Specializarea: Psihologie [621896]

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației
Specializarea: Psihologie
Sesiunea: Iunie 2019
Disciplina: Istoria Psihologiei

De ce psihologia a apărut în urma
altor științe?

Matiș ( căs. Bâlc ) Corina

“La început au fost marii părinți, căutarea cunoașterii și a înțelepciunii, care au făcut un
număr mare de copii. Matematica, fizica, etica, psihologia, logica, gândirea politică, metafizica,
… și epistemolo gia … – toate aparțineau aceleași familii. Filozofii nu erau doar filozofi, ci și
matematicieni și fizicieni și psihologi de asemenea…
Copiii, însă, au început cu timpul să plece din casa părintească. Primii care au plecat au
fost fizica și astronomia, d eoarece au dezvoltat o metodă experimentală proprie[…] În final,
psihologia a părăsit și ea casa. ” (Olen, 1983, p.3f)
În citatul de mai sus trebuie adăugat faptul că întâile întrebări punctuale legate de natură
au fost puse de filozofii din Antichitate, deși este mult mai credibil să considerăm că și
strămoșii noștri dețineau noțiuni referitoare la regulile ș i legile universului – cugetare pe care
o găsim adesea cu numele de fizică, biologie și psihologie naivă. (Atran, 1998)
În realitate, ar fi de pr eferat să folosim sintagma de ps ihologie comună în locul ce lei de
psihologie naivă, deo arece termenul de “naiv” aduce cu sine mai multe conotații negative. De
asemenea Steven Pinker observă faptul că psihologia comună este extrem de utilă deoarece
are capacitatea de a prezice „atât de precis, cu luni înainte de termen dinamica unor corpuri
aflate câteodată chiar la zeci de mii de kilometrii distanță ”. (Pinker, 2009, p. 71).
Menționăm încă de la început faptul că psihologia chiar dacă este o știință relativ tânără
este foarte probabil ca forma ei comună să existe dinaintea isotoriei scrise. Altfel spus, folosind
citatul lui Hermann Ebbinghaus, “psihologia are un trecut lung, dar o istorie scurtă” (1920, p.
4).
Psihologia s-a transformat într-o adevărat ă știință în momentul în care și-a dezvoltat o
metodă empirică proprie de obs ervare și investigare a obiectului său de studiu. În comparație
cu alte științe, psihologia s -a desprins destul de târziu din filozofie , mai exact la sfârșitul
secolului al XIX -lea.
Psihologia științifică sau academică se deosebește de psihologia naivă sau a simțului
comun prin faptul că nu se limitează la introspecție ca unică metodă de cercetare a
mecanismelor psihicului și nici nu aplează la generalizări ordinare având ca punct de plecare
cazuri excepționale, traite afectiv și internalizate .
Psihologia științ ifică pornește de la observații făcute zilnic, obișnuite , având ca și reper
tiparul științelor natural e, pentru formularea ipotezelor și a teoriilor , apelând la experimente cât
mai obiec tive posibil pentru a le verifica. Totuși acest gen de supoziții nu trebuie sa ne ducă cu
gândul la ideea că psihologia este prin exce lență o știință nomotetică, iar metodele sale sunt
imuabile.

La fel ca și celelalte domenii numite “științe”, psihologia științifică este mai degrabă
caracterizată de o specificitate î n gândire și chestionare a naturii, decât de un corp static de
teorii însoțit de o metodologie la fel de statică aferentă (Enăchescu, 2007: 42).
De-a lungul timpului au fost formulate , bineînțeles, o serie de definiții date psihologiei
(vezi Zlate, 2009, pp. 17 -18), deși nu toate acestea respectă rigorile logicii.
Din punct de vedere etimologic , termenul este compus din două părți: “psyche ” (psihic)
și “logos ” (știință sau discurs despre ceva anume), văzută ca un întreg ce ne constrânge să
vedem psihologia dr ept “o știință a psihicului”. (Zlate, 2009, p. 18). O astfel de descriere este
totuși una circulară și tautologică. Dacă e să mergem mai departe, termenul de “psihic” nu are
limitări clare , având astfel suficiente motive să ne întrebăm dacă psihologia ar treb ui să studieze
de asemenea comportamentul și procesele interne ale bacteriilor, ale nematodelor sau ale
calculatoarelor.
William James, poate unul dintre cei mai importanți psihologi din istorie, ne oferă o
definiție conform căruia “psihologia este știința vieții mintale, a fenomenelor și condițiilor
reale” (1950 [1890]), suferă de neajunsuri similare. Spunem acest lucru deoarece spectrul de
aplicare al noțiunii de “viață mintală” este unul extrem de vag. Tot odată , definiția aminti tă mai
sus, exclude și d imensiunea aplicativă și ameliorativă a psihologiei, care odată cu Sigmund
Freud devine un adevărat instrument pentru diminuarea stresului existențial.
O definiție comprehensivă și cuprinzătoare a psihologiei trebuie să respecte
îndeaproape legile și regul ile formale ale logicii (vezi spre exemplu Crăciun, 2000, pp. 105-
107), fiind simultan caracteristică, afirmativă, clară și evitând orice expresie de natură
circulară.
Pentru a evita neajunsurile amintite anterior, vom defini așadar psihologia drept
discip lina academică și aplicată care studiază comportamentul, procesele de reprezentare
interne ale naturii și cele de transformare a input -ului informațional în output folosind metode
obiective, cât și procedurile de ameliorare și redresare ale acestora în aco rd cu normele
culturale ale unei comunități în cadrul regnului animal.
În psihologie, la fel ca și în fizică, biologie și chim ie, există de asemenea paradigme, în
ciuda reținerilor lui Kuhn de a folosi acest termen pentru a descrie practicile științifice din
cadrul disciplinelor socio -umane. Diferența majoră dintre psihologie și științele naturale , în
această privință cel puțin, rezidă în faptul că multitudinea de paradigme avute la dispoziție de
un cercetător este considerabil mult mai mare pentru un psiholog.
În cadrul științelor naturale există o singură paradigmă dominantă, schimbarea ei fiind
înfăptuită doar în condiții de cr iză, atunci când sunt acumulate prea multe neajunsuri epistemice

pentru a putea continua. În contrast, în psihologie rezistă în continuare abordări diferite , chiar
contradictorii în presupuneri și metodologie, acestea mergând de la psihanaliza lui Freud pâ nă
la psihologia cognitivă evoluționistă dezvoltată în anii ’90.
Plecând de la taxonomia lui Kuhn , psihologia s -ar afla prin urmare într -o stare pre –
paradigmatică de dezvoltare, neavând caracteristicile necesare unei științe mature, cel puțin nu
în acord c u perspectiva kuhniană. Acest fapt a fost adesea subliniat de criticii psihologiei și ai
științelor sociale, făcând chiar psihologii să se întrebe dacă trebuie vizată diversitatea și
pluritatea sau unitatea în abordarea psihicului uman și animal (Zlate, 20 09, pp. 20 -23).
Propunând relația di ntre subiectul și obiectul cunoașterii drept punct de plecare în
clasificare a științelor , Jean Piaget concluziona că “psihologia ocupă o poziție centrală și nu
numai ca produs al tuturor celorlalte științe, dar [și] ca sursă posibilă de explicație a formăr ii și
dezvoltării lor” (Piaget, 1966, p. 41).
Concepția lui Piaget , cunoscută drept modelul circular al științelor , a primit temporar
susținere și din partea filozofilor, W.V. Quine vorbind la sfârșitul anilor ’60 despre necesitatea
de a fundamenta episte mologia pe metodele empirice ale științelor naturale (Quine, 1969). Deși
o asemenea poziție conduce inevitabil la circularitate, epistemologii contemporani s -au arătat
deschiși propunerii (e.g. Goldman, 1992; Kitcher, 1992; Kornblith, 1994; 1999), Susan Ha ack
afirmând chiar că “[…] rezultatele științelor cogniției pot fi relevante și pot fi folosite în mod
legitim pentru a rezolva probleme epistemice tradiționale” (Haack, 1993: 118).
În afara perspectivei lui Piaget a u existat, bineînțeles, și abordări mai puțin apologetice
la adresa psihologiei . Astfel, pentru Karl Bühler iar apoi, P.E. Meehl, deși psihologia se află la
intersecția științelor umaniste, a celor sociale și a celor naturale, ea nu dispune de o
individualitate bine conturată.
În baza celor afirmate anterior , credem că este ușor de înțeles de ce psihologia a fost și
continuă să fie privită în mod circumspect de cercetătorii altor discipline științifice . În ultima
instanță, obiectul său de studiu – spațiul mintal – este unul profund problematic, deoarece el
este empiric inobservabil, subiectiv și inefabil. În completare, natura psihicului, problema
legăturii dintre minte și creier, dar și problema reprezentării, sunt în continuare dileme
filozofice departe de a fi soluționate .

Bibliografie:
1. ATRAN, S. (1998). Folk Biology and the Anthropology of Science: Cognitive
Universals and Cultural Particulars. Behavioral and Brain Sciences 21 (4):547 -569.
2. CRĂCIUN, D. (2000), Logică și teoria argumentării, Editura Tehnică, Bu curești.
3. ENĂCHESCU, C. (2007) “Tratat de metodologie” Polirom, București.
4. GOLDMAN, A. (1992) Liaisons: Philosophy Meets the Cognitive and Social
Sciences , Cambridge, MIT Press.
5. HAACK, S. (1993) Evidence and Inquiry: Towards Reconstruction in
Epistemology , Oxford, Blackwell.
6. JAMES, W. (1950) The Principles of Psychology , Vol. 1, Dover Publications
[1890].
7. KITCHER, P. (1992), “The Naturalists Return,” Philosophical Review , 101: 53 –
114.
8. KORNBLITH, H. (1994), Naturalizing Epistemology (2nd Edition), Cambridge,
MIT Press.
9. KORNBLITH, H. (1999), “In Defense of a Naturalized Epistemology”. În John
Greco & Ernest Sosa (eds.), The Blackwell Guide to Epistemology (pp. 158 -169),
Ma: Blackwell, pp. 158 –169.
10. KUHN, T. (2008) Structura Revolutiilor Stiintifice , ediția a 3 -a (trad. Radu J.
Bogdan), Editura H umanitas.
11. QUINE,W.V. (1960) Word and Object , Cambridge, Mass: MIT Press.
12. QUINE,W.V. (1969) Ontological Relativity and Other Essays , New York,
Columbia University Press.
13. OLEN, J. (1983) Persons and Their World, Random House.
14. PIAGET, J. (1966), „La psychologie, Ies relations interdisciplinaires et la systeme
des sciences", Bulletin de psychologie, nr. 254, decembrie.
15. PINKER, S. (2009), Cum funcționează mintea , Editura Alfa, București.
16. ZLATE, M. (2009) Fundamentele Psihologiei , Polirom, București
17. ZLATE, M. (2000) Introduere în Psihologie (ediția a 3 -a), Polirom, Iași.