertizează însă că pre zența globală a unui stat nu trebuie confundată cu
puterea de care acesta dispune, deoarece un stat poate avea o proiecție internațională puternică,
dar o influență regională sau globală nesemnificativă, relația dintre prezență și putere depinzând
de polit icile externe ale fiecărui stat sau de factorii ce limitează exercitarea influenței, cum ar fi
prezența unui alt lider regional .139
Din 2010 încoace Raportul Elcano este publicat în fiecare an , o schimbare notabilă față de
periodicitatea cincinală inițială a acestuia, menită să scoată la iveala transformările ordinii
mondiale ulterio are Războiului Rece .140 Numărul țărilor incluse a fost sporit de -a lungul timpului,
ajungându -se la 100 în 2017: primele 92 de economii ale lumii și alte opt state, care nu se
încadrează în clasamentul „primelor 10 0”, dar sunt membre ale OCDE sau ale UE. Datele ut ilizate

137Ibidem, p. 10.
138Raportul Elcano privind prezența globală, ediția 2017, p. 11. Consultabil la
http://www.globalpresence.realinstitutoelcano.org/en/data/Global_Presence_2017.pdf
139Ibidem .
140v. edițiile din 1990, 1995, 2000 și 2005.

55

de raportul Elcano sunt strict obiective ( provenind din baze de date ale ONU, OCDE, OMC,
statistici Eurostat, FIFA, ICO, WIPO, Thomson Reuters etc.).
Factorii eva luați pentru cele trei categorii de prezență mondială sunt, în cazul amprentei
economice : energia (exporturile de petrol, gaze naturale etc.), fluxul bunurilor de bază (alimente,
băuturi, mărfuri agricole, metale prețioase ș.a.), fluxul bunurilor de manufa ctură (produse chimice,
utilaje, echipament de transport), serviciile (de transport, IT, proprietate intelect uală etc.) și
investițiile în afara teritoriului național.
În cazul prezenței militare sunt luați în calcul doi factori: trupele detașate pe plan
internațional, aflate în misiune sau în baze militare de peste hotare și echipamentul militar, care
însumează portavioane, submarine nucleare, nave -amfibie, fregate, ambarcațiuni mari ,
distrugătoare și avioane -cisternă.
Variabilele prezenței soft sunt: mig rația, ca număr anual al imigranților aflați într -o țară la
mijlocul unui an dat, numărul turiștilor, reușitele sportive, prezența în sursele de informație,
numărul de brevete tehnologice depuse, numărul de articole științifice publicate, numărul
studențil or străini prezenți pe teritoriul național, ajutoarele pentru dezvoltare acordat e și, nu în
ultimul rând, factorul cultural privit prin prisma exporturilor de servicii au diovizuale, programe
radio și de televiziune, produse ale industriale muzicale și cine matografice.
Remarcăm și faptul că, din 2012 încoace, raportul Elcano a început să evalueze și prezența
globală a Uniunii Europene luată ca entitate de sine -stătătoare, concepând un Indice dedicat
evaluării p rezenței europene în lume .
Instrumentele compozite de „măsurare” a situației puterii blânde la nivel global constituie un
barometru extrem de valoros pentru statele care au înțeles importanța acestei categorii de putere ,
investesc în ea ș i doresc să știe cum anume „se descurcă” și cum se compară cu ceilalți actori
internaționali din perspectiva unui „auditor” extern. Componentele de soft power descrise mai sus
și utilizate în formulele de evaluare ale indicilor prezentați anterior sunt, co nform lui Nye ,141
„resurse la care fac apel guvernele pentru a antrena și a comunica cu publicul altor țări, nu doar cu

141J. Nye, op. cit., 2008, p. 95.

56

guvernele lor” . Aceasta este, de altfel și definiția pe care politologul american o propune pentru
conceptul de diplomație publică, pe car e o consideră un instrument de mobilizare a resurselor de
putere blândă precizând, totuși, că „dacă cultura, valorile și politicile unui stat nu sunt atrăgătoare,
diplomați a publică care le difuzează nu va putea produce atracția caracteristică soft power , riscând
chiar să producă efectul contrar. Exportarea unor filme Hollywoodiene pline de nuditate și violență
în țări musulmane conservatoare, poate produce dezgust nu soft power .142
2.2.3.4. Cultura în metodologiile de evaluare a puterii blânde
Așa cum reies e limpede din clasamentele descrise mai sus, cultura este o componentă cu
greutate a tuturor clasamentelor de soft power /amprentă globală. Felul în care este măsurată
amprenta culturală a unei țări variază de la un clasament la altul și chiar la nivelul fo rmulelor de
evaluare anuale ale clasamentelor, susceptibile să sufere modificări.
Tabelul de mai jos compilează ansamblul factorilor culturali (componentele Cultură și
Educație ale celor trei clasamente) tipul și sursele datelor ce stau la baza rezultatel or obținute,
dezagregate din metodologiile de evaluare ale fiecăruia dintre indici. Remarcăm, fără dificultate,
că raportul IfG și Soft Power 30 se aseamănă foarte mult la nivelul tipului de date folosite, cu
precizarea că Indicele SP30 desprinde o serie d e subparametri de evaluare suplimentari față de cei
utilizați de IfG. De pildă, SP30 analizează nu doar turismul anual ci și amprenta economică a
acestuia și adaugă componente de analiză noi factorilor luați în calcul de IfG : cinematografia,
patrimoniul, f recventarea muzeelor, muzica, topurile muzicale, clasamentele FIFA , calitatea
transportului aerian și gastronomia. De asemenea, la capitolul Educație, SP30 reține parametri noi:
rezultatele de la testele OCDE PISA, numărul celor înscriși în sectorul univer sitar, volumul
publicațiilor științifice și cel al studenților străini de pe teritoriul unei țări, precum și bugetul alocat
educației ca procentaj din PIB. Toate aceste adăugiri ale SP30 față de IfG Monocle său sunt bine –
venite, aducând un plus de finețe e valuării.
La sfârșitul tabelului se regăsesc și metodele de evaluare a le culturii și educației în Raportul
Elcano și Elcano UE. Dată fiind natura mai generală a acestor două clasamente, numărul factorilor
luați în calcul (precum și al surselor ) este limita t.

142Ibidem.

57

Deși conceperea unei metodologii de evaluare a diplomației culturale nu face parte din
obiectivele acestei lucrări, factorii culturali de mai jos constituie o bună bază de plecare pentru un
asemenea demers permițând, cel puțin , o apreciere a părții viz ibile a aisbergului pe care îl
reprezintă diplomație culturală .
Fig. 2.5. Tabel recapitulativ al componentelor de evaluare a amprentei culturale
Indicator Parametru Definiție Sursă
IFG
SP30 Turism Numărul total al turiștilor ce vizitează o
țară Organiaț ia Mondială a
Turismului ONU

SP30 Amprenta
economică a
turismului Cheltuieli medii / turist (totalul încasărilor
din turism împărțite la numărul turiștilor) Organizația Mondială a
Turismului ONU
IFG Influența mass –
mediei sponsorizate
de stat Numărul asc ultătorilor/spectatorilor mass –
mediei sponsorizate de stat Cercetări Monocle și alte
surse
IFG,
SP30 Corespondenți
străini Numărul corespondenților străini
aflați pe teritoriul unei țări IFG : Asociații de Presă ș.a
SP30: Baza de date media
GORKANA, Asoc iațiile
corespondenților străini
SP30 Cinematografie Numărul filmelor prezente la festivalurile
importante de film „diverse ”
SP30 Patrimoniu Numărul siturilor incluse în patrimonial
UNESCO Statistici UNESCO
SP30 Frecventare muzee Numărul anual al vizita torilor Raportul global privind
muzica IFPI, 2017
SP30 Muzică Talia pieței muzicii Raportul global privind
muzica IFPI, 2017
SP30 Topuri muzicale Numărul de albume ce figur ează în
clasamentul primelor 10 în alte țări Industria muzicală în cifre
IFPI, 20 16
IFG Limbă Indicator al influenței globale al unei
limbi, pe baza populației, criteriilor
economice, vorbitorilor ne -nativi,
producției de proprietate intelectuală în
limba respectivă George Weber „The
World’s Most Influential
Languages”, Language
Month ly, nr. 3, 1997 , p.
12.018
SP30 Forța Limbii Indicator al „forței” unei limbi George Weber „The
World’s Most Influential
Languages”, Language
Monthly, nr. 3, 1997 , p.
12.018
IFG
SP30 Medalii olimpice Olimpiadele de v ară/iarnă Baza de date a Comitetului
Olimpic Internațional
SP30 Fotbal Clasamentul FIFA Statistici FIFA/Coca -Cola
SP30 Gastronomie Restaurant e distinse cu ste le Michelin Ghidul Michelin

58

IFG Prezență think tank-
uri Numărul de think -thank -uri dintr -o țară,
împărțite la PIB J. McGann – The Glo bal
Go to Think Thanks143
IFG,
SP30 Calitatea
Universităților Numărul de universități aflate în topul
global Times Times Higer Education
TOP 200
SP30 Publicații Numărul de articole publicate în jurnale
academice Banca Mondială
SP30 Rezultate OCDE
PISA Media rezultatelor la testele PISA OCDE
SP30 Studenți Numărul studenților înscriși în sectorul
universitar Banca Mondială
IFG,
SP30 Studenți străini Numărul studenților străini prezenți în
țară Institutul pentru statistică
al UNESCO
SP30 Ponderea educați ei Bugetul destinat educație i ca procentaj din
PIB Banca Mondială
ELCANO Cultură Exporturi de servicii audio -vizuale
(producții cinematografice , programe de
radio -televiziune și producții muzicale ) WTO – International Trade
Statistics
ELCANO Educație Numărul studenților străini din sectorul
universitar al țării
Institutul de statistică al
UNESCO –, iLibrary
OCDE
ELCANO
UE Cultură Rapoartele UE privind serviciile
audiovizuale (producții cinematografice ,
programe de radio -televiziune și producții
muzica le) Eurostat
ELCANO
UE Educație Numărul studenților non -UE din sectorul
universitar UE
Institutul de statistică al
UNESCO –, iLibrary
OCDE

143J. McGann, „2009 Global Go To Think Tanks Report”, TTCSP , Penn Libraries, 2009, disponibil la:
https://repository.upenn.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1001&conte xt=think_tanks (accesat martie 2018).

59

2.3. Cultura și diplomați a publică
Un alt termen strâns legat de cel al diplomației culturale este cel de „diplom ație publică”.
Noțiunea de diplomație publică a intrat în uz relativ recent. Conform lui Nicholas J. Cull144, aceasta
a început să fie utilizată în 1965, dar a căpătat cu adevărat populari tate doar după sfârșitul
Războiului Rece, fiind utilizată pentru a def ini procesul pr in care actorii internaționali caută să își
îndepline ască obiectivele de politică externă prin implicarea unor categorii de public din exterior .
În zil ele noastre, diplomația publică a devenit indispensabilă pentru guvernele luminate ce
recunosc importanța de a educa, informa și implica publicul altor țări, în special pe fondul a două
fenomene caracteristice secolului al 21 -lea: tehnologiile instantanee de comunicare globală și
proliferarea națiunilor democratice .145
Nye spune că diplomația pu blică este un instrument de care se s ervesc guvernele în
încercarea de a atrage atenție asupra potențial elor lor resurse de soft power prin difuziune,
exporturi culturale subvenționate, organizând programe de schimburi ș.a. Evident, pentru ca aceste
efortu ri să dea roade este necesar ca valorile diseminate să fie admirate.146
Conform lui Nicholas J. Cull,147 diplomația publică este alcătuită din cinci componente ce
se diferențiază în funcție de tipul de efecte pe care le produc (pe termen scurt/mediu/lung) și care
sunt orientate fie spre sine (comunicarea este axată asupra propriei entități), fie spre celălalt
(comunicarea este o formă de explorare a interlocutorului). Așadar, conform lui Cull, cele cinci
ramuri ale diplomației publice ar fi: ascultarea , militantis mul (advocacy) , diplomația schimburilor ,
știrile și difuziunea internațională și nu în ultimul rând, diplomația culturală.
Ascultarea , conform aceluiași Cull, este principala componentă și o precondiție a
diplomației publice, aceasta reprezen tând încercare a unui actor de a gestiona mediul internațional
prin colectarea și coroborarea unor date cu privire la diferitele categori i de public de peste hotare
și la opiniile acestora și fol osirea acestor date pentru cârmi rea în consecință a abordărilor politice .

144N. J. Cull, „Public diplomacy, taxonomies and histories”, Annals of the AAPSS, nr. 616, martie 2008, p. 31.
145C. Graffy, „Public diplomacy, a practitioner ’s perspective”, American behavioral scientist, nr. 52, 2009, p . 791.
146 J. Nye, op. cit., 2008, p. 95.
147 N.J. Cull, op. cit. , p. 31 -32.

60

Instrumentul predilect al „ascultării” celuilalt ar fi sondajele de opinie , efectele unei „campanii de
ascultare” atente , putându -se face resimțite atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.148
Fenomen „adesea promis, ar areori pus în practică ”, ascultarea es te și o metodă predilectă
a diplomaților publici de a preîntâmpina crizele politice, permițându -le „să ia parte și la decolare,
nu doar la aterizările forțate .”149
Militantismul („advocacy”) în accepțiunea lui Cull este încercarea unui actor de a gestiona
mediul internațional prin promovarea în rândul unui public străin a anumitor politici, idei sau
interese prin intermediul canalelor de comunicare internaționale (de pildă relațiile dintre o
ambasadă și presa ț ării gazdă ). Efectele pe termen scurt ale militan tismului face ca acesta să se
regăsească în tr-o oarecare măsură la nivelul tuturor componentelor diplomației publice ,150
îndeobște americane. Cu toate acestea, din pricina liniei de demarcație relativ fine dintre
militantism și propagandă, acesta riscă uneor i să fie întâmpinat cu neîncredere. Militant ismul,
formă de comunicare axată pe sine (fluxul informației fiind dinspre interior către exterior) se
dorește a fi apanajul birourilor de presă ale ambasadelor și Ministerelor de Externe.
Diplomația schimburilo r este definită de același Cull drept o metodă utilizată de state
pentru a „gestion a” mediul internațional prin trimiterea unor cetățeni ai săi în străinătate și primirea,
în schimb, a unor resortisanți străini pentru perioade limitate de timp și de regulă cu scopuri
educaționale sau profesionale .151 Programul european Erasmus și bursele americane Fullbright
sunt exemple clasice ale felului în care sunt încurajate schimburile universitare și postuniversitare
care, așa cum reiese și din indicii de soft power (IfG Monocle, Soft Power 30 și Elcano), pot aduce
beneficii reputaționale inestimabile tuturor celor implicați , contribui nd și la aprofundarea
afinităților dintre părți. Vectorii acestui tip de diplomație, orientată atât înspre sine, cât și înspre
ceilalți, sunt cetățenii înșiși, unii dintre ei chiar „liderii zilei de mâine”, iar efectele sale se fac
simțite, desigur, pe termen lung.

148Ibidem, p. 32.
149E. R. Murrow, ap. N.J. Cull, op. cit ., p. 32.
150N. J. Cull, op. cit. , p. 33.
151Ibidem.

61

A patra componentă de diplomație publică, conform lui Cul l, este difuziunea internațională
și se ref eră la utilizarea tehnolog iilor informării și comunicării pentru a clădi punți de înțelegere și
colaborare cu un public străin, efectele sale făcându -se resimțite pe termen mediu. Cull recu noaște
însă152 că prin natura și exigențele etice ce se impun serviciilor media de difuziune, a ceastă
componentă poate fi considerată un element distinct, dar necesar, al diplomației publice. Radio
Europa Liberă, serviciu de radiodifuziune creat în 1949 și finanțat de Congresul Statelor Unite, a
jucat un rol important în alimentarea rezistenței anti comuniste. În era informației și comunicării
instantanee și a proliferării actorilor non -statali pe scena polit icii internaționale, asemenea
inițiative publice rămân într -o oarecare măsură posibile, însă eficiența lor depinde de o serie
întreagă de factori , între care concurența cu numeroasele posturi independente (sau nu) de
televiziune, radiodifuziune și, mai ales, cu mass -media online. În opinia lui N ye, „pentru a fi
credibil într -un secol în care puterea se propagă dinspre state înspre actori nonstatali , în eforturile
lor de a proiecta putere blândă, guvernele vor fi nevoite să accepte faptul că puterea este mai puțin
ierarhică în era informației și că rețelele sociale au devenit mai importante .”153
Componenta diplomației culturale este văzută de Cull drep t o formă de proiectare a
resurselor culturale și realizărilor unei țări peste ho tarele sale naționale. Autorul spune că această
formă de comunicare este percepută uneori drept preferabilă militantismului sau altor metode
diplomatice de urmărire mai mult s au mai puțin fățișă a unor obiective concrete de către stat.
Vectorii diplomației cul turale ar fi, î n viziunea politologului , bibliotecile și centrele/institutele
culturale, efectele sale fiind materializabile pe termen lung.154
Alți cercetători, cum ar fi F eigbenbaum consideră că diplomația culturală nu este
nicidecum o formă de diplomație publică, pe care o asimilează strict fu ncției sale militantiste .155
În pofida diferitelor tentative de clasificare, s -ar putea spune că orice demarcație între
diplomația sc himburilor, diplomația culturală și chiar difuziunea internațională riscă să fie, într -o
anumită măsură, artificială; considerăm diplomația culturală ca fiind nu doar o formă de proiectare

152Ibidem, p. 34.
153J. Nye, op. cit ., 2012, p. 152.
154N.J. Cull, op. cit. , p. 33.
155H. B. Feigenbaum, „Globalization and cultural diplomacy”, Center for Arts and Culture , 2 ianuarie 2002,
disponibil la: https://www.issuelab.org/resource/globalization -and-cultural -diplomacy.html (consultat martie 2018).

62

a propriei culturi către exterior sau o ofertă culturală pusă la di spoziția unui public străin sub forma
unei mediateci sau a unei expoziții; a șa cum vom încerca să arătăm în cele de mai jos, diplomația
culturală poate îmbrăca o serie întreagă de forme, iar protagoniștii și vectorii săi depășesc, de pe
acum, logica aparat ului de stat.
Așa cum se poate desprinde și din cele de mai sus, noțiunile de soft power , diplomație
publică și diplomație culturală sunt strâns corelate și se definesc adesea în oglindă.
Dacă diplomaț ia publică și cea culturală fac, ambele , parte din mai vasta sferă a soft power ,
ele se diferențiază prin gradul și forma de implicare a statului în dialogul c u publicul internațional.
Diplomația publică reprezintă un discurs al statului despre sine -însuși, proclamat înaintea
publicului unei alte țări. Diplom ația culturală se referă la crearea, de către stat sau alți protagoniști,
a unui cadru propice discuțiilor între publicul său și publicul altor națiuni prin reliefarea și
aprofundarea afinităților culturale dintre acestea.
fig. 2.6. Relația dintre Soft Pow er, diplomația publică și diplomația culturală

De altfel, se poate spune că diplomația culturală este cu atât mai eficientă cu cât amprenta
statului „comanditar” este mai puțin resimțită de către publicul -țintă. Gienow -Hecht și Donfried156
recomandă neutr alitate în practicarea diplomației culturale, ceea ce înseamnă o cât mai mare
distanțare față de guvern și agendele sectorului -privat. Se înțelege, neutralitatea absolută într -un

156J. Gienow -Hecht, M. Donfried, o p. cit., p. 22.

63

domeniu ce presupune un discurs identitar este imposibilă, însă estomparea pr ezenței statului din
evenimentele incluse în sfera acțiunilor de diplomație culturală prezintă , într -un mod oarecum
paradoxal, avantajul de a spori „legitimitatea ” mesajului cultural transmis astfel.
Acest lucru se datorează unei contaminări persistente d intre conceptul de diplomație
culturală și cel de propagandă de -a lungul perioadelor inter- și post-belice cu precădere în cazul
regimurilor totalitare.
2.4. Cultura și propaganda
Așa cum precizam mai sus, pentru a fi eficientă, diplomația culturală treb uie să se
demarcheze cât mai limpede de geamănul său „malefic” , propaganda culturală . Prin însăși natura
sa, „diplomația culturală poate să degenereze cu ușurință în propagandă, iar practicarea ei în sine
implică un grad înalt de integritate, având în vede re că este folosită adesea nu ca modalitate de
facilitare a cunoașterii și înțelegerii, ci ca instrument de persuasiune și influență .”157
În esență, propaganda se referă la „răspândirea unor idei care prezintă și susțin o teorie, o
concepție, un partid poli tic, cu scopul de a convinge și a câștiga adepți .”158 Ca urmare a
caracterului său implicit angajat, propaganda transmite informații neobiective, utilizate în special
în vederea influențării și promovării unei agende, fiind adesea asociată cu actori guvernam entali,
grupări religioase sau diferite entități de activism politic/social etc.
Cuvântul de ordine al propagandei este „manipularea”, iar în spatele acestui concept se
ascunde un efort sistematic de a modela , în funcție de obiectivele vizate, sistemul d e credințe,
atitudinile și acțiunile celorla lți prin intermediul unei simbolistici deturnate (cuvinte, gesturi,
bannere , monume nte, muzică, articole de îmbrăcăminte, coafuri, timbre poștale ș.a.) .159
Acțiunile propagandistice sunt întotdeauna mânate de obie ctive concrete și se servesc,
pentru a le atinge, de fapte, argumente și simboluri, pe care le prezintă sub forma considerată a fi

157L. Jora, „Diploma ția culturală a Uniunii Europene, aspecte funcționale ale Serviciului European de Acțiune
Externă”, Revista de Științe Politice și Relaț ii Internaționale , vol. IX, nr. 2, București, 2012, p. 39.
158Dicționarul limbii române literare contemporane (DLRLC).
159B.L. Smith, Propaganda in Encyclopædia Britannica , publicat în 18 aprilie 2017:
https://www.britannica.com/topic/propaganda/Social -control -of-propaganda (accesat mai 2018)

64

cea mai de efect pentru a stârni reacții și emoții puternice . În vederea maximizării impactului, orice
informație nedezirabil ă este lăs ată în mod voit la o parte sau distorsionată.
La începutul secolului al XX -lea, termenul de propagandă, care provine din gerunziul
verbului latinesc propagare (a propaga/a răspândi) era utilizat în mod constant în proaspăt -creatul
domeniu al rel ațiilor publice. Cu toate acestea, conotația negativă dobândită de -a lungul celui de
al Doilea Război Mondial a dus la proscrierea sa.
Conform lui Lasswell, termenul a început să cadă în desuetudine din pricina sentimentului
de suspiciune stârnit în rândul publicului general ca urmare a utilizării sale de organisme precum
Comitetul Creel160 în SUA și Ministerul Informației161 în Marea Britanie. Lasswel l menționa, în
1928, că în țările democratice biroul oficial de propagandă era privit cu o reală alarmare, de t eamă
ca ar putea fi tributar unor deziderate de partid sau personale. Descoperirea propagandei de către
public a stârnit nemulțumiri și consternare, iar termenul de „propagandă” a devenit un simbol al
disprețului și al mâniei, fapt ce i -a determinant pe pr opagandiști să se refugieze la adăpostul unor
denumiri cum ar fi „consiliu de relații publice”, „specialiști în educația public ă”, „consilier de
relații publice .”162
Care este, prin urmare, diferența dintre propagandă și diplomație publică, respectiv cea
culturală ? Așa cum explică Nancy Snow, fostă funcționară a Agenției Americane pentru Informații
(USIA)., propaganda este mereu axată pe o cauză, caută să stârnească emoții și se servește de
sursele media de persuadare în masă pentru a -și deservi propriile cau ze.163
Snow spune că propaganda în sine nu este „nici bună, nici rea” dar întrucât este întotdeauna
inițiată și utilizată în vederea atingerii unor obiective clar definite și adesea unilateral avantajoase,
propaganda poate fi descrisă ca fiind un schimb as imetric și părtinitor de informații. În cel mai bun

160Agenție independentă a Guvernului SUA, creată în 1917 cu scopul de a determina opinia publică să susțină
implicarea SUA în Primul Ră zboi Mondial.
161Departament guvernamental al Regatului Unit responsabil de publicitate și propagandă, activ pentru o scurtă
perioadă la sfârșitul Primului Război Mondial și ulterior de -a lungul celui de Al Doilea Război Mondial.
162H. D. Lasswell, „The Functi on of the Propagandist”, International Journal of Ethics , nr. 38, (3), 1922, p. 258 –
268. [ „In democratic countries the official propaganda bureau was looked upon with genuine alarm, for fear that it
might be suborned to party and personal ends. […] Propaga nda has become an epithet of contempt and hate, and the
propagandists have sought protective coloration in such names as 'public relations council,' 'specialist in public
education,' 'public relations adviser.” ].
163N. Snow, „ Public Diplomacy and Propaganda: Rethinking Diplomacy in the Age of Persuasion” , E-International
Relations, 4 decembrie 2012, disponibil la: http://www.e -ir.info/2 012/12/04/public -diplomacy -and-propaganda –
rethinking -diplomacy -in-the-age-of-persuasion , 4 decembrie 2012 (consultat martie 2018).

65

caz, anumite categorii de propagandă , cum a r fi activismul pro -social (ex. campaniile ecologiste)
nu se fac vinovate de răspândirea unor adevăruri (prea) distorsionate ; la polul opus s-ar afla
propaganda f eroce a a numitor grupuri de interes , adesea lipsite de orice scrupul.
Unii experți ai domeniului164 consideră ca propaganda este un instrument al societății
tehnologice moderne și că într -o lume a propaga ndei cu surse multiple, nu propaganda în sine
câștigă ci competiția. Așa cum observă Las swell, singura armă eficientă împotriva propagandei
făcute în numele unei politici pare a fi propaganda făcută în numele celeilalte165.
La fel ca propaganda, diplomația publică și respectiv culturală sunt legate de noțiunea de
putere însă ambele plasează interacțiunea umană în centrul preocupărilor lor și nu fac în mod
expres apel la manipulare. În cazul publicului vizat de diplomația publică, Snow vorbește de
„prosumatori”, adică despre consumatorul proactiv care nu este do ar ținta unui anumit mesaj ci și
un interlocutor activ, angajat într -un real dialog: „îmi place să cred că diplomația publică nu este
doar un eufemism ce desemnează o formă mai blândă și mai simpatică de propagandă .”166 Așa
cum remarcă tot Snow, î n zilele no astre, chiar și un umil blogger „este un diplomat public cu statut
egal orică rui subsecretar de stat pentru diplomație publică ; în egală măsură, un student participant
la un program de schimburi sau un cercetător își pot schimba gândire a și comportament ul în urma
unor interacțiuni directe cu cetățenii țării -gazdă, relație pe care mai apoi și -o vor putea consolida
prin intermediul rețelelor de socializare .”167
Într-adevăr, în contextul interdependențelor complexe ce caracterizează scena globală
actuală , terme nii de diplomație publică și diplomație culturală nu se mai pot aplica strict sferei
politicii externe oficiale ale unei țări ci trebuie priviți și prin prisma interacțiunilor culturale
mediate de continua extindere a rețelei actorilor mul tinaționali.

164v. E. Bernays, Propaganda , Horace Liverlight, NewYork, 1928 și
H. D. Lasswell, Propaganda technique in the world war , Marti no Publishing , Eastford, 2013 (ed 1: 1938).
165H.D. Lasswell, „The rise of public opinion” în R. Jackall, Propaganda, New York University Press, 1995, p. 21.
[„Propaganda as a mere tool is no more moral or immoral than a pump handle…the only effective weapon against
propaganda on behalf of one policy seems to be propaganda on behalf of an alternative.”]
166N. Snow, op. cit. : [„I like to think of public diplomacy as not just a euphemism for a kinder, gentler propaganda
[…] Today a citizen blogger is as much a pu blic diplomat as any Undersecretary of State for Public Affairs and Public
Diplomacy. Likewise, an exchange student or scholar can transform his thinking and behavior through direct, face –
to-face engagement with host nationals and then build on the relati onship through social media.”].
167 N. Snow, op cit. [Today a citizen blogger is as much a public diplomat as any Undersecretary of State for Public
Affairs and Public Diplomacy. Likewise, an exchange student or scholar can transform his thinking and behavio r
through direct, face -to-face engagement with host nationals and then build on the relationship through social media.]

66

Aspectul diversificării actorilor diplomației culturale , precum și cel al demarcației uneori
foarte subtile între diplomația culturală și propagandă vor fi abordate pe larg în următoarele două
capitole.
***
În această prima parte a lucrării noastre , am înc ercat să explicăm semnificația termenului
de diplomație culturală, atât printr -o trecere în revistă a bibliografiei de specialitate, cât și printr -o
seamă de reprezentări selective ale acesteia . Am văzut că în spatele inițiativelor de diplomație
culturală se pot afla interese publice, dar și private și că acțiunile individuale de diplomație
culturală pot fi uneori subsumate unor obiective tangențiale .
Privind către componenta de bază a diplomației culturale, „cultura”, am analizat, succint,
rolul și funcți ile sale î n societate prin prisma implicațiilor sale socio -politice și economice, iar apoi
ne-am aplecat asupra conceptului de „putere”, descriind corelația dintre cele două la lumina teoriei
puterii blânde . Aceasta din urmă, sursele ce o generează, precum și principalele metodologii de
evaluare ale sale au beneficiat de o atenție deosebită .
Nu în ultimul rând, am realizat și o scurtă comparație între diplomația culturală, diplomația
publică și propagandă, cu accent asupra a ceea ce le leagă: instrumental izarea, sub o formă sau
alta, a culturii.
Odată cu partea a doua, vom aprofunda aspectul actorilor, vechi și noi ai diplomației
culturale, intrând astfel în miezul lucrării noastre.

67

PARTEA II – Protagoniști și modele
3. Noii protagoniști ai diplomație i culturale
3.1. Argument în favoarea protagoniștilor -multipli în diplomația culturală: diplomația track
II și teoria interdependențelor complexe
Una dintre principalele probleme „nerezolvate” ale diplomației culturale, așa cum spun
Jessica Gienow -Hecht ș i Mark Donfried168 are de a face cu conceptul de agent : cine deține frâiele
diplomației culturale? De la cine emană politicile de reprezentare culturală externă și în profitul
cui sunt ele implementate?
Autori precum Arndt ,169 Dubosclard170 și Mitchell171 sunt tr anșanți în această privință,
răspunzând ferm: de la stat. În opinia lui Richard Arndt, fost diplomat cultural, avem de a face cu
diplomația culturală doar în măsura în care un guvern decide să promoveze și să susțină
schimburile culturale cu alte state pri n intermediul unor programe speciale a căror menire este
promovarea intereselor naționale. Orice altă amprentă culturală lăsată pe plan internațional prin
intermediul turismului, comerțului, mobilităților universitare, industriei de divertisment, migrației
ș.a. intră, în viziunea lui Arndt, în sfera relațiilor culturale și nu a diplomației .
În recentul lor volum dedicat diplomației culturale ,172 profesorii Ien Ang, Raj Isar și Phillip
Mar par să sprijine distincția făcută de Arndt precizând că, în opinia lor, adevărații protagoniști ai
diplomației culturale nu sunt niciodată abstractele națiuni sau popoare , ci agenții și trimișii
guvernamentali și că diplomația culturală este o practică guvernamentală care operează în numele
unui spirit clar definit al reprez entării naționale sau locale, într -un spațiu în care naționalismul și
internaționalismul se îmbină. Cu toate astea , aceiași autori admit că domeniul semantic al
termenului de diplomație culturală s -a extins în mod considerabil în ultimii ani, aplicându -se acum
cam tuturor practicilor care vizează în mod asumat cooperarea culturală între popoare sau grupuri

168J. Gienow -Hecht, M. Donfried, op. cit. , p. 23.
169R. Arndt, The First Resort of Kings. American cultural diplomacy in the twentieth centu ry, Potomac Books, Wa.
D.C., 2005 .
170A. Dubosclard, „Les principes de l’action culturelle extérieure de la France aux Etats -Unis au 20e siècle: essai de
définition ”, în A. Dubosclard et al. , Entre rayonnement et r éciprocité, contributions à l’histoire de l a diplomatie
culturelle, Publications de la Sorbonne, 2002, p. 26.
171J. M. Mitchell, International Cultural Relations, Allen & Unwin, Londra 1986, p. 5.
172I. Ang, Raj Isar Y., P. Mar, Cultural diplomacy, beyond the national interest? Routledge, Oxon, 2016.

68

de națiuni .173 Prin urmare, așa cum recunosc și cei trei autori, distincția făcută de Arndt între
diplomația culturală și relațiile culturale a devenit tot mai vagă, iar termenul a început să fie utilizat
ca sinonim total sau parțial al relațiilor culturale internaționale.
Așadar, putem oare vorbi despre diplomație culturală în cazul în care statul nu este un
protagonist direct al acestei relații? Răspunsu l se cuvine segmentat.
Pe de o parte, plecând de la premisa că diplomația culturală constituie o politică concepută
în scopul de a încuraja opinia publică a unui stat să își influențeze propriul guvern în atitudinea
demonstrată față de țara „emițătoare”174 și că la originea acestei încurajări se pot afla nu doar
entități subordonate în mod direct politicii publice, ci și entități autonome, dar sprijinite de stat (de
ex. prin subvenții) , spectrul actorilor se vede deja lărgit în mod considerabil: astfel, mini sterelor
de externe, instituțiilor și centrelor culturale ș.a. , li se adaugă orice festival artistic sau reprezentație
culturală independentă pe care statul o încurajează , dar nu o controlează.
Pe de altă parte, este adevărat, utilizarea termenului de „d iplomație” pentru orice politică
care nu este întreprinsă în mod direct de către un membru al corpului diplomatic oficial necesită o
anumită licență poetică, presupunând extinderea unor funcții de reprezentare națională și către unii
ambasadori neconvențio nali. Atât uzajul, cât și domeniul în sine al relațiilor internaționale par,
totuși , să fi consimțit la o fluidizare a definiției. Acest lucru reiese inclusiv din definiția propusă
de profesorul Pușcaș pentru diplomația culturală: „diplomația culturală poa te fi definită ca practică
diplomatică track II, neconvențională, ce vizează identificarea tiparelor culturale și
comportamentale precum și a aspectelor pe care le au în comun două sau mai multe grupuri aflate
în competiție, în vederea găsirii unei baze co mune de dialog, luându -se în seamă aspectele culturale
sensibile.”175

173Ibidem, introducere, paragraful 6 – ediție electronică nepaginată, [„The true protagonists of cultural diplomacy are
never abstract `nations` or generalized `peoples`, Governmental agents and envoys are. In other words, cultural
diplomacy is a government al practice that operates in the name of a clearly defined ethos of national or local
representation, in a space where nationalism and internationalism merge. (…) The semantic field of the term cultural
diplomacy has broadened considerably over the years. It now applies to pretty much any practice that is related to
purposeful cultural cooperation between nations or groups of nations”].
174 M. Aguilar Cultural Diplomacy and Foreign Policy: German -American Relations, 1955 –1968, Peter Lang, New
York, 1996, p. 1 0-11.
175V. Pușcaș, „The Role of Cultural Diplomacy in Today’s World”, site -ul web al ICD, disponibil la:
http://www.culturaldiplomacy.org/academy/index.php?cd -statement -the-role-of-cultural -diplomacy -in-todays -world
[„Cultural diplomacy can be defined as a track II, non -conventional diplomatic practice, aimed at identifying cultural
patterns of behavior as well as the commonalities of two or more competing groups in order to find a common ground
of dialogue, while preserving culturally sensitive aspects.” ], (consultat aprilie 2018).

69

Termenul diplomație „track II”, utilizat pentru prima oară în 1981 de către William
Davidson și Joseph Montville într -un articol176 publicat în revista Foreign Policy, desemnează
„contactel e și activitățile non -guvernamentale, informale și neoficiale dinte cetățenii de rând sau
grupuri de indivizi, numiți și actori non -statali ”. Această practică diplomatică este definită în
contrast cu termenul track I diplomacy , adică relațiile diplomatice oficiale, ce au loc prin
intermediul canalelor guvernamentale. Cele două practici diplomatice nu intră în contradicție una
cu cealaltă, fiind percepute drept complementare .177 O mărturie lexicală în acest sens ar fi inclusiv
existența termenului diplomație 1 .5,178 folosit uneori pentru desemnarea situațiilor în care ambele
forme de diplomație sunt utilizate simultan, actorii oficiali și neoficiali muncind cot -la-cot în
vederea aplanării unui conflict.
Davidson și Montville descriu diplomația track II drept „o formă neoficială și nestructurată
de diplomație, mereu deschisă la minte, adesea altruistă și de un optimis m strategic, care pleacă
de la asumpția că orice conflict, real sau potențial poate fi soluționat sau aplanat făcându -se apel
la capacitatea umană de a da dovadă de bună -voință și exigențe rezonabile. Schimburile științifice
și culturale sunt un exemplu de diplomație track II. ”179
Avantajele diplomației track II sunt rezumate astfel de Jeffrey Mapendere :180 actorii track
II nu sunt inhibați de puterea poli tică sau constituțională, prin urmare își pot exprima propriile
puncte de vedere pe seama chestiunilor care le afectează comunitatea și familiile. În al doilea rând,
neavând un rol politic, protagoniștii acestei practici diplomatice nu se tem că își pot pi erde
alegătorii. În al treilea rând, practicile track II oferă o voce categoriilor dezavantajate ale societății,
care au astfel ocazia de a -și exprima propriile puncte de vedere cu privire la instalarea și menținerea
păcii în comunitățile lor.

176W. Davidson și J. Montville, „Foreign Policy according to Freud”, Foreign Policy, no. 45, iarna 1981 -1982, p. 1.
177v. D.D. Kaye, Talking to the enemy: Track two diploma cy in the Middle East and South Asia , Rand Corporation,
Santa Monica CA, 2007.
178v. O. Wolleh, Track 1.5 Approaches to Conflict Management: Assessing Good Practice and Areas for Improvement ,
Berghof Foundation for Peace Support, 2007, disponibil la: https://peacemaker.un.org/sites/peacemaker.
un.org/files/Track1.5ApproachestoConflictManagement_BerghofFoundation2007.pdf (consultat martie 2018).
179W. Davidson, J. Montville, op. cit, p. 5, [„ Track two diplomacy is unofficial, non -structured interaction. It is always
open minded, often altruistic , and … st rategically optimistic, based on best case analysis. Its underlying assumption is
that actual or potential conflict can be resolved or eased by appealing to common human capabilities to respond to
good will and reasonableness. Scientific and cultural excha nges are examples of track two diplomacy.” ].
180J. Mapendere, „Track One and a Half Diplomacy and the Complementarity of Tracks”, COPOJ – Culture of Peace
Online Journal , nr. 2, 2000, p. 66 -81, disponibil la: https://peacemaker.un.org/sites/peacemaker.un.org/files/
TrackOneandaHalfDiplomacy_Mapendere.pdf (consultat martie 2018).

70

Diplomația track II , practică folosită mai ales în procedurile de soluționare a conflictelor ,
este înrudită cu diplomația culturală prin funcția sa profilactică : promovând înțelegerea în rândul
populației de rând și construind punți de comunicare între diferite categ orii ale societății.
Revenind la distincția făcută de Arndt, se cuvine să privim și către perioada care a inspirat
poziția asumată de politologul american, care și -a început cariera de diplomat cultural în 1962
atunci când, alături de alți univer sitari și -a părăsit campusul pentru a se alătura trupelor diplomatice
ale USIA și a pune bazele unei diplomații formale ale culturii americane peste hotare .181 De altfel,
perioada Războiului Rece era încă caracterizată de supremația actorilor statali ca inte rlocutori pe
scena globală. Între timp însă, la lumina profundelor mutații provocate de intensificarea
interdependențelor complexe, lucrurile s -au schimbat, iar importanța actorilor non -statali a crescut,
atât pe plan național, cât și pe plan internațional . Considerăm că legitimitatea multiplicării
protagoniștilor diplomației culturale decurge din aceeași logică.
Modelul interdependențelor complexe a fost elaborat de către R. Keohane și J. Nye la
sfârșitul anilor 1970, zguduind din temelii sistemul asumpții lor tradiționale ale realismului
structural care explica comportamentul statelor strict prin intermediul capacităților lor militare și
economice. Interdependențele complexe scoteau la iveală existența sau, mai bine zis, apariția unor
noi actori, ce începea u deja să conteste exclusivitatea actorilor interstatali pe scena relațiilor
internaționale. Astfel, teoria interdependențelor complexe182 descrie multiplicarea canalelor de
interacțiune dintre state în felul următor : canalele interstatale , considerate „cana lele normale” de
către realiști, rămân de actualitate, însă acestora li se adaugă canale trans -guvernamentale , care
implică destinderea asumpției realiste că statele se comportă în mod unitar și coerent precum și
canalele transnaționale , care implică o des tindere a asumpți ei că statele sunt singurii actori ai
scenei internaționale. Astfel, conform acelorași autori, actorii trans -guvernamentali sunt fie oficiali
ai guvernului angajați în relații informale, coaliții transfrontaliere, birocrați aflați în legăt ură unii
cu ceilalți ș.a. , în timp ce a ctorii transnaționali sunt, în principal, corporațiile și băncile
multinaționale și organizațiile internaționale.

181R. Arndt, op. cit. , p. IX.
182R. Keohane, J. Nye, op. cit , 1977, p. 26.

71

Teoria interdependențelor complexe reflecta, încă de la sfârșitul anilor 1970, poziția din ce
în ce mai dominantă a comerțului și bunăstării generale în raport cu aspectul securității și măreției
militare și a devenit, între timp, o asumpție fundamentală a p erspectivei neoliberale, fiind adesea
utilizată pentru explicarea comportamentului actorilor internaț ionali.
Interdependențele complexe, dezvoltate pe fondul fenomenului de globalizare înseamnă,
în opinia profesorul ui Pușcaș, „că nu mai putem funcționa în izolare și că trebuie să interacționăm
în permanență cu restul lumii pentru a ne satisface nevoile, p entru a ne proteja securitatea ș.a.
Natura globală a numeroase problematici, cum ar fi mediul înconjurător, guvernanța internetului,
sărăcia și terorismul internațional necesită cooperare între națiuni. Ca atare, comunicare a
interculturală nu mai este o si mplă opțiune, ci o necesitate. ”183
Diplomația culturală intră și ea, în opinia noastră, în continuarea acestui raționament,
răspunzând celor trei principii ale interdependențelor complexe postulate de Keohane și Nye ,184
precum și necesității de a asigura o c omunicare interculturală egală și eficientă între toate părțile
implicate în relațiile inter – și transnaționale, postulată de profesorul Pușcaș .185 Așadar, aceasta :
– Implică, în primul rând, utilizarea unor canale multiple de interacțiune între societăți
pe plan interstatal, trans -guvernamental și transnațional,
– presupune inexistența unei ierarhii la nivelul problematicilor abordate, ce sunt de regulă
interconectate (depinzând de interlocutori, de contextul global, de obiectivele vizate pe
termen lung -mediu -scurt etc.)
– are obiectivul declarat de a combate utilizarea forței și a puterii coercitive în relațiile
internaționale.
Vom porni așadar la drum în cele ce urmează, de la premisele expuse mai sus. La lumina
preceptelor diplomației track II și a teoriei int erdependențelor complexe, vom considera
îndreptățită pe de o parte denumirea de diplomație pentru a desemna practicile neoficiale de

183V. Pușcaș, Managing global interdepend encies, Eikon, Cluj -Napoca, 2010, p. 120, [„The process of economic
globalization means that we cannot function in isolation, but must interact with the rest of the world in order to satisfy
our needs, achieve our goals, and maintain our security etc. The global nature of many diverse modern problems and
issues such as the environment, governance of the Internet, poverty and international terrorism calls for cooperation
between nations. Intercultural communication is no longer an option, but a necessity.”].
184R. Keohane, J. Nye, op. cit., 1977, p. 122 -132.
185V. Pușcaș, op. cit., 2010, p. 120.

72

reprezentare culturală ale unor actori non -statali acceptând , în mod implicit, diluarea rolului
actorilor oficiali în pract icile diplomatico -culturale pe de o parte și multiplicarea protagoniștilor
acestei categorii de practici diplomatice pe de alta .

3.2. Propunere de model pentru analizarea diplomației culturale
Una dintre principalele probleme de care ne -am izbit de -a lun gul acestei cercetări este
caracterul profund caleidoscopic al diplomației culturale care se lasă privită, se lasă admirată în
multitudinea fațetelor care o alcătuiesc dar consimte mult mai anevoie să fie descompusă și
descifrată pe deplin. Acest lucru rei ese, de altfel , și din numeroase cercetări186 care precizează, din
capul locului, cât de greu de descâlcit sunt, de fapt, ițele diplomației culturale, așa cum o indică și
sugestivul titlu al unuia dintre articolele dedicate subiectului de ambasadoarea Cynthi a Schneider:
Diplomația culturală, greu de definit, dar ai recunoaște -o dacă ai vedea -o.187
Așa cum transpare deja din primul capitol, precum și din discuția anterioară, diplomația
culturală nu este înțeleasă în mod unic și inechivoc de către lumea academic ă. Simon M ark
punctează foarte bine că nu există un consens în ceea ce privește definiția, apartenența la spectrul
diplomatic, obiectivele, protagoniștii, activitățile, calendarul și nici măcar în ceea ce privește ideea
de „reciprocitate” corelată adesea d iplomației culturale.188
Mette Lendin g189consideră că nebuloasa care planează asupra concep tului de diplomație
culturală are de a face cu faptul că noțiunea în sine denumește realități distincte, Wyszomirski190
precizând la rândul său că, de pildă, ceea ce fra ncezii numesc „diplomație culturală” se cheamă

186v. C. P . Schneider, „Cultural Diplomacy, hard to define but you’d know it if you saw it ”, The Brown Journal of
World Affairs, nr. 13, (1) 2006, p. 191 -203,
Mark S, A Gre ater Role for Cultural Diplomacy, Discussion Papers in diplomacy – Ragnhild Drange , Haga, 2009.
J. Gienow -Hecht, M. Donfried, op. cit., 2010,
I Ang, Y. Raj Isar, P. Mar, op. cit., 2016.
187C.P. Schneider, op. cit .
188S. Mark, op. cit ¸ p. 5.
189M. Lending, „Chan ge and Renewal”, Norwegian Foreign Cultural Policy 2001 -2005 , Ministerul Norvegian de
Externe, Oslo, 2000, disponibil la: https://www.regjeringen.no/en/dokumenter/Change -and-Renewal/id420086/
(accesat aprilie 2018).
190M. Wyszomirski, International Cultural Relations: A Multi -Country Comparison , Centre for Arts and Culture,
Washington, D.C., 2003, p. 4 -8.

73

„relații culturale internaționale” în Australia, Canada, Singapore și Regatul Unit și „politică
culturală internațională ” în Austria, Olanda și Suedia.
Firește, faptul că nu există asentiment nici măcar în c eea ce privește termenii de „cultură”
și „diplomație”, așa cum am discutat mai sus, nu contribuie la limpezirea situației. Dacă în mod
tradițional termenul de cultură se refer ă în principal la cultura „înaltă”, cum ar fi literatura, artele,
teatrul, baletu l, adică manifestările culturii care, pe vremuri, erau rezervate elitelor, sfera
conceptuală a culturii s -a extins în prezent și către cultura populară, cum ar fi spectacolele de
veritate, muzica ușoară ș.a. Acestor două ramuri principale ale culturii li se adaugă și ceea ce unii,
cum ar f i Lenczowski ,191 numesc „emanații naturale ” ale culturii în sensul său cel mai larg, adică
tot ceea ce ține de arta, educația, ideile, istoria, știința, medicina, tehnologia, religia, obiceiurile,
comerțul, actele filantro pice, sporturile, limbajul, vocațiile profesionale, hobby -urile ș.a., precum
și diferitele canale media prin care sunt comunicate aceste a. Conform acestei definiții, domeniul
de referință al diplomației culturale ar cuprinde toate celelalte forme ale diplo mației „sectorizate”:
de la diplomația medicală, la cea comercială.
Nici motivele din spatele diplomației nu sunt clare, aceasta din urmă este adesea percepută
ca practică menită să concretizeze obiective normative, idealiste, de regulă plasate sub cupola
înțelegerii reciproce deși, așa cum punctează Mark, acțiunile ministerelor culturii se focalizeaz ă
mai degrabă asupra contribuției aduse intereselor naționale, decât asupra promovării înțelegerii
internaționale.192
Una dintre constatările la care am ajuns este însă aceea că obiectivele nu sunt clare pentru
simplul motiv c ă nu sunt aceleași pentru toți protagoniștii, tinzând să se asemene la nivelul
anumitor categorii mai mult decât la al altora, atât din perspectiva dezideratelor concrete , cât și în
ceea ce privește resursele alocate , metodele utilizate și „calendarul” avut în vizor .

191J. Lenczowski, „Cultural diplomacy, political influence and integrate d strategy” în J.M. Waller (ed.), Strategic
influence: public diplomacy, counterpropaganda, and political welfare, Institute of World Politics Press, Washington
DC, 2009, p. 77 .
192S. Mark, op. cit. , p. 5.

74

De asemenea, tributară glocalizării ,193 diplomația cultura reflectă tendințele aduse cu sine
de „comprimarea planetei și intensificarea conștiinței lumii ca întreg .”194 Cu alte cuvinte, ca formă
de dialog intercultural, diplomația culturală nu este o simplă proiecție a sinelui ci și o reflectare a
celuilalt. Aceasta este, de altfel, și cheia unei acțiuni culturale internaționale de succes: adaptarea
principiilor și strategiil or generale la realitățile locale. Desigur, acest lucru adaugă un strat de
complexitate unui concept deja foarte amplu, de unde și nevoia unei sistematizări.
Prin urmare, am conceput un model de analiză care, deși n u are ambiția de a fi ireproșabil
sau în măsură să acopere absolut toate posibilele manifestări ale unui subiect de cercetare în care
definițiile rămân, așa cum am arătat, foarte fluide , permite totuși o anumită structurare a
principalelor comportamente de diplomație culturală.
Așadar, modelul de mai jos se dorește o simplă tentativă de a aduce puțină ordine în
cercetarea unui domeniu profund heteroclit, plecând de la comportamentul și obiectivele
protagoniștilor și de la natura propriu -zisă a acestora din urmă .
Conform celor precizate la punc tul 3.1, analiza noastră pleacă de la premisa că nu doar
statele, ci și restul protagoniștilor interdependențelor -complexe pot fi actori cu „normă întreagă”
ai diplomației culturale. Am reținut, ca atare, următoarele categorii de actori:
– statele , prin min isterele de externe, ministerele culturii, precum și ansamblul
organismelor specializate coordonate printr -o politică centrală,
– actorii transnaționali (cu precădere companiile multinaționale și organismele non –
guvernamentale active în domeniul culturii),
– actorii trans -guvernamentali (cu precădere instituțiile internaționale),
– actorii subnaționali (regiuni și orașe) și supranaționali (Uniunea Europeană), o
categorie aparte de protagoniști, legată de cea a actorilor statali, dar cu un
comportament specific.

193Termen ce fuzionează conceptele de „globalizare” și „localizare”, consacrat de sociologul R. Robertson și definit
drept simultaneitatea sau co -prezența unor tendințe deopotrivă universalizante și particularizante .
194R. Robertson, Globalisation – social theory and global culture , Sage Publications, Londra, N ewbury Park, New
Delhi, 1992, p. 8, [„the compression of the world and the intensification of consciousness of the world as a whole” ].

75

Obiectivele vizate de oricare dintre protagoniștii de mai sus pot fi multiple și pot varia în
timp. Am identificat următoare le două mari categorii de obiective ,195 în funcție de natura lor: pe
de o parte obiectivele pragmatice , care sunt mânate de interese p olitice și economice și pe de alta
cele ideatice , care fac apel la cultură pentru promovarea unor aspirații social -umaniste.
Obiective le pragmatice pot fi:
– obiective politice: promovarea ambițiilor de politică externă (obiective specifice statelor,
actoril or supranaționali și chiar și anumitor actori substatali),
– obiective economice: promovarea intereselor economice generale ale unui stat sau ale unui
actor sub-/supranațional; implantarea pe piețe noi și câștigarea bunăvoinței și încrederii
noului public;
Obiective le ideatice cuprind:
– obiective legate de brokerajul civilizațional: promovarea păcii între națiuni prin dialog și
cunoaștere reciprocă,
– obiective legate de protejarea diversității și identității culturale prin promovarea bunelor
practici și prin re cunoașterea și conservarea valorilor patrimoniale și artistice;
– coeziunea internă: un obiectiv deopotrivă pragmatic ( politic ) și ideatic asociat actorilor de
tip „federal”, caracterizați de o profundă diversitate culturală internă și de tendințe
centrifuge .
Prin urmare, iată cele cinci modele reieșite, cărora am încercat să le atribuim și un nume
sugestiv: Modelul Emisarului, Modelul Impresarului, Modelul Platformei, Modelul Educatorului
și Modelul Sinapsei . Mai jos , vom explica și raționamentul ce sta la baza acestor cinci tipare și a
denumirilor propuse.
1) Modelul Emisarului: se referă la metoda „clasică” a diplomației culturale inter -statale,
„emisarul” fiind un reprezentant tradițional al statului, căruia i se încredințează o anumită misiune .
În cadr ul acestui model, inițiativele de diplomație culturală sunt promovate prin tr-o entitate statală,

195S. Mark ( op. cit. , p. 9) face o distincție similară, dar aplicabilă relațiilor interstatale, identificând pe de o parte
obiective „idealiste” (dezvoltarea înțelegerii reciproce, combaterea etnocentrismului și a stereotipurilor), legat de care
se arată sceptic, iar pe de alta obiective „funcționaliste” (interese comerciale, politice, diplomatice, economice,
dezvoltarea relaț iilor bilaterale ș.a.).

76

substatală sau supranațională și de instituțiile culturale și de politică externă specializate ale
acestora, cu scopul de a -și asigura reprezentarea pe anumite scene externe, prin prisma unor
caracteristici considerate a fi atrăgătoare și susceptibile să producă admirație, raliere și, în cele din
urmă influență asupra publicului -vizat. Așa cum spune Mark ,196 ideea de reciprocitate a
schimburilor culturale este ade sea promovată ca factor de succes al diplomației culturale inter –
statale, dar măsura în care avem de a face cu un monolog sau cu un dialog cultural în cazul acestei
metode rămâne, nu de puține ori, discutabilă.
Modelul Emisarului are, în primul rând, o fu ncție de prezentare și reprezentare, cu o
agendă mai mult sau mai puțin transparentă, dar care este, de regulă, legată de atingerea
obiectivelor de politică externă ,197 vizând obținerea unui cât mai vast sprijin în ceea ce privește
anumite obiective economic e și politice .198
Calendar: cele mai mult inițiative de diplomație culturală de acest gen reprezintă investiții
pe termen mediu și îndelungat.
2) Modelul Impresarului: am denumit astfel ceea ce considerăm a fi cel mai pragmatic
model de diplomație cultura lă, asociat de regulă diplomației culturale corporative , practicată de
companiile multinaționale în dorința lor de a -și legitima prezența în noi contexte culturale, pentru
a câștiga simpatia și încrederea noului public, aplicând metode tipice de guvernanță socială, dar
cu un specific cultural.
La fel ca emisarul , impresarul are o funcție de reprezentare a intereselor mandatarului său,
însă așa cum reiese și din denumirea de impresar avem de a face cu o nuanță business , axată pe
atingerea unor interese com erciale. Se înțelege, darurile și atențiile „impresarului” nu sunt
dezinteresate, făcând parte dintr -o tactică mai amplă.
În activitatea sa de reprezentare, impresarul se va folosi de instrumentele specifice
responsabilității sociale corporative, va organ iza sau va sponsoriza evenimente culturale sau
diverse acțiuni filantropice cu specific cultural, pe care va avea grijă să le asocieze în mod vizibil

196 S. Mark, op. cit. , p. 5.
197 J. Gienow -Hecht, M. Donfried, p. 13.
198 M. N. Maak, op. cit, p. 51.

77

cu numele său de marcă (de ex. investiții în restaurarea patrimoniului local, organizarea unor
concerte ca ritabile, etc. ).
Calendarul modelului : acțiunile de diplomație socială corporativă sunt menite să dea
rezultate într -un răstimp cât mai scurt, dar se înscriu în comportamentele RSC ce vizează
„durabilitatea” relațiilor.
3) Modelul Platformei: am acordat această denumire demersurilor de diplomație -culturală
ale unor actori de regulă independenți, transnaționali al căror obiectiv este unul ideatic (și idealist):
acela de a promova dialogul internațional, înțelegerea reciprocă și pacea durabilă între actorii
relațiilor internaționale și popoarele lor, prin crearea unei platforme, fizice și/sau virtuale, de
întâlnire între culturi și schimburi periodice de idei și bune -practici. Modelul platformei este unul
ipsativ , fiind vorba despre acțiuni de diplomație cul turală menită să promoveze tocmai diplomația
culturală.
Platformele sunt, de regulă, organizații non -guvernamentale, de cele mai multe ori cu scop
non-lucrativ. Câteva exemple ar fi: Institutul de Diplomație culturală din Berlin , ONG -ul italian
EMMA for Peace, (cunoscută și sub numele de Academia Euro -Mediteraneeană de Muzică ),
Organizația internațională a diversității culturale din Viena, ș.a.
„Platformele ” ar putea părea a fi cele mai pure și mai imparțiale dintre modelele de
diplomație culturală însă, în măsura în care unele dintre ele beneficiază de finanțări din direcții
asociate unor centre de interese , imparțialitatea lor este uneori pusă sub semnul întrebării.
Calendarul modelului : demersuri cu rezultate pe termen mediu și lung.

4) Modelul Educatorului: această denumire face referire la demersurile de diplomație
culturală ale unor actori ce se bucură de anumite atribuții normative în domeniul cultural.
Educatorul, figură cu autoritate, are rolul de a transmite cunoaștere, de a centraliza și de a
disemina bune practici, de a stârni discuții și de a monitoriza evoluția în timp a „ pupililor ” săi, cu
posibilitatea de a lansa apeluri de readucere la ordine în cazul în care sunt sesizate abateri. Modelul

78

Educatorului este unul deopotrivă reflexiv (fiindcă presupune dezbateri) și normativ (fiindcă
dezbaterile duc la adoptarea unor convenții și recomandări).
Marii educatori ai diplomației culturale sunt organizațiile trans -guvernamentale de dialog
și cooperare culturală multinațională, UNESCO fiind vioar a întâi la acest capitol în calitatea sa de
instituție internațională care, prin instrumente specifice (convenții și declarații) , încearcă să
stabilească anumite direcții și norme de conduită în domeniu. Cu toate acestea, universitățile,
institutele de dip lomație culturală și orice alte figuri cu prestanță și autoritate în domeniu pot și ele
întruchipa acest model.
Calendarul vizat : demersurile „educatorului” dau rezultate pe termen -lung.
5) Modelul Sinapsei: am acordat această denumire acelei categorii de demersuri
diplomatico -culturale menite să creeze „coeziune” în rândul componentelor eterogene ale unui
întreg.
Ca termen medical, sinapsa reprezintă acel punct de contact dintre doi neuroni, la nivelul
căruia se face transmiterea influxului nervos de la o celulă nervoasă la alta .199 În rândul materiei
cenușii, sinapsele sunt așadar punctele de legătură, indispensabile pentru transmiterea semnalului
cerebral și crearea rețelei neuronale. Pentru ca informația să circule și creierul să poată funcționa
sinapsele sunt, prin urmare, indispensabile. Translatând metafora asupra relațiilor internaționale,
am putea spune că și orașele și regiunile unui stat sau înseși statele care alcătuiesc împreună o
unitate suprastatală sunt „neuroni” ai unui același „creier”: pentru ca entitatea „globală” să
funcționeze așa cum se cuvine este imperativ ca informația să se transmită în mod fluid între
unitățile sale componente, care trebuie să se comporte ca o adevărată rețea neuronală.
Diplomația culturală de tip sinaptic se referă la fluidizarea relației dintre entitatea globală
cu unitățile care o compun, prin gestionarea și armonizarea diferențelor dintre acestea.
Identificarea justului echilibru între nevoia de „sudare” și cea de menținere a unui anumit grad de
independenț ă (centralizare vs. descentralizare) este esențială în acest model.

199Dicționarul Explicativ al Limbii Române online, https://dexonline.ro/definitie/sinaps%C4%83.

79

Diplomația culturală (intra -)europeană, ca metodă de formare a unei identități „europene”
este un bun exemplu în acest sens, asupra căruia vom reveni.
Calendar: rezultatele vizate se po t materializa doar pe termen lung.

Aceasta este, așada r, metoda de sistematizare pe care am conceput -o în încercarea de a găsi
o oarecare coerență la nivelul demersurilor de cercetare și analizare a diplomației culturale. Fără a
avea pretenții de exhaust ivitate, modelul descris mai sus ne -a permis să avem o perspectivă ceva
mai clară asupra culiselor, încă destul de slab iluminate, ale diplomației culturale.
În cele ce urmează vom încerca, prin intermediul unui parcurs global al protagoniștilor
diplomați ei culturale, să discutăm și să analizăm fiecare dintre aceste modele, prin intermediul
unor studii de caz specifice atât categoriei de protagonist cât și tipului de model descris. Așa cum
precizam anterior, în anumite circumstanțe, unul și același protago nist se poate servi, în mod
concomitent, de mai multe modele de diplomație culturală. De pildă, Uniunea Europeană, căreia
i-am consacrat o atenția particulară în ultima parte a acestei lucrări, se servește atât de modelul
emisarului în reprezentările sale diplomatico -culturale în fața unor actori de pe scena internațională,
cât și de modelul sinapsei , în încercările sale de a forja sentimentul european în rândul celor peste
500 de milioane de cetățeni ai săi.

80

4. Diplomația culturală statală
Într-un scurt es eu dedicat diplomației culturale , Sophie Claudel200 face o observație interesantă:
relați ile dintre două țări sunt asemănătoare cu cele dintre doi oameni, scopul este să îi permiți
celuilalt să te cunoască mai bine. Deși poate fi percepută ca o slăbiciune în alte domenii, emoția
este o componentă -cheie a diplomației culturale , iar a ceastă „personalizare” a relațiilor dintre state
și instrumentalizare a emoției n -a fost nicicând mai vizibilă decât în perioada Războiului Rece.
Războiul Rece nu a fost un confli ct politico -militar tradițional ci , așa cum spune David Caute,
o competiție ideologică și culturală la nivel global, fără precedent istoric. Caute afirmă că, dincolo
de orice neajuns pe palierul competitivității economice sau militare, lovitura de grație p entru
Uniunea Sovietică a fost de fapt una de tip moral, intelectual și cultural.201 În ciuda publicațiilor,
baletelor, progreselor tehnologice, campionilor de șah, atleților olimpici ș.a., sovieticii pierdeau
adevăratul kulturkampf fiindcă „se temeau de lib ertate și acest lucru se vedea .”202Conform
aceluiași cercetător britanic, Războiul Rece a fost perioada unor adevărate „Jocuri Olimpice”
culturale, iar ceea ce distingea utilizarea culturii ca armă în această perioadă față de războaiele
religioase și cultura le ale secolelor trecute era prezența publicului general în teatrul conflictului,
fapt datorat și apariției mass -media. Astfel, eficiența diplomației culturale ca instrument al politicii
externe a statelor își datorează în bună parte notorietatea acestei p erioade istorice.
De altfel, așa cum preci zam în primul capitol al acestei lucrări, în ciuda faptului că diplomația
culturală nu era o practică nouă, termenul în sine a început să fie utilizat abia în anii 1950, fiind
popularizat prin eforturile susținute de proiecție culturală internațională ale Departamentului
american de Stat de -a lungul deceniilor care aveau să urmeze. Este startul perioadei în care, în
mare parte pe fondul antagonismului SUA – URSS, diplomația culturală urma să se bucure de o
atenție considerabilă.

200S. Claudel, „Cultural Diplomacy is about sharing, not imperialism”, The Brunswick Review – Cultural Diplomacy ,
nr. 4, 2011, p. 53 -54.
201D. Caute, The Dancer Defects: The Struggle for Cultural Supremacy During the Cold War , Oxford University
Press, Oxdord 2003, p. 1.
202Ibidem , p. 2.

81

În cazul americanilor, instrumentalizarea culturii cu scopul dobândirii de influență pe scena
internațională a erei Războiului Rece a fost făcută în bună parte cu ajutorul Agenției Americane
de Informații (USIA ), creată de președintele Eisen hower în 1953 cu scopul de a „înțelege, informa
și influența publicul altor țări în vederea promovării intereselor naționale și pentru extinderea
dialogului dintre americani și instituțiile americane și omologii din străinătate .203 În 1954, tot
Eisenhower cr ea și Fondul de Urgență pentru Afaceri Internaționale destinat, în parte, sprijinirii
eforturilor de reprezentare culturală peste hotare ca răspuns la ceea ce Departamentul de Stat
numise „o enormă ofensivă propagandistică” din partea Uniunii Sovietice. Ma i apoi, prin Legea
privind participarea echitabilă la schimburile și comerțul cultural internațional, adoptată în 1956,
diplomația culturală devenea „membru titular” al politicii externe americane. Iscălind noua lege,
Eisenhower își exprima speranța că, pu țin câte puțin, „neîncrederii emanate din minciună îi va lua
locul înțelegerea internațională bazată pe adevăr .”204
În perioada care a urmat (1954 -1959), aproximativ 140 de artiști americani ai spectacolului
și atleți au plecat în turnee, străbătând peste 9 0 de țări: interpreți de jazz și trupe de dans au
reprezentat o cultură americană vibrantă și originală , constituind o adevărată sursă de inspirație
pentru artiștii și publicul țărilor din lumea întreagă.
Perioada Războiului Rece avea să devină apoge ul diplomației culturale americane care, din
anii 1990 încolo a început să se dezagrege, odată cu instituțiile sale. Divizia USIA de schimburi
culturale Arts America a fost desființată în 1996, USIA dispărând și ea trei ani mai târziu, funcțiile
sale fiind disipate la nivelul unei multitudini de agenții.
Se instalează o perioadă de delăsătoare acalmie asociată triumfalismulu i,205 America
considerând competiția ideologică definitiv repurtată. Începuse „sfârșitul istoriei”, 206 nu mai era
„nevoie” să fie câștigat e inimi și minți de peste hotare. Acalmia a luat sfârșit odată cu atacurile din

203„USIA – An over view” , Arhivele USIA, disponibile la: http://dosfan.lib.uic.edu/usia/usiahome/oldoview
.htm#overview , [to understand, inform and influence foreign publics in promotion of the national interest, and to
broaden the dialogue between Americans and U.S. institutions, and their counterparts abroad"], accesat martie 2018.
204Site-ul web al Bibliotecii Congresului American: https://www.loc.gov/exhibits/hope -for-america/cultural –
diplomacy.html , (accesat martie 2018).
205E. Schrecker, Cold War Triumphalism: the misuse of history after the fall of communism , The New Press, New
York, 2006.
206v. F. Fukuyama , The end of history and the last man , Free Press – Macmillan, New York, 1989.

82

11 septembrie 2001, când SUA redescoperă nevoia de a avea o diplomație culturală viguroasă,
fapt ce transpare din raportul Comitetul Consultativ privind Diplomația Culturală di n septembrie
2015207 care recomandă, inter alia : creșterea finanțării și personalului alocate diplomației culturale
și publice, o mai bună formare a personalului diplomatico -cultural, crearea unui organism cultural
independent, de tipul British Council , în v ederea promovării interesului național, sprijinirea
misiunilor diplomatice în eforturile lor de a prezenta publicului străin spuma artiștilor, scriitorilor
și a altor personalități culturale naționale, dezvoltarea unor parteneriate public -private, crearea de
fonduri pentru proiectele de traducere din și în limba engleză a celor mai de seamă publicații
literare, intelectuale, filosofice, politice și spirituale americane și respectiv ale altor țări,
simplificarea procedurii de acordare a vizelor pentru studen ții internaționali și o extindere generală
a programelor de schimburi, în special în ceea ce îi privește pe artiștii din lumea arabă.
Cu alte cuvinte, diplomația culturală americană se dezmeticește și își dă seama că nu se
mai află în toiul unei competiți i binare, disputată între două superputeri mondiale, ci în mijlocul
unei scene globale, multi -polare, în care tot mai mulți sunt cei care concurează pentru a obține
atenția celorlalți și pentru a -și câștiga legitimitatea.208
Americanii erau nevoiți de acum să înceapă „să asculte” dialogul cultural care avea loc
peste tot în jurul lor. Raportul Comitetului Consultativ pentru Diplomația Culturală arăta că acest
lucru se întâmpla deja: recomandările evocate în raport emanau din observarea altor state și a
mode lelor de diplomație culturală specifice acestora .
În perioada ce a urmat Războiului Rece, dezrobită de sub omniprezenta umbră a
propagandei, diplomația culturală se joacă după reguli noi, devenind sinonimă cu angajamentul
creativ între țări și societățil e lor, mai ales din perspectiva felului în care guvernele puteau folosi
cultura pentru a clădi punți noi. Începea o perioadă „a marilor oportunități, dar și a unei mari
confuzii”, pentru a relua formularea lui Szántó .209

207Cultural Diplomacy, the Linchpin of Public Diplomacy , The Advisory Committee on Cultural Diplomacy USDS,
septembrie 2005, disponibil la: https://www.state.gov/documents/organization/54374.pdf (accesat martie 2018).
208A. Szántó , „Cultural Diplomacy”, The Brunswick Review – Cultural Diplomacy , nr. 4, 2011, p. 51.
209Ibidem .

83

O sursă de inspirație pentru numero și noi actori pe scena relațiilor culturale internaționale
și chiar și pentru cei mai „vechi” a fost sistemul francez, care și -a asigurat o bogată rețea de institute
culturale, însărcinate cu răspândirea limbii și culturii franceze în toate colțurile lumii . Francezii nu
au fost singuri în această „colonizare” culturală, britanicii și nemții , de pildă , au urmat un model
similar , atât British Council, cât și institutele Goethe bucurându -se, la rândul lor, de o puternică
amprentă globală.
Alte țări, precum Ola nda, pe fondul dimensiunii mai mici, nu adoptă modelul rețelei de
institute și centre culturale globale, preferând să încurajeze mai degrabă țeserea de relații între
experții și instituțiile sale și omologii lor de peste hotare210.
Însă nu doar în Europa și în America se regăsește diplomația culturală a zilelor noastre.
Acțiunile de diplomație culturală încep să abunde în noua lume multipolară, îndeosebi în rândul
statelor aflate în plină dezvoltare din Orientul Mijlociu, America Centrală și de Sud, precum ș i în
Asia, dispuse să facă investiții substanțiale în cultură. Puterile emergente asiatice par să fi înțeles
foarte bine importanța culturii, servindu -se în mod conștient de aceasta drept cale de a se
autoproiecta nu doar în aintea altor guverne, ci și în fața opiniei publice globale și a potențialilor
parteneri și aliați, apărându -și astfel propriile modele politice și economice, diferite față de cele
occidentale și gata să concureze cu acestea .211
Astfel, China își construiește muzee într -un ritm amețitor ,212 peste o sută în fiecare an,
deschizându -și Institute Confucius în toate colțurile lumii: în 2014, China își deschisese institute
în peste 500 de campusuri universitare în 145 de țări.213
Și India a înțeles că, într -o epocă în care puterea este un proiect s trategic continuu și nu o
„achiziție” absolută, cultura capătă o importanță tot mai mare în ceea ce privește menținerea și
extinderea poziției sale pe scena globală.214

210Ibidem, p. 52.
211K. Bound, R. Briggs, J. Holden, S. Jones, Cultural Diplomacy , Demos, Londra, 2007, p. 17.
212S. Claudel, op. cit ., 2011, p. 54.
213J. Peng, E. Feng, „Confucius Institute, cultural asset or campus threat?”, Financial Times , 26 octombrie 2015,
disponibil la: https://ig.ft.com/confucius -institutes/ (accesat martie 2018).
214 K. Bound et al, op. cit. , p. 57.

84

„Antenele” muzeelor Guggenheim și Luvru de la Abu Dhabi, care au reprezentat investiții
colosale din partea țării -gazdă, sunt dovada unor abile strategii de diversificare economică și
dezvoltare urbană, constituind și o metodă de revendicare a legitimității apartenenței la scena
internațională din partea unui actor căruia aurul negru nu -i mai ajunge, aspirând, de pe acum și la
un „aur cenușiu”.
În ciuda numeroaselor transformări din ultimele decenii, în bună parte rezultate din
procesul de globalizare și din apariția noilor tehnologii din domeniul informației și comunicării,
locul statelor î n organizarea și desfășurarea inițiativelor de diplomație culturală a rămas important.
Astăzi, diplomația culturală a unei țări este o adevărată radiografie a mentalității, ambițiilor
și felului său de a se raporta la ceilalți .215
În următoarea parte a ac estui capitol, în virtutea unei mai bune focalizări asupra a ceea ce
înseamnă diplomația culturală în cazul unui actor statal, ne vom apleca asupra parcursului istoric
din domeniul politicii culturale internaționale al uneia dintre celei mai strălucite ele ve la acest
capitol: Franța.
Experiența franceză în domeniul diplomației culturale are rădăcini în secolul XIX iar
împletirea sa cu relațiile externe, dar și interne ale țării este exemplară: „avem diplomația culturală
în sânge”, cum spune Sophie Claude l.216 Franța a fost și prima țară care a înființat un Minister al
Culturii , în 1958 , care s -a ocupat de „capilarizarea” culturală a întregii țări prin constituirea unei
rețele teatrale, coreografice și artistice cu acoperire națională, spre deosebire de alte state în care
viața culturală este concentrată la nivelul capitalei. O capilarizare similară a fost organizată și pe
plan extern prin institutele, centrele culturale și școlile pe care Franța și le -a instalat în țările
partenere din lumea întreagă de -a lun gul ultimului secol.
Din acest motiv, dar și pentru că Franța domină actualul top Soft Power 30 2017,
considerăm că următoarea incursiune „statală” este bine -meritată. Franța ne permite, de asemenea,
o bună exemplificare a modelului „emisarului” prezentat mai sus.

215S. Claudel, op. cit., 2011, p. 53.
216Ibidem.

85

4.1. Studiu de caz : diplomația culturală a Franței
În capitolul doi, am vorbit despre faptul că influența pe care o are un stat în lume nu se
măsoară doar prin forța economiei sale, prin puterea politică și strategică de care se bucură sau
prin locul pe care îl ocupă la nivelul instituțiil or de guvernanță internaționale, aceasta decurge și
din capacitatea de seducție a ideilor sale și de amploarea cunoașterii acumulate , cu alte cuvinte, de
cultura sa și de articularea dintre acestea și alți facto ri de putere.
Franța este unul dintre puținele state care s -a bucurat dintotdeauna și continuă să
beneficieze de un nivel substanțial de influență la nivel global, ce emană din calitatea sa de membr ă
a Consiliului de Securitate al ONU, din puterea sa econo mică și militară, dar și din impresionata
sa rețea diplomatică. La acestea se adaugă principiile și drepturile universale ale omului pe care
le-a ctitorit și ambiția sa de a fi mai mult decât un simplu campion al propriilor interese pe scena
internațională .217
Franța s -a arătat dintotdeauna la înălțimea provocărilor ridicate de concurența sa de pe
scena culturală mondială . Prin constanta revizuire și adaptare a politicilor sale culturale
internaționale, Franța a demonstrat nu doar că pricepe pe deplin miza a flată în joc, ci și că este
absolut determinată să își promoveze propriile puncte forte, capitalizând pe istoria sa, pe spiritul
novator al poporului francez, pe sistemul universitar , pe numeroșii săi artiști și pe limba franceză
constituindu -și astfel o r ețea de influență culturală, științifică și academică fără egal la nivel
mondial. Rezultatele acestor politici sunt grăitoare: Franța a ocupat mereu poziții fruntașe în
clasamentele internaționale de soft power , raportul Soft Power 30 plasând -o în 2017 pe primul loc
în topul celor mai influente puteri soft ale lumii. Indicele Portland atribuie218 în parte acest succes
popularității tânărului și dinamicului președinte al țării, Emmanuel Macron, care a reușit să
stârnească admirația unei lumi întregi prin înfrâ ngerea candidatei partidului de extremă -dreaptă
Front National, frânând astfel în mod activ progresia populismului în Europa. Acestuia i se atribuie
și meritul de a mânui cu dexteritate mediul digital, asigurându -și o amplă vizibilitate online. Însă
dincol o de sfera politică, indicele observă că principalele puncte forte ale Franței sunt legate tocmai

217L. Fabius în P. Lane, French Scientific and Cultural Diplomacy , Liverpool Univers ity Press, Liverpool, 2013, p.
xi.
218 v. Soft Power 30 , raport de țară: Franța, disponibil la: https://softpower30.com/country/france/ (consultat iunie
2018).

86

de cultura sa, care continuă să atragă cifre record de vizitatori în fiecare an. Astfel, indicele
Portland219 remarcă faptul că în ciuda amenințării extremiste ce planează asupra Europei, valul de
turiști dornici să descopere orașele, muzeele, galeriile și gastronomia franceză nu s -a lăsat
descurajat.
Conform indicelui, Franța este, de asemenea, țara cu cea mai vastă rețea de cooperare a
lumii, fiind membra unu i număr de organizații internaționale mai mare decât al oricărei alte țări,220
prezența Franței pe scena internațională promițând să se intensifice în continuare, la lumina
politicii de cooperare și integrare promovate de actuala administrație.
Postura inte rnațională de invidiat a Franței se explică printr -o lungă tradiție de influențare
culturală și științifică, dincolo de hotarele sale naționale, care s -a coagulat de -a lungul timpului
într-un adevărat model de diplomație culturală, admirat și emulat de mul te alte state.
În cele ce urmează, vom arunca o privire asupra cazului francez, oprindu -ne asupra
momentelor de cotitură din istoria diplomației culturale a acestei țări, precum și asupra strategiei
culturale care va constitui rețeta succesului politicii culturale internaționale a Franței.
4.1.1. Începuturi: Perioada Vechiului Regim
Așa cum menționam mai sus, unul dintre secretele reușitei modelului francez constă în
neostoita năzuință a Franței de a -și proiecta influența culturală dincolo de propriile hotare . Și, așa
cum reiese din volumul de referință al istoriei diplomației culturale franceze, Histoires de
diplomatie culturelle des origines à 1995 , semnat de François Roche și Bernard Pigniau, tradiția
diplomației culturale franceze își are originile în vrem ea Vechiului Regim, o perioadă în care sunt
țesute puternice legături între cărturari și diplomați. De altfel, numeroși diplomați francezi ai
secolelor XVI, XVII și XVIII aveau în comun faptul de a fi scriitori , filosofi sau critici literari.221
Astfel, poe tul și criticul Joachim de Bellay își însoțește la Roma în 1553 puternicul verișor, pe
cardinalul Jean de Bellay, în calitate de secretar și intendent al acestuia pe lângă curtea

219v. J. McClory, Soft Power 30 – 2017 , https://softpower30.com/soft -power -30-2017/ (consultat iunie 2018).
220Idem.
221v. J-F de Raymond, „ L'Esprit de la diplomatie: Du particulier à l'universel”, Manitoba/Les Belles Lettres, Paris,
2015.

87

pontificală.222 La rândul său, scriitorul și filosoful Jean -Jacques Rousseau de vine în 1743 secretar
pe lângă ambasada franceză de la Veneția. Așa cum remarcă Roche și Pigniau ,223 literatura și arta
devin un gaj al calității dialogului cu omologii politici și mai -marii curților străine, alături de care
erau elaborate tratatele internaț ionale. De altfel , cardinalii Richelieu și Mazarin s -au îngrijit mereu
să numească ambasadori umaniști pe lângă curțile europene, aceștia fiind însărcinați cu
promovarea limbii franceze ,224 care își conturează deja poziția de lingua franca a diplomației și
culturii. Astfel , negocierile de achiziție a operelor de artă destinate colecțiilor regale sau princiare
încep să fie purtate tot mai adesea în limba franceză. Se observă o îmbinare organică între relațiile
diplomatice și cele literar -artistice, acestea din urmă devenind schimburi preliminare înaintea
oricărei negocieri .225 Această puternică legătură între acțiunea politică și cea culturală pare a fi,
încă din perioada Vechiului Regim, o trăsătură definitorie a diplomației franceze.
Cu toate acestea, Roche și Pigniau subliniază că în Epoca Luminilor, majoritatea celor ce
ar putea fi considerați drept întâii consilieri culturali pe lângă curțile europene acționau mai
degrabă pe cont propriu decât din pur interes național: Diderot în Rusia, pe lângă curtea Cater inei
a II-a, Voltaire la curtea prusacă, sfetnic neprețuit al lui Frederic cel Mare și mulți alți savanți,
experți și artiști francezi ce pot fi regăsiți în întreaga Europă. Și totuși , așa cum punctează cei doi
autori, în pofida statutului autonom al acest or cărturari de peste hotare, puterea a știut mereu să se
servească cu subtilitate de intelectualii săi „detașați” pentru a purta o diplomație mai discretă și
chiar secretă .226
Transferul cultural nu este însă monolateral pentru că nu doar ambasadorii umaniș ti, ci și
capetele încoronate ale epocii, care primeau adesea o educație multilingvă sub bagheta marilor
învățați ai timpu lui, înțeleg importanța schimburilor culturale, arătându -se adesea lacomi față de
ideile și invențiile altor popoare. Francisc I, de p ildă, regele care a sedimentat Renașterea franceză,
i-a adus la curtea sa, între alții, pe Leonardo da Vinci, pe sculptorul și orfevrul Benvenuto Cellini
și pe pictorul și arhitectul Francesco Primaticcio, care și -au lăsat amprenta nu doar asupra

222Du Bellay à Rome , Enciclopedia Universalis, https://www.universalis.fr/encyclopedie/joachim -du-bellay/3 -du-
bellay -a-rome/ (consultat aprilie 2018).
223F. Roche, B. Pig niau, Histoires de diplomatie culturelles des origines à 1995 , La Documentation Française, Paris,
1995, p. 9.
224 Ibidem.
225Ph. Lane, Présence française dans le monde, l ’action culturelle et scientifique , La documentation française, Paris,
2011, p. 20.
226F. Ro che, B. Pigniau, op. cit . p.11.

88

peisajulu i artistic francez ci și asupra gândirii suveranului francez . Francisc I nutrea, de altfel, o
profundă considerație față de da Vinci, care și -a petrecut ultimii ani din viață la curtea sa. Conform
istoriografilor, regele era atât de fascinat de calități le lui Leonardo , căruia i se adresa cu „mon
père” ,227 și îi făcea o plăcerea atât de mare să îl asculte, încât nu se separa decât arareori de
acesta .228
Pasiunea lui Francisc I pentru cultură, fără îndoială stimulată de ilustrele sale prietenii cu
artiști și învă țați străini nu se reverberează doar asupra artelor frumoase. Școlile, editurile și
bibliotecile înfloresc sub domnia lui Francisc I, care emite exigența ca un volum din toate cărțile
publicate în Franța229 să îi fie transmis pentru a fi inclus în biblioteca sa personală , punând astfel
prima piatră de la temelia Bibliotecii Naționale a Franței. În 153 0, Francisc I creează instituții de
învățământ destinate ameliorării cunoștințelor în materie de limbi antice și matematică (geneza
Colegiul Franței). De asemene a, la dispozițiile lui Francisc I, arhitectul Pierre Lescot începe în
1546 procesul de transformare a Luvrului, continuată de celebrul arhitect sub alte patru domnii
succesive.230
Ambițiile culturale ale lui Francisc I depășesc, însă, sfera națională. Regel e francez devine
un adevărat protector al creștinătății când, la începutul secolului al XVI -lea, obține din partea
sultanului Soliman Magnificul protejarea creștinilor aflați în pelerinaj la Ierusalim, ceea ce, spune
istoricul francez André Clot231 îi va asi gura un protectorat de fapt și mai apoi de drept (odată cu
semnarea Tratatului din 1535) asupra tuturor catolicilor aflați în statele supuse sultanului. Prin
urmare, diplomația franceză din Orientul Mijlociu se transformă într -un adevărat bastion al
crești nătății în acea parte a lumii, iar asta cu… binecuvântarea Înaltei Porți. De asemenea, datorită
unei prezențe agreate și trainice în regiune, diplomația culturală franceză va deveni o adevărată
bază de dezvoltare a influenței culturale și lingvistice a Fra nței în Orient. Iată cum descrie
ambasadorul Antonin Rincon în 1532 atmosfera de acolo: „o ordine uluitoare, fără violență.

227B. Nardini, „Léonard da Vinci raconté aux enfants ”, Deux Manuscrits retrouvés de Léonard da Vinci, Le Courrier
de l’UNESCO, octombrie 1974, p. 32, disponibil la: http://unesdoc.unesco.org/images/0007/000748/ 074877fo.pdf
(consultat martie 2018).
228v. C. Pedretti, Léonard Da Vinci et la France , CB Edizioni, Poggio a Caiano, 2009.
229 Prin ordonanța din 28 decembrie 1537, cf. Istoricul Bibliotecii Națion ale a Franței (BNF), disponibil pe pagina
web BNF: http://www.bnf.fr/fr/la_bnf/histoire_de_la_bnf/a.sept_siecles.htm (accesat martie 2018).
230v. M. Chatenet, „ Le logis de Fran çois 1er au Louvre ”, dans Revue de l'Art , nr. 97, (1) 1992, p. 72 -75.
231ap. P. Magnan, La France, protectrice des chrétiens d'Orient , France Info Geopolis, 11/08/2014.
http://geopolis.francetvinfo.fr/la -france -protectrice -des-chretiens -dorient -40433 (consultat martie 2018).

89

Negustori, chiar și femei, vin și pleacă în perfectă siguranță, întocmai ca într -un oraș european.
Viața este la fel de sigură, de p lăcută și de ușoară ca la Veneția. Dreptatea se face cu atâta echitate
încât am fi tentați să credem că turcii au devenit de pe acum creștini și creștinii turci .”232
Putem vedea într -o asemenea atitudine ceea ce indicele de soft power Portland numește
„anga jament” internațional: o implicare benefică și (uneori) dezinteresată în afacerile
internaționale. De altfel, în 2017, clasamentul Portland Soft Power 30 plasează Franța, în al treilea
an la rând, pe treapta întâi a sub -indicelui privind angajament ul.
Iată așadar cum arăta etapa de germinare a diplomației culturale franceze, caracterizată prin
schimburi culturale naturale, organice, dar și prin utilizări strategice ale culturii. Sfârșitul secolului
al XVIII -lea este deci o perioadă în care literatura și ar tele frumoase încep să fie asociate în mod
activ schimburilor politice și economice, servind drept agent de catalizare al relațiilor dintre
parteneri înainte de așezarea la masa de discuții.

4.1.2. „Naționalizarea” acțiunii culturale – perioada 1789 – 1870
Perioada ce a urmat Revoluției Franceze marchează începutul „naționalizării” acțiunii
culturale externe a Franței .233 În timpul ultimului deceniu al secolului al XVIII -lea,
intelectualitatea franceză se mobilizează pentru a propaga ideile Revoluției. În concor danță cu
spiritul Luminilor se naște în cugetul poporului francez o năzuința mesianică și prozelitistă, adeptă
a progresului de neoprit al cunoștințelor care vizează nici mai mult nici mai puțin decât
perfecționarea morală și intelectuală a umanității… În acest sens, Noul Regim nu ezită, „împotriva
oricărei așteptări”234 să facă apel la congregațiile religioase de peste hotare, mai ales în perioada
ce a precedat Restaurația. De pildă, în 1801, Napoleon semnează cu guvernul otoman acordul de
reînnoire a protec ției creștinilor din Orient negociat de Francisc I.
De numele lui Napoleon este legată și expediția franceză în Egipt, la care iau parte
numeroși savanți (între care și Champollion), intelectuali și artiști , ce contribuie la renașterea
interesului pentru Egiptul Antic în Occident și la dezvoltarea unor intense relații culturale și

232ap. M. Robinson , Margaret of Angoulême – Queen of Navarre , W. H. Allen, Londra, p. 158
233v. A. Salon, L’action culturelle de la France dans le monde , ed. Nathan, Paris , 1981.
234 F. Roche, B. Pigniau, op. cit ., p. 12.

90

științifice. Roche și Pign iau vorbesc, în ceea ce privește campania egipteană a lui Napoleon despre
o primă manifestare a cooperării „ à la française” , 235 iar asta nu pentru că ar fi implicat vreo formă
de reciprocitate ci pentru că, pentru întâia oară, erau antrenate sub cupola unică a expediției
napoleoniene, toate domeniile cunoașterii.
Componenta culturală va continua să însoțească acțiunea diplomatică franceză de -a lungul
întregului secol al XIX -lea bazându -se, în bună parte, pe dezvoltarea congregațiilor religioase. În
1822, când portofoliul de Ministru de Externe îi revine lui Chateaubriand, acesta nu ezită să
pledeze pentru înființarea unei linii bugetare destinate „salvări i religioase”. Ulterior, Fran çois
Guizot, căruia îi va reveni același portofoliu ministerial, va acorda subvenții misiunilor de
explorare a Tunisiei, cu scopul de a garnisi colecțiile patrimoniale ale Luvrului cu artefacte noi.
Mai apoi, succesorul său, Al phonse de Lamartine sugerează acordarea de burse de studiu pe
teritoriul Franței fiilor de șeici și emiri libanezi, cu intenția nedisimulată de a participa la formarea
noilor lideri ai statelor de interes.236
Această perioadă a istoriei diplomatice franceze este asociată și cu negocierea primelor
acorduri culturale ce se refereau, îndeobște la proprietatea culturală și artistică. De asemenea, cu
puțin înainte de finele celui de Al Doilea Imperiu, cooperarea dintre Franța și guvernul otoman se
materializează prin deschiderea liceului Galatasaray la Istanbul, care va permite formarea a
generații întregi de francofoni în rândul viitoarelor elite turce.237
Principiile diplomației culturale franceze se conturează tot mai bine în această perioadă,
agregându -se în jur ul a trei cuvinte -cheie : menținere , atracție , cucerire .238 Astfel, rețelele de
influență franceze încep să se dezvolte într -un ritm din ce în ce mai alert , mai ales din a doua
jumătate a secolului al XIX -lea, când fragilizarea Imperiului Otoman ridică miza c uceririi culturale
a Orientului la fileul marilor axe de influență rămase în joc.
Observăm, în această a doua vârstă a diplomației culturale franceze o prezență mai
puternică și mai hotărâtă a statului în relațiile culturale, care încep astfel să se centr alizeze.

235Ibidem, p. 11.
236Ibidem , p. 13.
237Ibidem, p. 14.
238J-M Delaunay, „Diplomaties culturelles et décadences nationales: réflexions sur le 20e siècle ”, în F. Roche (ed),
Géopolitique de la culture, espace d’identité, projections, cooperation, L’Harmattan, Paris, 2007, p. 45.

91

Consolidându -și rolul de facilitator „din culise” al relațiilor diplomatice și politice, cultura
dobândește o valoare mai vădit instrumentală. Franța înțelege că prin prezența sa în dialogul
cultural internațional și prin formarea noilor elite ale altor țări, își va asigura aliați ideologici
naturali în rândul viitoarelor generații.

4.1.3. Nașterea rivalităților culturale și primele instituții: 1870 – 1914
Perioada cuprinsă între începutul Războiului Franco -Prusac și începutul primului Război
Mondial e ste dominată de ambiții, tensiuni și rivalități imperialiste atât în Europa, cât și în Asia.
Acest lucru se resimte puternic și la nivelul relațiilor culturale internaționale franceze . Franța, Italia,
Marea -Britanie, Germania, Rusia și chiar Statele Unite erau de pe acum prezente în aceleași
perimetre geografice, dorind cu tot din adinsul să își extindă sfera de influență locală (mai ales
asupra elitelor naționale) în detrimentul „competitorilor”. În acest sens, începe un proces atent de
monitorizare recipr ocă din posturile diplomatice și consulare de la fața locului. În ceea ce îi
privește, francezii nu ezitau să „reacționeze” cu promptitudine atunci când își vedeau interesele
amenințate prin acțiuni le întreprinse de rivali.239
De pildă , în Egipt, atunci cân d apar temeri legate de extinderea influenței britanice,
misiunea franceză de la fața locului obține numaidecât înființarea unor școli de limbă franceză la
Cairo, subvenționate în întregime din bugetul Ministerului de Externe. O notă oficială a Direcției
politice a Ministerului de Externe vorbește despre începutul unui adevărat „război al limbilor”,
avertizând că agenții englezi din Egipt încep să invadeze domeniul instrucției publice, rezervat
aproape în exclusivitate elementului francez până atunci .240
„Vigilența culturală” așa cum o numește J -M Delaunay241 devine un reflex național, astfel
încât uneori, simplul zvon al instalării unei școli „inamice” într -o zonă de influență franceză,
permite obținerea unei finanțări mai substanțiale de către șefii de misiu ne aflați în post, cu scopul
de contracarare a inițiativei adverse.

239F. Roche, B. Pigniau, op. cit ., p. 14.
240Ibidem.
241J-M Delaunay în F. Roche (ed), op. cit. , 2007, p. 45.

92

Pe plan multilateral, această perioadă corespunde unor intense eforturi ale diplomației
franceze de a apăra poziția de limbă dominantă de care se bucura franceza în organizațiile
interna ționale. Aceiași Roche și Pign iau citează242 următorul exemplu: în 1902, Jules Cambon,
ambasador francez la Washington își dă seama că americanii încearcă să impună engleza ca limbă
oficială în cadrul procedurilor de mediere a conflictului americano -mexican, organizată la Curtea
arbitrală de la Haga. Este pusă în mișcare o energică acțiune diplomatică, avându -l în frunte pe
Ministrul de Externe al momentului, Théophile Delcassé, care va duce la recunoașterea francezei
drept „limbă oficială a dreptului și a di plomației”.
Franța se va bucura de supremația universală a limbii sale până în 1919, când președintele
Wilson insist ă ca Tratatul de la Versailles să fie redactat nu doar în limba lui Molière, ci și în a lui
Shakespeare.
La fel ca în perioada anterioară , congregațiile religioase de peste hotare, considerate a fi un
real vector al influenței franceze, continuă să se bucure de sprijinul statului, iar asta chiar și în
condițiile adoptării legii Separării Bisericii de Stat din 1905.
Poate cel mai important eveniment al acestei perioade este însă crearea, în 21 iulie 1883, a
Alianței Franceze pentru propagarea limbii naționale în colonii și în străinătate , cunoscută sub
numele de „Alianța Franceză”, la inițiativa privată a unor personalități între care Louis Pasteur,
Jules Verne și Armand Colin, ce își doreau un for de regrupare a „prietenilor Franței” din alte țări,
încredințându -le acestora (i.e. străinilor) misiunea de a răspândi cultura franceză în lume .243 Astfel,
în numeroase state, apar „comitete locale” franceze gestionate în baza normelor juridice ale țărilor –
gazdă, dar coordonate de Alianța Franceză de la Paris. De precizat faptul că aceste comitete locale
erau de regulă implantate acolo unde Franța considera că potențialul său de influență este deficit ar
(congregațiile religioase fiind puține la număr sau absente), sau acolo unde se resimțea în mod
deosebit amenințarea unor interese rivale.
O caracteristică esențială a Alianțelor Franceze este spiritul lor independent. Alianțele au
funcționat, încă de la început, pe o logică diferită față de cea a Ministerului de Externe, refuzând

242F. Roche, B. Pigniau, op. cit ., p. 22.
243v. M. Bruézière, L’Alliance Française, histoire d’une institution , ed. Hachette, Paris, 1983.

93

să deservească obiective politice cu caracter imediat ceea ce le făcea, prin urmare, dificil de
instrumentalizat de către serviciile culturale oficiale.244
Originală prin struct ura, precum și prin trecutul său, Alianța Franceză este „o asociație de
bărbați și de femei liberi” conform definiției lui Marc Blancpain ,245 fost Secretar -General al
Alianței dar este și un instrument de acțiune culturală cu vocație lingvistică și culturală , care vine,
fie și indirect, în întâmpinarea cauzei diplomației franceze.
Una dintre cele mai strălucitoare „arme” ale diplomației culturale franceze, rețeaua „ AF”
își va continua dezvoltarea de -a lungul întregului secol XX și până în prezent. Astăzi, Ali anța este
prezentă pe cinci continente, totalizând 8 22 de centre de predare a limbii franceză ca a doua limbă,
în 13 2 de state.246
O altă realizare marcantă a diplomației culturale franceze a acelor vremuri este și crearea
Misiunii Laice Franceze în 1902 ca re a înființat școli franceze la Salonic (1905), în Etiopia (1908),
în Liban și în Egipt (1909), cu scopul implicit al consolidării prezenței și influenței franceze în
acele părți ale lumii.247
Observăm, așadar, că de -a lungul acestei perioade contribuția M inisterului de Externe
francez constă, în bună parte, în sprijinirea unor inițiative de ordin privat, individual sau colectiv248
din sectoarele educativ, asociativ, arheologic și chiar sanitar. În China, de pildă, consulul Bons
d’Anty face eforturi substanți ale pentru facilitarea cooperării medicale inițiate și coordonate de
doctorul Legendre, exprimându -și dorința de a „le bloca rivalilor noștri calea de acces […]
asigurând astfel triumful definitiv al influenței franceze în domeniul științelor medicale .”249 De
asemenea, la Beirut, Léon Gambetta și Jules Ferry își propun să pună bazele unei filiere de
învățământ medical, embrionul unei adevărate instituții universitare.
Diplomația culturală franceză a începutului de secol XX face un alt pas important înainte
odată cu crearea, în 1910, a Oficiului Național al Universităților și școlilor Franceze, la inițiativa
Ministerului Afacerilor Externe și a Ministerului Instrucției Publice. Oficiul a participat la

244A, Dubosclard, op. cit. ¸p. 117.
245ap. A. Dubosclard, op. cit, p. 117.
246v. Parcursul istoric al Alianței Franceze , disponibil la: https://www.fondation -alliancefr.org/?cat=538 (accesat
martie 2018).
247v. Parcursul istoric al Misiunii Laice Franceze, disponibil la: http://www.mlfmonde.org/qui -sommes -nous/no tre-
histoire/ (accesat martie 2018).
248J-M Delaunay în F. Roche (ed), op. cit. , 2007, p. 45.
249F. Roche, B. Pigniau, op. cit ., p. 22.

94

înființarea unor institute franceze la Londra, Florența, At ena, Sankt -Petersburg și Madrid, a unor
filiere universitare în China, Egipt și Liban și a unor școli de arheologie la Cairo și în Extremul
Orient (în 1880 și respectiv 1898).
Remarcăm, în această nouă perioadă a diplomației culturale franceze o intensă participare
a actorilor privați la agregarea imaginii naționale. Este vorba, cel puțin în parte, despre o diplomație
culturală non -statală, sprijinită puternic de vistieria statului , în special prin intermediul Serviciul ui
Operelor Franceze din Exterior (SOFE) . Animați de un puternic sentiment patriotic ce se face
simțit în contextul rivalităților dintre marile puteri ale vremii, intelectualii francezi se comportă ca
odinioară învățații plecați pe cont propriu la curți străine, care nu ezitau să se pună în slujba
intereselor naționale atunci când „conștiința patriotică” sau natura lucrurilor le -o cerea.
4.1.4. Primul Război Mondial: între diplomație culturală și propagandă
Războiul denaturează adesea relațiile dintre stat și cultură, aceasta din urmă riscând să
devină o „continuare a războiului pe alte căi .”250 Altfel spus, cultura și diplomația culturală tind
să intre sub controlul direct al aparatului de stat și să se metamorfozeze în propagandă. Acest lucru
implică, între altele, activarea rețelelor asociative u tilizate în războiul psihologic și controlul
informației.251
Acțiunea culturală franceză de -a lungul Primului Război Mondial a fost, la rândul ei,
marcată de o puternica atitudine „voluntaristă” din partea statului și poate una dintre cele mai
interesante i nițiative de diplomație culturală/propagandă din timpul Primului Război Mondial a
avut loc în domeniul patrimoniului. Se înțelege, războiul nu este o binecuvântare pentru patrimoniu:
clădiri rase de pe fața pământului, sculpturi mutilate, situri antice dis truse ș.a. În măsur a în care
cultura este considerată a fi sufletul unei națiuni, cum se spune, distrugerea patrimoniului cultural
poate fi interpretată ca o batjocorire a poporului însuși și un afront la adresa identității naționale.
Potențialul propagand istic e subînțeles.
În 1915 și 1916, așadar, guvernul francez și -a înregimentat propriul patrimoniu cultural și
l-a trimis la oaste – sau, mai bine zis, la muzeu , prin organizarea, la Paris, a două mari expoziții ce

250G. Amsellem în J-M. Hofman (ed), 1914 -1918, Le patrimoine s’en va -t-en guerre , Norma Editions, Paris, 2016,
p. 9.
251Ph. Lan e, op. cit. , p. 24.

95

puneau în scenă artefacte patrimoniale vandalizate „de inamic”. Prima este organizată în 1915 la
Muzeul Sculpturii Comparate din palatul Trocadéro , devenit mai apoi Muzeul Monumentelor
franceze. A doua are loc în 1916 la Petit Palais . Expozițiile vizează, pe de o parte, demonstrarea
superiorită ții geniului francez, prin expunerea unor fragmente sau mulaje ale artefactelor distruse
alături de imagini ale operelor inițiale (fig. 4.1) și evidențierea atitudinii barbare a inamicului, care
nu se dă în lături de la atacarea unor valori atemporale. Dev astarea catedralei Nôtre -Dame din
Reims ocupă un loc special în muzeografia primei expoziții – loc simbol de înscăunare a regilor
Franței, distrugerile suferite de lăcașul de cult sunt atent puse în scenă și amar deplânse. Statuile
mutilate și pietrele sun t victimizate și umanizate, căpătând valoarea simbolică a soldatului francez,
nobil și dârz în fața cruzimii adversarului… Astfel, ca urmare a distrugerilor, operele de artă „trăiau”
o adevărată transmutare antropomorfică.252 E de la sine înțeles că expozi țiile aveau scopul de a
suscita mânia și indignarea vizitatorilor care le călcau pragul, raliindu -i la „cauza” franceză.

Fig. 4.1. Cap și fragmente ale statuii Tarcisius, martir creștin, de Alexandre Falguière, „Expoziți a operelor de artă mutilate,
provenind din regiuni devastate de inamic”, decembrie 1916.253
O altă inițiativă din acea perioadă a diplomației culturale franceze a fost crearea, în 1918,
a Serviciului de Descentralizare Artistică, ce cuprindea două secțiuni: cea a informațiilor artistice

252A. Becker în J -M. Hofman (ed), 1914 -1918, op. cit., p. 15.
253Imagine preluată din J -M Hofman, op. cit., p. 44.

96

internaționale și cea artistică propriu -zisă. Serviciul a cunoscut o dezvoltare foarte alertă ajungând,
să numere în 1923 peste 250 de corespondenți externi.254
De asemenea, în 1920, misiunea SOFE este reorganizată în trei div izii: cea universitară,
cea asociată acțiunii artistice și divizia operelor. Justificând această reorganizare, un raport din
1920255 al Camerei Deputaților menționa: „literatura, arta, civilizația noastră industrială și ideile
noastre au exercitat dintotdeauna o importantă forță de atracție asupra națiunilor străine.
Universitățile, școlile noastre de peste hotare, sunt adevărate focare de propagandă în favoarea
Franței. Ele constituie o armă în mâinile puterilor noastre publice”.
Așadar, pe vreme de război, d iplomația culturală și ansamblul apanajului său artistic și
cultural sunt rechiziționate în aceeași măsură ca științele și industria. Totul deservește o cauză
precisă și nimic nu este lăsat la voia întâmplării, artele frumoase, monumentele și în general
ansamblul patrimoniului cultural sunt instrumentalizate fără ezitare.
Din perspectiva secolului al XXI -lea, ne putem întreba, la fel ca Amsellem256 dacă procesul
de normalizare planetară pe care îl generează globalizarea nu stingherește dimensiunea identitară
a patrimoniului, privându -l de valoarea sa simbolică și dacă, prin urmare, o înregimentare a
patrimoniului cultural de tipul celei descrise mai sus ar mai fi posibilă în ziua de azi, în era
individului mondializat și emancipat de sub simbolistica național ă.
4.1.5. Perioada interbelică și dinamizarea acțiunii culturale externe
Franța a mizat puternic pe acțiunea sa culturală de -a lungul Primului Război Mondial, ceea
ce se reflectă foarte limpede în bugetul alocat Serviciului Operelor Franceze din Exterior (SOFE),
care s -a dublat. În mod surprinzător, creșterea bugetară nu a contenit nici în deceniile interbelice
cu excepția, lesne de înțeles, a perioadei 1933 -1936, marcată de o restriște bugetară generalizată.

254F. Roche, B. Pigniau, op. cit ., p. 37.
255Comisia pentru Afaceri Culturale din cadrul Assemblée Générale , Franța, Procesul ver bal al ședinței din 8
ianuarie 2014, disponibil la: http://www.assemblee -nationale.fr/14/cr -cedu/13 -14/c1314020.asp (accesat februarie
2018) [ « Nos lettres, nos arts, notre civ ilisation industrielle, nos idées ont exercé de tout temps un puissant attrait
sur les nations étrangères. Nos universités, nos écoles à l’étranger sont de véritables foyers de propagande en
faveur de la France. Elles constituent une arme aux mains de nos pouvoirs publics ».]
256G. Amsellem în J-M. Hofman (ed), op. cit. p. 9.

97

Astfel, în 1938, acțiunile culturale, lingvis tice și umanitare au ajuns să reprezinte 20,4%
din bugetul Ministerului de Externe, față de 16.1% în 1929 și de doar 1.9% în 1880.257 Din
distribuția bugetară reiese și noua strategie geografică a diplomației culturale franceze: în Orient,
alături de Liban, Franța începe să investească în prezența sa pe teritoriul Siriei. În Europa, acolo
unde reprezentarea franceză era relativ palidă înainte de Primul Război Mondial, Franța investește
de pe acum o treime din ansamblul anvelopei sale bugetare, dornică să dobâ ndească un ascendent
asupra teritoriilor central -europene, proaspăt desprinse din fostul Imperiu Austro -Ungar.258
Prezența culturală franceză din Europa se dezvoltă văzând cu ochii: apar noi institute la
Barcelona și Napoli (1919), Zagreb (1924), Amsterdam (1933), Lisabona și Stockholm (1937). În
această perioadă sunt semnate și numeroase acorduri culturale cu Iranul (1929), Danemarca (1930),
Austria și Suedia (1936), precum și cu România (1939). Acestea oferă un cadru juridic pentru
dezvoltarea învățământu lui în limba franceză, o adevărată realizare, mai alea în țările în care
străinii nu aveau dreptul de a înființa instituții de învățământ. De altfel, numărul cadrelor didactice
detașate în străinătate crește vertiginos: 120 în institute și 130 în școli și licee la mijlocul perioadei
interbelice .259
În 1921 diplomația franceză devine un vârf de lance al acțiunilor de cooperare culturală
multilaterală prin convingerea Consiliul ui Societății Națiunilor să recomande înființarea unei
Comisii de cooperare cultural ă și educațională . Va fi constituită, într-o primă etapă, o ilustră
comisie (dar căreia nu îi fuseseră acordate responsabilități în domeniul educației) din care făceau
parte inclusiv Marie Curie și Henri Bergson. Trei ani mai târziu, în 1924, este creat la Paris
„Institutul internațional de cooperare intelectuală”, precursorul UNESCO. 260
În aceeași perioadă (1922) este înființată Asociația Franceză de Expansiune a Schimburilor
Artistice, ce va deveni, în 1935, Asociația Franceză de Acțiune Artistică (AFAA), sub egida căreia
se reuneau diferite personalități culturale, interesate de propagarea artei franceze în lume.261
AFAA, însărcinată cu difuzarea și implementarea proiectelor de cooperare, formare și stagii

257F. Roche, B. Pigniau, op. cit ., p. 39.
258F. Roche, B. Pigniau, op. cit ., p. 44.
259Ibidem .
260v. Institut International de Coopération Intellectuelle, Arhivele UNESCO, disponibile la : https://atom.archives.
unesco.org/international -institute -of-intellectual -co-operation?sf_culture=fr (consultat martie 2018).
261v. Fi șa insituțională AFAA, disponibilă pe pagina web a Bibliotecii Naționale a Franței: http://data.bnf.fr/
11871026/association_francaise_d_action_artistique/ (consultat martie 2018).

98

(résidences ) artistice din lumea întreagă, este un punct de confluență între diferite medii artistice
și reprezentații franceze de peste hotare, atât ambasade și instituții culturale (Alianțe, institute și
centre culturale), cât și membri ai sectorului privat și ai colectivităților teritoriale.
Intensific area reprezentării culturale franceze pe plan extern și amplificarea rețelei
culturale a Franței pe vechiul continent și în lume, ce au marcat intervalul interbelic, vor avea un
cuvânt greu de spus în perioada ce avea să urmeze când, pentru „Franța liberă” de peste hotare
miza jocului va deveni salvarea națională.
4.1.6. Cel de Al Doilea Război Mondial , cultura în exil
Așa cum menționam ceva mai sus, relația dintre putere și cultura națională suferă profunde
mutații pe timp de război, când mizele și prior itățile momentului sunt dictate de forțe mult mai
complexe decât pe timp de pace. Acest lucru se poate constata și în cazul diplomației franceze de –
a lungul celui de Al Doilea Război Mondial, când rețeaua culturală creată și consolidată în
perioadele anter ioare au organizat mișcarea de rezistență anti -nazistă a francezilor liberi.
Diplomația culturală (adesea prin avatarul său belic, propaganda…) este rapid pusă în mișcare.
Astfel, Generalul de Gaulle va face următoarea declarație la Alger, în 1943: „Franța a reușit, secole
de-a rândul și până în momentul actualei drame, să își mențină prezența și geniul peste granițe.
Acest lucru i -ar fi fost imposibil dacă nu ar fi avut înclinația și plăcerea de a se lăsa pătrunsă de
curentele din exterior. Autarhia duce a desea, în asemenea circumstanțe, la degradare. În ordinea
artistică, științifică și filozofică, emulația internațională este fără doar și poate un resort de care
umanitatea nu trebuie privată, însă marile valori nu ar supraviețui într -o psihologie vătămată de
naționalismul cultural. Odată pentru totdeauna, am tras concluzia că doar prin rapoarte intelectuale
și morale libere, stabilite între noi -înșine și ceilalți se poate extinde și influența noastră culturală,
în beneficiul tuturor .”262

262ap. M. Bertaud (ed), La littérature française au croisement des cultures, Droz, Geneva, 2009, p. 9, [„La France a
pu, de siècle en siècle et jusqu'au drame présent, maintenir le rayonnement extérieur de son génie. Cela lui eût été
impossible si elle n'avait eu le goût et fait l'effort de se laisser pénétrer par les courants du dehors. En pareille matièr e,
l'autarcie mènerait vite à l'abaissement . Sans doute, dans l'ordre artistique, scientifique, philosophique, l'émulation
internationale est -elle un ressort dont il ne faut pas que l'Humanité soit privée, mais les hautes valeurs ne subsisteraient
pas dans une psychologie outrée de nationalisme culturel .”].

99

În această perioadă , în care izolarea impusă de regimul de la Vichy este tot mai mare,
numeroase institute sunt obligate să își închidă porțile în Europa. Însă marile centre și institute
franceze, în frunte cu Alianța Franceză, care își mută sediul de la Paris la Londra, rup relațiile cu
regimul oficial și demarează o intensă acțiune culturală internațională. Aceasta însă, deși
fascinantă, nu face parte din modelul diplomației culturale statale și deci nu va face obiectul unui
studiu mai aprofundat în lucrarea de față .263
4.1.7 Perioada 1945 -1979: diplomația culturală, o afacere de stat
În perioada care a urmat celei de a doua conflagrații mondiale, lucrurile reîncep să intre pe
un făgaș oarecum normal pe toate planurile. În ceea ce privește prezența culturală franceză de peste
hotare, întreruptă pe perioada Ocupației, sunt stabilite în mod oficial trei obiective: restabilirea
fluxului de schimburi intelectuale, onorarea apelurilor din partea statelor ce solicitau lectori,
profesori și cărți în limba franceză și demonstrarea vital ității gândirii franceze în pofida
încercărilor prin care a trecut din pricina celor întâmplate, toate acestea cu scopul redefinirii și
reinstaurării unei politici de predare a limbii franceze în străinătate.264 O insistentă și complexă
întrebare pare să pre ocupe Franța, de -a lungul deceniilor ce au urmat sfârșitul războiului: cum
poate un stat ce nu (mai) e o superputere să își asigure reprezentarea înaintea lumii și prezența în
lume? Cum poate fi asumată și consolidată propagarea ( rayonnement) culturii fran ceze în
străinătate, în condițiile în care noțiunea însăși de „străinătate” nu contenește să se extindă, să se
transforme și să se diversifice?265
Raspunsul pe care și -l oferă în tr-un final Franța, în urma perioadei de introspecție ce va
urma război ului va duce către o reînnoire a „mesianismului” cultural francez ,266 așa cum reiese și
din îndemnurile la deșteptarea spiritului universalist de odinioară, proferate de numeroși
intelectuali de vază ai vremii: de la scriitorul Georges Bernanos ( „Francezi, o francez i, dacă ați

263Scriitorii francezi din exil au fost totuși remarcabili „diplomați culturali” ai țării și națiunii franceze „libere”. Iată
câteva titluri marcante asociate acelei perioade: J. Blanzat – „L’orage du mat in” (1942), Vercors – „Le silence de la
mer” (1942), L. Aragon – „Le cr ève-cœur ” (1941) și „Suite Diane suivi de En étrange pays dans mon pays lui -même”
(1944), J. Kessel – „L’armée des ombres” (apărut la Londra în 1943), ș.a.
264Ph. Lane, op. cit. ¸2011, p. 26.
265F. Roche, B. Pigniau, op. cit ., p. 76 -77.
266A. Salon, L’action culturelle de la France dans le monde , ed. Nathan, Paris , 1981, ap. A.R. Delbart, Les exilés du
langage , un siècle d’écrivains français venus d’ailleurs, Presses Universitaires de Limoges, Limoges, 2005, p. 25.

100

ști ce așteaptă lumea de la voi!” ), la Charles de Gaulle ( „Există un pact multi -secular între
grandoarea Franței și libertatea lumii.” ), André Malraux ( “Cultura nu cunoaște națiuni minore,
cunoaște doar națiuni fraterne. Din partea Franței, cu toții așteptăm universalism, pentru ca doar
ea și-l revendică.267”) ș.a.
O schimbare majoră în politica culturală franceză externă de după cel de al Doilea Război
Mondial constă în rolul asumat de stat. Dacă până în 1940, așa cum s -a văzut și mai sus, inter venția
statului rămăsese relativ modestă, lucrurile încep să se schimbe destul de rapid începând din 1945,
an ce marchează și crearea Direcției Generale a Afacerilor Culturale. Acesteia i se va adăuga, în
1957 un serviciu de „Cooperare tehnică internaționa lă”, noul organism urmând să devină Direcția
Generală a Afacerilor Culturale și Tehnice, un construct instituțional enorm ce va gestiona aproape
14.000 de agenți detașați în lumea întreagă înainte de sfârșitul deceniului (între care 6.600 în Maroc,
3.000 î n Tunisia, 3.000 în Cambogia, Vietnam și Laos și alte aproape 3.000 de persoane în restul
lumii).268
Prezența culturală franceză de peste hotare se va coagula în jurul unui principiu vădit politic,
ce prevede măsuri riguroase de stabilire a strategiei lingvi stice și de cooperare.
Această schimbare de atitudine nu este însă întâmplătoare, coincizând cu destrămarea
imperiului colonial francez, adică cu trecerea populației franceze de la 100 la 42 de milioane de
persoane și cu contractarea teritoriului francez l a forme din nou hexagonale. Franța își vede
influența implicită în cădere liberă, prin urmare, își consolidează în mod explicit prezența culturală
și angajamentul diplomatic pe plan extern. Decolonizarea va duce astfel la o redefinire a acțiunii
culturale franceze, dând naștere unei cooperări culturale dar și tehnice, destinate sprijinirii noilor
autorități.269
În 1949 apar și primele posturi de „consilier cultural” în ambasade, fiind deschise 14 în
1949, cadru ce favorizează încheierea unor convenții cultur ale și tratate bilaterale de cooperare
culturală cu țările -gazdă , 60 de tratate bilaterale urmând să fie semnate între 1945 și 1961. De altfel,

267A. Salon, ap. Pigniau și Roche, op. cit. , p. 78, [Français, ô Français si vous saviez ce que le monde attent de vous!”
(Bernanos), „Il y a un pacte vingt fois seculaire entre la grandeur de la France et la liberté du monde.” (De Gaul le),
„La culture ne connaît pas de nations mineures; elle ne connaît que des nations fraternelles. Tous ensemble nous
attendons de la France l’universalité parce qu’elle seule s’en réclame.” (Malraux)].
268F. Roche, B. Pigniau, op. cit ., p. 98.
269Ph. Lane, op. cit.¸2011, p. 26.

101

consilierii culturali asigură o monitorizare atentă a locului ocupat de limba franceză în țările în
care sunt nu miți și, prin negocierea convențiilor de cooperare, obțin adesea concesiuni și condiții
foarte favorabile: creșterea numărului de ore de limbă franceză în școli și chiar caracterul
obligatoriu al francezei în curriculele de studiu.270
Anii 1960 sunt martori i unei articulări între acțiunea diplomatică culturală, comercială
industrială și tehnică. În 1961, de pildă, este creat un program de formare a cadrelor naționale din
țările în curs de dezvoltare, fie prin burse de studiu în Franța, fie prin delegarea uno r experți la fața
locului. Un număr important de cadre didactice sunt trimise în Indochina și Africa de Nord (Maroc
și Tunisia), cu scopul de a preda în școlile francofone de acolo, sau în vederea organizării unor
programe de formare a corpului didactic de la fața locului. Cooperarea multilaterală a anilor ’60
cuprinde, în afara învățământului și sectorul administrației publice (domeniul sanitar, vamal, fiscal
etc.) și cel tehnic (electricitate, telecomunicații, agricultură, ș.a.). Astfel, la sfârșitul dece niului,
Franța ajunsese să numere 80 de consilieri și atașați culturali peste hotare, 59 de institute, 150 de
centre culturale în jur de 180 de școli și licee franceze. La rândul ei, Alianțele Franceze sunt
încurajate să își dezvolte chiar mai mult decât î nainte o activitate didactică.271 De altfel, AF
atinsese pragul de 800 de comitete locale în 85 de țări înainte de sfârșitul deceniului al șaselea.
Sunt deschise 109 cinemateci și sunt puse în circulație peste 10000 de copii ale unor producții
cinematografic e franceze.272
Elementul științific se va adăuga și el în mod formal formulelor de cooperare deja
instaurate, iar în 1979 va fi înființată Direcția Generală a Relațiilor Culturale, Științifice și Tehnice
(DGRCST), a cărei fișă a postului va cuprinde promova rea limbii și culturii franceze și a relațiilor
științifice și tehnologice cu exteriorul.273
Se remarcă așadar, de -a lungul celor mai bine de trei decenii de după război o schimbare
de macaz în diplomația culturală franceza, care devine mult mai axată pe si ne și pe auto -promovare
în relațiile sale externe. Politicile voluntariste, caracterul centralizat și atent coordonat al acțiunii
culturale vine cu obiective clare: asigurarea prezenței franceze în cât mai multe părți ale lumii și

270F. Roche, B. Pigniau, op. cit ., p. 80.
271Ibidem , p. 80.
272Ibidem, p. 100.
273V. Duclert, „ La naissance de la délégation générale à la recherche scientifique et technique”, Revue française
d’administration publique ”, nr. 112, 2004, p. 647 -658, DOI : 10.3917/rfap.112.064.

102

acapararea unei cât mai m ari influențe, în detrimentul ambițiilor rivalilor aflați, și ei, în zonă. În
contextul unei importante pierderi de gabarit politic, ca urmare a destrămării coloniilor franceze,
Franța încearcă să recâștige teren printr -un expansionism cultural, tehnic și științific și prin
recalibrarea unei atitudini universalist -mesianiste față de restul lumii.

4.1.8. Perioada 1980 – 1995: introspecție și modernizare
În 1980, un studiu efectuat la cererea Centrului Național de Cercetări Științifice (CNRS)
de Pierre Grémion și Odile Chenal scoate la iveală suferințele dispozitivului cultural francez din
capitalele europene și deconectarea acestuia de dinamica culturală a Franței de la momentul
respectiv. La rândul lor, agenții detașați revedi că un grad sporit de descentralizar e, autonomizare
și mai multă transparență.274
În același an, un alt raport referitor la relațiile externe ale Franței, semnat de consilierul de
stat Jacques Rigaud, va confirma observațiile raportului CNRS și, prin atenționările și sugestiile
sale atent doc umentate, va constitui forța catalizatoare a reformelor ce vor urma. Animată de o
reală dorință de schimbare, Franța demarează un atent proces de introspecție care se va solda cu o
modernizare din temelii a aparatului diplomatico -cultural francez.
În rându l concluziilor raportului Rigaud ,275 regăsim această interesantă constatare:
comerțul minților, la fel ca cel al produselor, nu poate fi strictul apanaj al statului, puterile publice
având datoria, de dragul echilibrului , de a garanta libera dezvoltare a sch imburilor pe care oamenii
le leagă unii cu ceilalți, de la o cultură la alta .
Explicația acestei constatări rezidă poate în faptul că societatea internațională trecuse
printr -un proces de transformare calitativă profundă de la sfârșitul celui de Al Doile a Război
Mondial încoace, concretizată în special printr -o revoluție a sectorului terțiar. Cultura începe să
trăiască și să palpite în ritmul comunicațiilor în timp real și al mass -media care îi asigură o vastă
și constantă difuzare. Se înțelege: cultura n u mai are cum să rămână un privilegiu rezervat elitelor,

274Ibidem, p. 117.
275J. Rigaud, Les relations culturelles extérieures: rapport au ministre des Affaires étrangères , La documentation
française, Paris, 1980, p. 109.

103

fiind de pe acum o aspirație universală a maselor, lucru vizibil deja și în anii șaptezeci, care
deveniseră, așa cum spune Jacques Rigaud, în volumul său cu același titlu, anii „culturii pentru a
trăi”.276
O a doua constatare a raportului Rigaud ține de poziția pe care Franța ajunsese să o ocupe
în lume: în calitatea sa de putere devenită „mijlocie”, Franța face parte dintr -un câmp cultural
multipolar, iar atitudinea sa față de interlocutorii globali t rebuie să reflecte acest lucru.
O ultimă observație a raportului se referă la structura Direcției Generale a Afacerilor
Culturale și Tehnice care începuse să devină o prezență greoaie în țările partenere, pierzând din
suplețea care fusese odinioară cheia succesului său. Departe de a sugera desființarea acesteia,
raportul Rigaud își exprimă încrederea în capacitatea Direcției Generale de a se moderniza,
aliniindu -se transformărilor cunoscute de sectorul cultural francez din 1958 încolo. În acest sens,
Rigau d pledează pentru o profesionalizare a rețelei culturale externe, pentru impulsionarea
schimburilor cu partenerii străini și pentru integrarea noilor mijloace de comunicare.
Modernizarea acțiunii culturale externe va porni de la observațiile și sugestiile raportului
Rigaud și își va configura transformarea în jurul unei premise noi: cultura nu este doar un facilitator
ci o componentă cu „normă întreagă” a relațiilor internaționale, a treia277 scenă de manifestare a
acestora, conform ambasadorului și arhitect ului german Diter Sattler ,278 alături de cea politică și
cea economică.
Se demarează, prin urmare, un intens proces de reformare al politicii culturale externe, iar
prima axă de modernizare vizează profesionalizarea personalului detașat, transpusă printr -o
atenție sporită acordată competențelor angajaților recrutați pe posturile culturale și cultural –
diplomatice din străinătate. Vor fi de pe acum privilegiați operatorii culturali și angajații cu
experiență în gestionarea caselor de cultură sau a centrelor dr amatice. Se insistă, de asemenea,
asupra formării inițiale și continue a personalului detașat.279

276J. Rigaud, La culture pour vivre , Gallimard, Paris, 1975.
277J-M Delaunay (în F. Roche, op. cit. , 2007, p. 43) numește cultura a patra dimensiune a relațiilor internaționale,
plasând componenta militară în fața celei culturale.
278ap. F. Roche, B. Pigniau, op. cit ., p. 118.
279Ph. Lane, op. cit., 2011, p. 28.

104

A doua axă de modernizare vizează impulsionarea schimburilor și a parteneriatelor.
Vechea politică voluntaristă și unilaterală de difuziune culturală și cooper are tehnică se cerea
înlocuită cu o politică a dialogului și a schimburilor culturale, bazată pe reciprocitate. Toate
sectoarele cooperării erau vizate de axa schimburilor: școlile franceze, de pildă, care în trecut aveau
rolul de a educa copiii francezilo r expatriați, primesc sarcina de a favoriza bi -culturalismul
admițând elevi străini. Pe același principiu, sunt create, la Paris, Casa Culturilor Lumii și Asociația
Dialogului Între Culturi. Apar și parteneriate între „omologi” pe scena promovării cultural e
internaționale, de pildă institutele franceze din Germania și institutele Goethe din Franța încep să
organizeze acțiuni comune. Treptat, cooperarea începe să însemne nu doar evenimente sub dublă –
egidă ci și o apropiere și chiar o armonizare a metodelor d e lucru, așa cum observă Isabelle
Farçat.280
A treia axă de modernizare asupra căreia insistase Rigaud se referă la alinierea acțiunii
culturale cu noile tehnologii de comunicare instantanee. Expertul francez se adeverise vizionar în
această privință, avert izând în raportul său că tehnologia noilor forme de comunicare, deja suficient
de bine stăpânită, urma să devină disponibilă pentru miliarde de oameni. În acest scop, va fi creată
într-o primă etapă Direcția pentru Comunicare (subordonată DGRCST), iar mai apoi, postul de
televiziune TV5. Pe plan radiofonic, Radio France International, post creat în 1975 și plasat sub
egida Radio France, devine societate autonomă începând din 1986. În această perioadă au loc și
primele proiecte de instalare a unor posturi de radio în limba franceză în diverse capitale europene,
un pas important pentru promovarea limbii și muzicii franceze, mai întâi în Europa de vest, apoi
în cea de est și ulterior și în America Latină.281
Un moment important al acestei perioade istorice vine în 1989, odată cu căderea zidului
Berlinului și prăbușirea Uniunii Sovietice. Noi transformări ale scenei culturale europene se fac
simțite nu mult după aceea. Apar noi institute culturale în România, Bulgaria, Ucraina, Estonia,
chiar și în Rusia.
Acest c apitol al diplomației culturale franceze se va încheia cu un nou set de reforme
importante, adoptate în 1995 sub bagheta lui Alain Juppé, pe atunci Ministru de Externe.

280I. Farçat, „Instituts francais et Instituts Goethe”, în H. Ménudier ( ed.), Le couple franco -allemand en Europe,
Presses Sorbonne Nouvelle, Paris, 1993, p. 288 -293.
281F. Roche, B. Pigniau, op. cit ., p. 135.

105

Reformele erau axate asupra a patru priorități.282 Prima prioritate viza coerența acțiuni i externe,
reintegrarea elementului cultural sub cupola politicii externe a Franței și coordonarea ansamblului
dispozitivului cultural cu funcționarea ambasadelor. În acest sens, au fost făcute o serie de
restructurări și armonizări în cadrul sectoarelor c ultural și lingvistic. Cea de a doua prioritatea
urmărea decongestionarea și accelerarea procedurilor administrative și reducerea birocrației
serviciilor culturale, conferind un grad mai mare de autonomie agenților de pe teren. A treia
prioritate viza adop tarea unor instrumente de evaluare de tip calitativ și cantitativ a acțiunilor
culturale întreprinse peste hotare, iar a patra propunea noi metode de gestionare a carier ei
personalului detașat.
Reforma Juppé marchează, de asemenea, o reîntoarcere către sta bilirea de obiective și
planuri de acțiune pe termen mediu, precum și o coordonare anuală a acestora cu ocazia reuniunilor
generale ale ambasadorilor, precum și cu ocazia reuniunilor regionale ale personalului cultural din
aceeași zonă. Așa cum indică Roch e și Pign iau,283 sunt puse astfel bazele regenerării acțiunii
culturale, științifice și tehnice ale Franței sub bagheta Ministerului de Externe.
Din evoluțiile înregistrate în decursul a mai puțin de două decenii, se remarcă o intensă și
continuă introspec ție în sfera diplomației -culturale: fluiditatea și adecvarea aparatului de
propagare a acțiunii culturale, gradul de implicare și/sau de detașare al statului, centralizarea sau
autonomizarea actorilor culturali, toate aceste dimensiuni ale politicii cultur ale externe sunt
evaluate și adaptate în permanență de către Franța. Considerăm că tocmai aici se regăsește
specificitatea modelului francez, precum și rețeta reușitei diplomației de influență haxagonale, care
pare să își dorească cu orice preț evitarea un ei anchilozări mortifere.

4.1.9. Diplomația culturală franceză în era globalizării și excepția franceză
Așa cum spuneam mai sus, una dintre principalele caracteristici ale modelului cultural
francez îl constituie continua sa introspecție și adaptabilitate. Îns ă următoare a provocare pe care o
va avea de înfruntat se va adeveri poate cea mai complexă de până acum: globalizarea.

282Ibidem , p. 164.
283Ibidem, p. 166.

106

Era globalizării va ridica noi dificultăți pentru arena culturală a vechiului continent:
multiplicarea canalelor de televiziune aduce cu s ine o exacerbare a concurenței culturale, Europa
nemaifiind unic actor pe această scenă. În plus, definiția europeană a culturii, în bună parte istorică
și patrimonială face notă discordantă cu peisajul adus de era digitalizării și comunicării
instantan ee.284 O revigorare pare a fi inevitabilă.
În cazul Franței, coagularea unei vechi realități, aceea a „excepției culturale franceze” în
jurul unui dispozitiv reglementar și legislativ denotă o dublă neliniște: aceea de a -și pierde
influența pe plan mondial ș i aceea de a vedea influența elementului englez luând amploare chiar
la ea acasă. Excepția culturală franceză desemnează o serie de specificități ale politicii culturale
franceze în raport cu al te state. Mai precis, este vorba despre acordarea unui statut special operelor
și producțiilor audio -vizuale franceze, în vederea protejării acestora de amenințările liberului –
schimb, pe principiul că bunurile și creațiile culturale nu constituie produse comerciale
convenționale și că, prin urmare, nu trebuie lăsate în voia pieței, cerându -se protejate printr -o
legislație specifică .285 Actualmente, sistemul de sprijin cultural instaurat de Franța este alcătuit
dintr -un dispozitiv legislativ și reglementar ce vizează cu precădere sectoarele audiovizual,
cinematografic ș i muzical.
Astfel, în sectorul cinematografiei, teatrului și televiziunii a fost instaurat un sistem de
rambursări financiare interne, pentru a sprijini creația artistică. De pildă, Centrul Național al
Cinematografiei are obligația de a aloca un anumit pro centaj din contravaloarea fiecărui bilet
vândut pentru sprijinirea producerii, difuzării și exportării operelor franceze peste hotare. Posturile
de televiziune sunt și ele obligate să participe la aceleași obiective cu un anumit procentaj din cifra
lor de afaceri.
De asemenea, în vederea protejării producțiilor autohtone de concurența din exterior
(americană în special), posturile de televiziune sunt obligate să difuzeze cel puțin 60% producții
europene în totalul creațiilor artistice propuse în grila de pr ograme. În plus, cel puțin 40% din
totalul producțiilor culturale propuse trebuie să fie în limba franceză, canalele de televiziune fiind,

284Ph. Lane, op. cit. 2011, p. 32.
285v. „Qu’appelle -t-on l’exception culturelle”, site -ul web Clés de l’audiovisuel , http://clesdelaudiovisuel.fr/
Connaitre/Histoir e-de-l-audiovisuel/Qu -appelle -t-on-l-exception -culturelle (accesat martie 2018).

107

de asemenea, obligate să finanțeze o parte din producția cinematografică și să efectueze cheltuieli
în favoarea dezvo ltării sectorului producției audiovizuale. Platformele video online sunt, la rândul
lor, obligate să le propună clienților lor o proporție semnificativă de creații francofone.286
Criticată de adepții concurenței și liberului -schimb drept o măsură protecțion istă
nejustificată, politicii excepției culturale i se impută uneori lipsa de discernământ în
subvenționarea producțiilor culturale pe motiv că „muncitorul n -are de ce să plătească salariul
artistului .”287 De altfel, protecționismul cultural este controver sat chiar și în rândul artiștilor înșiși,
scriitorul peruvian Mario Vargas Llosa, afirmând: „unul dintre lucrurile cele mai importante pe
care le -am învățat este că culturile n u au nevoie să fie protejate de către birocrați sau de poliție , să
fie plasate în spat ele gratiilor , sau izolate de restul lumii prin bariere vamale pentru a supraviețui
și a-și păstra vigoarea. Acestea trebuie să poată trăi în aer liber, să fie expuse unor constante
comparații cu alte culturi care să le revigoreze și să le îmbogățească, per mițându -le să se dezvolte
și să se adapteze la fluxul constant al vieții. Amenințarea care planează asupra lui Flaubert și a lui
Debussy nu vine din partea dinozaurilor din Jurassic Park, ci din partea micilor demagogi șovini
care vorbesc despre cultura fr anceză ca și cum ar fi o mumie care nu poate fi scoasă din încăperea
în care se află pentru că s -ar dezintegra la contactul cu aerul proaspăt.”288
În ciuda criticilor, excepția culturală este nu doar o chestiune de supraviețuire economică,
ci și o afirmație identitară.289
Un alt răspuns, mai puțin controversat, la noile provocări ale globalizării a fost și crearea,
în 1998, a Direcției Generale a Mondializării, Dezvoltării și Parteneriatelor (DGM), sub tutela
Ministerului de Externe, organizația având trei mis iuni principale: diplomația economică,
dezvoltarea și bunurile publice mondiale și diplomația de influență. DGM are atribuția de a

286 Ibidem.
287C. Lacarrière, C, M. Hruska, „ Le protectionnisme culturel français, un tabou ” L'Opinion , 27 iunie 2013, disponibil
la: https://www.lopinion.fr/edition/politique/protectionnisme -culturel -francais -tabou -1491 (consultat martie 2018):
288M. V. Llosa , Les enjeux de la liberté , trad. A. Bensoussan , Gallimard, Paris, 1997, p. 341, [„La chose la plus
importante que j'ai apprise est qu e les cultures n'ont pas besoin d'être protégées par les bureaucrates et les forces de
police, ou placées derrière des barreaux, ou isolées du reste du monde par des barrières douanières pour survivre et
rester vigoureuses. Elles doivent vivre à l'air libr e, être exposées aux comparaisons constantes avec d'autres cultures
qui les renouvellent et les enrichissent, leur permettant de se développer et de s'adapter au flot constant de la vie. La
menace qui pèse sur Flaubert et Debussy ne vient pas des dinosaure s de Jurassic Park mais de la bande de petits
démagogues et chauvinistes qui parlent de la culture française comme s'il s'agissait d'une momie qui ne peut être
retirée de sa cha mbre parce que l'exposition à l'air frais la ferait se désintégrer.”]
289J-M Delaunay în F. Roche (ed), op. cit. , 2007, p. 47.

108

gestiona programele bugetare ale acțiunilor vizate și de a anima rețeaua de cooperare și de acțiune
culturală a Franței din s trăinătate.

4.1.10. Diplomația culturală franceză în zilele noastre și concluzii
Diplomația culturală franceză în formula sa actuală este rezultatul ultimei mari reforme din
sector, prevăzută prin legea din 27 iulie 2010 care duce la crearea Institutului Francez290, însărcinat
cu implementarea politicii culturale externe a Franței, sub tutela Ministerului de Externe și, într -o
oarecare măsură, a Ministerului Culturii.291 „Institutul Francez” va fi de acum denumirea unică a
operatorului cultural francez din toate țăril e. Institutul Francez are statutul unei instituții publice
cu caracter industrial și comercial, având ca principale obiective coordonarea unei acțiuni
diplomatico -culturale eficiente și autofinanțarea propriei activități. Crearea Institutului este
manifest area dorinței franceze de a oferi mai multă autonomie actorilor culturali de peste hotare,
însă sub o marcă unică și ușor de recunoscut.292
Institutul Francez se înscrie în „rețeaua culturală franceză”, principalul instrument de
diplomație culturală al țării , menit să promoveze cultura și ideile franceze în străinătate. Rețeaua
culturală franceză este alcătuită din actori publici : Ministerul de Externe , prin S erviciile de
cooperare culturală ale ambasadelor și institutele franceze și din actori privați : Alian țele Franceze.
Rețeaua culturală franceză din străinătate cuprinde actualmente 154 de servicii de
cooperare culturală și 124 de Institute Franceze, dintre care 98 „pluridisciplinare”, iar 26 axate
asupra cercetării în exterior, care angajează în total apro ximativ 6000 de persoane. Plasate sub
autoritatea ambasadorilor și integrată rețelei diplomatice ca „specificitate franceză”, rețeaua
permite o implementare „integrală și unitară ” a acțiunilor culturale externe ale Franței .293

290Fosta „Culturesfrance” care, la rândul său înlocuiese Asociația Franceză de Acțiuni Artisitce” (AFAA).
291S. Claudel, A Fohr., J -Y Tadié, La diplomatie culturelle face aux défis contemporains , Terra Nova – La Fondation
Progressiste , 27 martie 2017, disponibil la : http://tnova.fr/system/contents/files/000/001/346/original/27032017_ –
_La_diplomatie_culturelle_face_aux_d_fis_contemporains.pdf?1490608578 (consultat martie 2018)
292C. Premat , „La restructuration du réseau culturel français a u quotidien”, La nouvelle revue du travail , 2013, 30
martie 2013, disponibil la: URL : http://journals.openedition.org/nrt/951 ; DOI : 10.4000/nrt.951 (accesat aprilie
2018).
293La Politique Etrang ère de la France , site -ul web Ministerul Francez al Afacerilo r Externe:
https://www.diplomatie.gouv.fr/fr/politique -etrangere -de-la-france/diplomatie -culturelle/ (accesat aprilie 2018).

109

La acestea se adaugă canalele d e televiziune TV5 Monde și France 24 și serviciile de
radiodifuziune RFI, precum și o serie întreagă de operatori publici între care și Campus France
pentru promovarea studiilor și stagiilor profesionale în Franța.
Din 2009, Direcția Generală a Mondializă rii (devenită Direcția Generală a Mondializării,
Culturii, învățământului și dezvoltării internaționale ) devine responsabilă de pilotarea rețelei
culturale franceze, sub tutela Ministerului de Externe. DGM are rolul de a promova expertiza
franceză, asigurâ nd tutela pilotajului strategic al operatorilor acțiunii culturale franceze. DGM
participă și la coordonarea strategică a rețelei mass -media externe a Franței descrisă mai sus și a
operatorilor Francofoniei, între care TV5Monde. De asemenea, DGM implemente ază și strategia
oficială în materie de cooperare descentralizată, vegh ind la consecvența dintre acțiunile externe de
stat și cele asumate de autoritățile publice locale.
În afara misiunilor sale tradiționale, cum ar fi promovarea și difuzarea limbii și a culturii
franceze, rețeaua franceză a dezvoltat un adevărat spectru de acțiuni pentru a răspunde noilor
imperative ale vremii, cum ar fi confruntarea ideatică și dezbaterea noilor idei, promovarea
studiilor în Franța, migrația și mizele digitalizării. În rândul componentelor rețelei, regăsim și
misiuni legate de promovarea atractivității teritoriale și a turismului și colaborarea cu societatea
civilă și colectivitățile teritoriale.
Diplomația culturală franceză este și foarte profitabilă. De pildă, politica f ranceză în
domeniul cărții are, în primul rând, rolul de a promova cartea franceză peste hotare și odată cu ea ,
producția artistic ă, literară, ideile intelectualității franceze , ș.a.. Rezultatele sale se resimt însă din
plin și pe plan economic: conform lu i Philippe Lane, un sfert din cifra de afaceri a editurilor
franceze provine de peste hotare. Cartea este al doilea cel mai valoros produs de export al industriei
culturale franceză, după obiectele de artă.294
***
Rețeaua culturală franceză rămâne una dintre cele mai dezvoltate și mai bine coordonate
din lume, în ciuda unei puternice dependențe de politica Ministerului de Externe, pe care numeroși

294Ph. Lane, op. cit. , 2011 , p. 67.

110

experți o critică drept „învechită”295 și chiar nefastă având în vedere că, în cazul diplomației
culturale, cu cât e mai discret impulsul statului, cu atât mai mari sunt șansele de succe s.296
În plus, centralizarea politicii culturale externe și plasarea sa în mâinile unui operator unic
aflat sub mai multe tutele, pare să intensifice mesajul unei „superiorități” a model ului cultural
francez, ceea ce denotă un anumit „etnocentrism” care riscă să piardă din vedere diversitatea
interlocutorilor Franței de peste hotare.297
Conform anumitor experți, dar și diferitelor rapoarte solicitate cu regularitate de
responsabilii politic i din ultimii ani, rețeaua culturală franceză trece astăzi printr -o perioadă de
„oboseală” din pricina vechimii , mărimii și diversității sale, dar și a unor dificultăți bugetare .298
La acestea se adaugă anumite dispute interne între „puriștii culturii” pe de o parte, care doresc
trecerea diplomației culturale în sfera de responsabilități a Ministerului Culturii, considerând că
acest lucru ar fi mai oportun în raport cu perimetrul portofoliului ministerial și, pe de altă parte,
între diplomații de carieră pent ru care diplomația culturală nu este decât o „variabilă” în ecuația
influenței externe.299
Așa cum s -a putut vedea din succintul parcurs istoric trasat mai sus, Franța a ezitat mereu
între două tendințe: descentralizarea și centralizarea serviciilor sale cul turale externe. În cele din
urmă, odată cu reforma din 2010 și cu crearea Institutului Francez, se optează pentru varianta
centralizării, fapt care amplifică tensiunile. Deși se trasează adesea comparații între Institutul
Francez și British Council sau Ins titutul Goethe, primul nu are la fel de multă marjă de manevră
ca celelalte două, care sunt agenții autonome din punct de vedere juridic, autodeterminându -și
structurile de reprezentare de peste hotare fără intervenții din partea statului. De asemenea,
misiunea celor două „concurente” ale Institutului Francez nu are de a face cu apărarea limbii
naționale sau a culturii lor în străinătate, acestea neadoptând o atitudine defensivă sau ofensivă pe

295F. Martel, „Culture, pourquoi la France va perdre la bataille du soft power ”, Terra Nova – La Fondation
Progressiste, 31 martie 2010, p. 2 ( http://www.tnova.fr/sites/default/fi les/252 -martel.pdf – consultat martie 2018).
296A, Dubosclard, op. cit. ¸p. 26.
297S. Claudel, A. Fohr, J -Y.Tadié, op. cit. 2017, p. 1.
298O reducere cu 4% a bugetului alocat „diplomației culturale și de influență” între anii 2015 și 2016, conform
cifrelor Sena tului Francez (www.senat.fr).
299S. Claudel, A. Fohr, J -Y Tadié, op. cit. 2017, p. 3

111

acest plan, spre deosebire de Franța.300 În plus , British Council și Institutul Goethe și -au păstrat
de-a lungul timpului denumirea inițială , asigurându -și un nume de marcă recunoscut și o
identificare fără ambiguități peste hotare. Pe de altă parte, schimbările de titulatură ale Institutul
Francez, (înainte vreme AFAA , apoi Culturesfrance ) trădează ezitări în ceea ce privește raportarea
la Minister ul de Externe și chiar la nivelul definir ii politicii sale de funcționare.
Întrebările la care diplomația culturală franceză încearcă actualmente să răspundă sunt deci
complex e: cum se poate naviga între finalitatea politică și libertatea de exprimare? Cum se poate
gestiona (sau chiar rectifica) presiunea unei centralizări tot mai mari a acțiunii culturale franceze
în raport cu diversitatea tot mai puternică a interlocutorilor Franței de peste hotare?
În contextul unui președinte francez pro -european, care apără o „francofonie plurală”301 și
își dorește, în același timp, ca limba franceză să revină în topul primelor 3 limbi ale lumii, dar și
în urma unui Brexit care are toate șan sele să sporească influența Franței în UE, răspunsurile promit
să fie interesante.
4.2. Modelul Emisarului
Franța este modelul perfect al diplomației culturale interstatale „clasice”, pe care am
denumit -o mai sus, Modelul Emisarului . Precursor al diploma ției culturale ca politică de stat,
modelul francez are o puternică forță de reprezentare și o amprentă fără egal la nivel mondial.
Adeptă a diplomației clasice „interstatale”, Franța a mizat dintotdeauna pe relațiile
culturale bilaterale, axându -se pe o c ât mai mare extindere a rețelei sale planetare. Regăsim în
modelul francez specificitățile statului ca „emisar” al propriei sale culturi: o agendă bine -definită
la nivel de politică culturală externă și o puternică implicare a statului în coordonarea organ elor
sale de reprezentare culturală de peste hotare.
Mai jos, prezentăm o scurtă analiză contrastivă a „modelului emisarului” din cinci state
bine poziționate pe arena culturală internațională: Franța, China, India, Norvegia și SUA, prin

300Ibidem.
301„Emmanuel Macron défend une francophonie plurielle”, Le Monde , 20 martie 2018: http://www.lemonde.fr/
politique/article/2018/03/20/emmanuel -macron -la-francophonie -est-une-sphere -dont-la-france -n-est-qu-une-
partie_5273810_823448.htm (accesar în mai 2018).

112

prisma a trei cara cteristici reprezentative ale Modelului Emisarului : politica culturală, finanțarea
sa și infrastructura culturală externă. Gradul de autonomie al infrastructurilor culturale, precum și
metoda de finanțare specifică fiecărui stat pot varia în mod considerab il, așa cum se poate remarca
și în tabelul de mai jos la nivelul eșantionului selecționat.
Fig. 4.2. Modelul statal al diplomaței cultural e: tabel contrastiv302
Franța China India Norvegia SUA
Politică
culturală Diplomația
culturală
franceză este
gestionat ă de
Ministerul de
Externă (cu
participarea
Direcției pentru
Afaceri
Internaționale a
Minsterului
Culturii)
Nu există un
departament în
sine însărcinat cu
diplomația
culturală.
Acțiunile de
reprezentare
culturală ale
Chinei sunt însă
intrinsece
politic ii externe
și supuse
controlului
intern.
Majoritatea
instituțiilor
culturale, cum ar
fi muzeele, sunt
gestionate de
stat, directorii
acestora fiind
oficiali ai
guvernului sau
membri de
partid. Consiliul Indian
al Relațiilor
Culturale
(ICCR) de la
Delhi este
finanțat de
Ministerul de
Externe.
Anumite guverne
locale, cum ar fi
cel de la Delhi,
și-au cultivat
profiluri
internaționale
proprii.

Ministerul de
Externe este
principalul actor
în ceea ce privește
coordonarea
eforturilor
diplomatice și a
stabilit tr ei
priorități
strategice pentru
ambasadele
norvegiene din
străinătate: pace și
dezvoltare,
resurse naturale și
conlucrare pentru
formarea unei
„națiuni
moderne”.
Diplomația
Culturală
americană s -a
aflat, până în anii,
1990, sub tutela
USIA, care a fost
însă desființată de
administrația
Clinton.
În prezent,
responsabilitățile
fostei USIA, au
revenit în
portofoliul
Departamentului
de Stat.
Institutul
Smithsonian joacă
un rol important
pe plan
internațional, sub
forma unui „hub”
cultural. Deși
reprezintă în mod
teoretic Statele
Unite fiind, din
punct de vedere
juridic și
funcțional un
organism al
guvernului
federal, instituțiile
Smitshonian
operează cu o
autonomie
comparabilă celei
de care se bucură
toate marile
instituții private,

302Tabel întocmit pe baza raportului DEMOS, ( K. Bound et al, op. cit. , p. 87 -94), datele bugetare au fost aduse la zi,
conform surselor citate.

113

cum ar fi Muzeul
Metropoli tan de
Artă din New
York.
Finanțare Din bugetul
Ministerului de
Externe.
Bugetul DGM
reprezintă
aproximativ o
cincime din
bugetul
Ministerului de
Externe (4738
milioane euro în
2018303) Dificil de
estimat.
Aproximativ
80% din
finanțarea
muzeelor
naționale și a
Operei Naționale
de la Beijing
provine de la
Stat. Muzeele
regionale
primesc
aproximativ 40 –
50%.
Din bugetul
Ministerului de
Externe: 233304
crore în 2017
(aprox 29
milioane euro).
Bugetul
Consiliului
Național al Artei
pe 2017 a fost de
139 milioane de
euro, reprezentând
aproximativ 10%
din bugetul
național al
culturii. Ca regulă
generală , statul nu
finanțează cultura
în SUA, ce nu se
consideră a face
parte din mandatul
federal. Prin
urmare inițiativele
instituțiilor
culturale sunt
finanțate prin
fundații și
sponsorizări
individuale.
Stimulente fiscale
generoase
încurajează, însă,
donațiile.
Infra –
structură 154 de servicii
de cooperare
culturală, 124 de
Institute
Franceze305 și
283 de Alianțe
Franceze.
RFI se bucură de
aproximativ 40
de milioane de
ascultători.
Ambasadele
chineze de peste
hotare sunt
însoțite de o bine
dezvoltată rețea
de atașați
culturali,
sprijiniți de o
rețea
impresionantă de
Institute
Confucius, aflate
în plină
expansiune, în
2014 existând
deja peste 500 de
institute
Confucius în 145
de țări306. India dispune de
36 centre ICCR
peste hotare307. Instituțiile
culturale
norvegiene dispun
de autonomie,
Ministerul de
Externe
recunoscând că
politica trebuie să
se adapteze
obiectivelor și
practicilor
culturale. Se cere
însă respectarea
celor t rei direcții
prezentate mai
sus.
Din 1965 a fost
creat Consiliul
Național al Artei,
Kulturrad.
Teatrul Național
și Galeria
Națională de Artă
sunt
independente. Marile ambasade
americane dispun
de atașați
culturali.
Postul de radio
Voice of America
are ap roximativ
115 milioane de
ascultători pe
săptămână și
difuzează în 44 de
limbi. Mandatul
său este acela de
a „reprezenta
America”
Artiștii, interpreții
sunt „ambasadori
culturali” ai țării
peste hotare.

303Site-ul web al Ministerului Francez de Externe: diplomatie.gouv.fr
304Site-ul web India Budget : https://www .indiabudget.gov.in/ub2018 -19/eb/sbe28.pdf
305Site-ul web al Minsterului Francez de Externe: diplomatie.gouv.fr
306J. Peng, E. Feng, „Confucius Institute, cultural asset or campus threat ?”, Financial Times , 26 octombrie 2015.
disponibil la: https://ig.ft.com/confucius -institutes/ (accesat martie 2018).
307v. site -ul web al ICCR India, lista institutelor culturale de peste hotare: http://www.iccr.gov.in/content/list -centres.

114

Însă nu doar statele pot purta o diplomație cult urală pe Modelul Emisarului . Așa cum vom
vedea în ultimul capitol al acestei lucrări, în anumite circumstanțe , anumite orașe (de regulă cele
de dimensiuni mari) pot, la rândul lor, desfășura o diplomație culturală proprie . De asemenea, se
poate vorbi despr e același model de diplomație culturală și în cazul politicii culturale externe a
Uniunii Europene, așa cum vom vedea tot în ultimul capitol.

115

5. Protagoniștii non -statali ai diplomației culturale
5.1. Protagoniștii transnaționali
5.1.1. Corporațiile multinațion ale
Așa cum aminteam și anterior, în zilele noastre, interdependențele complexe, dezvoltate pe
fondul unui proces de globalizare tot mai intens au schimbat pentru totdeauna regulile jocului:
tehnologiile și instituțiile globalizate, inclusiv ONG -urile și c orporațiile internaționale transcend
granițele geografice, limitând puterea statelor -națiuni.308
Informațiile care afectează percepțiile asupra diferitelor țări provin acum dintr -o varietate
considerabilă de surse, iar publicul nu trasează neapărat o demarca ție clară între emițătorii lor.309
Pe scurt, guvernele nu mai sunt singurii actori ai diplomației publice și nu mai pot controla
ansamblul mesajelor transmise în exterior.
De altfel, în era globalizării, nu doar frontierele naționale au devenit mai fluide, d iplomația
însăși este astăzi mai „poroasă” ,310 fiind nevoită să țină cont de noile realități și de faptul că anumiți
actori non -guvernamentali pot avea uneori mai multă influență asupra politicilor și activității
diplomatice decât guvernele însele.311
În plus , se întâmplă, nu de puține ori, ca într -o țară să se regăsească mai mulți oameni de
afaceri de peste hotare decât diplomați, ceea ce le conferă celor dintâi un potențial semnificativ de
reprezentare. De altfel, multinaționalele investesc uneori mai mult în eforturile de comunicare
decât numeroase guverne.312 Nu este de mirare că marile corporații dobândesc, așadar , un cuvânt
tot mai important de spus în ceea ce privește definirea reputației și imaginii țării lor de origine,
mărcile, produsele, practicile de r esponsabilitate socială corporativă pe care le implementează o

308K. Schwab, „Global corporate ci tizenship”, Foreign Affairs 87, 2008, p. 107 –118.
309C. White, „Exploring the role of private -sector corporations in public diplomacy”, Public Relations Inquiry, nr. 4,
(3) 2015, p. 305 -321.
310R. Saner și L. Yiu, International economic diplomacy: Mutations in post-modern times , Discussion Papers in
Diplomacy – Ragnhild Drange, Haga, 2003, p. 4.
311C. Snow Jr, „Public diplomacy practitioners: A changing cast of characters”, Journal of Business Strategy nr. 27,
2006, p. 18 –21.
312v. R.S. Zaharna, Battles to Bridges: US Strategic Communication and Public Diplomacy after 9/11 , Palgrave
MacMillan, New York, 2010.

116

corporație în țara -gazdă fiind susceptibile să afecteze felul în care este percepută nu doar compania
în sine, ci și țara cu care aceasta este asociată.313
Prin urmare, corporațiile multinațional e sunt protagoniști care dispun nu doar de forță de
reprezentare, ci și de resursele necesare pentru a influența opinia publică. De altfel, l obby -urile
corporative sunt mereu angajate în eforturi de influențare a legiuitorilor naționali (sau
supranaționali ) atunci când sunt în joc interesele lor. De pildă, compania Shell dispune de o
structură diplomatică în Nigeria comparabilă cu serviciile diplomatice ale anumitor țări
dezvoltate .314
Însă influența tot mai mare a protagoniștilor corporativi pe scena intern ațională poate
prezenta și avantaje în opinia lui Hocking, care observă că aceștia pot lua parte la identificarea
unor soluții multi -laterale la noile probleme ridicate de globalizare .315 De altfel , în anumite
circumstanțe, comunicarea oficială, guvernamental ă, poate fi percepută drept propagandă,
fiindu -le acordată mai multă credibilitate altor surse, cum ar fi cele corporative.316 Firește , așa cum
punctează White ,317 acest lucru nu înseamnă că multinaționalele pot sau trebuie implicate în toate
aspectele diploma ției publice . Este totuși limpede că diplomația publică începe să devină un proces
bazat pe cooperare și pe o rețea de actori publici și privați care se servesc de procese și de canale
diplomatice.318 Bunăoară, cu ocazia vizitei istorice efectuate de președi ntele Obama în Cuba în
martie 2016, în camarila prezidențială se aflau nu mai puțin de douăsprezece nume mari ale lumii
corporative americane, inclusiv directorii -generali ai Marriott, PayPal, Xerox și AirBnB .319 Aspect
deloc surprinzător de altfel, dată fii nd enorma miză economică pe care deschiderea unei noi piețe
o poate avea pentru toți cei care reușesc să acapareze un vad comercial. De asemenea, sectorul
privat are sau își poate constitui un acces rapid la rețele extinse de colaboratori locali, dispune d e

313M.B. Goodman, „The role of business in public diplomacy”, Journal of Business Strategy nr. 27, (3) 2006, p. 5 –7.
314B. Hocking, „Privatizing diplomacy?”, Intern ational Studies Perspectives , nr. 5, 2004, p. 147 –152.
315Ibidem.
316G. Szondi, Public diplomacy and nation branding: Conceptual similarities and differences , Ragnhild Drange, Haga,
2008, p. 12.
317C. White, op. cit , p. 308 -309.
318D. Lee, „The growing influence o f business in UK diplomacy”, International Studies Perspectives, nr. 5, 2004, p.
50–54.
319v. C. Robbins, „What Obama’s historic visit means to US businesses”, Fortune , 24 martie 2016,
http://fo rtune.com/2016/03/23/cuba -obama -castro/ (consultat aprilie 2018).

117

instrumente și de fonduri pentru cercetarea în profunzime a noilor piețe, având inclinația (și
interesul) de a asculta ce se întâmplă „ pe teren”. 320
Plecând de la premisa că multinaționalele au bugete de comunicare substanțiale și un
impact global, fiind sensibile la tot ceea ce înseamnă comunicare interculturală, putem conchide
că potențialul „diplomatic” al acestora este considerabil. Întrebarea pe care ne -o adresăm, la lumina
tematicii acestei lucrări, este în ce măsură intervine cultura în practicile d iplomatice ale
corporațiilor multinaționale și dacă se poate, într -adevăr, vorbi despre o diplomație culturală
corporativă. Se folosesc oare corporațiile de practici diplomatico -culturale? Și dacă da, în ce
măsura pot fi trasate paralele între metodele uti lizate în acest sens de către companii și cele la care
face apel statul în eforturile sale de proiecție culturală?
Deși studiile în domeniu nu abundă, un verdict afirmativ vine din partea Institutului de
Diplomație Culturală din Berlin, care nu doar că afi rmă cu tărie existența unui asemenea soi de
practică diplomatică ci, din 2011 încoace, publică clasamente periodice ale companiilor europene
care se descurcă cel mai bine la acest capitol, asupra căruia vom reveni puțin mai jos.
Principala punte dintre d iplomația corporativă, ca set de tehnici și metode utilizate de
companii în vederea reprezentării propriilor interese peste hotare și diplomația culturală
corporativă este ansamblul de norme și bune practici aferente Responsabilit ății Social e
Corporativ e. Am dedicat, prin urmare, următoarea secțiune acestui subiect.

5.1.1.1. Cetățenia corporativă și „filantropia strategică”
Așa cum precizam anterior, corporațiile multinaționale au dobândit un rol din ce în ce mai
mare nu doar pe scena politicii globale, ci și în viața de zi -cu-zi a fiecăruia dintre noi. Însă, așa
cum era de așteptat, odată cu puterea, au crescut și responsabilitățile acestor noi actori globali și
nevoia lor de a se angaja într -un dialog multiplu, nu doar comercial și economic, cu clientela sau
acționariatul, ci și uman și cultural cu ansamblul societății căreia îi aparțin.

320v. P.M. Taylor, Routledge Handbook of Public Diplomacy, Routledge, New York, 2009, p.195 –200.

118

Responsabilitatea Socială Corporativă (RSC), definită ca fiind un angajament de a ameliora
bunăstarea comunităților pe baza resurselor corporative321 și folosită adesea ca sinonim, perfect
sau parțial, al unor termeni precum „cetățenie corporativă”, „durabilitate corporativă”, „guvernanță
corporativă”, „etică în afaceri”, „investiții durabile”, „managementul părților interesate”
„corporații etice”, „responsabilitate corporativă”, „p arteneriate public -private”, „filantropie
corporativă”, „performanță socială” a devenit un imperativ al corporației multinaționale din
secolul XXI.
RSC cuprinde șase tipuri de practici :322
– Filantropia corporativă: donații de bani, bunuri și servicii, uneori prin intermediul unei
fundații create de companie,
– Voluntariatul în folosul comunității: activități de voluntariat organizate de companie,
implicând uneori angajați ai companiei, remunerați pentru munca depusă în folosul
unei organizații non -profit,
– Pract ici comerciale responsabile din punct de vedere social: produse fabricate în mod
etic și care prezintă astfel interes pentru un anumit segment de consumatori,
– Promovări ale anumitor cauze: campanii de sensibilizare finanțate de companie,
– Marketing realizat în folosu l unor cauze : donații către grupuri caritabile în funcție de
volumul produselor comercializate,
– Marketing social corporativ: campanii de influențare a comportamentelor finanțate de
companie.
Ca atare, prin intermediul responsabilității sociale co rporative, companiile admit că dincolo
de aspecte le iner ente activității lor, cum ar fi maximizarea profitului pentru acționariat, sau
elementara conformitate față de exigențele juridice, există și alte responsbilități de sorginte social ă,
cultural ă, de medi u, ș.a. care le revin din punct de vedere moral în fața întregii comunități :323 de la
furnizori, consumatori , până la propriii angajați. Este vorba, practic, de toți cei care au un interes
legitim în joc, legat de ceea ce face compania și de felul în care îș i atinge aceasta obiectivele.324

321 N. Lee, P. Kotler, „Corporate Social Responsibility, doing the most good for your company an d your cause”,
John Wiley and Sons, Hoboken, 2005, p. 3.
322 Ibidem.
323 J. Andriof, S. Waddock, B Husted, S.S. Rahman, Unfolding Stakeholder Thinking , Greenleaf Publishing,
Sheffield, 2002, p. 9.
324A. B. Caroll, J. Nasi, „Understanding stakeholder thinking: th emes from a finnish conference”, Business Ethics: a
European Review , nr. 6, (1) 1997, p. 47.

119

RSC prezintă patru componente: cea economică, cea juridică, cea etică și cea filantropică.
Altfel spus, RSC traduce exigențele pe care le are societatea față de „cetățeanul corporativ”: să fie
profitabil, să respecte legea, s ă aibă un comportament etic și să dea ceva înapoi325
Dacă exemple de bune practici în afaceri pot fi găsite chiar și în urm ă cu două sute de
ani,326 ideea că îndatoririle unei companii ar trebui să comporte în mod implicit asemenea
prevederi este relativ nou ă. În 1953, H.R. Bowen afirma deja că toate corporațiile au obligația de
a adopta politicile, deciziile și direcțiile de acțiuni dezirabile în raport cu obiectivele și valorile
societății .327 De bună seamă, nu au lipsit vocile recalcitrante , cum ar fi Friedm an,328 care
argumenta că singurul obiectiv al unei companii este acela de a face profit și că „faptele bune” nu
au ce căuta în afaceri. Cu timpul însă, pe măsura dezvoltării noilor tehnologii, importanța „bunei
reputații”, nu doar „personale” ci și corporati ve, începe să fie indiscutabilă. Ca dovadă , tot mai
multe companii încep să adauge elemente de „etică” în afacerile desfășurate.
În anii 1990, în spațiul anglofon a început să fie tot mai vehiculată expresi a triple bottom
line, cu referire la „bilanțul t riplu” pe care trebuie să îl aibă în considerare o companie model:
social, economic și de mediu.329 Dacă la început responsabilitatea corporativă însemna donații
către cauze caritabile sau acte de filantropie, în perioada anilor ’90 se produce o schimbare de
percepție: aspectului „obligativității” de a da ceva înapoi , i se substituie percepția strategică a
„oportunității” de a da pentru a obține . Astfel apare „filantropia strategică”.330
Actele filantropice nu mai sunt pur și simplu făcute ci devin gesturi bin e cumpănite în
vederea obținerii unor avantaje competitive, fiind calibrate pentru a permite ameliorarea

325A. B. Caroll, „The four faces of corporate citizenship”, Business and Society Review , nr. 10, (1) 1998, p. 1 -7.
326v. R. Marchand, Creating the corporate soul: the rise of public relations and corporate imagery in American Big
Business, University of California, Berkley, 1998.
327H. R. Bowen, Social Responsibilities of the businessman , Harper & Brothers, New York, 1953 , p. 6, [„pursue
those policies, to make those deci sions or to follow those lines of action which are desirable in terms of the
objectives and values of our society”].
328M. Friedman, „The social responsibility of Business is to increase its profits”, New York Times Magazine, 13
septembrie 1970, (Arhivele NY times: https://archive.nytimes.com ).
329J. Elkington, Cannibals with forks: the triple bottom line of 21st century business , Capstone Publishing, Oxford,
1997.
330v. M. Porter, M.R. Kramer, „The competitive advantag e of corporate philantrophy”, Harvard Business Review on
Corporate responsability, Harvard Business School, Boston, 2002.

120

perspectivelor de succes „pe termen lung” a actorului corporativ în cadrul unei comunități
naționale sau internaționale.
În ultimii ani, în bună parte datorită Compactului Global ONU, RSC începe să figureze pe
agendele multor companii internaționale și a majorității companiilor de top, datorită rezultatelor
demonstrate ale aceste practici .331
Paradigma RSC a secolului XXI vede în corporații nu doar cauza , ci și o parte a soluției la
problemele pe care le î nfruntă societatea zilelor noastre.332 Există, de altfel, patru tipuri de teorii
referitoare la comportamentele corporațiilor în raport cu societatea :333 teoriile instrumentale, care
văd în corporații un ins trument de generare a avuției și nimic mai mult, teoriile politice, care
studiază cetățenia corporativă din perspectiva puterii pe care o dobândesc companiile la nivelul
societății, cele integrative, conform cărora corporațiile nu fac decât să răspundă exi gențelor
societății din nevoia firească de a se „integra” și cele etice, axate asupra responsabilităților sociale
ale corporațiilor.
Una dintre referințele din domeniul principi ilor de etică corporativă este Pactul Global al
ONU, lansat în 2000 care rămân e, până în ziua de azi, cea mai amplă inițiativă social -corporativă
de acest gen, cu cei peste 13000 de semnatari ai săi.334 Acesta se adresează corporațiilo r care s -au
angajat să își alinieze operațiunile și strategiile cu principii etice universale , respec tând Obiectivele
de Dezvoltare ale Mileniului în sectoare cum ar fi drepturile omului și lucrătorilor , protecția
mediului înconjurător , ș.a.. Alte seturi de principii de guvernanță socială notabile ar fi și principiile
Global Sullivan , privitoare la dreptu rilor omului și ale lucrătorului și principiile Equator ,335 care
stabilesc un set minim de standarde în vederea determinării, evaluării și gestionării riscurilor de
mediu pe care le prezintă proiectele finanțate de către instituții financiare internaționale. Principiile

331v. T. Waghorn, Sustainable reporting lessons from the fortune 500 , Forbes , 4 decembrie 2017:
https://www.forbes.com/sites/terrywaghorn/2017/12/04/sustainable -reporting -lessons -from -the-fortune –
500/#1a7d3b4c6564 (consultat aprilie 2018).
332C. Marsden, „The new corporate citizenship of Big Business: port of the solution to sustainability?”, Business and
Society Review , nr. 105, (1) 2000, p. 10.
333E. Garriga, D. Mele, „Corporate Social Responsibility Theories: Mapping the Territory”, Journal of Business
Ethics, nr. 53, 2004, p. 52.
334v. Site -ul Pactului Global al ONU: https://www.unglobalcompact.org/what -is-gc/participants (consultat aprilie
2018).
335v. Site -ul web al principiile Equator: http://equator -principles.com/about/ .

121

Equator , de pildă, au fost adoptate de 92 de instituții financiare din 37 de state, care își asuma
astfel angajamentul de a nu oferi finanțări de proiect sau împrumuturi corporative în cazul în care
se constată non-conformit ăți față de prevede rile stabilite.
Un alt imbold al dezvoltării RSC a fost și declarația Forumului Economic Mondial privind
cetățenia globală din 2002 ca re susține că pentru adoptarea unui model de afaceri responsabil se
impune o integrare a bunelor practici sociale în însă și strategia și practicile comerciale ale unei
companii.336
Dacă acțiunile de RSC ale companiilor sunt adesea catalogate drept un soi de „altruism
impur” ,337 motivele ce stau la baza RSC ar putea fi clasificate în trei categorii :338 legitimitatea,
profitabilita tea și durabilitatea. Relația dintre cele trei este firească. Legitimitatea, înțeleasă ca o
formă de recunoașterea a leadership -ului moral al unei companii de către mediul de afaceri și
publicul general este o cale de a genera respect și respectiv loialita te, precondiții ale profitabilității
durabile .
Conform altor studii ,339 obiectivele unei companii care implementează practici RSC țin în
special de schimbarea opiniei publice în ceea ce o privește, de ameliorarea vizibilității sale și de
crearea unui anumit tip de imagine publică. De altfel, reputația și imaginea de marcă sunt
considerate bunurile intangibile cele mai prețioase pe care le poate avea o companie .340 Ideea că
„reputația” este o forță motrice importantă a vânzărilor s -a încetățenit în ultimele dou ă decenii ,341
ceea ce a propulsat „management ul reputației” ca obiectiv de vârf al agendel or corporative .342
Importanța filantropiei, a investițiilor în societate și a comportamentului responsabil au fost
și ele punctate ca factori ce plasează corporațiile î n „grațiile” societății căreia îi aparțin, studiile

336Forumul Economic Mondial, „Responding to the Leadership Challenge: finding a CEO survey on Global Corporate
Citizenship”, World Economic Forum, 2002.
337J. Andreoni, „Impure altruism and donations to public books: a theory of warm -glow giving”, Economic Journal ,
vol.100, nr. 401, 1990, p. 465.
338P.S. Bronn, D. Vidaver -Cohen, „Corporate motives for social initiative: legitimacy, sustainability of the bottom
line?”, Journal of Business Ethics , nr. 87, 2009, p. 91 -109.
339J. Meeneghan, P. Flood, Commercial Sponsorship: the misunderstood corporate art , Corporate Image, Dublin,
1983.
340Forumul Economic Mondial, op. cit. , 2002, p. 14.
341R. Eccles, „Reputations and its risks”, Harvard Business Review , februarie 2007.
https://hbr.org/2007/02/reputation -and-its-risks (accesat martie 2018)
342A. Pharoah, „Corporate Reputation : the boardroom challenge”, Corporate Governanc e, vol, 3, nr. 4, 2003, p. 47.

122

demonstrând, de asemenea, că acele corporații care participă cel mai adesea la acțiuni filantropice
și caritative se bucură de reputații mai bune.343
Complexitatea factorilor ce stau la baza RSC demonstrea ză că, în calitatea lor de „cetățeni
corporativi” companiile nu răspund doar presiunilor venite din partea acționariatului, ci și celor
venite din partea societății în ansamblul său (de la autorități la consumatori și mass -media) ceea
ce presupune un proce s complex de gestionare a relațiilor corporative .344
În acest sens, o idee tot mai adesea vehiculată este aceea că RSC are un rol profilactic (mai
degrabă decât „reactiv”) în managementul reputației și al relațiilor cu publicul general, care are
tendința de a recompensa sau de a pedepsi companiile „căzute în dizgrație” prin evitarea mărcii
lor.345
RSC prezintă o serie de beneficii recunoscute, inclusiv un nivel sporit de angajament din
partea angajaților, loialitate din partea clienților precum și o performan ță ameliorată în afaceri.
Roberts, Keeble și Brown346 vorbesc despre opt aspecte strategice care par să beneficieze de pe
urma unei „cetățenii globale”, acestea fiind: managementul reputației, identificarea profilurilor de
risc și gestionarea acestuia din ur mă, vânătoarea de talente, retenția personalului și păstrarea
gradului de motivare, relațiile cu investitorii (și accesul la capital), procesul de învățare,
competitivitatea și poziția ocupată pe piață precum și eficiența operațională .
Deși numărul de stu dii dedicate beneficiilor corporative aduse cu sine de o politică de RSC
bine formulată este tot mai mare, există destul de puține exemple care să scoată la lumină
beneficiile investițiilor efectuate de corporații în artă, patrimoniu și în cultură în gener al. Ca atare,
se ridică întrebarea în ce măsură se poate extrapola investirea unei companii în acțiunile de
diplomație culturală. Un răspuns ne vine, așa cum am anticipat anterior, din partea Institutului de

343S. Brammer, A. Millington, „Corporate Reputation and Philantropy: an empirical analysis”, Journal of Business
Ethics , nr. 61, 2005, p. 29 -44.
344M. Hopkins, The planetary bargain: Corporate Social Responsibility matters, Earth scan Publications, Londra,
2003.
345v. J. Elkington, op. cit , 1997 și
C. Valor, „Corporate Social Responsibility and Corporate Citizenship: towards corporate accountability”, Business
and Society Review , nr. 110, (2) 2005, p. 191 -212.
346S. Roberts, J. Keeble , D. Brown, „The business case for corporate citizenship”, 2002, disponibil la:
www.adlittle.com/insights/studies/pdf/corporate_citizenship.pdf , (consultat martie 2018).

123

Diplomație Culturală de la Berlin, care a concep ut o metodologie de „măsurare” a componentei
culturale, asupra căreia ne vom opri mai jos.
5.1.1.2. Diplomația Culturală Corporativă
Conform Institutului de Diplomație Culturală (ICD) , activitățile de diplomație culturală
corporativă sunt activități ce beneficiază de finanțare privată și care încurajează schimburile de
valori și practici culturale, promovând astfel dialogul și respectul intercultural. Activitățile de
diplomație culturală corporativă acoperă un spectru extins de părți interesate și domenii, câteva
exemple fiind educația, artele -frumoase, sportul, muzica, cinematografia, precum și cercetarea
științifică și academică .347
Diplomația culturală corporativă este un domeniu de interes pentru numeroase companii
multinaționale însă nu foarte studiat pe plan șt iințific până în ultimul deceniu. De altfel, până în
momentul de față, singurul index conceput pentru măsurarea implicării corporațiilor în acțiuni de
acest gen este cel conceput în 2011 de ICD. Deși nu este însoțit de un manual de bune practici sau
de un ghid metodologic, analizarea componentelor indexului scoate la lumină geometria
diplomației culturale corporative în viziunea ICD.
Astfel, pentru evaluarea gradului de implicare al companiilor în activitățile de diplomație
culturală, indexul ICD348 ține sea ma de două categorii de factori: politicile corporative existente
(cu o pondere de 30%) și activitățile de diplomație culturală propriu -zisă (cu o pondere de 70%).
Diferența de pondere, conform ICD, este explicată prin faptul că politicele arată doar „inte nția”
câtă vreme activitățile demonstrează angajamentul real față de diplomația culturală.
Explicația selecționării indicatorilor pentru fiecare dintre cele două categorii este interesa ntă.
Iată indicatorii reținuți pentru categoria politici corporative: d iversitatea angajaților, programele

347Site-ul web al Institutului de Diplomație Culturală din Berlin :
http://www.culturaldiplomacy.org/academy/index.php?en_cdec_csr -sri
348Datele provin de pe paginile web ale Institului de Diplomație Culturală din Berlin:
http://www.culturaldiplomacy.org/ și http://www.economicbridges.com/.

124

de stagiatură internaționale, caracterul transnațional al companiei și promovarea drepturilor omului
și a drepturilor civile.
Astfel, în opinia ICD , diversitatea angajaților unei companii este un pașaport al gradului de
deschidere al acesteia față de diplomația culturală. În acest sens, sunt sondate gradul de
reprezentare (de pildă dacă compoziția etnică a angajaților o reflectă pe cea locală), procedurile de
recrutare (măsura în care campaniile de recrutare sunt conceput e pentru a atrage angajați ce provin
din contexte diverse), gradul de retenție al lucrătorilor, mai ales al grupurilor minoritare și existența
formărilor destinate acestora din urmă.
O altă resursă de diversitate culturală sunt și stagiarii și angajații i nternaționali aflați în
schimb de experiență, aspect considerat de ICD a fi un bun indicator al măsurii în care compania
încurajează mobilitatea internațională, permițându -le salariaților să lucreze într -un mediu
multinațional și multicultural.
Al treile a factor, caracterul transnațional al companiei, analizează măsura în care
activitățile acesteia depășesc frontierele naționale. Corporațiile capătă puncte la acest capitol în
situația în care operează și în afara țării în care își au sediul central.
La capitolul drepturi ale omului și drepturi civile, se sondează existența un ui angajament
asumat de către companie în ceea ce privește drepturile fundamentale ale omului și cetățeanului,
comerțul echitabil și eventuale angajamente asumate față de grupuri cari tabile.
A doua categorie de factori vizează participarea la inițiativele culturale propriu -zise, fiind
analizate următoarele aspecte: programele de schimburi culturale, implicarea în evenimentele
culturale, cooperarea cu universitățile, granturile și burs ele oferite, acțiunile muzicale, artele
vizuale, cinematografia, evenimentele sportive, colaborările academice și ajutorul umanitar oferit.
Astfel, programele de schimburi culturale sunt considerate a fi cele mai eficiente metode
prin care o companie poat e practica diplomația culturală, fiind o cale prin care compania se poate
face cunoscută peste hotare. ICD atribuie mai multe merite acestei practici, inclusiv promovarea
transparenței față de publicul țărilor -țintă și a unei relații sănătoase cu acesta. A cest criteriu

125

sondează aspecte precum organizarea unor evenimente prin care sunt exportate produsele, limba
și tradițiilor culturii companiei peste hotare.
Angajamentul față de evenimentele culturale înglobează implicarea (adesea prin
sponsorizări) în eve nimentele muzicale, artele vizuale, cinematografia și evenimentele sportive
(metodologia primelor clasament e, 2011/ 2012,349 atribuia o sub -categorie diferită fiecărei
componente culturale de mai sus). În accepțiunea ICD, un eveniment cultural este un evenime nt
ce promovează și creează acces la una sau mai multe culturi, fiind o formă de prezentare a acestora
lumii întregi și o platformă de dialog inter -cultural, acesta din urm ă constituind baza diplomației
culturale. Între beneficiile aduse cu sine de aceste practici se număr ă promovarea înțelegerii
reciproce și a încrederii dar și notorietatea pe piețele -țintă.
Criteriul cooperării cu universitățile urmărește implicarea companiilor în colaborări cu
universități din străinătate, considerate a permite schimbu l de idei, perspective și atitudini între
culturi. Un criteriu asociat sunt granturile și bursele acordate, distincția dintre cele două tipuri de
sprijin financiar fiind aceea că primele se acordă pe criterii sociale, câtă vreme bursele au menirea
de a rec ompensa performanțe excepționale.
Ajutoarele umanitare sunt înțelese din perspectiva atitudinii companiei față de crizele
umanitare, inclusiv dezastrele naturale și antropogene. Acestea cuprind acordarea de sprijin
material (în principal alimente, medicamente și adăpost) și logistic persoanelor aflate în situație de
necesitate.
Alte două elemente punctate de indicele ICD sunt „durabilitatea” acțiunilor RSC și
eforturile suplimentare depuse de companie într -un sens sau în altul.
Indicele ICD evaluează un total de 100 de companii europene din sectoarele: auto -moto,
petrolier, bancar, al telecomunicațiilor, minier, farmaceutic și chimic, electronic, logistic și al
tehnologi ei informației, energie i și utilităților, comerț, tutun, alimente și băuturi. Este rea lizat nu
doar un top al companiilor, ci și un clasament al sectoarelor prin prisma implicării lor în activitățile

349v. Metodologia completă de evaluare a corporațiilor: http://www.economicbridges.com/ index.php?european –
private -sector -ranking (accesată mai 2018).

126

de diplomație culturală. Raportul 201 7,350 de pildă, plasează sectorul auto -moto în vârful
clasamentului, urmat de sectorul bancar și petrolier. La polul opus se află sectorul tutunului,
alimentelor și băuturii, cu precizarea că reglementările ce limitează sau chiar interzic publicitatea
la produsele de tutungerie afectează marja de manevră a acestor companii și la capitolul
diplomației culturale . Raportul ICD observă, însă, că nu există o legătură cauzală limpede între
valoarea comercială a unei companii și implicarea sa în acțiuni de diplomație culturală, existând
companii cu o valoare comercială mare care, din perspectiva diplomației culturale, se plasează pe
picior de egalitate cu companii cu valoare comercială mult mai mică.
ICD recunoaște existența unor bariere la adresa întocmirii clasamentului, ce țin de
culegerea datelor din rapoarte și alte surse publicate pe internet, de insuficiența auto -raportării și
alte elemente cum ar fi grupurile mari de corporații care raportează acțiunile realizate în parte la
nivel central și în parte în mod autonom, la nivelul companiilor.
***
Pionier al domeniului, și unic clasament de acest gen disponibil pe pi ață în acest moment,
indicele ICD constituie un punct de plecare interesant în evaluarea unor practici relativ noi și a
unui domeniu de cercetare emergent.
Metodologia de lucru, precum și formula de calcul sunt originale și reflectă viziunea
cercetătorilo r ICD asupra unui spectru de practici care este, în sine, foarte vast: diplomația culturală
în toată amploarea sa, privită în contextul mediului de afaceri și a l filozofiei mercantile.
Considerăm salutară și lăudabilă existența indicel ui ICD, clasamentul i nstitutului
constituind nu doar o referință pentru companiile angajate în practici de diplomație culturală ci și
un stimulent pentru cele care doresc o contextualizare a eforturilor lor.
Cu toate acestea, prin prisma parametrilor luați în considerare în no ua formulă de calcul a
indexului, observăm instalarea unui oarecare dezechilibru între componentele ce pot fi asociate în

350v. Rezultatele complete ale clasamentului http://www.economicbridges.com/index.php?european -private -sector-
ranking (accesat martie 2018) :

127

mod direct „culturii” și cele care de regulă aparțin spectrului mai amplu al responsabilității sociale
corporative.
Noul sistem de no tare al indexului, menit să asigure, conform raportului, o „simplificare”
a culegerii de date în raport cu metoda utilizată în 2012, fuzionează categorii dedicate în trecut
muzicii, artelor vizuale, cinematografiei și evenimentelor sportive sub cupola unic ă a
angajamentului față de evenimentele culturale . Acest lucru reduce, însă, ponderea acțiunilor
culturale propriu -zise în raport cu alte activități ce pot fi trecute cu ușurință sub mai vasta cupola
a RSC, cum ar fi, de pildă, ajutorul umanitar. Consideră m că valoarea adăugată a unui clasament
ce vizează în mod explicit acțiunile de diplomație culturală corporativă în raport cu multitudinea
clasamentelor RSC existente, ar fi tocmai axarea cât mai puternică și mai precisă asupra
elementel or asociate în mod direct culturii .
De asemenea, categoria „schimburilor culturale”, descrisă în index drept o formă de
prezentare a propriei culturi în contextul -gazdă ,351 riscă să inducă în eroare întrucât ideea de
reciprocitate, presupusă de termenul „schimburi” și, într -o oarecare măsură, de definiția însăși a
diplomației culturale , nu reiese din cele trei întrebări asociate acestei categorii: „Este compania
implicată în organizarea unor evenimente care prezintă arta țării lor peste hotare?”, „Există
angajamente de organiz are a unor evenimente ce prezintă limba companiei în exterior?”, „Există
angajamente de organizare a unor evenimente ce prezintă tradițiile companiei peste hotare ?”.
Admitem însă, în privința primei observații, că o diferențiere mai netă între atributele R SC
poate fi dificil de trasat dată fiind amploarea spectrului de referință al culturii. Până la urmă,
investițiile în cultură pot fi considerate, în egală măsură investiții în patrimoniu și evenimente
artistice cât și în oamenii înșiși și în diversele cate gorii de practici inter -umane, în măsura în care
acestea sunt făcute cu scopul ocrotirii diversității și facilitării înțelegerii reciproce.

351Descrierea completă a metodologiei utilizate se poate consulata la adresa: http://www.economicbridges.com
/index.php?european -private -sector -ranking

128

5.1.1.3 Diplomația culturală corporativă: câteva principii și exemple de bune practici
Pentru a da roade, diplomația c ulturală corporativă, la fel ca diplomația culturală practicată
de entitățile statale, trebuie să respecte anumite principii. Dac ă în cazul statelor, așa cum încercam
să arătăm în capitolul 4, „discreția” și „distanțarea” statului față de evenimentul cultu ral patronat
sunt direct proporționale cu eficiența inițiativei, problema se pune în mod similar și în cazul
corporațiilor, cu anumite nuanțe. În cazul companiei, o distanțare totală de evenimentele culturale
organizate sau sponsorizate ar fi contraproduct ivă, dat fiind faptul că interesul acesteia este tocmai
acela de a-și asocia numele și marca acțiunilor filantropice și mecenatului cultural, considerate a
fi benefice pentru reputația sa și o bună metodă de a intra în asentimentul diferitelor categorii de
public.
Conform Fionei Starr ,352 care a cercetat în special aspectul patrimonial al diplomației
culturale corporative, investițiile sectorului privat în conservarea și protejarea patrimoniului public
al țărilor unde operează sunt dezirabile pentru ambele părți: pentru companii deoarece astfel își
legitimează prezența pe teritoriul țării -gazdă prin bune -intenții demonstrate la adresa comunității
și a valorilor sale, distanțându -se de tendința de obținere și maximizare rapidă a profitului. Prin
urmare, invest ițiile în patrimoniu fac parte din categoria practicilor durabile de RSC, susceptibile
să aducă beneficii rapide practicanților în termeni de reputație și notorietate, ce se pot traduce
adesea destul de prompt și prin beneficii comerciale.
Cu toate acestea , Starr punctează353 că „mecenatul privat” se supune unor imperative aparte
care trebuie avute în vizor de către companiile implicate în acțiuni de sponsorizare patrimonială.
Relația dintre companii și patrimoniu poate fi problematică în măsura în care activ itățile
generatoare de profit riscă să intre în conflict cu valorile artistice și patrimoniale ale anumitor situri
culturale, ceea ce poate aduce cu sine un impact negativ asupra imaginii companiei și chiar a
sitului -însuși. Astfel, o serie întreagă de stu dii recen zate de aceeași cercetătoare, scot la lumină
faptul că publicitatea în inci nta siturilor istorice este considerată de prost gust și chiar dăunătoare
valorilor patrimoniale ale siturilor și contraproductivă pentru companie. Autoarea recomandă prin

352F. Starr, Corporate Responsibility for cultural heritage, conservation, sustainable development and corporate
reputation , Routledge, New York și Londra, 2013 (capitolul 3, paragraful 4 – ediție electronică nepaginată).
353 Ibidem.

129

urmare corporațiilor care doresc să investească în patrimoniu să nu se aștepte să aibă parte de a
același nivel de afiliere nominativă și publicitate directă ca, de exemplu, cele din campaniile de
sponsorizare a evenimentelor sportive. De pildă, dacă publi cul nu va fi șocat sau vexat de existența
unei echipe de Formula 1 Red Bull Racing , sau de o echipă de fotbal F.C. Red Bull Salzburg ,
răspunsul riscă să fie cu totul altul în cazul unui sit din patrimoniul UNESCO rebotezat pe același
tipic sau colonizat de bannere publicitare ale mărcii. Cu alte cuvinte, „Red Bull” Sarmizegetusa
Regia nu ar fi, cel mai probabil, o idee bună…
Un set de principii de RSC aplicabile interacțiunilor dintre corporații și patrimoniul cultural
în opinia Fionei Starr354 ar fi cele p ostulate de Weiser și Zade k,355 care afirmă că RSC este
susceptibilă să creeze valoare operațională atunci când acțiunile întreprinse sunt corelate în mod
limpede cu obiectivul sau strategia companiei.
De pildă, gigantul american al produselor financiare American Express investește adesea
în patrimoniul cultural. Un exemplu citat de Andreasen356 este campania de renovare a Statuii
Libertății din 1983, prin care American Express se angaja să doneze câte un cent proiectului pentru
fiecare operațiun e realizată cu cardul de clienții săi și câte un dolar pentru fiecare nou card emis,
inițiativă care s -a soldat cu o creștere de 28% a numărului de utilizări ai cardurilor în raport cu
anul anterior, compania donând în cele din urmă 1.7 milioane de dolari proiectului de restaurare.
Un alt exemplu notabil este participarea American Express , în calitate de sponsor fondator al
Fondului Mondial al Monumentelor357, la operațiuni extinse de restaurare ale unor monumente de
importanță mondială, cum ar fi complexul de temple de la Preah Khan din cadrul parcului
arheologic Angkor Wat, „asumându -se astfel un risc care a dat roade în ceea ce privește rezultatele
pe termen lung, care înnobilează blazonul unei corporații filantroape vizionare .”358

354 Ibidem, subcapitolul 2.2, paragraful 1 – ediție electronică nepaginată.
355J. Weiser, S. Zadek, Conversations with disbelievers: persuading companies to address social challenges” , Ford
Foundation, 2000, p. 4, disponibil la: http:// bwbsolutions.com/wp -content/uploads/convdisb.pdf (accesat aprilie
2018).
356A. Andreasen, „Profits for nonprofits: find a corporate partner”, Harvard Business Review , nr. 74, (6) 1996, p. 47 –
59.
357American Express, Raportul de RSC 2016: http://about.americanexpress.com/csr/docs/Amex -CSR -Report -Full-
2016.pdf (accesat aprilie 2018), p. 56.
358B. Burnhamm , ap. F. Starr, op. cit. , 2013.

130

Granturile American Express către WMF se ridicau, în 2016, la 17.5 milioane de euro359 și
au contribuit la prezervarea a 165 de situri din 70 de țări, compania mândrindu -se că acest lucru le
va permite și generațiilor viitoare să se bucure de patrimoniu și semnificația sa istorică. În 2016,
confor m raportului RSC al companiei, citat mai sus, American Express a finanțat campaniile de
conservare a templelor Char Narayan din Nepal, a Arcului lui Ianus din Italia, a parcului
Chapultepec din Mexic, a unor mănăstiri din Sevilia și a sitului Moseley Road Baths din Regatului
Unit.
Compania, unul dintre liderii filantropiei patrimoniale, alocă în fiecare an un buget
substanțial, corelat și necesităților semnalat e360 restaurării monumentelor și siturilor din
patrimoniul mondial. De exemplu, în 2016, compania a alocat 19% din totalul bugetului său
destinat filantropiei campaniilor de restaurare a monumentelor istorice. De altfel, din 1974 și până
în prezent corporația a alocat 60 de milioane de dolari în vederea conservării a mai bine de 500 de
situri istorice reprezentative, inclusiv Templul lui Hercule din Roma și Palatul de Arte Frumoase
din Mexico City .361
În ceea ce privește corelația dintre obiectivul și strategia companiei la care fac referire
Weiser și Zadek ,362 în cazul American Express aceasta este foarte elocvent descrisă de Harvey
Golub, fostul director general al companiei:
„Unul dintre elemente -cheie care definește compania American Express în ochii clienților
noștri sunt călătoriile și turismul. Și care sunt cea mai importantă avuție a turismului?
Oam enii bine -formați, siturile istorice, peisajul cultural și mediul înconjurător. Nicio
industrie nu are o miză la fel de mare ca a noastră în ceea ce privește protejarea istoriei și
a tradiției… principalii factori care motivează călătoriile internațional e – supuse unui grad
tot mai mare de risc.”363
Un alt caz de bune practici în materie cu RSC și cu o puternică axare asupra componentei
culturale este cel al companiei Rolex, căreia i -am dedicat studiul de caz de mai jos.

359American Express, op. cit. , p. 56.
360v. F. Starr, op. cit. , subcapitolul 4.2 – ediție electronică nepaginată.
361American Express, op. cit., p. 56.
362J. Weiser, S. Zadek, op. cit., 2004, p. 4.
363„World Monuments Watch – 1998 Grants to Endangered Sites”, Milestones: Newsletter of the World Monuments
Fund, nr. 11, 1998, p. 7.

131

5.1.1.4 Studiu de caz : Rolex
Producător ul elvețian de ceasuri de lux este adesea plasat pe poziții fruntașe364 de către
clasamentele mondiale de RSC și, la o privire mai atentă, observăm fără dificultate un angajament
cu tradiție al acestui cetățean global în numeroase proiecte și cauze culturale .
Fig. 5.1. „Lumea Rolex”
Angajamentele culturale ale Rolex nu trebuie căutate într -un subcapitol al
raportului său anual de RSC, fiindcă se regăsesc pe prima pagină a site-ului
său web.365 Astfel, între sub -meniurile „ceasuri” și „distribuitori cu
amănunt ul” vom găsi „lumea Rolex” care prezintă într -un mod elegant
implicarea Rolex în mecenatul cultural. „Lumea Rolex” începe cu un istoric
al companiei prezentat, în mod ingenios, în tandem cu unele dintre marile
realizări ale omenirii: traversarea Canalului Mânecii înot (1927) de către
Mercedes Gleitze, cucerirea Everestului de către Sir Edmund Hillary și John
Hunt, prima scufundare în groapa Marianelor, la 10 .916 metri adâncime ,
realizată în 1960 de către Don Walsh și Jacques Picard la bordul batiscafului
Trieste, ș.a. Mesajul este simplu: toți acești mari pionieri ai umanității purtaseră ceasuri Rolex în
expedițiile lor, iar acestea nu doar că au făcut față incursiunilor, au și participat la scrierea unor
pagini glorioase din istoria umanității.
Același fi lon este urmat cu la fel de multă pricepere și mai departe în subcategoriile „Rolex
și Sportul”, „Artă și cultură”, „Știință și explorare” și „Fiecare Rolex spune o poveste”.
Vom regăsi, prin urmare, inițiativele de diplomație culturală ale Rolex, regrupa te în aceste
subcategorii, sub forma unei povești în care compania se prezintă ca protagonist din umbră
reliefând, de fiecare dată, calitățile care o apropie de reprezentările culturale pe care le sprijină.
Iată, de pildă, cum își prezintă compania spriji nul față de evenimentele sportive:

364Locul 9 în 2016 și 14 în 2017 conform Reputation Institute (https://www.reputationinstitute.com/).
365v. site -ul web : www.rolex.com

132

„De mai bine de un secol, Rolex s -a asociat 366căutării excelenței inerente sportului. Astăzi,
Rolex este prezentă la majoritatea celor mai prestigioase evenimente sportive: turnee de
golf și de tenis, competiții de regate, curse de automobile și concursuri hipice. Având în
vedere longevitatea și soliditatea acestor relații, Rolex nu mai este un simplu sponsor, ci
un adevărat partener.”367
Limbajul utilizat de Rolex în antetul tuturor inițiativelor sale culturale este revelat or:
referindu -se la cei pe care îi sprijină, compania vorbește, în oglindă, despre sine: căutarea
excelenței, de pildă, este și ambiția Rolex, iar calitățile pe care le atribuie celorlalți sunt, în fapt,
calități pe care le revendică pentru sine, așa cum v om încerc a să reliefăm și mai jos.
Sporturile ecvestre:
„Indisociabil de sporturile ecvestre de peste 50 de ani, Rolex face tot ceea ce îi stă în putință
pentru a sprijini tot ceea ce este mai bun în această disciplină. De la cei mai mari cavaleri
la eveni mentele inconturabile, Rolex a știut să își cultive o relație privilegiată cu acest
univers fără egal .”368

Golful:
„Angajamentul necondiționat al Rolex față de golf este profund ancorat în istoria sa și se
regăsește la toate nivelurile disciplinei. Actor -cheie al golfului de peste 50 de ani , Rolex
își oferă negreșit sprijinul jucătorilor de golf de excepție , precum și principalelor circuite
profesioniste, instanțelor de conducere și evenimentelor reprezentative din lumea
golfului.”369

Cursele de Formula 1:
„Strânsele legături care reunesc Rolex de sporturile auto au rădăcini în anii 1930 . Pasiunea
Rolex pentru performanță și precizie a motivat parteneriatul cu organizația sportivă de
referință, Formula 1 ®, precum și cu competițiile de anduranță reprezentativ e și cursele de
epocă ancorate în tradiție .370
În toate aceste descrieri, se observă elemente de limbaj care scot în mod constant la iveală
filozofia Rolex în ceea ce privește campaniile sale filantropice. În primul rând, cuvintele „sponsor”

366Emfaza adăugată prin italice în textele citate de pe site -ul rolex.com ne aparține.
367Rolex and Spo rts, Site-ul web Rolex: https://www.rolex.com/rolex -and-sports.html (accesat aprilie 2018)
368Rolex and sports: equestrianism, Site-ul web Rolex: https://www.rolex.com/fr/rolex -and-
sports/equestrianism.html (accesat aprilie 2018)
369Rolex and Sports: golf, Site-ul web Rolex: https://www.rolex.com/fr/rolex -and-sports/golf.html (accesat aprilie
2018)
370Rolex and Sports: motor sports , Site -ul web Rolex: https://www.rolex.com/fr/rolex -and-sports/motor -sports.html
(accesat aprilie 2018).

133

sau „sponsoriza re” sunt absente sau se regăsesc doar la negativ: „ Rolex nu mai este un simplu
sponsor, ci un adevărat partener .” Compania revendică, de fiecare dată, un statut superior celui
de finanțator (prin termeni precum a se asocia , angajament , partener, actor -cheie ș.a.), subliniind
longevitatea relațiilor astfel legate ( „de mai bine de un secol…”, „Indisociabil de sporturile
ecvestre de peste 50 de ani” , „Actor -cheie al golfului de peste 50 de ani…” , „strânsele relații…
au rădăcini în anii 1930” ).
Și, așa c um punctam și mai sus, calitățile atribuite părților sponsorizate sunt calități pe care
consumatorul se așteaptă să le regăsească și la un producător de ceasuri de lux: fără egal, de
excepție, pasiune pentru performanță și precizie, ancorare în tradiție… Am obținut, prin urmare,
un autoportret al Rolex, creionat cu măiestrie și eleganță în portretul celorlalți. Legătura dintre
portret și portretist este trasată în mod limpede: Rolex nu finanțează, se asociază.
Nu vom scăpa din vedere nici faptul că sport urile cărora își oferă sprijinul Rolex , golful ,
tenisul, competițiile de regate, cursele de automobile, concursurile hipice sunt sporturi de lux, de
multe ori privite și chiar practicate de oameni înstăriți, ceea ce corespunde segmentului de piață
vizat de producătorul elvețian.
Vom regăsi un model similar și în prezentarea celorlalte inițiative culturale, la care ne vom
referi în cele ce urmează.
Astfel, cea de a doua componentă a „lumii Rolex”, artă și cultură, care cuprinde trei
subcategorii lumea artei, cinema tografia și arhitectur a, este prefațată de următoarea legendă:
„Încă de la înființarea sa, în secolul al XX -lea, Rolex a încurajat excelența individuală și
căutarea perfecțiunii . Rolex contribuie într -un mod unic și durabil la progresul culturii din
lumea întreagă îmbogățind dialogul dintre public și artiștii din diferite generații, culturi și
discipline.”371
Această secțiune prezintă diferitele proiecte de mecenat muzical ale Rolex, care reliefează
nume de prestigiu din lumea artei și a spectacolu lui:
– Filarmonica din Viena: din 2009 Rolex este „partener” exclusiv al Concertului de Anul
Nou de la Viena, difuzat în peste 90 de țări în dimineața zilei de 1 ianuarie și al
„Concertului unei nopți de vară”, organizat în fiecare an în grădinile Palatului

371Rolex Arts and Culture, Site-ul web Rolex: https://www.rolex.com/fr/arts -and-culture.html (accesat aprilie 2018).

134

Schönbrunn și reunește peste 100.000 de participanți. Toate acestea cu scopul „de a
face muzica clasică accesibilă tuturor .”372
– Festivalul de la Salzburg: din 2012, Rolex se declară „mândr u” de a fi principalul
sponsor al acestui prestigios festival de muzic ă clasică înființat în 1920, un eveniment
în cadrul căruia „artele scenice se asociază cu arta de a trăi, creând o experiență unică
a genului […] reunind cei mai buni dirijori, interpreți, muzicieni și orchestre din
lume .”373
– Festivalul de Rusalii de la Salz burg: Rolex este sponsor exclusiv al festivalului din
1994 și până acum, acesta „înscriindu -se în angajamentul de lungă durată al Rolex
pentru dezvoltarea artei în lumea întreagă .”374
– Rolex este sponsor al operelor Scala din Milano , Covent Garden din Londra , Opéra
National de Paris, Metropolitan Opera din New York, precum și al unor mari nume
ale operei cum ar fi tenorul german Jonas Kaufmann și soprana bulgară Sonya
Yoncheva.
Remarcăm, din nou, atașamentul Rolex față de simboluri consacrate ale excelenței: f ilarmonica
din Viena, festivalurile muzicale de la Salzburg și cele mai prestigioase opere ale lumii. Rolex
revendică, și de această dată, parteneriate mai degrabă decât simple sponsorizări ale acestor mari
nume, mândrindu -se de „contribuția ” adusă la dezv oltarea artei din lumea întreagă.
Categoria arhitectură constituie o nouă ocazie pentru Rolex de a scoate în evidență anumite
calități pe care le apreciază și… le împărtășește : precizia, pasiunea pentru performanță,
„excelența”, așa cum se poate vedea ș i din descriptivul care prefațează acest capitol:
„Pasiunea pentru precizie, înalta performanță și estetică cultivate de Rolex conectează
compania cu arhitectura de clasă internațională. Fie că e vorba de ceasornicărie sau de
arhitectură, excelența proiect ării este o perfectă exprimare a formei și a funcției.”375

372The Arts, Site-ul Rolex: https://www.rolex.com/fr/arts -and-culture/th e-arts.html (consultat aprilie 2018)
373Idem.
374Idem.
375Rolex arts and culture, Site-ul web Rolex: https://www.rolex.com/fr/arts -and-culture/architecture.html (accesat
mai 2018).

135

În ceea ce privește sprijinul acordat lumii arhitecturii, Rolex pomenește Bienala de
Arhitectură de la Veneția, în calitatea de partener exclusiv din 2014 încoace, ceea ce se înscrie în
categoria co ntribuțiilor sale pentru o mai bună utilizare a spațiului și a inovării tehnologice .
Expoziția, „principalul forum mondial al progresului arhitectural” va beneficia anul acesta 376 de
un nou pavilion , finanțat d esigur d e Rolex, ce evocă forma unui ceas Oyste r Perpetual , unul dintre
produsele emblematice ale mărcii.
În ceea ce privește cinematografia, legătura trasată de companie între sine și cea de a șaptea
artă trebuie căutată tot în sfera elitelor întrucât „istoria cinematografiei a fost definită de munca
celor care aliază un simț estetic ieșit din comun cu măiestria tehnică.”377 Astfel reliefează Rolex
sprijinul acordat unor regizori distinși în repetate rânduri cu premiul Oscar: Martin Scorsese, James
Cameron, Kathryn Bigelow și Alejandro Iñárritu.
Dacă generozitatea Rolex față de elitele ultra -consacrate ale lumii operei și
cinematografului poate fi interpretată și sub unghiul unei oarecare obsesii nu lipsite de snobism
pentru excelența dovedită , observăm o anumită echilibrare a situației prin programel e de
filantropie adresate tinerelor talente din varii domenii. Compania propune un program de mentorat
care identifică tineri artiști talentați din lumea întreagă și îi plasează, timp de un an, sub tutela unui
specialist consacrat al domeniului: „fidelă tr adiției sale de a sprijini excelența individuală, Rolex
le oferă tinerilor artiști timpul de a învăța, crea și crește”.378
Programul de mentorat există din 2002 încoace și creează perechi mentor – ucenic în
domeniul dansului, filmului, arhitecturii, teatrulu i, artelor vizuale și literaturii .379 De-a lungul
anului de mentorat, ucenicilor le este acordată o bursă de 40.000 franci elvețieni la care se adaugă
alți 30.000 la sfârșitul anului în cazul publicării/creării unei noi opere artistice. Mentorului i se
acord ă un onorariu de 100.000 de franci.
Rolex și -a asociat numele și unui premiu: Premiul Rolex pentru Antreprenoriat, înființat în
1976, pentru a marca 50 de ani de la lansarea pe piață a ceasului său emblematic „Rolex Oyster”.
„Premiile Rolex încurajează va lori prețioase pentru Rolex, excelența, determinarea și, în
special, spiritul antreprenorial, care este un reper al său încă de a început. Premiile Rolex,

37626 mai – 25 noiembrie 2018.
377Rolex and Cinema, Site-ul Rolex: https://www.rolex.com/fr/arts -and-culture/rolex -and-cinema.html .
378Pagina web a Programului de mentorat Rolex: https:/ /www.rolexmentorprotege.com/.
379De pildă, în categoria literatură, Margaret Atwood și Mario Vargas Llosa au fost, amândoi mentori în 2012/2013
și respectiv 2004 -2005 (v. Pagina Programului de Mentorat Rolex: https://www.rolexmentorprotege.com/).

136

vizează, încă de la înființare, să deschidă noi orizonturi filantropice și să sprijine oameni
ieșiți din comun din lumea întreagă, adevărați pionieri ce, având un acces limitat sau absent
la surse de finanțare clasice, fac față unor provocări majore prin elaborarea unor proiecte
originale și novatoare menite să amelioreze condițiile de viață pe pământ și să împingă cât
mai departe frontierele cunoașterii.”380

Remarcăm, în descriptivul acestei inițiative, o ușoară schimbare de atitudine: evident,
Rolex continuă să cultive valorile care o caracterizează ( excelență, determinare, spirit
antreprenorial ), dar de data această se adresează excelenței neconsacrate, premiul implicând un
proces de candidaturi arbitrat de un juriu de experți. Premiul acordat este de 100.000 de franci
elvețieni.
Un exemplu de laureat la această categoria ar fi, de pildă, Dave Irvine, ca re a dezvoltat un
sistem de iluminare cu led -uri low -cost, după ce a asistat la eforturile unor școlari din Nepal de
a-și descifra manualele într -o sală de clasă întunecoasă. Prin fundația sa, „Light up the World”,
Irvin reușise să aducă lumină în viața a peste 700.000 de oameni , instalând în jur de 30.000 de
leduri în casele unor oameni nevoiași și în școli din 54 de țări. Fondurile acordate de Rolex au fost
folosite pentru extinderea proiectului.381
Din 1976 și până în prezent au beneficiat de acest premiu 140 de laureați „ale căror proiecte
au avut un impact notabil și au schimbat viața a numeroase comunități, fiind pionieri ai unor noi
metode de a aborda probleme vechi”382 în domenii cum ar fi prezervarea ecosistemelor amenințate,
protejarea oceanelor, expl orarea unor noi orizonturi și progresul științific și medical.
Remarcăm că, în afara contravalorii premiilor pentru antreprenoriat și a burselor de
mentorat, Rolex nu menționează niciodată sumele acordate sub formă de sponsorizare și nu insistă
asupra alto r elemente care ar putea face să transpară „culisele” RSC. Rolex practică o filantropie
pe care am putea -o numi imersivă , preferând postura partenerului implicat mai degrabă decât pe
aceea a sponsorului detașat , părând să sugereze că nu dorește să își „cum pere” accesul în universul
excelenței culturale, ci să și -l merite în calitate de membru de drept al acestuia.

380 Site-ul web Rolex Awards : http://www.rolexawards.com/40/fr/history (accesat mai 2018).
381„Ethichs and Social Responsibility”, Blogul Rolex : http://rolexmar100.blogspot.fr/2015/02/chapter -3-ethics –
social -responsibilty.html (accesat mai 2018).
382Site-ul web Rolex Awards : http://www.rolexawards.com/40/fr/history (accesat mai 2018).

137

O categorie aparte de „istorioare” prezentate la categoria Lumea Rolex este „Fiecare Rolex
își are povestea sa”.383 în care campionii mărcii, mari nume ale muzicii, cinematografiei, artei,
sportului, ș.a. explică de ce ceasul (numele mărcii este pronunțat de foarte puține ori, manevră
strategică de auto -eclipsare „modestă” din partea companiei) nu e un simplu ceas, ci o poveste în
sine.
„Lumea Rolex” , așa cum și -o creionează chiar compania este o lume a excelenței sportive,
muzicale, arhitecturale, literare, științifice ș.a. Rolex nu se asociază prin simple acte de
sponsorizare legendelor acestor domenii ci are ambiția de a deveni părtașă la realizări le lor, pe care
și le atribuie în subtext , fără risipă de modestie.
Considerăm abordarea diplomatic -culturală a Rolex elegantă și originală și, deși nu
dispunem de un sistem de evaluare metrică a eficienței sale, valoarea record a mărcii în 2017384 și
cifra sa de afaceri tot mai mare, ne permit să bănuim că (între altele) strategia de diplomație
culturală a companiei funcționează…

5.1.1.5 Modelul Impresarului
Așa cum spuneam și în capitolul 3, „impresarul” este un reprezenta nt artistic cu rol de
punte între idealis mul artei și lumea pragmatică a cifrelor. În relația cu impresarul orice discuție
despre artă și cultură ascunde și un subtext tranzacțional. Măiestria de -al masca suficient de bine
pentru a convinge, dar de a -l păstra suficient de limpede pentru a -l ating e ține de talentul fiecărui
„impresar” în parte.
Rolex se descurcă bine la acest capitol. Asumarea, uneori deschisă a calităților pe care le
atribuie protejaților săi lasă să transpară caracterul interesat (și elitist) al gestului, însă stilul rămâne
sobru , elegant și reverențios față de Cultură .

383Every Rolex tells a story, site-ul web Rolex: https://www.rolex.com/every -rolex -tells-a-story/jack -nicklaus -rolex –
watch.html.
384 8,053 miliarde de dolari în 2017, v. „Rolex is the World’s most valuable watch brand”, Bloomerg , 2 otombie
2017, https://www.bloomberg.com/news/articles/2017 -10-02/rolex -is-the-world -s-most -valuable -watch -brand
(consultat mai 2018) și raportul anual „Brandz TOP 1000”: http://brandz.com ).

138

Credem că aceasta este rețeta unui diplomații culturale corporative de succes. Așa cum
observă și Starr ,385 publicul tinde să nu aprecieze căpușarea sfruntată a culturii, tentativele prea
fățișe de asociere a proprie i mărci cu valori transcendentale ale umanității tinzând să aibă efecte
contrare celor scontate.
Cu toate acestea, prin natura lucrurilor, companiile nu se vor angaja în acte de diplomație
culturală dezinteresată: sponsorizările, donațiile și ansamblul ac telor filantropice nu vor fi
„anonime” fiindcă toate aceste gesturi fac parte dintr -o strategie și urmăresc o reacție. Ameliorarea
reputației, a imaginii de marcă, sporirea vizibilității în rândul clientelei -țintă, ș.a. sunt secretele –
deschise ce motivează actele de diplomație culturală corporativă.
De precizat însă că diplomația culturală corporativă nu este un remediu universal pentru o
reputație distrusă sau o formulă magică ce deschide peștera lui Ali -Baba. Acțiunile bine gândite
de diplomație culturală pot fi un ingredient -cheie al reușitei dar nu garantează, în sine, nimic.
De pildă, o formă de diplomație culturală corporativă a fost și componenta patrimonială a
planului de RSC prezentat publicului de Roșia Montană Gold Corporation (RMGC), în încerca rea
sa de a căpăta undă verde din partea părților interesate pentru demararea lucrărilor de exploatare
minieră de la Roșia Montană.
RMGC a formulat un plan complex de RSC ,386 care includea componente atent studiate de
amenajare și conservare patrimonială, cu m ar fi prezervarea și amenajarea unor porțiuni din
galeriile romane din localitate, restaurarea vestigiilor arheologice, și chiar înființarea unui muzeu
al mineritului. La toate acestea se adăuga și angajamentul de revigorare a infrastructurii locale în
vederea relansării turismului ulterior perioadei de exploatare, însă acest lucru nu a fost suficient
pentru a convinge opinia publică. Obiectivul din spatele acestor gesturi care se doreau bine –
intenționate era poate prea limpede și, în ochii publicului gen eral, talgerele „ce se dă” și „ce se ia”
nu au reușit să se echilibreze reciproc.

385F. Starr, op. cit. , subcapitolul 3.1.1 – ediție electronică nenumerotată.
386Programul de reabilitare și conservare a patrimoniului de la Roșia Montană, disponibil pe site -ul RMGC:
http://www.rmgc.ro/proiectul -rosia -montana/patrimoniu/program -de-reabilitare -conservare -la-rosia -montana.html
(consultat mai 2018)

139

Diplomația culturală corporativă se reduce în cele din urmă la capacitatea de a convinge că
arta, valorile și identitatea „celuilalt” sunt înțelese, respectate și chiar împăr tășite. Orice beneficii
ulterioare vor decurge din afinitatea astfel creată, conform principiilor soft power prezentate în
prima parte a acestei lucrări.
În cazul companiilor multinaționale, investițiile în arta și cultura unei comunități sunt o
încercare de „captare a bunăvoinței” publicului străin investind în „identitatea” acestuia, cu alte
cuvinte în evenimentele artistice, obiectele de patrimoniu și în general în reprezentările culturale
care prezintă însemnătate pentru comunitățile în care operează. O observație interesantă în acest
sens este corelația dintre donațiile către cauze artistice și culturale și cheltuielile asociate
publicității .387 Dacă cele două par să meargă mână în mână într -o mai mare măsură decât alte tipuri
de gesturi filantropice est e și pentru că , în viziunea companiilor, investițiile în cultură sunt o formă
de promovare a propriei mărci, fiind făcute pentru a fi văzute .
Un postulat esențial al RSC este acela introdus de compania Nestlé, care afirmă388 că pentru
ca modelul de afaceri al unei companii să se bucure de succes pe termen lung, acesta trebuie să
creeze valoare nu doar pentru acționariat, ci și pentru societate.
În acest sens, investițiile în cultură pot fi percepute ca un factor predilect de creare a
potențialului de „dur abilitate” prevăzut prin RSC, iar asta cu atât mai mult cu cât, conform lui
Serageldin ,389 cultura este un element identitar esențial, în jurul căruia se coagulează stima de sine
și sentimentul de valoare al unui popor.
De altfel, Banca Mondială însăși defi nește cultura și patrimoniul cultural în special drept o
prioritate strategică a agendei pentru dezvoltare, angajându -se să vină în întâmpinarea statelor –
client cu îndrumări privind utilizarea și amenajarea valorilor lor culturale în vederea obținerii unor

387F. Starr, op. cit. , subcapitolul 2.3.2, paragraful 2 – ediție electronică nenumerotată.
388 Nestlé, The Nestlé creating shared value report , Nestlé, Vevey, 2008, p. 1, disponibil la: https://www.nestle.com/
asset -library/documents/library/documents/corporate_social_responsibility/nestle -csv-report -mar2008 -en.pdf
(accesat mai 2018).
389I. Serageldin, „Cultural Heri tage as Public Good: Economic Analysis applied to Historic cities”, în I. Kaul, I
Gruberg, M.A. Stern Global Public Good: International Cooperation in the 21st century , Oxford University Press,
New York, 1999, p. 40.

140

beneficii economice sau sociale.390 Se atrage astfel atenția asupra importanței pe care o are
patrimoniul cultural nu doar prin prisma valorilor imateriale ale unei societăți ci și datorită
potențialului de dezvoltare economică pe care acesta îl prezintă. D e pildă, un sit cultural bine
amenajat cu o infrastructură practicabilă va atrage turiști, care vor deveni „consumatori” și deci
promotori ai economiei locale, generând locuri de muncă și încasări pentru bugetul local.
Cu referire la cazul specific al Rol ex, putem conchide, pe baza inițiativelor prezentate mai
sus, că producătorul de ceasuri de lux este un protagonist abil și perspicace pe scena diplomației
culturale. Compania a identificat corelația necesară dintre obiectivul /strategia sa și domeniul
îmbr ățișat, iar prin promovarea și sprijinirea excelenței culturale, se plasează pe picior de egalitate
cu aceasta, pe plan discursiv, vizual și simbolic.

5.1.2. Organizațiile Non -Guvernamentale
Tot din categoria protagoniștilor transnaționali ai diplomației cultu rale fac parte și
Organizațiile Non -Guvernamentale (ONG).
Așa cum reiese din însuși numele lor, ONG -urile sunt organizații fără afiliere
guvernamentală, menite să furnizeze anumite servicii sau să militeze pentru anumite cauze publice.
Majoritatea ONG -urilor sunt organizații non -profit iar cauzele pe care le susțin acoperă întregul
spectru al preocupărilor umane, de la drepturile omului, protecția mediului și până la asistența
pentru dezvoltare. Activitățile prestate pot fi de natură locală, națională sau internațională, iar
finanțarea lor poate proveni din donații, de la organizații internaționale, guverne sau toate cele de
mai sus .
Organizațiile nu sunt actori tocmai noi pe scena public ă, Kerns391 precizând că povestea
lor a început cu câteva veacuri în ur mă, în primii ani ai s ecolului trecut fiind repertoriate 130 de
grupuri internaționale de acest gen, organizate în sânul unei structuri numite Uniunea Asociațiilor
Internaționale. Cu toate astea, termenul în sine a fost creat abia în 1945, odată cu apariți a ONU,

390Banca Mondială, „Culture and the corpo rate priorites of the World Bank”: Report on Progress from april 1999 to
december 2002”, Word Bank publishing, Washington D.C., 2003, p. 2.
391M. Kerns, „Non -Governmental Organizations”, Enciclopedia Britannica , 2017, disponibil la:
https://www.britannica.com/topic/nongovernmental -organization (accesat mai 2018).

141

pentru a trasa o distincție între organizațiile cu caracter privat și cele de tip interguvernamental,
cum ar fi ONU însăși.392
Faptul că sunt de regulă organizații non -profit, și deci netributare unor obiective financiare
pe termen scurt, le permite O NG-urilor să se dedice unor cauze mai ample cum ar fi schimbările
climatice, salvarea unor specii pe cale de dispariție, drepturile copilului și ale femeii, combaterea
utilizării minelor antipersonal, promovarea igienei și a educației, ș.a. Conform anumito r studii ,393
ONG -urile se bucură uneori de un grad mai mare de încredere din partea publicului decât
organizațiile guvernamentale, ceea le poate transforma în campioni valoroși ai unor cauze sociale.
ONG -urile joacă o seamă întreagă de funcții: furnizează i nformații și expertiză tehnică
guvernelor și organizațiilor internaționale privind diferite subiecte, militează în favoarea anumitor
politici percepute drept necesare și pot furniza chiar și ajutor umanitar (Crucea Roșie, CARE,
Oxfam ș.a.) . ONG -urile pot, de asemenea, să vegheze la buna implementare a unor regulamente
de importanță planetară, cum ar fi cele din domeniul umanitar sau ecologic ( Amnesty International ,
Transparency International, Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii ș.a.).
Deși ca mărime, abordare și organizare pot varia foarte mult, ONG -urile împărtășesc
convingerea primară că indivizii de rând pot, muncind cot la cot, să contribuie la soluționarea unor
probleme umane și de mediu, făcând apel la strategii politice sofisticate și utilizând, așa cum spune
Kerns ,394 informația în mod „creativ”. De aceea, conform aceleiași autoare, ONG -urile au reușit
să joace roluri fundamentale în campanii împotriva sclaviei, a comerțului cu fildeș, a violenței
împotriva femeilor, apartheid -ului din Africa de Sud și nu numai. Și tot de aceea, de la sfârșitul
secolului XX încoace, o serie întreagă de guverne au reacționat la puterea și influența tot mai mari
ale ONG -urilor, acuzându -le de spirit antidemocratic, de lipsă de transparență și de faptul că ar
răspunde doar înaintea celor ce le finanțează. În pofida anumitor obstacole „guvernamentale” ce
le se sunt întinse din aceste motive, ONG -urile joacă un rol important în ceea ce privește
dezvoltarea unor norme și regulamente globale referitoare la o serie întreagă de aspecte.
Majoritatea ONG -urilor sunt organizații de dimensiuni mici, neafiliate unor organisme

392T. Davies, NGOs: A New History of Transnational Civil Society , Oxford University Press, New York, 2014, p. 4.
393v. Intena tional Institute for Sustainable Development, The rise and role of NGOs in sustainable development ,
accesibl la: http://www.iisd.org/business/ngo/roles.aspx (consultat mai 2018).
394M. Kerns, op. ci t., 2017.

142

internaționale îns ă ONG -urilor mari, cum ar fi Crucea Roșie, Salvați Copiii sau WWF sunt
constituie de regulă în federații transnaționale ale unor gr upuri naționale.395
În ceea ce privește ONG -urile cu profil cultural, Susan Appe și Laura Milanes -Reyes au
dedicat o serie de studii rolului pe care acestea îl joacă în dezvoltarea durabilă a Americii Latine.
Conform celor două autoare396 ONG -urile culturale pot fi definite drept organizați non -profit
active în domeniul producției și diseminării informației culturale , precum și al formării, cercetării
și producerii de cunoaștere. Susan Appe a demonstra t397 rolul fundamental pe care ONG -urile
culturale îl joacă, mai ales în sânul comunităților defavorizate. De pildă, acestea pot să înlesnească
accesul populației la serviciile culturale. Autoarea dă exemplul unor ONG -uri ce luptă pentru
accesul persoanelor cu dizabilități la producția și consumul de cultură, sau ca re inițiază copiii din
familii nevoiașe în artele frumoase și în cele scenice. Thomas Davies398 vorbește despre ONG -uri
culturale „specializate” care vizează anumite categorii de public -țintă. Autorul face referire la
organizațiile „hip -hop” care se adresea ză unor categorii de public tânăr și vulnerabil prin
intermediul unor concerte sau spectacole difuzate la radio, televiziune sau prin internet.
ONG -urile culturale servesc și drept instrumente de constituire a unei cetățenii democratice
și a identității naționale399 și dau adesea dovadă de eficiență și tenacitate, chiar și în vremuri de
restriște economică, când finanțarea nu e ușor de obținut.400
În cele ce urmează, vom privi către două exemple de ONG -uri care, prin natura ambiției
lor, pot fi considerați a devărați actori ai diplomației culturale. Vom începe cu cel mai relevant din
perspectiva lucrării noastre, și anume Institutul de Diplomație Culturală .

395Idem.
396S. Appe, L. Milanes -Reyes, „The Intersection Between Cultural NGOs and Sustainable Development in the
Andean Region”, 2016, disponibil la: http://ic -sd.org/wp –
content/uploads/sites/4/2016/06/Appe_Milanes_English_Columbia_ConferenceV8.pdf (consultat mai 2018).
397S. Appe, „Toward Culturally Democratic Citizens: Nongovernmental Organizations and the State.” Voluntas:
International Journal of Voluntary and Nonprofit Organizations , nr. 21, (1) 2010, p 3 -21.
398T. Davies, op. cit. , 2014.
399J. Stanziola, „Neo -liberalism and cultural policies in Latin America the case of Chile”, International Journal of
Cultural Policy , nr 8, (1) 2002, p. 21-35.
400S. Appe, op. cit., 2010, p. 1.

143

5.1.2.1. Sudiu de caz : Institutul de Diplomație Culturală
Institutul de Diplomație Culturală (ICD) a fost fond at în SUA în 1999 sub forma unui ONG
non-profit internațional, iar patru ani mai târziu, în 2003, și -a deschis un al doilea sediu la Berlin.
Scopul declarat al organizației este acela de a „promova pacea și stabilitatea globală prin sprijinirea
și consolid area relațiilor interculturale pe toate planurile .”401
Filozofia402 organizației are la bază premisa că într -o lume tot mai globalizată, în care
cetățenii sunt în măsură să facă schimb de informații și să călătorească mai rapid decât oricând,
relația de interd ependență dintre națiuni crește și, prin urmare, interacțiunile interculturale vor
deveni tot mai importante. Conform ICD, relațiile interculturale pot fi consolidate și menținute
prin dialog, care contribuie la o mai bună înțelegere reciprocă și, implicit , la clădirea unei relații
bazate pe încredere. Ameliorarea comunicării și cooperării, precum și combaterea neînțelegerilor
(sau a înțelegerii greșite) sunt, în percepția ICD, cheia prevenirii conflictelor socio -culturale.
În rândul obiectivelor vizate de ICD se află extinderea nivelului actual de cunoaștere
privind diplomația culturală prin intermediul unor programe de cercetare , dar și a l proiectelor și
practicilor diplomatico -culturale , „creând astfel o platformă de promovare și consolidare a
dialogului intercultural pe toate planurile .”403
În materie de cercetare, în afara demersurilor proprii, ICD încurajează în mod activ
introducerea diplomației culturale ca disciplină academică, existând deja parteneriate între
Institutul de la Berlin și universități p recum Universitatea Furtwangen, U niversitatea West of
Scotland, Universitatea din Bucureș ti și Universitatea Babeș -Bolyai.
La nivelul practicilor de diplomație culturală în sine, ICD se axează asupra creșterii
gradului de sensibilizare și a înțelegerii i mportanței acestora pe plan local, național și internațional.
Unul dintre obiectivele declarate al Institutului de Diplomație Culturală este acela de a
sprijini în mod activ activități întreprinse în domeniu de către diverși alți actori, prin intermediul
unui dialog susținut cu aceștia, precum și prin încheierea de parteneriate cu unii dintre ei .

401Site-ul web al Institute for Cultural Diplomacy : wwww.culturaldiplomacy.org
402Idem .
403v. site -ul web al ICD: www.culturaldiplomacy.org

144

În demersurile sale, ICD operează prin intermediul celor patru instituții partenere,
Academia de Diplomație Culturală , Organizația pentru Educarea și Dezvoltare a Tineretului ,
Alianța Inter -Parlamentară pentru Drepturile Omului și Pacea Globală și ICD House of Arts &
Culture . Aceasta din urmă este sediul central al Institutului și al celorlalte trei ramuri ale sale,
precum și a l unei antene a Universității din Buc urești, instituție parteneră a ICD .404
Academia de Diplomație Culturală este instanța ICD implicată în organizarea programelor
masterale și doctorale de diplomație culturală fiind, de asemenea, responsabilă de coordonarea
programelor de cercetare întreprins e la nivelul ICD. Academia organizează și o serie de conferințe
anuale în locații din lumea întreagă, în dorința de a implica un public cât mai vast în prelegerile și
dezbaterile propuse, la care sunt invitați vorbitori de seamă ai scenei politice și cultu rale.405
Organizația pentru Educarea și Dezvoltarea Tineretului (OYED), cea de a doua antenă
ICD, operează tot sub cupola juridică a Institutului și este organizată în cooperare cu guvernele
naționale, fiind dedicată creării și punerii în aplicare a program elor educaționale pentru tineret.
OYED are ambiția de a încuraja un proces de reflecție în rândul tinerilor din diferite părți ale lumii
prin intermediul unor inițiative locale, naționale și internaționale de diplomație culturală. Ca atare,
OYED se dorește a fi406 o platformă de dialog intercultural menită să promoveze oportunități
educaționale și profesionale în rândul generațiilor tinere.
Cea a de a treia ramură a ICD, Alianța Inter -Parlamentară pentru Drepturile Omului și
Pace Globală (IPAHP) a fost const ituită pentru creșterea gradului de sensibilizare asupra
universalității drepturilor omului și pentru promovarea dezvoltării sociale și economice în țările
emergente din lumea întreagă, consolidând astfel relațiile interculturale dintre popoare și
comunită țile lor .407 Așa cum o indică și numele, IPAHP are în frunte un grup de parlamentari
internaționali, activitățile sale incluzând conferințe internaționale, programe de cercetare
interdisciplinară și diverse alte evenimente .

404 v. site -ul web al ICD House of Arts and Culture : http://www.icdhouse.org/index.php?en_about
405 v.site -ul web al Academiei de Diplomație Culturală : www.academy -for-cultural -diplomacy.org
406 v. site -ul web al OYED : http://www.oyed.org/index.php?en_about
407 v.site -ul web IPAHP : http://www.ipahp.org/

145

În rândul realizărilor de până ac um ale ICD se numără și consacrarea diplomației culturale
ca disciplină universitară prin intermediul unor programe masterale și doctorale oferite în
parteneriat cu diferite universități europene, cum ar fi cele menționate mai sus .
ICD se remarcă și în dom eniul academic , prin activitățile de cercetare întreprinse chiar de
membrii săi (cum ar fi clasamentul diplomației culturale corporative , descris mai sus ) sau
încurajate în sfera universitară. Rezultatele acestor demersuri sunt publicate pe site -ul web al ICD,
care a acumulat deja o arhivă substanțială de materiale referitoare la diplomația culturală și
subiectele sale conexe, de la articole de cercetare și discursuri, la volume și studii de anvergură.
Consultarea arhivei este gratuită și disponibilă public ului general.
Dar poate cea mai de seamă realizare a ICD este, per ansamblu, creșterea gradului de
sensibilizare cu pr ivire la importanța și utilitatea acestei practici diplomatice . În acest sens, ICD
organizează anual numeroase conferințe și seminare la c are sunt invitați participanți din rândul
societății civile, operatori culturali, universitari și, desigur, diplomați șu politicieni. Evenimentele
se doresc mai interactive decât reuniunile tradiționale, discuțiilor între invitați adăugându -li-se
ample dez bateri cu publicul participant. Acest lucru vizează un flux de informație „pe două benzi”
și influențarea tuturor celor prezenți, inclusiv a factorilor de decizie .408
La toate acestea se adaugă programele de stagiatură și forumurile culturale dedicate
tineretului, menite să creeze rețele internațional e de viitori lideri , „veniți din t oate colțurile
lumii”409 pentru a contribui astfel la o răspândire cât mai amplă și mai „durabilă” a filozofiei
diplomației culturale.
În perioada 2017 -2018, de pildă, ICD organiz ează Summitul de Cooperare Trans –
Continentală , sub cupola căruia vor avea loc 25 de evenimente pe 3 continente, în orașe precum
Berlin, Washington D.C., NewYork, Londra, Bruxelles, Paris, Stockholm și Addis Abeba. Între
evenimentele propuse se numără confe rința Diplomația Culturală și Uniunea Europeană (Berlin,
8-11 august 2018), Diplomația Culturală în Commonwealth (Londra, 24 -27 august 2018 ),
Simpozionul Internațional privind Diplomația Culturală în cadrul O NU (New York, 24 -28
septemrie 2018), ș.a.

408v. site -ul web al ICD: www.culturaldiplomacy.org
409Idem .

146

Toate aceste activități sunt finanțate fie prin granturi individuale pentru organizarea a
diverse programe și evenimente, donații, sponsorizări și alte contribuții, precum și prin taxele
percepute din partea aderenților.

5.1.2.2. Organizația EMMA for Peace
Un alt exemp lu de ONG axat pe diplomația culturală, dar cu un profil ceva mai specializat ,
este Academia de Muzică Euro -Mediteraneeană cunoscut și sub numele de EMMA For Peace ,
o organizație „umbrelă” globală și non -profit, specializată în diplomația muzicală și educa ție.
EMMA se bazează pe o rețea de instituții muzicale, universități, conservatoare și fundații
filantropice angajate în promovarea păcii prin muzică în regiunea Mediteraneeană și în Orientul
Mijlociu.
Organizația a fost lansată în 2013, sub patronajul UN ESCO și al Secretariatului General al
Consiliului Europei, în cadrul celui de al 13 -lea Summit al Laureaților Premiului Nobel pentru
Pace, desfășurat la Varșovia.
EMMA for Peace încurajează410 dialogul și promovarea excelenței muzicale în rândul
tinerilor c e provin d in medii dezavantajate , punându -i în legătură cu muzicieni de renume
internațional prin intermediul unor ateliere și programe educaționale , precum și prin organizarea
de reprezentații muzicale . Mari nume ale scenei muzicale internaționale, precum pianistul
ucrainean Alexander Romanovsky; violoncelistul francez Gautier Capuçon sau dirijorul japonez
Tetsuji Honna, devin adevărați ambasadori ai diplomației culturale dându -și concursul în regiuni
ale lumii în care educația muzicală nu este altminteri accesibilă, inclusiv în tabere de refugiați .
Organizația EMMA for Peace , cu sediul la Roma, își desfășoară activitatea sub patronajul
UNESCO, Consiliului Europei , Comisiei Europene și Ministerului Italian de Externe, colaborând
de asemenea cu UNICEF, Îna ltul Comisariat ONU pentru Refugiați și Summit -ul Mondial al
Laureaților Premiului Nobel pentru Pace.

410v. site -ul web EMMA for Peace: http://www.emmaforpeace.org/

147

În rândul evenimentelor organizate de EMMA se numără Tobele Păcii („Peace Drums”), o
serie de concerte organizate în mod concomitent pe plajele mai multo r orașe din bazinul Mării
Mediterane în 23 septembrie 2017, pe insula Lampedusa, la Veneția, Istanbul, Smirna, Beirut,
Gaza, Tel Aviv, Alexandria, Tunis , Larnaca , Barcelona, Marsilia și difuzate live pe internet.
Muzica a devenit astfel un emisar al păcii și înfrăți rii între popoarele ce privesc către una și aceeași
mare, căreia i se recunoaște astfel rolul ancestral de vector al schimburilor culturale .411 De
asemenea, în decembrie 2016, EMMA a organizat și o serie de cinci concerte pentru pace, susținute
de Orchestra Tinerilor Muzicieni Europeni sub bagheta dirijorului italian Paolo Olmi, în cinci
orașe diferite din Italia, Israel și Teritoriul palestinian pentru a arăta că „atunci când muzica
vorbește, toată lumea înțelege .412”
5.1.2.3. Modelul Platformei
Ceea ce Institutul de Diplomație Cul turală și Organizația EMMA for Peace au în comun,
în afara faptului de a fi ONG -uri non -profit este și modelul de diplomație culturală pe care îl
practică cu predilecție, ambele servind drept foruri de dialog multicultural.
Așa cum menționam la capitolul 3, Modelul Platforme i presupune practici de diplomație
culturală menite să creeze ocazii de confluență fertilă între culturi, în dorința de a promova
cunoașterea, înțelegerea reciprocă și, implicit, pacea și cooperarea bazate pe dialogul intercultural.
ONG-urile pot fi „platforme” ideale ale diplomației culturale, în măsura în care beneficiază
de credibilitate în rândul publicului și sunt percepute drept imparțiale.
Evenimentele cum ar fi summit -urile, conferințele sau forumurile de cooperare culturală
sunt metode predilecte ale Modelului Platformei . Acestea fac parte, de altfel, așa cum reiese și din
scurta descriere de mai sus, din arsenalul de bază al Institutului de Diplomație Culturală și al
EMMA for Peace
Dacă atât „Emisarul” cât și „Impresarul” acț ionează în nume propriu și urmăresc atingerea
unor obiective specifice, de regulă de natură politică și economică, modelul „Platformei” nu

411 v. site -ul web al evenimentului Peace Drums : http://www.peacedrums.it/
412 Motto -ul organizației.

148

ascunde o agendă secretă proprie, fiind conceput ca for proactiv de dialog cultural între ansamblul
protagoniștilor, fie ei statali, non -statali, membrii ai clasei politice sau ai societății civile.
„Platforma” este prin excelență un loc de confluență, în care cunoașterea reciprocă și
relațiile interculturale sunt lăsate să s e dezvolte într -un mod deschis și organic. C a atare, Platforma
acționează ca un mediator extern al diplomației culturale, care își asumă rolul de a:
– pune în legătură diversele părți interesate, de la sfera politică la mediul academic și la
societatea civilă,
– asigura un cadru de întâlnire propice, câ t mai depolitizat și mai dezangajat cu putință,
pentru încurajarea unor discuții libere, sub semnul deschiderii și al francheței.
– servi drept animator și moderator al interacțiunilor dintre părțile interesate și chiar a
– monitoriza evoluțiile relațiilor as tfel formate, propunând noi ocazii de aprofundare a
dialogului și cunoașterii reciproce dintre protagoniști.
Instrumentele predilecte utilizate în acest sens sunt mesele rotunde, forumurile,
conferințele, atelierele și orice fel de context special constitu it pentru a ocaziona și a promova
întâlnirile și schimburile multiculturale.
Modelul Platformei este un comportament distinct de diplomație culturală, în contextul în
care, practicat de o entitate terță, alta decât statele sau organizațiile trans -naționale , tiparul
convențional al actorului care acționează în interes propriu nu se mai aplică.
Desigur, protagoniștii clasici ai diplomației culturale pot, la rândul lor, să funcționeze ca
scene ale dialogului multicultural internațional. Singapore, de pildă, s -a specializat din anii 1990
încoace în organizarea de evenimente artistice și culturale internaționale, care au transformat
orașul -stat într -un adevărat microcosmos al multiculturalismului. Cu toate acestea, în măsura în
care beneficiile în termeni de ima gine și reputație se răsfrâng asupra statului -organizator,
demersurile de diplomație culturală de „tip platformă” folosite de un stat sunt, în opinia noastră,
asimilabile practicilor convențional -statale și, prin urmare, Modelului Emisarului .

149

5.2. Protagonișt ii inter -guvernamental i
O categorie aparte de actori ai diplomației culturale, care nu pot fi tratați nici din
perspectiva clasic -oficială a actorilor statali și nici din ipostaza oficioasă a actorilor transnaționali
sunt organizațiile interguvernamentale (OIG), cunoscute și sub numele de organizații
guvernamentale internaționale. Conform lui Gérard Fitzmaurice ,413 OIG-urile sunt asocieri de
state suverane, constituite pe baza unui tratat, prevăzute cu anumite organe comune și prezentând
o personalitate jurid ică distinctă față de cea a statelor membre. Prin urmare, OIG -urile se
diferențiază de simplele asocieri sau coaliții de state, cum ar fi G 7/G8, care există doar sub forma
unor grupuri de acțiune ( task force ), precum și de diferitele „tratate”, te tipul Tr atatului de Liber –
Schimb Nord -American (NAFTA), care nu implică crearea unei organizații, ci funcționează sub
forma unor comisii ad -hoc. Exemple cunoscute de organizații internaționale sunt Organizația
Națiunilor Unite, Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), Organizația pentru
Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Consiliul Europei (CoE), Organizația Internațională a
Muncii (OIM), Organizația Mondială a Comerțului (OMC), INTERPOL ș.a. O organizația
interguvernamentală „aparte” ( sui generis cum este adesea descrisă) prin prisma statutului,
organizării și mandatului său, este Uniunea Europeană, căreia îi va fi consacrat capitol ul următor .
Organizațiile de tip ul OIG, la baza constituirii cărora se află un tratat prezintă mai multe
avantaje decât o simplă grupare de națiuni prin faptul că sunt supuse legislației internaționale,
statele membre fiind astfel în măsură să semneze acorduri cu caracter executoriu unele cu celelalte
sau cu alte state .414
Principalul scop al marilor OIG-urilor a fost acela de a crea un mecanism care să permită
statelor lumii și cetățenilor acestora, să colaboreze mai bine unele cu celelalte din punct de vedere
economic, politic și social, într -un climat sigur și pașnic. Astfel, în era globalizării și
interdependențelor compl exe între națiuni, OIG -urile au ajuns să joace un rol tot mai mare pe arena
sistemelor politice și a guvernanței globale. De altfel, odată cu crearea ONU (în 1945) și a NATO

413G. Fitzmauri ce, special report „Law of treaties”, Yearbook of the Internationa Law Commission 1956, vol II ,
editura Națiunilor Unite, New York, 1956, p. 107, disponibil la:
http://le gal.un.org/ilc/publications/yearbooks/english/ilc_1956_v2.pdf (accesat mai 2018).
414„Intergovernmental Organisations (IGOs)”, Harvard Law School , disponibil la adresa:
https://hls.harvard.edu/dept/opia/what -is-public -interest -law/public -service -practice -settings/public -international –
law/intergovernmental -organizations -igos/ (consultat m ai 2018).

150

(în 1949), OIG -urile au devenit actori esențial i în sistemul internațional ,415 dispun ând de putere
decizională și de o anumită autoritate asupra țărilor membre. De precizat, totuși, că pierderea unei
doze de suveranitate asupra anumitor problematici naționale reprezintă și unul dintre motivele
pentru care anumite state ezită să se alăture OIG-urilor sau, în funcție de orientările politice ale
unei anumite administrații, se retrag din acestea .416
OIG-uri se disting de ONG -uri prin faptul că acestea din urmă sunt alcătuite din indivizi
mai degrabă decât din națiuni, fiind de regulă organizații non-profit, independente de guvernele
țărilor lor, așa cum am arătat și în subcapitolul anterior. La polul opus, OIG -urile beneficiază de
sprijinul și finanțarea membrilor lor.
Organizațiile interguvernamentale se diferențiază în funcție de categoria membril or și a
obiectivelor vizate. Acestea din urmă sunt definite în tratatul de constituire a lor, ce descri e rolul
vizat de organizație: soluționarea conflictelor, ameliorarea relațiilor internaționale, promovarea
cooperării internaționale în materie de drept uri ale omului, protecția mediului, dezvoltare a
economică și socială, la care se adaugă acordarea de ajutor umanitar, promovarea educației și a
sănătății ș.a. În funcție de perimetrul tematic acoperit, se pot distinge organizații specializate, axate
pe o singură categorie de obiective (OMC, OMS) sau generale ( de pildă ONU – care cuprinde o
seamă întreagă de agenții specializate, cum ar fi UNESCO, UNICEF, FAO etc.).417
Tot în funcție de obiectivele vizate, se disting organizațiile globale, deschise națiunilor din
lumea întreagă, în măsura în care sunt întrunite anumite criterii (ONU și agențiile sale, OMC, OMS,
FMI, ș.a.) și organizațiile specializate, de tip religios, istoric, cultural, etc., care admit membri pe
criterii specifice tematicii lor (e x. Liga Arabă, Commonwealth -ul Națiunilor, Organizația
Internațională a Francofoniei, ș.a.).
Firește, la lumina tematicii acestei lucrări, OIG -urile culturale sunt cele care ne vor preocupa
în cele ce urmează și mai precis: Organizația Națiunilor Uni te pentru Educați e, Știință și Cultură
(UNESCO) și Consiliul Europei (prin prisma rolului jucat de acesta în sfera culturii europene).

415Ibidem .
416Un exemplu recent ar fi anunțul părăsirii UNESCO de către SUA, făcut de administrația Trump în octombrie
2017.
417v. F. Seyersted, Common law of international organizations , Martinus Nijhof Publishers, Leiden și Boston, 2008.

151

5.2.1. Studiu de caz : UNESCO
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură a fost fondată în data de 16
noiembrie 1945, la scurt timp după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, având u-și sediul
central la Paris și dispunând actualmente de 73 de sub -oficii în diverse alte state ale lumii. De altfel,
discuțiile din tre Aliați privind identificarea unor mijloace de reconstrucție a sistemelor de
învățământ din țările lor odată pacea restabilită , începuseră deja în 1942 .418 Trei ani mai târziu,
aproape imediat după încheierea ostilităților, este creată UNESCO cu scopul de a consfinți
„solidaritatea intelectuală și mor ală a umanității .”419
De-a lungul timpului, numărul de membri ai UNESCO avea să crească de la cei 20
inițiali ,420 la 120 douăzeci de ani mai târziu (în 1966) și respectiv 195 (și 10 membri asociați) în
prezent. Rapida p rogresi e din anii ’60 s -a datorat în bună parte procesului de decolonizare și
aderării fostelor țări -colonii ca membri deplini .421
Constituția Organizației definește scopul, funcțiile și activitățile organizației. Astfel,
Articolul 1 al Constituției UNESCO precizează că „Scopul Organizației este ac ela de a contribui
la pace și securitate, prin promovarea colaborării dintre națiuni prin educație, știință și cultură în
vederea promovării unui respect universal față de justiție, statul de drept și pentru drepturile omului
și libertățile fundamentale af irmate în numele popoarelor acestei lumi fără discriminări bazate pe
rasă, sex, limbă, religie, prin Carta Națiunilor Unite .”422 Finanțarea organizației este asigurată de
statele membre dar, în calitatea sa de agenție a ONU, UNESCO are posibilitatea de a -și aborda
organizația -mamă pentru resurse suplimentare .423

418Datorită ef orturilor Conferinței Miniștrilor Aliați ai Educației (CAME), v. arhiva UNESCO: https://atom.archives.
unesco.org/conference -of-allied -ministers -of-education (accesat iunie 2018).
419v. site -ul web al UNESCO: www.unesco.org ;
420Australia, Brazilia, Canada, China, Cehoslovacia, Danemarca, Republic a Dominicană, Egipt, Franța, Grecia, India,
Liban, Mexic, Noua Zeelandă, Norvegia, Arabia Saudită, Africa de Sud, Turcia, Regatul Unit și SUA.
421Statele Unite, care sp rijiniseră lupta pentru independență în numeroase dintre aceste țări avea să se plângă de „tirania
majorității” în ONU, v. J.P. Singh, United Nations Educational, Scientific and Cultural Organisation, Creating Norms
for a Complex World , editura Routledge, Oxon și New York, 2011, p. 16.
422Constituția UNESCO, disponibilă pe Portalul UNESCODOC, http://portal.unesco.org/ [The purpose of the
Organization is to contribute to peace and security by promoting collaboration am ong the nations through education,
science and culture in order to further universal respect for justice, for the rule of law and for the human rights and
fundamental freedoms which are affirmed for the peoples of the world, without distinction of race, se x, language or
religion, by the Charter of the United Nations.], (accesat iunie 2018).
423P. Singh, United Nations Educational, Scientific and Cultural Organisation, Creating Norms for a Complex World ,
editura Routledge, Oxon și New York, 2011, p. 14.

152

Eforturile UNESCO de promovare a păcii sunt făcute prin ceea ce J.P Singh numește
„instrumente pozitive”424 menite să reducă cauzele psihologice ale războiului prin intermediul
cunoașterii, înțelegerii cu lturale și a științei. Exemple în acest sens ar fi, de pildă, campaniile de
educare a copiilor refugiaților palestinieni prin intermediul școlilor înființate grație Agenției ONU
pentru refugiații palestinieni (UNESCO -UNRWA) începând din 1949, precum și prin programul
„Cultura Păcii” ( Culture of Peace ) începând din anii 1990.
Conform aceluiași autor ,425 filozofia UNESCO are la bază principii umanist -iluministe:
cunoașterea celuilalt prin intermediul stilului de viață și ritualurilor sale și promovarea unui cl imat
sigur și pașnic , menit să impulsioneze schimburile și cooperarea pe toate planurile. Deși nu se
folosește termenul ca atare, regăsim aici însuși principiul director al diplomației culturale.
Există, desigur, anumite voci care s -au arătat sceptice în c eea ce privește misiunea pe care
și-o propunea UNESCO și, în general, în ceea ce privește credinț a că oamenii ce se cunosc mai
bine unii pe ceilalți, sau care au o educație aleasă vor tinde în mod negreșit către un trai pașnic.
Așa cum spune Reinhold Niebu hr,426 deși e adevărat că necunoaștere a este cea care duce la teamă
și neîncredere, este la fel de adevărat că unele dintre cele mai teribile războaie ale lumii au izbucnit
între țări vecine, care se cunoșteau bine una pe cealaltă, cum s -a întâmplat în cazul Franței și al
Germaniei.
Cu toate acestea, UNESCO s -a dovedit, de -a lungul timpului, un vector important al păcii
în lume și un protagonist de marcă al diplomației culturale promovată, în primul rând, prin
instrumentele specifice oricărei organizații int ernaționale de acest gen: convențiile, declarațiile și
recomandările făcute membrilor săi.
Astfel, Articolul I, punctul 2 al Constituției UNESCO precizează că pentru atingerea
obiectivelor sale, UNESCO va:
a) „colabora la eforturile de aprofundare a înțelege rii reciproce dintre popoare, prin
toate mijloacele de comunicare disponibile și, în acest scop, va recomanda acorduri le
internaționale ce vor părea necesare în vederea promovării liberei circulații a ideilor
sub formă de cuvânt sau imagine;

424vs. „instrumente negative” de tipul încetării ostilităților sau dezarmarea, v. P. Singh, op. cit. , p. 18.
425Idem , Ibidem, p. 18.
426ap. S. Dutt, UNESCO and a Just World Order, Nova Science Publishers, New York, 2002, p. 8 -15.

153

b) impulsiona edu carea maselor și diseminarea culturii:
• colaborând cu membrii săi, la cerere, în dezvoltarea activităților educaționale;
• instituind colaborări în rândul națiunilor în vederea promovării idealului de
egalitate și oportunități educaționale, indiferent de ras ă, sex sau orice altă
distincție de ordin economic sau social;
• sugerând metodele educaționale cele mai adecvate pentru pregătirea copiilor
din lumea întreagă pentru responsabilitățile libertății;
c) menține, spori și difuza cunoașterea:
• asigurând conservarea și protejarea patrimoniului mondial în materie de cărți,
opere de artă, monumente istorice și științifice și recomandând națiunilor
vizate convențiile internaționale necesare în acest sens ;
• încurajând cooperarea în rândul națiunilor în toate domeniile de a ctivitate
intelectuală, inclusiv în materie de schimburi internaționale de persoane active
în domeniul educației, științei și culturii și prin intermediul schimbului de
publicații, obiecte de interes artistic și științific și alte materiale informative;
• inițiind metode de cooperare internațională, menit e să le ofere cetățenilor din
toate țările acces la materiale imprimate și publicate , produse de oricare dintre
acestea.”427
Așa cum se poate observa, Articolul I – 2. prevede dreptul UNESCO de a face recomandăr i
în materie de acorduri internaționale și chiar de a le concepe, descriind gama de instrumente de
care se poate servi în acest sens. UNESCO dispune de trei mijloace juridice de acțiune, sub forma
unor instrumente normative: convențiile, recomandările și d eclarațiile. Conform Articolului IV, al
Constituției , diferența dintre convenții și recomandări este aceea că cele dintâi necesită aprobarea
prin vot a unei majorități de două treimi în cadrul Conferinței Generale, câtă vreme o majoritate
simplă e suficien tă pentru Recomandări. Cel de al treilea instrument utilizat de UNESCO sunt

427Constituția UNESCO, disponibilă pe Po rtalul UNESCODOC, http://portal.unesco.org/ . [Article I. 2. To realize this
purpose the Organization will: (a) Collaborate in the work of advancing the mutual knowledge and understanding of
peoples, through all mea ns of mass communication and to that end recommend such international agreements as may
be necessary to promote the free flow of ideas by word and image; (b) Give fresh impulse to popular education and
to the spread of culture: By collaborating with Membe rs, at their request, in the development of educational
activities; By instituting collaboration among the nations to advance the ideal of equality of educational opportunity
without regard to race, sex or any distinctions, economic or social; By suggestin g educational methods best suited to
prepare the children of the world for the responsibilities of freedom; (c) Maintain, increase and diffuse knowledge: By
assuring the conservation and protection of the world’s inheritance of books, works of art and monu ments of history
and science, and recommending to the nations concerned the necessary international conventions; By encouraging
cooperation among the nations in all branches of intellectual activity, including the international exchange of persons
active i n the fields of education, science and culture and the exchange of publications, objects of artistic and scientific
interest and other materials of information; By initiating methods of international cooperation calculated to give the
people of all countri es access to the printed and published materials produced by any of them.]

154

declarațiile. Diferențele dintre cele trei instrumente nu se rezumă doar la formula de adoptare a lor
în plen, ci se traduc, în primul rând prin gradul lor de obligativitate. Conve nțiile sunt, în fapt,
tratate cu un caracter juridic obligatoriu , pe care statele le adoptă și le ratifică, presupunând și o
anumită conduită ulterioară din partea acestora. Procedura de adoptare a unei convenții este
complexă , presupunând o serie întreagă de studii a le problematicii și de deliberări. Un exemplu de
Convenție este Convenția Universală privind Drepturile de Autor din 1952, bazată pe studii
comparative aprofundate ale legislațiilor în materie de drepturi de autor, ce au dus la conceperea
celui mai complex instrument de acest gen, adoptat și utilizat de numeroase state până la
suprimarea sa de către Convenția de la Berna.428
Pe de altă parte, recomandările , deși sunt votat e în cadrul Conferinței Generale, nu
necesită ratificare în statele membre, reprezentând mai degrabă îndemnuri adresate statelor de a
lua anumite atitudini sau de a -și schimba unele practici interne din perspectivă legislativă sau
instituțională. Un exemplu de recomandare ar fi Recomandarea privind protejarea Culturii și
Folclorul ui tradițional, care a dus până la urmă la semnarea Convenției privind salvgardarea
Patrimoniului Cultural Intangibil din 2003.
În ceea ce le privește, declarațiile pot fi înțelese ca îndemnuri morale sau forme de
semnalare a unor imperative în ceea ce pr ivește diferite chestiuni de interes. O declarație notabilă
este Declarația Universală privind Diversitatea Culturală, adoptată în 2 noiembrie 2001 care
precizează că în calitatea sa de sursă a schimburilor, inovării și creativității, diversitatea cultural ă
este o necesitate pentru umanitate, la fel cum este biodiversitatea pentru natură și că, prin urmare,
aceasta face parte din patrimoniul comun al umanității și trebuie recunoscută și afirmată în numele
generațiilor prezente și viitoare.429 Declarațiile pot lua și forma unor Cărți, cum a fi Cartea privind
prezervarea Patrimoniul Digital, din 2003.
Constituția UNESCO prevede, de asemenea, și obligația statelor membre de a transmite
rapoarte de conformitate în ceea ce privește convențiile și recomandările ado ptate. Cu toate acestea,

428 J.P. Singh, op. cit. , p. 20 -21.
429Declarația Universală privind Diversitatea Culturală, disponibilă pe Portalul UNESCODOC:
http://portal.un esco.org ;

155

în practică, această cerință este adesea ignorată, uneori chiar în pofida solicitării exprese a
Director ului General .430
Așadar, repertoriul de convenții, recomandări și declarații ale UNESCO, totalizând 28 de
convenții, 34 de recomandări și 14 declarații, constituie un adevărat tablou al acțiunilor normative
de diplomație culturală întreprinse de organizație, pe modelul „Educatorului”, prezentat în
capitolul 3, și la care vom reveni și ceva mai jos.
UNESCO își structurează propria agendă tematic, pe programe sectoriale, instrumentele
normative menționate mai sus fiind clasificate în consecință, alături de diferite alte inițiative de
cooperare intelectuală și culturală.
Conform tipicului OIG -urilor, UNESCO a fost constituită î n primul rând pentru a servi
drept cadru de negocieri între guvernele statelor sale membre în domeniile de interes: educația,
știința și cultura. De -a lungul timpului, UNESCO a constituit un for al tratativelor și al adoptării
unor convenții cum ar fi cele șapte convenții culturale prezentate mai jos, cu toate că au existat
și momente (în special de -a lungul Războiului Rece), când a fost utilizată drept platformă de
diseminare a propagandei politice de către unii membri431.
Funcțiile UNESCO au cunoscut o seri e de evoluții de -a lungul timpului, ca răspuns la
evoluțiile de pe scena politică internațională. În prezent, organizația se descrie drept un laborator
de idei și focar de centralizare, diseminare și împărtășire a informației, cunoașterii și bunelor
practi ci, atribuindu -și un rol de creatoare de standarde și de factor de impulsionare a capacității
statelor membre și a cooperării internaționale .432
Cu toate că organizația este asociată în primul rând ideii de cultură, așa cum remarcă Singh,
principala și cea m ai vastă tematică urmărită de UNESCO în cadrul activității sale este educația .
Programele din acest domeniu urmăresc acordarea unui acces universal la un învățământ de calitate,
promovând pacea și drepturile omului prin intermediul educației. Prin această axă sectorială,
UNESCO colaborează cu Miniștrii Educației din țările membre, însă capacitatea sa de a

430J.P. Singh, op. cit. , p 21.
431I. Kozymka, The Diplomacy of Culture The Role of UNESCO in Sustaining Cultural Diversity , Palgrave
Macmillan, New York, 2014, p. 17.
432UNESCO, Medium -Term Strategy for 2008 –2013 , 34 C/4. Paris, 2008, p 17.

156

implementa proiecte specifice este limitată. Cu toate acestea, UNESCO a creat o serie de „centre
de resurse și de institute destinate, între altele, formă rii formatorilor.433 Primele de acest gen au
fost Centrul Internațional de Formare creat în 1951 la Pátzcuaro , Mexic ce deservea 16 țări din
America de Sud și centrul din Sirs-el-Layyar , Egipt , inaugurat în 1953 pentru a deservi țările arabe.
Actualmente, Or ganizația numără cinci centre și institute globale pentru educație, între care Biroul
Internațional de Educație (IBE) de la Geneva și Institutul de Planificare Educațională de la Paris
și Buenos Aires.
UNESCO este, de asemenea, principala agenție a ONU de promovare a științei , având în
palmares o serie întreagă de reușite la acest capitol. La nivel de programe, UNESCO s -a axat
asupra resurselor naturale și dezvolt ării durabil e, din dorința de a explora cauzele conflictelor
legate de accesul la resurse. În a nii 1950, UNESCO a lansat și un proiect de cercetare a deșertului
și zonelor aride, implicând 28 de discipline diferite .434 Un alt program UNESCO inclus în axa
științifică este Managementul Transformărilor Sociale (MOST), care explorează diverse chestiuni
sociale, inclusiv problematica migrației, dezvoltarea urbană și formarea noilor state din perspectiva
internațională și interdisciplinară. Etica în știință și, în special, bioetica sunt, și ele, subiecte de
interes pentru UNESCO, fiindu -le dedicate, între al tele, Comisia Mondială privind Etica
cunoașterii științifice și Tehnologiei (COMEST), Comisia Interguvernamentală de Bioetică (IGBC)
și Comisia Internațională de Bioetică (IBC).
Așa cum precizam mai sus, acronimul UNESCO tinde să evoce în imaginarul public ideea
de cultură, fapt datorat în special asocierii sale cu Siturile Patrimoniului Mondial, actualmente
1073 la număr, între care 832 de situri culturale .435
UNESCO a adoptat șapte Convenții în materie de cultură , obiectivul acestora fiind acela
de a preze rva și îmbogăți anumite aspecte ale culturii și creativității și de a proteja patrimoniul

433J.P. Sin gh, op. cit. , p 21.
434Ibidem , p. 24.
435v. Lista Siturilor din Patrimoniul Mondial UNESCO: https://whc.unesco.org/en/list/ ;

157

material și imaterial, diversitatea formelor de exprimare culturală și industriile creative , în lupta
contra traficului ilegal de artefacte culturale .436
Convențiile cu lturale ale UNESCO sunt:
– Convenția privind protejarea artefactelor culturale în caz de conflict armat (14 mai
1954),
– Convenția privind schimburile internaționale de publicații (3 decembrie 1958)
– Convenția privind măsurile ce trebuie adoptate în vederea int erzicerii și prevenirii
importului, exportului și transferului ilicit de bunuri culturale (14 noiembrie 1970),
– Convenția privind protejarea patrimoniului mondial, cultural și natural (16 noiembrie
1972),
– Convenția privind salvgardarea patrimoniului cultura l imaterial (17 octombrie, 2003),
– Convenția privind salvgardarea patrimoniului cultural subacvatic (2 noiembrie 2001),
– Convenția privind protejarea și promovarea diversității expresiilor culturale (20
octombrie 2005).437
Deși unele dintre convențiile de mai sus prezintă un program de dezvoltare mai explicit
decât altele, ceea ce au în comun toate cele șapte este faptul că explorează felul în care se poate
contribui la dezvoltarea culturii , analizând, în egală măsură, și impactul dezvoltării asupra culturii.
Toate cele șapte convenții prevăd o listă de fonduri guvernamentale și internaționale, precum și
mecanisme de cooperare și instrumente de monitorizare și evaluare a acțiunilor implementate.
Convențiile UNESCO constituie principalul instrument de diplomație culturală al
organizației și sunt o adevărată forță motrice a dezvoltării culturale mondiale. Un exemplu grăitor
în acest sens ar fi așa -numitele „situri UNESCO ”, cuprinzând 1073 de obiective la nivel mondial,
precum și peste 500 de rezervații ale biosfere i, „laboratoare ideale”438 de testare a unor abordări
novatoare în materie de gestionare a patrimoniului.

436„The UNESCO Cultural Conventions: a tool for sustainable development”: http://www.unesco.org/new/culture/
themes/culture -and-development/the -future -we-want -the-role-of-culture/the -unesco -cultural -conventions/ (consultat,
iunie 2018).
437v. Lista Convențiilor UNESCO, disponibilă pe portalul Organizației: http://portal.unesco.org .
438„The UNESCO Cultural Conventions: a tool for sustainable development”: http://www.unesco.org/new/culture/
themes/culture -and-development/the -future -we-want -the-role-of-culture/the -unesco -cultural -conventions/ (consultat,
iunie 2018).

158

Poate cea mai cunoscută dintre Convențiile UNESCO este Convenția privind protejarea
patrimoniului mondial, cultural și natural din 1972 care îmbină în c adrul unui singur document
ideea de conservare a proprietăților culturale cu cea de conservare a naturii.
Astfel, Convenția UNESCO din1972 :439
– definește tipul de sit , cultural sau natural, care ar putea fi înscris pe lista Patrimoniului
Mondial UNESCO,
– descrie datoriile Părților , identificând mai întâi potențialele situri de interes și precizând
mai apoi rolul Părților în ceea ce privește protejarea lor . Semnând Convenția, statele se
angajează să își protejeze siturile incluse pe lista obiectivelor din Pa trimoniul Mondial
UNESCO dar și să își ocrotească patrimoniul național în general. Statele semnatare sunt
încurajate să își formuleze programe regionale proprii în vederea integrării și protejării
elementelor de patrimoniu, să aloce personalul necesar la nive lul siturilor vizate pentru
realizarea cercetărilor necesare procesului de conservare și să adopte măsuri care conferă
patrimoniului o „funcție” în viața de zi -cu-zi a comunității,
-explică felul în care va putea fi accesat Fondul Mondial al Patrimoniului (World Heritage
Fund ) și condițiile de alocare a finanțării internaționale,
– prevede, de asemenea, că statele semnatare au obligația de a raporta periodic starea de
conservarea a obiectivelor înscrise pe lista Patrimoniului UNESCO către Comitetul
Patrimon iului Mondial.
– încurajează statele semnatare să ia măsuri de consolidare a gradului de apreciere a
proprietăților din Patrimoniul Mondial și să implementeze programe de educare și
informare a publicului pentru a garanta o bună înțelegere a nevoii de prot ejare a acestora.
Există, firește, și o serie întreagă de beneficii legate de ratificarea Convenției pri vind
protejarea Patrimoniului Mondial. Ratificarea Convenției marchează apartenența la o comunitate
mondială de state care înțeleg importanța moșteniri i culturale și dau dovadă de responsabilitate în
ceea ce privește nevoia de transmitere a unor valori universale și generațiilor următoare.

439UNESCO, Basic Texts of the 1972 World Heritage Convention, ed. UNESCO, Paris, 2005.

159

De asemenea, prestigiul obținut prin obținerea înscrierii unor obiective naționale pe lista
Patrimoniului Mondial U NESCO poate reprezenta o forță catalizatoare a efortului de sensibilizare
a publicului la valorile patrimoniale naționale, precum și la importanța protejării lor. În plus,
ratificarea Convenției oferă acces la Fondul Mondial al Patrimoniului. Astfel, aprox imativ 4
milioane de dolari sunt puși la dispoziția statelor membre în fiecare an în vederea identificării,
conservării și promovării siturilor din Patrimoniul Mondial .440 În plus, în anumite circumstanțe,
statelor le este pusă la dispoziție și asistență de urg ență, pentru repararea unor daune patrimoniale
provocate de dezastre naturale sa u antropogene . Obiectivele respective pot fi incluse pe Lista
Patrimoniului Mondial Periclitat ( List of World Heritage in Danger ), beneficiind astfel de o atenție
specială atât din partea comunității naționale, cât și din partea celei internaționale.
Imaginea de marcă a „Patrimoniului Mondial UNESCO” a devenit astăzi atât de
prestigioasă și de căutată încât joacă rolul unui adevărat magnet pentru cooperarea internațională.
Obie ctivele incluse pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO sunt și un stimulent al dezvoltării
locale, atrăgând nu doar turiști, ci și interes investițional din sectorul privat .441
O altă convenție notabilă, adoptată ceva mai recent de către UNESCO este Convenția
privind protejarea și promovarea diversității expresiilor culturale din 2005. Diversitatea culturală
se referă la reliefarea și protejarea multiplicității culturale, opunându -se omogenizării culturale pe
care riscă să o aducă cu sine procesul de globaliza re. Cu toate acestea, așa cum remarcă Irena
Kozymka ,442 UNESCO nu diferențiază între diversitatea culturală specifică unui stat în raport cu
celelalte și diversitatea culturală din interiorul statului respectiv, deși acestea sunt cele două
niveluri de operar e a diversității culturale. Pe de o parte, diversitatea culturală a unei națiuni în
raport cu altele se vede amenințată de estomparea și uniformizarea aduse cu sine de globalizare.
Pe de altă parte, diversitatea culturală „internă” a multor state, ca urmar e a fluxurilor migratorii și
a mobilității umane tot mai intense, se află într -o potențială creștere, așa cum spune aceeași
autoare .443 Ambele axe sunt însă urmărite de către UNESCO în cadrul misiunilor asumate prin
Convenția din 2005, în ciuda lipsei unei d iferențieri terminologice ale conceptului de „diversitate”.

440Funding , site -ul web UNESCO: https://whc.unesco.org/en/fu nding/ (accesat iunie 2018).
441v. F. Starr, op. cit .
442I. Kozymka, op. cit. , p. 14.
443Ibidem.

160

Remarcăm, așadar, impresiona ntul rol pe care o „simplă” Convenție UNESCO poate să îl
joace, dar și profundele implicații pe care o discuție „mondială” pe tema culturii le poate avea.
Rolul UNESCO în sfera diplomației culturale este complex din acest punct de vedere întrucât, pe
de o parte, ca organizație interguvernamentală va reprezenta și va fi influențată în același timp, de
interesele unora dintre membri săi.
Pe de altă parte însă, observăm ș i vocația profund universalistă și nepărtinitoare a unor
instrumente de tipul Convențiilor culturale , care fac din UNESCO un adevărat dascăl în materie
de conservare și promovare a valorilor culturale ale statelor membre, cu un rol activ în ceea ce
priveșt e sensibilizarea, instruirea și monitorizarea nevoilor și rezultatelor obținute.
5.2.2. Studiu de caz : Consiliul Europei
O altă bine -cunoscută organizație interguvernamentală de la nivel european este, desigur,
și Consiliul Europei. Spre deosebite de UNESCO, rol ul Consiliului Europei nu este exclusiv
cultural, Consiliul având și alte atribuții, între care cele din domeniul drepturilor omului.
Deși Consiliul Europei a fost creat abia în 1949, ideea de a înființa o asemenea organizație
poate fi trasată tot către Al Doilea Război Mondial. Astfel Winston Churchill sugera444 în 1943, în
lumina faptului că Europa fusese punctul de origine al două Războaie Mondiale, crearea unui
„consiliu al Europei” odată obținută victoria, în calitate de for de coordonare al eforturilor de
reclădire și menținere a păcii pe vechiul continent. Ideea va fi reluată de Churchill și în 1946, cu
ocazia unui discurs pronunțat la Universitatea din Zurich ,445 în care pleda în favoarea înființării
Consiliului Europei ca prim pas în direcția creării un or „State Unite ale Europei”.

444Winston Churchill, 21 martie 1943, Discurs în fața Națiunii , înregistrare audio disponibila la:
https://winstonchurchill.org/resources/speeches/1941 -1945 -war-leader/national -address/ (accesat iunie 2018).
445Idem , 19 februarie 1946, Discurs pronunțat la Universitatea din Zurich: „ Scopul nostru permanent trebuie să fi e
acela de a clădi și fortifica Organizația Națiunilor Unite. În cadrul și conform acestui concept global trebuie să
recreăm familia europeană într -o nouă structură numită, poate, Statele Unite al Europei, primul pas practic în
această direcție va fi înfii nțarea unui Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor fi dispuse să
se alăture uniunii, se va cuveni totuși să le asamblăm și să îmbinăm pe acelea care doresc și care pot. Ocrotirea de
război și de servitute a oamenilor de rând, de toate rasele și din toate țările trebuie clădită pe fundații solide, și trebuie
să decurgă din disponibilitatea tuturor bărbaților și femeilor de a muri mai degrabă decât de a se supune tiraniei. În
acest efort urgent, Franța și Germania trebuie să ia, împ reună, inițiativă. Marea Britanie, Commonwealth -ul
Națiunilor, măreața America – și, cred eu, Uniunea Sovietică, fiindcă atunci totul va fi cu adevărat bine – trebuie să

161

Consiliul Europei numără în prezent 47 de state membre, dintre care 28 sunt state membre
ale Uniunii Europene . De altfel, toate cele 28 au fost membre ale Consiliului Europei înaintea
aderării lor la UE.
Conform statutului să u, menirea Consiliului Europei este aceea „de a obține un grad mai
mare de unitate între membrii săi, cu scopul de a prezerva și materializa idealurile și principiile ce
reprezintă moștenirea lor comună și de a le facilita progresul economic și social .”446 Statutul
precizează, de asemenea, că obiectivul de mai sus trebuie urmărit prin intermediul unor discuții pe
marginea preocupărilor comune și prin intermediul acordurilor și acțiunii comune în domeniile
economic, social, cultural, științific, juridică și ad ministrativ și în ceea ce privește protejarea și
promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului .447
Spre deosebire de calitatea de membru al Uniunii Europene, care presupune transferarea
anumitor privilegii legislative către Instituțiile UE, apartenența la Consiliul Europei nu implică un
transfer de suveranitate națională, membri i angajându -se unii față de ceilalți prin intermediul unor
convenții sau tratate bazate pe dreptul internațional și elaborate de statele membre însele.
Convențiile Co nsiliului Europei reprezintă și o cale de a facilita cooperarea organizației cu țări din
afara continentului european, putând adera la acestea și state nemembre ale organizației.
În rândul celor mai importante realizări ale Consiliului Europei se numără C onvenția
Europeană a Drepturilor Omului, adoptată în 1950, c are avea să ducă la înființarea Curții Europene
a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg în 1959. Aceasta din urmă monitorizează
conformitatea statelor față de Convenție , funcționând oarecum c a o instanță supremă a Europei
din acest punct de vedere. Astfel, persoanele fizice care consideră ca li s -au încălcat drepturile
fundamentale și care nu reușesc să obțină reparații prin intermediul sistemelor naționale proprii,
se pot adresa CEDO. Curtea tratează și plângeri depuse de state și poate acorda compensații
financiare, deciziile sale necesitând uneori modificări ale legislațiilor naționale .448

fie prieteni și sponsori ai noii Europe și trebuie să -i sprijine dreptul de a trăi. Pr in urmare, vă spun: Lăsați Europa
să se înalțe!” Text integral disponibil în limba engleză la: https://rm.coe.int/16806981f3 (accesat iunie 2018).
446 Statutul Consiliului Europei, art. 1, document disponibil la adresa: https://www.coe.int/en/web/conventions/full –
list/-/conventions/rms/0900001680306052 (accesat iunie 2018).
447 Idem .
448J. G. Merillis, „European Court o f Human Rights”, Enciclopedia Britannica , 14 martie 2016, disponibil la
https://www.britannica.com/topic/European -Court -of-Human -Rights (accesat iunie 2018).

162

Consiliul Europei are un palmares bogat de realizări și în domeniul apărării statului de
drept, promovăr ii cooperării judiciare (prin instrumente cum ar fi Convenția privind criminalitatea
informatică – 1 iulie 2004, Convenția privind lupta împotriva traficului de ființe umane – 16 mai
2005, Convenția privind prevenirea terorismului – 16 mai 2005, ș.a.), pro movării egalității dintre
sexe ș.a. Consiliul Europei are însă un rol important și pe plan cultural . Promovarea diversității și
cooperării culturale sunt obiective importante al e Consiliului Europei și sunt vizate în mod expres
printr -o serie de convenții:
– Convenția Culturală Europeană, adoptată în 19 decembrie 1954 la Paris are menirea449
de a promova înțelegerea reciprocă între popoarele europene, precum și o apreciere
reciprocă față de diversitatea culturală a acestora. Se dorește astfel salvgardarea cultu rii
europene, promovarea contribuțiilor naționale la patrimoniul comun european și
respectarea acelorași valori fundamentale. Sunt încurajate studierea limbilor străine,
precum și a istoriei și civilizației părților semnatare. Convenția încurajează, de
asemenea, activitățile culturale concertate, de interes european.
– Convenția privind Protejarea patrimoniului arhitectural al Europei , numită și
„Convenția de la Granada”, adoptată în 3 octombrie 1985, la Granada, este menită să
consolideze și să promoveze po liticile de conservare și consolidare a patrimoniului
cultural European, promovând cooperarea dintre părți. Convenția stabilește principiile
de coordonare a politicilor de conservare din Europa.
– Convenția Europeană privind protejarea patrimoniului arheolog ic, zisă și „Convenția
de la V alletta” ,450 adoptată în 16 ianuarie 1992 la Valletta, declară conservarea
patrimoniului cultural unul dintre obiectivele politicilor de planificare urbană și
regională, axându -se asupra cooperării dintre arheologi și urbaniști, în vederea
asigurării unei cât mai bune conservări a patrimoniului arheologic.

449cf. Art. 2. Conve nția Culturală Europeană : „2) va încuraja in rândul cetățenilor săi studierea limbilor, a istoriei și
a civilizației celorlalte părți contractante și va oferi acestora unele înlesniri în vederea realizării unor studii
asemănătoare, și b) se va strădui să d ezvolte studierea limbii sau limbilor sale, a istoriei și a civilizației pe teritoriul
celorlalte părți contractante și sa ofere conaționalilor acestora din urmă posibilitatea continuării unor studii
asemănătoare pe teritoriul său.” , text publicat în Monit orul Oficial al României, nr. 258/20 dec. 1991 .
450Convenția de la Valletta a înlocuit Convenția de la Londra din 1969 .

163

– Convenția privind protejarea patrimoniului audiovizual , adoptată în 8 noiembrie 2001
la Strasbourg, face parte din eforturile Consiliului Europei în materie de cooperare
cultur ală. Convenția (succesoare a Convenției privind producțiile cinematografi ce din
1982) stabilește un drept legal de depozit al tuturor materialelor audio -vizuale produse
sau coproduse de către părți în fiecare stat semnatar, fiind primul instrument
internați onal de acest gen. Producțiile astfel depuse sunt stoca te în arhive și conservate
spre consultarea de către generațiile viitoare.
– Convenția privind infracțiunile împotriva proprietății intelectual e, adoptată în 3 mai
2017, vizează prevenirea și combaterea traficului ilegal și al distrugerii proprietăți lor
culturale, în cadrul acțiunilor legate de combaterea terorismului și a criminalității
organizate. Convenția este deschisă spre semnare tuturor statelor lumii și are menirea
de a consolida cooperarea intern ațională în vederea combaterii acestor infracțiuni
– Convenția -cadru privind valoarea patrimoniului cultural pentru societate , adoptată în
13 octombrie 2005 la Faro (fiind cunoscută și sub numele de „Convenția de la Faro”)
reliefează aspectele de bază ale pa trimoniului din perspectiva drepturilor omului și a
democrației. Este promovată o înțelegere mai vastă a ideii de patrimoniu și a relației
dintre acesta și comunitate. Convenția promovează viziunea că nu obiectele în sine sunt
ceea ce contează cel mai mult în domeniul patrimoniului cultural, acestea fiind
importante datorită însemnătății și utilității pe care le -o atribuie oamenii, precum și a
valorilor pe care le reprezintă. Față de alte Convenții, Convenția -cadru sugerează mai
degrabă decât impune, necreâ nd obligații anume pentru statele semnatare.
– Convenția privind coproducțiile cinematografice , adoptată în 29 iunie 2016, ce
revizuiește Convenția pe aceeași temă din 1992, furnizează un cadru de referință pentru
o guvernare comună a proiectelor cinematogra fice, precum și privind relațiile multi – și
bilaterale din domeniul cinematografiei din statele semnatare.
Deși convențiile/tratatele culturale ale Consiliului Europei sunt, la fel ca și în cazul
UNESCO, principalul instrument de diplomație culturală de ca re dispune organizația în eforturile
sale de promovare a cooperării interculturale și de conservare a patrimoniului cultural european,
Consiliul Europei este și creatorul unei serii întregi de programe culturale de succes.

164

Unul dintre cele mai cunoscute e ste programul „ Itinerarii Culturale”, lansat de către
Consiliul Europei în 1987 prin Declarația de la Santiago Compostela , primul itinerar cultural fiind
cel al Sfântului Iacob. Programul este o „invitație la călătorie” 451 și la descoperirea bogăției și
diversității patrimoniul cultural european, ca formă de concretizare a valorilor fundamentale ale
Consiliului Europei: drepturile omului, diversitatea culturală, dialogul intercultural și schimburile
transfrontaliere. În prezent, există peste 30 de asemenea itinerarii, concepute pe diverse tematici
culturale: arhitectura, influențele religioase, gastronomia, patrimoniul intangibil al Europei, de
tipul artelor vizuale , muzic ii, literatur ii, ș.a.
Un program strâns legat de cel al Itinerariilor Culturale este „Ro utes4U” ,452 lansat în
cadrul programului comun al Consiliului Europei – Direcția Generală pentru Democrație și
Direcția de Politică Regională și Urban ă a Comisiei Europene. „Routes4U” este un program ce se
desfășoară în perioada 2017 -2020, rolul său fiind ac ela de a consolida dezvoltarea regională prin
intermediul Itinerariilor Culturale în Marea Baltică, zona Dunării și regiunile adriatic -ioniană și
respectiv alpină, 27 de state intrând astfel în sfera programului. În rândul principalelor activități
propuse prin acest proiect, se numără și redactarea unor linii directoare în vederea transpunerii
politicilor regionale transnaționale ale Itinerariilor Culturale , destinate autorităților locale și
operatorilor culturali, precum și impulsionarea turismului și dezv oltarea unor competențe noi prin
module de formare online.
De asemenea, în paralel cu instrumentele tradiționale ale diplomației culturale, cum ar fi
expozițiile itinerante , organizate de Consiliul Europei din 1954 încoace453 cu scopul de a spori
cunoașterea și aprecierea artei europene ca fiind cea mai „înaltă formă de exprimare a culturii și
valorilor comune ale Europei” ,454 Consiliul se apleacă din ce în ce mai mult și asupra culturii în
contextul digitalizării . Astfel, la lumina noilor tehnologii și a digit alizării, Consiliul Europei și -a

451v. „Iti nerarii culturale”, site -ul web al Consiliului Europei, https://www.coe.int/en/web/cultural -routes/about
(consultat iunie 2018).
452Programul Routes4U, (2017 -2020), Consiliul Europei, accesbil la : https://www.coe.int/en/web/cultural -routes/eu –
jp-2017 -20 (consultat iunie 2018).
453Programul Expozițiilor de Artă, Consiliul Europei , disponibil la: https://www.coe.int/en/web/culture -and-
heritage/art -exhibitions (consultat iunie 2018).
454Idem.

165

publicat Recomandarea privind „Internetul cetățenesc”455, în care pledează pentru modernizarea
instituțiilor culturale, abilitarea cetățenilor în calitate de consumatori, creatori și prosumatori și
promovarea educației axate pe „alfabetizările” multiple în vederea accesării, creării și
managementului culturii digitale. În 2017, Consiliul Europei a adoptat și Recomandarea privind
implicațiile Big Data pentru cultură, alfabetizare și democrație456, în care sprijină dreptul la
intimitate al utilizatorilor internetului și acela de a nu deveni victime a algoritmilor predicativi.
Nu în ultimul rând Consiliul Europei a dezvoltat și un set de indicatori pentru evaluarea
contribuției aduse de cultură la democrație și pentru determinarea eficienței economice a finanțării
culturii. Cadrul astfel elaborat, Cadrul de indicatori privind Cultura și Democrația (IFCD)457 are
rolul de a cartografia tendințele europene de acces și participare la viața culturală și de a publica
date statistice europe ne pe această temă. IFCD este un instrument pus la dispoziția statelor membre
și are menirea de a permite o alocare mai țintită a resurselor în domeniul cultural.
O altă preocupare importantă a Consiliului Europei o constituie educația , existând chiar
un d epartament specializat , Departamentul pentru Educație, în cadrul organizației. Programul
departamentului este axat asupra dorinței de a crea o „cultură a democrației” prin intermediul
educației.458
Acest obiectiv este urmărit prin intermediul dialogului și c ooperării interguvernamentale
(realizate prin comisii și grupuri de lucru), prin politici și practici „novatoare” concepute la nivel
pan-european, precum și prin intermediul diferitelor evenimente de instruire -reciprocă organizate
între statele membre (sem inare, conferințe ș.a.).
Destinatarii programelor educaționale organizate de Consiliul Europei sunt , în primul rând ,
decidenții naționali de la nivelul Ministerelor Educației din statele membre, precum și din alte
agenții specializate, dar și instituțiil e de învățământ superior și chiar și ONG -urile.459 Misiunea

455Recomandarea CM/Rec(2016)2 privind Internetul Cetățenesc , Consiliul E uropei, disponibilă la adresa;
https://search.coe.int/cm/Pages/result_details.aspx?ObjectId=09000016805c20f4 (consultat iunie 2018).
456„New Recommendation on Big D ata for culture, literacy and democracy”, Consiliul Europei, 27 septembrie 2017,
https://www.coe.int/en/web/culture -and-herita ge/-/new -reommendation -on-big-data-for-culture -literacy -and-
democracy (consultat iunie 2018).
457Indicator Framework on Culture and Democracy , Consiliul Europei, broșură disponila la, https://rm.coe.int/
CoERMPublicCommonSearchServices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016806af0cb (consultat iunie
2018).
458Programme of the Education Department, https://www.coe.int/en/web/education/programme (accesat iunie 2018).
459Idem .

166

programului educațional al Consiliului Europei este sprijinită de către două Centre europene. Unul
dintre acestea este Centrul European al Limbilor Moderne de la Graz ,460 care are rolul de a sprijini
punerea în aplicare a politicilor Consiliului Europei în statele membre prin intermediul dezvoltării
și propagării celor mai bune și novatoare practici din domeniul învățării limbilor străine. Cel de al
doilea este Centrul European Wergeland461 de la Oslo, c are dezvoltă formule educaționale ce
vizează înțelegerea interculturală și a drepturilor omului, sensibilizarea la chestiuni ce țin de
„cultura democratică” și nevoia de dialog intercultural în rândul profesioniștilor din toate
domeniile de învățământ.
Consiliul Europei, prin intermediul Departamentului său pentru Educație, depune și
eforturi în domeniul „capacitării” ( capacity -building) statelor membre, mai ales în regiuni
geografice de interes prioritar, cum ar fi statele din Parteneriatul de Est și cele din sud -estul Europei.
De pildă, cooperarea regională este promovată prin intermediul „academiilor de vară” pentru
democrație și drepturile omului din Europa centrală și de sud -est, precum și în statele baltice.
Departamentul organizează de regulă progra me operaționale de doi ani, axate pe activități cu
caracter specific, implementate de echipe internaționale de proiect care cooperează cu experții din
statele -membre pentru redactarea unor politici și recomandări, furnizarea unor linii directoare
decidenți lor și dezvoltărilor de curricule educaționale pentru statele membre și colectarea de
modele de bune practici de pe teren.462
La lumina tuturor celor de mai sus, nu ne este greu să conchidem că Consiliul Europei este
un important protagonist pe arena europe ană a diplomației culturale, dincolo de numeroasele sale
programe cultu rale, cum ar fi cele de mai sus, convențiile/tratatele și recomandările sale au devenit ,
în numeroase cazuri, o parte integra ntă a vieții de zi -cu-zi a europenilor, fiind transpuse în
numeroase legislații naționale. De -a lungul timpului și legislația Uniunii Europene în materie de
cultură a fost influențată de postulatele Consiliului Europei , așa cum se va vedea și în capitolul 6.
Însă cum anume se încadrează Consiliul Europei – și UNESCO – în peisajul protagoniștilor și
modelelor diplomației culturale?

460v. European Center for Modern Languages of the Council of Europe, Graz (http://www.ecml.at/).
461v. The European Wergeland Centre, Oslo ( http://www.theewc.org/ ).
462v. de ex, Școala de vară „Pestalozzi”, Consiliul Europei: https://www.coe.int/en/web/pestalozzi/prevsumschool
(accesat iunie 2018).

167

5.2.3. Modelul Educatorului
Așa cum am arătat în capitolele anterioare, n oțiunea clasică de diplomație culturală implică
utilizarea culturii drept componentă a diplomației tradiționale . Din această paradigmă însă au
evoluat modele și actori noi, sub presiunea interdependențelor globale dar și ca urmare a unei
interconectări tot mai mari datorate tehnologiilor informației și comunicării. Unii dintre acești noi
protagoniști nu practi că diplomația culturală strict în „interes propriu”, cum se întâmplă în cazul
statelor și al actorilor din mediul privat, vizând un obiectiv ceva mai vast. Modelul Platformei ,
discutat în subcapitolul anterior și practicat adesea de entități ce pot justifi ca un anumit nivel de
„detașare” față de mizele aflate în joc, urmărește crearea unui spațiu de întâlnire între diferitele
părți interesate ale sferei culturale și încurajarea pe această cale a dialogului intercultural și
cunoașterii reciproce.
Organizați ile interguvernamentale, cum ar fi UNESCO și Consiliul Europei au însă un rol
mai complex în domeniul diplomației culturale. Pe de o parte, nu ar fi greșit să afirmăm că și aceste
organizații funcționează ca „spații de întâlnire” între culturi. Forurile de cizionale ale ambelor
entități sunt spații permanente de dialog intercultural, la fel cum sunt și diversele evenimente și
dezbateri deschise publicului. Însă dialogul intercultural nu este nici singurul și nici cel mai
important obiectiv al unor asemenea o rganizații.
Organizațiile interguvernamentale sunt, în primul rând, foruri de reprezentare a dorințelor
și obiectivelor comune ale statelor membre, consfințite prin angajamentele reciproce , asumate prin
intermediul unor convenții și tratate. Acestea din ur mă, reflexive dar și prescriptive prin natură, au
vocația de a fi transpuse în legislațiile naționale ale părților semnatare. Prin urmare , organizațiile
de acest gen funcționează ca adevărați „educatori” ai părților semnatare, oferindu -le acestora
repere privind identificarea și prezervarea valorilor culturale patrimoniale, protejarea drepturilor
de autor și a proprietății intelectuale, organizarea colaborărilor culturale internaționale, ș.a.
O tendință recentă, ce permite înscrierea „Educatorilor” în rând ul protagoniștilor
diplomației culturale este cea sesizată de Kozymka463 care observă o preocupare tot mai mare

463I. Kozymka , op. cit ., p. 13

168

pentru practicarea „diplomației în scopul promovării culturii” și nu doar a „culturii în scopul
promovării diplomației”, așa cum se întâmplă în mo delul clasic. Însă ar fi simplist să afirmăm că
pentru organizațiile -educator cum sunt UNESCO și Consiliul Europei, cultura este un scop în
sine. Prin însăși natura triplului său perimetru de acțiune, UNESCO interpretează cultura nu doar
din perspectiva ar telor frumoase sau a artefactelor de patrimoniu, ci și prin prisma rolului pe care
aceasta îl joacă în promovarea dezvoltării umane, a dialogului și înțelegerii dintre comunități, a
menținerii păcii, impulsionării educației, sprijinirii durabilității ecolo gice și chiar și a combaterii
unor maladii de tipul HIV/SIDA.
Așadar, „Educatorul” prezintă particularitatea de a avea o viziune „de ansamblu” asupra
mediului cultural internațional.
Prin funcțiile îndeplinite în peisajul cultural european, „educatorii” i nterguvernamentali
reunesc toate atributele „educatorului” sub accepțiunea sa clasică: sunt figuri cu autoritate, în
măsură să imprime anumite linii de conduită „pupililor lor” (cu condiția consimțirii prealabile
exprimate de către aceștia prin participare a la diferitele tratate și convenții …) având , de asemenea,
capacitatea de a aplica anumite sancțiuni în caz de abateri (ce pot merge până la excluderea
membri lor vizați ), sau de a oferi sprijin și stimulente sub formă de finanțări și granturi speciale .464
În concluzie, „d iplomația culturii ” practicat ă de către „Educatori” reprezintă, în primul
rând, posibilitatea de a modela cadrele juridice internaționale. Însă acest model de diplomație
culturală le oferă statelor membre și posibilitatea de a -și consolida cooperarea internațională,
constituind și o ocazie pentru acestea de a -și reafirma valorile și „pedigree” -ul cultural propriu
într-un cadru care încurajează în mod activ descoperirea reciprocă și dialogul intercultural
permanent.
„Educatorul” este, prin u rmare, un protagonist aparte al diplomației culturale, fiind capabil
să influențeze în profunzime și pe termen lung politicile culturale și conduita internațională a
statelor membre. Un model similar de diplomație culturală, prin natura sa internațională, însă axat

464v. Granturile Consiliului Europei : https://eeagrants.org/Partnerships/Donor -programme -partners/Council -of-
Europe (consultat iunie 2018). României, de pi ldă, i s -a acordat în 2013 un grant special (RO10) dedicat copiilor și
tinerilor în situații de risc și inițiativelor regionale de reducere a inegalităților naționale și pentru promovarea
incluziunii speciale. Suma astfel alocată se ridică la 27 milioane d e euro (v. https://eeagrants.org/programme/
view/RO10/PA11 ).

169

în special asupra „federării” statelor membre, este cel al „Sinapsei” identificat în tipul de
diplomație culturală practicat de Uniunea Europeană, căruia îi este dedicat capitolul următor. În
treacăt, se cuvine să menționăm că U.E. dispune de del egații atât pe lângă Consiliul Europei, cât
și pe lângă UNESCO, fiind semnatară a numeroase dintre tratatele/convențiile celor două
organizații interguvernamental e. Nu este deci departe de adevăr să afirmăm că cele două OIG -uri
sunt „educatori” inclusiv ai diplomației culturale a Uniunii Europene.

170

6. Protagoniștii supra – și subnaționali: diplomația culturală și Uniunea
Europeană

În rândul protagoniștilor netradiționali ai diplomației culturale, un loc aparte îi revine Uniunii
Europene, descrisă adesea dre pt organizație internațională sui generis. Amprenta singulară a
acestei entități supranaționale, unice în lume, este vizibilă inclusiv la nivelul comportamentului
său de diplomație culturală.
Această unicitate a topos -ul diplomației culturale a Uniunii Eu ropene provine în primul rând
din diversitatea culturilor ce o alcătuiesc. Nicăieri în lume nu se vor regăsi atât de multe identități
culturale, reunite sub un „acoperiș -unic”, de unde și nevoia de a concilia și de a articula o
sumedenie de ambiții și de m odele culturale. Așadar, diplomația culturală este o necesitate
stringentă în Uniune Europeană, atât ca formă de dialog cultural internațional cât și, mai ales, ca
formă de dialog intern.

6.1. Uniunea Europeană și cele două dimensiuni ale diplomației sale culturale
Pe de o parte, asemeni statelor sale membre , Uniunea Europeană își concepe politica de
diplomație culturală din perspectiva relațiilor sale externe , sub forma unei modalități de auto –
proiecție și promovare pe scena internațională. Așa cum vom ar ăta în cele de mai jos, obiectivele
de diplomație culturală vizate de UE, precum și mijloacele de care se servește pentru a le atinge,
sunt foarte asemănătoare celor pe care le -am văzut în cazul actorilor statali.
Pe de altă parte, Uniunea Europeană pract ică și o formă de diplomație culturală „interioară”
care, spre deosebire de politicile culturale regăsite la nivelul actorilor statali, îndeplinește o funcție
specifică: aceea de a apropia entitatea supranațională de cetățenii săi și de a materializa conce ptele
de „identitate europeană” și „unitate în diversitate”.
Diplomația culturală externă a Uniunii Europene, așa cum remarcă Triandafyllidou și
Szűcs ,465 face parte din suita instrumentelor puterii blânde/inteligente și contribuie la sporirea
vizibilită ții globale și a influenței UE, prezentând particularitatea de a nu se limita la exportarea
unei așa -numite superiorități culturale europene sau a unei puteri normative, ci de a favoriza un

465A. Triandafyllidou, T..Szűcs, „EU Cultural Diplomacy: Challenges and Opportunities”¸ Policy Brief of the
European University In stitute , nr. 13/2017, p. 2.

171

autentic angajament în dialoguri constructive cu țările terțe și u n climat ce se voiește promotor al
înțelegerii și respectului reciproc. În opinia celor doi autori, diplomația culturală a UE are rolul de
a se adresa în mod nemijlocit popoarelor din țările terțe, servindu -se de limba universală a
creativității și aprecie rii față de valorile intrinseci ale culturii. În acest sens, UE organizează o serie
întreagă de evenimente și proiecte culturale cu și în țările terțe, promovând încrederea și relațiile
trans -culturale și implicit rezistența la fragmentarea societală, apat ie sau radicalizare politică sau
religioasă.
La polul opus, diplomația culturală interioară a Uniunii Europene se concretizează prin
promovarea sinergiilor culturale dintre statele membre/ministerele de resort , precum și dintre
populațiile naționale însele . În anumite situații, așa cum vom vedea și în ce le ce urmează,
interlocutorii entității supranaționale sunt nu doar statele în sine, ci și marile orașe/regiuni ale
acestora, care se bucură de un grad suficient de mare de autonomie încât să a ibă dreptul de a purta
politici de diplomație culturală proprii. Așa cum punctează și MacMillan ,466 în calitatea sa de actor
internațional și organizație regională, Uniunea Europeană resimte o adevărată nevoie internă de
dialog și negociere la nivelul identităților sale partajate. Co nform autoarei, menirea unui asemenea
dialog cultural și identitar nu este doar aceea de a crea condiții favorabile politicilor de la Bruxelles,
ci și de a participa la constituirea unui front comun împotriva amenințărilor externe, cum ar fi
îndoctrinările pop uliste, ambiguitățile identitare, terorismul, ș.a.
Se cuvine să precizăm că Uniunea Europeană s -a arătat, cel puțin la început, relativ
refractară în ceea ce privește utilizarea termenului de „diplomație culturală” pentru a -și desemna
politicile internați onale în materie de cultură. Un posibil motiv ar fi cel evocat de profesorul
Yudhishthir Raj Isar , șeful de echipă al „Acțiunii Pregătitoare” UE în domeniul relațiilor culturale
internaționale, într -un discurs pronunțat înaintea OSCE .467 Conform acestuia, In stituțiile Europene
preferă utilizarea paradigmei „mai vaste” a relațiilor culturale internaționale , creându -și o
expresie de referință proprie: „cultura în relațiile externe” .468 În opinia lui Raj Isar, „diplomația

466M. MacMillan, EU’s New Cultural Diplomacy Platform: a means for `Soft Power` in a multipolar world,
Universitad de Navarra – Global Affairs and Strategic Studies, 22 ianuarie 2018 ( https://www.unav.edu/web/global –
affairs/detalle/ -/blogs/eu -s-new-cultural -diplomacy -platform -a-means -for-soft-power -in-a-multipolar -world –
consulta t mai 2018).
467Disponibil pe pagina web a OSCE : https://www.osce.org/secretariat/103748?download=true (accesat iunie 2018)
468Expresie ce se regăsește inclusiv în numele domeniului WEB al Platformei UE de Diplomație Culturală:
https://www.cultureinexternalre lations.eu/

172

culturală” a devenit un mot valise în ulti mii ani, adică un termen la modă utilizat în mod excesiv
și cu accepțiuni neclare și adesea prea ambițioase. Cu toate acestea, denumirea de „diplomație
culturală” pare să aibă câștig de cauză în 2016, odată cu lansarea Platformei de Diplomație
Culturală de către Serviciul Instrumente de Politică Externă al Comisiei Europene. Chiar și așa,
vor fi desemnate drept acțiuni de „diplomație culturală” doar acele acțiuni întreprinse de UE în
exteriorul spațiului comunitar. Numeroasele programe culturale concepute ș i implementate în
interiorul Uniunii Europene continuă să fie definite drept simple „politici culturale”, cu toate că
joacă, în opinia noastră, un rol important în definirea identității europene, fiind cel puțin la fel de
vitale pentru Uniunea Europeană ca cele incluse în politica sa externă. Nu în ultimul rând,
considerăm ca denumirea de „diplomație culturală” este adecvată pentru desemnarea politicilor
culturale interne ale UE și pentru că spațiul intra -european rămâne unul „internațional”, în care
nevoia de „diplomație” în sensul său tradițional, dar și din perspectivă culturală, nu s -a atenuat
odată cu aprofundarea procesului de integrare ci dimpotrivă, s -a intensificat.
În cele ce urmează, vom arunca o privire asupra „diplomației culturale externe” și mai apoi,
asupra „diplomației culturale interne” practicate de Uniunea Europeană, dincolo de terminologia
utilizată în mod oficial pentru desemnarea acestor practici.

6.1.1. Diplomația culturală externă a Uniunii Europene
Aparatul de diplomație culturală externă al UE este complex și, așa cum vom vedea, nu
neapărat unitar .
Utilizare a culturii în politicile sale internaționale nu este o preocupare recentă pentru Uniunea
Europeană. În 2007, se publica Agenda europeană pentru cultură într -o lume în proces de
globa lizare ,469 care includea promovarea culturii în cadrul relațiilor internaționale ale Uniunii și
care susținea metoda deschisă de coordonare (MDC)470 în domeniul culturii, aceasta fiind

469v. Comunicarea privind „O agendă europeană pentru cultură într -o lume în proces de globalizare”, COM(2007)
242 final.
470MDC poate fi descrisă ca o formă de instrument juridic neobligatoriu la care face apel Uniunea Europeană și se
referă la o f ormă de elaborare interguvernamentală de politici care nu are drept rezultat măsuri legislative cu caracter
obligatoriu la nivelul UE și nu impune introducerea de legi de către țările UE sau modificarea unor legi ale acestora.
(v. site -ul EU -LEX: https://eur -lex.europa.eu/summary/glossary/open_method_kcoordination.html ).

173

considerată o metodă mai flexibilă, dar care aducea totuși o anumită struct urare la nivelul
cooperării europene între statele membre. În același an este adoptat și Tratatul de la Lisabona ce
va duce la crearea Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), brațul diplomatic al Uniunii
Europene, lansat în mod oficial în 1 ianuari e 2011. Misiunea declarată a SEAE este aceea de a
„face auzită vocea Uniunii Europene și a poporului său”471 peste hotare. Mai apoi, în 2008,
Parlamentul European, precum și statele membre și -au manifestat dorința de a vedea o abordare
mai coordonată a relaț iilor culturale internaționale la nivelul Uniunii Europene472 care va duce la
lansarea, de către Parlamentul European a Acțiun ii Pregătitoare „Cultura în relațiile externe ale
UE.”473 Acțiunea evocă nevoia unei „complementarități inteligente” în acțiunea cultu rală
exterioară a UE, care să implice o cooperare liber -consimțită între statele membre prin intermediul
aparatului lor de reprezentare culturală de peste hotare (institute și centre culturale, atașați culturali
ș.a.), implicând societatea civilă. Raportul final al Acțiunii ,474 recomanda instaurarea unui cadru
organizat de coordonare a acțiunilor culturale externe ale statelor membre sub bagheta SEAE,
capabil să asigure legătură între toate Direcțiile vizate ale Comisiei Europene și, de asemenea, cu
și între toate părțile interesate guvernamentale și non -guvernamentale de la nivel european. SEAE
dispune de 170 de delegații și birouri în lumea întreagă .475
Un alt pas în direcția formulării unei politici coordonate în materie de relații culturale externe
ale UE vi ne în 2015, sub forma unei solicitări făcute de Consiliu Comisiei Europene și Înaltului
Reprezentant de a elabora o abordare strategică a culturii în cadrul relațiilor externe ale UE și de a
defin i în acest scop un set de principii directoare . Răspunsul la solicitarea Consiliului îl constituie
publicarea de către Comisie, în iunie 2016 , a Comunicării comune către Parlamentul European și

471„The European External Action Service (EEAS) is the European Union's diplomatic service. Its role is to make sure
the voice of the European Union and its people are heard in the world.”, v site -ul web al SEAE:
https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters -homepage/2725/what -we-do_en (consultat mai 2018).
472v. Concluziile Consiliului privind promovarea diversității culturale și a dialogului intercultural în relațiile externe
(2008) și Rezoluția PE referitoare la dimensiunile culturale ale acțiunilor externe al e UE (2011);
473v. Site -ul Comisiei Europene : https://ec.europa.eu/culture/initiatives/external -relations_en (consultat mai 2018).
474Preparatory Action „Culture in EU External Re lations” Engaging the World towards global cultural citizenship” ,
2014, p. 10. (disponibil la adresa : https://www.cultureinexternalrelations.eu/cier -data/uploads/2016/12/Engaging –
The-World -Towards -Global -Cultural -Citizenship -eBook -1.5_13.06.2014.pdf).
475v. Distribuția geogra fică a misiunilor și delegațiilor SEAE: https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters –
homepage/area/geo_en (consultat iunie 2018).

174

Consiliu: Către o strategie a UE pentru relațiile culturale internaționale476 care propune o
abordare mai strategică a diplo mației culturale UE, precum și o ser ie de principii adiacente.
Comunicarea enunțată mai sus este, de altfel, și una dintre primele ocazii în care UE pare să
consimtă la utilizarea termenului de „diplomație culturală” pentru desemnarea relațiilor sale
cultu rale internaționale, deși nu fără o anumită ezitare așa cum reiese inclusiv din utilizarea
termenului între ghilimele în primul paragraf al documentului în care se afirmă că:
„promovarea diversității prin intermediul relațiilor culturale internaționale rep rezintă o parte
importantă a rolului UE ca actor global. Acest lucru presupune angajamentul de a promova
„relațiile culturale internaționale” prin sprijinul și asistența furnizate de UE țărilor terțe și,
totodată, angajamentul de a sprijini promovarea Uniu nii și a culturii diferitelor state membre
ale UE prin intermediul «diplomației culturale ».”477
Comunicarea descrie nevoia înscrierii într -o strategie coerentă în domeniul relațiilor culturale
internaționale ca fiind o relație reciproc -avantajoasă:
„UE are m ulte de oferit lumii: diversitatea expresiilor culturale, creații de înaltă calitate
artistică și o industrie creativă dinamică. De asemenea, UE are mult de câștigat de pe urma
intensificării schimburilor cu restul lumii. În același timp, experiența UE în materie de
diversitate și pluralism constituie un atu considerabil pentru a promova politicile culturale ca
vectori pentru pace și dezvoltare socioeconomică în țările terțe.”478

6.1.1.1. Principii și direcții ale diplomației culturale externe a Uniunii Europene
Strategia UE pentru relațiile culturale din 2016, care are la bază Convenția UNESCO din
2005 privind protecția și promovarea expresiilor culturale , reprezintă un adevărat program de
diplomație culturală extern ă a Uniunii Europene sintagmă utilizată, de altfel , și în textul
documentului. Strategia evocă cinci principii directoare ale diplomației culturale europene,
precum și trei direcții ale acțiunii culturale extern e a UE. Cele cinci principii urmărite de UE în
cadrul diplomației sale culturale extern e sunt următoarele :479

476Comisia European ă, Comunicarea comună către Parlamentul European și Consiliu: Către o strategie a UE pentru
relațiile culturale internaționale , JOIN(2016) 29 final, disponibilă la https://eur -lex.europa.eu/legal –
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52016JC0029&from=EN (consultat mai 2018).
477 Idem , p.1
478 Idem , p. 1.
479 Idem , p. 4.

175

1) Promovarea diversității culturale și respectarea drepturilor omului , plecând de la
premisa că diversitatea culturală poate fi protejată doar în măsura în care drepturil e și
libertățile fundamentale sunt, într -o primă etapă, garantate.
2) Încurajarea respectului reciproc și a dialogului intercultural . Acest al doilea
principiu afirmă o realitate fundamentală a diplomației culturale și anume aceea că
încurajarea pluralismului cultural trebuie să se însoțească de o reală impulsionare a
„spiri tului de dialog, ascultare și învățare reciprocă” pentru a degaja adevăratul
potențial al culturii ca „punte” în cadrul relațiilor internaționale. Același principiu
tratează aspectul interacțiunilor transfrontaliere dintre cetățeni , grație instrumentelor
digitale de comunicare. Se vorbește, în acest sens, despre nevoia de a încuraja o
comunicare „în condiții de respect și egalitate, precum și într -un spirit de parteneriat”
în aceste noi medii de comunicare, nefiind deloc clar cum anume se intenționează
conc retizarea acestei „încurajări” fără a se aduce atingere dreptului fundamental al
libertății de exprimare.480
3) Respectarea complementarității și subsidiarității . Principiul trei face referire la
articolul 6 din TFUE ,481 conform căruia „ Uniunea este competentă s ă desfășoare
acțiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunii statelor membre ” într-o
serie de domenii ce includ și cultura. Este exprimată nevoia unei mai bune coordonări
a eforturilor naționale și europene în domeniul relațiilor culturale i nternaționale. Din
acest punct de vedere, se afirmă că Uniunii Europene ar trebui să îi revină un rol de
„catalizator” al relațiilor interculturale, care să impulsioneze „sinergiile și cooperarea
între institutele și fundațiile culturale naționale, precum și între întreprinderile private
și publice”. Cu alte cuvinte, principiul se referă la calibrarea acțiunilor de diplomație
culturală proprii fiecărui stat membru cu cele promovate de Uniunea Europeană sub
egida proprie.
4) Încurajarea abordării transversale a culturii . Principiul patru remarcă, în mod just,
amploarea domeniului de referință al diplomației culturale, ce cuprinde „o gamă largă

480definit ca „libertatea politică de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorită ților publice și
fără a ține seama de frontiere” în Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale , Roma, 4 noiembrie 1950 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135 din 31 mai 1994).
481Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene , disponibil la https://e ur-
lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf -a3f8-4ab2 -b506 -fd71826e6da6.0001.02/DOC_2&format=PDF .

176

de politici și activități” ce nu se rezumă la artă și literatură, ci includ și turismul,
educația și cercetarea, sectoa rele creative, protejarea patrimoniului ș.a. Este punctat
rolul fundamental al sectorului creativ pentru dezvoltarea durabilă, prin prisma
capacității sale de a promova „reconcilierea, creșterea economică și libertatea de
exprimare”:
5) Promovarea culturii pr in cadrele deja existente . Cel de al cincilea principiu al
Strategiei afirmă nevoia utilizării canalelor de cooperare și a instrumentelor de
finanțare deja existente în domeniul promovării culturale internaționale. Acestea ar pe
de o parte programele temat ice, iar pe de alta cadrele de cooperare geografică :
a. În categoria programelor tematice se încadrează:
i. Instrumentul de Parteneriat482 (IP), menit să consolideze vizibilitatea UE prin
intermediul diplomației publice,
ii. Instrumentul european pentru democrație și drepturile omului (IEDDO),
menit întâi și întâi să ofere asistență pentru consolidarea democrației,
drepturilor și libertăților fundamentale și a statului de drept, dar care vizează
de asemenea promovarea libertății de opinie și de exprimare (nu doar poli tică,
ci și artistică și culturală).
iii. Instrumentul care contribuie la stabilitate și pace : acesta prevede, între altele,
finanțarea organizațiilor culturale, recunoscând rolul diplomației culturale în
prevenirea conflictelor 483
iv. Și, desigur, Programul Europa Creativă, axat asupra promovării patrimoniului
cultural european în vederea consolidării sectoarelor culturale și creative de pe
continent. Programul Europa Creativă „este deschis pentru acțiunile de
cooperare bilaterală sau multilaterală cu țările terțe .”484

482Regulamentul (UE) nr. 234/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 martie 2014 de instituire a
unui instrument de parteneriat pentru c ooperarea cu țările terțe, disponibil la : Disponibil la : https://eur –
lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32014R0233&from=RO (consultat mai 2018 ).
483Regulamentul (UE) nr. 230/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 martie 2014 de instituire a
unui instrument care contribuie la stabilitate și pace , disponibil la : https://eur -lex.europa.eu/legal –
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32014R0230&from=RO (consultat mai 2018).
484 Regulamentul (UE) nr. 1295/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 decembrie 2013 de
instituire a programulu i „Europa creativă” (2014 -2020) , disponibil la : https://eur -lex.europa.eu/legal –
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32013R1295&from=RO (consultat mai 2018).

177

b. Cadrele de cooperare geografică:
i. Politica de extindere : anumite state, vizate de politica de extindere a UE (ex.
Turcia, Balcanii de Vest) prezintă o importanță aparte în cadrul politicilor
externe ale Uniunii. Educația și cultura fac parte din acquis -ul UE pe care țările –
candidat trebuie să îl transpună în legislațiile lor naționale.
ii. Politica europeană de vecinătate (PEV): PEV determină relația dintre Uniunea
Europeană și 16 dintre cei mai apropiați vecini ai săi (din estul și din sudul
continentului). În rândul axelor prioritare ale strategiei PEV485 se numără
promovarea unei mai bune înțelegeri reciproce, precum și ideea de diferențiere
politică, economică, dar și culturală . În afara PEV, alte inițiative de cooperare
regională, cum ar fi Parteneriatul E stic reprezintă, la rândul lor foruri de
cooperare și dialog politic în domeniul educației, tineretului, creativității,
cercetării, inovării, politicilor audiovizuale, societății informaționale, ș.a.
Acestora li se adaugă și diferite programe de cooperare transfrontalieră în
domeniul conservării patrimoniale.
iii. Cooperarea pentru dezvoltare: scopul acestui instrument este, între alte le,
promovarea dezvoltării economice și sociale și asigurarea respectării drepturilor
omului. Cadrul de cooperare cuprinde subprogr ame geografice care contribuie
la cooperarea socială, politică și culturală c u un număr de 47 de țări în curs de
dezvo ltare din America Latină, Asia, Orientul Mijlociu și Africa de Sud. Prin
cadrul de Cooperare pentru dezvoltare, programe precum ACP Cultur es+486,
program care a beneficiat de o finanțare de 30 de milioane de euro (din Fondul
European pentru Dezvoltare) și a contribuit la combaterea sărăciei prin
promovarea industriilor culturale durabile.487

485Comuni carea comună „Revizuirea politicii europene de vecinătate” (18 noiembrie 2015). JOIN(2015) 50 final,
disponibilă la : https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/ALL/?uri =celex%3A52016DC0581 (accesat mai 2018).
486v. Acordul de la Cotonou , 2000 precum și site -ul web al ACP -UE – Programul de sprijin al sectorului cultural din
țările ACP (Africa, zona Caraibilor și Pacific): http://www.acpculturesplus.eu/ (accesat mai 2018).
487v. Comunicarea comună către Parlamentul European și Consiliu: Către o strategie a UE pentru relațiile
culturale internaționale , JOIN(2016) 29 final.

178

În afara principiilor enunțate mai sus, Strategia UE p entru relațiile culturale din 2016
expune și cele trei direcții pe care Comisia și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Relații Externe
și Politică de Securitate le au în vedere în relațiile culturale cu țările terțe :488
1) susținerea culturii ca motor al dezvoltării sociale și economice durabile,
2) promovarea culturii și a dialogului intercultural pentru relații intercomunitare pașnice,
3) consolidarea cooperării privind patrimoniul cultural .
Susținerea culturii ca motor al dezvoltării sociale și econo mice durabile , prima dintre cele
trei direcții ale acțiunii diplomatic -culturale ale Uniunii Europene, include următoarele priorități
și instrumente de concretizare:
(a) Susținerea dezvoltării politicilor culturale : plecând de la premisa că respectul față de
libertatea de exprimare și diversitatea culturală constituie o precondiție a proceselor de
democratizare și a dezvoltării socioeconomice, Strategia sugerează că UE ar trebui să
sprijine țările partenere să includă cultura în politicile lor naționale. În ace st sens, sunt
recomandate acțiuni cum ar fi:
a. Schimbul de experiență cu țările candidate și cu cele învecinate prin intermediul
unor structuri deja existente de dialog multi – sau bilateral,
b. Consolidarea politicilor culturale prin programe cum ar fi MED Cul ture489
(b) Consolidarea sectoarelor culturale și creative ¸ în virtutea faptului că reprezintă sectoare
economice dinamice, ce creează locuri de muncă (mai ales în rândul tinerilor) și
promovează o dezvoltare durabilă, inteligentă și incluzivă.490
a. Platforme și clu stere culturale creative , cum ar fi „ Fundația Asia -Europa ”, ce
beneficiază de co -finanțare europeană și sprijină, la rândul său, platformele
culturale ale programului „Creative Networks .”491 Un alt exemplu ar fi și proiectul –

488Idem , p. 7.
489MED Culture este un program regional cu o dur ată de cinci ani (2014 -2018), finanțat de UE pentru a susține țările
din sudul Mediteranei în ceea ce privește dezvoltarea și ameliorarea politicilor și practicilor lor din domeniul culturii.
Prioritățile proiectului sunt determinate prin proceduri de cons ultare cu autoritățile naționale, societatea civilă,
organizații internaționale și alte programe regionale finanțate de UE. v. site -ul web al Programului Med Culture :
https://www.medculture.eu/ (accesat mai 2018). .
490„Peste 70 de regiuni ale UE au ales sectoarele culturale și creative drept o prioritate a strategiilor lor de specializare
inteligentă, recunoscându -le drept vectori ai creșterii economice regionale și ai creării de locuri de muncă la nivel
local.” , op. cit.: Către o strategie a UE pentru relațiile culturale internaționale, p. 8.
491 v. site -ul web al Fundației Asia -Europa : http://www.asef.org/projects/programmes/2955 -asef-creative -networks
(consultat mai 2018).f

179

pilot din 2016 al UE care sprijin ă crearea de parteneriate între tinerii operatori
culturali europeni, pe de o parte, și omologii lor din țări terțe .492
b. Spiritul antreprenorial și dezvoltarea competențelor prin intermediul unor
oportunități de formare de tipul celor oferite de Fundația Euro peană de Formare ,493
care oferă cursuri de dezvoltare a competențelor necesare în industriile culturale și
creative. Alte programe, cum ar fi ACP Cultures+ îndeplinesc un rol asemănător în
țările ACP.
c. Sprijinirea IMM -urilor din sectorul creativ și cultural a l țărilor terțe, de pildă prin
programele Gateway494 de deschidere a piețelor, lansate în 2016, care oferă Uniunii
șansa de a -și consolida credibilitatea și a -și constitui o bună reputație pe noile piețe,
prin acțiuni de sprijinire a întreprinderilor mici și mijlocii din țări cum ar fi cele din
Asia de Sud -Est.

(c) Sprijinirea rolului autorităților locale din țările partenere : această ultimă componentă
a primei direcții strategice pornește de la ideea că investițiile în cultură atrag după sine
rezultate semnific ative la nivelul creșterii economice și a coeziunii sociale. În acest sens,
un foarte bun exemplu ar fi inițiativa Capitala Europeană a Culturii, asupra căreia ne vom
opri în studiul de caz de la sfârșitul acestui capitol. O inițiativă similară, dar de la nivelul
politicii culturale externe, ar fi aceea a Parteneriatelor inovatoare ,495 finanțate prin
intermediul Instrumentului de Cooperare pentru Dezvoltare. Un alt instrument utilizat de
UE în vederea sprijinirii rolului autorităților locale din țările terțe este Înfrățirea culturală
între orașe, inițiativă regăsită și la nivelul orașelor din țările membre. Pe palierul politicii
culturale externe, Comisia promovează, prin intermediul Înfrățirilor , schimbul de bune
practici între orașele și siturile culturale d in țările ce se confruntă cu probleme
socioeconomice similare. De altfel, în 22 iunie 2016, Comisia Europeană, alături de
Interarts și Muzeul BOZAR din Bruxelles, au lansat proiectul „Cultura și artele în sprijinul
coeziunii sociale în orașele Americii Lat ine” (LAIC). Având o durată de un an, proiectul

492 v. pagina web a Proiectului Pilot: https://ec.europa.eu/culture/calls/2015 -eac-s11_en (consultat mai 2018).
493 v. Pagina web a Fundației Europene de Formare: www.etf.europa.eu/ (consultat mai 2018).
494 v. Site -ul web EU Gateway : https://www.eu -gateway.eu/ (accesat mai 2018).
495 v. European Innovation Partnerships https://ec.europa.eu/research/innovation -union/index.cfm?pg=ei

180

LAIC e menit să faciliteze schimburile și colaborările între operatorii culturali latino –
americani și omologii lor europeni .496
Cea de a doua direcție urmărită prin strategia de diplomație culturală a UE, promo varea
culturii și a dialogului intercultural pentru relații intercomunitare pașnice , pornește de la
premisa că dialogul intercultural are capacitatea de a favoriza incluziunea socială și diversitatea,
promovând drepturile omului și o societate mai echitabi lă și mai puțin predispusă la conflicte.
Principiile acestei a doua direcții a diplomației culturale europene sunt :497
(a) Sprijinirea cooperării între operatorii culturali și artiștii din statele membre cu
omologii lor din țările partenere, mizând pe faptul că consolidarea cooperării culturale
poate contribui la deschiderea „spațiului cultural european” către noi actori și către un
public nou în sfera culturii .498 În rândul instrumentelor utilizate de Uniune în acest sens se
numără programul „Europa Creativă”, la care sunt încurajate să participe statele -candidat,
precum și țările din cadrul PEV. Europa Creativă oferă statelor participante acces la
finanțare în vederea organizării proiectelor de cooperare culturală. Un alt „instrument” de
promovare a cooperării interculturale este și Fundația Anna Lindh ,499 alcătuită din mai bine
de 4000 de organizații ale societății civile implantate în 42 de țări.
(b) Consolidarea păcii prin dialogul intercultural în special prin intermediul unor500
mecanisme de tipul Instrumentul ui care contribuie la stabilitate și pace (IcSP ) prin care
sunt sprijinite reconcilierea post -conflict sau cea între popoare și minorități le naționale .
Alte programe, cum ar fi Tinere voci arabe ,501 promovează dialogul cultural între
organizațiile de tineret și vizează ameliorarea cunoașterii reciproce dintre tinerele generații,
eliminarea prejudecăților și combaterea radicalizării.
Cea de a treia direcție a diplomației culturale europene este, așa cum indicam mai sus,
consolidarea cooperării privind patrim oniul cultural . Conform Strategi ei, reabilitarea și
conservarea patrimoniului, însoțite de o mai bună politică de promovare a valorilor patrimoniale

496v. Pagina web Interarts : http://www.interarts.net/news/culture -and-arts-supporting -social -cohesion -in-latin-
american -cities -laic-2/ (consultat mai 2018).
497Către o strategie a UE pentru relațiile culturale internaționale, p. 11.
498Ibidem.
499v. pagina web a Fundației Anna Lindh : http://www.annalindhfoundation.org/
500Către o strategie a UE pentru relațiile culturale internaționale, p. 13.
501v. Young Arab Voices : http://www.annalindhfoundation.org/young -arab-voices

181

ale unei țări, impulsionează turismul și creșterea economică ,502 jucând un rol important și în
relațiile inte rnaționale și politicile de dezvoltare, așa cum reiese și din comunicarea din 2014 a
Comisiei , ce explorează ideea unei abordări integrate a patrimoniului cultural european .503 De
asemenea, este reliefată nevoia protejării valorilor patrimoniale în caz de co nflict armat504 sau
catastrofe naturale/antropogene. Această a treia direcție cuprinde trei priorități:
-Cercetarea privind patrimoniul cultural : bazată pe programe cum ar fi Orizont 2020, care
sprijină activitățile de cercetare și inovare în domeniul patrim oniului cultural finanțând
organizarea de proiecte interdisciplinare și multinaționale ce angrenează adesea nu doar
reprezentanți ai autorităților publice locale/regionale, ci și societatea civilă și sectorul
privat. Programul încurajează participarea țări lor din afara Uniunii Europene, explicând
importanța eforturilor coordonate în acest sens.505
-Combaterea traficului de patrimoniu : această a doua prioritate prevede inclusiv o
propunere legislativă din partea Comisiei în vederea reglementării importului de bunuri
culturale în Uniunea Europeană. Câteva dintre măsurile avute în vedere ar fi un sistem de
certificare pentru importul de bunuri culturale, precum și o mai bună formare a
funcționarilor vamali în vederea detectării timpurii a artefactelor culturale t raficate .506
-Protejarea patrimoniului , cea de a treia prioritate a acestei direcții prevede o participare a
Uniunii Europene la eforturile internaționale desfășurate sub egida UNESCO în ceea ce
privește crearea unui mecanism de intervenție rapidă în vederea protejării siturilor din
patrimoniul cultural mondial. În acest sens, Comisia și -a manifestat intenția de a pune la
dispoziția UNESCO imagini prin satelit ale siturilor patrimoniale periclitate și care necesită
intervenții urgente, prin intermediul Servic iului de Gestionare a Situațiilor de Urgență ale
programului Copernicus .507

502Către o strategie a UE pentru relațiile culturale internaționale , p. 13.
503Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul
Regiunilor Spre o abordare integrată a patrimoniului cultural european , COM(2014) 477 final, disponib ilă la
https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52014DC0477&from=RO (accesat iunie 2018).
504Patrimoniul cultural are adesea de suferit pe timp de conflict armat când, obiecte de artă de mare valoare pot fi
distruse sunt jefuite și vândute pentru alimentarea unor activități teroriste, cum s -a întâmplat în cazul Palmirei. (v. de
ex. Radio Free Europe: https://www.rferl.org/a/islamic -state-palmyra -destruction/28245324.html ).
505v. Programul Orizont 2020 : https://ec.eur opa.eu/programmes/horizon2020/sites/horizon2020/files/H2020_RO_
KI0213413RON.pdf
506v. Planul de acțiune pentru consolidarea combaterii finanțării terorismului , COM(2016) 50/2.
507Către o strategie a UE pentru relațiile culturale internaționale , p. 13.

182

O altă componentă importantă a strategiei UE de diplomație culturală externă sunt programele
UE de mobilitate și cooperare interuniversitară, care îndeplinesc două obiective majore de
diplomație culturală: promovează UE în rândul tinerelor generații ale țărilor partenere și creează
legături academice cu acestea.
De pildă, bine-cunoscutul Erasmus Mundus, programul -far al schimburilor inter -universitare
UE este considerat a fi cea mai mare influență asupra competențelor interculturale ale
beneficiarilor săi de către 54% dintre participanții ce au luat parte la o anchetă508 desfășurată în
2014 de către Agenția Executivă pentru Educație, Audiovizual și Cultură .
O altă componentă importantă a diplomaț iei culturale europene o reprezintă și mobilitățile
cercetătorilor, prin acțiuni de tipul Marie Curie -Sklodowska ,509 care acordă finanțare unui număr
de 65.000 de cercetători în perioada 2014 -2020 și prin care se preconizează că 15.000 de
cercetăt ori din exteriorul UE vor fi stimulați să vină și să se instaleze în UE până în 2020.

6.1.1.2. Diplomația culturală externă a UE – concluzii și perspective
Așa cum reiese din succinta trecere în revistă a recentelor demersuri diplomatico -culturale
ale Uniunii Europene, îndeobște din Strategi a publicată în 2016, subiectul diplomației culturale a
beneficiat de o atenție deosebită din partea decidenților europeni în ultimii anii.
Acest lucru se datorează și unei serii întregi de studii realizate de cătr e Instituțiile Europene
sau partenerii acestora, care scot la iveală importanța diplomației culturale și nevoia de a dispune
de o abordare cât mai bine organizată în această privință, cu atât mai mult cu cât acțiunea culturală
externă a Uniunii reprezintă nu doar interesele ci și diversitatea identităților tuturor statelor sale
membre. Astfel, o abordare concertată prezintă avantajul de a eficientiza utilizarea resurselor și de

508Un rezumat al rezultatelor anchetei este disponibil pe site -ul Comisiei Europene la: https://ec.europa.eu/education/
sites/educati on/files/erasmus -mundus -ii-evaluation -2012 -summary_en.pdf (consultat iunie 2018).
509v. Acțiunile Marie Curie -Sklodowska : https://ec.europa.eu/program mes/horizon2020/en/h2020 -section/marie –
sklodowska -curie -actions (consultat iunie 2018)

183

a realiza economii de scară în țări din afara UE, așa cum reiese dintr -un studiu510 realizat de
Parlamentul European.
Studiul în chestiune face referire inclusiv la o dezirabilă funcționare „în rețea” a institutelor
culturale naționale, care însă ar presupune o clarificare și o coordonare a mandatelor lor, ceea ce
implică voință politi că din partea guvernelor statelor membre. Studiul sugerează că ariile de
responsabilitate precum și obligațiile institutelor culturale ale statelor membre ar putea fi descrise
în cadrul unui Memorandum de Înțelegere și că acestea ar putea colabora cu ONG -uri și organizații
publice în vederea extinderii colaborării paneuropene , oferind astfel operatorilor culturali europeni
mai multe debușee pe arenele țărilor terțe. 511
O dovadă a faptului că UE a înțeles importanța diplomației culturale este și lansarea, în
februarie 2016, a Platformei pentru Diplomația Culturală ,512 finanțată prin Instrumentul de
Parteneriat. Platforma poate fi considerată și un prim exemplu de succes al felului în care
institutele culturale ale statelor membre pot crea o rețea coordonată și f uncțională la nivel european,
aceasta fiind operată de către un consorțiu alcătuit din institutele culturale ale mai multor state
membre .513 Rolul platformei este acela de a oferi expertiză privind politica culturală, facilitând și
colaborarea „în rețea”. M andatul Platformei cuprinde și organizarea de activități culturale alături
de statele membre514 și alte părți interesate și promovarea „leadership -ului cultural”.
Unul dintre partenerii Platformei de Diplomație Culturală este EUNIC515 (Institutele
culturala di n Uniunea Europeană ), o federație de rețele culturale înființată în 2006, ce numără în
rândul membrilor săi 36 de institute culturale precum și 100 de „clustere” răspândite în întreaga
lume. Clusterele, important apanaj al EUNIC, reprezintă mini -platforme de colaborare alcătuite
din cel puțin 3 birouri ale unor membri EUNIC. Până la închegarea strategiei UE în materie de

510Studiu al Parlamentului European – Institutele culturale europene în străinătate, ianuarie 2016, disponibil la:
httpp://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2016/563418/IPOL_STU(2016)563418(SUM01)_RO.pdf
(consultat iunie 2018).
511Idem , p. 4.
512v. pagina web a Platformei de Diplomație Culturală a UE : www.cultureinexternalrelations.eu ;
513Consorțiul este alcătuit din următoarele institute culturale naționale și organizații pan -europene: British Council ,
Centrul de Arte Frumoasa/BOZAR (Bruxelles), Institut Français , EUNIC -Global, Fundația Culturală Europeană,
având în frunte Institutul Goethe . Selecția consorțiului a fost făcută în urma unei licitații publice.
514De ex. Conferința internațională „ European Year of Cultural Heritage 2018: International Pers pectives ”, organizată
în 23 aprilie 2018, la Palais des Académies, Bruxelles.
515v. site -ul web al EUNIC : http://www.eunic -online.eu/

184

diplomație culturală, EUNIC constituia unul dintre cei mai experimentați actori și un adevărat
pilon al diplomației culturale europene .516 EUNIC este partener al Comisiei Europene și al altor
Instituții, participând la definirea și implementarea politicii culturale europene.
Considerăm că pentru a funcționa, și pentru a aduce valoarea -adăugată necesară,
diplomația culturală exter nă a Uniunii Europene trebuie nu doar să însumeze multitudinea de
culturi care o constituie, ci și să reliefeze și să potențeze „liantul” dintre cei 28 (în curând 27517)
de membri ai săi. Pentru a fi adusă la viață, diplomația culturală a Uniunii Europene trebuie să
reprezinte mai mult decât simpla sumă a părților sale, fiindu -i necesar un suflu vital propriu, care
să irige și să unifice întregul organism.
Secretul acestui „suflu vital” se regăsește, credem noi, tot în diplomația culturală, însă
practicată de către Uniun ea Europeană pe plan intern, pentru a promova cunoașterea, înțelegerea
reciprocă și solidaritatea între statele sale membre. Subcapitolul următor este dedicat tocmai
acestei forme de diplomație culturală.

6.1.2. Diplomația culturală interioară a Uniunii Europene
La începutul acestui capitol precizam că Uniunea Europeană nu folosește denumirea de
„diplomație culturală” cu referire la politicile culturale ce vizează țările membre și explicam de ce,
în opinia noastră, sintagma ar fi cât se poate de adecvată și pentr u desemnarea acestui tip de politici
culturale.
Desigur, rolul îndeplinit de acțiunea culturală interioară a Uniunii Europene este diferit. Dacă
diplomația culturală externă îndeplinește funcția clasică „de reprezentare” și fluidizare a
cooperării politi ce, economice și inter -sociale cu țări terțe (caracteristică Modelului Emisarului
prezentat anterior), diplomația culturală „interioară” îndeplinește mai degrabă un rol de apropriere,
sau „federare” între statele membre, înscriindu -se în cel de al cincilea model observat de
diplomație culturală: Modelul Sinapsei , despre care vom vorbi în cele de mai jos.

516v. și L. Jora, „New practices and trends in Cultural Diplomacy”¸ Revista de Științe Politice și Relații Internaționale
(ISPRI), București, nr. 10, (1) 2013, p. 47.
517Ca urmare a părăsirii UE de către Marea Britanie, prevăzută a avea loc în martie 2019.

185

Temeiul legal al intervenției UE în domeniul culturii este stabilit prin articolul 3 al Tratatului
privind Uniunea Europeană518 și articolul 167 al TFUE, con form cărora statele membre dețin
competență exclusivă asupra politicii lor culturale, rolul Uniunii Europene fiind acela de a le
susține și completa acțiunile. Consiliul European este însărcinat de către UE să depună eforturi
exprese în aces domeniu, exami nând noile posibilități de dezvoltare a industriilor culturale și
creative și de încurajare a mobilității profesioniștilor din sector.
Deși nu sunt coordonate sub cupola unui demers intra -european de diplomație culturală, cum
se întâmplă în cazul diplomați ei culturale externe , politicile culturale comunitare ale Uniunii
Europene sunt foarte variate și, în anumite cazuri, au tradiție îndelungată.
De altfel, în ultimii ani, tendința de coordonare strategică a politicilor culturale intra -europene
este tot mai clară prin documente de politică de tipul comunicării Comisiei Europene
„Consolidarea identități europene prin educație și cultură”519 din 14 noiembrie 2017 și „Noua
Agendă Europeană pentru Cultură”520 din 22 mai 2018.
Noua Agendă Europeană pentru Cultură prezintă un interes deosebit din perspectiva
diplomației culturale intra -europene, deoarece trasează o distincție clară între acțiunile culturale
destinate statelor membre și cele „internaționale” .521 Publicarea sa vine ca răspuns la solicitarea
liderilor euro peni de a se face mai mult prin cultură și educație, clădind astfel societăți bazate pe
coeziune și ameliorând imaginea Uniunii Europene în ochii cetățenilor săi. Noua Agendă afirmă
că patrimoniul cultural european, deosebit de bogat, precum și dinamicele sale sectoare cultural –
creative creează un sentiment de apartenență la UE și consolidează identitatea europeană. Astfel:
„Cultura promovează cetățenia activă, valorile comune, incluziunea și dialogul intercultural
în Europa și în întreaga lume. Ea unește oamenii, inclusiv refugiații și alți migranți nou sosiți,
și ne ajută să simțim că facem parte din comunități. De asemenea, cultura și industriile

518v. Tratatul privind Uniunea Europeană, 26 octombrie 2012, C326/13, disponibil la: https://eur –
lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf -a3f8-4ab2 -b506 -fd71826e6da6.0001.02/DOC_1&format=PDF .
519Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consil iu, Comitetul Economic și Social și Comitetul
Regiunilor „Consolidarea identități europene prin educație și cultură, Contribuția Comisiei Europene la reuniunea
liderilor din 17 noiembrie de la Goteborg, 14 noiembrie 2017, COM(2017) 673 final, disponibil la :
http://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2018/RO/COM -2018 -268-F1-RO-MAIN -PART -1.PDF
520Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul
Regiunilor „O nouă agendă europeană pentru cultură” SWD(2018) 167 fina, disponibil la:
https://eur -lex.europa.eu/leg al-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52018DC0267&from=EN
521Idem , punctul 4.3 „Dimensiunea externă – consolidarea relațiilor culturale internaționale”, p. 7.

186

creative au puterea de a îmbunătăți condițiile de viață , de a transforma comunitățile, de a
genera locuri de muncă și creștere, precum și de a crea efecte de propagare în alte sectoare
economice. ”522
Cultura este privită și ca un răspuns pe termen lung la „probleme precum inegalitățile sociale
tot mai mari, diversitatea populațiilor, populismul, radicalizarea și am enințările terorist e523”, fiind
factorul cu cel mai mare potențial de a atenua decalajul dintre valorile popoarelor europene .524
Practic, pentru o Uniune Europeană cu adevărat „unită”, în care îndoctrinarea populistă de tipul
celei care a condus la Brexit nu mai este posibilă, este necesară cultivarea unui sentiment de
apartenență mai mare, a unei mai bune cunoașteri reciproce, și implicit a unui dialog intercultural
mai amplu. De altfel, marja de ameliorare la acest capitol este substanțială, dat fiind faptul că,
conform datelor Eurostat, mai bine de o treime dintre cetățenii UE nu participă deloc la activități
culturale .525
Cu toate acestea, în vederea sporirii interesului europenilor față de cultură, sunt necesare
ameliorări în sectorul cultural pentru a aten ua fragmentarea pieței, accesul insuficient la finanț are
și condițiile contractuale nesigure. Remedierea acestor neajunsuri, cu ajutorul unor fonduri
adecvate și prin exploatarea sinergiilor dintre cultură și educație, precum și dintre cultură și alte
arii politice fac parte din obiective le Noii Agende .

6.1.2.1. Dimensiuni și instrumente ale diplomației culturale interioare a UE

522 Idem , p. 1.
523 Ibidem.
524Conform sondajului Eurobarometru 87 din primăvara 2017, 53% dintre participan ți consideră ca statele membre
sunt apropiate din punctul de vedere al valorilor comune, în vreme ce 40 % consideră că există un decalaj la acest
capitol. v. site -ul web al Comisiei Europene: http://ec.europa.eu/commfrontoffice/publicopinion/index.cfm/Survey/
getSurveyDetail/instruments/STANDARD/surveyKy/2142 (accesat iunie 2018).
525v. Eurostat , noiembrie 2017: Culture sta tistics – cultural participation by socioeconomic background , disponibil
la: http://ec.europa.eu/eurostat/st atistics -explained/index.php/Culture_statistics_cultural_participation_by_socio
economic_background (consultat iunie 2018).

187

Noua Agendă evocă trei dimensiuni ale politicilor culturale europene: cea socială , cea
economică și cea externă .
Primele două sunt orientate în special asupra mediului intracomunitar, reprezentând direcțiile
urmărite prin intermediul diplomației culturale interioare ale Uniunii. În cele ce urmează, vom
arunca o scurtă privire asupra principiilor directoare și funcțiilor îndeplinite de cult ură la nivelul
ambelor dimensiuni „intra -europene”.
În ceea ce privește dimensiunea socială , Noua Agendă Europeană pentru Cultură , are în vizor
trei mari obiective:
1) „Încurajarea capacității culturale a tuturor europenilor prin punerea la dispoziție
a unei game largi de activități culturale și prin oferirea unor posibilități de participare
activă
2) Încurajarea mobilității profesioniștilor din sectoarele culturale și creative și
eliminarea barierelor din calea mobilității lor
3) Protejarea și promovarea p atrimoniului cultural european ca resursă comună,
pentru a -i sensibiliza pe cetățeni cu privire la istoria și la valorile noastre comune și
pentru a consolida sentimentul unei identități europene comune. ”526

Cele trei obiective de mai sus sunt bazate pe o s erie de observații privind funcți ile politicilor
culturale intra -europene, care s -au confirmat de -a lungul timpului la nivelul unor programe
europene de lungă -durată.
a) Participarea culturală unește oamenii și facilitează coeziunea socială (jucând un rol
important inclusiv pentru integrarea migranților),
b) Cultura este și o forță transformatoare, capabilă să stimuleze regenerarea comunităților, așa
cum o dovedește și inițiativa Capitalei Europene a Culturii , căreia îi este dedicat studiul
de caz de la finalul a cestui capitol.
c) Cultura ameliorează și starea de sănătate și bunăstarea psihologică a cetățenilor, un
Eurobarometru527 din 2017 indicând că 71% dintre europen i consideră că faptul de a locui

526O Nouă Agendă Europeană pentru Cultură , p. 2 -3.
527Raportul Eurobarometrului Special 466, octombrie 2017, p. 4, disponibi l la: https://europa.eu/cultural –
heritage/toolkits/special -eurobarometer -europeans -and-cultural -heritage_en (consultat iunie 2018).

188

în apropierea unor situri cu importanță patrimonială contribuie la ameliorarea calității vieții
lor.
În ceea ce privește dimensiunea economică a diplomației culturale interioare a Uniunii, Noua
Agendă identifică alte trei mari obiective:
1) Promovarea artelor, a culturii și a gândirii creative în educația și formarea form ală și
non-formală, la toate nivelurile, precum și în învățarea pe tot parcursul vieții
2) Încurajarea unor ecosisteme favorabile pentru industriile culturale și creative, prin
promovarea accesului la finanțare, a capacității de inovare, a remunerației ec hitabile a
autorilor și creatorilor, precum și a cooperării trans -sectoriale
3) Promovarea competențelor necesare în sectoarele culturale și creative, inclusiv a
competențelor digitale, antreprenoriale, tradiționale și specializate .528
Cultura poate fi con siderat ă o adevărată forță motrice a economiei europene, atât din punct
de vedere direct, cât și din punct de vedere indirect, îndeplinind o seamă întreagă de funcții socio –
economice, cum ar fi:
a) Contribuția directă adusă la crearea locurilor de muncă , cu a tât mai mult cu cât un număr
tot mai mare de cetățeni ai Uniunii Europene lucrează în sectorul cultural, fiind vorba
despre aproximativ 8,7 milioane de persoane în momentul de față .529 Pentru numeroși
europeni, în special pentru tineret , locurile de muncă di sponibile în sectorul cultural
reprezintă un important punct de intrare pe piața muncii . De pildă, „ în Letonia, România,
Cipru, Bulgaria, Portugalia, Estonia și Spania, în domeniul cultural lucrează un procent
mai mare de tineri cu vârste între 15 și 29 de ani decât în întreaga economie .”530
b) Contribuția adusă la comerțul intra -european de bunuri și servicii culturale ,
estimându -se că sectoarele culturale și creative contribuie cu 4,2 % la produsul intern brut
al UE .531

528O Nouă Agendă Europeană pentru Cultură , p. 4.
529Idem , p. 4.
530Idem , p. 6.
531„Measuring cultural and creative market s in the EU ”, Studiu Ernst & Young, 2014, p. 10, disponibil la:
https://www.ey.com/Publication/vwLUAssets/Measuring_cultu ral_and_creative_markets_in_the_EU/%24FILE/Cre
ating -Growth.pdf (consultat iunie 2018).

189

c) Contribuția indirectă adusă prin intermedi ul educației și formării cetățenilor, existând o
corelație implicită între nivelul educației unei persoane și interesul/participarea acesteia la
activități culturale. De asemenea, educația forjează profesioniștii zilei de mâine,
inoculându -le valorile și c ompetențele necesare economiei viitorului .532
d) Contribuția indirectă adusă la dezvoltarea orașelor și regiunilor ,533 „aflate în avangarda
dezvoltării prin cultură”, în măsura în care atractivitatea astfel dobândită le permite să
atragă noi talente , precum și ma i mulți turiști , fapt care contribuie, la rândul său, la
dezvoltarea pieței muncii.
Instrumentele utilizate de UE la nivelul politicilor sale culturale interioare sunt foarte variate
și cuprind o sumedenie de proiecte și programe de promovare a culturii, a schimburilor culturale
și a educației în spațiul intracomuniar.
Unul dinte cele mai cuprinzătoare astfel de programe, care participă la atingerea majorității
obiectivelor cuprinse în cadrul celor trei dimensiuni (inclusiv cea de politică externă) este
programul Europa Creativă (2014 -2020) lansat în 2013, prin care se dorește:
„(a) sprijinirea capacității sectoarelor culturale și creative europene de a funcționa la nivel
transnațional și internațional;
(b) promovarea circulației transnaționale a operelor culturale și creative și mobilitatea
transnațională a actorilor din domeniul cultural și creativ, în special a artiștilor, precum și
atragerea unor noi categorii de public mai largi și îmbunătățirea accesului la operele
culturale și creative din Uniune și din afara acesteia cu un accent deosebit pe copii, tineri,
persoane cu handicap și grupuri subreprezentate;
(c) consolidarea capacității financiare a IMM -urilor, a microorganizațiilor și a organizațiilor
mici și mijlocii din sectoarele culturale și creati ve într -un mod sustenabil, urmărindu -se în
același timp să se asigure o acoperire geografică echilibrată și o reprezentare echilibrată a
sectoarelor;
(d) stimularea elaborării de politici, a inovării, a creativității, a dezvoltării publicului și a unor
noi modele de afaceri și de gestionare prin sprijinirea cooperării politice transnaționale.”534

532De unde și un interes sporit al Noii Agende față de noile tehnologii și mediul digital.
533v. Proiectul de Învățare Reciprocă „Culture for cities and Regions ”, disponi bil la:
http://www.cultureforcitiesandregions.eu/ , accesat iunie 2018.
534Regulamentul (UE) nr. 1295/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 decembrie 2013 privind
instituirea program ului „Europa creativă” (2014 -2020), disponibil la https://eur -lex.europa.eu/legal –
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32013R1295&from=EN (consultat iunie 2018).

190

Programul Europa Creativă cuprinde un subprogram media , o componentă trans -sectorială și,
desigur, o componentă dedicată culturii. În ceea ce privește subprogramul media, acesta este
conceput pentru a sprijini sectorul cinematografiei europene și alte industrii ale audiovizualului,
furnizând finanțare pentru dezvoltarea și promovarea producțiilor europene în spațiul intra – dar și
extracomunitar. Subprogramul trans -sectorial al Europei Creative sprijină schimbul de experiențe
între operatorii culturali, dezvoltarea de politici transnaționale, asigurând partea de sprijin logistic
a birourilor programului. Câteva exemple de acțiuni culturale ale programului ar fi:
– Premiu l European pentru arhitectura contemporană, un premiu bienal în valoare de 60 de
mii de euro, ce recompensează excelența în arhitectură
– Premiul UE pentru Patrimoniul Cultural/Premiile Europa Nostra , care diseminează și
recompensează cele mai importante re alizări în domeniul conservării, cercetării și formării
în domeniul patrimoniul ui cultural european.
– Premiul UE pentru Literatură, un premiu anual menit să identifice și să răsplătească noile
talente literare ale continentului,
– Premiul anual pentru Media ( „Prix M édia”) ce recompensează cele mai bune noi proiecte
din domeniul filmului, ceremonia având loc în fiecare an în cadrul Festivalului de Film de
la Cannes.
– Premiul anual „Border Brakers” ce recompensează noile talente ale muzicii contemporane
europene.
– Zilele Europene ale Patrimoniului , ce furnizează în fiecare an acces la mii de situri de
patrimoniu deschise arareori pentru public, precum și la evenimente speciale. Se estimează
că aproximativ 20 de milioane de europeni iau parte la această acțiune în f iecare an .535
– Inițiativa „Capitala Europeană a Culturii” căreia îi este dedicat studiul de caz al acestui
capitol, ș.a.
Un alt program -far al culturii și educației europene este și Programul Erasmus+ , poate unul
dintre cele mai răsunătoare povești de succes ale diplomației culturale intra -comunitare. Programul

535v. Zilele Europene ale Patrimoniului; Comisia Europeană: https://ec.europa.eu/programmes/creativeeurope/
actions/heritage -days_en (consultat iunie 2018).

191

a permis o promovare activă a mobilității în U.E., mai ales în rândul studenților din mediul
universitar, dar și între elevii din învățământul secundar și profesional și al tinerilor dascăli.
De altfel , Erasmus+, prin diferitele generații de programare pe care le -a cunoscut de -a lungul
celor mai bine de 30 de ani de funcționare, este unul dintre cele mai apreciate programe europene.
În acest răstimp, programul Erasmus a permis unui număr de peste 9 mili oane de persoane să
studieze, să predea sau să participe la activități de voluntariat într -o altă țară europeană ,536
vorbindu -se despre o adevărată generație Erasmus , alcătuită din tineri bine -pregătiți și pro –
europeni. De altfel, „r ezultatele arată că oamen ii care au participat la programul Erasmus au șanse
excelente pe piața muncii.”537
Deși consolidarea identității europene nu a fost niciodată principalul obiectiv al
programului, acesta s -a dovedit extrem de util în promovarea sa, potrivit unei serii întreg i de studii
pe această temă .538 Așa cum o demonstrează Mitchell prin cercetările sale (bazate pe sondarea
opiniei a mai bine de 2000 de foști studenți „Erasmus”), programul este o excelentă „experiență
civică” care trezește și consolidează conștiința europen istă în rândul tinerilor săi participanți.
Poate singurul program de diplomație culturală intra -europeană care a avut rezultate la fel
de spectaculoase este programul Capitala Europeană a Culturii care a sărbătorit recent, la fel ca
programul Erasmus, tre izeci de ani de existență pe scena culturală europeană. Programul este o
demonstrație vie a felul în care diplomați a culturală poate contribui la revitalizarea economiei
urbane dar și, mai ales, la consolidarea identității europene. Vom arunca o privire ma i aprofundată
asupra subiectului în studiul de caz de mai jos, dar nu înainte de a ne opri puțin asupra unei alte
categorii de protagoniști ai diplomației culturale: orașele.

536Comunicarea C omisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul
Regiunilor „Consolidarea identități europene prin educație și cultură, Contribuția Comisiei Europene la reuniunea
liderilor din 17 noiembrie de la Goteborg, 14 noiembri e 2017, COM(2017) 673 final, disponibil la:
http://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2018/RO/COM -2018 -268-F1-RO-MAIN -PART -1.PDF
537Idem , p. 5.
538v. de ex. K. Mitchell, „Student mobility and European identity: Erasmus study as a civic experience”, Journal of
Contemporary European Research , nr. 8, (4) 2012, disponibil la:
https://www.jce r.net/index.php/jcer/article/view/473 , (accesat iunie, 2018).

192

6.2. Protagoniștii subnaționali: o rașele ca actori ai diplomației culturale
O ultimă categorie de protagoniști ai diplomației culturale pe care o va aborda această lucrare
poate surprinde: nu este vorba despre „noi” actori, aduși de valul globalizării și nici de entități
interstatale, mandatate să reprezinte opiniile și interesele sta telor membre. Dimpotrivă, este vorba
despre actori ai diplomației culturale care s -ar putea numi „pre-clasici”: orașe le (și în special marile
orașe) care, la lumina influenței și resurselor lor, dar și datorită unor contexte naționale care
tolerează și chi ar încurajează descentralizarea , întrețin relații diplomatice în nume propriu cu alți
actori de pe scena internațională, la fel ca Orașele -Stat de odinioară.
Yves Viltard vorbește despre paradoxul paradigmatic pe care îl ridică această categorie de
protago niști internaționali , care stingherește deopotrivă tabăra realiștilor, ce proclamă supremația
cvasi -absolută a statului ca protagonist al relațiilor internaționale, dar și tabăra celor care, „de
treizeci de ani încoace , pe fondul globalizării, nu contenesc cu speculațiile pe marginea
ireversibilei descompuneri a statului westphalian și a inevitabilei sale dispariții în calitate de actor
internațional , la umbra numărului tot mai mare de noi protagoniști , ziși transnaționali și mai ales
a entităților terito riale substatale.”539 În realitate, conform anumitor cercetători, cum ar fi Viltard
însuși sau Samy Cohen,540 deși activitățile diplomatice ale statului continuă să cunoască profunde
transformări, statele naționale precum și instituțiile internaționale/intergu vernamentale coordonate
de acestea, nu doar că rezistă, par chiar a fi „reconfortate ” de apariția noilor actori. Astfel, acțiunile
diplomatice ale colectivităților teritorial e locale/ regionale sau a le statelor federale și rețelelor
urbane, nu face decât să prelungească suveranitatea statelor sub forma așa -numitei „guvernanțe
globale .”541
Cu toate că majoritatea cadrelor teoretice de analiză par a conduce la ignorarea subtilităților
ce se creează pe palierul relațiilor subnaționale -naționale -internaționale și a relații lor fluctuante

539Y. Viltard, „Conceptualiser la diplomatie des villes”, Revue française de science politique, vol. 58, (3) 2008, p. 511 –
533. [„Mais elle n’en met pas moins dans l’embarras ceux qui, depuis une trentaine d’années, spéculent –
mondialisation oblige – sur l’irréversible décomposition de l’État westphalien et son non moins inévitable effacement
comme acteur international devant un nombre sans cesse croissant de nouveaux, dit transnationaux, et en pa rticulier
les entités territoriales subétatiques. ”]
540v. S. Cohen, La résistance des États , Paris, Seuil, 2003.
541v. J. N. Rosenau, E. O. Czempiel (eds), Governance without Government: Order and Change in World Politics ,
Cambridge University Press, Cambridge , 1992.

193

generate astfel între nivelurile acțiunii politice ,542 lucrurile încep să se schimbe, iar subiectul
devine din ce în ce mai cercetat, beneficiind de un interes tot mai mare inclusiv din partea
guvernelor însele .
Astfel, în urmă cu un deceniu, cu ocazia primei conferințe mondiale dedicat e „diplomației
orașelor” , organizată la Haga de către Asociația Internațională a Orașelor și Guvernelor Locale
Unite ( United Cities and Local Governments ) a fost adoptată și o definiție oficială a aceste i practici:
„Diplomația orașelor este un instrument al guvernelor locale și al asociațiilor lor, destinat
promovării sociale, soluționării conflictelor și reconstrucției post -conflict cu scopul de a
crea un mediu stabil, care să le permită cetățenilor să c onviețuiască în pace, democrație și
prosperitate.”543

Viltard544 vede în aceste „noi diplomații” , așa cum le numește el, ambiția unui număr tot mai
mare de guverne locale de a -și defini o identitate specifică pe scena internațională. Autorul
consideră diploma ția orașelor un demers complementar celui de sta t, punct de vedere împărtășit și
de către demnitari precum Jorje Sempaio, Înaltul Reprezentat al ONU pentru Alianța
Civilizațiilor545 care declara, cu ocazia discursului pro nunțat în cadrul aceleia și conferințe de la
Haga: „Nu trebuie să considerăm aceste două diplomații ca fiind în competiție, ele ar trebui mai
degrabă privite ca fiind două vehicule distincte ce se îndreaptă în aceeași direcție.”546
Dacă procesul accelerat de mondializare din ultimii ani a grăbit dezvoltarea diplomației
orașelor în general, s e înțelege că internaționalizarea este de mult o realitate și chiar o necesitate
fundamentală în cazul marilor orașe ale lumii . Adesea, acestea își datorează statutul tocmai faptului

542B. Hocking, „Patrolling the “Frontier”: Globalization, Localization, and the “Actorness” of Non -Central
Governments” în Francisco Aldecoa, Michael Keating (eds), Paradiplomacy in Action. The Foreign Relations of
Subnational Governments – Regional and Federal Studies , nr. 9 (1) 1999, p. 35.
543Agenda de la Haga privind diplomației orașelor (The Hague Agenda on City Diplomacy), 13 iunie 2008, disponibil
la:https://www.uclg.org/sites/default/files/EN_474_fin_eng_the_hague_agenda_on_city_diplomacy_0.pdf ,
[„Defining city diplomacy as the tool of local governments and their associations for promoting social cohesion,
conflict prevention, conflict resolution and post -conflict reconstruction with the aim of creating a stable environment,
in which the citizens can live together in peace, democracy and prosperity.” ] (accesat iunie 2018).
544Y. Villetard, „Diplomatie des villes: collectivités territoriale s et relations internationales”, Politique étrangère , nr.
3 2010, p. 593 -604. DOI : 10.3917/pe.103.0593, disponibil la https://www.cairn.info/revue -politique -etrangere –
2010 -3-page -593.htm (consultat mai 2018).
545Și fost președinte al Portugaliei (1996 -2006).
546L. Joseph, Diplomatie des villes – Le rôle des autorités locales dans la résolution des conflits et la construction de
la paix ¸ noiembrie 2008, disponibil la: http://www.uvcw.be/impressions/toPdf.cfm?urlToPdf=/articles/0,0,0,0,2763 .
htm (accesat mai 2018) .

194

că, d e-a lungul timpului, au reușit să fructifice ocaziile de a se manifesta în nume propriu și în
afara cupolei țărilor lor . Astfel, în tandem cu statele cărora le aparțin și chiar cu anumiți actori non –
statali, cum ar fi ONG -urile sau marile companii, acestea au reușit să își ext indă tot mai mult sfera
de acțiune internațională . Metropolele de azi sunt adevărate produse ale globalizării schimburilor
economice, sociale, tehnologice, culturale și umane, de unde și conceptul de „sat global” utilizat
pentru desemnarea unor metropole c osmopolite cum ar fi Parisul, Londra, New York, Shanghai,
Tokyo, ș.a. Acestea rivalizează unele cu celelalte atât în termeni de imagine, cât și pentru atragerea
de capital străin, îndeobște a investitorilor și a corporațiil or multinaționale aflate în căuta rea unor
vaduri comerciale noi .547 Rivalitatea dintre marile orașe ale lumii este cel mai ușor de observat în
competițiile desfășurate pentru organizarea unor evenimente de profil internațional cum ar fi cele
sportive (de ex. Jocurile Olimpice, Cupa Mondială de Fotbal) sau cele culturale (ex. Expoziția
Universală, Capitala Europeană a Culturii).
Așa cum reiese din raportul Comisiei Naționale pentru Cooperarea Descentralizată din cadrul
Ministerului francez de Externe ,548 un număr din ce în ce mai mare de colect ivități teritoriale din
lumea întreagă sunt angajate în strategii de marketing teritorial, cu scopul de a -și evidenția atuurile,
specialitățile, know -how-ul și imaginea. Dimensiunea internațională astfel dobândită devine parte
integrată a identității urban e și teritoriale care se traduce adesea prin ceea ce se cheamă „city
branding”: constituirea unei imagini de marcă, însoțite uneori și de un slogan , de regulă în limba
engleză , cum ar fi Play Grenoble, Only Lyon, Montpellier Unlimited, ș.a.549
Așadar, gradul de atractivitate al unui oraș depinde de capacitatea sa de a se implica în cât
mai multe rețele și de a -și construi o imagine de marcă internațională pozitivă și ușor de identificat,
cu o înaltă valoare simbolică (de ex. Parisul, Roma, Veneția, ș.a. și -au creat o imagine de orașe
„ale iubirii”).
În ceea ce privește „acțiunea externă” a orașelor, î n afară de întreținerea unor relații bilaterale
cu diferite colectivități locale de peste hotare în cadrul unor inițiative de tipul „înfrățirilor”
tradiționale, n umeroase municipalități sunt implicate în relații complexe de cooperare

547Y. Villetard, op. cit. , 2010, p. 5 96.
548Raportul Comisiei Naționale pentru Cooperarea Descentralizată din c adrul Ministerului de Externe al Franței,
Diplomatie et territoires, pour une action extérieure démultipliée, 21 propositions pour un nouveau parténariat
MAEDI/collectivités territoriales , La documentation française, Paris, 2017.
549Ibidem, p. 45.

195

descentralizată, aflându -se într -o permanentă căutare de recunoaștere internațională pe lângă foruri
cum ar fi Banca Mondială, FMI, ONU și, desigur, Uniunea Europeană.
În general , vocea orașelor și a municipalităților se face auzită pe scena internațională prin
mijloace cum ar fi :550
▪ Apartenența lor la rețele internaționale de orașe ( ex. EUNIC , IULA551 ș.a.),
▪ Reprezenta nțele din străinătate de care dispun (de ex. statele federale
belgiene, cum ar fi Fédération Wallonie Bruxelles ),
▪ Acțiunile directe de cooperare dintre aleșii locali ai orașului cu omologii lor
de peste hotare,
▪ Sprijinul direct sau indirect acordat actorilor economici sau culturali locali
cu amprentă internațională și investi torilor străini,
▪ Sprijinul acordat actorilor lor teritoriali, cum ar fi organizațiile societății
civile, operatorii culturali, etc.
În rândul formulelor de auto -proiectare internațională folosite de către municipalități vom
regăsi, negreșit, și cultura . De altfel, Agenda de la Haga încurajează Asociația Internațională a
Orașelor și Guvernelor Locale Unite „să stimuleze dialogul multicultural și dezvoltarea unor
instrumente de creștere a gradului de sensibilizare al populației precum și programele de schim buri
pentru tineret, producția de materiale didactice și adoptarea unor strategii de comunicare adaptate
de către guvernele locale.”552
Astfel, la nivelul orașelor și regiunilor , cultura și patrimoniul cultural prezintă un interes
deosebit prin prisma potenția lului lor de a participa la dezvoltarea economiei locale, în special prin
atragerea turismului și a capitalului străin, ce merg adesea mână în mână. Așa cum reiese și din
„Monitorul orașelor culturale și creative” ,553 municipalitățile care investesc în cultu ră pot culege

550Idem, p. 21 -22.
551International Union of Local Authorities (Uniunea Internațională a Autorităților Locale), înființată în 1913 la
Haga, v. http://web.mit.edu/urbanupgrading/up grading/resources/organizations/iula.html (consultat mai 2018).
552Agenda de la Haga privind diplomația orașelor (The Hague Agenda on City Diplomacy), 13 iunie 2008, disponibil ă
la: https://www.uclg.org/sites/default/files/EN_474_fin_eng_the_hague_agenda_on_city diplomacy0.pdf , [„UCLG is
encouraged to stimulate multicultural dialogue and the development of tools for awareness raising, as well as yo uth
exchange programmes, production of school materials and adaptation of the press and communication strategies of
local governments ”], accesat iunie 2018.
553Centrul Comun de Cercetare al Comisiei Europene, The Cultural and Creative Cities Monitor , ediția 2017,
disponibil la: https://ec.europa.eu/jrc/en/publication/eur -scientific -and-technical -research -repor ts/cultural -and-creati
ve-cities -monitor -2017 -edition (consultat mai 2018) .

196

roade substanțiale, putând genera astfel mai multe locuri de muncă și atrăgând un capital uman
mai important decât orașele care nu o fac.
Restaurarea și promovarea patrimoniului cultural pot fi benefice atât orașelor mari cât și celor
de dime nsiuni mai mici și inclusiv zonelor rurale, ascunzând un potențial semnificativ de creștere
și durabilitate .554
O mai bună gestionare de către municipalități a atuurilor lor culturale prin intermediul unei
abordări integrate de diplomație culturală prezintă avantajul de a încuraja atât populația locală cât
și vizitatorii să le descopere, impulsionând și participarea la evenimentele culturale desfășurate .555
De asemenea, actorii din sectorul privat implicați în domeniul culturii și creativității pe care îi
pot a trage orașele care investesc în cultură și -au demonstrat potențialul de a genera o creștere
economică semnificativă în orașe, atât prin prisma ocupării forței de muncă cât și prin efectele
economice „în cascadă” generate astfel .556
Referitor la cazul Uniunii Europene, despre care vom vo rbi și mai jos, cooperarea culturală
interurbană și inter -teritorială promovează nu doar orașele în sine, ci și Uniunea Europeană ca
atare, în calitate de destinație turistică și piață de desfacere pentru produsele culturale. Toa te
acestea au și valoarea adăugată de a participa la consolidarea sentimentul ui de apartenență la un
spațiu cultural european comun în rândul cetățenilor Uniunii.
Considerăm că sinergiile dintre diplomația culturală a orașelor și diplomația culturală a
Uniunii Europene sunt cel mai ușor de observat într -un program european care le implică pe
amândouă: Capitala Europeană a Culturii , inițiativă cu o tradiție de peste trei decenii, căreia îi
este dedicat următorul studiu de caz. Acesta va reliefa pe de o part e rolul diplomației culturale în
regenerarea urbană, iar pe de alta contribuția adusă la crearea identității europene.

554Fișă informativă privind artele și cultura în zonele rurale , Rețeaua Europeană pentru Dezvoltare Durabilă, 2016,
disponibilă la: https://enrd.ec.europa.eu/sites/enrd/files/nrn5_arts -rural -areas_factsheet.pdf (consultat mai 2018).
555v. Studiile de caz „Linking Natura 2000 and Cultural heritage sites”, Uniunea Europeană, 2017, disponibile la:
http://ec.europa.eu/environment/nature/natura2000/management/pdf/case_study_natura2000_cultural_heritage.pdf
(consultat mai 2018).
556v. Panorama Europeană a Cluster elor, Observatorul European al Clusterelor de întreprinderi, 2014, disponibilă
la: https://ec.europa.eu/growth/industry/policy/cluster/observatory/cluster -mapping -services/cluster -panorama_en
(accesat mai 2018).

197

6.3. Studiu de caz: Capitala Europeană a Culturii – vârf de lance al diplomației culturale
(intra -)europene
Capitala Europeană a Cultur ii (CEaC) este una dintre cele mai bine cunoscute și mai de
succes inițiative de diplomație culturală ale Uniunii Europene. Titlul de Capitală Europeană a
Culturii este decernat pe o perioadă de un an unuia sau mai multor orașe europene , cu scopul de a
sublinia bogăția și diversitatea culturilor din Europa și de a promova sentimentul de apartenență al
popoarelor europene la același spațiu cultural. CEaC este de asemenea menită să impulsioneze
dezvoltarea orașelor beneficiare, constituind o bună ocazie de re generare urbană și insuflând
adesea o viz ibilă vigoare mediului cultural al orașelor desemnate. În plus, prin sporirea gradului
de notorietate prilejuită de întregul proces (inclusiv de-a lungul etapel or anterioare desemnării),
CEaC contribuie la amplificar ea profilului european al orașelor participante, stimulând turismul și
ameliorându -le reputația , inclusiv în ochii propriilor cetățeni.
CEaC se dorește a fi o arenă a dezbaterii și reflecției și deși e departe de a fi singura
inițiativă europeană care încu rajează schimburile culturale, CEaC a reușit să își consacre un loc
marcant în calendarul evenimentelor culturale europene devenind de -a lungul timpului un adevărat
brand pentru obținerea căruia orașele intră într -o concurență comparabilă cu cea generată d e
Jocurile Olimpice sau Expozițiile Universale .557 Conform istoricilor urbanismului, care au analizat
notorietatea CEaC în raport cu cea a altor inițiative marcante din domeniu, Capitala Europeană a
Culturii a devenit evenimentul cultural cu profilul cel mai înalt din cadrul tuturor evenimentelor
sprijinite de Uniunea Europeană și, la modul general, o componentă de seamă a calendarului
artistic internațional .558
În egală măsură, CEaC poate fi privită și ca fiind o metodă de coagulare a unui „spațiu
cultural eur opean” din punct de vedere practic dar și simbolic. Axarea sa asupra culturii urbane se
încadrează în filozofia weberiană privind noua ipostază a orașelor europene ca micro -focare de

557G. Evans , „Hard -branding the Cultural City: from Prado to Prada”, International Journal of Urban and Regional
Research , nr. 27, (2) 2003, p. 417 –440.
558M. M. Gold, J. R. Gold, Cities of Culture: Staging International Festivals and the Urban Agenda, 1851 –2000 ,
Ashga te, Aldershot, 2005, p. 221, [The European City of Culture programme has become the highest profile European
Union -sponsored cultural event and, more generally, an important part of the international artistic calendar’].

198

guvernanță în cadrul procesului de europenizare.559 Revigorarea interesului față de cultura urbană
este o consecință a post -industrializări i, orașele începând, de altfel, să fie menționate în tratatele
europene doar din 1992 încolo, odată cu TFUE.
Cu toate acestea, din pricina bugetului relativ redus alocat acestei inițiative de către UE,
dar și ca urmare a eterogenității sale și a gradului limitat de formalizare (orașul desemnat
bucurându -se de o autonomie aproape totală pe plan organizațional ), CEaC a avut parte de un
interes științific limitat în raport cu alte inițiative europene de politică, fiind privită cu dispreț de
anumiți cercetători: „majoritatea încercărilor de a crea o identitate culturală europeană nu sunt
decât penibile tentative de inginerie culturală: concursul Eurovision, Euro -Disney, Capitala
Europeană a Culturi i…”560
Însă, așa cum remarcă Sassatelli561, ce altceva mai potrivit pentru crearea unei identități
europene decât reaproprierea unor monumente naționale drept „europene”? CEaC nu are rolul de
a ridica în slăvi o cultură europeană esențializată, având mai deg rabă ambiția de a permite orașelor
să se regăsească în ele însele și să își însușească calificativul de orașe „europene”. Desigur, atât
conceputul cât și filozofia din spatele acestui eveniment, au cunoscut o serie de evoluții
considerabile în ultimii mai bine de treizeci de ani.
Programul a fost conceput în anii 1980, pe vremea când Comunitatea Europeană nu
dispune a de o bază juridică de acțiune în domeniul cultural . Nimic surprinzător, dat fiind faptul că
UE a fost creată pentru a trata subiecte d e sorginte economică, neexistând nici o o referire expresă
la cultură în Tratatul de la Roma din 1957.562 Acest lucru se va schimba treptat și , odată cu
aprofundarea procesului de integrare economică , noi arii de politică încep să fie luate în
considerare. D e altfel, primele incursiuni ale Comunității Europene pe tărâmul culturii pot fi
interpretate în condițiile lipsei unui sprijin din partea publicului pentru proiectul european,
preocupare tot mai acută a Comunității din anii 1970 încolo .563 Astfel, pe măsura dezvoltării

559S. Milner, „Cultural Identity and t he European City” în Demossier, M. (ed.), The European Puzzle. The Political
Structuring of Actual Identities at a Time of Transition , Berghahn, Oxford, 2007.
560G. Delanty, Inventing Europe. Idea, Identity, Reality , Macmillan, Basingstoke, 1995, p. 128.
561M. Sassatelli, Becoming Europeans. Cultural identities and cultural policies, Palgrave Macmillan, Chippenham
and Eastbourne, 2009, p. 80.
562M. M. Gold, J. R. Gold, op. cit., p. 221.
563M. Sassatelli, op. cit. , p. 81.

199

ambiției europene, se conturează tot mai limpede și nevoia de agregare a unei identități europene
care să asigure faimoasa unitate în diversitate . Prin urmare, cultura începe să fie percepută drept o
cale de a relansa proiectul european.564
Acea sta este așadar atmosfera atunci când, în noiembrie 1983, cu ocazia unei conferințe a
Miniștrilor Culturii de la Atena, reprezenta nta Greciei, Melina Mercouri, înaintează ideea de a
desemna un „oraș european al culturii”, explicând importanța culturii pent ru aprofundarea
integrării europene.
Propunerea este luată în studiu și, în 13 iunie 1985 Miniștrii Culturii ai CE lansează
proiectul anual „Orașul european al Culturii”, cu scopul „de a apropia popoarele europene unele
de celelalte” . Rezoluția din 13 iun ie 1985 prevedea selecționarea unui „oraș european al culturii”
în fiecare an , cu scopul de a reliefa bogăția și diversitatea orașelor europene precum și a
patrimoniului lor comun și a vigorii lor artistice.565
În ultimii treizeci și trei de ani, inițiativa a cunoscut transformări importante, devenind un
adevărat instrument de dezvoltare urbană, care și -a demonstrat pe deplin versatilitatea și eficiența,
atât pentru orașele beneficiare, cât și pentru proiectul european. De -a lungul timpului, CEaC a
dobândit ș i un cadru operațional și juridic mai limpede.
La început, orașele desemnate își agregau programele în jurul evenimentelor artistice
clasice, bugetele limitate făcând ca majoritatea evenimentelor consacrate „anului” cultural să fie
concentrate în lunile d e vară, alipite de regulă unor evenimente deja existente, cum ar fi zilele
orașului.566 Cu timpul, acest lucru se schimbă, fapt determinat și de succesul răsunător al
proiectului CEaC 1990, organizat la Glasgow, primul oraș care și -a integrat titlul într -o strategie
de regenerare economică și urban ă pe termen -lung.567
Următoarea etapă a proiectului a fost decisă de către Consiliul de Miniștri în 1990, fiind
pusă în aplicare în 1997 . Toate cele 12 state -membre deținuseră deja o dat ă titlul până la momentul

564Ibidem, p. 222.
565v. Rezoluția Consiliului 8 5/C 153/02 https://eur -lex.europa.eu/legal -content/EN/ALL/ ?uri=OJ%3AC%3A
1985%3A153%3ATOC (accesat iunie 2018).
566B. García, T. Cox, European Capitals of Culture: success stregies and long -term effects , Parlamentul European,
2013, p. 40.
567B. García, „Decon structing the City of Culture: the Long -Term Cultural Legacies of Glasgow 1990”, Urban
Studies , nr. 42, (5/6) 2005, p. 841 –868.

200

respectiv . Datorită popularității tot mai mari a inițiativei, Consiliul decide extinderea posibilității
de a postula și către țările non -membre, din Europa centrală și de est, în măsura în care acestea
respectă principiile democrației, pluralismului și statulu i de drept .568
Deoarece se remarcase tendința statelor de a -și promova realizările „trecute” cu ocazia
anului CEaC, în etapa a doua a proiectului va fi încurajată fructificarea titlului pentru a efectua noi
investiții în cultura urbană și pentru obținerea u nor realizări „proaspete” . Este creat și evenimentul
„Luna culturală europeană”, inspirat de CEaC și care, pe același model, a fost organizat într -un
stat membru diferit în fiecare an de-a lungul perioad ei sale de derulare ( 1992 -2003 ).
Cea de a doua etapă (1997 -2004) a evoluției CEaC introduce proceduri noi sub forma
Concluzi ei 92/C 336/02 a Consiliului de Miniștri ,569 care marca adoptarea unor criterii de selecție,
precum și a unui calendar de candidatură. Se dorea de pe acum un echilibru, pe de o parte înt re
capitale și orașe le de provincie, iar pe de alta între orașele UE /non-UE și diferitele zone geografice
reprezentate. Acest lucru a stârnit un interes substanțial în rândul statelor -candidat, concretizat
printr -un intens militantism și prin activități su sținute de lobby.
O evoluție importantă570din această a doua perioadă este adoptarea Tratatul ui de la
Maastricht, primul tratat european care face în mod expres referire la cultură, aceasta încep ând să
figureze în mod legitim pe agenda politică a Uniunii. Din acest moment înainte, UE va putea juca
un rol mai activ în sfera politicii culturale, contribuind la dialogul cultural și la promovarea
patrimoniului european: „Comunitatea europeană va contribui la dezvoltarea culturilor statelor
membre, respectându -le diversitatea națională și regională și aducând în același tim p, patrimoniul
cultural împărtășit, pe primul plan .”571
Această a doua etapă marchează și adoptarea unei noi tradiții, aceea de a atribui titlul de
CEaC mai multor orașe în același timp, anul 20 00 plasând sub lumina reflectoarelor nu mai puțin
de nouă orașe europene, majoritatea din state -candidat.

568Concluzia Consiliului de Miniștri 90/C 162/01 https://eur -lex.europa.eu/legal -content/FR/TXT/?uri=OJ%3AC%
3A1990%3A162% 3ATOC (accesat mai 2018).
569Concluzia 92/C 336/02 a Consiliului de Miniștri https://eur -lex.europa .eu/legal -content/FR/TXT/?uri=OJ:C:1992
:336:TOC (accesat mai 2018).
570Avignon, Bergen, Bologna, Bruxelles, Cracovia, Helsinki, Praga, Reykjavík, Santiago de Compostela.
571Articolul 128, Tratatul de la Maastricht, 1992, https://eur -lex.europa.eu/legal -content/EN/TXT/?uri=CELEX
%3A11997E151 .

201

În 1999 au fost introduse noi schimbări importante, ce aveau sa afecteze țările -gazdă de
după 2005 și care reflectau noile tendințe și interesul tot m ai mare manifestat față de CEaC de
către publicul general, ceea ce ridica nevoia unor criterii de selecție mai clare. Se introduc, de
asemenea, noi reglementări, menite să asigure durabilitatea inițiativei în condițiile unor critici
apărute în trecut față de pregătirea neadecvată și aranjamentele lipsite de profesionalism din
anumite state membre.572
În 2005 este lansată cea de a treia etapă a inițiativei , devenită de pe acum „acțiune
comunitară .” Numele programului este ușor modificat, „ Orașul European al c ulturii” devine
„Capitala Europeană a Culturii”, dar își menține obiectivul de a „sublinia bogăția și diversitatea
culturilor europene și a trăsăturilor lor comune , promovând o mai bună cunoaștere reciprocă între
cetățenii europeni .”573 Noul cadru decizional reliefează astfel importanța simbolică a
evenimentului, precum și necesitatea de a promova identitatea locală și regională , aprofundând
prin acest ea integrarea europeană.
Prin decizia 1419/1999/CE este introdus sistemul rotativ de alocare a titlului . Se adoptă și
o nouă procedură de selecție, ce presupune evaluarea candidaturilor exprimate de orașele din
acela și stat de către o comisie europeană de selecție, decizia fiind ulterior transmisă Comisiei. Cu
toate că hotărârea finală continue să îi revină Cons iliului European, noua formulă, mult mai
transparentă, permite și Parlamentului să își exprime avizul în procedura de selecție. De asemenea,
în cadrul comisiei de selecție, alcătuită din șapte membri și aflată sub coordonarea Comisiei, vor
fi incluși și câ te doi experți ai Parlamentului, Consiliului și Comisiei și un reprezentant al CoR.
Noua procedură le cere statelor membre să transmită instituțiilor o listă a nominalizărilor,
însoțită și de o posibilă recomandare. Ulterior, Comisiei de selecție îi revi ne rolul de a -și exprima,
prin intermediul unui raport, avizul pe marginea nominalizărilor și de a -l transmite Parlamentului.
Acesta din urmă transmite propriul aviz, în decurs de o lună, către Comisie, care are sarcina de a
redacta o recomandare conformă raportului comisiei de selecție și avizului Parlamentului.
Desemnarea finală aparține, așa cum spuneam, Consiliului.

572B. García, T. Cox, op. cit ., p. 41 -42.
573Decizia 1419/1999/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 de stabilir e a unei acțiuni
comunitare în favoarea evenimentului „Capitala europeană a culturii” pentru perioada 2005 -2019 https://eur –
lex.europa.eu/legal -content/RO /TXT/?qid=1531759387203&uri=CELEX:31999D1419 (consultat mai 2018):

202

O nouă exigența apărută în această a treia etapă este includerea în programul CEaC propus,
a unui proiect cu dimensiune europeană, care s ă implice o formă de cooperarea culturală. Astfel,
noua decizie privind CEaC , le cerea statelor -candidat să precizeze cum intenționează:
– să sublinieze mișcările și tendințele împărtășite de către europeni , pe care le -a inspirat
sau la care și -a adus o con tribuție notabilă ,
– să promoveze evenimente care să implice operatori culturali din alte state membre ale
UE, pentru a favoriza o cooperare culturală de durată, promovând circulația acestora
pe teritoriul Uniun ii Europene,
– să asigure mobilizarea și partici parea unei populații cât mai numeroase la evenimentele
organizate,
– să încurajeze primirea unor cetățeni ai UE, prin diseminarea informației în rândul un ei
categorii cât mai vaste de public (prin intermediul mijloacelor multimedia și a
multilingvism ului),
– să promoveze dialogul între culturile europene și cele din alte părți ale lumii,
– să exploreze patrimoniul istoric și arhitectura urbană. 574
Noile prevederi ale CEaC cer așadar orașului desemnat să nu se mai rezume la o simplă
auto-promovare ci să își prezint e și rolul și contribuția la îmbogățora patrimoniul ui cultural
european și la sprijinirea schimburil or și dialogul ui intercultural.
Noua formulă CEaC se axează și asupra dezvoltării economice a orașului prin intermediul
creării unor noi locuri de muncă generate de turism . Sunt încurajate și corelațiile dintre patrimoniul
arhitectural și noile strategii de dezvoltare urbană, obiective aliniate programului Cultura2000
(desfășurat între anii 2000 -2006).
Valul de extinderi din 2004 a impus noi schimbări ale c adrului juridic, pentru integrarea
tuturor statelor membre în sistemul rotativ.575 Sunt incluse, prin urmare, și noile membre în
perioada 2009 -2019, fiind consimțită o dublă desemnare anuală: un oraș dintr -un nou stat -membru
și un al doilea dintr -un stat al „vechii gărzi” . Statele non -membre continuă să fie eligibile până în
2010 ceea ce permite, între altele, organizarea CEaC la Sibiu în 2007 .576

574Decizia 1419/1999/CE a Parlamentului European și Consiliului, art. 3.
575Decizia 649/2005/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 aprilie 2005 de modificare a Deciziei
nr. 1419/ 1999/CE de stabilire a unei acțiuni comunitare în favoarea evenimentului „Capitala europeană a culturii”
pentru perioada 2005 -2019, disponibilă la : https ://eur -lex.europa.eu/legal –
content/RO/TXT/?qid=1531759648311&uri=CELEX:32005D0649 (consultat mai 2018).
576În momentul desemnării CEaC Sibiu, România nu avea încă calitatea de membru al UE. Stavenger (Norvegia) și
Istanbul, au deținut, la rândul lor, titul de CEaC, în 2008 și respectiv 2010.

203

Va fi, de asemenea, modificată structura și funcționarea comisei de selecție ,577 fiind
introdusă o competiție naționa lă în două etape și extinzând u-se numărul de membri a i comisiei de
la 7 la 13 (statele membre care urmează să găzduiască CEaC căpătând dreptul să desemneze șase
experți). Comisia de selecția va avea de acum înainte și rolul de a monitoriza progresul statul ui
selecționat în perioada premergătoare anului CEaC, de acest lucru depinzând acordarea sprijin ului
financiar. Toate statele desemnate ulterior anului 2010 au fost supuse acestei noi etape de
monitorizare.
Criteriile de selecție stabilite prin Decizia 1622/2006/ CE578 pentru programul cultural
cuprind un pilon dedicat „Dimensiunii europene” și un altul intitulat „Oraș și cetățeni”. Acesta din
urmă reliefează, pentru prima oară, nevoia ca programul CEaC să prezinte durabilitate economică
și socială și să permită obți nerea unor efecte pozitive pe termen lung pentru locuitorii orașului
respectiv. Cu toate acestea, spiritul inițiativei nu se modifică, „cetățeanul european” și cultura
europeană rămânând preocuparea centrală a programului.
Următoarea etapă a CEaC va demar a în 2020 și are la bază Decizia UE 445/2014 de
instituire a unei acțiuni a Uniunii în favoarea evenimentului „Capitale europene ale culturii” pentru
anii 2020 -2033, prevăzut cu un nou cadru juridic și operațional. Sunt introduse o serie de criterii
mai cl are și , implicit, mai ușor de evaluat. De asemenea, s unt create șase categorii de criterii de
selecție : „contribuția la strategia pe termen lung”, „dimensiunea europeană”, „conținutul cultural
și artistic”, „capacitatea de a produce rezultate”, „implicarea publicului” și „gestionarea”
evenimentelor .
Noile dispoziții legislative înăspresc condiționalitatea acordării premiului Melina Mercouri
orașului desemnat (în valoare de 1.5 milioane de euro), care nu se mai decernează înaintea începerii
anului CEaC, ci l a mijloc de parcurs, pentru atestarea respectării angajamentelor asumate. Sunt
prevăzute și vizite sistematice în orașe de către membrii comisiei de selecție și schimburi de

577 Decizia nr. 445/2014/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 de instituire a unei acțiuni
a Uniunii în favoarea evenimentului „Capitale europene ale culturii” pentru anii 2020 -2033 și de abrog are a Deciziei
nr. 1622/2006/CE, disponibilă la : https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/?qid=1531760058967&uri=CEL
EX:32014D0445 (consultat mai 2018).
578Idem, art. 4.

204

experiență între fostele și viitoarele deținătoare ale titlului. Este, de asemenea , prevăzut un
mecanism consolidat de evaluare a rezultatelor obținute.
CEaC este una dintre cele mai de succes inițiative de diplomație culturală a le Uniunii
Europene, fapt demonstrat prin concurența din ce în ce mai acerbă dintre orașele aspirante la titl ul
de „capitală culturală” care s-a tradus, progresiv, printr -o reglementare europeană tot mai precisă
și printr -un proces de jurizare tot mai strict. Dar care sunt motivațiile care împing, până la urmă,
orașele europene să candideze? Valoarea premiului Me rcouri în raport cu investițiile care trebuie
făcute numai în etapele de pregătire a candidaturii579 este aproape neglijabilă. Mai jos, vom arunca
o privire asupra a ce anume doresc orașele europene să obțină prin câștigarea titlului de CEaC.

6.3.1. Obiecti vele și motivații le CEaC
Din perspectiva Uniunii Europene, obiectivele acțiunii CEaC au fost relativ stabile de -a lungul
timpului, așa cum reiese și din scurtul parcurs istoric realizat mai sus , dobândind totuși , un contur
tot mai clar cu fiecare nou act d ecizional. Formula lor actuală, prevăzută în articolul 2 al deciziei
nr. 445/2014/UE, face referire la două categorii de obiective, cele generale pe de o parte și cele
specific pe de alta:
(1) Obiective generale:
(a) protejarea și promovarea diversității culturilo r din Europa și evidențierea
caracteristicilor comune, precum și creșterea sentimentului de apartenență la un
spațiu cultural comun în rândul cetățenilor;
(b) stimularea contribuției culturii la dezvoltarea pe termen lung a orașelor în
conformitate cu strat egiile și prioritățile lor respective.
(2) Obiectivele specifice ale acțiunii sunt:
(a) îmbunătățirea gamei, a diversității și a dimensiunii europene ale ofertei culturale
în orașe, inclusiv prin intermediul cooperării transnaționale;

579De pildă, suma investită în vederea pregătirii unei prime etape a candidaturii orașului Leeds pentru obținerea titlului
de CEaC 2023 se ridică, conform unor estimări, la peste 800.000 de lire. De notat că investițiile au fost op rite la
jumătate de parcurs în urma anunțului făcut de Comisie în 23 noiembrie 2017, conform căruia Regatul Unit nu va mai
avea dreptul de a organiza CEaC 2023 pe fondul Brexit. (v: „Where did it al go wrong for Leeds Capital of Culture
Bid?”, Yorkshire Ev ening Post , 20 decembrie 2017: https://www.yorkshireeveningpost.co.uk/news/where -did-it-all-
go-wrong -for-leeds -s-capital -of-culture-bid-1-8919227 , accesat mai 2018).

205

(b) extinderea acce sului și a participării la cultură;
(c) consolidarea capacității sectorului cultural și a legăturilor sale cu alte sectoare;
(d) conturarea mai clară a profilului internațional al orașelor prin intermediul
culturii .580
Se observă, atât în cadrul obiectiv elor generale, cât și al celor specifice, urmărirea constantă
a tradiționalei duble dimensiun i, europeană și locală , ce par a se consolida reciproc la nivelul
inițiativei CEaC.
Din perspectiva orașelor aspirante, motivația participării la obținerea titulu i de CEaC s -a
consolidat cu timpul și cu fiecare nouă etapă a programului , reflectând noile modificări ale
obiectivelor oficiale și ale criteriilor de selecție, dar și ca urmare a efectelor pozitive ale deținerii
titlului observate la foste „generații” de orașe selecționate. Studiile „ex -post” efectuate pentru
fiecare capitală culturală în parte din 2007 încoace, dar și diferite studii realizate la solicitarea
Instituțiilor (ex. studiul Myerscough 1994, raportul Palmer/Rae 2004, realizat pentru Comisia
Euro peană sau Garcia și Cox, 2013, realizat pentru Parlament) ,581 scot la iveală marile obiective
pe care orașele -candidat declară că le vizează prin demersul lor. Garcia și Cox au identificat două
categorii principale:
1. Sporirea capacității/ambiției ofertei cult urale a orașului gazdă prin noi dezvoltări
fizice și rețele (ex. săli de spectacol), reliefarea schimbărilor care au fost deja
operate pentru ameliorarea ofertei culturale, stabilizarea finanțării acordate
sectorului cultural, demonstrarea abilității de a găzdui evenimente de anvergură, ș.a.
2. Consolidarea profilului cultural al orașului prin evidențierea unei oferte culturale
care deja există dar nu beneficiază de notorietatea dorită, printr -o schimbare de
imagine, etc.582
La aceste obiective se adaugă, confo rm acelorași autori, obiective cu caracter mai specific,
cum ar fi, de pildă, dorința de a -și prezenta orașul Europei, pe care tind să o aibă în comun noile

580Decizia 445/2014/UE, op. cit. ¸ art. 2
581J. Myerscough, European cities of culture and cultural months. The Network of Cultural Cities of Europe ,
Glasgow, 1994.
Palmer/Rae Associates, 2004a, European Cities and Capit als of Culture , Palmer/Rae, Bruxelles, 2004a.
Palmer/Rae Associates, 2004b, European cities and Capitals of Culture – City reports , p. II. Palmer/Rae, Bruxelles,
2004b.
B. García, T. Cox, European Capitals of Culture: success stregies and long -term effects , Parlamentul European,
2013 .
582B. García, T. Cox, op. cit., 2013 , p. 11.

206

state membre, obiective de regenerare turistică și economică ,583 sau proiectele de coeziune
regională , cum ar fi proiectele Luxemburg 2007 și Essen 2010. Acestea din urmă vizau
consolidarea regională a Luxemburgului ca entitate politică584 și respectiv stimularea coeziunii
sociale post -industriale a regiunii Ruhr .585
Proiectul CEaC este adesea considerat a f i o forță catalizatoare pentru schimbare586 iar asta
nu doar în domeniul vieții culturale a orașului, ci și în ceea ce privește dimensiunea economică și
socială a acestuia . Pe plan social, cultura este văzută ca un factor de stimulare a coeziunii, a
dialogul ui intercultural și a multiculturalismului în general . Pe plan economic, cultura este privită
prin prisma potențialului său considerabil de a spori gradul de atractivitate al orașului și chiar a
regiunii limitrofe, stimulând inovarea, investiții le și, în s pecial , regenerarea urbană.
Acest lucru transpare inclusiv din ambițiile descrise de orașe în obiectivele vizate pentru
anul CEaC. Pécs, de pildă, oraș confruntat cu un mediu economic post -industrial nefast, vedea în
titlul obținut „o nouă traiectorie de creștere pentru turism și sectorul industriilor creative din oraș
și din regiunile limitrofe, capabilă să creeze oportunități economice într -o regiune stagnantă .”587
La polul opus, înstăritul oraș norvegian Stavanger își propusese, de asemenea, o explorare
a relației dintre cultură și economie cu ocazia titlului CEaC 2008. Așa cum punctează Bergsgard
și Vassenden ,588 Stavenger este un oraș prosper, confruntat cu nevoi de regenerare mai limitate
decât majoritatea orașelor europene, candidatura la titlul de CEaC făcând parte dintr -o politică de
promovare a culturii ca factor de restructurare a bazei economice regionale, văzută ca o deviere de
la filonul petrolier.
Un alt efect „catalizator” pentru schimbare vine și din potențialul CEaC de a contribui la
competit ivitatea orașului , aspect studiat de diferiți experți în urbanism589 și regăsit și în rândul
obiectivelor fixate de anumite capitale culturale (ex. Istanbul 2010 ).

583v. Palmer/Rae, op. cit. , 2004a . p. 136.
584ECOTEC, Ex-post evaluation of 2007 & 2008 European Capitals of Culture , ECOTEC, 2009: ahttp://ec.
europa.eu/dgs/education_culture/evalreports/culture/2009/capital_en.pdf74 (consultat iunie 2018).
585ECORYS, Ex-post evaluation of 2010 Europe an Capitals of Culture: Final report for the European Commission ,
ECORYS, 2011, p. 24, disponibil la: http://ec.europa.eu/culture/documents/pdf/ecoc/ ecoc_2010_fina l_report.pdf ,
consultat mai 2018).
586B. García, T. Cox, op. cit., 2013 , p. 30 .
587Pécs 2010, Borderless city. Pécs European Capital of Culture 2010. Pécs 2010 , 2005, p. 23.
588N.A. Bergsgard, A. Vassenden, „The legacy of Stavanger as Capital of Culture in Europe 2008 : Watershed or puff
of wind?”, International Journal of Cultural Policy , nr. 17, (3), 2011, p. 305 -306.
589De ex. I. Begg (ed.), Urban competitiveness: Policies for dynamic cities , Policy Press Bristol, 2002.

207

De asemenea, dezvoltarea industriilor creative , ce vine adesea în completarea diversificării
ofertei culturale , este un alt factor determinant al „schimbării” și o ambiție vizată de numeroase
„capitale” post-2010590 cum ar fi Riga 2014, San Sebastian 2016, Valletta 2018.
Rolul CEaC de „catalizator al schimbării” se regăsește inclusiv în formulări d e tipul
„laborator al viitorului”, folosit de orașe precum Linz (2009) și Valletta (2018) pentru a -și descrie
intenția de a crea un oraș care își invită cetățenii și vizitatorii să experimenteze idei, forme de artă ,
și tehnologii noi.591
6.3.2. Programare și finanțare
Viziunea orașelor pentru anul CEaC este redată, de regulă, printr -un motto sugestiv . Rotterdam
2001 se prezenta lumii sub formula „Rotterdam este mai multe orașe” iar Mons se descria în 2010
drept „Locul unde tehnologia întâlnește cultura”. Tem atici precum „Industrie, cultură și natură”
(Linz 2009 ) sau „Oraș al artelor – identitate; Oraș al culturilor – integrare; Oraș al posibilităților –
dezvoltare urbană” (Essen -Ruhr 2010 ) fac trimitere atât la axele de programare definite , cât și la
ambițiil e orașelo r pentru anul deținerii CEaC.
Tematicele astfel alese (practică curentă dar nu obligatorie , Sibiu 2007 neavând, de pildă,
o temă pentru programul său artistic) sunt gândite și pentru a servi strategiilor de comunicare și
auto-promovare utilizate înainte și de -a lungul evenimentelor.
De altfel, la nivelul comunicării externe a programelor propuse în cadrul CEaC, Palmer și
Richards592 identifică o serie de tendințe generale, cum ar fi organizarea evenimentelor anului
capitalei culturale în „sezoane” .
În privința programului, conform studiului Palmer/Rae ,593 majoritatea orașelor au ales să
organizeze activități sub egida CEaC atât în orașul desemnat, cât și în regiunea limitrofă, existând
și orașe ce și-au proiectat „capitala” asupra întregii regiuni (de pildă Luxemburg Regiunea Mare
2007 , Essen și regiunea Ruhr 2010 , Marsilia cu regiunea Provence 2013 ș.a).

590B. García, T. Cox, op. cit., p. 60.
591Ibidem, p. 61.
592R. Palmer, G. Richards, European cultural capital report 2, Association for Tourism and Leisure Education,
Arnheim, 2009.
593Palmer/Rae, op. cit., 2004a.

208

Programele culturale oferite de orașele CEaC cuprind de regulă majoritatea categoriilor de
manifestări artistice , cu favorizări selective ale anum itor categorii: Anvers 1993 s -a axat, de pildă ,
asupra artei contemporane ,594 în vreme ce Graz 2003 a oferit o atenție deosebită arhitecturii.
Studiul Palmer/Rae din 2004595 a analizat preferințele în materie de programare artistică a
19 orașe deținătoare al e titlului în perioada 1995 -2003, reproduse în tabelul de mai jos:
Fig. 6.1.Manifestări artistice predilecte în programarea culturală CEaC ‘95-2003596
Muzică 89%
Teatru 84%
Arte vizuale 79%
Parade stradale/evenimente în aer liber 42%
Evenimente inter -disciplinare 16%
Arhitectură și/sau design 26%
Patrimoniu și istorie 32%
Literatură 11%
Dans 11%
Arte ale spectacolului 11%
Conferințe 5%
Manifestări audio -vizuale 5%
Operă 5%
Așa cum remarcă Garcia și Cox ,597 orașele tind să se focalizeze asupra for melor de artă pe
care le consideră definitorii pentru identitatea și tradiția lor. Orașele cu o istorie străveche și un
patrimoniu cultural foarte bogat tind să își constituie programul în jurul acestora (de ex. Salonic
1997 ¸ Stockholm 1998, Bologna 2000 , ș.a.). Pe de altă parte, există și orașe care își doresc un
program cultural „modern”, menit să stârnească un proces de reflecție asupra rolului anumitor
forme de artă în societate. Este cazul anumitor programe focalizate, de pildă, asupra spectacolelor
și manifestărilor artistice stradale, coborând „cultura” din nimbul său muzeal în inima vieții urbane
(a fost cazul Luxemburg 1995 , Copenhaga 1996, Bruxelles 2000 ).

594J. G. Martinez, „Selling avant -garde: How Antwerp became a fashion capital (1990 -2002)”, Urban Studies , nr. 44,
(12) 2007, p. 2449 -2464.
595Palmer/Rae, op.cit. , 2004a.
596Palmer/Rae, op.cit. , 2004b și B. García, T. Cox, op. cit., p. 73 .
597B. García, T. Cox, op. cit., p. 73.

209

Conform acelorași autori, ca număr de proiecte în raport cu dimensiunea populației, media
ar fi de 187 de proiecte culturale per 100.000 de locuitori. Astfel, pentru perioada 1994 -2012,
campioanele inițiativelor culturale organizate sub cupola CEaC au fost: Pécs 2010 , Maribor 2012 ,
Weimar 1999 , Luxemburg 1995 și Sibiu 2007 , cu peste 500 de proiect e per suta de mii de
locuitori .598 Cu alte cuvinte, în mod surprinzător, nu pare să existe o proporționlitate direct ă între
numărul de proiecte propuse și dimensiunea orașului.
Încă de la început, guvernanța CEaC a fost asigurată pe două căi, fie prin admin istrare
directă, prin intermediul structurilor guvernamentale , fie prin intermediul unor companii
independente.599 Primul oraș care s -a dezis de tradiția organizării guvernamentale, preferând
abordarea unei companii independente, devenită dominantă între tim p, a fost Dublin 1991 .600
Modelul de operare al companiilor mandatate diferă, unele dintre ele dispunând de o autonomie
totală, altele coordonându -se cu difertite structuri ale consiliilor locale pentru tot ceea ce ține de
dezvoltarea programului, strângerea de fonduri , campaniile de promovare , ș.a.
La capitolul finanțare , cercetările remarcă faptul că programul a dezvoltat, de -a lungul
timpului , un model de finanțare tot mai sofisticat, suplimentând fonduril e publice cu surse private,
în funcție de necesit ăți.601
În ceea ce privește finanțarea publică , există de regulă o dublă participare, din partea
guvernului central și respectiv a celui local. Garcia și Cox remarcă602 faptul că țările din sudul UE
beneficiază de regulă de o finanțare guvernamentală mai mare, i ar regiunile din vestul și nordul
Europei se bucură de o mai mare participare din partea guvernelor locale (peste 50% din bugetul
total, în medie ). Acest lucru se poate pune pe seama unei politici de descentralizare mai puternice
din anumite țări și a unei autonomii bugetare mai solide a orașelor „înstărite” din Europa
septentrională.

598Ibidem, p. 78.
599G. Cogliandro, „European Cities of Culture for the Year 2000. A wealth of urban cultures for celebrating the turn
of the century”, European Commission , 2001, p. 21. http://ec.europa.eu/culture/archive/ecocs/pdf_word/ capital2000
_report_en.pdf (accesat mai 2018).
600M. M. Gold, J. R. Gold, op. cit., p. 231.
601Ibidem , p. 225.
602B. García, T. Cox, op. cit., p. 104.

210

La capitolul finanțare privată, variațiunile dintre orașele individuale pot fi substanțiale,
statele membre mai vechi p ărând a beneficia de un nivel mai ridicat de sprijin d in partea sectorului
privat , fapt ce le permite să se lanseze în programe uneori foarte costisitoare .603 În bună parte,
colaborările cu sectorul privat reprezintă fie sponsorizări, fie alinierea ofertelor turistice (promoții
la biletele de avion, oferta hote lieră etc.).
Din perspectiva actorilor privați, inițiativele de acest gen, care implică de regulă o asociere
cu evenimentele culturale propuse, reprezintă forme de diplomație culturală corporativă .
La finanțarea publică și privată se adaugă și contribuția Uniunii Europene. În medie, 67%
din bugetul astfel format este alocat programului, 15% sunt costuri de operare, alți 15% merg în
direcția marketing -ului, restul de 3% reprezintă cheltuieli diverse.604

6.3.3. Efecte pe termen lung
Dacă pe termen scurt efectele pozitive ale deținerii titlului de Capitală Europeană a
Culturii sunt lesne de constatat: de la diversificarea evenimentelor culturale, până la creșterea
numărului de turiști, se ridică întrebarea efectelor pe termen -lung generate de deținerea acest ui
titlu, pe plan cultural, economic, social și chiar politic.
Pe plan cultural , unul dintre beneficiile care tind să dureze se referă la proiectele și
activitățile culturale care continuă chiar și după încheierea perioadei CEaC . De pildă, „Lille 3000”,
un festival cultural bazat pe un concept al anului CEaC (Lille 2004 ), există și azi.605 Se observă
același lucru și în ceea ce privește parada „Zinneke” din Bruxelles, inaugurată în cadrul
programului Bruxelles 2000 .606
Un alt beneficiu adăugat este și „capaci tarea” sectorulu i ca urmare a găzduirii CEaC. Astfel,
un sondaj607 al proiectelor concepute în cadrul programului CEaC a scos la iveală faptul că 70%

603MKW GmbH, Case study on European Capitals of Culture (2003 -2007) , MKW GmbH, 2007, p. 3, disponibil la:
http://ecoc -docathens .eu/attachments/415_Case%20Study%20on%20European%20Capitals%20of
%20Culture%202003 -2007.pdf
604B. García, T. Cox, op. cit., p. 106.
605v. site -ul web Lille 3000: http://www.lille3000.eu/portail/ (accesat mai 201 8).
606Site-ul web Zinneke Parade: http://www.zinneke.org/ (accesat mai 2018)
607N. A. Bergsgard, K. Jøsendal, B. Garcia, „A cultural mega event’s impact on innovative capabilities in art
production: the results of Stava nger being the European capital of culture in 2008”, International Journal of
Innovation and Urban Development , vol. 2, nr. 4, 2010, p. 368.

211

dintre respondenți au constatat că participarea la program le -a permis să deruleze proiecte de o
anvergură și mai mare ulterior. Raportul Palmer/Rae608vorbește și despre un rol al CEaC în
impulsionarea formării viitoarelor generații de operatori culturali, (de pildă în cazul Porto 2001 ).
Rețelele de colaborare și structurile comune formate de -a lungul perioadei CE aC tind, de
asemenea, să dureze. Pe plan economic , un prim beneficiu al titlului ar fi infrastructura culturală
de regulă construită special pentru evenimentele din cadrul CEaC. Mărturii în acest sens sunt, de
pildă, sălile de spectacol Grande Rotonde din Luxemburg, Maison Folies din Lille și stadionul
Echo din Liverpool, construite cu ocazia anilor CEaC ai acestor orașe. De cele mai multe ori,
proiectele de infrastructură de acest gen, dar și de tip rutier și hotelier, existau deja, însă obținerea
titlului de Capitală Culturală a urgentat finanțarea și materializarea lor, CEaC servind, în acest caz ,
drept catalizator al finalizării unor proiecte pendinte .609
Un alt efect pozitiv de sorginte economică dar care are, de regulă, efecte pe termen scurt
este frecv entarea turistică a orașelor ce au fost „(re) plasate ” pe harta Europei datorită
evenimentului. Cheltuielile angajate de turiști tind să revigoreze economia locală, mai ales în cazul
orașelor mici. De altfel, conform studiului MKW GmbH610 orașele mai mici tin d să aibă parte de
evoluții mai semnificative din perspectiva frecventării turistice decât orașele mari. În cazul Lille
2004 de pildă, autorii indică un număr de 823.000 de vizitatori de -a lungul anului CEaC în raport
cu 308.000 înregistrați în anul anteri or.
CEaC prezintă și un notabil impact social , materializat prin numărul de vizitatori ai
orașului dar și prin efectele asupra persoanelor angrenate în organizarea evenimentelor și asupra
publicului local și național. O expunere mai puternică la cultură e ste un prim efect pozitiv: Weimar
1999 raporta dublarea numărului de vizite la muzee și atracțiile culturale.611 De asemenea,
Liverpool 2008 a raportat o creștere de 68% a numărului de vizitatori la muzeul „Tate
Liverpool .”612

608Palmer/Rae, op. cit. , 2004b, p. 171.
609B. García, T. Cox, op. cit., 2013.
610MKW GmbH, op. cit. , p. 3.
611Palmer/Rae, op. cit. , 2004a., p. 122.
612B. Garcia., R. Melville, T. Cox, Creating an impact: Liverpool’s experience as European Capital of Culture,
Impacts 08, Liverpool, 2010, p. 26.

212

Un alt impact social descris de Garcia și Cox613 este îmbunătățirea imaginii orașului atât în
ochii propiilor săi locuitori , cât și pe plan național . Aceiași autori vorbesc și despre efectele
pozitive ale angrenării de voluntari în programul CEaC din perspectiva coeziunii și incluziunii
sociale și a sentimentului de identificare cu valorile locale.
Pe plan politic , CEaC se traduce, între altele, prin evoluții la nivelul politicilor culturale,
precum și prin pătrunderea culturii la nivelul altor arii de politică , consfințindu -se astfel rolu l de
forță motrice pe care aceasta îl poate juca, atât pe plan economic, cât și din perspectiv a coeziunii
și incluziunii sociale.614
Așa cum reiese din cele de mai sus, CEaC este o inițiativă de diplomație culturală extrem
de bine organizată și de complexă, cu beneficii reale și demonstrabile pentru orașele participante.
În cele ce urmează, ne vom apleca asupra experienței a două dintre „capitalele” culturii europene,
Liverpool 2008 și Marsilia 2013 care au în comun mai multe elemente: sunt orașe -port, cu o
puternică mixitate etnică și culturală și o activitate culturală deja intensă chiar și înaintea anului
CEaC. De asemenea, ambele orașe și -au propus să fructifice oportunitatea conferită de titlul de
Capitală Europeană a Culturii pentru a -și impulsiona dezv oltarea urbană și regională. Liverpool și
Marsilia sunt poate cele mai grăitoare exemple de succes ale inițiativei CEaC, recunoscute ca atare
de Comisia Europeană prin rapoartele de evaluare ex-post,615 de presa națională și internațională
și, mai ales, de o rașele și locuitorii înșiși.
Cele două orașe au urmat un model similar de organizare al anului CEaC, atât din
perspectiva obiectivelor vizate, cât și din punctul de vedere al guvernanței și strategiilor în materie
de durabilitate implementate.
De altfel, atât Liverpool cât și Marsilia organizează în 2018 , din proprie inițiativă, o a doua
„ediție” a capitalei lor culturale prin programele Culture Liverpool 2018 , și respectiv inițiativa
Marseille Provence 2018 („MP2018 ”). Ni s-a părut interesantă o privire „în oglindă” asupra
acestor orașe, devenite adepte convinse ale f ilozofiei CEaC.

613B. García, T. Cox, op. cit., p. 113.
614Ibidem, p. 176.
615ECOTEC, Ex-post evaluation of 2007 & 2008 European Capitals of Culture , 2009, ECOTEC:
http://ec.europa.eu/dgs/education_culture/evalreports/culture/2009/capital_en.pdf74 (accesat mai 2018),
ECORYS, Ex-post Evaluation of the 2013 European Capitals of Culture, Final Report for the Europe an Commission
DG Education and Culture, dec 2014 , ECORYS, 2014: https://ec.europa.eu/programmes/creativeeurope/sites/
creative -europe/files/files/ecoc -2013 -full-report.pdf (accesat mai 2018)

213

6.3.4. Programul CEaC – catalizator al regenerării urban e: Liverpool 2008 și Marsilia 2013
Liverpool 2008 Marsilia 2013
Context istoric și cultural:
În 2008, Liverpool, o raș situat în nord -vestul Angliei, avea o
populație de 435.500 de locuitori și se afla la cel de al 801 -lea an
de la fondare.
Important oraș -port, Liverpool se bucura și de o intensă activitate
industrială la începutul secolului al XX -lea, care a dus la o
importantă creștere a populației dator orată fluxurilor de imigranți
economici din țări mai sărace precum Irlanda, Polonia și China.
La sfârșitul secolului, un proces intens de dezagregare a
industriilor manufacturiere duce la creșterea ratei șomajului care,
în anii 1980, se numără printre cele mai mari din Regatul Unit.
În anul 2000 este lansată strateg ia de regenerare urbană Liverpool
Vision și, în urma unor intense eforturi de regenerare urbană și
redresare economică din deceniul următor, axate pe dezvoltarea
serviciilor, comerțului, media și turismului , orașul începe să
renască . Dobândirea dreptului de a găzdui Capitala Europeană a
Culturii 2008 patru ani mai târziu s -a încadrat în mod optim în
acest proiect strategic. Titlul CE aC 2013 a fost atribuit Marsiliei și regiunii Provence, din
care aceasta face parte, alături de Aix -en-Provence și numeroase
alte municipalități de dimensiuni mai mici. Marsilia este al doilea
oraș al Franței ca număr de locuitori cu cei 850.000 de cetățeni ai
săi. Numele „Marsilia ” provine de grecescul Massalia, denumire
dată așezării de către coloniștii greci (phoceeni), stabiliți acolo în
jurul anului 600 î.e.n.
Marsilia este un oraș -port cu rol strategic în Marea Mediterană și,
ca orice oraș port, are o populație foarte diversă din punct de
vedere etnic și cultural.
La fel ca Liverpool, Marsilia s -a lansat într -un amplu proces de
regenerare urbană la sfârșitul veacului trecut, mai precis în 1995 ,
odată cu lansarea proiectului EuroMéditerranée , inițiativă
comună a guvernului național și a organizațiilor locale, menit să
transforme orașul într -unul de rang european. Acoperind 480 de
hectare, proiectul este cel mai mare de acest gen din Europa617 și

617v. site -ul web al EuroMediteranee: http://www.euromediterranee .fr/who -are-we/the -public -etablissement.html?L=1

214

Oferta culturală a orașului de baștină al celebrilor The Beatles
era d eja destul de variată în anii ce au precedat CEaC. Orchestra
Filarmonicii Regale, muzeul Tate Liverpool , teatrul Everyman
Playhouse și Centrul artistic Bluecoat Arts fiind nume bine –
cunoscute pe scena națională și chiar internațională.

Cu toate acestea, un studiu efectuat de echipa de evaluare ex-post
desemnată de Comisia Europeană ,616 scotea la iveală că, în
percepția părților interesate, înainte de imboldul conferit de
CEaC, aceste mari instituții culturale ale orașului nu lucrau în mod
coordona t, fapt ce a vea un impact negativ asupra ofertei culturale.
a asigurat renovarea Vechiului Port al orașului, precum și a
terminalului de cale ferată de mare viteză TGV.
Investițiile în infrastructură au fost impulsionate de atribuirea
titlului CEaC și au jucat un rol important în asigurarea succesului
evenimentului cultural.
Pe plan cultural , patrimoniul și oferta culturală ale orașului erau
bogate și înaintea CEaC, cuprinzând un număr important de
instituții culturale, între care paisprezece muzee din categoria
Museum de France . Orașul învecinat, Aix -en-Provence, n umără
peste 30 de muzee și centre naționale de dans contemporan, iar
Avignon, un alt oraș cunoscut al regiunii, este renumit pentru
festivalul său anual de teatru .
Activități de regenerare culturală întreprinse în anticiparea CEaC
Așa cum reiese din ra portul ECOTE C,618 infrastructura și
capacitatea culturală ale orașului nu aveau nevoie de ameliorări,
dat fiind nivelul dotărilor existente, însă titlul de CE aC a fost
utilizat în mod foarte eficient pentru impulsionarea și finalizarea
unor proiecte pre -exist ente, inclusiv sala de spectacole Echo
Arena , inaugurată în 2008 și reamenajarea centrului artistic
Bluecoat Arts (între altele) , care au consolidat capacitatea orașului Unul dintre marile momente ale anului CEaC Marsilia a fost
deschiderea, în iunie 2013, a Muzeului C ivilizațiilor Europene și
Mediteraneene (MUCEM), a cărui construcție a început în 2009.
MUCEM este primul muzeu național din Franța cu sediu aflat în
exclusivitate în afara capitalei. Tot în vederea CEaC este creat și
noul Centru Regional pentru Mediterana (CeReM), numit și Villa
Méditerranée, centru de conferințe și expoziții.

616 ECOTEC, op. cit. , 2009, p. 54 -55.
618 Ibidem , p. 70.

215

de a organiza evenimente culturale. Reamenajarea Docurilor
Albert, incluse în Patrimon iul Mondial și noul Muzeu al orașului
Liverpool, moșteniri indirecte ale anului CEaC, se adaugă și ele
la lista atuurilor culturale dobândite astfel de orașul britanic.
Puternica coordonare creată între activitățile de regenerare și
inițiativa CEaC este c onsiderată a fi una dintre cheile succesului
anului cultural liverpoolian.
În pregătirea evenimentelor din 2008, Liverpool și -a „încălzit”
scena culturală cu cinci „ani tematici”: anul 2003 a fost desemnat
Anul Învățării (fiind și anul nominalizării ofic iale a orașului ca
viitoare gazdă a CEaC), anul 2004 a fost desemnat Anul Credinței,
2005: Anul Mării , 2006: Anul Performanței iar 2007 Anul
Patrimoniului. A fost inaugurată și „La Friche” o veche fabrică de tutun
transformată în centrul de artă experimentală și „incubator” de
proiecte creative
În plus, sunt renovate clădiri istorice, cum ar fi Palais
Longchamp , unde se află Muzeul de Artă al orașului și cel de
Istorie Naturală. În plus, fosta stație sanitară maritimă Pouillon a
devenit Muzeul de Artă Regards (deschis în martie 2013).
De asemenea, în Aix -en-Provence este inaugurat un n ou
Conservator de muzică în pregătirea anului CEaC , iar Muzeul
orașului Arles a fost extins cu 800 m2 între 2011 și 2013
Obiective
Obiectivele urmărite de Liverpool în cadrul CEaC 2008 au fost
următoarele :619
– repoziționarea orașului ca centru urban de tal ie mondială,
– stimularea entuziasmului, creativității și participării
comunității locale,
– promovarea și dezvoltarea infrastructurii culturale, Obiectivele urmărite de Marsilia în cadrul CEaC 2003 au fost :620
– îmbogățirea elementului cultural al procesului de
regenerare urbană existent prin crearea unui centru
permanent al dialogului euro -mediteraneean la Marsilia,
– dezvoltarea activităților artistice și culturale ca forță de
regenerare a orașului prin conjugarea a patru aspecte:

619 ECOTEC, op. cit. , 2009, p. 57.
620 ECORYS, op. cit., 2014, p. 73.

216

– crearea și/sau prezentarea celor mai bune evenimente
artistice locale, naționale și internaționale de toate
genuri le,
– asigurarea unui management eficient al CEaC;
– creșterea numărului de vizitatori și a investițiilor în oraș.
• calitatea spațiului public,
• irigarea culturală a regiunii,
• extinderea participării cetățenești și
• creșterea atractivității orașului
Principalele a ctivități organizate în timpul anului CEaC
Programul cultural al Liverpool 2008 a fost organizat tematic :
muzică, arte scenice, arte stradale, sport și literatură și a cuprins
în jur de 7000 de activități .621
Aces tor activități li s -a adăugat un program de angajament public,
ce a inclus componenta de voluntariat, programele Welcome 08,
Creative Communities și Open Culture.
A fost organizat și un proiect trans -european numit Cities on the
Edge, în care au fost coopt ate șase orașe -port din Europa (între
care și Marsilia ) în diverse proiecte artistice, muzicale, conferințe
și prelegeri.

Câteva exemple de activități organizate ar fi :
– În cadrul evenimentelor stradale: La Machine , un păianjen
mecanic uriaș conceput de compania franceză Artichoke, CEaC Marsilia 2013 și -a organizat programul cultural în jurul
celor două obiective anunțate în proiectul de candidatură:
ilustrarea rolului culturii în constru cția Europei și în regenerarea
Marsiliei. Programul a fost constituit în cadrul a trei „episoade”,
aliniate obiectivelor și tematicilor candidaturii inițiale.
Episodul 1 , de „bun venit” , desfășurat din ianuarie până în mai
2013 s-a axat asupra tradițiilor regionale, ospitalității,
cosmopolitismului și relațiilor cu ceilalți.
Din cadrul activităților organizate în primul episod au făcut parte :
– Evenimentul de deschidere, desfășurat într -un hangar
acoperit ce a inclus un spațiu expozițional de aproximativ
2500 mp, trei galerii de artă, o librărie și un centru pentru
tineret. Expoziția de deschidere Mediteraneeni: de la
orașele de ieri la oamenii de azi , axată asupra istoriei,

621 ECOTEC, op. cit. , 2009, p. 59.

217

– În cadrul evenimentelor muzicale: vizita filarmonicii din
Berlin, condusă de dirijorul liverpoolian Sir Simon Rattle.
– În cadrul evenimentelor artistice: expoziția Gustav Klimt,
la Muzeul Tate Liverpool: prima expoziție de o as emenea
anvergură organizată vreodată în Regatul Unit.
La capitolul angajament:
– Programul Four Corne rs: au fost create binoame între
marile organizații culturale ale orașului și cartierele
acestuia, teatrul Everyman, de pildă a fost plasat în binom
cu Nordu l orașului, fapt ce s -a soldat cu un număr mai
mare de bilete cumpărate de către locuitorii cartierului.
– Proiectul Creative Communities a avut scopul de a
promova organizarea unor evenimente artistice în locații
care în mod normal nu sunt asociate cu lumea culturii. De
pildă , inițiativa Înconjurul orașului în 80 de halbe , care a
implicat o serie de pub -uri ale orașului.
Conform raportului ex-post,622 se consideră că programul propus
de Liverpool a prevăzut evenimente suficient de variate pentru a
fi pe gustul unei categorii vaste de public: de la arta „înaltă” (de culturilor și orașelor mediteraneene percepute prin prisma
activităților maritime, a a tras 112.000 vizite.623
– Evenimentul „Uluitoarea istorie a artei stradale: ediție
specială 2013, Europa și Mediterana”, organizat în șase
orașe din Provence și care a cuprins reprezentări din partea
a cincizeci de artiști „stradali” din întreaga regiune
Mars eille-Provence, precum și din alte țări mediteraneene.
Episodul 2 , desfășurat din iunie până în august în jurul tematicii
Marseille Provence: sub cerul liber . Au fost privilegiate natura,
evenimentele în aer liber și plimbările în natură. În cadrul
episodu lui 2 au avut loc:
– Deschiderea MUCEM,
– Expoziția Le grand atelier du Midi, centrată pe ambiția lui
Van Gogh de a crea un atelier al artiștilor din sudul Franței
și care a cuprins 200 de lucrări aparținând diferitelor
curente artistice ale secolului XX, găzd uită concomitent
de Muzeul de Artă din Marsilia și de Muzeul Garnet din
Aix-en-Provence.
– FestMed Campus, proiect dedicat tinerilor regizori de
scurt -metraje din regiunea mediteraneeană,

622 ECOTEC, op. cit. , 2009, p. 73 -74.
623 ECORYS, op. cit., 2014, p. 77.

218

ex. reprezentații ale filarmonicii), la cea populară (de ex. concerte
de muzică ușoară).
Apoape trei pătrimi din activitățile propuse în cadrul CEaC 2008
au fost gratuite, iar biletele la evenimentel e de profil înalt au fost
alocate prin tragere la sorți pentru a oferi o șansă egală tuturor.

Episodul 3 , derulat în perioada septembrie -decembrie sub tema
„Marseil le-Provence, tărâmul celor o mie de chipuri” s -a axat
asupra artei, traiului în comunitate, scriitorilor contemporani,
angrenând nume cunoscute din lumea artei și filosofiei regionale:
– Expoziția Le Corbusier și brutalismul, dedicată
arhitectului care a pro iectat faimoasa Cité Radieuse a atras
70.000 de vizitatori,
– Evenimente gastronomice și degustări la Friche, ș.a
Dimensiunea europeană
Dimensiunea europeană a CEaC a fost promovată prin diferite
colaborări, precum:
– proiectul Cities on the Edge , care a in clus inițiative de
tipul Streetwaves, eveniment ce a reunit tineri muzicieni
din diferite orașe europene în cadrul unui concert,
– Proiectele din suita Intercultural Capital care a cooptat
orașele înfrățite cu Liverpool, precum și orașele sale
partenere di n Europa (de ex. programul High Hopes care
a alăturat tineri din Liverpool și Stavanger 2008 în cadrul
unui proiect cinematografic comun prin care tinerii
regizori erau invitați să „își spună povestea” printr -o
producție comună). Dimensiunea europeană a CEaC Marseille -Provence s -a axat
asupra dialogului cu diverse culturi europene și vecinii lor
medit eraneeni. Aproximativ 80% dintre proiectele organizare au
prezentat o anumită componentă tematică euro -mediteraneeană,
iar 25% au implicat o întâlnire directă între cultura
franceză/occidentală și alte culturii mediteraneene.625
Dimensiunea europeană a fost asigurată prin criteriile de selecție
a programelor ce au conferit prioritate operatorilor care
propuneau colaborări cu omologi din alte state UE.
Pentru colaborările cu țări terțe, Asociația Marseille -Provence
2013 a făcut apel la rețeaua Institutelor Fr anceze din fiecare țară
sau la organismele care promovează dialogul artistic

625 ECORYS, op. cit., 2014, p. 77 -78.

219

Caracterul european al CEa C a fost promovat prin numeroase alte
asemenea proiecte și inițiative menite să scoată la iveală toate
aspectele culturii orașului.624 transnațional , cum ar fi Fundația Anna Lindh sau Ambasadele
franceze.
Finanțare:
Liverpool a beneficiat de un buget total de 155.4 milioane de euro
(129.9 milioane de lire) pen tru perioada martie 2003 – aprilie
2009 , din care 58% din partea Consiliului Local, 22% din partea
altor surse publice și 20% din sponsorizări și venituri proprii.626 Conform raportului Ecorys ,627 Marsilia a avut parte de o un buget
de 97.9 milioane de euro, c u o structură de finanțare mai
complexă, deoarece a angrenat întreaga regiune participantă.
Astfel, Marseille Provence 2008 a beneficiat de contribuții din
partea statului francez (13%) a Consiliilor Locale din regiune (în
principal Marsilia -24%, Aix-en-Provence -7%, și alt ele – 15%).
precum și din partea Consiliului Departamental și Regional (13%
fiecare). La acestea s -au adăugat contribuțiile UE (3%), veniturile
comerciale (5%) și sponsorizări le oferite de sectorul privat (15%)
și alte surse (2%). Se ob servă că pachetul de finanțare al Marsiliei
este ceva mai complex, aspect datorat , desigur, canditaruii
„regionale” a Marsiliei (alături de Provence ) la obținerea titlului.
Cheltuieli:
Liverpool a alocat 64% din bugetul 2003 -2009 programării (73%
din bug etul 2008/2009). Alți 20% (respectiv 14%) au fost alocați Bugetul Marsiliei a fost alocat astfel: 63% din totalul de
aproximativ 98 milioane au fost dedicați progr amelor culturale,

624 ECOTEC, op. cit. , 2009, p. 60.
626 B. Garc ía, R. Melville, T. Cox, Creating an impact: Liverpool’s experience as European Capital of Culture, Impacts 08, Liverpool, 2010, p. 50.
627 ECORYS, op. cit., 2014, p. 85.

220

activităților de promovare și marketing și 16% (13%) au
reprezentat costuri operaționale. 628
20% au reprezentat cheltuieli legate de infrastructură și de
costurile operaționale, 11% au fost cheltuieli de marketing, restul
reprezentând alte costuri de organizare.629
Guvernanță
Liverpool a încredințat guvernanța CEaC 2008 organizaț iei The
Liverpool Culture Company creată în acest scop în 2004, odată cu
desemnarea oficială.
Activitățile incluse în programul cultural au fost dezvoltate pe
diferite căi, unele emanând direct de la Culture Company , altele
fiind gestionate de către maril e instituții culturale, care nu au
ezitat să aloce finanțare suplimentară pentru evenimentele de
mare anvergură propuse. Muzeul Tate Liverpool, de pildă, s -a
servit de ocazia CEaC pentru a organiza expoziția Klimt, pe care
intenționa să o aducă în Marea Br itanie de mai mult timp deja .630
Numărul angajaților organizației a crescut de la 6 în 2004 la 120
în 2008, în ritm cu nevoile operaționale.
Strategia de comunicare utilizată a fost gândită pentru cooptarea
publicul ui local pe de o parte, creând astfel un sentiment d e raliere La fel ca în cazul Liverpool, Marsil ia a făcut apel la o agenție
special creată pentru gestionarea evenimentelor CEaC, Asociația
Marseille -Provence 2013.
Agenția a cuprins un Consiliu de administrație, o Echipă de
operațiuni, însărcinată cu conceperea și implementarea CEaC, un
Comitet direc tor, cu sarcina de a analiza evoluția programului
CEaC și de a emite recomandări și un Comitet de evaluare și
monitorizare care a ținut sub observație evenimentele CEaC din
perspectiva impactului lor economic .633 Numărul angajaților
permanenți ai Asociației a ajuns la 73 de persoane în 2013, iar cel
al agenților contractuali la 216 în luna ianuarie a aceluiași an.
Din Consiliul de administrație al Asociației au făcut parte, de la
bun început, o serie întreagă de actori publici, inclusiv Regiunea
Provence -Alpe s-Côte d’Azur, Consiliul General Bouches -du-

628 B. Garc ía, R. Melville, T. Co x, op. cit. , 2010, p. 52.
629 ECORYS, op. cit., 2014, p. 84.
630 ECOTEC, op. cit. , 2009, p. 73.
633 ECORYS, op. cit., 2014, p. 60.

221

la CEaC, iar pe de altă parte pentru promovarea evenimente lor
organizate și peste hotare , maximizând turismu l.631
De asemenea, organizatorii au pus la punct o amplă campanie de
strângere de fonduri din sectorul privat, obținând proporția record
de 20% din totalul bugetului său final pe această filieră .
Conform raportului ex -post,632 se poate considera că Liverpool
Culture Company și-a atins obiectivele furnizând un proiect de
management eficient al CEaC. Rhône, orașul Marseille, Comunitatea urbană Marseille Provence
Méditerranée, orașul Aix -en-Provence și alți actori regionali
În ciuda complexității instanței de guvernare, raportul ex -post634
consideră guvernanța CEaC reușită, estimând că a reușit să
încorporeze cu succes atât nivelul administrației locale cât și cel
inter-regional, conferind, totuși, independență artistică Asociației.
Rezultate
Impactul imediat:`
Impactul cultural:
Programul cultural al orașulu i Liverpool a fost unul dintre cele
mai complexe programe CEaC de până acum, cuprinzând peste
7000 de evenimente culturale, activități și proiecte, în cadrul a
nouă axe tematice diferite. Numărul total al spectatorilor acestor
evenimente s -a ridicat, confo rm raportului ex-post, la 15 milioane
de persoane. Muzeul Tate a fost vizitat de peste 1 milion de
persoane. Gradul de satisfacție al participanților față de
evenimentele incluse în program a fost ridicat, variind între 4 și Impactul cultural:
La fel ca Liverpool, Marsilia a reușit să implementeze unul dintre
cele vaste programe culturale CEaC de până acum, cu cele
aproximativ 950 de proiecte culturale alcătuite din câteva mii de
evenimente, care au reușit să atragă peste 11 milioane de vizite
individuale. Numărul vizitatorilor a fost ridicat mai al es la
evenimentele de lansare a anului cultural (1.8 milioane), la
MUCEM ( alți 1.8 milioane) sau la evenimentele organizate la
Friche la Belle de Mai (486.000). Dar și atracțiile turistice

631 ECOTEC, op. cit. , 2009, p. 73.
632 Ibidem.
634 ECORYS, op. cit. , 2014, p. 102.

222

4,4 din 5 conform raportului Ec otec.635 Conform aceleiași surse,
toate marile organizații culturale ale orașului au înregistrat o
creștere semnificativă a numărului de vizitatori (+68% pentru
muzeul Tate, +33 pentru Muzeul Național Liverpool și +22% în
ceea ce privește teatrul Playhouse), succesul programului artistic
liverpoolian fiind datorat amplorii și diversității programului, care
a asociat în mod fericit activități culturale tradiționale și moderne
pentru a atrage un public cât mai variat .
Ca urmare a acestei intense activități arti stice, organizațiile
culturale ale orașului și -au extins atât parteneriatele cu omologii
lor de peste hotare, datorită numeroaselor proiecte comune
organizate, cât și ambițiile pe scena culturală în general.
CEaC a contribuit la dezvoltarea a 14 organizați i culturale locale
în cadrul unor competiții dedicate proiectelor culturale locale.
Aproximativ 10.000 de artiști individuali au fost sprijiniți prin
finanțări oferite prin programul capitalei culturale, între care 121
de muzicieni și 6300 de persoane impl icate în programul Open
Culture , menit să încurajeze producția culturală. tradiționale ale orașului au beneficiat de un număr mai mare de
vizitatori, biserica Notre Dame de la Garde , de pildă, fiind vizitată
de 2 milioane de persoane în 2013 față de 1.5 milioane în anul
anterior.643
Marsilia a asistat și la o puternică mobilizare a operatorilor
culturali. Asociația a adresat apeluri de ofertă men ite să includă
într-o cât mai mare proporție și operatorii culturali mici și
mijlocii, asigurând astfel o reprezentare amplă a lumii artistice
provensale. Acest lucru a permis și crearea de noi parteneriate și
colaborări între operatorii regionali. Conform sondajului
Euréval ,644 realizat la solicitarea orașului Marsilia, 75% dintre
operatorii culturali participanți au declarat că au reușit să își
creeze cel puțin un nou parteneriat, regional sau chiar
internațional, în cadrul proiectului CEaC.
Pentru prima o ară, au fost create colaborări și cu partenerii non –
culturali și comerciali, toate părțile implicate exprimându -și
dorința de a continua relațiile de colaborare create astfel.645

635 ECOTEC , op. cit. p. 64.
643 ECORYS, op. cit. , 2014, p. 90 -91.
644Euréval, Évaluation des impacts de Marseille -Provence 2013, capitale européenne de la culture , Euréval , 2014, p. 44, disponibil la:
https ://www.ccimp.com/sites/default/files/rapport_final_mp2013_vfr.pdf (consultat mai 2018).
645 Ibidem, p. 34.

223

Profilul internațional și național al orașului a fost astfel
consolidat, iar discursul mass -media, de regulă foarte favorabil, a
participat la sporirea notorietății CEaC 2008 și a or așului în
general .636
Impactul economic:
Încă de la bun început, Liverpool a intenționat să se servească de
oportunitatea oferită de CEaC pentru a se promova în calitate de
destinație turistică națională și internațională. Orașul a dorit, de
asemenea, să își amelioreze imaginea și să obțină rezultate
economice tangibile ca urmare a CEaC. Judecând după cifrele
publicate atât în raportul Ecotec637 cât și în raportul Impacts 08,638
demersurile municipalității au fost încununate de succes.
Titlul de CEaC a adus orașu lui Liverpool o creștere cu 150% a
numărului de turiști ( potrivit statisticilor privind vizitatori i ce s-au
adreat Birouril or de Informații turistice ale orașului) și cu 6.8% a
ratei de ocupare a hotelurilor față de 2007.639 Acest lucru le -a permis celor implicați să dobândească și noi
competențe, cum ar fi managementul parteneriatelor
instituționale, managementul de proiect și conceperea de proiecte
culturale.646
Impactul economic :
Deși obținerea unui impact economic imediat nu a fost un obiectiv
de bază pentru Marsilia, CEaC a produs rezultate economic e reale
pentru municipalitate a însăși și regiunea Provence. Imaginea și
profilul orașului Marsilia au fost ameliorate , acest lucru fiind
considerat unul dintre cele mai importante rezultate pentru un oraș
a cărui reputație este pătată de gradul foarte ridi cat de
criminalitate din așa numitele „cartiere din nord” și care, în
imaginarul colectiv, ajunge uneori să adumbrească orice altceva.
Atragerea unor noi investiții și a unor societăți comerciale în
regiunea este, conform Euréva l647 un alt efect al CEaC ,

636B. Garcia, Why Brexit should not sto p UK cities from competing for European Capital of Culture , 26 noiembrie, 2017, disponibil la:
http://theconversation.com/wh y-brexit -should -not-stop-uk-cities -from -competing -for-european -capital -of-culture -88115 (accesat mai 2018) și
B. Garcia, „If everyone says so – Press narratives and image change in major event host”, Urban Studies, I-20, 2016 disponibil la:
citieshttps:// livrepository.liverpool.ac.uk/3019540/1/Garcia(2016)IfEveryoneSaysSo -UrbanStudies%20copy.pdf (accesat mai 2018)
637ECOTEC, op. cit. , 2009.
638B. Garc ía, R. Melville, T. Cox, op. cit. , 2010.
639ECOTEC, op. cit. , 2009, ix.
646ECORYS, op. cit. , 2014, p. 91.
647Euréval, op. cit . p. 79.

224

Se estimează640 că activitățile de promovare și rebranding urban
s-au soldat cu beneficii economice în valoare de 800 de milioane
de lire grație CEaC, ceea ce reprezintă un câștig net considerabil
față de costurile de organizare de aproximativ 130 de milioane de
lire. De asemenea, vizitator ii au părut mai dispuși să își deschi dă
portofelul în anul capitalei culturale, cheltuind aproximativ 47 de
lire pe zi în 2008 față de 35 de lire în 2006.

Impactul social
Liverpool a încercat, încă de la bun început, să amelioreze accesul
la cultură a loc uitorilor săi, încurajându -i să se implice cât mai
mult în evenimentele propuse .
Creative Communities , de pildă, a fost unul dintre cele mai mari
proiecte publice din Europa, beneficiind de o finanțare de 11
milioane de lire și angrenând 160.000 de partici panți, inclusiv
aproximativ 67.000 de școlari din oraș . Alți 27.000 de participanți
au fost implicați în programul de vecinătate Four Corners , descris
mai sus ș.a neanticipat de către mediul de afaceri local care preconizase
obținerea unor beneficii mai degrabă indirecte.
Numărul turiștilor a crescut în ansamblul regiunii Provence (de
ex. conform Ecorys648 cu aproximativ 10% în regiunea Bouches –
du- Rhône). Numărul total de nopți de cazare hotelieră a crescut
cu 9% în ansamblul Bouches -du- Rhône. Cifra de afaceri
suplimentară generată de CEaC pentru operatorii locali este de
aproximativ 430 milioane de euro conform Euréval .649
Impactul social
CEaC Marsilia 2013 a constituit o ocazia de angrenare a unui
public mult mai vast decât de obicei în evenimentele culturale
organizate, succes constatat mai ales în ceea ce privește
evenimentele în aer liber. Aproximativ 74% din locuitorii
Bouches -du- Rhône au declarat că au luat parte l a cel puțin un
eveniment, iar dintre aceștia 83% au luat parte la mai mult de
unul.650 Nivelul de satisfacție al participanților a fost foarte ridicat
(88%), majoritatea (66%) indicând că probabilitatea de a participa

640 ECOTEC, op. cit. , op. cit ., p. 69 -70.
648 ECORYS, op. cit. , 2014, p. 92.
649 Euréval, op. cit. , p. 105.
650 ECORYS, op. cit. , 2014, p. 92.

225

O altă cale de implicare a populației în evenimentele CEaC au fost
programele de voluntariat care a u trecut de la 259 de voluntari în
2005 la 9894 în 2008, 1000 dintre aceștia fiind implicați în
evenimentele de lansare.641 Numeroși voluntari au luat parte și la
formări specifice astfel încât, mulți dintre ei au declarat , conform
aceluiași raport, că participarea la CEaC le -a deschis apetitul
cultural, ajutându -i să deprindă noi abilități.
Culture Company a colaborat îndeaproape cu Consiliul Local
pentru a atrage și finanțare publică pentru sprijinirea proiectelor
sociale, reușind, de exemplu, să acces eze Fondul de revigorare a
cartierelor ( Neighbourhood Renewal Fund). Se estimează, prin
urmare, că datorită CEaC numeroși cetățeni din categoria
publicului vizat au căpătat un acces la cultură de care nu ar fi avut
parte altminteri. Conform raportului Ecotec,642 50% dintre cei
care și -au cumpărat bilete la una dintre piesele de teatru sondate
de la teatrul Everyman au recunoscut că rezervau un asemenea
bilet pentru prima oară în viață. la alte asemenea evenimente pe viitor es te mai mare datorită
experienței CEaC.
Marsilia a organizat și o serie de evenimente menite să crească
gradul de sensibilizare cu privire la anumite culturi minoritare (de
ex. expoziții dedicate culturii rrome).
Cu toate acestea, un reproș adus anului CEaC a fost o implicare
insuficientă a rezidenților cartierelor mai sărace și o sub –
reprezentare a manifestărilor culturale specifice lor. De pildă,
anularea evenimentului dedicat muzicii rap „Volet sur les
musiques rap” a stârnit numeroase nemulțumiri și acuz ații de
snobism cultural.651
De asemenea, expulzările din zona Vechiului Port și a cartierului
Joliette în vederea reamenajărilor operate prin proiectul
EuroMediterrannée și accelerate în anticiparea CEaC au afectat
în special categoriile sociale defavorizat e și grupurile minoritare
de unde și protestele împotriva „Capitalei Capitalului” din
anumite cartier e.652

641ECOTEC, op. cit. , op. cit ., p. 70.
642Ibidem.
651A. Giovangelli, „Marseille, European Capital of culture 2013, ins and offs: a case for rethinking the effects of large scale cultural initiatives” , French Culturl
Studies, nr. 26, (3) 2015, disponibil la : http://journals.sagepub.com/doi/abs/10.1177/0957155815587236 (accesat mai 2018).
652 Ibidem, p. 309.

226

Moștenirea CEaC:
Liverpool a cules numeroase beneficii ca urmare a succesului
repurtat în ceea ce privește organizarea Capitalei Europene a
Culturii în 2008 și nu este vorba doar despre rezultate imediate, ci
și de efecte pe termen -lung.
Astfel, dacă turismul impulsionat de CEaC tinde să se estompeze
odată cu încheierea festivităților, există valori -adăugate care
rămân, începând de la infrastructura c onstruită pentru găzduirea
evenimentelor culturale și până la noile competențe și, mai ales,
noile parteneriate încheiate de operatorii culturali ai orașului de -a
lungul perioadei CEaC.
Așa cum indică raportul Impacts 08,653 realizat de Universitatea
din Liv erpool în parteneriat cu Universitatea John Moores , pe
plan local au fost create legături puternice între mediul universitar
și sectorul cultural, care s -a soldat cu cercetări și schimburi de
date. Pe plan național , Liverpool a devenit o referință în ceea ce
privește organizarea de evenimente cu un impact cultural ridicat,
modelul de organizare și evaluare dezvoltat în cadrul CEaC 2008
fiind utilizat și în cadrul Jocurilor Olimpice de la Londra din 2012 Amprenta deținerii titlului CEaC de către Marsilia rămâne vizibilă
și în ziua de azi, la cinci ani după deținerea titlului de Capitală
Culturală Europeană.
Marseille -Provence 2013 a permis o profundă r estructurare
urbană a orașului și, cu precădere, a fațadei sale maritime. Vechiul
Port s -a transformat în totalitate devenind una dintre cele mai mari
piețe publice europene, fapt sprijinit și de o totală reorganizare a
circulației rutiere în cartier. Zona „J4” în care a fost construit noul
muzeu MUCEM a fost total transformată, devenind un mic cartier
cultural, noul muzeu Regards și Villa Méditerranée fiind instalate
tot acolo. Reabilitarea vechiului cartier maritim, care a inclus
renovarea docurilor, a pe rmis deschiderea „Terrasses du Port”,
imens centru comercial construit de către grupul englez
Hammerson.
O serie întreagă de instalații care se voiau temporare au fost
păstrate , chiar și după terminarea anului CEaC, iar Hangarul J1,
un adevărat succes de -a lungul evenimentelor anului cultural și -a
redeschis porțile în 2016.

653 B. Garc ía, R. Melville, T. Cox, op. cit. , 2010.

227

și a Olimpiadei Culturale organizată de Regatul Unit î n vara
aceluiași an.
Succesul repurtat de Liverpool prin CEaC 2008 a fost atât de
răsunător încât, în anul următor, Andy Burnham, Secretarul
pentru Cultură din acel moment, a anunțat lansarea unui „Oraș
britanic al culturii” pentru a capitaliza pe succesul din 2008 al
orașului Liverpool, care a generat beneficii sociale și economice
substanțiale. La fel ca CEaC, titlul se acordă pe o perioadă de un
an, fiind decernat o dată la patru ani. Primul oraș beneficiar a fost
Derry în 2013.
Pe plan internațional, re putația orașului s -a ameliorat în mod
considerabil, aspect pe care Garcia îl atribuie654 nu doar reușitei
propriu -zise a programului CEaC, ci și acoperirii mediatice fără
precedent, care au jucat rolul „profeției auto -generatoare”: cu cât
presa laudă mai mul t o inițiativă, cu atât se ameliorează și
„percepția” succesului în ochii publicului.
Cercetările, schimburile de experiență și seminarele pe marginea
efectelor regeneratoare ale tit lului CEaC deținut de Liverpool în Această profundă transformare urbană a adus Marsiliei „Premiul
pentru orașul european al anului”, decernat de către The Urbanism
Academy de la Londra, asociație ce numără peste 500 de
specialiști britanici ai urbanismului.
Însă Marseille -Provence 2013 nu a fost doar un catalizator al
proiectelor de urbanism, ci și al mentalităților cetățenești.
Președintele MUCEM, Michel Chougnet, consideră656 de pildă
că, datorită titlului deținut în 201 3, locuitorii orașului Marsilia „au
prins gustul culturii” și continuă să frecventeze într -un ritm mult
mai asiduu evenimentele culturale organizate în orașul lor.
Această schimbare poate fi atribuită unei expuneri intense la
activități culturale interesan te și angajante care au reușit să creeze
un spirit de apartenență și mândrie culturală. De pildă, spectacolul
stradal „ Entre flammes et flots" organizat în cadrul primului
episod al CEaC a reușit să strângă 420.000 de persoan e în zona
Vechiului Port și, a șa cum spune Chougnet, „nici măcar echipa de
fotbal Olympique de Marseille , campioană a Europei acum 20 de
ani, nu reușise o asemenea performanță .” Aspect grăitor, într -un

654B. Garcia, „‘If everyone sa ys so .’ Press narratives and image change in major event host”, Urban Studies, I- 20, disponibil la:
citieshttps://livrepository.liverpool.ac.uk/3019540/1/Garcia(2016)IfEveryoneSaysSo -UrbanStudies%20copy.pdf (accesat mai 2018)
656„Marseille, capitale de la culture, cinq ans après que reste -il?”, Le Point ; 23 martie 2018, http://www.lepoint.fr/culture/marseille -capitale -europeenne -de-la-
culture -cinq-ans-apres -que-reste -t-il-23-03-2018 -2204900_3.php ) (accesat mai 2018.)

228

urmă cu zece ani continuă și azi. De pi ldă, în data de 30 mai 2018
publicația liverpooliană Place North West a găzduit o masă
rotundă dedicată rolului culturii în regenerarea urbană, axată
îndeobște asupra efectelor pe termen -lung ale CEaC .
Concluziile acestui eveniment au fost că în cei zece a ni de la
CEaC 200 8, orașul s -a schimbat în mod radical, de la readucerea
sub lumina reflectoarelor a vechilor perle culturale ale orașului,
cum ar fi Everyman Theatre, Royal Court și Filarmonica locală,
la „regenerarea emoțională” a orașului, așa cum o num ește655
Claire Clogan, directoare a Culture Liverpool . oraș renumit în lumea întreagă pentru fanatismul „microbiști lor”
săi.
O reușită neaș teptată a CEaC pentru Marsilia, în opinia
politologului Nicolas Miasetti ,657 este felul în care locuitorii săi
și-au apropriat „capitala” și impactul pe care acesta l -a avut asupra
modalităților de contestare folosite „restructurând” lupte sociale
care înain te nu se făceau auzite sau nu găsiseră un punct de
ancorare în restul peisajului social. Un exemplu în acest sens este
piesa muzicală (și videoclipul) interpretei de hip -hop Keny
Arkana intitulată Capitale de la rupture658

655„The role of culture in reg eneration”, Place North West , 30 mai 2018, https://www.placenorthwest.co.uk/news/role -of-culture -in-regeneration -slides -summary –
pictures/ (accesa t iunie 2018).
657L. Guien, „Marseille, a -t-elle ete une bonne capitale européenne de la culture?”, Slate.fr , 26 ianuarie 201 4, (http://www.slate.fr/story/82671/marseille -capitale –
europeenne -culture -bilan ), (accesat mai 2018).
658Iată câteva fragmente: Ou est passé la ville du Bled?/Paraît que ce temps est révolu/ Capitale de la culture Européenne/Si c'était une blague c'est sûr qu'on ne
l'aurait pas cru/Marseille redessinée par Euromed/Venu chambouler toute la culture de la ville/L'écart se creuse ressent la frac' 'ture/Qui s'ouvre Mar' 'seille ! [Ce
s-a întâmplat cu orașul -de-la-sat/pare că vremurile alea au plecat/Capitala Culturii Europene/Dacă ar fi fost o glumă, nici c-aș fi crezut/Marsilia redesenată de
Euromed/Venit să bramburească cultura orașului/prăpasti a se adâncește, simte fractura/care se ivește, Marsilia!], Keny Arkana, Capitale de la rupture.

229
6.3.4.1. Concluzii – Liverpool, M arsilia și efectul CEaC
Liverpool și Marsilia sunt poate cele mai răsunătoare exemple de succes ale inițiativei
CEaC, titlul de „capitală europeană” fiind admirabil folosit de către ambele orașe pentru o
impulsionare a procesului de regenerare urbană.
Așa cum se poate remarca din fișa comparativă, Liverpool și Marsilia au avut o raportare
similară la anul CEaC , atât din perspectiva filosofiei generale asupra importanței deținerii titlului,
cât și din aceea a obiectivelor urmărite.
Guvernanța prin interm ediul unui organism autonom înființat special în acest sens a
asigurat o optimă coordonare a evenimentelor permițând distanțare a necesară față de orice grup
anume de interese. De altfel, l a fel ca diplomația culturală „clasică” și diplomația culturală sub- și
respectiv suprastatală are mai multe șanse de izbândă atunci când nu se simte prezența unui
„maestru -păpușar” în culise.
De asemenea, ambele orașe au știut să își angreneze cu succes părțile interesate în jurul
proiectului CEaC: politicieni, actori ec onomici, actori culturali, protagoniști ai lumii educației,
cercetării și inovării au făcut front comun pentru asigurarea unei bune funcționări a evenimentelor,
aspect ce pare esențial în contextul unui proiect cultural de asemenea proporții.
Ambele orașe au știu, în egală măsură, să coopteze sectorul privat în activitățile organizate,
obținând sponsorizări substanțiale de 20% în cazul Liverpool și respectiv 15% în al Marsiliei din
totalul bugetului CEaC ceea ce le -a permis nu doar să își extindă ambițiile, ci și să încurajeze
participarea unui public cât mai numeros, datorită posibilității de a propune mai multe evenimente
cu intrare gratuită.
Așa cum s -a putut vedea, atât Liverpool cât și Marsilia au folosit „pretextul” CEaC pentru
a-și materializa intenți i de reabilitare și regenerare urbană mai vechi, investind în infrastructură,
renovându -și instituțiile culturale tradiționale sau construind unele noi pentru a răspunde nevoii de
„modernizare” și diversificare a ofertei culturale. Acest lucru a permis, la rândul său, cooptarea
unor actori și a unui public de o mai mare diversitate.

230
Nu în ultimul rând, CEaC Liverpool 2008 și CEaC Marsilia 2013 au fost încununate de
succes și pentru că viziunea celor două nu a fost una cu „bătaie scurtă”. Ambele orașe au decis să
se folosească de pârghia culturii ca vârf de lance al dezvoltării economice și sociale.
O dovadă grăitoare că CEaC, ca formă de diplomație culturală locală și europeană a
funcționat este tocmai faptul că ambele orașe au simțit nevoia de reeditare a succesului repurtat
de-a lungul anilor în care au deținut titlul de Capitală Europeană a Culturii.
Astfel, 10 ani după momentul de glorie al culturii liverpooliene, orașul propune în 2018 o
nouă ediție a „capitalei culturale”, organizat ă pe cont propriu de către municipalitate, dar având
ambiția de a coopta un public european și internațional cât mai vast. În broșura Liverpool 2018,
Joe Anderson, primarul orașului Liverpool , justifică astfel acest demers:
„În 2018, Liverpool sărbătorește un deceniu de l a anul său de Capitală Europeană a Culturii,
un an care va intra în istorie drept unul dintre momentele de răscruce din extraordinara
istorie a acestui oraș.
A impulsionat o renaștere atât fizică, cât și emoțională a municipalității , mai pregnantă
decât în orice alt oraș european de -a lungul acestei perioade și a constituit un adevărat
impuls adus excepționalei noastre scene culturale și creative.
Explozia muzicii, festivalurilor, gastronomiei, artei și spectacolelor din 2008 încoace a
transformat Liverpoo l în cel mai incitant oraș din Regatul Unit. Dorim să profităm de
ocazia Liverpool 2018 pentru a recunoaște oferta culturală și creativă de vârf de care se
bucură de pe acum orașul nostru .” (Joe Anderson659)
Deși este o inițiativă locală, fără „obligații eu ropene”, evenimentele din programul660
Liverpool 2018 includ o serie întreagă de evenimente care pun în valoare elemente ale culturii
continentale, cum ar fi Festivalul Vinului de Bordeaux (25-28 mai), adus pentru prima oară în
Regatul Unit , sau reprezentați a Lost Castle a artistului francez Oliver Grossetete. Se observă, însă,
că în rândul evenimentelor non -britanice domină componenta internațională extra -europeană. Sunt
prevăzute, de pildă, seri dedicate muzicii africane ( Africa Oyé 16-17 iunie 2018 ) și indiene ( Indika
– 13-20 iunie 2018) sau evenimente dedicate culturii chineze cum ar fi expoziția „Primul împărat
chinez și războinicii de teracotă” (februarie – octombrie 2018 la World Museum ).

659 Cuvânt înainte la Broșura Liverpool 2018 : http://online.fliphtml5.com/ocwfn/aegt/#p=2 (consul tat mai 2018).
660Versiunea online a programului e disponibilă la: http://online.fliphtml5.com/ocwfn/aegt/#p=24 (consultat mai
2018)

231
O posibilă explicație din spatele dominării elementelor non -europene în programarea
Liverpool 2018 ar fi, în opinia noastră părăsirea , probabil iminentă a Uniunii Europene de către
Regatul Unit și o eventuală dorință a sa, inclusiv a marilor sale orașe, de a clădi noi punți culturale
cu restul lumii. Chiar și așa, se cuvine să precizăm că Liverpool, ca majoritatea marilor orașe în
care diversitatea culturală este la ea acasă a votat pentru (58.2%) rămânerea în Uniunea Europeană
cu ocazia referendumului din iunie 2016.
Conform unor analiști creșterea economică de care s-a bucurat Liverpool le -a oferit
locuitorilor mulțumire de sine și încredere în viitor, fiind firește mai simplu pentru tabăra Remain
să le vorbească despre prosperitate economică celor care sunt martorii săi zilnici, chiar și celor
care încă nu au tras foloase personale de pe urma ei. Electoratul a recunoscut și contribuția
semnificativă a finanțării europene la renașterea orașului.661
Dar ambiția orașului de a capitaliza pe moștenirea CEaC nu transpare doar prin
evenimentele organizate pentru a marca cea de a zecea aniversare de la momentul deținerii titlului.
Eforturile municipalității de a -și păstra elanul cultural au fost constante. Astfel, de exemplu, The
Culture Company, agenția autonomă care s -a ocupat de organizarea evenimentelor anului cultural
nu a fost complet desființată, așa cum se întâmplă de regulă, funcțiile sale fiind preluate de Culture
Liverpool , organizație creată ca urmare a „triumfului din 2008, când orașul Liverpool a organizat
cel mai de succes an al Capitalei Europene a Culturii de până acum .662” Culture Liverpool, în
frunte cu dr. Beatriz García este acum serviciul cultural al Consiliului municipal și are misiunea
declarată de a capitaliza pe succesul obținut în 2008, atât prin acțiuni directe, cât și prin intermediul
serviciilor de c onsultanță. Culture Liverpool este și un centru de cercetare care a produs, de pildă,
raportul Impacts 08 , referitor la efectele anului CEaC asupra orașului Liverpool și care a anunțat
publicarea, în 2018, a raportului Liverpool 2018: Legacies of the Europ ean Capital of Culture , 10
Years On dedicat reliefării efectelor CEaC pe termen -lung care, din păcate, nu era încă disponibil
în momentul finalizării lucrării noastre.
Așa cum spuneam, ș i Marsilia a ales anul 2018 pentru a -și plasa din nou cultura sub lumi na
reflectoarelor. Dorința explicită a inițiativei MP2018 este emularea succesului pe care l -a cunoscut

661F. McKenna, „Manchester, Liverpool vote remain”, Downtown in Business, disponibil la: http://www.downtown
inbusiness.com/manchester -liverpool -vote-remain/ (consultat mai 2018).
662Site-ul web al Culture Liverpool : https://www.cultureliverpool.co.uk/about -us/ (consultat mai 2018)

232
CEaC Marseille -Provence care, la fel ca în cazul Liverpool, a continuat să fie pe buzele tuturor
multă vreme de la încheierea „festivităților” din 2013. Inițiativa Marseille Provence 2018
(MP2018), se prezintă publicului astfel .663
„La cinci ani după succesul MP2013, reunirea forțelor turismului, culturii și econom iei în
jurul unui proiect colectiv este mai esențial ă decât oricând.
Organizat de către asoci ația MPCulture și membrii săi fondatori , Mécènes du Sud , Club
Top 20 , Camera de comerț și industrie Marseille Provence și Universitatea Aix -Marseille
MP2018 Quel Amour! este o manifestație artistică care depășește cadrul tradițional al unui
festival sau al unei bienale. Sloganul Quel Amour! (Ce iubire!) fiind un fir director ce
conturează o nouă poveste de dragoste între public și cultură .”664
Programul acțiunii Marseille 2018 a fost conceput pentru o perioadă de 6 luni (februarie –
septembrie), de către direct orii a 15 structuri culturale regionale în colaborare cu peste o sută de
actori culturali teritoriali și angrenând, la fel ca în 2013, ansamblul disciplinelor artistice – arta
contemporană, teatrul, opera, muzica, dansul, circul ș.a.
Asociația MP Culture , organizatoarea evenimentelor MP2018 a fost înființată în ianuarie
2018 la inițiativa Camerei de Comerț și Industrie Marseille -Provence și a mai multor companii din
sectorul privat. În rândul acestora se numără „Clubul Top 20” ce cuprinde cele mai mari corporații
ale metropolei, cu cifre de afaceri de minimum 100 de milioane de euro și colectivul Mécènes du
Sud, creat în 2003 de către mai multe companii prezente în regiune ce finanțează și co-produc an
de an diferite opere, proiecte și evenimente culturale. Actorilor privați , principalii „instigatori” ai
acțiunilor culturale MP2018 , li s-au adăugat foarte rapid o serie întreagă de actori culturali (între
care MUCEM, Teatrul de la Criée , ș.a), mărturie elocventă a succesului demersurilor de diplomație
cultura lă „public -private”, pe modelul celor din 2013.
Bugetul MP2018 este mai modest decât cel al CEaC 2013, 5.5 milioane de euro, față de
cele 92.7 milioane din 2013, însă se preconizează că evenimentele vor atrage peste 1 million de
turiști în Marsilia și ora șele limitrofe.665
Am putea spune că implicarea spontană a sectorului privat în organizarea acestei noi
inițiative culturale constituie, în sine, un barometru fără egal al prosperității dovedite pe care este
capabilă să o genereze diplomația culturală.

663 v. site -ul web al MP2018 : http://www.mp2018.com/presentation/ (consultat mai 2018)
664Idem.
665v. Revista presei „MP2018” a Mécènes du Sud : http://www.mecenesdusud.fr/media/fichier/revue -de-presse –
mp2018 -doc.compressed -1.pdf (consultat iunie 2018).

233
Este limpede, în orice caz , că ambele foste „capitale ale culturii” au găsit cheia unei
diplomații culturale de succes în sinergia dintre cultură și economie și respectiv dintre sectorul
public și cel privat.
Desigur, așa cum reiese din ansamblul cazurilor de d iplomație culturală prezentate în
cuprinsul acestei lucrări, nu există o rețetă „unică” de succes în diplomația culturală, la fel cum nu
există „obiective” unice ale demersurilor de acest gen. Cu toate acestea, la fel cum se întâmplă și
în alte domenii , parteneriatele funcționale dintre părțile interesate (sectorul public, privat,
societatea civilă, ONG -uri, ș.a. ) sporesc impactul și șansele de reușită ale unor evenimente de
anvergura celor descrise mai su s.
Am putea conchide că CEaC este o inițiativă de di plomație culturală ce a dobândit o „viață
proprie” de-a lungul timpului, fapt ce reiese din evoluți a sa organică , fără a fi necesare imbolduri
artificiale din partea sectorului public. Puterea de seducție a CEaC , emanată din capacitatea sa
demonstrată de a produce rezultate, es te dovedită de constantul interes pe care îl generează în
rândul orașelor „aspirante” , dar și de efervescența pe care este capabilă să o stârnească pe plan
local, cu efecte transformatoare uluitoare, atât pe termen -lung, cât și pe term en-scurt, așa cum s -a
putut constata și din cele de mai sus. Pe scurt, CEaC este exemplul grăitor al faptului că… cultura
seduce, fiindcă și… aduce.
6.4. Modelul Sinapsei
Așa cum explicam în capitolul 3 al lucrării, al cincilea model de diplomație cul turală pe
care l -am identificat este Modelul Sinapsei, specificul acestuia fiind acela de a crea „punți de
comunicare” sau sinapse , între părțile aceluiași întreg, mai ales atunci când între aceste părți există
diferențe ce trebuie reconciliate.
Uniunea E uropeană este un teren foarte propice pentru implementarea „Modelului
Sinapsei”, fiind perfect conștientă de importanța culturii pentru soliditatea relațiilor dintre membri
săi și, implicit, pentru supraviețuirea sa. Acest lucru reiese nu doar din numeroas ele documente și
comunicări oficiale dedicate culturii, de tipul celor citate mai sus, dar și din multitudinea de
inițiative culturale concepute cu scopul expres de a promova sentimentul european, precum și acea
Unitate în diversitate pe care o anunță prin însuși motto -ul său.

234
Revenind la CEaC, așa cum am indicat în prima parte a acestui capitol, obiectivul inițiativei
a fost dintotdeauna unul dublu : promovarea culturii diferitelor orașe europene în rândul unui public
european pe de o parte și aducerea Euro pei în orașele sale pe de alta. Desigur, programul CEaC nu
a avut aceeași influență și nu a fost perceput la fel în toate orașele care au deținut acest titlu,666
tematica însăși a anului CEaC fiind concepută și dezvoltată tocmai de către orașele desemnate ,
fără intervenții din partea Uniunii667.
Încă de la începuturile sale, titlul de Capitală Europeană a Culturii a prezentat o înaltă
valoare simbolică și a avut menirea de a consolida diversitatea culturală europeană și de a promova
relațiile interculturale cu rolul de a impulsiona închegarea sentimentului european. Cu timpul,
CEaC a devenit un adevărat punct de confluență între diferite culturi și o cale unică de consolidare
a identității europene .668
Cum arată García ,669 CEaC s -a dovedit a fi un adevărat „cal troi an” al Europei: pe de o
parte, orașele au învățat să se servească de ocazia deținerii titlului pentru a se promova pe scena
internațională și, în anumite cazuri, pentru a -și auto -impulsiona regenerarea urbană, așa cum am
văzut. Pe de alta, orice oraș care își deschide porțile anului Capitalei Europene a Culturii și le
deschid e întregii Europe și, autopromovându -se pe scena internațională sub acest titlu , promovează
însuși spiritul și identitatea europeană .
CEaC este unul dintre cele mai longevive și mai pop ulare programe culturale europene ce
promovează cetățenia europeană , însă este departe de a fi singurul. Inițiativa CEaC se înscrie
într-o gamă întreagă de proiecte similare concepute pentru a spori soliditatea „identității
comune”670 a europenilor.

666G. Richard, „The European Cultural Capital Event: Strategic Weapon in the Cultural Arms Race?”, Journal of
Cultural Policy 6(2), 159 -181, disponibil la: https://mafiadoc.com/the -european -cultural -capital -event -strategic –
weapon -in-the-cultural -_59941a2a1723dd ca6954700c.html (consultat iunie 2018)
667Cu excepția celor indirecte, exprimate prin procesul de selecție.
668S. Rinne -Kanto, The Eurpean Capital of Culture – an efficient way to promote European citizenship? 14 august
2014, site -ul web EUROCITES , disponibil la: http://eurocite.eu/projets/art -europe/the -european -capital -of-culture –
an-efficient -way-to-promote -european -citizenshi p/ (consultat iunie 2018).
669B. García, „Cultural Policy and Urban Regeneration in Western Europe Cities: Lessons from experience,
Prospects for the Future”, Local Economy , nr. 19, (4) 2004, p. 312 -326,
670 Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Co nsiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul
Regiunilor „Consolidarea identități europene prin educație și cultură, Contribuția Comisiei Europene la reuniunea
liderilor din 17 noiembrie de la Goteborg, 14 noiembrie 2017, COM(2017) 673 final, disponibi l la:
http://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2018/RO/COM -2018 -268-F1-RO-MAIN -PART -1.PDF

235
Programu l Europa creativ ă, prezentat pe scurt în acest capitol are, la rândul său, menirea
de a încuraja circulația proiectelor culturale în afara frontiere lor, mobilitatea operatorilor culturali,
a artiștilor , precum și diseminarea producțiilor cinematografice e uropene .
Programul Erasmus, la care am făcut de asemenea referire în cele de mai sus, este
formatorul câtorva generații de tineri pro -europeni, convinși de valoarea Uniunii Europene în
viețile lor. Rolul educației în ceea ce privește promovarea convergenț ei la identitatea europeană
nu se limitează la beneficiarii direcți ai programelor. La rândul lor, în mod foarte probabil, tinerii
„Erasmus” vor crește viitoarele generații de (pro-)europeni, dispuși să participe la consolidarea
constructului european.
Ca perspective de viitor, pentru a continua construcția identității europene, Uniunea
intenționează să sprijine și crearea, până în 2025, a unui Spațiu european al educației , bazat pe
încredere, cunoaștere (și recunoaștere ) reciprocă, cooperare , mobilitate și dezvoltare, ce vizează:
– „transformarea mobilității pentru învățare într -o realitate pentru
toți;
– eliminarea obstacolelor în calea recunoașterii calificărilor, atât la
nivelul școlilor, cât și al învățământului superior;
– modernizarea elaborării programel or școlare;
– stimularea învățării limbilor străine;
– crearea de universități europene de talie mondială, care să poată
conlucra fără obstacole la nivel transfrontalier;
– îmbunătățirea educației, a formării și a învățării pe tot parcursul
vieții;
– stimularea in ovării în sectorul educației în era digitală; ”671
De asemenea, în contextul infamelor „știri false” ( fake news) , importanța jurnalismului de
calitate pentru relatarea adevărului și a unor informații factuale este greu de supraestimat. Pentru
a fi credibilă, diplomația culturală trebuie să se desfășoare într -un spațiu al încrederii reciproce, în
care veridicitatea informațiilor diseminate între culturile partenere să nu fie întâmpinată cu
scepticism. Uniunea Europeană a înțeles acest lucru și își dorește o abo rdare mult mai fermă în
ceea ce privește susținerea libertății, pluralismului și transparenței mass -mediei din Europa.672

671Idem , p. 12.
672Idem , p. 11.

236
Așa cum a declarat Jean -Claude Juncker cu ocazia prezentării Cărții albe a Comisiei
privind viitorul Europei „Uniunea Europeană ne -a sch imbat viețile în bine. Trebuie să ne asigurăm
că așa vor sta lucrurile și în cazul tuturor celor care vor veni după noi .” 673
În acest sens, faptul că educația și cultura par a fi plasate în centrul reflecției UE privind
consolidarea identității comune euro pene este un semn bun și una dintre cele mai bune căi de a
asigura echitatea socială, precum și protejarea și prosperarea patrimoniului cultural european .
Uniunea Europeană, prin acțiunile de diplomație culturală promovate în rândul statelor sale
membre cu scopul asumat de consolidare a identității europene , constituie un foarte bun exemplu
al Modelului Sinapsei . Considerăm că același model poate să dea roade și pentru promovarea
unității naționale în cazul statelor cu o puternică diversitate etnică, lingvi stică și culturală sau
oriunde există tensiuni regionale pe fondul diferențelor culturale. Acest subiect, însă, va face
obiectul unui studiu viitor.

673Cartea Albă a Comisiei priv ind viitorul Europei , 1 martie 2017 , v. Comisia Europeană COM(2017) 2025
https://ec.europa.eu/commission/sites/beta -political/files/cart ea_alba_privind_viitorul_europei_ro.pdf (consultat
iunie 2018).

237

CONCLUZII

Iată-ne ajunși la sfârșitul acestei lucrări, ce s -a dorit o explorare structurată și exempli ficată
a vastului domeniu pe care îl reprezintă diplomația culturală în zilele noastre, prin prisma
protagoniștilor și diferitelor sale reprezentări.
Nu vom nega faptul că subiectul ales nu a fost tocmai ușor de luat în primire la început.
Sumedenia de exe mple și de conotații pe care literatura de specialitate le atribuie noțiunii de
diplomație culturală, precum și ocazionala confuzie între aceasta și alte form e de reprezentare
culturală, cum ar fi propaganda sau mai vastul (dar nu identicul) domeniu al dip lomației publice
ni s-au părut, nu de puține ori, dezarmante.
„Cultura”, în esența sa, este un domeniu extrem de complex și de labirintic. La rândul său,
diplomația face referire, chiar și în sensul de bază al termenului, la o categorie de practici
interum ane voit misterioase, în care inefabilul iscusinței negociatorului poate cântări la fel de mult
ca miza concretă aflată în joc. Nu este deci de mirare că alipirea celor două concepte creează o
sintagmă involuntar intimidantă și cel puțin la fel de exaspera nt de descâlcit .
Prin urmare, ne -am luat inima în dinți și am decis să încercăm să punem puțină ordine
printre intricatele ițe ale acestui vast domeniu, propunând un model teoretic de analiză a diferitelor
categorii de protagoniști și de practici ale dipl omației culturale, în jurul căruia ne -am și structurat
cea de a doua parte a lucrării.
Odată „modelul celor cinci” formulat, cercetarea a avansat într -un mod mult mai fluid iar
nebuloasa conceptuală ce plana în jurul subiectului tratat a început să se ris ipească . Noua „ordine”,
ne-a permis să facem o serie de observații care probabil ne -ar fi scăpat înainte , cum ar fi faptul că
Uniunea Europeană practică două modele de diplomație culturală: cel clasic , al Emisarului
(diplomația sa culturală externă) și cel al Sinapsei (varianta intracomunitară a diplomației sale
culturale, menită să creeze convergență identitară între statele sale membre ).

238
Desigur, totul a pornit de la premisa, asumată de către autoare, că scena mondială a
diplomației culturale nu mai este populată doar de către protagoniștii săi tradiționali: entitățile
statale.
Am admis totuși, încă de la început, că utilizarea conceptului de „diplomație” pentru a
descrie relațiile cu mediul extern/internațional ale unor actori non-statali, necesită o anu mită
„licență poetică” și o relaxare a sensului tradițional al acestui termen. În același timp, limbajul
rămâne un organism viu, ce crește și se dezvoltă în ritmul pe care i -l imprimă utilizatorii și nu doar
exegeții săi.
Termenul de „diplomație culturală” a intrat în uz, cu sau fără voia anumitor experți, cu
semnificația sa „extinsă” , ce admite desemnarea comportamentelor mai multor categorii de actori
și a mai multor circumstanțe de interacțiuni culturale internaționale ca fiind forme de „diplomație
cultu rală.”
Însă accepțiunea lărgită a diplomației culturale nu se justifică doar prin arbitrarul „uzului”,
ci și prin evoluția demonstrată a peisajului relațiilor internaționale ca urmare a intensificării
procesului de globalizare din ultimele decenii și, odat ă cu el, a interdependențelor complexe.
Diplomația culturală urmează de pe acum logica piețelor globale și a glocalizării rezultate din
„comprimarea” planetei adusă cu sine de globalizare și de noile mijloace de comunicar e. Astfel,
diplomația culturală se concepe global , dar se conjugă local , în funcție de realitățile și
sensibilitățile mediilor și piețelor regionale. Vigilența protagoniștilor diplomației culturale, vechi
și noi la realitățile unei lumi mânate deopotrivă de tendințe de universalizare și de individualizare
este fundamentală pentru un dialog intercultural eficient.
Prin urmare, considerăm că premisa pe care se fundamentează modelul celor cinci categorii
de diplomație culturală este viabilă și îndrăznim să sperăm, chiar utilă pentru surprindere a
subtilităților noului context al relațiilor internaționale deși, fără doar și poate , modelul în sine poate
fi ameliorat și aprofundat. În cele ce urmează, vom trece succint în revistă principalele constatări
ale cercetării noastre .
Așadar, în prima part ea a lucrării am încercat să explicăm ce anume se înțelege în general
prin conceptul de diplomație culturală și am reliefat câteva dintre reprezentările sale curente,

239
grupate sub cupola diplomației culturale muzicale, cinematografice, fotografice ș.a. și oferind
câteva exemple marcante de acțiuni de diplomație culturală pentru fiecare dintre acestea.
Această introducere în tematica studiată ne -a permis mai apoi să deschidem o scurtă
discuți e pe marginea rolurilor culturii în societate , precum și în domeniul relațiilor internaționale.
Am văzut că mizele culturii sunt multiple , aceasta constituind însuși fundamentul identității
grupurilor umane și reprezentând , în același timp, un adevărat motor economic prin prisma
valorilor adăugate pe care le generează indu striile culturale și creative, dar și ca urmare a valorii
intrinseci artefactelor și patrimoniului cultural și a contribuției acestora la stimularea turismului și
a interesului antreprenorial.
Am analizat ulterior noțiunea de soft power , concept „ordonato r” al diplomației culturale.
Ne-am aplecat asupra accepțiunii și funcțiilor sale, a raportului dintre puterea blândă, cea dură și
cea inteligent ă și a importanței posibilității de a „stabili agenda” în relațiile internaționale. Am
examinat și factorii ce a lcătuiesc puterea blândă în percepția celor care evaluează capacitățile de
această natură ale statelor lumii în cadrul principalilor trei indici de soft power ai momentului : IfG
Monocle, raportul Soft Power 30 și Raportul Elcano privind prezența globală .
Am observat cu această ocazie cât de vastă și de variată este sfera puterii blânde, aceasta
desemnând suma influenței și atracției generate de sectoare cum ar fi cel antreprenorial, tehnologic,
comercial, digital sau cultural ale unei țări. Firește, am aru ncat o privire și asupra parametrilor
culturali luați în calcul de clasamentele de soft power și am văzut că este vorba atât de elemente
proprii sectorului cultural propriu -zis (filme, muzică, gastronomie, muzee, patrimoniu , etc.), cât și
de elemente legat e de calitatea învățământului național (rezultate la testele PISA, poziția în
clasamentele universități lor de top , numărul de studenți ce participă la programe de schimb ș.a.).
Apoi, așa cum se cuvenea, înainte de a trece la examinarea protagoniștilor și modelelor de
diplomație culturală, am încercat să explicăm delimitarea dintre conceptele de diplomație culturală,
diplomație publică și propagandă. Am remarcat că diplomația publică, care înglobează conceptul
de diplomație culturală, se referă la ansamblu l eforturilor unui stat de a se adresa publicului altor
state și că propaganda (culturală) este o formă de instrumentalizare insidioasă și uneori mincinoasă
a culturii în scopuri bine determinate . La polul opus, diplomația culturală caută să creeze înțeleg ere
și afinități de lungă -durată între părți , bazată pe transparență și încredere reciprocă.

240
În a doua parte a lucrării , am argumentat ideea multiplicări i protagoniștilor actuali ai
diplomației culturale, la lumina transformărilor provocate de globalizare și a modelului de forțe
mult mai complex de pe scena relațiilor internaționale de azi , descris prin teoria interdependențelor
complexe.
În spiritul acestui postulat, am expus și argumentat modelul celor cinci categorii de
diplomație culturală, denumite î n funcție de natura obiectivelor avute în vizor : Modelul Emisarului,
al Impresarului ¸ al Platformei, al Educatorului și al Sinapsei .
Am explicat că modelul Emisarului descrie modelul clasic (statal) de diplomație culturală,
care presupune mobilizarea suit ei de vectori culturali caracteristici diplomației tradiționale: rețeaua
de ambasade și de institute /centre culturale de peste hotare , responsabile de implementarea
politicilor culturale naționale (hotărâte de Ministere ale Culturii/Educației sau, în anumi te cazuri ,
de institutele culturale însele). Se dorește promovarea încrederii și afinităților cu alte state și
popoarele acestora pentru a crea astfel un teren propice dezvoltării cooperării politice și economice.
Prin intermediul unui studiu de caz, ne -am aplecat asupra evoluției în timp a politicilor de
diplomație culturală ale Franței . Am observat dezvoltarea și precizarea unuia dintre cele mai
strălucite modele de diplomație culturală națională și impresionantul aparat cultural operat de
Franța în afara hotarelor sale.
Am observat mai apoi că și marile corporații multinaționale prezintă un comportament
cvasi -statal pe scena internațională, atât în cadrul relațiilor lor cu entitățile statale, cât și în
raportarea la noile categorii de public pe care înce arcă să le câștige. În acest sens, am remarcat că
în rândul practicilor de Responsabilitate Socială Corporativă , devenite în prezent o adevărată
normă pentru marile companii, sunt incluse adesea componente culturale: activități de mecenat,
filantropie, spo nsorizări ale unor evenimente culturale sau proiecte științifice, ș.a. Am constatat că
acestea din urmă sunt asimilabile unei forme de diplomație culturală sui generis (numită și
„diplomație culturală corporativă” în literatura de specialitate), descrisă p rin Modelul Impresarului .
Studiul de caz selecționat pentru exemplificarea acestui model, diplomația culturală a Rolex ,
producătorul elvețian de ceasuri de lux, a evidențiat obsesia acestei companii pentru sfera elitelor
culturale și eforturile depuse pent ru a-și asocia propria imaginea cu a lor.

241
Cercetările noastre au scos la iveală și actori de regulă neglijați în examinarea conceptului
de diplomație culturală: organizațiile non -guvernamentale și organizațiile interguvernamentale .
În cazul celor dintâi, am remarcat comportamentul diferitelor ONG -uri culturale care, în
virtutea unor țeluri mai puțin pragmatice decât cele prezentate mai sus, se servesc de pârghia
culturii pentru a promova pacea durabilă și înțelegerea reciprocă între toate părțile relevante . Am
remarcat, în acest sens, că ONG -urile culturale tind să devină , prin intermediul diferitelor
conferințe/evenimente/ocazii de schimburi intercultural e pe care le creează înadins , adevărate
platforme de diplomație culturală . La lumina acestei observații , am conceput și descris modelul
numit al Platformei . Studiile de caz selecționate au luat în vizor Institutul de Diplomație Culturală
de la Berlin și organizația de diplomație muzicală EMMA for Peace , cu sediul la Roma . Am
remarcat că platforma neutră de întâlnire pusă la dispoziția părților interesate din lumea întreagă
de către aceste organizații (în principal sub forma evenimentelor organizate) este un cadru foarte
propice pentru dialogul intercultural deschis și destins .
Am observat, de asemenea, că or ganizațiile interguvernamentale cu atribuții culturale
prezintă un comportament de diplomație culturală aparte, având capacitatea de a influența felul în
care statele lor membre își percep, organizează și reglementează propriile sectoare culturale.
Convenț iile și tratatele cu caracter executoriu pe care statele membre le adoptă și transpun în
legislațiile lor, devin adevărați „educatori” ai politicilor culturale naționale . Am denumit așadar
acest model Modelul Educatorului și ne -am oprit, sub forma unui stu diu de caz, asupra a doi
importanți „educatori” ai politicilor culturale mondiale și respectiv europene: UNESCO și
Consiliul Europei. Am observat că diplomația culturală practicată de această categorie de
protagoniști poate fi foarte eficientă în ceea ce p rivește sensibilizarea și mobilizarea statelor la
anumite probleme de ordin cultural (diversitatea culturală, multilingvismul, conservarea
patrimoniului, rolul educației pentru dezvoltarea durabilă, ș.a.).
O ultimă categorie de protagoniști ai diplomației culturale asupra cărora ne -am oprit sunt
actori i subnaționali (orașele) și cei supranaționali (Uniunea Europeană). Am văzut că anumite
orașe, în funcție de politicile de descentralizare ale țărilor de care aparțin, pot întreține , în nume
propriu, relații c ulturale internaționale ( precum și alte categorii de relații diplomatice). Am
remarcat că forma de diplomație culturală de care acestea se servesc este, la o scară mai mică,
similară cu cea utilizată de state ( Modelul Emisarului ).

242
Am observat și că diploma ția culturală pe care o practică Uniunea Europeană este, de fapt,
de două feluri . Am arătat că UE și -a conceput o adevărată strategie de diplomație culturală
(denumită tocmai așa), dar care descrie doar politicile culturale ce vizează popoarele statelor te rțe.
Din nou, și acest tip de diplomație culturală este asimilabil Modelului Emisarului , deoarece se
folosește de canale și mijloace clasice și urmărește aceleași obiective: pavarea drumului către
relații economice și politice mai rodnice .
Pe de altă parte , am văzut că Uniunea Europeană practică și un tip de diplomație culturală
(deși nu îl desemnează ca atare) dedicat spațiului intracomunitar. Acesta cuprinde ansamblul
politicilor culturale concepute pentru a consolida sentimentul de apartenență identitară la UE în
rândul cetățenilor statelor membre. Am numit această ultimă categorie de diplomație culturală
Modelul Sinapsei (din pricina legăturilor sinaptice pe care își propune să le creeze) și l-am
aprofundat în cadrul studiul de caz dedicat unei vechi pol itici culturale europene: inițiativa
Capitala Europeană a Culturii .
În cadrul aceluiași studiu de caz, am analizat și subcategoria de diplomație culturală
practicată de orașe prin prisma rezultatelor obținute de două „capitale europene ale culturii”:
Liverpool 2008 și Marsilia 2013. Am remarcat cvasi -miraculosul efect catalizator pe care îl poate
avea diplomație culturală asupra dezvoltării și regenerări i urbane.
Așa cum precizam și anterior, modelul teoretic de analizare a diplomației culturale propus
de autoarea tezei a avut în primul rând rolul de a simplifica și ordona cercetarea unui domeniu ,
tratat adesea în studiile de specialitate în mod vertical, pe segmente tematice . Abordările de această
natură, net dominante, au avut efectul de a proiecta o ima gine profund fragmentată a subiectului
tratat. Prin urmare, abordarea transversală preferată în prezenta lucrare încearcă să completeze,
măcar în parte, această lacună a metodelor de cercetare de până acum.
Admitem fără ezitare că lucrarea nu abordează dec ât o mică parte a acestui imens „aisberg”
pe care îl reprezintă diplomația culturală. Ne -am străduit însă să nu ne limităm la partea „vizibilă”
a acestuia și am încercat să privim și către profunzimile sale „scufundate”.
Rămânând în logica metaforei „aisbe rgului”, ne punem speranța în faptul că cercetarea
noastră a permis o cartografiere ceva mai limpede a perimetrului diplomației culturale și că apele
din jur au devenit mai ușor de navigat. Călătoria, însă, nu s -a sfârșit, este abia la început.

243
BIBLIOGRA FIE

Lucrări generale:
ALLEYNE M.D., International power and international communication , MacMillan,
Oxford, 1995.
BAYLEY Th. A. The Art of Diplomacy , Appleton, New York, 1968.
BROWN D. E., Human universals , McGraw -Hill, New York, 1991.
BRUCAN S., Dialecti ca politicii internaționale , Dacia, Cluj -Napoca, 1995.
BURTON J.W., Systems, States, Diplomacy and Rules , Cambridge University Press, Londra
și New York, 1968.
GOLDSTEIN J., J. Pavenhouse: Relații internaționale , Iași: Polirom, 2008.
KISSINGER H., Diplomaț ia, All, București, 2003.
MAYER M., The diplomats , Doubleday&Company, New York, 1983.
NICOLSON H., Diplomacy , Oxford University Press, NewYork, 1964.
ROBERTSON R., Globalisation – social theory and global culture , Sage Publications,
Londra, Newbury Park, N ew Delhi, 1992.
ROSU -HUMEZESCU I., Diplomație, negociere, protocol în relațiile internaționale ,
Universitarea, Craiova, 2002.
PUȘCAȘ V., Relații internaționale/transnaționale , Eikon, Cluj -Napoca, 2007.
PUȘCAȘ V., Managing global interdependencies , Eikon, C luj-Napoca, 2010.
TESSIER G., La diplomatique , PUF, Paris, 1952.
WALTZ K., Teoria politicii internaționale , Polirom, Iași, 2006.

244
Lucrări speciale:
ANDRIOF J., S. Waddock, B Husted, S.S. Rahman, Unfolding Stakeholder Thinking ,
Greenleaf Publishing, Sheff ield, 2002.
ANG I., Y. Raj Isar, P. Mar, Cultural diplomacy, beyond the national interest? Routledge,
Oxon, 2016.
AGUILAR M., Cultural Diplomacy and Foreign Policy: German -American Relations,
1955 –1968, Peter Lang, New York, 1996.
ARNDT R. T, The first Res ort of Kings: American Cultural Diplomacy in the Twentieth
Century , Potomac Publishing House, Herndon 2007.
AUSTIN J.L, How to do things with words , Oxford University Press, Oxford și New York,
1962.
AUYERO J. , Poor people’s Politics: Peronist Survival Net works and the Legacy of Evita ,
Duke University Press, Durham, NC, 2001.
BEGG I. (ed.), Urban competitiveness: Policies for dynamic cities , Policy Press Bristol,
2002.
BÉRA M., Y, LAMY: Sociologia culturii , Institutul European, Iași, 2008.
BERNAYS E., Propa ganda , Horace Liverlight, NewYork, 1928.
BERTAUD, M. (ed), La littérature française au croisement des cultures, Droz, Geneva,
2009.
BOUND K., R. Briggs, J. Holden, S. Jones, Cultural Diplomacy , Demos, Londra, 2007.
BOWEN H. R., Social Responsibilities of t he businessman , Harper & Brothers, New York,
1953.
BOWLES, S., H. Brighouse, H. Gintis, E.O. Wright , Recasting egalitarianism: new rules
for communities, states, and markets, Verso Books, Londra și New York, 1998
BOULDING K., The three faces of power , Sage Publishing, Newbury Park, 1989.
BOUTROS -GHALI B. „The right to culture and the Universal Declaration of Human
Rights” în Cultural Rights as Human Rights , UNESCO, Paris, 1971.
BRUEZIERE M., L’Alliance Française, histoire d’une institution , ed. Hachette, Pa ris,
1983.

245
CARR E.H., The Twenty Years’ Crisis, 1919 -1939: An Introduction to the Study of
Inernational Relations , Harper & Row, New York, 1964.
COHEN S., La résistance des États , Paris, Seuil, 2003.
CUMMINGS M. C., Cultural Diplomacy and the United States Government: A Survey,
Center for Arts and Culture, Washington D.C., 2003.
DAVIES T. , NGOs: A New History of Transnational Civil Society , Oxford University Press,
New York, 2014.
DEBESA F., „Culture of elite and culture of majorities” în Cultural rights as human rights ,
UNESCO, Paris, 1971 31 -39.
DELANTY G., Inventing Europe. Idea, Identity, Reality , Macmillan, Basingstoke, 1995.
DELAUNAY J -M, „Diplomaties culturelles et décadences nationales: réflexions sur le 20e
siècle ”, în F. Roche (ed), Géopolitique de la culture, espace d’identité, projections,
cooperation, L’Harmattan, Paris, 2007.
DELBART A.R., Les exilés du langage , un siècle d’écrivains français venus d’ailleurs,
Presses Universitaires de Limoges, Limoges, 2005.
DEMOSSIER, M. (ed.), The European Pu zzle. The Political Structuring of Actual Identities
at a Time of Transition , Berghahn, Oxford, 2007.
DUBOSCLARD A. , L. Grison, L. Jeanpierre, P. Journoud, C. Okret, D. Trimbur, Entre
rayonnement et r éciprocité, contributions à l’histoire de la diplomatie culturelle,
Publications de la Sorbonne, 2002.
DUCROT O, Dire et ne pas dire , Paris, Hermann, 1972.
DURKHEIM E., Les formes élémentaires de la vie religieuse, le système totémique en
Australie, PUF, Paris, 1 912.
DUTT S., UNESCO and a Just World Order, Nova Science Publishers, New York, 2002.
ELKINGTON J., Cannibals with forks: the triple bottom line of 21st century business ,
Capstone Publishing, Oxford, 1997.
FAIRLOUGH N., Language and power , Longman, Londra, 1989.
FLORIDA R., The rise of the creative class , Basic Books, New York, 2002.

246
FUKUYAMA F., The end of history and the last man , Free Press – Macmillan, New York,
1989.
GEERTZ C., The interpretation of cultures, Basic Books, New York, 1973.
GIENOW -HECHT, Jessica C.E., Mark C. Donfried, Searching for a C ultural Diplomacy ,
Berghan Books, New York and Oxford 2010.
GOLD M. M., J. R. Gold, Cities of Culture: Staging International Festivals and the Urban
Agenda, 1851 –2000 , Ashgate, Aldershot, 2005.
HAVILAND, W.A.: Cultural anthropology , Holt, Reinhart&Winston, Orlando, FL, 1990.
HAYDEN C., The Rhetoric of Soft Power: Public Diplomacy in Global Contexts , Lexington
Books, Lanham, 2012.
HESFORD W., W. Kozol (eds), Just Advocacy?: Women's Human Rights, Transnational
Feminisms, and the Politics of Representation , Rutgers University Press, New Brunswick,
New Jersey, 2005.
HOFMAN J-M., 1914 -1918, Le patrimoine s’en va -t-en guerre , Norma Editions, Paris, 2016
HOFSTEDE G., Culture’s consequences, I nternational differences in work -related values ,
Sage Publications, Londra , 1980.
HOFSTEDE G: Culture’s consequences: Comparing values, behaviors, institutions and
organizations accross nations (ed. 2), Sage Publications, Thousand Oaks, CA, 2001.
HOFSTEDE G., Hofstede G. J., Minkov M., Culturi și organizații. Softul mintal, coop erarea
interculturală și importanța ei pentru supraviețuire , trad. Mihaela Zografi, Humanitas,
București, 2012.
HOPKINS M., The planetary bargain: Corporate Social Rfesponsibility matters, Earthscan
Publications, Londra, 2003.
INGLEHART R., Modernization a nd postmodernization: Cultural, eonomic and political
change in 43 societies , Princeton University Press, Princeton, NJ, 1997.
KAYE D. D., Talking to the enemy: Track two diplomacy in the Middle East and South Asia ,
Rand Corporation, Santa Monica CA, 2007.
KEOHANE R., J. S. NYE, JR, Power and Interdependence , Little Brown, Boston, 1977.
KINGDON J., Agendas, Altemnatives, and Public Policies , Little, Brown, Boston, 1984.

247
KLAMER A., The Value of C ulture , Amsterdam University Press, Amsterdam 1996.
KOZYMKA I., The Diplomacy of Culture The Role of UNESCO in Sustaining Cultural
Diversity , Palgrave Macmillan, New York, 2014.
LANE Ph., Présence française dans le monde, l ’action culturelle et scientifiqu e, La
documentation française, Paris, 2011.
LANE Ph., French Scientific and Cultural Diplomacy , Liverpool University Press,
Liverpool, 2013.
LAOS N., Politics among cultures and the moral autonomy of man , Algora Publishing, New
York, 2011.
LASSWELL H.D., Propaganda technique in the world war , Martino Publishing , Eastford,
2013 (ediția 1 – 1938).
LASSWELL H.D., A. Kaplan, Power and Society: A framework for Politicial Inquiry,
Oxford University Press, New Haven, 1950.
LASSWELL H.D., „The rise of public opinio n” în R. Jackall, Propaganda, New York
University Press, 1995 .
LEWIS R. D., The cultural imperative. Global trends in the 21st century , Intercultural Press,
Yarmouth, 2003.
LIGHT P. C., The President's Agenda, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 198 2.
LIPPMANN W., The stakes of diplomacy , Henry Holt & co, New York, 1917.
MACOMBER W., The angel’s game: A handbook of modern diplomacy , Stein and Day,
New York, 1975.
MARCHAND R., Creating the corporate soul: the rise of public relations and corporate
imagery in American Big Business, University of California, Berkley, 1998.
MARK S., A Greater Role for Cultural Diplomacy, Discussion Papers in diplomacy –
Ragnhild Drange , Haga, 2009.
MATARASSO F., Use or Ornament? The Social Impact of Participation in the Ar ts,
Comedia, Bournes Green, 1997.
MAZRUI A., Political Culture of Language: Swahili, Society and the State , The Institute
for Global Cultural Studies, Binghamton ,1999.

248
MCGUIGAN J., Rethinking cultural policy , Open University Press, Maidenhead, 2004.
MEENE GHAN J., P. Flood, Commercial Sponsorship: the misunderstood corporate art ,
Corporate Image, Dublin, 1983.
MENUDIER H. (ed.), Le couple franco -allemand en Europe, Presses Sorbonne Nouvelle,
Paris, 1993.
MILNER S., „Cultural Identity and the European City” în Demossier, M. (ed.), The
European Puzzle. The Political Structuring of Actual Identities at a Time of Transition ,
Berghahn, Oxford, 2007.
MINKOV M., Cross -Cultural Analysis: The Science and Art of Comparing the World's
Modern Societies and Their Culture s, Sage Publications, 2012.
MITCHELL J. M., International Cultural Relations, Allen & Unwin, Londra 1986.
NYE J. S. Jr.., Bound to Lead: The Changing Nature of American Power , Basic Books, New
York, 1990.
NYE J. S. Jr., The Paradox of American Power: Why the world’s only superpower can’t go
it alone, Oxford University Press, Oxford, 2002.
NYE J. S. Jr., Power in the Global Information Age: From Realism to Globalization ,
Routledge, Londra și New York, 2004.
NYE, J. S Jr., Soft Power – The means to succes in world politics , Publich, Public Affairs
Publishing, New York, 2005
NYE J. S. Jr., The Powers to Lead , Oxford University Press, Oxford și New York, 2008.
NYE J. S. Jr., The Future of Power , Public Affairs, New York, 2011.
ONUF N. G, Word of our making. Rul es and Rule in Social Theory and International
Relations , University of South Carolina Press, Columbia SC,1989
PAGEL M., Wired for Culture,the natural history of human cooperation ¸ Penguin Books,
Londra, 2012
PARKER P.M., National Cultures of the world: A statistical reference , Greenwood,
Westspot, CT, 1997.
PARMAR I., M. Cox M, Soft Power and US Foreign Policy: Theoretical, Historical and
Contemporary Perspectives , Routledge, Londra și New York, 2010.

249
PEDRETTI C., Leonard De Vinci & la France , CB Edizioni, Poggio a Caiano, 2009
PORTER M., M.R. Kramer, „The competitive advantage of corporate philantrophy”,
Harvard Business Review on Corporate responsability, Harvard Business School, Boston,
2002.
(de) RAYMOND, J. -F., L'Esprit de la diplomatie: Du particulie r à l'universel ,
Manitoba/Les Belles Lettres, Paris, 2015.
REINSCH P., Secret Diplomacy , Harcourt Brace, New York,1922.
RIGAUD J., La culture pour vivre , Gallimard, Paris, 1975.
RIGAUD J., Les relations culturelles extérieures: rapport au ministre des Affa ires
étrangères , La documentation française, Paris, 1980.
ROBINSON M. , Margaret of Angoulême – Queen of Navarre , W. H. Allen, Londra.
ROCHE F., B. Pigniau, Histoires de diplomatie culturelles des origines à 1995 , La
Documentation Française, Paris, 1995.
ROSNEAU J. N., E. O. Czempiel (eds), Governance without Government: Order and
Change in World Politics , Cambridge University Press, Cambridge 1992.
SALON A., L’action culturelle de la France dans le monde , Nathan, Paris, 1981.
SANER R., L. Yiu, Internationa l economic diplomacy: Mutations in post -modern times ,
Discussion Papers in Diplomacy – Ragnhild Drange, Haga, 2003.
SASSATELLI M., Becoming Europeans. Cultural identities and cultural policies, Palgrave
Macmillan, Chippenham și Eastbourne, 2009 .
SCHRECKER E., Cold War Triumphalism: the misuse of history after the fall of communism ,
The New Press, New York, 2006.
SCHATTSCHNEIDER E. E., The Semi -Sovereign People , Holt, Rinehart & Winston, New
York, 1960.
SINGH J., International Cultural Policies and Power , Palgrave Macmillan, New York,
2010.
SEYERSTED F., Common law of international organizations , Martinus Nijhof Publishers,
Leiden și Boston, 2008,

250
SERAGELDIN I., „Cultural Heritage as Public Good: Economic Analysis applied to
Historic cities”, în I. Kaul, I Gr uberg, M.A. Stern Global Public Good: International
Cooperation in the 21st century , Oxford University Press, Oxford și New York, 1999.
SNOW N., Taylor PM, Routledge Handbook of Public Diplomacy, Routledge, Oxon și New
York, 2009.
STARR F., Corporate Respo nsibility for cultural heritage, conservation, sustainable
development and corporate reputation , Routledge, Oxon și New York, 2013.
SINGH J.P., United Nations Educational, Scientific and Cultural Organisation, Creating
Norms for a Complex World , editura Ro utledge, Oxon și New York, 2011.
SZONDI G., Public diplomacy and nation branding: Conceptual similarities and
differences , Ragnhild Drange, Haga, 2008.
THROSBY, D., Economics and Culture, Cambridge University Press, Cambridge, 2001.
TRIANDIS, H.C., The ana lysis of subjective culture , John Wiley, New York, 1972.
WEISER J., S. Zadek, Conversations with disbelievers: persuading companies to address
social challenges” , Ford Foundation, New York, 2000.
WALLER J.M. (ed), Strategic influence: public diplomacy, cou nterpropaganda, and
political welfare, Institute of World Politics Press, Washington DC, 2008.
WYSZOMIRSKI M., International Cultural Relations: A Multi -Country Comparison ,
Centre for Arts and Culture, Washington, D.C., 2003.
ZAHARNA R.S., Battles to Bridg es: US Strategic Communication and Public Diplomacy
after 9/11 , Palgrave MacMillan, New York, 2010.

Studii și articole:
ANDREASEN A., „Profits for nonprofits: find a corporate partner”, Harvard Business
Review , nr. 74, (6) 1996, p. 47 -59.
ANDREONI J., „Im pure altruism and donations to public books: a theory of warm -glow
giving”, Economic Journal , vol 100, nr. 401, 1990, p. 464 -477.
APPE S., „Toward Culturally Democratic Citizens: Nongovernmental Organizations and the
State.” Voluntas: International Journal of Voluntary and Nonprofit Organizations , nr. 21,
(1) 2010, p. 3 -21.

251
BEN -NER A, L. Puttermann, „Values and institutions in economic analysis”, Economics
Values and Organizations , Cambridge University Press, Cambridge, 1998, p. 3 -69.
BERGSGARD N. A., K. Jø sendal, B. Garcia, „A cultural mega event’s impact on innovative
capabilities in art production: the results of Stavanger being the European capital of culture
in 2008”, International Journal of Innovation and Urban Development , vol. 2, nr. 4, 2010,
p. 353 -371.
BERGSGARD N.A., A. Vassenden, „The legacy of Stavanger as Capital of Culture in
Europe 2008: Watershed or puff of wind?”, International Journal of Cultural Policy , 17 (3),
2011, p. 303 -320.
BIALLY MATTERN J., „Why soft power isn’t so soft: Representa tional force and the
sociolinguistic construction of attraction in world politics”, Millennium: Journal of
International Studies , 33(3), 2005, p. 583 -612.
BOHAS A., „The paradox of anti -Americanism: Reflection on the shallow concept of soft
power”, Global Society 20(4), 2006, p. 395 –414.
BOURDIEU P., „A reasoned utopia and economic fatalism”, New Left Review 227, ianuarie –
februarie, 1998, p. 125 –30.
BRACHMAN J., „High -tech terror: Al -Qaeda’s use of new technology”, Fletcher Forum
of World Affairs nr. 30, (2) 2006, p. 149 -164.
BRAMMER S., A. Millington, „Corporate Reputation and Philantropy: an empirical
analysis”, Journal of Business Ethics , nr. 61, 2005, p. 29 -44.
BRONN P.S., D. Vidaver -Cohen, „Corporate motives for social initiative: legitimacy,
sustainabi lity of the bottom line?”, Journal of Business Ethics , nr. 87, 2009, p. 91 -109.
CAROLL A.B., J. Nasi, „Understanding stakeholder thinking: themes from a finnish
conference”, Business Ethics: a European Review , 6, (1) 1997, p. 46 -51.
CAROLL A. B., „The four faces of corporate citizenship”, Business and Society Review , 10
(1) 1998, p. 1 -7.
CHATENET M., „ Le logis de François 1er au Louvre ”, dans Revue de l'Art , nr. 97, (1) 1992,
p. 72 -75.
CLAUDEL S., „Cultural Diplomacy is about sharing, not imperialism”, The Brunswick
Arts Review – Cultural Diplomacy , nr. 4, 2011, p. 53 -54.
CULL N. J., „Public diplomacy, taxonomies and histories”, Annals of the AAPSS, nr.
616/31, 2008, p. 31 -54, DOI: 10.1177/0002716207311952.

252
DAHL R. , „The concept of power”, Behavioral Science , vol. 2, nr. 3, 1957, p. 201 -215.
DAVIDSON, W. D., J. V. Montville, „Foreign Policy According to Freud”, Foreign Policy ,
nr. 45, iarna 1981 –1982, p. 145 -157.
DiMAGGIO P., „Culture and congnition”, Annual Review of Sociology , nr. 23, 1997, DOI:
10.1146/ann urev.soc.23.1.263, p 263.
DUCLERT V., „ La naissance de la délégation générale à la recherche scientifique et
technique”, Revue française d’administration publique ”, nr. 112, 2004, p. 647 -658,
DOI : 10.3917/rfap.112.064.
ELLMEIER A., „Cultural entrepreneuri alism : on the changing relationship betweenthe arts,
culture and employment”, International Journal of Culture Policy , nr 9, martie 2003, p 3 –
16.
EVANS G., „Hard -branding the Cultural City: from Prado to Prada”, International Journal
of Urban and Regional Research , nr. 27, (2) 2003, p. 417 -440.
FISCHER R., „Where is culture in cross -cultural research? An outline of a multilevel
research process for measuring culture as a shared meaning system”, International Journal
of Cross -Cultural Management , nr. 9, 200 9.
FRIEDMAN M., „The social responsibility of Business is to increase its profits”, New York
Times Magazine, 13 septembrie 1970, (Arhivele NY times: https://archive.nytimes.com ).
GAMBLE A., „Neo -Liberalism”, Capi tal and Class nr. 71, 2001, 127 –34.
GARCIA B., „Deconstructing the City of Culture: the Long -Term Cultural Legacies of
Glasgow 1990”, Urban Studies , nr. 42, (5/6) 2005, p. 841 –868.
GARCIA B. , „Cultural Policy and Urban Regeneration in Western Europe Cities : Lessons
from experience, Prospects for the Future”, Local Economy , nr. 19, (4) 2004, 312 -326.
GARCIA B., „‘If everyone says so .’ Press narratives and image change in major event host”,
Urban Studies, I- 20, 2016 .
GARRIGA E., D. Mele, „Corporate Social R esponsibility Theories: Mapping the Territory”,
Journal of Business Ethics, nr. 53, 2004, p. 51 -71.
GIOVANGELLI, A., „Marseille, European Capital of culture 2013, ins and offs: a case for
rethinking the effects of large scale cultural initiatives” , French Culturl Studies, nr. 26, (3)
2015, p. 231 -243.
GOLDIER M., „Pouvoir et langage”, Communication, nr. 28, 1978 , p. 21 -27.

253
GOODMAN M.B., „The role of business in public diplomacy”, Journal of Business Strategy
nr. 27, (3) 2006, p. 5 –7.
GRAFFY C., „Public dipl omacy, a practitioner ’s perspective”, American behavioral
scientist, nr. 52. 1 ianuarie 2009, 791 -796.
HOCKING B., „Patrolling the “Frontier” : Globalization, Localization, and the “Actorness”
of Non -Central Governments” în Francisco Aldecoa, Michael Keati ng (eds), Paradiplomacy
in Action. The Foreign Relations of Subnational Governments (număr special) – Regional
and Federal Studies , nr. 9 (1) 1999 .
HOCKING B., „Privatizing diplomacy?”, International Studies Perspectives , nr. 5, 2004, p.
147–152.
INGLEHART R, W.E. BAKER, „Modernization, cultural change and the persistance of
traditional values”, American Sociological Review , 65, 2000, p. 19 -51.
JAHODA G., „Do we need a concept of culture?”, Journal of cross -cultural Psychology ,
nr. 15, 1984, p.139 -151.
JORA L., „Diploma ția culturală a Uniunii Europene, aspecte funcționale ale Serviciului
European de Acțiune Externă”, Revista de Științe Politice și Relații Internaționale , IX, 2, p.
30–44, București, 2012.
JORA L., „New practices and trends in Cultural Diplom acy”¸ Revista de Științe Politice și
Relații Internaționale (ISPRI), București, nr. 10, (1) 2013 , p. 43 -52.
KROEBER A. L., T. Parsons, „The concepts of culture and of social system”, American
sociological review , nr. 23, 1958, p. 582 -583.
KUSHNER M. S., „E xhibiting Art at the American Nation Exhibition in Moscow 1959”,
Journal of Cold War Studie s nr. 4, iarna, 2002.
LASSWELL H. D., „The Function of the Propagandist", International Journal of Ethics , 38,
(3), 1922, p. 258 –268.
LEE D., „The growing influence of business in UK diplomacy”, International Studies
Perspectives, nr. 5, 2004, p. 50 –54.
LENARKOWITZ, T., K. Roth, „Does subculture within a country matter? A cross -cultural
study in motivational domains and business performance in Brazil”, Journal of Inte rnational
Business Studies , nr. 32, 2001, p. 305 -325.

254
LIVINGSTON S., „ The Politics of International Agenda -Setting: Reagan and North -South
Relations”, International Studies Quarterly , 36 (3), sept, 1992, p. 313 -329.
MAACK M. N., “Books and Libraries as In struments of Cultural Diplomacy in Francophone
Africa during the Cold War”, Libraries & Culture nr. 36 (1) 2001, p. 58 -86.
MAPENDERE J., „Track One and a Half Diplomacy and the Complementarity of Tracks”,
COPOJ – Culture of Peace Online Journal , 2, (1) 200 0, p. 66 -81.
MARTINEZ J. G., „Selling avant -garde: How Antwerp became a fashion capital (1990 –
2002)”, Urban Studies , nr. 44, (12) 2007, p. 2449 -2464.
McCOMBS M., D. Shaw: „The agenda -setting function of mass -media”, Public Opinion
Quarterly , nr. 36, (2), 1 ianuarie 1972, p. 176 –187.
MITCHELL K., „Student mobility and European identity: Erasmus study as a civic
experience”, Journal of Contemporary European Research , nr. 8, (4) 2012, disponibil la:
https://www.jcer.net/index.php/jcer/article/view/473 , (accesat iunie, 2018).
NARDINI B., „Léonard da Vinci raconté aux enfants ”, Deux Manuscrits retrouvés de
Léonard da Vinci, Le Courrier de l’UNESCO, octombrie 1974, p. 19 -37, disponibil la:
http://unesdoc.unesco.org/images/0007/000748/ 074877fo.pdf (consultat martie 2018).
PEPITONE, A, H.C. Triadis, „On the universality of social psychological theories”, Journal
of Cross -Cultural Psychology , nr. 18, 1987, p. 471 -498.
PHAROAH A., „Corporate Reputation : the boardroom challenge”, Corporate Governance,
vol, 3, nr. 4, 2003, p. 46 -51.
PREMAT C ., „La restructuration du réseau culturel français au quotidien”, La nouvelle
revue du travail , nr. 2, 2013 , disponibil la: URL : http://journals.openedition.org/nrt/951 ;
DOI : 10.4000/nrt.951 (accesat aprilie 2018).
POTTS J., S. Cunningham, J, Hartley, P. Ormerod, „Social network markets: a new
definition of the creative industries”, Journ al of Cultural Economics , nr. 32, (3) 2008, p 167 –
185.
RALSON, D.A., D.H. Hold, R.H. Terpestra, Y. Kaicheng, „The impact of national culture
and economic ideology on the United States, Rusia, Japan and China”, Journal of
International Business Studies , nr. 39, 2008, p. 8 -26.
RICHARD G. , „The European Cultural Capital Event: Strategic Weapon in the Cultural
Arms Race?”, Journal of Cultural Policy , nr. 6, (2) 2009 , p. 159 -181, disponibil la:

255
https://mafiadoc.com/the -european -cultural -capital -event -strategic -weapon -in-the-cultural –
_59941a2a1723ddca6954700c.html (consultat iunie 2018)
ROHNER R.P., „Toward a conception of culture for cross -cultural psychology”, Journal of
Cross -Cultural Psychology , nr. 15, 1984, p 111 -138.
SCHWAB K., „Global corporate citizenship ”, Foreign Affairs nr. 87, 2008, p. 107–118.
SINGELIS, T.M., M.H. Bond, Shakey, W.F, Lai, K.S.Y: „Unpacking culture’s influence on
self-esteem and embarasssability. The role of self -construals”, Journal of Cross -Cultural
Psychology , nr. 30, 1999, p. 315 -341.
SNOW Jr. C.., „Public diplomacy practitioners: A changing cast of characters”, Journal of
Business Strategy nr. 27, 2006, p. 18 –21.
STANZIOLA J., „Neo -liberalism and cultural policies in Latin America the case of Chile”,
International Journal of Cultura l Policy , nr. 8, (1) 2002, p. 21 -35.
STIPEK D, „Differences between Americans and Chinese in the circumstances evoking
pride, shame and guilt”, Journal of Cross -Cultural Psychology , nr. 29, 1998, p. 615 -629.
TAYLOR L., „Client -ship and citizenship in Latin America”, Bulletin of Latin American
Research , nr. 23 (2) 2010, p. 213 -227.
TORELLI C. J., S. Shavitt, „ Culture and Concepts of Power”, Journal of Personality and
Social Psychology , nr. 99, (4) 2010, p. 703 –723.
TRIANDAFYLLIDOU A., T..Szűcs, „EU Cultural Diplomacy: Challenges and
Opportunities”¸ Policy Brief of the European University Institute , nr. 13 , 2017 , p. 2 -5.
TURNER F., „The Family of Man and the Politics of Attention in Cold War America”,
Public Culture , nr. 24, (1) 2012, p. 24. ( doi:10.1215/08992363 -1443556 ).
VALOR C., „Corporate Social Responsibility and Corporate Citizenship: towards corporate
accountability”, Business and Society Review , nr. 110, ( 2) 2005, p. 191 -212.
VASQUEZ J.A., R.W. Mansbach, „The Issue Cycle: Conceptualizing Long -Term Global
Political Change”, International Organization, nr. 37, (2), 1983, p. 257 -279.
VILTARD Y., „Conceptualiser la diplomatie des villes”, Revue française de science
politique, vol. 58, (3) 2008, p. 511 -533, DOI: 10.3917/rfsp.583.0511, disponibil la:
https://www.cairn.info/revue -francaise -de-science -politique -2008 -3-page -511.htm#no2
(consultat iulie 2018).

256
VILTARD Y., „Diplomatie des villes : collectivités territoriales et relations internationales”,
Politique étrangère , nr. 3 2010, p. 593 -604. DOI : 10.3917/pe.103.0593, disponibi l la
https://www.cairn.info/revue -politique -etrangere -2010 -3-page -593.htm (consultat mai
2018).
WHITE C., „Exploring the role of private -sector corporations in public dipl omacy”, Public
Relations Inquiry, nr. 4, (3) 2015, p. 305 -321.
WILSON III E. J., “Hard Power, Soft Power, Smart Power”, Annals of the AAPSS , nr. 616,
martie 2008, p. 110 -124, DOI: 10.1177/0002716207312618.
ZELIZER V., „Place à la culture”, Interventions éc onomiques, vol. 001, nr. 33, aprilie
2006, disponibil la: http://journals.openedition.org/interventionseconomiques/756
(consultat martie 2018).lklk

Documente :
Advisory Committee on Cultural Diplomacy USDS – Raportul Comitetul Consultativ
privind Diplomația Culturală al Departamentului American de Stat, Cultural Diplomacy, the
Linchpin of Public Diplomacy , septembrie 2005, https://www.state.gov/documents/
organization/54374.pdf (accesat martie 2018).
Agenda de la Haga privind democrația orașelor (The Hague Agenda on City Diplomacy), 13
iunie 2008, disponibil la: https://www.uclg.org/sites/default/files/EN_474_fin_eng_the_
hague_agenda_on_city_diplomacy_0.pdf ]. (accesat iunie 2018).
American Express, Raportul de RSC 2016: http://about.americanexpress.com/csr/docs/
Amex -CSR -Report -Full-2016.pdf (accesat aprilie 2018).

Banca Mondială, „Culture and the corporate priorites of the World Bank”: Report on
Progress from april 1999 to december 2002”, Word Bank publishing, Washington D.C.,
2003

Buchanan, A, R. Keohane, The legitimacy of global governance institutions , intervenție în
cadrul conferinței, „Normative and Empirical Evaluation of Global Governance”,
Universitatea Princeton, 16 -18 februarie, 2006, disponibil la: https://www.princeton.edu/
~pcglobal/conferences/normative/papers/Session1_Buchanan_Keohane.pdf (accesat aprilie
2018).

257
Cogliandro G., „European Cities of Culture for the Year 2000. A wealth of urban cultures
for celebrating the turn of the century”, European Commission , 2001, http://ec.europa.eu/
culture/archive/ecocs/pdf_word/capital2000 _report_en.pdf (accesat mai 2018).
Comisia Europeană, Comunicarea comună către Parlamentul European și Consiliu: Către
o strategie a UE pentru relațiile culturale internaționale , JOIN(2016) 29 final, disponibilă
la https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52016JC0029&
from= EN (consultat mai 2018).
Comisia Europeană, Cartea Albă a Comisiei privind viitorul Europei, Comisia Europeană
COM(2017) 2025, accesibil la: https://ec.europa.eu/commission/sites/betapo litical/files
/cartea_alba_privind_viitorul_europei_ro.pdf (consultat iunie 2018).
Comitetul Economic și Social European (CESE), Avizul CESE privind Cartea verde –
eliberarea potențialului industriilor culturale și creative COM(2010) 183 final, disponibil la:
https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/ALL/?uri=CELEX%3A52010AE1364 .

Comunicarea privind „O agendă europeană pentru cultură într -o lume în proces de
globaliza re”, COM(2007) 242 final, disponibilă la: https://eur -lex.europa.eu/legal –
content/EN/TXT/?uri=celex%3A52007DC0242 (accesat iunie 2018).

Comunicarea Comisiei către Parl amentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social
European și Comitetul Regiunilor Spre o abordare integrată a patrimoniului cultural
european, COM(2014) 477 final, disponibilă la https://eur -lex.europa.eu/legal –
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52014DC0477&from=RO (accesat iunie 2018).
Comunicarea comună „Revizuirea politicii europene de vecinătate” (18 noiembrie 2015).
JOIN(2015) 50 final, accesibilă la : https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/ALL/?uri
=celex%3A52016DC0581 (consultat mai 2018 ).
Comunicarea comună către Parlamentul European și Consiliu: Către o str ategie a UE pentru
relațiile culturale internaționale, JOIN(2016) 29 final, disponibilă la: https://eur -lex.europa.
eu/legal -content/RO/TXT/?uri=CELEX%3A52016JC0029 (consultat iunie 2018).
Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Con siliu, Comitetul Economic și Social
și Comitetul Regiunilor „Consolidarea identități europene prin educație și cultură,
Contribuția Comisiei Europene la reuniunea liderilor din 17 noiembrie de la Goteborg, 14
noiembrie 2017, COM(2017) 673 final, accesibil la: http://ec.europa.eu/transparency/reg
doc/rep/1/2018/RO/COM -2018 -268-F1-RO-MAIN -PART -1.PDF , (consultat iunie 2018).
Comunicarea Comisiei către Pa rlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social
și Comitetul Regiunilor „O nouă agendă europeană pentru cultură” SWD(2018) 167 final,
accesibil la: https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:5201
8DC0267&from=EN (consultat iunie 2018).

258
Consiliul Europei, Diversity and Cohesion, New challenges for the integration of migrants
and minorities , Council of Europe Publishing, Strasburg , 1999., disponibil la
https://www.coe.int/t/dg3/migration/archives/documentation/Series_Community_Relations
/Diversity_Cohesion_e n.pdf (accesat aprilie 2018).
Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ,
Roma, 4 noiembrie 1950 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 135 din 31 mai
1994).
Decizia 1419/1999/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 de
stabilire a unei acțiuni comunitare în favoarea evenimentului „Capitala europeană a culturii”
pentru perioada 2005 -2019 https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/?qid= 1531759
387203&uri=CELEX:31999D1419 (consultat mai 2018).
Decizia 649/2005/CE a Parlamentului European și a Consi liului din 13 aprilie 2005 de
modificare a Deciziei nr. 1419/1999/CE de stabilire a unei acțiuni comunitare în favoarea
evenimentului „Capitala europeană a culturii” pentru perioada 2005 -2019, disponibilă la :
https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/?qid=1531759648311&uri=CELEX:
32005D0649 (consultat mai 2018).
Decizia nr. 445/2014/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 aprilie 2014 de
instituire a unei acțiuni a Uniunii în favoarea evenimentului „Capitale europene ale
culturii” pentru anii 2020 -2033 și de abrogare a Deciziei nr. 1622/2006/CE, disponibilă la :
https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/?qid=1531760058967&uri=CELEX:
32014D0445 (consultat mai 2018).
ECOTEC, Ex-post evaluation of 2007 & 2008 European Capitals of Culture , ECOTEC,
2009, accesibil la: http://ec.europa.eu/dgs/education_culture/evalreports/culture/2009/
capital_en.pdf74 (consultat mai 2018).
ECORYS, Ex-post evaluation of 2010 European Capitals of Culture: Final report f or the
European Commission , ECORYS, 2011, accesibil la: http://ec.europa.eu/culture/docum
ents/pdf/ecoc/ecoc_2010_final_report.pdf , consultat mai 2018).
ECORYS, Ex-post Evaluation of the 2013 European Capitals of Culture, Final Report for
the European Commission DG Education and Culture December 2014, ECORYS, 2014,
https://ec.europa.eu/programmes/creative -europe/sites/creative -europe/files/files/ecoc –
2013 -full-report.pdf (accesat mai 2018)
Evaluarea Programului Erasmus Mundus (Comisia Europeană), 2012, rezumat:
https://ec.europa.eu/ education/sites/education/files/erasmus -mundus -ii-evaluation -2012 –
summary_en.pdf (consultat iunie 2018).
Ernst & Young, Measuring cultural and crea tive markets in the EU ”, 2014, disponibil la:
https://www.ey.com/Publication/vwLUAssets/Measuring_cultural_and_creative_m arkets_i
n_the_EU/%24FILE/Creating -Growth.pdf (consultat iunie 2018).

259
Euréval, Évaluation des impacts de Marseille -Provence 2013, capitale européenne de la
culture , Euréval , 2014, accesibil la: https ://www.ccimp.com/sites/default/files/rapport_
final_mp2013_vfr.pdf (consultat mai 2018).
Eurobarometrul Special , 27 aprilie 2017, „EUs citizens view on development, cooperation
and aid” , accesibil la: https://ec.europa.eu/europeaid/special -eurobarometer -report -eu-
citizens -views -development -cooperation -and-aid_en (consultat iunie 2018).
Fitzmaurice G., raportul special „Law of treaties”, Yearbook of the Internationa Law
Commission 1956, vol II, United Nations, New York, 1956, p. 104 -129, disponibil la:
http://legal.u n.org/ilc/publications/yearbooks/english/ilc_1956_v2.pdf (accesat mai 2018).

Forumul Economic Mondial, „Responding to the Leadership Challenge: finding a CEO
survey on Global Corporate Citizenship”, WEM, 2002.

Garcia B., R. Melville, T. Cox, Creating an impact: Liverpool’s experience as European
Capital of Culture, Impacts 08, Liverpool, 2010.

Garcia B., T. Cox, European Capitals of Culture: success stregies and long -term effects ,
Parlamentul European, 2013.

Linking Natura 2000 and Cultural heritage si tes, disponibil la: http://ec.europa.eu/envi
ronment/nature/natura2000/management/pdf/case_study_natura2000_cultural_heritage.pdf
(consultat mai 2018).

McCLORY J., The new persuaders, an international ranking of so ft power , IfG Monocle,
2010, disponibil la: https://www.instituteforgovernment.org.uk/sites/default/files/publica
tions/The%20new%20pe rsuaders_0.pdf (consultat aprilie 2018).

McCLORY J., Soft Power 30, a global ranking of Soft Power 2017, Portland
Communications, 2017, disponibil la: https://softpower30.com/wp -content/uploads/2017
/07/The -Soft-Power -30-Report -2017 -Web -1.pdf (consultat aprilie 2018).

MKW GmbH, Case study on European Capitals of Culture (2003 -2007) , MKW GmbH,
2007, disponibil la: http://ecococathens.eu/attachments/415_Case%20Study%20on%20
European %20Capitals%20of %20Culture%202003 -2007.pdf
Myerscough J., European cities of culture and cultural months. The Network of Cultural
Cities of Europe , Glasgow, 1994.

260
Nestlé, The Nestlé creating shared value report , Nestlé, Vevey, 2008, disponibil la:
https://www.nestle.com/asset -library/documents/library/documents/corporate_social_respo
nsibility/nestle -csv-report -mar2008 -en.pdf (accesat mai 2018).

Raportul Elcano Privind Prezența Globală, ediția 2017, disponibil la
http://www.globalpresence.realinstitutoelcano.org/en/data/Global_Presence_2017.pdf
(consultat aprilie 2018):

Observatorul European al Clusterelor de Întrepridneri, 2014, Panorama Eur opeană a
Clusterlor , disponibilă la: https://ec.europa.eu/growth/industry/policy/cluster/observatory/
cluster -mapping -services/cl uster -panorama_en (accesat mai 2018).

Kurt Salmon , La fabrique de l’innovation : management et création, perspectives pour la
croissance économique , 2012, accesibil la : http://www.forum -avignon.org/sites/default/
files/editeur/Kurt_Salmon_La_fabrique_de_linnovation_def_FR.pdf
Palmer/Rae Associates, European Cities and Capitals of Culture – City reports,
Palmer/Rae, Bruxelles, 200 4a.
Palmer/Rae Associates, European cities and Capitals of Culture – City reports , p. II.
Palmer/Rae, Bruxelles, 2004b.

Palmer R., G. Richards, European cultural capital report 2, Association for Tourism and
Leisure Education, Arnheim, 2009.

Parlamentul European (studiu), Institutele culturale europene în străinătate, ianuarie 2016,
disponibil la: http://www.europarl.europa.eu/RegData/etud es/STUD/2016/563418/ IPOL_
STU(2016)563418(SUM01)_RO.pdf (consultat iunie 2018).

Pécs 2010, Borderless city. Pécs European Capital of Culture 2010. Pécs 2010 , 2005.

Raportul Comisiei Naționale pentru Cooperarea Descentralizată din cadrul Ministerului de
Externe al Franței, Diplomatie et territoires, pour une action extérieure démultipliée, 21
propositions pour un nouveau parténariat MAEDI/collectivités territoriales , La
documentation française, Paris, 2017.
Regulamentul (UE) nr. 1295/2013 al Parlamentulu i European și al Consiliului din 11
decembrie 2013 de instituire a programului „Europa creativă” (2014 -2020), accesibil la :
https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32013R1295&from=
RO (consultat mai 2018).

261
Regulamentul (UE) nr. 230/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 martie
2014 de instituire a unui instrument care contribuie la stabilitate și pace, accesibil la :
https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32014R0230& from=
RO (consultat mai 2018).
Regulamentul (UE) nr. 233/2014 al Parlamentului Eu ropean și al Consiliului din 11 martie
2014 de instituire a unui instrument de finanțare a cooperării pentru dezvoltare în perioada
2014 -2020, accesibil la: http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2014_2019/documents/
deve/dv/dci_reg_/dci_reg_ro.pdf (consultat mai 2018).
Regulamentul (UE) nr. 234/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 martie
2014 de instituire a unui instrument de pa rteneriat pentru cooperarea cu țările terțe,
disponibil la : Accesibil la : https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/PDF/?uri=
CELEX:32014R0233&from=RO (consultat mai 2018).
Rezoluția Consiliului 85/C 153/02, disponibilă la: https://eur -lex.europa.eu/legal –
content/EN/ALL/ ?uri=OJ%3AC%3A 1985%3A153%3ATOC (accesat iunie 2018).
Tratatul privind Uniunea Europeană, 26 octombrie 2012, C326/13, disponibil la: https://eur –
lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf -a3f8-4ab2 -b506 -fd71826e6da6.0001.02/
DOC_1&format=PDF (accesat i unie 2018).
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, 9 mai 2008, versiune consolidată, disponibil
la: https://eur -lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf -a3f8-4ab2 -b506 – fd71826e
6da6.0001.02/DOC_2&format=PDF (consultat iunie 2018).
UNESCO, Basic Texts of the 1972 World Heritage Convention, ed. UNESCO, Paris, 2005.
UNESCO, Medium -Term Strategy for 2008 –2013 , 34 C/4, Paris, 2008.
UNESCO, Politiques pour la cr éativité, l e Guide pour le développement des industries
culturelles et créatives , UNESCO, Paris 2012, accesibil la: http://fr.unesco.org/creativity/
sites/creativity/files/politiques_pour_la_creativite -fr_0.pdf , (consultat martie 2018).
UNESCO, Measuring the economic contribution of cultural industries, a review and
assessment of current methodolog ical approaches , UNESCO Institute of Statistics, 2009,
accesibil la: http://uis.unesco.org/sites/default/files/documents/measuring -the-economic –
contribution -of-cultural -industries -a-review -and-assessment -of-current -methodological –
approaches -en_1.pdf (consultat martie 2018).
World Monments Fund, „ World Monuments Wa tch – 1998 Grants to Endangered Sites”,
Milestones: Newsletter of the World Monuments Fund , nr. 11, vara 1998.

WOLLEHO., Track 1.5 Approaches to Conflict Management: Assessing Good Practice and
Areas for Improvement , Berghof Foundation for Peace Support, 2007, disponibil site -ul UN

262
Pacemaker : ttps://peacemaker.un.org/sites/peacemaker.un.org/files/Track1.5 Approachesto
Conf lictManagement_BerghofFoundation2007.pdf (accesat aprilie 2018).

Surse electronice :
Academia de Diplomație Culturală: www.academy -for-cultural -diplomacy.org (accesat mai
2018), http://www.ipahp.org/ (consultat mai 2018).
Alliance Française (Fondation), istoricul Alianței Franceze , disponibil la:
https://www.fondation -alliancefr.org/?cat=538 (accesat martie 2018).
Appe, S., L. Milanes -Reyes, „The Intersection Between Cultural NGOs and Sustainable
Development in the Andean Region”, 2016, disponibil la: http://ic -sd.org/wp –
content/uploads/sites/4/2016/06/Appe_Milanes_English_Columbia_ConferenceV8.pdf
(consultat mai 2018).
Associated Press, 28 februarie 2013, „Van Cliburn, pianist and Cold War hero dies at 78”,
https://www.apnews.com/db85a4e88f5541dbb671914562293a8e (consultat martie 2018).
Arhivele USIA, USIA -An overview, http://dosf an.lib.uic.edu/usia/usiahome/oldoview.
htm#overview , accesat martie 2018.
Atlasul Frumuseții: http://theatlasofbeauty.com/ (consultat iunie 2018).
Biblioteca Congresului American: https://www.loc.gov/exhibits/hope -for-america/
cultural -diplomacy.html , (accesat martie 2018).
Biblioteca Națională a Franței (BNF), istoricul instituției : http://www.bnf.fr/fr/la_bnf/
histoire_de_la_bnf/ a.sept_siecles.htm (accesat martie 2018).
Bloomerg.com: https://www.bloomberg.com/news/articles/2017 -10-02/rolex -is-the-world –
s-most -valuable -watch -brand (consultat mai 2018).
Brown J. H., „ What We Talk About When We Talk About Cultural Diplomacy: A Complex
Non-Desultory Non -Philippic” , American Diplo macy, martie 2016, disponibil la:
http://www.unc.edu/depts/diplomat/item/2016/0106/ca/brown_whatwe.html (consultat
aprilie 2018).
Burke R., octombrie 2016, „Image of the Month”, site -ul web United Nations History
Project, accesibil la: http://www.histecon.magd.cam.ac.uk/unhist -2017/image -of-the-
month/image _of _the_month_Oct16.html , (accesat decembrie 2017).

263
Churchill W., 21 martie 1943, Discurs în fața Națiunii, înregistrare audio disponibila la:
https://winst onchurchill.org/resources/speeches/1941 -1945 -war-leader/national -address/
(accesat iunie 2018).
Churchill W, 19 februarie 1946, Discurs pronunțat la Universitatea din Zurich, text
disponibil la: https://rm.coe .int/16806981f3 (accesat iunie 2018):
Claudel S., A. Fohr, J -Y Tadié , La diplomatie culturelle face aux défis contemporains ,
Terra Nova – La Fondation Progressiste , 27 martie 2017, disponibil la :
http://tnova.fr/system/contents/files/000/001/346/original/27032017_ –
_La_diplomatie_culturelle_face_aux_d_fis_contemporains.pdf?1490608578 (accesat
martie 2018 )
Clés de l’audiovisuel, „Qu’appelle -t-on l’exception culturelle”,
http://clesdelaudiovisuel.fr/Connaitre/Histoire -de-l-audiovisuel/Qu -appelle -t-on-l-
exception -culturelle (accesat martie 2018).
Comisia Europeană, https://ec.europa.eu/ .
Consiliul Europei (site web), www.coe.int .
Consiliul Europei, Lista Convențiilor CoE, https://www.coe.int/en/web/conventions/full –
list/-/conventions/rms/0900001680306052 (accesat iunie 2018).
Culture for cities and Regions (proiect UE), disponibil la:
http://www.cultureforcitiesandregions.eu/ , accesat iunie 2018.
Culture Liverpool , https://www.cultureliverpool.co.uk/about -us/ (consultat mai 2018)
(The) Economist, 6 mai 2016, A Russian orchestra plays Bach and Prokofiev in the ruins of
Palmyra https://www.economist.com/news/europe/21698422 -russian -government -sent-one-
countrys -top-orchestras -syrian (accesat aprilie 2018).
Economic Bridges – Clasamentul companiilor europene din sectorul privat:
http://www.economicbridges.com/index.php?european -private -sector -ranking (accesat
aprilie 2018).
EuroMediteranée (proiect). http://www.euromediterranee.fr/who -are-we/the -public –
etablissement.html?L=1 (accesat mai 2018).
EMMA for Peace: http://www.emmaforpeace.org/
Equator Principles, http://equator -principles.com/about/ (consultat aprilie 2018).

264
Feigenbaum H. B, „Globalization and cultural diplomacy”, Center for Arts and Culture , 2
ianuarie 2002, disponibil la https://www.issuelab.org/resource/globalization -and-cultural –
diplomac.html (consultat martie 2018).
Ferguson , N., „Think again: power”, Foreign Policy, ianuarie -februarie, 2003, disponibil
la: https://foreignpolicy.com/2009/11/03/think -again -power/ (consultat martie 2018).
Festivalul de Film Lagos: http://www.lagosphotofestival.com/festival -information
(consultat iu nie 2018).
Garc ía B., Why Brexit should not stop UK cities from competing for European Capital of
Culture , 26 noiembrie, 2017, disponibil la: http://theconversation.com/why -brexit -should –
not-stop-uk-cities -from -competing -for-european -capital -of-culture -88115 (accesat mai
2018).
Harvard Law School: Intergovernmental Organisations (IGOs) , disponibil la adresa:
https://hls.harvard.edu/dept/opia/what -is-public -interest -law/public -service -practice –
settings/public -international -law/intergovernmental -organizations -igos/ (consultat mai
2018).
ICCR India, lista institutelor culturale de peste hotare: www.iccr.gov.in/content/list -centres
(consultat aprilie 20 18).
ICD House of Arts and Culture: http://www.icdhouse.org/index.php?en_about
India Budget: https://www.indiabudget.gov.in/ub2 018-19/eb/sbe28.pdf (consultat aprilie
2018).
Intenational Institute for Sustainable Development, The rise and role of NGOs in sustainable
development , accesibl la: http://www.iisd.org/business/ng o/roles.aspx (consultat mai 2018).
International Union of Local Authorities (Uniunea Internațională a Autorităților Locale),
înființată în 1913 la Haga, v. http://web.mit.edu/urbanupgrading/upgrading/resources/
organizations/iula.html .
Institutul de Diplomație Culturală: www.culturaldiplomacy.org (consultat iunie 2018).
Înaltul Comisariat pentru Refugiați ONU (UN HCR) http://www.unhcr.org/ (consultat iunie
2018).
Jazz Ambassadors (The): the untold story of America ’s coolest weapon the Cold War:
http://www.thejazzambassadors.com / (consultat martie 2018).

265
Joseph L., Diplomatie des villes – Le rôle des autorités locales dans la résolution des conflits
et la construction de la paix ¸ noiembrie 2008, disponibil la: http://www.uvcw.be/
impressions/toPdf.cfm?urlToPdf=/articles/0,0,0,0,2763 (accesat mai 2018).
Kerns M, „Non -Governmental Organizations”, Enciclopedia Britannica , 2017, disponibil
la: https://www.britannica.com/topic/nongovernmental -organization (accesat mai 2018).
Lacarri ère C., C, M. Hruska :„Le protectionnisme culturel français, un tabou ” L'Opinion ,
27 iunie 2013, accesibil la https://www.lopinion.fr/edition/politique/protectionnisme –
culturel -francais -tabou -1491 (consultat martie 2018).
Lending M., „Change and Renewal”, Norwegian Foreign Cultural Policy 2001 -2005 ,
Ministerul Norvegian e Externe, Oslo, 2000 , disponibil la: https://w ww.regjeringen.no/en/
dokumenter/Change -and-Renewal/id420086/ (accesat aprilie 2018).
Lille 3000, http://www.lille3000.eu/portail/ (accesat mai 2018).
Liverpool 2018 (broșura): http://online.fliphtml5.com/ocwfn/aegt/#p=2 (consultat mai
2018).
Liverpool 2018 (program online), http://online.fliphtml5.com/ocwfn/aegt/#p=24 (consultat
mai 2018)
MacMillan M., EU’s New Cultural Diplomacy Platform: a means for `Soft Power` in a
multipolar world, Universitad de Navarra – Global Affairs and Strategic Studies, 22
ianuarie 2018 ( https://www.unav.edu/web/global -affairs/detalle/ -/blogs/eu -s-new-cultural –
diplomacy -platform -a-means -for-soft-power -in-a-multipolar -world – consultat mai 2018).
Maiso n Européenne de la Photographie : https://www.mep -fr.org
Magnan P , La France, protectrice des chrétiens d'Orient , France Info Geopolis, 11/08/2014,
http://geopolis.francetvinfo.fr/la -france -protectrice -des-chretiens -dorient -40433 (ultima
accesare ianuarie 2018).
Martel F., „Culture, pourquoi la France va perdre la bataille du soft power ”, Terra Nova –
La Fondation Progress iste, 31 martie 2010, p. 2. accesibil la: http://www.tnova.fr/sites/
default/files/252 -martel.pdf – consultat martie 2018 (consultat mai 2018).
McKenn a F., Director Executiv Down to Business, Interviu disponibil pe
http://www.downtowninbusiness.com/manchester -liverpool -vote-remain/ (consultat mai
2018).
Med Culture (prog ram UE): https://www.medculture.eu/ .

266
Merillis J. G., European Court of Human RIghts , Enciclopedia Britannica, 14 martie 2016,
accesibil la https://www.britannica.com/topic/European -Court -of-Human -Rights (accesat
iunie 2018).
Ministerul Francez al Afacerilor Externe : https://www.dipl omatie.gouv.fr/fr/politique –
etrangere -de-la-france/diplomatie -culturelle/ .
Mission Laïque Française, istoricul organizației, disponibil la: http://www.mlfmonde.org/
qui-sommes -nous/ notre -histoire/ (accesat martie 2018).
MP2018, http://www.mp2018.com/presentation/ (consultat mai 2018)
Musicians Without Borders: https: //www.musicianswithoutborders.org/mwb/about/
Organizația pentru Secutitate și Cooperare în Europa (OSCE): https://www.osce.org.
Organizația pentru Educarea și Dezvoltarea Tineretului (OYED),
http://www .oyed.org/index.php?en_about (consultat mai 2018).
Pactul Global al ONU: https://www.unglobalcompact.org/what -is-gc/participants ,
(consultat aprilie 2018).
Peace Drums Event: http://www.peacedrums.it/
Peng J., E. Feng, „Confucius Institute, cultural asset or campus threat ?”, Financial Times ,
26 octombrie 2015. disponibil la: https://ig.ft .com/confucius -institutes/ (accesat martie
2018).
Place North West, https://www.placenorthwest.co.uk/news/role -of-culture -in-regeneration –
slides -summary -pictures/ (accesat 1 iunie 2018).
Platforma de Diplomație Culturală UE, https://www.cultureinexternalrelations.eu/.
Pușcaș V. , „The Role of Cultural Diplomacy in Today’s World”, site -ul web al ICD,
disponibil la: http://www.culturaldiplomacy.org/academy/index.php?cd -statement -the-role-
of-cultural -diplomacy -in-todays -world (accesat aprilie 2018).
Rinne -Kanto S. , The Eurpean Capital of Culture – an efficient way to promote European
citizenship?, 14 august 2014, site -ul web EUROCITES , disponibil la:
http://eurocite.eu/projets/art -europe/the -european -capital -of-culture -an-efficient -way-to-
promote -european -citizenship/ (consultat iunie 2018).
San Francisco Immigrant Film Festival: http://www.sfimmigrantfilmfestival.com/

267
Slate.fr: Laura Guien, 26 ianuarie 2014, Marseille, a -t-elle ete une bonne capitale européenne
de la culture? ( http://www.slate.fr/story/82671/marseille -capitale -europeenne -culture -bilan ),
accesat, mai 2018.
Renar I . (blog personal), 12 aprilie 2013 :„La culture pour tous, c’est la democratie tout
court”, https://blogs.mediapart.fr/ecole -superieure -dart-du-nord-pas-de-calais/blog/
120413/la -culture -pour-tous-cest-la-democratie -tout-court (consultat martie 2018).
RMGC, http://www.rmgc.ro/proiectul -rosia -montana/patrimoniu/program -de-reabilitare –
conservare -la-rosia -montana.html (consultat mai 2018)
Robbins C., „What Obama’s historic visit means to US businesses”, Fortune , 24 martie 2016,
http://fortune.com/2016/03/23/cuba -obama -castro/ (consultat aprilie 2018).
Robberts S., J. Keeble, D. Brown, „The business case for corporate citizenship”, 2002,
disponibil la : www.adlittle.com/insights/studies/pdf/corporate_citizenship.pdf ).
Rolex (site web), www.rolex.com (accesat mai 2018).
Rolex (blog ), http://rolexmar100.blogspot.fr/2015/02/chapter -3-ethics -social –
responsibilty.html (accesat mai 2018).
Senatul Republicii franceze, www.senat.fr .
Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE):
https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters -homepage/2725/what -we-do_en .
Smith B.L., P ropaganda in Encyclopædia Britannica , publicat în 18 aprilie 2017:
https://www.britannica.com/topic/propaganda/Social -control -of-propaganda (accesat mai
2018)
Snow N., „Public Diplomacy and Propaganda: Rethinking Diplomacy in the Age of
Persuasion ”, E-International Relations, 4 decembrie 2012, accesibil la: http://www.e –
ir.info/2012/12/04/public -diplomacy -and-propaganda -rethinking -diplomacy -in-the-age-of-
persuasion , (consultat martie 2018).
UN News, „ Singing for peace: UN ambassadors launch CD to bridge cultural, generational
divides”, 11 septembr ie 2013, https://news.un.org/en/story/2013/09/448702 -feature –
singing -peace -un-ambassadors -launch -cd-bridge -cultural -gener ational (consultat martie
2018).
UNESCO (site web): www.unesco.org .

268
UNESCO (arhiva documentară ), https://atom.archives.unesco .org/conference -of-allied –
ministers -of-education (accesat iunie 2018).
UNESCO, Fișă informativă privind dreptul la cultură:
http://www.unesco.org/culture/culture -sector -knowledge -management -tools/11_
Info%20Sheet_Cultural%20Rights.pdf (ultima accesare aprilie 2018).
UNESCO, Lista Siturilor din Patrimoniul Mondial: https://whc.unesco. org/en/list/ .
UNESCODOC (portal documentar), http://portal.unesco.org/ .
UNIVERSALIS (Enciclopedia), Du Bellay à Rome , https://www.universalis.fr/
encyclopedie/joachim -du-bellay/3 -du-bellay -a-rome/ (consultat aprilie 2018).
Yorkishire Evening Post, 20 decembrie 2017: https://www.yorkshireeveningpost.co.uk/
news/where -did-it-all-go-wrong -for-leeds -s-capital -of-culture -bid-1-8919227 , (accesat mai
2018).
Waghorn, Sustainable reporting lessons from the fortune 500 , 4 decembrie 2017, în
Forbes online: https://www.forbes.com/sites/terrywaghorn/2017/12/04/sustainable –
reporting -lessons -from -the-fortune -500/#1a7d3 b4c6564 (consultat aprilie 2018).
YouTube, Înregistrare video, „Van Cliburn se întoarce de la Moscova (1958)”, disponibilă
la: https://www.youtube.com/watch?v=F_OPn_0VODc (consultat martie 2018).
Ziare.com: „Tiff -ul îmbogățește Clujul” , 14 martie 2016.
http://www.ziare.com/economie/stiri -economice/tiff -ul-imbogateste -clujul -cati-cheltuiesc –
cei-care-vin-la-festivalul -de-film-1413008 (consultat martie 2018).