Modulul I – Teoria și practica cetățeniei /6 1. Redescoperirea cet ățeniei: dezbaterea contemporană /6 2. Contextul cultural și istoric al cetățeniei… [621922]
Cezar Bîrzea
CETĂȚENIA EUROPEANĂ
POLITEIA–SNSPA, 2005
CUPRINS
Introducere /4
Modulul I – Teoria și practica cetățeniei /6
1. Redescoperirea cet ățeniei: dezbaterea contemporană /6
2. Contextul cultural și istoric al cetățeniei /12
3. Ce este cet ățenia /14
a) Cet ățenia statutară și cetățenia identitară /15
b) Cet ățenia normativă și cetățenia efectivă /16
c) Defini ția pragmatică a cetățeniei /16
4. Cet ățenia – o nouă paradigmă a științelor politice /17
a) Teoria cet ățeniei /18
b) Teritorialitate, stat na țional, cetățenie /25
5. Cet ățenia și societatea civilă /30
a) Defini ția societății civile /32
b) Structura spa țiului public /33
c) Tipologia regimurilor politice /35
d) Globalizarea societ ății civile /38
6. Competen ța civică /39
a) Cultura civic ă /39
b) Drepturile și responsabilitățile /40
c) Învățarea cetățeniei /42
Modulul II – Cet ățenia europeană ca statut juridic /45
1. Cet ățenii și exercitarea puterii În Uniunea Europeană /45
2. Statutul juridic al cet ățeanului european /48
3. Sistemul de protec ție a drepturilor cetățenilor europeni /49
Modulul III – Identitatea european ă /52
1. Formarea con științei europene /54
a) Mitul unit ății teritoriale /54
b) Mitul destinului istoric /54
c) Mitul imperiului universal /55
d) Mitul unit ății creștine /57
e ) Mitul unității intelectuale /57
f) Mitul unit ății pacificatoare /59
2. Spiritul Europei: reperele identit ății culturale europene /60
3. România și Europa: dileme identitare /64
Modulul IV – Democra ția europeană /68
1. Uniunea European ă ca spațiu public (“Euro-polity”) /69
2. Sistemul decizional /77
a) Metoda parteneriatului /78
b) Metoda negocierii /79
c) Metoda co-op țiunii /79
d) Metoda consensual ă /80
3. Guvernan ța europeană: regim, federație sau stat supranațional? /83
4. Na țional și supranațional în construcția europeană /91
Modulul V – „Europenizarea” spa țiului public național /98
1. „Europenizarea” ca fenomen istoric și politic /99
2
2. Actorii „europeniz ării” /105
a) Administra ția publică /106
b) Parlamentele na ționale /106
c) Partidele politice /107
d) Justiția /108
e) Regiunile /108
f) Grupurile de interes /109
3. Societatea civil ă transfrontalieră /110
4. Abordarea comparativ ă a „europenizării”: convergență sau diversitate? /
111
Modulul VI – Construc ția culturală a cetățeniei europene /114
1. Cet ățenia europeană: mituri fondatoare, simboluri, tradiții reconstruite /115
2. Cet ățenia și construcția identitară europeană /119
3. Cultura organiza țională a spațiului public european /124
4. Rolul educa ției /129
a) Dimensiunea european ă /130
b) Procesul de la Bologna /130
c) Strategia de la Lisabona /131
Concluzii /132
Anexa I – Sensul dat cet ățeniei în diverse contexte culturale /134
Anexa II – Componentele culturii civice /135
Anexa III – Educa ția civică în curriculum-ul formal din țările europene /136
Anexa IV – Caracteristicile identit ății europene /145
Anexa V – Cronologia unific ării europene /146
Bibliografie /148
3
INTRODUCERE
Ce înseamnă să fii cetățean al Europei? Care sunt drepturile și res –
ponsabilitățile care definesc cetățenia europeană? Este oare suficientă
deținerea actelor civile ale națio nalității unui stat membru al Uniunii
Europene? Care este spațiul public în care se exercită această formă de ci –
vitate: statul supranațional, federația interguvernamentală sau coaliția –
unor „polity“ naționale? Ce fel de identitate colectivă este cetățenia U.E.?
Care sunt sistemele sale de legitimare și mobilizare civică? Cum se
raportează cetățenia U.E. la democrația euro peană? Cum se poate
transforma cetățenia națională într-o cetățenie supranațională și care sunt
mijloacele acestei construcții identitare?
Aceste întrebări generice sintetizează premisele conceptuale ale acestui
curs, destinat în primul rând studenților în științele sociale și politice,
precum și tuturor celor interesați de problematica integrării europene.
Față de alte demersuri (consacrate „studiilor europene“, dreptului
comunitar, instituțiilor și politicilor U.E.), cursul de față are propria
identitate:
•el pleacă de la conceptul integrator de „ cetățenie“, considerat ca o
paradigmă a științelor politice;
•circumscrie problematica democrației europene (îndeosebi aspectele
controversate ale reprezentativității, transparenței, participării și
răspunderii publice) în contextul specific al cetățeniei europene;
•interpretează cetățenia europeană într-o viziune lărgită (ca statut
juridic, identitate colectivă , cultură organizațională și acțiune socială), ceea
ce permite abordarea unor aspecte înrudite, devenite teme majore ale
științelor politice, precum globalizarea, suveranitatea și declinul statului
național;
•plasează dezbaterea actuală privind viitorul Uniunii Europene în cadrul
explicativ al științelor politice, așa cum sunt teoria neo-funcționalistă
(care fundamentează metoda consensuală și dreptul comunitar),
instituționalismul (baza teoretică a „europenizării“) și guvernanța (ca
alternativă la guvernare);
•face distincția între comunitatea culturală și comunitatea politică , între
identitatea culturală europeană și identitatea politică a U.E.;
•propune căi și mijloace ale construcției identitare a euro-cetă țeniei, care
pot interesa direct pe viitorii formatori și specialiști în politicile publice,
pe diverșii actori ai spațiului civic comunitar.
4
Pe scurt, în intenția noastră, cursul de față are în vedere familiarizarea
cu problematica generală a Uniunii Europene ca proiect politic. Acest
proiect trebuie susținut de o construcție identitară adecvată, de
schimbarea normelor și proceselor instituționale din fiecare sistem
național, de redefinirea rolului statului și a spațiului public, de asumarea
drepturilor și a responsabilităților care decurg din cetățenia europeană.
În această perspectivă, cursul nostru vizează următoarele obiective
generale:
•înțelegerea și utilizarea conceptului de cetățenie (și a variantei sale,
cetățenia europeană) ca paradigmă a științelor politice;
•definirea cetățeniei europene în dubla sa ipostază, de statut juridic
(cetățenia formală sau ansamblul drepturilor supranaționale oficial
recunoscute) și identitate colectivă (cetățenia informală sau
apartenența subiectivă);
•caracterizarea identității culturale europene ca sursă posibilă de
legitimare a identității politice a U.E.; diferențierea comunității culturale
de comunitatea politică în care se exprimă cetățenia;
•înțelegerea democrației supranaționale a Uniunii Europene, a in sti-
tuțiilor, politicilor și metodelor de guvernare pe care le-a produs;
•caracterizarea fenomenului de „europenizare“ a spațiului public
național și a consecințelor sale asupra euro-cetățeniei;
•analiza construcției culturale a identității U.E. și înțelegerea meca –
nismelor care deosebesc identificarea națională de identificarea
postnațională.
Fiecăruia din aceste șase obiective îi este consacrat câte un modul
relativ autonom, cu obiectivele sale specifice și instrumente proprii de
evaluare (teste-grilă, proiecte personale, construcția unor „reader“,
aplicații în grupuri de lucru). Între aceste module există relații de
interdependență și continuitate, astfel încât învățarea unuia nu este
posibilă fără achiziționarea cunoștințelor și a competențelor prevăzute în
modulul precedent. În acest fel, cursul nostru își propune să promoveze și
să aplice câteva elemente-cheie ale asigurării calității : centrarea pe
obiective precise, cunoscute și asumate în prealabil; folosirea unor criterii
clare de măsurare a performanței (obiectivele specifice ale fiecărui
modul); evaluarea formativă, după fiecare unitate de conținut (după
fiecare modul); folosirea unor metode participative, care să angajeze
studenții în construirea propriului parcurs academic. Ponderea se va
deplasa astfel de la cunoștințe la activități de învățare, de la textul
„predat“, memorat și reprodus la o abordare interactivă și responsabilă.
Suportul de curs va fi distribuit încă de la început în formă electronică sau
tipărită, urmând ca fiecare modul să genereze propriile activități de
cercetare, rezolvare de probleme concrete și dezvoltare de proiecte de
către studenți.
5
În elaborarea acestui curs am beneficiat de sprijinul colegilor de la
Facultatea de Științe Politice a SNSPA – București și de susținerea
programului academic New Europe Colege – NEC-Link. Le mulțumim
tuturor și pe această cale.
6
MODULUL I
TEORIA ȘI PRACTICA CETĂȚENIEI
Cetățenia europeană este o provocare pentru teoria și practica ce –
tățeniei. Ea vizează o cetățenie postnațională care, pentru prima dată, se
referă la un set de valori și instituții, în locul apartenenței obligatorii la un
teritoriu, la o cultură și un stat național. Ea își propune să construiască o
comunitate politică transteritorială și să facă din Uniune un spațiu pu blic
comunitar.
În această perspectivă, studiul conceptului de cetățenie este in-
dispensabil. El permite înțelegerea fundamentelor legale și politice ale
drepturilor supranaționale și definirea practicilor sociale care decurg din
aceste drepturi.
Studenții și cercetătorii în științele politice au însă un motiv suplimentar
pentru a se concentra asupra acestui termen. Cetățenia este o paradigmă a
științelor politice care permite interpretarea proceselor democratice din
perspectiva apartenenței, a participării politice, a identității, a drepturilor
și responsabilităților. Ea valorifică diverse concepte-cheie ale teoriei
politice (democrația participativă, societatea civilă, dreptu rile omului,
justiția socială), într-un model explicativ al societății democratice. Ea
unește comunitatea academică în jurul unui concept integrator, capabil să
relanseze interesul public pentru problematica socială și po litică. În sfârșit,
cetățenia inspiră o serie de norme și practici sociale, un sistem de instituții
și relații care reglează comportamentul public și orien tează acțiunea
colectivă.
Acest prim modul precede analiza propriu-zisă a cetățeniei europene ca
proiect cultural și politic. Este o introducere în problematica gene rală a
cetățeniei și a consecințelor sale asupra politicilor publice. La în cheierea
acestui modul, studenții vor fi capabili:
•să definească cetățenia ca statut juridic și politic (naționalitatea) și ca
identitate;
•să explice consecințele acestei dualități asupra cetățeniei europene;
•să înțeleagă fundamentele politice, culturale și istorice ale cetățeniei;
•să deosebească cetățenia ca sistem de valori, ca instituție politică și
acțiune socială;
•să conceapă și să dezvolte acțiuni voluntare inspirate din principiile
cetățeniei și să definească societatea civilă din perspectiva participării
politice;
7
•să definească competența civică și cultura politică subiacentă;
•să folosească cuplul drepturi – responsabilități în situațiile cotidiene ale
vieții publice.
1. Redescoperirea cetățeniei: dezbaterea contemporană
Conceptul de cetățenie („citizenship“) este central pentru științele
politice și sociologie. Fără o înțelegere minimală a acestui concept, ar fi
dificil să explicăm probleme conexe precum participarea democra tică,
drepturile omului, coeziunea socială, ordinea civică, politicile publice,
relația dintre stat și societatea civilă. Din acest motiv, cetățenia face parte
din cultura profesională de bază a studenților în științele politice și sociale.
Cetățenia a marcat gândirea occidentală încă de la începuturile sale. Se
poate chiar afirma, împreună cu Heater (1990), că societățile și mo dul lor
de guvernare s-au definit în raport cu sensul dat cetățeniei. Momentele
acestei evoluții istorice vor fi tratate ulterior, în altă parte a acestui modul.
Cu această ocazie, vom examina conținutul cetățeniei în gân direa politică
până la Marshall (1950), autorul care a relansat interesul pentru cetățenie
în epoca modernă.
În contextul de față, ne vom concentra asupra dezbaterilor
contemporane consacrate cetățeniei, după „momentul Marshall“. Putem
identifica astfel trei etape:
•Criza democrației (anii 1960–1980) a apărut pe fondul protestelor contra
războiului din Vietnam, a afacerii Watergate, a mișcărilor contestatare
din 1968 și a recesiunii economice consecutive „șocului petrolului“.
Atât cetățenii de rând, cât și specialiștii în științele po litice au pus în
discuție capacitatea instituțiilor democratice fondate în secolul al XIX-
lea de a gestiona noul context politic și social. Rapor tul „Comisiei
trilaterale“ (Crozier, Huntington și Watanuki, 1975), de exemplu, a
arătat că statul este depășit de noile presiuni sociale și că el trebuie să-
și asocieze partenerii din societatea civilă (este ceea ce s-a numit mai
târziu „governance“, opus simplei „government“ care se exercită
exclusiv în interiorul structurilor statului).
•Reabilitarea democrației (anii 1980) s-a produs ca urmare a celui de „al
treilea val al democratizării“ (Huntington, 1991) și a măsurilor luate de
guvernele conservatoare și neo-liberale (legitimate doc trinar de
reaganism și thatcherism), predominante în anii ’80 și care au redus
substanțial serviciile guvernamentale în favoarea unor multiple centre
alternative de decizie. Ca urmare, așa cum au arătat „Euroba rometer
Surveys“ și datele proiectului „Beliefs in Government“, în crederea în
democrație a fost restabilită (Klingemann și Fuchs, 1995).
8
•Relansarea cetățeniei (începând cu anii 1990) a coincis cu marile
schimbări istorice ale anilor ’90 (tranzițiile postcomuniste, criza sta tului
bunăstării, globalizarea economică, erodarea statului-na țiune), numiți
de Dahrendorf (1994) „deceniul cetățeniei“ („decade of citizenship“).
Atât politicienii de dreapta (care pun accentul pe obligații), cât și cei de
stânga (interesați mai ales de drepturi și li bertăți), ca și analiștii și
cercetătorii în științele politice, au formulat mari așteptări de la
cetățenie ca nou contract social. De exemplu, după Beck (1992),
singura cale de a ieși din „societatea de risc“ (sau „modernitatea
incompletă“, caracterizată prin fragilizarea sisteme lor de securitate
publică) ar fi participarea cetățenească bazată pe ve chiul principiu al
virtuții civice.
Unii autori (Giddens, 1998; Bloom și Path, 2000) consideră însă că
aceste așteptări sunt nerealiste. Conceptul de cetățenie pare să unească
discursul politic despre problemele publice (asupra unor chestiuni precum
participarea, afilierea politică, responsabilitatea publică, guvernarea
democratică), dar el nu aduce soluții propriu-zise. În pofida acordului rela –
tiv asupra termenului, problemele structurale mai vechi (de exemplu,
sărăcia, inechitatea, insecuritatea ocupării, degradarea mediului, violența
socială, corupția) au fost doar amânate, fără o rezolvare durabilă. În
schimb, odată cu intrarea în noul mileniu, au apărut probleme noi (tero –
rismul, manipularea genetică, deficitele publice, dezechilibrele
demografice, instabilitatea sistemelor de asigurare socială) care accen –
tuează sentimentul de incertitudine globală . Această incertitudine pune în
discuție însăși democrația ca proiect istoric și politic. Așa cum am arătat
cu altă ocazie (Bîrzea, 2004), democrația este un proiect conti nuu, o idee
normativă care măsoară progresul, așa cum funcționează infinitatea în
matematică sau fericirea în filosofie. Acest proiect va fi întotdeauna
perfectibil și incomplet. Între proiect și realitate, așa cum spune Bobbio
(1987), există o tensiune naturală rezultată din decalajul inerent dintre o
structură simbolică („democrația formală“) și realitățile zilnice
(„democrația substantivă“).
Pentru ca proiectul să se transforme în realitate este nevoie de ce-
tățenie, de asumarea atât a valorilor subiacente, cât și a practicilor spe –
cifice vieții democratice. Cetățenia nu este însă un patrimoniu politic și nici
nu se transmite prin simplă imitație socială. Ca să devii cetățean nu este
suficient să te naști într-o societate democratică. Pentru aceasta, trebuie
ca fiecare persoană să învețe codurile și conduitele specifice ce tățeniei.
9
Relansarea interesului public pentru cetățenie în anii ’90 nu se
datorează unei mode trecătoare sau motivației pur academice. Un public
din ce în ce mai larg se interesează astăzi de cetățenie deoarece cetățenii
și oamenii politici sunt preocupați de ceea ce datele statistice și spe cialiștii
au numit deficitul democratic . Acesta este prezent atât în S.U.A., cât și în
Europa. În S.U.A., așa cum arată raportul „Noua generație a democrației“
(1989) și studiile lui Putnam (2000), există deja o îngri jorătoare eroziune a
capitalului social și a încrederii în instituțiile politice. În Europa, ca și în
S.U.A., deficitul democratic se manifestă prin apatie politică, individualism,
neîncredere în clasa politică și rată scăzută a participării civice. De
exemplu, conform datelor „Eurobarometer 2001“, doar un tânăr din doi
participă la societatea civilă iar rata absenteismului electoral a depășit
40%. În SUA, rata de participare la alegeri este încă și mai scăzută: doar
35%.
Cea mai completă analiză a situației din Europa o găsim însă în da tele
„European Values Study“ (EVS), o fundație independentă care întreprinde
anchete periodice asupra valorilor dominante la fiecare 10 ani începând cu
anul 1970. Conform acestor date (Halman, 2001; Tchernia, 2002),
opțiunile cetățenilor din Europa lărgită (40 de țări) au fost relativ stabile la
cele trei reprize ale anchetei (1980, 1990, 2000). Mai exact, cu mici
fluctuații, ordinea de preferințe a rămas constantă, respectiv:
•Familia (86% din opțiuni în 2000);
•Munca (54%);
•Prietenii și relațiile sociale (47%);
•Timpul liber („leisure“ sau „loisir“, 37%);
•Religia (17%);
•Politica (8%);
Pe ultimul loc, la mare distanță, se află interesul pentru politică , în
special la grupul de vârstă 18-26 ani. Doar 54% din indivizi participă la
viața asociativă și doar 37% din ei au încredere în clasa politică.
Acest deficit democratic are efecte asupra coeziunii sociale și pune sub
semnul întrebării însăși legitimitatea proiectului democratic. Fără ce tățeni
activi, fără participare la instituțiile politice și fără un minim de în credere
în clasa politică, guvernarea democratică și democrația ca re gim politic nu
sunt eficiente. Din acest motiv, chiar și organizațiile glo bale consacrate
condiției umane precum PNUD, OECD sau UNESCO au luat în considerare
influența cetățeniei asupra dezvoltării. PNUD, de exemplu, a dedicat
raportul din 2002 privind dezvoltarea umană unei teme sensibile și
preocupante, respectiv „Aprofundarea democrației într-o lume
fragmentată“. Conform acestui raport (2002, p.10), evoluția glo bală a
proceselor democratice este mai degrabă încurajatoare. Există însă mari
decalaje privind realizarea efectivă a democrației la nivel global:
10
Progresul general Discrepanțe globaleRegimul politic•Începând cu 1980, 81 de țări au
realizat pași importanți către
democrație; 33 regimuri militare au
fost înlocuite cu guverne civile.
•140 dintre cele aproximativ 200
țări ale lumii beneficiază de alegeri
multipartide.•Dintre cele 81 noi
democrații, doar 47 sunt
regimuri democratice
efective. Celelalte nu au
ajuns încă la o tranziție
pro-democratică, au
revenit la regimuri
autoritare sau se află în
conflict.
•Pe ansamblu, doar 82 de
țări (din 200), respectiv
57% din populația globului,
sunt efectiv democratice.Societatea civilă•În anul 2000 erau înregistrate
37.000 de O.N.G.-uri internaționale,
cu 20% mai mult decât în 1990.
Peste 2.150 O.N.G. -uri au statut
consultativ pe lângă O.N.U
(Consiliul Economic și Social) și
1550 sunt asociate cu
Departamentul Informațiilor Publice
al O.N.U.•51 de țări nu au ratificat
Convenția I.L.O. privind
libertatea asocierii iar 39
țări nu au ratificat
convenția I.L.O. privind
negocierea colectivă.
•N.G.O.-urile încă nu au
statut consultativ pe lângă
Adunarea Generală a
O.N.U. Doar 251 dintre
cele 1550 O.N.G.-uri
asociate O.N.U. (Dept. Inf.
Publice) provin din țările în
curs de dezvoltare.Libertatea presei•125 de țări (62% din populația
lumii) au presă liberă sau parțial
liberă.
•Între 1970 și 1996, numărul
ziarelor din țările în curs de
dezvoltare s-a dublat (de la 29 la
60 de titluri la 1000 de persoane)
iar numărul canalelor de
televiziune a crescut de 16 ori.•61 de țări (38% din
populația lumii) încă nu au
libertatea presei.
În 2001, 37 ziariști au
murit la datorie, 118 au
fost închiși, peste 600
ziariști sau organizații ale
media au fost atacate fizic
sau intimidate.Drepturile omului•Numărul țărilor care au ratificat
cele șase mari convenții ale
drepturilor omului a crescut
semnificativ după 1990. Ratificarea
I.C.E.S.R. (drepturile economice,
sociale și culturale) și a I.C.C.P.R.
(drepturile civice și politice) s -a
făcut în 150 de țări (față de 90). •106 țări încă îngrădesc
respectarea libertății civice
și politice.
•38 de țări nu au ratificat
sau semnat încă I.C.C.P.R.
iar 41 țări nu au ratificat
sau semnat încă I.C.E.S.R.Egalitatea de gen•În 10 țări peste 30% dintre membrii
Parlamentului sunt femei.•În lume, doar 14% dintre
membrii Parlamentului
sunt femei (în 10 țări, nici
o femeie nu este în
Parlament).
Acest tablou conține atât elemente optimiste (care confirmă teza celui
de-al treilea val al democratizării promovată de Huntington), cât și date
preocupante, referitoare la marile disparități în realizarea de mocrației ca
11
proiect global. În acest sens, concluziile sunt contradictorii: există țări cu
un PIB înalt dar cu un indice slab al democrației, precum Kuweit, sau țări
cu un PIB scăzut dar cu un indice mare al democrației (de exemplu, Costa
Rica). Oricum, așa cum se observă din figura 1, datele raportului PNUD
arată că există o relație pozitivă între democrație, modernitate și
dezvoltare economică. Această relație nu este neapărat una de cauză-
efect; ea constituie însă un factor predispozant: regimul demo cratic
favorizează acumularea de capital uman și reduce inegalitățile sociale. Să
notăm că, în clasificarea PNUD, România ocupă locul 63, cu indicele de
dezvoltare umană de 0,775 (sub media mondială de 0,800). În 1975
același indice era de 0,755 iar în 1995 ajunsese la 0,772 ceea ce denotă o
evoluție pozitivă pe calea democratizării și dezvoltării umane.
Fig. 1. Relația dintre democrație și dezvoltarea umană
DEZVOLTAREA UMANĂ
Capacități crescute ale persoanelor de a -și determina condițiile de viață
Drepturi civice
și politice Dialog social Presiune publică
și acțiune socială Presiune publică
și acțiune socială
DEMOCRAȚIA
Instituțiile și practicile democrației
• contestarea puterii
• participarea cetățenilor
• responsabilitatea autorităților
Participarea la viața
comunității Expresia personală Starea de sănătate Condiții de viață
La nivel european, dezbaterile contemporane privind cetățenia („cit –
izenship“) au fost impulsionate în anii ’90 în special datorită ur mătoarelor
împrejurări:
•dezmembrarea marilor entități fondate pe criterii ideologice (de exem –
plu, URSS, Iugoslavia) și apariția de noi state naționale;
•reinventarea democrației în țările postcomuniste;
•emergența unor noi minorități în noile state naționale, rezultate fie din
migrațiile umane (dinspre regiunile mai sărace spre zonele mai bogate
sau de la cele mai puțin sigure spre cele mai sigure), fie din retrasarea
frontierelor (la fel ca la încheierea primului război mondial, fostele
populații majoritare din marile imperii multinaționale au devenit
minoritare în noile state – de exemplu, rușii în țările baltice sau în
Ucraina);
•ieșirea la suprafață a unor probleme civice altădată doar camuflate de
statul totalitar (ex. situația particulară a populației Roma);
12
•presiunile asupra cetățeniei din partea imigranților, a refugiaților sau a
populației dislocate în urma războaielor;
•noul proiect de cetățenie supranațională introdus de U.E. prin Trata tul
de la Maastricht;
•incapacitatea statului bunăstării de a susține cetățenia efectivă pentru
toți cetățenii (în special la nivelul drepturilor sociale) și extinderea
categoriei de „second class citizens“ sau a cetățenilor cu drepturi li –
mitate;
•apariția celei de-a treia generații de drepturi ale omului (absente din
instrumentele inițiale de protecție) și interesul pentru drepturile co –
lective și drepturile culturale;
•agravarea „deficitului democratic“ în special datorită aproprierii
democrației ca bun de consum, fără susținerea civică adecvată (de
exemplu, reducerea progresivă a ratei de participare la alegeri sau la
dezbaterile civice, apatia și neîncrederea în forța democrației ca liant
social).
Dezbaterile pe marginea acestor probleme de societate, pe de o parte,
au generat mari așteptări (uneori nerealiste) față de capacitatea
cetățeniei și virtuții civice de a mobiliza energiile populare. Pe de altă
parte, ele au pus sub semnul întrebării însăși tipul modern de societate și
civilizația subiacentă. S-a afirmat de unii autori, de exemplu, că ce tățenia
și drepturile omului sunt un apanaj al modernității. Terrén (2002, p.163)
spune astfel că modernitatea s-a exprimat prin trei tipuri de activități:
munca, participarea și identificarea culturală (vezi fig. 2). Dacă ne referim
doar la sfera politicii, se pare că societatea postmo dernă este inevitabil o
societate depolitizată . Ceea ce Terrén și alți autori (Wexler, 1990; Tenzer,
1990; Ichilov, 1998) numesc „ atitudine postmodernă “ nu invalidează
democrația ca model de guvernare, ci doar reflectă starea de nemulțumire
față de modul său de funcționare. Apatia și dezinteresul public sunt forme
de dezavuare a „politicii politicia niste“, a corupției, a egoismului sau
demagogiei politice. Nu valorile democrației sunt contestate (democrația
formală), ci modul său de rea lizare concretă (de mocrația substantivă). Cu
alte cuvinte, deși aceste ati tudini pot afecta însuși proiectul democratic
(datorită lipsei de susținere cetățenească), incivilitatea este o formă
naturală de protest și contestare publică, inerentă democrației.
Fig. 2. Atitudinile moderne și postmoderne privind cetățenia
(Terrén, 2002)
DomeniulActivități principale (modernitatea) Atitudini postmoderne
EconomiaMunca Descurajarea și demotivarea
PoliticaParticiparea Indiferența și apatia
CulturaRecunoașterea și identificarea Relativismul și esențialismul
13
Această analiză a fost confirmată de o anchetă globală asupra valorilor
modernității și postmodernității realizată de Inglehart (1997) la începutul
anilor ’90. Conform acestei cercetări de anvergură, țările industrializate au
trecut de la o „civilizație a penuriei“ (ale cărei valori principale erau
munca, societatea de masă și bunăstarea materială) la o „societate
postmaterială“, în care valorile centrale sunt activitatea socială,
solidaritatea și diversitatea. În această societate postmaterială predomină
„atitudinea postmodernă“ care este de fapt o contestare spontană a
oricărei forme de autoritate instituționalizată: națiunea, armata, religia,
familia, învățământul, guvernul, parlamentul etc.
Această relativizare a autorității publice , spune Inglehart, are atât părți
negative, cât și aspecte pozitive: pe de o parte, ea slăbește capa citatea de
influență a instituțiilor publice; pe de alta, ea deschide calea guvernării
participative prin redistribuirea puterii într-o multitudine de organizații
non-guvernamentale, structuri reticulare și centre alternative. În mod
paradoxal, deși contestă ordinea instituită, atitudinea postmo dernă
favorizează cetățenia prin ponderea pe care o acordă cetățenilor
organizați, în detrimentul autorității formale.
2. Contextul cultural și istoric al cetățeniei
Așa cum am văzut, cetățenia se află în centrul dezbaterilor
contemporane. Acest concept controversat și mobilizator1 are meritul de a
exprima chintesența gândirii politice dintr-o epocă istorică și de a sintetiza
ansamblul problemelor care rezultă din relația stat-cetățeni. Este un
termen paradigmatic, caracterizat prin următoarele trăsături:
a)este o construcție culturală , specifică anumitor valori și semnificații;
b)are o evoluție istorică, în funcție de tipul de societate și mo dul de
guvernare cu care a fost asociat;
c)este expresia dominației occidentale , fiind rezultatul gândirii politice
europene care s-a impus în toată lumea;
d)are un conținut contradictoriu , fiind capabil să desemneze atât
drepturile cât și obligațiile, să încorporeze atât o viziune
individuală cât și una colectivă asupra societății.
1 Heater (1960, p. 293) îl numește „buzz word": el captează atenția și
stimulează dezbaterea, chiar dacă sensul său nu este clar pentru toată lumea.
14
Termenul ca atare vine din gândirea greacă, fiind preluat de limbile
europene moderne (în special franceza și engleza) prin intermediul limbii
latine. El a apărut mai întâi în cetățile-stat din Grecia antică și a fost
transferat la Roma o dată cu alte produse ale culturii antice grecești. Aici a
cunoscut o nouă dezvoltare, legată îndeosebi de asocierea cu virtu tea
civică (idealul moral al Romei republicane) și de problemele de
implementare a cetățeniei romane. Uitat mult timp, termenul de cetățenie
a reapărut în timpul Revoluției Franceze (1789), când a fost coroborat –
pentru prima dată cu drepturile omului. Secolul XIX a consacrat relația
dintre cetățenie și statul-națiune pentru ca, din nou, să urmeze o fază de
declin, în perioada interbelică. Sensul multidimensional de astăzi (cetă –
țenia politică, civilă și socială) îl datorăm sociologului englez Marshall
(1950) care, practic, a reușit să capteze interesul lumii academice pentru
acest termen paradigmatic. De atunci, așa cum am văzut în capitolul
precedent, cetățenia domină dezbaterea contemporană din științele
politice și sociale.
Într-o cercetare anterioară (Bîrzea, 2003), am colectat definiții ale
cetățeniei din diverse limbi și medii culturale . În Anexa I, care sin tetizează
datele respective, constatăm că termenul de „cetățenie“ este spe cific
limbilor latine și limbii engleze, care încorporează rădăcina co mună
„civitas“ („civis“ = cetate). Aceasta, la rândul său, este o tradu cere a
cuvântului „polis“, denumirea greacă pentru cetatea-stat. În limbile
scandinave, rădăcina comună este tot echivalentul pentru „cetate“ (burg)
iar în limba germană apar trei referințe diferite: una care de numește
naționalitatea („Staatsangehörigkeit“), alta care desemnează statutul de
deținător de drepturi („Staatsbürgerschaft“) și alta care subînțelege
participarea politică („Staatsbürgerstatus“). În limbile slave, care au pre –
luat mai târziu acest termen, echivalentul pentru cetățenie trimite la
„obscia“, care înseamnă de fapt comunitate (prima formă de organizare
politică, înaintea statului unitar). Cele mai mari diferențe se constată însă
în cadrul culturilor non-occidentale. În limbile popoarelor din Asia Centrală,
de exemplu, cetățenia este tradusă frecvent prin patriotism iar în limba
arabă ea evocă apartenența la un anumit teritoriu („wand“ = patrie,
teritoriu). În sfârșit, în limba chineză se pune accentul pe obligații și
îndatoriri publice, conform doctrinei confucianiste a dependenței părții față
de ansamblu și a loialității individului față de stat.
În ce privește evoluția istorică a cetățeniei, ea poate fi sintetizată în
următorul tablou:
•Atena – democrația („guvernarea de către popor“) presupune cetățeni. Statutul
de „cetățean“ era acordat doar indivizilor liberi (aproximativ 25 .000 în Atena;
cam tot atâția erau sclavi și femei, care aparțineau comunității domestice sau
„domos“, fără să beneficieze de statutul de cetățean). Statutul de cetățean
presupunea:
a)apartenența la „polis“ (republica ateniană);
b)participarea – dreptul de a lua parte la Adunarea Populară („Ecclesia“);
15
c)identitatea – este ceea ce Aristotel numește „methexis“, respectiv
mândria de a fi grec. Exista astfel o dublă identitate: ca cetățean al
republicii și ca grec, membru al diasporei (ansamblul comunităților
grecești, reunite anual în cadrul jocurilor olimpice).
•Roma antică – statutul de cetățean roman („civitas“) conferea dreptul de
mobilitate și drepturi civice (de exemplu, participarea publică) acordate
inclusiv populației din teritoriile ocupate (de exemplu, Saul din Tarsus devenit
Apostolul Pavel). Pentru a-i diferenția, romanii au introdus două categorii de
cetățeni: cei care proveneau din metropolă și noii cetățeni, fără drept de vot
(„civitas sine suffragio“). Romanii au păstrat cele trei caracteristici ini țiale
(apartenența, participarea, identitatea), cărora le-au adăugat o co dificare
elaborată (dreptul roman) și virtutea civică („virtus“), un ideal moral care
promova patriotismul și devoțiunea față de interesul general. Cicero, Cato și
Titus Livius au exacerbat acest sentiment al loialității și altruismului, preluat
ulterior ca o valoare centrală a Renașterii italiene și a Romantismului german.
•Iluminismul – după o uitare de aproape o mie de ani, cetățenia revine în atenția
gândrii politice. Omul politic florentin Machiavelli relansează repu blica ca
alternativă la guvernarea autocratică. Montesquieu reia teza parti cipării
populare. Rousseau se inspiră din modelul cetățeniei la scară redusă din
cetățile antice, propunând micro-comunități politice de tip contractual.
•Revoluția franceză a asociat cetățenia cu drepturile omului („Declarația
Drepturilor Omului și ale Cetățeanului“, 1789).
•Liberalismul, reprezentat de John Stuart Mill, a accentuat această dimensiune:
cetățenia înseamnă în primul rând drepturi și libertăți acordate individului
(diferit de abordarea colectivistă din republica ateniană, unde pre vala interesul
comun).
•Naționalismul, specific secolelor XVIII și XIX, a asociat cetățenia de o construcție
politică și culturală nouă, națiunea. Statele teritoriale devin state naționale
(„natio“ = comunitate omogenă având o identitate culturală unică și care
adoptă un sistem comun de organizare politică). Drepturile civile și politice se
acordă în funcție de apartenența la națiunea dominantă. Se fo losesc două
criterii de acordare a cetățeniei: „jus sanguinis“ (dreptul descendenților) și „jus
soli“ (dreptul celor născuți pe teritoriul național). Această schemă este
perturbată de migrațiile umane, îndeosebi în cadrul marilor imperii coloniale,
dar și după dispariția acestora, în anii 1960.
•Comunismul a promovat interesul general, altruismul și colectivismul, în dauna
drepturilor omului. Cetățenia sovietică, de exemplu, a fost o formă
supranațională de civitate, justificată ideologic. Spațiul public de re ferință era
partidul-stat ceea ce anula, practic, societatea civilă și pluralismul politic.
•Cetățenia multiplă a existat încă din lumea antică (de exemplu, cetățenia dublă
legiferată de Augustus). În timpul nostru, statele formate prin imi grație (SUA,
Canada, Australia) au încurajat ideea de „cetățenie multi culturală“.
Din acest tablou rezultă că au existat trei modele de cetățenie:
a) Modelul republican este specific cetăților-stat din lumea antică,
republicilor italiene ale Renașterii și Revoluției Franceze. Acest model se
caracterizează prin următoarele trăsături:
•prevalența interesului comun și referința la o entitate politică
integratoare (polis, civis, republica, națiunea, statul-partid);
16
•patriotismul, ca expresie a loialității față de stat; corespunde idealului
antic de „virtus“;
•accentul pus pe obligații și responsabilități;
•obligativitatea participării civice;
•existența unor raporturi civice care unesc membrii comunității po litice
(ceea ce presupune interdependențe, ierarhii, negocieri de roluri,
control public, contract civic și social);
•asumarea ordinii civice și a responsabilității comune (engl.
„ownership“).
b) Modelul liberal a fost susținut de iluminiști și utilitarism. Se ca –
racterizează prin următoarele trăsături:
•egalitatea tuturor indivizilor;
•guvernarea este legitimată prin acordul fiecărui individ;
•existența unei tensiuni între indivizi și stat, exprimată printr-o
negociere continuă a drepturilor și obligațiilor;
•focus pe drepturi, nu pe obligații;
•încurajarea indivizilor să-și depășească condiția socială și statutul civic,
prin emancipare politică;
•exercitarea mutual benefică a drepturilor individuale (drepturile unei
persoane nu trebuie să aducă atingere drepturilor altor persoane).
c) Modelul comunitarist pune accentul pe drepturile colective ale
comunităților constituite istoric. El a fost promovat îndeosebi în socie tățile
multiculturale (de exemplu, Canada, Australia), care recunosc drep turile
colective ale entităților etnice și culturale. Acest model presupune
următoarele trăsături:
•recunoaște drepturile colective ca bază de referință (drepturile omului
sunt drepturi individuale care se exercită însă colectiv);
•cetățenia este condiționată de apartenența la o comunitate culturală
(nu doar la una politică);
•accentul este pus pe identitățile colective;
•comunitatea constituie mediul cel mai favorabil expresiei și dez voltării
personale;
•apartenența la o comunitate nu este predeterminată și imuabilă:
membrii săi au libertatea de a alege și a decide conform propriilor
afinități;
•relațiile intercomunitare sunt mai clare și mai stabile decât relațiile
interindividuale (se previne astfel posibilitatea prejudiciului reciproc
prin exercitarea abuzivă a drepturilor individuale).
Aceste trei modele au interacționat continuu. Ele au fost combinate
într-o viziune multidimensională de către Marshall, autorul care a reușit să
facă din cetățenie conceptul-cheie al dezbaterilor privind societatea
democratică.
17
3. Ce este cetățenia?
Cetățenia („citizenship“) este unul din acele concepte care suferă de pe
urma propriei popularități. Ca și alți termeni-cheie din științele sociale și
politice (societatea civilă, guvernarea, capitalul social), cuvântul ce tățenie
pare accesibil și clar tocmai pentru că este folosit de toată lumea și în
orice împrejurare. Simpla sa rezonanță „civică“ și referința impli cită la
relația stat-cetățeni par satisfăcătoare pentru a asigura un consens
terminologic minimal.
Cu toate acestea, literatura specializată este mult mai eterogenă și
discordantă decât pare la prima vedere. Iată, spre exemplificare, o co –
lecție de definiții semnate de autori celebri în domeniul nostru de re –
ferință.
Marshall (1973): „Cetățenia este statutul acordat tuturor celor care sunt
membri efectivi ai comunității. Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în
ce privește respectarea drepturilor și a obligațiilor consecutive. Cetățenia
presupune un sens direct al apartenenței la comunitate bazat pe loialitatea față
de civilizația pe care o împărtășesc în comun. Este loialitatea unor persoane libere
dotate cu drepturi și protejate de o legislație comună.“
Kymlicka și Norman (1995): „Cetățenia nu este doar un statut, definit de un set
de drepturi și responsabilități. Ea este de asemenea o identitate, expresia
apartenenței la o comunitate politică.“
Barbalet (1988): „Cetățenia constă în participarea la viața publică a celor dotați
cu drepturi cetățenești.“
Ichilov (1998): „Cetățenia este un concept complex și multidimensional. Ea
constă în elemente juridice, culturale, sociale și politice care conferă cetă țenilor
anumite drepturi și obligații, un sens al identității și interacțiunii sociale.“
Janowitz (1983): „Cetățenia se referă la relațiile dintre indivizi și stat.“
Habermas (1994): „Cetățenia este lupta pașnică de tip «dialogic» pe arena
publică.“
Turner (1993): „Cetățenia se referă la drepturile legale și la expresia lor
politică în viața publică.“
Dahrendorf (1994):„Cetățenia este un concept non-economic care presupune
practica atât a drepturilor civice sau fundamentale, cât și a drepturilor generice
(drepturile politice și sociale).“
Hayek (1967): „Cetățenia este practica unui cod moral – un cod care este
orientat spre interesele celorlalți – fondat mai degrabă pe dezvoltarea perso nală și
cooperarea voluntară decât pe puterea represivă și intervenția Statului.“
Varietatea acestor definiții ne obligă la o încercare de sistematizare.
Vom apela astfel la trei criterii: dicotomia statut-identitate, cetățenia ca
proces social și cetățenia ca instituție politică.
a) Cetățenia statutară și cetățenia identitară
Din tabloul de mai sus rezultă că definițiile oscilează în jurul a două
ipostaze ale cetățeniei:
Statut legal și politic
18
În acest sens (care predomină, fiind mai bine structurat, mai precis și
mai ușor de codificat), cetățenia constă în ansamblul drepturilor și res –
ponsabilităților conferite de stat cetățenilor săi. Este statutul legal al ce –
tățenilor ca subiecți ai dreptului, care definește regulile și limitele
apartenenței la o comunitate politică (de exemplu, cetățenia recunoscută
de statul național). Acest statut se bazează pe reciprocitate, sub forma –
unui contract civic inclus în drepturile constituționale: pe de o parte, statul
acordă, recunoaște și garantează drepturile și responsabilitățile care
decurg din statutul de cetățean; pe de alta, în schimbul acestora, cetățenii
trebuie să fie loiali ordinii civice pe care trebuie să o apere și să o
promoveze.
Forma cea mai concretă a acestei relații este naționalitatea
(apartenența oficială la statul național), recunoscută sub forma diverselor
documente publice: certificate de naștere și de deces, pașapoarte, cărți de
identitate.
În cazul cetățeniei U.E., acest statut se limitează la cele 4 drepturi
supranaționale introduse de Tratatul de la Maastricht (vom reveni pe larg).
Este un statut care se aplică doar cetățenilor unui stat membru al U.E. și
care completează cetățenia recunoscută de constituțiile naționale ale
statelor respective.
Această dimensiune juridică a cetățeniei formale este însă limitativă.
Între altele, ea condiționează accesul la drepturile omului de statutul de
cetățean. Din acest motiv, Hanna Arendt și Dahrendorf au recomandat ca
drepturile omului să fie aplicate persoanelor fizice, nu cetățenilor. Aceasta
ar împiedica, de exemplu, să se ajungă la situațiile de exclu dere civică
oficializate prin acordarea statutului bizar de „ non-cetățean“ (de exemplu,
În Letonia, Estonia și Slovenia) care, de fapt, înseamnă lipsa de acces
deplin la drepturi pentru imigranți, minorități sau persoane dislocate în
urma conflictelor militare.
Identitate și rol social
În acest sens, cetățenia este una din identitățile individuale. Fără să se
restrângă în mod necesar la un teritoriu, această identitate poate excede
spațiul legal de apartenență. De exemplu, în acest sens identitar și
cultural, cetățenia se poate raporta la o localitate, la o regiune, la un
amplu spațiu cultural și istoric. Fără să presupună o constrângere juridică
sau politică propriu-zisă, cetățenia informală este o formă de apartenență
culturală și psihologică pe care individul și-o asumă și prin care preferă să
fie recunoscut. Poate exista astfel un cetățean al regiunii, al națiunii, dar și
un cetățean european și chiar un cetățean al lumii. Dacă statutul de
cetățean este strict și gestionat printr-o legislație precisă (Heater îl
numește „hard core“ al cetățeniei), cetățenia identitară este supusă unor
mari variații culturale: ea disociază apartenența de teritorialitate, este
contextuală (un individ poate avea simultan mai multe identități civice) și
fluctuantă.
19
În acest sens, identitatea europeană poate fi asumată de orice locuitor
al Europei geografice și nu numai.
b) Cetățenia normativă și cetățenia efectivă
Față de limitările distincției anterioare, unii autori (Sommers, 1993;
Bernbaum, 1996) preferă să vorbească de o cetățenie normativă și de una
efectivă. Prima se referă la idealul de cetățean, susținător activ al virtuții
civice. Este mai degrabă un sens moral care conferă cetățeniei valoarea
unui cod al conduitei zilnice. În acest sens, Bellah (1975) consideră cetă –
țenia ca o „religie civilă“ capabilă să regleze ansamblul relațiilor sociale.
Cealaltă ipostază pune accentul pe cetățenie ca proces , nu ca simplu
input al vieții publice. Turner (1993, p. 2), de exemplu, definește ce tățenia
ca „un set de practici politice, economice, juridice și culturale, care
caracterizează persoana ca membru competent al societății“. Aceste
practici pun în evidență capacitatea individului de a fi cetățean efectiv și
dimensiunea interactivă a cetățeniei: nu există cetățeni în sine, ci doar co-
cetățeni. Cetățenia se definește astfel nu în raport cu titlurile abstracte
recunoscute membrilor de drept ai comunității juridice, ci prin modalitățile
concrete în care aceste drepturi sunt folosite pentru a regla relațiile dintre
cetățeni și autoritățile publice.
c) Definiția pragmatică a cetățeniei
După alți autori, cetățenia se confundă cu existența socială, astfel încât
este iluzoriu și imposibil să o cuprindem într-o ipostază unică. Mai
degrabă, spune van Gunsteren (1998, p. 11), ne interesează capacitatea
operațională a cetățeniei ca program de acțiune socială: „Cetățenia nu este
o esență eternă, ci un artefact cultural. Este ceea ce oamenii reușesc să
obțină de la ea. Ca și limbajul, ea depinde și se modifică în funcție de
utilizare: schimbările de regim politic sau de pe agenda publică implică de
obicei schimbări în valorificarea și semnificația cetățeniei“.
Această interpretare pragmatică, tributară „jocurilor de limbaj“ ale lui
Wittgenstein, consideră că cetățenia are un sens strict sau formal
(participarea și egalitatea în drepturi ca urmare a statutului de cetățean) și
un sens substantiv care se referă la capacitatea reală a cetățenilor de a
influența politica. În această perspectivă, van Gunsteren dezvoltă o teorie
„neo-republicană“ a cetățeniei bazată pe trei elemente:
•cetățenia este o instituție a vieții publice la care are acces fiecare
cetățean, în mod egal și ne-discriminatoriu;
•cetățenia este un pluralism organizat , o comunitate politică ce
recunoaște și încurajează diversitatea;
•cetățenia este o acțiune socială care constă în practica efectivă a
drepturilor și responsabilităților într-un context dat.
În această viziune, cea mai importantă condiție a cetățeniei este
utilizarea sa în situațiile cotidiene ale vieții publice. Cetățenia, conclu zio-
20
nează van Gunsteren, este „o acțiune civică“ sau ceea ce fac cetățenii în
mod real: prin participare activă (la instituțiile politice, la vot, viață
asociativă, serviciu militar), prin contestație civică („cetățenia critică“),
schimbare socială și guvernare democratică.
*
* *
La capătul acestei incursiuni terminologice, vom încerca să propunem o
definiție operatorie care să țină cont de toate aspectele identificate mai
sus. Propunem astfel următoarea definiție pe care să o subînțelegem pe
tot parcursul acestui curs:
Cetățenia este apartenența și participarea activă la viața publică a
cetățenilor beneficiari de drepturi și responsabilități, care au astfel
capacitatea de a influența politicile publice .
Din această definiție rezultă următoarele caracteristici:
–apartenența la o comunitate politică, cee ce conferă un sens comun
identităților personale și colective;
–participarea activă, prin acțiuni civice și „co-cetățenie“;
–statutul juridic rezultat din setul de drepturi și responsabilități recu –
noscute oficial (este ceea ce se numește de obicei „naționalitate“);
–capacitatea de a influența decizia politică, ceea ce presupune un mi –
nimum de competențe civice și conștiința acestei capacități.
4. Cetățenia – o nouă paradigmă a științelor politice
Din definiția de mai sus rezultă că cetățenia este în același timp un
statut politic și juridic, un tip de cultură organizațională, o identitate și un
set de practici sociale. Această lărgire considerabilă a ariei tematice și a
problemelor subiacente explică interesul deosebit al specialiștilor, al
oamenilor politici și al practicienilor. Pe scurt, împreună cu Turner (1993,
p. 3), putem afirma fără ezitare că cetățenia a devenit o nouă paradigmă a
științelor politice . Nu întâmplător, cetățenia este deja un domeniu de
formare universitară, fie ca specialitate principală (de exemplu, la
universitățile din Lund, Leicester și Strasburg), fie ca specializare
secundară (de exemplu, la universitățile din Geneva, Pavia și Tübingen).
Cetățenia face obiectul a numeroase proiecte de cercetare și reprezintă
subiectul principal a numeroase cărți, studii, articole și rapoarte oficiale.
Există în prezent peste 50 de fundații, asociații și centre specializate de
cercetare și analiză a cetățeniei. În martie 2002, rezultatul unei explo rări
la intrarea „cetățenie“ („citizenship“) a obținut 1 .560.000 răspunsuri
(www.google.co.uk). Să adăugăm și evenimentele considerate deja
„cotidiene“ (conferințe, seminarii, dezbateri în media, stagii de formare) și
vom avea imaginea unui subiect care domină interesul comunității de
specialiști, studenți și practicieni în științele politice.
21
Aceste argumente confirmă faptul că cetățenia este o paradigmă activă
a științelor politice. Mai exact, cetățenia:
•reprezintă un cadru teoretic care orientează cercetarea și formarea în
domeniul științelor politice și sociale;
•oferă o serie de concepte-cheie (de exemplu, apartenența,
participarea, identitatea) intrate deja în patrimoniul comun al
vocabularului politic;
•unește comunitatea de specialiști din acest domeniu în jurul acestor
concepte, modele și practici sociale;
•inspiră un set de acțiuni sociale și fundamentează unele opțiuni politice
majore precum guvernanța, parteneriatul civic, echilibrul drepturi-
responsabilități, multiculturalismul, instituționalizarea drepturilor
culturale și sociale;
•susține alte construcții teoretice, primordiale pentru domeniul nostru
de studiu, precum societatea civilă, responsabilitatea publică, echitatea
sau coeziunea socială.
Unele din aceste aspecte vor fi aprofundate în cele ce urmează.
a) Teoria cetățeniei
De ce este nevoie de o teorie a cetățeniei? În ce măsură mai poate fi
interesată comunitatea academică de o astfel de problemă, din moment
ce toți cetățenii, sau aproape toți, beneficiază de drepturi și libertăți? Cui
poate folosi un astfel de efort?
Cu toate ezitările sugerate de aceste întrebări, cetățenia s-a impus ca o
temă majoră în special în legătură cu rolul statului în societatea mo dernă.
Fie că este vorba de „welfare liberals“ (Rawls), de „minimalists“ (Hayek și
Nozick), de conservatori (Oakeshott) sau de comunitariști (Nisbet), există
o reticență clar exprimată față de capacitatea statului de a garanta în
continuare justiția socială, interesul comun și ordinea civică. De fapt,
spune Kelly (1995, p. 79), această neîncredere privind rolul sta tului a
favorizat deplasarea interesului spre cetățeni și cetățenia organizată
(societatea civilă). Aceste așteptări alimentează încercările de codi ficare a
cetățeniei sub formă de teorii, modele sau practici explicitate.
Unii analiști, precum Kymlicka și Norman (1995, p. 284), spun că
presiunile în favoarea unei teorii a cetățeniei sunt nerealiste, din cel puțin
două motive:
•o astfel de teorie este potențial fără limite căci „obiectul“ de refe rință
(cetățenia) este extrem de vast; de obicei, cei care se hazar dează să
producă astfel de teorii fie se limitează la modele (forme inferioare ale
analizei teoretice), fie reduc „obiectul“ la unele componente ale sale;
•al doilea risc provine din dualitatea cetățeniei ca statut legal (dedus din
apartenența la o comunitate politică) și activitate concretă
(participarea efectivă la viața societății politice).
22
Pentru a depăși aceste adevărate „ obstacole epistemologice “, pentru ca
teoria cetățeniei să nu se limiteze la o teorie a „bunului cetățean“, s-a
procedat la o departajare pragmatică. Teoretizarea asupra cetățeniei
poate fi o teorie a discursului despre cetățenie, o teorie a instituțiilor
democratice și o teorie a practicii sociale . Aceste distincții sunt cel mai clar
exprimate de Giesen și Eder (2001, p. 7) care identifică trei sfere ale
cetățeniei, fiecare cu tipul său de construcție teoretică (vezi fig. 3).
Fig. 3. Trei concepții asupra cetățeniei (Giesen și Eder, 2001)
Ipostaza
cetățenieiParadigma
individualistă
(modelul pieței,
teoria liberală și
critica socialistă)Paradigma politică
(modelul participării,
teoria democrației,
critica republicană și
comunitaristă)Paradigma identității
colective (modelul
apartenenței, teoria
universalistă și critica
primordialistă)
Practică
socialăLibertăți individuale
(libertatea negativă)Obligații civice
(libertățile pozitive)Virtuți și valori
comune
InstituțieBeneficii sociale
(„welfare
entitlements”)Democrația ca sferă
publică activăCultură și tradiții
comune
DiscursDrepturi Obligații Apartenență
În ultimă analiză, spun cei doi autori, cetățenia se referă la relația
dintre indivizi și societate iar această relație poate fi descrisă și explicată
în diverse feluri, ceea ce dă naștere la o multitudine de teorii și modele.
Diversele interpretări posibile converg spre cele trei variante prezentate în
fig. 3:
–paradigma individualistă se centrează pe garanțiile legale și pe rea lizarea
rațională a intereselor individuale; această paradigmă se ba zează pe
ideea liberală că fiecare individ trebuie să obțină acces pe scena
politică și să se manifeste în viața publică;
–paradigma politică pune în primul plan participarea activă pe arena
publică; accentul este pus nu pe drepturile și libertățile formale, ci pe
societatea civilă, parteneriatul civic, negocierea colectivă și cri tica
socială („critical citizenship“); acțiunea politică este văzută ca
principala sursă a cetățeniei;
–paradigma identității colective asociază cetățenia la o comunitate
culturală istoric constituită; ea pune în valoare solidaritatea umană,
valorile și proiectele comune, apartenența și simbolistica identitară; se
focalizează pe coeziune socială și construcția culturală a ce tățeniei.
În continuare, am ales câteva contribuții teoretice care să exemplifice
această schemă. Paradigma individualistă va fi susținută de modelele lui
Marshall și Donati. Paradigma politică va fi ilustrată de modelele lui
Dahrendorf și Turner. În sfârșit, paradigma identității colective va fi exem –
plificată într-o primă fază de modelul lui Leca și, într-o secțiune ulterioară,
de teoria cetățeniei multiculturale a lui Kymlicka.
23
i) Modelul evoluționist al lui Marshall
Am evocat de mai multe ori până acum numele acestui sociolog englez,
profesor la London School of Economics, care a relansat practic inte resul
academic pentru cetățenie. Contemporan cu Parsons, Marshall (1950,
1971), s-a ocupat îndeosebi de problema stratificării sociale și de impactul
cetățeniei egale pentru toți asupra claselor sociale, organizate inegal. În
ce măsură, s-a întrebat Marshall, capitalismul poate coexista cu cetățenia,
dat fiind faptul că egalitatea intrinsecă pe care o presupune statutul de
cetățean este în contradicție cu structura socială reală, profund
inegalitară?
Prin aceasta, Marshall se străduie să concilieze convingerea sa li berală
cu ideea cetățeniei egale pentru toți . Pentru el, cetățenia este un statut
conferit în mod egal tuturor membrilor comunității politice, ceea ce are
drept consecință acordarea de drepturi și libertăți egale. În acest fel,
abordarea lui Marshall este esențială pentru că ea atacă direct relația
dintre democrație și capitalism : cum poate fi armonizat cadrul politic al
democrației (cetățenia fiind forma concretă de manifestare a acesteia) cu
efectele sociale ale capitalismului ca sistem economic? Răspunsul dat tot
de Marshall este unul previzibil, în sensul că formula reușitei este statul
bunăstării („welfare state“). Din acest motiv, comentatorii ulteriori (Roche,
1994; Birnbaum, 1996) l-au considerat pe Marshall un „social liberal“, un
fel de precursor al cunoscutei „a treia cale“.
Modelul lui Marshall este interesant, pe de o parte, pentru că ana –
lizează componentele cetățeniei în funcție de drepturile acordate, pe de
alta, pentru că ia în considerație ansamblul celor trei dimensiuni, respectiv
aspectele civile, politice și sociale. Democrația, ca sistem social, nu este
eficientă decât în măsura în care Încorporează toate cele trei aspecte.
Acest proces este unul istoric și presupune următoarea evoluție2:
Componenta civilă a fost prima, fiind localizată de Marshall în secolul
XVIII (deși primele drepturi civile au fost codificate prin „Habeas
Corpus“, în sec. XIV). Este vorba de drepturile civile (li bertatea de
expresie și gândire, libertatea cuvântului și a credinței, dreptul la
proprietate, egalitatea în fața legii) pe care se bazează întreg edificiul
democrației. Instituțiile direct implicate în implementarea acestor
drepturi sunt justiția și statul de drept („the rule of law“).
Componenta politică se referă la drepturile politice garantate începând
cu secolul XIX: dreptul de vot (recunoscut femeilor abia în secolul XX),
dreptul de a participa la exercitarea puterii politice și dreptul de
asociere. Aceste drepturi au fost instituționalizate prin sistemul
parlamentar și pluralismul politic.
Componenta socială a apărut abia în sec. XX și este încă în curs de
consolidare, în pofida performanțelor obținute de statul bu năstării.
2 Această evoluție se referă strict la situația din Marea Britanie. Etapele
respective au fost diferite în SUA și Europa continentală iar demarcațiile nu au fost
întotdeauna atât de nete cum rezultă din analiza lui Marshall.
24
Drepturile sociale respective se referă la standarde minimale de viață,
securitate socială, asistență și protecție socială, acces la serviciile
publice etc. Se realizează prin serviciile sociale (edu cație, sănătate,
cultură, transporturi) susținute de stat.
Criticii acestui model tripartit (de exemplu, Barbalet, Mann, Oldfield,
Turner) au invocat următoarele lacune:
–cele trei dimensiuni nu sunt echivalente ca importanță și nici nu pot fi
separate sau tratate ca sedimente succesive;
–modelul este linear și simplificator;
–se ignoră aspectele economice (de exemplu, rolul reglator al statului în
relația cu piața) și drepturile culturale;
–lasă impresia că drepturile sunt acordate automat și echitabil, fără să
invoce negocierile și tensiunile dintre stat și cetățeni pe tema
drepturilor omului (cetățenia poate genera ea însăși conflicte sociale);
–nu este clară distincția între cetățenia ca expresie a egalității și ce –
tățenia ca suport al solidarității umane în cadrul unui sistem social
extrem de stratificat.
Pe scurt, Marshall lasă deschisă întrebarea dacă există o singură formă
de cetățenie (multidimensională însă unitară, echivalent al „conștiinței
colective“ a lui Durkheim, o apartenență seculară comună care transcende
diferențele de gen, proprietate sau grup etnic) sau, din contră, cetățenia
este contextuală și multiformă , în funcție de circumstanțe, context cultural
sau priorități.
ii) Modelul „lib-lab“ al lui Dahrendorf
În literatura politică britanică, „lib-lab“ desemnează combinația ideo –
logică dintre liberalism și laburism („liberal-labour“). Viziunea lib-lab
asupra cetățeniei, promovată între alții și de Dahrendorf (1985, 1994),
pune accentul pe echilibrul care trebuie să existe între opor tunitățile
oferite de economia de piață și drepturile garantate de stat. Cetățenia ar fi
o formă de egalitate redistributivă, modalitatea practică de a echilibra
oportunitățile („provisions“) cu drepturile („entitlements“).
Ca și Rawls (1971), Mann (1987) și Roche (1992), Dahrendorf consideră
că cetățenii nu dispun niciodată de un statut identic. Acordarea de
drepturi civile nu anulează inegalitățile economice structurale. Mai mult,
criza statului bunăstării din anii ’90 a făcut ca principiile cetățeniei să fie
practic inaplicabile pentru numeroase categorii de cetățeni (pe care Lister
îi numește „second class citizens“):
–„non-cetățenii“ (de exemplu, imigranții);
–cei care nu mai sunt cetățeni (persoanele fără discernământ, deți nuții);
–cei care sunt doar parțial cetățeni (persoanele fără adăpost, margi –
nalizate sau excluse social);
–cei care nu sunt încă cetățeni (tinerii și copiii).
25
Pentru Dahrendorf (1985, p. 104-105), toți aceștia constituie o
„subclasă“ („under class“), lipsită de garanții civice și neorganizată. Este o
zonă albă a cetățeniei, carac terizată prin incompetență politică și
incapacitate de exercitare efectivă a drepturilor civice.
Politicile publice trebuie să redistribuie beneficiile și prosperitatea astfel
încât să atenueze inegalitățile produse de economia de piață. Accesul la
servicii sociale, garantat de statul bunăstării, este corolarul obli gatoriu al
pieței. În acest fel, cetățenia este liantul dintre piață și stat, o formă de
repartizare a bunăstării pe bază de echitate și justiție socială. În cazul
Uniunii Europene, spune Dahrendorf (1994, p. 17), cetățenia este
incompletă și ineficace tocmai pentru că Uniunea rămâne o piață globală
(capabilă să ofere oportunități și bunăstare), dar care nu asigură încă
drepturi supranaționale corespunzătoare.
„Freedom vs. system“, libertate contra sistem, oportunități și drepturi –
sunt aspectele dicotomice care caracterizează cetățenia duală promovată
de curentul „lib-lab“.
iii) Modelul co-cetățeniei al lui Donati
Donati (1993, 1995) are rezerve față de cetățenia lib-lab pe care o
consideră utopică și inoperantă. Cetățenia nu poate fi realizată prin simpla
extensie a sistemului de securitate socială iar statul bunăstării și-a pierdut
de mult capacitatea de a contracara inegalitățile structurale.
După Donati (1995, p. 304), cetățenia modernă este din ce în ce mai
mult privită ca o sumă de drepturi și obligații decât ca apartenență.
Comunitatea politică nu se reduce la regulile stricte ale descendenței sau
teritorialității, ci se raportează la o serie de cercuri concentrice ale apar –
tenenței: de la local la general, de la național la supranațional etc. Din
punct de vedere sociologic, spune Donati, cetățenia este un ansamblu de
interacțiuni („the complex of citizenship“) care unesc prin relații formale
cetățenii, pe de o parte, instituțiile care formează comunitatea politică, pe
de alta. Cetățenia este de fapt o co-cetățenie, nu un simplu mediator între
stat și piață.
Rezultă un contract implicit între cetățeni, exprimat prin negocierea
continuă a rolurilor și atribuțiilor, prin interferențe, coaliții și jocuri de
putere. Drepturile nu se „acordă“ de către autoritate (ca în cazul schemei
lib-lab), ci se decodifică, se însușesc și se aplică în viața cotidiană. Donati
numește „cetățenie postmodernă “ această manieră de deconstrucție
cotidiană a drepturilor și obligațiilor.
Elementul esențial al modelului propus de Donati este gradul de
autonomie al titularilor de drepturi. Cetățenia nu este unică și identică
pentru toți, așa cum pretindea Marshall, ci este contextuală și diferențiată
în funcție de interacțiunile reale care se produc. Aceste interacțiuni di feră
după gradul de autonomie și afilierea indivizilor, astfel încât rezultă patru
tipuri de cetățenie (vezi fig.4):
–etatistă difuză;
26
–etatistă centralizată;
–societal-corporatistă;
–societal-pluralistă.
Fig. 4. Complexul civității (Donati, 1995)
ApartenențaGradul de autonomie al indivizilor
Slab Puternic
Abordare
particularistăCetățenie etatistă difuză Cetățenie societală
corporatistă
Abordare
universalistăCetățenie etatistă
centralizatăCetățenie societală
pluralistă
Variantele etatiste („state citizenship“) se centrează pe relația stat-
cetățeni iar variantele societale („societal citizenship“) sunt ad-hoc,
spontane și incrementale. Primele au în vedere drepturile și obligațiile
oficiale, în versiunea lor instituționalizată, recunoscută de stat. Celelalte
sunt rezultatul practicii curente, sunt interindividuale și se bazează pe un
contract implicit. Aceste variante pot fi discordante, în măsura în care
cetățenia formală nu coincide întotdeauna cu cetățenia substantivă.
Împreună, ele formează „ complexul civității “.
iv) Modelul individualist al lui Leca
Problema esențială a științelor politice, spune Leca (1994, p. 149), este
tranziția de la individ la cetățean . Mai exact, se pune întrebarea în ce
măsură este posibilă o ordine civică care depinde de gradul său de
acceptare și susținere de către indivizi? După Leca, această întrebare
suscită trei chestiuni particulare:
–care este legitimitatea obligativității politice și care sunt limitele
acesteia?
–care este conținutul comun al statutului de cetățean dat fiind faptul că
punerea sa în aplicare se exprimă prin diferite ipostaze civice
(proprietar, plătitor de taxe, posesor de naționalitate, membru al unui
grup etnic sau religios, rezident al unui anumit teritoriu, cetățean
european etc.)?
–în ce măsură natura drepturilor și obligațiilor variază conform acestor
ipostaze particulare ale cetățeniei?
Dat fiind faptul că drepturile omului sunt drepturi ale individului, a
apărut ecuația individ = cetățean, pe care mulți o consideră deja ca o axio –
mă a analizei politice. Ca urmare, individualismul nu este incompatibil cu
cetățenia, așa cum considera, de exemplu, Lamennais (indivi dualismul
duce la anarhie) sau Cochin (teza coruperii cetățeniei de către
individualism).
Dacă admitem că individualismul înseamnă de fapt valorificarea în plan
colectiv a individualității (prin „self-interest“ și „self-development“), atunci
nu există nici o incom patibilitate între aceasta și cetățenie. Conștiința
valorii individului și dorința de emancipare personală devin motorul
27
cetățeniei. În acest sens, individualismul nu înseamnă auto-izolare, egoism
și fragmentare socială, ci autonomie, afirmare de sine și dorința de a
decide asupra propriului destin. Sfera privată se valorifică astfel în sfera
publică, prin cetățenie.
Această dinamică a cetățeanului-individ are efecte asupra
apartenenței. După Leca, sentimentul de apartenență variază pe trei axe:
–axul particular-general, care permite individului să se exprime în raport
cu o entitate globală (comunitatea politică amplasată pe un te ritoriu) și
diverse grupuri particulare (de exemplu, grupurile de interes, clasele
sociale);
–axul comunitate-societate, care se referă atât la grupurile primare de
apartenență colectivă (familia, grupul etnic, vecinătatea), cât și la
grupurile secundare precum organizațiile profesionale;
–axul centru-periferie sau central-local definește apartenența la en titățile
naționale sau la comunitățile locale.
Identificarea personală față de aceste coordonate, spune Leca, nu se
traduce doar prin afiliere, ci și prin sentimentul angajării publice , esențial
pentru cetățenie. Deși individul este titularul drepturilor și al li bertăților,
cetățenia se manifestă doar în plan colectiv, prin angajare publică: „Fără o
formă oarecare de viață comunitară nu există cetățenie căci «comunitatea
politică» nu este doar suma indivizilor ce o compune“ (Leca, 1986, p. 209).
Dacă ne concentrăm atenția asupra angajării publice și nu doar asu pra
apartenenței (care este o dimensiune pasivă a cetățeniei), obținem atunci
o altă tipologie, care comportă noi referințe:
–axul public-privat opune „civismul“ (referitor la viața publică) fa ță de
„civil“ (restrâns la familie, civilitate, viață privată); prima se referă la
aspectele politice ale afirmării individului pe arena publică, cealaltă
desemnează aspectele morale ale conviețuirii;
–axul integrare-autonomie polarizează comportamentele conformiste față
de cele individualiste, rezultate din autonomia actori lor sociali;
–axul revendicarea drepturilor-recunoașterea obligațiilor , în sfârșit,
contrastează acțiunea revendicativă a indivizilor cu acceptarea
obligațiilor intrinseci, ca parte componentă a procesului de nego ciere
colectivă a drepturilor și responsabilităților.
Poziționarea indivizilor pe cele două tipuri de axe (apartenența și
angajamentul) permite să se identifice mai multe niveluri de cetățenie , sub
forma următoarelor cupluri opozabile:
–cetățenie militantă vs. cetățenie civilă;
–cetățenie participativă vs. cetățenie privată.
Primul cuplu se referă la o cetățenie bazată pe apartenență exclusivistă
și angajament puternic (cetățenia militantă) în contrast cu o apartenență
flexibilă și un angajament diferențiat (cetățenia civilă). Al doilea cuprinde o
participare puternic motivată și clar afirmată pe scena publică (cetățenia
28
participativă) față de o apartenență discretă și bine circumscrisă
(cetățenia privată).
Această tipologie confirmă teza susținută de Donati, după care
cetățenia are o componentă empirică importantă care rezultă din variația
individuală a situațiilor și conduitelor. Aceste variații, după Leca, provin din
următoarele surse: modul de inter pretare personală a normelor ge nerale,
gradul de empatie sau disponibilitatea pentru co-cetățenie, capa citatea
individuală de a gestiona tensiunile care rezultă din diferențierea socială și
apartenența comună.
v) Modelul istoric-comparativ al lui Turner
Una dintre criticile aduse modelului lui Marshall, în special de către
Mann (1987), a fost etnocentrismul: modelul său tripartit s-a redus la cazul
Angliei, pe care Marshall a considerat-o exemplară pentru statul capitalist.
Ca alternativă, Mann (1994) a elaborat o analiză mai complexă, extinsă la
cinci modele istorice de cetățenie, în funcție de socie tatea de referință:
liberală, reformistă, absolutistă, fascistă și socialist-autoritaristă.
Cetățenia nu este unică și unitară, spune la rândul său Turner (1994).
Ea nu este produsul unei singure culturi politice și nu se reduce la un tip
ideal. De aceea, în locul unei teorii standard a cetățeniei, Turner pro pune o
schemă euristică capabilă să surprindă diversele variații culturale și istorice.
Această schemă combină două axe (vezi fig. 5), corespunzătoare
următoarelor dimensiuni ale cetățeniei:
–diviziunea privat/public;
–distincția conducere / acțiunea populară.
Fig. 5. Tipurile istorice de cetățenie (Turner, 1994)
Cetățenia
Conducere Acțiunea populară
Modelul republican
revoluționarDemocrația pasivă Spațiul
public
Pluralismul liberal Autoritarismul
plebiscitarSpațiul
privat
Din intersecția acestor axe de analiză rezultă patru modele de ce tă-
țenie:
–tradiția republicană franceză combină presiunea de jos în sus cu un
interes puternic pentru viața publică, asociat cu reticență și chiar
suspiciune față de sfera privată;
–pluralismul liberal , specific liberalismului american, se caracte rizează
prin ample mișcări de jos în sus în favoarea drepturilor individuale, dar
cu recunoașterea și apărarea consecventă a vieții private;
–democrația pasivă , exemplificată de pasivismul politic britanic,
recunoaște legitimitatea instituțiilor reprezentative (de exemplu,
justiția și statul de drept), dar nu există o tradiție propriu-zisă a luptei
pentru cucerirea drepturilor; cetățenia rămâne o strategie de
reglementare și instituționalizare a conflictelor sociale a căror rezolvare
29
este atribuită însă unor instituții și agenții guvernamentale; modelul
britanic este considerat o „democrație pasivă“ pentru că lipsește
cererea populară și elementul de presiune de jos în sus;
–autoritarismul plebiscitar , exemplificat prin regimurile totali tare (de
exemplu, Germania nazistă descrisă de Max Weber și Carl Schmitt),
impune autoritatea de sus în jos, statul fiind principalul gestionar al
spațiului public; cetățenii sunt invitați periodic să-și desemneze
conducătorul (deciziile sale nu sunt însă controlate printr-un sistem
curent de responsabilitate publică); viața privată rămâne un tabú și
constituie deseori un refugiu pentru contestația cetățenească.
Evident, aceste tipuri istorice primare au evoluat. De exemplu, stra –
tegia autoritarismului plebiscitar a dispărut din spațiul european, fiind
astăzi prezentă doar în societățile non-occidentale. La fel, există dubii
privitoare la unele departajări, după cum pluralismul liberal nu înseamnă
neapărat dezetatizare (Birnbaum, 1996).
Chiar dacă nu se mai aplică întocmai la societățile europene, tipologia
lui Turner păstrează totuși unele constante: viziunea conservatoare asupra
cetățeniei (considerată preponderent pasivă și privată) contras tează cu
ideea republicană a unei civități active și publice.
*
* *
Cele cinci modele sau „teoretizări“ de mai sus au fost alese pentru că
au ceva în comun: ele încearcă și pretind că avansează o „ teorie“ a
cetățeniei care să explice ansamblul situațiilor. În realitate, fiecare din
aceste tentative este subiectivă și incompletă, astfel încât, în cel mai bun
caz, nu reușește să explice decât o parte a problematicii.
Cetățenia rămâne un termen amplu și controversat asupra căruia nu
există încă o teorie exhaustivă, care să acopere toate aspectele. Probabil
că, la fel ca în cazul altor „obiecte“ complexe, și în acest domeniu se va
opera în continuare cu definiții pragmatice, modele sau teorii par țiale.
Oricum, este cert că fiecare sistem sau teorie politică majoră include deja
cetățenia și explicarea sa ca o componentă de bază. Aceasta
demonstrează faptul că este nevoie de analiza și înțelegerea cetățeniei ca
fenomen general, care traversează practic toate activitățile umane.
Rezultatul acestui demers este dublu: pe de o parte, sub forma unor
teoretizări parțiale și contextualizate, de tipul celor prezentate mai înainte;
pe de altă parte, sub forma unor aserțiuni explicative referitoare la
cetățenie, încorporate însă în cadrul unor teorii politice mai generale.
b) Teritorialitate, stat național, cetățenie
Evoluția istorică a apartenenței a cunoscut în timpurile moderne trei
momente: servitutea („subjecthood“), naționalitatea și cetățenia. Primul se
referă la situația supușilor față de autoritatea feudală având la vârf
30
monarhul absolut3. Cealaltă marchează trecerea de la statul teritorial la
statul național după modelul Franței secolului XVIII. Liantul social era
asigurat de națiune, o comunitate culturală (unitate de limbă, origine
etnică, tradiție și identitate) care a devenit mai târziu o comu nitate
politică. O dată cu Revoluția Franceză, statul național a căpătat drep tul la
autodeterminare politică. Apartenența la același stat se su prapune cu
apartenența națională iar discursul lor comun de legitimare este
naționalismul. Națiunea devine în același timp o comunitate etnică4 și una
politică iar statul național consfințește această simbioză. Din acest
moment, așa cum observă Bendix (1964), Habermas (1992) și Zawadski
(1996), construcția națională se diferențiază în vestul și estul Europei. Pe
de o parte, Europa occidentală este mai mult conectată ideii de națiune
politică (modelul Renan) care presupune că națiunea este mai întâi o
comunitate de cetățeni, nu una etnică. Pe de alta, sub influența „spi ritului
național“ („Volksgeist“) promovat de Herder, Europa centrală și orientală
rămâne atașată națiunii etnice. Această formă de afiliere se explică prin
carența istorică a statului și prin nevoia unei identități na ționale care să
contracareze dominațiile imperiale. Dacă, în primul caz, statul național s-a
transformat într-o comunitate politică, în celălalt caz națio nalismul etnic a
rămas principala sursă a identității și suveranității (vezi în acest sens
„principiul naționalităților“ promovat de Președin tele Wilson).
Un important moment de ruptură în evoluția apartenenței este cel al
Revoluției Americane. Se știe că Declarația de Independență a fost de fapt
o negare a servituții și a obligațiilor fiscale față de Coroana Brita nică. Din
acest motiv, una din primele schimbări aduse de Constituția Federală
(1787) a fost înlocuirea termenului de supus („subject“) cu cel de
cetățean. Din acel moment, apartenența cetățenilor americani nu se mai
raportează nici la teritoriul propriu-zis, nici la ordinea colonială, ci la o
nouă simbolistică identitară centrată pe valorile textului consti tuțional. Este
ceea ce Bellah (1975) a numit „ religie civilă“ iar Anthony Smith (1986) a
desemnat prin „ naționalism civic “ (deosebit de națio nalismul etnic al
statului național). Statul se eliberează astfel de atri butul „național“,
devenind o comunitate politică a cetățenilor titulari de drepturi și obligații.
În acest fel, naționalitatea (apartenența la un anumit stat) a fost
combinată cu identitatea și participarea în cadrul conceptului modern de
cetățenie („citizenship“). Așa cum remarcă Parsons (1971, p. 13), cetățenia
înlocuiește fundamentele tradiționale ale coe ziunii sociale (religia,
etnicitatea și teritoriul) cu o platformă seculară comună care îmbină
naționalitatea cu identitatea.
În noul context al Europei, teritoriul nu mai este o referință exclusivă a
apartenenței, datorită migrațiilor umane, globalizării și jocului fără limite al
3 Chiar și astăzi cetățenii britanici se numesc „supuși ai Majestății Sale".
Această denumire relevă însă mai mult de o excepționalitate culturală decât de o
diferență de fond privind statutul juridic al cetățeanului britanic.4 În mitologia romană „Natio” desemna zeița nașterii și a originii.
31
opțiunilor identitare. La fel, nici națiunea nu mai constituie un cadru cert
din moment ce ea a fuzionat deja cu statul și comunitatea politică sub
forma statului național. La rândul său, nici statul național nu mai satisface
exigențele unor societăți tot mai diversificate și multiculturale. Este deci
nevoie de alte construcții identitare, la fel de eficace cum au fost la
vremea respectivă națiunea și statul național. Aceste construcții trebuie să
susțină efortul de instituționalizare a cetățeniei postnaționale care
reprezintă marele proiect politic al Uniunii Europene la acest început de
secol.
În această perspectivă, vom trata în continuare două situații care ne
pot ajuta în acest demers. Acestea sunt cetățenia multiculturală și ce –
tățenia supranațională.
i) Cetățenia multiculturală
Tradițional, dezbaterile despre cetățenie erau inițiate și conduse de
juriști. Interesul acestora, preluat și de marele public, se concentra asu pra
statutului de cetățean (definit printr-un set de drepturi egale și prin
naționalitate), termenul de „citizenship“ sau „citoyenneté“ fiind tradus de
obicei prin naționalitate.
Această abordare a devenit prea îngustă în momentul în care s-au luat
în considerație identitatea5 și diversitatea situațiilor de aplicare a statutului
de cetățean. De exemplu, s-a constatat că este foarte greu să se separe
apartenența la stat și societatea civilă, pe de o parte, de apartenența la
societatea culturală, pe de alta.
Cu alte cuvinte, apartenența la comunitatea politică și identificarea cu
comunitatea culturală sunt două planuri diferite, dar interdependente.
Statul național a fost prima entitate de integrare a celor două forme de
apartenență. Ea s-a realizat prin raportarea la cultura dominantă al cărei
exponent politic a fost națiunea.
Idealul omogenității culturale și politice promovat de statul-națiune
este astăzi chestionabil. De fapt, nici o societate europeană nu mai vi –
zează să obțină coeziunea socială și ordinea civică prin politici publice
deschis integratoare și omogenizante. Din contră, diversitatea și pluralismul
sunt valori fundamentale ale democrației repre zentative care determină
viziunea modernă asupra cetățeniei. Societățile noastre sunt
multiculturale, la fel și spațiul public în care se exprimă cetățenia.
Pornind de la aceste premise, Kymlicka (1995) a propus o nouă formă
de cetățenie, specifică în primul rând contextului canadian. Este cetățenia
multiculturală, o formă inedită de articulare a comunității politice cu
mozaicul comunităților culturale. În loc să se refere la cadrul rigid al
5 Prin identitate înțelegem acele elemente ale culturii pe care o persoană și le
atribuie și prin care dorește să fie recunoscută. Un individ poate avea astfel mai
multe identități în același timp: mem bru al unei familii sau comunități etnice,
exponent al unui grup social, aderent la o religie sau credință, practicant al unei
profesii, purtător al unui nume propriu, vorbitor al unei limbi materne, per soană
cu o apartenență de gen etc.
32
statului național, imposibil de aplicat în cazul Canadei și SUA, Kymlicka
valorifică conceptul de „cultură societală“ introdus de Dworkin. Este
ansamblul semnificațiilor pe care diverse grupuri și comunități le dau
activităților umane și produselor acestora. Aceste ac tivități se desfășoară
în domenii variate, inclusiv În arena publică și în sfera privată.
Într-o societate multiculturală, termenul de minoritate nu-și mai are
sensul: orice individ, grup sau comunitate poate fi minoritate în funcție de
criteriu și de context. O persoană poate fi minoritară după o anu mită
identitate (de exemplu, profesiunea sau afilierea politică) dar poate deveni
majoritară după alt criteriu și în alte împrejurări (de exemplu, după
criteriul limbii, al genului sau al religiei). Din acest motiv, în anii ’80-’90
„Grupul de la Fribourg“ (condus de Meyer-Bisch) și Comitetul CAHMIN din
cadrul Consiliului Europei au încercat să instituționalizeze drepturile
culturale și să înlocuiască termenul sensibil de minoritate prin cel de
„comunitate culturală “. Aceste inițiative nu au fost însă acceptate în
contextul european de atunci deoarece unele state nu au fost de acord cu
recunoașterea drepturilor culturale, din două motive: absența lor din
instrumentele internaționale și statutul lor ca drepturi colective. S-a pus
astfel sub semnul întrebării în special așa-numitul „droit du regard“,
respectiv dreptul unui stat de a avea un cuvânt de spus asupra drepturilor
propriei populații stabilite pe teritoriul țărilor vecine. Două situații juridice
particulare au complicat discuția respectivă, anume cazul rușilor din Țările
Baltice și Ucraina (aproximativ 30 de milioane) și statutul populației
maghiare dispersate în țările vecine.
Cetățenia multiculturală se aplică în primul rând societății canadiene,
deși Kymlicka încearcă să o generalizeze și la alte societăți multiculturale.
El pleacă de la o idee formulată anterior de Young (1989, p. 258) conform
căreia nu există cetățenie universală, aplicabilă identic în orice fel de
societate politică, ci o cetățenie diferențiată („differentiated citizenship“).
Kymlicka și Norman (1995, p. 302) vorbesc de o „group differentiated
citizenship“ care să susțină politicile de echitate și discriminare pozitivă.
Această abordare a cetățeniei ar promova trei ti puri noi de drepturi,
ignorate de statutul uniformizant al cetățeniei bazate pe naționalitate,
respectiv:
–drepturile de reprezentare specială pentru săraci, vârstnici, afro-
americani, homosexuali, respectiv grupurile sociale care au nevoie de
propria reprezentare în cadrul comunității politice; aceste drepturi sunt
de obicei acordate temporar, în situațiile de opresiune, devenind
anacronice de îndată ce dispare acțiunea de discriminare;
–drepturile de auto-guvernare pentru grupurile constituite istoric, cu o
puternică identitate culturală, așa cum sunt populațiile aborigene,
comunitățile Roma și Shinti (populațiile arctice), dar și popu lațiile care
aparțin unui anumit teritoriu (Québec); aceste comunități culturale nu
solicită o mai bună reprezentare în guvern și instituțiile centrale, ci
33
transferul limitat al unor prerogative și competențe le gislative către
autoritățile locale;
–drepturile multiculturale , cum ar fi drepturile diverselor grupuri de
imigranți (de exemplu, hispanicii) în SUA; solicitările acestor comu nități
vizează dreptul la instruire bilingvă, școli proprii, exceptări fiscale în
legătură cu unele practici religioase, ca măsuri de prezervare și
afirmare a propriei identități culturale; spre deosebire de drepturile de
auto-guvernare, drepturile multiculturale promo vează mai degrabă
integrarea într-o societate pluralistă decât auto nomia locală.
Aceste propuneri readuc în discuție caracterul dual al cetățeniei . Pe de o
parte, cetățenia este o expresie a ordinii civice bazate pe drepturi egale
pentru toți. În această variantă, cetățenia are un rol integrator și reprezintă
cel mai important factor de coeziune socială. În cealaltă ipostază,
cetățenia susține pluralismul și diversitatea culturală , încurajând
multiculturalismul, identitatea și expresia personală. În acest sens, nu
există cetățenie în sine, ca statut universal sau standard unic al
democrației, ci o mare varietate de situații și experiențe individuale.
Ideea de „cetățenie diferențiată “ este ea însăși contradictorie, ceea ce
explică faptul că nu a fost încă instituționalizată în toate societățile. Ea
valorifică aparteneța și încurajează diferențele culturale și sociale prin
măsuri de echitate, descentralizare administrativă și responsabilizare po –
litică. Ea menține însă caracterul unificator al cetățeniei căci baza po –
liticilor publice rămâne tot sistemul drepturilor individuale acordate în mod
egal pentru toți. Măsurile preconizate de „cetățenia multiculturală“ sunt
de fapt demersuri de incluziune socială pentru grupurile care se consideră
marginalizate sau chiar excluse, pentru comunitățile cu nevoi specifice sau
cele care solicită mai mult sprijin din partea autorități lor publice.
Un caz aparte îl reprezintă patriotismul american . Spre deosebire de
imperiile și puterile coloniale europene, care și-au obținut diversitatea prin
cuceriri și alianțe dinastice, pluralismul american s-a realizat prin
adiționarea de indivizi. În aceste condiții, etnicitatea și naționalitatea nu
au coincis cu teritoriul. Oameni și comunități foarte diferite s-au stabilit pe
același spațiu geografic devenind cetățeni americani, chiar dacă și-au
păstrat rădăcinile identitare și cultura de origine. În acest caz, comu –
nitatea politică (definită prin adeziunea la Constituție și „The Bill of
Rights“) a precedat comunitatea culturală americană. Cea mai eficientă
cale de a uni primele comunități de imigranți a fost cea emoțională, prin
afilierea la o patrie de adopțiune și la valorile constituționale americane.
Acest sentiment de devoțiune civică s-a transmis de la o generație la alta,
astfel încât și astăzi recunoștința și atașamentul patriotic sunt sentimente
foarte puternice printre cetățenii americani. Spre deosebire de Europa,
unde patosul patriotic a dispărut practic din discursul public, în SUA
patriotismul rămâne o componentă esențială a cetățeniei identitare.
34
ii) Cetățenia supranațională
Procesul în care s-au angajat statele membre ale Uniunii Europene este
în sens invers: de la state naționale la o comunitate politică supra –
națională, de la dreptul interguvernamental la dreptul comunitar și de la
etnos la demos. Dacă, în cazul american, patriotismul și Constituția au
precedat cetățenia propriu-zisă, construcția cetățeniei europene a pornit
de la drepturile supranaționale înaintea Constituției.
Principala problemă a cetățeniei supranaționale rămâne însă difi –
cultatea de a realiza ambele componente, respectiv cetățenia legală și
cetățenia identitară. Până în prezent, diversele proiecte de integrare
europeană au fost relativ ușor de acceptat: ele nu au avut repercusiuni
majore asupra ocupării, mobilității, rezidenței sau securității sociale. Di fi-
cultățile propriu-zise au apărut din momentul în care s-a pus pro blema
statutului juridic și politic al cetățeniei europene ca atribut al statului
supranațional. Cele patru drepturi supranaționale introduse prin Trata tul
de la Maastricht (1992) sunt doar un început și, în orice caz, nu garantează
decât o cetățenie limitată. Din acest motiv, așa cum vom vedea în
modulele II și III, problema cetățeniei europene rămâne în continuare des –
chisă și controversată.
În această perspectivă, ne vom referi în continuare la două exemple
care pot ajuta reflecția privind cetățenia europeană. Primul aduce în
discuție o versiune de cetățenie statutară propusă de Habermas. Al doilea
are în vedere o formă inedită de identitate postnațională, anume cetățenia
cosmopolită.
Patriotismul constituțional
Ca să rezolve contradicțiile inerente cetățeniei, Habermas (1995)
creează un hibrid statut-identitate pe care îl propune ca nucleu al cetă –
țeniei europene supranaționale. Este „ patriotismul constituțional “ sau
loialitatea față de valorile și instituțiile europene în care demos-ul pre –
valează față de etnos iar apartenența se raportează la o comunitate
politică, nu la un teritoriu. Individul se identifică cu sistemul de drepturi și
obligații supranaționale într-o manieră „patriotică“, în același fel în care
patriotismul și constituționalismul alimentează cetățenia americană.
Identitatea se suprapune cu statutul, astfel încât acestea încetează să mai
fie alternative opozabile. Unitatea indivizilor rezultă din atașa mentul față
de o comunitate politică („Euro-polity“), fără să existe nea părat și o
unitate culturală.
În acest caz, comunitatea supranațională funcționează pe bază de deli –
berare și negociere, după același principiu consensual pe care Aristotel îl
numise „phronesis“ iar Thomas d’Aquino îl desemnase prin „prudentia“
(deciziile importante se iau prin reflecție și consultare ce tățenească).
Este ceea ce Raymond Aron (1994) a numit „cetățenie fără inamici“. Ea
nu se construiește neapărat contra altor identități ci printr-o lărgire
considerabilă a apartenenței și acțiunii colective.
35
Cetățenia cosmopolită
Atât Diogene, cât și Comenius sau Schiller s-au considerat „ cetățeni ai
lumii“. La rândul său, Kant în „Pacea eternă“ a susținut ideea unei „ius
cosmopoliticum“ în care toți indivizii să se simtă „cetățeni ai unui stat
universal al umanității“.
Astfel de referințe sunt însă mai degrabă utopii identitare decât pro –
iecte politice plauzibile. Ele nu fac decât să prelungească proiecțiile
personale dincolo de propria cetate sau stat național spre o entitate
globală, fără frontiere, numită „ cosmopolis“.
Bineînțeles, oamenii politici și guvernanții nu au luat niciodată în
considerație astfel de speculații identitare. Pentru ei, singura certitudine
era teritoriul și statul în interiorul căruia își puteau exercita puterea.
Această viziune strict etatistă a fost însă pusă la îndoială de unii autori
contemporani (Meehan, 1993; Baubock, 1994; Ohmae, 1995; Linklater,
1999; Delanty, 2000). Ei constată că au apărut astăzi numeroase centre
de autoritate, atât la nivel subnațional cât și la nivel transnațio nal. Ca
urmare, atât apartenența, cât și loialitatea, participarea și identitatea
(atribute definitorii ale cetățeniei) se pot raporta la aceste diverse niveluri
ale comunității politice.
Această abordare depășește atât viziunea utopică de tip kantian
(limitată la compasiunea și solidaritatea universală), cât și modelul eta tist
al cetățeniei. Noul cosmopolitism are ambiția să definească o ce tățenie
globală care să fie în același timp statut politic și identitate.
Așa a apărut conceptul de cetățenie cosmopolită susținut îndeosebi de
Linklater (1999) și Delanty (2000). Este o cetățenie informală („unbounded
citizenship“), spre deosebire de cetățenia formală care este obținută prin
naționalitate („bounded citizenship“). Acțiunea civică se derulează în
societatea globală și este legitimată prin drepturile și liber tățile garantate
de instrumentele universale și europene (în special „Declarația
Universală“ și „Carta Europeană a Drepturilor Omului“). Chiar dacă
guvernele rămân încă strâns ancorate de spațiul politic care le-a ema nat
(comunitatea electorală sau cea a propriilor organizații politice), cetățenii
pot deja să participe sau să se adreseze unei societăți civile glo bale. Prin
diversele acorduri bilaterale sau sisteme de integrare regio nală, frontierele
spațiului politic devin deschise și permeabile, astfel încât drep turile și
responsabilitățile depășesc cu ușurință spațiul public al te ritoriului
național.
Cetățenia cosmopolită este însă mai mult un principiu și o opțiune
identitară, rezultată din interdependența și globalizarea comunităților
politice, decât o referință explicită, instituționalizată și recunoscută ca
atare de legislația națională. Ea se regăsește doar în analizele politice și
discursul academic, nu și în textele constituționale sau în dreptul in –
ternațional.
36
5. Cetățenia și societatea civilă
Societatea civilă este spațiul public în care interacționează cetățenii
organizați. Ea este astfel un sistem de relații organizaționale, un set de
valori și o acțiune colectivă.
În contextul analizei noastre, societatea civilă reprezintă atât o
oportunitate cât și o modalitate de exprimare a cetățeniei. Din acest
motiv, cele două concepte au fost adeseori asociate, incriminându-se o
relație de interdependență. Janoski (1998, p. 76), de exemplu, unul dintre
autorii care s-au ocupat îndeaproape de această relație, elaborează chiar o
tipologie a cetățeniei în funcție de participarea în spațiul public. Ar exis ta
astfel un comportament auto-centrat („self-interested behaviour“) și un
comportament altruist („other-interested behavior“). Primul denotă o
opțiune pe termen scurt și are în vedere bunăstarea materială reci procă,
pe baza unei mutualități bine circumscrise: A oferă ceva lui B iar B îi dă lui
A altceva. Forma altruistă acționează pe termen lung și vi zează scopuri
spirituale și ideologice, pe baza unui „schimb genera lizat“. Ea presupune
oferta de servicii și bunuri de la o persoană către un grup sau o
comunitate, fără să existe neapărat reciprocitate directă. Motivația aces tei
acțiuni este interesul general sau cea ce anticii au numit „virtute civică“.
Aceste relații au fost sintetizate de Janoski sub forma schemei din
tabelul 1. Interacțiunea limitată este specifică pieței, unde contractele sunt
pragmatice, se stabilesc în termeni preciși și urmăresc beneficiul direct.
Este relația de vânzare-cumpărare care s-a extins și asupra schimbu rilor
sociale și culturale (de exemplu, negocierea condițiilor de muncă). Ea se
caracterizează prin reciprocitate, indiferent dacă interacțiunea are loc
între individ-individ, între individ-grup sau grup-grup.
Tabelul 1. Tipologia interacțiunilor civice (Janoski, 1998)
De la individ la
individDe la individ la grup De la un grup la alt grup
Interacțiune
limitată(1)
Schimbul diadic
A↔B
(2)
Schimbul
multiplu
A↔B (t1)
A↔B (t2)
A↔B (t3)(3)
Către un grup
limitat
A↔CDEFG
(4)
Către o
comunitate largă
(societatea,
națiunea)
A↔BCDEFGHIJK(5)
Reciprocitate limitată
(suprapunerea parțială a
intereselor)
ABCDEFV↔CDEFGH
(6)
Excluderea reciprocă (între
grupuri cu interese similare)
ABCDEF↔GHIJKL
Interacțiune
generalizată(7)
Secvențiere
A→B→C→D→E
→A(8)
Circuit închis
A→BCDE,
B→ACDE,
C→ABDE,
D→ABCE,(10)
Schimbul unilateral cu un grup
similar, fără beneficiu direct
ABCD→
BCDE→
…
WXYZ→
37
E→ABCD
(9)
Circuit deschis
A→BCDE,
B→CDEF,
C→DEFG,
D→EFGH,
Z→ABCDXYZA
(11)
Excludere reciprocă
ABCD→
EFGH→
IJKL→
WXYZ→
ABCD
Interacțiunea generalizată , pe de altă parte, este generoasă și
unidirecționată. Ea nu obține avantaje pentru inițiatori, ci doar efecte în
folosul comunității sau al altor indivizi. Motivația acestei forme altruiste de
interacțiune este interesul general sau beneficiul în favoarea altor indivizi,
grupuri sau comunități (de exemplu, acțiunile filantropice sau ca ritabile,
recursul la drepturile omului pentru a apăra interesele unor persoane sau
grupuri oprimate, sensibilizarea publică în favoarea unor idei sau proiecte
civice etc.). Astfel de demersuri sunt voluntare, pentru că decurg din
opțiunea morală a inițiatorilor, nu din obligațiile care revin din statutul de
cetățean.
Această formă de patos civic, de acțiune în beneficiul general stă la
baza societății civile. După Janosky (1998, p. 95), nu orice deținător al
statutului de cetățean este capabil și dispus să se implice în societatea ci –
vilă. În funcție de gradul și forma participării civice, există șase tipuri de
cetățeni:
–cetățeanul încorporat – este parte a elitei sau se consideră ca atare; se
identifică cu acțiunea guvernamentală și o susține fără rezerve;
–cetățeanul oportunist – participă la activități politice doar în măsura în
care îi convine sau obține un avantaj personal;
–cetățeanul activ – ia parte la viața obștească, fiind deseori implicat în
conflicte cu autoritatea publică; poate fi angajat în partide politice sau
alte organizații și se preocupă de interesul general, într-o manieră
altruistă;
–cetățeanul pasiv – acceptă autoritatea și conducerea politică deși nu
este convins că acțiunea acestora este cea mai potrivită; se manifestă
incidental și periodic, cu ocazia votului sau a unor evenimente
deosebite;
–cetățeanul cinic – este similar cetățeanului activ, fiind capabil și
interesat de participarea politică; confruntat cu dificultățile unui schimb
generalizat, specific societății civile, el/ea se mulțumește cu o cri tică
indirectă (de exemplu, ironie politică, absenteism) sau se oprește la o
interacțiune limitată;
–cetățeanul marginalizat – este inactiv și alienat, datorită lipsei de
mijloace și oportunități; este categoria celor cu drepturi formale, lipsiți
însă de posibilitatea reală de a le exercita; poate face obiectul
manipulării politice, mai ales în situații pre-electorale;
38
–cetățeanul fatalist – este apatic, inactiv și defetist; el neagă chiar
utilitatea participării politice, fiind neîncrezător în oportunitatea unui
atare efort.
Participarea la societatea civilă se bazează în special pe forma altruistă
de cetățenie și pe cetățenii activi (primele trei forme din tipologia lui
Janoski). Așa cum vom vedea în continuare, altruismul și activismul politic
sunt esențiale pentru disputa cu statul în negocierea drepturilor civile și
politice.
a) Definiția societății civile
Ca și cetățenia, termenul de societate civilă înseamnă diferite lucruri
pentru diverse persoane. Este un termen care captează atenția și
beneficiază de o largă circulație, în pofida lipsei de acord conceptual. Din
acest motiv, Seligman (1992) preferă să se refere la „ideea de societate
civilă“ în locul unei definiții standard. Sensul acestei sintagme se
precizează prin utilizare, în funcție de context și epocă istorică.
În tabelul 2 am sintetizat principalele poziții clasice față de socie tatea
civilă. Termenul ca atare a fost introdus de Hegel, pentru a desemna
sistemul de solidaritate colectivă al burgheziei în negocierea drepturilor
sale cu statul.
Ceea ce ne interesează în contextul de față este sensul contemporan al
societății civile, așa cum apare în teoria politică. Putem decela astfel trei
tipuri de definiții:
–contraputere sau alternativă față de stat și de piață („societatea ci vilă
este societate minus stat“ sau ceea ce rămâne din societate în afară de
stat) – această definiție a fost introdusă de iluminismul scoțian din sec.
XVIII (Adam Smith, David Hume, Francis Hutchinson și Adam Ferguson);
–sectorul non-profit al societății, unde cetățenii desfășoară activități
benevole, fără beneficii economice; aceste activități sunt în favoarea
interesului comun, al unor persoane sau grupuri oprimate (este sensul
introdus de comunitățile puritane din SUA în secolul XIX);
–organizațiile non-guvernamentale pe bază voluntară, ca expresie a
drepturilor și libertăților dobândite la sfârșitul secolului XIX și începutul
secolului XX.
Tabelul 2. Definiții clasice ale societății civile
Autorul Criteriul Definiția
ARISTOTEL participarea politică un tip de societate (Koinomia) care
permite participarea politic ă a cetățenilor
egali
SF. AUGUSTIN separarea Naturii de
Grațieeste „Urbis” (societatea uman ă) în opoziție
cu „civitas Dei” (lumea transcendentă)
HOBBES coeziunea socială interesul comun și uniunea tuturor
entităților politice (guvernanți, grupuri,
cetățeni) pe baza unui contract social
LOCKE primordialitatea comunitatea politică a cetățenilor pentru a
39
indivizilor față de stat proteja proprietatea privată
KANT distincția dintre
legalitate și moralitateun spațiu public comun unde sunt
garantate participarea la structurile civile
și autonomia indivizilor; societatea civilă
este o sinteză a rațiunii, egalității și
libertății, care face posibil controlul vieții
publice de către moralitatea privată
HEGEL respectul reciproc al
drepturilor individuale
(în special a dreptului
de proprietate)solidaritatea etică bazată pe reciprocitate
și recunoașterea mutuală a drepturilor;
unitatea dintre dreptul public și etica
privată; statul rămâne garantul
contractului social
MARX tensiunea dintre statul
capitalist și clasa
muncitoare exploatatăo zonă de influență a non-statului ca
rezultat al capitalismului și industrializării;
este arena publică unde se desfășoară
lupta de clasă
Acest din urmă sens predomină în literatura politică și sociologică din
ultimele decenii. Astfel, după Schmitter (1997, p. 240): „Societatea civilă
poate fi definită ca un set sau un sistem de grupuri intermediare auto-
organizate care
–sunt relativ independente atât față de autoritățile publice, cât și față de
unitățile private de producție și reproducție, adică față de firme și
familie;
–au capacitatea de a delibera și a întreprinde acțiuni colective în
apărarea sau promovarea intereselor și ideilor lor;
–nu urmăresc să ia locul funcționarilor de stat sau al întreprinzătorilor
particulari, nici să accepte responsabilități publice;
–convin să acționeze conform unor reguli prestabilite, de exemplu, sub
forma unor înțelegeri civice, pe bază de încredere și respect reciproc“6.
Cea mai apropiată de poziția noastră este însă definiția lui Janoski
(1998, p. 12): „Societatea civilă reprezintă sfera discursului dinamic și
interactiv dintre stat, sfera publică reprezentată de organizațiile volun tare
și sfera pieței cuprinzând firmele private și sindicatele“.
Această definiție ne convine cel mai mult pentru că:
–pune accentul pe negocierea colectivă a drepturilor și respon sabi-
lităților, ca expresie a cetățeniei;
–ia în considerație nu doar relația stat-cetățeni, ci toate formele de
interacțiune dintre sfera publică, stat, piață și sfera privată;
–îmbină discursul civic cu acțiunea politică.
b) Structura spațiului public
Din definiția de mai sus, rezultă că societatea civilă nu este o zonă
strict delimitată a societății globale și nici nu se reduce la opoziția
6 Pentru diversitate, poate fi util ă și definiția lui Barber (1998, p.6), după care
societatea civilă este spațiul public al cetățenilor organizați, autonomi în raport cu
statul și piața. Este al treilea sector al sistemului public, „un spațiu pentru noi
toți”, care funcționează prin exercitarea drepturilor și res ponsabilităților
cetățenești.
40
sistematică față de puterea publică. Ea constă în interacțiunile pe care
toate componentele sistemului social le angajează pe arena publică.
Ca și Habermas (1989), Janoski se referă la patru componente
interdepedente ale societății (vezi fig. 6):
statul cuprinde cele trei puteri (legislativă, executivă și juridică),
precum și institu țiile specializate ale ordinii publice (poliția, vama,
armata, informațiile interne și externe);
sfera privată include viața familială, prietenii, relațiile personale și
intimitatea;
piața este reprezentată de firmele private și corporațiile angajate în
activități lucrative, bursele de valori, federațiile patronale, grupurile
profesionale, asociațiile consumatorilor, sindicatele;
sfera publică este zona cea mai complexă și mai vizibilă a societății:
este spațiul civic unde interacționează celelalte trei componente (este
forum-ul societății mo derne), unde au loc negocieri și dispute, unde se
desfășoară „acțiunea comunicativă“ (Habermas); sfera pu blică
cuprinde cel puțin cinci tipuri de organizații voluntare (Janoski, 1998, p.
14):
–partidele politice care nu sunt la guvernare și nu sunt subordonate
statului;
–grupurile de interes , menite să influențeze deciziile asupra unor
probleme care interesează un anumit grup;
–organizațiile filantropice („comunitas“) colectează fonduri pentru a
completa bugetul public pentru asistență sau protecție socială;
furnizează ajutor direct (Crucea Roșie, Rotary Club) sau
organizează întrajutorarea (Asociația Bolna vilor Parkinson,
Asociația Sindromului Down etc.);
–mișcările sociale se centrează pe activitățile de „lobby“, de
promovare a imaginii publice, pe campanii de presă, colectare de
semnături, demonstrații, acțiuni de protest;
–grupurile religioase fac parte din sfera publică (nu din cea privată,
restrânsă la aderenți) în măsura în care oferă servicii de interes
comun (de exemplu, asis tență socială și medicală) sau propun
politici publice alternative (de exemplu, eliminarea avorturilor
pentru susținerea politicii demografice); intră aici asociațiile și
federațiile, fundațiile religioase, cluburile pe baze confesionale și
fondurile de caritate.
41
Fig. 6. Componentele sistemului social (Janoski, 1998)
Executivul
Justiția
Legislativul Poliția
Armata
Informațiile
interne și externe Statul
Partidele
politice Securitatea
socială, mediile
de stat, educația
publică,
cercetarea ∗ Contractele
privind
apărarea Reglementările
Federațiile
sindicale
Asociațiile
patronale
Asociațiile
consumatorilor Sfera
publică
Media particulare,
educația, sănătatea Asociațiile
voluntare
Mișcările
sociale Grupurile de
întrajutorare
Viața privată
analizată de media
și tribunale Firmele de
familie, cluburile
de elite Sfera pieții
Firmele Sindicatele
Piețele
Familia
Prietenii și
cunoștințele Sfera
privată Intimitatea
Viața privată
* În această zonă sunt constituite corporațiile publice sub autoritate tripartită
(de exemplu, parteneriatul social).
În această reprezentare multidimensională, spațiul public este un câmp
de forțe care angajează interacțiuni cu toate celelalte sfere ale vieții
sociale, respectiv statul, piața și sfera privată. Cetățenia nu este o relație
simplă între cetățeni și stat, ca în definițiile etatiste tradiționale, ci un
sistem de acțiuni și negociere colectivă care angajează toate cele patru
componente ale societății globale: sfera publică, sfera privată, statul și
piața.
La rândul său, societatea civilă nu se reduce la organizațiile non-
guvernamentale, ci include:
–discursul public (de legitimare, mobilizare, argumentare sau
contestație);
–ansamblul interacțiunilor dintre componente, exprimate pe arena
publică;
–cele cinci organizații voluntare descrise mai sus.
În această optică, societatea civilă este comunitatea politică cea mai
dinamică și mai eficientă, care oferă cele mai diverse și mai
reprezentative oportunități de exercitare a cetățeniei.
42
c) Tipologia regimurilor politice
Configurația propusă de Janoski nu trebuie să ne inducă imaginea unei
superorganizații armonioase, identice pentru toate societățile, în care
interesul comun preva lează întotdeauna. Din contră, definirea celor patru
sfere interdependente nu anulează posibilitatea comportamentelor
impredictibile și atipice sau, pur și simplu, absența cooperării între
cetățeni. Activismul și modelul altruist coexistă cu celelalte forme de
cetățenie din clasificarea lui Janoski, astfel încât este posibil ca
angajamentul civic și conduitele colectiviste să nu fie atitudini dominante.
Aceasta explică, de altfel, incidența destul de mare a manifestărilor care
caracterizează „deficitul democratic“ (apatie, absen teism, individualism
exacerbat, intoleranță) la care ne-am referit cu altă ocazie.
Există însă și altă sursă de variație, care influențează forma concretă
de articulare a celor patru componente ale societății. Este vorba de regimul
politic și ideologia subiacentă, care pot determina ponderea efec tivă a
statului, a pieței și a sferei private în raport cu arena publică.
Janoski a sesizat foarte bine acest aspect și a încercat el însuși să aplice
tipologia binecunoscută a lui Held (1987) după care există patru tipuri generice
de regimuri politice: modelul pluralist, modelul elitist, modelul neo-corporatist și
modelul societății de masă. Fiecare dintre acestea se caracterizează prin
anumite relații între componentele vieții sociale, pe care Janoski (1998, p. 110–
111) le sintetizează sub forma diagramelor din fig. 7. Ceea ce pare să
diferențieze aceste modele este importanța dată diverselor or ganizații ale
societății civile: asociații religioase, partide politice, grupuri de interes, gru puri
„watch dog“ sau de monitorizare civică, cluburi recreative, fundații caritabile. În
regimul liberal, organizațiile voluntare domină arena publică, astfel încât nu mai
este nevoie de intervenția statului. În acest model, statul este practic
deconectat de organi zațiile voluntare: el încurajează inițiativele și soluțiile
oferite de sectorul privat și de „busi ness“ (este modelul care predomină în SUA,
Canada, Australia și Japonia). Modelul elitist, exemplificat de Franța și Germania
dorește să contracareze imprevizibilitatea și inechi tatea soluțiilor de tip liberal.
Ca urmare, statul acordă un rol important organi zațiilor considerate de elită
(sindicale, religioase, patronale, regionale) în susținerea servi ciilor sociale. De
exemplu, în baza princi piului subsidiarității, astfel de organizații non-profit pot
utiliza fondurile specializate colectate de stat (fondul de șomaj, fondul de
patrimoniu sau fondul de dezvoltare regională) pentru a implementa politicile
sociale. Regimul neo-corporatist încurajează comasarea grupurilor de interes sub
formă de asociații pe bază de afinități sau programe (de exem plu, asociațiile
patronale, confederațiile, sindicatele de ramură, parteneriatul social). Spre
deosebire de modelul elitist, aceste structuri se auto-gu vernează și sunt supuse
competiției. Ele se deosebesc și de modelul liberal, pentru că sunt mai stabile
(de exemplu, agențiile specializate din Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda).
43
Fig. 7. Tipologia regimurilor politice (Janoski, 1998)
1. Modelul pluralist 2. Modelul elitist
IG1 Statul
IG2 IG3 SM
C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9 C10 …+ IG1 Statul
IG2 IG3
C1 C2 C3 C4 C5 C6 Cn …+
3. Modelul neo-corporatist 4. Modelul societății de masă
IG1 Federațiile sindicale IG2 Federațiile patronale Statul Executivul
Partidele de stânga Partidele de dreapta
IG4 IG3 IG5 IG6
U1 U2 U3 E1 E2 E3 E4
C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9 +… …+ Statul
IG1 IG2
M E D I A
C2 C3 C4 C5 C6 C1
În modelul societății de masă , mediile de informare domină sfera publică.
Este „societatea-spectacol“, exemplificată cel mai bine de SUA, unde
media nu constituie doar unul din grupurile de interes (ca în celelalte trei
modele), ci principalul factor de influență politică. Puterea lor este atât de
importantă, încât tinde să monopolizeze întreaga sferă pu blică. Riscul în
acest caz este ca mesajul civic propriu-zis să-și piardă autenticitatea și să
se banalizeze, fiind pus pe același plan cu reclamele comerciale,
manipularea politică și propaganda în interes personal.
d) Globalizarea societății civile
Una din limitele analizei lui Janoski este că cele patru sfere de activitate
sunt circumscrise statului național. Modelele sale de societate au fost
exemplificate prin regimuri politice specifice unor state și guverne.
Cetățenia se exercită doar în interiorul acestei entități politice pe care
Janoski o desemnează prin „sistemul social global“. Această abordare
rămâne tributară ecuației etnocentriste a lui Marshall, după care națio –
nalitatea (statutul de cetățean) este o precondiție a drepturilor omului și
se exercită în interiorul unui stat suveran.
Această condiționare a accesului la drepturi de afilierea statală și de
statutul de cetățean este astăzi chestionabilă. Proiectul de unitate politică
europeană este o provocare directă a acestei condiționări tradiționale. Am
văzut, de asemenea, cum cetățenia postnațională se detașează de un te –
ritoriu anumit, luând ca referință drepturile omului, care sunt universale.
Unii autori, ca de exemplu Turner (1993), Soysal (1994), Badie (1995) și
Ohmae (1995), se întreabă în acest context dacă nu cumva centrarea pe
drepturile omului nu înseamnă de fapt sfârșitul cetățeniei ca paradigmă
politică.
În realitate, drepturile omului în sine nu asigură automat participarea la
comunitatea politică. Chiar și versiunea postnațională a cetățeniei (de
exemplu, patriotismul constituțional al lui Habermas) presupune anu mite
competențe civice și înțelegerea mecanismelor instituționale ale
democrației participative.
În plus, așa cum vom vedea imediat, drepturile singure nu sunt
suficiente ca statutul de cetățean să funcționeze. Ele sunt de obicei aso –
ciate cu responsabilitățile care instrumentează loialitatea față de
comunitatea politică și obligativitatea morală a participării civice.
Exemplul societății civile și configurația multipartită a lui Janoski ne-au
atras însă atenția asupra faptului că statul nu este singura formă de
comunitate publică. „Inter acțiunile generalizate“ care caracterizează
indivizii altruiști și responsabili traversează practic întreaga societate, sub
forma societății civile.
Întrebarea este însă dacă această interpretare a societății civile poate fi
extinsă dincolo de un teritoriu sau tip de societate. Janoski nu abordează
acest subiect, însă alți analiști (Hann și Dunn, 1996; Scholte, 1999)
vorbesc deja de o „ societate civilă glo bală“. Scholte (1999, p. 10), de
exemplu, definește globalitatea ca o suprateri torialitate, ceea ce înseamnă
că societatea civilă globală:
–se ocupă de problemele transversale ale umanității,
–presupune comunicare transfrontalieră,
–se sprijină pe organizații transteritoriale,
–este o formă de solidaritate suprateritorială.
Trebuie să recunoaștem că, în pofida aspirațiilor, aceste patru atribute
sunt mai greu de realizat la nivel global decât în interiorul unei societăți
naționale. „Lumea“ este mult mai eterogenă și mai inegală decât statele
suverane, astfel încât ea este departe de a deveni o comunitate politică
propriu-zisă. La nivel european, date fiind contingențele istorice și
elementele unificatoare deja în funcțiune (piața comună, moneda unică,
dreptul comunitar), globalizarea societății, inclusiv a societății civile, este
mult mai plauzibilă.
Până în prezent, problemele mondiale globale au fost abordate prin
prisma agențiilor internaționale ca ONU, sistemul Bretton Woods (Banca
Mondială și FMI), OSCE, Grupul G8. Mesajul acestor organizații
interguvernamentale, chiar dacă ele au promovat standarde comune ale
democrației, nu a fost întotdeauna credibil. În mare parte, acti vismul civic
global s-a orientat chiar împotriva acestor organizații, considerate
nereprezentative pentru societatea civilă globală.
Cu alte cuvinte, fără participarea efectivă a tuturor părților (statele și
business-ul), așa cum preconizează de fapt modelul lui Janosky, nu este
posibilă o societate civilă globală. Activismul transfrontalier, solidaritatea
internațională a cetățenilor și mobilitatea ONG-urilor, ca și referința
comună la drepturile omului, nu sunt suficiente pentru a realiza o so –
cietate civilă cu vocație universală.
6. Competența civică
Democrația nu este de conceput fără cetățenie iar cetățenia nu este
posibilă fără cetățeni competenți și angajați. Această relație simplă stă la
baza competenței civice, pe care Mead (1986), Turner (1993), Almond și
Verba (1996) o plasează la originea cetățeniei. Este capacitatea
persoanelor, grupurilor și comunităților de a participa activ la viața
publică, ceea ce presupune:
–o cultură civică minimală;
–un set de drepturi și responsabilități;
–oportunități civice.
Cu alte cuvinte, dincolo de statutul formal al cetățeniei, deținătorul de
drepturi și responsabilități trebuie să fie capabil să le exercite în mod
efectiv, să aibă competențele adecvate și să beneficieze de șanse reale de
exprimare a acestor competențe.
Vom analiza cele trei aspecte în continuare.
46
a) Cultura civică
Prin cultură civică înțelegem ansamblul cunoștințelor, valorilor,
atitudinilor și abili tăților referitoare la comunitatea politică, la instituțiile
publice și la actorii participanți. Este aceea parte a culturii umane care
susține cetățenia și comportamentul politic.
Există trei ipostaze ale culturii civice, în funcție de cadrul de re ferință:
Cultura civică ideală este ansamblul cunoștințelor și abilităților ne cesare
pentru participarea politică și realizarea democrației ca pro iect istoric.
Ea cuprinde compe tențele minimale ale cetățeniei într-un regim
democratic și se referă la valorile și instituțiile democrației, la sistemul
de decizie colectivă, la drepturile și responsa bilitățile cetățeanului, la
cunoștiințele privind procesele politice, legislative și finan ciare, la
modul de funcționare a societății civile.
Cultura civică specifică unui tip de societate democratică se carac –
terizează prin anumite „pattern“-uri psiho-culturale, în funcție de
condițiile particulare ale comu nității politice. Almond și Verba (1996, p.
47), de exemplu, au identificat trei modele predominante, respectiv
cultura parohială, cultura dependentă și cultura partici pativă. Cultura
civică a unei comunități politice se definește prin cu noștințele, atitu-
dinile și atașamentul cetățenilor față de sistemul po litic în general, față
de input-urile sistemului politic (roluri, actori și politici publice), față de
output-uri (procesele ad ministrative care aplică politicile publice) și față
de sine ca participant activ. Cultura civică (pe care Almond și Verba o
mai numesc și „cultură politică“) cuprinde astfel trei componente:
„orientarea cognitivă“, respectiv cunoștințele despre sistemul po litic,
instituțiile și actorii săi; „orien tarea afectivă“ sau atitudinile și
dispozițiile referi toare la sistemul politic; „orientarea evaluativă“, care
rezultă din judecățile și opiniile cu privire la sistemul politic și realizările
sale într-un context dat.
Cultura civică școlară este de fapt o analiză a „bunului cetățean“, sub
formă de competențe dezirabile. Este o versiune normativă dedusă din
celelalte două (cultura civică ideală și cultura civică specifică) care,
după Almond și Verba (1996, p. 59), poate fi etichetată drept
„raționalist-activistă“ pentru că pune accentul pe participarea rațională
în interiorul input-urilor sistemului politic. S-au propus diver se inventare
de competențe care să definească această ipostază a culturii civice,
așa cum se prezintă ea în curriculum și manualele școlare. Sinteza din
anexa II, unde am reunit cele mai cunoscute va riante (Audigier, Velhuis
și Civitas), pune în evidență patru tipuri de competențe: cunoștințe,
atitudini, valori și abilități. Toate cele trei inventare de competențe sunt
acceptabile în măsura în care rămân orien tative, sub formă de repere
curriculare.
47
Cu alte cuvinte, cultura civică poate fi considerată ca un standard sau
un referențial comun al societăților democratice doar în măsura în care
luăm în considerație ipostaza sa ideală, așa cum este prezentată în tra –
tatele de științe politice. În momentul în care se trece la definirea
politicilor publice dintr-o anumită comunitate politică sau la curricu lum-ul
național dintr-un anumit sistem de învățământ, modelul ideal are nevoie
de adaptări și contextualizări, în funcție de specificitățile culturale și prio –
rități. Aceasta nu înseamnă nici denaturarea principiilor democratice, nici
folosirea de standarde duble sau realizarea unor hibrizi eufemistici de tip
„democratura“ (Schmitter), ci doar contextua lizarea și concretizarea
cetățeniei ca acțiune socială.
b) Drepturile și responsabilitățile
Teoria politică admite astăzi fără rezerve că cetățenia presupune
apartenența la o comunitate politică, participarea, identitatea, drepturile și
responsabilitățile ce decurg din statutul de cetățean. Dincolo de acest
consens relativ încep însă controversele, referitoare în special la drepturi
și responsabilități: Sunt drepturile suficiente pentru a garanta statutul
juridic de cetățean? Drepturile civile, politice și sociale sunt reciproc
contradictorii sau unitare? Cum se articulează între ele și cum inter ac-
ționează drepturile și responsabilitățile? Care este statutul lor juridic? Ne
referim la obligații și îndatoriri sau la responsabilități?
Aceste întrebări sunt suficiente ca să ne convingă de faptul că pro –
blema drepturilor și responsabilităților se află în centrul dezbaterilor pri –
vind cetățenia. Unii autori, ca Twine (1994), Freeden (1998) și Janoski
(1998) consideră că atât ideologiile, cât și clasificarea regimurilor po litice
se fac în funcție de poziția față de drepturi și responsabilități. De o
manieră generală, liberalismul a pus accentul pe drepturi și potențialul lor
emancipator, pe contribuția pieței și a inițiativei private. La polul opus,
doctrinele conservatoare și social-democrația au acordat mai multă
importanță obligațiilor și statului ca garant al egalității și ca mediator al
conflictelor sociale.
Această opoziție este însă ultrasimplificatoare. De exemplu, libera –
lismul ca doctrină nu este deloc omogen, chiar dacă primii teoreticieni
(Locke și Paine) privilegiau indivizii față de comunitate. Ulterior, așa cum
arată Faulks (2000, p. 56), ideea unui individ deconectat de „polis“ a
devenit caducă. Comunitatea și drepturile individuale formează un
ansamblu indivizibil, astfel încât nu pot funcționa ca un factor de dife –
rențiere a ideologiilor și regimurilor politice.
De fapt, principala eroare aici este însăși interpretarea celor două ca
alternative opozabile . Drepturile și responsabilitățile sunt inseparabile,
48
astfel încât orice considerare izolată a uneia, prin excluderea sau în
opoziție față de cealaltă, este artificială și prejudiciabilă. Ele alcătuiesc
împreună nucleul tare al competenței civice și dau substanță statutului de
cetățean. Fără drepturi și responsabilități, apartenența și identitatea ar fi
sterile, fiind imposibilă acțiunea socială și participarea politică. Din acest
motiv, preferăm să ne referim la responsabilități, nu la obligații și îndatoriri.
Obligațiile scot în evidență obligativitatea respectării legii și a deciziilor
majorității iar îndatoririle decurg din loialitatea față de stat. Obligațiile și
îndatoririle sunt impuse și nu se negociază. Respon sabilitățile, în schimb,
decurg din liberul arbitru și exprimă o opțiune, o decizie personală, o
îndatorire morală. Competența civică este mai eficientă în cazul
responsabilității asumate decât ca efect al obligativității și constrângerii.
Principalul motiv pentru care drepturile și responsabilitățile au avut un
tratament asimetric a fost regimul lor juridic diferit. Drepturile au fost
concepute pentru a apăra libertatea și autonomia individului în fața
statului și a oricărei forme de putere laică. În consecință, toate
instrumentele universale și europene de protecție (Declarația Universală,
Carta Europeană, Carta Drepturilor Fundamentale) se referă la drepturi, nu
la responsabilități. Pentru a palia acest dezechilibru, în 1999 anul ani –
versării Declarației Universale a Drepturilor Omului, un grup de foști șefi
de state conduși de Helmut Schmidt („Grupul Interaction“) a înaintat ONU
o Declarație Universală a Respon sabilităților. Proiectul a eșuat pentru că
nu s-a căzut de acord asupra instituționalizării acestei Declarații și, mai
ales, nu s-a găsit un instrument de implementare a respon sabilităților care
să evite recurgerea la statul totalitar.
Drepturile și responsabilitățile au fost deseori interpretare ca opo zabile
pentru că aparțin unor forme diferite de raționalitate (Kovács, 1999):
drepturile sunt norme juridice iar responsabilitățile sunt norme morale.
Enunțarea drepturilor sub formă de enunțuri imperative implică în mod
intrinsec consecința morală a respectării lor conform clauzei li mitării
reciproce: drepturile unui individ sunt limitate de drepturile si milare ale
altui individ iar acordarea de drepturi implică responsabilitatea morală a
respectării lor.
Prin urmare, responsabilitățile nu sunt neapărat o contrapondere a
drepturilor sau alternativa lor simetrică. Ele sunt versante complemen tare
ale ansamblului comun numit competență civică . Responsabilitățile sunt
enunțuri atât de abstracte și difuze (fiind vorba de un principiu moral),
încât este imposibil să se cupleze direct cu anumite drepturi, printr-o
relație de la cauză la efect (un drept – o responsabilitate co res-
punzătoare). În plus, așa cum demonstrează Hart (1968, p.11),
responsabilitatea este multiformă, fiind dificil de codificat în formă juridică:
responsabilitatea poate fi sursă (a fi responsabil de ceva), poate avea
49
sensul de „accountability“ (a da seamă), poate sugera capacitatea de a
face ceva („compos mentis“ sau cerința de a fi competent mintal și legal),
poate fi înțeleasă ca o însărcinare publică (deținerea unei funcții) sau ca o
virtute (ceea ce exprimă o judecată de valoare: o persoană are „simțul
responsabilității“ sau se comportă în mod „responsabil“). Ca să complice și
mai mult analiza, Bovens (1998, p. 51) apreciază că drepturile sunt
individuale sau colective, pe când responsabilitatea poate fi individuală, de
grup sau corporativă, poate fi activă (exprimată pe parcursul ac țiunii) și
pasivă (responsabilitatea „post-factum“ sau reactivă).
Teoria politică este deci confruntată cu o triplă problemă privind relația
drepturi-responsabilități :
–asimetria și opozabilitatea lor;
–dificultatea de a disocia diversele drepturi; din punct de vedere juridic,
drepturile rămân inseparabile și unitare, chiar dacă analizele politice le
ierarhizează sau le separă conjunctural;
–imposibilitatea de a codifica juridic responsabilitățile, care rămân în
domeniul opțiunii și al judecății morale.
Aceste probleme persistă în orice situație de aplicare a competenței
civice, inclusiv în cazul cetățeniei europene.
c) Învățarea cetățeniei
Cetățenia este o construcție culturală și istorică. Ea se învață de fie care
individ și generație de cetățeni, printr-un proces spontan de socializare
politică sau prin demersuri sistematice de educație civică într-un mediu
specializat (de exemplu, în școală).
Societatea și comunitatea politică reprezintă cadrul natural în care se
formează ceea ce Crick și Porter (1978) au numit „alfabetizarea po litică“
(„political literacy“). Este un mediu polivalent și deschis în care
competențele civice se formează spontan, împreună cu alte forme de
„alfabetizare“ (cognitivă, comunicativă, digitală, tehnologică etc.).
În acest context global, socializarea politică are propriile mijloace și
forme de acțiune. Dekker și Meyenberg (1991, p. 39-40) au identificat trei
forme de acțiune:
–socializarea politică intenționată și directă , al cărui scop expli cit este
dobândirea de cunoștințe specializate, formarea atitudinilor și a
comportamentelor cetățenești (de exemplu, prin educație civică sau
alte materii școlare);
–socializarea politică intenționată indirectă se realizează prin influențele
care nu au drept scop principal educația politică (de exemplu, prin
participarea la o activitate voluntară);
50
–socializarea politică neintenționată și indirectă are loc în situațiile de
învățare informală, de exemplu, prin lectura presei sau urmărirea
„spectacolului străzii“.
51
Tabelul 3. Sistemul agenților de socializare politică
(Dekker și Meyenberg, 1991)
Agenți de
socializare politicăPersoane sau grupuri Instituții, organizații și medii sociale
grupuri primare
familiapărinții, bunicii, frații și
surorile, veciniimediul familial
sistemul de
învățământ
școalaprofesorii, colegii procesul de învățământ, instituția
școlară, sistemul intern de decizie,
curriculum-ul, manualele, ritualul
academic, activitățile extrașcolare
biserica clerul serviciile religioase
media și
comunicațiile de
masăprezentatorii, formatorii
de opinie, actorii,
cântăreții preferațiTV, cinematografele, radioul, presa
scrisă, Internetul, jocurile interactive
colegii și prieteniicolegii de echipă,
partenerii, liderii informalicluburile de tineret, activitățile
recreative și sportive, competițiile
sistemul de
ocupare
profesionalăpatronii, angajatorii,
formatorii, partenerii
sociali, manageriicompaniile și firmele, echipa de muncă,
comunitățile sociale, asociațiile
profesionale, sindicatele, centrele de
formare profesională
comunitățile
politicemembrii de rând,
persoanele carismatice,
funcționarii publici,
oficialitățile din justiție,
poliție și armată, liderii
partidelor politicepartidele politice, organiza țiile de femei
și de tineret, serviciile de informare
cetățenească, structurile electorale,
grupurile de interes, organizațiile
voluntare, serviciul militar, campaniile
de sensibilizare
În ansamblul său, întreaga societate funcționează ca un mediu colectiv
de socializare politică. Dekker și Meyenberg au descris cu amă nunțime
componentele sistemului global de socializare politică sub forma din
tabelul 3, unde se observă clar diversitatea agenților de socializare
(„political socializers“ sau „political socialization agents“).
Școala rămâne unul din mediile cele mai influente și o opțiune majoră în
cadrul demersurilor de socializare politică. Ca mediu de formare a culturii
civice, școala are contribuții specifice:
–cuprinde copiii și tinerii reuniți într-o organizație de integrare socială;
–este un mediu de acțiune și decizie colectivă, ipostază valorificată
îndeosebi prin tendințele moderne de autonomie și responsabili zare a
unităților de învățământ („self-development“ și „self-improvement
schools“);
–este un spațiu public în care se pot exercita toate atributele cetățeniei
democratice, respectiv apartenența, identitatea, participarea, dreptu –
rile și responsabilitățile; în acest sens, „democrația internă“ a șco lii se
inspiră direct din principiile cetățeniei;
–oferă situații civice reale, similare cu cele din societatea globală,
precum relația cu autoritatea, negocierea colectivă, inechitatea sau jo –
curile de putere;
52
–permite transmiterea sistematică a cunoștințelor despre cetățenie și
formarea deliberată a valorilor, atitudinilor și abilităților necesare vieții
publice;
–este un mediu complex de socializare politică care integrează trei
forme specifice de influențe educative (vezi fig. 8): educația formală
(curriculum-ul oficial și învățarea sistematică a unei materii, finali zată
prin diplome și certificate formale), educația non-formală (activitățile
extrașcolare) și educația informală, realizată prin învățare difuză și
spontană (de exemplu, prin media).
Fig. 8. Educația pentru cetățenie în mediul școlar
Materie aparte (ex.
educația civică, cultura
civică, educația politică) Temă cross-curriculară
(ex. drepturile omului) Programe integrate
(ex. studiile sociale,
omul și societatea) Activitățile extrașcolare
(proiecte, vizite,
schimburi școlare,
cluburi, campanii,
activități voluntare) Etosul școlar (climatul
clasei, cultura
organizațională,
relațiile interetnice,
liderii informali) Luarea deciziei în
școală (consiliile
școlare, parlamentul
elevilor, grupurile de
interes și de presiune) Curriculum ascuns (imitarea
colegilor, evenimente
emoționante, experiențe de
vacanță) Învățarea cu ajutorul media (imitarea
persoanelor carismatice, influența
simbolurilor, miturilor, metaforelor,
stereotipurilor, reclamelor,
anecdotelor) Educația
informală
Educația
non-formală
Educația
formală
Într-o anchetă realizată de Consiliul Europei în toate cele 46 de țări
membre, s-a constatat că cea mai frecventă și mai vizibilă cale de
realizare a educației civice în școală este curriculum-ul formal (cf. Bîrzea,
2003, p. 18). Așa cum se observă din anexa III, care sintetizează datele
respective, există trei modele de organizare a curriculum-ului destinat
educației civice:
•o materie aparte cu alocare proprie în planul de învățământ (1-2 ore pe
săptămână): „educația civică“ (Austria, Franța, Anglia, Norve gia,
România), „cultura civică“ (Slovenia și România), „educația po litică“
(Germania), „educația socială“ (Estonia), educația pentru drepturile
omului (Turcia, Croația), educația juridică (Ucraina, Armenia), științele
sociale (Cipru, Ungaria, Italia, Olanda, Suedia, Danemarca, Letonia,
Polonia);
•teme cross-curriculare inserate în toate materiile (Elveția, Grecia,
Belgia, Malta, Anglia);
•programe integrate centrate pe anumite teme (drepturile omului, stu –
diul societății, educația morală, omul și societatea), prin regrupa rea
unor componente din disciplinele apropiate precum istoria și instruirea
53
civică (Italia), istoria și studiile sociale (Finlanda), antropologia și
științele sociale (Ungaria), religia și educația morală (Scoția), etica și
instruirea civică (Slovenia), etica, geografia, istoria și științele sociale
(Spania).
Aceste date, ca și analiza precedentă referitoare la competența civică, vor
fi utile în mod special studenților de la departamentele de științe politice și
studii europene care sunt interesați de o viitoare carieră didactică, În calitate
de profesori de educație civică.
54
MODULUL II
CETĂȚENIA EUROPEANĂ CA STATUT JURIDIC
Am precizat la început că vom folosi cuvântul cetățenie ca echivalent
general al termenului englez de „citizenship“ (fr. „citoyenneté“). În
schimb, pentru a respecta sensul comun din limba română, vom recurge în
acest modul și la cuvântul naționalitate pentru a desemna sta tutul juridic și
legal al cetățeanului beneficiar de drepturi și libertăți.
Cetățenia europeană se referă la statutul juridic al cetățenilor țărilor
membre ale Uniunii Europene. Acest statut a fost introdus de Tratatul de
la Maastricht și dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uni unii
sub forma unui set de drepturi supranaționale . Mai exact, noul art. 17 al
„Tratatului de constituire a Comunității Europene“ (fostul art. 8 al
Tratatului de la Maastricht) stipulează că este cetățean al Uniunii
Europene orice persoană care beneficiază în prea labil de naționalitatea
unuia din statele membre. Acest statut supranațio nal vine în completarea
cetățeniei naționale prin exercitarea unui număr restrâns de drepturi pe
teritoriul altui stat membru decât propria țară.
Chiar incompletă și subordonată, cetățenia europeană suscită deja
controverse politice importante: În ce măsură acest statut juridic se de –
tașează de contextul legislației naționale? Care sunt repercusiunile sale
asupra suveranității? Mai putem oare recurge la principiul subsidiarității
pentru a echilibra naționalitatea și cetățenia europeană? Sunt oare
instrumentele actuale de protecție compatibile cu noul statut
supranațional? Care este impactul său asupra procesului constituțional
european? În ce măsură cetățenia europeană ține cont de principiile
comune ale demo crației europene, incluse în Tratatul de la Amsterdam
(principiile libertății, pluralismului, respectării drepturilor omului și statului
de drept)?
La aceste întrebări vom încerca să răspundem în continuare, într-un
modul dedicat statutului juridic al cetățeniei Uniunii Europene. După stu –
dierea sa, studenții vor fi în măsură:
•să facă distincția dintre statutul juridic și dimensiunea identitară a ce –
tățeniei europene;
•să identifice drepturile supranaționale care definesc acest statut;
•să recunoască limitele cetățeniei europene în raport cu cetățenia con –
ferită de statele naționale;
•să deosebească mecanismele juridice și cele non-juridice de protecție a
drepturilor cetățenilor Uniunii Europene;
55
•să identifice instrumentele de protecție a drepturilor omului, în special
cele de care beneficiază cetățenii țărilor membre ale Uniunii Europene.
1. Cetățenii și exercitarea puterii în Uniunea Europeană
Condiția de cetățean se bazează pe o relație contractuală între stat și
indivizi: statul recunoaște drepturile fundamentale ale individului dar
pretinde în schimb obligații civice, loialitate și participare. Ansamblul
acestor drepturi recunoscute de stat reprezintă statutul juridic de cetățean,
consfințit în setul de documente oficiale care însoțesc individul-cetățean
pe toată durata vieții: certificate de naștere, buletine sau cărți de
identitate, pașapoarte, certificate de deces.
Ca titular de drepturi, cetățeanul devine un element al exercițiului
puterii și al principiului suveranității . Prin capacitatea sa de a influența
configurația puterii politice, cetățeanul este deținătorul unei părți din
suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernării.
În ultimă analiză, atât structura puterii politice cât și executarea deciziilor
luate de guvernanți depind de voința cetățenilor. Această colectivitate de
cetățeni egali în drepturi, numită „Philia“ de către greci și „comunitate de
drept“ de către romani, este sursa puterii și a legitimității politice.
Extrapolarea acestui contract civic de la statul național către nivelul
supranațional ridică însă unele probleme de fond, pe care vom încerca să
le clarificăm pe parcursul acestui modul. Așa cum am văzut din ana liza
precedentă, în cursul primului modul, principiul cetățeniei nu este neapărat
circumscris cadrului național. Cetățenia a fost asociată unui spațiu public
în continuă evoluție, fie că a fost vorba de statele-cetate ale lumii antice,
de principatele sau burgurile medievale, de republicile mo derne sau de
statele-națiune. Este un proces istoric în care princi piul cetățeniei a fost
deseori coroborat cu statul național, fără ca această asociere să fie
obligatorie sau exclusivă.
Influența acestui determinism istoric al cetățeniei se observă și în cazul
cetățeniei europene. Practic, nu există cetățenie europeană deco nectată
de cetățenia națională, ceea ce diminuează foarte mult forța și
credibilitatea statutului juridic de cetățean european . Majoritatea drepturilor
sunt garantate în continuare de cetățenia națională (franceză, sue deză,
belgiană etc.), cetățenia europeană constând doar în patru drepturi
supranaționale introduse destul de târziu, prin Tratatul de la Maastricht
(1992). În plus, aceste patru drepturi, cum vom constata în continuare, nu
sunt de primă importanță pentru viața de zi cu zi a cetățea nului, care
constată astfel că cetățenia europeană este ceva posterior și secundar,
adăugat la drepturile recunoscute prin constituțiile naționale.
Suveranitatea și exercitarea puterii rămân cu precădere la nivelul statului
național, în baza celor două principii ale dreptului comunitar, respectiv
subsidiaritatea și proporționalitatea.
56
Din acest motiv, recunoașterea și operaționalizarea cetățeniei
europene nu sunt atât de simple cum au părut la începutul anilor ’90 când,
din inițiativa primului ministru spaniol Philippe Gonzales, s-au făcut
primele demersuri comunitare în acest sens. Unii analiști (Neunreither,
1995; Delanty, 1995; Meehan, 1993) văd această întârziere ca o dis funcție
internă a construcției europene. Neunreither (1995, p. 5), de exemplu,
consideră că problemele cetățeniei și participării populare au fost
sacrificate încă de la început, procesul construcției europene fiind
rezultatul deciziei unor elite politice și al concertării „la vârf“. În acest
sens, după Neunreither, au existat trei etape:
•„Prima Europă“, cea a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțe lului, a
fost reglementată de Tratatul de la Roma (1957), printr-o abordare de
tip paternalist: guvernanții au decis pe baza unui design politic foarte
elaborat, dar fără o participare populară propriu-zisă. La vremea
respectivă, când prioritățile imediate erau de altă natură (satisfacerea
nevoilor zilnice, vindecarea traumatismelor morale, re concilierea
postbelică), foarte puțini cetățeni întrezăreau importanța noului proiect
european.
•„A doua Europă“ a început prin crearea Comunității Economice
Europene sau a pieței comune (consfințită prin Actul Unic European,
1986). Comunitatea începe să se intereseze mai mult de ce tățeni și de
modul în care piața comună le afectează viața zilnică. După
Neunreither, această etapă este dominată de două demersuri coerente
privind problemele cetățenești: pe de o parte, este ceea ce autorul
numește „abordarea funcționalistă“ care pune accentul pe nevoile
directe ale indivizilor sau grupurilor de cetățeni (această abordare este
considerată ca o „segmented citizenship“); pe de alta, este ceea ce se
numește „indirect citizenship“, respectiv construcția noii identități
colective, comune tuturor cetățenilor. Ca urmare, se elaborează
primele simboluri ale cetățeniei europene, cum ar fi culoarea roșie
comună pentru pașapoartele europene, adoptarea vechiu lui drapel cu
12 stele al Consiliului Europei ca simbol al CEE sau imnul european
(„Oda Bucuriei“ a lui Beethoven). Acestea mar chează, în termenii lui
Neunreither, trecerea de la „market citizen“ la „political citizen“.
•„Cea de a treia Europă “ a început cu Tratatul de la Maastricht (1992) și
primele codificări ale cetățeniei supranaționale. Esențial pentru această
nouă fază este implicarea cetățenilor, conform noului slogan al
„Europei cetățenilor“. De altfel, însuși Monnet spunea că „noi unim
persoane, nu națiuni“, însă această propoziție nu s-a regă sit în
demersurile inițiale ale construcției europene. După Maastricht, se
pune problema democrației și guvernanței europene, a construc ției
unui spațiu public și a unei cetățenii europene, aspecte care fac
obiectul principal al cursului nostru.
57
Fig. 9. Atașamentul cetățenilor față de Uniunea Europeană (Eurobarometer, 2003)
L 24 75
I 36 62
F 45 53
IRL 46 50
P 50 49
A 48 49
B 49 49
D 49 46
DK 53 46
Media U.E. 52 45
E 55 43
GR 62 38
S 64 34
NL 69 29
UK 68 27
FIN 74 24
% nu foarte sau de loc atrași de U.E. % foarte sau destul de atașați U.E .
Aceste aspecte devin prioritare pentru politicile publice din spațiul
european, inclusiv pentru țările candidate precum România. Problema care
se pune în prezent, dincolo de reforma instituțiilor și consolidarea
democrației europene, este cea a pregătirii și conștientizării cetă țenilor.
Atât Tratatul de la Maastricht, cât și Tratatul de la Nisa s-au reali zat prin
consultări cu ușile închise, prin negocieri întreprinse de diplomați și
oameni politici. Cele patru decenii de integrare europeană s-au des fășurat
aproape exclusiv la nivel birocratic, prin voința reprezentanților oficiali,
fără să existe o preocupare siste matică de mobilizare a cetă țenilor. Din
acest motiv, așa cum arată datele Eurobarometer 2003 (vezi fig. 9), doar
45% din cetățenii europeni sunt atrași de Uniunea Europeană. Pe țări,
diferențele sunt foarte mari, cei mai pro-europeni fiind cetățenii din
Luxemburg (75%), Italia (62%) și Franța (53%), țări fondatoare ale C.E.E.
În schimb, cei mai puțin favorabili U.E. sunt cetățenii Finlandei (24%), Marii
Britanii (27%) și Olandei (29%).
Aceste date arată că nivelul de participare și asumare („ownership“) a
cetățeniei europene este încă destul de scăzut. Evaluările respective nu au
inclus încă actualele țări candidate unde anchetele naționale sunt mult
prea optimiste (cu un atașament declarat de peste 70%, datorat probabil
insuficientei cunoașteri a dificultăților integrării).
Cert este însă faptul că, în condițiile actuale, când cetățenia europeană
reprezintă doar câteva drepturi în completarea drepturilor recu noscute
prin constituțiile naționale, cetățenii nu au încă imaginea clară a Europei
ca spațiu politic comun . Rămâne de văzut dacă reforma instituțiilor
comunitare și revigorarea democrației europene, preconizate prin
adoptarea Constituției Europene, vor asigura cadrul necesar pentru
realizarea „celei de a treia Europe“ descrise de Neunreither.
58
2. Statutul juridic al cetățeanului european
Întrebarea care se pune cel mai des în legătură cu acest subiect este
dacă cetățenia europeană (înțeleasă ca cetățenie U.E.) poate să rămână
ca o simplă prelungire a cetă țeniilor naționale sau trebuie construită o
nouă formă de identitate colectivă, bazată pe ideea de „ drepturi-creanțe“
respectiv drepturi garantate condiționat, în măsura în care s-au îndepli nit
anumite cerințe prealabile (de exemplu, anumite obligații sau drepturi). La
fel ca în viziunea multidimensională a lui Marshall, adepții acestei noi
forme de cetățenie pun accentul pe natura socială, economică, politică și
civică a statutului de cetățean. Autorii care preconizează o astfel de
abordare (Habermas, 1995; Neuwahl, 1995; Eder, 2001) ne rea mintesc
faptul că cetățenia europeană nu se reduce la statutul juridic propriu-zis
iar Europa nu va putea deveni o națiune extinsă la nivel continental.
Construcția europeană a pus deja bazele acestei cetățenii su pranaționale,
de exemplu, prin cele patru libertăți fundamentale ale pieței comune
(libertatea de circulație a persoa nelor, a capitalurilor, bunurilor și
serviciilor), prin recunoașterea comună a drepturilor sociale ale
angajaților, prin promovarea coeziunii sociale și a dezvoltării regionale etc.
Cele patru drepturi civice și politice introduse prin Trata tul de la Maastricht
completează de fapt un ansamblu la baza căruia sunt politicile de
solidaritate și politicile de acțiune comună, deja realizate în primele
decenii ale construcției europene.
Rezultatul acestor dezbateri nu este încă previzibil. Cert este faptul că,
atunci când se vorbește de cetățenia Uniunii Europene (prescurtat:
cetățenia europeană), se înțelege un statut supranațional acordat automat
cetățenilor țărilor membre ale U.E. Cetățenia U.E. este deci o cali tate
suplimentară, în completarea cetățeniei recunoscute de statul națio nal.
Această prelungire „europeană“ a naționalității nu este însă rever sibilă:
cetățenii unei țări membre a U.E. nu pot obține automat cetățenia
celorlalte țări membre. Această limitare a fost clar stipulată de Curtea
Constituțională a Danemarcei, de exemplu, care a făcut următoarele
precizări (apud: von Beyne, 2001, p. 72): „Cetățenia Uniunii este un
concept politic și juridic care este complet diferit de sensul conceptului de
cetățenie din Constituția Regatului Danemarcei și sistemul juridic danez.
Cetățenia Uniunii nu conferă dreptul unui cetățean al unui alt stat membru
să obțină cetățenia daneză sau orice drepturi, obligații, privilegii sau
avantaje inerente cetățeniei daneze“.
Statutul de cetățean al Uniunii Europene a fost introdus prin Tratatul de
la Maastricht (art. 8) sub forma a patru drepturi supra naționale garantate
persoanelor care dețin deja naționalitatea uneia din țările membre ale U.E.
Acest statut se referă la:
•dreptul de mișcare liberă și rezidență în oricare din țările membre ale
U.E.;
59
•dreptul de a alege și a fi ales în Parlamentul European și alegerile
locale;
•dreptul la protecție diplomatică într-o țară terță, în care propria țară nu
are reprezentanță consulară;
•dreptul de petiție la Parlamentul European și dreptul de a se adresa
Avocatului Poporului („Ombudsman“).
Se observă că, de fapt, aceste drepturi nu devin efective decât în afara
spațiului politic și juridic al propriului stat (acoperit prin cetățenia națio –
nală). Este o formă de „external citizenship“, superioară vechiului statut
de „muncitor străin“, introdus în anii ’60 între țările comunitare (de exem –
plu, statutul de „Gastarbeiter“ al muncitorilor italieni din Germania).
Ceea ce se reproșează cetățeniei europene este lipsa dimensiunii trans –
naționale. De altfel, în unele țări ca Germania, Austria sau Luxemburg
cetățenia duală sau multiplă nu este acceptată.
În plus, situația persoanelor imigrante sau a „non-cetățenilor“
(„denizenship“) nu s-a ameliorat prin introducerea cetățeniei europene.
Aceste persoane nu au acces la drep turile și libertățile cetățenilor statelor
membre și, prin urmare, nu beneficiază de drep turile cuprinse în cetățenia
europeană. Din acest motiv, una din direcțiile de dezbatere în legătură cu
statutul juridic de cetățean european este tocmai garantarea accesului –
direct la euro-cetățenie pentru imigranți și refugiați, fără să se mai treacă
neapărat prin cetățenia recunoscută de naționalitățile statelor membre ale
U.E.
În sfârșit, altă direcție ar fi întărirea statutului de cetățean european și
diminuarea ponderii naționalității, într-o formă similară cu amendamentul
14 al Constituției SUA, introdus imediat după războiul civil (1868). În acest
caz, mai puțin probabil în actualul context european, cetățenia națională
ar deveni una reziduală, subordonată cetățeniei europene. S-ar renunța
astfel la clauza drepturilor-creanță.
Această inversare a ponderii nu este încă posibilă și nici nu face
obiectul Constituției Europene. Art. 8 al acestei Constituții păstrează cele 4
drepturi supranaționale ale Trata tului de la Maastricht (adăugând dreptul
de a folosi propria limbă în relația cu instituțiile europene) și aso ciază
cetățenia europeană cu drepturile fundamentale garantate prin textul
constituțional (mai exact, prin Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii,
inclusă în cadrul Constituției Europene).
3. Sistemul de protecție a drepturilor cetățenilor europeni
Cetățenia europeană este de fapt o construcție cu două niveluri: ce-
tățenia națională sau naționalitatea recunoscută de un stat membru și
cetățenia supranațională , reprezentată de cele patru drepturi adiționale,
introduse prin art. 8 al Tratatului de la Maastricht. În plus, la nivelul
Uniunii, există o multitudine de drepturi particulare, aferente pieței
60
comune („market citizenship“), cum ar fi drepturile consumatorilor sau
drepturile sociale. În ce privește drepturile politice și civice, ele sunt doar
parțial recunoscute la nivel unional.
Această evoluție de la „market citizenship“ către „Union citizenship“
face necesar un nou sistem de protecție a drepturilor ce tățenești. După
Marias (1995, p. 208), există un dublu sistem de protecție a drepturilor
care decurg din cetățenia europeană, respectiv:
a. Mecanismele non-juridice , reprezentate de:
–Comitetul pentru Petiții al Parlamentului European și
–Avocatul Poporului (Ombudsman).
Primul recepționează sesizările și plângerile cetățenilor europeni sau
cele ale persoanelor legale rezidente în statele membre, pe care le rezolvă
în cooperare cu instanțele naționale (comitetele pentru petiții ale
parlamentelor naționale și Avocatul Poporului din statele membre).
Avocatul Poporului la nivel european (instituție creată ca urmare a
Tratatului de la Maastricht) are mai multă putere. El poate realiza propriile
investigații în statele membre iar instituțiile europene și cele na ționale
sunt obligate să dea un aviz asupra cauzei, în termen de trei luni.
Ombudsman-ul european propune soluții și măsuri, informează
Parlamentul și persoanele interesate asupra rezultatelor anchetelor
întreprinse. Compe tențele Avocatului Poporului la nivel european rămân
însă circumscrise „acquis“-urilor comunitare: această instituție supra națio-
nală acționează numai în situațiile de sesizare a încălcării preve derilor
Tratatelor Uniunii.
b. Mecanismele juridice de protecție a drepturilor cetățenilor euro peni se
referă la sistemele de judecată la nivel unional, respectiv Curtea
Europeană de Justiție (cu sediul la Luxemburg). Pe lângă obligația de a
verifica legalitatea deciziilor europene, CEJ veghează asupra respec tării
drepturilor și obligațiilor care rezultă din aplicarea Constituției Europene și
a Tratatelor Uniunii. Din acest motiv, odată cu adoptarea Constituției
Europene, CEJ a căpătat prerogative sporite, în special în raport cu
celelalte instituții europene.
Din punctul de vedere al cetățeniei europene, Constituția Europeană
face un important pas înainte pentru că încorporează Carta Drepturilor
Fundamentale ale Uniunii , un text politic de bază pentru consolidarea
democrației europene. Titlul V („Drepturile cetățenilor“) stipulează deja o
configurație lărgită a drepturilor cetățenilor Uniunii Europene. Cele 4
drepturi recunoscute de Tratatul de la Maastricht și textul Constituției
Europene (art. 8.2.) sunt completate cu noi precizări, astfel că în Cartă
(art. II 39-46) avem următoarea listă a drepturilor care definesc cetățenia
U.E.:
•dreptul de a vota și a candida la alegerile pentru Parlamentul
European;
•dreptul de a vota și a candida pentru alegerile municipale;
61
•dreptul la o bună administrație europeană care, la rândul său, cu –
prinde:
–dreptul fiecărei persoane de a fi audiată, înainte de luarea ori cărei
decizii individuale care o afectează;
–dreptul fiecărei persoane de a avea acces la propriul dosar, cu
respectarea confidențialității, a secretului profesional și de afaceri;
–obligația administrației europene de a-și justifica deciziile.
•dreptul de acces la documentele instituțiilor europene;
•dreptul de a se adresa Avocatului Poporului (Ombudsman) la nivel
european;
•dreptul de petiție la Parlamentul European;
•dreptul de deplasare și rezidență pe teritoriul statelor membre;
•dreptul la protecție diplomatică și consulară într-o țară terță, în care
propria țară nu este reprezentată.
Se observă că acest pachet de drepturi conține îndeosebi drepturi
politice în raport cu instituțiile europene. Se pune un mai mare accent pe
raporturile dintre cetățean și structurile publice ale guvernanței europene,
ceea ce reprezintă deja o întărire a cetățeniei supranaționale.
Pentru cetățenii statelor care nu sunt membre ale Uniunii Euro pene dar
care sunt afiliate Consiliului Europei, există alte instrumente de pro tecție,
respectiv Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului (1950) și
Carta Socială Europeană (1962). În cazul în care cetățenii reclamă violări ale
drepturilor omului, se pot adresa direct, chiar împotriva propriilor state, la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la Strasburg.
Țările membre ale Uniunii Europene sunt însă și membre ale Consiliului
Europei, astfel încât pot beneficia de ambele instrumente juridice de
protecție, respectiv Carta Drepturilor Fundamentale și Convenția
Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului. Cele două instrumente nu
sunt contradictorii, însă rezultă diferențe care decurg din statutul Uniunii
Europene ca instituție de integrare (supusă deci dreptului comunitar, prin
care statele membre transferă unele prerogative la nivelul Uniunii), față de
Consiliul Europei care este o organizație de coope rare, respectiv un
consorțiu de state suverane, reunite pe baza dreptului internațional. Dacă
cetățenia U.E. acoperă deja unele drepturi politice și ci vice la nivel unional,
Consiliul Europei rămâne o organizație interguvernamentală, care nu-și
propune codificarea unui statut legal supranațio nal. În schimb, Consiliul
Europei este mult mai implicat în construirea identității europene,
respectiv a dimensiunii psihologice și culturale a cetățeniei europene, de
care ne vom ocupa în continuare.
62
MODULUL III
IDENTITATEA EUROPEANĂ
Cetățenia rezultă dintr-o relație simbolică între indivizi și o orga nizație
socială și politică. Această relație se constituie pe două căi:
a)printr-un contract social între stat și cetățenii săi – statul conferă
drepturi și pretinde în schimb loialitate și participare civică; cetățenia
este în acest sens statutul juridic și politic al cetățenilor care be neficiază
de drepturile recunoscute oficial;
b)prin asumarea culturii organizaționale, a normelor și a
comportamentelor specifice entității politice de referință; cetățeanul se
identifică cu spațiul public sau cu anumite componente ale acestuia, fie
că este vorba de un „polity“ global (Europa, națiunea, lumea,
civilizația), sau de o organizație de proximitate, eventual teritorializată
(localitatea, regiunea, patria, statul național); în acest sens psiholo gic și
cultural, cetățenia este o identitate colectivă , o formă de atri buire și
asumare a unor particularisme culturale sau politice.
Aceste două aspecte ale cetățeniei nu sunt contradictorii. Din contră,
ele sunt complementare:
•fiecare individ are de fapt mai multe identități, astfel încât apartenența
formală a naționalității (statutul oficial) poate coexista cu diverse
identificări informale , proprii fiecărei persoane; de exemplu, un cetățean
cu pașaport românesc se poate identifica cu o regiune cultural-istorică
(Oltenia), cu Europa (printr-o afiliere pur subiectivă, chiar dacă nu
deține pașaportul U.E.) sau cu Lumea (poate fi „cetă țean al lumii“, în
sensul cosmopolit al lui Kant);
•statutul de cetățean este întărit prin identificarea cu organizația po litică
(de exemplu, statul național este referința identitară a națio nalității);
cetățenia nu devine efectivă decât în momentul în care apartenența
formală recunoscută prin acte de identitate este asu mată de cetățeni ca
parte componentă a personalității lor; în această formă ideală,
participarea la activitatea publică preconizată de sta tul național este
deliberată și explicită, pentru că se bazează pe con vingere, pe
asumarea conștientă a rolului de cetățean.
Am reiterat aceste concluzii ale modulelor precedente pentru a
introduce modulul de față, consacrat „Identității europene“. Reamintim
faptul că scopul nostru este de a ana liza cetățenia europeană în dubla sa
ipostază, de statut juridic și nouă identitate colec tivă. Statutul a fost
63
definit, în cadrul modulului II, prin cele patru drepturi supranațio nale,
urmând să revenim cu o analiză mai amănunțită în modulul dedicat „De –
mocrației europene“.
În ce privește identitatea europeană , este nevoie de unele clarificări
prealabile:
•Organizația de referință nu se reduce la stat (prin simplă analogie cu
relația dintre naționalitate și statul național). Cum Uniunea Europeană
nu este reductibilă la un stat și nici la cele patru drepturi de importanță
secundară introduse prin Tratatul de la Maastricht, este necesar să
redefinim spațiul public de referință. Acest „Euro-poli ty“ este
reprezentat de sistemul de guvernanță multiplă și multi-centrică care
implică instituțiile europene și actorii naționali prin ceea ce vom numi
„europenizarea“ sta telor naționale. Pe scurt, cetă țenia europeană este
un atribut al guvernanței europene, nu a unui stat supra național,
imposibil de obținut în condițiile istorice actuale.
•Identitatea politică a U.E. și identitatea culturală europeană sunt două
aspecte diferite, deși interdependente. Prima se referă la cultura
organizațională a demo crației europene, la o identificare
supranațională cu instituțiile, normale și procesele U.E. Această iden –
titate politică trebuie construită, prin reinventarea tradițiilor, valo –
rificarea conștiinței europene, întărirea simbolurilor unionale și
formarea noii mito logii colective. Cealaltă constă în valorile și pa –
trimoniul cultural pe care popoarele europene și le-au format în cadrul
unui destin istoric comun. Este vorba de un fond cultural (idei, mituri,
opere, instituții, simboluri, conduite, norme, stiluri de viață) față de
care europenii se simt atașați și prin care se consideră diferiți.
•Identitatea politică a cetățenilor europeni se construiește în raport cu o
comunitate politică emergentă a cărei formă juridică este Uniunea
Europeană. Această identi ficare politică tinde să ocupe sau să se
fondeze pe spațiul identitar al culturii și con științei europene. În
condițiile unei legitimități fragile (U.E. este produsul deciziei la vârf și al
negocierilor diplomatice, nu al sufragiului popular), identitatea culturală
este un puternic mijloc de justificare și mobilizare politică. Apartenența
comună la cultura europeană, în pofida dificultăților de a defini
conceptul antropologic și cultural de Europa, devine un puternic suport
identitar al cetățeniei unionale. Această nouă identitate politică se
raportează la un „Euro-polity“ în curs de afirmare și se prezintă drept
continuatorul istoric al „ideii europene“.
Această tentativă de confiscare a istoriei europene în beneficiul unei
identități colective care nu dispune încă de o comunitate politică proprie
este considerată de unii autori ca artificială (Smith, 1992) sau chiar
imorală (Pieterse, 1991). Astfel de evaluări sunt însă prea severe pentru
că, în realitate, toate construcțiile identitare au valorificat anumite
elemente culturale pe care le-au impus prin decizie politică. Așa a fost
cazul, de exemplu, cu cetățenia romană sau cu formarea statelor națio –
64
nale care au consacrat, prin măsuri legislative, prin educație sau biro crația
oficială, anumite limbi, norme de con duită publică sau simboluri identitare
(de exemplu, stemele, drapelele, imnul național).
Importanța recursului la identitatea culturală este cu atât mai
importantă în cazul cetățeniei europene, care nu are un statut juridic solid
și nu se raportează la o comunitate politică capabilă să rivalizeze cu cea a
statelor naționale. Din acest motiv, analiza care urmează are ca scop evi –
dențierea construcției culturale a Europei, evoluția „ideii euro pene“ și
formarea conștiinței europene ca suport al cetățeniei comunitare. Mai
concret, după studierea acestui modul, studenții vor fi în măsură:
•să facă distincția dintre o comunitate politică și comunitatea cultu rală;
•să caracterizeze identitatea culturală și „spiritul european“ prin ele –
mentele lor specifice;
•să explice modul de valorificare politică a identității culturale europene
în cazul identității politice a U.E.;
•să dea exemple proprii referitoare la acțiunea principiului dialogic și a
„unității în diversitate“;
•să aplice aceste principii la identitatea culturală românească;
•să propună acțiuni specifice prin care cetățenii români își pot asuma
cetățenia europeană ca propria identitate politică.
1. Formarea conștiinței europene
Deși amplasarea geografică a teritoriului european a fost cunoscută
încă din sec. VII î.H. (prin Herodot), noțiunea de continent european a
apărut abia în sec. XVIII d.H. Da torită împrejurărilor istorice, teritoriul
geografic a fost asociat unei apartenențe culturale globale, compatibilă cu
diversele proiecte politice și militare de unificare continentală.
Europa a fost o referință identitară constantă (de multe ori impli cită), în
primul rând datorită „europenizării“ progresive a continentului și chiar a
întregii lumi. „Ideea europeană“ (Adrian Marino) a traversat întreaga istorie
și a dus la formarea conștiinței apar tenenței comune, pe care Shore (2000,
p. 21) o numește „ Europeanness“. Este o identitate colectivă cu vocație
continentală care se atașează diverselor comunități culturale și politice cu
care a fost identificată Europa. În funcție de con ținutul și criteriile de con –
stituire a acestor comunități, se pot observa șase mituri identitare ale
unității europene.
a) Mitul unității teritoriale
Comunitatea politică se legitimează, printre altele, prin unitatea te –
ritorială în care funcționează. Această idee simplă și influentă (vezi
sloganurile „Casa mare a Europei“ a lui Gorbaciov sau „Europa de la
Atlantic la Urali“ a lui De Gaulle) maschează însă o situație geografică mai
degrabă contradictorie. Deși este un teritoriu cu coordonate exacte,
65
continentul european are un statut imprecis. Așa cum constată Morin
(2002, p. 39-40), Europa este delimitată pe trei sferturi de coaste
maritime, ceea ce a favorizat deschiderea și apetitul spre expansiune.
Spre vest, marea a reprezentat puntea spre alte lumi, „europenizate“ și
ele. Spre Est, în lipsa unei frontiere geografice, Asia a fost sursa
permanentă de migrații și invazii, astfel încât nu a existat niciodată o
demarcație clară între cele două continente: Rusia rămâne o putere euro-
asiatică, la fel și Turcia, ceea ce creează dificultăți în a defini o comunitate
politică pe criterii te ritoriale.
Mai mult, teritoriul a fost mai degrabă un factor de dezbinare și
destabilizare, decât unul de unificare și coeziune politică. Monarhii
medievali reușeau, pe durata deținerii puterii, să asigure ordinea publică
pentru că inoculau ideea transcendenței statului: această putere era de
origine divină și trebuia aplicată întocmai în teritoriul de referință. Era însă
suficientă dispariția fizică a monarhilor, pentru ca statele teritoriale să fie
contestate de urmași sau vecini. Așa a fost cazul, de exemplu, cu Imperiul
Carolingian, unde moștenitorii lui Carol cel Mare și-au împărțit pământurile
(acțiune legitimată de dreptul germanic al jus sanguis), anulând astfel titlul
imperial. Pe scurt, unitatea teritorială a ge nerat comunități politice
efemere și personalizate după profilul psiholo gic, spiritual sau moral al
conducătorilor.
b) Mitul destinului istoric
Din punct de vedere geografic, Europa este un continent mic care, la
prima vedere, nu-și justifică supremația. Ceea ce a contat a fost însă
modul în care europenii au știut să folosească resursele umane și să se
impună asupra altor continente.
Intrarea în istorie a Europei s-a făcut destul de târziu, după ce alte
civilizații se afirmaseră în special pe continentul asiatic. Ideea de Europa a
fost fabricată de greci pentru a desemna un spațiu plasat între nordul
Greciei, Dunăre (Istros) și Don (Tanais). Această identitate confuză, co –
respunzătoare Balcanilor de astăzi, era însă subordonată celei grecești
care domina spațiul constituit la intersecția a trei continente (Europa,
Africa și Asia).
Tot grecii au fost și cei care au inventat primul mit identitar al Europei .
Cunoscut prin intermediul lui Herodot, acest mit al originii este
semnificativ pentru modul în care grecii își proiectau misiunea istorică în
raport cu vecinii. Conform acestui mit, Europa era fiica unui rege fenician,
răpită de Zeus și transferată în spațiul grecesc, unde a dat naștere mai
multor copii, între care și întemeietorului primei civilizații euro pene
(Minos). Este proiectul unei lumi noi, născute într-o mică peninsulă asiatică
(continentul european), dar cu un destin istoric cu totul special.
Europa și misiunea sa istorică a fost reactualizată de poeții curții lui
Carol cel Mare, proclamat drept „noul suveran al Europei“. Ulterior, chiar
dacă termenul de Europa a dispărut din istorie pentru multe se cole, „ideea
66
europeană“ a fost încorporată în diverse proiecte unificatoare. Sensul
inițial al Europei născute ca să-și sfideze propriile rădăcini asia tice s-a
menținut, chiar dacă mitul destinului istoric a suferit reciclări și adaptări
conjuncturale. Valurile succesive de cuceritori, colonizatori, cruciați,
descoperitori, misionari religioși sau negustori au fost convinse că au un
drept legitim și o misiune istorică care trebuie îndeplinită cu orice preț.
Cert este că, urmare a acestei expansiuni sistematice, lumea a fost treptat
„europenizată“. Până la al doilea război mondial, supremația Eu ropei a
fost covârșitoare.
Conștiința europeană s-a format, pe de o parte, prin diferențiere de
„ceilalți“ („barbari“, „păgâni“, „sălbatici“), care trebuiau să fie cuceriți,
asimilați și convertiți, pe de alta, printr-o sinteză a gândirii grecești, a
ordinii romane, a credinței creștine și a libertății germanice. Convinși de
superioritatea lor, europenii s-au întors contra vecinilor, cărora le-au impus
o civilizație pragmatică, novatoare și rațională.
c) Mitul imperiului universal
Unul din premiile U.E. pentru merite europene se numește „Carol cel
Mare“. Nu întâmplător, cetățenia europeană este deseori comparată cu
cea romană, ca să nu mai vorbim de diversele utopii unioniste (apelul lui
George Podiehrad, regele Boemiei, „Marele Proiect European“ al regelui
Henric al IV-lea sau proiectul lui Laplace, centrat pe misiunea pan-
europeană a lui Bonaparte), care plasează Europa în perimetrul unor
imperii cu vocație universală.
Evident, analogia cu oricare din imperiile europene nu are decât o
valoare limitată. Recursul la istorie are ca scop să creeze un mit identitar
care să justifice acțiunile prezente și să susțină ideea că a existat un liant
organizațional puternic sub forma imperiilor universale. Timp de șapte
secole, între încoronarea lui Carol cel Mare (25 decembrie 800) și moartea
împăratului habsburg Maximilian (1519), Europa conti nentală a fost
dominată de diverse imperii: carolingian, germanic („Hohenstaufen“),
habsburgic, napoleonian. Dacă adăugăm și imperiile coloniale din sec. XV-
XX, constatăm că imperiul a fost organizația politică cea mai durabilă din
istoria Europei. Această constatare necesită însă unele explicații
suplimentare.
Imperiul Roman, de exemplu, este singura entitate politică recu noscută
astăzi ca denominator comun al tuturor națiunilor europene. Indiferent
dacă teritoriul lor a făcut sau nu parte din Imperiul Roman, toate
popoarele europene au fost influențate de civilizația romană. Latinitatea s-
a constituit astfel într-un mit al originii comune iar statul roman este
deseori citat (Sartre, 1992) ca un posibil model al uniunii europene. Acest
mit identitar conține unele elemente similare cu guvernanța multiplă și
policentrică pe care mulți o revendică astăzi pentru Uniunea Europeană.
Iată câteva exemple:
67
•Statul era descentralizat, lăsând comunităților locale administrarea
problemelor curente. Ca să nu încarce administrația imperială, foarte
costisitoare, romanii au cedat populației autohtone gestiunea pro –
blemelor curente, cu excepția fiscalității și a menținerii ordinii pu blice.
•Imperiul Roman s-a format prin absorbirea unor orașe, state, cetăți sau
comunități sacerdotale care și-au păstrat o autonomie relativă . Dreptul
roman se aplica doar în situații excepționale, cea mai mare parte a
populației fiind supusă în egală măsură dreptului și cutu melor locale:
dreptul cetăților grecești, dreptul iudaic (Torah), regulile tradiționale ale
triburilor germanice etc. Această juxtapunere de for me de organizare și
apartenențe juridice a creat o mare diversitate umană, unică în istorie.
•Este greu de spus dacă Imperiul Roman a asimilat helenismul sau a fost
el însuși dominat de patrimoniul grecesc. Cert este că se poate vorbi de
o cultură greco-romană ca fundament identitar, valori ficat ulterior în
construcția europeană. De exemplu, începând cu Claudiu (41-54), la
Roma a existat o dublă cancelarie impe rială, care funcționa în latină și
greacă. Acest bilingvism oficial recunoștea faptul evident că cele două
limbi se foloseau curent în majoritatea te ritoriului.
•Imperiul Roman a tolerat diversitatea religioasă , fără să încerce să-și
impună propriile zeități. Mai mult, pentru a întări această integrare
greco-romană, a existat un sistem de echivalențe între zeitățile latine și
cele grecești.
•Începând cu anul 212 (Edictul lui Caracalla), s-a instituit cetățenia
romană, acordată tuturor locuitorilor liberi, indiferent de apartenența
etnică și provincială.
Factorii de unificare a acestui imens conglomerat de popoare, culturi,
limbi vernaculare și credințe erau: dreptul roman, cultura greco-la tină,
cetățenia, limbile oficiale, siste mul urbanistic și rețelele de drumuri și
poduri. Prin cuceriri succesive, Imperiul Roman s-a extins dincolo de
teritoriul Europei geografice. Axul său de referință iden titară a rămas însă
Marea Mediterană, pe care a transformat-o într-un lac roman ( mare
nostrum).
Modelul Imperiului Roman a fost reluat, într-un context diferit, de
Sfântul Imperiu Roman proclamat de Otton în 960. Proiectul politic al noului
imperiu continental se numea „Imperium romanorum renovatio“ (conform
inscripției de pe sceptrul lui Otton) sau, pe scurt, „renovatio imperii“. Ca și
romanii, împărații romano-germani se legitimau printr-o misiune
unificatoare și un statut mesianic, reclamându-se „unși ai lui Dumnezeu“.
Sfântul Imperiu, se afirma în teologia oficială, pri mise investitura divină de
a unifica toate popoarele, iar împăratul Carol cel Mare era instrumentul
pământean al acestui proiect universalist. Pro blemele au apărut în sec. XII,
când același rol a fost revendicat de Papă, ceea ce a dus la o luptă foarte
terestră pentru supremație. „Republica Christiana“ (sec. XII-XIV) s-a
constituit astfel într-o alternativă la imperiul continental, unitatea
diverselor regate, principate, comitate, ducate, burguri sau orașe libere
68
fiind de ordin spiritual (unitate religioasă, sub sceptrul Papei, nu și
politică).
Deși nu cuprindea decât statele de limbă germană și nordul Italiei,
Sfântul Imperiu Roman era un fel de confederație princiară și urbană care
încorpora diverse constituente formate pe criterii etnice și familiale.
Aceste formațiuni politice eterogene erau reprezentate într-o Dietă su –
pranațională cu sediul la Aachen, care alegea împăratul. Această
organizație descentralizată și multi-centrică constituia un spațiu de
dispute politice și diversitate multiculturală a cărei unitate era asigurată
de religia catolică și școala palatinală, organizată în cadrul mănăstirilor
(prima școală din lume a fost înființată de Alcuin, consilierul lui Carol cel
Mare, la începutul anilor 800).
Două evenimente sunt interesante pentru contextul nostru:
•apariția primelor partide politice, în nordul Italiei (sec. XIII), res pectiv
„guelfii“ (atașați Papei) și „gibelinii“ (favorabili autonomiei cetăților);
•angajarea unei adevărate dezbateri publice, animate de universită țile
din Bologna (prima universitate din lume, înființată în 1088) și Padova,
în legătură cu „disputa investiturii“: fiecare parte se străduia să
influențeze opinia populară ca un element de presiune politică în
favoarea numirii prelaților de către Papă sau de către Împărat.
Mitul imperiului universal a animat și alte tentative de unificare
continentală, în primul rând Imperiul Habsburgic (care se considera conti –
nuatorul direct al Sfântului Imperiu Roman), Imperiul Universal al lui Carol
al V-lea și Imperiul lui Napoleon.
d) Mitul unității creștine
Deși este considerat ca unul din principiile fondatoare ale Europei,
creștinismul provine din Iudeea și s-a răspândit mai întâi în Asia Mică. Cu
toate acestea, timp de două milenii, creștinismul a fost principalul liant
identitar al europenismului.
Ca și alte identități colective, creștinismul s-a afirmat prin decizie
politică și diferențiere:
•a devenit religie dominantă printr-un demers „de sus în jos“, o dată cu
evanghelizarea împăraților: mai întâi Constantin (313), apoi Clovis
(496), ceea ce a asigurat convertirea în masă atât a cetățeni lor romani,
cât și a „barbarilor“;
•a fost adoptat ca principiu unificator prin diferențiere față de arabi; se
poate chiar spune că Europa s-a afirmat ca o nouă entitate înce pând cu
sec. VIII, în opoziție cu invadatorii musulmani; de exemplu, în
cronologia formării conștiinței europene, se citează ca primă referință
certă cronica lui Isidor de Badajoz, care descrie „armata europenilor“
învingători la Poitiers (732) contra Islamului.
În această cronică, europenii sunt sinonimi cu creștinii, adevărații
credincioși. Din punct de vedere politic, suprapunerea identității euro pene
cu unitatea credinței a dus la folosirea curentă a trei termeni echivalenți:
69
Occidens = Europa = Christianitas
Forța unificatoare a creștinismului a slăbit însă pe măsură ce credința a
fost folosită în diverse demersuri de manipulare politică iar spațiul pu blic a
fost secularizat. Fractura Roma-Bizanț (sec. V), schisma catolicism-
ortodoxie (sec. XI) și ruptura papalitate-im periu (sec. XI-XIII) au făcut din
religie mai degrabă un factor de dezbinare și conflicte (vezi războaiele
civile religioase și războiul de 30 de ani din sec. XVII), de cât unul de
înțelegere și uniune continentală. Această evoluție a fost de finitivată de
iluminism și Revoluția Franceză (sec. XVIII), care au dus la evacuarea
religiei din sfera publică și la diminuarea considerabilă a șan selor sale de a
influența unificarea politică. Ca urmare, în recenta Con stituție Europeană
s-a renunțat la menționarea creștinismului ca valoare identitară a Europei.
e) Mitul unității intelectuale
Ceea ce n-au reușit imperiile, au obținut rețelele transfrontaliere și
organizațiile de cooperare culturală. După epuizarea marilor invazii (sec.
X), Europa a devenit un spațiu uman extrem de dinamic, care a rea lizat
mai întâi integrarea în interior, urmată de o expansiune fără precedent
spre celelalte continente și civilizații. După Nolte (1992), acest du blu
proces de „europenizare“ (a propriului continent și a întregii lumi) a trecut
prin următoarele etape:
•Epoca negustorilor și a cavalerilor (sec. XI-XIV) a fost caracterizată printr-o
expansiune mai întâi internă, apoi spre Orient:
–Într-o primă fază, a avut loc o „ europenizare“ internă, prin cucerirea
propriului teritoriu și consolidarea unităților politico-administrative
nou create: prin căsătorii (Polonia-Lituania), prin alianțe (Ungaria-
Austria), prin cucerirea mili tară a paienilor (Livonia) și
musulmanilor (Spania). În interiorul acestui nou spațiu
administrativ, s-a dezvoltat un sistem clientelar, de
interdependență între centru și periferie: suveranii recu noșteau
unele drepturi limitate de proprietate, în schimbul loia lității. În
acest fel, spre deosebire de ierarhia birocratică din Imperiul
Bizantin, în Occident au apărut germenii competiției și descentra –
lizării. Această autonomie relativă a componentelor periferice este
la originea subsidiarității.
–În această perioadă, au loc primele tentative de expansiune spre
Est, îndeosebi sub formă militară (cruciadele și campa niile de
creștinare a populațiilor slave, ma ghiare și bulgare). În fața unor
inamici comuni (epidemiile de ciumă și ame nințarea otomană),
europenii nu reușesc însă să se mobilizeze ca o enti tate unită.
•Epoca aventurierilor și a companiilor (sec. XV-XVIII) este caracterizată
printr-o puternică expansiune extracontinentală. America este
descoperită de Columb (1492) iar navigatorii portughezi (Magellan,
Vasco da Gama) inaugurează epoca desco peririlor geografice (India,
70
Africa). În noile teritorii, europenii impun același sistem de organizare
feudală, bazat pe loialitate și protecție. Apar organizații
transfrontaliere, cum sunt companiile comerciale (de exemplu,
Compania Olandeză a Indiilor Orientale) și Liga hanseatică. Se dezvoltă
relația centru-periferie (metropolă-colonii), sub forma unui nou tip de
interdependență globală: comerțul cu sclavi „exportă“ o mână de lucru
ieftină dinspre colonii spre alte teritorii pe riferice, în expansiune
economică (America de Nord, Brazilia, Australia), unde se produc
resurse indispensabile pentru metropole, care se spe cializează în
activități de manufacturare și creație tehnologică, foarte rentabile.
•Epoca generalilor și a industriașilor (sec. XIX) se remarcă prin apariția de
noi actori sociali, capabili să administreze vastele imperii coloniale.
Militarii devin gu vernatori teritoriali iar industriașii se mondializează: ei
gestionează imperii eco nomice care trancend spațiul european și
localizarea întreprinderilor de producție.
În interior, Europa a fost puternic globalizată. Chiar dacă puterea
politică și militară era repartizată în diverse centre antagonice, în plan
cultural și comercial s-a produs o integrare transfrontalieră de facto.
Unitatea intelectuală a precedat astfel unitatea politică și integrarea
economică. Mai mult, se poate spune că acestea din urmă nu ar fi fost
posibile fără apropierile și cooperarea din domeniul cultural. Piața comună,
moneda unică și politicile comunitare nu s-ar fi realizat în zilele noastre
dacă nu ar fi existat deja o cultură a unității, ai cărei pilieri sunt conștiința
și identitatea europeană, patrimoniul comun și un mod de viață care să
apropie și să unească, în pofida diferențelor.
Această cultură a unității și interdependenței a fost estompată de
conflicte, războaie și relații de dominație care, din motive de legitimitate și
mobilizare politică, au fost foarte vizibile în retorica și istoriografia oficială.
Cu toate acestea, deși proiectele de integrare politică și militară au eșuat
unul după altul, Europa s-a constituit ca un spațiu cultural în care s-au
dezvoltat rețele transfrontaliere și focare de convergență.
O listă completă a acestor rețele transeuropene este imposibil de
stabilit. Iată însă câteva exemple:
•ordinele călugărești (de exemplu, cistersienii, dominicanii, franciscanii);
•rutele de pelerinaj (de exemplu, drumul Romei, itinerariul Sf. Santiago
de Compostela);
•ordinele cavalerești (de exemplu, Ordinul Sf. Ioan al Cavalerilor de la
Malta, Ordinul Templierilor, Ordinul Teutonic);
•marile târguri europene (Champagne, Hanovra, Gand, Verona, Leipzig,
Winchester, Novgorod);
•bursele de mărfuri (de exemplu, Bruges și Amsterdam) și băncile
transfrontaliere (de exemplu, imperiul financiar al familiei de Medicis);
•Liga hanseatică (confederație a 72 de orașe libere);
•rețeaua universităților (de exemplu, programul „peregrinatio
academica“ promova mobilitatea studenților și a profesorilor);
71
•elitele transfrontaliere , care practicau o cultură cosmopolită, vorbeau
limbile de circulație europeană, se formau în diverse centre de cultură
și practicau activități similare (vânătoarea, dansul, luptele, studiile
clasice, poezia);
•culturile transnaționale (latină, germană, slavă), care regrupează
popoare, state și națiuni dispersate.
Aceste rețele de actori europeni au reușit să promoveze ideea unității
dincolo de disputele teritoriale și aspirațiile hegemonice. Rețelele trans –
europene au fost globalizate, multiculturale, pluraliste și transfrontaliere
înainte ca elitele politice să încerce să instituționalizeze cooperarea și
unitatea europeană, câteva secole mai târziu.
f) Mitul unității pacificatoare
Europa fost teatrul celor mai multe războaie. Violența a fost o reali tate
cotidiană, astfel încât nu este de mirare că pacea și securitatea colectivă
au constituit tema favorită a numeroase proiecte utopice. Neputincioși în
fața conflictelor militare și a violenței cotidiene, oamenii au început să
viseze la o lume mai bună, deosebită de realitatea care-i copleșea.
Europa unită a devenit una din aceste utopii. Proiectele utopice res –
pective s-au nu mit, pe rând, „Noua Cynee“ (Emeric Cruce, 1623),
„Renașterea universală“ (Jan Amos Comenius, 1645), „Proiectul de pace
eternă“ (Abatele Saint-Pierre, 1712), „Pacea eter nă“ (Immanuel Kant,
1795), „Concertul european“ (Friedrich von Gentz, 1815), „Sta tele Unite
ale Europei“ (Victor Hugo, 1841), „Federația Europeană“ (Aristide Briand,
1929). Aceste utopii au avansat trei idei care se pare că au inspirat pe
fondatorii U.E.:
•uniunea europeană nu este posibilă fără un sistem de garantare a păcii
și securității continentale , așa cum au fost Tratatul de la Westphalia
(1648), Sfânta Alianță (1815) și Liga Națiunilor (1929);
•unificarea trebuie să se facă pe cale pașnică, prin înțelegeri la vârf ale
șefilor de state;
•elitele intelectuale și conducătorii luminați au un rol major în rea lizarea
efectivă a unificării pan-europene.
*
* *
Fiecare din cele șase mituri fondatoare poate fi actualizat în construcția
identității politice a U.E. Ca orice mit, ele nu oferă însă decât explicații
parțiale, limitate la anumite simboluri, instituții sau actori isto rici, cărora le
conferă o valoare dominantă. Miturile identitare sunt însă indispensabile
pentru că ele conțin o narațiune plauzibilă asupra origi nilor și se constituie
într-un important factor de legitimare simbolică de care orice identitate
colectivă are nevoie. Conștiința europeană, atât cât există ea în prezent,
ar fi lipsită de conținut fără trama istorică, reperele normative și eroii
exemplari ai miturilor „pro-europene“.
72
2. Spiritul Europei: reperele identității culturale europene
Conștiința europeană este mai mult implicită decât explicită: ea face
parte din inconștientul colectiv, este simțită și recunoscută ca atare, dar
foarte greu de descris și conceptualizat. Două împrejurări pot explica
această situație:
Pe de o parte, așa cum am văzut, „ideea europeană“ a fost
conștientizată destul de târziu (aproximativ în sec. IX). Chiar și după ce a
apărut în discursul politic și narațiunea identitară, Europa nu a fost decât o
referință secundară, alternativă și ocazională: în opoziție cu „ceilalți“, în
momentele de confruntare militară, ideologică sau confesională.
Pe de alta, în condițiile în care valorile, instituțiile și produsele culturale
ale Europei s-au răspândit în toată lumea, este foarte greu să se
circumscrie ceea ce a rămas caracteristic doar locuitorilor „bătrânului
continent“. Cultura și civilizațiile europene au devenit universale, astfel
încât deosebirile pe criterii continentale sunt relative.
Aceste dificultăți incontestabile au generat o atitudine mai degrabă
rezervată, chiar neîncrezătoare, față de o posibilă identificare colec tivă cu
Europa istorică și culturală. În spațiul românesc, de exemplu, Alexandru
Duțu (1999) preferă să vorbească de „ideea de Europa“, Mihai Zamfir
(2000) se referă la „visul european“, pentru ca Tăslăuanu (1996) să dedice
o carte „obsesiei europene“. Cel mai tranșant este însă Nae Ionescu
(1990, p. 91), care apreciază că standardul european (ce zice „Europa“
despre noi?) este relativ și chestionabil: „Europa nu există. Nu există
unitate spirituală. Ceea ce numim noi astăzi spirit european este o
atitudine precumpănitor anglo-saxonă care nu izbutește a încadra decât
nord-vestul Europei, lăsând în afara acestei structuri spirituale într-o bună
măsură sudul și întru totul sud-estul și estul continentului. De altfel,
această structură nici nu definește spiritul european ca atare; ci
însemnează, pur și simplu, o preponderență istorică pe o anumită
perioadă, cea care începe cu Renașterea. Dacă mâine prin spirit european
se va înțelege același lucru, e cu totul îndoielnic. Căci astăzi spiritul
european se definește prin structura anglo-saxonă cam în același fel în
care acum două mii cinci sute de ani el se definea prin cea greacă, acum
două mii prin cea romană și așa mai departe“.
Problema comună a încercărilor de delimitare a Europei ca entitate
unitară este imposibilitatea de a da contururi precise unei realități
eterogene și fluide. Europa a devenit o idee directoare, un proiect utopic și
un referențial comun, fără să fie nevoie de localizări precise, reductibile la
un anumit tip de societate. „Spiritul Europei“, „conștiința europeană“ sau
„ideea europeană“, prin încărcătura lor emoțională, au devenit referințe
identitare suficient de atrăgătoare ca să mobilizeze imaginația elitelor și
entuziasmul popular. Așa cum afirmă Morin (2002, p. 27-28), Europa are o
valoare simbolică tocmai prin imprecizia și complexitatea sa: „Europa se
dizolvă atunci când vrei să o vezi clar și distinct, se desface în bucăți dacă
73
vrei să-i surprinzi unitatea. Dacă încercăm să-i găsim o origine fondatoare
sau o originalitate intransmisibilă, descoperim că la început nu avea nimic
propriu și că astăzi nu posedă nimic în exclusivitate… Așadar, trebuie să
abandonăm conceptul de Europă unică, clară, distinctă, armonioasă, să
respingem ideea unei esențe sau substanțe europene primare, să alungăm
gândul unei realități europene care ar precede diviziunea și
antagonismul“.
Cu toate aceste dificultăți de circumscriere, Europa rămâne un pu ternic
pol de atracție identitară . Chiar dacă invocarea trecutului și recursul la
metafora eco-sistemelor (Europa ca spațiu de diversitate, policentrism și
„anarhie organizatoare“) nu sunt întotdeauna convingătoare, este cert că
Europa are propriul său etos pe care euro-tehnocrații contemporani se
străduiesc să-l valorifice. Nu întâmplător, nicicând în istorie nu s-a scris și
s-a vorbit despre Europa comună ca în zilele noastre, când elitele politice
caută motive de legitimitate istorică și cultu rală pentru un proiect
economic și politic. Acest proiect este prezentat drept continuatorul
natural al istoriei comune, expresia unei evoluții irever sibile care are în
Uniune finalizarea cea mai plauzibilă și desăvârșită a „visului european“.
Rămâne chestiunea controversată a conținutului propriu-zis a ceea ce
numim în continuare „ spiritul european“. Cercetările pe această temă sunt
încă la început și, în contextul actual al integrării europene, este de
așteptat ca eforturile de definire a Europei identitare să se intensifice.
Europa nu este doar un spirit comun sau o „idee“, ci și o sumă de
caracteristici și elemente culturale cu care cetățenii săi se identifică. Morin
(2002, p. 63-64) sintetizează foarte bine trăsăturile acestui spațiu
identitar: „Ce mai rămâne din Europa? ce mai rămâne din acest complex
polinuclear, policentric, geo-istoric, de civilizație și cultură, care nu a putut
exista decât în cadrul conflictelor și comunicațiilor, prin rezistența față de
hegemoniile politică și culturală? Rămâne marea diversitate a culturilor
transnaționale (germanice, latine, slave) și a culturilor naționale, marcate
fiecare de o limbă originală. Mai rămâne și o extraordinară varietate de
micro-culturi provinciale, rod al texturii micro-etnice a Europei după
ultimele invazii, acele bogății salvate prin nedesăvârșirea unității
naționale, inclusiv în națiunile foarte vechi, precum Franța și Anglia… Doar
această diversitate, această pluralitate este specific euro peană? Nu există
oare și un fundament, o unitate, un principiu ordonator și organizator care
să răspundă necesităților noastre de astăzi? Sau poate că fundamentul
Europei este pierderea fundamentelor (Imperiul, Medite rana,
Creștinismul); ordinea Europei este dezordinea unui șantier tumultuos.
Europa nu a fost ea însăși decât în anarhia eco-organizatoare și nu a
existat niciodată ca Organizație superioară componentelor sale. De unde
problema literalmente bulversantă care se pune: să căutăm în prezent și nu
în trecut principiul organizării europene. Dar, pentru a face acest lucru,
putem apela la principiul istoric ce leagă identitatea europeană de
74
dezvoltare și metamorfoză. Exigența vitală de a-și salva identitatea
reclamă Europei o nouă metamorfoză“.
Ultima propoziție ne sugerează trecerea la un nou ciclu al con strucției
identitare. Unitatea politică valorifică „ideea“, „spiritul“ și conștiința
europeană pentru legitimarea propriului proiect, chiar dacă elementele
acestei relații nu sunt foarte clare. Unitatea politică, cu toate controversele
sale, este însă și o oportunitate istorică pentru că, pentru prima dată,
preconizează o organizație transversală („Euro-polity“) și o cetățenie
supranațională, ceea ce va întări sentimentul apartenenței comune și
participarea la o societate europeană. Aceste demersuri politice și civice,
fondate pe ideea comunalității culturale și a originilor comune, vor fi în
măsură să stimuleze, la rândul lor, acea metamorfoză identitară de care
vorbea Morin. Comunitatea politică europeană se construiește pe tiparul
identitar al comunității culturale și istorice, pe care o va dezvolta însă prin
întărirea ideii de unitate în diversitate .
Ce unește astăzi pe europeni? La această întrebare cu modulații
retorice, răspunsurile au fost neașteptat de variate, ceea ce demonstrează
că nu există încă un consens asupra criteriilor care definesc identitatea
culturală europeană . Guibernau (2001, p. 19-20), de exemplu, stabi lește o
listă de cinci caracteristici care pot părea mult simplificatoare pentru alți
analiști. Este vorba de:
•memoria istorică a celor două „războaie civile europene“;
•experiența imperiilor coloniale;
•emergența unei culturi politice transnaționale;
•apariția unor mișcări contestatare care reclamă o nouă ordine socială;
•omogenizarea culturală sub influența americanizării, cunoscută sub
numele de „globalizare“.
Această schemă este clar reducționistă, pentru că nu ia în consi derație
decât evenimentele comune ale istoriei moderne. Cele mai multe cercetări
consacrate acestei chestiuni se referă însă la elementele culturale (idei,
paradigme, valori, instituții, stiluri de viață) care definesc identitatea
europeană.
În anexa IV, am reunit câteva din studiile deseori citate7, semnate de
autori consacrați precum Braudel, Morin, Huntington sau Duroselle. Din
acest tabel rezultă o mare diversitate a criteriilor de definire a identi tății
culturale europene, ceea ce este cu totul explicabil dacă avem în vedere
extensia posibilităților de interpretare. Unii autori (Huntington și Duroselle)
au pus accentul pe componentele culturii europene, într-o perspectivă
evoluționistă. Alții, precum Wright, scot în evidență paradigmele specifice
culturii europene, devenite între timp referințe universale, îndeosebi
pentru societățile moderne. În altă viziune, exemplificată prin contribuția
7 De remarcat contribuția Cartei Identității Europene, propusă de Președintele
Vaclav Havel într-un discurs la Parlamentul European (1994). Documentul
respectiv a fost realizat de un ONG german (Europa Union – Deutschland) și
susținut de societatea civilă europeană (ex. Federația Europeană pentru Educație
și Știință, Uniunea Europeană a Jurnaliștilor).
75
lui Braudel, cel mai mult contează arhetipurile și ideile pe rene care au
traversat istoria civilizațiilor europene, indiferent de ex primarea lor
concretă prin diverse culturi și stiluri de viață. În sfârșit, Carta Identității
Europene definește comunitatea culturală a europenilor ca o comunitate a
destinului istoric, o comunitate de valori, a mo dului de viață, a condițiilor
socio-economice și a responsabilității comune.
Alți autori adaugă unele elemente culturale absente în inventarul din
anexa IV. Iată câteva exemple (pentru detalii, vezi monografia coordonată
de Compagnon și Seebacher, 2002):
•omniprezența rațiunii și căutarea unei metode științifice universale (de
exemplu, „Mathesis universalis“ a lui Leibniz), ceea ce a dus la
pozitivarea tuturor științelor, inclusiv a științelor umane;
•introducerea logicii formale ca instrument polivalent, inclusiv în analiza
limbajului artificial;
•înclinația spre acțiune, descoperire și productivitate (spiritul faus tian),
deosebită de predilecția pentru contemplație a civilizațiilor orien tale;
•munca și producția materială ca valori centrale ale modernității („ora et
labora“), îndeosebi începând cu sec. XVIII;
•arta de a reinventa produsul, de a obține o mare plusvaloare a materiei
prime, îndeosebi a celei furnizate de colonii; de exemplu, chinezii au
inventat porțelanul, hârtia și praful de pușcă, dar europenii le-au
exploatat pe cale industrială;
•inițierea și valorificarea revoluției industriale: mai întâi, prin exploa –
tarea cărbunelui și inventarea mașinii cu aburi (sec. XVIII-XIX), apoi prin
folosirea electricității (sec. XIX – începutul sec. XX);
•recursul la standarde comune de măsură cum ar fi sistemul metric,
numărătoarea decimală, calendarul iulian, cronologia creștină și
moneda-etalon;
•reglementarea relațiilor dintre individ și comunitate: prin sistemul de
vasalitate, prin legile și cutumele tradiționale, prin statutul de cetățean
și persoană liberă;
•iluzia comună a libertății: de exprimare, de gândire, acțiune și
organizare; „istoria Europei este căutarea permanentă a libertății“,
spune Karl Jaspers în eseul „Ce este Europa?“ (1946); chiar dacă nu
toate persoanele, comunitățile sau națiunile au bene ficiat de libertate,
nevoia și aspirația către libertate au fost motivații puternice în acțiunea
europenilor;
•viziunea lineară asupra timpului, ceea ce a impus ideile de progres,
creștere, evoluție, metamorfoză, periodicitate, succesiune;
•spiritul critic, îndoiala și neîncrederea în certitudinile aparente furnizate
de ordinea instituită (socială, politică, spirituală);
•promovarea identității indo-europene (Mylius, 1612; Jäger, 1671), o
comunitate lingvistică mai mult virtuală pentru că limbile europene
rămân extrem de diverse;
76
•permanența războiului ca realitate socială, ca instituție geopolitică
(utilizată pentru constituirea comunităților politice) și mijloc predilect
de rezolvare a conflictelor;
•identificarea unor dușmani comuni, pe criterii religioase, culturale sau
militare; identitatea europeană s-a constituit la început prin diferențiere
și detașare de „ceilalți“, nu prin conștiința unității sau a originii
comune;
•promovarea unui complex de superioritate față de alte civilizații, în
baza unei misiuni istorice, legitimate prin credință, moravuri superioare
și progres tehnic;
•diversificarea alimentației (mai ales după aclimatizarea noilor alimente
de bază precum cartoful, porumbul și orezul) și a vestimen tației
(îndeosebi prin valorificarea bumbacului și a lânei furnizate de colonii).
Cea mai interesantă contribuție ni se pare însă cea a lui Morin (2002, p.
106-107), după care identitatea culturală europeană nu este produsul unui
program preconceput, al unui demers rațional, ci efectul unei multitudini
de programe concurențiale care au interacționat întâmplător și spontan,
conform unei logici dialogice: „Originalitatea culturii europene nu constă
doar în a fi fost fiica iudeo-creștinismului, moștenitoare a gândirii grecești,
producătoare a Științei și Rațiunii moderne. Constă în faptul de a fi fost
fără încetare producătorul și produsul unui vârtej format din interacțiuni și
interferențe între multiple dialogici care au legat și opus: religia/rațiunea;
credința/îndoiala; gândirea mitică/gîndirea cri tică;
empirismul/raționalismul; existența/ideea; particularul/ universa lul;
problematizarea/reîntemeierea; filosofia/știința; cultura umanistă/cultura
științifică; vechiul/noul; tradiția/evo luția; reacția/revoluția; indivi –
dul/colectivitatea; imanentul/trans cendentul; hamletismul/ pro meteismul;
quișotismul/sancho-panzismul etc… Specificul culturii europene rezidă în
primul rând în continuitatea și intensitatea dialogicilor sale, unde nici una
dintre instanțele con stitutive nu strivește sau extermină pe celelalte, și
nici măcar nu exercită în mod durabil o hegemonie apăsătoare“.
Spre deosebire de alți autori, a căror metodă era analitică și descrip tivă
(inventarul trăsăturilor, juxtapunerea etapelor construcției europene,
evoluția „ideii europene“ etc.), Morin concepe unitatea europeană cu
ajutorul a două noi metode:
•principiul dialogic , care leagă într-o unitate două sau mai multe „logici“
diferite, fără să se piardă dualitatea primară: „Astfel, ceea ce dă unitate
culturii europene nu este sinteza iudeo-creștino-greco-romană, ci jocul
complementar, dar în același timp concurent și antagonist între aceste
instanțe care au, fiecare în parte, o logică proprie: dialogica“ (Morin,
2002, p. 28).
•principiul de recursie , spre deosebire de cauzalitatea lineară (evoluția de
la părți la întreg și invers), presupune că „trebuie să concepem
procesele generatoare sau regeneratoare ca niște bucle productive
neîntrerupte, unde fiecare moment, com ponentă sau instanță a
77
procesului este deopotrivă produs și producător al celorlalte momente,
componente sau instanțe“ (Morin, 2002, p. 28). Acest principiu este de
fapt o aplicație a formulei „ unitas multiplex“ a lui Pascal: „Toate lucrurile
fiind cauzate și cauzatoare, ajutate și ajutătoare, indirecte și directe, și
toate hrănindu-se printr-o legătură naturală și imperceptibilă ce leagă
pe cele mai îndepărtate și diferite, consider că este imposibil să cunoști
părțile fără a cunoaște întregul ori să cunoști întregul fără a cunoaște în
particular părțile“.
Înțelegerea identității europene nu este deci posibilă prin recursul la
logica dicotomică, unde unitatea anulează ideea de multiplicitate și
metamorfoză, iar referința la diversitate presupune doar inventarul
elementelor juxtapuse.
Din această analiză rezultă două limitări considerabile ale cons trucției
identității politice a U.E. prin recuperarea simbolică a comunității culturale:
•pe de o parte, evocarea istoriei și a patrimoniului cultural comun nu
explică în întregime datele actuale și nu permite elaborarea unei
organizații politice, ci cel mult legitimarea demersului de constituire a
acestei organizații;
•pe de alta, comunitatea politică a U.E. ca organizație supranațio nală nu
coincide cu comunitatea culturală europeană, difuză și mondia lizată;
identitatea politică a ce tățenilor U.E. se construiește printr-un proces
similar celui care a generat identitatea culturală europeană, dar având
propriile referințe dialogice (național/supranațional; drept
comunitar/drept internațional; subsidiaritate/ proporționalitate;
suveranitate/integrare; guvernanță/guvernare; uniune/ federație;
europeni/non-europeni; extin dere/aprofundare a integrării etc.) și
propriile „bucle“ decizionale (ratificarea Tratatelor, primirea de noi
membri, orientările politice ale Consiliului European, negocierea
„acquis“-urilor, reforma instituțiilor, hotărârile Curții Europene de
Justiție, implementarea fondurilor structurale, adoptarea simbolisticii
unionale etc.).
3. România și Europa: dileme identitare
Unul din sloganurile care au animat schimbările politice din 1989 a fost
„întoarcerea la Europa“. Ca și în basmul „Frumoasei din pădurea adormită“,
s-a considerat că popoarele din centrul și estul Europei revin la marea
familie europeană după o som nolență istorică impusă prin experiența
nefericită a unui despotism de inspirație asiatică. Revoluțiile anticomuniste
au fost astfel prezentate ca mișcări pro-europene, deși nici una din ele nu
avuseseră un program explicit în acest sens. Fie că este vorba de
„revoluția de catifea“ din Cehoslovacia, de „revoluția cântată“ din Estonia,
de „revoluția televizată“ din România sau de „revoluția diplomatică“ din
Ungaria, „întoarcerea la Europa“ a fost mai mult un efect ulterior, decât un
scop inițial.
78
Interesant însă că, în entuziasmul anului 1989 și în perioada ime diat
următoare, Europa nu însemna neapărat Uniunea Europeană (obiectiv
politic prea îndepărtat pentru momentul respectiv), cât un spațiu de
libertate și prosperitate, opozabil comunismului sovietic. „Întoarcerea la
Europa“ avea însă diverse semnificații pentru țările postco muniste
(Meyenberg și Dekker, 1992): pentru Polonia, ea însemna revendicarea
unui statut de putere europeană medie (poziție realizată efectiv prin
Tratatul de la Nisa, în anul 2000); pentru Ungaria, Europa amintea de
măreția de altă dată și de rolul său de putere danubiană; pentru Cehia și
Slovacia, revenirea la Europa însemna în primul rând garan tarea propriilor
identități naționale, după dezmembrarea Cehoslovaciei. Nu întâm plător,
aceste patru țări au lansat „Inițiativa Central Europeană“ („Statele de la
Vîșegrad“), o tentativă de restabilire a identității central europene, după
modelul „Mitteleuropa“ (susținut doctrinar de Franz Palacky). Este o
identitate colectivă construită pe o co munitate politică multi națională
(Imperiul Austro-Ungar sau „Federația Danubiană“, în versiunea anilor
1990), unde lega litatea administrației imperiale se substituia identităților
naționale. Evoluția rapidă a integrării europene și perspectiva aderării la
U.E. au făcut uitat acest model de federalism danubian fondat pe lega –
litatea supranațională (statul pur și impersonal, ca referință colectivă
comună, indiferent de etnie sau provincie).
Pentru România de la începutul anilor ’90, „întoarcerea la Europa“ a
însemnat în primul rând afilierea la Consiliul Europei (1993), urmată de
invitația de începere a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, în
decembrie 1999. Pentru unii analiști (Alina Mungiu-Pippidi), perspectiva
aderării la U.E. este un eveniment istoric major, similar Păcii de la
Versailles (1918), care a dus la definitivarea unității naționale. Pentru –
Andrei Pleșu, însă, „întoarcerea la Europa“ înseamnă în primul rând re –
găsirea normalității istorice: „Pentru noi, cei din Est, «integrarea»
europeană nu e însă simțită ca dobândire a unui statut nou, cât ca recupe –
rare a celui vechi. Iar Europa care urmează să renască după dispariția zi –
dului berlinez e cea veche. «Nouă» și provizorie a fost Europa de după
1945. Desigur, nimic nu poate renaște după o jumătate de secol în
perfectă identitate cu sine: spiritul vremii e altul, contextul e modificat,
perspectivele se calcu lează în funcție de o altă linie a orizontului“
(„Europa, spiritul critic și imaginația“, În: „Dilema“, X, nr. 477/2002).
Această Europă redescoperită a apărut pentru cetățenii români ca o
nouă țară a făgăduinței, un spațiu identitar nebulos dar capabil să ofere
oportunități pe care societatea românească nu este încă în stare să le
producă. Nu este deci de mirare că, în anchetele Barometrului de Opinie
Publică (cf. Neculau și Constantin, 2004, p. 19-21), se constată urmă –
toarele tendințe:
•o mare parte din cetățenii români (45%) nu știu ce înseamnă Uniunea
Europeană;
•cei mai mulți asociază Europa și aderarea la U.E. cu perspectiva unui
trai mai bun (60%);
•marea majoritate a românilor (68% în noiembrie 2000) sunt pro-
europeni, chiar dacă nu știu bine ce înseamnă acest lucru.
79
De o manieră generală, cercetările consacrate filiației europene a
identității românești aplică aceeași metodă ca în cazul identității cul turale
europene. Așa cum am văzut, majoritatea studiilor descriu diver sele
componente ale culturii spațiului european (valori, idei, instituții, stiluri de
viață, opere exemplare) față de care se atașează procesele de identificare
colectivă. Au rezultat inventare, analize și sisteme descriptive, mereu in –
complete și subiective, care pun în evidență diversele com ponente a ceea
ce numim „cultură europeană“. În aceeași manieră, majoritatea autorilor
români (vezi în acest sens numerele speciale ale „Secolului XX“,
10-12/1999 și 1-3/2000, precum și cărțile lui Adrian Marino, Lucian Boia,
Alexandru Duțu și Sorin Alexandrescu) au pus accentul pe diverse
caracteristici ale identității românești , așa cum sunt latinitatea, creștinismul
oriental, sinteza interculturală, echilibrul geo politic, cultura țărănească,
toleranța religioasă, spiritul contemplativ, modernitatea întârziată.
Ne atrage însă atenția cercetarea întreprinsă de Fundația „A Treia
Europă“ din Timișoara, a cărei metodă se aseamănă cu „principiul dialo –
gic“ al lui Morin. În loc să susțină teza unității apriorice și a omogenității,
grupul respectiv avansează ideea că în România, ca în orice spațiu cultural
major, există de fapt mai multe identități culturale care interac ționează, se
concurează și se completează reciproc. România este astfel spațiul mai
multor identități de sorginte europeană, spune de exemplu Gavrilescu
(2002, p. 195): „România este mai degrabă eterogenă decât omogenă
identitar, «România» este for mată din mai multe «Românii»“. Temere: o
asemenea viziune încurajează secesionismul. Departe de a propune o
alternativă de acest gen la omogenitatea proclamată și în curajată astăzi,
lectura noastră sugerează doar nevoia de abandonare a perspectivei sub –
stanțialiste unificatoare. În consecință, cultivarea dife renței poate deveni
mai degrabă un atu decât un handicap, în timp ce postularea ideologică și
susținerea social-politică cu orice preț a unei omo genități culturale –
îndeosebi după criteriul etniei – poate conduce la tensiuni care se adâncesc,
mai degrabă decât se soluționează. Întotdeauna, realitatea lo cală și
interacțiunea nemijlocită cu «celălalt» (indiferent de etnie, confesiune,
origine regională) cu care actorul a construit na tural o istorie comună va
genera reprezentări, aștep tări și proiecte reciproce mai generoase decât
cele proprii unei istorii siluite, în care o entitate străină realităților locale
impune ce identități se cuvin prețuite și care depreciate“.
Această teză este interesantă și merită atenția, deși poate fi inaccep –
tabilă pentru unii analiști. Unitatea politică este un concept ideologic, legat
de diversele forme ale puterii, pe când unitatea culturală este mai degrabă
o construcție circumstanțială, asociată anumitor repere identitare: limbă,
patrimoniu, istorie, etnie, confesiune. Unitatea este în pri mul rând un
atribut al comunității politice, care nu se poate aplica întocmai în cazul
comunităților culturale. Apartenența la spațiul politic (co dificată, de
exemplu, prin cetă țenie) este un alt tip de referință decât apartenențele
culturale. Unitatea politică înseamnă legislație comună, coeziune
organizațională, un sistem coerent de decizie și elaborare a poli ticilor
publice, referința la același cod al drepturilor cetățenești, res ponsabilitatea
comună în fața cetățenilor. În sens cultural, unitatea ar în semna
omogenitate, con vergență, armonizare a valorilor, ideilor și stilurilor, ceea
80
ce este imposibil. Singura formă de suprapunere a comunității politice cu
comunitatea culturală a fost statul-națiune, un tip de orga nizație pe care
Uniunea Europeană nu îl poate prelua.
Al. Duțu (1999, p. 14) propune o schemă de analiză care poate fi utilă
în contextul românesc. „Câte Europe sunt de fapt în Europa?“, din moment
ce europenii au căpătat o conștiință de sine doar în raport cu alții iar
centrele de dominație și identificare culturală s-au mutat de la un colț la
altul al vechiului continent. La fel ca în metoda dialogică a lui Morin sau în
contestarea unității substanțiale de către grupul de la Timișoara, Duțu face
distincția între diversele procese de identificare:
•Pe de o parte, există identitățile imediate care se formează prin re lația
dintre individ și reperele sale de proximitate:
–sub forma patriotismului organic , prin raportarea la comunitatea de
apartenență imediată (familie, localitate, regiune);
–prin patriotismul organizat , promovat de discursul oficial al clasei
politice și în programele statului, care susțin o solida ritate extinsă
la frontierele comu nității politice.
•Pe de alta, identitățile amplificatoare promovează forme transfrontaliere
de solidaritate, dincolo de teritoriul de acțiune directă sau spațiul public
al propriei comu nități politice. Așa au fost imperiile multinaționale,
rețelele hanseatice sau uniunile ideologice, dar și formele regionale,
bazate pe consensul relativ al elitelor, precum „Mica Antantă“ sau
„Mitteleuropa“.
Între aceste niveluri de identificare, există interferențe și relații de
complementaritate. Fiecare individ poate să-și asume mai multe referințe
informale, indiferent de cetățenia sa formală. Pericolele apar în momentul
în care Statul își adjudecă ansamblul patrio tismelor organice sub forma
unei forme speciale de patriotism organizat care este unitatea națională: „O
relație firească impune, în aceste condiții, o reîntoarcere a celor două
forme de patriotism în matca lor, proces care presupune o reconsiderare a
schemelor noastre mentale. Ceea ce pare a fi de primă urgență este o
reducere drastică a rolului Statului în viața societăților, deoarece Statul a
fost contaminat de maladiile intelectuale și politice moderne și a ajuns la
forme de elefantiasis care favorizează apariția și consolidarea regimurilor
totalitare“ (Duțu, 1999, p. 21).
Așadar, „întoarcerea la Europa“ nu este un simplu proces de
reconectare la instituțiile și modelele europene. Atât România, cât și
Europa au evoluat foarte mult, astfel încât pentru societatea românească
de la începutul secolului XXI provocarea integrării în U.E. înseamnă mai
mult decât reinventarea identității europene. Apartenența europeană este
pentru România nu doar o modalitate de rezolvare a unor probleme
imediate (locuri de muncă în străinătate, circulație liberă, acces la
informație și bunuri de consum, formare în universitățile europene), ci și o
șansă istorică de refacere a relației dintre libertatea individuală și ordinea
publică. „Europenizarea“ și cetățenia euro peană, așa cum vom vedea în
modulul următor, reprezintă o formă de identificare colectivă cu un spațiu
dialogic, supus în permanență mișcărilor și metamorfozelor, în care
România este parte participantă. Această apartenență la o comunitate
politică postnațională nu se justifică doar prin evocarea unor ca racteristici
81
și experiențe comune, nici prin accentuarea continuității istorice sau a
comunității culturale. Este o opțiune a elitelor politice care devine efectivă
doar în momentul în care cetățenii români își asumă cetățenia europeană ca
propria identitate colectivă.
82
MODULUL IV
DEMOCRAȚIA EUROPEANĂ
Din punctul de vedere al analizei politice, Uniunea Europeană (U.E.)
este o sumă de paradoxuri : ea nu este o națiune, dar înglobează mai multe
state naționale; nu unește direct cetățenii, ci statele membre, deși își
propune să realizeze o „Europă a cetățenilor“; rezultă din coexistența
dimensiunii federale (dubla guvernare) cu abordarea interguver namentală
(cooperarea între state autonome, cu suveranitate auto-limitată), printr-o
guvernare hibridă pe care Quermonne (apud: Herzog, 2002, p. 57) a
numit-o „federalism interguvernamental “. În sfârșit, U.E. se ba zează pe o
imensă piață comună care nu dispune însă de propriile bunuri publice. Să
adăugăm la aceste paradoxuri unele abateri de la mo delul consacrat al
democrației care au surprins mai mulți analiști (Ulrich și d’Oliveira, 1995;
Marks et al. 1998): legislativul este de fapt o in stituție formată din
reprezentanți numiți ai guvernelor (Consiliul Mi niștrilor); guvernarea este
bicefală (Consiliul Miniștrilor plus o instituție supra națională, Comisia,
desemnată de șefii statelor membre), fără să fie legitimată prin votul
direct al cetățenilor; puterea legislativă este îm părțită între Parlamentul
European (ales prin sufragiu direct și universal) și Consiliul Miniștrilor;
separarea puterilor este chestionabilă; Parlamentul nu dispune de o
veritabilă opoziție politică iar societatea ci vilă se exprimă aproape exclusiv
în raport cu statul și spațiul public național.
Aceste contradicții interne ale Uniunii rezultă din statutul său ine dit de
„federație a unor state naționale“ (Jacques Delors). Este însă un statut
intenționat ambiguu, care a funcționat bine atât timp cât prioritățile au
fost de ordin economic. O dată cu extinderea masivă din mai 2004 și
adoptarea Constituției Europene, se pune problema reformei democrației
europene. Este un proiect politic de anvergură, care va angaja mai multe
generații de cetățeni europeni, inclusiv actualii noștri studenți.
În această perspectivă, modulul de față își propune să clarifice une le
întrebări esențiale legate de specificul Uniunii ca proiect politic. După
studierea acestui modul, ne așteptăm ca studenții să fie în măsură:
•să identifice elementele care definesc „deficitul democratic“ al Uniunii
Europene;
•să caracterizează principalele proiecte de reformă a democrației
europene;
83
•să facă distincția dintre modelul federalist și modelul
interguvernamental de guvernare europeană;
•să descrie sistemul decizional al Uniunii Europene;
•să identifice elementele care caracterizează guvernanța și societatea
civilă europeană;
•să aplice principiile guvernanței multi-centrice la contextul speci fic al
societății românești.
1. Uniunea Europeană ca spațiu public
(„Euro-polity“)
Discuțiile care au însoțit procesul constituțional european au depășit cu
mult cadrul propriu-zis al Tratatului constituțional. În fond, textul propriu-
zis al Constituției Europene nu contrazice nici una din constituțiile
naționale ale statelor membre. Opoziția s-a manifestat mai puțin în le –
gătură cu textul propriu-zis, cât față de însăși ideea de constituție su –
pranațională. Dacă întregul exercițiu ar fi vizat un scop mai modest sau
mai bine circumscris (de exemplu, extinderea drepturilor suprana ționale),
probabil că s-ar fi ajuns mai repede la un consens.
Ceea ce complică foarte mult dezbaterea privind democrația europeană
și derutează analiștii politici este faptul că U.E. este o creație de drept: ea
nu a rezultat din folosirea forței, ci s-a obținut cu ajutorul unor mijloace
juridice, respectiv celebrele „acquis“-uri comunitare (tratatele și instituțiile
europene). Acest statut este însă incomplet, pentru că U.E. nu este un
subiect politic, ci doar consecința unor tratate între state. Chiar dacă CEJ a
recunoscut în 1999 echivalența dintre Tratatele Uniunii și o constituție,
aceasta din urmă rămâne atributul exclusiv al unui stat. Este și rațiunea
pentru care U.E. s-a dotat ulterior cu un Tratat constituțional, denumirea
de „Constituție Europeană“ fiind un abuz terminologic.
Susținătorii constituționalismului european invocă necesitatea de a
formaliza, într-o viziune clară și de perspectivă, realitățile politice actuale.
Sistemul comunitar a fost construit prin decizii succesive, de multe ori
reactive și conjuncturale, fără un proiect de societate sau o vi ziune politică
de ansamblu. Realizarea Europei celor 25 este un moment de turnură,
care face necesară elaborarea unui text programatic și cuprinzător.
În ultimă analiză, dincolo de diferențele de cultură politică ale
protagoniștilor, dezbaterea legată de Constituția Europeană reia în forme
noi vechea opoziție dintre adepții unui „common law“, pragmatic și
consensual, și susținătorii unei legi funda mentale, din care să rezulte
politicile publice și legile specializate. Această controversă a început cu
„Declarația Universală a Drepturilor Omului și Cetățeanului“ (1789), pe
84
care Burke și Bentham au contestat-o, ca fiind prea ambițioasă și
abstractă.
Adversarii de astăzi invocă de obicei următoarele argumente
(Magnette, 2003, p.
39-40):
•Uniunea ar fi prea complexă pentru a fi simplificată sub forma unui text
legislativ unic;
•Europa nu mai poate fi constituționalizată din moment ce statele
membre au fost deja constituționalizate; exercițiul istoric al con –
stituționalizării s-a epuizat o dată cu forma rea statelor naționale și nu
mai poate fi aplicat unei entități politice care nu este stat.
Astfel de controverse sunt legitime dacă ne gândim la amploarea
demersului politic preconizat. De altfel, discuții similare au loc în zilele
noastre, la două sute de ani după adoptarea sa, în legătură cu Constituția
americană, considerată ca un model de către constituționaliștii europeni.
Unii nu ezită să vorbească chiar de ambiguități fundamentale în ches tiuni
de substanță precum natura federalismului, separarea puterilor sau con –
ținutul drepturilor subiective. Cu toate acestea, ceea ce contează cel mai
mult pentru cetățenii americani este principiul constituțional care asigură
liantul identitar și legi timarea politică a Uniunii.
Tratatele U.E. constituie o bază juridică amplă și reprezintă deja, după
Magnette (2003, p. 48), „o cartă constituțională a Uniunii“. Atât tratatele,
cât și Constituția, stabilesc valorile comune și principiile comunității
politice, al cărei scop este unitatea politică, nu formarea unui singur
popor, așa cum a fost cazul cu statele naționale. Altfel spus, dificultățile nu
sunt de ordin juridic, ci de natură politică: unele guverne se tem de riscul
ca o constituție să fie asociată ideii de stat european.
Controversatul proces constituțional s-a inițiat însă pentru ca U.E. să
devină o unitate politică și juridică de sine stătătoare , respectiv o entitate
supranațională cu propria personalitate juridică. După Telo (apud:
Magnette, 2000), rolul noii Constituții Europene este dublu:
•să întărească prerogativele statelor, Constituția Europeană fiind o esen –
ță a Tratatelor U.E., o versiune simplificată a acestora, asupra cărora
statele dețin încă ultimul cuvânt;
•să stabilească o putere supranațională, printr-un pact federativ între
state.
Interesant este faptul că, intenționat sau nu, se menține o ambiguitate
semantică prin care se echivalează Tratatul constituțional cu Constituția
Europeană (această suprapunere se observă chiar și în textele oficiale ale
U.E.). Ca instrumente juridice, cele două sunt însă diferite. Tra tatele devin
legitime prin simpla ratificare în parlamentele naționale, pe când
85
Constituția se adoptă prin sufragiu popular (de exemplu, prin re ferendum
sau adunări constituante supranaționale). Tratatele sunt acorduri între
state, în urma negocierilor diplomatice, pe când Constituția presupune
deliberarea publică și consultarea directă a cetățenilor. Din acest motiv,
majoritatea statelor aderente au recurs la validarea populară a Tratatului
constituțional, astfel încât să-i confere statutul unei Constituții propriu-
zise.
Un alt aspect interesant al procesului constituțional european este
relația dintre instrumentul de protecție a drepturilor și textul Constituției. La
Nisa, s-a adoptat un instrument comun de protecție, respectiv Carta
Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, inclus deja ca parte componentă a
noului Tratat al U.E. (2000), dar înaintea adoptării unei Constituții
Europene. În SUA, procesul istoric a fost invers: s-a adoptat mai întâi
Constituția (1787), urmată ulterior de „Bill of Rights“ (1791).
O altă chestiune controversată a Constituției Europene este concen –
trarea pe federalismul politic , în baza principiului „reprezentare fără
taxare“ (opus sloganului inițial al Revoluției Americane „no taxation
without representation“). Federalismul fiscal va fi probabil o mare
provocare pentru următorii 10 ani, negocierile pe această temă fiind pur și
simplu amânate.
Dezbaterea constituțională a readus în discuție și problema spațiului
public european. Au apărut astfel noi dileme și controverse. Este oare
posibil să se creeze un spațiu public suprananțional, la fel de legi tim ca
orice „polity“ național? Poate el să funcționeze din moment ce nu există
un discurs politic european, o presă europeană, o societate civilă sau un
sistem de partide politice la nivel european? Ce se va întâmpla cu
serviciile publice? Poate fi acceptată ideea unei democrații supra –
naționale?
De fapt, astfel de întrebări nu fac decât să proiecteze la nivel supra –
național modelul democrației naționale și problemele sale specifice.
Democrația a fost de la început asociată identităților colective strict te ri-
torializate și statului național. În pofida eforturilor din ultimele decenii,
identitatea europeană rămâne o construcție mult mai puțin solidă decât
identitățile naționale, rezultate dintr-o evoluție istorică îndelungată.
Din acest motiv, unii autori (Milward, 1992; Habermas, 1995) consideră
că Uniunea Europeană nu este decât o încercare disperată de salvare a
statului național a cărei formă de guvernare, depășită istoric, este preluată
la nivel supranațional. Alții, precum Meyer (1995) și Gamberale (1997),
încearcă să identifice primele elemente ale sferei publice europene ,
îndeosebi sub forma discursului contestatar și a tensiunii dintre cetățeni și
instituțiile statului supranațional. Laitin (1997) merge și mai departe,
comparând construcția statului supranațional european cu modelul
86
statului multicultural din India care aplică, după independența și unificarea
din 1949, un sistem original de guvernare federală pe trei nivele. În sfârșit,
scepticii precum Preuss (1995) și Grimm (1995) afirmă tranșant că statul
european nu este posibil atât timp cât mai există încă state naționale
europene.
Această logică dicotomică nu mai este însă de actualitate. Statele
naționale sunt deja slăbite de auto-limitările succesive ale suveranității
consecutive pieței comune, monedei unice și politicilor comunitare. Așa
cum a demonstrat Meehan (1993), cetățenia euro peană nu se mai
raportează exclusiv la spațiul public al statului național: „ Euro-polity“
înseamnă deja sfera politică a instituțiilor europene, dar și cea a euro-
regiunilor. În acest fel, cetățenia europeană este de fapt o identitate
multiplă, definită prin afinități supra naționale, naționale, regionale și
locale.
În pofida rezervelor exprimate de unii analiști și a caracterului său
contradictoriu față de statul național, există elemente certe care definesc
„Euro-polity“ sau spațiul public european . Democrația europeană, chiar
imperfectă și atipică, funcționează cu ajutorul unor instituții politice
supranaționale, deține propriile instrumente de protecție a drep turilor
fundamentale, presupune dezbateri și exprimarea liberă a diversității, se
bazează pe sufragiul direct și universal. Chiar dacă nu există o societate
civilă europeană bine conturată în raport cu statul supra național, cetățenii
europeni sunt organizați într-o multitudine de centre de acțiune civică,
deseori transfrontalieră.
Problema care se pune în dezbaterile consacrate democrației europene
nu se referă însă doar la existența spațiului public supranațio nal. Ceea ce
preocupă cel mai mult, îndeosebi în contextul extinderii masive din 2004,
este capacitatea statului supranațional conceput în anii ’60 de a gestiona
un spațiu uman și politic atât de vast. Pentru a rezista tentației birocratice
și a nu supradimensiona și mai mult un aparat deja încărcat, se caută
forme de guvernare adecvate noilor realități.
În ciuda aparențelor, competențele supranaționale sunt deja foarte
importante, astfel încât influența statului supranațional nu mai poate fi
pusă în discuție. În tabelul 4, preluat după Schmitter (1998a, p. 125), am
reprezentat rezultatele transferului gradual al autorității dinspre statul
național spre nivelul european. Se observă că, practic, nu există nici un
domeniu al politicilor publice care să fie gestionat exclusiv de către sta tul
național. Deși opinia publică nu pare să fi realizat acest lucru, politicile
publice din statele membre sunt deja puternic integrate.
87
Tabelul 4. Integrarea progresivă a politicilor publice în Europa
(1950-2001)
195
0195
7196
8197
0199
2200
1
I. Domeniul economic
1. Bunuri și servicii 124444
2. Agricultură 114444
3. Circulația capitalurilor 111144
4. Fluxul de persoane și forță de muncă 112234
5. Transporturile 122323
6. Energia 121122
7. Comunicațiile 111123
8. Mediul 122233
9. Dezvoltarea regională 111133
10. Competiția 123333
11. Industria 122223
12. Finanțele și creditele 112224
13. Schimburile și împrumuturile externe 113424
14. Taxele și impozitele 113323
15. Politicile macro-economice 112324
II. Domeniul socio-cultural
1. Condițiile de muncă 112223
2. Sănătatea 111122
3. Asistența socială 122322
4. Educația și cercetarea 113323
5. Relațiile de muncă 111113
III. Domeniul politico-constituțional
1. Justiția și dreptul de proprietate 111234
2. Cetățenia 111123
3. Participarea 112222
4. Poliția și ordinea publică 112212
IV. Relațiile internaționale și securitatea
externă
1. Negocierile comerciale 113455
2. Asistența militaro-economică 111124
3. Diplomația și apartenența la organizațiile
internaționale112224
4. Apărarea 111123
Legendă:
1 = toate deciziile se iau la nivel național
2 = doar unele decizii se iau la nivelul U.E.
3 = deciziile se iau împreună (la nivelul U.E. și la nivel național)
4 = cele mai multe decizii se iau la nivelul U.E.
5 = toate deciziile se iau la nivelul U.E.
88
Față de această evoluție, problema spațiului public european apare
într-o nouă lumină. Tratatul de la Maastricht a instaurat, după spusele lui
Schmitter (1998, p. 131), o ordine politică europeană stabilă, capabilă:
–să ia decizii;
–să rezolve conflicte;
–să producă bunuri publice;
–să direcționeze comportamentul public;
–să reglementeze modul de funcționare a piețelor;
–să organizeze alegeri;
–să răspundă la presiunile grupurilor de interes;
–să genereze venituri;
–să încorporeze noi membri;
–să aloce fonduri;
–să acrediteze și să primească reprezentanți diplomatici;
–să încheie acorduri internaționale;
–să declare chiar război.
Aceste atribuții ale „Euro-polity“ sunt echivalente cu funcțiile ordinii
publice într-un stat național. În schimb, spațiul public european nu are
următoarele caracteristici:
–localizarea unică și clar definită a autorității;
–ierarhia stabilă și centralizată a serviciilor publice;
–competența clară a sferei publice, în interiorul căreia să se ia decizii
obligatorii pentru toți;
–teritoriul de referință în interiorul căruia să-și exercite autoritatea;
–apartenența individuală la organizațiile internaționale și capacitatea de
a semna tratate internaționale;
–o identitate puternică prin care să exercite dominația simbolică asupra
propriilor cetățeni;
–monopolul efectiv asupra mijloacelor legale de coerciție;
–capacitatea unică a implementării directe a propriilor decizii la nivelul
grupurilor, comunităților și indivizilor;
–competența de a controla fluxul bunurilor, serviciilor, capitalului și al
persoanelor în interiorul propriilor frontiere.
Până în anii ’70, metoda neo-funcționalistă imaginată de Jean Monnet a
funcționat foarte bine. Piața comună a coexistat cu politicile naționale,
printr-o simbioză a federalismului cu guvernarea suprana țională. Pe
măsură însă ce comunitatea și politicile comune s-au extins, s-au
accentuat presiunile asupra instituțiilor europene concepute ca o
prelungire supranațională a democrației naționale. De exemplu, Comisia
Europeană (echivalentul executivului supranațional) poate să inițieze legi
și să gestioneze punerea în aplicare a legislației europene, dar nu poate să
decidă singură: această prerogativă rămâne la nivelul statelor na ționale.
Pentru ca un stat membru să nu decidă totuși unilateral și discre ționar,
dreptul comunitar a instituit un sistem inedit de decizii consensuale, care
89
nu există în cazul ONU sau NATO. Regula majorității cali ficate, de
exemplu, incită statele să coopereze iar co-decizia legislativă (acordul
necesar între Parlamentul European și Consiliul Mi niștrilor) obligă la
negocieri permanente. Acest sistem a creat propria guvernare coope –
rativă, dar are limite importante în ce privește:
•legitimitatea – cu excepția membrilor Parlamentului European, toți
reprezentanții naționali în instituțiile europene sunt numiți de
guvernele în exercițiu;
•participarea – cetățenii își exprimă drepturile și responsabilitățile mai
ales într-un cadru național, indiferent dacă este vorba de socie tatea
civilă, de instituțiile publice sau de mass-media; „Euro-polity“ oferă încă
puține oportunități de participare civică, cetățenia rămâ nând un atribut
al apartenenței naționale;
•răspunderea publică – fiind numite, nici Comisia și nici Consi liul nu sunt
obligate să răspundă direct în fața cetățenilor.
În continuare, dezbaterile privind democrația europeană vor avansa în
funcție de soluțiile la următoarele două chestiuni fundamentale:
a)Pe de o parte, este vorba de relația dintre suveranitatea națională și
principiul federal . Așa cum se prezintă lucrurile în prezent, scena
publică europeană pare mai mult preocupată de lupta pentru influență
(ponderea voturilor, numărul de locuri în Parlament, accesul la
subsidiile comunitare), decât de o dezbatere privind principiile sau
valorile Uniunii. Fără excepție, atât cei mari cât și cei mici, atât membrii
vechi cât și noii sosiți, par să nu se detașeze de obsesia suve ranității
naționale.
Această dependență de cadrul statului național este însă anacronică.
Așa cum arată Bobbio (1998), orice suveranitate națională este limitată de
factori interni (de exemplu, limitele statului în raport cu cetățenii, datorită
obligației de a respecta drepturile omului) sau factorii externi (de
exemplu, limitarea acțiunii externe a unui stat datorită intereselor sau exi –
gențelor altor state). De altfel, așa cum demonstrează Malberg (cf. Herzog,
2002, p. 68), dreptul constituțional modern a introdus deja o abordare mai
nuanțată, conform căreia suveranitatea națională comportă:
–referința la un text juridic fondator, așa cum este Constituția; din
acest punct de vedere, nici Tratatele Uniunii, nici Trata tul
constituțional nu sunt incompatibile cu constituțiile naționale;
–democrația reprezentativă; suveranitatea completă se păstrează
doar în cazul confederațiilor, unde guvernarea se exercită de
reprezentanți direcți ai fiecăruia din guvernele membre; fe derația,
în schimb, funcționează printr-un stat federal care se sub stituie
statelor componente în exercitarea anumitor funcții (apărarea,
politica externă, moneda), beneficiază de propria legitimitate
(rezultată din alegeri) și de propriul buget. Uniunea Europeană nu
este nici confederație (ca Elveția), nici o fede rație (ca Germania
90
sau Belgia), pentru că nu se bazează pe o democrație
reprezentativă;
–existența unui drept național instrumentalizat de un aparat juridic
intern; spre deosebire de federații, care sunt capabile să emită un
drept aplicabil în fiecare stat component, Uniunea Europeană nu a
reușit să creeze această unitate legis lativă: „legile“ unionale sunt
de fapt „directive“ pe care fiecare stat le „trans pune“ în spațiul
național sau „reglementări“ cu aplicație directă;
–capacitatea de a decide asupra propriilor competențe; statele
naționale sunt cele care, în fond, decid asupra competențelor pe
care le păstrează la nivel național.
b)Pe de altă parte, democrația europeană este o construcție inedită,
diferită de cadrul național de referință. Sistemul de decizie internă și
repartizarea puterii pe baza principiilor generice ale subsidiarității și
proporționalității fac necesar un permanent proces de negociere, dialog
și căutare a consensului. Din exterior, prin raportare la raționa litatea și
simplitatea aparentă a cadrului național, aceste procese par rebar –
bative, inutile și ineficace. În realitate, față de amploarea misiunii
asumate (crearea unui nou tip de societate democratică), nici costurile
și nici sinuozitățile nu sunt nejustificate. Dacă privim re trospectiv la
crizele de creștere și evoluție ale Uniunii (primirea Marii Britanii,
negocierile cu euro-scepticii, trecerea de la Comunitate la Uniune,
instituționalizarea euro-cetățeniei, moneda unică, Constituția),
observăm că procesul a fost dramatic, dar extrem de dinamic. În doar
jumătate de secol s-a reușit nu doar reconcilierea, integrarea
economică și financiară, dar s-au pus bazele unei noi entități
supranaționale, într-un demers istoric fără precedent. Acest proces nu a
rezultat din cuceriri militare sau anexări teritoriale, ci s-a obți nut prin
consens și liber consimțământ.
Limbajul politic a sesizat foarte bine această evoluție. Vechile re pere
terminologice ale democrațiilor naționale nu mai corespundeau
democrației europene, astfel încât s-au creat, uneori artificial și
incomprehensibil (vezi ceea ce se desemnează de obicei prin
„comitologie“, respectiv comitetele, comisiile și structurile birocrației
europene), noi referințe. Gondrand (1991) a elaborat în acest sens un
dicționar al noului limbaj politic european cu peste 1000 de intrări. Iată
câteva exemple: acquis comunitar, drept comu nitar, efect „spill-over“
(angrenaj), subsi diaritate, proporționalitate, majoritate calificată, co-
decizie, geometrie variabilă etc. Într-o lucrare anterioară (Bîrzea, 2001),
am realizat un astfel de glosar, adaptat condițiilor societății românești,
care poate fi util studenților care vor să aprofundeze chestiunea
terminologiei.
Geneza democrației europene nu trebuie să se fondeze neapărat pe
structurile naționale, chiar dacă Uniunea Europeană este rezultatul unui
transfer limitat de prerogative dinspre statul național spre structurile
91
supranaționale. Este posibil, așa cum susține Marks et al. (1998, p. VII), ca
„Euro-polity“ să pornească de la propria sa logică, ceea ce înseamnă
altceva decât o simplă propensiune comunitară a democrației naționale.
Schmitter (1998b) încearcă să impulsioneze reflecția asupra acestei
chestiuni printr-o analiză conceptuală care se detașează de cadrul neo-
funcționalist al părinților Uniunii (Schuman, Adenauer, De Gasperi,
Monnet, Spaak). În acest sens, Schmitter face apel la patru tipuri ideale pe
care le angrenează sub forma din fig. 10. Spre deosebire de în cercările
anterioare, care construiau spațiul public european pornind de la
experiența cunoscută a formării statelor naționale sau de la modelele de
integrare regională, Schmitter crede că putem avansa doar dacă
imaginăm scheme noi, ireductibile la referențialul nostru istoric. El pleacă
de la premisa că politicile publice se legitimează în primul rând prin
reprezentativitate . Guvernanții și guvernații își măresc capacitatea de
comunicare și interacțiune doar în măsura în care centrele de autoritate se
dispersează prin două forme de configurație politică: teritorială și funcțio –
nală. Spațiul politic („polity“) s-a format prin relațiile dintre autoritățile
publice și diversele forme de reprezentare teritorială și/sau funcțională a
cetățenilor, așa cum sunt partidele politice, mișcările sociale, ONG-urile,
grupurile de interes. Această interacțiune dintre decizie și parti cipanți
(„stakeholders“) face posibilă atât autoritatea cât și responsabi litatea
publică („accountability“), atribute fundamentale ale oricărui spațiu public.
În ce privește formarea „Euro-polity“, după Schmitter, există două
variante posibile:
•prin strategia neo-funcționalistă inițială a lui Jean Monnet, în care
obiectivele integrării s-au realizat mai ales prin intermediul repre –
zentării teritoriale, respectiv prin guvernele statelor naționale (este
metoda interguvernamentală care a prevalat până la Actul Unic
European, 1986);
•printr-o abordare comunitară , care detașează reprezentarea func țională
de reprezentarea teritorială, prin prevalența intereselor transnaționale
și formarea unui spațiu public transteritorial.
Fig. 10. Formarea spațiului public european
Caracteristici teritoriale
Variabil
Tangențial
Egalitar
Diferențiat
ReversibilStabilizat
Contiguu
Ierarhic
Identic
Ireversibil
92
Caracteristici funcționaleVariabil
Dispersat
Partajat
SuprapusCondominio Consortio
Stabilizat
Cumulativ
Separat
CoincidentConfederatio Stato/Federatio
În prezent, Uniunea se bazează pe un amestec al metodei
interguvernamentale (relații între state naționale suverane) cu metoda
comunitară (politici comune regle mentate prin dreptul comunitar).
Provocările apărute în urma extinderii progresive și presiunile rezultate din
globalizare au perturbat acest echilibru. Soluția, după Schmitter, poate fi
într-unul din modelele identificate în fig. 10, respectiv:
•Stato/federatio corespunde modelului de guvernare existent în
Germania („Politik verflechtung“) și Elveția („federalismul cooperativ“),
unde unitățile subnaționale și naționale au propria identitate în
interiorul unei ierarhii a autorității. Apartenența la această structură
este destul de solidă pentru că, altminteri, separarea ar fi foarte cos –
tisitoare. Această localizare teritorială strictă (delimitări clare ale
unităților și ale federației) coincide cu o specializare funcțională bine
determinată, printr-o alocare fixă a competențelor la fiecare nivel
(federal și subfederal).
•Confederatio este astfel constituită încât să protejeze unitățile față de
dominația centrală. Aranjamentele funcționale sunt clar definite și au
limite precise astfel încât să nu îngrădească suveranitatea sta telor
componente, care se pot oricând retrage din comunitatea politică.
Fiecare entitate participantă (stat, canton, provincie) poate negocia
termenii afilierii la confederație dar, odată consimțită, apartenența
impune reguli comune privind moneda, schimburile comer ciale,
protecția mediului, secu ritatea colectivă. Din punct de vedere istoric,
confederația a fost o structură destul de fragilă, singurele experiențe
fiind Confederația Helvetică (1291-1848), Țările de Jos (1581-1795),
SUA (1781-1789), Germania (1815-1866) și Iugoslavia (1980-1991).
•Consortio este o platformă de cooperare între entități autonome.
Caracteristicile terito riale sunt păstrate dar se asigură o acțiune
consensuală într-un cadru funcțio nal bine delimitat. Ca exemplu, se
citează Comisia Superioară a Navigației pe Rin (1816), prima
organizație cu vocație europeană, „Concertul European“ (1823-1914)
sau aranjamentele bilaterale speciale între SUA și Canada, între Suedia
și Norvegia etc.
93
•Condominio este cel mai puțin adecvat construcției politice europene
pentru că presupune variații interne atât ale atributelor teritoriale cât și
ale caracteristicilor funcționale. Exemplul potrivit ar fi cel al „Europei cu
mai multe viteze“ sau al Europei cu mai multe instituții regionale
acționând autonom. Aceste formule conduc însă la suprapuneri și
paralelisme, care ar favoriza mai mult interesele divergente decât
acțiunea concertată.
Limita comună a acestor patru modele constă în focalizarea pe procese,
fără prefigurarea clară a produsului. Toate presupun un anumit grad de
integrare, dar nu reușesc să fie mai precise în ce privește configurația
democrației europene. Aderarea de noi membri și lărgirea ariei de
cuprindere a politicilor comunitare nu fac decât să pună în evidență
limitele sistemului actual de guvernare, vulnerabil atât în ce privește
legitimitatea și reprezentarea, cât și în raport cu răspunderea publică.
Schema bipolară a lui Schmitter (teritorialitate vs. funcționalitate) se do –
vedește astfel utilă doar pentru analiza politică, nu și pentru decizia
privind viitorul democrației europene. Ca și în cazul altor încercări ale
analiștilor politici (Meyer, 1995; Scharpf, 1998; Bromley, 2001), la fel de
limitative, soluția nu poate veni dintr-o construcție de modele sau tipuri
ideale, ci din efortul comun al guvernanților și guvernaților de a găsi soluții
viabile unor probleme politice reale.
2. Sistemul decizional
Inevitabil, democrația europeană trebuie să țină cont de sistemul
decizional actual. Că ne convine sau nu, așa imperfect cum pare multora,
sistemul decizional al Uniunii Europene este rezultatul unui proces istoric.
Noua democrație europeană nu este deduc tibilă dintr-un model
conceptual imaginat în mediile academice, ci este produsul nego cierilor
dure între parteneri încă puternic acroșați egoismelor și identităților
naționale. Aceste negocieri au fost dintotdeauna anevoioase, dar au
marcat un progres evident.
Tratatul de la Roma (1957) stipula o separare simplă a puterilor, după
modelul statului național: Comisia inițiază propuneri legislative,
Parlamentul le avizează iar Consiliul le adoptă. Veriga slabă a acestei
ecuații era Parlamentul, care nu era nici instanță executivă (funcție
deținută de Comisie) și nici organism legislativ. Funcția legislativă revenea
Consiliului Miniștrilor, format însă din reprezentanți desemnați ai
guvernelor naționale (miniștrii de externe).
De atunci, s-au adus corecții și s-au încercat metode care să
contracareze ceea ce Majone (1998) a desemnat prin „ deficitul democra tic“
al Uniunii Europene. Pe parcursul evoluției care a urmat, a devenit din ce
în ce mai clar faptul că democrația europeană are propriile instituții și
propriul sistem de guvernare. Acest sistem a fost creat pentru a rezolva
94
doar anumite probleme și nu este la fel de polivalent și adaptabil ca
sistemele naționale de guvernare. Democrația politică și cetățenia
europeană au apărut ca obiective realizabile abia după ce piața comună și
procesul integrării au devenit o certitudine (prin Actul Unic European,
1986).
Fig. 11. Metoda parteneriatului a lui Monnet
COMISIE CONSILIU Curtea Europeană de
Justiție decizii
colective
elitele socio-
economice guvernele
statelor
membre politici
naționale
convergente
Wallace (1998b) a analizat sistemul decizional al U.E. într-o perspectivă
istorică. Ea distinge astfel patru metode:
a) Metoda parteneriatului
Această metodă avea în centrul său tandemul Comisie-Consiliu,
Parlamentul jucând doar un rol simbolic (de eventuală mediere între cei
doi poli). Ea funcționa prin con sensul obținut prin negociere între cele
două forțe, respectiv Comisia și Consiliul. Echilibrul era relativ ușor de
obținut, dat fiind numărul redus de țări membre. El se baza însă pe efortul
unor elite, fără o participare populară propriu-zisă. De fapt, Monnet nici
nu-și propusese să realizeze o democrație supranațională (obiectiv apărut
de-abia la sfârșitul anilor ’80), ci doar să susțină reconcilierea postbelică
printr-un sistem asemă nător mai mult diplomației (negocieri între
tehnocrați, în deplină discreție) decât acțiunii democratice propriu-zise.
95
Fig. 12. Metoda negocierii a lui De Gaulle
decizii negociate
COMISIA CONSILIUL
Stat 1 Stat 2 Stat 3 Stat n
parlamentele
naționale elitele socio-economice
b) Metoda negocierii
Prin metoda parteneriatului, Comisia primise practic aceeași pondere
ca și Consiliul. Inevitabil, cele două au intrat în competiție, lucru devenit
public în 1965, prin „criza de la Luxemburg“ (boicotarea Consiliului de
către Franța, în semn de opoziție față de clauza care obliga un stat
membru să se supună votului majoritar). Ca urmare a poziției lui De
Gaulle, s-a ajuns la „compromisul de la Luxemburg“, care acorda un rol
mai mare statelor naționale (implicit și Consiliului, care le reprezintă). Așa
cum se observă din fig. 12, negocierile aveau loc preponderent între
statele membre, în mod direct, Comisia având un rol secundar. Ca să facă
față presiunilor care se exercitau asupra sa, Consiliul și-a creat un sistem
de comitete și grupuri de lucru (de exemplu, Comitetul Reprezentanților
Permanenți sau COREPER). În acest fel, negociatorii naționali au devenit
mai importanți decât funcționarii europeni. S-au stabilit astfel consilii spe –
cializate, unde participă miniștrii de resort (de exemplu, ECOFIN este
Consiliul Miniștrilor de Finanțe), la care se adaugă peste 150 de grupuri de
lucru formate din experți naționali. Politicile euro pene au devenit extrem
de segmentate, astfel încât să răspundă diverselor interese și priorități ale
statelor membre. La rândul său, Comisia s-a organizat pe direcții generale
(cunoscutele DG) corespunzătoare domeniilor politicilor publice acoperite
de structurile Consiliului. Coordonarea internă a fost tot mai dificilă și, mai
grav, au apărut probleme în asigurarea răspunderii publice: dat fiind faptul
că în acest sistem stufos și complicat este greu de localizat cine ce a
decis, a devenit la fel de dificil de știut cine răspunde de deciziile
respective.
96
c) Metoda co-opțiunii
În esență, această metodă revine la parteneriatul Consiliu-Comisie
(metoda Monnet), păstrând totuși sistemul de negociere cu statele
membre introdus de De Gaulle. Contextul politic european a favorizat
această schimbare: începând cu anii ’80, vechiul consens dintre creștin-
democrați și social-democrați a dispărut, ceea ce a permis venirea la
putere a unor guverne neo-liberale și slăbirea statelor ca autoritate
politică. Comisia a început să-și dezvolte relații strategice cu diverse
grupuri de interes și să-și creeze chiar structuri proprii de consultanță (de
exemplu, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor). Ca urmare,
negocierile s-au realizat nu numai la nivelul macro (Consiliul), dar și la
nivelurile meso și micro, prin grupuri transnaționale de experți, formatori
de opinie sau parteneri sociali. Este perioada Delors, care a marcat
trecerea de la Co munitate la Uniunea Europeană (prin Actul Unic
European) și asumarea de noi obiective strategice, inclusiv integrarea
politică. Începând cu Tratatul de la Maastricht (1992), Uniunea devine
posibilă prin conlucrarea abordării comunitare (politicile comune sau
pilonul I care funcționează pe baza dreptului comunitar, prin combinarea
metodei parteneriatului cu metoda co-opțiunii) cu abordarea
interguvernamentală (politica externă și de securitate sau pilonul II,
politica internă și justiția sau pilonul III, ambele reglementate în baza
dreptului internațional, unde predomină metoda negocierii între state
suverane, sau metoda lui De Gaulle). Această duplicitate se menține și
astăzi (vezi fig. 14). Ea consti tuie punctul nodal al dezbaterilor privind
reforma instituțiilor U.E. și este sursa multor reticențe pentru că vizează
direct două din chestiunile-cheie ale integrării: limitele suveranității
naționale și statul supranațional.
97
Fig. 13. Metoda co-opțiunii
COMISIA CONSILIUL
Statul 1 Statul 2 Statul n
Parlamentele
naționale Parlamentul European elitele socio-economice și
grupurile de interes
Autoritățile regionale
d) Metoda consensuală
După extinderile din anii ’70-’80 și, mai ales, după cele din 2004
(Europa celor 25), democrația internă a U.E. a suferit modificări
importante. Primul pas a fost renunțarea la metoda gaullistă a deciziei prin
unanimitate (care dădea importanță votului fiecărei țări) în favoarea
deciziei prin consens (Tratatul de la Maastricht, 1992).
98
Fig. 14. Guvernanța europeană (conform Tratatului de la Maastricht)
UNIUNEA EUROPEANĂ
Pilonul I: domeniul comunitar
(Comunitatea Europeană, piața
comună, politica socială, politica
regională, politica agricolă
comună, politica mediului, politica
de protecție a consumatorului) Pilonul II: politica externă
și securitatea Pilonul III: politica
internă și justiția
Metoda co -opțiunii
Metoda Monnet
Comisia, Consiliul, Parlamentul
guvernanța colectivă
parteneriatul Metoda De Gaulle
(varianta forte) Metoda De Gaulle
(varianta slabă)
concertare
Consiliul
European Statele
membre
negociere negociere
Al doilea pas a fost renunțarea la dreptul de veto al statelor membre și
introducerea, prin Tratatul de la Nisa (2000), a sistemului dublei majorități :
deciziile se iau pe baza a peste 55% din voturile statelor membre,
reprezentând minimum 65% din populația țărilor U.E. Acest sistem
încurajează negocierile și căutarea consensului, dar acordă o importanță
sporită țărilor mari (pentru prima dată, se introduce criteriul demografic).
În prezent, sistemul instituțional al U.E. se prezintă sub forma
organigramei din fig. 15. În interiorul acestui sistem, sunt posibile urmă –
toarele tipuri de decizii (instanțele decizionale sunt hașurate):
99
Fig. 15. Sistemul instituțional al U.E.
Autoritate politică
(șefii statelor)
Executiv
Organisme
consultative
Legislativ
Executiv și
decizie operațională
Organisme de control
Consiliul European
(orientări generale)
Comisia Europeană (prop uneri)
Comitetul Economic și
Social (aviz) Comitetul Regiunilor
(aviz)
Parlamentul European
(aviz și co-decizii) Consiliul Miniștrilor
(decizii)
Comisia Europeană (decizii
privind execuția, bugetul,
concurența etc.)
Curtea Europeană de
Conturi
(control financiar) Curtea Europeană de Justiție
(control juridic)
•Consultarea este procedura inițială, introdusă prin Tratatul de la Roma
(1957). Comisia face propuneri (de exemplu, inițiative legislative) pe
care le transmite Consiliului (miniștrii de externe, reprezentând
guvernele statelor membre) care decide, după ce obține avizul
Parlamentului.
•Asentimentul presupune dreptul de veto al Parlamentului (introdus prin
Tratatul de la Maastricht) în probleme de maximă importanță cum sunt
drepturile cetățenilor, fondurile structurale, acordurile de asociere a noi
membri, funcționarea Băncii Centrale Europene.
•Cooperarea se bazează pe un circuit reversibil, în care Comisia inițiază
texte legislative iar Parlamentul, înainte de aprobarea de către Consiliu,
are mai multe opțiuni în afară de simplul aviz: poate res pinge
propunerea, poate propune amen damente sau o poate adopta prin
majoritate simplă (peste 50% din voturi).
•Co-decizia a fost introdusă prin Tratatul de la Amsterdam (1997) și face
din Parlament o co-instanță legislativă (alături de Consiliul Miniștrilor).
Acest rol este limitat la situațiile de co-decizie (pentru anumite texte
legislative) și acordă Parla mentului aceeași putere ca și Consiliului.
100
Uniunea Europeană este un spațiu de reguli unde nu există o ierarhie a
normelor (Tratatul constituțional nu are forța juridică a textelor
constituționale naționale). Spre deosebire de dreptul național, care este
unitar și obligatoriu, dreptul comunitar este un drept de integrare și se
aplică doar politicilor și prerogativelor transferate în gestiunea Comisiei
Europene. Dreptul comunitar comportă patru tipuri de instrumente
juridice:
•reglementarea are efect general, este obligatorie în toate elementele
sale și direct aplicabilă în toate statele membre;
•directiva comunitară este o lege-cadru care obligă statele membre în
privința rezultatelor, nu și a mijloacelor sau căilor de realizare;
•decizia este obligatorie, însă nu se adresează decât
persoanelor/companiilor și statelor membre, luate individual;
•recomandările, avizele și rezoluțiile Consiliului Miniștrilor nu au o valoare
constrângătoare.
Adoptarea Constituției Europene va avea drept consecință întărirea
Uniunii și transformarea sa în organizație politică cu propria persona litate
juridică. În prezent, statutul său juridic este confuz, datorită ezitării între
cooperare și integrare, între dreptul interguvernamental și dreptul comunitar
(vezi comparația celor două în tabelul 5, preluat după Moreau Defarges,
2002, p. 44). În cadrul cooperării intergu vernamentale, decizia este
consecința compromisului între state suverane și nu are efecte juridice
propriu-zise. Prin integrare, statul național nu va fi decât un actor în cadrul
uneia dintre instituțiile europene (Consiliul) și va pierde monopolul
execuției și al legitimității. În plus, statele vor fi angrenate într-un
dispozitiv juridic care le va obliga să respecte deciziile comu nitare. De
fapt, aici este și miza reală a Constituției Europene: este simbolul său de
instrument juridic al supra-statului european, care va marca sfârșitul
supremației statelor naționale.
Tabelul 5. Diferențele dintre integrare și cooperarea interguvernamentală
Integrarea Cooperarea interguvernamentală
Domeniilibera circulație, concurența politica externă
poliția
justiția
Organizaretransfer de competențe dinspre
statele membre către Comunitate
(organism cu personalitate
juridică)competențele rămân la nivelul
statelor membre
simplă concertare între
reprezentanții statelor membre
Luarea
decizieimecanism integrat: Comisia
propune, se adoptă prin co-
decizie între Consiliu (prin votul
cu majoritate calificată) și
Parlamentul Europeanconsens între statele membre.
Eventual, votarea măsurilor de
aplicare
Execuțiade către Comisie și/sau statele
membre, sub controlul instituțiilor
comunitarede către statele membre
Legitimitateadublă: în cadrul statelor și al
instanțelor comunela nivelul statelor
101
Analiza dispozitivului instituțional și a sistemului decizional al U.E. ne
conduce la câteva concluzii semnificative pentru contextul cetățeniei
europene:
•democrația internă a U.E. s-a constituit inițial printr-o prelungire
supranațională a configurației statului național;
•această proiecție supranațională s-a făcut printr-o abatere de la
standardele demo crației, în primul rând reprezentativitatea directă,
răspunderea publică și separarea puterilor;
•lărgirea progresivă a U.E. a creat noi presiuni asupra sistemului
decizional și a instituțiilor europene, care au recurs la reforme interne;
•chiar dacă democrația europeană nu a fost un obiectiv inițial, prio ri-
tatea fiind recon cilierea postbelică și integrarea economică, Uniunea a
dovedit capacități de auto reglare și adaptări progresive, ceea ce a dus
la rezultate notabile pe calea demo crației supranaționale: emergența
spațiului public european, recursul la decizia consensuală și votul cu
dublă majoritate, co-decizia Consiliu-Parlament, extinderea guvernanței
și a structurilor consultative, euro-cetățenia.
3. Guvernanța europeană: regim, federație sau stat
supranațional?
Uniunea Europeană, în mod cert, nu este un guvern. Chiar dacă se pot
face unele apropieri între competențele Comisiei și cele ale executivului
într-un stat național (de exemplu, inițiativa legislativă, gestiunea unui
buget, specializarea pe domenii de activitate), nici comisarii și nici
direcțiile generale nu au atribuțiile unor ministere: nu au în sarcină
elaborarea politicilor publice, controlul execuției, relația directă cu ce tă-
țenii sau cooperarea internațională. Din acest motiv, unii autori (Buchen,
1993; Scott, 1995; Wallace, 2003) au identificat încă un para dox al de-
mocrației europene: Uniunea este guvernată fără să mai fie nevoie de un
guvern.
Intervine însă aici un joc de cuvinte și apar unele nuanțe terminolo gice
greu de surprins în limba română: este distincția dintre guvern
(„government“) și guvernanță („governance“). Primul se referă la o ordine
ierarhică și o repartizare centralizată a autorității publice. Puterea este
strict localizată și concentrată în anumite instituții, orga nizate după
principiul birocrației. Guvernanța8, în schimb, comportă rețele interactive
și dispersarea autorității publice, în care decizia se ia prin negociere și
implicarea unei multitudini de centre specializate. Intervenția centrală pe
bază de autoritate (politică, economică, ideologică sau organizațio nală)
este înlocuită prin parteneriate interorgani zaționale și o abordare
8 „Dicționarul explicativ al limbii române” nu conține acest termen. Este un
neologism foarte re cent, folosit doar de specialiștii în Științele sociale și politice,
chiar dacă limbajul curent nu l-a adop tat încă. Vom folosi și noi acest termen, cu
precauția de rigoare.
102
„incrementală“ a luării de decizii. Puterea revine unor structuri mixte cum
sunt „parteneriatele sociale “ (guvern-patronat-sindicate), „ complexul profe-
sional-birocratic“ (funcționari-experți), „ parteneriatul civic“ (autoritate
publică-societatea civilă) sau „ parteneriatul public-privat “ (stat-firme
particulare).
De fapt, însăși ideea de organizație non-guvernamentală sau mo delul
sub-guvernamental (care acordă prioritate proceselor locale și interacțiunii
între actorii din teren) introdus de sociologia americană sub termenul de
„policy network“ (Jordan și Schubert, 1992), nu sunt decât forme concrete
de „governance“, în sensul de alternativă la guvern și la acțiunea sa
administrativ-birocratică. În Europa, Rhodes (2003, p. 36–37) a definit
„rețelele de politici publice“ („policy networks“) ca un consorțiu temporar
de organizații interesate să-și utilizeze în comun resursele pentru a obține
beneficii reciproce. Aceste rețele acționează în sfera publică și, în
consecință, sunt supuse obligației de a asigura transparența și controlul
cetățenesc (este ceea ce le deosebește de organizațiile mafiote, de
exemplu).
În funcție de gradul lor de integrare, Rhodes definește cinci tipuri de
„policy networks“:
•comunitățile teritoriale implică un înalt grad de coeziune, sunt stabile și
centrate pe interesele majore ale unei unități teritoriale (de exemplu,
sănătatea publică într-un județ); în acest exemplu, este vorba de
interdependența serviciilor publice teritoriale care au competențe (fie și
indirecte) în gestionarea stării de sănătate a populației din județul
respectiv: serviciile de igienă publică, spitalele, direcțiile sanitare,
oficiile de asistență socială, centrele pentru persoane cu nevoi speciale
etc;
•rețelele profesionale se bazează pe interesele particulare ale unui grup
de experți (de exemplu, profesorii) pe care le promovează în raport cu
instituțiile statului sau alte grupuri profesionale; ele pot funcționa sub
forma unei rețele ad-hoc, a unui grup de presiune sau ONG;
•rețelele interguvernamentale cuprind toți reprezentanții autori tăților
locale (de exemplu, consiliile locale, instituțiile ordinii publice, servi ciile
de protecție socială, direcțiile forței de muncă, instituțiile cultu rale
etc.);
•rețelele de producție se caracterizează prin prevalența intereselor
economice și cooperarea patronatului și a sectorului privat cu
autoritățile publice; un exemplu este participarea patronatului la ana –
liza nevoilor locale de formare sau la susținerea unui proiect de
dezvoltare comunitară;
•rețelele tematice sunt foarte diverse, ele fiind deschise tuturor
partenerilor insti tuționali interesați de un domeniu sau de o problemă
specifică a politicilor publice (de exemplu, finanțarea învățământului,
protecția mediului, organizarea unui festival sau a altui eveniment
cultural).
103
Ca și alți termeni larg folosiți în științele sociale și politice (de exemplu,
echitate, societate civilă, calitate, mentalitate), cuvântul „ governance“ (fr.
„gouvernance“) nu beneficiază de un consens terminologic. El a fost
introdus în relațiile internaționale pentru a desemna aceea împrejurare
consecutivă globalizării când este posibil să se guverneze fără guverne, de
exemplu, prin intermediul rețelelor transnaționale (Rosenau și Czempiel,
1992). Alții îl reduc la activitatea operațională a guvernelor (Nugent,
1999), înțelegând prin aceasta că guvernele rămân pivotul politicilor
publice dar cooperează și cu alți actori sociali. Alții, în schimb, precum
March și Olsen (1995, p. 6) introduc o interpretare mult extinsă, după care
„guvernanța este contextul în care se produce acțiunea ce tățenilor și a
oficialilor, în care se implementează politicile și unde se exprimă
identitățile și instituțiile societății civile“. Guvernanța („governance“) nu
este deci spațiul public dominat de acțiunea guvernului, ci un cadru
operațional unde politicile publice sunt susținute de diverși actori. Centrul
atenției nu mai este implementarea adminis trativă, ci acțiunea politică în
cadrul unui spațiu public determinat.
Aceste diferențe sunt clar sintetizate de Stoker (1998, p.20):
•„Guvernul se referă la instituțiile oficiale ale statului și la puterea
coercitivă legitimă asupra căreia au monopolul. Guvernul se ca –
racterizează prin capacitatea de a lua decizii și prin puterea de a le
aplica. Cuvântul «guvern» se aplică în special pro ceselor formale și
instituționale care, la nivelul statului național, au ca scop să asigure
menținerea ordinii publice și facilitarea acțiunii colective.“
•„Guvernanța vizează, în ultimă analiză, tot crearea condițiilor pu terii
organizate și ale acțiunii colective. Rezultatele guvernanței nu sunt deci
diferite de cele ale guvernului. Diferențele rezultă mai ales din
metodele utilizate. Guvernanța se referă la elaborarea structurilor de
guvernare prin care frontierele dintre sectorul public și sectorul privat,
precum și în interiorul fiecăruia din acestea, tind să se estompeze.
Esența guvernanței este că ea privilegiază mecanismele de guvernare
care, pentru a funcționa, nu au nevoie de autoritate și de sancțiunile
date de puterea publică.“
Cu alte cuvinte, guvernul (sistemul de instituții oficiale ale statului
național) și acțiunea sa (guvernarea) presupun exercitarea legală a pu terii,
pe când guvernanța constă într-un sistem participativ și deliberativ, unde
ordinea nu mai este impusă de sus în jos, ci rezultă din in teracțiunea unui
mare număr de participanți care se influențează reciproc.
Într-o versiune succintă, Rhodes (2003, p. 23) rezumă astfel atributele
guvernanței ca alternativă la acțiunea guvernelor naționale:
•interdependența organizațiilor ; guvernanța depășește limitele
guvernului, astfel încât departajările dintre sectorul public, sfera privată
și activitățile voluntare devin irelevante;
104
•emergența rețelelor de parteneriat , ceea ce presupune schimburi
permanente, negocieri, dezvoltarea de proiecte convergente, dar și
răspundere publică în comun;
•dinamica permanentă a interacțiunilor, rolurilor și atribuțiilor; este similar
cu un joc cu reguli, în care echilibrul de forțe se schimbă continuu;
•autonomia față de stat , în sensul că rețelele sunt responsabile față de
cetățeni și proprii participanți ( „stakeholders“), nu față de stat.
Din această trecere în revistă, reținem unele consecințe interesante
pentru contextul nostru: importanța dată instituțiilor politice (Pierre și
Peters, 2000, p. 12), rolul con sorțiilor și al grupărilor pe bază de interese
(Armstrong și Bulmer, 1998, p. 55), parte neriatul public-privat (Héritier,
2001, p. 185), interacțiunea orizontală a actorilor sociali (Mayntz, 1998, p.
7-8), negocierea colectivă a deciziilor (Schmitter, 2002, p. 53). Gu vernanța
nu se reduce la acțiunea de implementare a politicilor publice de către
guverne și structurile lor subordonate, ci comportă activitatea politică
concertată a diverselor forțe care se manifestă pe arena publică. Aceasta
implică parteneriate și consorții, nego cieri colective, interac țiunea dintre
stat și societate, dintre sfera publică și cea privată.
După Stoker (1998, p.22), guvernanța pune în discuție însăși actua –
litatea statului unitar, reprezentat de „ modelul Westminster “ și caracterizat
prin suveranitatea Parla mentului, prin puteri considerabile acordate
Consiliului Miniștrilor și responsabilitate ministerială directă. Acest sistem,
bazat pe premisa unui centru unic de putere, nu mai reflectă
complexitatea societăților europene, unde nucleele de influență sunt
difuze și multiple. Pentru a contracara concentrarea puterii la nivelul
guvernului central, Stoker propune cinci principii ale guvernanței care, prin
extrapolare, se pot aplica democrației europene. Acestea sunt:
•implicarea instituțiilor și a actorilor care nu aparțin de sfera guvernului;
•responsabilizarea societății civile, printr-un nou echilibru între stat și
ONG-uri;
•interdependența instituțiilor participante la acțiunea colectivă;
•implicarea rețelelor de actori autonomi;
•gestionarea acțiunii colective fără intervenția obligatorie a autorității
statului.
Este interesant de notat, referitor la puterea excesivă a executivului în
cadrul „statului unitar“ (descris de literatura britanică prin „modelul
Westminster“), că implementarea „acquis“-urilor în țările membre s-a
făcut până în prezent cu participarea redusă a parlamentelor și a
partidelor politice naționale. Cu alte cuvinte, integrarea europeană s-a
realizat preponderent prin decizii ale executivului. Nu întâmplător, puterea
reprezentanților executivului în instituțiile europene (Consiliul, de
exemplu) este superioară și asimetrică în raport cu alți actori naționali. Din
acest motiv, opțiunea pentru guvernanță și tipul de acțiune colectivă pe
care îl presupune este o direcție promițătoare, care poate rezolva unele
din contradicțiile interne ale democrației europene.
105
Pe scurt, teoria guvernanței (Kooiman, 1993 și 2002; Hooghe, 1996;
Mayntz, 1998; Pierre și Peters, 2000) a introdus unele elemente
interesante pentru situația atipică a Uniunii Europene, formată din
guverne naționale și state teritorializate. Iată câteva exemple:
•reducerea funcției reglatorii a statului (de exemplu, introducerea auto-
reglării și a auto-evaluării ca alternativă la reglarea externă prin
mecanisme de coerciție și control);
•promovarea conducerii corporatiste, prin rețele de parteneriat și
consorții intergu vernamentale;
•introducerea subsidiarității în guvernarea locală (decizia se ia cât mai
aproape de nivelul de execuție);
•dezvoltarea de rețele de cooperare la nivelul meso, așa cum sunt
regiunile în cadrul U.E.;
•implementarea „noului sistem de management public“ („new pu blic
management“), o metodă de operaționalizare a politicilor publice prin
recursul la manageri profe sioniști, centrarea pe obiective, defi nirea
unor criterii clare de măsurare a perfor manței, stabilirea unor rezultate
și beneficii concrete în raport cu resursele alocate, apro pierea de
cetățean, capacitatea de auto-reglare și auto-dezvoltare.
Aceste noi repere au atras atenția specialiștilor care se ocupă de vii-
torul democrației europene . Astfel, într-o serie de publicații consa crate
guvernanței europene, „Unitatea de prospectivă“ a Comisiei (De Munck și
Lenoble, 2001, p. 42) a inițiat o serie de dezbateri privind alternativele
posibile la statul modern. În ultimă instanță, aceste dez bateri s-au coa-
gulat în jurul a doi poli conceptuali (Wallace, 2003, p. 3):
Pe de o parte, abordarea analiștilor germani, după care U.E. este cadrul
operațional primordial în interiorul căruia trebuie să se desfășoare
guvernanța europeană. U.E. este un „ polity“ nu un stat, un sistem auto-
definit și legitimat prin propriile sale obiective politice. Statele țări lor
membre sunt circumscrise acestui cadru operatoriu unic, unde guvernele
naționale sunt doar unul dintre participanții la guvernanță, printre mulți
alții.
Pe de alta, abordarea preferată de experții britanici nu agreează ideea
cadrului politic unic, inspirat de modelul federalist. Ei favorizează
parteneriatele transnaționale limi tate în timp și spațiu , centrate pe probleme
precise. Ponderea nu mai revine unui „Euro-polity“ global și integrator, ci
multiplelor procese transfrontaliere, mai ușor de gestio nat din perspectiva
guvernanței. În locul unui „design“ supranațional, în care spa țiul public
european integrează spațiile naționale și regionale într-o viziune
normativă bine structurată, modelul britanic este mai apro piat logicii
106
concurențiale și pluraliste a pieței, unde parteneriatele și con sorțiile
transfrontaliere se schimbă perpetuu, în funcție de condiții și interese.
Aceste două poziții, aparent antagonice, domină climatul intelectual
actual privind integrarea europeană. Este greu de anticipat care din cele
două poziții va fi confirmată de evoluția ulterioară. Modelul german aduce
o structură coerentă, care și-a dovedit eficacitatea în statele fede rale.
Modelul britanic este mai dinamic și mai inclusiv, dar nu rezolvă problema
propriu-zisă a luării deciziilor care preocupă atât de mult pe gu vernanții
europeni. Ca și în alte situații, probabil că soluția va apărea pe parcurs,
prin practica directă a guvernanței, așa cum s-a început deja prin metoda
consensuală introdusă de Actul Unic European. Rămâne de văzut cât de
mult guvernarea europeană va fi de tip federal sau în ce măsură va
rămâne o formă de regim politic, în care majoritatea deciziilor se vor lua la
nivel național.
Această dilemă stă în centrul analizei într-un studiu semnat de Wallace
(1998b) care pleacă de la următoarea propoziție: U.E. este mai mult decât
un regim, dar mai puțin decât o federație. Această afirmație lasă însă
impresia unei evoluții lineare și ireversibile către modelul fe deral pe care
Wallace, ca orice analist britanic, îl refutează din start. După Wallace
(1998b, p. 40) există de fapt o dublă mișcare, atât dinspre regim spre
federație, cât și invers (vezi relațiile din fig. 16). Ca să exprime mai fidel
realitatea politică a U.E, Wallace (1998a, p. 13) folosește meta fora
pendulului. În locul ierarhiei și ordinii inerente modelului federal, pendulul
sugerează o situație mult mai complexă, dar și mai neclară, în care
construcția europeană oscilează permanent între polul național și cel
supranațional. Chiar dacă această reprezentare nu oferă o soluție pro priu-
zisă, ea pare să exprime foarte bine situația actuală, caracterizată printr-
un cumul de paradoxuri și incertitudini.
Fig. 16. Uniunea Europeană: regim sau federație?
Dominația
Consiliului
Guverne naționale
puterniceCompetiție între
Consiliu și Comisie
Decizie la nivel
național și europeanComisia, Curtea
Europeană de Justiție și
Parlamentul European
sunt puternice
Influență redusă a
guvernelor naționaleREGIMFEDERAȚIE
107
U.E. nu este doar un regim, adică o anumită ordine instituită prin
sistemul de putere al instituțiilor europene. Ea nu este însă nici federație,
deși Germania dorește cu insistență să se ajungă la o relație de tip fe deral
între prerogativele supranaționale (de exemplu, Banca Centrală –
Europeană, constituită după modelul lui Bundesbank) și com petențele
statelor, pe baza subsidiarității și proporționalității (vezi în acest sens
celebrul discurs al lui Joschka Fischer de la Universitatea „Humboldt“ din
Berlin, în mai 2000). Pentru analiștii britanici, pe care Helen Wallace îi
reprezintă foarte bine prin euro-pendulul său, incertitudinea și reglarea
spontană nu sunt decât atribute ale guvernanței europene. Există în acest
sens următoarele ingrediente (Wallace, 1998a):
•interese comune;
•un cadru instituțional;
•probleme de rezolvat;
•politici comune;
•un sistem de implementare a acestor politici într-un cadru național.
Cu alte cuvinte, după Wallace, nu este obligatoriu să forțăm
constituirea unui „Euro-polity“ atât timp cât structurile naționale pot fi
mobilizate să susțină interese comune, prin „governance“. Aceste „policy
networks“ sunt deja transfrontaliere și au condiții favorabile de lucru în
comun, datorită globalizării și deschiderii interne a spațiului public
european (prin piața comună, moneda unică, fondurile structurale).
Aceeași idee este susținută și de alți autori, de exemplu Buchan (1993),
Anderson și Den Boer (1994), Bulmer (1994) și Scott (1995). Ca să se
compenseze deficitul demo cratic al Uniunii (datorat slabei
reprezentativități și lipsei sistemelor de responsabilitate publică), se
spune, este nevoie de lărgirea bazei de participare . În locul descentra lizării
sistemice presupuse de modelul federal, mult mai eficiente ar fi consorțiile
sectoriale, asocierile pe bază de interese comune și rezultate direct
verificabile. În acest sens, atenția noastră trebuie să se concentreze
asupra structurilor operaționale din interiorul fiecărui stat național,
capabile să coaguleze sub formă de proiecte concrete atât resursele
locale, cât și cele europene. Politicile unionale ar fi astfel implementate nu
sub forma unui super-stat, ci prin agenții specializate, grupuri de experți,
companii sau autorități publice locale. În aceste „policy networks“, așa
cum arată experiența de până acum, partidele politice și parlamentele
naționale au jucat un rol minor (Ladeur, 1997). Guvernanța europeană ar
implica deci relații directe între Comisie și beneficiarii poli ticilor europene,
nu raporturi birocratice interguvernamentale, mediate de admi nistrația
centrală din fiecare stat membru.
108
În fig. 17, preluată după Wallace (1998b, p. 41), se pot observa trei
situații:
•cooperarea bilaterală;
•comunitatea bilaterală prin suprapunerea intereselor;
•guvernanța multilaterală, deschisă diverșilor parteneri.
Acest ultim model, susținut de metoda consensuală care prevalează în
practica U.E., este cel mai apropiat guvernanței europene. Deja, ca urmare
a Tratatului de la Maastricht și a reformelor întreprinse de Jacques Delors,
Comisia a devenit o organizație complexă, deschisă relațiilor directe cu
beneficiarii. Au fost create agenții specializate (câte una în fiecare din cele
15 state membre, centrate pe diverse politici publice: protecția mediului,
condițiile de muncă, cercetarea, formarea profesională, protecția
consumatorului etc.), comitete de experți, grupuri de „lobby“, organisme
consultative. Aceste structuri des centralizate și specializate, funcționând
dincolo de controlul național și în afara insti tuțiilor europene, au dat însă
naștere altor preocupări (Everson și Majone, 2001):
•riscul politizării (tentația controlului politic);
•problema juridică a delegării autorității (în ce măsură Comisia poate
transfera în afară prerogativele sale definite prin Tratate);
•reticența unor state membre față de noile agenții, dotate în același
timp cu competențe executive, legislative și juridice.
Fig. 17. Modele de guvernanță europeană
A B S1 Cooperarea bilaterală sim plă
S1 = guvernare comună
Comunitatea bilaterală
S2 = zonă extinsă de guvernare comună A B S2
C B S3 A
S1 S2 S4 Guvernanța multilaterală
S1, S2, S3 = diverse arii de guvernare comună
S4 = zona de guvernanță multilaterală
Dincolo de obiectivele imediate, legate de instituirea unui sistem
operațional de guvernanță europeană , aceste structuri descentra lizate au
readus în discuție funda mentele și așa chestionabile ale democrației
109
europene. Pentru a găsi o soluție conve nabilă la această dezbatere, –
Majone (1996) a reamintit faptul că abateri de la principiul separării pu –
terilor au existat și în alte societăți democratice, de exemplu, în sistemul
de instituții și agenții guvernamentale care au controlat mecanismul pieței
în contextul lui New Deal din SUA anilor ’30. La fel, venerabila democrație
britanică trece cu vederea o abatere evidentă de la princi piul separării
puterilor, prin instituția atipică a Lordului Cancelar, care face parte atât din
executiv (membru al Cabinetului), cât și din legislativ (Președinte sau
„Speaker“ al Camerei Lorzilor) și justiție (este și „Chief Law Lord“ sau
președinte al „Final Court Appeal“).
În aceeași ordine de idei, Dehousse (2001, p. 187) ne semnalează că
democrația reprezentativă , pe care mulți o revendică în mod riguros pentru
Uniunea Europeană, a încetat de mult să mai fie infailibilă. Deja
Schumpeter demonstrase că este eronat să mai credem că poporul se
pronunță în mod decisiv prin alegeri. Pe de o parte, aleșii nu sunt
întotdeauna reprezentativi (din punct de vedere social și moral) pentru
configurația de interese și așteptări ale alegătorilor. Motivația
electoratului, legată de rezolvarea unor probleme imediate, nu coincide
întotdeauna cu obiectivele aleșilor, care sunt centrate pe obținerea,
gestionarea și conservarea puterii. Pe de alta, este iluzoriu să mai credem
în această relație statistică (reprezentanții aleși constituie un eșantion
reprezentativ pentru populația electorală care i-a emanat) din moment ce
rata de participare electorală este extrem de mică: în jur de 35% în SUA,
de 50% în Europa. Obligativitatea participării la vot în țări ca Belgia, Grecia
sau Australia nu rezolvă decât formal problema democrației
reprezentative, în declin în toate statele democratice: civitatea nu se
impune, ci este o opțiune a indivizilor liberi și conștienți.
De altfel, spune Dehousse, procesul de decizie din democrațiile na –
ționale nu este cu mult diferit de cel din instituțiile europene: legislația
este adoptată de parlamente, dar este pregătită de executiv și condițio –
nată de avizul experților, de negocierea cu partenerii sociali sau cu alte
structuri consultative.
Această constatare pune însă în discuție însăși esența reformei
instituționale din anii ’90, care a plecat de la premisa că Parlamentul
European trebuie să joace un rol-cheie, la fel ca în democrațiile naționale.
Or, dacă nici la nivel național democrația reprezentativă și parlamentele
nu sunt eficiente, simpla diversificare a competențelor Parlamentului
European nu este decât nu artefact. Soluția recomandată de unii autori
(Delors, 1992; Scharpf, 1994; Majone, 1996) ar fi aplicarea principiului
federalismului pe care Madison (fondatorul constituționalismului ame rican)
l-a sintetizat în „Federalist No. 10“: pe măsură ce trecem de la un nivel la
altul (local regional statal unional), există tot mai pu ține șanse ca o
oligarhie să-și impună voința. Diversitatea devine mai mare, astfel încât
este nevoie de pluralism, de concertare și negociere colectivă. Aplicat în
contextul european actual, acest principiu ar avea drept consecință
110
lărgirea participării la decizie (dincolo de iluzia repre zentativității prin
alegeri directe) și dezvoltarea instanțelor de guvernanță multiplă.
Centrul controverselor rămâne problema suveranității și a statelor
naționale, la care populația europeană nu este încă pregătită să renunțe.
Federalismul american nu a plecat de la constituții și state naționale, ci de
la comunități și grupuri eterogene care și-au construit singurul lor liant
politic în jurul patriotismului și al Constituției unionale. Chiar și în aceste
condiții, fapt mai puțin pus în evidență, SUA a fost completată în urma
victoriei nordiste și prin impunerea unui protectorat militaro-administrativ
în statele confederale din sud, pe o perioadă de 10 ani („Reconstrucția“
după războiul civil).
Întrebarea este dacă între guvernanța multi-centrică britanică și modelul
german al subsidiarității (continuator al gestiunii carolingiene și al
catolicismului social) diferențele sunt atât de mari încât să fie imposibil să
se elaboreze un proiect politic comun. Pentru moment, cele două abordări
par să se constituie în doi poli care se exclud reciproc. Cu toate acestea,
nu ar fi pentru prima dată în istoria construcției europene când aparentele
incompatibilități de interese au fost depășite mai ușor decât se credea. Ca
să inspire un astfel de compromis, Calame (2001) recurge la un artificiu
terminologic, avansând conceptul de subsidiaritate activă. După Calame
(2001, p. 247), blo cajul vine din insistența de a aborda repartizarea
competențelor în loc să se treacă la fondul problemei, care este modul de
articulare a competențelor. Este vorba, bineîn țeles, de subsidiaritate
pentru că se plasează acțiunea publică la baza sistemului politic și social,
dar într-o viziune activă, în sensul că acest demers comportă proiecte
comune care angajează o multitudine de actori sociali. Față de sensul
tradițional de transfer ierarhic (deplasarea deciziei spre baza de execuție),
se adaugă dimensiunea orizontală, care implică o participare diversificată,
prin parteneriate, consorții sau „joint ventures“. Reamintim în treacăt că
acestea sunt, de fapt, caracteristici pe care alți autori le atribuie
guvernanței (htt://www.harvard.edu/law school).
Astfel de căutări au dat naștere unei veritabile efervescențe inte –
lectuale, atât în mediile euro-tehnocraților, cât și în centrele de reflec ție în
științele politice, drept sau administrație publică (http://
www.europa.eu.int/comm/cdp/scenario/index-fr.htm). Un grup de experți
ai „Celulei de prospectivă“ a Comisiei, de exemplu, a elaborat cinci
scenarii privind evoluția democrației europene (Bertrand, Michalski, Pench,
1999), care pot fi utile pentru cei interesați în aprofundarea analizei. Două
dintre scenarii favo rizează piața comună ca element integrator (cu unele
dominante în favoarea politicilor so ciale și, respectiv, noilor tehnologii).
Celelalte trei acordă prioritate altor aspecte ale poli ticilor publice
(dezvoltarea regională, cetățenia și securitatea externă) ceea ce, în ultimă
instanță, face ca „scenariile“ să nu fie decât accente unilaterale asupra
uneia sau alteia din politicile comune, fără să imagineze o alternativă
propriu-zisă la statul național.
111
Fără să fie cazul să ne gândim că există deja o „scenarită“ în domeniu,
vom menționa și alte tentative care, în esență, nu fac altceva decât să reia
într-o formă sistematică diversele teme la care ne-am referit mai sus. Este
vorba de trei scenarii (Duff și Williams, 2001), de patru (Federal Trust,
1991), de cinci (Labohm, Rood și van Staden, 1998) etc. Dintre acestea,
schema lui Duff și Williams (2001) ne interesează cel mai mult pentru că,
în final, cele trei scenarii (supra-statul Europa, uniunea flexibilă și Europa
cu mai multe viteze) converg spre „Uniunea Fede rală Europeană“, după
modelul german, pentru care autorii schițează chiar o Constituție
supranațională. Art. 2 al acestei Constituții se referă la cetățenia
europeană definită, în linii mari, la fel ca în textul Tratatului constituțional
(iunie 2004).
Dincolo de efortul de a găsi soluții la provocările extinderii și integrării
politice, astfel de demersuri ne interesează însă și din perspectiva euro-
cetățeniei: ele încearcă să definească un spațiu public de referință pentru
democrația europeană.
În fond, indiferent care va fi până la urmă balanța instituțională și
repartizarea puterii între state și uniune, este evident că nu poate exista o
cetățenie europeană fără referința obligatorie la un „ Euro-polity“. Această
cerință depășește miza celor patru drepturi supranaționale introduse după
Maastricht, drepturi nesemnificative în ansamblul drepturilor umane. În
ultimă analiză, existența spațiului public european va fi garanția integrării
politice a Uniunii Europene, față de care statele membre manifestă încă
destule reticențe.
Este greu de prevăzut care va fi rezultatul efortului de imaginație
politică materializat în scenarii, modele sau proiecte instituționale. Cert
este doar faptul că această căutare constituie deja o mare provocare dar
și o oportunitate pentru științele sociale și politice. Acest demers me rită
tot interesul pentru că miza, cum am mai spus, este de anvergură:
construirea societății și a democrației europene.
În această perspectivă, dincolo de căutările experților și cercetările
specializate, există deja o intensă activitate de construcție de facto a
spațiului public european. Chiar dacă nu este clar ce fel de stat va func țio-
na la nivel comunitar, au apărut deja numeroase structuri ope raționale
care angajează regiunile, cetățenii și actorii locali. Aceștia conlucrează în
utilizarea fondurilor structurale (de exemplu, Fondul European de
Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul PHARE), rea lizează
proiecte comune și își formează o conștiință civică a interdependenței și a
responsabilității comune. Cele trei cercuri succesive ale integrării (spațiul
economic european, cetățenia europeană și moneda unică) au creat deja
premisele trecerii la ultimul nivel al integrării, care este de natură politică.
Chiar dacă proiectul politic european este mai dificil, pentru că atinge
direct cadrul de referință al modernității europene, respectiv statul
național, avem suficiente motive de opti mism: acest proiect se va realiza
112
nu pentru că el este dorit de euro-birocrați, de intelectuali vizionari sau de
politicieni luminați, ci pentru că el corespunde unei necesități istorice.
4. Național și supranațional în construcția europeană
Aventura integrării europene este unică în istorie: pentru prima dată se
trece de la state naționale suverane la o entitate supranațională fără să se
mai recurgă la războaie, cuceriri teritoriale sau aranjamente ma trimoniale
la nivel înalt. Este o experiență unică, incitantă pentru ana liza politică, dar
și o provocare pentru cetățenii europeni.
Inginerie socială sau proces de învățare colectivă? Efort al imaginarului
politic sau efect al pragmatismului, al intereselor comune și al globalizării?
Demers de auto-re flecție și reformă internă sau produs al mișcării
populare? Design prospectiv al elitelor transnaționale sau consecința
naturală a interdependențelor economice, culturale și so ciale? Integrarea
politică este, până la urmă, o sinteză a tuturor acestor aspecte parti culare.
Democrația europeană nu mai este doar o formă de regim politic, ci a
devenit deja un mod de guvernare care are propriile norme, instituții și
structuri operaționale.
Care sunt metodele și soluțiile organizaționale concrete ale integrării
politice? Răspunsurile la această întrebare sunt foarte diverse, însă
formulele propuse de cei mai mulți autori (Rometsch și Wessels, 1996;
Héritier și Knill, 2000; Magnette, 2003) par să conveargă spre urmă toarele
modele de integrare :
•Europa cu o geometrie variabilă („Kerneuropa“ sau strategia cercurilor
concentrice) presupune integrarea diferențiată, pe obiective bine
delimitate. Integrarea politică rămâne la latitudinea țărilor mem bre, în
funcție de interese și priorități, ceea ce, evident, va avea reper cusiuni
asupra coeziunii interne și eficienței Uniunii ca entitate poli tică. De
exemplu, Marea Britanie este membră a Uniunii, deși nu face parte din
Spațiul Schengen sau din Uniunea Economică și Mo netară și a aderat
parțial la Carta Drepturilor Sociale. În schimb, spre deosebire de Italia
sau Portugalia, Marea Britanie este interesată de înființarea unei
Agenții Europene pentru Industria Armamentului.
•Europa cu mai multe viteze („Abgestufte Integration“) se reali zează pe
baza unor obiective comune, implementate însă diferențiat: un grup de
țări își asumă riscul de a iniția un program sau o politică, așa cum a fost
cazul cu moneda unică și Uniunea Europei Occidentale9. În contextul
extinderii la 25 de membri și al disputelor privind Constituția
Europeană, țările fondatoare ale Uniunii (în primul rând Germania și
9 U.E.O. este o organizație de cooperare militară, înființată în 1984. Cuprinde
28 de țări, cu patru statute diferite: statele membre ale U.E. (cu excepția Austriei,
Danemarcei, Finlandei, Irlandei și Suediei), membrii asociați (Islanda, Norvegia,
Turcia, Cehia, Polonia și Ungaria), partenerii (țările candidate, inclusiv România) și
observatorii (țările scandinave, Austria și Irlanda).
113
Franța) sunt deja dispuse să treacă la o nouă etapă a integrării politice
pe principii federale, fără să mai aștepte asentimentul tuturor.
•Europa „à la carte“ (integrarea „opt-in“, „opt out“ sau „ad libitum“) este
tot o strategie de integrare diferențiată, unde un stat membru poate
opta pentru anumite obiective comune și pentru o participare limitată
la unele politici comunitare (este cazul, de exemplu, al Marii Britanii
care aplică doar parțial Protocolul asupra Politicilor Sociale). Un alt
exemplu este „metoda deschisă de coordonare“, introdusă de Strategia
de la Lisabona, care implică formarea de consorții de state interesate în
implementarea anumitor obiective.
Punctul comun al acestor trei strategii este integrarea diferențiată , pe
anumite politici, obiective sau instrumente comunitare. Ele susțin
constatarea realistă după care întreaga istorie a integrării europene,
îndeosebi după primul val de extindere din 1972 (Marea Britanie, Irlanda și
Danemarca), a fost marcată de crize succesive de creștere și dezvoltare,
în care unele țări și-au asumat dintotdeauna inițiativa, costurile și riscurile.
Și în cazul integrării politice, mai ales după transformările din 2004, ne
așteptăm ca unele țări să fie mai dinamice și mai interesate decât altele în
realizarea Europei politice. Cu alte cuvinte, este posibil ca integrarea
politică să consfințească mai degrabă o evoluție de facto, la capătul unui
proces de interdependențe efective, decât să înceapă cu o decizie
unanimă, impusă din start prin autoritatea birocrației supra naționale.
Indiferent care va fi până la urmă rezultatul acestei evoluții, putem deja
constata un dublu proces de armonizare . Pe de o parte, este evidentă
preocuparea Uniunii de a-și reforma sistemul instituțional. Opțiunea sa
pentru guvernanța multi-centrică și la mai multe niveluri, clar exprimată
printr-o Carte Albă asupra „European Governance“ (2001), precum și
disputele actuale dintre „interguvernamentaliști“ (care favorizează
Consiliul Miniștrilor) și „supranaționaliști“ sau „federaliști“ (care păstrează
Comisia ca organ executiv dar acordă un rol mai mare Parlamentului)
ilustrează foarte bine aceste preocupări. Pe de alta, așa cum vom vedea în
modulul V, înseși statele naționale fac eforturi de „europenizare“ a
propriilor politici publice.
Înainte de a intra în fondul acestei dezbateri, este momentul să ne
întrebăm de ce federalismul pare unora un mod de guvernare atât de
incompatibil cu proiectul politic european. O explicație ar putea veni din
rădăcinile istorice ale pozițiilor actuale: Marea Britanie este produsul unui
imperiu multinațional gestionat de un aparat militaro-administrativ des –
centralizat, cu participarea efectivă a elitelor locale; Germania, în schimb,
este exemplul tipic al federației continentale, realizată prin uniunea unor
principate cu suveranitate limitată. Spre deosebire de domeniile coloniale,
care nu erau autonome deși conduse în cooperare cu re prezentanții locali,
statele constitutive ale federației sunt entități politice de sine stătătoare
(au propriile parlamente, guverne și curți de justiție).
114
În aceste condiții, nu este de mirare că teoria politică a federalismului
este un produs al culturii germane10, având ca autor principal pe Carl
Schmitt. De fapt, „Teoria constituțională a Federației“, elaborată de
Schmitt în 1928, este mai actuală ca oricând. Ea definește principiile de
bază ale federației, care pot fi actualizate și în contextul Uniunii Europene.
Spre deosebire de „comunitatea internațională“, care cuprinde țări care
consimt să-și regleze relațiile reciproce pe baza dreptului internațional
(temporar, fără să-și piardă totuși suveranitatea), federația este o uniune
durabilă, care integrează entități cu autonomie limitată. Trata tul federal
are forța unei constituții și, în mod para doxal, este cea mai pu ternică
garanție a supraviețuirii constituentelor: federația nu se justifică decât prin
statele sale componente căci, fără ele, s-ar transforma într-un super-stat
(Schmitt, 1992, p. 30). Federația funcționează conform principiului subsidia-
rității11, care reprezintă fundamentul conceptual al guvernanței europene.
Formulată de Schmitt într-o propoziție adaptată federalismului („este
suveran cel ce decide asupra situației de excepțio nalitate“),
subsidiaritatea este referința comună atât pentru „federaliștii“ euro peni
cât și pentru „interguvernamentaliști“. Așa cum apreciază Kühnhardt
(1992, p. 85), condițiile suveranității s-au schimbat, astfel încât
subsidiaritatea este metoda cea mai bună de guvernare. Cele mai multe
din politicile publice din țările europene sunt de fapt politici comune, ceea
ce face ca statele naționale să aibă deja o acțiune limitată și convergentă,
datorită „acquis“-urilor comunitare.
Criticii federalismului european invocă uneori incompatibilitatea dintre
democrație și federație. Așa cum a arătat chiar Schmitt la începutul
secolului, federalismul poate deveni o piedică pentru democrație doar
dacă înțelegem federația ca o separare rigidă a competențelor, astfel încât
statele și cetățenii să nu aibă oportunități de exprimare la ni vel federal.
Modelul german implică însă atât relații pe orizontală, în interiorul
„Länder“, cât și pe verticală, prin posibilitatea tuturor cetățenilor de a
participa la instanțele federale (de exemplu, prin alegerile pentru
„Bundesrat“ sau Parlamentul Federal).
10 Nici pamfletele „Federaliste” ale lui Madison și Hamilton, nici eseul filosofic
al lui Proudhon, intitulat „Principiul Federației”, nu pot fi considerate teorii politice
propriu-zise. În aceeași categorie intră și „Manifestul pentru Europa liberă și
unită”, un text al antifasciștilor italieni (Altiero Spinelli) pe care unii îl consideră la
originea federalismului european.11 Din lat. „subsidium”, care înseamnă trupă de rezervă, ajutor, preluat de
doctrina socială a catolicismului (enciclica „Quadragesimo anno” a Papei Pius XI,
în 1931) pentru a desemna un prin cipiu al acțiunii publice: „Omul este
beneficiarul, creatorul și scopul tuturor instituțiilor sociale”.
115
Tabelul 6. Modele de organizare federală
UniuneaFederațiaConfederațiaAsociația de
tip federalStatele
asociateCondominium Liga
Cameru
n
China
Columbi
a
Italia
Japonia
Olanda
Marea
Britanie
Sudan
Tanzani
a
UcrainaAfrica de
Sud
Argentina
Australia
Austria
Belgia
Brazilia
Canada
Elveția
Emiratele
Arabe Unite
Etiopia
Germania
India
Malaezia
Mexic
Nigeria
Pakistan
Rusia
Serbia-
Montenegro
Spania
SUA
VenezuelaUniunea
Economică
Benelux
Comunitatea
Caraibelor
(CARICOM)
Comunitatea
Statelor
Independent
e
Uniunea
Europeană
Bosnia și
HerzegovinaSUA –
Insulele
Mariane
SUA – Porto
Rico
Danemarca –
Feroe
Finlanda –
Aaland
India –
Cașmir
Portugalia –
Azore
Portugalia –
Madera
Marea
Britanie –
JerseyFranța –
Monaco
India –
Bhutan
Italia – San
Marino
Noua
Zeelandă –
Cook
Olanda –
Antilele
olandeze
Elveția –
Liechtenste
in Andorra și
Franța /
SpaniaAdunarea
Baltică
Asociația Asiei
de Sud pentru
Cooperarea
Regională
(SAARC)
Asociația
Națiunilor
Asiei de Sud-
Est (ANASE)
Commonwealt
h
Consiliul
Nordic
Liga Arabă
NATO
Ceea ce se ignoră de multe ori în astfel de dezbateri este faptul că nu
orice fel de federalism este adecvat integrării europene. Federalismul
european sau, mai precis, proiectul său este contestat a priori pentru că
este asociat imediat statului german și, implicit, influenței sale ca cel mai
puternic membru al Uniunii. În realitate, așa cum rezultă din tabelul 6,
preluat după Watts (2001, p.29), există o mare varietate de structuri
federale dintre care cele mai importante sunt:
•uniunea este un sistem politic în care entitățile își conservă integritatea
dar recurg la organe comune de guvernare (fără structuri duble, la
nivel central și regional);
•federația funcționează prin dublă guvernare, cu structuri similare la
nivel federal și la nivelul componentelor, ambele având puterea de a
trata direct cu cetățenii în exercitarea competențelor legislative,
administrative și fiscale; atât instituțiile federale cât și cele regionale
sunt puternice, dar cu prețul amplificării administrative și al unei le –
gislații pletorice;
•confederația se realizează prin asocierea temporară și pe obiective
limitate (de exemplu, apărarea sau dezvoltarea regională), însă
guvernul comun este dependent de guvernele statelor componente;
baza electorală și fiscală a guvernului confederal nu este decât
116
indirectă, guvernele regionale mediind între cetățeni și structurile
confederale;
•asociația de tip federal se obține prin relația dintre o componentă mai
slabă (un stat mic sau slab dezvoltat) și o componentă puternică,
dominatoare; inevitabil, relația de acest tip devine asimetrică;
•asociația între state comportă un grad mare de suveranitate, fiecare din
părți putând decide separat;
•condominionul presupune o unitate politică sub tutela comună a unor
puteri exterioare, care acceptă autonomia statului plasat sub protecție;
•liga este o entitate politică independentă, cu un secretariat comun,
unde membrii se pot retrage unilateral; comportă relații
interguvernamentale, fără un guvern supra național.
Interesant este că în această clasificare, ca și în analiza comparativă a
lui Elazar (1994), Uniunea Europeană este considerată „o corporație, chiar
dacă își adjudecă din ce în ce mai mult trăsăturile unei federații“ (Watts,
2001, p.27).
Această exprimare este ambiguă și inactuală dacă avem în vedere
evoluțiile recente ale Uniunii Europene. Din analiza lui Watts, reținem însă
criteriile federalismului ca sistem de guvernare, care pot fi valorificate în
dezbaterea privind viitorul politic al U.E.:
•co-existența a cel puțin două niveluri de guvernare, care acționează
direct asupra cetățenilor;
•repartizarea constituțională a autorității legislative și executive, precum
și a resurselor provenite din impozitare, la diversele niveluri de
guvernare;
•garantarea reprezentării regiunilor în cadrul instituțiilor federale
însărcinate cu elaborarea politicilor publice ( de regulă, în cea de a
doua cameră legislativă);
•supremația Constituției, care nu poate fi amendată unilateral, ci doar în
condiții foarte restrictive (de exemplu, prin asentimentul unei mari părți
a componentelor);
•existența unei instanțe de arbitraj, de obicei sub forma tribunalelor
federale sau a referendum-ului, care să permită rezolvarea litigiilor
privind competențele constitu ționale ale guvernelor;
•posibilitatea cooperării interguvernamentale în domenii unde guvernele
participante au competențe comune.
Dintre acestea, doar unele criterii (guvernarea pe mai multe niveluri,
repartizarea autorității, arbitrajul și cooperarea interguvernamentală) se
aplică federalismului european. Cu alte cuvinte, chiar dacă se va opta
pentru acest sistem de guvernare, este clar că Federația Europeană va fi
diferită de experiențele cunoscute și de modelul standard al organizării
federale. Așa cum vom vedea în continuare, este posibil să rezulte un
hibrid politic care să combine subsidiaritatea cu instituționalismul și gu-
vernanța participa tivă. Acest hibrid poate să se numească „federalism
117
interguvernamental“ (Quermonne), „federație de state naționale“ (Delors),
„confederație economică“ (Forsyth) sau pur și simplu „putere publică
confederală“, cum propune Burgess (2000, p.260). Indiferent de denumire,
cert este că U.E. este o confederație care, începând cu anii ’90, după defi –
nitivarea integrării economice și monetare, tinde să devină o federație cu
personalitate juridică proprie (de aici, miza Constituției Europene care
încearcă să consfințească această evoluție).
Transformarea Uniunii într-un stat federal european nu este atât de
îndepărtată cum pare la prima vedere. Cel puțin acesta este punctul de
vedere al lui Magnette (2003, p. 61), care constată că avem deja
suficiente elemente pentru a considera Uniunea ca un stat incipient:
concepția federalistă intrinsecă a tratatelor (de exemplu, efectul direct și
supremația dreptului comunitar asupra dreptului național, votul cu
majoritate calificată, alegerea Parlamentului European prin vot direct,
existența unei Curți de Justiție și a unei Bănci Centrale supranaționale);
dotarea cu propria Constituție care conferă U.E. personalitate juridică; gu –
vernanța multi-centrică și pluralistă. Pentru definitivarea acestei evoluții,
ar fi suficientă o ratificare parlamentară sau un referendum pan european,
plus unele măsuri imediate menite să corecteze deficitul de mocratic și să
consolideze com ponentele federaliste, cum ar fi:
•creșterea puterilor Parlamentului European;
•delegarea mai multor competențe executive către Comisie;
•integrarea pilierilor interguvernamentali (justiția și securitatea internă,
apărarea și afacerile externe) în cadrul politicilor comune;
•generalizarea votului cu majoritate calificată, împreună cu procedura
de co-decizie.
Rămâne de văzut însă în ce măsură, dacă se va impune, federalismul
european va fi deosebit de modelele clasice, cum sunt constituționalismul
lui Madison, super-statul continental al lui Schmitt sau mutualismul utopic
al lui Proudhon. Nu în ultimul rând, ne interesează maniera în care
Federația Europeană va reuși să-și legitimeze existența în afara sau
deasupra cadrului conceptual al statului.
Teoria politică a furnizat deja un cadru normativ al legitimității , cunoscut
sub numele de „ teoria democrației complexe “ (Scharpf, 1998; Schmidt,
2000). Acest cadru a fost folosit de unii autori (Benz, 2003, p. 83) pentru a
evalua „deficitul democratic“ al U.E. și a prefigura unele direcții de
reformă. Este vorba de următoarele clauze:
•instituțiile și procedurile trebuie să aducă soluții efective la pro blemele
politice;
•sistemul politic trebuie să respecte interesele cetățenilor și să le
includă pe agenda guvernării;
•toate autoritățile publice trebuie să fie răspunzătoare pentru deciziile și
acțiunile lor.
Aceste criterii au fost luate în considerație de diversele proiecte de
reformă ale Uniunii și de Cartea Albă a „European Governance“ (2001). S-
118
a creat astfel un nou cadru instituțional, care să răspundă mai bine
cerințelor „democrației complexe“ (Kincaid, 1999). Este vorba de o
variantă supranațională de federalism care, după Lord (1998, p. 46-54) și
Benz (2003, p. 85), presupune:
a)instituționalizarea diverselor niveluri de reprezentare , prin alegeri
directe (P.E.), numire și validare supranațională (Comisia), delegare a
suveranității (Banca Centrală) ;
b)guvernarea bicefală , prin co-decizia Parlamentului European și a
Consiliului (ase mănătoare cu legislatura bicamerală din sistemul
federal german), unde P.E. are putere de veto;
c)rezolvarea parțială a problemei responsabilității, prin co-existența a
două moduri de reprezentare; de aici, dubla responsabilitate (Consiliul,
în fața parlamentelor națio nale; P.E., față de electoratul său, cetățenii
europeni), ceea ce asigură un ascendent politic în favoarea P.E.;
d)desemnarea conducerii Comisiei cu avizul P.E. și prin votul cu majoritate
calificată în Consiliu.
Tabelul 7. Democrația reprezentativă în cadrul U.E.
Consorții și parteneriate
(modele de asociere)Considerarea
diverselor
intereseEficiența
rezolvării
problemelo
rResponsabilitat
ea publică
Comitete consultative și
rețele+ ++–
Consiliul și parlamentele
naționale+ –+–
Consiliul și Parlamentul
European++–
+ + foarte pozitiv; + pozitiv; + – acceptabil; – negativ
Aceste demersuri nu rezolvă însă toate problemele „deficitului de –
mocratic“ al U.E. Într-o analiză realizată de Benz (2003, p. 104), sintetizată
în tabelul 7, se constată că cea mai preocupantă rămâne problema
răspunderii publice . În ciuda aparențelor, spune Benz, dificultățile cele mai
mari nu sunt la nivelul instituțiilor europene (ale căror decizii sunt
transparente și accesibile marelui public), ci în zona parlamentelor
naționale care nu acordă încă o atenție adecvată problematicii integrării.
Fie că informația „europeană“ nu este transmisă către public, fie că mo dul
de definire și monitorizare a politicilor publice rămâne ancorat la pa –
radigma interesului național, cert este că parlamentele naționale nu-și
asumă suficient această responsabilitate europeană care le revine prin
Tratatele Uniunii.
Această incursiune în problematica democrației europene și a
reformelor politice ale Uniunii are un obiectiv explicit. Ea se plasează în
contextul cetățeniei europene , care rămâne preocuparea noastră principală
și pe care dorim să o raportăm la spațiul public european. În ultimă
instanță, așa cum am afirmat încă din primul modul, cetățenia nu poate să
se manifeste decât într-un cadru de drepturi și responsabilități,
reglementat prin instrumente juridice circumscrise unei anumite entități
politice: statul național și, în perspectivă, uniunea politică europeană.
119
Analiza de mai sus ne-a ajutat să aprofundăm relația dintre individul ti tular
de drepturi și comunitatea politică de referință. Au apărut astfel referințele
inevitabile la guvernanța pluralistă și la problemele defici tului democratic
al Uniunii, pe care reformele recente încearcă să-l ate nueze. Rămâne de
văzut, în continuare, în ce măsură statele naționale membre ale U.E. sunt
pregătite să se reformeze ele însele, astfel încât să susțină eforturile de
constituire a spațiului public comun.
120
MODULUL V
„EUROPENIZAREA“ SPAȚIULUI PUBLIC NAȚIONAL
Cetățenii europeni sunt astăzi confruntați cu un paradox: pe de o parte,
discursul public continuă să fie dominat de referințele naționale, așa cum
sunt suveranitatea, teritorialitatea, apartenența și interesul național; pe de
alta, Uniunea Europeană devine un centru de putere din ce în ce mai
puternic (buget în continuă creștere, prerogative mărite, cuprindere
geografică). Aparent, cetățenii europeni nu sesizează cu prompti tudine
această evoluție și continuă să fie preocupați mai mult de problemele de
proximitate (locală, regională, națională) decât de Europa îndepărtată și
abstractă. Chiar dacă participarea electorală locală și națională atinge cote
mediocre (în jur de 50%), ea este încă superioară ratei de participare la
alegerile europene (45% în 2004). În general, așa cum arată datele
Eurobarometer din 2003, doar 45% din cetățeni revendică o identitate
europeană.
O primă explicație a acestei situații este atitudinea clasei politice care
depinde, totuși, de electoratul local și național. În consecință, deși Europa
a devenit deja un „polity“ cu propria identitate și cu instituții specializate,
discursul politic promovat de mass-media, de instituțiile pu blice și liderii
politici continuă să fie dominat de problematica statului național. O altă
explicație ar putea fi faptul că atributele cetățeniei (participarea, apar –
tenența, exercitarea drepturilor și a responsabilităților) continuă să se
raporteze la spațiul public circumscris de teritoriul națio nal. Cetățenia
europeană nu constituie încă un pol de atracție civică și po litică care să
contracareze interesul pentru problematica națională.
Cu toate acestea, chiar dacă discursul politic nu susține suficient
această tendință, politicile publice ale statelor membre ale Uniunii sunt
puternic „europenizate“. Mai mult decât apare la prima vedere, spațiul
public național este tot mai mult influențat de politicile comune și de
instituțiile supranaționale.
A apărut astfel un termen ciudat și ambiguu, „ europenizarea“, pe care
științele politice l-au adoptat cu ușurință, probabil cu prea multă ușurință,
fără suficiente analize și decantări conceptuale. Acest termen pare ușor
accesibil, prin semnificația sa „europeană“, dar nu spune ni mic fără o
clarificare a conținutului său operațional. În realitate, așa cum vom vedea
pe parcursul acestui modul, „europenizarea“ poate induce două tipuri de
interpretări:
121
•pe de o parte, sensul maximalist, după care „europenizarea“ se referă la
influența Europei ca actor global: vorbim în acest caz de
„europenizarea“ civilizației mondiale;
•pe de alta, în sens minimalist, „europenizarea“ înseamnă transformarea
politicilor publice și a spațiului civic din statele membre sub influența
politicilor comune și a instituțiilor europene.
În contextul acestui modul, vom trata „europenizarea“ doar în sensul
său minimalist, de transformare a politicilor publice ale statelor membre
ca urmare a apartenenței la Uniunea Europeană. În acest sens restrâns,
„europenizarea“ este o condiție a cetățeniei europene , ceea ce justifică
abordarea subiectului în cadrul acestui curs.
Mai precis, am considerat util să acordăm o atenție aparte „euro pe-
nizării“ și consecințelor sale asupra euro-cetățeniei, din două motive. Pe
de o parte, în pofida lejerității sale terminologice, „europenizarea“ se
constituie deja într-un domeniu de cercetare față de care există un interes
apreciabil, manifestat prin studii și proiecte de cercetare. Pe de alta, chiar
dacă nu beneficiază de suficientă vizibilitate, „europenizarea“ spațiului
public național este o realitate incontestabilă și reprezintă deja o
provocare pentru diverșii actori sociali. Între altele, este vorba de un
proces inedit de adaptare a politicilor publice la presiuni externe, printr-o
varietate de strategii și modele, asupra căruia vom reveni în detaliu pe
parcursul acestui modul.
Cu alte cuvinte, „europenizarea“ se prezintă ca o temă aparte, căreia
am considerat oportun să-i dedicăm modulul de față. După studierea
acestui modul, studenții vor fi capabili:
•să definească „europenizarea“ ca fenomen politic și istoric;
•să caracterizeze „europenizarea“ ca proces de învățare socială și
instituționalizare;
•să distingă influența specifică a „europenizării“ asupra diverșilor actori
naționali (instituții și organizații, actori individuali și colectivi);
•să înțeleagă avantajele și limitele abordării comparative a „euro –
penizării“;
•să definească acțiunea specifică a societății civile europene;
•să analizeze efectele „europenizării“ asupra societății românești.
1. „Europenizarea“ ca fenomen istoric și politic
Până la începutul anilor ’90, „europenizarea“ avea un sens istoric precis:
desemna procesul de expansiune a culturii europene, care a reușit să se
impună și în alte continente (mai ales în America și Australia) datorită
revoluției industriale, descoperirilor geografice și imperiilor coloniale.
Această „europenizare“ a întregii lumi (Borneman și Fowler, 1997) a făcut
chestionabil însuși conceptul antropologic de Europa și a extins identitatea
europeană dincolo de spațiul său geografic de referință.
122
„Europenizarea“ a căpătat un sens politic și instituțional în contextul
Uniunii Europene, îndeosebi după ce Tratatul de la Maastricht (1992) a
relansat proiectul uniunii politice și a codificat cetățenia europeană. Spre
deosebire de integrare, care a părut multora ca o subminare a suveranității
naționale, „europenizarea“ face referință la procesele de adaptare și
transformare internă ca reacție la dinamismul supranațio nal. Este vorba
de un amplu proces de învățare socială și convergență politică , realizat nu
prin impunere din exterior sau de sus în jos, ci prin eforturile proprii ale
actorilor naționali. Un exemplu edificator este implementarea „acquis“-
urilor comunitare în plan național, care are drept consecință atât
modificarea cadrului legislativ intern, cât și adaptarea instituțiilor de
resort. Acest proces nu este unul formal, pentru că presupune
transpunerea tratatelor în comportamente cotidiene, în proceduri, relații
publice, practici cetățenești, norme și atitudini colective. În ultimă ana liză,
„europenizarea“ comportă o schimbare de substanță atât a cadrului
formal cât și a comportamentului informal, ceea ce va avea ca efect
erodarea statului național ca referință istorică dominantă.
Față de această perspectivă, nu este de mirare că „europenizarea“ a
devenit un subiect de cercetare din ce în ce mai des abordat. Definițiile
propuse au fost tot mai variate, dar și mai precise și compatibile cu ana liza
empirică. Iată câteva tendințe:
•„europenizarea“ este procesul prin care politicile interne devin subiect
al politicilor europene (Börzel, 1999, p. 574);
•„europenizarea“ constă în dezvoltarea la nivel european a unor
structuri distincte de guvernare, respectiv a unor instituții politice,
juridice și sociale specializate, precum și a unor rețele transnaționale
care implementează politicile europene (Cowles, Caporaso, Risse,
2001, p. 3);
•„europenizarea“ asigură dimensiunea europeană a politicilor naționale;
este procesul de reorientare a politicilor publice naționale astfel încât
dinamica integrării economice și politice europene să fie încorporată în
logica organizațională a politicilor naționale (Ladrech, 1994, p. 69);
• „europenizarea“ constă în asimilarea internă a politicilor U.E. (Stone
Sweet et al., 2001);
•„europenizarea“ este procesul de construcție, difuzare și instituționa –
lizare în plan național a regulilor formale și informale, a procedu rilor, a
paradigmelor politice, a stilurilor și metodelor de lucru, a ideilor și
normelor care fac să funcționeze U.E. (Radaelli, 2003, p. 30).
În contextul nostru, vom folosi termenul de „europenizare“ în sensul
dat de Radaelli, care pune accentul pe procesele de învățare, adaptare și
construcție. În acest sens, „europenizarea“ înseamnă mai mult decât
armonizarea, convergența sau transferul de „know-how“. Este vorba de un
proces în dublu sens, care presupune atât adaptarea politicilor na ționale la
politicile europene, cât și capacitatea Uniunii de a influența politicile
comune ca urmare a transformării politicilor naționale.
123
Analiza comparativă și empirică a mers și mai departe decât simpla
situare a „europenizării“ în raport cu spațiul public național. O serie de
autori (Caporaso, 1996; Schmidt, 1997; Giuliani, 2003; Radaelli, 2003) au
construit indicatori de evaluare și au propus chiar instrumente capabile să
măsoare gradul de „europenizare“ a politicilor publice sau a unor
segmente ale acestora. Radaelli (2003, p. 35), de exemplu, definește trei
domenii ale „europenizării“ și, pentru fiecare, propune patru rezultate
concrete și o scară de evaluare a fiecărui rezultat. Rezultă următoarea
configurație:
structurile interne
–structurile politice
•instituțiile
•administrația publică
•relațiile interguvernamentale
•cadrul legal
–structurile de reprezentare
•partidele politice
•grupurile de presiune
•fragmentările sociale
politicile publice
–actorii
–problemele-tip
–stilurile de lucru
–instrumentele
–resursele
structurile cognitive și normative
–discursul public
–normele și valorile
–legitimarea politică
–identitățile
–tradițiile de guvernare
–paradigmele politice și cadrul conceptual.
Pentru fiecare din aceste categorii se iau în considerație patru tipuri de
rezultate ale „europenizării“:
•respingerea – care înseamnă de fapt o „europenizare“ negativă;
•inerția – similară cu absența schimbării (de exemplu, întârzierea în
implementarea unor directive comunitare);
•absorbția – constă în adaptarea parțială a sistemului propriu, pe anu –
mite componente sau obiective;
•transformarea – se referă la modificările sistemice (de exemplu,
schimbarea propriei politici monetare) ca urmare a unor politici
comunitare.
În sfârșit, pentru fiecare din categorii și tipuri de rezultate, se sta bilește
o scară de evaluare inspirată din psihologia organizațională, astfel încât
rezultă o grilă complexă de analiză instituțională. Această grilă pleacă de
124
la premisa că, spre deosebire de învățarea individuală, care presupune
asimilări și adaptări ale schemelor mintale, instituțiile se transformă printr-
un proces de dezvoltare organizațională (schimbarea structurilor operatorii
ca urmare a unui nou mediu politic și legislativ). Această transformare,
după Radaelli (2003, p. 39), comportă patru procese distincte, care se
pretează la măsurare și operaționalizare:
•interacțiunea – este procesul de rezonanță interinstituțională, de
transformare a instituțiilor autohtone ca urmare a relațiilor de
interdependență cu instituțiile europene (de exemplu, reforma
sistemului intern al pensiilor ca urmare a unui mesaj electoral al
populației vârstnice în cadrul alegerilor europene);
•consolidarea – respectiv întărirea instituțiilor interne (de exemplu,
profesionalizarea conducerii sau creșterea coeziunii organizaționale)
sub influența politicilor europene din domeniul respectiv; acest
parametru poate fi măsurat prin indicatori de coeziune internă a
instituției, indicatori de asigurare a calității sau evaluări comparative
ale performanțelor;
•reajustarea – constă în modificarea modului de funcționare internă ca
urmare a unei situații de criză sau de inadaptare; se măsoară prin
indicatori de progres;
•legitimarea – se referă la credibilitatea politicilor de integrare, măsurată
prin anchete de opinie sau indicatori privind capitalul social.
Astfel de analize, ca de altfel întreaga literatură consacrată acestui nou
subiect de atracție pentru lumea academică, par destul de complicate și
prea elaborate față de simplitatea aparentă a fenomenului. Dacă aplicăm
aceeași metodă ca în cazul adoptării Tratatelor Uniunii (decizie la vârf, fără
consultare populară), ar însemna ca „europe nizarea“ să se transmită, ca o
undă de șoc, de la centru la periferie, fără să mai fie nevoie de atâtea
eforturi de conceptualizare și argumentare. În realitate, sistemele publice
naționale sunt mult mai preocupate decât instanțele unionale de propria
legitimitate, de transparență, reprezentativitate și răspundere publică. Din
acest motiv, chiar dacă sistemul decizional european este mai puțin
democratic decât cel din cadrul național, „euro penizarea“ trebuie să
respecte așteptările cetățenilor în materie de democrație internă și să
procedeze la o abordare participativă, de jos în sus și prin implicarea largă
a diverșilor actori sociali.
Dacă avem în vedere „europenizarea“ în ansamblul statelor membre,
atunci situația devine și mai complicată decât relația unilaterală dintre
Uniune și sistemul public al unei singure țări. Apar astfel două dimensiuni
distincte ale „europenizării“:
•pe de o parte, dimensiunea internă , în cadrul unui singur stat național,
unde interesează diferențele între diversele politici publice în
asimilarea „acquis“-ului comunitar (reamintim faptul că „acquis“-ul
desemnează ansamblul tratatelor și legislației U.E., împreună cu
instituțiile europene care le aplică);
125
•pe de alta, dimensiunea externă se referă la diferențele dintre statele
membre în ce privește implementarea „acquis“-urilor și a politicilor
europene; avem astfel diferențe între statele mari și cele mici, între
vechii și noii membri, între tipurile de administrație pu blică și stilurile
guvernării etc.
În contextul nostru, ne interesează mai puțin analiza comparativă cât
abordarea politică a „europenizării“ ca relație între un cadru supranațio nal
și efectele acestuia asupra spațiului public național.
Din această perspectivă, dispunem deja de câteva tentative de
explicare (Kohler-Koch și Eising, 1999; Cowles, Caporoso și Risse, 2001),
multe din ele fiind prea raționale ca să cuprindă ansamblul situațiilor. De
exemplu, Börzel și Risse (2003, p. 60) apreciază că influența „euro –
penizării“ asupra cadrului național se exercită pe trei canale: prin poli tici
(„policies“), politică („politics“) și activități publice („ polity“). Ar rezulta
următoarea schemă funcțională:
Europenizarea
(procese, politici, instituții)
Politici
– standarde
– instrumente
– metode de rezolvare
a problemelor
– discurs de legitimare Politică
– centre de influență
– grupuri de interes
– forme de
reprezentare
– discurs public Sfera publică
– instituții politice
– relații interguvernamentale
– justiție
– administrație publică
– tipul de stat
– instituții economice
– relații stat-societate
– identități colective
Această schemă pare că reduce totul la o relație de cauză la efect. Alți
autori (Kohler-Koch și Eising, 1999) au scos în evidență jocurile
transnaționale de putere și au descris mecanismele verticale și cele ori –
zontale ale „europenizării“. Alți, în schimb, precum Cowles, Caporaso și
Risse (2001), acordă prioritate gradului de compatibilitate insti tuțională
(„goodness of fit“) dintre Uniune și politicile naționale. Alți au tori, în primul
rând Héritier (1999), insistă asupra diversității siste melor de guvernare,
„europenizarea“ fiind un proces de învățare sistemică și realocare a
resurselor în funcție de condițiile concrete din fiecare stat național. Olsen
(1997), pe de altă parte, vede în „euro penizare“ o sumă de oportunități
politice și civice de care trebuie să pro fite actorii naționali.
„Europenizarea“ creează noi situații de mobilizare socială și politică prin
care se facilitează cooperarea, in teracțiunea și participarea civică. Altfel
spus, „europenizarea“ dinamizează spațiul public național și instituie noi
posibilități de expri mare și organizare colectivă .
126
Fig. 18. Algoritmul „europenizării“
Incompatibilitate
(la nivelul politicilor și al instituțiilor)
Presiune în favoarea adaptării
Noi oportunități
și constrângeri Noi norme, idei
și reprezentări colective
Factori favorabili: reducerea
surselor de opoziție, sprijin din
partea instituțiilor formale Factori favorabili: agenți ai schimbării
(comunități epistemice, inițiatori,
formatori de opinie), rețele informale
Redistribuirea
resurselor Învățare socială
și socializare
Asumarea normelor
Formare de noi identități Responsabilizare
și participare
Schimbare internă
În ultimă analiză, conform studiului lui Börzel și Risse (2003, p. 69),
„europenizarea“ nu este un transfer de „know-how“, o implementare
mecanică a deciziilor supranaționale sau o simplă convergență. „Europe –
nizarea“ este un amplu proces de schimbare socială care parcurge eta pele
din fig. 18. Se observă că schimbarea se produce în principal din două
direcții: prin crearea de oportunități și redistribuirea resurselor, pe de o
parte, prin învățare socială și implicarea actorilor sociali, pe de alta.
În fig. 18, ținta este schimbarea internă (a politicilor, normelor, le –
gislației și instituțiilor), ca urmare a realocării resurselor și atribuirii de noi
roluri sociale. La acest nivel, după Börzel și Risse (2003, p. 69-70), pot
interveni trei tipuri de schimbări interne:
•absorbția – prin simpla încorporare a normelor și politicilor europene în
cadrul operațional național, fără ca acesta să se schimbe substanțial;
schimbarea internă este nesemnificativă;
127
•acomodarea – presupune o schimbare moderată, prin adaptarea
anumitor componente ale politicilor și instituțiilor naționale; este o
abordare „patching up“:
•transformarea – implică deja înlocuirea politicilor, proceselor și
instituțiilor existente cu altele noi, diferite substanțial, care servesc mai
bine implementarea „acquis“-ului comunitar.
Situația este diferită în țările candidate la aderare , așa cum este cazul
României. Deși cercetările sunt încă incipiente (un bun exemplu este seria
de studii de impact realizată de Institutul European din București), se pot
evidenția două planuri de analiză, respectiv două etape ale
„europenizării“:
•pe de o parte, etapa negocierilor și a pregătirii aderării , când „acquis“-
urile sunt transpuse formal, prin modificări ale legislației, instituțiilor și
structurilor oficiale;
•pe de alta, etapa implementării propriu-zise , când politicile și instituțiile
europene induc schimbări reale ale căror efecte pot fi vi zibile în viața
de zi cu zi.
Acest decalaj între criteriile de aderare (politic, economic și in –
stituțional) și adoptarea formală a „acquis“-rilor prin angajamente poli tice
și texte normative, pe de o parte, operaționalizarea „europenizării“ sub
formă de procese cotidiene și metode de lucru, pe de alta, face obiectul
celebrelor rapoarte de țară, elaborate anual pentru fiecare țară candidată.
Dintre cercetările dedicate „europenizării“ în țările candidate, am
reținut cea a lui Grabbe (2003) care consideră că „Europa“ funcționează în
primul rând ca un cadru integrator care acționează după logica glo –
balizării. Mai exact, cel puțin în țările candidate (unde influența U.E. poate
fi directă și oficială, dar și indirectă, informală și spontană), exis tă cinci
mecanisme ale „europenizării“:
•modelele – respectiv „acquis“-urile comunitare;
•suportul financiar – prin fondurile de aderare și fondurile structurale la
care țările candidate au acces;
•monitorizarea și evaluarea pe bază de criterii precise (“benchmarking
and monitoring“);
•asistența și parteneriatele;
•negocierea condiționată – asocierea progresului în negociere de anu mite
reforme interne (de exemplu, privatizarea utilităților publice în
România, securizarea centralelor nucleare în Bulgaria etc.).
În esența sa, „europenizarea“ este un proces de instituționalizare , în
sensul pe care științele politice îl dau acestui termen (March și Olsen,
1989; Powell și Di Maggio, 1991; Scott, 2004). „Europenizarea“ poate fi
interpretată ca un demers de schimbare instituțională care se produce fie
prin acțiunea de guvernare și exercitare a puterii (pe cale descendentă, de
128
sus în jos), fie prin procese ascendente, inițiate de înșiși actorii sociali (vezi
în acest sens configurația câmpului instituțional din fig.19, preluată după
Scott, 2004, p.239).
Fig.19. Procesele schimbării instituționale (Scott, 2004)
Câmpuri
propagare
constrângere
propagare
constrângere
Politicile europene creează noi reguli și norme care influențează scopul
și misiunea instituțiilor naționale în așa măsură încât, așa cum am văzut
din algoritmul din fig. 18, se declanșează un amplu proces de schimbare a
codurilor instituționale. Aceste noi reguli ale acțiunii sociale sunt
interpretare diferit de actorii naționali, astfel încât mesajul politic și juridic
„european“ poate fi diferit în funcție de context. Intervine astfel, după cum
spune Mörth (2003), un triplu proces: de „interpretare“, de „traducere“ și
de „editare“. „Acquis“-urile ar presupune, după Mörth (2003, p. 162), două
tipuri de reglementări: documentele legale (tratatele, directivele, deciziile,
rezoluțiile) și regulile constitutive . De obicei, atât negocierile politice cât și
demersurile de implementare se concentrează pe versantul legalistic al
„acquis“-urilor, deși „europenizarea“ nu este posibilă fără regu lile
constitutive, respectiv interpretările, rolurile și contextul instituțional
efectiv în care acționează actorii naționali. „Europenizarea“ devine
operațională doar prin instituțio nalizare și crearea de noi reguli
constitutive. Cu alte cuvinte, „europenizarea“ nu este efectivă decât în
măsura în care coboară la nivelul instituțiilor și al actorilor sociali.
2. Actorii „europenizării“
Mai rămâne un aspect pe care instituționalismul nu îl clarifică: cine se
„europenizează“? Héritier (1999), Börzel (1999) și Giuliani (2003) insistă
asupra diferențelor de opera ționalizare, în funcție de actorii implicați, iar
Duina (1999) și Mörth (2003) favorizează mai degrabă simi litudinile și
129
aspectele transversale rezultate din regulile comune ale instituțio –
nalismului. Când vorbim însă de statul național și de modul în care acesta
este influențat de procesele de integrare europeană, trebuie să avem în
vedere două lucruri: pe de o parte, în civilizația globalizării, statul
westphalian (perfect terito rializat și cu frontiere greu permeabile) este
înlocuit de un stat deschis influențelor externe și proceselor
transfrontaliere (finanțe globale, companii multinaționale, infor mație
liberă); pe de alta, în interiorul său, statul național este eterogen și
dispersat, prin implicarea unor actori diverși, care acționează într-o mare
varietate de structuri ale sferei publice (vezi în acest sens reprezentarea
spațiului public din fig. 6). Cu alte cuvinte, „europenizarea“ nu se reduce
la o relație între entități globale și compacte, cum ar fi raportul dintre o
structură supranațională unică și unitățile sale componente. Statele
membre sunt părți participante, actori ai procesului european, nu simple
entități subordonate. Prin însăși logica integrării, Uniunea nu poate exista
fără statele constitutive iar „europenizarea“ nu ar avea obiect fără
suportul activ al actorilor și al instituțiilor din fiecare stat național.
Revenind la întrebarea de mai sus, se pot distinge mai multe categorii
de actori sociali:
a) Administrația publică
Scopul principal al fiecărei administrații publice este să rezolve pro –
blemele interne ale propriei societăți. Dimensiunea europeană s-a adău gat
o dată cu aderarea și s-a amplificat concomitent cu reformele in stituțiilor
europene din anii ’80 și ’90. Așa cum arată Kassim (2003, p. 90),
dimensiunea europeană nu se reduce la câteva noi obiective și structuri
subordonate, juxtapuse sau asimilate de administrația națio nală. Ea presu-
pune o reorientare a politicilor publice ca urmare a apartenenței la o
instituție suprana țională de integrare.
Conform analizei comparative întreprinse de Kassim, această
reorientare a admi nistrației publice se exprimă prin următoarele tendințe:
•șefii de state și guverne și-au instituit propriile structuri de expertiză și
analiză a politicilor europene (de exemplu, Secretariatul European în
Marea Britanie);
•miniștrii de resort contribuie direct la activitatea comitetelor specia –
lizate ale Consi liului și interacționează continuu cu omologii lor
europeni;
•coordonarea politicilor pro-europene la nivel național se face fie
centralizat, prin struc turi interdepartamentale coordonate de primul
ministru (Franța, Suedia, Dane marca), fie prin comitete exterioare
administrației centrale (Italia, Germania, Belgia);
•în fiecare minister, cu excepția Spaniei, s-au înființat unități interne de
implementare a politicilor europene;
•în implementarea „europenizării“ este implicat în special executivul,
ceea ce duce la „deparlamentarizarea“ politicilor publice;
130
•s-au constituit ministere specializate în integrarea europeană dar care,
cu excepția Franței, au un rol minor în cadrul cabinetelor;
•s-au instalat misiuni permanente pe lângă Comisie.
b) Parlamentele naționale
După Pöhle (citat de Maurer, Mittag și Wessels, 2003, p. 71),
parlamentele naționale sunt adevărații perdanți ai integrării europene. Ele
au un rol minor în „europenizare“ și au pierdut unele prerogative naționale
fără să obțină nimic în schimb la nivelul U.E.
Această concluzie comportă însă unele precizări. După Benz (2003, p.
97), trebuie făcute următoarele distincții:
•rolul parlamentelor naționale depinde de cadrul național (în Franța,
executivul este mai puternic, pe când în Germania cele două camere
parlamentare reprezintă ade vărata arenă pentru participarea
reprezentanților landurilor);
•unele parlamente naționale au reacționat la „europenizare“ prin
ajustări structurale (de exemplu, „Délégation de l’Assemblée Nationale
pour l’Union Européenne“ a fost creată în Franța prin însăși amendarea
Constituției);
•există relații informale (contacte, schimburi, proiecte comune) între
parlamentele na ționale și Parlamentul European (de exemplu, în cazul
negocierii „Agendei 2000“).
Pe de altă parte, îndeosebi după Tratatul de la Nisa (2000),
parlamentele naționale sunt asociate la definirea și implementarea
politicilor europene. Implicarea parlamentelor nu se mai reduce la funcțiile
tradiționale de control al executivului și la elaborarea legislației (Maurer și
Wessels, 2001). Ele participă deja la definirea politicilor și pot iniția texte
legislative europene, prin intermediul reprezentanților naționali în
structurile comunitare.
Nu este de neglijat însă și situația inversă, când parlamentele na ționale
au captat și speculat nemulțumirile populare față de unele poli tici
europene (de exemplu, adoptarea euro în Italia), alimentând astfel euro-
scepticismul. În astfel de cazuri, opoziția din parlamentele naționale a
folosit „europenizarea“ și unele din efectele sale controversate (sub –
venționarea agriculturii, cotele la pescuit, politica socială) pentru a
sancționa propriile guverne (Norton, 1995).
c) Partidele politice
„Europenizarea“ afectează contextul politic intern. Ca urmare, partidele
politice trebuie, la rândul lor, să ia în considerație problematica europeană
și influența sa asupra alegătorilor. Dintre puținele studii consacrate acestei
chestiuni, ne atrage atenția analiza lui Ladrech (2001), care se ocupă de
modul în care partidele politice se pregătesc pentru alegerile europene, de
influența problematicii europene asupra programelor politice, de interesul
131
oamenilor politici față de „europenizare“. Mai precis, Ladrech pune în
evidență cinci domenii de interes:
•schimbarea conținutului programelor politice – Europa apare tot mai
frecvent ca o referință în doctrinele și documentele de partid; de
exemplu, fostul Partid Comunist Italian a devenit cel mai pro-european,
sub denumirea Democrații de Stânga; din contră, Partidul Independent
din Marea Britanie, care a ocupat al doilea loc la alegerile europene și
locale din 2004, și-a construit identitatea electorală cu un program de
scoatere a țării din Uniunea Europeană;
•schimbări organizaționale la nivelul statutului astfel încât să se permită
cooperări interparlamentare directe și definirea unei strategii de partid
pentru propriile delegații la Parlamentul European; de exemplu, șeful
delegației Partidului Laburist Britanic la Parlamentul European este
automat membru al Comitetului Executiv Național (organismul de
conducere al partidului);
•schimbarea tacticii și a strategiei politice , astfel încât să se capitalizeze
„interesul european“: de exemplu, noul partid RPR înființat de Jacques
Chirac în 1999 în perioada alegerilor parlamentare europene a folosit
cu succes atú-ul european, alături de cel naționalist (RPR fiind
descendentul direct al partidului gaullist); de asemenea, partidul
bavarez CSU condus de Stoiber și-a centrat strategia în opoziție cu
opțiunea partidului național CDU în favoarea monedei unice;
•relațiile partid-guvern – cum partidele au o influență redusă în plan
supranațional, ele încearcă să influențeze guvernele prin presiuni în
mass-media, prin campanii electorale sau acțiuni parlamentare; de
exemplu, divergențele dintre guvernul suedez și Partidul Social
Democrat (majoritar) în privința adoptării euro s-au exprimat prin
dispute parlamentare;
•relațiile din afara sistemului național de partide politice – de exemplu, cele
trei mari grupuri de partide din Parlamentul European promovează
relații partizane cu partidele naționale înrudite; unele dintre partidele
naționale, precum Forza Italia a lui Berlusconi, se legitimează prin
înrudirea cu Partidul Popular European.
Cele trei mari familii politice din Parlamentul European reflectă prin –
cipalele orientări ideologice ale partidelor naționale (Quermonne, 2002, p.
84-85), respectiv:
•Partidul Popular European este creștin-democrat și susține fede ralismul
atât la nivel național, cât și la nivel european; se bazează pe o viziune
creștină asupra omului, de unde interesul pentru justiție socială și
valorile tradiționale (familia, comunitatea, religia).
•Partidul Socialiștilor Europeni este integrat Internaționalei Socia liste și
promovează ideile socialiste și social-democrate, precum echitatea,
accesul la muncă și servicii sociale.
•Federația partidelor liberale, democrate și reformatoare europene este
destul de eterogenă, fără o direcție ideologică unică; cuprinde mai ales
132
politicieni de orientare liberală, de unde prioritatea dată unor valori
definitorii ale liberalismului precum libertatea, inițiativa particulară,
optimismul și elitismul.
d) Justiția
Curtea Europeană de Justiție nu este o instituție politică, însă ea este
implicată în sistemul instituțional european: Curtea națională controlează
implementarea dreptului comunitar în statele membre, conform princi –
piului prevalenței legilor comunitare asupra legilor naționale.
Justiția și Afacerile Interne (al treilea pilier al U.E.) au fost consi derate
un domeniu de cooperare interguvernamentală. Împreună cu pilierul II
(Securitatea și Afacerile Externe), ele reprezintă fundamentul suveranității
naționale sau prerogativa definitorie a acesteia, la care statele membre nu
doresc să renunțe.
Cu toate acestea, așa cum arată Eder și Trenz (2003, p. 126), coope –
rarea în domeniul JAI a evoluat foarte mult, în sensul trecerii de la simple
negocieri interguvernamentale la o guvernanță pe mai multe niveluri. Eder
și Trenz argumentează prin apariția unei dinamici orizontale, care se
manifestă prin:
•rețele transnaționale de criticism public;
•integrarea instituțională din Spațiul Schengen;
•controlul comun al frontierelor externe ale U.E.;
•politici comune în materie de refugiați.
Chiar dacă JAI rămâne încă un domeniu interguvernamental (subiect al
cooperării între state suverane), instituțiile interne se transformă și se
acomodează cu „europe nizarea“ prin ceea ce Eder și Trenz (2003, p. 130)
numesc „structuri de rezonanță transnațională“.
e) Regiunile
În statele centralizate (Danemarca, Finlanda, Franța, Grecia, Irlanda,
Luxemburg, Marea Britanie și Portugalia), principalul rol în „euro penizare“
revine guvernelor, da torită competențelor în relația cu U.E. și aparatului
birocratic pe care l-au creat în acest scop. În statele descentralizate (Italia,
Olanda, Spania) și în cele federale (Austria, Belgia și Germania), implicarea
regiunilor este mai mare. De exemplu, în Germania miniștrii regionali
participă direct la activitatea Consiliului.
Chiar și în statele centralizate, începând cu Tratatul de la Maastricht,
regiunile sunt încurajate să implementeze direct politicile U.E. De exem –
plu, autoritățile locale și regionale au început să-și adapteze structurile la
sistemul comunitar de decizie (Maurer, Mittag și Wessels, 2003, p. 73). De
asemenea, reforma fondurilor structurale din 1999, ca și Agenda 2000,
încurajează regionalizarea și implementarea regională directă a politicilor
europene. Keating și Hooghe (1996) văd în această tendință un demers
133
deliberat de slăbire a statului național, principala barieră în calea uniunii
politice.
Începând cu anii ’90, Uniunea Europeană recunoaște guvernele
subnaționale ca parteneri oficiali. Ca urmare, după datele lui Marks, Nelsen,
Ray și Salk (1998), 54 de guverne regionale și locale au oficii de
reprezentare la Bruxelles. Această formă de cooperare permite o mai bună
mobilizare a resurselor și comunicarea directă cu actorii locali. Ca să
ilustreze această situație, Marks et al. (1998, p.51) au calculat indicele de
autonomie regională , prin agregarea datelor referitoare la federa lism,
autonomia teritorială și participarea regiunilor la guvernarea centrală (vezi
sinteza din tabelul 8). Aceste date arată că regionalizarea este foarte
diferită printre statele membre și că, în general, U.E. colaborează mai mult
cu guvernele centrale. Diversitatea administrațiilor rămâne o importantă
sursă de variație a condițiilor politice, ceea ce se repercutează asupra
„europenizării“.
Tabelul 8. Indicele de autonomie regională
în țările membre ale U.E. (1998)
Federalism
(0 – 4)Autonomie
teritorială (0 –
2)Participarea
la
guvernarea
centrală (0 –
2)Scor global
(indicele de
autonomie
regională)
Belgia 3126
Danemarca 0000
Franța 1001
Teritoriile „outre-
mer”1102
Germania 4026
Grecia 0000
Irlanda 0000
Italia 1001
Luxemburg 0000
Marea Britanie
Anglia 0000
Scoția, Țara
Galilor și Irlanda
de Nord0101
Olanda 0000
Portugalia 0000
Madera și Azore 0202
Spania
„Regimen
extraordinario”3205
„Regimen
ordinario”3100
f) Grupurile de interes
Este vorba aici în primul rând de firmele particulare și de parte nerii
sociali (sindicate + patronat + guvern). După Grote și Lang (2003, p. 235),
grupurile de interes pot realiza două tipuri de schimbări orga nizaționale:
134
•măsuri interne de absorbție (de exemplu, flexibilizarea structurii or ga-
nizaționale);
•măsuri îndreptate spre exteriorul organizației (de exemplu, Încurajarea
avantajului comparativ).
*
* *
„Cine se europenizează“? La această întrebare am reușit să găsim o
varietate de răspunsuri. Pe scurt, analiza de mai sus ne-a arătat că există
mai multe tipuri de actori care să gestioneze implementarea „acquis“-
urilor în statele membre. Aceștia sunt:
•instituțiile – fie ca actori colectivi (sub formă de consorții, forumuri sau
parteneriate), fie ca actori individuali, responsabili de implemen tarea
anumitor politici publice sau a unor componente ale acestora;
•administrația publică, ca actor colectiv;
•autoritățile subnaționale, regionale și locale;
•grupurile de interes și sectorul privat.
3. Societatea civilă transfrontalieră
La originea sa, în sec. XVIII, „ societas civilis“ era un atribut al sta tului
național (Comaroff și Comaroff, 1999, p.4): ea desemna ordinea pașnică,
obținută prin consens implicit sau explicit, între cetățenii bene ficiari de
drepturi civice. Era considerată o formă consensuală de pace socială
garantată de stat în interiorul frontierelor sale naționale. Spre deosebire
de stat, care acționa pe bază de autoritate, societatea civilă a început să
apară ca o alternativă non-violentă, capabilă să mobilizeze interesul
cetățenilor prin mijloace non-coercitive și dialog social. În acest fel, statul
și societatea civilă s-au asociat într-o relație de simbioză (Kaldor, 2003), ca
două componente inseparabile ale spațiului public.
Este însă cazul să ne întrebăm în ce măsură „europenizarea“ afec tează
această relație dintre stat și societatea civilă. Sau, mai exact, ne
interesează să aflăm dacă societatea civilă este un actor colectiv al „euro –
penizării“, la fel ca administrația publică, sistemul politic, justiția sau
autoritățile locale. Această întrebare comportă două aspecte distincte:
a)Pe de o parte, libertățile promovate de piața comună și drepturile
supranaționale instituționalizate prin recenta versiune a Tratatului
Uniunii au creat noi oportunități de participare și acțiune civică pentru
toate tipurile de ONG-uri naționale . „Europenizarea“ implică toți actorii
sociali, inclusiv cetățenii organizați. În această vi ziune, societatea civilă
își desfășoară activitatea în interiorul unui spațiu public național, unde
interacționează cu statul, sfera privată și mass-media în implementarea
„acquis“-urilor comunitare. Ca urmare a deschiderii frontierelor și a
apartenenței la U.E., actorii din spațiul public național desfășoară
acțiuni transfrontaliere și participă la procesele de „europenizare“ din
alte țări membre (de exemplu, în cadrul unor proiecte comune, a unor
activități inter-regionale, în consorții sau parteneriate). În ce privește
societatea civilă, ea capătă o responsabilitate directă în
„europenizare“, pe două căi: prin preluarea unor competențe
135
operaționale de la propriul stat, ceea ce îi permite mai multă libertate
de acțiune transfrontalieră; prin implementarea guver nanței
supranaționale, ceea ce face ca anumite funcții publice să fie
transferate unor componente ale societății civile (de exemplu, definirea
politicilor în domeniul patrimoniului cultural). În ambele situații, ne
referim la participarea societății civile la „europenizarea“ spațiului
public național de care aparține.
b)Pe de altă parte, o dată cu formarea statului supranațional și a sfe rei
publice europene, este posibil să se constituie și o societate civilă
europeană. Am asista astfel la reconstituirea în plan european a
schemei dicotomice după care orice stat trebuie să co-existe cu o
societate civilă. Această abordare este însă limitativă pentru că, așa
cum am văzut în capitolul consacrat democrației europene, spațiul
public supranațional funcționează altfel decât un stat național. Chiar
dacă presupun un deficit de legitimare și de reprezentare inaccep tabil
pentru orice democrație națio nală, instituțiile europene sunt capabile
să gestioneze pluralismul politic, și-au creat propriile instrumente de
protecție a drepturilor omului, garantează libertatea, inițiativa privată și
expresia opiniilor, asigură separarea funcțională a puterilor. Este drept
că, la nivel european, influența partidelor politice este mai mică, însă
spațiul public european este mai eficient în promovarea și
instituționalizarea dialogului social: prin Comitetul Economic și Social,
prin practica sistematică a sensibilizării publice (există peste 600
grupuri de „lobby“ pe lângă instituțiile europene), prin consultarea
partenerilor sociali (de exemplu, UNICE). În plus, prin politica sa
regională și guvernanța multicentrică, Uniunea Europeană este pe cale
să construiască un spațiu public de un tip nou, care nu mai are statul
național ca axă de putere. Decizia este consensuală și implică un amplu
proces de consultare și negociere publică, în care societatea civilă
deține un rol tot mai important. În acest fel, chiar dacă spațiul public
european nu mai reproduce dualismul funcțio nal de la nivel național
(stat – societate civilă), „europenizarea“ aduce o nouă perspectivă
asupra vieții publice, detașată de teritorialitate și cadrul statului
național.
4. Abordarea comparativă a „europenizării“: convergență
sau diversitate?
Analiza care precede nu trebuie să ne ducă la concluzia că există un
proces unic al „europenizării“, valabil pentru toate țările membre. În
realitate, gradul de pregătire și anticipare a schimbării, precum și situațiile
reale sunt extrem de diferite de la o societate la alta. Din acest motiv,
alături de interesul justificat pentru explicații comune și tendințe gene rale,
a apărut și preocuparea de a compara diferitele reacții ale siste melor
naționale față de „europenizare“.
136
Așa cum am văzut, „europenizarea“ comportă un dublu proces de
schimbare:
•pe de o parte, la nivel european intervine un proces de instituțio –
nalizare și guvernanță participativă, față de care țările membre trebuie
să țină pasul; este sensul definiției date de Kohler-Koch și Eising (1999),
după care „europenizarea“ constă în extensia democrației și a spațiului
public național la nivel supranațional;
•pe de alta, esențialul „europenizării“ se produce în interiorul statelor
membre (Schmidt, 1997); sistemul intern al fiecărui stat național se
adaptează la dinamica supranațională în funcție de cultura sa
organizațională, structura puterii, priorități, condiții, factori
predispozanți.
Dacă aplicăm criteriile de analiză comparativă ale lui Lijphart (1999),
Uniunea Europeană poate fi considerată ca un sistem consensual de
democrație (diferit de sistemul majorității , unde prevalează criteriul
statistic): are un executiv format prin consens (Comisia), este bicamerală
(Parlamentul și Consiliul Miniștrilor), comportă un sistem multipartid ales
direct de cetățeni, are o Curte Supremă și o Bancă Centrală independentă.
Elementul esențial care, după Lijphard, ar asigura funcționarea unei
democrații consensuale la nivelul U.E. ar fi izomorfismul instituțional , care
constă într-un sistem compatibil de instituții între statele membre.
Față de această constatare, se pune imediat întrebarea dacă poate să
existe același grad de similitudine între instituțiile europene și sistemele
naționale, așa cum pare să rezulte din prezumția izomorfismului. Răs –
punsurile la această întrebare sunt destul de variate. Katzenstein (apud:
Giuliani, 2003, p.136), de exemplu, invocă o „ congruență structurală “ care
ar explica integrarea rapidă a Germaniei alături de țările europene mult
mai mici și total deosebite din punct de vedere cultural. Tsebelis (2002), la
rândul său, introduce conceptul de „ veto player“, care se referă la actorii
sociali al căror consimțământ este indispensabil pentru a produce o
schimbare socială de anvergură cum este „europenizarea“.
Giuliani (2003) preia aceste idei și le structurează sub forma urmă –
toarei ipoteze: gradul de „europenizare“ depinde nu numai de capacitatea
de învățare a sistemului social și de congruența structurală a instituțiilor,
ci și de numărul VP („veto players“). Plecând de la modelul de operațio –
nalizare a democrației consensuale utilizat de Lijphart, Giuliani calculează
indicele de adaptare prin agregarea următoarelor date:
•rata de transpunere a directivelor comunitare;
•frecvența scrisorilor oficiale de notificare (din partea U.E.);
•nivelul sprijinului popular (de exemplu, conform anchetelor de opinie);
•frecvența apelurilor la Curtea Europeană de Justiție.
Analiza lui Giuliani, sintetizată În fig.20, confirmă întârzierile în
implementarea „acquis“-urilor în Italia, Grecia și Belgia, care au un indice
de adaptare negativ, precum și pregătirea mai bună pentru „europe –
nizare“ a unor țări ca Danemarca și Marea Britanie. Ironia face însă că
aceste ultime două țări, în pofida compatibilității lor cu „europenizarea“,
să fie și cele mai euro-sceptice. Explicația vine din numărul mare de VP
sau actori negativi (de exemplu, ONG-uri, patronate, autorități locale, lideri
137
de opinie) care se opun unei „europenizări“ prea avansate, cum ar fi
introducerea euro sau adoptarea unui model social comun.
Fig. 20. Indicele de adaptare în țările membre ale U.E. (1986-2000)
Implementarea „acquis“-urilor depinde în cea mai mare măsură de
voința politică și de capacitatea de absorbție a statelor membre. Cel puțin
aceasta este concluzia lui Lang (2003), la capătul unui studiu comparativ
privind utilizarea fondurilor structurale. Succesul „europe nizării“, spune
Lang, depinde de disponibilitatea fiecărui stat de a-și restructura sistemele
proprii de implementare, astfel încât obiectivele și instrumentele naționale
(de exemplu, agențiile, fondurile publice, legis lația) să interacționeze cu
obiectivele și instrumentele europene. În cazul fondurilor structurale, cele
mai reușite exemple furnizate de Germania, Irlanda și Suedia au fost cele
în care contribuția fondurilor europene a fost planificată din timp, astfel
încât a devenit parte integrantă a mecanismului intern de implementare a
politicilor publice.
Fără îndoială, astfel de analize trebuie privite cu suficientă
circumspecție. Sistemul de date al U.E. este destul de contradictoriu, după
cum demonstrează foarte convingător un studiu al lui Börzel (2001). Este
vorba de macrostatistici extrapolate unor fenomene care se produc
îndeosebi la nivel microsocial, sau de tentative de a explica procesele
instituționale prin date cantitative.
În ultimă analiză, așa cum arată Falkner (2001) și Héritier (2001),
problema nu este doar de metodă, ci vizează însăși concepția: ce trebuie
să măsurăm, gradul de convergență sau nivelul de divergență ? Ne
interesează asemănările și soluțiile comune, în baza ipotezei după care
U.E. este o democrație consensuală sau, din contră, trebuie să ne
concentrăm atenția asupra variațiilor interne și a modului în care fiecare
stat membru rezolvă problemele de implementare a „europenizării“?
La aceste întrebări nu există un răspuns unic și simplu. Chiar ideea de
convergență antrenează alte controverse care, la rândul lor, ne provoacă
138
și mai mari dificultăți: este vorba de convergența politicilor, de
similitudinea instituțiilor sau de omogenizarea produselor?
Cum scopul nostru nu este de a complica inutil analiza, ci de a
simplifica și de a face accesibil conceptul de „europenizare“, vom preciza
că, așa cum apare din experiența de până acum, este posibilă convergența
la nivel macro (datorită isomorfismului instituțional și politicilor comune),
însoțită însă de o mare diversitate la nivel micro (actorii implicați, dinamica
organizațională, modul de alocare a resurselor, stilurile administrative,
identitățile colective).
139
MODULUL VI
CONSTRUCȚIA CULTURALĂ
A CETĂȚENIEI EUROPENE
„Dacă ar fi să încerc din nou, aș începe cu cultura“, sunt cuvintele
atribuite lui Jean Monnet ca un regret tardiv față de prevalența econo –
micului în construcția europeană. La fel, Robert Schuman, un alt părinte
fondator al comunității europene, scria în testamentul său politic intitu lat
„Pour l’Europe“: „Înainte ca Europa să devină o alianță militară sau o
unitate economică, ea trebuie să fie o comunitate culturală în sensul cel
mai nobil al cuvântului“.
Conform metodei „neo-funcționaliste“ a lui Monnet și a celorlalți autori
clasici, integrarea europeană trebuia să se facă în pași mici („step-by-
step“), astfel încât să nu se contrarieze statele membre, preocupate de
păstrarea suveranității. Se începea cu integrarea economică ce urma să
declanșeze, prin efectul de „angrenare“ („spill-over“), convergența
politicilor sociale, politice și culturale. Criticii acestei abordări (George,
apud: Shore, 2000, p.44) o consideră simplistă și mecanică, centrată prea
mult pe măsuri economice: ea presupune că întărirea progresivă a
instituțiilor europene va antrena spontan transferul gradual al loialității ce –
tățenilor către o comunitate socio-psihologică transnațională, prezumție
contrazisă însă de realitate.
Construcția europeană nu a devenit posibilă decât în momentul în care
s-au îndeplinit două condiții indispensabile, respectiv reconcilierea
postbelică (Planul Schuman) și liberalizarea pieței interne (ai căror ideologi
au fost Jeremy Bentham și Richard Cobden). Până atunci, toate proiectele
fondate pe utopii („Statele Unite ale Europei“ în viziunea lui Victor Hugo),
ideologie („Tineretul European“ al lui Giuseppe Mazzini), religie
(„Republica Christiana“) sau rațiuni geopolitice și militare (de exem plu,
apărarea comună contra invaziei turcești) au eșuat. Deși a fost susținută
de mari personalități culturale și politice, ideea europeană nu a fost
suficientă. Integrarea nu a devenit efectivă decât prin liberalizarea
schimburilor sociale și economice, prin piața comună care, odată rea lizată,
a făcut posibilă trecerea la unificarea politică .
S-a ajuns astfel la un moment de răscruce pe care nu l-au prevăzut nici
părinții fondatori și nici eurocrații anilor ‘60-’70. Este etapa cea mai
dificilă, cea a unității poli tice, care presupune cel puțin trei elemente:
statul supranațional , personalitatea juridică a Uniunii și o nouă identitate
140
colectivă. Primele două aspecte au fost abordate în modulul consacrat
democrației europene. Cel de al treilea, mai controversat, face obiectul
acestui modul.
Întrebarea pe care mulți analiști o pun în legătură cu această temă (de
exemplu: Eder, 2001a; Meehen, 1993; Pakkuski, 1997) este dacă ne pro –
punem doar să extrapolăm construcția identitară de la nivel național sau
dacă, din contră, avem în vedere un proces de negare a identităților na –
ționale, de ruptură epistemologică față de vechile forme de apartenență.
Așa cum vom vedea în cele ce urmează, cele două planuri sunt greu de
separat. Formarea cetățeniei europene urmează traseul istoric al tuturor
identităților colective, prin ceea ce sociologia cunoașterii a numit
construcția socială a realității .
Poate fi Europa inventată, la fel ca orice proces de „making of a nation“
(Gehlen)? Această întrebare are implicații mult mai profunde decât ne
putem imagina la prima vedere. Cetățenia europeană, în sens identitar, nu
este o realitate ca atare, care trebuie doar descoperită și desemnată prin
noi simboluri și noi concepte. De asemenea, nici soluția unei construcții
artificiale, realizate de tehnocrații și elitele comunitare, nu rezistă în timp.
Istoria a arătat ce efecte perverse poate avea construcția unor națiuni prin
demersuri pur intelectuale, fără suport popular și fără să corespundă unor
realități sociale durabile. De aceea, în construcția noii identități colective
trebuie evitată tentația rezolvării superficiale, de suprafață, printr-o
simbolistică forțată și un discurs artificial, fără transformări de substanță
ale societăților europene. Această tentație este cu atât mai pernicioasă în
cazul țărilor mici sau al celor dependente, care nu au nici forța politică și
nici argumentele culturale și economice care să prevină instalarea stării
de „formă fără fond“, cu care s-a confruntat modernitatea românească la
începuturile sale.
În această perspectivă, modulul de față este foarte important pentru
înțelegerea întregului nostru demers. El finalizează atât analiza spațiului
public european (acel „Euro-polity“ în care se manifestă civitatea
europeană), cât și discuția anterioară privind „europenizarea“ ca proces
de schimbare socială și instituționalizare. De asemenea, acest modul
completează datele referitoare la identitatea europeană (care au făcut
obiectul modulului III), precum și introducerea generală din primul modul,
unde am tratat cetățenia europeană în dubla sa ipostază, ca statut politic
și identitate colectivă.
După studierea acestui ultim modul, ne așteptăm ca studenții să fie în
măsură:
•să deosebească procesele identitare care au stat la baza națiunii și cele
implicate în construcția identității U.E.;
•să definească specificul cetățeniei europene ca nouă identitate politică
a cetățenilor U.E.;
•să caracterizeze cultura organizațională a spațiului public european;
141
•să stabilească direcțiile de acțiune necesare pentru susținerea
cetățeniei europene ca nouă identitate colectivă;
•să precizeze rolul educației în acest proces;
•să analizeze condițiile construcției identitare europene în România.
1. Cetățenia europeană: mituri fondatoare, simboluri,
tradiții reconstruite
În cursul istoriei, identitățile colective s-au format pe două căi:
•prin procese spontane , naturale, de învățare socială; o anumită cultură
sau anumite simboluri, mituri și mentalități au fost asumate de o
comunitate umană ca fiind propriile sale semne distincte; identificarea
cu această cultură sau cu elementele sale s-a făcut pentru a se
demarca de alte comunități umane, de alte culturi, de alte identități
colective;
•prin decizii politice în favoarea anumitor simboluri sau elemente
identitare; în acest caz, față de diversitatea imensă a opțiunilor
culturale, autoritatea politică întărește influența acelora care convin
obiectivelor sale ideologice; în acest fel, învățarea socială este
orientată în favoarea identităților colective promovate de putere,
interesată eventual să-și obțină legitimitatea sau să creeze o pârghie
de mobilizare politică; așa a fost cazul, de exemplu, cu limbile
naționale12 din noile state formate în sec. XIX sau cu tricolorul național
(referință la triada valorilor Revoluției Fran ceze: libertate-egalitate-
fraternitate), care a apărut simultan în drapelul majorității republicilor
fondate după dezmembrarea imperiilor europene din sec. XIX și
începutul sec. XX.
În cazul cetățeniei europene, prima soluție nu a avut timpul istoric
necesar pentru o elaborare eșalonată. Practic, „europenizarea“ a început
în 1951 (prin Comunitatea Euro peană a Cărbunelui și Oțelului) și, în pofida
progreselor înregistrate prin piața comună, moneda unică și crearea
Uniunii, nu a avut când să formeze o nouă identitate colectivă.
Din acest motiv, cultura europeană a continuat să fie dominată de
reperele naționale, în contrast cu tendințele supranaționale de integrare
economică și politică. Comunitatea de limbă, teritoriu și tradiții istorice
este încă mult mai solidă decât referințele recente la Europa și instituțiile
sale, create și impuse de elite care nu conving pe toată lumea. Națiunea și
statul național sunt încă puternice tocmai pentru că sunt rezultatul unui
proces de învățare istorică, la care au participat toți actorii sociali.
12 Limba națională a rezultat uneori din impunerea unei limbi minoritare, prin
susținere politică. Hobsbawm (1990, p. 60) citează cazul limbii italiene care, în
momentul unificării politice (1860), era vorbită curent doar de 2,5% din populație.
Această limbă s-a impus ulterior datorită utilizării sale în administrația publică, în
presă, dar și printr-o campanie de alfabetizare în limba respectivă.
142
Pentru a accelera procesul formării noii identități colective, oficialii
europeni au instituit o simbolistică supranațională artificială, în
completarea simbolurilor naționale. Cetățenia europeană s-a identificat
astfel cu drapelul albastru cu 12 stele galbene13, cu pașapoartele de
culoare unică (roșu-bordeaux), cu imnul european (muzica din „Oda
bucuriei“ a lui Beethoven, dar fără text) și înscrierea apartenenței la
Uniune pe pașapoartele naționale. De asemenea, au fost reactualizate
miturile fondatoare (de exemplu, revolta contra originilor asiatice, sinteza
greacă-iudeo-creștină, misiunea civi lizatoare) și s-au lansat sloganuri
adecvate („unitatea în diversitate“, „Europa cetă țenilor“, „întoarcerea la
Europa“).
Această nouă simbolistică, suprapusă referențialului național, a
întâmpinat două dificultăți notabile. Mai întâi, utilizarea lor episodică , în
ocazii strict „europene“: 9 mai „Ziua Europei“, alegerile europene,
comemorările, festivitățile sau premierile legate de merite „europene“.
Aceste ocazii sunt rare și nesemnificative în raport cu omniprezența și
forța emoțională a simbolurilor naționale, astfel încât simbolistica
europeană nu beneficiază de atașamentul afectiv necesar construcției
unei identități colective. Cetă țenia europeană, în pofida eforturilor recente,
nu s-a impus în inconștientul colectiv al cetățenilor europeni. În al doilea
rând, învățarea cetățeniei europene este ineficientă. Problematica
europeană apare ca o dimensiune adăugată, juxtapusă programelor și ma –
nualelor școlare, care rămân fidele paradigmei naționaliste (îndeosebi
manualele de istorie, limbă și literatură, geografie, științele umane). Din
acest motiv, cetățenii europeni nu cunosc suficient de bine reperele noii
ordini culturale la care sunt chemați să contribuie. Atracția emoțională a
apartenenței naționale, produs al învățării istorice și al exercițiului
cotidian, este mult prea puternică pentru a ceda în fața „europenizării“ și
a mesajelor sale destul de abstracte.
Experiența anilor ’90 a arătat că introducerea simbolurilor europene nu
ajută foarte mult în construirea noii identități colective, atât timp cât
procesele culturale rămân în apanajul politicilor naționale. Emergența
spațiului public european și prioritatea acordată unității politice fac posibil
însă un alt tip de abordare, prin care construcția identității europene să nu
repete în mod inexorabil experiența construcției naționale. În sec. XIX,
națiunile s-au format îndeosebi prin accentuarea diferențelor specifice: față
de vecini, față de „ceilalți“, față de alte civilizații și alte culturi. Specificul
național a fost principala forță de coeziune și identificare a populației care
împărtășea cultura dominantă din interiorul unui teritoriu bine delimitat. A
13 Acest simbol a fost ales tocmai pentru că avea o oarecare notorietate: a fost
folosit inițial de Consiliul Europei timp de patru decenii, suficient pentru a se fixa
în memoria colectivă. De altfel, așa cum arată Shore (2000, p. 47), citând o sursă
a Consiliului Europei, simbolismul numărului 12 este adânc ancorat în cultura
europeană: 12 este simbolul unității și al plenitudinii, numărul apostolilor, al fiilor
lui Iacob, al tablelor dreptului roman, al muncilor lui Hercule, al orelor dintr-o zi, al
lunilor anului, al semnelor Zodiacului, al „halo"-ului sfânt al Fecioarei Maria
(„Revelațiile”, 12:1) ș.a.m.d.
143
rezultat astfel un dublu proces: de in cluziune (a co-naționalilor) și de
excludere (a „celorlalți“). Această metodă de construcție identitară nu mai
este posibilă în cazul cetățeniei euro pene, definită prin drepturi
supranaționale și detașarea de teritoriul național. În cazul în care s-ar
urma totuși modelul național al dife rențierii, ar însemna ca identitatea
europeană să se auto-definească în opo ziție cu o altă identitate colectivă:
Islamul politic sau cetățenia americană, de exemplu.
Între construcția europeană și formarea națiunilor există însă și
similitudini. Atât Uniunea Europeană, cât și națiunea sunt comunități
politice care trebuie imaginate sub forma unor noi identități colective care
nu au existat în prealabil. Așa cum afirmă, de exemplu, Gellner (1994, p.
17): „naționalismul nu înseamnă trezirea statelor naționale prin conștiință
de sine; el constă în inventarea lor acolo unde nu există“. Anu mite
elemente ale culturii sunt astfel interpretate și structurate (sub formă de
scheme mentale, paradigme, coduri normative sau explicații simbolice),
încât să atragă și să stimuleze adeziunea emoțională a su biecților. Această
formă de explicație, interpretare și organizare sim bolică trebuie inventată,
dezvoltată și asumată de participanți, prin ceea ce Berger și Luckman
(1999, p. 66) au numit construcția socială a realității.
În cazul care ne interesează, unele studii au insistat asupra aspectelor
comune ale diverselor construcții identitare, cum sunt națiunea și
comunitatea europeană. Anderson (1983, p. 55), de exemplu, în cartea sa
fundamentală „Imagined Communities“, lan sează teza interdependenței
dintre organizație și identitate: structura administrativă cre ează noi
semnificații care legitimează organizația socială și se constituie astfel în
noi identități colective. Așa a fost cazul unităților administrative coloniale
și al birocraților locali din zonele periferice ale imperiilor coloniale (de
exemplu, Venezuela și Argen tina) care au evoluat spre constituirea unor
„patrias“, revendicând identități naționale proprii. Aceste noi entități
naționale s-au fondat pe veleitățile autonomiste ale admi nistrației locale,
astfel că America Latină, în pofida comunității de limbă, religie și tradiții
culturale, nu a devenit o unitate politică de sine stătătoare. Ea s-a
fragmentat în mai multe națiuni autonome, legitimate prin structurile
centrifuge ale administrației locale.
Acest exemplu confirmă analiza lui Hobsbawm (1990) referitoare la
rolul agenților de socializare în formarea națiunilor. Este vorba de edu cația
de masă, de armata de voluntari și de cultura scrisă („modern print
capitalism“) care au susținut afirmarea noilor identități naționale.
Referindu-se direct la asemănarea dintre formarea națiunilor și construcția
europeană, Shore (2000, p. 33-34) pune în evidență două mij loace
comune de acțiune:
•pe de o parte, rolul intelectualilor și al managerilor ; la fel ca în formarea
națiunilor, profesioniștii „europenizării“ și participanții la programele
europene au devenit o elită sau un grup de interes care susține
integrarea și formarea conștiinței europene;
144
•pe de alta, construcția europeană poate valorifica experiența națiunilor
în folosirea tehnologiei politice pentru a incita și orienta conștiința
publică; este vorba de mijloacele de comunicare în masă, de susținerea
politică a unor limbi sau instituții culturale, de fixarea unor idei sau a
unor mesaje sub formă de programe, sloganuri, clișee sau stereotipuri
identitare.
La aceasta trebuie adăugat rolul simbolurilor în consolidarea diverselor
comportamente identitare. După Berger și Luckman, simbolurile conferă
semnificații unor con cepte cu care operează comunitatea politică, precum
„Europa“, „uniunea“, „cetățenia“, „interesul comun“ etc. Simbolurile nu au
doar un rol estetic; ele direcționează și captează sentimentul popular, dau
sens și explică opțiunile identitare. Așa cum afirmă foarte convingător
Thiesse (2000, p. 9): „Națiunea este rodul unui postulat și al unei invenții.
Dar ea nu ființează decât prin adeziunea la această ficțiune. Încercările
nereușite sunt numeroase. Iar succesele sunt rezultatul unui prozelitism
susținut, care îi instruiește pe indivizi asupra identităților, le inculcă
datoria de a se conforma ei și îi îndeamnă să răspândească, la rândul lor,
această referință colectivă. Sentimentul național nu răbufnește decât
atunci când a fost perfect asimilat, însă el trebuie să fi fost mai întâi de
toate învățat … Astăzi se poate întocmi cu precizie lista elementelor
simbolice și materiale pe care trebuie să le întrunească o națiune demnă
de acest nume: o istorie ce statuează continuitatea în raport cu marii
înaintași, o serie de eroi pilduitori pentru virtuțile naționale, o limbă,
monumente culturale, un folclor, locuri memo rabile și un peisaj tipic, o
mentalitate specifică, însemne oficiale – imn și drapel –, precum și
identificări de ordin pitoresc: costum, specialități culinare sau un animal
emblematic.“
Această analiză ne permite să reiterăm în acest context conceptul
nostru de bază, cel de cetățenie europeană . Mai exact, vom încerca să
valorificăm datele din primele două module („Teoria și practica
cetățeniei“, „Cetățenia europeană ca statut legal“) în expli carea
procesului de identificare supranațională. În acest scop, vom integra
aspectele culturale și cele politice („cetățenia identitară“ și „cetățenia
statutară“) într-o viziune compozită, adecvată identităților postnaționale.
În această abordare, cetățenia europeană va fi definită independent de
teritoriul național, ca un produs al unui anumit cadru organizațional
(instituțiile europene).
Este cazul însă să facem o precizare importantă, de care depinde discu –
ția noastră în continuare. Cetățenia europeană ține de o anumită cultură
organizațională și se referă la identitatea U.E. ca identitate colectivă.
Această identitate se construiește într-un anumit spațiu public, ca –
racterizat prin instituții specializate, politici și acțiuni cetățenești. Iden –
tificarea cu acest spațiu public se face nu doar prin diferențiere (în contrast
cu alte „polity“), ci și prin interiorizare, în sensul înțelegerii și asumării
„europenizării“ de către cetățeni. Cu alte cuvinte, este de așteptat ca
145
integrarea să ducă la afirmarea identității supranaționale ca una din
identitățile multiple ale cetățeanului european.
Astfel înțeleasă, identitatea U.E. se deosebește de identitatea culturală
europeană, în sensul de patrimoniu cultural, destin istoric și va lori comune,
așa cum a fost definită în modulul III. Această identitate colectivă este
foarte veche și, în pofida dificultăților metodologice (spațiu cultural vs.
teritoriu geografic; universalism vs. particularism, incluziune și/sau
excludere; focus pe diferențe și/sau pe similitudini), este definită prin
criterii relativ precise. Identitatea U.E., în schimb, este recentă (a fost
lansată ca un concept politic oficial în 1973, când Co munitatea Europeană
a adoptat „Documentul privind Identitatea Eu ropeană“) și mult mai greu
de realizat: este o identitate politică , atributul unei entități supranaționale
controversate, al cărui statut este încă neclar.
Cu alte cuvinte, spre deosebire de identitatea culturală europeană, care
acoperă toate aspectele și corespunde unui mod de viață deja instituit,
identitatea politică a U.E. este mai mult un proiect decât o realitate. Cele
două sunt însă complementare și se susțin reciproc. Cetățenia europeană
și identitatea U.E. valorifică apartenența la cultura europeană pentru a
justifica unitatea politică și acțiunea comună. La rândul său, identitatea
culturală europeană a inclus deja în patrimoniul comun va lorile recente ale
democrației (drepturile omului, pluralismul politic și statul de drept),
apărate atât de Consiliul Europei, cât și de Uniunea Europeană. De altfel,
atât identitățile individuale cât și cele colective sunt multiple: fiecare
persoană sau comunitate se poate identifica în același timp cu mai multe
repere culturale, fără ca acestea să fie neapărat contradictorii. În cazul
unei apartenențe supraordonate precum identitatea U.E., spune Shore
(2000, p. 42), avem de a face cu o ierarhie de loialități interdependente,
așa cum sunt setul de păpuși rusești sau cutiile chi nezești interpozabile.
Astfel de construcții la nivelul meta includ diverse cercuri concentrice de
apartenență, cum este identitatea locală, identitatea regională și
identitatea națională. Această imagine se regăsește în cazul studiilor
(Delanty, 1995) care afirmă că o identitate politică (identitatea U.E.)
încapsulează mai multe straturi succesive de apartenență și valorifică
diversele forme particulare de identificare. În această viziune optimistă,
cetățenia europeană și identitatea U.E. ar fi apogeul unui pro ces evolutiv
care nu se poate finaliza decât prin integrarea politică.
În realitate, așa cum arată Shore (2000, p. 228) și Guibernau (2001),
identitatea politică europeană este contradictorie, tocmai pentru că în –
cearcă să legitimeze o formă de stat (instituțiile europene) renunțând la
suportul lor cultural, națiunea și „demos“-ul. Ca urmare, în pofida unor
similitudini incontestabile (modul de viață și sistemul de valori),
identificarea politică este mult mai lentă. Ceea ce s-a reușit, spune Shore
(2000, p. 87), a fost formarea cetățeanului-consumator , participant activ la
constituirea pieței comune, fără să se obțină ceea ce este cel mai
important, anume conștiința europeană . Folosirea normelor comune de
146
consum nu reprezintă un proces de identificare, cu atât mai puțin unul de
identificare politică.
Evident, această apreciere este prea drastică și prea tranșantă în
raport cu evoluția procesului de integrare politică. Piața comună are
meritele sale incontestabile și, istoric vorbind, a fost cea care a declanșat
și a făcut posibilă construcția europeană. Piața nu poate rezolva însă toate
situațiile: ca să funcționeze, ea însăși are nevoie de o societate democra –
tică și de o cultură organizațională favorabilă cooperării. Cu alte cuvinte,
piața comună trebuie coroborată cu cetățenia europeană și cadrul
instituțional suprana țional. Aceste trei elemente se regăsesc, de altfel, în
criteriile de aderare („criteriile de la Copenhaga“) și reprezintă substanța
„europenizării“ sau contextul organizațional în care se va forma
identitatea U.E.
2. Cetățenia și construcția identitară europeană
În acest capitol vom pleca de la următoarea premisă: cetățenia
comportă un anumit tip de acțiune socială, care se exercită într-un spațiu
public bine determinat. Această acțiune constă în:
•participarea activă la activitățile și instituțiile politice, atât în sectorul
public, cât și în societatea civilă;
•exercitarea drepturilor și responsabilităților civice care decurg din
statutul de cetățean;
•cauționarea modului în care statul respectă drepturile omului și
răspunde de deciziile sale în fața cetățenilor;
•organizarea dialogului civic cu puterea instituită;
•participarea la diversele activități de solidaritate umană, de sprijin
moral și material a persoanelor, grupurilor și comunităților în
dificultate.
Aceste acțiuni civice nu se mai exercită exclusiv într-un spațiu public
național și nu se raportează doar la statul național. Ele se dezvoltă într-un
„polity“ pe mai multe niveluri, care cuprinde regiunile, statele naționale,
guvernanța transnațională și instituțiile europene.
Acest „polity“ european este însă recent și fragmentat într-o
multitudine de culturi naționale. El nu poate fi integrat decât printr-o
cultură politică europeană care să dea substanță cetățeniei europene. După
Habermas (1995, p. 266), această nouă cultură politică motivează
acțiunea civică transfrontalieră, promovează conștiința europeană și ideea
apartenenței la aceeași comunitate politică. Mai exact, Habermas propune
ca cetățenia europeană să se sprijine pe o cultură civică în măsură să
transceandă diferențele naționale: „În general, sferele publice naționale
sunt izolate cultural una față de alta. Ele sunt ancorate de un context în
care aspectele politice sunt relevante numai în raport cu istoria și
experiența națională. În viitor însă, va trebui să intervină o diferențiere în
cadrul culturii europene, între o cultură politică comună și manifestările
147
naționale prin artă, literatură, istoriografie, filosofie etc. Elitele culturale și
mass media vor avea un rol important de jucat în acest scop. Spre
deosebire de varianta americană, patriotismul constituțional european
trebuie să rezulte din diferitele interpretări ale acelorași drepturi
universale și din principii constituționale marcate de diverse istorii
naționale“.
Cheia de boltă a culturii politice europene este patriotismul
constituțional, care presupune adeziunea față de valorile și instituțiile
europene, în locul unei identități culturale unice, imposibil de realizat.
Patria nu mai este pământul strămoșesc, așa cum evocă originea latină a
cuvântului, ci spațiul simbolic în care se dezvoltă acțiunea cetățenească.
Voltaire imaginase acest spațiu sub forma unei utopii, Republica Euro –
peană compusă din națiuni distincte, conduse de regimuri diferite dar care
acceptă regulile comune de drept. Comenius, Penn și Aristide Briand au
fost convinși de impor tanța elitelor culturale și politice în asi gurarea păcii
europene. La rândul lor, Wolton și Dahrendorf consideră Europa Unită
drept ultima utopie politică a sec. XX, pentru simplul motiv că democrația
nu poate funcționa la nivel supranațional. Absența „po porului european“ și
a unei clase politice europene face imposibilă democrația supra națională:
instituțiile europene și sistemul decizional funcționează doar pe baza
canalelor naționale de influență.
Această poziție pesimistă nu corespunde cu rezultatele „euro penizării“,
chiar și în Marea Britanie. Așa cum am constatat în modulele IV și V,
politicile și instituțiile na ționale sunt vizibil influențate de apar tenența la
U.E. Chiar dacă democrația europeană depinde încă foarte mult de
deciziile statelor naționale, se constată deja două procese care, conform
Raportului Cecchini (1988), sunt ireversibile (costurile renun țării ar fi
prohibitive):
•pe de o parte, „europenizarea“ a creat un spațiu public supranațio nal,
realizat prin interacțiunea celor trei instanțe (regională, națio nală și
europeană) unde identitatea politică a U.E. este recunoscută și
valorificată;
•pe de alta, diverși actori naționali se adaptează la influențele
comunitare, astfel încât își schimbă legislația, organizarea, metodele de
lucru și sistemul de relații publice.
Cu alte cuvinte, așa cum arată datele concrete invocate în modulele IV
și V, „europenizarea“ schimbă organizațiile (prin procesul de învățare
socială numit „instituționalizare“), dar și cultura politică aferentă. În
această perspectivă, cetățenia europeană nu mai poate fi înțeleasă doar în
sensul său legalistic, prin cele patru drepturi supranaționale introduse de
Tratatul de la Maastricht. Ea constă în acțiunea civică desfășurată de
actorii individuali și colectivi în noul spațiu public instituit prin „euro –
penizare“. Cetățenia europeană este o formă extinsă de „patriotism
constituțional“, care se aplică întregului proces de construcție a
democrației supranaționale. Ea comportă, bineînțeles, anumite competențe
148
civice și politice (cultura politică a „europenizării“), un amplu proces de
învățare socială (prin instituționalism și schimbarea culturii orga –
nizaționale), un sistem de identificare colectivă (identitatea politică a U.E.),
dar și acțiunile sociale specifice oricărei forme de cetățenie democratică:
participarea politică, responsabilitatea publică, critica ordinii instituite, –
exercitarea drepturilor și a obligațiilor cetățenești, solidaritatea umană,
încurajarea diversității culturale și a pluralismului politic, auto-organizarea
civică, promovarea echității și justiției sociale.
Acestea sunt, de altfel, elementele constitutive ale cetățeniei europene ca
atribut al culturii politice a „europenizării“. Pentru moment, cetățenia (în
sensul de acțiune socială, identitate colectivă, statut juridic și cultură
politică) se exercită preponderent în cadrul național. Statele naționale sunt
referințe instituționale și politice încă foarte influente, față de care se
raportează majoritatea acțiunilor cetățenești. Prin „europe nizare“, așa
cum am văzut, statele naționale au cedat din prerogativele lor tradiționale
(politicile comune gestionate la Bruxelles) și își transformă propriile politici
și instituții în conivență cu evoluțiile comunitare.
În perspectivă, pe măsură ce proiectul politic european va căpăta
consistență iar Uniunea va deveni instanța decizională predominantă,
cetățenia europeană va fi mult mai vizibilă și influentă decât cetățeniile
naționale. Pentru aceasta, sunt necesare două demersuri:
•mai întâi, extinderea sferei de acțiune a cetățeniei europene la întreg
spațiul public creat prin „europenizare“; în prezent, limitarea cetățeniei
europene la cele patru drepturi supranaționale nesemnificative nu face
decât să ne priveze de un instrument extrem de influent prin care
proiectul politic european ar căpăta substanță și suport cetățenesc;
•în al doilea rând, se impune definirea operațională a cetățeniei europene ,
în sensul lărgit de mai sus (statut juridic + identitate colectivă +
cultură politică + acțiune socială); aceasta presupune noi cercetări și
analize dedicate cetățeniei în relație cu spațiul public supra- și
transnațional constituit prin „europenizare“.
Să nu uităm faptul că cetățenia a fost unul din pilierii construcției
națiunilor și a statelor naționale. Spre deosebire de statele teritoriale , unde
loialitatea era atașată unui spațiu gestionat autarhic, statele naționale au
realizat o formă superioară de coeziune socială, prin drepturi civile și
politice acordate persoanelor care au statutul de cetățean. Comunitatea
politică a cetățenilor – subiecți de drept s-a constituit ca o identitate
colectivă extrem de puternică, rezultată din contopirea interesului comun
(reprezentat de stat și națiunea care l-a emanat) cu interesele individuale
ale co-naționalilor. Din acest motiv, cetățenia și națio nalitatea
(apartenența civilă oficial recunoscută și garantată de statul național) au
devenit interpozabile, fiind considerate chiar sinonime.
Cetățenia europeană este un alt tip de identitate colectivă. Ea nu se mai
raportează la un anumit stat și este decuplată de teritoriu și naționalitate.
Indiferent de limbă, istorie sau tradiții, cetățenii își exprimă loialitatea față
149
de instituțiile U.E. și participă la o guvernanță transfrontalieră. În modelul
evoluționist al lui Marshall, calcat pe particula rismul istoric și politic al
Marii Britanii, cetățenia s-a transformat prin adiționarea de noi drepturi:
civile în sec. XVIII, politice în sec. XIX și sociale în sec. XX. Surprinzător,
schema evolutivă a lui Marshall poate să se aplice și în cazul cetățeniei
europene. Etapa reconcilierii și a pieței comune s-a realizat printr-o
abordare minimalistă a cetățeniei (cele patru libertăți de circulație: a
bunurilor, a capitalurilor, a serviciilor și a persoa nelor). Ulterior, după
inițierea integrării politice în anii ’80, s-a simțit nevoia codificării, chiar
incomplete și superficiale, a drepturilor politice (dreptul la circulație liberă,
non-discriminare, protecție consulară, participare la alegerile europene,
apel la Curtea Europeană), urmând ca, în continuare, să se abordeze
problema spinoasă a drepturilor sociale.
De altfel, modelul tripartit al lui Marshall a fost aplicat de o manieră
sistematică la cetățenia U.E. de către Shaw (1998). Acest autor distinge
trei domenii ale drepturilor supranaționale, într-o abordare mult extinsă
față de Tratatul de la Maastricht. Rezultă astfel trei etape, corespun –
zătoare celor trei tipuri de drepturi:
•instituționalizarea drepturilor civile sau legale – de exemplu, Curtea
Europeană de Justiție prevalează față de legislația națională în cazuri
de discriminare pe bază de diferențe etnice, religioase, lingvistice sau
de gen;
•garantarea drepturilor politice – de exemplu, dreptul de participare la
instituțiile U.E., dreptul la informare privind activitatea Comisiei și a
Parlamentului;
•recunoașterea drepturilor sociale – de exemplu, drepturile
consumatorilor, dreptul la muncă și condiții adecvate de salarizare etc.
Astfel de abordări ne arată că acceptarea cetățeniei europene de către
statele membre este doar începutul unui proces mult mai complex. Este
posibil să asistăm chiar la o revizuire importantă a listei de drepturi și a
modului lor de implementare la nivel european.
Interesantă este și metoda prin care cetățenia europeană a fost
instituită. Ideea a apărut pentru prima dată în 1976 (Raportul Tindemans),
dar conceptul juridic de „community national“ a fost introdus abia în 1992,
prin Tratatul de la Maastricht. Ca și cetățenia națională, cetățenia
europeană a devenit obligatorie pentru toți cei eligibili, în cazul respectiv,
titularii prealabili ai cetățeniei unui stat membru. Deși principiul
subsidiarității ar fi permis acest lucru, nu s-a admis dreptul de alegere:
cetățenia U.E. este obligatorie, adăugându-se automat cetățeniei
naționale. În plus, o altă abatere de la logica cetățeniei este faptul că
drepturile nu sunt acompaniate de responsabilități. Uniunea nu este
asigurată că, în schimbul drepturilor supranaționale, cetățenii acceptă că
au și responsabilități europene.
Cetățenia europeană este o condiție majoră a „europenizării“.
Instituționalizarea sa ar dovedi că statul supranațional (sau echivalentul
150
său) începe să funcționeze, că există o democrație europeană și că spațiul
public intrinsec „europenizării“ constituie un pol de atracție pentru cetă –
țenii europeni. În legătură cu șansele de afirmare a cetățeniei unionale,
părerile sunt însă împărțite. Unii, precum Shaw (1998), Eder (2001b) și
Quermonne (2002), sunt optimiști și prevăd o evoluție spre consolidarea
drepturilor politice și codificarea drepturilor sociale, așa cum a preconizat
Marshall pentru statele naționale. Alții, precum Delanty (1997), Closa
(2001) și Wallace (2003) sunt mult mai rezervați, invoc@nd influența
nesemnificativă a drepturilor supranaționale. Shore (2000, p. 77), de
exemplu, estimează că cetățenia unională a fost adăugată la Tratatul de la
Maastricht doar pentru a-i da mai multă credibilitate într-un moment de
cumpănă (vezi referendum-urile din Franța și Danemarca).
Aceste analize au în vedere situația cetățeniei europene în etapa
Maastricht. Între timp, conjunctura a evoluat considerabil, prin extinderea
masivă a Uniunii (2004), revizuirea Tratatului Uniunii (2000) și adoptarea
Tratatului constituțional (2004). Provocările globalizării și apariția unor noi
factori de insecuritate colectivă (terorismul, degradarea ecologică,
precaritatea pieței muncii, incertitudinea sistemelor de asi gurări sociale)
au întărit ideea unității politice. Dezbaterile actuale în legătură cu
democrația europeană și reforma instituțiilor dovedesc această nouă
focalizare pe aspectele politice și culturale. Această dezbatere nu era
posibilă și nici nu interesa în anii ’50-’70, când cetățenia europeană era
greu de imaginat.
Transformarea statelor naționale în unități ale Federației Europene, așa
cum se prefigurează în diversele proiecte unionale, presupune însă nu
numai o cetățenie euro peană (chiar incipientă și marginalizată, cum este
în prezent), ci și cetățeni europeni . Pentru aceasta, este necesar ca Europa
să se „subiectivizeze“ (în sensul psihologiei sociale), adică să fie
interiorizată sub formă de norme operatorii, coduri instituționale și repere
ale acțiunii colective. Identitatea politică a U.E. nu va fi doar atribuită (sub
formă de simboluri artificiale, fără rezonanță afectivă în personalitatea
subiecților), ci asumată ca un sistem propriu de valori, fără de care
conduita cotidiană ar rămâne incompletă.
Această dimensiune a construcției identitare rămâne încă destul de
îndepărtată. S-ar putea însă ca rezultatele „europenizării“ și presiunile
politice să devină atât de pregnante, încât să accelereze formarea
conștiinței și cetățeniei europene. Experiența identităților naționale și
constituirea istorică a „ideii europene“ (de care ne-am ocupat în modulul
III) ne permit deja să anticipăm tendințe sau să formulăm unele așteptări
în legătură cu ce ar trebui să fie cetățenia europeană. Aceste aspecte au
fost abordate în analiza precedentă, care reflectă stadiul actual al
cunoștințelor noastre și, mai ales, rezultatele de până acum în operațio –
nalizarea cetățeniei unionale.
Rămâne de discutat o altă chestiune, la fel de importantă, anume ce
trebuie făcut pentru a consolida cetățenia europeană și a forma actorii
151
sociali de care are nevoie „europenizarea“. Încercările de răspuns la
această întrebare nu pot evita referințele la experiența istorică a con –
strucției naționale și la emergența statului modern, fondat pe principiul
drepturilor omului și ale cetățeanului.
Aceste date, așa cum am văzut din primul modul, ne sugerează unele
direcții de acțiune semnificative pentru afirmarea cetățeniei europene ca
realitate istorică:
a)Reforma politicii culturale a U.E., astfel încât să susțină „euro penizarea“
și formarea cetățeniei europene. Kastoryano (1998, p. 65) și Shore
(2000, p. 62) sugerează câteva piste:
–liberalizarea pieței comunicării și a informației transfrontaliere
(presă, televiziune, baze de date, biblioteci electronice);
–includerea educației, culturii și tineretului ca noi domenii ale
jurisdicției comunitare (de exemplu, articolul 128 al Tratatului de la
Maastricht definește noua „arie culturală“ în politicile comune);
–încurajarea cercetărilor consacrate patrimoniului cultural
european, pe care se poate construi conștiința europeană;
–valorificarea miturilor fondatoare ale identității europene în
construcția noilor mituri identitare;
–susținerea rețelelor transfrontaliere, similare structurilor de
integrare intelectuală din sec. XII–XV (universitățile, rutele de
pelerinaj, sistemul hanseatic, târgurile, ordinele cavalerești);
–infiltrarea spațiului simbolistic național cu simboluri supra naționale
care folosesc același tip de suporturi și același mod de captare
emoțională (de exemplu, drapelul, imnul, actul de identitate,
heraldica);
b)Utilizarea diverselor tehnologii politice prin care Shore (2001, p. 30)
înțelege „acele structuri ale cunoașterii și puterii care sunt mobilizate
în direcția influențării modului de gândire și acțiune al indivizilor“. În
formarea națiunilor, astfel de intervenții dirijiste au vizat impunerea
unor simboluri, a limbilor naționale sau a unui tip de instituții publice.
Unul din impedimentele actuale ale unificării politice europene, care
limitează analogia cu identificarea națională, spune Drulak (2001), p.
186), este marea diversitate lingvistică: 43 limbi vorbite în Europa,
dintre care 21 sunt deja limbi oficiale ale U.E. O soluție ar fi încurajarea
prin măsuri politice a unei „lingua franca“ (de exemplu, limba engleză)
celelalte fiind păstrate ca limbi oficiale se cundare.
c)Dezvoltarea „studiilor europene “ ca domeniu de cercetare și formare, de
exemplu, prin catedrele Jean Monnet, înființarea de departamente sau
centre specializate. Dependente de fondurile puse la dispoziție de U.E.,
universitățile se orientează din ce în ce mai mult spre problematica
„europenizării“. Aceste programe de pregătire sunt extrem de utile
pentru asigurarea cunoștințelor de bază și formarea conștiinței
europene a noii generații de cetățeni.
152
d)„Europenizarea“ manualelor de istorie și adaptarea curriculară . Interesant,
așa cum observă Shore, este faptul că „perspectiva europeană“ se
substituie ideologiei naționaliste, astfel încât, de cele mai multe ori,
„dimensiunea europeană“ se reduce la reliefarea evenimentelor cu
semnificație „europeană“ din istoria națională și estomparea celor care
fuseseră folosite ca suport al conștiinței naționale.
e)Constituirea și utilizarea agenților de socializare politică europeană . Intră
aici elitele politice, formatorii de opinie, instituțiile de formare,
organizațiile de tineret, grupurile de acțiune civică etc.
f)Formarea opiniei publice , interesată de problematica cetățeniei
europene și de activitatea autorităților publice comunitare. Un
instrument pertinent în acest sens, conform analizei lui Shore (2000, p.
31) și Guibernau (2001, p. 173), este Eurobarometer și statisticile
Eurostat. Dincolo de informația furnizată de aceste servicii specializate,
statisticile europene sunt puternice instrumente de influență politică:
–ele introduc categoriile politice subînțelese de cetățenia europeană
(„spațiul european“, „populația europeană“, „cetățenii
comunitari“);
–folosesc meta-concepte politice, pe care le inoculează în
inconștientul colectiv (de exemplu, „opinia publică europeană“,
„publicul european“, „identitatea europeană“);
–constituie un mod de raportare publică („public accountability“)
privind progresele „europenizării“; acest sistem de transparență și
răspundere publică este indispensabil pentru democrația
europeană.
3. Cultura organizațională a spațiului public european
La începutul acestui curs, am definit cetățenia prin următoarele patru
elemente:
•participarea,
•apartenența la o comunitate politică,
•exercitarea drepturilor și a responsabilităților,
•cultura civică, respectiv ansamblul de competențe care permit
cetățeanului să influențeze deciziile politice.
Dintre acestea, vom trata mai îndeaproape o anumită formă a culturii
civice, respectiv cultura organizațională a spațiului public european . Este
vorba de anumite competențe ale cetățeniei europene prin care se
exprimă „patriotismul constituțional“ și care fac posibilă par ticiparea la
„europenizare“. Este o cultură organizațională inedită prin care o nouă
configurație instituțională își creează o identitate politică adecvată, prin
inventarea de noi simboluri și referințe identitare. Vechile apar tenențe
colective (națiunea, imperiul, republica) sunt deconstruite și de mitizate,
fiind înlocuite de aderența la o comunitate politică supra națională. Aceasta
153
oferă noi oportunități de manifestare a drepturilor și libertăților, a
inițiativei și participării cetățenești.
Wolton (1993) și Pérez-Diaz (1998) apreciază că există diferențe
notabile între sfera publică națională și spațiul public emergent al
„europenizării“:
•primul a rezultat dintr-o istorie îndelungată și comportă o comunitate
politică funcțională; celălalt, nu numai că este recent, dar se poate
baza doar pe suportul economic;
•primul are avantajul localizării precise (frontierele naționale, în
interiorul cărora drepturile și responsabilitățile pot fi operaționali zate);
celălalt face referiri confuze, de tipul „de la Atlantic la Urali“ (expresia
lui de Gaulle), greu de transpus în acțiunea publică;
•cetățenia europeană este mai mult un ideal decât o realitate, un
agregat de „polity“ naționale, puternic atașate identităților naționale;
•prin cetățenia europeană, comunitatea de valori nu mai poate fi un
criteriu de identificare, fie pentru că aceste valori au devenit universale
(democrația, libe ralismul, respectul drepturilor omului, economia de
piață), fie pentru că ele nu mai pot fi definitorii pentru Europa
(creștinismul, anticomunismul etc.);
•majoritatea spațiilor publice naționale s-au constituit pe baza unei limbi
comune; acesta nu este și cazul Europei, unde se vorbesc 43 de limbi,
dintre care 21 sunt limbi oficiale ale U.E.;
•dezbaterea publică la nivel european este incipientă și sporadică;
participarea cetățenească în plan european vizează tot problemele
interne, raportate la „acquis“-urile comunitare.
Probabil că aceste observații sunt corecte. Spațiul public european este
un proiect, dar un proiect care a început deja să prindă contur. Acest
spațiu rezultă din interacțiunea actorilor naționali cu instituțiile europene,
în cadrul „europenizării“. Este un spațiu public unde funcțiile statului sunt
deținute de mai multe instanțe operaționale, prin ceea ce se numește
guvernanță. Este un domeniu al acțiunii politice unde actorii tradiționali
(parlamentele și partidele politice) împart puterea cu noile centre de
influență precum agențiile specializate, oficiile de consultanță și „lobby“,
mass-media, organizațiile de patronat, sindicatele, companiile
supranaționale. Este un spațiu public în care apar noi tipuri de organizații
(de exemplu, parteneriatul social, structurile de dialog social și civic), prin
fuzionarea și transformarea instituțiilor tradiționale.
Reamintim faptul că teza principală susținută în capitolul anterior a fost
cea a relației dintre tipul de organizație și identitate. Această teză este
confirmată atât de sociologia politică și psihologia socială, cât și de
cercetările recente privind construcția culturală a identităților colective. În
cazul cetățeniei, această relație s-a stabilit între o comunitate politică
(„polity“ sau spațiul public unde se manifestă cele patru atribute gene rice
ale cetățeniei la care ne-am referit mai sus) și identitatea colectivă care
asigură coeziunea și specificitatea acestei comunități. Așa a fost cazul cu
154
cetățile-stat și cetățenia antică, cu imperiul roman și cetățenia romană, cu
republicile medievale și cetățeniile teritoriale, cu statele naționale și
cetățenia națională (asimilată naționalității). În situația nouă a Uniunii
Europene, atât comunitatea cât și identitatea politică sunt atipice:
organizația de referință nu mai este exclusiv statul, ci guvernanța multi-
centrică; identitatea colectivă nu se mai construiește în raport cu teritoriul
și cultura națională, ci prin valorificarea atașamentului indivi dual și
colectiv față de unele principii universale (drepturile omului) și reperele
specifice ale integrării politice europene (respectiv, instituțiile europene,
politicile comunitare și tratatele Uniunii, eventual, Constituția Europeană).
Această situație inedită constituie deja o provocare pentru științele
sociale și politice, de unde și interesul major pentru cetățenia europeană ca
domeniu de studiu în universități14. În această perspectivă, considerăm
oportun să insistăm, în continuare, asupra celor doi factori ai construcției
culturale a „europenizării“, respectiv organizația și identitatea. Mai exact,
ne vom ocupa mai pe larg de cultura organizațională a guvernanței
europene și de oportunitățile create pentru formarea cetățeniei europene
ca statut, apartenență, participare politică și identitate colectivă.
Uniunea Europeană nu este un stat supranațional care să practice un
sistem parlamentar de guvernare. Democrația europeană nu reproduce
modelul statului național, aplicat unui consorțiu de state suverane. Chiar și
federația europeană, pe care mulți o întrevăd ca soluție organizațio nală,
nu va fi identică cu cea care funcționează în Germania, SUA sau Belgia.
Miza cetățeniei europene , în acest context extrem de complicat, nu este
cea a câtorva drepturi supranaționale, adăugate mai degrabă din rațiuni
psihologice (inocularea ideii de unitate) decât din conside rente politice și
juridice. Interesul atât de mare pentru cetățenia europeană, ca și în cazul
Constituției Europene, este legat de problemele-cheie ale suveranității și
viitorului statului național. În ultimă instanță, dezbate rile privind „reforma
instituțională“ nu se referă doar la democratizarea U.E., ci vizează multe
aspecte domestice pe care guvernanții ar fi fost nevoiți să le trateze cu
sau fără existența U.E. Ceea ce este în joc, în această aparentă
confruntare de idei, este de fapt întreaga ordine politică a modernității ,
realizată începând cu revoluția industrială și afirmarea națiunilor ca
identități colective dominante. Această arhitectură poli tică se baza pe trei
pilieri, anume statul național, drepturile omului și cetățenia.
Noua ordine introdusă de guvernanța europeană este o alternativă
istorică la organizarea ierarhică, centralizată și etatistă instituită de statele
naționale. Ideea de guvernanță pluralistă, pe care am discutat-o în
14 Practic, „studiile europene” constituie un numitor comun al tuturor
universităților europene (fie sub forma unui pachet de opțiuni, fie printr-un curs
interdisciplinar sau prin departamente spe cializate). Cât despre „cetățenia
europeană”, ea apare deja ca domeniu de studiu în universitățile din Bruges,
Strasburg, Florența, Bruxelles, Torino și Berlin. La acestea, se adaugă proiectele
finanțate de U.E. și activitatea Celulei de Prospectivă a Comisiei, precum și
centrele de cercetare și monitorizare a „europenizării”.
155
modulul IV, presupune interacțiunea instituțiilor supranaționale cu actorii
naționali, fără să se mai recurgă la mijloacele coercitive ale guvernării.
Este o ordine bazată pe metoda comunitară a consensului, în care nici
statele naționale nu mai sunt suficient de autoritare ca să monopolizeze
deciziile cele mai importante și nici instituțiile europene nu au forța
politică și legală a unui stat supranațional. Este o metodă de organizare
consensuală, inspirată din conceptul de „ consciational democracy “ al lui
Lijphart (1999), unde deciziile se iau prin negocieri și cooperare. Această
metodă presupune că uniunea politică se realizează prin acordul între
state suverane, prin interdependența instituțiilor europene cu actorii
naționali și prin convergența de facto, sub forma rețelelor transfrontaliere,
a proiectelor transnaționale și a integrării economice.
Cultura organizațională a acestei noi ordini politice poate fi ca racterizată
prin patru elemente:
a)Guvernanța multi-centrică și pluralistă , ceea ce presupune des –
centralizarea deciziei, implicarea diverselor instituții politice (nu doar a
statului național), parti ciparea actorilor non-guvernamentali (ONG-urile,
centrele de expertiză, consultanță și „lobby“, mass-me dia). Optând
pentru această formă de organizare socială și po litică, U.E. aspiră să
devină prima „network society“ din istorie (Tallberg, 2000). Pentru unii
autori (Guibernau, 2001, p. 29), această asociere atipică între guverne,
sindicate, organizații cetățenești, asociații de profesioniști și instituții
supranaționale pune dubla problemă a coerenței și a respon sabilității:
cum se asigură coeziunea orga nizațională, cine și cum răspunde în fața
cetățenilor din moment ce luarea deciziei este atât de dispersată?
b)Emergența unor noi actori colectivi, așa cum sunt „policy networks“
(Rhodes, 2003), agențiile și parteneriatele sociale (Streeck și Schmitter,
1991). Aceste forme corporatiste de actori sociali sunt descentralizate
și relativ autonome, au libertate de mișcare și sunt competente în
anumite domenii ale vieții publice. Un exemplu este cel al „European
Works Council“, o formă de organizare transfrontalieră a mun citorilor
(echivalentă sindicatelor) care, după Streeck (2001, p. 129), permite
armonizarea drepturilor sociale ale „cetățeniei industriale“ la nivel
european. Alte exemple sunt „Comitetul Economic și Social“
(organizație europeană de parteneriat social) și consorțiile inter-
regionale (de exemplu, Alpi-Adria).
Marks și MacAdam (1998, p. 104) consideră că politicile sociale
europene sunt domeniul cel mai propice pentru parteneriat și dialog
social. Într-un studiu exhaustiv consacrat acestei chestiuni, acești autori
identifică trei mari domenii unde se formează noii actori europeni:
•sindicalismul transnațional – în prezent, există paradoxul după care
firmele devin tot mai multinaționale, în timp ce sindicatele sunt tot
mai fragmentate și limitate la cadrul națio nal. Pentru a contracara
această evoluție, s-a creat Confederația Europeană a Sindicatelor
(ETUC) în 1973, reprezentând peste 40 de federații și peste 20 de
156
țări; barierele actuale sunt însă la nivel național, unde legislația și
modul de organizare sunt extrem de rigide;
•mișcările regionale au început să se organizeze fie la nivel global
(Asociația Europeană a Regiunilor), fie sub formă de grupuri de
interes și consorții; interesant este faptul că regiunile au
personalitate juridică (se pot angaja în nume propriu, direct, fără
să mai treacă prin controlul central) și au format propriile structuri
operaționale (de exemplu, centre de „lobby“ și relații cu publicul);
•„noile mișcări sociale“ (NMS) care, spre deosebire de „vechile“
forme (Inglehart, 1990), se detașează de ierarhia socială și
tratează probleme transversale, comune tuturor societăților
europene. Iată câteva exemple: mișcările ecologice, mișcările anti-
nucleare, grupurile feministe, acțiunile de solidaritate cu Lumea a
Treia etc.; patru organizații paneuropene sunt deja reprezentate la
Bruxelles și pe lângă Curtea Europeană de Justiție.
c)Informalizarea deciziei sau ceea ce Benz (2003, p. 100) numește
„dezinstituționalizarea luării deciziei“ se referă la procesul de
consultare și negociere directă între indivizi și noii actori colectivi.
Luarea deciziei nu mai este strict intergu vernamentală: ea comportă
relații interpersoanle, jocuri cu roluri, negocieri, alianțe, influențe,
discursuri carismatice, acțiuni de captare a bunăvoinței („confidence-
building“), „lobby“ politic. Benz constată că astfel de relații informale
au început să apară și în cazul colaborării dintre Consi liu și Parlamentul
European, prin multi plicarea workshop-urilor și a reuniunilor informale.
Pozițiile de negociere nu sunt neapărat interstatale și nu pleacă de la
raporturi de putere, ci de la interacțiunea persoa nelor și a elitelor.
Această informalizare a relațiilor oficiale este un pas im portant spre
formarea comunității politice și a coeziunii or ganizaționale care stau la
baza cetățeniei europene.
d)Adaptarea normelor de civitate la contextul specific al cetățeniei
europene. După Brubaker (apud: Schmitter, 2001, p. 88), cetățenia
europeană este o variantă a tipului ideal de cetățenie prin ajustări
conjuncturale care vizează următoarele aspecte:
•egalitatea în drepturi pentru toți cetățenii U.E.; este vorba de
drepturi egale pentru toți cetățenii statelor naționale, recunoscute
și la nivelul Uniunii;
•loialitatea nu se mai exprimă prin disponibilitatea la sacrificiu în
interesul „patriei-mamă“; această formă sacralizată de loialitate,
susținută de serviciul militar obligatoriu, a dispărut în cazul euro-
cetățeniei; ea este înlocuită de ritualuri pur simbolice (salutul
drapelului sau respectul imnului) și de „patriotismul constituțional“
al lui Habermas;
•apartenența la o comunitate politică și culturală care nu mai este
legată în mod necesar de națiune și teritoriu;
157
•participarea la activitatea unităților subnaționale (de exemplu,
regiunile, municipalitățile) și a instituțiilor europene specifice
(Ombudsman, Parlamentul European, Curtea Europeană de
Justiție);
•naționalitatea este dublată de cetățenia U.E., astfel încât cetățenii
statelor membre au o dublă cetățenie (națională și europeană);
•beneficiile individuale de pe urma cetățeniei europene nu sunt
foarte convingătoare (drepturile supranaționale nu influențează
foarte mult viața zilnică a cetățenilor); cu toate acestea, euro-
cetățenia este o condiție favorizantă pentru alte drepturi prevăzute
în reglementările specializate referitoare la ega litatea de gen,
tratamentul angajaților sezonieri sau pe termen redus, protecția
mediului, drepturile consumatorilor, asistența medicală a
persoanelor care se deplasează în interiorul U.E., practicile
competiționale între firme, standardele minimale de sănătate și
siguranță socială, protecția împotriva subculturilor etc. Statutul de
cetățenie europeană deschide accesul la alte drepturi, incluse în
reglementări care nu se referă direct la euro-cetățenie.
Aceste modificări ale tipului ideal de cetățenie, spune Schmitter (2001,
p. 109), nu au reușit totuși să impună cetățenia europeană ca o identitate
colectivă atrăgătoare, capabilă să capteze identificarea politică a
cetățenilor. Cetățenia U.E. rămâne ca un supliment la „polity“ națio nal,
fiind incapabilă să rezolve problema legitimității și democrației europene.
Soluția constă nu în a începe cu inventarea miturilor identitare, a
tradițiilor și a simbolisticii aferente. După Schmitter, ceea ce trebuie rea –
lizat mai întâi este consolidarea organizațională a „Euro-polity“ astfel încât
cetățenia europeană să devină un concurent puternic pentru cetățenia
națională. Cu alte cuvinte, acțiunea politică trebuie să susțină cu prioritate
organizația, care va fi capabilă să-și dezvolte ulterior propria identitate
colectivă. În acest scop, Schmitter avansează șase pro puneri de reformă
politică vizând relansarea interesului pentru cetățenia europeană:
•organizarea unor referendum-uri naționale o dată cu alegerile
europene; această măsură ar da legitimitate și ar atrage atenția
asupra U.E. ca organizație politică;
•introducerea unui dublu sistem de votare pentru Parlamentul
European: pe liste de partid și pe liste individuale;
•folosirea sistemelor indirecte (vot electronic) și introducerea
deliberării colective (de exemplu, prin forum-uri Internet), astfel
încât cetățenii să aibă mai multe informații despre candidați;
•aderarea U.E. la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
devenind astfel eligibilă pentru Curtea Europeană a Drepturilor
Omului cu sediul la Strasburg; acest demers trebuie completat prin
codificarea drepturilor din generația a 3a și a 4a (de exemplu,
drepturile sociale, drepturile culturale, drepturile copilului,
drepturile consumatorului, drepturile ecologice), specifice spațiului
158
public european; aceste drepturi ar fi complementare celor din
generația 1a și a 2a, protejate de instrumentele naționale;
• legiferarea statutului „Euro-denizens“, a persoanelor care nu au
acces la drepturi pentru că nu au statutul de cetățean națio nal;
cetățenia europeană ar fi un statut juridic acordat nu numai
„comunity nationals“, ci și azilanților politici, refugiaților de război,
solicitanților de rezidență iar U.E. ar căpăta respon sabilități
efective în gestionarea acestei zone de „non-citizenship“;
•garantarea cetățeniei europene pentru descendenții cetățenilor
statelor membre ale U.E. care trăiesc în afara Uniunii.
Toate aceste măsuri au drept scop să facă din cetățenia europeană o
alternativă și nu un derivat al cetățeniei naționale. Ele vizează întărirea
„Euro-polity“ ca organizație de integrare politică și, implicit, ca suport al
formării noii identități colective. Această identitate va depăși stadiul actual
de „market membership“. Ea va ocupa treptat spațiul transnațio nal al
societății europene prin valorificarea celui mai recent mit identitar: mitul
cetățeanului. Este un mit care a mobilizat energiile populare în perioada
formării națiunilor și a reușit să confere legitimitate statelor naționale pe
baza unui contract social foarte simplu: cetățenii primesc drepturi
garantate și recunoscute de stat care, în schimb, cere loialitate și
respectarea obligațiilor civile. Aspectele intervenite ulterior, respectiv
participarea politică și justiția socială, au făcut ca cetățenia să devină
piatra de încercare a politicilor publice și măsura capacității statelor na –
ționale de a gestiona echilibrul dintre drepturi și responsabilități.
Pentru moment, nu dispunem de un proiect la fel de mobilizator pe
baza căruia să se construiască identitatea colectivă a U.E. Cetățenia
europeană este mai mult decât suma cetățeniilor naționale. Ea nu se
reduce la cele patru drepturi supranaționale recunoscute de Tratatul de la
Maastricht și nici nu se limitează la simbolurile „europene“ (drapelul,
imnul, pașaportul etc.) introduse artificial, prin imitarea sistemelor de
identificare națională. Cetățenia europeană trebuie să reprezinte
activitatea unei comunități inclusive care funcționează într-un spațiu
public transnațional. Ea va fi efectivă doar în momentul în care va îndeplini
toate criteriile cetățeniei și va fi capabilă să capteze adeziunea cetățenilor
cel puțin în aceeași măsură ca cetățenia națională.
4. Rolul educației
Formarea conștiințelor individuale și colective se face cel mai temeinic
prin educație. Îndeosebi în epoca modernă, guvernanții au folosit educația
ca un mijloc de influență socială, mai eficace decât recursul la forță,
prozelitismul, îndoctrinarea sau exorcizarea. În formarea națiunilor, de
exemplu, învățământul național, secularizat și accesibil a fost un
instrument activ în inculcarea sentimentului național. Școala a fost spațiul
cultural în care s-a învățat limba, istoria și geografia națio nală, dar și un
mediu pentru socializarea politică precoce. Prin instruire, viitorii cetățeni
au fost sensibilizați în favoarea virtuții civice și a lo ialității față de statul-
națiune.
159
Educația pentru cetățenie europeană nu mai poate opera în aceleași
condiții. Pe de o parte, pentru că identitatea colectivă a U.E. nu a devenit
încă un referențial politic capabil să concureze spațiul public național, care
continuă să monopolizeze activitățile civice și politice.
Pe de altă parte, conform Tratatului Uniunii, educația este în atribuția
statelor membre. Ea nu face obiectul unei politici comune, cu excepția
unor competențe legate de libertatea de circulație a persoanelor (dreptul
la educație al copiilor lucrătorilor migranți, recunoașterea califi cărilor)
incluse în art. 149-150 din Tratatul Uniunii. În baza subsidiarității, educația
și cultura rămân atribute definitorii ale statului național.
Această contradicție dintre nevoia de educație pro-europeană și
absența politicilor comunitare în acest domeniu a devenit preocupantă la
sfârșitul anilor ’90, când s-a constatat o rămânere în urmă a Europei față
de principalii săi concurenți (SUA și Japonia). Ca de obicei în situațiile de
criză (vezi șocul Sputnik-ului și efectele sale asupra educației ameri cane
sau mobilizarea națională prin educație în Japonia postbelică și în perioada
Meiji), politicienii și-au adus aminte de educație. La început prin procese
spontane, de cooperare directă între instituțiile de învă țământ (Procesul
Bologna, Programele Leonardo și Socrates), educația și formarea
profesională au primit tot mai mult sprijin comunitar. Mai mult, începând
cu Summit-ul de la Lisabona (2000), educația și cultura au devenit, pentru
prima oară în istoria U.E., priorități strategice ale politicilor europene.
În acest proces de valorificare a educației în construcția europeană , se pot
identifica trei momente de referință, respectiv introdu cerea dimensiunii
europene, Procesul de la Bologna și Strategia de la Lisabona. Chiar dacă
nu se referă direct la cetățenia europeană, aceste momente sunt
importante pentru formarea prin educație a conștiinței europene și a
identității politice corespunzătoare. Cele trei demersuri la care ne vom
referi în continuare sunt rezultatul unei schimbări de atitudine în favoarea
educației și formării profesionale la nivelul Uniunii care începe să se
comporte ca un stat supranațional: și-a creat un aparat birocratic
organizat pe domenii ale politicilor publice (inclusiv educația, cultura și ti –
neretul), se preocupă de relația sa cu cetățenii și își asumă politici care
altădată erau lăsate în apanajul exclusiv al statelor naționale (educația,
apărarea, securitatea, relațiile internaționale).
a) Dimensiunea europeană
Ideea de „dimensiune“ evocă deschiderea europeană a sistemelor edu –
cative naționale, circumscrise jurisdicției statelor membre. Introdusă în
1983 printr-o reco mandare a Parlamentului European, dimensiunea
europeană desemna o finalitate adăugată politicilor naționale în domeniul
învățământului ceea ce, practic, se traduce prin teme și conți nuturi
europene în cadrul unor materii precum geografia și istoria, stu diul limbilor
străine și al „acquis“-urilor, chiar prin materii aparte de dicate studiilor
europene. Adiționarea acestor specificații la edificiul național al educației
nu a mai corespuns așteptărilor, astfel încât s-a simțit nevoia unor
dezvoltări mai consistente. Începând cu 1993, în „Carta Noii Europe“
(adoptată o dată cu Tratatul de la Maastricht), „dimen siunea“ a căpătat un
contur mai precis. Ea înseamnă:
160
•educația în Europa, care pune accentul pe apartenența la un spațiu
cultural comun;
•educația despre Europa, care se referă la conținuturile și materiile care
studiază diversele aspecte ale societății europene;
•educația pentru Europa, care vizează formarea identității și cetățeniei
europene.
Acest din urmă aspect a devenit o prioritate în programele de co –
operare în domeniul educației, cercetării și tineretului. În condițiile du blării
bugetului comunitar pentru educație și triplării fondurilor pentru cercetare
în exercițiul 2005-2008, este de așteptat ca educația pentru cetățenie
europeană să beneficieze de o susținere masivă.
b) Procesul de la Bologna
Este vorba de o mișcare ad hoc a universităților europene în favoarea
unei „Arii Europene a Învățământului Superior“. Aceasta presupune ar mo-
nizarea politicilor, a structurilor, a modului de recunoaștere a stu diilor
universitare, ceea ce depășește cu mult simpla „dimensiune“ injectată în
sistemele naționale. Cele 6 obiective ale Procesului de la Bologna (validat
în 1999 prin susținerea oficială a miniștrilor de resort din țările semnatare,
inclusiv România) antrenează schimbări de substanță, respectiv:
•un sistem comparabil de diplome și acte de studii (de exemplu, „foaia
matricolă“);
•o structură echivalentă, similară învățământului superior ameri can,
care să cuprindă două cicluri, respectiv licența (ciclul inferior,
„Bachelor“ sau „undergraduate“ cu durata de 3 ani) și nivelul Master
(„graduate“) cu durata de 2 ani; doctoratul va fi al 3-lea ciclu
universitar, inclus în învățământul superior (nu va mai fi considerat
învățământ postuniversitar, ca în România) și va avea o durată de 3
ani;
•un sistem transferabil de credite (de exemplu, ECTS sau Sistemul
European de Credite Transferabile), echivalent pentru toate
universitățile europene, unde un semestru = 30 credite, 45 ore
săptămânal = 2 credite dintre care 30 ore de interfață (cu prezență) și
15 ore de lucru individual; ECTS presupune o scară unică de eva luare
cu șapte calificative, care să înlocuiască sistemul de notare de la 1 la
10;
•intensificarea mobilității studenților și a cadrelor universitare (de exem –
plu, prin programele TEMPUS și ERASMUS);
•cooperarea în materie de asigurare a calității, de exemplu, prin
European Network of Quality Assurance in Higher Education;
•promovarea studiilor europene și a educației pentru Europa.
c) Strategia de la Lisabona
Consiliul European de la Lisabona (2000) a proclamat, pentru prima
dată în istoria U.E., că educația și cultura devin priorități ale politici lor
comune. Ca urmare, sub numele generic „Strategia de la Lisabona“, s-au
fixat trei obiective strategice, respectiv:
161
•îmbunătățirea calității și eficienței sistemelor de educație și formare
profesională din cadrul U.E.;
•facilitarea accesului la sistemele de educație și formare din statele
membre;
•deschiderea sistemelor de educație și formare către societate.
Cum sistemele naționale de învățământ sunt foarte variate (structuri,
tipuri de instituții, examene și certificate, legislație, curriculum, formarea
profesorilor, manage ment și finanțare), s-a convenit să se mențină
această diversitate dar să se obțină convergența și armonizarea politicilor
educaționale pe două căi:
•prin stabilirea unor obiective comune, realizate însă printr-o mare
diversitate de programe, actori și stiluri manageriale;
•prin adoptarea unor standarde comune de performanță („indicators
and benchmarks“) care să permită evaluarea după criterii comune,
comparabilitatea și plani ficarea unor acțiuni comune.
Aceste tendințe exprimă interesul statelor membre și al U.E. de a
susține demersurile de integrare politică prin acțiuni tot mai consistente în
domeniul educației și formării profesionale. „Europenizarea“ se extinde
astfel la toate sectoarele, inclusiv la cele considerate altădată ca atribuții
inviolabile ale statului național. Fără îndoială, aceste evoluții ne arată, pe
de o parte, că U.E. tinde să-și asume toate prerogativele unei entități
politice funcționale, pe de alta, că statul național nu mai este singur pe
arena publică și că este nevoit să împartă puterea și responsabi litatea cu
alți parteneri, aflați în afara teritoriului național.
162
CONCLUZII
Statutul Uniunii Europene provoacă pentru moment confuzie, chiar
dacă cercetătorii în științele sociale și politice sunt entuziasmați de faptul
că au lansat un nou termen: guvernanța multiplă . Cetățenia națio nală s-a
format în interiorul spațiului public național, caracterizat prin cele trei
puteri clar definite (executivul, legislativul și juri dicul), prin relații
manicheiste între stat și societatea civilă, între guvernanți și opoziția
politică. În schimb, democrația europeană este prea complicată. Ea aduce
un amestec ciudat de principii, practici diplomatice și structuri federaliste,
de subsidiaritate și plu ralism instituțional, de coabitare a dreptului
comunitar cu reglementarea interguver namentală, toate acestea într-un
ansamblu compozit greu de explicat prin reperele anterioare. Cetățeanul
de rând este derutat de faptul că, deși guvernele naționale rămân
puternice și foarte vizibile, statele naționale acceptă totuși deciziile unor
instituții supranaționale care le limitează suveranitatea. Deși a învățat încă
din școală că cetățenia nu are existență juridică decât în interiorul
propriului stat, cetățeanul trebuie să admită că există un corp de drepturi
europene și instrumente de protecție care se aplică direct, în deplină
logică federală. Acestea nu sunt însă drepturi subiective, în sensul juridic
al termenului (ele nu stabilesc o relație juridică între cetățeni și Uniune), ci
principii de cooperare pe orizontală, între entități politice autonome. În
sfârșit, scena politică a democrației europene oferă șanse de participare
îndeosebi pentru elite, întreprinzători și tehnocrați, pentru persoanele
poliglote, cu o educație multiculturală și dispuse la mo bilitate. Apare astfel
riscul ca cetățenia europeană, spre deosebire de aportul mobilizator și
egalitar al cetățeniilor naționale, să mărească clivajele și să încurajeze
inechitatea, marginalizarea, euro-scepticismul și non-participarea.
Altfel spus, în concluzia acestei lucrări, cetățenia europeană este
ambiguă. Pe de o parte, ea conservă sensul inițial al cetățeniei, așa cum a
apărut în interiorul frontierelor juridice ale statului național, ca relație
directă între cetățenii statelor membre și Uniune. Ca în orice sistem fe –
deral, unde drepturile se aplică direct cetățeanului (fără filtrul decizio nal al
entităților intermediare), statutul de cetățean european desemnează drep –
turile cetățeanului ca membru al propriului stat și al Uniunii. Pe de alta, a fi
cetățean al Uniunii presupune să fii membrul unei noi comunități politice,
ireductibilă la suma societăților și statelor naționale. În acest sens,
cetățenia europeană desemnează un nou tip de identitate colectivă , care
asigură liantul politic și cultural între statele membre, între acestea și
instituțiile supranaționale. Spre deosebire de identitatea culturală euro –
163
peană, care se referă la istoria, valorile și patrimoniul cultu ral comun al
popoarelor europene, cetățenia europeană trebuie înțeleasă în primul rând
ca o identitate politică. Este identitatea U.E., reprezentată de o cultură
politică comună care trebuie construită și inventată printr-un proces
similar formării statelor naționale în sec. XIX. Acest proces, așa cum am
văzut, trebuie să înceapă cu organizația politică , cu demarcarea spațiului
public în care se va desfășura acțiunea cetățenilor europeni. Această nouă
formă de organizație nu se mai reduce la stat și la polaritatea putere-
opoziție. Ea este pluralistă, multi-centrică și pe mai multe niveluri, într-o
structură reticulară complet diferită de sistemul centralizat și ierarhizat al
statului național.
Uniunea Europeană este o provocare pentru științele sociale și politice
tocmai prin caracterul său inedit și contradictoriu. Ea nu se li mitează la
termenii specifici statului, nici chiar la versiunea sa federală, și nici nu mai
poate fi explicată prin logica guvernării. Puterea este descentralizată,
împărțită între o multitudine de actori naționali și europeni, ceea ce incită
la cooperare și formarea parteneriatelor. În sistemul de guvernanță
pluralistă al Uniunii, nici un participant nu mai este atât de puternic încât
să-i domine autoritar pe ceilalți. Această formă de organizație politică
decurge din noua ordine europeană care a reușit să aducă nu numai
stabilitate, dar și prosperitate, facilități economice, co merciale și
financiare fără precedent.
Rămâne ca proiectul de integrare politică, început în anii ’90, să
definitiveze acest proces. Hibridul juridic al Uniunii ca îmbinare între
dreptul internațional și dreptul comunitar, între un stat federal și o or –
ganizație supranațională, este greu de con ceptualizat. El nu mai poate fi
cuprins prin tiparele obișnuite, astfel încât este nevoie de alte încer cări
explicative, de alte concepte, de alte cercetări. Tocmai din acest motiv,
am considerat interesant și oportun să introducem conceptul integrator de
cetățenie europeană în formarea studenților în științele sociale și politice.
Dezbaterea pe care am inițiat-o în acest curs poate deschide accesul spre
concepte înrudite, la fel de complexe și dificil de încadrat, precum
„europenizarea“, „guvernanța“, „societatea civilă“, „iden titatea
europeană“, „drepturile omului“, „societatea reticulară“, „globalizarea“
etc. Acestea sunt nu numai provocări intelectuale de mare atractivitate,
dar și concepte opera ționale, utile în viața de zi cu zi a viitorilor cetățeni
europeni.
164
ANEXA I – SENSUL DAT CETĂȚENIEI
ÎN DIVERSE CONTEXTE CULTURALE
ȚaraDenumirea Semnificația
ARMENIA kaghokatsintyum statut civil, apartenență
AUSTRIA Staatsbürgerschaft statut juridic, naționalitate
AZERBAIJAN vatandaslig patriotism
BOSNIA ȘI
HERZEGOVINAdržavljanstvo statut civil
BULGARIA grajdanstvo cetățenie, naționalitate
CHINA
loialitate și obligații
CROAȚIA državljanstvo drepturile civile, statut juridic
REPUBLICA CEHĂ občanstvi statut juridic
ESTONIA kodakondsus naționalitate
FINLANDA kansalaisuus cetățenie, naționalitate
FRANȚA citoyenneté cetățenie, statut politic și juridic
GEORGIA nokalaksoba apartenență, statut civil
GERMANIA Staatsangehörigkeit naționalitate
Staatsbürgerstatus statut civil, participare politică
GRECIA Υπυκοότυτα
(ipikootita)apartenență la polis
ITALIA cittadinanza naționalitate, statut juridic
KAZAHSTAN atuldyk patriotism, loialitate față de stat
KIRGHISTAN grajdanstvo statut juridic, naționalitate
atuulduk patriotism (atuul = patriot), obligații civice
LETONIA pilsoniba naționalitate
MALTA cittadinanza naționalitate, statut juridic
MAREA BRITANIE citizenship statut politic și juridic, participare, ansamblu de
drepturi și obligații
OLANDA burgerschap naționalitate
POLONIA obywatelstwo apartenență, naționalitate
ROMÂNIA cetățenie naționalitate
RUSIA grajdanstvo apartenență, naționalitate
SERBIA državljanstvo statut civil, apartenență
grajdanstvo statut civil
SLOVACIA občianstvo apartenență (občia = comunitate), naționalitate
SLOVENIA državljanstvo naționalitate, statut civil
SPANIA ciudadania cetățenie, naționalitate
SUEDIA medborgare cetățean al statului (borg = burg, cetate, oraș)
TURCIA vatandașlik naționalitate, statut juridic
UCRAINA gromadyanstvo statutul de cetățean, titular de drepturi
UNGARIA allampolgársag apartenență, naționalitate
LIMBA ROMANI romaniphen loialitate și obediență față de comunitate și legea
tradițională (romani criss = tribunalul tradițional)
LIMBA ARABĂ al mwatana
فطاوطاapartenență, identitate, patriotism (watan = pământ,
teritoriu, patrie)
165
ANEXA II – COMPONENTELE CULTURII CIVICE
Civitas (1994) Audigier (1998) Veldhuis (1997)
Standarde de conținut –
cunoștințele de bază
despre valorile și
principiile democrației,
guvernarea
democratică, viața
civică, sistemul politic
(american), drepturile și
responsabilitățile
cetățeanului, relațiile
internaționale
Competențe intelectuale –
reprezintă operațiile
mintale care ajută
învățarea standardelor
de conținut. Ele se
definesc prin
următoarele verbe:
•a identifica
•a descrie
•a explica
•a evalua o poziție (o
idee sau o afirmație)
•a lua poziție (față de
mai multe opțiuni)
•a apăra o poziție (un
punct de vedere)
Competențe de
participare
•capacitatea de a
influența politica și
deciziile prin acțiuni
colective
•exprimarea clară a
intereselor în atenția
decidenților și
politicienilor
•construirea de
coaliții, negocierea,
realizarea
compromisului și
căutarea consensului
•gestiunea
conflictelorCompetențe cognitive
•cunoștințe privind
legislația și activitatea
politică: regulile vieții
colective, distribuirea
puterilor în societatea
democratică, instituțiile
publice, regulile acțiunii
politice și ale exercitării
libertății individuale
•cunoștințe despre
lumea contemporană
•competențe de natură
procedurală: abilitatea
de a argumenta și
dezbate, de a reflecta și
evalua argumentele și
acțiunile altora
•cunoașterea principiilor
drepturilor omului și ale
cetățeniei democratice
Competențe sociale
(necesare co-cetățeniei)
•capacitatea de a
conviețui
•capacitatea de a
coopera
•capacitatea de a
rezolva conflictele pe
baza legilor și
principiilor democrației
•capacitatea de a lua
parte la dezbaterea
publicăCunoștințe de bază
•democrația ca valoare și
regim politic
•cetățenia democratică
•funcționarea democrației
•influența societății asupra
indivizilor
•decizia politică și legislativă
•drepturile și obligațiile
cetățenești
•rolul partidelor politice și al
grupurilor de interes
•participarea la luarea
deciziilor
•modul de influențare a
politicilor publice
•problemele curente ale
politicilor publice
Atitudini și opinii
•interesul față de problemele
sociale și politice
•identitatea națională
•atitudinea față de
democrație și cetățenie
•încrederea în instituțiile
politice
•loialitatea
•toleranța și recunoașterea
prejudiciilor
•respectul față de ceilalți
•valorificarea identității
europene
•atașamentul față de valorile
democrației europene
Competențe intelectuale
•colectarea și valorificarea
informației din diverse
media
•abordarea critică a
informației, politicilor și
opiniilor
•deprinderi de comunicare
(capacitatea de a raționa,
de a argumenta și a
exprima un punct de
vedere)
166
ANEXA III – EDUCA ȚIA CIVICĂ ÎN CURRICULUM-UL FORMAL DIN ȚĂRILE EUROPENE
ȚaraDenumirea Nivelul de învățământ Abordarea Timpul alocat
Albaniaeducație civică primar (clasele I-IV) materie distinctă, obligatorie 5% din orele de predare
educație civică primul ciclu de învățământ
secundar (clasele V-VIII)materie distinctă, obligatorie 4% din orele de predare
educație civică al doilea ciclu de învățământ
secundar (clasele IX-X)materie distinctă, obligatorie 11% din orele de predare
Andorraștiințe sociale primar (clasele I-VI) integrată „blocuri” transcurriculare
științe sociale și umane secundar (clasele VII-X) integrată
Armeniacompetențe cotidiene primar și secundar (clasele I-
VII) integrată
drepturile omului secundar (clasa a VIII-a) materie distinctă, obligatorie
statul de drept secundar (clasele IX-X) materie distinctă, obligatorie
Austriaeducație civică primar abordare transcurriculară
istorie și educație civică secundar (ISCED 2 și 3) nouă materie obligatorie
Azerbaijaninstruire civică primar și secundar transcurriculară
studii constituționale secundar (clasa a IX-a) materie distinctă, obligatorie
omul și societatea secundar (clasele VIII-XI) materie distinctă, obligatorie
Belgia
Comunitat
ea
francofonăeducație civică primar și secundar teme transcurriculare
Comunitat
ea
flamandăeducație cetățenească primar și secundar teme transcurriculare cercuri tematice
ȚaraDenumirea Nivelul de învățământ Abordarea Timpul alocat
Bulgariaștiințe sociale și
educație civicăprimar și secundar (clasele I-
XII)combinație de conținuturi
transcurriculare și materie
distinctăo oră pe săptămână;
examen obligatoriu la
sfârșitul școlarizării
omul și lumea al doilea ciclu de învățământ
secundar (clasa a XII-a)opțională
Ciprustudii sociale primar (clasele I-VI) materie distinctă
istorie, educație civică și
economieprimul ciclu de învățământ
secundar sau gimnazial
(clasele VII-IX)materie distinctă o oră pe săptămână timp
de un semestru (educația
civică este materie
distinctă)
Croațiaeducația pentru
drepturile omului și
cetățenie democratăprimar și secundar (clasele I și
IX)materie opțională program pilot
Danemarcaștiințe sociale primar și secundar (clasele I-IX
și X-XII)materie distinctă, obligatorie
istorie și instruire civică al doilea ciclu de învățământ
secundar (clasele X-XII)materie distinctă, obligatorie
Elvețiastudii sociale primar și secundar non-obligatorie, integrată
Estoniaeducație socială primar (clasa a IV-a) materie distinctă, obligatorie 1 oră pe săptămână
educație socială secundar (clasele IX și XII) materie distinctă, obligatorie 2 ore pe săptămână
Federația
Rusăintroducere în educația
civică și juridicăprimar (clasele I-IV) materie distinctă, obligatorie o oră pe săptămână
materiile asociate
dreptului (dreptul și
politica, fundamentele
cetățeniei, instruirea
civică)primar (clasele I-IV) facultativă
168
ȚaraDenumirea Nivelul de învățământ Abordarea Timpul alocat
introducere în studiile
sociale
(„obchestvovedenie”),
dreptul și politica,
instruirea civică,
fundamentele dreptului,
fundamentele cetățenieiprimul ciclu de învățământ
secundar (clasele V-IX)facultativă
materiile auxiliare
dreptuluiprimul ciclu de învățământ
secundar (clasele V-IX)facultativă
studii sociale, științe
politice, fundamentele
dreptuluial doilea ciclu de învățământ
secundar (clasele X-XI)materie distinctă, obligatorie
drepturile omului,
bazele culturii civice și
juridiceal doilea ciclu de învățământ
secundar (clasele X-XI)facultativă
Finlandaistorie și studii sociale primar (clasele I-VI) materie distinctă, obligatorie;
instruirea civică face parte din
studiul mediului și a naturii
(570 lecții pe un interval de 6
ani) 114 lecții săptămânale în
6 ani
istorie și studii sociale primul ciclu de învățământ
secundar (clasele VII-IX)materie distinctă, obligatorie 288 ore săptămânale în 3
ani
cetățenie și spirit
antreprenorialsecundar (clasele VII-XII) conținuturi transcurriculare consiliere (76 ore în 3 ani,
clasele VII-IX)
Franțaa trăi împreună („vivre
ensemble”) primar (vârsta 6-8 ani) materie distinctă, obligatorie
educație civică primar și primul ciclu de
învățământ secundar (ISCED 1
și 2)materie distinctă, obligatorie materie la examenul
național
169
ȚaraDenumirea Nivelul de învățământ Abordarea Timpul alocat
educație socială, civică
și juridicăal doilea ciclu de învățământ
secundartrunchi comun obligatoriu,
separat și integrat (cu istoria și
geografia)3 – 4 ore din totalul de 26
de ore săptămânal
Germaniastudii sociale
(Sozialkunde)primar materie auxiliară și parte
componentă a altor materii
(istorie, geografie și economie),
obligatorieinclus în curriculum-ul
formal din toate statele
federale (Länder)
studii sociale al doilea ciclu de învățământ
secundarintegrată, non-obligatorie opțional pentru concursul
de admitere la
universitate
Greciaeducație civică primar activități transcurriculare
literatura greacă veche,
istoria, psihologia,
dreptul civil și instituțiile
politice, sociologia,
istoria și științele
sociale, civilizația și
identitatea europeană,
tehnologia comunicării,
științele mediuluial doilea ciclu de învățământ
secundarmaterii specifice
Irlandaeducație socială,
personală și pentru
sănătateprimar integrată trei teme: eu, eu și
ceilalți, eu și lumea
educație civică, socială
și politicăprimul ciclu de învățământ
secundarmaterie distinctă, obligatorie obiect la examenul de
capacitate („junior
certificate”)
«Leaving Certificate
Applied» și «Transition
Year Programme»al doilea ciclu secundar parte integrantă a programelor
speciale respective (în cadrul
limbii engleze, istoriei,
geografiei)
170
ȚaraDenumirea Nivelul de învățământ Abordarea Timpul alocat
Islandastudii sociale integrate
cu studiile religioaseprimar (clasele I-VII) integrată 3 lecții pe săptămână
(clasele I-IV), 4 lecții pe
săptămână (clasele V-VI),
3 lecții pe săptămână
(clasa a VII-a)
competențe de viață
(„life skills”)primar și primul ciclu de
învățământ secundar (clasele
IV-X a școlarității obligatorii)integrată o oră pe săptămână
(clase IV-X)
studii sociale primul ciclu de învățământ
secundar (clasele VIII-X)integrată 3 ore pe săptămână
(clasa a VIII-a), 2 ore pe
săptămână (clasele IX-X)
competențe de viață al doilea ciclu secundar
(clasele XI-XIII)integrată o oră pe săptămână
(clasa a XI-a)
Italiastudii sociale primar integrată
istorie și educație civică primul ciclu de învățământ
secundarmaterie distinctă
istorie și educație civică,
economieal doilea ciclu de învățământ
secundarautonom și transcurricular
(instruirea civică asociată cu
istoria, geografia și economia)
Letoniaștiințe sociale primul ciclu de învățământ
secundarintegrată instruirea civică face
parte dintr-un bloc de
materii („științele
sociale”) alături de
educația pentru sănătate,
etica, economia și istoria
științe sociale al doilea ciclu de învățământ
secundar (clasele X-XII)integrată
171
ȚaraDenumirea Nivelul de învățământ Abordarea Timpul alocat
Liechtensteincunoștințe civice preșcolar integrată în funcție de necesități,
pe vârste și niveluri
primar integrată
secundar integrată
Lituaniaprincipiile societății
civileprimar (clasele VII-VIII) materie distinctă o oră pe săptămână
principiile societății
civilesecundar (clasa a X-a) materie distinctă 2 ore pe săptămână
Luxemburgeducație civică („cours
d'instruction civique”)al doilea ciclu de învățământ
secundar (clasa a XII-a)materie distinctă o oră pe săptămână
Macedonia educație civică primar (clasele VII-VIII) curs opțional
(FYROM)educație civică școlile secundare profesionale materie distinctă
sistemul politic și
cultura civicășcolile secundare generale
(clasele IX-XII)inserturi specifice în diverse
programe
Maltaînvățarea democrației primar și secundar transcurriculară, integrată în
toate materiilefiecare școală trebuie să-
și elaboreze propriul
curriculum pe baza unor
standarde naționale
Moldovaeducație civică primar (clasele I-IV) materie distinctă, obligatorie o oră pe săptămână
educație civică primul ciclu de învățământ
secundar (clasele V-IX)materie distinctă, obligatorie o oră pe săptămână
educație civică al doilea ciclu de învățământ
secundar (clasele X-XII)materie distinctă, obligatorie o oră pe săptămână
172
ȚaraDenumirea Nivelul de învățământ Abordarea Timpul alocat
Norvegiaștiințe sociale primar (clasele I-VII) integrată (istoria, geografia și
instruirea civică)2-3 ore pe săptămână
activități de consiliere primar (clasele I-VII) integrată
științe sociale primul ciclu de învățământ
secundar (clasele VIII-X)integrată 3-4 ore pe săptămână
activități de consiliere primul ciclu de învățământ
secundar (clasele VIII-X)integrată
instruire civică al doilea ciclu de învățământ
secundar (clasa a XII-a)materie distinctă 2 ore pe săptămână
Olandaeducație pentru
cetățenieprimar predată în cadrul „attainment
target” despre om și societateîn acest „attainment
target” mai intră
geografia, istoria, studiul
societății și mediului,
educația pentru sănătate
studii sociale
(„Maatschappijleer”)secundar teme transcurriculare
Poloniaistorie și societate primul ciclu de învățământ
secundararie curriculară integrată
cunoașterea societății al doilea ciclu de învățământ
secundarmaterie distinctă
Portugaliadezvoltare personală și
socialăprimar fiecare școală îți definește
propriul cadru curricular pe
baza unui curriculum naționalpredomină educația non-
formală și activitățile
cross-curriculare
ciclul secundar superior (cls. X-
XII)activități cross-curriculare
Regatul Unit
173
ȚaraDenumirea Nivelul de învățământ Abordarea Timpul alocat
Angliaeducație pentru
cetățenie („citizenship
education”)primar transcurriculară, ca parte
integrată a ariei opționale
„educație personală, socială,
sanitară și civică”la alegere la nivelul
fiecărei școli
cetățenie primul ciclu de învățământ
secundartranscurriculară
Scoțiadezvoltare personală și
socialăprimar și primul ciclu de
învățământ secundar (vârsta
5-14 ani)integrată și transcurriculară
(arie tematică)
educație religioasă și
moralăprimar și primul ciclu de
învățământ secundar (nivelul
de vârstă 5-14 ani)integrată și transcurriculară
(arie tematică)
Republica
Cehăeducație civică primar (clasele VI-IX) materie distinctă 1-2 ore pe săptămână
științe sociale și
educație cetățeneascăsecundar (clasele XII-XIII) integrată științelor sociale,
educației ecologice și filosofiei2 ore pe săptămână în
curriculum-ul Școlii
Naționale; 1 oră pe
săptămână în curriculum-
ul Școlii de Bază
Româniaeducație civică primar (clasele III-IV) materie distinctă, obligatorie
(aria curriculară „om și
societate”)1-2 ore pe săptămână
cultură civică primul ciclu de învățământ
secundar (clasele V-VI)curs opțional o oră pe săptămână
cultură civică primul ciclu de învățământ
secundar (clasele VII-VIII)materie obligatorie completată
de conținuturi transcurriculare
(ex. cursurile opționale
„comunicarea în sfera publică”
și „rezolvarea de conflicte”)o oră pe săptămână
San Marinostudii sociale primar integrată
174
ȚaraDenumirea Nivelul de învățământ Abordarea Timpul alocat
istorie și educație civică primul ciclu de învățământ
secundarmaterie distinctă
istorie și educație civică,
economieal doilea ciclu de învățământ
secundarmaterie distinctă
Serbia-
Muntenegro
Serbiaeducație pentru
cetățenieprimar și secundar materie distinctă, obligatorie o oră pe săptămână
Muntenegr
oeducație pentru
cetățenieprimar și secundar materie distinctă, optională proiect pilot
Slovaciainstruire civică primar (clasele VI-IX) materie distinctă, obligatorie o oră pe săptămână
științele societății secundar (clasele IX-XI) materie distinctă
Sloveniaeducație civică și etică primar (clasele VII-VIII) materie distinctă, obligatorie o oră pe săptămână
cultură civică secundar (clasa a IX-a) materie distinctă, curs opțional
în cadrul modulului „științe
umane”o oră pe săptămână (32
ore într-un an școlar)
științe sociale școlile secundare profesionale materie distinctă, obligatorie 85 ore într-un an școlar
(ciclul de 2 ani), 70 ore pe
an școlar (ciclul de 3 ani)
Spaniaștiințe, geografie și
istorieprimar materie distinctă
etică, științe sociale,
geografie și istoriesecundar (ambele cicluri) materie distinctă
filosofie și istorie; istoria
lumii contemporane
(filiera științe sociale)al doilea ciclu de învățământ
secundar (Bachillerato)materie distinctă și teme
transcurriculare
Suediastudii sociale primar (clasele I-VI)
secundar (clasele VII-IX)materie distinctă 855 ore în 9 ani de
învățământ obligatoriu
175
ȚaraDenumirea Nivelul de învățământ Abordarea Timpul alocat
Turciademocrație și educație
pentru drepturile omuluiprimar (clasele I-III) materie distinctă, obligatorie
instruire civică și
drepturile omuluiprimul ciclu de învățământ
secundar (clasele VII-VIII)materie distinctă, obligatorie
democrație și educație
pentru drepturile omuluial doilea ciclu de învățământ
secundar (clasa a XI-a)materie distinctă, curs
facultativ
Ucraina„Suntem cetățeni” primul ciclu de învățământ
secundar (clasa a IX-a)materie distinctă, obligatorie ultimul an de școlaritate
educație juridică primul ciclu de învățământ
secundar (clasa a IX-a)materie distinctă, obligatorie
educație pentru
cetățenieal doilea ciclu de învățământ
secundar (clsasele IX-XI)materie distinctă, obligatorie
Ungariaistorie și cetățenie primar (clasele V-VIII) trunchi comun obligatoriu
(parte a ariei curriculare „om și
societate”)10 – 14% din orele din
curriculum
antropologie și studii
socialeprimar (clasa a VII-a)
studii sociale secundar (clasele IX-XII) integrată alocări variabile în
curriculum-ul la dispoziția
școlii
studiul omului și etica secundar (clasa a XI-a) integrată
introducere în filosofie secundar (clasa a XII-a) integrată
istorie și cetățenie secundar profesional (clasa a
XII-a)materie distinctă
Sursa: C. Bîrzea (2003) EDC Policies in Europe: A Synthesis ,
Strasbourg, Council of Europe.
176
177
ANEXA IV – CARACTERISTICILE IDENTIT ĂȚII EUROPENE
HUNTINGTON DUROSELLE BRAUDEL WRIGHT MORINCARTA
IDENTITĂȚII
EUROPENE
Moștenirea
clasică
Creștinismul
Separarea
autorității
temporale de
autoritatea
spirituală
Diversitatea
lingvistică
Statul de drept
Instituțiile
politice bazate
pe
reprezentativitat
e
Individualismul Dreptul roman
Morala iudeo-
creștină
Arta clasică
Umanismul și
individualismul
Renașterii
Raționalismul și
știința iluminismului
RomantismulInterpretarea
cantitativă a
existenței
Revolta prometeică
Atracția originilor și
mitul eternului
retur
Atracția față de
interzis,
necunoscut,
îndepărtat
Încrederea în
rațiune, mitul
supremației
subiectului
Spiritul critic și
autocriticUmanismul:
tendința de a
considera omul ca
măsura tuturor
lucrurilor și un scop
în sine
Liberalismul:
încrederea în
individ și dreptul
fiecăruia de a-și
dezvolta propriul
potențial
Pragmatismul:
convingerea că nu
există adevăruri
absolute, ci doar
cele confirmate de
practică
Relativismul:
circumscrierea
oricărei experiențe
într-un context
(științific, social
sau cultural) care
limitează
capacitatea
noastră de
generalizareCaracterul dialogic al
identității europene,
rezultat dintr-o serie de
antagonisme interne:
religia/rațiunea
credința/îndoiala
gândirea
mitică/gândirea critică
empirismul/raționalismu
l
existența/ ideea
particularul/universalul
problematizarea/reînte
meierea
filosofia/știința
cultura
umanistă/cultura
științifică
vechiul/noul
tradiția/evoluția
reacția/revoluția
individul/colectivitatea
imanentul/trancendentu
l
hamletismul/prometeisComunitatea
destinului
istoric
Comunitatea
valorilor
Comunitatea
modului de
viață
Comunitatea
socială și
economică
Comunitatea
responsabilități
i
178
mul
quișotismul/sancho-
panzismul
179
ANEXA V – CRONOLOGIA UNIFIC ĂRII EUROPENE
768- 814 Carol cel Mare, părinte al Europei
1100-1300 „Republica Christiana“
1308 Dante: „Despre monarhie“ (unificarea europeană sub o
monarhie unică)
1463 George Podiehrad (regele Boemiei): „Tratat de alianță și de
confederație pentru a rezista in fața turcilor“ (model federal creștin)
1623 Emeric Cruce (călugăr-pedagog francez): „Noua Cynee“
1638 Ducele de Sully (ministrul Finanțelor a1 regelui protestant –
Henric al IV-lea): „Marele Proiect a1 Regelui Henric al IV-lea“
1645 Jan Amos Comenius: „Renașterea universală“
1654 William Penn (quaker englez, fondatorul Pennsylvaniei
americane): „Prezentul și viitorul păcii in Europa“
1712 Abatele Saint-Pierre: „Proiect de pace eternă“
1761 Jean-Jacques Rousseau: „Contribuție la Proiectul de pace
eternă“
1789 Jeremy Bentham (fondatorul utilitarismului): „Principiile legii
internaționale“
1795 Immanuel Kant: „Pacea eternă“
1800 Friedrich von Gentz (consilierul lui Mätternich, secretarul
Congresului de la Viena): „Despre pacea eternă“
1800-1813 Laplace: „Europa sub Napoleon cel Mare“ (proiectul de unificare
imperială al lui Bonaparte)
1814 Henri de Saint-Simon (teoretician al socialismului): „Despre
reorganizarea Societății Europene“
1834 Giuseppe Mazzini: mișcarea „Tineretul european“ ( Risorgimento
la scară europeană)
1846 Richard Cobden (economist britanic): „Schimbul liber în Europa“
1851 Victor Hugo: „Statele Unite ale Europei“
1863 Pierre-Joseph Proudhon: „Despre principiul federativ“
1878 Johann Kaspar Bluntschli: „Organizarea Societății Statelor
Europene“ (după modelul helvetic)
1879 Constantin Frantz (diplomat prusac): „Despre federalism ca
principiu conducător“
1923 Richard Coudenhove-Kalergi (diplomat austriac, fondatorul
mișcării paneuropene): „Pan-Europa“
1924 Alfred Nossia: „Noua Europă“
1929 Aristide Briand (ministru de externe francez): „Liga Națiunilor“
1949 înființarea Consiliului Europei, cu sediul la Strasburg
1950 Planul Schuman privind integrarea limitată și progresivă a
Europei (metoda neo-funcționalistă)
1951 Tratatul de la Paris prin care se creează Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), la care aderă Franța, RFG,
Italia, Olanda, Belgia și Luxemburg
1952 proiectul Comunității Europene a Apărării (eșuat in 1954)
1957 Tratatele de la Roma privind constituirea Comunității Econo –
mice Europene și, respectiv, a Euratom
1961 lansarea proiectului de uniune politică; prima încercare de ade –
rare a Marii Britanii
1962 eșecul Planului Fouchet de Uniune politică; inițierea politicii
agricole comune (PAC)
1962 proiectul Kennedy, privind parteneriatu1 euro-atlantic
1968 realizarea uniunii vamale a celor șase țări membre
1972 Tratatele de aderare a Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei și
Norvegiei (ultimul fiind respins de populație)
1972 crearea ,,șarpelui monetar european“ (stabilizarea cursurilor
interne de schimb)
1976 Raportul Tindemans, privind crearea Uniunii Europene prin
întărirea cooperării politice
1979 intrarea în vigoare a Sistemului Monetar European (SME);
primele alegeri prin sufragiu universal direct pentru Parlamentul
European
1985 aderarea Spaniei și a Portugaliei; Convenția privind Spațiul
Schengen
1986 Actul Unic European (prima mare revizuire a Tratatului de la
Roma)
1989 Planul Delors de uniune economică și monetară
1992 Tratatul Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) sau cea de
a doua mare modificare a Tratatului de la Roma
1992 instituționalizarea cetățeniei europene prin Tratatul de la
Maastricht
1993 realizarea pieței unice
1994 cea de a doua etapă a Uniunii Economice și Monetare
1997 Tratatul de la Amsterdam (cea de a treia revizuire majoră a
Tratatului de la Roma)
2000 Tratatul de la Nisa (sau cea de a patra revizuire majoră a Trata –
tului Uniunii) și adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii,
ca parte integrantă a Tratatului Uniunii
2004 cea mai mare extindere a UE, prin aderarea Cehiei, Ciprului,
Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei, Slovaciei, Slo veniei și
Ungariei
2004 adoptarea Tratatului constituțional
181
BIBLIOGRAFIE
ABROMEIT, H. (1998) Democracy in Europe. How to Legitimize Politics in a Nation-
State Polity, Oxford, Berghan Books.
ALEJANDRO, R. (1993) Hermeneutics, Citizenship and the Public Sphere , Albany,
State University of New York Press.
ALEXANDRESCU, S. (1998) Paradoxul român, București, Ed. Univers.
ALMOND, G.; VERBA, S. (1996) Cultura civică, București, Editura DU Style.
ANDERSEN, S.S.; ELIASSEN, K.A. (1993) (eds.) Making Policy in Europe: The
Europeification of National Policy-Making , London, Sage.
ANDERSEN, S.S.; ELIASSEN, K.A. (1996) (eds.) The European Union: How Democratic
Is It?, London, Sage.
ANDERSON, B. (1983) Imagined Communities , London, Verso.
ANDREWS, G. (1991) (ed.) Citizenship, London, Lawrence and Wishart.
APPIAH, K.A. (1998) Cosmopolitan Patriots. In: P. Cheah, B. Robbins (eds.)
Cosmopolitics: Thinking and Feeling beyond the Nation , Minneapolis, University
of Minnesota Press.
ARCHIBUGI, D.; HELD, D.; KÖHLER, M. (1998) (eds.) Re-Imagining Political
Community: Studies in Cosmopolitan Democracy , Cambridge, Polity Press.
ARMSTRONG, K.A.; BULMER, S. (1998) The Governance of the Single European
Market, Manchester, Manchester University Press.
ARON, R. (1994) Is Multinational Citizenship Possible? In: B. Turner, P. Hamilton
(eds.) Citizenship. Critical Concepts , London, Routledge, vol. II, p. 279-291.
AUDIGIER, F. (1999) L’éducation à la citoyenneté . Paris, INRP.
BACHE, I. (1998) The Politics of European Union Regional Policy. Multi-level
Governance or Flexible Gatekeeping , Sheffield, Sheffield Academic Press.
BADIE, B. (1995) La fin des territoires , Paris, Fayard.
BANKOWSKI, Z.; CHRISTODOULIDIS, E. (1999) Citizenship Bound and Citizenship
Unbound. In: K. Hutchings, R. Dannreuther (eds.) Cosmopolitan Citizenship ,
London, Macmillan; New York, St. Martin’s Press, p. 83-120.
BARBALET, J.M. (1988) Citizenship: Rights, Struggle and Class Inequality , Minneapolis,
University of Minnesota Press (trad. rom.: Cetățenia, București, Editura DU
Style, 1997).
BARBER, B.R. (1998) A Place for US: How to Make Society Civil and Democracy Strong ,
New York, Hill and Wang.
BAUBOCK, R. (1994) Transnational Citizenship , Aldershot, Edward Elgar.
BECK, U. (1992) The Risk Society, London, Sage.
BEETHAM, D.; LORD, C. (1998) Legitimacy and the EU , London, Longman.
182
BEINER, R. (1995) Why Citizenship Constitutes a Theoretical Problem in the Last
Decade of the Century. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship , Albany,
State University of New York Press, p. 1-28.
BELLAH, R. (1975) The Broken Covenant: American Civil Religion in Time of Trial , New
York, Seabury.
BELLAMY, R.; CASTIGLIONE, D. (1998) Between Cosmopolis and Community:
Three Models of Rights and Democracy within the European Union. In: D.
Archibugi, D. Held, M. Köhler (eds.) Re-Imagining Political Community: Studies
in Cosmopolitan Democracy , Cambridge, Polity Press.
BENDIX, R. (1964) Nation-Building and Citizenship , New York, J. Wiley and Sons.
BERCEANU, B. B. (1999) Cetățenia. Monografie juridică , București, Ed. All Beck.
BERGER, P.L.; LUCKMANN, Th. (1999) Construirea socială a realității , București, Ed.
Univers.
BERTEN, A. (1992) Identité européenne, une ou multiple? Réflexion sur les
processus de formation de l’identité. In: J. Lenoble, N. Dewandre (eds.)
L’Europe au soir du siècle. Identité et démocratie , Paris, Editions Esprit, p.
81-97.
BERTRAND, G.; MICHALSKI, A.; PENCH, L.R. (1999) Scenarios Europe 2010. Five
Possible Futures for Europe , Brussels, European Commission.
BIRNBAUM, P. (1996) Sur la citoyenneté. L’Année sociologique . vol. 46, nr. 1, p.
57-85.
BÎRZEA, C. (2000) Education for Democratic Citizenship: A Lifelong Learning
Perspective, Strasbourg, Council of Europe Press.
BÎRZEA, C. (2001) Politicile și instituțiile Uniunii Europene , București, Ed. Corint.
BÎRZEA, C. (2003) EDC Policies in Europe: A Synthesis , Strasbourg, Council of Europe
Press.
BÎRZEA, C. (2004) Learning Democracy , Strasbourg, Council of Europe Press.
BLOOM, D.E.; PATH, R. (2000) Social Capitalism and Human Diversity. In: The
Creative Society of the 21st Century, Paris, OECD, p. 25-77.
BOBBIO, N. (1987) The Future of Democracy , Cambridge, The Polity Press.
BOBBIO, N. (1998) L’Etat et la démocratie internationale , Bruxelles, Complexe,
1998.
BORNEMAN, J.; FOWLER, N. (1997) Europeanization. Annual Review of Anthropology ,
vol.26, p.487-514.
BÖRZEL, T. (2001) Non-compliance in the European Union: Pathology or Statistical
Artifact? Journal of European Public Policy , vol.8, nr.5, p.803-824.
BÖRZEL, T.A.; RISSE, Th. (2003) Conceptualizing the Domestic Impact of Europe.
In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization ,
Oxford, Oxford University Press, p.57-80.
BOVENS, M. (1998) The Quest for Responsibility. Accountability and Citizenship in
Complex Organizations , Cambridge, Cambridge University Press.
BRAUDEL, F. (1993) La civilisation européenne. In: Grammaire des civilisations ,
Paris, Flammarion.
BRÉCHON, P. (2002) Des valeurs politiques entre pérennité et changement,
Futuribles, nr. 277, p. 95-128.
183
BRIDGES, Th. (1994) The Culture of Citizenship , Albany, State University of New
York Press.
BUCHAN, D. (1993) Europe: The Strange Superpower , Aldershot, Dartmouth.
BULMER, S. (1996) The Governance of the European Union: A New Institutionalist
Approach. Journal of Public Policy , vol. 16, nr. 4, p. 351-380.
BURGESS, M. (2000) Federalism and European Union: The Building of Europe,
1995-2000, London, Routledge.
BURGESS, M.; GAGNON, A.G. (1993) (eds.) Comparative Federalism and Federation:
Competing Traditions and Future Directions , London, Harvester Wheatsheaf.
CAIRNS, W. (2001) Introducere în legislația Uniunii Europene , București, Ed.
Universală Dalsi.
CALAME, P. (2001) Le principe de subsidiarité active. Concilier unité et diversité.
In: O. De Schutter, N. Lebessis, J. Peterson (eds.) La gouvernance dans l’Union
Européenne, Bruxelles, Commission Européenne, p. 247-260.
CAPORASO, J. (1995) The European Union and Forms of State: Westphalian,
Regulatory or Post-Modern? Journal of Common Market Studies , vol.34, nr.1,
p.29-52.
CHECKEL, J.T. (2001) The Europeanization of Citizenship? In: M.G. Cowles, J.A.
Caporaso, Th. Risse (eds.) Transforming Europe. Europeanization and Domestic
Change, Ithaca, Cornell University Press, p.180-197.
CHRISTIANSEN, TH.; JORGENSEN, K.E.; WIENER, A. (1999) The Social Construction
of European Integration. Journal of European Public Policy , vol. 6, nr. 4, p.
528-544.
CIVITAS (1994) National Standards for Civics and Government , Calabasas, Center for
Civic Education.
CLARKE, B. (1994) Citizenship, London, Pluto Press.
CLARKE, P. (1996) Deep Citizenship, London, Pluto Press.
CLOSA, C. (2001) Requirements of a European Public Sphere. Civil Society, Self
and the Institutionalization of Citizenship. In: K. Eder, B. Giesen (eds.)
European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects ,
Oxford, Oxford University Press, p. 180-201.
COHEN, J.L.; ARATO, A. (1992) Civil Society and Political Theory , Cambridge, Mass.,
MIT Press.
COMAROFF, J.L.; COMAROFF, J. (1999) (eds.) Civil Society and the Political
Imagination in Africa: Critical Perspectives , Chicago, University of Chicago
Press.
COMPAGNON, A.; SEEBACHER, J. (2002) Spiritul Europei, Iași, Polirom, 3 vol.
COUSSENS, W.; CRUM, B. (2003) Towards Effective and Accountable Leadership of
the Union: Options and Guidelines for Reform. Romanian Journal of European
Affairs, vol. 3, nr. 1, p. 5-38.
COWLES, M.G.; CAPORASO, J.; RISSE, T. (2001) (eds.) Transforming Europe:
Europeanization and Domestic Change , Ithaca, N.Y., Cornell University Press.
CRICK, B.; PORTER, A. (1978) Political Education and Political Literacy , London,
Longman.
184
CROZIER, M; HUNTINGTON, S.P.; WATANUKI, J. (1975) The Crisis of Democracy:
Report on the Governability of Democracies to the Trilateral Commission , New
York, New York University Press.
DAGGER, R. (1997) Civic Virtues, Oxford, Oxford University Press.
DAHRENDORF, R. (1974) Citizenship and Beyond: The Social Dynamics of an Idea.
Social Research, vol. 41, p. 673-701.
DAHRENDORF, R. (1985) Law and Order, Boulder, California, Westview Press.
DAHRENDORF, R. (1994) The Challenging Quality of Citizenship. In: B. Van
Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship , London, Sage, p. 10-19.
DALTON, R. (1996) Citizen Politics, New Jersey, Chatham House.
DAUENHAUER, B. (1996) Citizenship in a Fragile World , Maryland, Rowan and
Littlefield.
DE MUNCK, J.; LENOBLE, J. (2001) Les mutations de l’art de gouverner. In: O. De
Schutter, N. Lebessis, J. Paterson (eds.) La gouvernance dans l’Union
Européenne, Bruxelles, Commission Européenne, p. 31-54.
DE SCHOUTHEETE, Ph. (1992) The European Community and its Sub-Systems. In:
W. Wallace (ed.) The Dynamics of European Integration , London, Pinter, p.
106-124.
DEHOUSSE, R. (2001) Les institutions européennes en quête de légitimité:
nécessité d’une approche privilégiant la procédure. In: O. De Schutter, N.
Lebessis, J. Peterson (eds.) La gouvernance dans l’Union Européenne ,
Bruxelles, Commission Européenne, p. 247-260.
DEKKER, H.; MEYENBERG, R. (1991) (eds.) Politics and the European Younger
Generation. Political Socialization in Western, Central and Eastern Europe ,
Oldenburg, University of Oldenburg.
DELANTY, G. (1995) Inventing Europe: Idea, Identity, Reality , London, Macmillan.
DELANTY, G. (1997) Models of Citizenship: Defining European Identity and
Citizenship. Citizenship Studies, vol. 1.
DELANTY, G. (2000) Citizenship in a Global Age , Buckingham, Open University
Press.
DELORS, J. (1992) Le nouveau concert européen , Paris, Editions Odile Jacob.
Democracy’s Next Generation (1989), Washington D.C., People for American Way.
DONATI, P. (1993) La citadinanza societaria , Roma, Laterza.
DONATI, P. (1995) Identity and Solidarity in the Complex of Citizenship: The
Relational Approach. International Sociology , vol. 10, nr. 3, p. 299-314.
DRULAK, P. (2001) (ed.) National and European Identities in E.U. Enlargement ,
Prague, Institute of International Relations.
DUCULESCU, V. (2003) Dreptul integrării europene. Tratat elementar , București, Ed.
Lumina Lex.
DUFF, A.; WILLIAMS, Sh. (2001) European Futures. Alternative Scenarios for 2010 ,
London, The Federal Trust.
DUINA, F.G. (1999) Harmonizing Europe. Nation-States within the Common Market ,
New York, State University of New York Press.
DUROSELLE, J.B. (1965) L’idée de l’Europe dans l’histoire , Paris, Denoël.
DUȚU, Al. (1999) Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene , București, Ed. All.
185
EDER, K. (2001a) Integration through Culture? The Paradox of the Search for a
European Identity. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between
National Legacies and Postnational Projects , Oxford, Oxford University Press, p.
222-244.
EDER, K. (2001b) Citizenship and the Making of a European Society. From the
Political to the Social Integration of Europe. In: K. Eder, B. Giesen (eds.)
European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects ,
Oxford, Oxford University Press, p. 245-269.
EDER, K.; TRENZ, H.-J. (2003) The Making of a European Public Space: The Case of
Justice and Home Affairs. In: B. Kohler-Koch (ed.) Linking EU and National
Governance, Oxford, Oxford University Press, p.111-134.
ELAZAR, D.J. (1994) (ed.) Federal Systems of the World: A Handbook of Federal,
Confederal and Autonomy Arrangements , Harlow, Longman, 2nd edition.
ETZIONI, A. (1993) The Spirit of Community , New York, Crown.
EUROPEAN COMMISSION (2001) European Governance: a White Paper , Brussels,
Commission of the European Communities.
EUROPEAN COUNCIL (2001) The Future of the EU: Declaration of Laeken , 15
December.
FALKNER, G. (2001) Policy Networks in a Multi-Level System: Convergence
Towards Moderate Diversity? In: K.H. Goetz, S. Hix (eds.) Europeanized
Politics? European Integration and National Political Systems , London, Frank
Cass, p.94-120.
FAULKS, K. (2000) Citizenship, London, Routledge.
FEATHERSTONE, K.; RADAELLI, C.M. (2003) (eds.) The Politics of Europeanization ,
Oxford, Oxford University Press.
FEDERAL TRUST (1991) Europe’s Future: Four Scenarios , London.
FERRY, J.-M. (1992) Pertinence du postnational. In: J. Lenoble, N. Dewandre (eds.)
L’Europe au soir du siècle , Paris, Esprit, p. 39-57.
FERRY, J.-M. (2000) La question de l’Etat européen , Paris, Gallimard.
FISCHER, J. (2000) From Confederacy to Federation , speech at the Humboldt
University, 12 May.
FOLLESDAL, A.; KOSLOWSKI, P. (1998) (eds.) Democracy and the European Union ,
Berlin, Springer.
FONTAINE, P. (1993) L’Europe des citoyens , Bruxelles, Commission Européenne.
FRAZER, N.; GORDON, L. (1994) Civil Citizenship against Social Citizenship. In: B.
van Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship , London, Sage, p. 90-107.
FREEDEN, M. (1998) Drepturile, București, Editura DU Style.
FREEMAN, M. (1995) Are There Collective Rights? Political Studies, vol. 43, p.
25-40.
FRIES, F. (1995) Les grands débats européennes , Paris, Seuil.
GALTUNG, J. (1973) The European Community: A Superpower in the Making , Oslo,
Universitetsforlaget.
GAMBERALE, C. (1997) European Citizenship and Political Identity. Space and
Polity, nr. 1, p. 37-59.
GARCIA, S. (1993) (ed.) European Identity in Search for Legitimacy , London, Pinter.
186
GAVRELIUC, A. (2002) Imaginar identitar și așteptări sociale în vestul României. În:
A. Neculau (coord.) Noi și Europa, Iași, Ed. Polirom, p. 194-221.
GELLNER, E. (1994) Națiuni și naționalism , București, Antet/CEU.
GIDDENS, A. (1998) The Third Way, Cambridge, The Polity Press (trad. rom.).
GIESEN, B., EDER, K. (2001) European Citizenship: An Avenue for the Social
Integration of Europe. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship
between National Legacies and Postnational Projects , Oxford, Oxford University
Press, p. 1-16.
GIRAULT, R. Identités et conscience européennes au XXe siècle, Paris, Hachette.
GIULIANI, M. (2003) Europeanization in Comparative Perspective: Institutional Fit
and National Adaptation. In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics
of Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.134-155.
GONDRAND, Fr. (1991) Parlez-vous Eurocrate? , Paris, Editions d’Organisation.
GRABBE, H. (2003) Europeanization Goes East: Power and Uncertainty in the EU
Accession Process. In: K. Featherstone, C.M. Radaelli (eds.) The Politics of
Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.303-330.
GRIMM, D. (1995) Does Europe Need a Constitution? European Law Journal , nr. 1,
p.282-302.
GROTE, J.R.; LANG, A. (2003) Europeanization and Organizational Change in
National Trade Associations: An Organizational Ecology Perspective. In: K.
Featherstone, C.M. Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization , Oxford,
Oxford University Press, p.225-254.
GUNSTEREN, H. VAN (1994) Four Conceptions of Citizenship. In: B. van
Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship , Newbury Park, California,
Sage, p. 36-48.
HABERMAS, J. (1989) The Structural Transformation of the Public Sphere , Cambridge,
MIT Press.
HABERMAS, J. (1992) Citoyenneté et identité nationale. Réflexions sur l’avenir de
l’Europe. In: J. Lenoble, N. Dewandre (sous dir.) L’Europe au soir du siècle.
Identité et démocratie , Paris, Editions Esprit, p. 17-39.
HABERMAS, J. (1994) Citizenship and National Identity. In: B. van Steenbergen
(ed.) The Condition of Citizenship , Newbury Park, California, Sage, p. 20-35.
HABERMAS, J. (1995) Citizenship and National Identity: Some Reflections on the
Future of Europe. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship , Albany, State
University of New York Press, p. 255-282.
HABERMAS, J. (1995) The European Nation-State: Its Achievements and its Limits.
On the Past and Future of Sovereignty and Citizenship. Rivista Europea di
diritto, filosofia e informática , nr. 2, p. 27-36.
HABERMAS, J. (1999) Au-delà de l’Etat-nation , Paris, Fayard.
HALMAN, L. (2001) The European Values Study: A Third Wave , Tilburg, Tilburg
University/EVS.
HAMON, D.; KELLER, I.S. (1997) Fondements et étapes de la construction européenne ,
Paris, PUF.
HANN, C.; DUNN, E; (1996) Civil Society: Challenging Western Models , London,
Routledge.
187
HART, H.L.A. (1968) Punishment and Responsibility: Essays in the Philosophy of Law ,
New York, Free Press.
HASSENTEUFEL, P. (1996) L’Etat-Providence ou les métamorphoses de la
citoyenneté. L’Année sociologique , vol. 46, nr. 1, p. 127-149.
HAVENS, M. (1991) Citizenship. In: The American Intellectual Encyclopedia , New
York, Grolier, p. 742-745.
HAYEK, F. (1967) Studies in Philosophy , Politics and Economics , London, Routledge.
HEATER, D. (1990) Citizenship: The Civic Ideal in World History , London, Longman.
HEDETOF, U. (1998) (ed.) Political Symbols, Symbolic Politics: Europe between Unity
and Fragmentation, Aldershot, Ashgate.
HELD, D. (1987) Models of Democracy , Stanford, Stanford University Press.
HELD, D. (1991) Between State and Civil Society: Citizenship. In: G. Andrews (ed.)
Citizenship, London, Lawrence and Wishart, p. 19-25.
HÉRITIER, A. (1999) Policy-making and Diversity in Europe. Escape from Deadlock ,
Cambridge, Cambridge University Press.
HÉRITIER, A. (2002) (ed.) Common Goods : Reinventing European and International
Governance, Lanham, Rowman and Littlefield Publishers.
HERITIER, A. et al. (2001) Differential Europe : New Opportunities and Restrictions for
Policy-Making in Member States , Lanham, MD, Rowman and Littlefield.
HÉRITIER, A.; KNILL, Ch. (2000) Differential Responses to European Integration: A
Comparison, Bonn, Max Planck.
HERZOG, Ph. (2002) L’Europe après l’Europe. Les voies d’une métamorphose ,
Bruxelles, Editions De Boeck Université.
HIX, S. (1999) The Political System of the European Union , New York, St. Martin’s
Press.
HOBSBAWM, E. (1990) Nations and Nationalism since 1780 , Cambridge, Cambridge
University Press.
HOOGHE, L. (1996) (ed.) European Integration and Cohesion Policy: Building Multi-
Level Governance, Oxford, Oxford University Press.
HOOGHE, L.; MARKS, G. (2001) Multi-Level Governance and European Integration ,
Lanham, Rowman and Littlefield.
HOWE, S. (1991) Citizenship in the New Europe: A Last Chance for the
Enlightenment? In: G. Andrews (ed.) Citizenship, Milton Keynes, Open
University Press.
Human Development Report 2002. Deepening Democracy in a Fragmented World
(2002), New York, UNDP; Oxford, Oxford University Press.
HUNTINGTON, S.P. (1991) The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth
Century, Norman, The University of Oklahoma Press.
ICHILOV, O. (1998) Patterns of Citizenship in a Changing World. In: O. Ichilov (ed.)
Citizenship and Citizenship Education in a Changing World , London, The Woburn
Press, p. 11-27.
INGLEHART, R. (1997) Modernization and Postmodernization. Cultural, Economic and
Political Change in 43 Societies , Princeton, Princeton University Press.
INGLEHART, R.; BASANEZ, M.; MORENO, A. (1998) Human Values and Beliefs: A Cross
– Cultural Sourcebook. Political, Religious, Sexual, and Economic Norms in 43
188
Societies. Findings from the 1990-1993 World Values Survey , Ann Arbor, The
University of Michigan Press.
IONESCU, N. (1990) Între realitățile noastre. În: Roza vânturilor, București.
JANOSKI, Th. (1998) Citizenship and Civil Society , Cambridge, Cambridge University
Press.
JANOWITZ, M. (1983) The Reconstruction of Patriotism. Education for Civic
Consciousness, Chicago, The University of Chicago Press.
JORDAN, A.G.; SCHUBERT, K. (1992) (eds.) Policy Networks. Special issue of the
„European Journal of Political Science“, vol. 21, nr. 1-2.
KALDOR, M (2003) Global Civil Society, Cambridge, Polity.
KASSIM, H. (2003) Meeting the Demands of EU Membership: The Europeanization
of National Administrative Systems. In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.)
The Politics of Europeanization , Oxford, Oxford University Press, p.83-111.
KEATING, M.; HOOGHE, L. (1996) By-passing the Nation-State? Regions in the
European Union. In: J. J. Richardson (ed.) European Union: Power and Policy
Making, London, Routledge, p.216-229.
KELLY, G.A. (1995) Who Needs a Theory of Citizenship? In: R. Beiner (ed.)
Theorizing Citizenship , Albany, State University of New York Press, p. 79-104.
KINCAID, J. (1999) Confederal Federalism and Citizens Representation in the
European Union. In: J.B. Brzisnki, Th. D. Lancaster, Ch. Tuschhoff (eds.)
Compounded Representation in West European Federations , London, Frank Cass.
KLINGEMANN, H.-D.; FUCHS, D. (1995) (eds.) Citizens and the State , Oxford, Oxford
University Press.
KOHLER-KOCH, B. (1997) Organized Interests in European Integration: The
Evolution of a New Type of Governance? In: H. Wallace, A.R. Young (eds.)
Participation and Policy-making in the European Union , Oxford, Clarendon Press,
p. 42-68.
KOHLER-KOCH, B. (2003a) (eds.) Linking EU and National Governance , Oxford,
Oxford University Press.
KOHLER-KOCH, B. (2003 b) Interdependent European Governance. In: B. Kohler-
Koch (ed.) Linking EU and National Governance , Oxford, Oxford University
Press, p.10-23.
KOHLER-KOCH, B.; EISING, R. (1999) (eds.) The Transformation of Governance in the
European Union, London, Routledge.
KOOIMAN. J. (1993) (ed.) Modern Governance , London, Sage.
KOOIMAN, J. (2002) Governance: A Social-Political Perspective. In: J. Grote, B.
Gbikpi (eds.) Participatory Governance. Political and Societal Implications ,
Opladen, Leske and Budrich, p. 121-139.
KOVÁCS, P. (1999) The Rights and Responsibilities of the Citizen in Europe.
National Contexts and European Construction. In: Concepts of Democratic
Citizenship, Strasbourg, Council of Europe, p. 3-7.
KÜHNHARDT, L. (1992) Federalism and Subsidiarity. Telos. A Quarterly Journal of
Critical Thought, nr. 91, p. 77-83.
KUMAR, K. (1993) Civil Society: An Inquiry into the Usefulness of an Historical
Term. British Journal of Sociology , vol. 44, p. 375-395.
189
KYMLICKA, W. (1995) Multicultural Citizenship. A Liberal Theory of Minority Rights ,
Oxford, Clarendon Press.
KYMLICKA, W.; NORMAN, W. (1995) Return of the Citizen: A Survey of Recent Work
on Citizenship Theory. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship , Albany, State
University of New York Press, p. 283-322.
KYMLICKA, W.; NORMAN, W. (2000) (eds.) Citizenship in Diverse Societies , Oxford,
Oxford University Press.
LABOHM, H.H.J.; ROOD, J.Q. Th.; VAN STADEN, A. (1998) Europe on the Threshold of
the 21st Century: Five Scenarios , The Hague, Clingendael – Study.
LADEUR, K.-H. (1997) Towards a Legal Theory of Supranationality: The Viability of
the Network Concept. European Law Journal , vol. 3, nr. 1, p. 33-53.
LADRECH, R. (2001) Europeanization and Political Parties: Towards a Framework
for Analysis. In: Queen’s Papers on Europeanization , nr.2, p.1-11.
LAITIN, D.D. (1997) The Cultural Identities of a European State. Politics and Society ,
vol. 25, p. 277-302.
LANG, J. (2003) Policy Implementation in a Multi-Level System: The Dynamics of
Domestic Response. In: B. Kohler-Koch (ed.) Linking EU and National
Governance, Oxford, Oxford University Press, p.154-174.
LECA, J. (1986) Individualisme et citoyenneté. In: P. Birnbaum (sous dir.). Sur
l’individualisme, Paris, Presses de FNSP, p. 176-209.
LECA, J. (1991) La citoyenneté entre la nation et la société. In: D. Colas, C. Emeri,
J. Zylberberg (sous dir.) Citoyenneté et nationalité , Paris, PUF.
LECA, J. (1994) Individualism and Citizenship. In: B.S. Turner, P.Hamilton (eds.)
Citizenship: Critical Concepts , London, Routledge, vol. I, p. 148-187.
LEPSIUS, R.M. (2001) The European Union: Economic and Political Integration and
Cultural Plurality. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between
National Legacies and Postnational Projects , Oxford, Oxford University Press, p.
205-221.
LIJPHART, A. (1999) Patterns of Democracy. Government Forms and Performance in
Thirty-Six Countries , New Haven, Yale University Press.
LINKLATER, A. (1999) Cosmopolitan Citizenship. In: K. Hutchings, R. Dannreuther
(eds.) Cosmopolitan Citizenship , London, Macmillan; New York, St. Martin’s
Press, p. 35-59.
LISTER, R. (1990) The Exclusive Society. Citizenship and the Poor , London, CPAG.
LISTER, R. (1997) Citizenship: Feminist Perspective , London, Macmillan.
LORD, Ch. (1998) Democracy in the European Union , Sheffield, Sheffield Academic
Press.
LUNDBERG, E. (1995) Political Freedoms in the European Union. In: A. Rosas, E.
Antola (eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order , London, Sage
Publications, p. 113-134.
MAGNETTE, P. (1999) La citoyenneté européenne. Droits politiques, institutions ,
Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles.
MAGNETTE, P. (2000) La Constitution Européenne , Bruxelles, Université Libre de
Bruxelles.
MAJONE, G. (1996) Regulating Europe, London, Routledge.
190
MAJONE, G. (1998) Europe’s „Democratic Deficit“: The Question of Standards.
European Law Journal , vol. 4, nr. 1, p. 5-28.
MANN, M. (1994) Ruling Class Strategies and Citizenship. In: B.S. Turner, P.
Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts , London, Routledge, vol. I, p.
63-79.
MARCH, J.; OLSEN, J.P. (1989) Rediscovering Institutions , New York, Free Press.
MARCH, J.G.; OLSEN, J.P. (1995) Democratic Governance , New York, The Free Press.
MARGA, A. (1995) Europa și specificul european. Filosofia unificării europene , Cluj,
Biblioteca Apostrof.
MARIAS, E.A. (1995) Mechanisms of Protection of Union Citizens’ Rights. In: A.
Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order , London,
Sage Publications, p. 207-233.
MARINO, A. (1995) Pentru Europa, Iași, Polirom.
MARITAIN, J. (1993) L’Europe et l’idée fédérale , Paris, Mame.
MARKS, G. (1992) Structural Policy in the European Community. In: A. Sbragia
(ed.) Euro-Politics: Institutions and Policy-making in the „New“ European
Community, Washington D.C., Brooking Institution.
MARKS, G.; NIELSEN, F.; RAY, L.; SALK, J. (1998) Competencies, Cracks and
Conflicts: Regional Mobilization in the European Union. In: G. Marks, F.W.
Scharpf, Ph. C. Schmitter, W. Streeck (eds.) Governance in the European
Union. London, Sage, p. 40-63.
MARKS, G.; SCHARPF, F.W.; SCHMITTER, Ph.C.; STREECK, W. (1998) Governance in
the European Union , London, Sage.
MARSHALL, T.H. (1973) Class, Citizenship and Social Development , Chicago,
University of Chicago Press.
MATHIEU, J.-L. (1993) La Communauté européenne: marché ou Etat? Paris, Nathan.
MATHIEUX, J.; MOREAUX, D.; MOUGENOT, P. (1994) La civilisation européenne ,
Paris, Bordas.
MAURER, A.; WESSELS, W. (2001) (eds.) National Parliaments on their Ways to
Europe: Losers or Latecomers? Baden-Baden, Nomos.
MAYNTZ, R. (1998) New Challenges to Governance Theory , Florence, European
University Institute.
MEAD, L. (1986) Beyond Entitlement: The Social Obligations of Citizenship , New York,
Free Press.
MEEHAN, E. (1993) Citizenship and the European Community , Newbury, California,
Sage.
MENY, Y.; MULLER, P.; QUERMONNE, J.I. (1996) (eds.) Adjusting to Europe: The
Impact of the European Union on National Institutions and Policies , London,
Routledge.
MEYENBERG, R.; DEKKER, H. (1992) (eds.) Perceptions of Europe in East and West ,
Oldenburg, University Press.
MEYER, T. (1995) European Public Sphere and Societal Politics. In: M. Teló(ed.)
Démocratie et construction européenne , Bruxelles, Editions de l’Université
Libre de Bruxelles, p. 123-140.
MILLON-DELSOL, C. (1993) Le principe de subsidiarité , Paris, PUF.
191
MILWARD, A.S. (1992) The European Rescue of the Nation State , London, Routledge.
MOREAU DEFARGES, Ph. (2002) L’Union européenne, empire démocratique? , Paris,
Institut Français des Relations Internationales.
MÖRTH, U. (2003) Europeanization as Interpretation, Translation and Editing of
Public Policies. In: K. Featherstone, C.M.Radaelli (eds.) The Politics of
Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.159-178.
NAUTA, L. (1992) Changing Conceptions of Citizenship. In: Praxis International , vol.
12, p. 20-34.
NECULAU, A.; CONSTANTIN, T. (2002) Românii și integrarea europeană;
radiografia unei atitudini. În: A. Neculau (coord.) Noi și Europa, Iași, Ed.
Polirom, p. 13-28.
NEILL, N. (1995) The Government and Politics of the European Community , Durham,
N.C., Duke University Press.
NEUNREITHER, K. (1995) Citizens and the Exercise of Power in the European
Union: Towards a New Social Contract? In: A. Rosas, E. Antola (eds.) A
Citizens’ Europe. In Search of a New Order , London, Sage Publications, p. 1-18.
NOICA, C. (1993) Modelul cultural curopean , București, Humanitas.
NOLTE, H.-H. (1992) L’Europe dans la société planétaire jusqu’au XXe siècle. Revue
internationale des sciences sociales , nr. 131, p. 25-43.
NORTON, Ph. (1995) (ed.) National Parliaments and the European Union , London,
Frank Cass.
NUGENT, N. (1999) The Government and Politics of the European Union , Basingstoke,
Macmillan, 4th ed.
OHMAE, K. (1995) The End of the Nation State , New York, Free Press.
OLDFIELD, A. (1990) Citizenship and Community: Civic Republicanism and the Modern
World, London, Routledge.
OLDFIELD, A. (1994) Citizenship: An Unnatural Practice? In: B.S. Turner, P.
Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts , London, Routledge, vol. I, p.
188-198.
OLIVER D.; HEATER, D. (1994) The Foundations of Citizenship , London, Harvester
Wheatsheaf.
OLSEN, J.P. (1996) Europeanization and Nation – State Dynamics. In: S.
Gustavsson, L. Lewin (eds.) The Future of the Nation-State , London,
Routledge, p. 245-285.
OLSEN, J.P. (1997) European Challenges to the Nation State. In: B. Steunberg, F.
van Vught (eds.) Political Institutions and Public Policy , Dordrecht, Kluwer,
p.157-188.
OOMMEN, T. (1997) Citizenship, Nationality, and Ethnicity , Cambridge, Polity Press.
OSBORNE, D.; GAEBLER, E. (1993) Reinventing Government , New York, Penguin.
PAKKUSKI, J. (1997) Cultural Citizenship. Citizenship Studies, vol. 1, nr. 1, p. 73-86.
PARSONS, T. (1971) The System of Modern Societies , Englewood Cliffs, Prentice Hall.
PELKMANS, J. (2003) Integrarea europeană. Metode de analiză econo mică. București,
Institutul European din România, ed. II-a.
PEREZ-DIAZ, V. (1998) The Public Sphere and a European Civil Society. In: J.
Alexander (ed.) Real Civil Societies, London, Sage.
192
PHILLIPS, A. (1991) Citizenship and Feminist Theory. In: G. Andrews (ed.)
Citizenship, London, Lawrence and Wishart, p. 76-88.
PIERRE, J.; PETERS, G.B. (2000) Governance, Politics and the State , Houndsmills,
Macmillan.
POWELL, W.; DI MAGGIO, P. (1991) (eds.) The New Institutionalism in Organizational
Analysis, Chicago, University of Chicago Press.
PREUSS, U.K. (1995) Problems of a Concept of European Citizenship. European Law
Journal, nr. 1, p. 267-281.
PUTNAM, R. (2000) Bowling Alone: The Colapse and Revival of American Community ,
New York, Simon and Schuster.
QUERMONNE, J.-L. (2002) Le système politique de l’Union Européenne , Paris,
Montchrestien, 5e édition.
RADAELLI, C.M.. (2003) The Europeanization of Public Policy. In: K. Featherstone,
C.M. Radaelli (eds.) The Politics of Europeanization , Oxford, Oxford University
Press, p.27-56.
RAWLS, J. (1971) A Theory of Justice , Cambridge, Mass., Harvard University Press.
REES, A. (1996) (ed.) Citizenship Today, London, UCL.
REISENBERG, P. (1992) Citizenship in the Western Tradition , Chapel Hill, University
of North Carolina Press.
RHODES, R.A.W. (2003) Understanding Governance. Policy Networks, Governance,
Reflexivity and Accountability , Maidenhead, Open University Press.
RISSE, Th. (2001) A European Identity? Europeanization and the Evolution of
Nation-State Identities. In: M.G.Cowles, J.A. Caporaso, Th. Risse (eds.)
Transforming Europe. Europeanization and Domestic Change , Ithaca, Cornell
University Press, p.198-216.
ROCHE, M. (1992) Rethinking Citizenship , Cambridge, Polity Press.
ROCHE, M. (1994) Citizenship, Social Theory and Social Change. In: B.S. Turner, P.
Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts , London, Routledge, vol. I, p.
80-110.
ROMETSCH, D.; WESSELS, W. (1996) (eds.) The European Union and Member States.
Towards Institutional Fusion? Manchester, Manchester University Press.
ROSAS, A.; ANTOLA, E. (1995) (eds.) A Citizen’s Europe. In Search of a New Order ,
London, Sage.
ROSENAU, J.N.; CZEMPIEL, E.-O. (1992) (eds.) Governance without Government:
Order and Change in World Politics , Cambridge, Cambridge University Press.
SARTRE, M. (1992) L’Empire romain comme modèle. Commentaire, nr. 57, p.
27-35.
SBRAGIA, A.M. (1992) (ed.) Euro-Politics: Institutions and Policy-making in the „New“
European Community , Washington D.C., Brookings Institution.
SCHARPF. F.W. (1991) Crisis and Choice in European Social Democracy , Ithaca,
Cornell University Press.
SCHARPF, F.W. (1994) Community and Autonomy: Multi-Level Policy-making in the
European Union. Journal of European Public Policy , vol. I, nr. 2, p. 219-242.
SCHARPF, F.W. (1998) Governing Europe: Efficient and Democratic , Oxford, Oxford
University Press.
193
SCHARPF, F.W. (1998) Negative and Positive Integration in the Political Economy
of European Welfare States. In: G. Marks et al. (eds.) Governance in the
European Union, London, Sage, p. 15-39.
SCHEUER, A. (1999) A Political Community? In: H. Schmitt, J. Thomassen (eds.)
Political Representation and Legitimacy in the European Union , Oxford, Oxford
University Press, p. 25-46.
SCHMIDT, V. (1997) European Integration and Democracy: The Differences Among
Member States. Journal of European Public Policy , vol.4, nr.1, p.128-145.
SCHMITT, C. (1992) The Constitutional Theory of Federalism. Telos. A Quarterly
Journal of Critical Thought , nr. 91, p. 26-56.
SCHMITTER, Ph. C. (1998a) Examining the Present Euro-Polity with the Help of
Past Theories. In: G. Marks et al. (eds.) Governance in the European Union ,
London, Sage, p. 1-14.
SCHMITTER, Ph. C. (1998b) Imaging the Future of the Euro-Polity with the Help of
New Concepts. In: G. Marks et al. (eds.) Governance in the European Union ,
London, Sage, p. 121-150.
SCHMITTER, Ph. C. (2002) Participation in Governance Arrangements. In: J. Grote,
B. Gbikpi (eds.) Participatory Governance. Political and Societal Implications ,
Opladen, Leske and Budrich, p. 51-69.
SCHNAPPER, D. (1994) La Communauté des citoyens , Paris, Gallimard.
SCHNAPPER, D.; BACHELIER, Ch. (2001) Ce este cetățenia?, Iași, Ed. Polirom; Qu’est
– ce que c’est la citoyenneté? , Paris, Gallimard, 2000.
SCHOLTE, J.A. (1999) Global Civil Society: Changing the World? , Coventry, University
of Warwick, Center for the Study of Globalisation and Legislation.
SCHUMAN, R. (1963) Pour l’Europe, Paris, Nagel.
SCOTT, J. (1995) Development Dilemmas in the European Community , Buckingham,
Open University Press.
SCOTT, R.W. (2004) Instituții și organizații , Iași, Polirom.
SELIGMAN, A. (1992) The Idea of Civil Society , New York, The Free Press.
SHAW, J. (1998) A Concept of EU Citizenship. In: A. Kershen (ed.) A Question of
Identity, London, Ashgate.
SHKLAR, J. (1991) American Citizenship: The Quest for Inclusion , Harvard, Harvard
University Press.
SHORE, C (2000) Building Europe: The Cultural Politics of European Integration ,
London, Routledge.
SHOTTER, J. (1993) Psychology and Citizenship: Identity and Belonging. In: B.S.
Turner (ed.) Citizenship and Social Theory , Newbury Park, California, Sage, p.
115-138.
SIDJANSKI, D. (1992) L’avenir fédéraliste de l’Europe , Paris, PUF.
SMITH, A.D. (1986) The Ethnic Origins of Nations , Oxford, Basil Blackwell.
SOMMERS, M. (1993) Citizenship and the Place of the Public Sphere. American
Sociological Review , vol. 58, p. 587-620.
SOYSAL, J. (1994) The Limits of Citizenship , Chicago, University of Chicago Press.
SPINNER, J. (1994) The Boundaries of Citizenship , Baltimore, John Hopkins
University Press.
194
STOKER, G. (1998) Cinq propositions pour une théorie de la gouvernance. Revue
internationale des sciences sociales , nr. 155, p. 19-30.
STRAUSS, L. (1999) Cetatea și omul, Iași, Polirom.
STREECK, W. (2001) Citizenship under Regime Competition: The Case of the
‘European Works Council’. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship
between National Legacies and Postnational Projects , Oxford, Oxford University
Press, p. 122-158.
TALLBERG, J. (2000) Europe at the Eve of the 21st Century: Deep Trends and Policy
Analysis, Brussels, European Commission.
TAYLOR, D. (1994) Citizenship and Social Power. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.)
Citizenship: Critical Concepts , London, Routledge, vol. I, p. 136-147.
TĂSLĂUANU, C.O. (1996) Obsesia europeană, București, Ed. Scripta.
TCHERNIA, J.-F. (2002) Les enquêtes sur les valeurs des Européens . Futuribles, nr.
277, p. 7.
TENZER, N. (1990) La société dépolitisée. Essai sur les fondements de la politique ,
Paris, PUF.
TERREN, E. (2002). Post-modern Attitudes: A Challenge to Democratic Education.
European Journal of Education , vol. 37, no. 2, p. 161-177.
THIESSE, A.-M. (2000) Crearea identităților naționale în Europa. Seco lele XVIII-XX, Iași,
Polirom.
TIILIKAINEN. T. (1995) The Problem of Democracy in the European Union. In: A.
Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order , London,
Sage Publications, p. 19-38.
TURNER, B.S. (1986) Citizenship and Capitalism , London, Allen and Unwin.
TURNER, B.S. (1992) Outline of a Theory of Citizenship. In: Ch. Moufe (ed.)
Dimensions of Radical Democracy: Pluralism, Citizenship, Community , London,
Verso.
TURNER, B.S. (1993) Contemporary Problems in the Theory of Citizenship. In: B. S.
Turner (ed.) Citizenship and Social Theory , Newbury Park, California, Sage, p.
1-18.
TURNER, B.S. (1993) Citizenship and Social Theory , London, Sage.
TURNER, B.S. (1994) Outline of a Theory of Citizenship. In: B.S. Turner, P.
Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts , London, Routledge, vol. I, p.
199-226.
TWINE, F. (1994) Social Rights and Citizenship , London, Sage.
ULRICH, H.; D’OLIVEIRA, J. (1995) Union Citizenship: Pie in the Sky? In: A. Rosas, E.
Antola (eds.) A Citizens’ Europe. In Search of a New Order , London, Sage
Publications, p. 58-84.
VAN GUNSTERREN, H. R. (1998) A Theory of Citizenship. Organizing Plurality in
Contemporary Democracies , Boulder, Co., Westview Press.
VELDHUIS, R. (1997) Education for Democratic Citizenship: Dimensions of Citizenship,
Core Competencies, Variables and International Activities , Strasbourg, Council
of Europe.
VLĂSCEANU, M. (1996) Sectorul non-profit: contexte, organizare, condu cere,
București, Ed. Paideia.
195
VOGEL, U. (1991) Is Citizenship Gender-Specific? In: U. Vogel, M. Moran (eds.) The
Frontiers of Citizenship , New York, St. Martin’s Press, p. 58-85.
VOGEL, U.; MORAN, M. (1991) (eds.) The Frontiers of Citizenship , New York, St.
Martin’s Press.
VOYENNE, B. (1964) Histoire de l’Idée européenne , Paris, Payot.
WALDINGER, R.; DAWSON, R.; WOLOCH, I. (1992) (eds.) The French Revolution and
the Meaning of Citizenship , London, Greenwood Press.
WALLACE, H. (1998a) Politics and Policy in the EU: The Challenge of Governance.
In: H. Wallace, W. Wallace (eds.) Policy-making in the European Union , Oxford,
Oxford University Press, p. 3-36.
WALLACE, H. (1998b) The Institutions of the EU: Experience and Experiments. In:
H. Wallace, W. Wallace (eds.) Policy-making in the European Union , Oxford,
Oxford University Press, p. 37-70.
WALLACE, H. (2003) Contrasting Images of European Governance. In: B. Kohler-
Koch (ed.) Linking EU and National Governance , Oxford, Oxford University
Press, p.1-9.
WALLACE, H.; WALLACE, W. (1998) Policy-making in the European Union , Oxford,
Oxford University Press, 3rd edition.
WALLACE, W. (1990) (ed.) The Dynamics of European Integration , London, Pinter.
WATTS, R. (2001) Les modèles de partage fédéral des compétences. Revue
internationale des sciences sociales , nr. 167, p. 25-35.
WEILER, J. (1999) The Constitution of Europe , Cambridge, Cambridge University
Press.
WEXLER, P. (1990) Citizenship in the Semiotic Society. In: B.S. Turner (ed.)
Theories of Modernity and Postmodernity , London, Sage, p. 164-175.
WINCOTT, D. (2003) The Idea of the European Social Model: Limits and Paradoxes
of Europeanization. In: K. Featherstone, C.M. Radaelli (eds.) The Politics of
Europeanization, Oxford, Oxford University Press, p.279-302.
WOLTON, D. (1992) La dernière utopie: naissance de l’Europe démocratique , Paris,
Flammarion.
WOOD, E.M. (1990) The Uses and Abuses of Civil Society. In: R. Miliband at al.
(eds.) Socialist Register, London, Merlin.
YOUNG, I.M. (1989) Polity and Group Difference: A Critique of the Ideal of
Universal Citizenship, Ethics, vol. 99, p. 250-274.
ZAWADSKI, P. (1996) Le nationalisme contre la citoyenneté. L’Année sociologique,
vol. 46, nr. 1, p. 169-185.
196
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modulul I – Teoria și practica cetățeniei /6 1. Redescoperirea cet ățeniei: dezbaterea contemporană /6 2. Contextul cultural și istoric al cetățeniei… [621922] (ID: 621922)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.